Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru zic
acappella, A CAPPÉLLA adv., adj. (Despre muzica sau despre o formatie corala) Fara acompaniament instrumental. – Var. (dupa alte surse) a capella. – Loc. it.
monstru, MÓNSTRU s. m. 1. fiinta fantastica cu corpul din elemente specifice oamenilor si animalelor. ♢ colos, namila, fiinta, lucru de proportii colosale. ♢ (adj.; fam.) de mare amploare, colosal. 2. fiinta care prezinta o anomalie fizica din nastere; pocitanie. 3. om crud, degenerat, denaturat. 4. ~ sacru = mare vedeta a cinematografiei sau teatrului. (< fr. monstre, lat. monstrum)
abanos, ABANÓS s.m. Lemnul unor specii de copaci exotici, mai ales din India, greu, tare, foarte durabil, de culoare neagra, folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc.; eben (Dyospyros). ♢ Par de abanos = par de culoare neagra lucioasa. – Din tc. abanoz.
abazic, abázic, -a adj., s.m. f. (suferind) de abazie. (dupa germ. abatisch)
ablaţiune, ablatiúne s. f. 1. îndepartare chirurgicala din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ bolnav); exereza, extirpare. 2. transportare a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor. ♦ reducere a masei unui ghetar sau a zapezii prin topire si evaporare. 3. fenomen fizic în urma caruia un meteorit, satelit etc., pierde din substanta datorita încalzirii sale pâna la incandescenta. (< fr. ablation, lat. ablatio)
ablaţiune, ABLAŢIÚNE, ablatiuni, s.f. 1. Transportare (prin actiunea vântului, a apelor sau a ghetarilor) a materialului rezultat în urma dezagregarii solului sau a rocilor. 2. Îndepartare chirurgicala a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care strabate atmosfera cu mare viteza pierde din substanta, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.
absorbţie, ABSÓRBŢIE, absorbtii, s.f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporeaza prin difuzie din afara o substanta oarecare. ♦ Micsorare sau anulare a intesitatii unei radiatii care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a retine, filtra etc. razele de lumina care dauneaza ochiului. 2. Proces de patrundere a apei, a substantelor minerale si organice, precum si a gazelor în celulele organismului. ♢ Absorbtie intestinala = patrunderea în sânge si în limfa a produsilor rezultati din digestia alimentelor. 3. Încrucisare repetata a unei rase perfectionate cu una ameliorata în scopul îmbunatatirii radicale a acesteia. [Var.: absorbtiúne s.f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.
absurd, absúrd, -a I. adj. care contrazice gândirea logica, legile naturii, bunul-simt. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ♢ prin ~ = admitând un rationament fals. 2. (fil.) termen care desemneaza ruptura totala dintre om si mediul sau sociocultural, sentimentul generat de trairea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)
absurd, ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s.n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logica, care nesocoteste legile naturii si ale societatii, contrar bunului-simt; ilogic. ♢ Loc. adv. Prin absurd = admitând un rationament fals, o situatie aproape imposibila. ♦ Reducere la absurd = metoda de demonstrare a unui adevar, aratând ca punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S.n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.
monoterm, MONOTÉRM, -Ă adj. (despre transformari fizice) în care sistemul nu schimba caldura decât cu o singura sursa, la o temperatura determinata. (< fr. monotherme)
abzice, abzíce vb. tr. a nu admite, a refuza, a dezaproba. (dupa germ. absagen)
accelerando, ACCELERÁNDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Din ce în ce mai repede. – Cuv. it.
accelerator, ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj. subst. 1. Adj. Care accelereaza. 2. S.n. Mecanism care permite accelerarea turatiilor unui motor; pedala care comanda acest mecanism. ♦ Instalatie pentru accelerarea microparticulelor. 3. S.m., adj. (Substanta) care se adauga unor materiale pentru a mari viteza unor reactii chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.
accent, ACCÉNT, accente, s.n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
accentuat, ACCENTUÁT, -Ă, accentuati, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poarta accentul, care este scos în relief. 2. Fig. Intensificat. 3. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.
acetilsalicilic, ACETILSALICÍLIC adj. (În sintagma) Acid acetilsalicilic – medicament folosit în starile gripale pentru proprietatile sale febrifuge si analgezice; aspirina. – Din fr. acétylsalicylique.
acoladă, ACOLÁDĂ, acolade, s.f. 1. Semn grafic în forma de arc, orizontal sau vertical, prin care se arata ca mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Îmbratisare sau lovitura usoara care se dadea unui barbat cu latul spadei ca semn al primirii lui în corpul cavalerilor feudali. – Din fr. accolade.
acompania, ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A sustine o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a tine isonul. 2. A întovarasi, a însoti pe cineva. [Pr.: -ni-a] – Din fr. accompagner.
acompaniament, ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s.n. 1. Însotire a unei melodii cu alta melodie potrivita. 2. Parte muzicala, instrumentala sau ochestrala, care însoteste si sustine un solist sau un ansamblu coral. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acorda, ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngaduinta, cu grija, cu atentie, cu bunavointa); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecventa unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât sa fie egala cu frecventa altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeasi înaltime. – Din fr. accorder.
acordaj, ACORDÁJ, acordaje, s.n. Acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.
acordare, ACORDÁRE, acordari, s.f. Actiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situatia de a reda tonalitatea specifica a instrumentului. – V. acorda.
acordat, ACORDÁT, -Ă, acordati, -te, adj. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus în acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanta. 3. Dat, atribuit; îngaduit, asigurat. – V. acorda.
acordeon, ACORDEÓN, acordeoane, s.n. Instrument muzical portativ cu burduf, claviatura si butoane, ale carui sunete se produc prin vibratia unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordéon, germ. Akkordeon.
acordic, ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj., s.f. 1. (Despre sunete muzicale) Care intra în componenta acordului. 2. S.f. Disciplina care studiaza diferitele acorduri muzicale. – Acord + suf. -ic.
acordor, ACORDÓR1, acordoare, s.n. Unealta care serveste la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.
acordor, ACORDÓR2, acordori, s.m. Persoana care se ocupa cu acordarea si repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.
actinometrie, ACTINOMETRÍE s.f. Capitol al fizicii care se ocupa cu masurarea si studiul radiatiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.
activ, ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care participa (în mod efectiv) la o actiune; harnic, vrednic. ♢ Membru activ = membru al unei organizatii, societati, institutii etc. având anumite obligatii si bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizatii. Metoda activa = metoda de predare care stimuleaza activitatea personala a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Aparare activa = aparare care foloseste contraatacuri, pentru a slabi si a nimici fortele inamice. 2. (Despre corpuri sau substante) Care realizeaza (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ♢ (Chim.) Corp activ = corp care intra usor în reactie. 3. (Despre diateza verbala) Care exprima faptul ca subiectul savârseste actiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operatii, conturi, bilanturi) Care se soldeaza cu un profit, cu un beneficiu. II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor apartinând unei persoane fizice si juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care apartin unei întreprinderi, institutii sau organizatii economice; parte a bilantului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul sau = a fi autorul unei actiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o actiune (grava) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activeaza intens în domeniul vietii politice si obstesti sub conducerea organizatiilor partidului clasei muncitoare sau a organizatiilor de masa. – Din fr. actif, lat. activus; (II si) rus. aktiv.
activitate, ACTIVITÁTE, activitati, s.f. Ansamblu de acte fizice, intelectuale si morale facute în scopul obtinerii unui anumit rezultat; folosire sistematica a fortelor proprii într-un anumit domeniu, participare activa si constienta la ceva; munca, ocupatie, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguinta, harnicie. 2. (În sintagma) Activitate solara = totalitatea fenomenelor care se produc în paturile exterioare ale suprafetei soarelui si care pot influenta suprafata terestra. 3. (Fiz.) Numarul de particule emise pe secunda de o sursa radioactiva. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.
acuitate, ACUITÁTE s.f. 1. (Livr.) Capacitate a organelor de simt de a percepe excitatii oricât de slabe si de a diferentia excitatii foarte asemanatoare între ele; ascutime, agerime. ♢ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înaltime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.
acustic, ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s.f. I. Adj. Care emite, transmite sau receptioneaza sunete, care apartine acusticii (II 1), privitor la acustica. ♢ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care serveste la transmiterea vocii pe nave, în puturi minere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul caruia se receptioneaza sunete si se înlesneste perceperea lor. II. S.f. 1. Parte a fizicii care se ocupa cu studiul producerii, propagarii si receptionarii sunetelor. ♢ Acustica arhitecturala = ramura a acusticii care studiaza fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încaperi. 2. Calitatea de a înlesni o (buna) auditie. – Din fr. acoustique.
adagietto, ADAGIÉTTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Mai putin lent decât adagio. [Pr.: -gi-e-] – Cuv. it.
adagio, ADÁGIO adv., s.n. 1. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În tempo lent, rar. 2. S.n. (Parte dintr-o) compozitie muzicala care se cânta într-un tempo lent. ♦ Prima parte lenta, executata de doi solisti, într-un balet clasic ("pas de deux"). [Pr.: -gi-o] – Din it. adagio.
monopartit, MONOPARTÍT, -Ă adj. (despre forme muzicale) dintr-o singura sectiune, unitar din punct de vedere tonal si tematic. (< fr. monoparti)
adiabatic, ADIABÁTIC, -Ă, adiabatici, -ce, adj. (Despre fenomene fizico-chimice) produs în interiorul unui sistem închis, fara a ceda sau a primi caldura din exterior. [Pr.: -di-a] – Din fr. adiabatique.
adică, ADÍCĂ adv. 1. Si anume, cu alte cuvinte, va sa zica; adicalea, adicatelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ♢ Expr. (Substantivat) La (o) adica sau (reg.) la dica = a) la drept vorbind; ca sa spun adevarul; b) în momentul hotarâtor, la nevoie. [Acc. si: ádica. – Var.: (reg.) adéca, díca adv.] – Et. nec.
adipic, ADÍPIC, -Ă, adipici, -ce, adj. (În sintagma) Acid adipic = acid bibazic saturat, folosit ca materie prima pentru fabricarea unor fibre sintetice poliamidice. – Din fr. adipique.
adolescenţă, ADOLESCÉNŢĂ s.f. Perioada a vietii omului cuprinsa între vârsta pubertatii si cea adulta, în care are loc maturizarea treptata a functiunilor fizice si psihice ale organismului. – Din fr. adolescence, lat. adolescentia.
aduna, ADUNÁ, adún, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se afla raspândit, împrastiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate partile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici si de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. si refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ♢ Expr. (Tranz.) Parca a tunat si i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiti unii de altii strânsi la un loc. ♦ A (se) îngramadi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.
aer, ÁER1 s.n. 1. Amestec de gaze care alcatuiesc straturile inferioare ale atmosferei si care este absolut necesar vietatilor aerobe. ♢ Aer lichid = lichid obtinut prin racirea aerului pâna sub temperatura de -183°C la presiune normala si folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferica obtinut cu compresoarele. Aer conditionat = sistem de ventilatie a aerului din încaperi în scopul pastrarii proprietatilor fizice normale ale acestuia. ♢ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afara. ♢ Expr. A lua aer = a iesi din casa pentru a respira aer curat. 2. Vazduh, atmosfera. ♢ Expr. A fi (sau a se simti) ceva în aer = a exista semne ca se pregateste ceva (în ascuns). A fi (sau a ramâne) în aer = a se afla într-o situatie critica, a nu avea nici o perspectiva. 3. Înfatisare, aspect, expresie. ♢ Expr. A avea aerul ca... (sau sa...) = a da impresia ca... A-si da (sau a-si lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se fali. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (si cu întelesurile fr. air).
aeriform, AERIFÓRM, -Ă, aeriformi, -e, adj. Care are aspectul sau proprietatile fizice ale aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aériforme.
aerobic, AERÓBIC, -Ă, aerobici, -ce, adj. (În sintagma) Gimnastica aerobica = gimnastica de întretinere executata pe fond muzical. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérobique.
aeroelasticitate, AEROELASTICITÁTE s.f. Ramura a fizicii care studiaza comportarea sistemelor elastice solide sub actiunea fortelor aerodinamice. [Pr.: -a-e-ro-e-] – Din fr. aéroélasticité.
aerometrie, AEROMETRÍE s.f. Ramura a fizicii care studiaza proprietatile fizice ale aerului1 si ale gazelor si masoara efectele lor mecanice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérométrie.
afazic, AFÁZIC, -Ă, afazici, -ce, adj. s.m. si f. 1. Adj. De afazie, privitor la afazie. 2. S.m. si f. Persoana care sufera de afazie. – Din fr. aphasique.
agent, AGÉNT, -Ă, agenti, -te, s.m. si f. 1. S.m. si f. Reprezentant (oficial) al unei institutii, al unei organizatii, al unui stat etc., care îndeplineste anumite însarcinari. Agent diplomatic. Agent de transmisiuni. Agent provocator. Agent secret. 2. S.m. Factor activ, care provoaca diferite fenomene fizice, chimice etc. Agenti atmosferici. ♢ Agenti geografici = factori fizici sau biologici care, prin actiunea lor, produc transformari continue în învelisul geografic. Agent corosiv v. corosiv. 3. S.m. (Biol; în sintagma) Agent patogen = microorganism capabil sa patrunda si sa se înmulteasca într-un organism animal sau vegetal, provocând manifestari patologice. 4. S.m. (Lingv.; în sintagma) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indica pe autorul actiunii unui verb. [Var.: (înv.) aghént s.m.] – Din fr. agent, lat. agens, -ntis, rus. aghent.
agogică, AGÓGICĂ s.f. Teorie care se ocupa cu schimbarile miscarii ritmice, determinate de expresivitate, în timpul executarii unei piese muzicale. – Din it. agogica.
agranulocitoză, AGRANULOCITÓZĂ s.f. Sindrom hematologic caracterizat prin lipsa granulocitelor din sânge, datorita unor agenti medicamentosi sau fizici. – Din fr. agranulocytose.
agresor, AGRESÓR, -OÁRE, agresori, -oare, s.m. si f., adj. (Persoana fizica sau stat) care organizeaza sau savârseste o agresiune. – Din fr. agresseur, lat. aggressor.
ajunge, AJÚNGE, ajúng, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc dupa parcurgerea unui drum, a atinge capatul unui drum; a sosi. ♢ Expr. A ajunge departe = a razbi prin greutati si a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cutitul la os = a ajunge la capatul puterii; a fi într-o situatie disperata. ♦ Intranz. si tranz. A atinge (o limita în timp), a apuca (o anumita vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urma, o fiinta sau un vehicul în miscare; a prinde din urma. ♢ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbatrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufleteasca) A cuprinde, a razbi. 4. Intranz. A se întinde pâna la...; a atinge. ♦ A reusi sa atinga ceva situat sus sau departe. ♢ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prajina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre preturi; p.ext. despre marfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se întelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. si tranz. A fi în situatia de a... 3. Intranz. A deveni. ♢ Expr. A ajunge rau = a decadea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reusi, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discretia cuiva. ♦ Intranz. si refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. si refl. A fi în cantitate suficienta. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a sti ce e de facut. – Lat. adjungere "a uni, a lipi".
monofonie, MONOFONÍE s. f. 1. procedeu de reproducere a sunetelor înregistrate sau transmise prin radio folosind un singur canal. 2. tip de muzica în care melodia este executata solistic ori de catre un grup vocal sau instrumental la unison sau octava. (< fr. monophonie, engl. monophony)
ajuta, AJUTÁ, ajút, vb. I. 1. Tranz. si refl. A(-si) da ajutor, sprijin. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajuta (pe cineva) puterea (sau capul, mintea, etc.) = a avea capacitatea fizica sau intelectuala de a face un anumit lucru. ♢ Expr. (Absol.) Doamne-ajuta = a) formula de invocare a divinitatii, folosita la începutul unei actiuni; b) (substantivat) situatie favorabila în evolutia unei actiuni, în starea cuiva; spor, mers bun al treburilor; c) (substantivat, ir.) lovitura. (Mai) de Doamne-ajuta = (mai) de seama, (mai) bun, de oarecare valoare. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva ca ajutor. 2. Intranz. A fi de folos, a servi, a sluji. – Lat. adjutare.
alamă, ALÁMĂ, (2, 3) alamuri, s.f. 1. Aliaj de cupru si zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, usor de prelucrat, cu numeroase si variate întrebuintari în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alama (1); alamarie2. 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat din alama (1). – Cf. it. l a m a "placa de metal".
monofon, MONOFÓN, -Ă I. adj. (despre muzica) pentru o singura voce sau un singur instrument: monofonic (2). II. s.n. aparat telefonic la care microfonul si receptorul sunt juxtapuse. (< fr. monophone)
alb, ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zapezii, a laptelui; (despre culori) ca zapada, ca laptele. ♢ Carne alba = carne de pasare sau de peste. Hârtie (sau coada) alba = hârtie care nu a fost scrisa. Rând alb = spatiu nescris între doua rânduri scrise. Arma alba = arma cu lama de otel. Rasa alba = unul dintre grupurile de popoare în care este împartita, conventional, omenirea si care se caracterizeaza prin culoarea alba-roz a pielii. ♢ Expr. Alb la fata = palid. Ba e alba, ba e neagra, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici alba, nici neagra = a) nici asa, nici asa; b) fara multa vorba; deodata. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care apartine rasei albe. ♦ Carunt. ♢ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necaji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) pâna la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ♢ Nopti albe = nopti luminoase, obisnuite în perioada solstitiului de vara în regiunile situate între paralelele 50° si 65° nord si sud, în care nu se produce întunecare completa, din cauza ca soarele nu coboara suficient sub orizont. Noapte alba = noapte petrecuta fara somn. (Rar) Zile albe = viata tihnita, fericita. (În basme) Lumea alba = lumea reala. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fara rima. II. S.m. Denumire data, dupa revolutia franceza, contrarevolutionarilor si conservatorilor. III. S.n. 1. Culoare obtinuta prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisa mai sus. ♢ Expr. Negru pe alb = asigurare ca cele spuse sunt adevarate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscali un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplina. 2. Obiect, substanta etc. de culoare alba (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotica. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruza. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S.m. Denumire generica data unor rase de porcine de culoare alba (I 1) cu prolificitate si precocitate ridicate, crescute pentru productia de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepa. V. S.f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.
monofazic, MONOFÁZIC, -Ă adj. 1. monofazat. 2. (despre substante omogene) care prezinta, la un moment dat, o singura stare de agregare. (< fr. monophasique)
monofazat, MONOFAZÁT, -Ă adj. (despre un curent electric) cu o singura faza; monofazic (1). (< fr. monophasé)
alboradă, ALBORÁDĂ, alborade, s.f. Compozitie muzicala instrumentala, inspirata din poeziile populare din Peninsula Iberica si care se executa în zori; albada. – Din sp. alborada.
monodie, MONODÍE s. f. 1. monolog liric în tragediile antice grecesti. 2. muzica bazata pe o singura linie melodica; cântec la o singura voce. (< fr. monodie, gr. monodia)
alcalin, ALCALÍN, -Ă, alcalini, -e, adj. (Despre substante chimice) Care are în solutie o reactie bazica, albastrind hârtia rosie de turnesol si neutralizând acizii; bazic. ♢ Metal alcalin = metal din grupul metalelor monovalente. Medicament alcalin = medicament folosit în tratamentul aciditatii gastrice. – Din fr. alcalin.
alcaloid, ALCALOÍD, alcaloizi, s.m. Substanta bazica azotata, de origine vegetala sau obtinuta sintetic, toxica, folosita în doze mici ca medicament. – Din fr. alcaloïde.
alertă, ALÉRTĂ, alerte, s.f. (Adesea fig.) Alarma. ♦ Semnal conventional international prin care se atrage atentia oamenilor de stiinta asupra producerii sau iminentei producerii unor fenomene ceresti ale caror evolutie si consecinte geofizice trebuie urmarite. – Din fr. alerte.
alezie, ALEZÍE, s.f. Incapacitate de a citi litere, cifre sau note muzicale. – Din fr. alésie.
monocord, MONOCÓRD, -Ă I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singura coarda. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singura coarda, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor si a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)
allabreve, ÁLLA BRÉVE loc. adv. Termen care indica executarea într-o miscare rapida în doi timpi a unei compozitii muzicale scrise în masura de patru timpi. – Loc. it.
allegretto, ALLEGRÉTTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Într-un tempo vioi (dar mai moderat decât allegro); repejor. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala executata în acest tempo. – Cuv. it.
allegro, ALLÉGRO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În tempo vioi; repede. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala executata în acest tempo. – Cuv. it.
alotropie, ALOTROPÍE s.f. Proprietate a unui element chimic de a exista în doua sau mai multe forme care difera între ele din punct de vedere fizic, iar, uneori, si din punct de vedere chimic. – Din fr. allotropie.
alteraţie, ALTERÁŢIE, alteratii, s.f. Procedeu prin care se modifica, cu ajutorul unor semne conventionale, înaltimea sunetelor; p. ext. semn pus înaintea unei note muzicale, care indica modificarea înaltimii unui sunet; accident. – Din fr. altération.
amabile, AMÁBILE adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În mod gratios, placut. – Cuv. it.
monobazic, MONOBÁZIC, -Ă adj. (despre acizi) care contin în molecula lor un singur atom de hidrogen, apt de a fi înlocuit cu un atom de metal. (< fr. monobasique)
ambuşură, AMBUSÚRĂ, ambusuri, s.f. Parte a unui instrument muzical de suflat prin care se sufla aerul cu gura; mustiuc. – Din fr. embouchure.
amendament, AMENDAMÉNT, amendamente, s.n. 1. Îmbunatatire, modificare adusa unui proiect de act normativ sau de tratat. 2. Operatie de îmbunatatire a proprietatilor fizice ale solului cultivat, în vederea obtinerii unor recolte sporite. ♦ Substanta care se încorporeaza în sol pentru a schimba unele însusiri nefavorabile ale acestuia, în vederea îmbunatatirii conditiilor de nutritie a plantelor. – Din fr. amendement.
amidopirină, AMIDOPIRÍNĂ s.f. Medicament obtinut din antipirina, cu actiune febrifuga si analgezica si care, folosit în mod abuziv, duce la leucemie; piramidon. – Din fr. amidopyrine.
mongoloid, MONGOLOÍD, -Ă I. adj., s. m. f. 1. (om) care apartine rasei galbene; mongolid. 2. (om) atins de mongolism. II. adj. care prezinta caractere fizice asemanatoare cu cele ale unui mongol. (< fr. mongoloïde)
aminoacid, AMINOACÍD, aminoacizi, s.m. Substanta specifica materiei vii, care se caracterizeaza prin prezenta în aceeasi molecula a unei functii acide si a unei functii bazice si care intra în componenta proteinelor. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacide.
mongolism, MONGOLÍSM s. n. afectiune congenitala caracterizata prin deficiente în dezvoltarea fizica si psihica si facies specific. (< fr. mongolisme)
amiral, AMIRÁL, amirali, s.m. I. Cel mai mare grad în marina militara, corespunzator gradului de general-colonel din armata terestra; persoana care poarta acest grad. II. Fluture de zi, mare, foarte frumos colorat, ale carui larve traiesc pe urzici (Vanessa atalanta). – Din fr. amiral.
andante, ANDÁNTE adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu o miscare rara, linistita. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala conceputa în aceasta miscare. – Cuv. it.
andantino, ANDANTÍNO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu o miscare putin mai repede decât andante. – Cuv. it.
mondodisc, MONDODÍSC s. n. disc (de muzica usoara) de circulatie mondiala. (< mondo- + disc)
ariston, ARISTÓN, aristoane, s.n. Aparat muzical care, actionat cu o manivela, executa mecanic ariile înregistrate pe cilindri sau pe discuri. – Din fr. ariston.
audia, AUDIÁ, audiez, vb. I. Tranz. 1. (Jur.) A asculta un martor în vederea rezolvarii unui proces. 2. A asculta un sir de lectii, de prelegeri, de înregistrari muzicale etc. [Pr: a-u-di-a] – Din audienta, auditor, auditie etc.
audiţie, AUDÍŢIE, auditii, s.f. 1. Faptul de a audia muzica; manifestare muzicala de amploare mai redusa decât concertul. ♢ Loc. adj. si adv. În prima auditie = (care se executa) pentru prima data în fata publicului. 2. Identificare a sunetelor prin simtul auditiv. 3. (Rad.) Receptionare de semnale audio. [Pr: a-u-] – Din fr. audition, lat. auditio, -onis.
aur, ÁUR s.n. 1. Metal pretios, de culoare galbena stralucitoare, foarte maleabil si ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoaba, de arta, monede (servind din aceasta cauza si ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, pretios. ♢ Aur alb = apa folosita ca izvor de energie. Aur negru = carbune de pamânt sau (mai rar) titei, considerate ca surse de energie. Aur verde = padurea ca bogatie vegetala. ♢ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbena a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ♢ Expr. Epoca de aur = perioada de înflorire si stralucire a vietii materiale si culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nunta de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrarii unei casatorii. ♦ Fig. Vapaie, stralucire ca a aurului (1). 2. Fir, ata facuta din aur (1) sau imitând aurul si folosita la cusut; p. ext. vesmânt tesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogatie; fig. belsug. ♢ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.
aurit, AURÍT, -Ă, auriti, -te, adj. (Adesea fig.) Acoperit cu un strat subtire de aur (1) sau imitând poleiala aurului. ♢ Expr. Fie-ti (sau sa-ti fie etc.) gura aurita ! = sa se realizeze ceea ce spui ! A avea gura aurita, se zice despre cineva care prevede cuiva realizarea unor lucruri favorabile. ♦ Cusut sau tesut cu fir de aur (1) sau auriu. [Pr.: a-u-] – V. auri.
moment, MOMÉNT s. n. 1. interval scurt de timp; clipa, secunda. o de ~ = de scurta durata; efemer; ~ muzical = mica piesa instrumentala înrudita cu impromptuul. ♢ perioada de timp în care se petrece ceva; etapa. 2. (art.) ocazie. 3. schita restrânsa la maximum, care cuprinde un instantaneu din viata cotidiana. 4. marime fizica egala cu produsul dintre o marime dinamica si una sau mai multe distante. (< lat. momentum, it. momento, germ. Moment, fr. moment)
moll, MOLL s. n. (muz.) denumire data de sistemul de notatie muzicala germana modului minor. (< germ. Moll)
autoflagela, AUTOFLAGELÁ, autoflagelez, vb. I. Refl. (Despre adeptii unor secte religioase; adesea fig.) A se biciui singur, a se supune unor torturi fizice din fanatism religios. [Pr.: a-u-] – Auto1- + flagela.
autofon, AUTOFÓN, -Ă, autofoni, -e, adj. (Despre instrumente muzicale de tipul clopotelului, gongului etc.) Care produce sunete exclusiv prin vibrarea componentelor sale elastice, fara ajutorul unei tensiuni speciale. [Pr.: a-u-] – Din engl. autophone.
auz, AÚZ s.n. 1. Simt cu ajutorul caruia se percep sunetele. ♢ Auz muzical = aptitudine de a distinge, memora si reproduce corect sunete muzicale. 2. Faptul de a auzi; auzire. La auzul acestor cuvinte s-a suparat. – Din auzi (derivat regresiv).
auzi, AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ♢ Expr. Sa te-auda Dumnezeu! = sa se împlineasca cele pe care (mi) le doresti! N-aude, n-a vede (n-a greul pamâtului) = se face ca nu stie nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu ma asculta nimeni. (Refl. pas.) Sa se auda musca (zburând)! = se fie tacere deplina! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ti spun! 3. Intranz. si tranz. (Interogativ) A întelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca raspuns la o chemare) Poftim ? ce doresti?; b) Poti tagadui? ma mai poti contrazice? 4. Tranz. si intranz. A afla (o veste, o stire etc.) ♢ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la altii, din zvon public. ♢ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaste pe cineva (sau ceva) din reputatie, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai sti, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi sa auda de cineva = a rupe orice relatii cu cineva. Sa auzim de bine! formula de urare la despartire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr: a-u-. – Prez. ind. si (pop) aúz] – Lat. audire.
avantaja, AVANTAJÁ, avantajez, vb. I. Tranz. A acorda cuiva un avantaj. ♦ A scoate în relief calitatile fizice ale cuiva. – Din fr. avantager.
avantajos, AVANTAJÓS, -OÁSĂ, avantajosi, -oase, adj. Care ofera un avantaj; convenabil. ♦ Care scoate în relief trasaturile fizice ale cuiva. Îmbracaminte avantajoasa. – Din fr. avantageux.
avea, AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stapâni, a poseda, a detine. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut si ce-am pierdut = n-am ce pierde; putin îmi pasa. ♢ Fig. (Complementul indica abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemanare = a se asemana. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorinta = a dori. A avea nadejde = a nadajdui. 2. A primi, a capata, a obtine, a câstiga. Ai un leu de la mine daca îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de ragaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujba etc.) = a detine un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaste (si a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcatuit din...; a fi înzestrat sau prevazut cu... Blocul are doua etaje. ♦ A contine, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A tine, a purta. În mâna avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relatii de dragoste cu cineva. A se avea rau cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dusmani. ♦ A fi îmbracat cu... Avea un pantalon de blana. 6. A fi de o anumita dimensiune, greutate, vârsta etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice masura. 7. A fi cuprins de o senzatie sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ti s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rau; b) nu are nici o importanta. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boala}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui sa... Are de facut cumparaturi; b) (În forma negativa) A fi destul sa... N-are decât sa spuna si se va face; c) (În forma negativa) A nu putea sa... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fa cum vrei (sau faca cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A sti cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a gasi. Are ce sa faca. ♦ Unipers. A fi, a se gasi cineva (sa faca ceva). N-are cine sa-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Serveste la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Serveste la formarea modului optativ-conditional) Ar veni. 3. (Serveste urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au sa vina. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveti, au, (III 1) am, ai, a, am, ati, am, (III 2) as, ai, ar, am, ati, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai si (reg.) aibi, pers. 3 aiba] – Lat. habere.
moderato, MODERÁTO I. adv. (muz.) moderat, potrivit, între allegro si andante. II. s. n. parte dintr-o compozitie muzicala executata în acest tempo. (< it. moderato)
modalitate, MODALITÁTE s. f. 1. procedeu, mod de a face, de a prezenta ceva. 2. (log.) criteriu de diferentiere a judecatilor dupa gradul lor de certitudine. 3. caracterul unei fraze muzicale determinat de raportul de intervale dintre sunetele componente. (< fr. modalité)
bagatelă, BAGATÉLĂ, bagatele, s.f. 1. Lucru de mica importanta; obiect de mica valoare, neînsemnat; fleac. 2. Piesa muzicala instrumentala scurta, de obicei cu continut liric. [Var.: bagatél s.n.] – Din it. bagattella, fr. bagatelle.
baghetă, BAGHÉTĂ, baghete, s.f. 1. Varguta de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul; fig. maiestria dirijorului. ♢ Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorala. ♢ Betisor de lovit instrumentele muzicale de percutie. ♢ Vergeaua de lemn a arcusului. 2. (Si în sintagma bagheta magica) Nuielusa vrajita cu care se fac minuni în povesti; betisorul scamatorilor. 3. Piesa tehnica în forma de cilindru subtire din diverse mecanisme sau aparate. 4. Ajur sau dunga ornamentala la ciorapi. – Din fr. baguette.
baladă, BALÁDĂ, balade, s.f. 1. Creatie epica în versuri care relateaza o actiune eroica, o legenda, o întâmplare istorica etc. 2. Bucata muzicala cu caracter narativ. – Din fr. ballade.
balafon, BALAFÓN, balafoane, s.n. Instrument muzical african de percutie, format din lame de lemn acordate diatonic. – Din fr. balafon.
balalaică, BALALÁICĂ, balalaici, s.f. Instrument muzical cu trei coarde si cutie de rezonanta triunghiulara. – Din rus. balalaika.
balet, BALÉT, balete, s.n. 1. Dans artistic figurativ executat dupa o compozitie muzicala. ♢ Corp de balet v. corp. •• Spectacol format din asemenea dansuri. 2. Ansamblu de balerini si balerine. – Din fr. ballet, it. balletto.
bandă, BÁNDĂ1, bande, s.f. 1. Ceata, grup de raufacatori care actioneaza sub conducerea unui sef. ♦ (Glumet) Grup de prieteni. 2. (Înv.) Ceata de soldati aflati sub aceeasi bandiera. 3. Trupa de muzicanti, fanfara, taraf de lautari. – Din fr. bande, germ. Bande.
bandolă, BANDÓLĂ, bandole, s.f. Instrument muzical.
bandură, BANDÚRĂ2, banduri, s.f. Instrument muzical popular ucrainean ca o chitara cu gâtul scurt, prevazut cu 8 pâna la 24 de coarde. – Din ucr. bandura.
banjo, BANJÓ, banjouri, s.n. Instrument muzical asemanator cu mandolina, cu cinci pâna la noua coarde si cu partea superioara a cutiei de rezonanta formata dintr-o piele întinsa. – Din fr. banjo.
barbituric, BARBITÚRIC, -Ă, barbiturici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. (În sintagma) Acid barbituric = substanta sintetica rezultata prin condensarea ureei, care sta la baza multor medicamente sedative, hipnotice, anestezice etc. 2. Adj., s.n. (Substanta, medicament) care are o actiune calmanta, sedativa, anticonvulsiva, anestezica. – Din fr. barbiturique.
barcarolă, BARCARÓLĂ, barcarole, s.f. Cântec al gondolierilor venetieni; compozitie muzicala cu caracter liric si miscare ritmica, imitând unduirea valurilor sau cadenta vâslelor. – Din it. barcarola, fr. barcarolle.
barn, BARN, barni, s.m. Unitate de suprafata, de 10-24 cm2, în fizica nucleara. – Din fr. barn.
bas, BAS, (1) s.n., (2) basi, s.m., (3) basuri, s.n. 1. S. n. sg. Registrul cel mai jos al vocii barbatesti; sunetul cel mai grav al unui acord muzical. 2. S. m. Cântaret a carui voce se plaseaza în acest registru; basist. 3. S. n. Instrument care detine în orchestra un rol analog cu acela al basului (2) într-un cor. – Din it. basso, fr. basse.
basic, BASIC s.n. (Inform.) Limbaj simbolic usor accesibil, universal. [Pr.: béizic] – Din engl. basic.
basicenglish, BASIC-ENGLISH s.m. Forma simplificata a limbii engleze, având la baza circa 850 de cuvinte si un minimum de reguli gramaticale, creata cu scopul de a servi ca limba internationala. [Pr.: béizic-ínglis] – Cuv. engl.
basist, BASÍST, basisti, s.m. 1. Bas (2). 2. Muzicant care cânta la contrabas sau la un instrument cu timbru de bas (1). – Din fr. bassiste.
bate, BÁTE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat si violent (cu palma, cu pumnul, cu batul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gura, peste picioare. A bate la palma, la talpi, la spate. A bate în cap. ♢ Expr. (Tranz.) A fi batut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Batut în cap = prost, nebun, ticnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi usor cu palma umarul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atentia, a-l reconforta sau a-i arata bunavointa; a lovi în acelasi fel o parte a corpului unui animal spre a-l linisti sau a-l mângâia. ♢ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicali, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burta cu cineva = a fi într-o intimitate familiara cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzactie, dând mâna cu el în semn de învoiala. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dusman în lupta, în razboi. ♢ Expr. A bate un record (sportiv) = a depasi un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se razboi. ♢ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ♢ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opozitie, în contradictie, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se lumineaza de ziua sau amurgeste. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul pâna-i cald. ♢ Loc. vb. (Fam.) A bate la masina = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ♢ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate moneda = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredintat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau masura) = a lovi (usor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucati muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multa cale) = a parcurge o distanta lunga. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o actiune, a nu înainta într-o problema. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discuta, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect tintuindu-l de ceva. A batut tablourile pe pereti. Batuse capacul lazii în cuie. ♦ A freca învârtind si lovind de peretii unui vas. Batem albusurile pâna se fac spuma. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apasa producând basici, rani sau bataturi. Ma bate un pantof. ♦ (La razboiul de tesut) A presa cu spata firele din bateala. II. Intranz. 1. A izbi în ceva facând zgomot; a ciocani (la poarta, la usa, la fereastra). Valurile bat de zidurile cetatii. Cine bate oare la fereastra mea? ♢ Expr. A bate la usa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropai. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gura degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trancani. 2. A face o miscare (relativ regulata). ♢ Expr. A bate din aripi = (despre pasari) a face miscarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate matanii = a îngenunchea si a atinge fruntea cu pamântul de mai multe ori la rând, în semn de pocainta sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului omenesc) A avea pulsatii ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frica. Îmi bat tâmplele. ♢ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A functiona dereglat, scotând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul pâna la o anumita distanta, pâna într-un anumit punct. O pusca veche care nu mai batea decât la 100 de pasi. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A latra. ♦ Intranz.si tranz. (Despre astri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ti palaria, sa nu te bata soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critica la ceva. Bate în ciocoi. ♢ Expr. A-si bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fata, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindina, bruma) A cadea (lovind) peste semanaturi, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din lupta; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanta de... Bate în albastru. III. Intranz. si tranz. A emite zgomote ritmice care indica ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite tacanitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ♢ Expr. (Tranz.) A bate o telegrama (sau o depesa) = a da, a transmite o telegrama. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toaca etc.) A emite sunete ritmice cu o anumita semnificatie. – Lat. batt(u)ere.
bazic, BÁZIC, -Ă, bazici, -ce, adj. (Despre substante) Care are proprietatile unei baze (II). – Din fr. basique.
băşică, BĂSÍCĂ, basici, s.f. 1. Sac membranos din corpul oamenilor si al animalelor, în care se strâng unele secretii ale organismului; vezica. Basica fierii. •• Spec. Sac membranos din corpul unui porc sau al altui animal, uscat si întrebuintat ca punga, burduf etc. ♦ Organ intern, plin cu aer, care ajuta pestii la plutire. 2. Umflatura a pielii continând o materie lichida (seroasa). 3. Umflatura mica plina cu aer, care se face la suprafata lichidelor (în timpul fierberii), a aluatului (în urma dospirii) etc. 4. Obiect (de sticla) în forma sferica. ♦ (Arg.) Minge (de fotbal). [Var.: (reg.) besíca s.f.] – Lat. •bessica(=vessica).
bătrânesc, BĂTRÂNÉSC, -EÁSCĂ, batrânesti, adj. Caracteristic batrânilor, potrivit pentru batrâni. ♦ Ramas de la (sau din) batrâni; de demult. ♢ Cântec batrânesc = balada populara. Vorba batrâneasca = zicatoare, proverb. – Batrân + suf. -esc.
mnezic, MNÉZIC, -Ă adj. referitor la memorie. (< fr. mnésique)
bâzoi, BÂZÓI s.n. (Pop.) Coarda cu timbrul cel mai de jos a unor instrumente muzicale. – Bâz + suf. -oi.
becar, BECÁR, becari, s.m. Semn grafic pe portativ care, anulând un bemol sau un diez anterior, indica revenirea la tonul natural al unei note muzicale. – Din fr. bécarre.
bechiu, BÉCHIU subst. (Reg., în expr.) A nu sti (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe nici) bechiu = a nu sti (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe) nimic, nici un cuvânt, nici o boaba. – Et. nec.
belcanto, BELCÁNTO s.n. Stil italienesc de interpretare în muzica vocala, caracterizat prin puritatea liniei melodice. – Din it. bel-canto.
bemol, BEMÓL, bemoli, s.m. Semn grafic muzical (asemanator cu literatura "b"), care arata ca nota sau sirul de note de dupa el coboara cu un semiton. – Din fr. bémol, it. bemolle.
biacid, BIACÍD, biacizi, adj. (În sintagma) Acid biacid = acid bibazic. [Pr.: -bi-a-] – Din fr. biacide.
bibazic, BIBÁZIC, bibazici, adj. (În sintagma) Acid bibazic = acid care contine într-o molecula doi atomi de hidrogen, care pot fi înlocuiti printr-un metal; acid biacid. – Din fr. bibasique.
bifazat, BIFAZÁT, -Ă, bifazati, -te, adj. (Elt.) Difazat; bifazic. – Din fr. biphasé.
bifazic, BIFÁZIC, -Ă, bifazici, -ce, adj. Bifazat. – Cf. b i f a z a t.
bine, BÍNE adv., s.n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ♢ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învatatura, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (sa...) = a(-i) veni cuiva la îndemâna; a fi avantajat de o situatie prielnica. ♢ (În formule de salut) Bine ai (sau ati) venit (sanatos, sanatosi)! ♢ (Referitor la sanatate) A se simti bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, bautura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ti-e bine? = a) (ce), nu esti sanatos? ai o slabiciune fizica?; b) (ce), esti nebun? nu esti în toate mintile? 2. În concordanta cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Sa te porti bine cu oricine. ♦ Expr. (Fam. si ir.) Bine ti-a facut! = asa trebuia, asa se cuvenea sa-si faca (pentru purtarea ta urâta, condamnabila)! ♦ În concordanta cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cânta si danseaza bine. Cu rochia asta iti sade bine. ♢ Barbat sau femeie bine facut(a) = barbat sau femeie chipes(a). ♦ În concordanta cu adevarul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine ca asa stau lucrurile. Sa stiu bine ca mor, si nu ma las pâna nu-mi aflu dreptatea! ♢ De-a binelea = de-adevarat, cu adevarat. ♦ (Având valoarea unei afirmatii) Bine, am sa procedez cum vrei tu! ♢ Expr. (Ca) bine zici = (ca) zici asa cum trebuie. Ei bine... = dupa cum spuneam... ♦ Cu grija, cu atentie. Uita-te bine si învata. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani si mai bine. ♦ Mult si prielnic. A plouat bine. A mâncat si a baut bine. II. S.n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ♢ Om de bine = om care actioneaza în folosul, în sprijinul, care ajuta pe cei din jurul sau. ♢ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Sa-ti (sau sa va) fie de bine! = a) sa-ti (sau sa va) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (gresit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lauda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândete, cu întelegere, cu bunavointa fata de cineva suparat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca stiinta. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, placut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc dupa gr. Agathos, germ. das Gut).
bioenergetic, BIOENERGÉTIC, -Ă, bioenergetici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. Ramura a biofizicii care studiaza sursele energetice si transformarile de energie la nivelul materiei vii. 2. Adj. De bioenergetica (1). [Pr.: bi-o-e-] – Din fr. bioénergétique, engl. bioenergetics.
biofizic, BIOFÍZIC, -Ă, biofizici, -ce, adj. De biofizica. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biophysique.
biofizică, BIOFÍZICĂ s.f. Stiinta care se ocupa cu aplicarile fizicii în biologie. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biophysique, rus. biofizika.
biofizician, BIOFIZICIÁN, -Ă, biofizicieni, -e, s.m. si f. Specialist în biofizica. [Pr.: bi-o-fi-zi-ci-an] – Din fr. biophysicien.
biologism, BIOLOGÍSM s.n. Doctrina care considera fenomenele fizice, psihice si sociale drept manifestari biologice. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biologisme.
bleau, BLEAU1 subst. (Reg.; în expr.) A nu zice nici bleau = a tacea din gura, a nu (mai) scoate o vorba. -Et.nec.
bloca, BLOCÁ, blochez, vb. I. Tranz. 1. A izola un oras, un port sau un stat prin blocada. 2. A închide o artera de circulatie; a împiedica circulatia vehiculelor sau a persoanelor. 3. Tranz. si refl. A nu mai functiona sau a face sa nu mai functioneze (fixându-se sau imobilizându-se) într-o pozitie data. 4. A interzice în mod legal folosirea unor produse, a unor fonduri etc. 5. (Sport) A efectua un blocaj (2). – Din fr. bloquer.
boabă, BOÁBĂ, boabe, s.f. 1. (Specie de) fruct carnos (si sferic) cu sâmburele sau sâmburii în mijloc; baca. 2. Bob1 (1). ♢ Expr. A nu sti (sau a nu pricepe, a nu zice) (nici o) boaba = a nu sti (sau a nu pricepe, zice) nimic. – Cf. scr. b o b a.
mixolidic, MIXOLÍDIC, -Ă adj. (muz.) mod ~ = mod melodic a carui scara muzicala se deosebeste de cea a modului major prin faptul ca treapta a VII-a coborâta, în loc sa formeze cu tonica o septima mare, formeaza o septima mica; mixolidian. (< germ. mixolydisch)
brânză, BRẤNZĂ, (2) brânzeturi, s.f. 1. Produs alimentar obtinut prin coagularea si prelucrarea laptelui. ♢ Expr. (Fam.) A nu fi nici o brânza (de cineva) = a nu fi bun de nimic. (Fam.) A nu face nici o brânza = a nu realiza nimic; a nu fi bun de nimic. (Pop.) (Duca-se sau du-te etc.) opt cu-a brânzei sau opt (si) cu-a brânzei noua, se zice când scapi (sau doresti sa scapi) de o persoana suparatoare. 2. (La pl.) Diferite sortimente de brânza (1), de cascaval etc. – Et. nec.
mişcare, MISCÁRE s. f. 1. actiune, curent care grupeaza un numar mare de oameni în jurul unei activitati de interes general, al unei idei sau al unei conceptii. 2. actiune organizata de masa, care tinde sa realizeze un scop social-politic. 3. (muz.) grad de accelerare sau de încetinire a unei masuri; tempo. ♢ parte a unei lucrari muzicale ciclice, de mari dimensiuni (simfonie, sonata). (dupa fr. mouvement, rus. dvijenie)
broderie, BRODERÍE, broderii, s.f. Cusatura în relief (reprezentând flori sau alte ornamente), executata pe un material textil. ♦ P. gener. Ornamentatie fina. ♦ Nota muzicala de ornament folosita într-o compozitie (departata de nota muzicala de baza cu un ton sau cu un semiton). – Din fr. broderie.
bucată, BUCÁTĂ, (I) bucati, (II) bucate, s.f. I. 1. Parte taiata, rupta, desfacuta dintr-un corp solid, dintr-un întreg; darab. ♦ (Determinat prin "de drum", "de cale" sau presupunând aceasta determinare) Distanta, portiune. ♦ (Determinat prin "de vreme", "de timp" sau presupunând aceasta determinare) Interval, perioada. ♦ (În limbajul comercial si în cel industrial) Exemplar, piesa, parte, unitara dintr-un ansamblu, dintr-o multime de obiecte de acelasi fel. ♢ Expr. A vinde (sau a cumpara) cu bucata = a vinde (sau a cumpara) cu amanuntul, în detaliu. A plati cu bucata (sau, rar bucata) = a plati munca dupa numarul de piese executate; a plati în acord. A face ceva din bucati = a confectiona, a încropi ceva din parti sau piese care provin din ansambluri diferite. Om dintr-o bucata = om integru. 2. Opera (sau fragment unitar) literara sau muzicala de dimensiuni relativ reduse. II. (La pl.) (Feluri de) mâncare. ♢ Expr. A face (cuiva) bucata = a face (cuiva) cu intentie un lucru neplacut, un rau, a-i provoca o încurcatura. ♦ (Pop.) (Recolta de) grâne, cereale. – Lat. buccata.
buchet, BUCHÉT, buchete, s.n. 1. Manunchi de flori aranjate (si legate) împreuna. ♦ P. gener. Grup de obiecte de acelasi fel puse împreuna; grup de compuneri (literare, muzicale) publicate sau executate laolalta. 2. Aroma de vin. 3. Mica planta erbacee cu flori violet-deschis sau albastre-purpurii (Geranium pusillum). – Din fr. bouquet.
bucium, BÚCIUM1, buciume, s.n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, facut din coaja de tei, din lemn sau din metal si folosit în special de ciobani pentru chemari si semnale. [Var.: búcin s.n.] – Lat. bucinum.
buf, BUF3, -Ă, bufi, -e, adj. (Despre comedii) Cu un caracter comic exagerat. ♦ (Despre opere muzicale) Care este compus în genul liric usor. ♦ (Despre actori sau cântareti) Care s-a specializat în interpretarea unor roluri comice de comedie sau de opera muzicala bufa3; (despre roluri) specific comediei sau operei muzicale bufe3. – Din fr. bouffe.
buhai, BUHÁI, (I) buhai, s.m. (II) buhaiuri, s.n. I. S.m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-balta = bou-de-balta. 3. Planta erbacee cu doua sau trei frunze mari, ovale si flori verzi-galbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S.n. Instrument muzical popular format dintr-o putinica cu fundul de piele, prin care trece un smoc de par de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemanator cu mugetul unui taur. [Pl. si: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.
bun, BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s.m. si f., (IX) bunuri, s.n., (X) adv. I. Adj. Care are calitati. 1. Care face în mod obisnuit bine altora, care se poarta bine cu altii; binevoitor. ♢ Expr. Bun la inima = milostiv. Bun, rau = oricum ar fi. (Substantivat) Bun si rau = toata lumea (fara deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ♢ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunatatea! 2. Care se achita de obligatiile morale si sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ♢ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunavoie. ♢ Expr. Sfat bun = îndemn întelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încapea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoana de încredere. A pune o vorba (sau un cuvânt) bun(a) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a sustine pe cineva. ♢ Compuse: bun-simt = capacitate bazata pe experienta cotidiana de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele: buna purtare = comportare conforma normelor moralei si educatiei: certificat de buna-purtare = a) (iesit din uz) certificat în care se atesta purtarea corecta a cuiva într-un serviciu, în scoala etc.; b) fig. recomandatie orala sau lauda adusa cuiva; buna-cuviinta = purtare cuviincioasa, crestere aleasa. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultator, îndatoritor; care are grija de parinti. 4. Caracteristic omului multumit, vesel, bine dispus. ♢ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; placut, satisfacator, agreabil. ♢ Expr. A i-o face buna sau a-i face (cuiva) una buna = a-i provoca cuiva o suparare. Una buna = o întâmplare deosebita, spirituala, o nostimada. A o pati buna = a avea necaz. (Ir.) Buna treaba! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ti-o buna! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ti-o buna ca ti-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situatie dificila sau inoportuna. 2. (Despre mâncaruri si bauturi) Gustos, apetisant, ales. ♢ Expr. Poama buna, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorala. ♢ Compus: bun-gust = simt estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelsugat. 4. (Despre miros) Frumos, placut, agreabil. 5. Linistit, tihnit, fara griji; fericit. Viata buna. ♢ (În formule de salut sau de urare) Buna ziua! Buna seara! Noapte buna! ♢ Compus: (Bot.) buna-dimineata = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-si îndeplineste bine menirea. ♢ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare data de autor, de editura, de redactie sau de alti beneficiari pe tiparul de corectura sau de proba, dupa care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre functiunile lor) Care functioneaza bine. ♢ Expr. Bun de gura = limbut. Bun de mâna = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbracaminte si încaltaminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sarbatoare. 4. De calitate superioara; p. ext. de pret, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ♢ Expr. A o lua de buna = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o tine (una si) buna = a sustine un lucru cu încapatânare. A sti una si buna = a se încapatâna în sustinerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulatie. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ♢ Expr. La ce bun? = la ce foloseste? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme si superstitii) Prevestitor de bine. ♢ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplacut, rau. VI. Adj. 1. Zdravan, puternic, strasnic. ♦ Considerabil, mare. ♢ Loc adv. În buna parte = în masura importanta. O buna bucata sau o bucata buna (de timp, de loc etc.) = o parte însemnata (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., si mai bine. ♢ Compuse: buna-credinta s.f. = a) obligatie de comportare corecta pe care partile trebuie s-o respecte la încheierea si la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane ca actioneaza în temeiul unui drept si conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de buna-credinta = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o buna zi (sau dimineata) = cândva, odata; pe neasteptate. VII. Adj. (Despre legaturi de rudenie) De sânge, adevarat. Tata bun. ♦ Var bun sau vara buna = var primar sau vara primara. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S.m. si f. (Înv. si pop.) Bunic, bunica. IX. S.n. 1. Ceea ce este util sau necesar societatii sau individului pentru a-i asigura existenta, bunastarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanta în circulatia economica. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce poseda cineva; avut, proprietate, avere; bogatie, avutie. ♢ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ♢ Bune oficii = interventie a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvarii pe cale pasnica, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprima o aprobare) Bine, da, asa. – Lat. bonus.
bunăoară, BUNĂOÁRĂ adv. De exemplu, de pilda, cum ar fi, sa zicem. [Var.: bunioára adv.] – Buna + oara.
burlesc, BURLÉSC, -Ă, burlesti, adj., s.f. 1. Adj. De un comic excesiv, grotesc, extravagant si adesea vulgar. ♢ Teatru burlesc = tip de teatru comic, caracterizat prin caricaturizare si parodiere. 2. S.f. Compozitie muzicala de mici proportii, cu un pronuntat caracter umoristic. – Din fr. burlesque, it. burlesco.
cadenţa, CADENŢÁ, cadentez, vb. I. Tranz. (Rar) A imprima cadenta sau ritm unei fraze, unei bucati muzicale, unei miscari etc.; a ritma. – Din fr. cadencer.
cadenţă, CADÉNŢĂ, cadente, s.f. 1. Miscare ritmica si uniforma; ritm. ♢ Loc. adv. În cadenta = cu miscari repetate la intervale egale. ♦ Numarul de lovituri pe care o arma de foc le trage pe minut. ♦ (Fiz.) Frecventa; viteza de repetare a unui fenomen. 2. Succesiune ritmica a unor unitati poetice (picioare, silabe) accentuate, care produc un efect auditiv armonios. ♦ Succesiune de armonii care produc impresia unei încheieri într-o compozitie muzicala. 3. Pasaj mai mare de virtuozitate solistica dintr-un concert instrumental, interpretat fara acompaniament. – Din fr. cadence, it. cadenza.
cafeconcert, CAFÉ-CONCÉRT s.n. Muzica instrumentala de larga accesibilitate (executata într-un restaurant). [Pr. si: -consér] – Din fr. café-concert.
calistenie, CALISTENÍE, calistenii, s.f. Program de exercitii fizice pentru copii sau, p. ext., de întretinere executate rapid (în ritmul muzicii). – Din fr. callisthénie.
calorimetrie, CALORIMETRÍE s.f. Domeniu al fizicii care se ocupa cu metodele de masurare a cantitatilor de caldura. – Din fr. calorimétrie.
cameră, CÁMERĂ, camere, s.f. I. 1. Încapere într-o cladire; odaie. ♢ Camera mobilata = camera care se închiriaza cu mobila proprietarului. Camera de lucru = birou într-o casa particulara. Muzica de camera = compozitie muzicala pentru un numar restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încaperi cu destinatie speciala: camera obscura = a) încapere neluminata în care se executa developarea, fixarea si alte operatii fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul caruia se obtine pe un ecran (sau pe un cliseu) imaginea rasturnata a unui obiect; camera de comanda = încapere speciala în care se efectueaza în mod automat controlul si conducerea functionarii unei centrale sau statiuni electrice; camera frigorifica (sau refrigerenta) = încapere izolata termic, în care se mentine o temperatura mai joasa decât a mediului ambiant. 3. Spatiu în care se produce un proces tehnic; incinta care face parte integranta dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezinta instrumentul însusi: camera de combustie = spatiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere interna în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartusului = partea dinapoi a tevii armelor de foc, unde se introduce cartusul si unde se produce explozia pulberii; camera de luat vederi = aparat cu ajutorul caruia se obtin imaginile succesive ale obiectelor în miscare pe pelicula cinematografica; camera de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o pelicula fotosensibila în cinematografie; camera de transpunere = aparat pentru înregistrarea optica a sunetelor pe film în cinematografie; camera de televiziune sau camera videocaptoare = aparat complex cu ajutorul caruia se realizeaza captarea imaginii si transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umfla cu aer si care se asaza înauntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înauntrul anvelopei, care se umfla cu aer; p. ext. recipient cu pereti extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Camera paleala sau camera mantalei = spatiu cuprins între peretii mantalei si corpul molustei. III. (Urmat de determinari) Parte componenta a organului legislativ în unele tari. – Din it. camera, (pentru unele sensuri si) engl. camera, fr. caméra.
camerton, CAMERTÓN, camertonuri, s.n. Instrument format dintr-un tub sonor, care, prin suflare, emite nota "la"(sau din patru tuburi "sol", "la", "re", "mi"), folosit la acordarea instrumentelor muzicale. – Din germ. Kammerton.
canon, CANÓN, canoane, s.n. 1. Regula, dogma bisericeasca; tipici. ♦ Norma, regula de conduita. ♦ Lista de texte sacre care se bucura de autoritate deplina în cadrul unei religii. 2. Pedeapsa data de biserica la calcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. 4. Regula care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regula rigida, formalista. 5. Compozitie muzicala în care doua sau mai multe voci, intrând succesiv, executa împreuna aceeasi melodie. ♦ Cântare bisericeasca; p. ext. cântec; glas. 6. Litera de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipareau în trecut cartile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.
cantabile, CANTÁBILE adv., s.n. 1. Adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În mod clar, expresiv; melodios. 2. S.n. Parte dintr-o lucrare muzicala instrumentala executata în acest mod. – Cuv. it.
cantabilitate, CANTABILITÁTE s.f. Însusire a unei piese muzicale sau a unei teme dintr-o compozitie vocala sau instrumentala de a avea o linie melodica expresiva. ♦ Calitate a versurilor de a fi muzicale; muzicalitate. – Cantabil + suf. -itate. Cf. it. c a n t a b i l i t a.
cantată, CANTÁTĂ, cantate, s.f. Compozitie muzicala ocazionala, cu caracter solemn sau liric, pentru voci, solo, cor si orchestra. ♢ (În compusul) Cantata-oratoriu = compozitie vocal-instrumentala pe un libret cu tema dramatica. – Din it. cantata.
canto, CÁNTO s.n. Muzica vocala; cânt, cântare. – Din it. canto.
capră, CÁPRĂ, capre, s.f. I. 1. Gen de mamifere rumegatoare paricopitate, cu parul lung, cu coarne, mai mari si diferentiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ♢ Capra de stânca = capra salbatica, cu blana roscata si cu coarnele în forma de spada (Capra ibex). Capra domestica = animal domestic rumegator, crescut pentru productia de lapte (Capra hircus). ♢ Expr. A împaca si capra, si varza = a multumi si pe unul, si pe altul; a împaca doua interese opuse. Capra râioasa, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capra-neagra sau capra-de-munte = capra salbatica, cu blana bruna-neagra, cu coarne scurte si curbate la vârf si cu doua dungi albe pe partea anterioara a capului, care traieste în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou si care consta din executarea unor figuri comice de catre un personaj mascat cu cap de capra (I 1) care bate ritmic din falci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil sta aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalti sar peste el. II. 1. Unealta de lemn cu patru picioare, încrucisate doua câte doua, pe care se pun lemnele pentru a fi taiate cu ferastraul. 2. Sistem de lemne încrucisate care serveste la sustinerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau lada) care se afla în partea de dinainte a trasurii sau a carutei si pe care sade vizitiul. 4. Aparat de gimnastica pentru sarituri, format dintr-un suport capitonat asezat pe patru picioare, cu înaltimea reglabila. 5. Arsic de miel. – Lat. capra.
capriccioso, CAPRICCIOSO adv. (Indica modul de executare a unei lucrari muzicale) Cu schimbari neasteptate de ritm, de nuante etc. [Pr.: ca-pri-ció-zo] – Cuv. it.
capriciu, CAPRÍCIU, capricii, s.n. 1. Dorinta trecatoare, adesea extravaganta, manifestata cu încapatânare; gust schimbator, neasteptat; toana1, farafastâcuri (2), bâzdâc. 2. Compozitie muzicala instrumentala fara forma precisa, cu caracter de improvizatie, cu treceri neasteptate de la o stare emotionala la alta. [Var.: (înv.) caprít s.n.] – Din fr. caprice, capriccio, it. capriccio.
car, CAR2, care, s.n. 1. Vehicul terestru încapator, cu patru roti, cu tractiune animala, folosit la tara pentru transportarea poverilor. ♢ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. si pop.) Car de foc = tren. ♢ Expr. Nici în car, nici în caruta, se spune despre cineva nehotarât, care nu stie ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ♢ Compuse: Carul-Mare = constelatie alcatuita din sapte stele asezate în forma de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelatie formata din sapte stele (printre care si steaua polara) asezate în chip asemanator cu cele din carul-mare; ursa-mica. ♦ (În antichitate) Vehicul cu doua roti, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri si la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încarca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Multime, gramada. Un car de ani. ♢ Loc adv. Cu carul = din belsug. 3. (Reg.) Parte a ferastraului mecanic alcatuita din doua bârne puse pe rotite, pe care se asaza busteanul pentru a fi prefacut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi dupa fr. char).
care, CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjunctie, ca element de legatura între propozitia regenta unde se afla numele caruia îi tine locul si propozitia subordonata). 1. (Introduce propozitii atributive) Cartea pe care trebuia sa ti-o aduc am pierdut-o. ♢ (Introduce propozitii atributive circumstantiale) a) (Cu nuanta finala) Sa ia calauza din sat, care sa le arate drumul. b) (Cu nuanta conditionala) Ce holera ar fi aceea care i-ar lasa neatinsi pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ♢ Loc. conj. Dupa care = dupa aceea. Care va (sau vra) sa zica = ceea ce înseamna, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotarât) a) Fiecare. Le porunci sa mearga care pe unde va putea. ♢ Expr. (Sa) nu care cumva = nu cumva sa... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (în corelatie cu sine însusi exprima ideea de opozitie sau de distributie) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ♢ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezinta o fiinta sau un lucru) Care n-a înteles întrebarea? ♢ (Introduce propozitii interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ♢ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ♢ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu tine la viata lui? [Gen.-dat. sg. m. caruia, f. careia, gen.-dat. pl. m. si f. carora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. carui, f. carei, gen.-dat. pl. m. si f. caror. Nom. sg. m. si: (înv.) carele; nom. pl. m. si f. si: cari] – Lat. qualis.
carilon, CARILÓN, carilonuri, s.n. Instrument muzical la care se pot executa melodii cu ajutorul unor clopote sau al unor lame acordate la anumite tonuri. – Din fr. carillon.
carotaj, CAROTÁJ, carotaje, s.n. Determinare prin foraj a structurii si compozitiei straturilor scoartei terestre, bazata pe analiza probelor carotelor (2) sau pe masurarea marimilor fizice caracteristice ale rocii strabatute. – Din fr. carottage.
carotă, CARÓTĂ, carote, s.f. 1. Varietate de morcovi timpurii, cu radacini scurte globuloase, de culoare galbena-rosiatica. 2. Proba cilindrica de material luata din betonul de fundatie al unei sosele, în vederea verificarii proprietatilor fizice si mecanice ale acesteia în laborator. 3. Fig. (Rar) Înselatorie, smecherie, trisare, sarlatanie. 4. (La jocul de biliard) Pozitie dificila lasata adversarului care urmeaza sa execute lovitura. – Din fr. carotte.
castanietă, CASTANIÉTĂ, castaniete, s.f. Instrument muzical de percutie (raspândit în Spania si în America Latina), format din doua placute de lemn sau de fildes, prinse ca valvele unei scoici, care sunt lovite ritmic una de alta si folosit la acompanierea dansului si a muzicii; geamparale (2). – Din fr. castagnettes.
cazic, CAZÍC, cazici, s.m. Ţarus de lemn (având la capat un inel de otel), care se introduce în pamânt, pe malul unei ape, pentru legarea ambarcatiilor. – Et. nec.
, CĂ conj. 1. Introduce propozitii subordonate: a) completive; Am spus ca nu pot veni; b) subiective: Asa-i c-a venit si rândul meu?; c) atributive: Gândul ca nu pot pleca ma chinuie; d) (cauzale) caci, fiindca. Hai acasa ca-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, ca-l bate vântul; f) (concesive) desi, cu toate ca, macar ca. Si omul, ca-i om, si nu poate sa înteleaga; g) (temporale) dupa ce, când. Acum ca ne-am odihnit, pot sa-ti povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Si. Sa care barbatul cu carul si femeia sa împrastie cu poala, ca tot se ispraveste. 3. (În expr.) Nici ca = nu. (Adversativ) Numai ca = dar, însa. 4. Într-adevar, asa e. Ca bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Ca nu mai vine odata. 6. Doar. Da cum nu! Ca nu mi-oi festeli eu obrazul! ♢ (Cu sens restrictiv) Nu ca ma laud, dar asa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum ca, dupa ce ca, macar ca etc. – Lat. quod.
căldură, CĂLDURĂ, calduri, s.f. 1. Starea sau gradul de încalzire a unui corp; faptul ca un corp poseda o anumita temperatura; senzatie produsa de corpurile calde; temperatura ridicata. 2. (Fiz.) Marime scalara prin care se exprima transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite parti ale aceluiasi sistem în cadrul unei transformari în care nu se efectueaza lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiaza fenomenele termice. ♢ Caldura specifica = caldura necesara ridicarii cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ♢ Caldura animala = energie calorica rezultata în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substantelor nutritive. 3. (La pl.) Timp calduros, atmosfera fierbinte; vreme torida. 4. (La pl.) Temperatura ridicata a corpului; febra. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patima. ♦ Afectiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioada din ciclul sexual în care animalele femele manifesta dorinta naturala de a se împerechea. – Lat. pop. caldura.
căluş, CĂLÚS, calusuri, s.n. 1. Bucata de lemn sau de metal care se pune între dintii dinainte ai unui animal, spre a-l forta sa tina gura deschisa; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica sa strige. ♢ Expr. A pune (cuiva) calusul în gura = a împiedica (pe cineva) sa vorbeasca. 2. Betisor care face parte din mecanismul de declansare al capcanelor de lemn. 3. Mica piesa de lemn cu o forma speciala, pe care se sprijina coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul îsi asaza tabloul când lucreaza; sevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prajinilor, folosit în forajul prin percutie sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flacai; melodie dupa care se executa acest dans; calusar (1), calusel (4). – Cal + suf. -us.
căpuşă, CĂPÚSĂ, capuse, s.f. I. (La pl.) Gen de artropode parazite din clasa arahnidelor, care se înfig în pielea animalelor si a omului si se hranesc sugându-le sângele (Ixodes); (si la sg.) animal care face parte din acest gen. ♢ Expr. Ce-i în gusa, si-n capusa, se zice despre un om sincer; care spune tot ce gândeste. II. 1. (Bot.) Ricin. 2. Mugur de vita, din care se dezvolta coardele si rodul; ochi1. – Cf. alb. k ë p u s h ë.
minicombină, MINICOMBÍNĂ s. f. combina muzicala de dimensiuni reduse. (< mini1- + combina)
căuta, CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca sa gaseasca pe cineva sau ceva; a umbla dupa... ♢ Expr. A cauta cuiva cearta (sau pricina) cu lumânarea = a provoca cearta cu orice pret. N-ai ce cauta (undeva) = nu exista motiv, este interzis sa vii sau sa te afli undeva. A cauta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca sa descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o multime etc. A cauta cu gândul = a se sili sa-si aduca aminte. A cauta privirile cuiva = a încerca sa întâlneasca privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobai. ♦ A se deplasa undeva pentru a gasi pe cineva; a se interesa undeva de prezenta cuiva. 2. A încerca sa obtina ceva, a urmari ceva. ♦ Refl. (Despre marfuri) A avea cautare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ♢ Expr. A-si cauta de treaba (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-si vedea de treaba. 2. Intranz. si tranz. A purta de grija (unui bolnav), a se îngriji de... ♢ Refl. Se cauta la doctor. ♦ A baga de seama, a fi atent. 3. Tranz. A-si da silinta, a se stradui sa... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmari cu ochii. ♢ Expr. (Fam.) A-i cauta (cuiva) în coarne = a rasfata (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre fiinte) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfatisarea de... 4. Intranz. si tranz. Fig. A lua în consideratie, a se lua dupa... Nu cauta ca-s mic. 5. Intranz. (În superstitii) A cerceta pozitia stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -ca-u-. – Var.: (pop.) catá vb. I] – Lat. •cautare.
câmp, CÂMP, câmpuri, s.n. si (1, astazi mai ales în expr.) câmpi, s.m. 1. Întindere vasta de pamânt fara accidente însemnate de teren; ses, câmpie; spec. întindere de pamânt cultivata, semanata; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ♢ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care foloseste tunul si obuzierul de calibru mic si care poate fi întrebuintata pe un teren fara accidente prea mari. ♢ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fara adapost. ♢ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, parasind drumul. A-si lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbeste, fara a sti încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pamânt în afara unei localitati (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheata = masa întinsa si neîntrerupta de gheata care acopera o suprafata (în regiunile polare). 2. Loc. Spatiu, portiune de teren în limitele carora se desfasoara o anumita activitate. Câmp de lupta. ♢ (Astazi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva îsi desfasoara activitatea; activitate, munca, productie. Câmp vizual = portiune de spatiu care poate fi cuprinsa cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spatiu în care fiecarui punct i se asociaza o marime fizica determinata; marime care caracterizeaza o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spatiu în care se pot exercita actiuni de forta asupra corpurilor. ♢ Câmp electric = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic corp încarcat cu electricitate, acesta ar fi supus actiunii unei forte care nu s-ar exercita daca corpul nu ar fi încarcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forte de aceeasi natura ca cele care se exercita între doi magneti vecini. 4. Forma a materiei prin intermediul careia are loc interactiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = portiune anatomica pe suprafata careia are loc o interventie chirurgicala. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Multime de valori ale uneia sau mai multor marimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.
cânta, CÂNTÁ, cânt, vb. I. 1. Intranz. si tranz. A emite cu vocea sau cu un instrument un sir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc. ♢ Expr. Joaca cum îi cânta = face întocmai cum îi porunceste altul. ♦ (Despre pasari, insecte etc.) A scoate sunete placute la auz. caracteristice speciei. 2. Intranz. si tranz. A scrie versuri în cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (în versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva în versuri. 3. Tranz. (Fam.) A îndruga, a însira vorbe goale. – Lat. cantare.
cântare, CÂNTÁRE, (II) cântari, s.f. I. Actiunea de a cânta si rezultatul ei. II. 1. Cântec (de lauda, bisericesc etc.); muzica. ♦ Sunet caracteristic (placut) scos de diverse pasari si insecte. 2. Compozitie literara cu caracter laudativ. – V. cânta.
cântec, CẤNTEC, cântece, s.n. 1. Sir armonios de sunete emise cu vocea sau cu un instrument; cântare, cânt. ♦ Sunete placute, melodioase emise de unele pasari; zumzetul placut al unor insecte. ♢ Cântecul lebedei = ultima opera sau ultima manifestare de valoare (a unui artist, a unui muzician, a unui scriitor etc.). Cântecul planetelor = muzica sferelor. 2. Compozitie literara în versuri, adesea însotita de melodie. ♢ Cântec batrânesc = balada populara veche. Cântec de dor = poezie populara cu caracter elegiac. Cântec de lume = poezie lirica cu caracter erotic. Cântec de mase = cântec cu continut patriotic, revolutionar, care are un caracter mobilizator si exprima nazuinte de libertate, de pace etc. Cântec de leagan = cântec liric cu care sunt adormiti copiii mici. ♢ Expr. Vorba (sau povestea) cântecului = cum se zice; vorba ceea. Asa-i cântecul = asta e situatia. A fi cu cântec sau a-si avea cântecul sau = (despre lucruri, întâmplari, atitudini etc.) a avea istoria, tâlcul sau (complicat, plin de aspecte dubioase, neclare). [Var.: (reg.) cấntic s.n.] – Lat. canticum.
câr, CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imita sunetul caracteristic scos de unele pasari (ciori, gaini etc.); strigat cu care se alunga unele pasari. ♢ Expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) cearta, (cu) tocmeala. Ca-i câr, ca-i mâr, se zice când cineva se încurca în explicatii neconvingatoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.
cârc, CÂRC interj. (Pop. si fam.; în expr.) A nu (mai) zice (sau spune) (nici) cârc = a nu (mai) spune nici o vorba, a tacea chitic. – Formatie onomatopeica.
miniatură, MINIATÚRĂ s. f. 1. pictura fina si delicata de dimensiuni reduse. 2. litera ornata care împodobea titlul sau începuturile capitolelor în vechile manuscrise. 3. opera de arta, de literatura, piesa muzicala de dimensiuni mici, lucrata cu finete. ♢ obiect de dimensiuni reduse. (< fr. miniature, it. miniatura, germ. Miniatur)
celeritate, CELERITÁTE s.f. (Livr.) Iuteala (1), repeziciune (1). – Din fr. célérité, lat. celeritas, -atis.
celestă, CELÉSTĂ, celeste, s.f. Instrument muzical de percutie cu claviatura, ale carui sunete sunt produse prin lovirea unor placi de metal. – Din fr. célesta.
celta, CÉLTA s.f. Fibra scurta celulozica de tip viscoza, în care este înglobata o mare cantitate de aer si din care se fabrica tesaturi pentru îmbracaminte calduroasa. – Et. nec.
celulozic, CELULÓZIC, -Ă, celulozici, -ce, adj. Care contine (sau este alcatuit din) celuloza. – Din fr. cellulosique.
cenestezic, CENESTÉZIC, -Ă, cenestezici, -ce, adj. (Psih.) De cenestezie. – Din fr. cénesthésique.
cenestezie, CENESTEZÍE s.f. Impresie generala, nediferentiata, care rezulta din totalitatea senzatiilor primite de la organele interne, caracterizându-se printr-o dispozitie placuta sau neplacuta; sensibilitate care reflecta propria existenta fizica. – Din fr. cénesthésie.
cent, CENT, centi, s.m. 1. Moneda divizionara în Statele Unite ale Americii si în Canada. egala cu o sutime de dolar. ♦ Moneda în Ţarile de Jos, valorând o sutime de florin. 2. (Muz.) Subdiviziune pentru masurarea intervalelor muzicale, egala cu o sutime dintr-un semiton. – Din engl., fr. cent.
cerca, CERCÁ, cerc, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A cerceta, a examina; a iscodi. ♦ Intranz. A întreba, a se informa. 2. Tranz. si refl. (Pop.) A se stradui, a se sili; a cauta sa... 3. Tranz. (Pop.) A proba, a cauta sa vezi daca ceva e bun, potrivit etc. 4. Tranz. (Înv. si reg.) A cauta. 5. Tranz. (Înv.) A supune la grele încercari. 6. Tranz. (Reg.) A vizita, a frecventa. 7. Intranz. (Pop.) A reveni; a da târcoale. 8. Tranz. unipers. (Pop.) A fi cuprins de o anumita stare sufleteasca, de o durere fizica etc. – Lat. circare.
cervicită, CERVICÍTĂ, cervicite, s.f. Inflamatie acuta sau cronica a colului uterin sau a vezicii urinare. – Din fr. cervicite.
cervix, CÉRVIX s.n. Partea inferioara a uterului sau a vezicii urinare; col uterin sau vezical. – Din fr. cérvix.
cetera, CETERÁ, céter, vb. I. (Reg.) 1. Intranz. A cânta din cetera, p. ext.. din alt instrument muzical sau din gura. 2. Tranz. Fig. A bate pe cineva la cap; a plictisi, a sâcâi. – Din cetera.
cheie, CHÉIE, chei, s.f. 1. Obiect de metal care serveste la încuierea sau descuierea unei broaste sau a unui lacat. ♢ Loc. adj. si adv. La cheie = (despre locuinte, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosinta. ♢ Expr. A tine (ceva sau pe cineva) sub cheie = a tine (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia si lacatul = totul; începutul si sfârsitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicatie, dezlegare. ♢ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfatiseaza, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem dupa care se înlocuiesc literele si cifrele reale cu altele conventionale pentru ca textul sa nu fie înteles de alte persoane. Pozitie-cheie = pozitie strategica, economica etc. de importanta deosebita. 3. Unealta de metal cu care se strâng sau se desfac suruburile sau piulitele. ♢ Cheie franceza (sau universala) = unealta de metal reglabila printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între falcile ei sa poata fi prins si rasucit orice tip de surub sau de piulita. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealta de metal sau de lemn cu care se întind coarde le unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn conventional pus la începutul portativului, pentru a indica pozitia unei note de o anumita înaltime, si, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngusta, lipsita de albie majora, între doi pereti înalti si abrupti, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercita o puternica eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de bolta (sau de arc) = boltar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolti sau al unui arc, având rolul de a încheia constructia si de a sustine celelalte boltare; fig. element de baza care explica sau dezleaga o problema; baza. – Lat. clavis.
chelen, CHELÉN s.n. Anestezic local pe baza de clorura de etil. – Din fr. kélène.
chema, CHEMÁ, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune, a striga, a comunica cuiva sa vina aproape sau într-un anumit loc. 2. A pofti, a îndemna (în mod oficial) pe cineva sa participe la o actiune, la un fapt; a solicita, a apela la... ♦ (Poetic) A evoca. 3. A ordona, a impune cuiva (în mod oficial) sa se prezinte într-un anumit loc. ♦ Expr. A chema la ordine = a cere, a soma sa respecte anumite reguli de disciplina, liniste etc. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. II. Refl. (impers.) A avea numele..., a se numi; a însemna, a se zice, a se socoti. ♦ Expr. Se cheama ca... = însemneaza ca..., vrea sa zica. – Lat. clamare.
cherestea, CHERESTEÁ, (2) cherestele, s.f. 1. (Cu sens colectiv) Material lemnos, cu cel putin doua fete plane si paralele, rezultat din taierea bustenilor la gater si întrebuintat de obicei în constructie. 2. Fig. (Fam.) Constructie fizica solida a unei persoane, structura osoasa. ♢ Expr. N-are cherestea sau îi lipseste cheresteaua, se spune despre o persoana nesimtita, nepunctuala. – Din tc. kereste.
chermesă, CHERMÉSĂ, chermese, s.f. Petrecere publica (în aer liber), cu muzica si dans. [Var.: cherméza] – Din fr. kermesse.
chimval, CHIMVÁL, chimvale, s.n. 1. Vechi instrument muzical compus din doua talere de arama care erau lovite unul de altul, cimbal. V. talger. 2. (Rar) Clopot. – Din sl. kimvalŭ.
chin, CHIN, chinuri, s.n. Suferinta fizica sau morala intensa. – Din magh. kin.
chinestezic, CHINESTÉZIC, -Ă, chinestezici, -ce, adj. Care apartine chinesteziei, care se refera la chinestezie. – Din fr. kinesthésique.
chinui, CHINUÍ, chinuiesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A produce sau a îndura suferinte fizice sau morale intense. ♦ Tranz. A necaji, a plictisi. 2. Refl. A se stradui, a face eforturi pentru a realiza ceva. [Prez. ind. si: chínui] – Chin + suf. -ui.
chitară, CHITÁRĂ, chitare, s.f. Instrument muzical cu coarde, care emite sunete prin ciupire sau lovire cu degetele. ♢ Chitara electrica = chitara fara cutie de rezonanta, prevazuta cu un transductor care transforma vibratiile coardelor în tensiuni alternative de audiofrecventa amplificate prin mijloace electronice. [Var.: ghitára s.f.] – Din it. chitarra.
cică, CÍCĂ adv. (Pop. si fam.; cu valoare de verb unipersonal sau impersonal). 1. (preceda o afirmatie pusa pe socoteala altora) (Se) spune ca... (lumea) zice ca..., dupa cum (se) crede. 2. (Indica un sentiment de mirare sau de îndoiala) Daca poate fi cu putinta! auzi! ♦ Nici mai mult, nici mai putin. Mai mult decât atâta. 3. (Povestitorul admite ce se spune, dar e convins ca nu este asa) Chipurile, vorba vine! vorba sa fie! – Din [se zi]ce ca.
ciclic, CÍCLIC, -Ă, ciclici, -e, adj. 1. Care se desfasoara în cicluri sau apartine unui ciclu; periodic. ♦ (Despre lucrari muzicale, artistice) Care este alcatuit din mai multe parti independente. ♦ (Despre compuse chimice) Care are catenele în forma de ciclu (2). 2. (Bot.; despre flori) La care toate elementele sunt dispuse în verticil. – Din fr. cyclique.
ciclotron, CICLOTRÓN, ciclotroane, s.n. Accelerator folosit în fizica nucleara pentru a obtine transmutari si dezintegrari ale particulelor grele ale atomilor. – Din fr. cyclotron.
ciclu, CÍCLU, cicluri, s.n. 1. Succesiune de fenomene, stari, operatii, manifestari etc. care se realizeaza într-un anumit interval de timp si care epuizeaza, în ansamblul lor, evolutia unui anumit proces (repetabil): totalitatea fenomenelor, faptelor, actiunilor etc. legate între ele. ♢ Ciclu anual = perioada de un an în care pamântul face o rotatie completa în jurul soarelui. Ciclu solar = perioada de 28 de ani dupa expirarea careia datele diferitelor zile ale anului cad în aceleasi zile din saptamâna. Ciclu de conferinte (sau de lectii etc.) = serie de conferinte (sau de lectii etc.) care trateaza diverse aspecte ale unui subiect unitar. ♦ (Si în sintagma ciclu menstrual) Menstruatie, ♦ Durata unui ciclu (1). ♦ Diagrama care reprezinta un ciclu (1). ••Grup de productii (literare, muzicale) care au o tema comuna. 2. Lant închis de atomi din molecula unei substante. 3. Valorile succesive pe care le capata o marime periodica în cursul unei perioade date. 4. (Fiz.; iesit din uz la noi; în constructia) Cicluri pe secunda = hertzi. – Din fr. cycle, lat. cyclus.
clavecin, CLAVECÍN, clavecine, s.n. Vechi instrument muzical cu claviatura si cu coarde, asemanator cu pianul; clavicimbal, cembalo. – Din fr. clavecin.
clavicord, CLAVICÓRD, clavicorduri, s.n. Instrument muzical cu claviatura si coarde, stramos al pianului. – Din fr. clavicorde, lat. clavicordium.
crea, CREÁ, creez, vb. I. Tranz. 1. A face ceva ce nu exista înainte; a întemeia, a produce, a înfiinta; a organiza. ♦ A inventa, a nascoci; a concepe, a compune o opera literara, o bucata muzicala etc. 2. A pregati, a instrui pe cineva, a forma pentru o cariera sau pentru o misiune. 3. (Teatru, în expr.) A crea un rol = a da viata unui personaj, a interpreta cu pricepere si originalitate un rol dintr-o piesa de teatru, un film etc. [Prez. ind. pers. 1 pl. cream, ger. creând] – Din fr. créer, lat. creare.
curatelă, CURATÉLĂ, curatele, s.f. Institutie legala pentru ocrotirea unei persoane care are capacitatea civila, dar care, din cauza batrânetii, a unei boli ori infirmitati fizice sau a lipsei îndelungate de la domiciliu, nu-si poate administra singura bunurile si apara interesele. – Din fr. curatelle, lat. curatela.
dacapo, DA CÁPO loc. adv. (Indica repetarea unei lucrari muzicale sau, p. ext., a unei actiuni, operatii din alte domenii) De la început, din nou, înca o data. ♢ Da capo al fine, indica repetarea unei lucrari muzicale, p. ext. si a altor actiuni, de la început la sfârsit. – Din it. da capo.
dairea, DAIREÁ, dairele, s.f. Instrument muzical popular oriental de percutie, asemanator cu tamburina, format dintr-o piele de toba întinsa pe un cerc de lemn, prevazut în interior cu discuri metalice, si folosit la marcarea ritmului. [Var.: dairá s.f.] – Din tc. daire.
dans, DANS, dansuri, s.n. 1. Ansamblu de miscari ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii si având caracter religios, de arta sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de miscari artistice conventionale care constituie baza tenhica a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Actiunea de a dansa. Îi place muzica si dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = tema alegorica simbolizând egalitatea în fata mortii prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mâna care atrage în hora oameni de diferite vârste si conditii sociale si-i omoara. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, facând anumite miscari, îsi comunica gasirea unei surse de hrana, directia si distanta acestei surse. [Var.: (pop.) dant s.n.] – Din fr. danse. Cf. it. d a n z a, germ. T a n z.
dansa, DANSÁ, dansez, vb. I. Intranz. A executa, dupa muzica, un dans (1) ♢ Tranz. A dansa un vals. ♦ Fig. A salta în miscari usoare ca de dans (1), a se misca necontenit, a nu avea astâmpar. ♦ Tranz. A executa un dans cu cineva, a lua, a invita la dans pe cineva. A dansat toate fetele. [Var.: (pop.) dantá vb. I] – Din fr. danser.
dar, DAR1 conj., adv. A. Conj. I. (Leaga propozitii sau parti de propozitie adversative) 1. (Arata o opozitie) Cu toate acestea, totusi. ♢ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum sa nu, se spune ca raspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu ca zic, dar asa este. 2. (Arata o piedica) Însa. Ascult, dar nu înteleg. ♢ Expr. Dar as! = însa, nici vorba, nici gând! 3. (Adauga o idee noua la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, daramite. Munte cu munte se întâlneste, dar om cu om. ♢ Expr. D-apoi = daramite. ♦ (Dupa o propozitie optativa urmata de o constructie negativa) Nicidecum, nici gând, ♢ Expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atât mai putin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ti-as arata eu! II. (În propozitii conclusive) Prin urmare, asadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legatura cu un imperativ, exprima nerabdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odata! III. (Introduce o propozitie interogativa) Oare? Dar ce vreti voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repeta, întareste întelesul acestuia) Ma voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprima surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânti! B. Adv. (Înv. si reg.) Da, asa, astfel. ♢ Expr. (Pop.) Pai dar = cum altfel? ♦ Fireste, desigur; negresit. [Var.: da, dára conj.] – Et. nec.
microsion, MICROSIÓN adj., s. n. (disc muzical) cu santul de înregistrare foarte fin, permitând înregistrari de lunga durata; microril1. (< fr. microsillon)
microobiect, MICROOBIÉCT s. n. obiect de dimensiuni foarte mici; obiect de cercetare a microfizicii. (< micro1- + obiect)
micrometeorologie, MICROMETEOROLOGÍE s. f. studiul proceselor fizice din stratul de aer de lânga sol, într-un spatiu restrâns. (< fr. micrométéorologie)
doină, DÓINĂ, doine, s.f. Poezie lirica specifica folclorului românesc, care exprima un sentiment de dor, de jale, de revolta, de dragoste etc., fiind însotita, de obicei, de o melodie adecvata; specie muzicala a creatiei folclorice românesti, având caracteristicile de mai sus. – Et. nec.
dor, DOR, doruri, s.n. 1. Dorinta puternica de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferata; nostalgie. ♢ Loc. adv. Cu dor = duios; patimas. 2. Stare sufleteasca a celui care tinde, râvneste, aspira la ceva; nazuinta, dorinta. 3. Suferinta pricinuita de dragostea pentru cineva (care se afla departe). 4. (Pop.) Durere fizica. Dor de dinti. 5. Pofta, gust (de a mânca sau de a bea ceva). De dorul fragilor (sau capsunilor) manânci si frunzele. 6. Atractie erotica. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = fara tinta hotarâta, fara rost, la întâmplare. – Lat. pop. dolus (< dolere "a durea").
ferăstrău, FERĂSTRẮU, ferastraie, s.n. 1. Unealta sau masina-unealta prevazuta cu o lama, o banda sau un disc de otel (cu dinti ascutiti), pusa în miscare manual sau pe cale mecanica si folosita pentru taiatul unor materiale (lemne, metale etc.). 2. Instrument muzical alcatuit dintr-o lama de metal care se freaca cu un arcus pentru a emite sunete. [Var.: (1) ferestrắu, fierastrắu, herastrắu s.n.] – Firiz + suf. -au (contaminat cu fereastra sau ferestrui).
microfizică, MICROFÍZICĂ s. f. ramura a fizicii care se ocupa cu atomii, electronii si particulele analoage; fizica atomica. (< fr. microphysique)
finitism, FINITÍSM s.n. Conceptie metafizica care sustine ca universul este marginit. – Din fr. finitisme.
flanger, FLÁNGER, flangere, s.n. Aparat electronic realizat cu linii de întârziere, folosit pentru obtinerea unor efecte sonore speciale în muzica moderna. [Pr.: -jer] – Din engl. flanger.
forzato, FORZÁTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Puternic; accentuat. [Pr.: fortáto] – Din it. forzato.
fugato, FUGÁTO s.n. Episod dintr-o lucrare muzicala scris în forma de fuga2. – Cuv. it.
gagist, GAGÍST, -Ă, gagisti, -ste, s.m. si f. (Iesit din uz) Actor angajat temporar (si cu leafa). ♦ (La m.) Muzicant angajat cu leafa într-o fanfara militara. – Din fr. gagiste.
gaie, GÁIE, gai, s.f. Nume dat mai multor pasari rapitoare de zi, asemanatoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice si cu coada bifurcata (Milvus). ♢ Expr. Se tine gaie dupa (sau de) cineva, se zice despre o persoana de care nu poti scapa. M-a (sau te-a etc.) luat gaia = am (sau ai etc) patit-o. ♦ De-a puia-gaia = numele unui joc de copii; de-a baba-gaia. [Pr.: pu-ia-ga-ia]. – Et. nec.
gama, GÁMA s.m. invar., s.f. 1. S.m. invar. A treia litera a alfabetului grecesc (folosita adesea si ca simbol în matematica, fizica etc.) 2. S.f. (Fiz.: în sintagma) Raze (sau radiatie) gama = radiatie emisa de corpurile radioactive, având o putere de patrundere extrem de mare. 3. S.f. (Fiz.) Unitate de masura a masei egala cu o milionime de gram. – Din fr. gamma.
gamă, GÁMĂ, game, s.f. 1. Succesiune de sunete (si note), care cuprinde toate sunetele unei scari muzicale, dispuse în ordinea ascendenta sau descendenta a sunetelor si luând tonul si numele notei cu care începe succesiunea. 2. Fig. (Pict.) Serie de tonuri si de culori dispuse într-o succesiune armonioasa. 3. Fig. Serie, grup, succesiune de obiecte, de fenomene, de situatii care alcatuiesc un tot (armonios). Gama larga de sortimente. – Din fr. gamme.
microbist, MICROBÍST, -Ă s. m. f. (arg.) pasionat pentru un lucru (fotbal, muzica etc.). (< microb + -ist)
găină, GĂÍNĂ, gaini, s.f. Specie de pasare domestica, crescuta pentru carne si oua (Gallus domestica); pasare care face parte din aceasta specie; p. restr. femela cocosului. ♢ Expr. A se culca (odata) cu gainile = a se culca foarte devreme. Cânta gaina în casa, se zice când într-o casnicie cuvântul hotarâtor îl are femeia. ♦ Compus: gaina-salbatica (sau -de-munte) = femela cocosului-de-munte. – Lat. gallina.
găsi, GĂSÍ, gasesc, vb. IV. 1. Tranz. A da de (sau peste) ceva sau cineva (din întâmplare sau cautând anume); a descoperi, a afla. ♢ Expr. (Fam.) A-si gasi beleaua = a se afla într-o situatie neplacuta, a avea necazuri. (Intranz.) Ţi-ai gasit! = as! de unde! nici gând! A-si gasi (sau, refl., a se gasi) sa... = a-i veni (pe neasteptate si într-un moment nepotrivit) sa..., a se apuca sa... (Reg.) A (-i) gasi (cuiva) dreptate = a (-i) face (cuiva) dreptate. ♢ (Loc. vb.) A-si gasi mormântul (sau moartea) = a muri. ♦ Tranz. si refl. A întâlni pe cineva sau a se întâlni cu cineva. ♢ Expr. (Tranz.) A-si gasi omul (sau nasul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poti însela sau birui, care te obliga sa te comporti cum se cuvine. Sa te gasesc sanatos! formula de salut la despartire. ♦ A descoperi o noua metoda, un nou preparat, un nou aparat etc. (în urma unor cercetari si studii prealabile). 2. Tranz. (Despre suferinte fizice sau despre moarte) A cuprinde, a surprinde (pe neasteptate) pe cineva. ♢ Expr. Ce te-a gasit (de...)? = (exprima reprosul) ce ai? ce ti s-a întâmplat (de...)? ce te-a apucat? 3. Refl. A se afla undeva, a fi; a se afla într-o anumita situatie, împrejurare etc.; a se prezenta într-un anumit fel. 4. Tranz. A fi de parere ca...; a socoti, a crede ca... – Cf. sl. g a s i t i "a stinge".
geamăt, GEÁMĂT, gemete, s.n. Sunete nearticulate scoase de o fiinta care simte o durere (fizica sau morala). ♦ Fig. Freamat, murmur, vuiet (al unor elemente ale naturii). [Var.: gémat, gémet s.n.] – Lat. gemitus.
metronom, METRONÓM s. n. instrument prevazut cu o tija de pendul, cu perioada reglabila, care marcheaza tempoul în muzica. (< fr. métronome)
metrologie, METROLOGÍE s. f. 1. ramura a fizicii care studiaza unitatile de masura si metodele de masurare a marimilor fizice. 2. totalitatea activitatilor legate de masuratori, etaloane etc. (< fr. métrologie)
geme, GÉME, gem, vb. III. Intranz. 1. (Despre fiinte) A scoate sunete nearticulate ca urmare a unei dureri (fizice sau morale). ♦ Fig. (Despre elemente ale naturii) A fremata, a murmura, a vui. 2. Fig. A fi plin, încarcat peste masura. – Lat. gemere.
metric, MÉTRIC, -Ă I. adj. 1. referitor la masura, la metru. o sistem ~ = sistem international de masurare a lungimilor, greutatilor si capacitatilor, bazat pe unitati care cresc, sau descresc din zece în zece. 2. referitor la metrica (II, 1). II. s. f. 1. ramura a poeticii care studiaza structura versului si a unitatilor prozodice; totalitatea regulilor privitoare la structura versurilor; sistem de construire ritmica a versurilor. 2. ramura a muzicii care se ocupa cu studiul metrului1 (4). 3. (mat.) sistem de masuri care se asociaza unei masuri date. (< fr. métrique, /II/ germ. Metrik)
metonimie, METONIMÍE s. f. figura de stil, constând în inversarea cauzei prin efect, a abstractului prin concret, a notiunilor morale prin cele fizice etc. si invers. (< fr. métonymie, lat., gr. metonymia)
metodă, METÓDĂ s. f. 1. ansamblu de mijloace proprii pentru realizarea unui scop; mod de executare a unui lucru. ♢ totalitatea procedeelor practice cu ajutorul carora se preda o stiinta, o disciplina. ♢ manual care contine principiile de învatare a unei limbi, a unui instrument muzical etc. 2. mod de a studia, de a cerceta fenomenele naturii si societatii. (< fr. méthode, lat. methodus, gr. methodos, germ. Methode)
geocriologie, GEOCRIOLOGÍE s.f. Ramura a geografiei fizice care studiaza zonele de înghet ale scoartei terestre. [Pr.: ge-o-cri-o-] – Din fr. géocryologie.
geodezic, GEODÉZIC, -Ă, geodezici, -ce, adj. Care apartine geodeziei, privitor la geodezie. ♢ Punct geodezic = punct de pe suprafata terestra a carui pozitie este precis stabilita (constituind baza pentru masuratori noi). Linie geodezica = curba mai scurta decât oricare alta curba situata pe aceeasi suprafata si trecând prin aceleasi puncte. Triunghi geodezic = triunghi ale carui vârfuri sunt puncte geodezice. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géodésique.
geofizic, GEOFÍZIC, -Ă, geofizici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta care studiaza structura si proprietatile fizice ale globului terestru. 2. Adj. Care apartine geofizicii (1), privitor la geofizica. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géophysique.
geofizician, GEOFIZICIÁN, -Ă, geofizicieni, -e, s.m. si f. Specialist în geofizica. [Pr.: ge-o-fi-zi-ci-an] – Din fr. géophysicien.
geofon, GEOFÓN, geofoane, s.n. 1. Aparat electroacustic folosit în prospectarea geofizica (seismica). 2. Aparat acustic folosit la detectarea pierderilor de apa din conductele îngropate. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géophone.
geografie, GEOGRAFÍE s.f. Stiinta care studiaza si descrie învelisul terestru, cu toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, etnografic etc. ♢ Geografie lingvistica = metoda de cercetare pe teren a graiurilor unei limbi, în care fenomenele de limba înregistrate sunt cartografiate. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géographie, lat. geographia.
metiloranj, METILORÁNJ s. n. substanta coloranta organica, folosita ca indicator, rosu în mediu acid, portocaliu în mediu neutru si galben în cel bazic; heliantina. (< fr. méthylorange)
geomagnetism, GEOMAGNETÍSM s.n. Ramura a geofizicii care studiaza magnetismul terestru. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géomagnétisme.
geonomie, GEONOMÍE s.f. Totalitatea disciplinelor care studiaza legile fizice în legatura cu Pamântul. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géonomie.
meteorizaţie, METEORIZÁŢIE s. f. 1. totalitatea modificarilor fizice si chimice suferite de roci în contact cu atmosfera. 2. meteorism. (< fr. météorisation)
ghici, GHICÍ, ghicesc, vb. IV. Tranz. 1. A descoperi, a afla, a întelege ceva (mai mult intuitiv sau prin deductie); a intui, a prevedea, a întrezari. ♢ Loc. adv. Pe ghicite = la întâmplare sau în mod intuitiv. ♦ A dezlega o ghicitoare. 2. (în superstitii) A prezice cuiva viitorul. [Var.: (reg.) gâcí vb. IV] – Et. nec.
ghicitor, GHICITÓR, -OÁRE, ghicitori, -oare, s.m. si f., GHICITOÁRE, ghicitori, s.f. 1. S.m. si f. Persoana care se îndeletniceste cu prezicerea viitorului (II 2). 2. S.f. Specie a literaturii populare, de obicei în versuri, în care se prezinta sub forma metaforica un obiect, o fiinta sau un fenomen, cerându-se identificarea acestora prin asocieri logice (II 1); cimilitura. – Ghici + suf. -tor.
ghioc, GHIÓC2, ghiocuri, s.n. Gen de melci cu cochilia mare, ovala, cu aspect de portelan, care traiesc în marile calde (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, întrebuintata ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ♢ Expr. A da cu ghiocul sau a cata (cuiva) în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. – Lat. •cloca (=cochlea).
metastazic, METASTÁZIC, -Ă adj. metastatic. (dupa fr. métastatique)
ghiveci, GHIVÉCI, (1) ghivece, (2) ghiveciuri, s.n. 1. Vas de pamânt ars, de material plastic etc., de forma tronconica, folosit pentru plantarea (în casa a) florilor. ♢ Ghiveci nutritiv = amestec de pamânt, nisip, mranita, îngrasaminte chimice etc., în care se planteaza rasadurile de legume. 2. Mâncare preparata din tot felul de legume, cu sau fara carne. ♦ Fig. (Peior.) Creatie literara, muzicala etc. eterogena si lipsita de valoare. – Din tc. güvec.
mestastatic, MESTASTÁTIC, -Ă adj. referitor la metastaza; provocat de metastaza; metastazic. (< fr. métastatique)
gimnastic, GIMNÁSTIC, -Ă, gimnastici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ansamblu de exercitii fizice care contribuie la dezvoltarea armonioasa a corpului omenesc, la corectarea unor deficiente sau care constituie o ramura sportiva. 2. Adj. Care tine de gimnastica (1), privitor la gimnastica. ♢ Pas gimnastic = mers cadentat si vioi, care se executa dupa anumite reguli, de obicei la deplasarea în grup. – Din fr. gymnastique.
gimnaziu, GIMNÁZIU, gimnazii, s.n. 1. (În Grecia antica) Scoala în care tinerii absolventi ai palestrei îsi desavârseau educatia fizica si intelectuala. 2. Scoala care cuprinde clasele (4) V-VIII. 3. (În unele tari) Liceu. – Din lat. gymnasium, fr. gymnase.
glas, GLAS, glasuri, s.n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifica omului de a emite sunete articulate; voce. ♢ Loc. adv. Într-un glas = (toti) deodata; în unanimitate. ♢ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înalta) glasul = a vorbi, a raspunde cu un ton ridicat, tare, rastit; a protesta. A capata (sau a prinde) glas = a capata curaj, a-si reveni (si a începe sa vorbeasca). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-si pierde) glasul = a nu mai putea sa vorbeasca, sa raspunda; a nu mai avea ce raspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al pasarilor. ♦ Strigat produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apa etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, stire. 4. Denumire data scarii muzicale în cântarea bisericeasca rasariteana. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (3) fundamentale dupa care se executa cântarile bisericesti. – Din sl. glasŭ.
metalurgie, METALURGÍE s. f. 1. stiinta care studiaza proprietatile fizice si chimice ale metalelor si ale aliajelor lor, procesele fizice care au loc la extragerea metalelor din minereuri si la elaborarea aliajelor. 2. tehnica extragerii metalelor si a elaborarii aliajelor, precum si a prelucrarii lor în semifabricate. (< fr. métallurgie)
metalofizică, METALOFÍZICĂ s. f. disciplina care studiaza fenomenele fizice ce se petrec în metale si aliaje. (< fr. métallophysique)
glissando, GLISSÁNDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Prin trecerea continua si treptata de la un sunet la altul. – Cuv. it.
gloabă, GLOÁBĂ, gloabe, s.f. 1. Cal slab, prapadit (si batrân); mârtoaga. 2. Amenda care se aplica cuiva ca urmare a savârsirii unor delicte sau crime. ♦ Taxa care se platea în trecut în scopul interzicerii redeschiderii unui proces. – Din sl. globa.
metafizician, METAFIZICIÁN, -Ă s. m. f. filozof idealist care se ocupa cu metafizica. (< fr. métaphysicien)
metafizic, METAFÍZIC, -Ă I. adj. referitor la metafizica. II. s. f. 1. parte a filozofiei idealiste, având ca obiect fenomenele care nu pot fi percepute prin simturi, care depasesc cadrul experientei. 2. metoda de cunoastere, opusa dialecticii, care considera fenomenele izolate unele de altele si imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de crestere si neaga contradictiile interne ale fenomenelor. (< fr. métaphysique, /II/, lat. metaphysica, gr. metaphysiki, germ. Metaphysik)
goarnă, GOÁRNĂ, goarne, s.f. Instrument muzical de suflat din alama, folosit mai ales în armata; trompeta, trâmbita. – Din rus. gorn.
metabolă, METABÓLĂ I. adj. (despre insecte) care sufera metamorfoza. II. s. f. 1. (în muzica elina) modificare (accidentala) a modului sau a genului. 2. procedeu retoric prin care se repeta cuvintele spuse anterior, dar în alta ordine. (< fr. métabole, gr. metabole)
gong, GONG, gonguri, s.n. Disc de metal care, lovit cu un ciocanel special, produce un sunet caracteristic, fiind întrebuintat ca instrument muzical sau de chemare, de semnalizare. ♦ Sunet emis (ca semnal) de acest disc. – Din fr., engl. gong.
mesianic, MESIÁNIC, -Ă adj. care cuprinde o prezicere; profetic. (< fr. messianique)
grave, GRAVE adv. (Muz.; indica modul de executie) Rar, largo. ♦ (Substantivat, n.) Compozitie sau parte dintr-o compozitie muzicala creata în acest tempo. [Pr.: grá-] – Cuv. it.
gravimetrie, GRAVIMETRÍE s.f. 1. Parte a geofizicii care studiaza distributia geografica a câmpului de gravitatie. 2. Metoda chimica prin care se determina cantitatea unui element dintr-un amestec prin separarea lui cu ajutorul unui reactiv. – Din fr. gravimétrie, germ. Gravimetrie.
grăi, GRĂÍ, graiesc, vb. IV. Intranz. si tranz. (Pop.) A zice, a spune; a vorbi. – Din bg. graja, scr. grájati.
mentalism, MENTALÍSM s. n. 1. conceptie metafizica potrivit careia realitatea este spirit. 2. atitudine a acelora care, într-un sistem lingvistic, considera continutul ca un element determinant al expresiei. (< fr. mentalisme, germ. Mentalismus)
mensură, MENSÚRĂ s. f. dimensiunile unui instrument muzical, raportul dintre diferitele lui parti componente. (< lat. mensura)
mensuralism, MENSURALÍSM s. n. sistem de notatie muzicala inventat de islamici, care permitea sa fie definite exact raporturile de valoare (de durata a sunetelor) dintre o nota si alta. (< germ. Mensural/musik/ + -ism)
mensural, MENSURÁL, -Ă adj. (despre un sistem de notatie mu-zicala) în care se precizeaza înaltimea si durata sunetelor. (< germ. mensural, lat. mensuralis)
menestrel, MENESTRÉL s. m. poet-muzicant ambulant din evul mediu, care cânta si recita versuri acompaniindu-se cu un instrument; (p. ext.) cântaret popular. (< fr. ménestrel)
gromovnic, GROMÓVNIC, gromovnice, s.n. Carte populara cu caracter astrologic, care cuprinde preziceri asupra sortii omului si asupra starii timpului pe baza interpretarii tunetelor si fulgerelor în raport cu zodia în care ele se produc. – Din sl. gromovĩnŭ.
membranofon, MEMBRANOFÓN, -Ă adj. (despre instrumente muzicale) care produce sunetele prin punerea în vibratie a unei membrane întinse. (< germ. Membranophon)
grupet, GRUPÉT, grupete, s.n. Grup format din mai multe note muzicale scurte care se executa într-o singura masura (împreuna cu nota principala). – Din it. gruppetto.
melotipie, MELOTIPÍE s. f. culegere a notelor muzicale cu material tipografic mobil. (< fr. mélotypie)
meloterapie, MELOTERAPÍE s. f. muzicoterapie. (< fr. mélothérapie)
melos, MÉLOS s. n. 1. melodie, cântec; (p. ext.) muzica. 2. aspectul melodic al muzicii. (< gr. melos)
melopee, MELOPÉE s. f. 1. (la vechii greci) ansamblu de reguli referitoare la cânt. 2. declamatie muzicala, de forma libera; (p. ext.) melodie monotona lenta. (< fr. mélopée)
melomanie, MELOMANÍE s. f. pasiune, preferinta deosebita pentru muzica; muzicomanie. (< fr. mélomanie)
meloide, MELOÍDE s. f. pl. familie de insecte vezicante: cantarida si meloea. (< fr. méloïdés)
meloman, MELOMÁN, -Ă s. m. f. iubitor (pasionat) de muzica (clasica); muzicoman. (< fr. mélomane)
guzlă, GÚZLĂ, guzle, s.f. Instrument muzical popular specific popoarelor slave, facut dintr-o cutie de lemn plata, cu una sau mai multe coarde. – Din scr. gusle, fr. guzla.
melofon, MELOFÓN s. n. instrument muzical din familia alamurilor, asemanator cornului, cu pistoane. (< engl. mellophone)
melofobie, MELOFOBÍE s. f. aversiune patologica fata de muzica. (< fr. mélophobie)
melofob, MELOFÓB, -Ă adj., s. m. f. (cel) care nu sufera muzica. (< fr. mélophobe)
melodramă, MELODRÁMĂ s. f. 1. (în tragedia antica greaca) dialog cântat între corifeu si un personaj. 2. drama care utiliza acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau iesirea personajelor din scena. 3. opera dramatica scrisa într-un stil emfatic, cu actiune complicata, neverosimila, în care comicul alterneaza cu dramaticul. (< fr. mélodrame)
gură, GÚRĂ, guri, s.f. I. 1. Cavitate din partea anterioara (si inferioara) a capului oamenilor si animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele si deschizatura dintre ele; buze. ♢ Loc. adv. Gura-n gura = foarte aproape unul de celalalt. ♢ Expr. A(-i) da (cuiva) o gura = a saruta (pe cineva). Cu sufletul la gura = a) abia mai putând respira (de emotie sau de oboseala); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mâna pâna la gura = a uita repede, a fi uituc. Parca se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care manânca lacom sau vorbeste repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a disparea. A scoate (sau a scapa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A tipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gura de sarpe = a tipa din rasputeri, deznadajduit. A se zvârcoli ca în gura de sarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gura = (despre cai) a se supune usor (sau greu) la miscarile ce i se fac cu frâul. ♢ Compuse: gura-casca (sau -cascata) = persoana care-si pierde vremea în zadar sau care dovedeste neglijenta, dezinteres condamnabil; persoana care sta absenta, care nu întelege ce i se spune; gura-de-lup = a) defect congenital de conformatie a fetei omului, constând dintr-o despicatura la buza si la gingia superioara si în cerul-gurii, si în comunicarea cavitatii bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealta cu care se îndoaie tabla groasa; gura-leului = planta erbacee ornamentala cu flori de diverse culori, asemanatoare cu o gura (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = planta erbacee cu flori vinete-violete, având o margine alba sau galbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sarutare, sarut. 2. Gura (I 1) considerata ca organ cu care cineva se hraneste. ♢ Expr. A pune (sau a lua, a baga) ceva în gura = a mânca (putin). A i se face gura punga = a avea o senzatie de astringenta din cauza unor alimente acre introduse în gura. A da (cuiva) mura-n gura = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fara sa faca cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucatura, sorbitura, înghititura. ♢ Expr. Nici o gura de apa = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hranit. 3. Gura (I 1) considerata ca organ al vorbirii; cloanta. ♢ Expr. A tacea din gura = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva sa nu mai vorbeasca, a pune pe cineva în situatia de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gura = a) a spune tocmai ceea ce voia sa zica altul în clipa respectiva; b) a întrerupe pe cineva când vorbeste. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul sa vorbeasca; a schimba, a atenua tonul si continutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scapa gura = a destainui ceva fara voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit sa spuna. A avea gura (sau a fi gura) sparta = a nu putea tine un secret, a dezvalui orice secret. A fi slobod la gura = a vorbi mult si fara sfiala, depasind uneori limitele bunei-cuviinte. A fi cu gura mare = a fi certaret. A avea o gura cât o sura = a vorbi mult si tare. A-si pazi (sau tine etc.) gura = a-si impune tacere; a fi prudent în tot ce vorbeste. A(-i tot) da din gura (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o melita, ca o moara stricata sau hodorogita sau ca o pupaza) = a vorbi repede si fara întrerupere; a flecari. A fi bun de gura = (adesea peior.) a vorbi mult si cu usurinta, a se pricepe sa-si pledeze cauza, sa convinga. A fi rau de gura (sau gura rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rau, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) tine seama de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumatate de gura (sau cu gura jumatate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotarât, fara convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se tine de cuvânt, sau care se lauda cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gura = a nu gasi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l gasi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gura în gura = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generatie în generatie. ♢ Compus: gura-sparta = om flecar, limbut, care nu poate tine un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorba, spusa, marturisire. ♢ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoana care nascoceste) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge sa fie vorbit de rau. A te lua dupa gura cuiva = a actiona (în mod gresit) dupa sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lânga cineva pentru a-l convinge sa faca un lucru; a cicali pe cineva. ♦ Glas, grai. ♢ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tacut, linistit, potolit. Cât îl tine (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din rasputeri. A nu avea gura (sa raspunzi sau sa spui ceva) = a nu avea putinta sau curajul (de a mai raspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Galagie, tipat, cearta. ♢ Loc. vb. A sta (sau a sari, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se rasti la cineva. ♢ Expr. A da gura la câini = a striga la câini sa nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbeste; vorbitor. ♢ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerata ca organ al cântarii. II. Deschizatura a unui obiect, a unei încaperi etc., prin care intra, se introduce, se varsa, iese etc. ceva, prin care se stabileste o comunicatie etc. Gura vasului. Gura camasii. Gura de canal. Gura fluviului. ♢ Gura de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept si din cea care se petrece pe dupa gâtul calului. Gura de apa = instalatie care serveste pentru a lua apa dintr-o retea de distributie. Gura de incendiu = gura de apa la care se monteaza un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gura de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gura artificiala = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incinta acustica, de forma si dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice sa fie asemanatoare cu acelea ale gurii umane. ♢ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeala înainte de a începe tesutul; b) a se înstari. A prins pânza gura = s-a facut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula "gâtlej, gât".
melodie, MELODÍE s. f. 1. succesiune expresiva de sunete muzicale care alcatuiesc un cântec; (p. ext.) compozitie muzicala, cântec. 2. (fig.) muzicalitate. (< fr. mélodie, it., lat. melodia)
melodic, MELÓDIC, -Ă I. adj. melodios, armonios. o mod ~ = mod care se sprijina pe atractia melodica, pe un singur sunet stabil (tonica). II. s. f. ramura a stiintei muzicii care se ocupa cu studiul melodiei. (< fr. mélodique)
melo, MELO2- elem. "cântec, melodie, muzica". (< fr. mélo-, cf. gr. melos)
melismă, MELÍSMĂ s. f. ornament în muzica vocala cuprinzând pe o singura silaba mai multe sunete alaturate unui sunet principal; înfloritura melodica. (< it. melisma, fr. mélisme)
habitus, HÁBITUS s.n. 1. Aspect fizic exterior al unui individ, capabil sa prezinte indicatii asupra starii de sanatate a individului respectiv. 2. Aspect exterior specific pe care îl capata cristalele prin dezvoltarea diferita a fetelor. – Cuv. lat.
melic, MÉLIC, -Ă adj. referitor la muzica. ♢ referitor la poezia lirica corala a grecilor. (< fr. mélique, gr. melikos)
hamiţi, HAMÍŢI s.m. pl. Grup de popoare din nordul si estul Africii, înrudite prin limba si prin trasaturi fizice. – Din fr. Chamites.
hang, HANG, (2) hanguri, s.n. 1. (În expr.) A tine hangul = a) a acompania o melodie; b) fig. a însoti, a întovarasi; c) fig. a tine partea cuiva, aprobând tot ce face si ce spune; a face pe placul cuiva, a cânta cuiva în struna. 2. (Reg.) Nume dat unor instrumente sau unor parti ale instrumentelor muzicale care servesc pentru a tine acompaniamentul. – Din magh. hang "sunet, ton, glas".
hardrock, HARD ROCK, (2) hard rock-uri, s.n. 1. Stil în muzica usoara si de jaz cu sonoritati puternice, obsedante. 2. Cântec în stil hard rock (1). – Din engl. hard rock.
hardrock, HARD ROCK, (2) hard rock-uri, s.n. 1. Stil în muzica usoara si de jaz cu sonoritati puternice, obsedante. 2. Cântec în stil hard rock (1). – Din engl. hard rock.
hardware, HÁRDWARE s. (probabil n.) (Cib.) Structura fizica a unui sistem de calcul si diverse periferice; echipamentul propriu-zis; hard. [Pr.: hárduer] – Cuv. engl.
harpă, HÁRPĂ, harpe, s.f. Instrument muzical format dintr-o rama mare triunghiulara, pe care sunt fixate coarde diferite ca lungime si ca acordaj (dispuse într-o cutie de rezonanta si o consola) si care sunt puse în vibratie prin ciupire cu degetele de la ambele mâini. [Var.: hárfa, árpa, árfa s.f.] – Din fr. harpe, germ. Harfe.
hartă, HÁRTĂ, harti, s.f. Reprezentare grafica în plan orizontal a suprafetei pamântului (totala sau partiala), generalizata si micsorata conform unei anumite scari de proportie si întocmita pe baza unei proiectii cartografice. ♢ (În sintagmele) Harta fusurilor orare = harta care indica limitele reale ale fusurilor orare. Harta geologica = harta pe care este reprezentata raspândirea diferitelor formatii geologice. Harta hidrologica = harta pe care sunt reprezentate repartitia proprietatilor fizice si chimice si conditiile de zacamânt ale apelor subterane. Harta lingvistica = harta rezultata din cartografierea faptelor de limba. Harta sinoptica = harta facuta din 6 în 6 ore în care se înscriu principalele elemente meteorologice. Harta de anomalii = harta care indica abaterile (actuale) ale unor elemente meteorologice, fata de valorile medii multianuale. – Din ngr. hártis.
haruspiciu, HARUSPÍCIU, haruspicii, s.m. (În Roma antica) Preot despre care se credea ca poate prezice viitorul prin examinarea maruntaielor animalelor jertfite. – Din lat. haruspex, -picis, fr. haruspice.
havaiană, HAVAIÁNĂ, havaiene, s.f. Instrument muzical cu coarde asemanator cu chitara, cu sunetul melodios, lin si taraganat. [Pr.: -va-ia-] – Din fr. [guitare] hawaiienne.
hăis, HĂIS interj. Strigat cu care se mâna boii înjugati pentru a merge spre stânga. ♢ Loc. adj. Din (sau de) hais(a) = (despre o vita înjugata) din stânga. ♢ Expr. (Adverbial sau substantivat) A face hais(a) = a cârmi la stânga. A trage (sau a fi) unul la hais si celalalt la cea sau a zice unul hais si celalalt cea, se spune despre doi oameni care nu se înteleg. A trage hais(a) = a nu fi de acord cu altii. [Var.: haisa interj.] – Cf. scr. a i s.
hâr, HÂR interj. 1. Cuvânt care imita mârâitul câinilor. ♢ Expr. Ca(-i) hâr, ca(-i) mâr sau hâr încoace, hâr încolo, se zice când cineva se încurca în explicatii neconvingatoare, mincinoase. 2. Cuvânt care imita zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee.
medical, MEDICÁL, -Ă adj. referitor la medic(ina). o concediu ~ = concediu de boala; gimnastica ~a = sistem de exercitii metodice de gimnastica având ca scop corectarea diferitelor defecte fizice sau fiziologice. (< fr. médical)
medalion, MEDALIÓN s. n. 1. bijuterie ovala sau rotunda în care se pastreaza o fotografie, o mica amintire (care se poarta la gât). 2. ornament rotund sau oval de fatada sau de mobilier, care cuprinde un basorelief, o inscriptie. ♢ motiv în forma de romb care se aplica în mijlocul unei tesaturi. 3. preparat culinar de forma rotunda sau ovala. 4. scurta scriere literara în proza, articol critic în care se schiteaza portretul unei personalitati. ♢ spectacol, emisiune dedicata evocarii unui scriitor, muzician etc. (< it. medaglione, fr. médaillon)
helicon, HELICÓN, helicoane, s.n. Instrument muzical de suflat din alama, asemanator cu tuba, folosit în fanfarele militare, alcatuit dintr-un tub încovoiat în forma de spirala, prin care trec capul si mâna dreapta a instrumentistului si cu care sunt emise tonuri grave. – Din fr. hélicon.
heliogravură, HELIOGRAVÚRĂ, heliogravuri, s.f. 1. Ansamblu de procedee fizice si chimice cu care se executa cliseele de cupru pentru imprimarea heliografica; heliografie. ♦ Gravura obtinuta printr-un astfel de procedeu. 2. Procedeu fotomecanic de gravare a formelor de tipar adânc; fotogravura. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliogravure.
mecanomorfoză, MECANOMORFÓZĂ s. f. modificare morfologica si fizi-ologica a unui organ determinata de cauze fizice externe. (< fr. mécanomorphose)
heliotermie, HELIOTERMÍE, heliotermii, s.f. Fenomen fizic care consta în pastrarea mai mult timp a caldurii înmagazinate în apa sarata a unor lacuri comparativ cu regiunile învecinate, datorita prezentei la suprafata lacurilor a unui strat izolator de apa dulce, care împiedica iradierea caldurii în atmosfera. [Pr.: -li-o-] – Din heliotermic.
mazurcă, MAZÚRCĂ s. f. dans popular polonez cu ritm vioi, devenit dans de salon; melodia corespunzatoare. ♢ (p. ext.) scurta compozitie muzicala care foloseste ritmul, temele acestui dans. (< rus., pol. mazurka)
hematurie, HEMATURÍE, hematurii, s.f. Prezenta a sângelui sau a hematiilor în urina, întâlnita în unele afectiuni renale, vezicale, ureterale etc. – Din fr. hématurie.
hemoptizic, HEMOPTÍZIC, -Ă, hemoptizici, -ce, adj., s.m. si f. (Bolnav) de hemoptizie. – Din fr. hémoptysique.
maturitate, MATURITÁTE s. f. 1. dezvoltare completa din punct de vedere fizic si intelectual; calitatea de a fi matur; perioada în viata omului între tinerete si batrânete. ♢ (fig.) stadiu înaintat de experienta. 2. seriozitate, profunzime. 3. (biol.) dezvoltare desavârsita a unui organ sau organism, a unui fruct. 4. stadiu de evolutie a solului în care acesta si-a format un profil cu orizonturi bine dezvoltate. (< fr. maturité, lat. maturitas)
hemostatic, HEMOSTÁTIC, -Ă, hemostatici, -ce, adj., s.n. (Agent mecanic, fizic sau chimic) care are însusirea de a opri o hemoragie. – Din fr. hémostatique.
maturaţie, MATURÁŢIE s. f. 1. totalitatea modificarilor care se produc într-o celula, într-un organism pâna la maturitate. 2. transformare chimica sau fizica suferita de o substanta pâna ajunge la forma definitiva. 3. îmbatrânire a materialelor, a produselor nemetalice. 4. stadiu de colectare a unui abces. (< fr. maturation, lat. maturatie)
heroină, HEROÍNĂ s.f. Medicament derivat din morfina, cu actiune analgezica si stupefianta, mai toxic decât morfina. – Din fr. héroïne.
materialism, MATERIALÍSM s. n. 1. orientare fundamentala în filozofie, opusa idealismului, potrivit careia lumea este, în esenta, materiala si cognoscibila. o ~ dialectic = conceptie care îmbina organic rezolvarea consecvent materialista a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica; ~ istoric = conceptie filozofica având ca obiect societatea, legile generale si fortele motrice ale dezvoltarii istorice; ~ economic = conceptie unilaterala, metafizica, despre societate, care absolutizeaza rolul determinant al factorului economic în dezvoltarea sociala; ~ stiintific-naturalist = conceptie exprimând convingerea spontana a naturalistilor ca lumea exterioara este o realitate obiectiva; ~ vulgar = curent care, în esenta, reduce întreaga realitate, inclusiv constiinta, la materie. 2. interes exagerat pentru problemele materiale. (< fr. matérialisme, germ. Materialismus)
hexacord, HEXACÓRD, hexacorduri, s.n. 1. Lira cu sase coarde la vechii greci. 2. Ansamblu de sase trepte succesive ale unei scari muzicale. – Din fr. hexacorde.
maşină, MASÍNĂ s. f. 1. sistem tehnic format din organe si mecanisme cu anumite miscari, care transforma o forma de energie în alta. 2. sistem de mecanisme destinat determinarii unor marimi fizice. ♢ (p. restr.) dispozitiv, aparat, instrument. 3. automobil. ♢ locomotiva. ♢ batoza. (< fr. machine, germ. Maschine)
hidrazidă, HIDRAZÍDĂ s.f. Substanta cristalina, derivat al hidrazinei, incolora, cu caracter bazic, solubila în apa, care se foloseste în diferite sinteze organice si ca medicament. – Din fr. hydrazide.
masochism, MASOCHÍSM s. n. 1. perversiune sexuala constând în a cauta placerea în suferinte fizice si morale produse de partener. 2. atitudine a cuiva care gaseste satisfactie în propria-i suferinta, decadere sau umilire. (< fr. masochisme)
hidrosonicitate, HIDROSONICITÁTE s.f. Ramura a fizicii care studiaza transmiterea energiei prin unde elastice în medii lichide. – Hidro- + sonicitate.
mascaradă, MASCARÁDĂ s. f. 1. mascare, deghizare; ceata de oameni mascati. 2. (fig.) înscenare, prefacatorie. 3. gen de divertisment de origine italiana, cu caracter aristocrat, în care subiectele, mitologice sau alegorice, interpretate de persoane mascate, erau acompaniate de muzica si dans; versurile corespunzatoare. (< fr. mascarade)
hiperalgezic, HIPERALGÉZIC, -Ă, hiperalgezici, -ce, adj., s.m. si f. (Med.) (Persoana) care sufera de hiperalgezie. – Din fr. hyperalgésique.
hipoacuzic, HIPOACÚZIC, -Ă, hipoacuzici, -ce, s.m. si f. (Med.) Persoana care sufera de hipoacuzie. [Pr.: -po-a-] – Din fr. hypoacousique.
hipoclorit, HIPOCLORÍT, hipocloriti, s.m. Sare a acidului hipocloros, care se obtine prin actiunea clorului asupra hidroxizilor puternic bazici sau pe cale electrolitica. ♢ Hipoclorit de sodiu = sare de sodiu a acidului hipocloros, întrebuintata ca dezinfectant si ca decolorant; apa de javel. Hipoclorit de potasiu = sare de potasiu hipocloros. – Din fr. hypochlorite.
marş, MARS I. s. n. 1. deplasare a unei trupe sau a unei (grupari de) nave (într-o anumita formatie). o ~ fortat = mars executat cu o viteza sporita fata de cea normala. 2. proba de atletism în timpul careia concurentii sunt obligati sa mearga repede, fara a alerga. 3. piesa muzicala cu o miscare uniforma sugerând pasul cadentat de defilare al unei trupe, al unui cortegiu etc. 4. poezie lirica patriotica scrisa pentru a putea fi cântata dupa melodia unui mars (3). 5. operatie de extragere si introducere în sonda a garniturii de foraj. II. interj. 1. comanda de pornire a unei trupe. 2. cuvânt cu care se alunga un câine, se îndeparteaza în mod brutal un om. (< fr. marche, germ. Marsch)
hipomanţie, HIPOMANŢÍE s.f. Practica a prezicerii la vechii celti, care se facea dupa nechezatul si dupa miscarile unor cai sacri. – Din fr. hippomancie.
mariachi, MARIACHI [MARIÁCI] s. m. (în Mexic) muzician ambulant care se produce la festivitati, la nunti etc. (< sp. mariachi)
hop, HOP interj., HOP, hopuri, s.n. I. Interj. 1. Exclamatie care însoteste o saritura peste un obstacol, ridicarea unei greutati, caderea, aruncarea sau scaparea (din mâna) a unui lucru. ♢ Expr. Nu zice hop pâna n-ai sarit (sau pâna nu treci) santul = nu te bucura înainte de a vedea rezultatul, sfârsitul. 2. (Cu valoare verbala; exclamatie care sugereaza sosirea neasteptata a cuiva) Iata ca vine! ♦ Exclamatie care sugereaza intervenirea neasteptata a unui fapt, a unei întâmplari. 3. Exclamatie care exprima o surpriza (neplacuta). II. S.n. 1. Ridicatura sau groapa în drum (peste care vehiculele trec zdruncinându-se). ♦ Fig. Dificultate, obstacol, greutate pe care cineva o are de întâmpinat. 2. Saritura, zguduitura a unui vehicul peste un obstacol. [Var.: hópa, hópai, hup interj.] – Onomatopee.
margaric, MARGÁRIC adj. acid ~ = acid din grasimi prin tratarea acestora cu o substanta bazica. (< fr. margarique)
horoscop, HOROSCÓP, horoscoape, s.n. Reprezentare grafica a pozitiei stelelor, cu care astrologii prezic soarta cuiva, în raport cu data nasterii sale. – Din fr. horoscope.
hot, HOT s.n. Curent în muzica de jaz caracterizat printr-o sonoritate ampla. [Pr.: hat] – Cuv. engl.
iacă, IÁCĂ1 interj. 1. Ia! iata! uite! vezi! ♦ Asculta! Iaca ce-mi zicea el. 2. Deodata, pe neasteptate. 3. Exprima mirare, contrarietate, protest. [Var.: iáca; iácata interj.] – Ia + ca.
ochi, ÓCHI1, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s.m. (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s.n. I. S.m. 1. Fiecare dintre cele doua organe ale vederii, de forma globulara, sticloase, asezate simetric în partea din fata a capului omului si a unor animale; globul împreuna cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ♢ Loc. adv. Vazând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închisi = a) fara discernamânt; b) pe dinafara, pe de rost; foarte usor, fara dificultati. ♢ Expr. (A fi) numai ochi (si urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi usor, nelinistit; a dormi iepureste. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, pâna la departari foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însusi, a fi de fata la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea pareri proprii, a judeca prin prisma altuia. A pazi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a pazi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atentie. A arata (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), facând o miscare usoara a ochilor în directia voita. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii dupa cineva (sau dupa ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i placea foarte mult cineva sau ceva, a tine mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi sa vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau rai) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte suparat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neasteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îti iese întâmplator în cale; a zari. A-si vedea visul cu ochii = a-si vedea realizata o dorinta. E cu ochi si cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-si) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o arma) la ochi sau a lua la ochi = a tinti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea banuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i placea cineva sau ceva; a pune sub observatie, a urmari. A face un lucru cu ochii închisi = a face un lucru foarte usor, fara dificultate, fara ezitare. Între patru ochi = fara martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la faina si cu altul la slanina, se spune despre cel care: a) se uita crucis sau b) râvneste la doua lucruri deodata. (Munceste, lucreaza, alearga, se fereste, fuge etc. de ceva) de-si scoate ochii = (munceste, lucreaza etc.) cât poate, din rasputeri. 2. Facultatea de a vedea, simtul vazului, vedere; privire, uitatura. ♢ Loc. adv. Cu ochi pierduti = cu privirea neconcentrata, privind în gol; în extaz. Sub ochii nostri = a) sub privirea noastra; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = dupa parerea cuiva, dupa aprecierea cuiva, în constiinta cuiva; în fata cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de forma, pentru a salva aparentele. ♢ Expr. A privi cu ochi de piatra = a privi nepasator, rece, înmarmurit. A avea ochi = a se arata priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A masura (sau a judeca, a pretui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximatie, cu privirea, însusirea unui obiect sau a unei fiinte; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpara) pe ochi = a vinde (sau a cumpara) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a tine foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiti) cu ochii = a mânca cu mare pofta; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice directie, fara tinta, aiurea. ♦ Fig. Putere de patrundere, discernamânt; judecata, ratiune. 3. (La pl.) Obraz, fata. ♢ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrazneala, fatis, fara crutare. II. P.anal. 1. S.n. Fiecare dintre spatiile libere ale unei ferestre, în care se monteaza geamurile; panou de sticla care închide fiecare dintre aceste spatii. ♦ Mica deschizatura închisa cu sticla, facuta într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încaperi. ♢ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea si aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încaperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S.n. Portiune de loc, în forma circulara, acoperita cu altceva (apa, nisip, zapada etc.) decât mediul înconjurator. 3. S.n. Întindere de apa în forma circulara, în regiuni mlastinoase, marginita cu papura; loc unde se aduna si stagneaza apa. ♦ Vârtej de apa, bulboana; copca. 4. S.n. si m. Orificiu facut într-o pânza de nava, plasa, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoara, o frânghie, un cablu; ochet. ♦ Bucla formata prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecuta cu un capat prin îndoitura; lat. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor tesaturi, ale unor plase etc.; golul împreuna cu firele care îl marginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lant; za. 5. S.n. Orificiu circular situat pe partea superioara a unei masini de gatit, pe care se asaza vasele pentru a le pune în contact direct cu flacara. 6. S.n. (Mai ales la pl.) Mâncare facuta din oua prajite în tigaie sau fierte fara coaja, astfel ca galbenusul sa ramâna întreg (cu albusul coagulat în jurul lui). 7. S.m. Complex de muguri existent pe nod la vita de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S.n. Despartitura într-o magazie, într-un hambar etc.; boxa. 9. S.n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada paunului. 10. S.n. Particula rotunda de grasime care pluteste pe suprafata unui lichid. 11. S.m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se foloseste în special la aparatele de receptie radiofonica sau radiotelegrafica, ca sa arate în ce masura este realizat acordul pe lungimea de unda dorita; indicator de acord.12. S.m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, carti de joc etc. 13. S.n. Fig. Pata de lumina, licarire, punct stralucitor. III. S.m. Compuse: ochi-de-pisica = a) disc de sticla sau de material plastic (montat într-o garnitura de metal) care reflecta razele de lumina proiectate asupra lui si care este folosit ca piesa de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe sosele; b) varietate de minerale care, slefuite într-un anumit mod, capata o luminozitate neobisnuita; ochi-de-ciclop = fereastra speciala care separa acustic încaperile unui studio, permitând însa o vizibilitate buna; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescente mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) planta erbacee cu flori mici albastre si cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) planta erbacee cu tulpina ramificata si cu florile dispuse în forma de spice (Plantago indica); ochii-pasaruicii = planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori albastre, albe sau rosii (Myosotis palustris); b) nu-ma-uita; ochiul-sarpelui = a) planta erbacee cu frunze mici în forma de rozeta, acoperite cu peri albi matasosi, cu flori albastre, rar albe, placut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mica planta erbacee cu frunze paroase si cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-soricelului = a) mica planta erbacee cu tulpini rosietice, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-ma-uita; ochiul-soarelui = vanilie salbatica; ochiul-paunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemanatoare cu cele de pe coada paunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelatia Taurului. – Lat. oc(u)lus.
marasm, MARÁSM s. n. 1. demoralizare, decadere morala, descurajare. ♢ stare de stagnare, de criza (economica, politica, sociala etc.). 2. epuizare fizica, stare generala proasta a organismului. (< fr. marasme, gr. marasmos)
maracas, MARACÁS s. n. instrument muzical de percutie, din doua nuci de cocos cu un mâner, umplute cu nisip sau graunte mici, care, prin scuturare, produc sunete asemanatoare cu ale castanietelor. (< sp. maracas)
iatrofizică, IATROFÍZICĂ s.f. (Med.) Conceptie materialist-mecanicista care explica toate procesele fiziologice numai prin legi ale fizicii. – Din fr. iatrophysique, engl. iatrophysics.
iatromanţie, IATROMANŢÍE, iatromantii, s.f. Prezicere a bolilor de care va suferi cineva, evolutia, precum si tratamentul lor. – Din fr. iatromancie.
icter, ÍCTER, ictere, s.n. Boala a ficatului si a veziculei biliare, care se caracterizeaza prin coloratia galbena a pielii si a mucoaselor bolnavului, provocata de impregnarea acestora cu pigmenti biliari; galbinare. – Din ngr. íkteros. Cf. lat. i c t e r u s, fr. i c t è r e.
mantică, MÁNTICĂ s. f. prezicere a viitorului prin interpretarea semnelor ceresti, a zborului pasarilor, a fenomenelor naturale etc. (< fr. mantique, it. mantica, gr. mantike)
mant, -MÁNT, -MANŢÍE elem. "prezicere, divinatie". (< it. -mante, cf. gr. mantis, manteia)
ierta, IERTÁ, iert, vb. I. Tranz. 1. A scuti pe cineva de o pedeapsa, a trece cu vederea vina, greseala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva. ♢ Expr. A-l ierta (pe cineva) Dumnezeu = a muri (dupa o boala grea). Dumnezeu sa-l ierte, spun cei evlaviosi când vorbesc despre un mort. Doamne, iarta-ma! spune cel caruia i-a scapat (sau era sa-i scape) o vorba nepotrivita, necuviincioasa. ♦ A scuza. ♢ Loc. adj. De neiertat = condamnabil. ♢ Expr. Ba sa ma ierti!, formula cu care contrazici pe cineva; nici vorba! 2. A scuti, a dispensa pe cineva de o obligatie. 3. (Pop. si fam.) A îngadui, a permite, a da voie sa... ♢ Expr. (Reg.) Nu-i iertat = este interzis. – Lat. libertare.
ieşi, IESÍ, ies, vb. IV. Intranz. 1. A parasi un loc, o încapere, un spatiu închis, limitat, plecând afara; a trece din interior în exterior. ♢ Expr. A iesi afara = a defeca (2). A-i iesi (cuiva) înainte sau a iesi în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. ♦ A se duce, a pleca de acasa. 2. A se ivi, a aparea, a se face vazut sau auzit. ♢ Expr. A iesi în relief = a) a fi mai în afara decât cele din jur, a fi proeminent; b) a se remarca, a se releva. A-i iesi (cuiva) ochii din cap (sau sufletul), se zice când cineva depune un efort extrem de mare. ♦ (Despre semanaturi) A rasari, a creste. ♦ A se naste din..., a-si trage originea; a proveni. 3. A parasi o pozitie, o situatie, o stare; a se desprinde, a se elibera. ♢ Expr. A-si iesi din sarite (sau din fire, din rabdari, din pepeni, din tâtâni, din balamale) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A se abate de la o hotarâre, de la o decizie etc.; a încalca, a nu respecta. 4. A ajunge, a izbuti, a reusi (într-un anumit fel). A iesit primul. ♢ Loc. vb. A iesi biruitor (sau învingator) = a birui, a învinge. ♢ Expr. A-i iesi (cuiva ceva) dupa plac = a-i reusi (ceva cuiva) asa cum a dorit. Cum o iesi, (numai) sa iasa, exprima indiferenta sau resemnarea fata de un rezultat (nefavorabil) asteptat. ♦ A promova, a avansa, a ajunge. A iesit ofiter. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activitati etc.; a obtine un câstig material. ♦ (Despre calcule, socoteli) A da rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. 6. A se decolora; a se spalaci. – Lat. exire.
ihtiozic, IHTIÓZIC, -Ă, ihtiozici, -ce, adj., s.m. si f. (Med.) (Persoana) care sufera de ihtioza. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. ichtyosique.
ilariant, ILARIÁNT, -Ă, ilarianti, -te, adj. 1. Care stârneste râsul (general); hazliu, ilar. 2. (În sintagma) Gaz ilariant = protoxid de azot, folosit ca anestezic general. [Pr.: -ri-ant. – Var.: hilariánt, -a adj.] – Din fr. hilarant (influentat de ilaritate). Cf. lat. h i l a r a n s,  - n t i s.
ilogic, ILÓGIC, -Ă, ilogici, -ce, adj. Care nu este conform cu logica, care contrazice logica; absurd. – Din fr. illogique.
ilustraţie, ILUSTRÁŢIE, ilustratii, s.f. 1. Imagine desenata sau fotografiata destinata sa explice sau sa completeze un text. ♢ Ilustratie de carte = gen al graficii prin care se prezinta tipuri sau momente esentiale ale unui text literar si având, uneori, si rol ornamental. 2. (În sintagma) Ilustratie muzicala = a) acompaniament, fond muzical sau efecte sonore care însotesc un film mut, un spectacol de teatru, o evocare literara etc.; b) fragmente sau bucati muzicale executate ca exemplificari la o expunere de specialitate. [Var.: ilustratiúne s.f.] – Din fr. illustration, lat. illustratio.
imagine, IMÁGINE, imagini, s.f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omeneasca sub forma unor senzatii, perceptii sau reprezentari; spec. reprezentare vizuala sau auditiva; (concr.) obiect perceput prin simturi. 2. Reproducere a unui obiect obtinuta cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastica a înfatisarii unei fiinte, a unui lucru, a unei scene din viata, a unui tablou din natura etc., obtinuta prin desen, pictura, sculptura etc. ♦ Reflectare artistica a realitatii prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzica, în literatura, în arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figura obtinuta prin unirea punctelor în care se întâlnesc razele de lumina sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imágina, -i s.f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri dupa fr. image).
imbibiţie, IMBIBÍŢIE, imbibitii, s.f. 1. (Livr.) Îmbibare cu un lichid. 2. (Biol.) Proces fizico-chimic de patrundere a apei în celulele vegetale, în tesuturi etc. – Din fr. imbibition.
imitaţie, IMITÁŢIE, imitatii, s.f. Actiunea de a imita si rezultatul ei; imitare. ♦ (Concr.) Obiect copiat dupa un model; copie. ♦ Reluare, repetare a unei teme sau a unui motiv muzical pe diferite trepte de înaltime. [Var.: (rar) imitatiúne s.f.] – Din fr. imitation, lat. imitatio, -onis.
imitaţie, IMITÁŢIE, imitatii, s.f. Actiunea de a imita si rezultatul ei; imitare. ♦ (Concr.) Obiect copiat dupa un model; copie. ♦ Reluare, repetare a unei teme sau a unui motiv muzical pe diferite trepte de înaltime. [Var.: (rar) imitatiúne, -i s.f.] – Din fr. imitation, lat. imitatio, -onis.
manicord, MANICÓRD s. n. vechi instrument muzical cu coarde si clape, asemanator clavicordului. (< it. manicordo, fr. manicorde)
impresionism, IMPRESIONÍSM s.n. Miscare artistica aparuta în a doua jumatate a sec. XIX, caracterizata prin renuntarea la contururile precise, la detalii, la clarobscur spre a reda cât mai sugestiv lumina (în pictura), prin modelarea fragmentara a suprafetelor (în sculptura), printr-o mare libertate a formelor, largirea cadrului tonal si subiectivitatea coloritului (în muzica), prin tendinta de a reda impresii fugitive, si cele mai intime nuante personale (în literatura). [Pr.: -si-o-] – Din fr. impressionnisme.
impromptu, IMPROMPTÚ, impromptuuri, s.n. Compozitie muzicala instrumentala cu caracter de improvizatie si de obicei lirica, agitata. [Pr.: empromtü] – Din fr. impromptü.
improviza, IMPROVIZÁ, improvizez, vb. I. Tranz. A compune, a alcatui (ocazional) repede, pe nepregatite o poezie, un discurs, o compozitie muzicala etc.; a face, a confectiona, a construi ceva la repezeala, din ce se gaseste (si provizoriu). – Din fr. improviser.
improvizaţie, IMPROVIZÁŢIE, improvizatii, s.f. Faptul de a improviza; (concr.) ceea ce se improvizeaza. ♦ Piesa muzicala improvizata. ♦ Lucru facut la repezeala, la moment. – Din fr. improvisation.
impuls, IMPÚLS, impulsuri, s.n. 1. Îndemn, stimulent, avânt (în realizarea unei actiuni); (Fiziol.) Miscare brusca si momentana, determinata de actiunea stimulentilor nervosi si orientata spre executarea unui anumit act. 2. Marime fizica egala cu produsul dintre masa si viteza unui corp în miscare. 3. Variatie brusca, intensa si de scurta durata a unei marimi variabile; impulsie. Impulsul curentului electric. – Din lat. impulsus.
mandolină, MANDOLÍNĂ s. f. instrument muzical din familia lautei, cu cutia de rezonanta foarte boltita si corzi duble de metal, puse în vibratie cu un plectru. (< fr. mandoline, it. mandolina)
invitro, IN VÍTRO adv. (În legatura cu modul de experimentare a unui proces fiziologic, biofizic etc.) În afara organismului viu; în laborator. – Loc. lat.
invivo, IN VÍVO adv. (În legatura cu modul de experimentare a unui proces fiziologic, biofizic etc.) În interiorul organismului viu. – Loc. lat.
inaniţie, INANÍŢIE s.f. Stare patologica a organismului, manifestata prin pierdere în greutate, scaderea fortei fizice, ameteli etc. si cauzata de lipsa cronica de hrana. – Din fr. inanition, lat. inanitio.
inapt, INÁPT, -Ă, inapti, -te, adj. Nepotrivit pentru o anumita sarcina, slujba etc.; lipsit de putere, de forta (fizica) de a face ceva. – Din fr. inapte.
incompatibilitate, INCOMPATIBILITÁTE s.f. 1. Faptul de a fi incompatibil; nepotrivire, necompatibilitate. 2. Interzicere (prevazuta de lege) de a cumula doua functii, doua atributii care, prin caracterul lor, sunt contradictorii. 3. (Med.) Termen folosit de obicei în legatura cu transfuziile de sânge pentru a arata o nepotrivire de grup sangvin. 4. (Mat.) Caracteristica a unui sistem de ecuatii sau inecuatii de a fi incompatibil. – Din fr. incompatibilité.
incubaţie, INCUBÁŢIE, incubatii, s.f. 1. Proces de dezvoltare, naturala sau artificiala, a embrionului de pasari sub influenta anumitor factori fizici (temperatura, umiditate etc.). 2. Timpul cuprins între primul contact al organismului cu microbii sau cu virusii unei boli si primele simptoame ale bolii provocate de acestia. [Var.: incubatiúne s.f.] – Din fr. incubation, lat. incubatio, -onis.
indecent, INDECÉNT, -Ă, indecenti, -te, adj. Care calca sau contrazice legile decentei; lipsit de pudoare; necuviincios, nerusinat, impudic, licentios. – Din fr. indécent, lat. indecens, -ntis.
indicator, INDICATÓR, -OÁRE, indicatori, -oare, adj., s.n., s.m. I. Adj. Care indica, care face cunoscut. II.1. S.n. Aparat, instrument, dispozitiv care serveste la indicarea anumitor marimi, fenomene, informatii etc. ♢ Indicator de panta = inclinometru. Indicator de acord; ochi magic. 2. S.n. Semnal, simbol etc. care serveste la indicarea directiei, distantei sau etapelor unui drum. 3. S.m. Expresie numerica cu ajutorul careia se caracterizeaza cantitativ un fenomen social-economic din punctul de vedere al compozitiei, structurii, schimbarii în timp, al legaturii reciproce cu alte fenomene etc. 4. S.n. Text tiparit care serveste ca îndrumator într-un anumit domeniu. Indicator de preturi. 5. S.m. Substanta cu ajutorul careia se determina caracterul acid sau bazic al altei substante ori sfârsitul unei reactii chimice. – Din fr. indicateur.
inductor, INDUCTÓR, -OÁRE, inductori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. (Despre procese fizice) Care produce sau influenteaza un alt proces, cu care evolueaza concomitent. Forta inductoare. 2. S.n. Organ al unei masini electrice, al unui aparat electric etc. care produce fluxuri magnetice inductoare. 3. S.n. Mic generator de curent alternativ, cu magneti permanenti, actionat manual si folosit în instalatiile telefonice pentru producerea semnalului de apel. – Din fr. inducteur.
inducţie, INDÚCŢIE, inductii, s.f. 1. Forma fundamentala de rationament, care realizeaza trecerea de la particular la general. 2. Producere sau influentare a unui fenomen de catre un alt fenomen altfel decât printr-o actiune mecanica nemijlocita. ♢ Inductie magnetica = marime fizica vectoriala care, împreuna cu intensitatea câmpului magnetic, determina macroscopic starea magnetica a câmpului electromagnetic din corpuri. Inductie electrica = marime fizica vectoriala care, împreuna cu intensitatea câmpului electric, determina macroscopic starea electrica a câmpului electromagnetic din corpuri. Inductie electromagnetica = fenomen de aparitie a unei tensiuni electromotoare într-un circuit strabatut de un flux magnetic variabil. Inductie electrostatica = separare a sarcinilor electrice si redistribuirea lor pe suprafata unui conductor, datorita actiunii unui câmp electric; electrizare prin influenta1 (2). 3. Mecanism nervos prin care o stare de excitatie sau de inhibitie aflata într-un centru nervos favorizeaza sau determina aparitia starii opuse într-un alt centru nervos. – Din fr. induction, lat. inductio.
indus, INDÚS, -Ă, indusi, -se, adj., s.n. 1. Adj. (Despre fenomene fizice) Care este produs sau influentat de un alt proces fizic cu care evolueaza concomitent. ♦ (Despre tensiuni electromotoare si curenti electrici) Care se produce prin inductie electromagnetica. 2. S.n. Parte componenta a unui sistem electromagnetic în care se produc tensiunile electromotoare induse de câmpul magnetic al inductorului. – V. induce.
inerţie, INERŢÍE, inertii, s.f. 1. (Fiz.) Proprietate a corpurilor de a-si pastra starea de repaus sau de miscare în care se afla atât timp cât nu sunt supuse actiunii unei forte exterioare. 2. Proprietate a unui sistem fizico-chimic sau tehnic de a reactiona slab sau cu întârziere la actiunea factorilor externi. 3. Fig. Tendinta unei persoane sau a unei colectivitati de a ramâne în repaus, în inactivitate; lipsa de energie, indolenta, apatie. 4. (Med.; în sintagma) Inertie uterina = lipsa de contractie si retractare a muschiului uterin dupa nastere. – Din fr. inertie, lat. inertia.
infinitism, INFINITÍSM s.n. Conceptie metafizica care admite ca universul este infinit. – Infinit + suf. -ism.
infirmitate, INFIRMITÁTE, infirmitati, s.f. Starea celui infirm; defect fizic congenital sau dobândit în urma unui accident, a unei boli etc.; betesug, betegeala, betegie; invaliditate. ♦ Fig. Slabiciune morala, imperfectiune. – Din fr. infirmité, lat. inmmitas, -ans.
inflamaţie, INFLAMÁŢIE, inflamatii, s.f. Proces patologic datorat unui excitant chimic, fizic si mai ales microbian si manifestat prin durere, temperatura, înrosirea si umflarea locului bolnav; umflatura. [Var.: inflamatiune s.f.]. – Din fr. inflammation, lat. inflammatio.
inimă, ÍNIMĂ, inimi, s.f. I. 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stânga a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contractiile sale ritmice, circulatia sângelui în organism, la om si la animalele superioare; cord1. ♦ Piept. 2. (Pop.) Stomac, burta, pântece, rânza. ♢ Expr. A (mai) prinde (de) inima = a scapa de senzatia de slabiciune dupa ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) capata putere. Pe inima goala = cu stomacul gol, fara a fi mâncat ceva. A (se) simti greu la inima = a-i fi greata, a-i veni sa verse. 3. (La cartile de joc) Cupa2. 4. Piesa sau organ de masina care are forma asemanatoare cu o inima (I 1). II. Fig. 1. Inima (I 1) considerata ca sediu al sentimentelor umane: a) (În legatura cu bucurii, placeri) I s-a bucurat inima când a auzit vestea cea buna. ♢ Loc. adv. Dupa (sau pe) voia (sau pofta) inimii = dupa plac, nestingherit, cum îi e dorinta. Cu (sau din) toata inima sau cu draga inima = cu tot sufletul, cu foarte mare si sincera placere. ♢ Expr. A râde inima în cineva sau a-i râde cuiva inima = a fi bucuros, satisfacut, multumit. A unge (pe cineva) la inima = a face (cuiva) placere; a încânta, a bucura (pe cineva). Cât îi cere (cuiva) inima = atât cât vrea, cât pofteste, cât are placere. A-i merge (cuiva ceva) la inima = a-i placea (ceva) foarte mult. A-si calca pe inima = a renunta la propriul punct de vedere, la propria opinie sau placere. (A fi) cu inima usoara = (a fi) fara griji, bine dispus, cu constiinta împacata. b) (În legatura cu suferinte, dureri, necazuri) Îl doare la inima când vede atâta risipa. ♢ Expr. A seca (sau a arde, a frige pe cineva) la inima = a provoca (cuiva) o durere morala, o suparare mare. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi mila de cineva. A i se topi inima = a suferi foarte tare. A se sfârsi la inima = a se îmbolnavi, a muri de durere, a fi colpesit de durere. A avea ceva pe inima = a fi chinuit de un gând neîmpartasit, a avea o taina în suflet. A-si racori inima = a spune ce are pe suflet, a-si descarca sufletul. A pune (ceva) la inima = a se supara (pentru ceva) mai mult decât merita. A-i strica (cuiva) inima = a-i spulbera (cuiva) buna dispozitie, a indispune (pe cineva), a mâhni (pe cineva). A ramâne cu inima fripta = a ramâne mâhnit, dezolat, îndurerat. Parca mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars (sau rosu) prin inima, se spune când cineva primeste pe neasteptate o veste trista sau când îl cuprinde o durere fizica în mod brusc. Inima albastra = suflet trist, îndurerat; tristete, melancolie, mâhnire, deprimare; furie, ciuda, mânie, necaz. Inima rea = mâhnire, durere, amaraciune. A-si face (sau a-i face cuiva) inima rea = a se mâhni (sau a mâhni pe cineva). c) (În legatura cu sentimente de iubire) Inima-mi zboara la tine. ♢ Expr. A avea (pe cineva) în (sau la) inima = a iubi (pe cineva). A-i ramâne (cuiva) inima la... = a ramâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a placut. A avea tragere de inima (pentru...) sau a-l trage (pe cineva) inima sa... = a se simti atras sa faca ceva. d) (În legatura cu bunatatea sau rautatea cuiva, în loc. si în expr.) Inima dreapta = om drept, cinstit, corect. Inima de aur = om bun. Slab de inima = milos, impresionabil, influentabil. Cu inima = bun, milos, întelegator, uman. A avea inima buna (sau de aur) sau a fi bun la inima (sau cu inima buna) = a fi bun, milos, întelegator, darnic. A avea inima deschisa = a fi sincer, cinstit. A spune de la (sau din) inima = a spune cu toata sinceritatea, fara reticente, a vorbi deschis, fara rezerve. A avea inima larga = a fi marinimos, milos, darnic. A se muia la inima sau a (i) se înmuia (cuiva) inima = a deveni bun, milos; a se îndupleca. A nu-l lasa pe cineva inima sa..., se spune când cineva nu-si poate opri pornirile bune, actiunile generoase. (A fi om) de inima = (a fi om) bun, saritor. A fi fara inima sau a fi rau (sau câinos, negru) la inima = a fi rau, înrait. (A avea) inima haina (sau salbatica) = (a fi) crud, neîntelegator, dusmanos, rau. (A avea) inima de piatra (sau impietrita) = (a fi) nesimtitor, rau, fara suflet, rece. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil la orice durere sau bucurie, a fi lipsit de omenie. e) (În legatura cu instincte sau presimtiri) Îmi spune inima ca s-a întâmplat o nenorocire. f) (În legatura cu curajul, cu îndrazneala sau cu energia, cu puterea de vointa sau de actiune a cuiva) Înfrunta pericolul cu inima rece. ♢ Cu inima = (loc. adv.) energic, cu viata; (loc. adj. si adv.) inimos, curajos; pasionat. ♢ Expr. A(-si) pierde inima = a-si pierde curajul, speranta, a se descuraja. A-si lua inima în dinti = a-si face curaj, a se hotarî sa întreprinda ceva. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune când cineva îsi recapata calmul, echilibrul si curajul dupa un moment de emotie sau de spaima. A (mai) prinde (la) inima = a capata (din nou) putere, curaj, a se restabili sufleteste, a nu-i mai fi teama. A-i tine cuiva inima = a încuraja, a consola pe cineva. A i se face (cuiva) inima cât un purice = a-i fi (cuiva) frica de ceva; a se descuraja. A i se taia inima = a-si pierde curajul. 2. Inima (I 1) considerata ca centru si simbol al vietii sufletesti. L-am sters din inima. ♢ Loc. adv. Din inima sau din toata inima, din adâncul inimii = din tot sufletul, cu toata puterea sufleteasca. ♢ Expr. (A fi) cu inima împacata = (a fi) cu constiinta împacata, linistita, curata. III. Fig. 1. Caracter, fire. Seamana cu tatal lui la chip si la inima. 2. Fiinta, om, individ. Înflacararea a cuprins toate inimile. IV. P. anal. 1. Mijloc, centru, interior. ♢ Expr. (Ir.) A rupe inima târgului = a) a cumpara ce este mai prost, a face o afacere proasta; b) a impresiona cu ceva foarte tare. 2. Piesa sau element de constructie care ocupa un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. ♢ Inima carului (sau a carutei = partea din mijloc a carului (sau a carutei), care leaga osia de dinainte cu cea de dinapoi. 3. Partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct; miez. 4. Partea cea mai importanta, esentiala a unui lucru. [Pl. si (înv) inime. – Var.: ínema s.f.] – Lat. anima.
inocuitate, INOCUITÁTE s.f. (Med.) Însusire a unui agent fizic, chimic, biologic de a nu constitui un pericol pentru organism. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. innocuité.
insensibilitate, INSENSIBILITÁTE, insensibilitati, s.f. Lipsa sensibilitatii generale sau partiale, întâlnita în unele boli nervoase sau psihice ori provocata cu ajutorul unor substante anestezice. ♦ Lipsa de sensibilitate, nesensibilitate, p. ext. de emotivitate, de impresionabilitate; fig. nepasare, indiferenta, raceala. – Din fr. insensibilité, lat. insensibilitas, -atis.
instabil, INSTABÍL, -Ă, instabili, -e, adj. 1. (Despre sisteme fizico-chimice, tehnice, despre obiecte) Care nu este stabil, care nu prezinta stabilitate, nestabil. 2. Fig. Variabil; schimbator; nestatornic. – Din fr. instable, lat. instabilis.
instanţă, INSTÁNŢĂ, instante, s.f. (Si în sintagma instanta judecatoreasca) Organ de stat însarcinat cu solutionarea litigiilor dintre persoanele fizice sau dintre acestea si persoanele juridice. ♢ Expr. În ultima instanta = în cele din urma, pâna la urma, nemaiavând alta cale. – Din fr. instance, lat. instantia.
instrument, INSTRUMÉNT, instrumente, s.n. 1. Unealta, aparat cu ajutorul caruia se efectueaza o anumita operatie. ♦ Aparat construit pentru a produce sunete muzicale. 2. Fig. Persoana, forta, lucru, fapt de care se serveste cineva pentru atingerea unui scop. 3. (În sintagmele) Instrument gramatical = cuvânt cu functiune exclusiv gramaticala si care nu se poate întrebuinta singur în vorbire, ci numai împreuna cu cuvintele pe care le leaga, exprimând raporturi sintactice; unealta gramaticala. Instrument de ratificare = document special prin care se ratifica un tratat international. – Din fr. instrument, lat. instrumentum.
instrumenta, INSTRUMENTÁ, instrumentez, vb. I. Tranz. (Rar) 1. A aranja o bucata muzicala pe (grupuri de) instrumente. ♦ (Impr.) A executa o bucata muzicala la unul sau la mai multe instrumente. 2. A efectua o instrumentatie (3). – Din fr. instrumenter.
instrumentaţie, INSTRUMENTÁŢIE, instrumentatii, s.f. 1. Etapa în procesul de creatie a unei piese muzicale pentru orchestra, în care autorul repartizeaza ceea ce revine spre executare fiecarui instrument în parte. 2. Ramura a stiintei muzicale care se ocupa cu descrierea particularitatilor instrumentelor. 3. Operatie de extragere, cu ajutorul unor dispozitive speciale, a unei unelte sau a unei piese ramase accidental într-un put de petrol. – Din fr. instrumentation.
instrumentist, INSTRUMENTÍST, -Ă, instrumentisti, -ste, s.m. si f. Persoana care cânta la un instrument muzical (într-un ansamblu). – Din fr. instrumentiste.
intensiv, INTENSÍV, -Ă, intensivi, -e, adj. 1. Care are (o mare) intensitate; care se face în ritm viu, încordat. ♢ Agricultura intensiva = agricultura care foloseste mijloace tehnice înaintate, pentru a obtine o productie cât mai mare în raport cu suprafata cultivata. Cultura intensiva = cultura care se face dupa regulile agriculturii intensive. 2. (Despre marimi caracteristice unui sistem fizic) Care, prin compunerea mai multor sisteme identice, îsi pastreaza valoarea neschimbata. – Din fr. intensif.
interacţiune, INTERACŢIÚNE, interactiuni, s.f. 1. Forma de legatura a obiectelor, a fenomenelor etc., manifestata printr-o influentare, conditionare sau actiune cauzala reciproca. 2. (Fiz.) Actiune reciproca între doua sau mai multe corpuri, sisteme fizice, fenomene etc. ♦ Forma de legatura între corpuri, realizata fie direct, fie prin intermediul câmpurilor fizice. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. interaction.
interdict, INTERDÍCT, interdicte, s.n. Pedeapsa data în evul mediu de autoritatea bisericii catolice, prin care se interzicea temporar unui preot, unei biserici, unei regiuni sau unei tari sa oficieze cultul divin sau sa participe la el. – Din lat. interdictum.
interdicţie, INTERDÍCŢIE, interdictii, s.f. 1. Prevedere legala prin care se interzice savârsirea anumitor fapte sau acte. 2. Masura legala sau judecatoreasca aplicata unui raufacator sau unui alienat mintal, care consta în interzicerea exercitarii anumitor acte juridice. 3. Stare în care se afla aceste persoane. [Var.: interdictiúne s.f.] – Din fr. interdiction, lat. interdictio, -onis.
interfaţă, INTERFÁŢĂ1, interfete, s.f. Suprafata de separare a portiunilor care reprezinta faze diferite într-un sistem fizico-chimic. – Inter1-+fata.
interfazic, INTERFÁZIC, -Ă, interfazici, -ce, adj. Dintre faze. – Din fr. interphasique, engl. interphasic.
interferometrie, INTERFEROMETRÍE, interferometrii, s.f. Ansamblul metodelor de masurare a unor marimi fizice, care se bazeaza pe fenomenul de interferenta. – Din fr. interférométrie.
interlinie, INTERLÍNIE, interlinii, s.f. Spatiu alb care se lasa între doua rânduri de litere scrise sau tiparite, sau între doua linii ale portativului muzical. – Din fr. interligne (dupa linie).
interludiu, INTERLÚDIU, interludii, s.n. Episod muzical care face legatura între doua momente mai importante ale unei opere muzicale; p. ext. piesa muzicala care leaga între ele doua momente ale unei lucrari dramatice. – Din it. interludio, fr. interlude.
intermediu, INTERMÉDIU, intermedii, s.n. 1. Ceea ce se afla la mijloc, între alte elemente. ♢ Loc. prep. Prin intermediul (cuiva sau a ceva) = prin mijlocirea, prin înlesnirea, cu ajutorul (cuiva sau a ceva). 2. Mica lucrare dramatica (de obicei comica), muzicala ori coregrafica, executata ca moment de divertisment în antracte. – Din it. intermedio, fr. intermède.
intermezzo, INTERMÉZZO, intermezzi, s.n. 1. Divertisment muzical care se intercaleaza într-o reprezentatie teatrala. 2. Episod orchestral independent într-o opera. 3. Mica piesa instrumentala de forma libera. [Pr.: -me-to] – Cuv. it.
interpret, INTERPRÉT, -Ă, interpreti, -te, s.m. si f. 1. Persoana care traduce pe loc si oral ceea ce spune cineva în alta limba, mijlocind astfel întelegerea dintre doua sau mai multe persoane; translator, talmaci. 2. Fig. Persoana care exprima nazuintele unei colectivitati; persoana care face cunoscute altuia vointa, dorinta, sentimentele cuiva; exponent, reprezentant. 3. Persoana care interpreteaza un rol într-un spectacol, o bucata muzicala, o poezie etc. V. artist, actor. – Din fr. interprèt, lat. interpres, -etis.
interpreta, INTERPRETÁ, interpretez, vb. I. Tranz. 1. A da un anumit înteles, o anumita semnificatie unui lucru; spec. a comenta si a explica un text (vechi). 2. A reda prin mijloace adecvate continutul unei opere muzicale, dramatice, literare etc.; a juca un rol într-o piesa, într-un film etc., a executa o bucata muzicala. – Din fr. interpréter, lat. interpretari.
interval, INTERVÁL, intervale, s.n. 1. Distanta în timp între doua fenomene, între doua perioade, între doua evenimente consecutive; rastimp. 2. Distanta în spatiu între doua puncte, între doua lucruri. ♦ (Mat.) Ansamblu de puncte, de numere cuprinse între doua valori date. 3. Diferenta de înaltime între doua sunete muzicale. – Din fr. intervalle, lat. intervallum.
interzice, INTERZÍCE, interzíc, vb. III. Tranz. A opri pe cineva de la ceva, a nu permite sa (se) faca ceva, a ordona sa nu (se) faca ceva; a prohibi. – Din fr. interdire (dupa zice).
interzicere, INTERZÍCERE, interziceri, s.f. Actiunea de a interzice si rezultatul ei; prohibire. – V. interzice.
interzis, INTERZÍS, -Ă, interzisi, -se, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care este oprit, care nu este permis. 2. S.m. si f. Persoana careia i s-a ridicat, prin hotarâre judecatoreasca, exercitarea drepturilor sale; persoana pusa sub interdictie. – V. interzice.
intra, INTRÁ2, íntru, vb. I. Intranz. I. (Despre fiinte) 1. A trece din afara înauntru, a merge dintr-un loc deschis într-unul închis (sau considerat ca atare); a se introduce, a se baga. ♢ Expr. A intra în spital = a se interna. (Parca) a intrat în pamânt = a disparut fara urma. A intra în pamânt (de rusine) = a-i fi foarte rusine. 2. Fig. A patrunde, a se vârî, a ajunge la... A intra în amanunte. ♢ Expr. A-i intra cuiva în voie = a-i face cuiva (toate) gusturile, a-i face pe plac. (Fam). A(-i) intra cuiva (pe) sub piele = a câstiga bunavointa cuiva prin fel de fel de mijloace. 3. A participa, a se baga, a se amesteca; a lua parte la o activitate. ♢ Expr. A intra într-o belea (sau încurcatura, impas, necaz) = a avea de îndurat un necaz (sau o încurcatura etc.). A intra în hora = a începe sa ia parte la o actiune. A intra în vorba cu cineva = a) a începe o discutie cu cineva; b) (pop.) a lega relatii de prietenie, de dragoste cu o persoana de sex opus. A intra de serviciu = a începe garda la o unitate militara, la un spital etc. A intra în razboi (sau în lupta, în actiune etc.) = a începe razboiul (sau lupta etc.). ♦ A ajunge, a apuca (sau a fi pe punctul sa ajunga, sa apuce) o vârsta, o epoca etc. 4. (Urmat de determinari introduse prin prep. "în" sau "la") A îmbratisa o îndeletnicire; a se angaja într-o slujba. 5. A adera, a se înscrie, a fi admis într-o organizatie, într-o asociatie etc. II. (Despre lucruri, fenomene, idei etc.) 1. A patrunde, a se înfige, a se baga; a strabate. Acul intra în pânza. Lumina intra pe fereastra. 2. Fig. A-si face loc, a se strecura; a ajunge în... ♢ Loc. vb. A intra boala în cineva (sau în oasele cuiva) = a se îmbolnavi. A intra frica (sau groaza, spaima) în cineva (sau în oasele, în inima cuiva) = a se înfricosa, a se îngrozi. ♢ Expr. N-a intrat vremea (sau n-au intrat zilele) în sac = mai este timp, n-a trecut vremea. A intra în (sau sub) stapânirea cuiva = a ajunge în puterea cuiva. A-i intra (cuiva ceva) în sânge = a deveni un obicei, un act reflex, o necesitate. A intra în sufletul cuiva = a) a plictisi pe cineva cu amabilitatile sau cu insistentele; b) a deveni drag cuiva. 3. A avea loc; a încapea. Cartea intra în servieta. ♦ (Mat.) A se cuprinde de un anumit numar de ori în alt numar. 4. (Despre materiale) A fi necesar, a trebui într-o anumita proportie spre a realiza un anumit produs. La acest palton intra stofa multa. ♦ A face parte integranta (din ceva). 5. (În expr.) A intra la spalat = (despre tesaturi sau obiecte textile) a-si micsora dimensiunile prin spalare. A intra la apa = a) (despre tesaturi sau obiecte textile) a-si micsora dimensiunile la muierea în apa; b) (despre oameni) a ajunge într-o situatie neplacuta, grea. 6. (Despre o lege, un pact etc.; în expr.) A intra în vigoare = a capata putere, a deveni aplicabil. 7. A începe executarea unei parti dintr-o bucata muzicala. [Var.: (pop.) întrá vb. I] – Lat. intrare.
intradă, INTRÁDĂ, intrade, s.f. Introducere în ritm de mars a unei compozitii muzicale în sec. XVI-XVII; p. gener. scurta uvertura. – Din it. entrata, germ. Intrade, engl. intrada..
intrare, INTRÁRE, intrari, s.f. 1. Actiunea de a intra si rezultatul ei; loc (special amenajat) prin care se trece din afara înauntru; permisiune, încuviintare (de a intra2); intrat. ♦ Partea de la început a unei localitati, a unei suprafete circumscrise etc. 2. Momentul interventiei unei voci, a unui instrument sau a unor grupuri de instrumente în desfasurarea unei actiuni muzicale. 3. Strada mica (înfundata la un capat); fundatura. 4. (Cont.) Valoare care se înregistreaza în patrimoniul unei institutii sau întreprinderi; încasare. 5. Înregistrare a adreselor, cererilor etc. sosite la o institutie. 6. (Electron.) Punct al unui sistem sau al unui aparat prin care un semnal este introdus în acestea; input (1). 7. (Inform.) Ansamblul influentelor, informatiilor care parvin unui sistem (organism, mecanism) si raspunsul unui element sau al întregului sistem la acestea; input (2). [Var.: (pop.) întráre s.f.] – V. intra.
maligmată, MALIGMÁTĂ s. f. metafora atenuata prin introducerea în enunt a unei constructii incidente de tipul "oarecum", "ca sa zic asa", ori prin transformarea ei în comparatie cu unele constructii jonctionale. (< gr. maligmata)
intubaţie, INTUBÁŢIE, intubatii, s.f. (Med.) Introducere a unei sonde într-un organ tubular în scopul aplicarii unor substante medicamentoase, anestezice sau în scopul golirii de continutul patologic; intubare. – Din fr. intubation.
invenţie, INVÉNŢIE, inventii, s.f. 1. Rezolvare sau realizare tehnica dintr-un domeniu al cunoasterii care prezinta noutate si progres fata de stadiul cunoscut pâna atunci. 2. Afirmatie care sustine ca adevarate lucruri inexistente, imaginare, mincinoase; p. ext. minciuna. 3. Cautarea si alegerea ideilor si argumentelor adecvate într-un discurs sau a ideilor si temelor corespunzatoare într-o creatie artistica. 4. (Muz.; în forma inventiune) Mica piesa muzicala în stil contrapunctic, imitativ, specifica barocului. [Var.: inventiúne s.f.] – Din fr. invention, lat. inventio, -onis.
iodoform, IODOFÓRM s.n. Substanta solida, de culoare galbena cu miros caracteristic, neplacut si persistent, foarte putin solubila în apa, întrebuintata în medicina ca antiseptic, anestezic, cicatrizant etc. – Din fr. iodoforme, germ. Iodoform.
ionizant, IONIZÁNT, -Ă, ionizanti, -te, adj. (Despre agenti sau factori fizici) Care poate produce ionizarea (1). [Pr.: i-o-] – Ioniza + suf. -ant.
ionizare, IONIZÁRE, ionizari, s.f. 1. Proces fizic al carui rezultat este formarea de ioni. 2. Tratament medical care consta în introducerea în organism a ionilor; ionoterapie, (rar) ionizatie. [Pr.: i-o-] – V. ioniza.
ionizaţie, IONIZÁŢIE, ionizatii, s.f. (Rar) 1. Proces fizic al carui rezultat este formarea de ioni. 2. Tratament medical care consta în introducerea în organism a ionilor; ionizare, ionoterapie. [Pr.: i-o-] – Din fr. ionisation.
iperită, IPERÍTĂ s.f. Substanta toxica vezicanta, cu aspect de lichid uleios, folosita ca arma chimica în primul razboi mondial. [Var.: hiperíta s.f.] – Din fr. ypérite.
malahit, MALAHÍT s. n. carbonat bazic natural de cupru verde, sticlos, piatra semipretioasa. (< fr. malachite)
iridiu, IRÍDIU s.n. Element chimic, metal greu, alb-argintiu, foarte dur, putin ductil, cu temperatura de topire foarte înalta, întrebuintat la confectionarea unor instrumente fizice si chirurgicale, a vârfurilor de penita pentru stilouri sau, sub forma aliajelor cu platina, pentru cupluri termoelectrice. [Var.: irídium s.n.] – Din fr. iridium.
istoveală, ISTOVEÁLĂ s.f. Faptul de a (se) istovi; sleire a puterilor; stare de epuizare fizica. – Istovi + suf. -eala.
iţii, ÍŢII interj. (Rar; în expr.) A face itii, se zice despre cel care, într-un joc de copii, scoate putin capul pe afara din locul unde s-a ascuns, pentru a da un semnal conventional. [Var.: ítiiu interj.] – Onomatopee.
iuţeală, IUŢEÁLĂ, iuteli, s.f. 1. Caracterul a ceea ce este iute, graba cu care se misca cineva sau ceva; viteza (mare); repeziciune. ♢ Loc. adv. Cu iuteala fulgerului = extrem de repede, fulgerator. 2. Gust întepator, piscator, picant. 3. Mânie; violenta. – Iuti + suf. -eala.
izobar, IZOBÁR, -Ă, izobari, -e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre procesele sau transformarile unui sistem fizic) Care are loc la o presiune constanta. ♦ Linie (sau curba) izobara (si substantivat, f.) = linie care uneste pe o harta, pe o diagrama etc. punctele cu aceeasi presiune. 2. Adj., s.m. (Fiecare dintre atomii) care au aceeasi masa atomica, dar care difera prin numarul atomic si se gasesc în casute diferite ale tabloului periodic al elementelor. – Din fr. isobare.
izocor, IZOCÓR, -Ă, izocori, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre procesele sau transformarile sistemelor fizice) Care are loc la un volum constant. 2. S.f. Curba care reprezinta pe o diagrama o transformare izocora (1). – Din fr. isochore.
izocron, IZOCRÓN, -Ă, izocroni, -e, adj. (Despre procesele sau transformarile de stare fizica sau chimica) Care are durata egala. – Din fr. isochrone.
izolare, IZOLÁRE, izolari, s.f. Actiunea de a (se) izola si rezultatul ei; despartire, separare. ♦ (Med.) Masura cu caracter profilactic prin care se interzice unui bolnav contagios de a veni în contact cu alte persoane. – V. izola.
izolaţie, IZOLÁŢIE, izolatii, s.f. Faptul de a izola (2); (concr.) strat de material izolant asezat între doua medii sau între doua sisteme fizice. – Din fr. isolation.
izomeriza, IZOMERIZÁ, pers. 3 izomerizeaza, vb. I. Refl. (Despre substante chimice) A se transforma într-un izomer în urma unei reactii sau prin actiunea unui agent fizic. – Din fr. isomériser.
izoterm, IZOTÉRM, -Ă, izotermi, -e, adj. (Despre transformarile sistemelor fizico-chimice) Care se produce la o temperatura constanta. ♢ Linie izoterma (si substantivat, f.) = linie care uneste pe o harta geografica punctele terestre cu aceeasi temperatura medie a aerului, a apei sau a solului într-o anumita perioada. Curba izoterma (si substantivat, f.) = curba care uneste, pe o diagrama, punctele cu aceeasi temperatura ale unui proces fizico-chimic. – Din fr. isotherme.
împoncişa, ÎMPONCISÁ, împoncisez, vb. I. (Înv.) 1. Refl. recipr. A veni în conflict cu cineva sau cu ceva, a fi în dezacord; a se contrazice. 2. Tranz. A înfige un obiect ascutit; a împlânta. – În + poncif.
împotrivă, ÎMPOTRÍVĂ adv. În contra, contrar. ♢ Expr. A fi (sau a sta, a se pune etc.) împotriva = a se împotrivi, a rezista. A zice (sau a raspunde, a vorbi etc.) împotriva = a contrazice. ♦ (Rar) În fata. [Var.: (reg.) împrotíva adv.] – În + potriva.
magnificat, MAGNIFICÁT s. n. compozitie muzicala polifonica, de forma unei cantate; cântec de slava, punctul culminant într-o misa. (< gern. Magnifikat, fr. magnificat)
încălzi, ÎNCĂLZÍ, încalzesc, vb. IV. 1. Tranz. A face sa-i fie cuiva cald. ♦ (Despre surse de caldura) A face ca aerul, apa etc. sa-si ridice temperatura. ♦ A expune ceva la o sursa de caldura pentru a-i ridica temperatura. 2. Refl. A i se face (cuiva) cald. ♦ (Despre vreme) A se face (mai) cald. 3. Refl. A se pregati prin exercitii fizice înaintea unui efort sportiv. 4. Tranz. si refl. Fig. A (se) înflacara, a (se) entuziasma. – În + cald.
încălzire, ÎNCĂLZÍRE, încalziri, s.f. 1. Actiunea de a (se) încalzi si rezultatul ei. ♢ Încalzire centrala = sistem de ridicare a temperaturii aerului dintr-o cladire prin folosirea unei surse unice producatoare de caldura, care difuzeaza, sub presiune, apa calda sau aer încalzit în radiatoare special amenajate. ♦ Ansamblu al procedeelor de încalzire. 2. Complex de exercitii fizice efectuate înaintea unui antrenament, a unei competitii etc. pentru adaptarea organismului la potential maxim. – V. încalzi.
magnetometrie, MAGNETOMETRÍE s. f. 1. masurarea variatiilor marimilor magnetice. 2. ramura a geofizicii care studiaza magnetismul terestru. 3. metoda geofizica de prospectiune a subsolurilor bogate în elemente sau minerale magnetice. (< fr. magnétométrie)
magnetohidrodinamic, MAGNETOHIDRODINÁMIC, -Ă I. adj. referitor la magnetohidrodinamica. o generator ~ = generator electric care transforma direct în energie electrica energia termica a unui fluid fierbinte ionizat, supus actiunii unui câmp magnetic. II. s. f. ramura a fizicii care studiaza comportarea fluidelor ce devin conductori sau a plasmei în prezenta unui câmp magnetic; magnetodinamica. (< fr. magnétohydrodynamique)
încorda, ÎNCORDÁ, încordez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A(-si) contracta muschii corpului, p. ext. corpul întreg, în vederea unui efort. ♦ Fig. A-si concentra atentia, memoria, vointa etc. ♦ Tranz. (Rar) A stimula, a întari. 2. Tranz. A întinde (puternic) o coarda, un arc, un cablu etc. ♦ A acorda un instrument muzical cu coarde, prin întinderea coardelor. 3. Tranz. A lega coardele vitei de vie. 4. Refl. Fig. (Despre raporturile dintre oameni) A ajunge într-o stare de tensiune (maxima), a se înaspri. – În + coarda.
încordat, ÎNCORDÁT, -Ă, încordati, -te, adj. 1. Care se afla în stare de tensiune. ♦ Fig. Care vadeste, exprima o stare de tensiune, de încordare. ♦ Fig. Concentrat, atent, vigilent; înfrigurat, febril. 2. (Despre arcuri) Cu coarda întinsa. ♦ (Despre instrumente muzicale cu coarde) Acordat. ♦ Fig. (Despre raporturile dintre oameni) Ajuns într-o stare de tensiune maxima; înasprit, neprietenos. – V. încorda.
magnetoaerodinamică, MAGNETOAERODINÁMICĂ s. f. ramura a fizicii care studiaza curgerea gazelor ionizate la temperatura înalta, supuse uniui câmp magnetic. (< fr. magnétoaérodynamique)
magnetism, MAGNETÍSM s. n. 1. proprietate a unor corpuri de a atrage fierul. o ~ terestru = totalitatea fenomenelor magnetice cauzate de Pamânt; geomagnetism; ~ animal = pretins fluid care ar lucra asupra simturilor si imaginatiei, producând diferite fenomene. ♢ (fig.) atractie; influenta, fascinatie. 2. ramura a fizicii care studiaza fenomenele magnetice. (< fr. magnétisme, germ. Magnetismus)
îndurera, ÎNDURERÁ, îndurerez, vb. I. Tranz. A provoca cuiva o durere sufleteasca; a întrista, a amarî, a mâhni. ♦ (Rar) A pricinui cuiva o durere fizica. – În + durere (dupa fr. endolorir).
înnobila, ÎNNOBILÁ, înnobilez, vb. I. 1. Tranz. A da unei persoane un titlu de noblete. ♦ Tranz. si refl. Fig. A face ca cineva sa devina sau a deveni mai distins, mai rafinat; a (se) înalta. 2. Tranz. si refl. (pas.) A (se) îmbunatati calitatea unei rase de animale sau a unei specii de plante; a (se) îmbunatati proprietatile unor substante, unor materiale prin procedee fizice sau chimice. – În + nobil (dupa fr. anoblir si ennoblir).
înnobilat, ÎNNOBILÁT, -Ă, înnobilati, -te, adj. 1. Care a primit un titlu de noblete; fig. devenit mai distins, mai rafinat. 2. (Despre animale sau plante) Care si-a îmbunatatit calitatea. ♦ (Despre substante sau materiale) Care si-a îmbunatatit proprietatile prin procedee fizice sau chimice. – V. înnobila.
maestru, MAÉSTRU, -Ă I. s. m. f. 1. persoana cu calitati exceptionale si contributii valoroase într-un anumit domeniu de activitate. ♢ creator al unei scoli sau al unui curent. o ~ al sportului = titlu care se acorda cuiva pentru merite deosebite într-o ramura sportiva. ♢ termen admirativ pentru un reprezentant ilustru al unei profesiuni intelectuale. 2. (în trecut) profesor de lucru de mâna, de muzica, desen, gimnastica etc. ♢ nume dat antrenorilor din atletica grea (box, lupte, haltere). 3. titlu ierarhic în anumite organizatii militare, politice, religioase. o ~ de ceremonii = persoana însarcinata sa dirijeze, dupa protocol, desfasurarea unei solemnitati. II. s. n. registru de contabilitate continând conturile sintetice, în care se înscriu operatiile economice si financiare grupate dupa natura lor. III. adj. (mar.) cuplu ~ = cea mai lata parte a unei nave. (< it. maestro)
însemnat, ÎNSEMNÁT, -Ă, însemnati, -te, adj. 1. Care poarta un semn distinctiv. ♦ (Despre oameni) Care are un defect fizic, o infirmitate. 2. Important, de seama; însemnator. 3. Înregistrat, mentionat în scris. ♦ (Înv.) Desenat, pictat; imprimat. – V. însemna.
madrigal, MADRIGÁL s. n. 1. poezie lirica scurta de natura galanta, care face elogiul unei femei. 2. scurta compozitie muzicala vocala cu caracter idilic si foarte delicat. (< fr. madrigal, it. madrigale)
înstruna, ÎNSTRUNÁ, înstrún, vb. I. Tranz. 1. A acorda un instrument muzical cu coarde. 2. A strânge un animal de calarie cu chingile sau cu frâul; a struni. ♦ Fig. A retine de la o actiune; a stavili, a înfrâna, a struni. [Prez. ind. si: înstrunez] – În + struna.
întări, ÎNTĂRÍ, întaresc, vb. IV. 1. Refl. A se face (mai) tare, (mai) rigid, a (se) indura; a deveni (mai) dens. 2. Tranz. A mari rezistenta unei piese, a unui sistem tehnic etc. ♦ A fortifica un loc, o pozitie strategica; a baricada. 3. Tranz. si refl. A face sa prinda sau a prinde puteri (de obicei dupa o boala), a face sa-si recapete sau a-si recapata puterile; a (se) întrema, a (se) înzdraveni. ♦ A deveni mai mare, mai puternic; a se dezvolta. ♦ Fig. A reconforta, a da puteri fizice sau morale. 4. Tranz. si refl. A (se) consolida. 5. Tranz. A confirma, a adeveri (o convingere, o banuiala). ♦ A accentua o linie, un contur etc. 6. Tranz. A legaliza o actiune, un act. 7. Refl. (Despre fenomene atmosferice) A se înteti, a se intensifica. – În + tare.
înzestra, ÎNZESTRÁ, înzestrez, vb. I. Tranz. 1. A da zestre unei fete (când se marita). ♦ A acorda cuiva un bun, o sursa de venituri etc. 2. A prevedea cu cele necesare o întreprindere, o institutie etc.; a dota. 3. Fig. A dota pe cineva cu calitati morale, fizice etc. – În + zestre.
jap, JAP interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de o lovitura data cu repeziciune; jnap. – Onomatopee.
jaz, JAZ, (2) jazuri, s.n. 1. Muzica usoara (de dans), adesea cu caracter de improvizatie, provenita din împletirea elementelor folclorice nord-americane (muzica populara a negrilor) cu muzica popoarelor europene, caracterizata printr-un ritm vioi, sincopat. 2. Orchestra formata de obicei din instrumente de suflat si de percutie care executa aceasta muzica; jazband. [scris si: jazz] – Din fr., engl. jazz.
jigăreală, JIGĂREÁLĂ, jigareli, s.f. Slabiciune fizica, lipsa de vlaga. ♦ Stare de degradare; darapanare. – Jigari + suf. -eala.
jongla, JONGLÁ, jonglez, vb. I. Intranz. A arunca în aer si a prinde cu repeziciune si cu abilitate mai multe obiecte unul dupa altul. ♦ Fig. A folosi prompt si cu abilitate idei, cuvinte etc. – Din fr. jongler.
jos, JOS, JOÁSĂ, josi, joase, adv., adj. I. Adv. 1. Aproape de pamânt, la nivelul pamântului; într-un loc mai putin ridicat (decât altul). ♢ De sus pâna jos = în întregime. De sus în jos = în directie verticala coborâtoare. ♢ Cu fata în jos = (culcat) pe burta. Cu capul în jos = a) cu capul plecat; b) atârnat sau spânzurat de picioare; c) pe dos, alandala, anapoda. Cu nasul în jos = suparat, trist; umilit, rusinat. ♢ Loc. adj. (Pop.) Din jos = a) care se afla într-o regiune asezata mai la vale sau mai la sud; b) care vine din mase, din popor; c) care face parte din multimea oamenilor de rând. ♢ Loc. prep. (Substantivat) În (sau din) josul = în (sau din) partea inferioara, de la baza unui loc, a unui obiect. În josul apei = în directia curgerii apei; la vale; în aval. ♢ Expr. A (se) da jos = a (se) coborî. A lasa jos = a lasa din mâna, punând în alta parte. A lasa ochii în jos = a privi spre pamânt (rusinat, timid etc.). A nu fi (sau a nu se lasa, a nu ramâne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu ramâne în urma. A privi (sau a masura) pe cineva de sus în jos = a privi pe cineva cu dispret. ♦ (Cu valoare de interj.) Exprima o comanda de asezare sau ostilitatea, dezaprobarea etc. fata de cineva sau de ceva. ♦ Fig. În stare de decadere morala, materiala sau sociala. ♢ (Iesit din uz; azi ironic) Munca de jos = munca la care era trimis cineva retrogradat dintr-o functie de raspundere. 2. La nivelul locului pe care umbla cineva; la picioarele cuiva. ♢ Pe jos = a) pe pamânt; b) cu piciorul. ♢ Loc. adj. De pe jos = care se afla pe pamânt sau pe dusumele. II. Adj. 1. Care este putin ridicat de la pamânt; scund. ♦ (Despre frunte) Îngust. 2. (Despre terenuri) Asezat într-un loc mai coborât, în vale; p. ext. apatos, mocirlos. 3. (Despre glas si despre sunete muzicale) Care are o tonalitate coborâta; grav, gros, adânc, profund. 4. (Fiz.; despre temperatura, presiune etc.) Scazut, mic, coborât. 5. (Fiz.; despre frecvente) Cu un numar mic de perioade pe unitatea de timp. – Lat. deo[r]sum.
kimberlit, KIMBERLÍT s.n. Roca ultrabazica alcatuita din olivina, piroxeni, granat, cromit, adesea cu diamante, formata în cosurile vulcanice – Din fr. kimberlite.
lacrimă, LÁCRIMĂ, lacrimi, s.f. 1. Secretie lichida, incolora, sarata, alcalina, produsa de glandele lacrimale, care umezeste suprafata globilor oculari si care se poate scurge în afara, în urma unor tulburari în starea psihofizica a omului. ♢ Expr. Cu lacrimi de sânge = cu mare durere. ♦ Fig. Strop, picatura. 2. (La pl.) Plâns. Expr. În lacrimi = plângând (de durere). Pâna la lacrimi = pâna la cel mai înalt grad de înduiosare, de emotie etc. [Var.: (pop.) lácrama s.f.] – Lat. lacrima.
lamento, LAMÉNTO, lamentouri, s.n. Piesa muzicala populara sau culta, preponderent vocala, cu caracter de tânguire. – Din it. lamento.
luth, LUTH, luthuri, s.n. Vechi instrument muzical cu coarde, asemanator cu lauta. – Din fr. luth. Cf. it. l i u t o.
machea, MÁCHEA adv. (Reg.) Oare? De ce machea îi zice lui lumea domn de roua? (SEZ.).
madrigal, MADRIGÁL, madrigale, s.n. 1. Poezie lirica scurta care exprima sentimente delicate sau complimente (la adresa unei femei). 2. Scurta compozitie muzicala vocala cu caracter liric, caracteristica pentru sec. XVI. [Pl. si: madrigaluri] – Din fr. madrigal.
mandolă, MANDÓLĂ, mandole, s.f. 1. Vechi instrument muzical cu coarde, asemanator cu lauta 2. Instrument muzical asemanator cu mandolina. [Var.: mandóra, s.f.] – Din it. mandola.
meloman, MELOMÁN, -Ă, melomani, -e, s.m. si f. Persoana careia îi place mult muzica (în special cea clasica) si o întelege. – Din fr. mélomane.
melopee, MELOPÉE, melopei, s.f. Melodie lenta, ritmica si monotona, care acompania în trecut o declamatie; p. ext. compozitie muzicala, melodie. – Din fr. mélopée.
melos, MÉLOS s.n. 1. Melodie, cântec; p. ext. muzica. 2. Aspectul cantabil, melodic al muzicii. – Din ngr. mélos.
metafizic, METAFÍZIC, -Ă, metafizici, -ce, s.f., s.m., adj. 1. S.f. Parte a filozofiei având drept obiect cunoasterea absoluta, studierea fenomenelor care nu pot fi percepute cu simturile noastre, care depasesc cadrul experientei. 2. S.m. (Înv.) Metafizician. 3. Adj. Care apartine metafizicii (1), privitor la metafizica; care nu poate fi perceput cu simturile noastre, depasind cadrul realitatii; conform cu principiile metafizicii (1) – Din gr. metafisikí, metafisikós, lat. metaphysica, germ. Metaphysik, metaphysisch, fr. métaphysique.
milă, MÍLĂ1, mile, s.f. 1. Sentiment de întelegere si de compasiune fata de suferinta sau de nenorocirea cuiva; compatimire; îndurare; milostenie. ♢ Loc. adj. si adv. Fara (de) mila = crud, nemilos, neîndurator. ♢ Loc. adv. De mila sau de mila cuiva = dintr-un sentiment de compatimire (fata de cineva). ♢ Loc. conj. De mila sa nu... = de teama ca nu cumva sa... ♢ Expr. De sila, de mila sau de mila, de sila = vrând-nevrând; de voie, de nevoie. (A fi) vrednic de mila = (a se afla) într-o situatie jalnica, (a fi) demn de compatimit. A-i plânge (cuiva) de mila = a fi cuprins de parere de rau pentru suferintele sau pentru starea cuiva. A face (cuiva) mila = a provoca compatimirea, a fi vrednic de plâns. A avea mila de... = a se purta cu grija, cu menajamente fata de cineva sau de ceva. (Ţi-e) mai mare mila = a) se zice când cineva se afla într-o stare demna de compatimire; b) (cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). (Pop.) Fara mila de pacat = fara teama de a gresi. 2. Ajutor, binefacere; (concr.) pomana, milostenie. ♢ Expr. A cere mila = a) a cersi; b) a cere îndurare, iertare. 3. Stare jalnica, de compatimit în care se afla cineva; mizerie. ♦ Tristete, melancolie, jale. 4. Bunavointa, bunatate, indulgenta, întelegere. ♢ Expr. (Pop.) A nu avea (sau a nu afla) mila (undeva sau la cineva) = a nu gasi bunavointa (undeva sau la cineva). ♦ (În credintele religioase) Bunavointa si ajutor pe care Dumnezeu le acorda omului; gratie divina, îndurare. ♢ Expr. Unde (sau pe ce) pune el mâna, pune si Dumnezeu mila, se spune despre acela caruia îi merg toate din plin. (Formula întrebuintata mai ales în limbaj bisericesc) Dumnezeu (sau Domnul) sa-si faca mila (de cineva sau cu cineva) = Dumnezeu sa se îndure (de cineva). A lasa (pe cineva) în mila Domnului = a lasa (pe cineva) în voia sortii, a nu se mai interesa de el. (Fam.) Dumnezeu cu mila! = fie ce-o fi! cum o da Dumnezeu! Mila Domnului! = (exclamatie care exprima satisfactia sau adeziunea cuiva) slava Domnului! (Înv.) Prin (sau din, cu) mila lui Dumnezeu, formula de introducere la scrierile vechi, în acte administrative etc. – Din sl. milŭ.
motiv, MOTÍV, motive, s.n. I. Cauza, ratiunea, pricina unei actiuni; imboldul care împinge la o actiune sau care determina o actiune; mobil. ♢ Loc. adv. Fara motiv = nejustificat. ♢ Loc. conj. Pentru motivul ca... = fiindca, deoarece. ♦ Pretext. ♢ Loc. conj. Pe motiv ca... = pretextând ca..., aducând argumentul ca... ♢ Expr. A da cuiva motiv sa... = a provoca pe cineva sa..., a da cuiva pretext sa... II. 1. Cel mai mic element constitutiv al unei piese muzicale, din dezvoltarea caruia ia nastere tema muzicala; tema, melodie, intonatie. 2. Element pictural sau sculptural fundamental, folosit într-o compozitie decorativa sau arhitecturala. 3. Idee fundamentala sau tema principala a unei opere literare. – Din fr. motif, it. motivo, germ. Motiv.
muzician, MUZICIÁN, -Ă, muzicieni, -e, s.m. si f. Persoana care compune sau executa compozitii muzicale. ♦ Persoana care cunoaste arta muzicii (1). [Pr.: -ci-an] – Din fr. musicien.
muzicograf, MUZICOGRÁF, -Ă, muzicografi, -e, s.m. si f. Specialist în muzicografie. – Din fr. musicographe.
muzicografic, MUZICOGRÁFIC, -Ă, muzicografici, -ce, adj. De muzicografie. – Din fr. misicographigue.
muzicografie, MUZICOGRAFÍE s.f. Totalitatea studiilor consacrate muzicii. – Din fr. musicographie.
muzicolog, MUZICOLÓG, -Ă, muzicologi, -ge, s.m. si f. Specialist în muzicologie. – Din fr. musicologue.
muzicologic, MUZICOLÓGIC, -Ă, muzicologici, -ce, adj. Referitor la muzicologie, care apartine muzicologiei. – Muzicologie + suf. -ic.
muzicologie, MUZICOLOGÍE s.f. Stiinta care studiaza muzica în toate domeniile si manifestarile ei. – Din it. musicologia, fr. musicologie.
muzicoman, MUZICOMÁN, -Ă, muzicomani, -e, s.m. si f. Persoana pasionata de muzica; meloman. – Din fr. musicomane.
muzicomanie, MUZICOMANÍE s.f. Pasiune (exagerata) pentru muzica. – Din fr. musicomanie.
muzicotecă, MUZICOTÉCĂ, muzicoteci, s.f. Colectie de piese muzicale; p. ext. mobila în care se pastreaza astfel de colectii; încapere special dotata pentru audierea muzicii. – Din fr. musicothèque.
muzicoterapie, MUZICOTERAPÍE s.f. Tratament al unor boli nervoase cu ajutorul auditiilor muzicale. – Din fr. musicothérapie.
muzicuţa, MUZICÚŢA, muzicute, s.f. Mic instrument muzical de suflat; armonica de gura. ♦ (Arg.) Gura (considerata ca organ al vorbirii); p. ext. scandal, cearta. – Muzica + suf. -uta.
nai, NAI, naiuri, s.n. Numele a doua instrumente muzicale populare de suflat: a) instrument compus dintr-un grup putin concav de fluiere de dimensiuni diferite, asezate în ordinea marimii lor; b) fluier de trestie cu sapte gauri. – Din tc. nay, ney.
nuclear, NUCLEÁR, -Ă, nucleari, -e, adj. 1. Care apartine nucleului atomic, privitor la nucleul atomic. ♢ Fizica nucleara = ramura a fizicii care se ocupa cu studiul nucleului atomic si al fenomenelor în care nucleul are rolul principal. Chimie nucleara = ramura a chimiei care se ocupa cu studiul nucleului atomic. Reactie nucleara = fenomen de interactiune între doua sau mai multe nuclee atomice (ori constituenti ai lor), în urma caruia se modifica natura, structura, numarul etc. particulelor participante si se dezvolta o mare cantitate de energie. Energie nucleara = energie obtinuta prin dezintegrarea atomului în urma unor reactii nucleare; energie atomica. 2. Care se bazeaza pe energia atomica, pe degajarea de energie atomica sau pe arme atomice. [Pr.: -cle-ar] – Din fr. nucléaire.
nucleoproteidă, NUCLEOPROTEÍDĂ, nucleoproteide, s.f. Compus organic alcatuit din acizi nucleici si din proteine bazice, care intra în structura tuturor celulelor animale si vegetale. [Pr.: -cle-o-pro-te-i-] – Din fr. nucléoprotéide.
nume, NÚME, nume, s.n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, aratam cum se cheama o fiinta sau un lucru, o actiune, o notiune etc. si prin care acestea se individualizeaza. ♢ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poarta toti membrii aceleiasi familii si care se transmite de la parinti la copii. Ziua numelui = zi în care cineva îsi sarbatoreste onomastica. ♢ Loc. adj. Fara (de) nume = a) care nu este stiut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresioneaza puternic. ♢ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, raspicat. ♢ Loc. prep. în numele = a) în locul cuiva, din partea, din însarcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ♢ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, aminteste-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ti amintesti momentan numele unui obiect, al unei fiinte. A lovi (sau a pali, a-i trage cuiva una) în numele tatalui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Sa nu-mi (mai) zici pe nume daca = sa ma desconsideri daca, sa nu ma mai recunosti daca A cunoaste (pe cineva) numai dupa (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaste (pe cineva) din auzite, fara sa-l fi vazut vreodata. A nu-i (mai) sti (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai sti nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rau = a (nu) se supara, a (nu) interpreta în mod gresit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a tine(la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formula exclamativa care însoteste o rugaminte sau care exprima iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legala (a cuiva). (În imprecatii) Veni-ti-ar (sau pieri-ti-ar) numele sau sa nu(-ti) mai aud de nume, nu ti-as mai auzi de nume, acolo sa-ti ramâna numele, se spune cuiva pe care nu-l poti suferi, pe care doresti sa nu-l mai vezi niciodata, a carui moarte o doresti. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; porecla; p.ext. titlu, rang. ♢ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de = a) cu titlul de, sub forma de, în chip de; b) sub pretext ca, pe motiv ca, spunând ca; ♢ Expr. (Numai) cu numele = de forma, fara sa corespunda realitatii. 3. Reputatie, faima. ♢ Expr. A scoate (sau a-i iesi, a scorni etc. cuiva) nume (rau) = a face cuiva sau a capata faima, reputatie rea, a (se) vorbi de rau despre cineva. A-si face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin actiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele ca = a se spune despre cineva ca 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru partile de vorbire care se declina; spec. substantiv. ♢ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care deriva dintr-un verb si care denumeste pe cel ce savârseste actiunea, pe autorul actiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreuna cu un verb copulativ, formeaza predicatul unei propozitii. – Lat. nomen.
lutier, LUTIÉR s. m. mestesugar specialist în construirea si repararea instrumentelor muzicale cu coarde. (< fr. luthier)
luth, LUTH s. n. vechi instrument muzical cu coarde ciupite; lauta. (< fr. luth)
luterie, LUTERÍE s. f. 1. profesiunea de lutier. 2. fabrica, magazin de instrumente muzicale cu coarde. (< fr. lutherie)
piculină, PICULÍNĂ, piculine, s.f. Instrument muzical de suflat, asemanator cu un mic flaut, care emite sunete din registrul acut. – Cf. it. p i c c o l i n o.
pis, PIS interj. (Adesea repetat) Strigat cu care se cheama pisica. ♢ Expr. A nu zice (nici) pis = a nu spune nimic, a nu scoate nici o vorba, a tacea chitic. [Var.: pâs interj.] – Onomatopee.
quadrivium, QUADRÍVIUM s.n. Treapta imediat urmatoare învatamântului elementar medieval, în care se predau aritmetica, muzica, geometria si astronomia. [Pr.: cva-dri-vi-um] – Din lat., fr. quadrivium.
rondo, RONDÓ, rondouri, s.n. Piesa muzicala instrumentala cu caracter vioi, a carei tema principala revine periodic în cursul piesei, alternând cu diferite alte teme (episoade sau cuplete). – Din it. rondo.
scaun, SCÁUN, scaune, s.n. I. 1. Mobila (de lemn, de metal etc.) cu sau fara speteaza, pe care poate sa sada o singura persoana. ♢ Scaun de tortura (sau de supliciu) = dispozitiv în forma de scaun pe care, în vechime, era imobilizat cel supus torturii. Scaun electric = dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnatilor la moarte (în Statele Unite ale Americii) ♢ Compus: (pop.) Scaunul-lui-Dumnezeu = constelatia Casiopeea. (Bot.) scaunul-cucului = planta erbacee cu flori purpurii care creste în locuri nisipoase si pietroase (Dianthus giganteus). ♦ Fig. (Mai ales urmat de determinari) Locul, functia detinuta de cineva ca membru al unei adunari (elective). 2. Tron; p. ext. functia si autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. ♦ Fig. Resedinta monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. ♢ Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (sau Pontifical) = resedinta papei; p. ext. papalitatea. ♦ Circumscriptie teritorial-administrativa a sasilor si a secuilor din Transilvania, în cadrul organizatiei de stat austro-ungare. ♦ (Determinat prin "de judecata") Instanta judecatoreasca. II. 1. (Pop.; de obicei urmat de determinari) Dispozitiv de lemn în forma de masa sau de banca, la care îsi exercita profesiunea diversi meseriasi. ♦ Butuc pe care se taie carnea la macelarie. p. ext. macelarie. 2. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, masini sau organe de masini. 3. Schelet facut din grinzi de lemn, care sustine învelitoarea unui acoperis si elementele pe care aceasta se sprijina. 4. Placa de lemn cu doua picioruse si o fata curba, pe care se sprijina coardele instrumentelor muzicale cu arcus. III. Faptul de a elimina materiile fecale; p. ext. (concr.) materiile fecale eliminate de cineva. – Lat. scamnum.
şansonetă, SANSONÉTĂ, sansonete, s.f. Scurta compozitie muzicala pentru voce, proprie muzicii franceze, de origine populara, cu continut liric sau glumet (uneori frivol). – Din fr. chansonnette.
taraf, TARÁF, tarafuri, s.n. 1. Mica formatie muzicala (de lautari), care cânta muzica populara; tacâm (II 2). 2. (Înv.) Gasca, clica. – Din tc. taraf.
taragot, TARAGÓT, taragoturi, s.n. Instrument muzical popular românesc de suflat, format dintr-un tub conic de metal cu ancie simpla. – Et. nec.
tată, TÁTĂ, tati, s.m. 1. Barbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui barbat copiii sai când i se adreseaza sau când vorbesc despre el ori pe care si-l da el însusi când vorbeste cu copiii sai; taica, parinte, tatân, babaca. ♢ Tata de familie = barbat care are copii pe care îi creste; cap de familie. Tata mare sau tata-mosu = bunic. Tata vitreg = al doilea sot al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o casatorie anterioara. Tata bun = tata adevarat. ♢ Loc. adj. Din tata în fiu = transmis de-a lungul generatiilor, prin descendenta directa, din generatie în generatie. ♢ Expr. Calca pe urmele lui taica-sau, se spune despre cel care seamana cu tatal sau în apucaturi si obiceiuri (rele). Bucatica rupta tata-sau sau tata-sau în picioare, se spune despre un copil care seamana perfect tatalui sau. Se leapada si de tata-sau sau vinde si pe tata-sau, se zice despre un om rau, lipsit de scrupule. Unde da tata, creste carnea, se spune când parintele îsi pedepseste copiii pentru binele lor. Mai tata! exclamatie de uimire sau de satisfactie. 2. (La vocativ) Termen cu care se adreseaza cineva unui copil (sau unei persoane tinere straine) pentru a marca un raport de familiaritate si de simpatie. 3. (Uneori determinat prin "socru") Nume dat de ginere sau de nora socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui barbat (mai în vârsta) în semn de respect sau de afectiune. ♦ (Pe lânga un nume de persoana) Nume dat unui neam etc. 5. (În credinta crestina) Dumnezeu, creatorul lumii. ♢ Tatal nostru = numele unei rugaciuni crestine. ♢ Expr. (A sti) ca (pe) Tatal nostru = (a sti) foarte bine, pe de rost, fara greseala. 6. Fig. (Fam.) Creator, fauritor, fondator. 7. (Glumet) Cel care întrupeaza cele mai înalte calitati, care este deasupra altora, îi covârseste pe toti. [Nom. sg. art.: tata si tatal; gen.-dat. sg.: tatii si tatei] – Lat. tata.
test, TEST1, teste, s.n. Proba prin care se examineaza, în psihologia experimentala, unele aptitudini psihice si fizice ale unei persoane; p. ext. materialul (fise, tablouri, scheme etc.) cu care se face aceasta proba. – Din fr., engl. test..
trombon, TROMBÓN, tromboane, s.n. 1. Instrument muzical de suflat facut din alama, mai mare decât trompeta, cu timbrul mai aspru si mai puternic decât aceasta. 2. (Fam. si peior.) Gura (considerata ca organ al vorbirii). 3. (Fam,; la pl.) Minciuni; pacaleli, exagerari. – Din fr. trombone.
tulnic, TÚLNIC, tulnice, s.n. Vechi instrument muzical de suflat popular, asemanator cu buciumul; p.gener. bucium. – Et. nec.
ţambal, ŢAMBAL, tambale, s.n. Instrument muzical popular de percutie, alcatuit dintr-o cutie de rezonanta de forma trapezoidala, asezata orizontal (pe picioare), prevazuta cu coarde de metal care sunt lovite cu doua ciocanele speciale. [Pl. si: tambaluri – Var.: timbál s.n., timbála s.f.] – Din germ. Zimbal, lat. cymbalum.
ţambalagiu, ŢAMBALAGÍU, tambalagii, s.m. Muzicant care cânta la tambal. – Ţambal + suf. -agiu.
ţârâi, ŢÂRÂÍ2, tấrâi, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A cadea sau a face sa cada picatura cu picatura, a curge sau a face sa curga câte putin, cu intermitenta (producând un zgomot caracteristic). ♦ Intranz. unipers. A bura1. 2. Intranz. (Despre insecte si despre unele pasari) A scoate sunete caracteristice, ascutite, scurte si repetate; a tâtâi (1). 3. Intranz. (Despre sonerie) A suna, a zbârnâi. 4. Intranz. (Rar; despre instrumente cu coarde) A rasuna în vibratii scurte si tremuratoare, lipsite de adâncime; (despre muzicanti) a cânta în acest mod. [Var.: târcâí vb. IV] – Ţâr1 + suf. -âi.
ţârlâi, ŢÂRLÂÍ, tấrlâi, vb. IV. Intranz. (Despre instrumente muzicale) A scoate sunete monotone si putin armonioase; (despre instrumentisti) a cânta în acest fel. [Var.: târlaí vb. IV] – Formatie onomatopeica.
ţârlâitor, ŢÂRLÂITÓR, -OÁRE, târlâitori, -oare, adj. Care târlâie. ♦ (Substantivat, f.) Instrument muzical stricat, dezacordat. [Pr.: -lâ-i-] – Ţârlâi + suf. -tor.
ţârlâitură, ŢÂRLÂITÚRĂ, târlâituri, s.f. Cântare monotona si putin armonioasa dintr-un instrument muzical. [Pr.: -lâ-i-] – Ţârlâi + suf. -tura.
ţipa, ŢIPÁ1, tip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare si ascutit (de durere, de spaima); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-si manifesta fata de cineva nemultumirea, enervarea, mânia prin vorbe rastite; a se rasti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 2. (Despre animale) A scoate strigate specifice puternice, ascutite. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplacuta (din cauza intensitatii sau a stridentei nuantelor); a bate la ochi. – Et. nec.
ţiteră, ŢÍTERĂ, titere, s.f. Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanta cu coarde de metal, puse în vibratie prin atingere cu o lama (ori cu un inel) de os sau de metal. – Din germ. Zither.
lordozic, LORDÓZIC, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de lordoza. (< fr. lordosique)
ultrabazic, ULTRABÁZIC, -Ă, ultrabazici, -ce, adj. (Min.; despre roci eruptive) Care este sarac în silice si alcatuit în special din olivina sau din piroxeni. – Din fr. ultrabasique.
unicord, UNICÓRD, -Ă, unicorzi, -de, adj. Care are câte o coarda pentru fiecare nota. Instrument muzical unicord. - Din fr. unicorde.
unime, UNÍME, unimi, s.f. 1. Cantitate abstracta considerata ca cifra elementara si care serveste la formarea unui numar compus din mai multe cifre; (în sistemul zecimal) fiecare dintre cifrele de la l la 9; unitate. 2. Nota muzicala întreaga. – Un + suf. -ime.
untură, UNTÚRĂ, unturi, s.f. Substanta grasa, insolubila în apa, obtinuta prin topirea grasimii animale si folosita în alimentatie, în medicina, în industrie etc. ♦ Untura de peste = ulei extras din ficatul proaspat al unor specii de pesti (Gadus), bogat în vitaminele A si D, utilizat în tratamentul debilitatii fizice, al rahitismului etc. ♦ (Reg.) Osânza (de porc). – Lat. unctura.
unul, ÚNUL, ÚNA, unii, unele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui substantiv, fara a da o indicatie precisa asupra obiectului) Sa cântam una de jale. • Expr. Asta-i înca una! sau asta înca-i una! exclamatie de mirare (fata de comunicarea unui fapt surprinzator sau neobisnuit) sau de nemultumire (în legatura cu o întâmplare neplacuta). ♢ (În alternanta cu "altul" sau cu sine însusi) Unul are ureche muzicala, unul are glas frumos. ♢ (În corelatie cu "altul", exprima un raport de reciprocitate) Îsi luara ziua buna unul de la altul. ♦ Cineva; oarecare. ♢ (Cu determinari care indica mai precis sensul substantivelor înlocuite) Deveni una din cele mai frumoase provincii. ♢ (Cu nuanta peiorativa, folosit de obicei pe lânga nume de persoana) Unu', Iorgu Badea. ♦ (În alternanta cu "altul") Primul, întâiul. 2. (La pl.) O parte din... ♦ (Adjectival) Niste, anumiti. 3. (Cu forma feminina si valoare neutra) Ceva. A-si pune una în gând. • Expr. (Cu) una cu alta = compensându-se (împreuna). [Gen.-dat. sg. unuia, uneia, pl. unora] – Din unu, una.
uracil, URACÍL s.n. (Biol.) Substanta organica de natura bazica prezenta în acidul ribonucleic. – Din fr. uracile.
ureche, URÉCHE, urechi, s.f. I. 1. Fiecare dintre cele doua organe ale auzului si echilibrului, asezate simetric de o parte si de cealalta a capului omului si mamiferelor, alcatuite dintr-o parte externa, una mijlocie si una interna. ♢ Expr. A fi numai urechi sau a-si deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent. A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmatii, zvonuri, stiri) a deveni cunoscut, stiut de cineva. A-i trece cuiva (ceva) pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacat, neprecis. A-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche si a-i iesi pe alta (sau pe cealalta) = a nu retine ceea ce i se spune, a trece usor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite. Tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = surd. ♦ Partea externa, cartilaginoasa, vizibila a urechii (I 1); pavilionul urechii, auricula. ♢ Loc. adv. Pâna peste urechi = extrem de..., foarte. ♢ Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, ticnit. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame etc.) = a-si pierde rabdarea asteptând (sa manânce etc.), a dori foarte mult (ceva). ♢ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciuperca comestibila de culoare galbuie sau trandafirie pe partea exterioara si rosie-portocalie pe partea interioara; urechiusa (Peziza aurantia); urechea iepurelui = a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); b) planta erbacee din familia labiatelor, cu tulpina si frunzele paroase, cu florile roz (Stachys lanata); urechea-porcului = planta erbacee melifera din familia labiatelor, cu tulpina paroasa si ramificata în partea superioara, cu frunzele ovale si dintate si cu flori mici, albastrui-violete (Salvia verticillata); urechea-soarecelui = nu-ma-uita; urechea-ursului = planta erbacee cu frunze carnoase, ovale, usor dintate, dispuse în forma de rozeta si cu flori galbene (Primula auricula). 2. Fig. Facultatea de a auzi; simtul auzului; auz. ♢ Expr. A avea ureche (muzicala) = a avea facultatea de a percepe just (si de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. A cânta dupa ureche = a reproduce o melodie dupa auz, fara a folosi partitura. II. (Pop.) Organul respirator al pestilor; branhie. III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ata sau sfoara). ♢ Expr. A scapa ca prin urechile acului = a scapa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situatie dificila. 2. Cheotoarea de piele sau de pânza care se coase la marginea posterioara de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul careia se trage încaltamintea în picior. 3. Toarta; inel, belciug. ♦ Proeminenta în forma de cârlig la capatul de sus al leucii carului, de care se sprijina lantul sau veriga care leaga loitrele de leuca. ♦ Ochi, lat, juvat la capatul streangului; valul streangului. 4. (La pl.) Portiune iesita în afara dintr-o lucrare de zidarie, amenajata pentru a usura fixarea unui toc de fereastra sau de usa, pentru a sustine un ornament etc. – Lat. oricla (= auricula).
ureter, URETÉR, uretere, s.n. Fiecare dintre cele doua canale cilindrice subtiri, membranoase, care unesc bazinetul cu vezica urinara. – Din fr. uretère.
locric, LÓCRIC, -Ă adj. (muz.) mod ~ = mod melodic a carui scara muzicala se deosebeste de cea a modului minor natural prin faptul ca treptele II si V coborâte formeaza o cvinta micsorata între tonica si treapta V. (dupa fr. locrien)
uretru, URÉTRU, uretre, s.n. Canal membranos prin care circula urina de la vezica urinara la exterior. [Var.: urétra s.f.] – Din fr. urètre.
urina, URINÁ, urinez, vb. I. Intranz. A elimina urina din vezica urinara. – Din fr. uriner.
urină, URÍNĂ, urine, s.f. Lichid secretat de rinichi, depozitat în vezica urinara si eliminat din organism prin uretru. – Din fr. urine, lat. urina.
urmări, URMĂRÍ, urmaresc, vb. IV. Tranz. 1. A merge, a se deplasa, a fugi dupa cineva, pe urmele cuiva (pentru a supraveghea, pentru a ajunge, a prinde). ♦ A tine pe cineva sub observatie; a supraveghea. ♦ A face demersuri judiciare împotriva cuiva. 2. A se conduce dupa un anumit principiu, dupa o anumita conceptie calauzitoare. 3. A însoti pe cineva sau ceva cu privirile, cu gândul. ♦ A privi ceva în miscare, în desfasurare. 4. Fig. A obseda, a chinui, a tortura. 5. A studia o problema, o tema, activitatea cuiva etc. cu un anumit scop (practic). ♦ A asculta cu atentie o expunere orala, executarea unei compozitii muzicale etc. 6. A avea drept scop, a tinde la... – Urma + suf. -ari.
urticacee, URTICACÉE, urticacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee dicotiledonate, prevazute adesea cu peri aspri urzicatori; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. urticacées.
urticant, URTICÁNT, -Ă, urticanti, -te, adj. Care urzica, pisca; usturator. – Din fr. urticant.
urzica, URZICÁ, urzíc, vb. I. 1. Tranz. si refl. A(-si) produce o usturime dureroasa (si o basicare) a pielii prin atingere de sau cu urzici ori de sau cu alte plante (ori animale) urticante. 2. Tranz. Fig. A ironiza, a persifla. – Din urzica.
urzicare, URZICÁRE, urzicari, s.f. Actiunea de a (se) urzica si rezultatul ei. – V. urzica.
urzicat, URZICÁT, -Ă, urzicati, -te, adj. Care are pielea iritata, basicata de urzici (sau de alte plante ori de animale). – V. urzica.
urzică, URZÍCĂ, urzici, s.f. 1. Gen de plante erbacee din familia urticaceelor, cu tulpina si frunzele acoperite cu peri urticanti, folosite în industria textila, în medicina si în alimentatie (Urtica); planta din acest gen. ♢ Compus: urzica-moarta = planta erbacee medicinala cu flori rosii-purpurii (Lamium maculatum). 2. Ţesatura fabricata din fibrele urzicii (1), din care se confectioneaza saci. 3. Compus: (Zool.) urzica-de-mare = nume dat mai multor specii de actinii ale caror tentacule sunt urticante. – Lat. urdica (= urtica).
urzicător, URZICĂTÓR, -OÁRE, urzicatori, -oare, adj. Care urzica, care produce usturime. ♦ Fig. Caustic, sarcastic, ironic. – Urzica + suf. -ator.
urzicătură, URZICĂTÚRĂ, urzicaturi, s.f. Iritatie a pielii în urma atingerii cu urzici, cu alte plante sau cu animale urticante. – Urzica + suf. -atura.
urzicea, URZICEÁ, urzicele, s.f. Diminutiv al lui urzica. – Singularul derivat regresiv din pluralul urzicele (< urzici + suf. -ele), cf. bezea-bezele, cafenea-cafenele, lalea-lalele etc.
urzicuţă, URZICÚŢĂ, urzicute, s.f. Diminutiv al lui urzica. – Urzica + suf. -uta.
ustura, USTURÁ, pers. 3 ústura, vb. I. Tranz. A provoca cuiva o senzatie dureroasa de întepatura, de urzicare sau de arsura. ♦ Fig. A provoca cuiva o durere fizica sau morala; a lovi, a îndurera. – Lat. ustulare.
usturime, USTURÍME, usturimi, s.f. Senzatie dureroasa caracteristica, pricinuita de o întepatura, de o arsura, de urzicare, de un miros întepator etc.; usturatura. – Ustura + suf. -ime.
uşor, USÓR2, -OÁRĂ, (I, II) usori, -oare, adj., (III) adv. I. Adj. 1. Care are greutate mica, care cântareste putin, care exercita o presiune redusa asupra suprafetei pe care sta. • Industrie usoara = grup de ramuri industriale care produc bunuri de consum si articole tehnice necesare industriei, agriculturii, transporturilor etc. Categorie usoara = categorie la box, lupte si haltere, care cuprinde sportivi cu greutatea corpului între 57 si 61 kg. ♢ Expr. Fie-i tarâna usoara! = (formula rostita la înmormântarea sau la pomenirea unui mort) sa se odihneasca în pace! ♦ (Despre materiale) Cu greutate specifica redusa. ♦ Care nu poarta sau nu contine greutati. ♢ Expr. (A fi) cu inima usoara = (a fi) vesel, voios. (Adverbial) (A fi) îmbracat usor = (a fi) îmbracat cu haine subtiri. ♦ (Despre trupe) Care poarta armament putin, putându-se deplasa cu repeziciune. 2. (Despre alimente) Care se digera cu usurinta, care nu cade greu la stomac. 3. Iute, sprinten, vioi. ♦ Suplu, gingas, fin. ♦ (Despre pas; p. ext. despre mers) Care abia atinge pamântul: p. ext. fara zgomot. 4. (Despre urme, linii etc.) Care este (sau pare a fi) facut printr-o apasare slaba sau de un corp cu greutate redusa. 5. Mic, putin, redus (ca volum, amploare, consistenta, intensitate). ♦ (Despre somn) Din care te trezesti cu usurinta la cea mai mica galagie; p. ext. linistit, odihnitor. ♦ (Despre forme de relief) Domol, lin3, dulce. ♦ (Despre tesaturi; p. anal. despre aburi, ceata) Rar, subtire, fin. II. Adj. 1. Care este lesne de suportat, de îndurat; (despre boli) lipsit de gravitate; (despre obligatii materiale) care nu împovareaza; mic. ♦ (Despre legi, pedepse) Lipsit de asprime; indulgent. ♦ (Despre viata, trai) Fara griji; comod, bun. ♢ (Reg.; substantivat; în expr.) Mai cu usorul = mai bine, mai fara griji. 2. Care nu prezinta dificultati, care este lesne de înteles sau de realizat; simplu. ♢ Muzica usoara = gen muzical cult (vocal sau instrumental) larg accesibil publicului prin caracterul melodios, distractiv, prin tematica direct legata de preocuparile, sentimentele, aspiratiile oamenilor. ♢ Loc. adv. (Pop.; substantivat) Cu usorul = lesne, comod, fara pericol. ♦ (Despre drumuri) Bun, practicabil. 3. Lipsit de seriozitate, superficial; frivol. ♢ Moravuri usoare = purtari, practici imorale. ♦ Fara importanta; neînsemnat. III. Adv. 1. Încet, domol, lin3; fara zgomot. 2. Cu usurinta, fara efort; lesne, comod. 3. Fara seriozitate; în mod superficial, usuratic. ♦ Expr. A lua usor sau a trece usor peste un lucru = a nu acorda importanta cuvenita unui lucru. 4. Putin. [Var.: (Înv. si reg.) usúre adj., adv.] – Din [mai] iusor (înv. "usor2" < lat. levis + suf. -usor).
uşura, USURÁ, usurez, vb. I. Tranz. si refl. 1. A reduce sau a scadea din greutate. 2. Fig. A(-si) alina, a(-si) potoli o suferinta fizica sau morala. ♦ A (se) destainui pentru a-si alina o durere sufleteasca. ♦ Refl. (Despre boli) A ceda, a slabi, a se ameliora. ♦ Tranz. A înlesni, a facilita. 3. A (se) elibera, a scoate sau a iesi de sub apasarea unui lucru greu; a (se) despovara. ♢ Expr. (Fam.) A (se) usura de bani = a face sa cheltuiasca sau a cheltui o mare suma de bani sau toti banii. ♦ Tranz. Fig. A scuti; a salva. – Din usor2.
uvertură, UVERTÚRĂ, uverturi, s.f. Compozitie muzicala pentru orchestra, conceputa ca introducere la o opera, la un oratoriu, la o suita instrumentala etc. sau ca o lucrare independenta (alcatuita din trei parti). – Din fr. ouverture.
valoare, VALOÁRE, valori, s.f. I. 1. Însusire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesitatilor sociale si idealurilor generate de acestea; suma calitatilor care dau pret unui obiect, unei fiinte, unui fenomen etc.; importanta, însemnatate, pret, merit. ♢ Loc. adj. De valoare = a) (despre lucruri) pretios, scump, de pret; valoros; b) (despre oameni) important, merituos; cu autoritate; valoros. ♢ Expr. A scoate (sau a pune) în valoare = a arata, a demonstra importanta, calitatile esentiale ale unei fiinte, ale unui lucru, ale unui fenomen etc.; a scoate în relief, a sublinia. ♦ (Concr.) Ceea ce este important, valoros, vrednic de apreciere, de stima (din punct de vedere material, social, moral etc.). ♦ (Concr.) Persoana vrednica de stima, cu însusiri deosebite. 2. Eficacitate, putere. Valoare nutritiva. II. 1. (Ec. pol.) Munca sociala necesara pentru producerea unei marfi si materializata în marfa. ♢ Valoare de întrebuintare = proprietate a unui lucru de a satisface o anumita necesitate a omului sau a societatii. Valoare de schimb = raport, proportie în care o anumita cantitate de marfa de un anumit fel se schimba cu o cantitate de marfa de alt fel. 2. (Concr.) Marfa. 3. (Comert, Fin.) Exprimare în bani a costului unei marfi sau a unei actiuni, a unui cec etc. ♢ Valoare comerciala (sau de circulatie) = echivalent în bani al unui bun sau al unei marfi pe piata; curs. ♦ Înscris (cec1, cambie, obligatiune etc.) reprezentând un drept în bani sau în bunuri de alta natura. ♢ Valoare mobiliara = înscris reprezentând un drept asupra unor bunuri mobiliare (marfa, bani etc.). Valoare imobiliara = înscris reprezentând un drept asupra unor bunuri imobiliare (cladiri, pamânt etc.). ♦ Rentabilitate, productivitate. 4. (Mat., Fiz.) Marime matematica asociata unei marimi fizice (dupa un anumit procedeu de masurare), permitând compararea marimii cu altele de aceeasi natura. ♢ Valoare absoluta = valoarea unei expresii matematice când nu se tine seama de semnul (+ sau) pe care îl are. ♦ Rezultat al unui calcul, al unei operatii matematice etc. 5. (Muz.) Durata absoluta sau relativa a unei note sau a unei pauze. 6. Efect obtinut în pictura prin alaturarea a doua nuante diferite ale unui ton. 7. Sens, nuanta de sens a unui cuvânt. – Din fr. valeur, lat. valor, -oris.
liză, LÍZĂ1 s. f. 1. dezintegrare a elementelor organice (tesuturi, celule, microbi) sub actiunea agentilor fizici, chimici sau biologici. 2. diminuare treptata a intensitatii simptomelor unei boli. (< fr. lyse, gr. lysis)
varianţă, VARIÁNŢĂ, variante, s.f. 1. Numarul factorilor unui sistem fizico-chimic care pot varia independent fara ca numarul de faze sa se modifice. 2. Media aritmetica a patratelor abaterilor valorilor individuale ale unui sir statistic de experiente, de la media aritmetica a sirului respectiv. [Pr.: -ri-an-] – Din fr. variance.
variaţie, VARIÁŢIE, variatii, s.f. 1. Schimbare, transformare; stare a unui lucru care se prezinta sub diferite forme, în mod variat; trecere de la o forma la alta; aspect variabil, schimbator. ♢ (Mat.) Variatia unei functii = diferenta dintre valorile unei functii în doua puncte ale ei. ♦ Diversitate, felurime. ♢ (Mat.) Calculul variatiilor = calcul întrebuintat în analiza infinitezimala (prin care se rezolva anumite probleme a caror solutie nu se poate obtine prin calcul diferential). ♦ Spec. (Biol.) Schimbare a unei însusiri morfologice, fiziologice, biochimice etc. a organismului animal si vegetal. 2. (În forma variatiune) Modificare a unei teme muzicale sub raportul melodiei, al ritmului, al masurii, al armoniei, al tonalitatii etc. ♦ Dans solistic clasic, variat si de virtuozitate. [Pr.: -ri-a-. Var.: variatiune s.f.] – Din fr. variation, lat. variatio, -onis.
lituus, LÍTUUS s. n. 1. baston încovoiat purtat de auguri. 2. instrument muzical conic, cu ambusura, de origine etrusca, la romani. (< lat. lituus)
litotritie, LITOTRITÍE s. f. operatie prin sfarâmarea calculilor vezicali. (< fr. lithotritie)
litotomie, LITOTOMÍE s. f. extragere chirurgicala a calculilor din vezica. (< fr. lithotomie)
vânjoşenie, VÂNJOSÉNIE, vânjosenii, s.f. Putere fizica; forta, tarie, vânjosie. – Vânjos + suf. -ie.
vânzător, VÂNZĂTÓR, -OÁRE, vânzatori, -oare, s.m. si f. 1. Persoana fizica sau juridica care vinde ceva (ocazional sau permanent). ♦ Spec. Persoana care este angajata într-un magazin pentru a efectua vânzarea marfurilor si pentru a servi clientela. ♢ Expr. (Ir.) Vânzator de piei de closca = negustor fara marfa si fara capital. ♦ (Adjectival) Care este de vânzare, destinat vânzarii, de vândut. ♢ Loc. vb. A face (un bun imobil) vânzator = a pune în vânzare, a vinde. 2. Fig. (Adesea adjectival) Tradator, înselator. – Vinde + suf. -ator.
litiazic, LITIÁZIC, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de litiaza. (< fr. lithiasique)
litoclastie, LITOCLASTÍE s. f. 1. zdrobire operatorie a calculilor vezicali, spre a fi extrasi din uretra. 2. proces mecanic de fragmentare a rocilor, fara a le modifica compozitia chimica sau structura. (< fr. lithoclastie)
vocaliză, VOCALÍZĂ, vocalize, s.f. 1. Executare a unui text muzical vocal (cu caracter de exercitiu) prin înlocuirea denumirii notelor cu vocale, de preferinta a sau o. 2. Piesa muzicala fara cuvinte, uneori cu caracter de virtuozitate. – Din fr. vocalise.
liroghitară, LIROGHITÁRĂ s. f. instrument muzical de forma unei lire, cu coarde montate ca la chitara. (< fr. lyro-guitare)
voce, VÓCE, voci, s.f. 1. Facultate specifica omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; glas. ♢ Expr. A ridica vocea = a vorbi rastit. 2. Însusire, aptitudine pe care o au unele persoane de a cânta frumos din gura. ♦ Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care cineva poate cânta. ♢ Voce calda = voce în care predomina componentele de frecventa joasa, accentuate natural sau artificial. Voce metalica = voce dura, aspra, în care predomina componentele de frecventa înalta. Voce profesionala = voce care corespunde unor exigente înalte, specifica cântaretilor, actorilor, crainicilor. Voce robot = denumire data vocilor lipsite de inflexiunile specifice vocii umane. Voce sintetica = voce produsa prin intermediul unui sintetizor de vorbire. 3. Linie melodica încredintata fiecarui instrument dintr-o compozitie. – Din lat. vox, vocis.
vocoder, VOCÓDER2 s.n. (Muz.) Instrument electronic de analiza-sinteza în timp real, folosit pentru generarea unor efecte sonore deosebite cum ar fi imitarea vorbirii de catre instrumente muzicale clasice. – Din engl. vocoder.
voder, VODÉR, vodere, s.n. Aparat electronic de producere a vocii artificiale, care utilizeaza chei similare acelora ale instrumentelor muzicale. – Din fr. voder.
wagnerian, WAGNERIÁN, -Ă, wagneriéni, -e, adj. Referitor la muzica lui Wagner; care apartine lui Wagner. [Pr.: -ri-an] – Din fr. wagnérien.
xilofon, XILOFÓN, xilofoane, s.n. Instrument muzical de percutie, alcatuit dintr-un sistem de placi de lemn acordate diferit, care vibreaza si emit sunete când sunt lovite cu niste ciocanele de lemn, de sticla sau de metal. – Din fr. xylophone.
liric, LÍRIC, -Ă I. adj. 1. (despre poezii) care exprima direct sentimente si emotii în legatura cu realitatea. o gen ~ = gen literar cuprinzând opere care redau realitatea prin evocarea sentimentelor si emotiilor poetului. ♢ (fig.) sentimental, sensibil. 2. (despre poeti; si s.) care scrie poezii lirice (1). 3. referitor la muzica de opera. ♢ (despre voce) caracterizata prin sonoritate dulce, lipsita de încordare, prin mobilitate. II. s. f. 1. totalitatea operelor lirice ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci. 2. poezia lirica, genul liric. (< fr. lyrique, lat. lyricus)
liră, LÍRĂ1 s. f. 1. instrument muzical rudimentar, dintr-o cutie de rezonanta, doua brate în forma de coarne si mai multe coarde ciupite cu un plectru, cu care poetii din antichitate îsi acompaniau recitarea poemelor. ♢ (fig.) simbol al talentului poetic, al poeziei (lirice). 2. dispozitiv în forma de lira (1), care permite dilatarea unei conducte. 3. priza de curent la vehiculele cu tractiune electrica. 4. element decorativ în forma de lira (1), în mobila Biedermeier. (< fr. lyre, lat., gr. lyra)
zaratit, ZARATÍT s.n. Carbonat bazic de nichel natural, de culoare verde. – Din fr. zaratite.
zău, ZĂU interj. 1. (Întareste o afirmatie sau o negatie, uneori însotit de "asa") Pe legea mea, jur ca... ♢ Expr. (Pop.) A zice zau = a jura. Ba (nu) zau = dimpotriva, te asigur ca vorbesc serios. 2. Într-adevar, desigur, fara îndoiala, bineînteles. ♢ Expr. Nu stiu, zau! = ma îndoiesc, ma întreb daca... 3. Te rog! [Var.: zeu interj.] – Lat. deus.
zbate, ZBÁTE, zbat, vb. III. Refl. 1. (Despre fiinte) A face miscari bruste, violente sau convulsive (din cauza durerii sau pentru a scapa de o strânsoare); a se zvârcoli; a se smuci. ♢ Expr. A se zbate ca pestele pe uscat (sau ca musca în pânza paianjenului), se zice despre cineva care se sileste din toate puterile sa scape dintr-un mare impas. A se zbate de moarte = a se zvârcoli foarte tare; a se lupta cu moartea, a trage sa moara. ♦ Fig. A se chinui, a se zbuciuma, a suferi cumplit. ♦ (Despre parti ale corpului) A se misca, a zvâcni, a palpita. ♦ A face tot ce-i sta în putinta, a se stradui din rasputeri pentru a realiza ceva, pentru atingerea unui scop. 2. A se misca cu putere încoace si încolo; a se învolbura, a se învârteji. 3. (Reg.) A se târgui, a se tocmi. ♦ Tranz. (Înv.) A reduce, a scadea din pretul unei marfi prin târguiala. – Lat. pop. exbattere (= battuere).
zbura, ZBURÁ, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre pasari si insecte) A plana si a se misca în aer cu ajutorul aripilor. ♦ A pleca în zbor, a-si lua zborul. ♦ (Despre lucruri) A pluti în aer (purtat de vânt); a trece prin aer cu viteza (fiind zvârlit sau lansat cu putere). 2. Intranz. (Despre aparate de zbor) A se ridica si a se mentine în vazduh, a se deplasa pe calea aerului; (despre oameni) a calatori cu un astfel de aparat. 3. Intranz. Fig. A merge foarte repede, a alerga, a goni. ♦ (Despre oameni) A strabate spatii mari cu repeziciune; a se repezi pâna undeva. ♦ (Despre timp) A trece, a se scurge repede. ♦ (Despre gânduri, idei) A se succeda cu repeziciune. 4. Tranz. Fig. A smulge de la locul sau, a pravali, a rasturna. ♢ Expr. A zbura cuiva capul = a decapita pe cineva; a-l omorî. A-si zbura creierii = a se sinucide prin împuscare. (Fam.) A zbura (sau a face sa zboare) pe cineva de undeva = a da pe cineva afara de undeva, dintr-un post; a-l concedia. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi fortat sa paraseasca un loc (în special un post, o slujba). ♦ Intranz. (Rar) A cadea, a se prabusi, a se pravali. 5. Tranz. (Pop.; în expr.) A zbura laptele = a pune putin lapte acru în lapte dulce fierbinte ca sa se aleaga brânza. – Lat. •exvŏlāre.
zdrăngăni, ZDRĂNGĂNÍ, zdranganesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre sticla si metale sau despre obiecte facute din aceste materiale) A produce un sunet caracteristic când se ciocneste de ceva sau este lovit cu ceva. ♢ Tranz. Zdranganeste cheile. 2. Tranz. A face sa vibreze coardele unui instrument muzical; (depr.) a cânta fara pricepere la un instrument muzical cu coarde. [Prez. ind. si: zdrắngan. – Var.: zdrancaní vb. IV] – Zdrang + suf. -ani.
zdrăngănit, ZDRĂNGĂNÍT s.n. Faptul de a zdrangani; cântec executat fara pricepere la un instrument muzical cu coarde; zdranganitura. [Var.: zdrancanít s.n.] – V. zdrangani.
zeamă, ZEÁMĂ, zemuri, [Pl. si: zemi] s.f. 1. Fiertura de carne sau de legume, constituind un fel de mâncare; partea lichida a bucatelor, apa în care fierb. ♢ Expr. A mânca singur bucatele si a lasa altora zeama = a trage singur tot folosul, lasând altora foarte putin sau nimic. A nu fi de nici o zeama se spune despre cineva pe care nu se poate pune nici un temei. Zeama lunga = a) mâncare neconsistenta, facuta cu prea multa apa, pentru a ajunge la multe persoane; b) vorbarie lunga, lipsita de interes; p. ext. persoana care vorbeste mult si fara nici o noima. Tot de-o zeama = deopotriva. Zeama de clopot (sau de hârlet) = moartea. Zeama de vorbe = vorbarie desarta; vorbe goale. ♦ Zeama de varza = lichid acrisor în care s-a murat varza; moare. 2. Lichid pe care îl contin celulele si tesuturile organismelor vegetale; suc de fructe sau de plante. ♢ Zeama de prune = tuica. 3. Nume generic pentru diverse lichide. ♢ Ou cu zeama = ou fiert putin, cu albusul necoagulat. ♦ (Rar) Sânge. 4. (Chim.; în sintagma) Zeama bordeleza = suspensie de culoare albastra de sulfat bazic de cupru în apa, întrebuintata ca fungicid. [Var.: záma s.f.] – Lat. zema.
gogoaşe, gogoáse (-ósi), s.f. – 1. Obiect rotund sau sferic. – 2. Excrescenta sferica de stejar (Quercus infectoria). – 3. Varietate de ciuperci (Lycoperdon bovista). – 4. (Trans. si Mold.) Cartof. – 5. Cocon, învelis protector al larvei viemelui de matase. – 6. Crisalida. – 7. Glob al ochiului. – 8. Vezica înotatoare la unii pesti. – 9. Produs de patiserie din aluat dospit. – 10. Minciuna, brasoava. – Var. (Trans.) gorgoase. – Mr., megl. gugos "boboc de floare". De la goga, cu suf. -os; de la pl. gogosi s-a refacut un sing. analogic (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 321; Spitzer, Mitt. Wien, 320-22). Pentru der. cf. paralelismul cu cocos-cocoase. Totusi, DAR considera originea ca încerta, pe cînd Puscariu, ZRPh., XXXVII, 11; REW 2009 si Capidan, Dacor., VII, 129, prefera sa plece de la alb. gogëlë. Der. gogosea, s.f. (gogoasa, produs de patiserie); gogosar, s.m. (persoana care vinde gogosi; mincinos; specie de ardei gras); gogoserie, s.f. (pravalie unde se vînd gogosi); gogosliu, adj. (Mold., rotund, umflat). Din rom. provin alb. gogosh(ë) "boboc", si sb. bobošara "ardei".
zeu, ZEU2, zei, s.m. Divinitate pagâna; idol. ♦ Fig. Om cu însusiri fizice si morale exceptionale. ♦ (Fam.; ir.) Om cu putere, cu influenta (politica); sef, conducator. ♢ Expr. A fi în secretele zeilor = a fi la curent cu lucruri cunoscute de cei mari, de conducatori. – Lat. deus.
zicală, ZICÁLĂ, zicale, s.f. Zicatoare (1), proverb. – Zice + suf. -ala.
zicaş, ZICÁS, zicasi, s.m. (Reg.) Lautar. – Zice + suf. -as.
zicălaş, ZICĂLÁS, zicalasi, s.m. (Reg.) Lautar. – Zice + suf. -alas.
zicătoare, ZICĂTOÁRE, zicatori, s.f. 1. Fraza scurta, uneori rimata, asemanatoare maximei, prin care poporul exprima în mod metaforic o constatare de ordin general, filozofic, un principiu etic, o norma de conduita etc.; zicatura, zicala, proverb. 2. (Reg.) Bucata muzicala; p. ext. instrument muzical. – Zice + suf. -atoare.
zicătură, ZICĂTÚRĂ, zicaturi, s.f. 1. Zicatoare (1). 2. (Reg.) Cântec, cântare. – Zice + suf. -atura.
zice, ZÍCE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ♢ Expr. Cât ai zice peste = într-o clipa, imediat, îndata. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tagadui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimti. Vrea (sau va, vra) sa zica = a) înseamna, are sensul, semnificatia, valoarea...; b) asadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ♢ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a sustine, a pretinde. ♦ A promite, a fagadui. ♦ A raspunde, a riposta; a invoca. Mai zi daca ai ce. ♦ A reprosa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice. ♢ Expr. Sa nu zici ca... = sa nu-mi reprosezi ca... ♦ A contesta. ♦ A sfatui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gura sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-si da o parere, a se pronunta într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. Toti vor zice cum vrei tu. ♢ Expr. (Ca) bine zici! = buna idee! asa este. Ce-am zis eu? = nu ti-am spus? vezi ca am avut dreptate? Zi... = a) judeca, socoteste, da-ti parerea; b) asadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce parere ai avea? cum ti-ar parea? Sa zicem = a) sa presupunem, sa admitem; b) de exemplu. Vino, sa zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lasa impresia ca... Asa, numai ca sa zica si el ca face o treaba. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ♢ Impers. O fata ce-i zice Maria. ♢ Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Lat. dicere.
zicere, ZÍCERE, ziceri, s.f. Actiunea de a zice si rezultatul ei; ceea ce se exprima prin cuvinte; comunicare de orice fel; cuvânt, vorba, vorbire. ♦ Expresie, zicatoare, zicala. – V. zice.
zigzag, ZIGZÁG, zigzaguri, s.n. Linie frânta care pare formata din mai multe litere Z puse cap la cap. ♢ Loc. adv. În zigzag = în forma de linie frânta, serpuit. [Var.: zigzác s.n.] – Din fr. zigzag, germ. Zickzack.
zis, ZIS, ZÍSĂ, zisi, zise, adj., s.f. 1. Adj. Numit, denumit, poreclit. ♢ Loc. adj. Asa-zis (sau -zisa, -zisi, -zise) = pe nedrept sau în mod conventional numit astfel; aparent, fals. 2. S.f. Vorba, spusa; afirmatie. ♦ Proverb, zicatoare. ♦ (Înv.) Sfat, îndemn; ordin, porunca. – V. zice.
zodiac, ZODIÁC, zodiace, s.n. 1. Zona circulara a sferei ceresti în care se afla cele douasprezece constelatii corespunzatoare lunilor anului si prin fata carora trece drumul aparent al Soarelui în cursul unui an; fiecare dintre cele 12 sectoare ale acestei zone. ♢ Semnele zodiacului sau zodiacele = figurile simbolice ale zodiacului reprezentând cele douasprezece constelatii. 2. Carte de astrologie cuprinzând preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au nascut; carte de zodii. [Pr.: -di-ac] – Din ngr. [kíklos] zodhiakós.
zodie, ZÓDIE, zodii, s.f. 1. Fiecare dintre cele douasprezece constelatii ale zodiacului (1); p. gener. constelatie, planeta. ♦ Interval de timp determinat când Soarele se afla într-un astfel de sector. 2. Constelatie corespunzând unei anumite luni a anului în care se naste cineva si având, dupa unele credinte, o influenta (buna sau rea) asupra destinului acestuia; interval de timp corespunzator; p. ext. destin, ursita. ♢ Expr. (Glumet) A se naste în zodia porcului = a fi foarte norocos, a avea noroc porcesc. A sa naste în zodia ratelor = a fi mereu însetat. A-i da (cuiva) în zodii = a-i prezice cuiva soarta, viitorul dupa pozitia stelelor. 3. (Rar) Ursitoare. – Din ngr. zódhion.
zodier, ZODIÉR, zodieri, s.m. (Pop.) Cititor în stele care prezice soarta cuiva interpretând zodia în care acesta s-a nascut; astrolog. [Pr.: -di-er] – Zodie + suf. -ar.
zona, ZÓNA s.f. (În sintagma) Zona Zoster = boala infectioasa virotica localizata în ganglionii spinali si caracterizata prin dureri si prin eruptii veziculare pe traiectul nervilor senzoriali. – Din fr. zona.
zvon, ZVON, zvonuri, s.n. 1. Stire, veste (care circula din om în om); p. ext. informatie neîntemeiata, care nu a fost verificata (si uneori tendentioasa). 2. Rumoare produsa de glasuri, de activitatea sau de miscarea unei multimi; galagie. 3. Zgomot confuz, usor, nedefinit din natura (produs de ape, frunze, vânt, pasari etc.); fosnet, murmur, zumzet. 4. Sunet departat produs de clopote sau de instrumente muzicale. [Var.: zvoána s.f.] – Din sl. zvonŭ.
maestru, MAÉSTRU, -Ă, maestri, -stre, s.m. si f. 1. Persoana care a adus contributii (deosebit de) valoroase într-un domeniu de activitate, fiind adesea considerata drept îndrumator, model, sef al unei scoli, creator al unui curent etc. ♢ Concert-maestru sau (înv.) maestru de concert = prim-violonist într-o orchestra. Maestru al Sportului = titlu oficial acordat unui sportiv pentru merite deosebite; persoana care poarta acest titlu. Maestru Emerit al Sportului = cel mai înalt titlu oficial acordat unui sportiv pentru performante exceptionale; persoana care poarta acest titlu. Maestru Emerit al Artei = titlu oficial acordat cuiva pentru activitate deosebit de meritorie în una dintre ramurile artei; persoana care poarta acest titlu. 2. Titlu dat în trecut profesorilor care predau în scoli discipline ca desenul, muzica etc. (fara sa aiba un titlu academic); persoana care avea acest titlu. 3. Persoana competenta, calificata într-un anumit domeniu (de obicei muzica, dans, sport), care adesea instruieste pe cineva în domeniul respectiv. 4. Titlu ierarhic în anumite organizatii militare, politice, religioase etc.; persoana care poarta acest titlu. ♢ Maestru de ceremonie sau de ceremonii = persoana indicata prin protocol sa organizeze desfasurarea unei ceremonii. 5. Maistru (1). – Din it. maestro.
magnetic, MAGNÉTIC, -Ă, magnetici, -ce, adj. (Despre forte, fenomene) Care se refera la magnet sau la magnetism; (despre corpuri) care este feromagnetic, care poate fi magnetizat. ♢ Câmp magnetic = stare fizica particulara a unui spatiu în care se exercita forte magnetice; p.ext. spatiul respectiv. Fluid magnetic = forta prin care se explica, în stiintele oculte, fenomenele telepatice si hipnotice. Pol magnetic = a) fiecare dintre cele doua puncte sau regiuni de la extremitatea unui magnet; b) fiecare dintre cele doua puncte ale globului pamântesc catre care se îndreapta capetele unui ac magnetic. ♦ Fig. Care exercita o influenta profunda sau o atractie irezistibila; care magnetizeaza. – Din fr. magnétique, germ. magnetisch.
magnetism, MAGNETÍSM s.n. 1. Proprietatea pe care o au corpurile magnetice de a se magnetiza. ♢ Magnetism terestru (sau pamântesc) = totalitatea fenomenelor magnetice caracteristice Pamântului. Magnetism animal = fluid universal care ar strabate toate corpurile însufletite si care s-ar transmite (în anumite conditii) de la om la om; conceptie si ansamblu de procedee terapeutice bazate pe proprietatile acestui fluid. 2. Parte a fizicii care studiaza proprietatile magnetice ale materiei. – Din fr. magnétisme, germ. Magnetismus.
magnetohidrodinamic, MAGNETOHIDRODINÁMIC, -Ă, magnetohidrodinamici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a fizicii care studiaza legile generale ale comportarii fluidelor electroconductoare în câmp magnetic. 2. Adj. De magnetohidrodinamica (1). ♢ Generator magnetohidrodinamic = generator electric care transforma direct în energie electrica energia termica a unui fluid fierbinte ionizat, supus actiunii unui câmp magnetic. – Din fr. magnétohydrodynamique.
magnetometrie, MAGNETOMETRÍE s.f. Ramura a geofizicii care studiaza câmpul magnetic al Pamântului si anomaliile acestuia. – Din fr. magnétométrie.
magnetooptic, MAGNETOÓPTIC, -Ă, magnetooptici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Capitol al fizicii care studiaza fenomenele produse în interactiunea undelor electromagnetice luminoase cu câmpurile magnetice. 2. Adj. De magnetooptica (1). [Pr.: -to-op-] – Din fr. magnéto-optique.
fizioterapie, FIZIOTERAPÍE s.f. Metoda de tratament medical cu ajutorul agentilor fizici (aer, lumina, apa, electricitate etc.). [Pr.: -zi-o-] – Din fr. physiothérapie.
magnezian, MAGNEZIÁN, -Ă, magnezieni, -e, adj. (Chim.) Magnezic. [Pr.: -zi-an] – Din fr. magnésien.
magnezic, MAGNÉZIC, -Ă, magnezici, -ce, adj. Care contine magneziu, de magneziu. – Din fr. magnésique.
ebulioscopie, EBULIOSCOPÍE, s.f. Metoda fizico-chimica de determinare a maselor moleculare ale componentelor dizolvate dintr-o solutie, care se bazeaza pe proprietatea solutiilor de a fierbe la temperaturi mai înalte decât dizolvantul pur. [Pr.: -li-o-] – Din fr. ébullioscopie.
mai, MAI1 adv. I. 1. (Serveste la formarea gradului comparativ) Mai bun. ♢ (În locutiuni, întarind sensul unor cuvinte) Mai întâi (si-ntâi). Mai apoi. Mai înainte. 2. (Serveste la formarea gradului superlativ relativ) Cel mai bun. ♢ (Înaintea unui substantiv) Te comporti ca cel mai copil dintre copii. ♢ (Precedat de "ce" în constructii exclamative, cu valoare de superlativ absolut) Ce mai drac frumos de fata! ♢ Expr. Mai rar = întâlnit extrem de rar. Asa om mai rar!. II. (Atenueaza ideea exprimata de cuvântul determinat) În parte, putin, oarecum, într-o oarecare masura, întrucâtva. Copii si mai cuminti, si mai obraznici. Ploaia mai încetase. III. (Exprima ideea de aproximatie) Aproape; aproximativ; cam. Mai îmi vine a crede. ♦ (Urmat de o propozitie subordonata introdusa prin "ca" sau "sa") Gata sa..., cât pe-aci. Cetina mai ca-i ajunge la pamânt. ♢ Mai-mai = cât pe-aci, gata-gata. IV. (Înaintea unui verb) 1. (Arata ca actiunea verbului dureaza) Si acum, în continuare, înca. Mai vine la noi. ♢ Expr. Mai e vorba! = desigur! neaparat! nu încape discutie! sigur! ♦ (În formule interogative, cu referire la o situatie noua) Ce mai faci? 2. (Arata repetarea actiunii verbului) Din nou, înca o data, iar. Poate sa ne mai întâlnim. 3. (Exprima nedumerire) Nu se stie ce s-a mai facut. V. (Arata ca, pe lânga lucrurile cunoscute, intervine un element nou) 1. (În enumerari) În afara de aceasta, în plus, pe deasupra. Avea casa, mai ceva bani. ♢ Expr. Ce mai atâta vorba sau ce mai încoace-ncolo, se zice când vrem sa punem capat unei discutii. 2. (Corelativ) Când..., când; ba..., ba; parte..., parte. Mai una, mai alta. VI. (În propozitii si constructii exclamative, intensifica ideea din fraza) Ce mai zgomot, ce mai freamat! – Lat. magis.
limnotropism, LIMNOTROPÍSM s. n. reactie fizica de atragere a pestilor catre apele mai calme. (< fr. limnotropisme)
limnologie, LIMNOLOGÍE s. f. 1. ramura a hidrologiei care studiaza fenomenele fizice si biologice ce au loc în lacuri. 2. parte a hidrologiei care se ocupa cu studiul apelor interioare. (< fr. limnologie)
maltrata, MALTRATÁ, maltratez, vb. I. Tranz. A trata pe cineva cu asprime, a-i provoca dureri fizice sau morale; a chinui; a brutaliza. – Din fr. maltraiter, it. maltrattare.
limitator, LIMITATÓR s. n. mecanism, aparat sau dispozitiv care împiedica în mod automat ca o marime fizica sa depaseasca anumite limite; limitor. (< limita + -tor)
mandat, MANDÁT, mandate, s.n. 1. Împuternicire (contractuala) de a reprezenta o persoana fizica sau juridica si de a actiona în numele ei; act prin care se da aceasta împuternicire; procura. ♢ Teritoriu sub mandat = (în trecut) teritoriu administrat de o tara straina în baza unei hotarâri a unui for international. 2. (Jur.) Dispozitie, ordin. ♢ Mandat de arestare = act scris prin care organul judiciar competent ordona arestarea unui învinuit, inculpat sau condamnat. Mandat de aducere ordin scris dat unui organ de a aduce o persoana (învinuit, martor sau expert) în fata unei instante judecatoresti sau a unui organ de cercetare penala, pentru a da declaratii, lamuriri, pentru a efectua unele expertize etc. 3. Serviciu postal prin care cineva poate expedia o suma de bani pentru a fi remisa destinatarului; p.ext. formular completat în acest scop, pe baza caruia se face transmiterea sumei; suma de bani expediata sau primita astfel. – Din fr. mandat. Cf. germ. M a n d a t.
mandolină, MANDOLÍNĂ, mandoline, s.f. Instrument muzical alcatuit dintr-o cutie de rezonanta boltita si din patru coarde metalice duble, care se pun în vibratie prin atingere cu o pana (de celuloid) sau prin ciupire. – Din fr. mandoline. Cf. it. m a n d o l i n a, germ. M a n d o l i n e.
manicord, MANICÓRD, manicorduri, s.n. Instrument muzical medieval asemanator clavicordului. – Din it. manicordo, fr. manicorde.
mantică, MÁNTICĂ s.f. Prezicere a viitorului pornind de la semnele ceresti, zborul pasarilor, fenomenele naturale etc. – Din it. mantica, fr. mantique.
manual, MANUÁL, -Ă, manuali, -e, s.n., adj.1. S.n. Carte care cuprinde notiunile de baza ale unei stiinte, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice; spec. carte de scoala. 2. Adj. Care este facut cu mâna; de mâna. ♦ (Despre îndeletniciri, ocupatii, profesiuni) Care se efectueaza prin munca fizica. 3. Adj. (Despre oameni) Care executa lucrari de mâna; p.ext. care lucreaza cu mâinile. [Pr.: -nu-al] – Din fr. manuel. Cf. lat. m a n u a l i s, it. m a n u a l e.
tiriac, TIRIÁC, s.n. Preparat medicinal care contine opiu, întrebuintat în trecut ca anestezic. [Pr.: -ri-ac] – Din tc. tiryak.
anormal, ANORMÁL, -Ă, anormali, -e, adj. Care se abate de la normal; contrar regulilor, normelor obisnuite. ♦ (Despre fiinte) Cu infirmitati fizice sau psihice. – Din fr. anormal, lat. anormalis.
maracas, MARACÁS, maracase, s.n. Instrument muzical de percutie sud-american, construit dintr-o nuca de cocos care contine graunte si nisip. – Din sp. maracas.
marasm, MARÁSM s.n. (Livr.) Stare de epuizare fizica sau de decadere morala. – Din fr. marasme, ngr. marasmós, germ. Marasmus.
masochism, MASOCHÍSM s.n. Perversiune sexuala caracterizata prin aparitia placerii sexuale numai în urma producerii unei dureri fizice. – Din fr. masochisme.
mărime, MĂRÍME, marimi, s.f. 1. Însusirea de a fi mare; întindere, dimensiune, cantitate, volum. ♦ Talie, statura. ♦ Proportie, valoare. ♦ Importanta, însemnatate, gravitate. ♦ (Fiz.) Proprietate comuna a unor obiecte, pe baza careia acestea pot fi ordonate într-un sir. ♢ Marime de stare = marime a unui sistem fizic, care variaza cu aceeasi valoare, oricum ar trece sistemul între doua stari date. (Astron.); Marime stelara = masura a stralucirii unui astru; magnitudine. ♦ (Mat.) Fiecare dintre elementele unei multimi abstracte atasate unui spatiu geometric cu una sau mai multe dimensiuni si având o structura algebrica independenta de sistemul de coordonate utilizat în acest spatiu. 2. Durata. 3. Stralucire, grandoare; glorie, faima. ♦ Loc de frunte într-o anumita ierarhie; functie sau situatie înalta, rang, demnitate; (concr.) persoana care detine un rol important în ierarhia sociala; demnitar, fruntas. 4. (Înv.) Noblete sufleteasca, marinimie. 5. (Înv.) Mândrie, aroganta, trufie. – Mare + suf. -ime.
membrană, MEMBRÁNĂ, membrane, s.f. 1. Nume dat tesuturilor animale sau vegetale, subtiri si suple, foarte diferite ca structura, care captusesc, îmbraca, leaga, sustin sau delimiteaza anumite organe sau parti de organe; piele subtire; pielita. ♦ Diferentiere protoplasmatica sau celulozica, care înveleste si limiteaza celula animala si cea vegetala. 2. (Fiz.) Corp subtire flexibil, care prin vibratie, poate produce sau transmite sunete, fiind întrebuintat la telefon, la microfon si la alte aparate acustice sau de percutie. 3. Corp subtire folosit pentru a separa doua medii; diafragma. 4. (Înv.) Pergament (pentru scris). – Din lat., it. membrana, fr. membrane.
metalurgie, METALURGÍE s.f. 1. Stiinta care se ocupa cu studiul proprietatilor fizice si chimice ale metalelor (si aliajelor lor), precum si cu studiul proceselor fizice si chimice care se produc la obtinerea si la prepararea lor. 2. Tehnica extragerii si prelucrarii în semifabricate a metalelor (industriale). ♦ Întreprindere sau sectie într-o întreprindere în care se elaboreaza si se prelucreaza metale. – Din métallurgie.
meteorologie, METEOROLOGÍE s.f. Ramura a geofizicii care se ocupa cu studiul proprietatilor atmosferei si cu fenomenele care au loc în aceasta. [Pr.: -te-o-] – Din fr. météorologie.
metrologie, METROLOGÍE s.f. Parte a fizicii care se ocupa cu masurarile precise, cu stabilirea unitatilor si cu procedeele de masura etc. ♦ Totalitatea activitatilor (legale si administrative) privitoare la masurari, la etaloane, la aparate si instrumente de masura, precum si la supravegherea folosirii lor economice. – Din fr. métrologie.
mi, MI s.m invar. A treia nota muzicala din gama do major; semn care reprezinta aceasta nota. – Din it., fr. mi.
moment, MOMÉNT, momente, s.n. 1. Interval scurt de timp; clipa, secunda. ♢ Loc. adj. De moment = de scurta durata; efemer; vremelnic. ♢ Loc. adv. Pentru moment = provizoriu, deocamdata, pentru scurt timp. Pe moment = în prima clipa, în acea clipa. În tot momentul = în permanenta, tot timpul. La moment = imediat, pe loc; p. ext. la timp. Din moment în moment sau dintr – un moment în altul =imediat, chiar acum; curând, îndata. (Nici) un moment deloc, niciodata. ♢ Loc. conj. Din moment ce... = de vreme ce..., deoarece... ♦ Perioada scurta în desfasurarea unui proces; faza, etapa. ♢ Ultimele momente (ale unui om) = clipele dinainte de moarte. ♢ Loc. adv. În momentul de fata = actualmente, în prezent. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = chiar înainte de expirarea ultimului termen, când nu mai este nici o clipa de pierdut. La un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodata. Un moment, se spune pentru a solicita cuiva o clipa de ragaz, o întrerupere. ♦ Episod din actiunea unei scrieri literare; (p. ext.) specie a genului epic în care este surprins un instantaneu semnificativ din viata cotidiana. ♦ Data, termen. ♦ Marime fizica egala cu produsul dintre valoarea unei marimi date si una sau mai multe distante în raport cu un punct, cu o axa sau cu un plan. 2. Ocazie favorabila; prilej. – Din lat. momentum, fr. moment, it. momento, germ. Moment.
monstru, MÓNSTRU, monstri, s.m. 1. Fiinta mitologica cu corpul format din parti ale unor animale diferite sau din unele parti de om si altele de animal. 2. Fiinta care se naste cu mari anomalii fizice; pocitanie; fig. om cu mari defecte morale, om josnic, crud, denaturat. 3. Namila, matahala. ♦ (Fig.) (Adjectival) De proportii mari, extraordinar, neobisnuit. – Din lat. monstrum, fr. monstre.
marş, MARS, (1, 2, 3) marsuri, (4, 5) interj. 1. S.n. Mers, deplasare a unei unitati militare sau a unui grup organizat (într-o anumita formatie). ♢ Mars fortat = mars executat cu o viteza sporita fata de cea normala. ♦ (Înv.) Distanta parcursa de o unitate militara în 24 de ore. ♦ Actiune militara viguroasa îndreptata asupra unui obiectiv. ♦ Proba atletica de mers rapid pe distante lungi. ♦ P.gener. Deplasare, drum, cursa (obositoare). 2. S.n. Compozitie muzicala puternic ritmata, care adesea regleaza cadenta pasului unei formatii, a unui cortegiu etc. 3. S.n. Compozitie literara în versuri, scrisa spre a fi cântata pe o arie de mars (2). 4. Interj. Cuvânt cu care se comanda pornirea unei unitati militare sau a unui grup organizat. 5. Interj. Cuvânt cu care se goneste un câine sau, p.gener., un om. – Din fr. marche, germ. Marsch.
ligatură, LIGATÚRĂ s. f. 1. legare cu un fir de ata ori de catgut a unui vas sangvin sau organ tubular; firul însusi. 2. (poligr.) semn grafic care contine mai multe litere; logotip. 3. (în notatia muzicala vocala) grup de note legate printr-o linie care se refera la o singura silaba. (< fr. ligature, lat. ligatura)
lidic, LÍDIC, -Ă adj. (muz.) mod ~ = mod melodic a carui scara muzicala se deosebeste de cea a modului major prin faptul ca treapta a IV-a urcata, în loc sa formeze cu tonica o cvarta perfecta, formeaza o cvarta marita; lidian (II). (< germ. lydisch)
verdict, VERDÍCT, verdicte, s.n. 1. (În organizarea judecatoreasca a unor state) Raspuns dat de jurati în legatura cu vinovatia sau nevinovatia unui acuzat si pe baza caruia se pronunta sentinta; p. ext. sentinta unei curti cu jurati; p. gener. sentinta judecatoreasca. 2. Fig. Hotarâre, opinie definitiva, care nu admite contrazicere. – Din fr. verdict.
vezical, VEZICÁL, -Ă, vezicali, -e, adj. Care tine de vezica, privitor la vezica; al vezicii, de vezica. – Din fr. vésical, lat. vesicalis.
viciu, VÍCIU, vicii, s.n. 1. defect, cusur, neajuns (de constructie, de functionare etc.). ♢ Viciu de conformatie = dispozitie anormala a unor parti sau organe ale corpului; diformitate fizica. ♦ Fig. Pornire nestapânita si statornica spre rau, apucatura rea, patima; desfrâu, dezmat, destrabalare. 2. Neîndeplinire a unor conditii legale de forma sau de continut în întocmirea actelor, clauzelor etc. juridice, care duce la anularea valorii acestora. [Var.: (înv.) vítiu s.n.] – Din fr. vice, lat. vitium.
violă, VIÓLĂ1, viole, s.f. Instrument muzical cu coarde, mai mare decât vioara, acordat cu o cvinta mai jos decât vioara si având sunete mai grave decât aceasta; alto. [Pr.: -vi-o-] – Din it. viola, fr. viole.
viol, VIÓL, violuri, s.n. Fapta (pedepsita de lege) comisa de barbatul care constrânge prin forta fizica o femeie sa aiba cu el relatii sexuale; violare. [Pr.: -vi-ol] – Din fr. viol.
virgulă, VÍRGULĂ, virgule, s.f. 1. Semn de punctuatie care delimiteaza grafic unele propozitii în cadrul frazei si unele parti de propozitie în cadrul propozitiei. 2. Semn întrebuintat pentru a arata când trebuie facuta respiratia în timpul unei interpretari muzicale vocale. 3. Semn întrebuintat pentru a separa, într-un numar zecimal, partea întreaga de partea fractionara. – Din fr. virgule.
volum, VOLÚM, volume, s.n. I. 1. Spatiu pe care îl ocupa un corp. ♦ Numar care exprima masura unei marimi tridimensionale. 2. Masa de apa debitata de o fântâna, de un izvor, un râu, un fluviu. 3. Cantitate de bunuri economice; proportiile unei activitati. 4. Forta, intensitate, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. ♦ Nivel de intensitate sonora al semnalelor auditive în transmisiile de telecomunicatii. II. Carte (legata sau brosata) având în genere mai mult de zece coli de tipar; fiecare dintre cartile care alcatuiesc împreuna o lucrare unitara; tom. [Pl. si: (înv.) volumuri] – Din fr. volume, lat. volumen, -inis.
vui, VUÍ, pers. 3 vuieste, vb. IV. Intranz. 1. A produce un zgomot prelungit, puternic sau înabusit; a vâjâi, a mugi, a fremata, a hui, a tiui, a bubui. ♦ Spec. (Despre tunet) A bubui. ♦ Spec. (Despre foc sau despre obiecte care ard) A dudui; a tiui. ♦ Spec. (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A vibra puternic, a suna, a rasuna. Buciumul vuieste. ♦ Spec. (Despre obiecte lovite care vibreaza) A trosni, a pârâi, a hurui. ♦ (Despre oameni) A face galagie, zarva, a vocifera; a fremata. 2. A se umple de sunete prelungi, puternice (si a le transmite prin ecou); a rasuna. – Onomatopee.
vulpesc, VULPÉSC, -EÁSCĂ, vulpesti, adj. 1. Care tine de caracterele fizice ale vulpii (1); de vulpe; vulparesc. 2. Fig. siret, viclean, înselator. – Vulpe + suf. -esc.
material, MATERIÁL, -Ă, (I) materiali, -e, adj., (II) materiale, s.n. I Adj. 1. Care apartine realitatii obiective, existând independent de constiinta si în afara ei; care este alcatuit din materie. ♢ Cultura materiala = totalitate a bunurilor si a deprinderilor de productie existente pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii. ♦ Palpabil, concret, real; faptic. ♦ Spec. Fizic, trupesc. 2. Care consta în bunuri economice, care tine de venit, de avere, de aspectul economic sau pecuniar; care se refera la trai sau la întretinerea vietii. ♢ Baza materiala = totalitate a mijloacelor (cladiri, instalatii, forta de munca etc.) care permit desfasurarea unei activitati economice sau stiintifice. ♦ (Adverbial) Din punctul de vedere al situatiei materiale (I 2); materialiceste. II. S.n. 1. Totalitate a materiilor prime sau semifabricate din care pot fi executate diverse bunuri. ♢ Materiale plastice = nume generic al unui grup de materiale de sinteza care prezinta anumite particularitati de structura, de compozitie si fizico-mecanice, având ca proprietate caracteristica generala calitatea de a putea fi prelucrate cu usurinta (sub actiunea presiunii si a temperaturii; mase plastice. 2. (Rar) Bun, produs. ♦ Ţesatura. Material de rochie. 3. Totalitate a documentelor, informatiilor si datelor necesare pentru elaborarea unei lucrari literare, stiintifice etc. ♦ Expunere scrisa care cuprinde date si informatii referitoare la o anumita problema. [Pl. si: (înv.) (II) materialuri. – [Pr.: -ri-al] – Din fr. matériel, lat. materialis.
lichidus, LICHÍDUS adj. curba ~ (si s. n.) = loc geometric al punctelor de început de solidificare într-o diagrama de echilibru a unui sistem fizico-chimic binar. (< lat. liquidus)
civil, CIVÍL, -Ă, civili, -e, adj. Care priveste pe cetatenii unui stat (cu exceptia militarilor si a reprezentantilor bisericii) sau care apartine, este specific acestor cetateni; care se refera la raporturile juridice ale cetatenilor între ei (cu exceptia militarilor si a reprezentantilor bisericii), precum si la raporturile economice ale acestora cu organele si organizatiile statului. ♢ Drepturi civile = drepturi de care se bucura o persoana (fizica sau juridica), reglementate si recunoscute ca atare. Drept civil = ramura a dreptului care studiaza si reglementeaza relatiile sociale (convenite în raporturi juridice) existente între persoanele fizice sau juridice dintr-un stat. Cod civil = culegere unitara de norme juridice care reglementeaza raporturile de drept civil. Stare civila = situatia unei persoane asa cum rezulta din actele sale privitoare la nastere, casatorie, deces. Ofiter al starii civile = salariat al unei primarii însarcinat cu încheierea actelor de stare civila. Casatorie civila = casatorie oficiata de ofiterul starii civile în conformitate cu prevederile legale. Parte civila = persoana care, într-un proces penal, formuleaza pretentii de despagubiri pentru daunele suferite prin savârsirea infractiunii. Razboi civil = conflict armat între doua grupuri adverse din aceeasi tara, cu scopul de a prelua puterea. ♦ (Substantivat) Persoana îmbracata în haine obisnuite (si nu în haine militare sau preotesti); cetatean al unui stat, cu exceptia militarilor si a preotilor. [Var.: (înv. si pop.) tivíl, -a adj.] – Din fr. civil, lat. civilis.
clapă, CLÁPĂ, clape, s.f. 1. Fiecare dintre dispozitivele instrumentelor muzicale de suflat, care servesc la închiderea sau la deschiderea unor orificii prin care trece curentul de aer ce produce sunetele; fiecare dintre elementele mobile ale claviaturii unui pian, unei orgi etc. care prin apasarea cu degetele, declanseaza mecanismul de producere a sunetelor. ♦ Mic disc în mecanismul masinilor de scris si al unor masini de calculat, fixat la capatul unei pârghii articulate si care prin apasare, face sa se imprime litera sau cifra însemnata pe el. ♦ Orice parte terminala a unui sistem tehnic de actionare care, prin manevrare (cu mâna), efectueaza o anumita operatie. 2. Placa articulata care serveste la închiderea sau la deschiderea unui orificiu. 3. Bucata de stofa care acopera deschizatura buzunarului unei haine. ♦ Fiecare dintre cele doua bucati de stofa sau de blana mobile, atasate lateral la unele caciuli, pentru a proteja urechile contra frigului. 4. (Rar) Capac. ♢ Expr. (Fam.) A trage (cuiva) clapa = a însela, a pacali (pe cineva). – Din germ. Klappe.
matur, MATÚR, -Ă, maturi, -e, adj. Ajuns la o deplina dezvoltare (fizica si intelectuala); cu judecata, cu experienta. ♦ (Despre manifestari ale oamenilor) Care dovedeste o judecata adânca, serios, chibzuit; p.ext. profund. [Acc. si: mátur] – Din lat. maturus, it. maturo.
maturaţie, MATURÁŢIE, maturatii, s.f. 1. Totalitatea transformarilor pe care le sufera o celula sexuala, un fruct sau un organism pâna la dezvoltarea lor morfologica completa; proces de maturizare; maturare. 2. Totalitatea transformarilor fizice sau chimice pe care le sufera unele substante sau sisteme coloide înainte de a ajunge la forma definitiva; maturizare. – Din fr. maturation.
maturitate, MATURITÁTE s.f. Stare de deplina dezvoltare (fizica si intelectuala); calitatea de a fi matur; p.ext. perioada din viata omului între tinerete si batrânete. ♦ (Biol.) Stare de dezvoltare deplina a unui organ sau a unui organism întreg. ♦ Stare de deplina dezvoltare a unui fruct; coacere. ♦ Fig. Stadiu înaintat de experienta, de însusire a cunostintelor; seriozitate, profunzime (determinata de vârsta, de experienta). ♢ (Iesit din uz) Examen de maturitate = bacalaureat. – Din fr. maturité, lat. maturitas, -atis.
libret, LIBRÉT s. n. 1. textul unei lucrari muzicale de mare întindere (opera, opereta, balet, oratoriu). ♢ brosura cu un asemenea text. 2. carnetel având diferite destinatii. (< it. libretto)
decrescendo, DECRESCÉNDO adv., s.n. 1. adv. (Indica modul de executare a unei lucrari muzicale) Descrescând, scazând treptat în intensitate; diminuendo. 2. S.n. Scadere progresiva a intensitatii sunetelor produse cu vocea sau de un instrument muzical; parte dintr-o compozitie muzicala cântata în acest fel. – Cuv. it.
deficienţă, DEFICIÉNŢĂ, deficiente, s.f. Scadere, lipsa, greseala; ramânere în urma. ♦ Lipsa în integritatea anatomica si functionala a unui organ; absenta a anumitor facultati fizice sau psihice. [Pr.: -ci-en-] – Din fr. déficience, lat. deficientia.
deparazita, DEPARAZITÁ, deparazitez, vb. I. Tranz. A distruge sau a înlatura parazitii de pe plante sau de pe animale, prin metode chimice, fizice sau biologice. – De4 + parazit.
cumpărător, CUMPĂRĂTÓR, -OÁRE, cumparatori, -oare s.m. si f. Persoana (fizica sau juridica) care cumpara. – Cumpara + suf. -ator.
descompus, DESCOMPÚS, -Ă, descompusi, -se, adj. 1. Desfacut în partile componente. 2. (Despre materii organice) Alterat, stricat, putrezit. 3. Fig. Care are înfatisarea morala sau fizica deformata; (despre fata omului) crispat, contractat. – V. descompune.
levizită, LEVIZÍTĂ s. f. substanta toxica de lupta cu actiune vezicanta. (< fr., engl. lewisite)
educa, EDUCÁ, edúc, vb. I. Tranz. A forma pe cineva prin educatie; a influenta în mod intentionat, sistematic si organizat dezvoltarea intelectuala, morala si fizica a copiilor si tineretului sau, p. ext., a oamenilor, a societatii etc. – Din fr. éduquer, lat. educare.
efervescenţă, EFERVESCÉNŢĂ, efervescente, s.f. Degajare rapida si zgomotoasa a unui gaz într-o masa lichida, datorita unei reactii chimice sau fizice. ♦ Fig. Agitatie, framântare, fierbere. – Din fr. effervescence.
efort, EFÓRT, eforturi, s.n. 1. Încordare voluntara a puterilor fizice sau psihice ale organismului în vederea realizarii unui randament superior celui obisnuit; stradanie, straduinta. 2. (Fiz.) Rezultanta a fortelor interioare dintr-o sectiune a unui corp deformabil, cauzata de solicitari exterioare, de caldura etc. – Din fr. effort.
elegie, ELEGÍE, elegii, s.f. 1. Specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristete, de jale; p. ext. plângere, jeluire. 2. Compozitie muzicala cu caracter melancolic, trist. – Din fr. élégie, lat. elegia.
dezicere, DEZÍCERE s.f. Actiunea de a (se) dezice; afirmatie prin care se dezice ceva. [Var.: deszícere s.f.] – V. dezice.
dezinfectant, DEZINFECTANT, dezinfectante, s.n. Substanta sau agent fizic care are proprietatea de a dezinfecta. ♢ (Adjectival) Solutie dezinfectanta. – Din fr. désinfectant.
dezvolta, DEZVOLTÁ, dezvólt, vb. I. 1. Refl. (Despre materie si despre fenomenele naturii si ale societatii) A trece de la o stare calitativa veche la alta noua, de pe o treapta inferioara la alta superioara, de la simplu la complex. ♦ Tranz. A amplifica în mod creator (o doctrina, o teorie, o idee), a completa cu idei noi. ♦ A se extinde dobândind proportii, însemnatate, forta; a creste, a se mari. ♦ (Despre fiinte) A evolua crescând treptat (în sens fizic); a creste; (despre oameni) a evolua treptat (în ceea ce priveste intelectul). 2. Tranz. A expune în mod amanuntit; a desfasura. Oratorul dezvolta subiectul. 3. Tranz. A produce, a degaja. Unele fermentatii dezvolta caldura. – Et. nec.
măscărici, MĂSCĂRÍCI, mascarici, s.m. 1. Actor de comedie în teatrul popular (de circ, de bâlci etc.) care executa si numere de acrobatie, muzicale, de dresura etc.; saltimbanc, paiata, clovn. ♦ Epitet depreciativ pentru un om neserios, ridicol. 2. (În evul mediu) Persoana angajata la curtile regale sau senioriale pentru a amuza asistenta; bufon. – Mascari + suf. -ici.
appassionato, APPASSIONÁTO adv. (Indica modul de executie a unei compozitii muzicale) Cu pasiune, plin de însufletire. [Pr.: -si-o-] – Cuv. it.
executa, EXECUTÁ, execut, vb. I. 1. Tranz. A face, a confectiona, a fabrica, a prelucra, a efectua. 2. Refl. A face ceea ce i s-a spus. 3. Tranz. A face exercitii de gimnastica sau figuri de balet. ♦ A cânta o bucata muzicala. 4. Tranz. A sili pe debitor sa-si îndeplineasca obligatiile. ♦ A aduce la îndeplinire o hotarâre judecatoreasca, un act al autoritatii, o masura etc. ♦ Refl. A se supune, a da ascultare. ♦ A supune un condamnat la pedeapsa cu moartea; a aduce la îndeplinire o hotarâre de condamnare la moarte. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécuter.
facies, FÁCIES, faciesuri, s.n. 1. Aspect caracteristic al fetei în cursul unei boli, al unei stari emotive etc.; p. gener. fizionomie. 2. Aspect al unei culturi arheologice în ce are ea mai caracteristic. 3. Totalitate a particularitatilor mineralogice si paleontologice ale unui depozit sedimentar, care caracterizeaza conditiile fizico-geografice de depunere a acestuia. [Pr.: -ci-es] – Din lat. facies, fr. faciès.
factură, FACTÚRĂ1, facturi, s.f. Structura, constitutie (intelectuala, psihica, morala etc.). ♦ Caracter, aspect exterior, specific al unei opere de arta plastica. ♦ Ansamblul mijloacelor de expresie care determina specificul unei opere literare sau muzicale. – Din fr. facture, lat. factura.
măsura, MĂSURÁ, masór, vb. I. I. Tranz. 1. A determina cu instrumente sau cu aparate de masura, etaloane etc., valoarea unei marimi (lungime, masa, greutate, tensiune electrica etc.); a lua masura; spec. a cântari. ♦ (Rar) A aplica pedepse, lovituri etc. ♢ Expr. (Glumet) A masura pe cineva (sau a masura cuiva ceva) pe spinare = a bate, a lovi (pe cineva). 2. A evalua, a aprecia valoarea, marimea. ♢ Expr. (Reg.) A-i masura cuiva vorba cu îmblaciul, se zice despre cineva care spune nimicuri sau care vorbeste nedeslusit. 3. A strabate (pe jos), a parcurge de la un capat la altul un spatiu, o distanta. 4. A cuprinde cu ochii, a cerceta cu privirea o distanta, un loc; a scruta. ♦ A privi pe cineva cu atentie; a privi dispretuitor sau amenintator. II. Fig. 1. Tranz. A cântari, a modera, a înfrâna cuvintele, gesturile, manifestarile etc. 2. Refl. si tranz. A (se) compara cu cineva din punctul de vedere al fortei fizice, intelectuale etc. ♢ Expr. (Tranz.) A-si masura puterile = a se lua la întrecere în lupta. – Lat. mensurare.
măsură, MĂSÚRĂ, masuri, s.f. I. 1. Valoare a unei marimi, determinata prin raportarea la o unitate data; masurare, determinare. ♢ Loc. adj. si adv. Dupa (sau pe) masura = despre îmbacaminte sau încaltaminte) potrivit cu dimensiunile corpului; dupa dimensiuni potrivite. De (sau pe) o masura = deopotriva, la fel, egal. ♢ Loc. adv. În mare (sau în larga) masura = în mare parte, în mare cantitate, mult. În mica masura = într-o proportie neînsemnata. În egala masura = la fel, în mod egal. ♢ Loc. prep. Dupa (sau pe, în) masura... = în raport cu..., proportional cu... ♢ Loc. conj. Pe masura ce = cu cât. În masura în care... = numai atât cât... ♢ Loc. vb. A lua (cuiva) masura = a masura diferite dimensiuni (ale cuiva) în vederea confectionarii unor haine, ghete etc. 2. Unitate conventionala pentru masurarea dimensiunilor, cantitatilor, volumelor etc.; vas, aparat etc. care reprezinta aceasta unitate conventionala. Instrument (sau aparat) de masura = instrument (sau aparat) cu care se masoara. ♢ Loc. adv. Cu aceeasi masura = în acelasi fel. ♦ Continutul unui astfel de instrument. 3. Cantitate determinata, întindere limitata. 4. Cea mai mica diviziune care sta la baza organizarii si gruparii duratei sunetelor muzicale si care se noteaza printr-o fractie plasata la începutul primului portativ. ♢ Bara de masura = fiecare dintre liniutele care taie vertical portativul, divizând durata piesei muzicale în unitati metrice egale. ♢ Expr. A bate masura = a executa cu mâna sau cu piciorul miscari egale si regulate, care marcheaza diviziunile grupurilor de note aflate în fiecare unitate delimitata de barele de masura. 5. Unitate metrica compusa dintr-un anumit numar de silabe accentuate si neaccentuate sau (în metrica antica) dintr-un anumit numar de silabe lungi si scurte, care determina ritmul unui vers. 6. (Fil.) Categorie a dialecticii care reflecta legatura dintre cantitate si calitate, cuprinzând intervalul în limitele caruia schimbarile cantitative pe care le sufera un anumit lucru sau fenomen nu duc la o transformare a calitatii lui. II. Fig. 1. (Mai ales la pl.) Dispozitie, procedeu, mijloc întrebuintat pentru realizarea unui anumit scop; hotarâre, prevedere. ♢ Masura de siguranta = mijloc de preventie speciala, prevazut de legea penala si folosit fata de infractorii care prezinta pericol. ♢ Expr. A lua masuri = a executa o serie de lucrari sau a duce o actiune în vederea realizarii unui anumit scop. 2. Capacitate; valoare, putere, grad. ♢ Expr. A fi în masura (sa...) = a fi în stare, a avea posibilitatea, calitatea de a face, de a realiza (ceva). A-si da masura = a-si manifesta talentul, priceperea în realizari concrete; arata totalitatea resurselor de care dispune, a dovedi ca este capabil sa faca, sa realizeze ceva. 3. Limita, punct extrem pâna la care se poate concepe, admite sau pâna la care este posibil ceva; moderatie, cumpatare, înfrânare. ♢ Loc. adv. Fara (de) masura = din cale-afara, nemasurat, exagerat, excesiv. Cu masura = în limite acceptabile, moderat, chibzuit. ♢ Expr. În masura posibilului = atât cât va fi posibil. – Lat mensura.
figurant, FIGURÁNT, -Ă, figuranti, -te s.m. si f. 1. Persoana care participa la desfasurarea actiunii unei piese de teatru, a unei opere sau a unui film numai prin prezenta fizica sau prin gesturi, atitudini etc., fara sa rosteasca nici o replica. ♦ Persoana care este prezentata la desfasurarea unui eveniment, la o întâmplare etc., fara a participa efectiv la ea. – Din fr. figurant.
fluier, FLÚIER, fluiere, s.n. 1. Instrument muzical popular de suflat, alcatuit dintr-un tub subtire de lemn prevazut cu gauri. 2. Instrument mic, mai ales de metal, cu care se fluiera; fluieratoare. 3. (Tehn.) Dispozitiv cu ajutorul caruia se pot emite diferite sunete, facând sa treaca prin el un curent de gaze sau de aburi, întrebuintat mai ales pentru semnalizare. 4. Suieratura, fluieratura. 5. (Pop.) Gamba; tibia. [Pr.: -flu-ier] – Cf. alb. f l o e r e.
formalism, FORMALÍSM s.n. 1. Orientare în arta, estetica, muzica, literatura care rupe forma de continut, tinzând sa supraaprecieze forma operei de arta în dauna continutului, sa considere forma un scop în sine si nu ca expresie a continutului. 2. Atitudine caracterizata prin respectarea stricta a formei în dauna fondului problemelor. ♦ Atitudine conformista, exagerat de protocolara. – Din fr. formalisme.
fraza, FRAZÁ, frazez, vb. I. Intranz. (Muz.) A scoate în evidenta, la executarea unei bucati, ritmul frazei muzicale; a face sa se desprinda în mod distinct partile care compun ideea muzicala. – Din fr. phraser.
laitmotiv, LÁITMOTIV, laitmotive, s.n. Motiv ritmic, melodic sau armonic dintr-o compozitie muzicala, care caracterizeaza un personaj, o situatie etc. si care revine ori de câte ori apare în scena personajul sau situatia data; p. gener. fragment sau motiv muzical repetat. ♦ Fig. Idee calauzitoare a unei lucrari stiintifice, literare etc., repetata si subliniata în mai multe rânduri. [Scris si: leit-motiv] – Din germ. Leitmotiv.
limpezime, LIMPEZÍME, limpezimi, s.f. 1. Calitatea de a fi limpede; claritate, limpeziciune. 2. Întinderea limpede a vazduhului, seninul cerului; limpezis. 3. Claritate, precizie (în ceea ce spune sau scrie cineva); explicitate. – Limpezi + suf. -ime.
mătura, MĂTURÁ, mắtur, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A curata o suprafata de praf, de gunoi etc. cu matura (1); a strânge, a îndeparta praful, gunoiul etc. cu matura. ♦ Tranz. A atinge în trecere. 2. Tranz. P. anal. (Despre vânt, ape) A purta, a duce cu sine; a lua cu sine praful, gunoiul etc.; a strabate cu repeziciune o suprafata, îndepartând totul din cale. 3. Tranz. Fig. A înlatura pe cineva sau ceva, a da la o parte; a alunga, a azvârli, a goni. – Din matura.
legalitate, LEGALITÁTE s. f. 1. caracter legal; principiu potrivit caruia orice persoana fizica sau juridica este obligata sa respecte legea; legalism (2). o a fi (sau a intra) în ~ = a se conforma legilor în vigoare. 2. ordine legala care asigura viata si activitatea unui stat etc. (< fr. légalité)
narcis, NARCÍS1 s.m. sg. Om încântat, îndragostit de propriul sau aspect fizic. ♦ Tânar deosebit de frumos. – Din fr. narcisse.
lazy, LAZY LÉIZI/ s. n. (jaz) maniera de a cânta a unor muzicieni, care, aparent, sunt indiferenti la ceea ce exprima. (< engl. lazy, obosit)
optic, ÓPTIC, -Ă, optice, -ce s.f., adj. I. 1. S.f. Ramura a fizicii care se ocupa cu studierea naturii luminii, a emisiei si absorbtiei ei, cu fenomenele legate de propagarea si de interactiunea ei cu diverse substante etc. ♦ Parte a fizicii care se ocupa cu studiul radiatiilor de aceeasi natura cu lumina (radiatii infrarosii, ultraviolete etc.). ♢ Optica electronica = domeniu al electronicii care studiaza miscarea electronilor în vid, într-un câmp electric sau magnetic. 2. Fig. Fel, mod de a vedea si de a interpreta faptele si fenomenele; conceptie, punct de vedere. II. Adj. 1. Care se bazeaza pe lumina, care tine de fenomenele luminii sau de senzatiile vizuale, privitor la astfel de fenomene si de senzatii; care apartine obiectului de studiu al opticii (I 1). ♢ Centru optic = punct de pe axa unei lentile catre care tind punctele principale si cele nodale ale ei si prin care raza de lumina trece fara sa-si schimbe directia. 2. Care tine de vedere sau de organele de simt ale acestuia. ♢ Nerv optic = nerv care transmite impresiile vizuale de la ochi la centrul nervos respectiv din creier. – Din fr. optique.
orchestra, ORCHESTRÁ, orchestrez, vb. I. Tranz. A aranja o bucata muzicala pentru a putea fi executata de orchestra. – Din fr. orchestrer.
osciloscop, OSCILOSCÓP, osciloscoape, s.n. Aparat de masura pentru observarea vizuala a curbei care reprezinta variatia rapida în timp a unor marimi fizice, de obicei electrice. – Din fr. oscilloscope.
pavilion, PAVILIÓN, pavilioane, s.n. 1. Cladire mica, pitoreasca, situata într-o gradina, într-un parc sau la extremitatile unui edificiu; cladire izolata într-o padure, pe malul unui lac etc. ♦ Fiecare dintre cladirile de sine statatoare ale unui ansamblu de cladiri care alcatuiesc o unitate administrativa sau sunt destinate unui singur scop (la spitale, scoli, cazarmi etc.). ♦ Cort mare, cu vârful ascutit, care servea ca locuinta capeteniilor armatei în timpul campaniilor. 2. Drapel arborat de unele autoritati portuare pe fatada sediului lor. ♦ Drapel sau stegulet, de forme si de culori diferite, arborat la pupa sau pe catargul unei nave pentru a-i identifica apartenenta la o anumita tara sau care este folosit pentru anumite semnalizari pe mare. ♦ Stindard al unor organizatii, asociatii etc., care se înalta la anumite festivitati. 3. Segment cartilaginos, acoperit de piele, care face parte din urechea externa si în care se deschide canalul auditiv; p. ext. portiune dilatata de la extremitatea unui conduct organic. Pavilionul trompei uterine. 4. Cornet acustic. 5. Partea larga ca o pâlnie a instrumentelor muzicale de suflat. ♦ Pâlnie acustica a unui receptor telefonic, a unui megafon etc. [Pr.: -li-on] – Din fr. pavillon, germ. Pavillon.
păli, PĂLÍ1, palesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. si refl. A (se) izbi, a (se) lovi, a (se) ciocni. ♦ (Înv.) A (se) ataca (cu armele). ♦ Tranz. Fig. (Despre stari psihice sau fizice) A cuprinde pe neasteptate, a napadi, a coplesi. 2. Tranz. si intranz. (Despre surse de caldura) A arde, a dogori, a pârli. ♦ Refl. (Reg.) A se încalzi la soare, la foc etc. 3. Intranz. si refl. (Despre plante) A se ofili, a se usca, a se îngalbeni (de frig, de arsita etc.). ♢ Tranz. Soarele paleste plantele – Din sl. paliti.
neom, NEÓM, neoameni, s.m. Persoana lipsita de însusirile proprii unui om normal; persoana lipsita de omenie. ♢ Loc. adv. Ca neoameni = altfel decât ar fi normal. ♢ Expr. A face pe cineva (din om) neom = a aduce pe cineva într-o stare de plâns, distrugându-l fiziceste sau sufleteste. [Pr.: ne-om] – Ne- + om.
notă, NÓTĂ, note, s.f. 1. Însemnare, înregistrare în scris a unei observatii referitoare la o anumita chestiune; text scris care contine o scurta însemnare, un comentariu. ♢ Expr. A lua nota (de ceva) = a lua cunostinta (de ceva); a tine seama (de ceva), a retine (ceva). ♦ (La pl.) Notite (luate la o ora de scoala, de curs etc.). ♦ (La pl.) Însemnari sau reflectii literare scrise cu privire la o calatorie, la un eveniment istoric sau social, la un fapt etnografic etc. 2. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre adnotarile la un text literar sau stiintific, cuprinzând informatii suplimentare de amanunt, referinte bibliografice etc., trecute în josul paginii respective ori la sfârsitul sau la începutul volumului adnotat. 3. Comunicare (scrisa) prin care guvernul unui stat informeaza guvernul altui stat asupra unor probleme, face anumite propuneri, protesteaza asupra lezarii unor interese etc. ♦ Comunicare scurta facuta de obicei în scris de o institutie; adresa, înstiintare. 4. Socoteala scrisa, document cuprinzând sumele pe care cineva trebuie sa le achite pentru obiecte cumparate, pentru consumatii; document prin care se dispune livrarea unor sume, bunuri, care serveste la înregistrarea unor operatii contabile etc. 5. Calificativ care reprezinta, printr-o cifra sau o mentiune speciala, aprecierea cunostintelor sau a comportarii unui elev, a unui student, a unui candidat, notat de catre profesor, de catre membrii unui juriu etc. 6. Semn conventional pentru reprezentarea grafica a sunetelor muzicale, indicând înaltimea si durata lor; sunet care corespunde acestui semn. ♢ Expr. Nota discordanta (sau falsa) = afirmatie, atitudine care nu se potriveste într-un caz dat. A forta (sau a exagera) nota = a trece dincolo de limitele obisnuite, a întrece masura. A fi în nota = a fi în concordanta cu o situatie data. Ca pe note = bine, asa cum trebuie. ♦ (La pl.) Caiet care cuprinde piese muzicale transcrise. 7. Fig. Nuanta, însusire, trasatura caracteristica, semn distinctiv; particularitate. – Din fr. note, lat., it. nota.
pedepsi, PEDEPSÍ, pedepsesc, vb. IV. 1. Tranz. A aplica cuiva o pedeapsa pentru o greseala sau o infractiune savârsita; a condamna, a osândi. 2. Tranz. si refl. Fig. (Înv. si reg.) A face sa sufere sau a suferi chinuri fizice sau morale; a (se) chinui, a (se) tortura. – Din ngr. epédepsa (aor. al lui pedévo).
personaj, PERSONÁJ, personaje, s.n. 1. Persoana (1) care detine o functie importanta în viata politica, sociala, culturala; personalitate (3). 2. Fiecare dintre persoanele (1) care figureaza într-o opera literara; erou într-o literatura, muzicala, cinematografica sau plastica. ♦ P. anal. Persoana care are un rol în anumite întâmplari. [Var.: (astazi rar) personágiu s.n.] – Din fr. personnage, it. personaggio.
pictură, PICTÚRĂ, (2) picturi, s.f. 1. Ramura a artelor plastice care interpreteaza realitatea în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfasurate pe o suprafata plana. 2. Lucrare artistica executata de un pictor: tablou, pânza. ♦ Ansamblul creatiilor plastice care definesc personalitatea unui pictor. ♦ Ansamblul operelor, stilurilor si procedeelor specifice pictorilor dintr-o tara, dintr-o epoca, dintr-o scoala etc. 3. Fig. Descriere sugestiva (într-o opera beletristica) a fizicului si a caracterului personajelor, a unor scene din viata reala si din natura etc. – Din lat. pictura.
pirometrie, PIROMETRÍE s.f. Ramura a fizicii care studiaza problemele legate de masurarea temperaturilor înalte. – Din fr. pyrométrie.
placă, PLÁCĂ, placi, s.f. 1. (De obicei urmat de determinari care indica materia) Bucata de material cu fetele plane si cu o grosime uniforma si mult mai mica decât celelalte doua dimensiuni. ♢ Placa aglomerata = placa (1) obtinuta prin aglomerarea cu lianti sintetici a aschiilor de lemn din sortimente inferioare sau din deseuri de la exploatarea si industrializarea lemnului. Placa turnanta (sau învârtitoare) = disc de otel sau de fonta sau pod de tablier metalic, care se poate învârti în plan orizontal în jurul axei sale verticale si care serveste la întoarcerea vehiculelor feroviare, la trecerea lor de pe o linie pe alta etc. Placa fotografica = placa (1) de sticla cu una dintre fete acoperita cu o emulsie fotosensibila, utilizata îndeosebi pentru realizarea negativelor fotografice, în spectroscopie, în microscopie etc. 2. Disc de ebonita pe care se imprima vibratiile vocii sau ale unui instrument muzical, spre a fi apoi reproduse cu ajutorul gramofonului, al patefonului, al pick-up-ului. ♢ Expr. (Fam.) A schimba placa = a schimba subiectul unei discutii (care a ajuns sa plictiseasca) sau atitudinea fata de cineva. 3. (Înv.) Tablita de ardezie pe care învatau sa scrie scolarii începatori. 4. (Tipogr.) Foaie de metal pe care se imprima literele. 5. (Med.) Proteza dentara mobila. Placa dentara. 6. ♢ (În sintagma) Placa funerara = placa de metal, de marmura etc., fixata pe o piatra de mormânt, pe care este scris numele persoanei decedate, anii de viata, un epitaf etc. – Din fr. plaque.
planetă, PLANÉTĂ, planete, s.f. 1. Corp ceresc fara lumina proprie, satelit al Soarelui, care se vede pe cer sub forma unui punct luminos ca urmare a reflectarii luminii solare; p. restr. Pamânt (1). ♦ Orice corp ceresc fara lumina proprie, satelit al unei stele. 2. Zodie (în care se naste cineva). ♦ Bilet care contine preziceri naive privitoare la viitor si pe care îl vând flasnetarii extragându-l la întâmplare dintre altele de acelasi fel (cu ajutorul unui papagal sau al unui soarece dresat). [Var.: (înv.) planét s.m.] – Din fr. planète, lat. planeta.
planşă, PLÁNSĂ, planse, s.f. 1. Foaie de hârtie (mai groasa) pe care sunt reproduse desene, fotografii sau picturi, folosita ca ilustratie într-o carte; carton cu desene sau cu fotografii, care serveste ca material didactic (la predarea stiintelor naturale). ♦ Coala, foaie mare de hârtie pe care s-a executat un desen tehnic, o harta etc. desen tehnic executat pe o astfel de coala. 2. Placa de metal sau de lemn în care se sapa litere, note muzicale etc. spre a fi folosita în gravura. 3. Fiecare dintre placile de beton ale pavajului unei sosele, limitata de rosturile de dilatatie. – Din fr. planche.
plasmă, PLÁSMĂ s.f. 1. Parte lichida a sângelui sau a limfei formata din apa, saruri, protide, lipide, glucide, anticorpi etc. 2. Substanta gazoasa puternic ionizata, ale carei proprietati fizice sunt determinate de existenta ionilor si a electronilor în stare libera. – Din fr. plasma.
povară, POVÁRĂ, poveri, s.f. 1. Greutate (mare) pe care cineva o are de carat; sarcina, încarcatura. ♢ Loc. adj. De povara = (despre animale) folosit pentru carat greutati. 2. Fig. Suferinta fizica sau morala; chin, apasare, truda, zbucium. ♦ Obligatie, însarcinare grea. 3. Veche unitate de masura pentru greutati, egala cu 100-125 de ocale, folosita la evaluarea cantitatii marfurilor. [Var.: (reg.) povoára s.f.] – Cf. sl. p o d ŭ v o r a "targa".
prăvăli, PRĂVĂLÍ, pravalesc, vb. IV. 1. Refl. si tranz. A (se) înclina, a (se) apleca într-o parte; a (se) rasturna, a (se) rostogoli; a cadea sau a face sa cada, a (se) arunca în adâncime, a (se) prabusi, a (se) trânti. ♦ Refl. A fugi în goana mare, a se napusti la vale; a se repezi spre ceva, a tabarî, a da buzna. ♦ Refl. (Despre ape) A curge cu repeziciune, cazând de la înaltime; a se revarsa, a se întinde. ♦ Refl. Fig. A se întinde, a se raspândi, a se împrastia. ♦ Tranz. A arunca; a azvârli. 2. Refl. (Despre vânt, furtuna, ploaie etc.) A se dezlantui cu putere, a se porni cu violenta. 3. Tranz. si refl. A (se) surpa, a (se) narui, a (se) darâma, a (se) prabusi. – Din bg. provalja, scr. provaliti.
preludiu, PRELÚDIU, preludii, s.n. 1. Parte introductiva a unei compozitii muzicale mai ample. ♦ Spec. Prima piesa muzicala dintr-o suita instrumentala; piesa care preceda o fuga sau un coral. ♦ Piesa instrumentala independenta, scrisa în forma libera. 2. Exercitiu muzical pregatitor; p. ext. improvizatie. 3. Fig. Ceea ce anunta, preceda sau pregateste o actiune sau un eveniment; actiune premergatoare. – Din fr. prélude, it. preludio, germ. Präludium.
proroc, PRORÓC, proroci, s.m. Interpret al vointei lui Dumnezeu, capabil sa prezica viitorul; p. gener. persoana care are previziunea evenimentelor viitoare; profet. [Var.: prooróc s.m.] – Din sl. prorokŭ.
foale, FOÁLE, foale, s.n. 1. Aparat care foloseste la comprimarea si la suflarea aerului cu ajutorul unei camere cu burduf de piele cu pereti plisati, actionata prin mânere sau printr-un sistem de pârghii. ♦ Burduf plisat al unor instrumente muzicale (acordeon, armonica etc.). ♦ Sac primitiv facut din pielea unor animale; burduf. 2. (Reg., fam.) Abdomen. [Var.: (1) foi s.m.] – Lat. follis.
razant, RAZÁNT, -Ă, razanti, -te, adj. Care trece cu repeziciune la mica distanta de o suprafata, aproape atingând-o. – Din fr. rasant.
re, RE2 s.m. invar. (Muz.) 1. Una dintre cele sapte sunete muzicale ale gamei; nota corespunzatoare acestui sunet. 2. A treia coarda a unei viori. – Din fr. ré, it. re.
reformă, REFÓRMĂ, reforme, s.f. 1. Transformare politica, economica, sociala, culturala, cu caracter limitat sau de structura, a unei stari de lucruri, pentru a obtine o ameliorare sau un progres; schimbare în sânul unei societati (care nu modifica structura generala a acelei societati). ♢ Reforma monetara (sau baneasca) = operatie financiara prin care se înlocuieste moneda unei tari cu o moneda noua (ca urmare a perturbarilor din sistemul economic national), având un curs diferit fata de prima. Reforma financiara = reforma prin care se aduc modificari importante sistemului de formare si de cheltuire a veniturilor statului. 2. (Art.) Miscare social-politica si religioasa cu caracter anticatolic si antifeudal, aparuta în Europa apuseana în sec. XV-XVI, care a sustinut principiul mântuirii prin credinta, secularizarea averilor clerului, simplificarea ierarhiei si cultului catolic si introducerea limbilor nationale în serviciile de cult; reformare. 3. Scoaterea din uz a unui material, a unei unelte etc. în urma degradarii lor; (concr.), Totalitatea materialelor, uneltelor, efectelor, armelor etc., socotite la un moment dat ca inutilizabile (prin degradare); p. ext. depozit în care se pastreaza un asemenea material. 4. Scoaterea din cadrele armatei a unui militar (pentru motive de incapacitate fizica). – Din fr. réforme, germ. Reform.
relativitate, RELATIVITÁTE s.f. 1. Faptul de a fi relativ. 2. Proprietate a marimilor fizice de a avea valori dependente de conditiile concrete în care se efectueaza masurarea lor sau de sistemul de referinta la care sunt raportate. ♢ Teoria relativitatii = teorie fizica a interdependentei dintre spatiu, timp si materia în miscare, prin care se stabilesc, cu precizie mai mare decât în fizica clasica, legile generale ale tuturor fenomenelor fizice si pentru cazurile în care vitezele corpurilor nu sunt neglijabile fata de viteza de propagare a luminii în vid. – Din fr. relativité.
repeziciune, REPEZICIÚNE, repeziciuni, s.f. 1. Însusirea de a fi repede; graba mare, iuteala, viteza, rapiditate. 2. (Rar) Înclinare a unei pante. – Repede + suf. -iciune.
rezonanţă, REZONÁNŢĂ, rezonante, s.f. 1. Proprietate a unor corpuri sau a unor încaperi de a intensifica si a prelungi sunetele; rasunet. 2. Stare de vibratie în care se gaseste un corp sau un sistem fizic când asupra lui se exercita o actiune exterioara periodica, cu o frecventa egala ori apropiata cu frecventa proprie vibratiei corpului sau a sistemului. ♢ Cutie de rezonanta = cavitate al carei volum de aer este capabil sa oscileze si sa amplifice sunete. 3. (Med.) Tulburare de gândire la schizofrenici, caracterizata prin înlocuirea legaturilor de fond ale actiunilor prin relatii verbale, de obicei facute dupa asonanta, rima sau localizare în timp sau spatiu. – Din fr. résonance.
robusteţe, ROBUSTÉŢE s.f. Faptul de a fi robust; vigoare, putere, forta, rezistenta fizica. – Din fr. robustesse.
robust, ROBÚST, -Ă, robusti, -ste, adj. Care este înzestrat cu o constitutie fizica puternica; rezistent la munca, la oboseala, la boala; voinic, viguros, vânjos. – Din fr. robuste.
ruină, RUÍNĂ, ruine, s.f. 1. (Adesea fig.) Ceea ce a ramas dintr-o constructie veche, darâmata; darâmatura. ♢ Loc. adj. În ruina (sau ruine) = ruinat, darapanat. ♦ Fig. Ramasita a trecutului. 2. (Rar) Faptul de a (se) ruina. 3. Fig. Pierderea averii sau a sanatatii; distrugere; dezastru. ♦ Persoana distrusa din punct de vedere fizic si moral ca urmare a unei sanatati precare sau unor necazuri. – Din fr. ruine, lat. ruina.
ruladă, RULÁDĂ, rulade, s.f. 1. Prajitura facuta dintr-o foaie de aluat, înfasurata în forma de sul si umpluta cu dulceata, crema etc. 2. Fel de mâncare preparat din muschi de vaca sau de porc umplut cu tocatura, oua fierte etc. si rulat, sau din carne tocata amestecata cu ou, verdeata etc. careia i se da o forma de rulou si care se coace la cuptor. 3. (Rar) Ornament muzical de coloratura, bazat pe un sir de acorduri cântate pe o singura silaba. – Din fr. roulade.
săgeta, SĂGETÁ, sagetez, vb. I. 1. Tranz. A lovi, a rani, a ucide cu sageata. ♦ intranz. A arunca sageti cu arcul. 2. Tranz. Fig. A produce sau a simti o durere fizica vie, ascutita. ♦ A provoca sau a simti o emotie puternica si brusca. ♦ A se uita la cineva cu o privire ascutita, patrunzatoare; a strapunge cu privirea. ♦ A face aluzii sau observatii ironice, rautacioase la adresa cuiva. 3. Intranz. Fig. A se misca repede (si în linie dreapta), a trece ca o sageata; a tâsni. ♦ A fulgera; a trasni. 4. Tranz. Fig. (Despre un izvor de lumina) A împrastia raze. – Lat. sagittare.
schimb, SCHIMB, schimburi, s.n. 1. Înlocuire a cuiva cu altcineva sau a ceva cu altceva (de aceeasi natura). ♢ (Tehn.) Piesa de schimb = piesa dintr-un mecanism, fabricata izolat de acesta si menita sa înlocuiasca alta piesa, identica, dar uzata, a mecanismului. (Fiziol.); Schimb de materii = totalitatea proceselor care se petrec în organism cu ocazia asimilarii hranei. Schimburi respiratorii = totalitatea proceselor prin care se introduce în sânge oxigenul si se elimina bioxidul de carbon. ♢ Loc. adj., adv. Cu schimbul = (care apare, intervine etc.) când unul, când altul, pe rând. (Mil., în trecut) Trupa cu schimbul = trupa în care soldatii erau chemati sa faca serviciul în mod periodic si pe rând (în intervale fiind lasati la vatra). ♢ Expr. Schimb de cuvinte = discutie aprinsa, cearta. 2. Faptul de a ceda un lucru, un bun, pentru a lua altul în locul lui; procesul circulatiei marfurilor ca forma de repartizare a bunurilor produse de societate. ♢ Loc. adv. În schimb = drept compensatie, ca echivalent. ♢ Loc. prep. În schimbul... = în locul..., pentru... ♦ (Concr.) Ceea ce se primeste, se obtine în locul a ceea ce s-a cedat; echivalent, compensatie. ♦ Transformare a unei sume de bani în alta de aceeasi valoare, dar constând din alte monede. ♢ Casa de schimb = întreprindere comerciala care se ocupa cu schimbarea banilor. Scrisoare de schimb = act prin care semnatarul cere unei alte persoane sa plateasca o suma de bani celui indicat în act. Agent de schimb = persoana intermediara care are rolul de a negocia, în mod oficial, obligatiuni de stat si alte efecte. 3. (Fiz.) Trecere a unei energii, a unei sarcini electrice, a unei particule etc. de la un sistem fizic la altul, dintr-o parte în alta. 4. Totalitatea lucratorilor, functionarilor etc. care se gasesc în acelasi interval de timp la lucru într-o sectie, într-un serviciu etc. în care lucreaza mai multe rânduri de angajati; echipa de lucratori sau persoane care, dupa un interval de timp determinat, înlocuieste sau este înlocuita în munca de alta echipa sau de alta persoana; interval de timp cât lucreaza astfel o echipa sau o persoana. 5. (Mai ales la pl.) Rufarie de corp (sau de pat) care înlocuieste pe cea murdara; primeneli. – Din schimba (derivat regresiv).
scolie, SCÓLIE, scolii, s.f. 1. (În Grecia antica) Cântec recitat cu acompaniament muzical. 2. (Livr.) Nota filologica, istorica, critica sau comentariu pentru întelegerea textului unui autor din antichitate. ♦ Remarca privitoare la o teorema. – Din fr. scolie.
scurtcircuit, SCURTCIRCUÍT, scurtcircuite, s.n. 1. Legatura electrica între doua puncte ale unei retele sau instalatii, având o rezistenta foarte mica. 2. Fenomen fizic care consta în întreruperea accidentala a curentului electric într-o retea sau o instalatie prin stabilirea unui scurtcircuit (1). – Scurt + circuit (dupa fr. court-circuit).
secvenţă, SECVÉNŢĂ, secvente, s.f. 1. Succesiune de fenomene fizice sau ordinea de variatie în timp a marimilor unui sistem. 2. Sir de imagini sau de scene dintr-un film, care formeaza un anumit episod. ♦ Fig. Serie de fapte, de evenimente, de stari etc., care se succeda într-o anumita ordine si formeaza un tot unitar. – Din fr. séquence. Cf. it. s e q u e n z a.
selectivitate, SELECTIVITÁTE s.f. 1. Însusirea de a fi selectiv. ♦ Capacitatea de selectie a unui sistem tehnic sau fizico-chimic. Selectivitatea unui aparat de radio. 2. Însusire a plantelor si a animalelor de a face selectie naturala în procesul de fecundare si în comportarea fata de conditiile de viata. – Din fr. sélectivité.
serată, SERÁTĂ, serate, s.f. Reuniune, întrunire cu caracter muzical, literar etc.; spec. petrecere de seara cu dans. – Din it. serata.
solicitare, SOLICITÁRE, solicitari, s.f. Actiunea de a solicita si rezultatul ei; cerere staruitoare. ♦ Proces fizic prin care se produc tensiuni si deformatii în interiorul unui corp solid. – V. solicita.
sondă, SÓNDĂ, sonde, s.f. 1. Gaura cilindrica forata în interiorul scoartei pamântului în vederea exploatarii unui zacamânt de hidrocarburi fluide, a explorarii unor straturi etc. ♦ Instalatie situata deasupra unei sonde (1). 2. Aparat care serveste la extragerea unei mici cantitati dintr-un material compact sau granulat (pamânt, ciment, nisip etc.). ♦ Burghiu mare, actionat mecanic, cu care se fac foraje în sol (în scopul de a-l explora si a cunoaste natura straturilor). 3. Instrument chirurgical în forma de tub cilindric de metal, de cauciuc etc. care serveste la explorarea sau la evacuarea unor canale sau cavitati din organism ori la drenarea plagilor. 4. Instrument cu ajutorul caruia se efectueaza diferite observatii hidrometrice ca masurarea adâncimii unei ape, recoltarea de probe de pe fundul apelor etc. 5. Dispozitiv sensibil, asociat unui aparat de masura, care poate fi plasat în diferite puncte din spatiu pentru exploatarea unui câmp fizic. 6. (În sintagmele) Balon-sonda = balon prevazut cu aparate de observatie, care se lanseaza în atmosfera pentru diferite cercetari stiintifice. Sonda spatiala = satelit artificial sau vehicul spatial fara oameni, lansat în spatiul cosmic pentru cercetarea lui directa. 7. Pahar lunguiet si subtire, mai îngust în partea de jos. – Din fr. sonde.
sonoritate, SONORITÁTE, sonoritati, s.f. 1. Însusirea de a fi sonor. ♦ Muzicalitate. ♦ Sunet sau grup de sunete (caracteristice); nuanta. 2. Proprietate a unor corpuri de a propaga si de a amplifica sunetele; rezonanta. – Din fr. sonorité, lat. sonoritas, -atis.
staccato, STACCÁTO adv. (Indica modul de executare a unei compozitii muzicale) Izolat prin pauze scurte de celelalte note; în mod sacadat. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala executata în mod sacadat. – Cuv. it.
subdezvoltat, SUBDEZVOLTÁT, -Ă, subdezvoltati, -te, adj. (Despre persoane) Insuficient dezvoltat psihic sau fizic; (despre tari) caracterizat prin subdezvoltare. -Sub1- + dezvoltat (dupa fr. sous-dévéloppé).
suflare, SUFLÁRE, suflari, s.f. 1. Actiunea de a sufla si rezultatul ei. ♦ Aerul respirat; Fig. faptul de a trai, de a exista. ♢ Loc. adv. Într – o suflare = într-o clipa, foarte repede. ♢ Expr. Fara (de) suflare = a) cu respiratia oprita (ca urmare a unei stari psihice sau fizice neobisnuite), foarte uimit, speriat etc.; b) fara viata, mort. A-si da suflarea (de pe urma) = a muri. 2. Fiinta, vietuitoare; p. ext. oameni, lume, popor. 3. Adiere de vânt. – V. sufla.
suită, SUÍTĂ, suite, s.f. 1. Grup de oameni care însoteste un demnitar, un suveran; alai, escorta. 2. Lucrare muzicala instrumentala alcatuita din mai multe parti scrise în aceeasi tonalitate, dar contrastante prin caracter si prin miscare. ♦ Fragmente selective extrase dintr-o lucrare mai ampla (opera, balet etc.). 3. Serie, sir de episoade, de idei etc. ♦ Continuitate, înlantuire. – Din fr. suite.
fligorn, FLIGÓRN, fligornuri, s.n. Instrument muzical de suflat, cu clape, facut din alama.
scanda, SCANDÁ, scandez, vb. I. Tr. 1. A recita versuri grecesti sau latinesti, marcând unitatile metrice sau silabice; (p. ext.) a vorbi sau a recita accentuând fiecare cuvânt, fiecare silaba. 2. A citi o fraza muzicala, accentuând timpii tari.
surlă, SÚRLĂ, surle, s.f. 1. Instrument muzical popular de suflat, în forma de fluier, cu mai multe orificii si cu ancie dubla, întrebuintat în trecut mai ales în armata. ♢ Loc. adv. Cu surle = cu zgomot mare, cu scandal. 2. (Reg.) Râtul porcului; p. ext. porc. 3. Coliba (în câmp), de obicei improvizata, de forma conica, construita din pari de lemn si acoperita cu stuf, paie, fân sau coceni. – Din scr. surla, bg. zurla.
susţinut, SUSŢINÚT, -Ă, sustinuti, -te, adj. (Despre modul, ritmul de desfasurare a unei activitati, a unor manifestari) Constant, viu, activ; staruitor, perseverent, neobosit, neîntrerupt. ♦ (Despre natura, stilul unor scrieri, unei compozitii muzicale etc.) Mentinut la un nivel înalt. – V. sustine.
şubrezi, SUBREZÍ, subrezesc, vb. IV. Tranz. si refl. (Despre fiinte) A face sa devina sau a deveni subred, a face sa-si piarda sau a-si pierde forta fizica, rezistenta, sanatatea; a slabi. ♦ (Despre constructii sau obiecte) A face sa-si piarda sau a-si pierde soliditatea, trainicia; a face sau a fi gata sa se prabuseasca. – Din subred.
tamtam, TAM-TÁM, tam-tamuri, s.n. 1. Instrument muzical de percutie alcatuit dintr-un disc concav de metal forjat, care, lovit cu un ciocanel de lemn captusit cu postav, vibreaza, producând sunete puternice; gong. 2. Instrument muzical african asemanator cu toba; muzica executata cu un astfel de instrument. ♦ Fig. Zgomot mare, zarva. – Din fr. tam-tam.
tară, TÁRĂ1, tare, s.f. 1. Dara. 2. Nume dat unor greutati nemarcate formate din diferite bucati de metal sau de sticla, care se întrebuinteaza la diferite cântariri de laborator. 3. (Mil.) Denumire pentru caracteristicile fizico-chimice de baza ale pulberii (3). [Var.: tará s.f.] – Din ngr. tára.
tară, TÁRĂ2, tare, s.f. Defect fizic sau moral (ereditar); meteahna. – Din fr. tare.
taxă, TÁXĂ, taxe, s.f. 1. Suma de bani care se percepe la anumite marfuri sub forma de impozit. ♢ Taxa pe valoarea adaugata = impozit general care se aplica pe fiecare stadiu al circuitului de productie al produsului final. 2. Plata efectuata în favoarea bugetului de stat de catre diferite persoane fizice sau juridice în cazul când acestea se bucura de anumite servicii sau drepturi. ♦ Suma de bani care se plateste unei institutii în schimbul unor servicii prestate sau al anumitor drepturi. – Din fr. taxe.
temă, TÉMĂ, teme, s.f. 1. Idee principala care este dezvoltata într-o opera, într-o expunere; subiect; aspect al realitatii care se reflecta într-o opera artistica. ♢ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesa muzicala. ♢ Tema cu variatiuni = compozitie muzicala care consta în enuntarea unei teme si în valorificarea ei prin diferite transformari ulterioare. 3. Exercitiu scris dat scolarilor, studentilor etc. pentru aplicarea cunostintelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituita din radacina, urmata de o vocala tematica si adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedata de prefixe si caracterizata prin faptul ca este comuna formelor unuia si aceluiasi cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. t h è m e, it. t e m a.
textier, TEXTIÉR, textieri, s.m. Autor de texte pentru muzica usoara. [Pr.: -ti-er] – Text + suf. -ier.
tocată, TOCÁTĂ, tocate, s.f. 1. Compozitie muzicala pentru instrumente cu claviatura. 2. Piesa muzicala de virtuozitate pentru un instrument sau pentru orchestra, având un ritm sacadat. – Din it. toccata.
ton, TON2, tonuri, s.n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursa care vibreaza sinusoidal în timp; interval dintre doua sunete (muzicale) situate la o distanta de o secunda mare; p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanta dintre treptele alaturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei bucati muzicale. ♢ Expr. A da tonul = a) a intona treptele principale, din punct de vedere functional, ale gamei în care este scrisa o bucata muzicala; a stabili tonalitatea unei cântari vocale, orientându-se dupa diapazon; b) a initia, a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. Înaltimea cu care se pronunta o silaba. ♦ Felul în care urca sau coboara glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonatie; fel de a spune ceva. ♢ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanta felului în care se spune ceva. A schimba tonul = a-si schimba atitudinea. 4. (Înv.) Accent. II. 1. Atmosfera specifica rezultata din cuprinsul unei opere literare; nota dominanta a stilului sau a vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanta a unei culori. 3. (Înv.; în expr.) A-si da ton = a-si da importanta, aere. – Din fr. ton, lat. tonus.
top, TOP2, topuri, s.n. Clasament al preferintelor pentru spectacole, actori, bucati muzicale, manifestari artistice etc., pe baza punctajului oferit de publicul spectator sau de specialisti, direct sau prin corespondenta. – Din engl. top.
tortură, TORTÚRĂ, torturi, s.f. Suferinta fizica (sau morala) violenta. – Din fr. torture, lat. tortura.
tremur, TRÉMUR, tremure, s.n. 1. Miscare involuntara, rapida a corpului sau a unei parti a corpului, provocata de frig, de frica, de o boala etc., tremuratura, tremurat1, tremurici. 2. Miscare, clatinare, zguduitura usoara si repetata a unei plante, a unui lucru. 3. Vibratie a glasului, provocata de o emotie (puternica); vibratie a sunetelor executate cu un instrument muzical. – Din tremura (derivat regresiv).
trompetă, TROMPÉTĂ, trompete, s.f. Instrument muzical de suflat, alcatuit dintr-un tub de alama îndoit de doua ori si terminat la un capat cu o deschizatura în forma de pâlnie; goarna. – Din fr. trompette.
trudă, TRÚDĂ, trude, s.f. (Pop.) 1. Efort fizic sau intelectual deosebit; munca grea, istovitoare; oboseala, osteneala. ♢ Loc. adv. Cu truda = din greu, cu mare efort. ♦ Rodul, rezultatul concret al ostenelii cuiva; agoniseala, folos, câstig. 2. Chin, suferinta; durere, necaz. – Din trudi (derivat regresiv). Cf. sl. t r u d ŭ.
tub, TUB, tuburi, s.n. 1. Piesa de forma cilindrica, din metal, sticla, cauciuc etc., goala în interior, cu diametre si lungimi diferite, întrebuintata de obicei pentru scurgeri, transporturi sau pastrare de lichide sau gaze. ♦ Sistem tehnic având o carcasa în forma de tub (1); spec. corp tubular în care se introduc unele conducte electrice în cladiri. ♢ Tub electronic = dispozitiv sau aparat constituit dintr-un recipient etans (de sticla sau de metal), vidat sau cu gaz rarefiat, si echipat cu doi sau mai multi electrozi, între care se stabilesc curenti electrici. ♦ (La unele instrumente muzicale) Ţeava care produce sunete de diferite tonalitati (în functie de lungimea si diametrul piesei respective) când trece un curent de aer prin ea. ♦ Învelis cilindric din metal sau din carton, în care se afla explozibilul si proiectilul unei arme de foc. ♦ Recipient subtire din metal, în care se tin diferite paste alimentare sau preparate cosmetice si medicale. 2. Canal natural care intra în componenta unor aparate sau organe animale si vegetale si prin care circula hrana, aer etc. ♢ Tub fonator = organ (în forma de canal) cu care se realizeaza sunetele în vorbire, marginit în partea posterioara de laringe si în partea anterioara de buze si de nari. – Din fr. tube, lat. tubus.
amoroso, AMORÓSO adv. (Indica modul de executare al unei bucati muzicale) Cu gingasie, cu multa caldura. [Pr.: amorózo] – Cuv. it.
folclor, FOLCLÓR s.n. 1. Totalitatea creatiilor artistice, literare, muzicale, plastice, etc., a obiceiurilor si a traditiilor populare ale unei tari sau ale unei regiuni. 2. Stiinta care se ocupa cu creatiile artistice, obiceiurile si traditiile populare. – Din fr., engl. folklore.
folk, FOLK s.n., adj. invar. 1. Stil în muzica usoara contemporana care utilizeaza motive din muzica populara. 2. Adj. invar. Care apartine folkului (1). – Din engl. folk.
folkist, FOLKÍST, -Ă, folkisti, -ste, s.m. si f. (Fam) Cântaret de muzica folk. – Folk + suf. -ist.
fond, FOND, fonduri, s.n. I. 1. (În corelatie cu forma) Continut. ♢ Articol de fond = articol care trateaza o problema actuala importanta; editorial. Fond lexical principal sau fondul principal (de cuvinte) = partea esentiala a vocabularului unei limbi, caracterizata printr-o mare stabilitate, cuprinzând toate cuvintele cu mare frecventa care denumesc, de obicei, notiuni fundamentale si care sunt, în general, cuvinte vechi, cu numeroase derivate si cu multe expresii si locutiuni. ♢ Loc. adv. În fond = în realitate, de fapt. 2. Totalitatea trasaturilor esentiale ale caracterului unei persoane (sub aspectul lor pozitiv). 3. Culoare de baza a unui tablou, a unei tesaturi etc. pe care se contureaza desenele sau figurile; câmp. ♦ Desen executat pe un suport opac, care serveste drept decor în desfasurarea desenelor animate. ♦ Ansamblul desenelor sau ornamentelor care se imprima cu o culoare mata pe suprafata hârtiei, folosite la tiparirea actiunilor si a altor actiuni de valoare. 4. Nume dat unor probe sportive care se desfasoara pe distante mari si care necesita o deosebita rezistenta fizica. 5. (Fiz.) Radiatie greu de înlaturat sau inevitabila, cu caracter parazit, în prezenta careia se efectueaza o experienta sau o masurare. II. 1. Valoare materiala reprezentata prin bani sau prin alte bunuri economice acumulate sau rezervate pentru un anumit scop. Fond de acumulare v. acumulare. ♢ Expr. (Fam.) A fi în fonduri = a avea bani. 2. Totalitatea bunurilor sau a valorilor de baza dintr-un domeniu al culturii. ♢ Fond de carti = totalitatea cartilor pe care le poseda o biblioteca. – Din fr. fond.
ländler, LÄNDLER [LÉNDLĂR] s. n. dans popular german si austriac cu miscare vioaie, dar nu repede, asemanator cu menuetul; muzica corespunzatoare. (< germ. Ländler)
formă, FÓRMĂ, forme, s.f. 1. (Fil.: În corelatie cu continut) Categorie care desemneaza structura interna si externa a unui continut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ♢ Forme ale constiintei sociale = forme distincte ale vietii spirituale ale societatii, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin functia lor sociala specifica si prin modul specific de reflectare a existentei sociale (filozofia, morala, arta, stiinta etc.). ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se tine seama de marimea ei. 2. Înfatisare, aspect (extern), contur, silueta. ♢ Expr. A fi în forma = a fi, a se gasi în ceele mai bune conditii (fizice si intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maxima capacitate de efort a organismului, obtinuta prin antrenament, disciplina, viata sportiva etc. 3. (Geogr.: în sintagma) Forma de relief = neregularitate a suprafetei pamântului, rezultat al interactiunii agentilor geografici interni si externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a continutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care contribuie la redarea continutului de idei si de sentimente al unei compozitii muzicale; structura unei compozitii muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politica, sociala etc. ♢ Forma de guvernamânt = mod de organizare si de functionare a conducerii statului. 7. Dispozitie de procedura (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotarâri judecatoresti). ♢ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) forma = de ochii lumii, pentru a salva aparentele; formal (1). 8. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprima un sens; aspectul exterior al unui cuvânt pentru a exprima o valoare sau o functie gramaticala. 9. Vas, tipar, model care serveste pentru a da unor materiale o anumita înfatisare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesa prevazuta cu o cavitate de o anumita înfatisare în care se toarna un material si care reprezinta negativul obiectului obtinut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagina de zat completata de jur împrejur cu material de albitura si închisa într-o rama metalica, gata de a fi introdusa în masina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.
formic, FÓRMIC, -Ă, formici, -ce, adj. (În sintagmele) Acid formic = acid organic corosiv, lichid, incolor, volatil, care se gaseste în corpul furnicilor rosii, în frunzele de urzica etc. si care se prepara si pe cale chimica, având întrebuintari în industria textila, farmaceutica si în tabacarie. Aldehida formica v. aldehida. – Din fr. formique.
forte, FÓRTE adj. invar., adv. 1. Adj. invar. (Livr.) Tare, puternic. ♢ Expr. A se face forte = a face toate eforturile pentru a reusi într-o actiune, a se declara capabil, în stare sa depaseasca o încercare anevoioasa. 2. Adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu sonoritate intensa, puternica; tare. ♢ Forte fortissimo = extrem de tare. – Din it. forte, lat. fortis.
fortissimo, FORTÍSSIMO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu cea mai mare intensitate sau putere; foarte tare. – Cuv. it.
forţă, FÓRŢĂ, forte, s.f. I. 1. Capacitate pe care o au fiintele vii de a depune un efort, de a executa actiuni fizice prin încordarea muschilor; putere fizica, vigoare, tarie. ♢ Tur de forta = actiune greu de realizat, care cere multa putere fizica, multa abilitate si multa energie morala. 2. Tarie, putere. ♦ Energie (morala). ♦ Aptitudine, capacitate, putinta de a realiza ceva. ♢ Loc. adj. De forta = foarte capabil. 3. Persoana înzestrata cu putere si cu energie, care actioneaza intens într-un anumit domeniu de activitate. 4. (De obicei la pl. si urmat de determinarea "armata") Totalitatea unitatilor militare ale unui stat; armata. ♢ Forte militare = subunitatile, unitatile, marile unitati si formatiile care intra în compunerea fortelor armate. Forta vie = termen prin care se denumeste în mod obisnuit pe câmpul de lupta personalul militar. 5. (Ec.; în sintagma) Forta de munca = capacitatea de munca a omului, totalitatea aptitudinilor fizice si intelectuale care exista în organismul omului si pe care el le pune în functiune atunci când îndeplineste o activitate sociala utila; p. ext. totalitatea persoanelor care dispun de capacitate de munca. II.1. Energie existenta în natura. ♦ (Fiz.) Actiune care, exercitata de un sistem fizic asupra altuia, îi schimba starea de repaus sau de miscare sau îl deformeaza; spec. actiune mecanica care schimba starea de miscare a unui corp; marime dirijata care reprezinta aceasta actiune. 2. (Fiz.; înv.) Energie. ♢ Forta motoare = energie folosita pentru punerea în miscare a corpurilor. Forta de tractiune = forta exercitata de un vehicul motor (locomotiva, nava, tractor etc.) asupra unei masini sau asupra unui vehicul pe care îl remorcheaza. III. 1. Putere de constrângere, violenta. ♢ Loc. adv. Cu forta = în mod fortat, cu sila. Prin forta împrejurarilor = constrâns de motive obiective. 2. (În sintagma) Caz de forta majora = situatie în care cineva nu poate actiona sau proceda asa cum ar dori, din cauza unor împrejurari constrângatoare. – Din fr. force, it. forza.
fosilizare, FOSILIZÁRE, fosilizari, s.f. Actiunea de a se fosiliza si rezultatul ei; ansamblu de fenomene fizice, chimice si biologice care intervin dupa moartea unui organism si care fac posibila conservarea lui în straturile geologice. – V. fosiliza.
frază, FRÁZĂ, fraze, s.f. 1. Îmbinare de propozitii, care se afla în raport de coordonare sau de subordonare, exprimând una sau mai multe judecati. ♦ Fel de exprimare. 2. (În sintagma) Fraza muzicala = unitate muzicala alcatuita dintr-o succesiune de sunete cu un sens expresiv propriu. – Din fr. phrase, lat. phrasis.
amnezic, AMNÉZIC, -Ă, amnezici, -ce, adj., subst. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care a fost atinsa de amnezie. 2. Adj., s.n. (Substanta) care provoaca amnezie. – Din fr. amnésique.
laitmotiv, LÁITMOTIV s. n. 1. motiv, tema având o anumita semnificatie, care caracterizeaza un personaj, o situatie si care se repeta adesea în cursul unei compozitii muzicale; (p. ext.) fragment, motiv muzical care se repeta. 2. (fig.) idee de baza a unei opere literare etc. care se repeta de mai multe ori. (< germ. Leitmotiv)
frigorifer, FRIGORIFÉR, -Ă, frigoriferi, -e, adj. (Despre un sistem fizico-chimic sau tehnic) Care transfera frigul. ♢ Lant frigorifer = serie de instalatii frigorifice prin care se asigura conservarea si transportul la rece al alimentelor. Agent frigorifer = agent frigorific care transfera frig la un mediu ce trebuie racit de la un mediu care se afla la o temperatura mai joasa. ♦ (Substantivat; impr.) Cladire sau încapere prevazuta cu instalatii de racire sub temperatura mediului înconjurator si folosita pentru conservarera unor cantitati mari de alimente, medicamente etc.; instalatie frigorifica. – Din fr. frigorifére.
frumos, FRUMÓS, -OÁSĂ, frumosi, -oase, adj., adv., s.n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat; despre fiinte si parti ale lor, despre lucruri din natura, obiecte, opere de arta etc.) Care place pentru armonia liniilor, miscarilor, culorilor etc.; care are valoare estetica; estetic. ♢ Arte frumoase = pictura, sculptura, gravura (în trecut si arhitectura, poezie, muzica, dans) ♦ (Substantivat, f. pl. art.) Ielele. 2. Care place, care trezeste admiratia din punct de vedere moral. ♢ Expr. (Substantivat) A lua (pe cineva) cu frumosul = a trata (pe cineva) blajin, cu menajamente. 3. (Despre timp) Senin, calm (din punctul de vedere al starii atmosferice). 4. (Despre lucruri sau fapte) Important, considerabil, remarcabil. II. Adv. 1. În mod placut, armonios, estetic. 2. Potrivit, bine; asa cum se cuvine. ♢ Expr. A sta (sau a sedea) frumos = (despre obiecte de îmbracaminte) a i se potrivi (cuiva), a-i veni bine; (despre purtari) a fi asa cum trebuie, cum se cere. A face frumos = (despre câini) a sta sluj. A fi frumos (din partea cuiva) = a se cuveni, a fi cuviincios; a fi laudabil. III. S.n. Categorie fundamentala a esteticii prin care se reflecta însusirea omului de a simti emotie în fata operelor de arta, a fenomenelor si a obiectelor naturii etc. si care are ca izvor obiectiv dispozitia simetrica a partilor obiectelor, îmbinarea specifica a culorilor, armonia sunetelor etc. – Lat. formosus.
frunzică, FRUNZÍCĂ, frunzici, s.f. (Rar) Frunzulita. – Frunza + suf. -ica.
frunzuliţă, FRUNZULÍŢĂ, frunzulite, s.f. Diminutiv al lui frunza; frunzisoara, frunzulica, frunzuleana, frunzuca, frunzica, frunzita, foita. – Frunza + suf. -ulita.
ftizic, FTÍZIC, -Ă, ftizici, -ce, adj., s.m. si f. Bolnav de ftizie; tuberculos, tebecist, ofticos, atacat. – Din fr. phtisique, lat. phtisicus.
atomistică, ATOMÍSTICĂ s.f. Fizica nucleara. – Din fr. atomistique.
atonalism, ATONALÍSM s.n. Mod de a crea o compozitie muzicala prin negarea legilor organizarii armonice a sunetelor. – Atonal[itate] + suf.-ism.
atonie, ATONÍE s.f. Reducere a elasticitatii unui tesut, în special a muschilor. ♦ Stare fizica ce se manifesta prin lipsa de putere. – Din fr. atonie.
atonalitate, ATONALITÁTE, atonalitati, s.f. Lipsa de tonalitate; metoda de compozitie muzicala care neaga tonalitatea, armonia. – Din fr. atonalitaté.
ataca, ATACÁ, atác, vb. I. 1. Tranz. (Mil.) A începe sau a duce un atac (1). 2. A comite o agresiune împotriva unei persoane, unui stat etc. 3. Intranz. A avea sau a lua initiativa într-un joc sportiv. 4. Tranz. Fig. A duce o campanie violenta si sustinuta împotriva unei situatii, unei teorii etc. sau împotriva celor care le sustin. ♦ A cere justitiei sa reexamineze o hotarâre care nu satisface una dintre parti. 5. Tranz. A vatama; a roade; a arde; a distruge. ♦ Refl. (Pop.) A se îmbolnavi de tuberculoza pulmonara. ♦ Refl. (Arg.) A se enerva, a se irita, a se înfuria. 6. Tranz. Fig. A începe sa studieze o problema. ♦ A începe executarea unei bucati muzicale. – Din fr. attaquer.
amuzie, AMUZÍE s.f. Pierdere sau tulburare a functiilor de întelegere, elaborare si exprimare muzicala (vocala sau instrumentala). ♦ (Rar) Ignoranta în ceea ce priveste muzica. – Din lat. amusia.
atacat, ATACÁT, -Ă, atacati, -te, adj., s.m. si f. (Pop.) (Om) ftizic. – V. ataca.
atavism, ATAVÍSM s.n. Aparitie la un descendent animal sau vegetal a unor particularitati (fizice sau psihice) proprii ascendentilor îndepartati. – Din fr. atavisme.
atlet, ATLÉT, -Ă, atleti, -te, s.m. si f. Sportiv care practica atletismul. ♦ Persoana cu o constitutie fizica robusta (si armonioasa). – Din fr. athlète, lat. athleta.
atomist, ATOMÍST, -Ă, atomisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine atomismului, care se refera la atomism. 2. Adj., s.m. si f. (Persoana) care admite, propaga, sustine atomismul; spec. specialist în fizica atomica. – Din fr. atomiste.
fugă, FÚGĂ2, fugi, s.f. Forma muzicala polifonica pe doua sau mai multe voci, în care o melodie expusa de o voce este reluata pe rând de celelalte voci si dezvoltata dupa legile contrapunctului. – Din it. fuga.
pacifica, PACIFICÁ, pacífic, vb. I. Tranz. 1. A face sa înceteze conflictele armate, luptele etc., a restabili pacea. ♦ A pune capat unui conflict, unor certuri, neîntelegeri etc.; a înlatura, a aplana. 2. (Rar) A restabili linistea sufleteasca, a aduce împacarea; a atenua durerea fizica; a linisti, a potoli. – Din fr. pacifier, it. pacificare.
pai, PAI, paie, s.n. Tip de tulpina simpla, în general fara ramificatii si cu internodurile lipsite de maduva, caracteristic pentru cereale (grâu, orz, orez etc.) si pentru alte plante din familia gramineelor; (la pl.) gramada de asemenea tulpini ramase dupa treierat. ♢ Expr. Om de paie = om fara personalitate, de care se serveste cineva pentru a-si atinge un scop personal. Foc de paie = entuziasm sau pasiune trecatoare. Arde focu-n paie ude, se zice despre un sentiment, o pornire care mocneste (fara a izbucni). A întemeia (ceva) pe paie = a cladi, a realiza (ceva) pe temelii subrede. (Fam.) Vaduva, (sau, rar) vaduv de paie = sotie sau sot care a ramas o perioada scurta de timp fara sot sau, respectiv, fara sotie. A fugi ca taunul cu paiul = a fugi foarte repede. A stinge focul cu paie sau a pune paie pe(ste) foc = a înrautati si mai mult situatia (dintre doi adversari); a întarâta, a atâta pe cei care se cearta. A nu lua un pai de jos = a nu face absolut nimic. ♦ Bucata din aceasta tulpina sau tub subtire din material plastic cu care se sorb unele bauturi. – Lat. palea.
labil, LABÍL, -Ă adj. 1. nestatornic, schimbator, instabil. 2. (despre un sistem fizic) în stare de echilibru instabil. 3. (despre debitul verbal al unor bolnavi mintali) abundent si necontrolat. (< fr. labile, lat. labilis)
paleogeofizic, PALEOGEOFÍZIC, -Ă, paleogeofizici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a geofizicii care studiaza structura si proprietatile fizice ale globului terestru în trecutul geologic. 2. Adj. Referitor la paleogeofizica (1). [Pr.: -le-o-ge-o-] – Din fr. paléogéophysique, engl. paleogeophysics.
paleogeografie, PALEOGEOGRAFÍE s.f. Ramura a geologiei care are ca obiect reconstituirea si reprezentarea pe harta a conditiilor fizico-geografice existente în diferite epoci ale istoriei geologice a Pamântului. [Pr.: -le-o-ge-o-] – Din fr. paléogéographie.
palestră, PALÉSTRĂ, palestre, s.f. 1. (În Grecia si în Roma antica) Loc special destinat pentru practicarea gimnasticii, luptelor etc. 2. Scoala de educatie fizica în Atena antica, urmata de baietii în vârsta de 13-15 ani, dupa absolvirea scolii de gramatica si a celei de chitara. – Din lat. palaestra.
palingenezic, PALINGENÉZIC, -Ă, palingenezici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la palingeneza, de palingeneza. – Din fr. palingénésique.
paltin, PÁLTIN, paltini, s.m. Numele a doi arbori: a) arbore înalt, cu frunzele crestate adânc, cu florile mici si fructele prevazute cu aripi, având trunchiul din lemn tare, folosit la fabricarea mobilei, a unor instrumente muzicale etc. (Acer pseudoplatanus); b) artar. ♦ Lemnul arborilor de mai sus. [Var.: (pop.) pálten s.m.] – Lat. platanus.
pană, PÁNĂ1, pene, s.f. I. 1. Fiecare dintre formatiile epidermice cornoase care acopera corpul pasarilor, servind la protectia lui si la zbor, compusa dintr-un cotor pe care sunt asezate simetric, de-o parte si de alta, fire (pufoase). ♢ Expr. Usor în pene = îmbracat subtire, sumar; p. ext. prost îmbracat, zdrentaros. Smuls de pene = rusinat, umilit. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ♢ Compuse: pana-zburatorului = planta erbacee cu frunze paroase, si cu flori mari, violete sau albe, fara miros (Lunaria annua); pana-gâstei = specie de muschi cu tulpina dreapta, cu ramuri arcuite si inegale, formând tufe mari, verzi sau galbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene1 (I 1) sau aripa care serveste la diverse scopuri practice gospodaresti. 2. (La pl.) Pene1 (I 1) de pasare sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. asternut (moale) de pat (cu pene), fulgi etc.). 3. Pana1 (I 1) de gâsca, ascutita si despicata la vârf, întrebuintata altadata ca instrument de scris cu cerneala; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce serveste la scris. ♦ Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv facut din cotor de pana1 (I 1), care serveste sa tina cârligul unditei la adâncimea dorita. 5. Podoaba din pene1 (I 1), care se poarta la palarie, în par etc. ♦ (Pop.) Podoaba pentru palarie facuta din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (În sintagma) Categorie pana = categorie în care intra boxerii între 54 si 57 kg, luptatorii între 57 si 63 kg etc. II. 1. Piesa de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuintata la despicarea lemnelor, la detasarea unor bucati dintr-un material, la fixarea sau la întepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de masini, a unor elemente de constructie etc. ♦ (Tipogr.) Piesa care se intercaleaza între matritele de linotip, pentru a le spatia. ♦ Felioara de slanina cu care se împaneaza carnea ce urmeaza sa fie fripta. 2. Partea ciocanului, opusa capului, prelungita si subtiata spre vârf. ♦ Partea lata, plata a unor obiecte, instrumente etc.; lama. 3. Betisor cu care se strânge frânghia ferastraului pentru a întinde pânza; cordar. 4. (În sintagma) Pana capastrului sau pana de capastru = streang sau curea cu care se priponeste calul. 5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotita în jurul unui ax vertical si asupra careia se exercita presiunea apei când se schimba directia de miscare a navei. 6. Placa mica de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (În sintagma) Pana de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [Var.: (înv. si reg.) peána s.f.] – Lat. pinna.
pandoră, PANDÓRĂ, pandore, s.f. Instrument muzical cu coarde, asemanator cu lauta, folosit în sec. XVI-XVII. – Din fr. pandore.
pantopon, PANTOPÓN s.n. Substanta extrasa din opiu sub forma de pulbere bruna cu gust amar, solubila în apa, cu actiune analgezica similara opiului. – Din fr. pantopon.
papetărie, PAPETĂRÍE, papetarii, s.f. Magazin sau sectie într-o librarie în care se vând caiete, hârtie, creioane, penite etc. ♢ Produs (sau articol) de papetarie = produs obtinut sub forma de foi (hârtie., carton) sau de obiecte din pasta de fibre celulozice. – Din fr. papeterie.
paracetamol, PARACETAMÓL s.n. Produs farmaceutic cu actiune analgezica si antipiretica. – Din fr. paracétamol, engl. paracetamol.
paracistită, PARACISTÍTĂ, paracistite, s.f. (Med.) Inflamatie a tesutului conjunctiv din jurul vezicii urinare. – Din fr. paracystite.
parafazic, PARAFÁZIC, -Ă, parafazici, -e, adj., s.m. si f. (Bolnav) de parafazie. – Din fr. paraphasique.
parafrază, PARAFRÁZĂ, parafraze, s.f. 1. Expunere, explicatie etc. într-o formulare personala (si mai dezvoltata) a continutului unui text, al unei comunicari orale etc. 2. Piesa muzicala instrumentala de virtuozitate care constituie o prelucrare libera a unei teme cunoscute. – Din fr. paraphrase.
parcă, PÁRCĂ1 adv. Se pare ca..., s-ar crede ca..., s-ar zice ca...; (în constructii negative) nu prea. Parca îl cunosc. ♦ Este posibil, se pare ca da. Ma cunosti? – Parca. ♦ (Cu valoare de conjunctie) Ca si cum, ca si când. Îmi raspunde parca n-ar avea gura. ♦ Ca si cum ar fi, ca si când ar fi. Venea parca o adiere. – Parea + ca.
parte, PÁRTE, parti, s.f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în raport cu întregul; fragment, bucata, portiune. ♢ În parte = a) loc. adv. în oarecare masura, partial; b) loc. adj. si adv. separat, deosebit, unul câte unul, pe rând; c) loc. adv. facând abstractie de ceilalti, aparte. ♢ Expr. În (cea mai) mare parte = în majoritate; în buna masura. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. Parte parte... = (despre oameni) unii... altii...; (despre lucruri) atât... cât si...; (în corelatie cu sine însusi) unii oameni..., alti oameni...; unele lucruri..., alte lucruri 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componenta sau de esenta unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ♢ Parte de vorbire (sau de cuvânt) = categorie de cuvinte grupate dupa sensul lor lexical fundamental si dupa caracteristicile morfologice si sintactice. Parte de propozitie = cuvânt sau grup de cuvinte din alcatuirea unei propozitii, care poate fi identificat ca unitate sintactica aparte dupa functia specifica îndeplinita în cadrul propozitiei. ♢ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupari. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecarui interpret sau fiecarui instrument dintr-o partitura muzicala scrisa pentru ansambluri. ♦ Spec. Portiune a corpului unui om sau al unui animal care formeaza o unitate în cadrul întregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împartire, printr-o învoiala, dintr-o mostenire etc. ♢ Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un câstig (realizat în comun), pe care si-o rezerva cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea în vedere cu... A-si face parte (din...) = a-si însusi ceva (în mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia împreuna cu altul de pe urma unui câstig. ♦ (Pop.) Ceea ce e harazit sau sortit (în bine sau în rau) cuiva; soarta, destin. ♢ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existenta cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea sa convietuiasca cu cineva drag. (Fam., ca formula de juramânt) Sa n-am parte de tine daca stiu. ♦ Noroc, sansa. ♦ (Concr.; pop.) Persoana considerata ca fiind predestinata sa devina sotul sau sotia cuiva ori în legatura cu care se face un proiect de casatorie. 4. Contributie în bani sau în munca la o întreprindere, la o afacere etc., dând dreptul la o cota corespunzatoare din beneficiu; (concr.) cota respectiva care revine fiecarui participant. ♢ Loc. adj. si adv. În parte = a) (care se face) în mod proportional; b) (în sistemul de arendare a pamânturilor) (care se face) în dijma, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata într-o anumita cota din beneficiul realizat. ♢ Expr. Parte si parte = în parti, în cote egale. II. 1. Regiune (geografica), tinut; loc; tara. ♢ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau partile) locului = care este din (sau în) regiunea despre care se vorbeste; bastinas, originar (din...). Loc. adv. În (sau din, prin) toate partile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. În nici o parte = nicaieri. În ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbeste; pe acolo. În alta parte = aiurea. 2. Margine, latura, extremitate a unui lucru, a corpului unei fiinte etc.; fiecare dintre cele doua laturi sau dintre fetele ori muchiile unui obiect. ♢ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de alta parte... (sau pe de alta...) = într-un loc..., într-alt loc...; într-o privinta..., în alta privinta..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Într-o parte = strâmb, oblic, piezis. La o parte: a) într-o latura, la oarecare distanta, mai la margine; b) izolat, separat. ♢ Expr. A se da la o (sau într-o) parte = a se da în laturi, a face loc sa treaca cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (sa actioneze, sa ia pozitie). La o parte! = fereste-te! fa loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a îndeparta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strânge. A lasa la o parte = a renunta la..., a înceta sa... (Fam.) A fi (cam) într-o parte = a fi zapacit, ticnit, nebun. 3. Directie, sens (în spatiu); 4. Fig. Punct de vedere într-o problema data; privinta. Din partea mea fa ce vrei. III. Categorie sociala, profesionala etc.; tabara, grup, colectivitate; persoanele care alcatuiesc o asemenea categorie, tabara etc. ♢ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatalui) = care face parte din familia mamei (sau a tatalui). ♢ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alaturi de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea în favoarea, în sprijinul sau. A lua (sau a tine) parte (sau partea) cuiva = a apara, a sustine; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) în partea cuiva = a semana cu cineva (din familie). Din partea cuiva = în numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; în sintagmele) Parte(a) barbateasca = (fiinta de) sex masculin; totalitatea barbatilor. Parte(a) femeiasca = (fiinta de) sex feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate într-o actiune, într-o afacere sau într-un proces; fiecare dintre statele implicate într-un conflict, angajate în tratative etc. ♢ Parte contractanta = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.
partidă, PARTÍDĂ, partide, s.f. 1. Desfasurare completa a unui joc distractiv sau sportiv, cu toate fazele lui succesive, în urma carora se stabilesc câstigatorii; întrecere sportiva; meci. ♢ Expr. (Fam.) A pierde partida = a nu reusi într-o actiune sau într-o întreprindere, a suferi un esec, a nu avea nici o sansa. ♦ Petrecere, distractie în grup, organizata dupa un anumit program. O partida de vânatoare. 2. Casatorie sau proiect de casatorie (avantajos); p. ext. persoana vizata pentru un proiect de casatorie. 3. (Înv.) Partid; grupare, tabara. ♢ Expr. A fi de partida cuiva = a fi partizanul unei grupari. A lua partida cuiva = a trece de partea cuiva, a lua apararea cuiva. 4. (Cont.) Cont. ♢ (Contabilitate în) partida dubla = metoda de evidenta contabila în care înregistrarea operatiilor se face concomitent în debitul unui cont si în creditul altui cont. (Contabilitate în) partida simpla = metoda de evidenta contabila în care înregistrarea se face fie numai în debitul unor conturi, fie numai în creditul altor conturi. 5. Cantitate de marfuri vânduta sau cumparata o data. 6. Parte dintr-o compozitie muzicala executata de unul dintre membrii unui ansamblu, care executa aceasta parte. [Pl. si: (4) partizi] – Din ngr. partídha, it. partita, fr. partie.
partitură, PARTITÚRĂ, partituri, s.f. Notatie muzicala cuprinzând toate partile vocilor sau ale instrumentelor, astfel dispuse încât sa poata fi urmarite concomitent; p. ext. compozitie muzicala; partitiune. – Din it. partitura, germ. Partitur.
pasaj, PASÁJ, pasaje, s.n. 1. Spatiu amenajat între doua rânduri de cladiri sau coridor al unei cladiri asezat la nivelul strazii, pe care trec pietoni sau, rar, vehicule dintr-o strada în alta; p. gener. loc de trecere. ♦ Portiune de strada cu marcaje speciale, folosita ca loc de traversare pentru pietoni. ♦ Încrucisare la niveluri diferite între doua sau mai multe cai de circulatie rutiera sau între un drum rutier si o cale ferata. 2. Fragment dintr-un text scris. ♦ Succesiune melodica într-o compozitie muzicala, formata din note scurte si rapide, care face trecerea între diferitele teme ale piesei. 3. Migratiune periodica a pasarilor. ♢ Loc. adj. De pasaj = care este în trecere printr-o anumita tara în perioada migratiunilor. ♦ Cârd, stol (aflat în migratie). 4. Trecere a metalelor, a fibrelor textile etc. printre doi sau mai multi cilindri metalici asezati în laminor la distanta reglabila si care se rotesc în sens invers. [Var.: (rar) paságiu s.n.] – Din fr. passage, it. passagio, germ. Passage.
pasiune, PASIÚNE, pasiuni, s.f. 1. Stare afectiva si intelectuala deosebit de intensa si stabila, manifestata ca o tendinta care polarizeaza procesele psihice ale omului, determinându-l prin intensitatea efectelor sau prin permanenta actiunii lor. ♢ Loc. adv. Cu pasiune = înflacarat, entuziast; intens. 2. Înclinatie vie, însotita de placere pentru obiectul studiat sau pentru profesiunea exercitata. ♦ Dorinta, aspiratie. 3. Dragoste puternica fata de o persoana (de sex opus). 4. Tendinta puternica si nestapânita însotita de o preocupare excesiva si obsedanta pentru satisfacerea unor dorinte (reprobabile); patima, viciu. S. (Concr.) Ceea ce constituie obiectul unei pasiuni (1-4). 6. Gen muzical înrudit cu oratoriul, dar al carui text este întotdeauna inspirat din patimile evanghelice; bucata muzicala apartinând acestui gen. [Pr.: -si-u-] – Din fr. passion, lat. passio, -onis, germ. Passion.
pasiv, PASÍV, -Ă, pasivi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care nu reactioneaza în nici un fel, care este lipsit de initiativa si de interes pentru ceea ce face, vede etc.; inactiv. ♦ Vocabular pasiv = parte a vocabularului care nu e folosita în mod frecvent în vorbire. Aparare pasiva = ansamblul masurilor luate pentru a feri un oras, o cladire etc. de atacuri aeriene inamice. Drept electoral pasiv = dreptul de a fi ales în diverse organe legislative. 2. (Gram.; despre diateze, forme verbale, conjugari etc.) Care arata ca subiectul gramatical sufera actiunea facuta de altcineva. ♦ (Substantivat, n.) Diateza pasiva (I 2) a unui verb. 3. (Despre metale, aliaje) Care prezinta fenomenul de pasivitate (2). II. S.n. 1. (Fin.; adesea adjectival) Totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi, privite sub aspectul provenientei lor la un moment dat si al destinatiei lor. ♦ Parte a bilantului contabil în care sunt înscrise fondurile unei întreprinderi sau ale unei institutii la un moment dat. 2. (Jur.) Parte din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice alcatuita din datorii sau din alte obligatii ce se pot evalua în bani. – Din fr. passif, lat. passivus, germ. passiv, Passiv.
pastişă, PASTÍSĂ, pastise, s.f. Lucrare literara, muzicala sau plastica, de obicei lipsita de originalitate si de valoare, în care autorul preia servil temele sau mijloacele de expresie ale unui mare creator; imitatie, copie. – Din fr. pastiche.
pastoral, PASTORÁL, -Ă, pastorali, -e, adj., s.f. 1. Adj. De pastor, pastoresc; p. ext. de la tara. câmpenesc, rustic. 2. Adj. (Despre creatii literare) Care zugraveste în mod idilic viata pastorilor, viata de la tara; bucolic. 3. S.f. Opera literara cu continut pastoral (2); bucolica. ♦ Compozitie muzicala în care sunt evocate crâmpeie din viata câmpeneasca, rurala. 4. adj. (Rar) Care apartine pastorilor sau preotilor, privitor la pastori sau la preoti. Cârja pastorala. 5. S.f. Scrisoare publica, cuprinzând îndemnuri si urari, prin care un arhiereu se adreseaza preotilor si credinciosilor cu ocazia sarbatorilor religioase mari sau a altor evenimente importante. – Din fr. pastoral, lat. pastoralis, it. pastorale.
patetism, PATETÍSM s.n. Însusirea de a înduiosa, de a impresiona, de a misca puternic (prin vorbe, muzica etc.); caracterul patetic, emotionant al unei opere literare, muzicale, al unui lucru etc.; atitudine patetica. – Din fr. pathétisme.
patimă, PÁTIMĂ, patimi, s.f. 1. Sentiment puternic si violent care copleseste pe om, întunecându-i adesea dreapta judecata; p. ext. pasiune, iubire excesiva pentru ceva, pornire nestapânita; suferinta morala. ♦ Partinire, partialitate; dusmanie, ura. ♢ Loc. adv. Cu patima = patimas. 2. (Înv. si pop.) Suferinta fizica, cazna, chin; boala. ♢ (În credinta crestina) Patimile Mântuitorului = suferintele îndurate de Isus Cristos. Saptamâna patimilor = saptamâna dinainte de Pasti; saptamâna mare. [Var.: pátema s.f.] – Din ngr. páthima.
patologic, PATOLÓGIC, -Ă, patologici, -ce, adj. Care apartine patologiei, privitor la patologie; care indica o boala fizica sau psihica, care este provocat de o boala; p. ext. bolnavicios, morbid. ♢ Anatomie patologica = parte a anatomiei care studiaza transformarile anatomice intervenite în structura tesuturilor si a organelor sub influenta unor boli. – Din fr. pathologique.
patrimoniu, PATRIMÓNIU, patrimonii, s.n. 1. (Jur.) Totalitatea drepturilor si a obligatiilor cu valoare economica, precum si a bunurilor materiale la care se refera aceste drepturi, care apartin unei persoane (fizice sau juridice); (sens curent) bun mostenit prin lege de la parinti (sau de la rude); avere parinteasca. ♢ Separatie de patrimoniu = separare legala a bunurilor personale ale cuiva de bunurile mostenite sau a averii sotului de zestrea sotiei. 2. Totalitatea bunurilor care apartin colectivitatii si sunt administrate de catre organele statului; bun public. ♦ Bunuri spirituale care apartin întregului popor (fiind transmise de la stramosi); mostenire culturala; p. ext. bunuri spirituale, culturale etc. care apartin omenirii întregi. – Din lat. patrimonium, fr. patrimoine.
paucă, PÁUCĂ, pauce, s.f. (Înv. si reg.) Instrument muzical de percutie; timpan. – Din germ. Pauke.
pauză, PÁUZĂ, pauze, s.f. 1. Suspendare, oprire temporara a unei actiuni, a unei miscari, a unei activitati; interval de timp cât dureaza aceasta întrerupere; repaus. ♢ Loc. adv. Fara pauza = continuu, neîntrerupt. ♦ (La scoala) Recreatie1. ♦ (La spectacole) Antract. 2. (Concr.) Semn muzical, corespunzator valorilor de fraze de note, care se pune pe portativ pentru a indica întreruperea unei fraze muzicale si durata acestei întreruperi. 3. (Concr.) Linie orizontala, mai lunga decât cratima, folosita ca semn de punctuatie pentru a indica cititorului o oprire în lectura mai mare decât la virgula sau pentru a separa doua parti deosebite ale unui text. [Pr.: pa-u-] – Din lat. pausa, fr. pause, germ. Pause.
pământ, PĂMẤNT, (3, 4, 5) pamânturi, s.n. 1. Planeta a sistemului solar, locuita de oameni; p. ext. oamenii care locuiesc pe aceasta planeta. ♢ Expr. La capatul (sau marginile) pamântului = foarte departe. De când (e lumea si) pamântul sau cât e lumea si pamântul = a) (de) totdeauna; b) (în constructii negative) niciodata. Ca de la cer la pamânt, se spune pentru a arata marea deosebire dintre doua lucruri. 2. Scoarta globului terestru, partea de uscat a globului terestru; suprafata lui (împreuna cu atmosfera) pe care traiesc oamenii si alte vietati; sol. ♢ Loc. adv. Ca pamântul = a) cu desavârsire, de tot; b) profund, greu; c) (în constructii negative) deloc, în nici un fel. ♢ Loc. adj. si adv. În (sau la) pamânt = (aplecat) în jos (de teama, de emotie, din modestie etc.). La pamânt = a) întins, culcat pe jos; p. ext. (despre oameni) deprimat, învins; b) (în formule de comanda) culca-te! ♢ Expr. A lasa toate la (sau în) pamânt = a lasa balta, la voia întâmplarii; a abandona. Parca l-a înghitit pamântul (sau a intrat în pamânt) = a disparut, s-a facut nevazut. A-i veni cuiva sa intre în pamânt, se spune când cineva se simte foarte rusinat si ar vrea sa nu mai dea ochii cu oamenii. A iesi (sau a aparea) ca din pamânt = a se ivi deodata, pe neasteptate, brusc. A (nu) fi (cu picioarele) pe pamânt = a (nu) avea simtul realitatii. A nu-l mai tine (sau a nu-l mai încapea) nici pamântul (de...) = a simti o emotie puternica. A nu-l mai încapea (pe cineva) pamântul = a fi mândru, încrezut. A nu-l primi (pe cineva) nici pamântul = a fi un ticalos. A nu-l (mai) rabda (sau tine pe cineva) pamântul, se zice (mai ales în imprecatii) despre un om rau. A sterge (sau a stinge, a face sa piara) de pe fata pamântului sau a (se) face una cu pamântul (sau o apa si un pamânt) = a (se) distruge, a (se) nimici. A scoate (sau a aduce) din pamânt (sau din fundul pamântului) = a procura ceva foarte greu de obtinut, cu orice pret. Din pamânt, din iarba verde = cu orice pret, cu orice efort, neaparat. Doarme si pamântul sub om = e liniste, tacere desavârsita. 3. Materie din care e alcatuita partea solida a globului terestru si care este formata dintr-un amestec de granule minerale, provenite din dezagregarea rocilor, si din granule organice, provenite din descompunerea substantelor organice vegetale sau animale. ♢ Pamânt activ (sau decolorat) = material natural pamântos, asemanator argilei, care are proprietatea de a absorbi si retine substante colorate din uleiuri animale, vegetale si minerale. ♦ (Si în sintagma pamânt galben) Lut. ♦ Pamânturi rare = grup de oxizi ai unor elemente chimice rare, asemanatoare din punctul de vedere al proprietatilor lor chimice. 4. Întindere de uscat; continent. ♦ Întindere de teren (cultivabil). ♢ Expr. Sarac lipit pamântului = foarte sarac. 5. Teritoriu, regiune, tinut; p. ext. tara, patrie. ♢ Obiceiul pamântului = suma de norme necodificate, stabilite de practica îndelungata a vietii, transmise urmasilor prin traditie: p. ext. obicei pastrat din vechime, caracteristic unei tari, unei regiuni. – Lat. pavimentum.
pământesc, PĂMÂNTÉSC, -EÁSCĂ, pamântesti, adj. 1. De pe pamânt, specific pamântului; terestru. ♦ P. ext. Propriu omului; omenesc; fizic, trupesc. 2. Bastinas, autohton. 3. Laic; civil. – Pamânt + suf. -esc.
kazoo, KAZOO CAZÚ/ s. n. instrument muzical rudimentar, la negrii din America de Nord, dintr-un tub închis la capat de o membrana care vibreaza o data cu emisia vocala. (< amer. kazoo)
pânzică, PÂNZÍCĂ s.f. Pânza (I 1) subtire (de calitate inferioara). – Pânza + suf. -ica.
pârpăli, PÂRPĂLÍ, pârpalesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A frige un animal sau o bucata de carne la frigare, pe jeratic sau la para focului. ♦ A frige sau a încalzi ceva superficial, la repezeala. 2. Refl. A se încalzi la dogoarea focului sau la soare. II. Refl. (Mai ales în forma perpeli) 1. A se zvârcoli, a se zbate, a se tavali de durere. ♦ Fig. A se framânta, a se chinui, a se zbuciuma. 2. A se rasuci (în asternut), a se întoarce de pe o parte pe alta fara a-si gasi locul (din cauza unei stari fizice sau psihice chinuitoare). [Var.: perpelí vb. IV] – Din bg. pripalja, scr. pripaliti.
pe, PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indica o fiinta) Îl strig pe Ion. A împuscat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indica un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotarât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti. Pe cine sa chem? L-a adus si pe celalalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni. ♢ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe altii, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotarât "câti", "câte", cu valoare de pronume relativ) Pe câti i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am vazut. Aduna pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul "cel") I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedate de adverbul de comparatie "ca") Ma priveste ca pe un strain. ♢ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravan. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legatura cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♢ (Cu o nuanta temporala si distributiva) în schimbul unei munci (de o zi, de o luna etc.); în timp de... Cât sa-ti dau pe an? III. (Introduce un complement circumstantial) 1. (Introduce un complement circumstantial de loc) S-a oprit pe o treapta. ♢ Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ♢ (Cu o nuanta instrumentala) Emisiune pe unde scurte. ♢ (Cu o nuanta temporala) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Da complementului pe lânga care sta o nuanta de aproximatie) Cauta pe dupa banci. ♢ Expr. Pe acasa = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuieste cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formeaza expresii si locutiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de laturi. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstantial de timp) Pe caldura asta o sa ne uscam de sete. ♢ Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; pâna mâine. ♢ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanta adversativa) în acest timp însa, în schimb (în acest timp); iar. ♢ Loc. prep. Pe dupa... = cam dupa... aproximativ dupa... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durata de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare: într-o perioada de... Cantitate de carbune planificata pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primavara. Pe-nserate. ♦ (Formeaza expresii si locutiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstantial de mod) A plecat pe furis. ♢ Expr. (Pop.) A ramâne (sau a fi) pe a cuiva = a ramâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face dupa cum doreste (cineva). (Pop.) Duca-i pe aceea... = daca-i asa..., daca asa stau lucrurile... ♢ (Cu o nuanta locala) Munceau pâna cadeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu pretul..., cu... ♦ (Cu o nuanta instrumentala) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanta cantitativa; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în aceasta masura, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indica un raport de masura) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe saptamâna. ♦ (Formeaza expresii si locutiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din doua. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstantial de cauza, adesea cu nuanta finala) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstantial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., sa... S-a asternut pe somn. 6. (În formule de juramânt) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toata viata. [Var.: (înv. si pop.) pre prep.] – Lat. super, per.
pedeapsă, PEDEÁPSĂ, pedepse, s.f. 1. Masura de represiune, sanctiune aplicata celui care a savârsit o greseala; spec. masura de constrângere prevazuta de lege si aplicata cuiva de o instanta judecatoreasca drept sanctiune pentru o infractiune; condamnare, osânda; situatie în care se afla cel pedepsit, condamnat. 2. Fig. Suferinta (fizica sau morala), chin, supliciu; necaz, nenorocire. – Din pedepsi (derivat regresiv).
pedologie, PEDOLOGÍE1 s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul genezei, al evolutiei si al distributiei solurilor si cu cunoasterea constitutiei lor fizice, chimice si biologice, în scopul stabilirii gradului de fertilitate si a posibilitatilor de ridicare a acesteia. – Din fr. pédologie.
peisagistic, PEISAGÍSTIC, -Ă, peisagistici, -ce, adj. 1. Care apartine peisajului (1), privitor la peisaj, de peisaj. ♦ (Substantivat, f.) Peisaj (1). 2. (Despre pictura, opere literare sau muzicale) Care îsi propune cu precadere descrierea unor privelisti din natura. ♦ (Substantivat, f.) Ramura a picturii care cuprinde peisajul (2). [Pr.: pe-i-] – Peisagiu + suf. -istic.
penitenţă, PENITÉNŢĂ, penitente, s.f. 1. (În practicile crestine) Pedeapsa pe care si-o impune cineva sau pe care i-o da cuiva preotul la spovedanie, pentru ispasirea pacatelor; canon, p. ext. privatiune (de ordin fizic, material); viata aspra pe care si-o impune cineva. 2. (Livr.) Pocainta. – Din lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza.
anacruză, ANACRÚZĂ, anacruze, s.f. 1. Nota sau grup de note care formeaza o masura incompleta la începutul unei compozitii muzicale. 2. Prima silaba neaccentuata a unui vers. – Din fr. anacrouse.
anacruzic, ANACRÚZIC, -Ă, anacruzici, -ce, adj. (Muz.) Cu anacruza (1), bazat pe anacruza (1). – Anacruza + suf. -ic.
analgeziant, ANALGEZÍANT, -Ă, analgezianti, -te, adj. (Rar) Analgezic.[Pr.: -zi-ant] – Din fr. analgésiant.
analgezic, ANALGÉZIC, -Ă, analgezici, -ce, adj., s.n. (Medicament) care calmeaza sau înlatura temporar durerea. – Din fr. analgésique.
analgezie, ANALGEZÍE s.f. Pierdere a sensibilitatii la durere, provocata prin introducerea în organism a unei substante analgezice. – Din fr. anagésie.
aşa, ASÁ adv., adj. invar. I. Adv. (Modal) 1. În felul acesta; astfel. ♢ Loc. adj. Asa-zis sau asa-numit = pe nedrept sau conventional numit astfel; pretins, fals, aparent, impropriu. ♢ Expr. Asa o fi = e posibil; poate. Si asa = în orice caz; oricum, tot. Si asa, si asa = si într-un fel, si într-altul. Ori asa, ori asa = ori într-un fel, ori într-altul. Asa..., asa = dupa cum..., astfel. Asa si asa = nu prea bine; potrivit. Azi asa, mâine asa = continuând mereu în acest fel. Nici asa, nici asa = nici într-un fel, nici într-altul. ♦ (Concluziv) În concluzie. ♢ Loc. conj. Asa ca = deci. ♢ Expr. Asa-zicând = pentru a spune astfel. 2. În acelasi fel, în acelasi mod. Asa sa faci si tu. ♢ Expr. Si asa mai departe = etcetera. 3. Chiar precum se spune; întocmai, exact. Ai sa faci asa? ♢ Expr. Asa e? sau nu-i asa? = am dreptate? (sau nu am?) Asa? sau cum asa? = adevarat sa fie? Asa? sau asa sta treaba?! = va sa zica astfel stau lucrurile?! Asa, da! = sunt de acord cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Pop. si fam.) Mai asa = a) desigur, fireste; b) nu prea tare. Cam asa = dupa cum zici, ai (macar în parte) dreptate. 4. Atât de... Te uiti asa de trist! 5. (Cu sensul reiesind din context) a) La întâmplare, la nimereala, într-o doara. Vorbeste si el asa. b) Dupa bunul plac, oricum. Am vrut sa fac asa. c) Dintr-o data, ca din senin; pe nesimtite, fara asi da seama. I-a venit asa un gând II. Adj. invar. (Preceda substantivul) Asemenea, atare...; care este atât de mare, de mult, de frumos etc. Asa nunta mai rar. ♢ Expr. Mai asa = nu prea bun (sau frumos, mult etc.). – Lat. eccum-sic.
aşadar, ASADÁR adv. Prin urmare, va sa zica; astfel. – Asa + dar.
astrofizică, ASTROFÍZICĂ s.f. Ramura a astronomiei care se ocupa cu studiul structurii si compozitiei astrilor si a materiei interstelare, cu procesele care se petrec aici etc. – Din fr. astrophysique.
astrofizician, ASTROFIZICIÁN, -Ă, astrofizicieni, -e, s.m. si f. Specialist în astrofizica. [Pr.: -ci-an] – Din fr. astrophysicien.
astrofotometrie, ASTROFOTOMETRÍE s.f. Ramura a astrofizicii practice care se ocupa cu masurarea stralucirii corpurilor ceresti. – Din fr. astrophotométrie.
astrologie, ASTROLOGÍE s.f. (În antichitate si în evul mediu) Prezicere a viitorului pe baza studierii pozitiei si miscarii astrilor, a constelatiilor sau a unor fenomene ceresti. – Din fr. astrologie, lat. astrologia.
asuda, ASUDÁ, asúd, vb. I. Intranz. 1. A secreta sudoare; a transpira, a nadusi. ♢ Expr. (Ir.) A asuda sub limba, se zice despre cei care se plâng ca au muncit din greu, fara sa fi facut în realitate (mai) nimic. ♦ A se aburi. Peretii asuda. 2. Fig. A munci depunând mari eforturi; a osteni, a trudi. – Lat. assudare.
astenie, ASTENÍE, astenii, s.f. (Med.) Stare de oboseala intensa si prelungita, însotita de slabiciune fizica, de scaderea capacitatii de lucru intelectual etc. – Din fr. asthénie.
psihedelic, PSIHEDÉLIC, -Ă, psihedelici, -ce, adj.1. Referitor la psihedelism. 2. Care se caracterizeaza prin efecte de lumina, culoare, atmosfera sonora etc.; care evoca viziuni, halucinatii, vise produse prin drogare. Muzica psihedelica. Pictura psihedelica. – Din engl.psychedelic, fr. psychédélique.
arc, ARC, arcuri, si (2) arce, s.n. 1. Arma (primitiva) de aruncat sageti, alcatuita dintr-o varga flexibila usor încovoiata si o coarda prinsa de extremitatile vergii. ♦ P.anal. Ceea ce are forma unui arc (1). Arcul sprâncenei. 2. Portiune dintr-o circumferinta sau dintr-o linie curba. Arc de cerc. ♦ (Element de) constructie în forma arcuita. ♢ Arc de triumf = monument în forma de portic arcuit cu una sau mai multe arcade, ridicat în amintirea sau pentru sarbatorirea unui fapt însemnat. 3. Organ metalic elastic al unei masini sau al unui mecanism, care are proprietatea de a reveni la forma initiala dupa ce a fost supus unei solicitari. Arc de automobil. ♢ Expr. Parc-ar fi pe arcuri, se zice despre o persoana supla, sprintena. 4. (În sintagma) Arc electric (sau voltaic) = descarcare electrica foarte luminoasa care are loc între doi electrozi prin care circula un curent de mare intensitate. 5. (Fiziol.; în sintagma) Arc reflex = ansamblul elementelor nervoase care asigura realizarea reflexelor. – Lat. arcus.
anestezia, ANESTEZIÁ, anesteziez, vb. I. Tranz. A provoca cu ajutorul unui anestezic, o stare de insensibilitate a organismului sau a unei parti a corpului. [Pr.: -zi-a] – Din fr. anesthésier.
anesteziant, ANESTEZIÁNT, -Ă, anestezianti, -te, adj., s.n. (Rar) Anestezic. [Pr.: -zi-ant] – Din fr. anesthésiant.
anestezic, ANESTÉZIC, -Ă, anestezici, -ce, adj., s.n. (Substanta) care provoaca o anestezie; anesteziant. – Din fr. anesthésique.
anestezie, ANESTEZÍE, anestezii, s.f. Procedeu medical (realizat prin agenti fizici sau chimici) de diminuare sau de suprimare a sensibilitatii la dureri. – Din fr. anesthésie.
anestezimetru, ANESTEZIMÉTRU, anestezimetre, s.n. (Med.) Aparat care masoara cantitatea de anestezic inhalat. – Din fr. anesthésimètre.
asceză, ASCÉZĂ s.f. Ascetism; p. ext. ansamblu de exercitii fizice si spirituale (considerate purificatoare) practicate de unii calugari. – Din fr. ascèse.
artrozic, ARTRÓZIC, -Ă, artrozici, -ce, adj., s.m. si f. (Med.) (Bolnav) de artroza. – Din fr. arthrosique.
animalizare, ANIMALIZÁRE s.f. Tratament aplicat fibrelor textile celulozice pentru a le conferi afinitate fata de colorantii specifici fibrelor animale cu care se amesteca. – Din animal.
animato, ANIMÁTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu însufletire, cu voiciune. – Cuv. it.
anizotrop, ANIZOTRÓP, -Ă, anizotropi, -e, adj. (Despre un corp) Care nu are aceleasi proprietati fizice în toate directiile; care prezinta directii privilegiate. – Din fr. anisotrope.
anortit, ANORTÍT, anortite, s.n. Feldspat plagioclaz cu calciu, cu aspect cenusiu, sticlos, întâlnit în rocile eruptive bazice si în unele sisturi cristaline. – Din germ. Anorthit.
furnizor, FURNIZÓR, -OÁRE, furnizori, -oare, s.m. si f. Persoana fizica sau juridica care furnizeaza, care procura (diverse materiale). – Din fr. fournisseur.
ansamblu, ANSÁMBLU, ansambluri, s.n. 1. Tot unitar rezultat din unirea unor elemente (de acelasi gen); totalitate. ♢ Loc. adj. De ansamblu = general, unitar. ♢ Loc. adv. În ansamblu = în esenta, în general, în linii mari. 2. Colectiv de artisti. 3. Compozitie muzicala scrisa pentru un ansamblu (2). – Din fr. ensemble.
jongla, JONGLÁ vb. intr. a mânui cu abilitate mai multe obiecte (aruncându-le în aer si prinzându-le cu repeziciune etc.). ♢ (fig.) a mânui abil idei, cuvinte etc. (< fr. jongler)
anticomercial, ANTICOMERCIÁL, -Ă, anticomerciali, -e, adj. Care contrazice cerintele comertului. – Anti- + comercial.
vechi, VECHI, VÉCHE, vechi, adj. 1. Care exista de mult timp, din alte vremuri; care tine, dureaza, se face de multa vreme; facut de mult. ♢ Lumea veche = a) societate disparuta sau pe cale de disparitie; b) antichitate; tarile, locuitorii din antichitate; c) nume generic care se da celor trei continente (Europa, Asia, Africa) cunoscute pâna la descoperirea Americii. Vorba veche = vorba mostenita din timpuri vechi; maxima, zicatoare, proverb. ♦ (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epoca îndepartata; care este cunoscut (si studiat) sub aspectul ei din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuti. ♦ (Despre alimente si produse alimentare, farmaceutice etc.) Obtinut, recoltat, preparat de multa vreme; care si-a pierdut calitatile initiale; lipsit de gust, alterat, stricat. 2. Care a fost întrebuintat mult si este stricat, uzat. 3. (Rar) Batrân. ♦ Fig. Îmbatrânit (înainte de vreme). ♦ Care exercita de mult o profesiune. 4. (Marcând raportul dintre oameni) Cu care cineva are relatii, se cunoaste de multa vreme. 5. Care a îndeplinit în trecut o anumita functie, a avut o anumita ocupatie etc. pe care n-o mai are în prezent. 6. (Despre fiinte) Care a trait într-un trecut îndepartat; (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epoca anterioara; perimat. ♢ Loc. adj. si adv. (Înv.) Din vechi = din vechime, de demult. ♦ Care nu se mai întrebuinteaza, nu mai prezinta interes, iesit din uz. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depasit, perimat, pe cale de disparitie. – Lat.pop. veclus (= vetulus).
antifebrină, ANTIFEBRÍNĂ, antifebrine, s.f. Nume generic dat medicamentelor febrifuge si analgezice. – Din fr. antifébrine.
antifonie, ANTIFONÍE s.f. Nume dat în muzica antica modului de a cânta pe mai multe voci alternativ. – Din fr. antiphonie.
apuca, APUCÁ, apúc, vb. I. I. 1. Tranz. A prinde, a lua, a însfaca, a înhata (cu mâna). ♦ A pune mâna (în graba) pe ce are la îndemâna; a lua, a-si însusi ceva la repezeala. ♢ Expr. (Intranz.) (Care) pe unde apuca = (Care) pe unde nimereste. Pe apucate = în mod superficial, când si când, în graba. 2. Refl. A se prinde, a se agata, a se tine (cu mâinile) de ceva sau de cineva. 3. Tranz. Fig. (Despre stari fizice sau sufletesti) A-l cuprinde; a-l coplesi. ♢ Expr. (Fam.) Când te-apuca, mult te tine? = n-ai de gând sa mai ispravesti odata? Ce te-a apucat? se zice (în semn de mirare sau de nemultumire) când cineva comite (pe neasteptate) un act nepotrivit. II. 1. Tranz. A ajunge la timp pentru a gasi pe cineva sau ceva care este gata sa plece. Voia s-apuce trenul. 2. Tranz. A trai atâta, încât sa poata cunoaste pe cineva sau sa fie martor la ceva. ♦ Intranz. A primi ceva prin traditie; a mosteni un obicei, o deprindere etc. Asa a apucat. 3. Tranz. si refl. A începe sa faca ceva; a fi pe punctul de a face ceva; a întreprinde ceva. Se apuca de lucru. III. Tranz. si intranz. A se îndrepta, a se deplasa într-o anumita directie. – Lat. aucupare.
sosie, SOSÍE, sosii, s.f. Persoana care seamana perfect cu alta, încât nu pot fi deosebite fizic. – Din fr. sosie.
ambrozic, AMBRÓZIC, -Ă, ambrozici, -e, adj. (Neobisnuit) Cu parfum de ambrozie; p.ext. dumnezeiesc, minunat. – Dupa fr. ambrosiaque.
face, FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcatui, a fauri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♢ A procura un obiect, dispunând confectionarea lui de catre altcineva. Îsi face pantofi. 2. A construi, a cladi; a ridica, a aseza. Face o casa. Face fânul stoguri. 3. A gati, a prepara, a pregati un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o opera literara; a executa, a realiza o opera artistica. 5. A stabili o lege, o conventie, o întelegere. 6. A câstiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregati ceva într-un anumit scop. Îsi face bagajele. ♦ Expr. A face focul = a atâta, a aprinde focul. ♢ A aranja (parul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naste. ♦ Expr. (Pop. si fam.) De când l-a facut ma-sa sau de când ma-sa l-a facut = de când s-a nascut, dintotdeauna. ♢ (Despre soti) A procrea. ♢ (Despre mamifere) A fata. ♢ (Despre pasari) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (despre fiinte si plante) A capata, a dobândi; a-i aparea. A facut o batatura. ♢ A se îmbolnavi de... A facut scarlatina. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile dupa nastere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burta (sau) pântece = a se îngrasa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multa purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca sa...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a facut, ce-a dres, ca a reusit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face sa se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva sa... Nu ma face sa plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva sa-si schimbe starea initiala, sa ajunga într-o anumita situatie. L-a facut om. ♢ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sanatos) = a (se) însanatosi, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceti din piatra aur. ♢ Expr. A face din tântar armasar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântec (sau spinarea cobza) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a ramâne treaz toata noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) ca este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a facut magar. ♢ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gura = a ocarî sau a certa (pe cineva) rau, fara a-si alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou si cu otet v. otet. V. 1. A savârsi, a faptui, a comite. ♢ Expr. Face ce face si... = încearca prin toate mijloacele si izbuteste sa...; nu stiu cum procedeaza ca...; vorba e ca... A nu avea ce face (sau ce sa faca) = a) a nu avea o ocupatie; b) a nu-i ramâne cuiva nimic de schimbat într-o situatie, a nu avea posibilitatea sa se împotriveasca, sa obiecteze, sa ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul sa comita o imprudenta, o prostie, o gafa. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îti merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul si imposibilul) sa (sau ca sa) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (exprimând surpriza neplacuta si purtând accentul în fraza) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai facut de)...? = ce ti s-a întâmplat ca...? care e cauza ca...? Ce-i de facut (cu cineva sau cu ceva) ? = cum sa se procedeze (cu cineva sau cu ceva) ? N-am facut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se imputa. Vazând si facând = procedând conform situatiei, împrejurarilor, fara un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relatii între...; b) a o pati, a suporta consecintele faptelor sale. Ce are a face? = ce legatura este (între un lucru si altul)? Ce intereseaza? si ce-i cu asta? N-are a face! = nu intereseaza! n-are importanta! (Refl.) S-a facut! = ne-am înteles! s-a aranjat! Fii fara grija! 2. A provoca, a da nastere la..., a cauza, a pricinui. A facut o încurcatura ♢ Expr. Nu face nimic! = (formula de politete cu care se raspunde celui ce-si cere scuze pentru un neajuns sau o suparare pricinuita fara voie) nu are nici o importanta! A i-o face (buna sau lata sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (si buna) = a-i pricinui cuiva un rau, un neajuns. A(-si) face inima rea (sau sânge rau) = a (se) supara, a (se) consuma. A-si face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arata, a manifesta, a acorda. I-a facut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Si-a facut datoria. ♢ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cadea de acord, a încheia o tranzactie (comerciala). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatura. ♦ A studia, a urma un curs sau o forma de învatamânt. Face medicina. 5. (Cu complementul "semn") A atrage cuiva atentia printr-un gest; a da cuiva sa înteleaga ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap ca a înteles. ♢ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a ameninta (pe cineva) cu degetul aratator. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând si deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a strabate un drum sau o distanta. A facut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el si-a facut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a actiona; a se comporta. Fa cum stii. ♦ Refl. (În constructii interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rau), a o duce bine (sau rau). 3. (În superstitii, determinat prin "a bine", "a rau", "a ploaie" etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstitii) A vraji, a fermeca; a descânta. I-a facut de boala. II. 1. A valora, a pretui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonala) A fi vrednic (de a...), a merita (sa...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadreaza cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (catre sau spre...; a o coti (spre...). Am facut la dreapta. ♢ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fa-te încoace! 2. A zice, a spune. Am sa te cert, facea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lasa. ♦ A i se face (cuiva) negru (sau rosu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rau (din cauza supararii, a mâniei); a se supara, a se mânia foarte tare. ♢ Impers. (Pop.) A i se parea cuiva ca vede sau ca aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginatie). Se facea ca vede un palat. 2. (despre drumuri, vai etc.) A se desfasura, a se deschide (înaintea ochilor). Se facea o vale lunga. 3. (despre senzatii sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naste, a se produce (în cineva) deodata, a fi cuprins de... I s-a facut frica. ♢ A fi cuprins de o dorinta nestapânita pentru ceva, a simti dorul de... I s-a facut de duca. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a facut cu el? ♦ Expr. Ce s-a facut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face ca... (sau de...) = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a facut mare. ♦ Loc. vb. A se face galben = a se îngalbeni. A se face vânat = a se învineti. A se face rosu. = a se înrosi, a se îmbujora. ♦ Expr. A se face stapân pe ceva = a lua un lucru în stapînire cu forta sau fara a-i apartine. A se face în doua = (despre drumuri, retele etc.) a se bifurca, a se desparti, a se ramifica. ♢ A ajunge la numarul de..., la un total de... Ceata se face de doua sute de osteni. ♢ A îmbratisa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♢ Intranz. A îndeplini o treaba sau o functie ocazionala. ♢ (determinat prin "la loc", "din nou", "iarasi" etc.) A redeveni. S-a facut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face ca pleaca. ♢ Intranz. A-si lua înfatisarea de..., a se arata, a-si da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.
aranjament, ARANJAMÉNT, aranjamente, s.n. 1. Faptul de a aranja (într-un anumit fel); felul în care este aranjat ceva. 2. Acord, întelegere, învoiala. 3. Prelucrare a unei bucati muzicale pentru instrumente sau voce. 4. (Mat.) Fiecare dintre grupele de obiecte luate dintr-un ansamblu si care se deosebesc între ele prin natura sau prin ordinea obiectelor. – Din fr. arrangement.
antiparticulă, ANTIPARTÍCULĂ, antiparticule, s.f. Particula elementara având aceeasi masa si aceeasi viata medie cu o alta particula elementara, de care difera însa prin semnul sarcinii electrice si prin unele însusiri fizice. – Din fr. antiparticule.
plăsmui, PLĂSMUÍ, plasmuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A crea, a produce, a fauri, a alcatui, a înfaptui. 2. A inventa, a nascoci, a scorni. 3. A falsifica, a contrazice. [Var.: plazmuí vb. IV] – Plasma (înv. "creare, alcatuire" < ngr.) + suf. -ui.
vector, VECTÓR, vectori, s.m. Marime matematica sau fizica definita printr-o valoare numerica, o unitate de masura, o directie si un punct de aplicatie (reprezentata grafic printr-un segment de dreapta orientat). ♢ (Adjectival) Raza vectoare. – Din fr. vecteur.
febră, FÉBRĂ s.f. 1. Temperatura ridicata a corpului, care constituie reactia organismului la un agent infectios, toxic etc.; temperatura, caldura, arsita, fierbinteala. ♦ (Urmat de determinari aratând felul bolii) Nume dat mai multor boli care se manifesta prin temperatura ridicata. ♢ Febra aftoasa v. aftoasa. Febra recurenta v. recurent. Febra musculara = stare de oboseala generala care apare în urma unor eforturi fizice deosebite. 2. Fig. Emotie, neliniste, încordare (înaintea sau la timpul producerii unui eveniment). – Din lat. febris, it. febbre.
aranjor, ARANJÓR, -OÁRE, aranjori, -oare, s.m. si f. Persoana care face un aranjament muzical. – Din fr. arrangeur.
velocitate, VELOCITÁTE, s.f. (Livr.) Iuteala, repeziciune, viteza. – Din fr. vélocité, it. velocitá.
antract, ANTRÁCT, antracte, s.n. Pauza între doua acte sau între doua parti ale unei reprezentatii. ♦ Piesa muzicala care se executa în aceasta pauza. – Din fr. entracte.
antrena, ANTRENÁ, antrenez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) pregati prin exercitii metodice (fizice, tactice, tehnice, psihologice si teoretice) pentru a obtine cele mai bune rezultate într-o activitate sportiva. 2. Tranz. si refl. A atrage sau a se lasa atras într-o actiune, într-o discutie etc.; a (se) înflacara. 3. Tranz. A trage dupa sine, a pune în miscare, a misca un organ de masina sau o masina. ♦ A deplasa un material (solid, lichid sau gazos) cu ajutorul unui fluid în miscare. – Din fr. entrainer.
jaz, JAZ GEZ/ s. n. 1. muzica moderna cu ritm viu, sincopat, cu caracter de improvizatie, preluat din folclorul negrilor din America. 2. orchestra formata din instrumente de suflat si de percutie, care executa acest gen de muzica: jazband. (< fr., amer. jazz)
aplazic, APLÁZIC, -Ă, aplazici, -ce, adj. (Med.; despre tesuturi, organe) Care prezinta aplazie. – Din fr. aplasique.
arabesc, ARABÉSC, arabescuri, s.n. 1. Ornament specific decoratiei arabe, care consta din combinatii de linii si de motive geometrice sau din combinari de motive reprezentând plante (stilizate). 2. Ornament muzical; p. ext. scurta combinatie muzicala cu caracter gratios si avântat. 3. Una dintre figurile baletului clasic (inspirata din dansul oriental). – Din fr. arabesque.
aranja, ARANJÁ, aranjez, vb. I. 1. Tranz. A pune ceva în ordine, în rânduiala. ♦ Refl. si tranz. A(-si) potrivi tinuta exterioara. ♦ A face ca ceva sa functioneze în bune conditii. ♦ A conveni cu cineva sa faca într-un anumit fel. 2. Tranz. (Fam.) A face cuiva un rau. Lasa ca te aranjez eu! 3. Refl. A-si face un rost în viata. 4. Tranz. A prelucra o bucata muzicala pentru instrumente sau voce. – Din fr. arranger.
pentacord, PENTACÓRD, pentacorduri, s.n. 1. Lira cu cinci coarde, folosita în antichitate. 2. Grup de cinci sunete succesive ale unei scari muzicale. [Pl. si: pentacorde] – Din fr. pentacorde.
victimă, VÍCTIMĂ, victime, s.f. 1. Persoana care sufera chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societatii, din cauza propriilor greseli etc. 2. Persoana care sufera de pe urma unei întâmplari nenorocite (boala, accident, jaf, crima etc.). 3. (În antichitate) Animal sau om care era sacrificat unui zeu. – Din fr. victime, lat. victima.
pentatonic, PENTATÓNIC, -Ă, pentatonice, adj. (Muz.; în sintagmele) Gama pentatonica = gama alcatuita din cinci trepte, fara semitonuri, care sta la baza muzicii populare chineze, tatare, scotiene etc. Sistem pentatonic = sistem muzical care se bazeaza pe o scara formata din cinci sunete de înaltimi diferite, în cadrul unei octave. – Din germ. pentatonisch.
percaină, PERCAÍNĂ s.f. Pulbere alba cristalina, inodora, solubila în apa, folosita ca anestezic local. – Din fr. percaïne.
vielă, VIÉLĂ, viele, s.f. Vechi instrument muzical cu coarde, folosit de trubaduri, la care vibrarea coardelor se realiza printr-o manivela. [Pr.: -vi-e-] – Din fr., it. vielle.
areometrie, AREOMETRÍE s.f. Parte a fizicii care studiaza masurarea densitatii lichidelor (cu areometrul). [Pr.: -re-o-] – Din fr. aréométrie.
percuţie, PERCÚŢIE, percutii, s.f. 1. Metoda de a diagnostica o afectiune dupa sunetul rezultat din lovirea usoara si repetata a unei regiuni a corpului. ♦ Masaj care consta din aplicarea unor lovituri rapide asupra unei regiuni a corpului. 2. Procedeu de producere a sunetelor prin lovirea cu un ciocanel a unei membrane, a unei lame, a unei placi metalice de la un instrument muzical. ♢ Instrument de percutie = instrument muzical care produce sunete prin percutie (2). 3. Izbire cu percutorul a capsei, a focosului unui proiectil, pentru a provoca aprinderea încarcaturii. [Var.: percutiúne s.f.] – Dupa fr. percussion.
pictor, PÍCTOR, pictori, s.m. Artist plastic care se ocupa cu pictura (1). ♦ Fig. Scriitor care descrie sugestiv fizicul si caracterul personajelor, scene din viata, din natura etc. – Din lat. pictor.
armonie, ARMONÍE1, armonii, s.f. Potrivire desavârsita a elementelor unui întreg. ♦ Buna întelegere în relatiile dintre doua persoane, doua colectivitati etc. ♦ Îmbinare melodioasa a mai multor sunete (în muzica sau în poezie); spec. (Muz.) concordanta fonica între sunete. ♢ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita sau sugereaza un sunet din natura. Armonie vocalica = fenomen fonetic care consta în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcatuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiaza acordurile în compozitie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.
armoniu, ARMÓNIU, armonii, s.n. Instrument muzical cu claviatura asemanator cu orga, la care sunetele sunt produse de vibrarea unor lamele metalice la presiunea aerului iesit dintr-un burduf actionat cu pedale. – Din fr. harmonium, germ. Harmonium.
dexteritate, DEXTERITÁTE, (2) dexteritati, s.f. 1. Abilitate, dibacie, îndemânare (fizica). 2. (Iesit din uz) Obiect de învatamânt (desen, muzica, caligrafie, gimnastica, gospodarie, lucru de mâna) având drept scop sa dezvolte însusirile artistice si îndemânarea practica a elevilor. – Din fr. dextérité, lat. dexteritas, -atis.
negru, NÉGRU, NEÁGRĂ, negri, -e, adj., s.n., s.m. I. Adj. 1. (Despre obiecte, fiinte etc.) Care nu reflecta lumina, care are culoarea cea mai închisa; de culoarea funinginii, a carbunelui; (despre culori) ca funinginea, ca penele corbului, cu cea mai închisa nuanta. ♢ Pâine neagra = pâine mai închisa la culoare, facuta din faina integrala. Vin negru = vin de culoare rosu-închis. Cutie neagra = a) aparatura protejata instalata în avioane, care înregistreaza parametrii de zbor si convorbirile echipajului în vederea elucidarii cauzelor unui eventual accident; b) termen folosit pentru un sistem a carui structura interna este necunoscuta. Principiul cutiei negre = renuntare la cunoasterea structurii interne a unui sistem, stabilind, pe cale experimentala, doar corelatiile între iesiri si intrari, pentru a descrie comportamentul sistemului fata de exterior. ♢ Expr. Ba e alba, ba e neagra, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. ♦ (Despre oameni) Care apartine rasei negride; p.ext. cu pielea, parul, ochii de culoare închisa; brunet, oaches. ♦ (Pop.) Murdar, nespalat. 2. (Adesea fig.) Lipsit de lumina, cufundat în întuneric; întunecat, obscur. ♢ Pret negru = pret de specula; suprapret. Post negru = post foarte sever, fara nici o mâncare sau bautura. ♢ Loc. adv. La negru = cu pret de specula. ♦ (Despre oameni) Livid, pamântiu la fata; fig. foarte suparat sau furios. ♦ Fig. Trist, apasator, deprimant, dezolant; greu. ♢ Expr. A avea (sau a-i fi cuiva) inima neagra = a fi foarte trist. A-i face cuiva zile negre = a-i pricinui cuiva suparari, a-i amarî viata. 3. Fig. Rau (la inima), crud, hain. ♦ Grozav, teribil, cumplit; rusinos, dezonorant. ♢ Magie neagra = magie (1) prin care unele persoane pretind ca pot savârsi fapte miraculoase invocând spiritele si mai ales fortele demonice. II. 1. S.n. Culoarea unui corp care nu reflecta lumina; culoare neagra (I 1). ♢ Expr. (A se îmbraca) în negru = (a se îmbraca) în haine de culoare neagra sau în doliu. Negru pe alb = în mod sigur, clar, neîndoios; în scris. A i se face (cuiva) negru înaintea (sau pe dinaintea) ochilor = a nu mai vedea bine (de suparare, de mânie etc.). A face albul negru = a încerca sa dovedesti ca un lucru este altfel decât în realitate; a denatura, a falsifica realitatea. ♦ Fig. Mâhnire, jale. ♢ Expr. A vedea (totul) în negru = a fi pesimist. 2. S.n. Materie coloranta de culoare neagra (I 1); vopsea neagra. ♢ Negru de fum = pulbere compusa din particule de carbon fin divizate, obtinuta prin arderea cu cantitati insuficiente de aer a unor hidrocarburi si utilizata în special în industria de prelucrare a cauciucului, la prepararea cernelurilor tipografice si a unor vopsele negre; chinoroz. Negru de anilina = substanta coloranta de culoare neagra (I 1), care se formeaza de obicei direct pe fibrele de bumbac, prin oxidarea catalitica a anilinei. Negru animal = carbune extras din substante organice. ♦ Compuse: negru-moale = soi de vita de vie autohton, cu ciorchinii cilindrici batuti, cu bobul negru-violet, sferic si brumat, cu pielita subtire. Negru-vârtos = soi de vita de vie autohton, cu ciorchinii marunti, ramificati si cu bobul negru-violaceu, sferic. ♦ (Rar) Rimel. 3. S.m. Barbat care apartine rasei negre (I 1). ♦ (Fam.) Persoana folosita (si platita) de cineva pentru a executa în numele acestuia, partial sau total, si într-un anonimat deplin, anumite lucrari (care cer o calificare superioara). 4. S.n. Murdarie, jeg. ♢ Expr. (Nici) cât (e) negru sub unghie = foarte putin, (aproape) deloc. – Lat. niger, -gra, -grum.
monofazat, MONOFAZÁT, -Ă, monofazati, -te, adj. (Fiz.; despre un circuit electric alternativ) Care este alimentat cu o singura sursa de tensiune sau cu mai multe surse având tensiunile în faza; (despre o masina, o instalatie) care foloseste circuitul electric descris mai sus; monofazic. – Din fr. monophasé.
pierde, PIÉRDE, pierd, vb. III. I. 1. Tranz. A nu mai sti unde se afla, unde a pus, unde a ratacit (un bun material). ♢ Expr. A(-si) pierde sirul = a se încurca, a se zapaci; a nu mai avea continuitate (în vorbire, scris, gândire). 2. Tranz. A nu mai cunoaste sau a nu mai gasi drumul, locul etc. cautat; a gresi directia. ♢ A(-i) pierde (cuiva) urma = a nu mai sti unde se afla, unde poate fi gasit. A-si pierde (sau, refl., a i se pierde) urma (ori urmele) = a nu mai putea fi gasit; a disparea. ♦ Refl. A se rataci de grupul în care se afla. 3. Refl. Fig. A se lasa absorbit de ceva, a se cufunda în... 4. Refl. Fig. A fi cuprins, coplesit de un sentiment, de o emotie; a nu mai sti ce sa faca. II. Tranz. 1. A fi deposedat de..., a ramâne fara..., a nu mai avea; spec. a irosi, a risipi. ♢ Expr. A pierde din mâna = a scapa un prilej favorabil. A pierde pamântul de sub picioare = a) a nu-si mai putea pastra echilibrul din cauza unei proaste stari fizice, a unui pas gresit etc.; b) a fi pe punctul de a pierde o anumita situatie materiala sau sociala. A-si pierde viata = a muri; a fi omorât. A-si pierde cunostinta (sau simtirea) = a lesina. A-si pierde cumpatul (sau rabdarea) = a nu se mai putea stapâni, a se enerva. ♦ A ramâne fara o parte a corpului, fara un organ, fara o facultate; a nu se mai putea folosi de o parte a corpului, de o facultate. ♢ Expr. A pierde sânge = a avea hemoragie. A pierde laptele = (despre femelele unor mamifere) a le scadea sau a le înceta secretia laptelui (într-o perioada când aceasta ar trebui sa fie normala). A-si pierde mintile = a înnebuni. ♦ (Despre plante) A i se usca (si a-i cadea) frunzele, rodul etc. 2. (Pop.; despre femei) A avorta. 3. A fi lipsit (pentru totdeauna) de o fiinta draga; a rupe relatiile (de prietenie) cu cineva, a fi parasit. 4. A fi învins într-un razboi, într-o întrecere; a nu câstiga un proces etc. 5. A sosi prea târziu, a nu ajunge sau a nu face ceva la timp. 6. A folosi timpul în mod nerational, irosindu-l sau profitând insuficienit de el. ♢ Expr. Fara a (mai) pierde vremea = imediat, repede, neîntârziat. ♢ Compus: pierde-vara s.m. invar. = om care îsi iroseste timpul, care nu munceste si umbla fara nici un rost. III. 1. Tranz. (Pop.) A ucide, a omorî. ♦ Refl. A muri. ♦ Tranz. si refl. A(-si) cauza un mare rau, neajuns etc.; a pune sau a se afla într-o situatie extrem de grea. 2. Tranz. (Înv. si pop.) A distruge, a nimici (popoare, tari, asezari, bunuri materiale etc.). 3. Tranz. (Pop.) A face sa dispara, sa piara; p. ext. a compromite. 4. Refl. A iesi din câmpul vizual, a nu se mai vedea; a disparea. ♦ Fig. A trece neobservat, neluat în consideratie. ♦ Tranz. A nu mai putea urmari cu privirea pe cineva sau ceva, a nu mai vedea. ♢ Expr. A pierde (pe cineva) din ochi = a iubi foarte mult. 5. Refl. (Despre sunete, voci, zgomote) A-si diminua treptat intensitatea, a deveni din ce în ce mai slab; a se stinge. – Lat. perdere.
pierdut, PIERDÚT, -Ă, pierduti, -te adj. 1. (Despre obiecte, bunuri) Care nu se mai afla în posesiunea proprietarului, care nu mai este la locul lui obisnuit, despre care nu se stie unde se afla. ♦ Care nu mai exista, care a disparut. 2. (Despre oameni) Care a plecat din locul unde era si caruia nu i se mai stie de urma; ratacit. ♦ Care nu mai traieste în preajma cuiva, s-a departat de cineva; care nu se mai afla în viata; mort. 3. Care abia se vede dintre alte obiecte, care nu apare clar din cauza departarii; sters, estompat. ♦ (Despre culori) Pal, sters. ♦ (Despre sunete) Cu intensitate scazuta, slabit din cauza departarii; stins. 4. Absorbit de o activitate, de o problema; coplesit de gânduri sau de sentimente, stapânit de o emotie puternica; p. ext. desperat. ♦ (Despre ochi, privire) Atintit în gol, ratacit. 5. (Despre oameni) Aflat într-o situatie foarte grea, în primejdie de moarte, expus distrugerii (fizice sau morale). ♦ (Despre femei) Care a decazut din punct de vedere moral; care practica prostitutia. 6. (Despre un interval de timp) Care a trecut pentru cineva în zadar, care a fost petrecut fara folos sau cu prea putin folos. – V. pierde.
piersica, PIERSICÁ, piérsic, vb. I. Tranz. (Pop.) A bate tare pe cineva; p. restr. a urzica, a basica. – V. piersica.
piesă, PIÉSĂ, piese, s.f. 1. Parte demontabila a unei masini, a unui mecanism, a unui instrument, a unei constructii; organ de masina sau element component al unui mecanism, instrument, aparat etc. ♦ Piesa anatomica = parte dintr-un cadavru preparata special pentru disectie si pentru studii anatomice. 2. Obiect sau fiinta care face parte dintr-o categorie, dintr-o serie de obiecte sau de fiinte identice sau asemanatoare. ♦ Spec. Fiecare dintre obiectele de îmbracaminte care fac parte dintr-un ansamblu vestimentar. ♦ Spec. Fiecare dintre figurile sau obiectele unor jocuri sportive sau de societate. ♦ Spec. Fiecare dintre armele de artilerie aflate în dotarea unei unitati, a unui stat etc. ♦ Moneda metalica. 3. Fiecare dintre actele, documentele, însemnarile cuprinse într-un dosar sau într-o colectie. 4. Obiect de valoare sau opera de arta, expuse într-un muzeu sau facând parte dintr-o colectie. 5. Opera literara compusa în forma de dialog si destinata reprezentarii pe scena; opera dramatica. ♦ P. gener. Opera literara. 6. Compozitie muzicala. – Din fr. pièce.
sincretism, SINCRETÍSM, sincretisme, s.n. 1. Îmbinare de elemente eterogene apartinând unor arte diferite (literatura, muzica, dans etc.), caracteristica folclorului si mai ales fazelor primitive de dezvoltare a culturii, când diferitele arte nu erau înca diferentiate. 2. (Fil.) Amestec de doctrine filozofice si religii diferite si contradictorii care au fost reunite în mod fortat (ignorându-se deosebirile dintre ele). – Din fr. syncrétisme.
teorie, TEORÍE, teorii, s.f. 1. Forma superioara a cunoasterii stiintifice care mijloceste reflectarea realitatii. 2. Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi si concepte care descriu si explica fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene. ♢ Loc. adv. În teorie = în mod abstract, speculativ. 3. (În sintagme) Teoria informatiei = teorie matematica a proprietatilor generale ale surselor de informatie, ale posibilitatilor de pastrare si de transmitere a informatiilor etc. Teoria literaturii = ramura a stiintei literaturii care studiaza trasaturile generale ale creatiei literare, curentele si metodele artistice etc. Teoria relativitatii = teorie a relatiilor dintre spatiu, timp si miscare a materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enuntate într-o forma valabila atât pentru viteze relative mici ale corpurilor, cât si pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. 4. Partea teoretica a instructiei militare. [Pr.:te-o-] – Din fr. théorie, lat. theoria.
ornament, ORNAMÉNT, ornamente, s.n. 1. Detaliu sau obiect adaugat la un ansamblu pentru a-l înfrumuseta; accesoriu, element decorativ folosit în artele plastice, în arhitectura, în tipografie pentru a întregi o compozitie si a-i reliefa semnificatia. ♢ Loc. adj. De ornament = decorativ, ornamental. ♦ (Rar) Distinctie, însemn, decoratie. 2. Nota sau grup de note muzicale care se adauga la o melodie, pentru a-i reliefa conturul, pentru a-i împodobi linia melodica; semnul muzical corespunzator. – Din fr. ornement, it. ornamento, lat. ornamentum.
polipnee, POLIPNÉE s.f. Crestere a frecventei respiratiei peste limitele normale în cursul unui efort fizic, al unei stari emotionale, precum si în unele boli pulmonare, cardiace etc. [Pr.: -ne-e] – Din fr. polypnée.
polimorfism, POLIMORFÍSM s.n. Proprietatea unor minerale cristalizate cu aceeasi compozitie chimica de a se prezenta sub mai multe forme cristaline cu caracteristici fizice si chimice diferite. ♦ (Biol.) Proprietate a unor specii de a exista sub mai multe aspecte morfologice. – Din fr. polymorphisme.
polimetrie, POLIMETRÍE s.f. Suprapunere de masuri care evolueaza simultan în muzica scrisa pentru doua sau mai multe voci si care se caracterizeaza prin faptul ca timpii tari, initiali, ai masurilor nu coincid întotdeauna. – Din it. polimetria.
citi, CITÍ, citesc, vb. IV. Tranz. 1. A parcurge un text (pronuntând cuvintele sau nu) pentru a lua cunostinta de cele scrise. ♦ A rosti, a urmari un text cu glas tare pentru a comunica cuiva continutul lui. ♦ A descifra o partitura muzicala, urmarind cu ochii sunetele reprezentate si valorile lor (si a le reproduce cu vocea sau cu un instrument). ♦ A interpreta indicatiile topografice ale unei harti sau ale unui plan si a reconstitui dupa ele conformatia terenului. ♦ A înregistra, a deslusi indicatiile date de un contor, de un barometru, de un indicator etc. 2. Fig. A descoperi, a sesiza gândul, sentimentele ascunse etc. ale cuiva din atitudinea sau din expresia figurii sale. 3. A învata, a studia (parcurgând scrieri, izvoare etc.) ♦ A se instrui, a se cultiva. 4. (În superstitii; în expr.) A citi în stele = a prezice cuiva viitorul dupa pozitia stelelor. A citi (cuiva) în palma = a prezice cuiva viitorul si caracterul, examinându-i liniile din palma. [Var.: (pop.) cetí vb. IV] – Din sl. čitati, čisti.
prolog, PROLÓG2, prologuri, s.n. 1. Parte a unei piese antice de teatru care preceda intrarea corului în scena si în care se expunea subiectul si se facea apel la bunavointa spectatorilor. 2. Parte introductiva a unei opere literare, dramatice sau muzicale, care prezinta evenimentele premergatoare actiunii sau elemente care îi înlesnesc întelegerea; p. ext. introducere, prefata. – Din fr. prologue.
polifonist, POLIFONÍST, polifonisti, s.m. Compozitor de bucati muzicale polifonice. – Polifonie + suf. -ist.
polibazic, POLIBÁZIC, polibazici, adj. (Despre acizi) Care contine în molecula mai multi atomi de hidrogen înlocuibili cu atomi de metal. – Din fr. polybasique.
polarizaţie, POLARIZÁŢIE, polarizatii, s.f. Stare a unui corp sau a unui sistem fizic care prezinta proprietatea de polaritate sau care a suferit o polarizare. ♢ Polarizatie electrica = stare a unui corp sau a unui sistem fizic care poseda cel putin doi poli electrici (plus si minus). Polarizatia luminii = stare a unui fascicul luminos în care toate radiatiile electromagnetice componente au aceeasi directie de oscilatie. Polarizatie cromatica = ansamblul figurilor de interferenta, colorate viu, obtinute la cercetarea în lumina polarizata a unui cristal birefringent cu ajutorul unui polariscop. ♦ Marime vectoriala care caracterizeaza starea de polarizatie a unui corp sau a unui mediu. – Din fr. polarisation.
polarizare, POLARIZÁRE, polarizari, s.f. Actiunea de a (se) polariza si rezultatul ei. 1. (Fiz.) Proces prin care un corp sau un sistem fizic dobândeste proprietatea de polaritate (1); stare a unui corp care a suferit un astfel de proces. ♢ Polarizare electrica = realizare a unei asimetrii în distributia sarcinii electrice pozitive si negative a unui sistem fizic (atom, molecula etc.), a unui mediu sau a unui corp. Polarizare electrolitica (sau electrochimica) = acumulare la electrozii unei bai de electroliza sau ai unei pile electrochimice a ionilor care realizeaza conductia prin solutia electrolitului. Polarizare rotatorie = fenomen de rotire a planului de polarizatie al luminii liniar polarizate la trecerea ei printr-o substanta activa din punct de vedere optic. ♦ Proces fizic prin care un sistem capata proprietati preferentiale dupa o anumita directie; stare a unui sistem care a suferit un astfel de proces. 2. (Lingv.) Dezvoltare în directii opuse a sensurilor unui cuvânt, nediferentiate la origine. 3. (Fil.) Formare a unor termeni opusi polari; realizare a unei polaritati (3). – V. polariza.
polaritate, POLARITÁTE s.f. 1. Proprietate a unui sistem fizic de a avea, în doua puncte ale sale, caracteristici de aceeasi natura, dar opuse una celeilalte. 2. Proprietate a unui organism vegetal sau a unei parti din el de a forma doua puncte de crestere cu proprietati diferite. 3. (Fil.) Specie a contradictiei constând în relatia dintre doi termeni care prezinta cel mai mare grad de opozitie posibil si totodata se presupun reciproc, ca polii unui magnet. – Din fr. polarité.
lento, LÉNTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Încet, lin, lent. ♦ (Substantivat) Compozitie sau parte dintr-o compozitie muzicala executata în acest fel. – Cuv. it.
dezminţi, DEZMINŢÍ, dezmínt, vb. IV. 1. Tranz. A declara ca un fapt, o afirmatie etc. nu corespunde adevarului; a nega, a contesta. ♦ A arata ca ceva este altfel decât pare; a fi în dezacord cu... ♦ A contrazice pe cineva. 2. Refl. A se arata altfel decât se credea ca este, a dovedi nestatornicie în fapte sau în idei; a însela asteptarile. ♦ A reveni asupra celor spuse înainte; a retracta. – Dez- + minti (dupa fr. démentir).
vuiet, VÚIET, vuiete, s.n. 1. Zgomot prelungit produs de diferite lucruri în miscare sau în vibratie; vâjâit, muget, freamat, fosnet, huiet. ♦ Spec. Zgomot înfundat, produs prin detunari repetate; bubuit, duduit, trosnet, pârâit. ♦ Spec. Zgomot produs de un vehicul în mers sau de o masina în actiune; huruit. ♦ Spec. Zgomot scurt, puternic, produs de lovirea unor obiecte de metal; zanganit, zuruit. ♦ Spec. Sunet produs de unele instrumente muzicale sau de clopote. 2. Zgomot mare, galagie, vacarm, larma, vociferare. 3. (Înv.) Zvon, stire; veste. 4. (Rar) Ecou.[Pr.: vu-iet] – Vui + suf. -et.
poem, POÉM, poeme, s.n. 1. (Adesea fig.) Specie a poeziei epice, de întindere relativ mare, cu caracter eroic, filozofic, istoric, mitologic, legendar etc. ♢ Poem în proza = specie a prozei literare apartinând genului liric, cultivata din a doua jumatate a sec. XIX. Poem dramatic = scriere dramatica în versuri sau cu caracter poetic. ♦ Mica piesa muzicala instrumentala, vocala sau vocal-simfonica de constructie libera, cu caracter liric sau liric-narativ. ♢ Poem simfonic = lucrare ampla pentru orchestra, având de obicei un continut programatic. [Var.: poéma s.f.] – Din ngr. póiima, fr. poème, lat. poema.
poceală, POCEÁLĂ, poceli, s.f. 1. Urâtenie fizica, slutenie. ♢ Expr. (Arg.) A lua la poceala (pe cineva) = a bate foarte tare pe cineva (desfigurându-l). 2. (Pop.) Boala a oamenilor (care, dupa credintele populare, ar fi provocata de duhuri rele); spec. epilepsie. – Poci + suf. -eala.
poară, POÁRĂ s.f. (Reg.) Cearta, vrajba, gâlceava. ♢ Loc. adv. În poara = împotriva, în contra, în ciuda. ♢ Expr. A se pune în poara (cu cineva) = a se contrazice cu cineva, a se împotrivi cuiva, a se lua la cearta. – Din sl. pora.
vrea, VREA, vreau, vb. II. Tranz. I. (Urmat de o completiva directa cu verbul la conjunctiv sau, rar, de un infinitiv). 1. A fi hotarât, a fi decis sa...; a avea de gând sa..., a voi, a intentiona. ♢ Expr. Vrea (sau va) sa zica = a) înseamna, are semnificatia de...; b) (cu valoare de conjunctie) asadar, deci. Ce vrea (sau va) sa zica asta? = ce înseamna, ce rost are? Cum (sau ce) va vrea = orice. 2. A pretinde a cere; a astepta ceva de la cineva. 3. A dori, a pofti; a-i placea ceva sau cineva. ♢ Loc. adv. Pe vrute, pe nevrute = indiferent daca doreste sau nu, vrând-nevrând. ♢ Expr. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie, fie ca doresti, fie ca nu doresti. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheazma, se spune despre cel care trebuie sa îndeplineasca ceva împotriva dorintei sale. Vrând-nevrând = mai mult de sila decât de buna voie; constrâns de împrejurari. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influenta asupra cuiva. ♦ Refl. A dori sa fie, sa devina ceva ori cineva. Fiecare s-a vrut mai bun. 4. A consimti, a primi, a se învoi, a fi de acord. 5. (Mai ales în forma negativa) A putea, a fi în stare. Focul nu vrea sa arda. ♦ (Pop.) A fi gata, pe cale sau pe punctul de... Când vru sa moara îsi chema feciorii. II. (Ca verb auxiliar, serveste la formarea viitorului) Mâine vei merge la teatru. ♢ (Forma de pers. 3 sg. va se substituie tuturor persoanelor sg. si pl. pentru formarea viitorului cu conjunctivul prez. al verbelor de conjugat) Vestitor al unei vremi ce va sa vie. ♢ Expr. Va sa fiu (sau sa fii etc.) = trebuie sa fiu (sau sa fii etc.) [Prez. ind. si: (II) voi (pop. oi), vei (pop. ai, ei, îi, i, oi), va (pop. o, a), vom (pop. om), veti (pop. ati, eti, oti), vor (pop. or). – Var.: vroí vb. IV] – Lat. •volere.
vuvar, VUVÁR, vuvari, s.m. (Reg.) Muzicant care cânta din vuva. – Vuva + suf. -ar.
doi, DOI, DÓUĂ num. card. Numar având în numaratoare locul între unu si trei si indicat matematic prin cifrele 2 si II. ♢ (Adjectival) Vine cu doi prieteni. ♢ Loc. adv. În (sau din) doua vorbe (sau cuvinte) = pe scurt, fara multa vorba. La doi pasi = aproape. ♢ Expr. (Fam.) (A spune) doua vorbe si-un cuvânt = (a spune) pe scurt, în putine cuvinte. (Fam.) În doi timpi si trei miscari = foarte repede, imediat. ♢ (Cu valoare de num. ord.) Tomul doi. ♢ (Intra în componenta num. adverbial) A venit de doua ori. ♢ (Intra în componenta num. distributiv) Plecau câte doi. ♢ (Substantivat) Trei de doi. ♢ Loc. adv. În (sau pe din) doua = în doua bucati, în doua parti (egale). În (sau pe din) doua cu... = amestecat (în parti egale) cu altceva. Una-doua = întruna, mereu, continuu. Cu una, cu doua = (în constructii negative) cu usurinta, repede. Nici una, nici doua = pe neasteptate; imediat. Din doua una sau una din doua = ori una, ori alta; ori..., ori... ♢ Expr. Una si cu una fac doua = fara vorba multa; scurt, limpede. A nu vorbi sau a nu zice (nici) doua = a nu scoate o vorba; a tacea. ♦ (Adjectival) Vreo doi = câtiva. ♦ (Substantivat) Cifra care indica numarul definit mai sus. A scris un doi pe tabla. – Lat. •dui, duae.
plumb, PLUMB, (1) s.n., (2) plumbi, s.m., (3, 4) plumburi, s.n. 1. S.n. Element chimic metalic, moale si greu, maleabil, de culoare cenusie-albastruie, lucios în momentul obtinerii sau când este aschiat sau pilit proaspat, rau conducator de caldura si de electricitate, folosit la fabricarea tevilor de canalizare si a tablelor pentru captusirea unor aparate în industria chimica, la confectionarea placilor de acumulatoare etc. ♢ Loc. adv. Ca plumbul = greu. ♢ Apa de plumb = solutie bazica de acetat de plumb, cu gust dulce, întrebuintata în medicina, în industria textila etc. 2. S.m. Glont, proiectil. 3. S.n. Disc mic de plumb (1), cu care se sigileaza colete, vagoane, saci etc.; pecete de plumb. ♦ Greutate de diferite forme, folosita ca lest. 4. S.n. (Reg.) Creion. ♦ (Reg.; si în sintagma plumb de placa) Condei special cu care se scria pe tablitele de ardezie. – Lat. plumbum.
ploaie, PLOÁIE, ploi, s.f. 1. Precipitatie atmosferica sub forma de picaturi de apa provenite din condensarea vaporilor din atmosfera. ♢ Loc. adv. Pe ploaie = în timp ce ploua. În (sau sub) ploaie = în bataia ploii. ♢ Expr. (Fam.) Apa de ploaie, se zice despre o afirmatie lipsita de continut si de temei, despre o actiune neserioasa etc. (Fam.) A(-si sau a-i) aranja ploile = a(-si) pregati terenul, a(-si) face atmosfera favorabila, a(-si) rezolva treburile, afacerile. A se lumina a ploaie = (despre cer, vazduh) a capata o lumina difuza care anunta venirea ploii. ♦ Picatura de ploaie (1). ♦ P. anal. Ceea ce vine (sau cade) în cantitate mare, ceea ce se revarsa, ceea ce este abundent. O ploaie de sageti. ♢ (Astron.) Ploaie de stele = abundenta de stele cazatoare venind din aceeasi parte a cerului. 2. Alice marunte pentru vânat pasari si animale mici. [Pr.: ploa-ie] – Lat. •plovia (= pluvia).
vigoare, VIGOÁRE s.f. 1. Forta fizica, putere (de lucru, de actiune); energie; vitalitate. 2. (În loc. adj.) În vigoare = (despre legi, dispozitii etc.) valabil într-o anumita perioada de timp. – Din fr. vigueur, lat. vigor, -oris.
fizic, FÍZIC, -Ă, fizici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care se refera la corpul fiintelor vii, în special la activitatea muschilor, care apartine corpului fiintelor vii, în special activitatii musculare. ♦ Care apartine simturilor. Placeri fizice. 2. S.n. Aspectul exterior al unei persoane; constitutie naturala a unei persoane. 3. Adj. Care apartine materiei, privitor la materie; material; concret. ♢ Geografie fizica = ramura a geografiei având ca obiect studiul naturii suprafetei terestre si a mediului geografic. 4. S.f. Stiinta fundamentala din ciclul stiintelor naturii care studiaza proprietatile si structura materiei, formele miscarii ei si legile generale ale fenomenelor naturii anorganice, precum si transformarile reciproce ale acestor forme de miscare. ♦ Manual care cuprinde elementele acestei stiinte. 5. Adj. Care apartine fizicii (4), privitor la fizica. – Din fr. physique.
disc, DISC1, discuri, s.n. 1. Placa circulara si plata de o anumita greutate, pe care o arunca atletii discoboli la distanta. ♦ Proba de atletism care se practica cu acest obiect. 2. Orice obiect de forma circulara si plata. ♢ Plug cu disc = plug cu tractiune mecanica, având în loc de brazdar si de cormana o parte taietoare circulara si plata, care taie si rastoarna brazda. (Fiz.) Discul lui Newton = placa circulara împartita în sapte sectoare colorate, reproducând culorile spectrului solar si care, prin rotire rapida, apare alba sau gri, demonstrând sinteza luminii albe. 3. Semnal mobil de forma circulara care indica unui tren reducerea vitezei. 4. Placa circulara care serveste la înregistrarea si reproducerea vocii, a sunetelor etc. cu ajutorul unui aparat special. Disc de frecventa = disc1 (4) cu înregistrari speciale, folosit la verificarea si masurarea caracteristicilor de redare ale pick-up-urilor. ♦ Muzica înregistrata pe un disc1 (4). 5. (În sintagmele) Disc intervertebral = cartilaj fibros si elastic asezat între doua vertebre alaturate si servind la solidarizarea lor. Hernie de disc = hernie a unui disc intervertebral. – Din fr. disque, lat. discus.
lua, LUÁ, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect în mâna spre a-l tine (si a se servi de el) sau spre a-l pune în alta parte. ♢ Expr. A lua alta vorba = a schimba (cu dibacie) subiectul unei discutii. A(-si) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pusca la ochi (sau la catare) = a pune arma în pozitie de tragere, a se pregati sa traga cu arma; a ochi. A-si lua palaria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasarea din zbor, se spune despre un vânator foarte iscusit, bun ochitor. A-si lua nadejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunta la ceva, a nu mai spera. A-si lua seama sau (intranz.) a-si lua de seama = a se razgândi. A nu-si lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-si lua o grija de pe cap = a scapa de o grija, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferinta) cu mâna = a face sa-i treaca cuiva (o suferinta) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatra de pe inima, se spune când cineva a scapat de o grija chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mâna; a cuprinde cu bratul (de dupa...); p. ext. a înhata, a însfaca. ♢ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coada = a se îmbata. (Refl. recipr.) Poti sa te iei de mâna cu el = ai aceleasi apucaturi ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se înclesta la bataie cu cineva; a se certa în mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la trânta = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A mânca (pe apucate), a înghiti din ceva; spec. a înghiti o doctorie. ♢ Expr. A (o) lua la masea = a bea peste masura. 3. A îmbraca, a pune pe sine o haina etc. ♢ Expr. A lua hainele la purtare = a îmbraca în toate zilele hainele de sarbatoare. (Fam.) A-si lua nasul la purtare = a se obraznici. II. 1. A scoate ceva din locul în care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A înceta sa mai existe; a disparea. 2. A scoate ceva în cantitate limitata. ♢ Expr. A lua (cuiva) sânge = a face sa curga printr-o incizie o cantitate de sânge (pentru a obtine o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fara intentie de a si-l însusi). ♢ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlatura (pe cineva) de la un post de raspundere, în special de la comanda unei unitati militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau vazul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin stralucire, a impresiona foarte puternic, a zapaci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viata (sau sufletul, zilele) = a omorî. A-si lua viata (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face sa paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-si însusi ceea ce i se cuvine, a pune stapânire pe ceva; p. ext. a primi, a capata. 2. A(-si) face rost de ceva; a gasi pe cineva sau ceva. ♢ Expr. Ia-l daca ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai gaseste acolo unde era mai înainte. (Fam.) A nu sti de unde sa iei pe cineva = a nu-ti aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpara. 4. A încasa o suma de bani. 5. A-si însusi un lucru strain. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca într-un anumit fel sau cu o anumita arma. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plata. ♢ Expr. A lua (pe cineva) partas = a-si asocia (pe cineva) într-o întreprindere. A lua (pe cineva) pe procopseala = a angaja (pe cineva) fara salariu, cu promisiunea de a-l capatui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legatura de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se casatori. 8. A se angaja, a se însarcina (cu ceva). ♢ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unitati sau actiuni (militare). A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumându-si raspunderea pentru buna lui pastrare. A-si lua raspunderea = a se declara si a se socoti raspunzator de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfada (sau la cearta etc.) = a se certa. 9. A contracta o boala molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumita capacitate, a cuprinde. 11. (În expr. si loc. vb.) A lua masura (sau masuri) = a fixa prin masuratori exacte dimensiunile necesare pentru a confectiona un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a închiria. A lua (ceva) în arenda = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pilda = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau naravul etc.) = a se obisnui sa... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce într-o scriere sau într-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicând sursa sau însusindu-si pasajul în mod fraudulos). A lua fiinta = a se înfiinta. A lua sfârsit = a se termina. A lua înfatisarea (sau aspectul etc.) = a parea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o noua forma etc. = a se schimba, a se transforma. A-si lua numele de la... = a purta un nume care se leaga de..., care aminteste de... A lua o nota buna (sau rea) = a obtine o nota buna (sau rea). A lua apa = (despre ambarcatii) a avea o spartura prin care intra apa, a se umple de apa. A lua foc = a se aprinde. (Înv.) A lua veste (sau scrisoare, raspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, raspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ♢ Expr. A-si lua ziua buna = a se desparti de cineva, rostind cuvinte de ramas bun. A-si lua traista si ciubucul, se zice despre un om foarte sarac care pleaca fara sa aiba ce sa duca cu el. A-si lua talpasita (sau catrafusele) = a pleca repede dintr-un loc; a o sterge. A lua (pe cineva) la (sau în) armata = a înrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forta. A lua (pe cineva) pe nepusa masa = a lua (pe cineva) fara veste, cu forta. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune când cineva este într-o situatie critica sau la capatul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (În imprecatii) Lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de însotitor. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binisorul, cu încetisorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândete, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu raul = a se purta rau (cu cineva). A lua (pe cineva) cu maguleli sau (refl.) a se lua pe lânga cineva cu binele = a maguli pe cineva (pentru a-i câstiga bunavointa). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocura (sau în bataie de joc, în râs, în zeflemea, peste picior etc.) = a-si bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenintari = a ameninta (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei pazeste, la socoteala etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteala. A lua (pe cineva) pe departe = a începe (cu cineva) o discutie pe ocolite cu scopul de a obtine ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplacut. Nu ma lua asa! = nu ma trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A o lua de buna = a considera ca este asa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua în serios. A lua (ceva) în nume de bine (sau de rau) = a judeca un lucru drept bun (sau rau). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (asa) cum sunt = a se împaca cu situatia. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se sterge (si a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A începe, a porni sa... ♦ (Despre manifestari fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ♢ Expr. A-l lua ceva înainte = a-l cuprinde, a-l coplesi. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de gânduri = a începe sa fie îngrijorat, a se îngrijora; a se nelinisti. VI. 1. (Construit cu pronumele "o", cu valoare neutra) A pleca, a porni. ♢ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fuga = a porni în fuga, în goana. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua în porneala = a porni la pascut. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva). A-si lua zborul = a porni în zbor; fig. a pleca repede; a parasi (o ruda, un prieten) stabilindu-se în alta parte. (Refl.) A se lua dupa cineva (sau ceva) = a) a porni în urma cuiva (sau a ceva); b) a se alatura cuiva; c) a urmari, a alunga, a fugari; d) a porni undeva orientându-se dupa cineva sau dupa ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se întovarasi, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-si petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) si a uita de o grija, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversatie, uitând de treburi. ♦ A se îndrepta într-o directie oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre cai de comunicatie si ape curgatoare) A-si schimba directia. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ♢ Expr. A(-si) lua câmpii = a pleca la întâmplare, fara nici un tel (de desperare, de durere etc.); a ajunge la desperare. [Pr.: lu-a. – Prez. ind.: iau, iei, ia, luam, luati, iau; prez. conj. pers. 3: sa ia] – Lat. levare.
normal, NORMÁL, -Ă, normali, -e, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este asa cum trebuie sa fie, potrivit cu starea fireasca, obisnuit, firesc, natural. ♢ Plan normal = plan perpendicular pe tangenta dusa într-un punct al unei curbe. Linie normala (si substantivat, f.) = a) dreapta perpendiculara pe planul tangent la o suprafata, în punctul de contact; b) dreapta perpendiculara pe tangenta la o curba, în plan sau în spatiu, în punctul de contact. ♦ Spec. Sanatos (din punct de vedere fizic si psihic). 2. Care este conform cu o norma (1). ♦ (Despre marimi) A carei valoare este apropiata de valoarea întâlnita cel mai des.3. (Înv.; în sintagma) Scoala normala (si substantivat, f.) = scoala pedagogica. – Din fr. normal, lat. normalis, it. normale.
încorda, ÎNCORDÁ vb. I. tr., refl. a(-si) aduce muschii, corpul într-o stare de tensiune. II. refl. (fig.) a face un efort deosebit pentru a întelege, pentru a-si aduce aminte. III. tr. a întinde un arc, un cablu; (p. ext.) a înstruna un instrument muzical. (< în- + coarda)
persoană, PERSOÁNĂ, persoane, s.f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însusirilor sale fizice si psihice; fiinta omeneasca, ins. ♢ În persoana = a) loc. adj. si adv. însusi, personal, singur (fara intermediul cuiva); b) loc. adj. întruchipat, în carne si oase, personificat, ♦ (Înv.) Personaj (2). 2. (În sintagmele) Persoana fizica = om considerat ca subiect cu drepturi si cu obligatii si care participa în aceasta calitate la raporturile juridice civile. Persoana juridica (sau morala) = organizatie care, având o alcatuire de sine statatoare si un patrimoniu propriu în vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect cu drepturi si cu obligatii, deosebit de persoanele fizice care intra în componenta ei. 3. Categorie gramaticala specifica verbului si unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întarire), prin care se indica vorbitorul, interlocutorul si orice obiect, deosebit de vorbitor si de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale verbului si ale unor pronume prin care se indica raporturile de mai sus. – Din lat. persona, germ. Person, fr. personne.
peşte, PÉSTE, pesti, s.m. 1. (La pl.) Clasa de animale vertebrate acvatice, cu corpul de obicei alungit, cu pielea acoperita cu solzi si bogata în secretii mucoase, cu membrele transformate în înotatoare si cu respiratie branhiala; (si la sg.; adesea colectiv) animal care face parte din aceasta clasa. ♢ Pesti zburatori = specii de pesti care pot sa sara din apa si sa execute un zbor planat cu ajutorul înotatoarelor pectorale. La peste = la pescuit. ♢ Expr. Cât ai zice peste = foarte repede. A tacea ca pestele (sau ca un peste) = a nu spune nici o vorba, a nu scoate un cuvânt, a pastra tacere completa. A trai (sau a se simti etc.) ca pestele în apa = a trai bine, a se simti la largul sau; a-i merge bine. A trai (sau a o duce, a se zbate etc.) ca pestele pe uscat = a duce o viata foarte grea; a face eforturi desperate (si zadarnice). A fi cu borsul la foc si cu pestele în iaz = a se lauda înainte de izbânda. Când o prinde mâta peste = niciodata. ♢ Compuse: peste-auriu (sau -curcubeu, -soare) = peste de culoare verde-galbuie, cu pete rosii pe spate si cu dungi albastre pe partile laterale ale capului (Eupomotis gibbosus); peste-ciocan = specie de rechin din marile calde, cu capul în forma de ciocan (Zygaena malleus); peste-ferastrau = peste din marile calde, cu botul lung, turtit în forma de lama dintata (Pristis pristis); peste-lup = avat; peste-paun = peste mic, frumos colorat, cu jumatatea superioara a corpului albastra-verzuie cu reflexe aurii, iar cu cea inferioara argintie (Coris julio); peste-porcesc = porcusor; peste-de-piatra = a) fusar; b) pietrar; peste-cu-spada = peste mare cu corpul în forma de fus, cu pielea fara solzi, cu capul mare si cu falca de sus prelungita ca o sabie ascutita pe ambele muchii (Xiphias gladius); pestele-lui-Solomon = specie de peste din familia salmonidelor (Salmo labrax); peste-tiganesc = a) nume generic pentru diferite specii de pesti mici; b) caracuda; c) palamida-de-balta; peste-de-mare = calcan. 2. Carne de peste (1), folosita ca aliment; mâncare preparata din astfel de carne. ♢ Expr. (Fam.) Asta-i alta mâncare de peste = asta este cu totul altceva. A fi tot o mâncare de peste = a fi acelasi lucru, a fi totuna. 3. (La pl. art.) Numele unei constelatii din emisfera boreala. ♢ Zodia pestelui sau (eliptic) pestii = una din cele douasprezece zodii ale anului. 4. Fig. (Calc dupa fr. poisson) Barbat întretinut de o femeie. ♦ Proxenet, codos. – Lat. piscis.
perete, PERÉTE, pereti, s.m. 1. Element de constructie asezat vertical (sau putin înclinat), facut din zidarie, din lemn, din piatra etc., care limiteaza, separa sau izoleaza încaperile unei cladiri între ele sau de exterior si care sustine planseele, etajele si acoperisul. ♢ Loc. adj. De perete = care este fixat, prins de perete. Lampa de perete. ♢ Loc. adj. si adv. Perete în perete = cu unul din pereti comun sau lipit de cel al încaperii vecine; p. ext. (care este) în imediata vecinatate a (locuintei) cuiva. ♢ Expr. A da (sau a deschide, a lasa, a izbi etc.) usa (sau poarta) de perete = a deschide larg, la maximum usa, poarta. A se da (sau a se izbi, a se bate) cu capul de pereti (sau de toti peretii) = a fi deznadajduit; a regreta enorm o greseala facuta. De când (se) scria musca pe perete = de demult. Între patru pereti = a) la adapost; b) în secret; izolat. Peretii au ochi (sau urechi), se zice pentru a atrage cuiva atentia sa fie precaut, sa se fereasca atunci cînd spune ceva (secret). A vorbi la pereti = a vorbi zadarnic, fara sa fie ascultat. 2. Masiv pietros care se înalta (aproape) vertical. 3. Parte a unui obiect, a unui sistem tehnic etc. care se aseamana cu un perete (1), marginind, izolând, protejând; piesa dintr-un sistem tehnic care are rolul de a separa între ele anumite spatii sau sistemul tehnic de spatiile înconjuratoare. ♦ Element anatomic, membrana etc. care înconjura o cavitate a corpului. [Var.: (reg.) paréte s.m.] – Lat. paries, -tis.
periglaciar, PERIGLACIÁR, -Ă, periglaciari, -e, adj. (În sintagma) Zona (sau regiune) periglaciara (si substantivat, n.) = regiune situata la periferia ghetarilor, caracterizata printr-o clima specifica si prin anumite procese si forme determinate de conditiile fizico-geografice. ♦ Care apartine zonei mai sus definite, privitor la aceasta zona. [Pr.: -ci-ar] – Din fr. périglaciaire.
petrecere, PETRÉCERE, petreceri, s.f. Actiunea de a (se) petrece si rezultatul ei. 1. Ducere a vietii sau ocuparea timpului într-un anumit fel, într-un anumit loc, o anumita perioada; vietuire, traire. ♦ Mod de desfasurare a vietii, fel de viata, fel de a trai; viata, trai; p. ext. (la pl.) fapte savârsite de cineva în timpul vietii. 2. (Mod, mijloc de) folosire placuta a timpului; distractie, amuzament. ♢ Expr. Petrecere frumoasa! formula prin care i se ureaza cuiva, de obicei la despartire, sa petreaca în mod placut un anumit timp. 3. Reuniune, întâlnire între prieteni, rude etc. (de obicei însotita de masa mare, de muzica etc.), organizata cu prilejul unei sarbatori sau sarbatoriri ori pentru distractie; chef, petrecanie (3). ♢ Expr. A fi om de petrecere = a fi vesel, amuzant, antrenant într-o societate. – V. petrece.
pfi, PFI interj. 1. (Pronuntat cu "i" prelungit) Exclamatie (redând fluieratul omului) care exprima: a) durere fizica; b) dezaprobare, nemultumire; mirare. 2. (În forma pfiu; pronuntat cu "u" prelungit) Cuvânt care reda fluieratul sau suieratul unui om, al unei masini etc. [Var.: pfiu interj.] – Onomatopee.
pian, PIÁN, piane, s.n. 1. Instrument muzical format dintr-o cutie mare de rezonanta asezata pe trei picioare si dintr-o serie de coarde metalice, care vibreaza când sunt lovite de niste ciocanele actionate prin apasarea unor clape; clavir, pianoforte. ♢ Pian automat (sau electric) = pian actionat de un mecanism (alimentat la curentul electric), care executa automat anumite melodii înregistrate în prealabil pe niste suluri speciale de hârtie introduse în aparat. Pian cu manivela = pian automat care functioneaza prin învârtirea unei manivele. 2. Arta de a interpreta o compozitie muzicala la un pian (1). [Var.: (rar) piáno s.n.] – Din germ. Piano, fr. piano, it. piano[forte].
armonică, ARMÓNICĂ, armonici, s.f. Acordeon de dimensiuni mai reduse, actionat prin intermediul butoanelor; (reg.) armonie2. ♢ Expr. A (se) face armonica = a (se) turti. ♦ Armonica (de gura) = muzicuta (de gura). – Din germ. [Zieh]harmonika, it. armonica.
pianissimo, PIANISSIMO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu cea mai slaba intensitate; foarte încet. – Cuv. it.
piano, PIÁNO1 adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu intensitate scazuta; încet. – Cuv. it.
picior, PICIÓR, picioare, s.n. 1. Fiecare dintre cele doua membre inferioare ale corpului omenesc, de la sold pâna la vârful degetelor, si fiecare dintre membrele celorlalte vietuitoare, care servesc la sustinerea corpului si la deplasarea în spatiu. ♢ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior (sau de picioare) = iute, sprinten. ♢ Loc. adv. În (sau pe) picioare sau (fam.) d(e)-a-n picioarele = în pozitie verticala; sus. În vârful picioarelor = cu corpul sprijinit numai pe vârfurile degetelor de la picioare; p. ext. fara a face zgomot, tiptil. Cu piciorul (sau picioarele) = fara un mijloc de locomotie, pe jos. – Din cap pâna în picioare = de sus si pâna jos, în întregime; cu desavârsire. Pe picior gresit (la unele jocuri sportive) nepregatit pentru a para actiunea adversarului sau, p. gener., pentru a raspunde unei provocari. ♢ Expr. Unde-ti stau picioarele îti va sta si capul = vei plati cu viata (daca nu vei face un anumit lucru). A sari drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a) a se însanatosi dupa o boala (lunga); b) a se reface din punct de vedere material. A vedea (pe cineva) pe (sau în) picioare = a vedea pe cineva sanatos. (Glumet sau ir.) Are numai (atâtia...) ani pe un picior = are o vârsta mai mare decât cea pe care o marturiseste. A pune piciorul (undeva) = a calca, a pasi, p. ext., a patrunde, a se instala undeva; a frecventa pe cineva. A pune pe picioare = a) a initia, a organiza ceva, a face sa mearga, sa functioneze; b) a îngriji un bolnav si a-l însanatosi. A scula (sau a pune etc.) în picioare = a mobiliza în vederea unei actiuni. A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (sau din, de pe) picioare ori d(e)-a-n picioarele = a slabi, a se prapadi cu încetul. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (usor), fara a zacea la pat. (A fi) cu un picior în groapa (si cu unul afara) = (a fi) foarte batrân, prapadit, bolnav; (a fi) aproape de moarte. A vedea pe cineva cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a împiedica, a încurca, a deranja pe cineva; a fi inoportun. A sta (sau a ramâne, a fi) în picioare = a) a exista sau a continua sa existe; b) (despre teorii, planuri, ipoteze etc.) a corespunde cu realitatea, a fi întemeiat; c) a sta, a ramâne intact sau în pozitie verticala. E tata-sau (sau mama-sa etc.) în picioare = seamana întocmai, e leit cu tatal sau (sau cu mama sa etc.). A sari într-un picior = a se bucura mult. Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un picior = repede de tot, într-o clipa. (Fam.) A o lua (sau a o apuca) la picior sau a-si lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a începe sa fuga (repede), a o lua la goana; a încerca sa se faca nevazut prin fuga. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele sau (reg.) a nu-si mai strânge picioarele = a nu (mai) sta potolit, linistit, a alerga de colo-colo; a umbla mult. A-si bate (sau a-si rupe) picioarele = a umbla mult, a obosi de prea multa alergatura. (Pop.) A prinde (undeva) picior = a se aseza, a se stabili undeva. A cadea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a saruta picioarele cuiva = a se ruga (umil) de cineva; a se umili înaintea cuiva. A calca (pe cineva) pe picior = a) a preveni pe cineva (calcându-l pe încaltaminte) sa nu faca sau sa nu spuna ceva; b) a face sau a spune (cuiva) ceva suparator. (Pop. si fam.) A vorbi (sau a scrie etc.) cu picioarele = a vorbi (sau a scrie etc.) gresit (logic sau gramatical) ori fara talent; p. ext. a scrie urât, a mâzgali. Fara cap si fara picioare = fara logica, lipsit de sens. (Fam.) A face (sau a capata) picioare = (despre obiecte) a disparea. (A sta sau a sedea etc.) picior peste picior = (a sedea într-o pozitie comoda) cu o parte a unui picior ridicata si asezata peste celalalt picior. Cu coada între picioare = rusinat, umilit. A (se) lua peste picior = a (se) ironiza, a-si bate joc. A calca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a dispretui, a desconsidera. A pune (sau a asterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva = a închina, a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere, de pretuire, de omagiu. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. A bate din picior = a încerca sa-si impuna vointa; a se rasti, a comanda. A(-i) pune (cuiva) piciorul în prag = a lua o atitudine hotarâta, a se opune energic. A da din mâini si din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o actiune la bun sfârsit, pentru a scapa dintr-o încurcatura etc. (Fam.) A sta cu picioarele în apa rece = a se gândi profund si îndelung la ceva. A fi (sau a se afla etc.) pe picior de pace (sau de razboi) = a fi (sau a se afla etc.) în stare de pace (sau de razboi). A fi pe picior de egalitate (sau pe acelasi picior) cu cineva = a se bucura de aceleasi drepturi, a avea aceeasi situatie cu altcineva. A da cu piciorul = a respinge sau a lasa sa-i scape un prilej favorabil. A trai pe picior mare = a duce o viata de belsug, a cheltui mult. Parca l-a apucat (sau l-a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care traieste o bucurie mare si neasteptata. A fi (sau a sta) pe picior de duca (sau de plecare) = a fi gata de plecare. A lega (pe cineva) de mâini si de picioare = a imobiliza (pe cineva); a nu lasa (cuiva) posibilitatea sa actioneze. A(-si) taia craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde sau a face sa piarda un avantaj, a (-si) periclita situatia. A cadea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea tine, a nu (mai) putea sta pe picioare, a nu-l (mai) tine etc. picioarele, se spune despre un om care si-a pierdut echilibrul, puterile sau care este extrem de obosit. A i se taia (sau a i se înmuia) cuiva (mâinile si) picioarele = a avea o senzatie de slabiciune fizica; a nu se putea stapâni (de emotie, de durere etc.). (Nici) picior de... = nimeni, (nici) urma de..., (nici) tipenie. Negustorie (sau comert, afaceri etc.) pe picior = negustorie (sau comert, afaceri etc.) facute întâmplator, ocazional, fara sediu sau firma înscrisa. ♦ Compuse: (Bot.) piciorul-caprei = planta erbacee de padure, cu frunze palmate cu trei diviziuni si cu flori albe sau rosietice (Aegopodium podagraria); piciorul-cocosului = nume dat unor plante erbacee cu frunze lobate si cu flori galbene (Ranunculus). ♦ Picior (1) de animal sau de pasare fript sau fiert (pentru a fi mâncat). 2. Proteza unui picior (1). 3. P. anal. Nume dat unor parti de obiecte, de constructii sau unor obiecte, instrumente etc. care seamana cu piciorul (1) si servesc ca suport, ca element de sustinere, de fixare etc. ♦ Partea de jos, apropiata de pamânt, a tulpinii unei plante; p. ext. radacina. 4. P. anal. Element al unei constructii care serveste la sustinerea si la legarea ei de teren; partea de jos, masiva, a unei constructii, a unui zid etc. ♦ Picior de siguranta = parte din masivul unui zacamânt lasata neexploatata în scopul protectiei unor lucrari sau a unor constructii de la suprafata. 5. P. anal. Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zona mai larga de la baza unei forme de relief. 6. (Reg.) Regulator (la plug). ♦ Coada coasei. 7. (Mat.; în sintagma) Piciorul perpendicularei = intersectia unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care cade perpendicular. 8. Veche unitate de masura, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosita si astazi în unele tari. 9. Unitate ritmica a unui vers, compusa dintr-un numar fix de silabe lungi si scurte sau accentuate si neaccentuate. – Lat. petiolus.
perpetuummobile, PERPÉTUUM MÓBILE subst. 1. Sistem mecanic, termic, electric etc. imaginar, care ar fi capabil sa functioneze neîncetat, efectuând lucru mecanic sau producând energie, fara sa primeasca energie din exterior sau consumând numai din energia termica a unui singur corp, fara a se afla în contact si cu un alt corp mai rece decât primul. 2. Denumire data unor piese muzicale instrumentale de virtuozitate cu ritm rapid, alcatuite din note scurte si de valoare egala, a caror succesiune repetata lasa impresia unei miscari continue. – Loc. lat.
perioadă, PERIOÁDĂ, perioade, s.f. 1. Interval de timp în cursul caruia se desfasoara un fenomen sau se petrece un eveniment. ♦ Subdiviziune a timpului geologic mai mica decât era. ♦ (Fiz.) Perioada de înjumatatire = interval de timp în care se descompune jumatate dintr-o cantitate de element radioactiv. (Chim.) Perioada de inductie = interval de timp necesar pentru ca o reactie sa înceapa sa se desfasoare cu viteza corespunzatoare conditiilor respective. 2. Interval de timp care se scurge între cele doua momente în care se reproduce un fenomen astronomic; interval de timp dupa care un astru, în miscarea sa, se afla în aceeasi situatie relativa fata de un anumit reper. 3. (Fiz.) Interval de timp dupa care se repeta un fenomen, reproducându-se consecutiv valorile unei marimi caracteristice acelui fenomen. 4. (Mat.) Intervalul cresterii minime a variabilei independente, dupa care se reproduc, în aceeasi ordine, aceleasi valori ale unor marimi. ♦ Multimea numerelor de o cifra care se repeta infinit într-o fractie zecimala. 5. Fiecare dintre cele sapte rânduri în care sunt aranjate elementele chimice din tabloul periodic al lui Mendeleev. 6. Interval de timp dintre doua accese ale unei boli. ♦ (Pop.) Menstruatie. 7. Fraza ampla, cu caracter unitar si armonios, datorat în special simetriei structurii ei. 8. Parte unitara dintr-o compozitie muzicala, formata din mai multe fraze. [Pr.: -ri-oa-. Var.: (rar) periód s.n.] – Din lat. periodus, ngr. períodos, fr. période.
periodicitate, PERIODICITÁTE, periodicitati, s.f. Proprietate a unui fenomen, a unei marimi, a unei actiuni de a fi periodica (1); repetarea periodica a valorilor unei marimi, a unui fenomen, a unei actiuni. ♢ Periodicitatea elementelor = repetarea proprietatilor chimice si fizice la elementele chimice cu structura analoaga si cu numar atomic diferit, care formeaza un grup si care sunt cuprinse în aceeasi coloana din tabloul periodic al elementelor. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. périodicité.
pestref, PESTRÉF, pestrefuri, s.n. (Înv.) Preludiu, uvertura (în muzica turceasca); p. ext. compozitie muzicala usoara, care era cântata la petreceri. [Var.: pesréf s.n.] – Din ngr. pesréfi.
plasmalemă, PLASMALÉMĂ, plasmaleme, s.f. (Bot.) Pelicula fina, semipermeabila, a protoplasmei, care se afla sub membrana celulozica si care regleaza schimburile dintre celula si mediu. – Din fr. plasmalemma.
plastic, PLÁSTIC1, -Ă, plastici, -ce, adj., s.f. I. Adj. 1. Caruia i se poate da, prin modelare, forma dorita, care poate fi usor deformat fara a crapa sau a se sfarâma. ♢ Masa plastica sau material plastic = produs sintetic de natura organica, anorganica sau mixta care se poate prelucra usor în diferite obiecte, la cald sau la rece, cu sau fara presiune. Deformatie plastica = deformatie a unui material sub actiunea unei solicitari peste limita lui de elasticitate, care creste chiar daca solicitarea ramâne constanta. ♦ Care este facut, realizat sau reprodus dupa un anumit model, prin modelarea tuturor materiale. 2. Care se refera la sculptura si la pictura; care se ocupa de aceste arte; care este asemanator cu o sculptura sau cu o pictura, care sugereaza o sculptura sau o pictura. ♢ Arta plastica (si substantivat, f.) = (mai ales la pl.) arta care are ca scop sa reproduca formele prin modelarea unor materiale, prin culori etc. Artist plastic = creator din domeniul artelor plastice. ♦ (Despre realizari literare, muzicale) Evocator, sugestiv, viu. 3. (În sintagma) Chirurgie plastica = ramura a chirurgiei care se ocupa cu îndreptarea unor deformari ale corpului omenesc (în special ale fetei), provenite din nastere sau dintr-un accident. II. S.f. Tehnica executarii unor obiecte de arta prin modelarea unor substante maleabile; tehnica, arta de a sculpta sau de a picta. ♦ Parte din studiul unei opere de arta care se ocupa cu raportul armonios al volumelor si al reliefului. ♦ Ansamblul calitatilor de volum si de aspect exterior al unei lucrari de arhitectura, de urbanism sau de arta decorativa. – Din fr. plastique.
playback, PLAY-BACK subst. Redare, reproducere a unei înregistrari. ♦ Dublare a vocii unui actor, a unui cântaret de muzica usoara etc. – Cuv. engl.
plectru, PLÉCTRU, plectre, s.n. Placa mica de metal, de os, de celuloid sau de alt material, cu care se ciupesc coardele unor instrumente muzicale. – Din fr. plectre, lat. plectrum.
pneumatic, PNEUMÁTIC, -Ă, pneumatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Despre masini, aparate, utilaje etc.) Care functioneaza cu aer comprimat. ♦ Care este folosit la comprimarea sau la deplasarea aerului. 2. S.f. Parte a fizicii care studiaza proprietatile aerului si ale altor gaze. [Pr.: pne-u-] – Din fr. pneumatique, lat. pneumaticus, it. pneumatico.
izotrop, IZOTRÓP, -Ă adj. (despre corpuri, substante) cu proprietati fizice identice în toate directiile. (< fr. isotrope)
piezometrie, PIEZOMETRÍE s.f. 1. (Fiz.) Masurare a presiunilor (ridicate). 2. Ramura a fizicii care studiaza compresibilitatea lichidelor. [Pr.: pi-e-] – Din fr. piézométrie.
arie, ÁRIE3, arii, s.f. Compozitie muzicala vocala (cu acompaniament de orchestra, de pian etc.) care face parte dintr-o opera, opereta etc. ♦ Compozitie muzicala instrumentala asemanatoare cu aceea definita mai sus. – Din it. aria.
armură, ARMÚRĂ, armuri, s.f. 1. Echipament metalic pentru protectia individuala a unui razboinic din antichitate si din evul mediu. 2. Mod de împletire a firelor de urzeala cu firele de batatura într-o tesatura. 3. Învelis protector al unui cablu electric. 4. Totalitatea semnelor de alteratie asezate la începutul unui portativ, care indica tonalitatea lucrarii muzicale respective; armatura. – Din fr. armure.
sta, STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. (Despre oameni si animale) A se opri din mers, a ramâne pe loc; a se întrerupe dintr-o actiune, dintr-o miscare, dintr-o activitate etc.; (despre aparate, mecanisme, dispozitive) a se opri din functionare, a nu mai merge; p. ext. a se defecta. ♢ Expr. Stai ca trag, formula prin care cineva este somat sa ramâna pe loc, sa nu se apropie (altfel riscând sa fie împuscat). A sta tintuit (sau nemiscat) (pe loc) = a nu face nici o miscare. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi întruna, a nu mai tacea. ♦ (La imperativ, având si valoare de interj.) Opreste! asteapta! ♢ Expr. Stai sa-ti spun (sau sa vezi) = lasa-ma sa-ti spun, ai rabdare, asteapta. Stai putin (sau un pic, cu binisorul etc.) = ai (putina) rabdare, nu te grabi. ♦ (Despre ploaie, vânt) A conteni, a înceta, a se opri. 2. A ramâne nemiscat într-un loc, a nu pleca, a nu se îndeparta de undeva; (despre vehicule) a stationa. ♢ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încoace si încolo, a nu avea astâmpar. A sta pe loc = a nu progresa, a stagna. Stai binisor! = sezi linistit! astâmpara-te! fii cuminte! Ce (mai) stai? = ce (mai) astepti? ce (mai) doresti? Sta ce sta si... = asteapta cât asteapta si... A sta la (sau pe) locul sau = a) a nu pleca, a nu-si parasi locul; b) a pastra masura, a fi modest, rezervat. 3. A ramâne într-un serviciu, într-o slujba, într-o ocupatie. 4. A ramâne, a petrece un timp undeva sau cu cineva; a poposi; a întârzia, a zabovi. II. 1. A se afla, a se gasi, a fi într-un anumit loc. ♢ Expr. A sta înaintea cuiva sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în fata) = a) a se gasi la mica distanta în fata cuiva, privindu-l, vorbindu-i, asteptând porunci; b) a se împotrivi, a înfrunta pe cineva; c) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) ori a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a) a iesi înaintea cuiva (împiedicându-l sa înainteze); b) a împiedica pe cineva sa faca ceva, a stingheri. A sta la baza unui lucru = a constitui baza, temelia unui lucru. A sta de fata = a asista. A sta în fata cuiva = (despre sarcini, greutati etc.) a trebui, a urma sa fie realizat, rezolvat de cineva. A sta în umbra = a) a pândi dintr-un loc ascuns; b) a fi modest, retras. A sta deoparte = a) a fi la oarecare distanta de...; b) a nu interveni, a se tine în rezerva. A-i sta (cuiva) în coaste (ori în coasta) sau ca un ghimpe în coaste (sau în inima, în ochi) = a-l stingheri (pe cineva), a constitui o permanenta amenintare (pentru cineva). (Fam.) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemâna cuiva, în imediata sa apropiere. A-i sta (cuiva) pe limba, se zice când cineva este gata sa spuna un lucru pe care n-ar trebui sa-l spuna sau când nu gaseste termenul cautat si are totusi impresia ca e pe punctul de a si-l aminti. A-i sta (cuiva) pe inima = (despre gânduri, preocupari) a-l preocupa pe cineva, a-i produce grija, neliniste. A sta (piatra) pe capul cuiva sau a-i sta (cuiva) pe cap = a împovara, a incomoda, a agasa (pe cineva). A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau talpile) = a fi decapitat. 2. A trai, a vietui; a locui. 3. (Pop.) A fi, a exista, a se afla. ♦ (Înv.) A avea loc, a se petrece. 4. A continua sa fie; a dainui, a se mentine. III. 1. A avea o anumita pozitie sau atitudine, a se tine, a se aseza sau a fi asezat într-un anumit fel. ♢ Loc. vb. A sta gramada (sau roi) = a se îngramadi, a se înghesui, a se îmbulzi. ♢ Expr. A sta piatra (sau teapan, înfipt în pamânt) = a se tine drept si nemiscat. A sta cu mâinile în sân (sau încrucisate, la brâu, cu bratele încrucisate) = a) a sta în inactivitate; b) a nu lua nici o masura, a nu întreprinde nimic, a nu interveni. A sta cu dintii la stele = a rabda de foame. A sta cu ochii pe cineva = a supraveghea pe cineva. A sta în pat = a zacea (de boala). A sta (ca) pe ace (sau spini, ghimpi, jar, foc etc.) = a fi nelinistit, agitat, nerabdator. Stai jos! formula prin care cineva este invitat sa ia loc. A sta la masa = a lua masa, a mânca. A sta ca o gaina (sau curca) plouata = a arata necajit, fara vlaga, fara chef. A sta în picioare = a nu se da batut, a rezista. ♦ Fig. (Înv.) A se tine tare pe pozitie, a nu da înapoi. ♢ Loc. vb. A sta împotriva (sau împotriva cuiva) sau a-i sta cuiva împotriva = a se împotrivi cuiva, a înfrunta pe cineva. A sta pavaza = a apara pe cineva sau ceva. 2. A se îndeletnici, a se ocupa cu...; a lucra la...; a avea grija de... ♢ Expr. A sta (de cineva) sa... = a nu lasa (pe cineva) în pace pâna ce nu..., a-i bate (cuiva) capul sa... 3. A fi fixat, prins în ceva sau de ceva, a atârna de ceva. ♢ Expr. A-i sta (cuiva ceva) în cap = a preocupa pe cineva. A-i sta (cuiva ceva) în minte = a fi clar pentru cineva (ceva). A sta (ceva) în firea (cuiva) = a tine de felul normal de a fi al cuiva. A-i sta (cuiva) în putinta = a-i fi cuiva (ceva) posibil. ♦ Fig. A consta. ♦ (Înv.) A fi format din... ♦ A se limita, a se reduce la... 4. A pluti la suprafata unui lichid. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rau) = a (nu) i se potrivi cuiva ceva, a (nu) fi asa cum se cuvine, a-i veni bine (sau rau). 2. (Despre situatii, treburi etc.) A fi într-un anumit fel, a se prezenta, a merge (bine sau rau), a se desfasura. V. (În locutiuni verbale sau în legatura cu alt verb, da acestora un aspect de durata) Stau si-mi aduc aminte. ♢ Expr. si loc. vb. A sta de (sau, rar, la) vorba (sau la taifas, taclale, povesti etc.) (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp vorbind cu cineva despre diverse lucruri. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a se sfatui cu cineva; a sta de vorba cu cineva. A sta (dus, pierdut) pe gânduri = a fi absorbit de gânduri, a fi preocupat de ceva. A sta pe gânduri = a sovai, a ezita. A sta la îndoiala (sau în cumpana) = a) a ezita înainte de a lua o hotarâre, a sovai; b) a se îndoi de ceva. A sta de paza (sau de straja) sau a sta straja = a pazi. A sta la (sau de) pânda = a pândi. A sta la tocmeala = a se tocmi, a se târgui. VI. (Urmat de o propozitie secundara construita cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata sa... Sta sa înceapa ploaia. [Prez. ind. pers. 3 sta, imperf. stateam (reg. steteam) si stam, perf. s. statui (reg. stetei)] – Lat. stare.
pericolecistită, PERICOLECISTÍTĂ, pericolecistite, s.f. (Med.) Inflamatie a membranei care acopera vezicula biliara si a tesutului care o înconjoara. – Din fr. péricholécystite.
pericistită, PERICISTÍTĂ, pericistite, s.f. (Med.) Inflamatie acuta sau cronica a tesutului din jurul vezicii urinare. – Din fr. péricystite.
pizzicato, PIZZICÁTO adv., s.n. 1. Mod de a cânta la un instrument muzical cu coarde prin ciupirea acestora, fara folosirea arcusului; piscat. 2. Fragment, bucata muzicala (compusa pentru a fi) executata în acest fel. [Pr.: piticato] – Cuv. it.
pişcat, PISCÁT1 s.n. (Rar) Faptul de a (se) pisca; piscare. ♦ Mod de executie a unei bucati muzicale la un instrument cu coarde, fara a folosi arcusul, ci numai ciupind coardele. ♦ (Reg.; în expr.) Piscatul lunii (sau piscat de luna, piscatul luminii) = faza a lunii în care aceasta începe sa descreasca. – V. pisca.
pişca, PISCÁ, pisc, vb. I. 1. Tranz. A prinde cu degetele pielea sau carnea cuiva, ridicând-o sau strângând-o si producând o senzatie dureroasa; a ciupi. ♦ A apuca cu degetele coardele unor instrumente muzicale, ridicându-le putin si dându-le drumul, pentru a le face sa vibreze. 2. Tranz. A rupe sau a taia câte putin din ceva. ♦ (Fam.) A se alege cu ceva. ♦ (Fam.) A fura câte putin, pe nesimtite; a ciupi, a sterpeli. 3. Tranz. (Despre insecte) A întepa, a musca. ♢ Expr. Ca (si) cum (sau cât) te-ar pisca un purice = foarte putin, aproape deloc. ♦ (Despre animale si pasari) A apuca cu dintii, cu ciocul, fara a rani; p. ext. a mânca. 4. Tranz. si intranz. (Despre vânt, frig etc.) A provoca o senzatie neplacuta, dureroasa, a întepa, a arde. ♦ Tranz. (Despre bruma, ger etc.) A strica, a vatama (partial) frunzele sau fructele plantelor. 5. Tranz. (Despre bauturi alcoolice, condimente sau mâncaruri condimentate) A provoca o senzatie de arsura, de usturime, de întepatura; a ustura. 6. Tranz. (Glumet) A lovi, a atinge usor, a sfichiui pe cineva; p. ext. a bate. ♦ Fig. A întepa cu vorba; a tachina, a sfichiui. 7. Refl. (Reg.; despre luna si lumina ei) A începe sa scada, sa descreasca. – Et. nec.
piston, PISTÓN, pistoane, s.n. 1. Organ de masina care efectueaza o miscare alternativa de translatie într-un cilindru în care se gaseste un fluid sub presiune. 2. Instrument muzical de suflat din alama, asemanator cu trompeta. ♦ Clapa mobila care închide sau deschide un orificiu la unele instrumente muzicale de suflat. – Din fr. piston.
piscoi, PISCÓI, piscoi, s.m. (Reg.) I. Tub sonor care intra în componenta unor instrumente muzicale. II. Om mic de statura, sfrijit, pipernicit. – Et. nec.
pop, POP2, s.n. invar., adj. invar. 1. S.n. invar. Bucata de muzica usoara cu tema si linie melodica inspirata din muzica folclorica. 2. Adj. invar. (În sintagma) Muzica pop = muzica usoara sau rock, cu larga audienta la public. – Cuv. engl.
popreală, POPREÁLĂ, popreli, s.f. 1. (Înv. si reg.) Piedica, obstacol în calea unei actiuni; porunca sau masura prin care se interzice ceva; oprire, interdictie, opreliste. 2. (Pop.) Retinere (provizorie) a cuiva de catre o autoritate legala pe timpul unei cercetari penale; închisoare, arest (la domiciliu). ♢ Loc. vb. A pune (pe cineva) la popreala = a aresta, a tine la arest; a baga la închisoare. – Popri + suf. -eala.
popri, POPRÍ, popresc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A împiedica, a interzice, a opri. 2. (Pop.) A retine cu forta (în timpul unei cercetari penale); a aresta. 3. (Jur.) A face o poprire. – Din sl. poprĕti.
portativ, PORTATÍV1, portative, s.n. Grup de cinci linii orizontale, paralele si egal distantate, pe care si între care se scriu notele muzicale. – Et. nec.
portret, PORTRÉT, portrete, s.n. 1. Pictura, desen, sculptura, fotografie etc. care înfatiseaza chipul unei persoane. ♢ Portret-robot = desen al chipului unei persoane realizat pe baza relatarilor victimei sau ale martorilor. Portret-vorbit = procedeu de identificare criminalistica bazat pe descrierea semnalmentelor infractorului de catre victima sau de catre martori. 2. Înfatisare a aspectului fizic si moral al unui personaj într-o opera literara; opera literara cu un asemenea continut. [Pl. si: (înv.) portreturi] – Din fr. portrait.
principiu, PRINCÍPIU, principii, s.n. 1. Element fundamental, idee, lege de baza pe care se întemeiaza o teorie stiintifica, un sistem politic, juridic, o norma de conduita etc. ♢ Loc. adv. În principiu = din punct de vedere teoretic, în general. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor si a notiunilor de baza ale unei discipline; (concr.; cu determinari) tratat care cuprinde astfel de legi si de notiuni. 2. Element primordial, cauza primara sau punct de plecare a ceva; spec. element primordial considerat în trecut drept origine a lumii fizice. ♢ (Chim.) Principiu activ = substanta existenta într-un produs de origine vegetala sau animala care imprima un caracter specific acelui produs. 3. Convingere intima, punct de vedere propriu. ♢ Om de (sau fara) principii = om cu (sau fara) pareri sau convingeri (morale) ferme. ♢ Loc. adv. Din principiu = conform unui punct de vedere bine stabilit. [Var.: (înv.) princíp, printíp s.n., princípie s.f.] – Din lat. principium, it. principio, fr. principe.
reacţie, REÁCŢIE, reactii, s.f. I. 1. Faptul de a reactiona; atitudine, manifestare ca raspuns la ceva. 2. (Biol.) Fenomen nemijlocit prin care materia vie raspunde actiunii unui excitant (venit din interior sau din afara). 3. (Chim.) Fenomen de transformare a uneia sau a mai multor substante chimice sub actiunea unor agenti fizici sau a altor substante chimice, în urma caruia se formeaza substante noi, cu proprietati diferite de ale celor initiale. 4. (Fiz.; în sintagma) Reactie nucleara v. nuclear. 5. (Fiz.) Forta (sau cuplu de forte) exercitata de un sistem de corpuri asupra altui sistem de corpuri, în momentul în care ultimul exercita asupra primului o forta (sau un cuplu de forte) care se considera ca actiune. ♢ (Astron.) Reactie gravitationala = modificare a directiei si a modulului vectorului de viteza caracteristice unei nave spatiale care trece prin apropierea unui corp ceresc, datorita câmpului gravitational al acestuia. ♦ Derivarea unei puteri din circuitul de iesire al unui amplificator de radio cu tuburi electronice si introducerea ei în circuitul lui de intrare. ♢ (Tehn.) Reactiunea indusului = totalitatea fenomenelor datorate câmpului magnetic produs de indus la functionarea în sarcina a unei masini electrice. II. (În forma reactiune) Împotrivire politica si economica a claselor în declin fata de orice manifestare a progresului social; p. ext. totalitatea celor care sustin aceasta împotrivire si vor restaurarea orânduirii vechi. [Pr.: re-ac-. – Var.: reactiúne s.f.] – Din fr. réaction.
izoritmie, IZORITMÍE s. f. identitate ritmica a vocilor unei compozitii muzicale. (< fr. isorythmie)
vioară, VIOÁRĂ3, viori, s.f. Instrument muzical alcatuit dintr-o cutie de rezonanta, având întinse pe una din fete patru coarde, care vibreaza când sunt atinse cu arcusul sau când sunt ciupite; violina, scripca. [Pr. vi-oa- – Pl. si: vioare] – Cf. it. v i o l a.
violoncel, VIOLONCÉL, violoncele, s.n. Instrument muzical cu coarde asemanator cu vioara3, însa mult mai mare decât aceasta si având un timbru mai grav; cello. [Pl. si: violonceluri] – Din fr. violoncelle, it violoncello.
planetologie, PLANETOLOGÍE s.f. Ramura a astrofizicii care studiaza structura planetelor si a satelitilor. – Din fr. planétologie.
playboy, PLAY-BOY s.m. Tânar elegant, cu fizic placut, care are succes la femei si duce o viata usoara. [Pr.: pléi-boi] – Cuv engl.
izopicnă, IZOPÍCNĂ s. f. linie de-a lungul careia un sistem fizico-chimic are aceeasi densitate. (< germ. Isopykne)
postludiu, POSTLÚDIU, postludii, s.n. Episod final al unei compozitii muzicale, care evoca teme din cuprinsul ei. – Din germ. Postludium, fr. postlude.
postsincronizare, POSTSINCRONIZÁRE, postsincronizari, s.f. Operatie tehnica prin care se adauga cuvintele si muzica unui film deja înregistrat. – Dupa fr. postsynchronisation.
postsincronizat, POSTSINCRONIZÁT, -Ă, postsincronizati, -te, adj. (Despre filme) Caruia i s-au adaugat cuvintele si muzica. – V. postsincroniza.
potcă, PÓTCĂ, potce, s.f. (Pop.) 1. Încurcatura, necaz, belea; vrajba, cearta. ♢ Expr. A da de potca = a o pati. 2. Epitet depreciativ pentru o persoana nedezvoltata din punct de vedere fizic, urâta sau schiloada; pocitanie; p. ext. epitet depreciativ pentru o persoana fara caracter. – Din sl. potŭka.
potenţial, POTENŢIÁL, -Ă, (I) potentiali, -e, adj., (II) potentiale, s.n. I. Adj. 1. Care are în sine toate conditiile esentiale pentru realizare, care exista ca posibilitate, care exista în mod virtual. ♢ Energie potentiala = energia pe care o poate dezvolta un corp prin miscarea lui din pozitia în care se afla pâna la un indice de referinta. 2. (Gram.; despre moduri, propozitii etc.) Care prezinta o actiune posibila, fara sa precizeze daca se realizeaza sau nu. II. S.n. 1. Marime fizica a carei variatie în spatiu si timp caracterizeaza un câmp fizic si permite determinarea acestuia. ♢ Potential electric = marime a carei variatie caracterizeaza câmpul electric. Potential de electrod = diferenta de potential dintre un metal si o solutie electrolitica în contact cu metalul. Potential de ionizare = diferenta de potential necesara accelerarii unui electron încât, prin ciocnirea cu un atom sau cu o molecula, sa provoace ionizarea acestuia. 2. (Astron.; în sintagma) Potential terestru = geopotential. 3. (Biol.; în sintagma) Potential de înmultire = capacitate a unor organisme vegetale sau animale de a fi (foarte) prolifice. 4. Capacitate de munca, de productie, de actiune; randamentul calitativ si cantitativ al unei munci; p. ext. forta, putere. [Pr.: -ti-al] – Din fr. potentiel.
potpuriu, POTPURÍU, potpuriuri, s.n. Suita muzicala formata din fragmente cu caracter asemanator din opere, operete etc. sau din mai multe melodii ori cântece, grupate fara o legatura strânsa între ele. ♦ Fig. Amestecatura, valmasag. [Var.: potpurí s.n.] – Din fr. pot-pourri.
potrivi, POTRIVÍ, potrivesc, vb. IV. 1. Refl. si tranz. A avea sau a face sa aiba însusiri comune cu cineva sau cu ceva, a fi sau a face sa fie la fel; a fi sau a pune pe acelasi plan. ♦ A (se) compara. 2. Tranz. A aseza ceva la locul nimerit; a aranja într-un anumit fel, a face sa stea asa cum trebuie. ♦ A împodobi, a dichisi. 3. Tranz. A pune de acord, a face sa corespunda, sa fie la fel cu altceva, a adapta, a da dupa... ♦ (Pop.) A acorda un instrument muzical. ♦ A doza atât cât trebuie (pentru a fi bun). A potrivi o mâncare din sare. 4. Tranz. A da forma dorita, necesara etc.; a fasona. ♦ Fig. A ticlui; a improviza. Potrivise pe hârtie câteva poezii. 5. Refl. si tranz. A fi sau a face pe masura cuiva, a-i veni sau a face sa vina bine. Haina i se potriveste. ♦ Refl. A fi în concordanta, a se armoniza. ♢ Expr. A se potrivi ca nuca-n perete (sau ca musca-n lapte) = a fi nepotrivit, a fi deplasat. 6. Tranz. A face în asa fel încât...; a calcula, a chibzui, a cumpani. 7. Refl. (Pop. si fam.) A da cuiva ascultare, a-i face pe voie; a consimti. 8. Refl. (Înv. si pop.) A se împotrivi. – Din potriva.
poveste, POVÉSTE, povesti, s.f. 1. Specie a epicii (populare) în proza în care se relateaza întâmplari fantastice ale unor personaje imaginare în lupta cu personaje nefaste si în care binele triumfa; basm; p. ext. naratiune cuprinzând fapte posibile sau reale. ♢ Expr. Ca în (sau din) poveste = foarte frumos, minunat, miraculos. Nici poveste = nici pomeneala, nici vorba (sa fie asa). A sta (sau a se apuca) de povesti = a sta de vorba îndelung, a sta la taifas. (Pop. si fam.) A ajunge (sau a se face, a ramâne) de poveste sau a-i merge (cuiva) vestea si povestea = a deveni cunoscut, renumit printr-un fapt, o patanie (negativa) etc. ♦ Nascocire, scornitura, minciuna. ♢ Loc. vb. A spune povesti = a minti. 2. Istoria sau relatarea faptelor, a peripetiilor, a vietii cuiva. 3. Întâmplare, fapt, problema (care atrage atentia, care merita atentie). ♢ Expr. Ce (mai) veste-poveste? = ce (mai) e nou? ce se aude? Asa ti-e povestea? = asa stau lucrurile? asta e situatia? 4. (Pop.) Proverb, zicatoare, maxima. ♢ Expr. Povestea vorbei (sau a cântecului etc.) = expresie des repetata, devenita proverbiala; vorba ceea. – Din sl. povestĩ.
poziţie, POZÍŢIE, pozitii, s.f. 1. Loc pe care îl ocupa cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau cu altceva); fel, mod în care este asezat cineva sau ceva (în spatiu); p. ext. peisaj din natura. ♦ Loc pe care îl ocupa o nota sau o cheie pe portativ; loc unde se ating cu degetele coardele unui instrument muzical. ♦ (Lingv.) Loc pe care îl ocupa un sunet sau un grup de sunete într-un cuvânt. ♦ Loc, punct din care cineva sau ceva este sau poate fi privit; unghi. ♦ Raport, relatie existenta între doua fiinte, obiecte, fenomene. ♦ Fiecare dintre operatiile înscrise într-un cont contabil; loc pe care îl ocupa aceste operatii. 2. Teren, loc pe care sunt asezate trupele pe front sau vasele de razboi pe mare si folosit ca baza de atac sau de aparare. ♢ Expr. A lua pozitie = a) a se instala într-un loc considerat potrivit din punct de vedere strategic; b) a-si exprima cu fermitate parerea într-o problema data. A sta (sau a ramâne, a se mentine) pe pozitie = a-si mentine parerile, hotarârile. A se gasi pe pozitii opuse (sau pe aceeasi pozitie etc.) = a fi de pareri contrare (sau de aceeasi parere). 3. Atitudine, tinuta. ♦ Spec. Atitudine de nemiscare a corpului (reglementara în armata, în sport etc.). ♦ Fig. Mod în care cineva reactioneaza, se comporta etc. într-o împrejurare data. 4. (Fam.; despre femei; în expr.) A fi în pozitie – a fi gravida. 5. Conditie, situatie, stare în care se gasesc cineva sau ceva. ♦ Spec. Situatie (înalta) pe care o detine cineva în viata sociala, politica; rang. [Var.: (înv.) pozitiúne s.f.] – Din fr. position, lat. positio, -onis, germ. Position.
proverb, PROVÉRB, proverbe, s.n. 1. Învatatura morala populara nascuta din experienta, exprimata printr-o formula eliptica sugestiva, de obicei metaforica, ritmica sau rimata; zicala, zicatoare, parimie. 2. (Frantuzism) Opera dramatica scurta, al carei continut ilustreaza un proverb (1). – Din lat. proverbium, fr. proverbe.
viteză, VITÉZĂ, viteze, s.f. 1. Rapiditate în deplasare; iuteala, repeziciune. ♢ Loc. adv. În (plina) viteza = cu viteza (foarte) mare. ♢ Expr. Da-i viteza = porneste în graba! mergi repede! (Fam.) A baga pe cineva în viteza = a sili pe cineva sa-si paraseasca obisnuita comoditate si sa actioneze, sa lucreze cu promptitudine, repede. 2. Raportul dintre spatiul parcurs de un mobil si timpul folosit pentru parcurgerea acestui spatiu; raportul dintre variatia unei marimi si timpul în care se produce aceasta variatie. ♢ Viteza cosmica = viteza cuprinsa între 7,912-16,6 km/secunda imprimata navelor cosmice de la înscrierea pe o orbita circulara a Pamântului pâna la parasirea sistemului solar. ♦ Spec. Ritmul în care se produce sau se repeta un proces chimic, fiziologic, electric etc., raportat la o unitate de timp. ♢ Viteza de sedimentare = interval de timp în care se depun hematiile în sângele ramas necoagulat, servind la diagnosticarea sau urmarirea evolutiei unor boli. ♦ Fiecare dintre raporturile de demultiplicare dintre turatia motorului unui vehicul si turatia arborelui care transmite miscarea la rotile propulsoare ale vehiculului. – Din fr. vitesse.
prag, PRAG, praguri, s.f. 1. Partea de jos, orizontala, a unui toc de usa sau a unei porti, putin mai ridicata de la pamânt, peste care se trece la intrare si iesire. ♢ Expr. A calca (sau a trece, a pasi) pragul (casei) = a) a iesi din casa; b) a intra în casa cuiva, a vizita pe cineva. A se pune prag = a se aseza în calea cuiva; a se împotrivi, a se opune actiunilor cuiva. A pune piciorul în prag = a se opune cu dârzenie la ceva, a avea o atitudine intransigenta, a soma pe cineva sa faca ceva. ♦ Mica ridicatura special amenajata pe terenul de sport, pentru a marca limita de la care se efectueaza sariturile atletice. ♦ Partea de sus, orizontala, a tocului usii. ♢ Expr. A da (sau a se lovi, a se izbi) cu capul de pragul de sus = a se convinge de unele adevaruri în urma unei triste experiente. ♦ Fig. Treapta sociala, rang. 2. Usa, poarta; p. ext. casa, locuinta; camin, familie. ♢ Expr. Din prag în prag = din casa în casa. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a hoinari, a colinda. ♦ Portiune de teren din fata usii de la iesirea dintr-o casa. ♦ (Rar) Temelie. 3. Fig. Început al unei situatii noi, limita care desparte doua situatii, perioade etc. diferite. În pragul verii. 4. Ridicatura naturala a fundului albiei unei ape curgatoare; banc de depuneri format de materialele transportate de apa; treapta mai înalta pe fundul unui bazin oceanic sau marin. ♦ Ridicatura de teren în forma de prag (1); treapta de stânca greu de trecut. ♦ Perete de piatra, stânca peste care trece o apa, formând o cascada. 5. Proeminenta în forma de treapta pe suprafata unei piese de lemn, care intra într-o scobitura facuta în alta piesa îmbinata cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor doua piese una fata de alta. ♦ P. gener. Proeminenta în forma de treapta executata sau formata (în urma uzurii) pe suprafata unei piese. 6. (Fiz.) Valoarea maxima sau minima a unei marimi caracteristice unui fenomen dat, deasupra sau dedesubtul careia fenomenul nu se mai poate petrece. ♦ (Med.) Valoare minima a unui factor necesara pentru a determina aparitia unui fenomen fiziologic sau patologic. ♢ Prag de excitabilitate = intensitatea minima a unui excitant capabila sa provoace o stare de excitatie într-o celula sau într-un complex de celule nervoase. Prag senzorial absolut = marime minima a unui excitant, necesara pentru a provoca o senzatie abia perceptibila. 7. Bucatica de lemn (de abanos) sau de os de elefant care se fizeaxa perpendicular pe capatul superior al corpului unor instrumente muzicale si pe care se sprijina coardele. – Din sl. pragŭ.
cum, CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai facut de ai venit? ♢ Expr. Cum si în ce chip sau cum si ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu sti) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propozitii enuntiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înstiintat? ♢ Expr. Cum de... = cum se face ca..., cum e posibil ca... (Da) cum (sa sau de) nu! = a) desigur! fireste!; b) (ir.) vorba sa fie! dá de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., pai) cum! = desigur! fireste! se întelege! 2. (Exprima parerea de rau, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.) Se poate? adevarat sa fie? 3. Ce? poftim? 4. Cu cât? cu ce pret? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.) Cum îti plac florile! B. Conj. (Stabileste raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completiva directa sau indirecta) Privind în urma lor cum se duceau, ramase gânditor. ♢ Loc. adj. si adv. Nu stiu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propozitie modala) M-au vazut cum dormeam. ♦ (Introduce o propozitie comparativa) Precum. Va râde cum a râs si alta data. ♢ Expr. Cum nu este (sau nu se mai afla), se spune, despre cineva sau ceva care poseda în cel mai înalt grad anumite calitati. Cum s-ar zice = adica, va sa zica. 3. (Introduce o propozitie cauzala) Deoarece, întrucât; fiindca. Baiatul, cum e muncitor, va obtine nota maxima. 4. (Introduce o propozitie concesiva) Cu toate ca, desi. 5. În asa fel, încât. Sa se faca un palat cum seaman pe lume sa nu aiba. 6. În masura în care, pe cât. Nu ma vreti voi, cum înteleg? 7. Îndata ce. ♦ (Arata ca doua actiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea ca vii cu daruri, îndata vor alerga. 8. (Introduce o propozitie atributiva) În care. Din ceasul cum te-am vazut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propozitie finala) Pentru ca. Îsi va pune toate puterile cum sa-si sfârseasca slujba. 10. (Introduce o propozitie subiectiva) Cum te porti nu e bine. – Lat. quomo[do].
izometrie, IZOMETRÍE s. f. 1. însusirea, faptul de a fi izometric. 2. (mat.) transformare geometrica ce duce puncte diferite în puncte diferite si orice segment într-unul congruent cu el. 3. indentitate metrica a vocilor unei compozitii muzicale. (< fr. isométrie)
prăpădit, PRĂPĂDÍT, -Ă, prapaditi, -te, adj. (Despre obiecte, cladiri, bunuri etc.) Care se afla într-o stare mizerabila, care este stricat, deteriorat, darâmat, saracacios; (despre fiinte) cu fortele fizice (sau morale) epuizate; vlaguit, extenuat, sfârsit. ♦ (Substantivat) Om sarac, sarman; om nenorocit, amarât; p. ext. om chinuit, nefericit, obidit. – V. prapadi.
preanestezie, PREANESTEZÍE, preanestezii, s.f. Pregatire a bolnavului în vederea anesteziei propriu-zise, prin administrarea de medicamente hipnotice si analgezice; prenarcoza. [Pr.: pre-a-] – Din fr. préanesthésie.
vorbă, VÓRBĂ, vorbe, s.f. 1. Cuvânt. 2. Sir de cuvinte care exprima o cugetare; gând, idee exprimata prin cuvinte; spusa, zisa. ♢ Expr. Auzi vorba! = ce spui! se poate? e posibil? Ce vorba! = în adevar, fara îndoiala. A avea o vorba cu cineva = a avea ceva de discutat cu cineva; a vrea sa comunici un secret cuiva. Cu vorba ca... = zicând ca..., sub pretext ca... Vorbe de claca = flecareala fara rost, fara miez. 3. Expunere, istorisire, relatare. ♢ Expr. Lasa vorba! sau (eliptic) vorba! = tacere! nici un cuvânt! Ce mai (atâta) vorba? = ce sa mai lungim discutia, sa curmam discutia. A (nu) da (cuiva) pas la vorba = a (nu) lasa cuiva posibilitatea sa vorbeasca. 4. Convorbire, conversatie; discutie, taifas. ♢ Loc. adv. Fara multa vorba = fara a crâcni, fara sa protesteze. Din doua vorbe = fara multa discutie; operativ, repede. Din vorba în vorba = din una în alta, din discutie în discutie. ♢ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., sa...) = a fi în discutie, a fi obiectul discutiei..., a se vorbi de... A-si face de vorba cu cineva = a gasi prilej de discutie cu cineva. A avea de vorba (cu cineva) = a avea de discutat, de arajat ceva (cu cineva). Fie vorba între noi! = ceea ce stim sa ramâne între noi, sa nu afle nimeni. Nici vorba! = a) negresit, desigur; fara doar si poate; b) nici pomeneala. Nu-i vorba! (sau mai e vorba?) = fara îndoiala, fireste, e de la sine înteles. Vorba sa fie! = nu cred asa ceva, nici pomeneala. A schimba vorba = a schimba obiectul discutiei. ♦ Compus: vorba-lunga = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neîntelegere, cearta. 5. Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Vorba dulce mult aduce. ♢ Expr. Daca ti-i vorba de-asa sau daca asa ti-i vorba = daca asa stau lucrurile. 6. Zicatoare, zicala, proverb, expresie. ♢ Expr. Vorba ceea, expresie stereotipa folosita în povestire pentru a introduce o zicala, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba cântecului = asa cum se stie din batrâni. 7. Îndemn, sfat, învatatura. ♦ Parere, convingere; hotarâre. 8. Promisiune, fagaduiala; angajament. ♢ Expr. Vorba-i vorba = cuvântul dat trebuie respectat, promisiunea data e datorie curata. A se tine de vorba = a-si respecta promisiunile, angajamentele. A zice vorba mare = (mai ales în constructii negative) a se angaja solemn, a face o promisiune deosebita. 9. Întelegere, învoiala; tocmeala; târguiala. ♢ Loc. adv. Din doua vorbe sau (rar) dintr-o vorba = fara multa discutie, repede. ♢ Expr. (Pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peti. A-i face (cuiva) vorba cu cineva = a mijloci o întâlnire între un baiat si o fata (în vederea casatoriei). A fi în vorba = a fi în tratative pentru încheierea unei casatorii, a unei afaceri etc. 10. Zvon; veste, stire, informatie. ♢ Expr. A se face vorba = a se raspandi o stire, un zvon. A spune (cuiva) doua vorbe = a comunica ceva cuiva. A lasa vorba = a lasa o dispozitie, a anunta ceva înainte de a pleca undeva. (Asa) umbla vorba = (asa) se vorbeste, (asa) se vorbeste, (asa) se spune. A trimite (sau a da) vorba = a transmite un mesaj. ♦ Bârfeala, clevetire; calomnie. 11. Grai, limba. Strain la vorba. – Et. nec. Cf. sl. d v o r ĩ b a.
vorbi, VORBÍ, vorbesc, vb. IV. 1. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intentii; a spune, a zice, a grai. ♢ Expr. A vorbi în barba = a vorbi încet, a mormai numai pentru sine. A vorbi cu gura altuia = a vorbi fara convingere, sovaielnic, evaziv. ♦ Tranz. A rosti cuvinte. ♢ Expr. A vorbi vrute si nevrute (sau verzi si uscate, câte-n luna si-n stele) = a vorbi multe si de toate; a flecari, a palavragi, a sporovai. ♦ A se adresa cuiva. Îi vorbesc si nu-mi raspunde. ♦ A se exprima într-o anumita limba. ♦ A-si spune cuvântul, a-si exprima vointa. ♦ Fig. A face dovada, a adeveri, a atesta, a confirma. O imensa cantitate de fapte, care toate vorbesc în acelasi sens. ♦ Fig. A pleda în favoarea cuiva. 2. Intranz. A sta de vorba; a discuta; a comenta. 3. Refl. recipr. si intranz. A se sfatui, a se învoi, a se întelege. 4. Intranz. A face o expunere; a tine un discurs. – Din vorba.
precipitat, PRECIPITÁT2, -Ă, precipitati, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care se produce sau actioneaza în mare graba, cu repeziciune; grabit, zorit. 2. (Despre substante solide dizolvate într-un lichid) Depus la fund, separat în masa solutiei (prin precipitare). – V. precipita.
izomerie, IZOMERÍE s. f. 1. proprietate a unor substante cu aceeasi formula moleculara de a avea însusiri fizice si chimice deosebite, datorita modului diferit de dispunere a atomilor în molecula. 2. însusire a nucleelor atomice ale aceluiasi element chimic de a avea stari de energie si, deci, proprietati radioactive diferite. 3. (bot.) egalitate a segmentelor analoage ale organelor aceleiasi specii. 4. influenta egala a factorilor ereditari. (< fr. isomérie)
precoce, PRECÓCE, precoci, -ce, adj. (Despre fiinte si însusiri ale lor) Care se dezvolta fizic sau psihic înainte de vârsta normala, care este mai matur în comparatie cu cei de aceeasi vârsta. ♦ (Despre plante sau fructe) Care ajunge la maturitate foarte devreme, care înfrunzeste devreme sau se coace repede; timpuriu, varatic. – Din fr. précoce, lat. praecox, -cis.
izolaţie, IZOLÁŢIE s. f. strat izolant între doua medii sau sisteme fizice. (< fr. isolation)
punct, PUNCT, puncte, s.n. I. 1. Semn grafic mic si rotund, asemanator cu o întepatura de ac, folosit ca semn de punctuatie, pentru a indica pauze între propozitii sau fraze independente, pentru prescurtarea unui cuvânt sau care se pune deasupra literelor "i", "j" etc. ♢ Doua puncte = semn de punctuatie constând din doua puncte (I 1) asezate unul deasupra altuia, folosit pentru a arata ca urmeaza o vorbire directa, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct si virgula = semn de punctuatie constând dintr-un punct (I 1) asezat deasupra unei virgule, folosit pentru a desparti partile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuatie constând din trei (sau mai multe) puncte (I 1) asezate în linie orizontala, folosit pentru a arata o întrerupere în sirul gândirii, al actiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. ♢ Expr. A pune punctul pe i = a preciza ce este esential într-o chestiune, a trage concluzia. ♦ Fig. (Cu valoare de interjectie) Gata! destul! 2. Semn conventional în forma de punct (I 1), care indica pe o harta asezarile omenesti, care marcheaza zarurile, piesele de domino etc. sau care este pus la dreapta unei note muzicale pentru a-i prelungi durata cu înca o jumatate din valoarea ei. 3. Punct (I 1) folosit în matematica, indicând efectuarea unei înmultiri. 4. Fel de a coase, de a broda, de a croseta; model de cusatura, de broderie etc. 5. (În sintagma) Punct tipografic = unitate de masura pentru lungime, folosita în tipografie, 0,376 mm. 6. Ceea ce se vede foarte mic din cauza departarii. ♦ Pata mica, rotunda, detasata pe un fond de alta culoare. 7. (În sintagma) Punct de ochire = locul din tinta în care tragatorul potriveste precis linia de ochire. II. 1. Figura geometrica plana fara nici o dimensiune (reprezentata prin partea comuna a doua linii care se întâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafata, în spatiu. ♢ Punct medical (sau sanitar) = serviciu medical organizat în fabrici, uzine, santiere etc. 2. Valoare a unei marimi, mai ales temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de topire. III. 1. Parte determinata în cadrul unei actiuni, al unei discutii, al unei probleme etc. ♢ Expr. Punct de onoare = lucru, chestiune care angajeaza prestigiul, autoritatea, onoarea cuiva. Punct de plecare (sau de pornire) = a) locul de unde pleaca cineva; b) începutul unei lucrari, al unei actiuni. A fi pe punctul de a... = a fi gata de a..., a fi pregatit sa... Punct de vedere = aspectul sub care cineva priveste o problema sau atitudinea pe care o are fata de ea; mod de a gândi. Din punct de vedere = în privinta..., sub raportul... Din punct în punct sau punct cu punct = amanuntit, detaliat, pe larg. A pune (ceva) la punct = a) a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a-l face sa functioneze în conditiile dorite; b) a aranja, a potrivi lucrurile asa cum trebuie, fara a neglija nici un amanunt; a restabili adevarul. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbracat. A pune pe cineva la punct = a arata cuiva ce se cuvine si ce nu, a da cuiva o lectie de buna-cuviinta. 2. Moment, stadiu, faza, etapa de dezvoltare. ♢ Loc. adv. Pâna la un (sau la acest) punct = pâna la o anumita limita sau etapa; într-o anumita masura. ♢ Expr. Pâna la ce punct = în ce masura, pâna unde... Punct mort = situatie fara iesire. ♦ (Adverbial) Exact, precis, fix. IV. Unitate de masura luata ca baza de clasificare, în special la sporturi. ♦ Unitate de masura pentru indicarea situatiei participantilor la unele jocuri (zaruri, carti, biliard etc.). ♦ Unitate de masura pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursa. ♦ Fiecare dintre diviziunile unei cartele pentru rationalizarea anumitor produse industriale; tichet detasat dintr-o astfel de cartela. ♢ Loc. adj. si adv. Pe puncte = a) pe baza dreptului conferit de cartela; rationalizat; b) fig. fara a avea pregatirea corespunzatoare functiei pe care o ocupa. – Din lat. punctum (cu unele sensuri dupa fr. point).
izolare, IZOLÁRE s. f. 1. actiunea de a izola. 2. masura profilactica prin care se interzice unui bolnav contagios contactul cu alte persoane. ♢ (biol.) ~ geografica = separare a unei populatii, a unei flore sau faune, prin bariere naturale în teritorii limitate, în scopul diversificarii speciilor. (< izola)
preluda, PRELUDÁ, preludez, vb. I. Intranz. (Livr.) 1. A-si încerca vocea sau instrumentul înainte de a executa o bucata muzicala; p. ext. a începe sa cânte. 2. A efectua o actiune preliminara. [Var.: (înv.) prelúde vb. III] – Din fr. préluder, lat. praeludere.
presiune, PRESIÚNE, presiuni, s.f. 1. Forta care apasa (uniform si perpendicular) pe unitatea de suprafata a unui corp; marime fizica egala cu raportul dintre valoarea acestei forte si aria suprafetei corpului respectiv; apasare. ♢ Presiune atmosferica = presiune pe care o exercita atmosfera asupra suprafetei pamântului si a corpurilor situate pe ea. 2. (În sintagma) Presiune arteriala = tensiune. 3. (Bot.; în sintagma) Presiune radiculara = presiune din celulele vii ale radacinii care împinge apa în radacina si tulpina. 4. Fig. Constrângere (morala, economica, politica, sociala) exercitata asupra cuiva. ♦ (Rar) Stare de apasare sufleteasca. [Pr.: -si-u-] – Din fr. pression.
presto, PRESTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În tempo rapid. ♦ (Substantivat, n.) Parte dintr-o lucrare muzicala conceputa în aceasta miscare. – Cuv. it.
prinde, PRÍNDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A apuca ceva sau pe cineva cu mâna, cu ajutorul unui instrument etc. ♢ Expr. Parca (l-)a prins pe Dumnezeu de (un) picior, se spune când cineva are o bucurie mare, neasteptata. ♦ (Despre animale) A apuca cu dintii, cu ghearele. ♦ A fixa, imobilizând. 2. Tranz. Fig. A lua cunostinta de ceva (cu ochii, cu urechea, cu mintea); a percepe. ♢ Expr. (Intranz.) A prinde de veste = a observa, a remarca, a afla ceva, a baga de seama (din timp). 3. Refl. A-si înclesta mâna sau mâinile pe ceva pentru a se sprijini, pentru a se agata. 4. Refl. recipr. A se lua de mâna cu cineva (pentru a forma o hora, pentru a dansa). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mâinile, cu bratele. II. Tranz. 1. A ajunge din urma (si a imobiliza) pe cineva sau pe ceva care se misca, alearga; a captura (un fugar, un raufacator, un inamic). ♦ A pune mâna (sau laba) pe un animal. 2. A surprinde pe cineva asupra unei fapte (reprobabile) savârsite pe ascuns; a descoperi pe cineva cu o vina, cu o neregula. ♢ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi ca cineva a mintit. ♦ A încurca pe cineva cu vorba, a-l face sa se încurce în raspunsuri (încercând sa ocoleasca adevarul). 3. A ajunge în ultima clipa spre a mai gasi o persoana, un vehicul etc. care sunt gata de plecare. ♢ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a gasi, a nu lasa sa scape momentul (sau prilejul) favorabil. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta nici o clipa neocupat. ♦ (Despre fenomene ale naturii, evenimente etc.) A surprinde. 4. Fig. (Despre stari fizice sau sufletesti) A cuprinde (pe neasteptate); a coplesi. ♦ A absorbi. III. 1. Tranz. A fixa ceva prin legare, coasere sau agatare. ♦ Refl. A ramâne fixat sau agatat (de sau în ceva). ♦ Fig. A înregistra, a fixa si a reda prin mijloace artistice aspecte din lumea înconjuratoare. 2. Tranz. A înhama; a înjuga. 3. Refl. A se lega, a se asocia cu cineva (în calitate de...). 4. Refl. si tranz. (Pop.) A (se) angaja, a (se) tocmi într-o slujba. 5. Refl. A se angaja, a se învoi la ceva; a accepta, a primi. ♢ Expr. A se prinde chezas (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva). ♦ Refl. recipr. A se lua cu cineva la întrecere, a se masura, a rivaliza. ♦ Refl. recipr. A face un pariu cu cineva, a pune ramasag. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva sau de cineva. ♢ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune când cineva nu are chef sa lucreze. ♦ Fig. (Despre privire, ochi) A se opri, a se fixa, a se pironi asupra cuiva sau a ceva. ♦ Refl. si tranz. A (se) împreuna, a (se) îmbina formând un tot, a (se) suda. 2. Tranz. (Despre îmbracamintea cuiva; p. ext. despre gesturi, atitudini etc.) A-i sedea cuiva bine, a i se potrivi. 3. Refl. (Despre mâncare; în expr.) A se prinde de cineva = a-i prii cuiva, a se asimila. V. 1. Tranz. A începe sa... ♢ Expr. (Refl. recipr.) A se prinde (cu cineva) la vorba = a) a începe sa discute (cu cineva); b) a se întelege (unul cu altul), a cadea de acord sa... 2. Refl. (Pop.) A se apuca de o treaba, a se porni la lucru. VI. 1. Tranz. A obtine, a capata, a dobândi. ♢ Expr. (Fam.) A prinde carne (sau seu) = a se îngrasa. A prinde minte sau (intranz.) a prinde la minte = a câstiga experienta, a se face om de treaba. A prinde viata = a) a capata putere, tarie; a se înviora; b) a începe sa se realizeze, sa fie pus în practica. A prinde inima sau (intranz.) a prinde la inima = a capata curaj, a se îmbarbata. ♦ Fig. A-si însusi o cunostinta, o deprindere etc., a învata (de la altul). 2. Intranz. si refl. A se dezvolta dupa transplantare, a creste. ♢ Expr. (Tranz.) A prinde radacini (sau radacina) = a se fixa într-un loc, a capata stabilitate, forta, putere. VII. Refl. Fig. (Fam.) A fi crezut, a fi luat drept adevarat, bun, valabil. VIII. Refl. (Despre lapte; p. ext. despre alte substante) A se coagula, a se închega. [Prez. ind. si: (pop.) prinz. – Perf. s. prinsei, part. prins] – Lat. pre(he)ndere.
izofază, IZOFÁZĂ s. f. linie care reprezinta izotermele si izobarele coincidente pe o diagrama a unui sistem fizico-chimic dintr-un singur component cu doua faze coexistente. (< fr. izophase)
vivace, VIVÁCE adj. invar. 1. (Livr.) Vioi, ager, plin de vitalitate, de viata. ♦ (Adverbial, în legatura cu modul de executare a unei bucati muzicale) Cu voiciune, într-un ritm viu, energic. 2. (Despre plante) A carei viata si vegetatie dureaza mai multi ani, fara a fi nevoie de o noua însamântare; peren. – Din it., fr. vivace.
lup, LUP, lupi, s.m. 1. Mamifer carnivor din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blana sura, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul si urechile ascutite si cu coada stufoasa (Canis lupus). ♢ Expr. Lup îmbracat în piele de oaie sau lup în pielea oii, se spune despre un om siret, rau si prefacut. A intrat lupu-n cosar = pazeste-te de hot. Vorbesti de lup si lupul la usa = vorbesti despre cineva si acesta tocmai soseste. A da oile în paza lupului = a lasa pe cineva la discretia dusmanilor. A avea urechi de lup = a auzi bine. A închide lupul în stâna = a-si aduce singur dusmani în casa sau în preajma. A trai ca lupul în padure = a trai la largul sau. A înghiti (sau a mânca) ca (sau cât) lupul = a înghiti sau a mânca mult si cu lacomie. A se duce (ca) pe gura lupului = a disparea cu repeziciune. A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scapa (ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o situatie foarte grea. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. ♦ Fig. Om hraparet si crud. 2. Compuse: lupul-baltii = (Iht.) stiuca; lup-de-mare = a) numele unei specii de foca; fig. marinar experimentat, încercat; b) specie de pasare acvatica de marimea unui uliu, de culoare brun-întunecat, cu partea ventrala alba în timpul iernii, care cuibareste în tinuturile nordice (Stercorarius pomarinus); c) (Iht.) lavrac; d) peste teleostean marin lung de circa 1 m, cu dinti puternici (Anarchichas lupus); lupul-vrabiilor = pasare cu spinarea cenusie, cu aripile si cu coada negre; sfrâncioc (Lanius excubitor); lupul-albinelor = gândacel carnivor, frumos colorat cu negru, negru-albastrui si rosu, care traieste pe flori (Trichodes apiarius). 3. Bustean sustinut de o capra deasupra jilipului, folosit ca frâna pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. (Text.; în sintagmele) Lup amestecator = masina de destramat si de amestecat materia prima, care formeaza amestecul de fibre în filaturile de lâna si de vigonia. Lup batator = masina de lucru folosita în filaturile de bumbac, care executa destramarea si curatarea de impuritati a bumbacului desfoiat în prealabil. Lup destramator = masina de lucru folosita în filaturile de lâna si de vigonia pentru destramarea firelor si a tesaturilor, în vederea recuperarii fibrelor si a reintroducerii lor în amestec. – Lat. lupus.
novocaină, NOVOCAÍNĂ, novocaine, s.f. Substanta chimica în forma de ace incolore, inodore, cu gust usor amar, putin solubile în apa, solubile în alcool, întrebuintata ca anestezic local. [Pr.: -ca-i-] – Din fr. novocaïne.
price, PRÍCE s.f. 1. (Înv.) Neîntelegere, cearta. ♢ Loc. adj. De price = care se împotriveste; opozant, potrivnic. ♢ Loc. vb. A se pune de price = a se împotrivi cuiva, a contrazice pe cineva. 2. (Pop.; în constructie cu verbul "a face") Suparare, necaz (pricinuit cuiva). ♦ Acuzare, învinovatire. – Din sl. pritŭča.
prezicător, PREZICĂTÓR, -OÁRE, prezicatori, -oare, s.m. si f. Persoana care se îndeletniceste cu ghicitul viitorului cuiva în carti, în cafea, în palma etc.; ghicitor. – Prezice + suf. -ator.
prezice, PREZÍCE, prezic, vb. III. Tranz. A spune, a anunta dinainte ce se va întâmpla, orientându-se dupa anumite indicatii prezente, dupa intuitie, rationament etc. A ghici viitorul cuiva (în carti, în cafea, în palma etc.). – Pre1- + zice (dupa fr. prédire).
prezicere, PREZÍCERE, preziceri, s.f. Actiunea de a prezice si rezultatul ei; ceea ce prezice cineva. – V. prezice.
prezis, PREZÍS, -Ă, prezisi, -se, adj. 1. (Despre evenimente, fapte etc.) A carui producere sau aparitie este anuntata dinainte. 2. (Despre viitor, destin) Care este cunoscut anticipat prin divinatie. – V. prezice.
voltă, VÓLTĂ, volte, s.f. 1. Miscare în forma de cerc sau de arc de cerc. ♦ Fig. Schimbare (brusca) în atitudine, trecere subita de la o conceptie la alta. ♦ (Scrima) Miscare (de rotatie) facuta pentru a evita loviturile adversarului. 2. Manevra de rotatie facuta de o ambarcatie sau de o nava cu pânze pentru schimbarea bordului din care primeste vântul. ♢ Volta în vânt = manevra pentru schimbarea directiei împotriva vântului. Volta sub vânt = manevra pentru schimbarea directiei în sensul vântului. 3. Semn care indica repetarea unui fragment muzical, de fiecare data cu un alt sfârsit. – Din fr. volte.
virtuoz, VIRTUÓZ, virtuozi, s.m. Persoana care stapâneste în mod desavârsit tehnica unui instrument muzical sau, p. gener., tehnica unei arte. [Pr.: -tu-oz] – Din it. virtuoso, fr. virtuose.
virtuozitate, VIRTUOZITÁTE, virtuozitati, s.f. Însusirea de a fi virtuoz în executarea unei bucati muzicale; p.gener. maiestrie, dexteritate, iscusinta deosebita într-un anumit domeniu de activitate (artistica). [Pr.: -tu-o-] – Din it. virtuosità, fr. virtuosité.
izocor, IZOCÓR, -Ă I. adj. (despre transformarile unui sistem fizic) care are loc la volum constant; izoster. II. s. f. linie de-a lungul careia un sistem fizic are acelasi volum. (< fr. isochore)
producţie, PRODÚCŢIE, productii, s.f. 1. Procesul crearii bunurilor necesare existentei si dezvoltarii societatii, în cursul caruia oamenii transforma sau modifica obiectele din natura potrivit trebuintelor lor. ♢ Productie de marfuri = forma de organizare a economiei sociale în care produsele muncii sunt create de diferiti producatori independenti, autonomi, fiecare dintre ei specializându-se în confectionarea unui produs oarecare, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesara vânzarea-cumpararea de produse pe piata. Productie marfa = productie (2) în expresie baneasca a întreprinderilor sau a ramurilor economiei nationale într-o anumita perioada de timp, livrata sau destinata desfacerii. Productie neta = valoarea productiei marfa minus cheltuielile de productie. 2. Totalitatea produselor (1) obtinute în procesul muncii, într-o perioada de timp determinata, într-un anumit sector al activitatii sociale etc. 3. Lucrare, opera literara, stiintifica sau artistica. 4. Manifestare artistica organizata la sfârsitul unui an scolar în institutele de arta teatrala si cinematografica, în scolile de muzica, de coregrafie etc. [Var.: (înv.) productiúne s.f.] – Din fr. production.
profesiogramă, PROFESIOGRÁMĂ, profesiograme, s.f. Reprezentare cronologica detaliata a caracteristicilor unei activitati profesionale sub aspectul solicitarilor fizice, psihice si al repausului într-o zi de munca. [Pr.: -si-o-] – Din germ. Professiogramm.
profet, PROFÉT, profeti, s.m. Predicator religios considerat drept trimis al lui Dumnezeu pe Pamânt si capabil sa prezica viitorul; proroc. ♦ (Art.) Epitet dat de musulmani lui Mahomed. ♦ Persoana care intuieste aparitia sau desfasurarea unor evenimente în viitor. – Din fr. prophète.
profeţi, PROFEŢÍ, profetesc, vb. IV. Tranz. A face profetii, a prezice viitorul (în calitate de profet); a proroci, a profetiza, a prevesti. – Din profet.
profeţie, PROFEŢÍE, profetii, s.f. Ceea ce profeteste cineva; prorocire, prevestire, prezicere. – Din fr. prophétie.
izobar, IZOBÁR, -Ă I. adj. 1. (despre transformarile unui sistem fizic) care are loc la presiune constanta. 2. (despre substante chimice) cu acelasi numar de masa, dar cu numar atomic diferit. II. s. f. linie care uneste pe o diagrama, pe o harta, punctele de egala presiune. (< fr. isobare)
prostraţie, PROSTRÁŢIE s.f. Stare (patologica) de indiferenta totala fata de lumea înconjuratoare, cauzata de o slabire extrema a fortei fizice si psihice; imposibilitate de a reactiona la excitatiile externe; apatie. – Din lat. prostratio, -onis, fr. prostration.
proroci, PROROCÍ, prorocesc, vb. IV. Tranz. (În credintele religioase) A prezice viitorul, vointa divina; p. gener. a prevedea si a anunta evenimente viitoare; a profetiza, a prevesti. [Var.: proorocí vb. IV] – Din proroc.
prorocire, PROROCÍRE, prorociri, s.f. Actiunea de a proroci si rezultatul ei; ceea ce proroceste cineva; prorocie, prezicere, profetie, prevestire. [Var.: proorocíre s.f.] – V. proroci.
profund, PROFÚND, -Ă, profunzi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Înzestrat cu o mare putere de patrundere, de întelegere; care analizeaza temeinic lucrurile; patrunzator, perspicace; (despre întelegerea, despre gândurile, judecatile, creatiile etc. omului) care dovedeste profunzime, seriozitate, inteligenta. 2. (Despre însusiri morale, despre stari fiziologice sau psihice etc.) Puternic, intens, mare. ♦ (Despre salut, reverente etc.) Care se face înclinând foarte mult capul, corpul; p. ext. care exprima respect, consideratie. 3. (Despre ochi, privire) Care exprima, care sugereaza însusiri morale deosebite, profunzime, sentimente adânci. 4. (Despre voce, sunete etc.) Cu ton jos; grav, adânc. 5. (Despre procese fizice, sociale, morale etc.) Fundamental, esential, radical. 6. (Despre ape, cavitati, sapaturi, obiecte concave etc.) Al carui fund este situat la o distanta (foarte) mare fata de marginea de sus, de suprafata; adânc. – Din lat. profundus, fr. profond.
izentrop, IZENTRÓP, -Ă adj. (despre transformarile unui sistem fizic) în decursul caruia entropia ramâne constanta. (< germ. isentrop)
programatic, PROGRAMÁTIC, -Ă, programatici, -ce, adj. Care cuprinde un program (2), privitor la un program; înscris, fixat într-un program, care se desfasoara conform programului. ♢ Muzica (sau lucrare, compozitie etc.) programatica = muzica, lucrare, compozitie care îsi propune sa ilustreze o tema data. – Din germ. programmatisch.
programatism, PROGRAMATÍSM s.n. Caracterul unei muzici programatice; curent care promoveaza muzica programatica. – Cf. p r o g r a m a t i c.
prohibi, PROHIBÍ, prohibesc, vb. IV. Tranz. A opri, a interzice (producerea, vânzarea, exportul sau importul unor marfuri) printr-o lege sau printr-o masura de ordin administrativ. – Din fr. prohiber, lat. probibere.
prohibitiv, PROHIBITÍV, -Ă, prohibitivi, -e, adj. Care interzice, care opreste ceva în mod legal; care introduce prohibitia. ♢ Tarif prohibitiv = taxe vamale mari, fixate pentru a face imposibila patrunderea si concurenta produselor straine pe piata interna. – Din fr. prohibitif.
prohibiţie, PROHIBÍŢIE, prohibitii, s.f. Masura legislativa sau administrativa prin care se interzice producerea, vânzarea, exportul sau importul unor marfuri. – Din fr. prohibition.
izentalp, IZENTÁLP, -Ă I. adj. (despre transformarile unui sistem fizic) în decursul caruia entalpia ramâne constanta. II. s. f. entalpie constanta. (< germ. isenthalp, /II/ Insenthalpe)
proscrie, PROSCRÍE, proscriu, vb. III. Tranz. 1. (În Roma antica) A condamna la moarte (pentru infractiuni politice) fara forme judiciare, publicând pe o lista numele celui osândit. 2. A lua masuri represive (privative de libertate) împotriva cuiva, în special pentru motive politice; a îndeparta în mod fortat o persoana din patrie; a exila, a alunga, a izgoni. 3. (Rar) A interzice, a opri. – Din fr.proscriere (dupa scrie).
bandolă, BANDÓLĂ s.f. Instrument muzical cu coarde, asemanator cu bandura2. (din sp. bandola)
barocameră, BAROCÁMERĂ s.f. Camera pentru încercarea rezistentei fizice a pilotilor si sportivilor în conditii de variatie a altitudinii si presiunii. (baro- + camera)
pronostica, PRONOSTICÁ, pronostichez, vb. I. Tranz. A face un pronostic; a prezice. [Var.: (rar) prognosticá vb. I] – Din fr. pronostiquer.
vitalism, VITALÍSM s.n. Curent în biologie, opus atât materialismului cât si spiritualismului, care explica procesele de viata prin prezenta în organismul viu a unui principiu imaterial si incognoscibil, caruia îi sub subordonate toate procesele fizico-chimice. – Din fr. vitalisme.
pildă, PÍLDĂ, pilde, s.f. 1. Ceea ce poate servi cuiva drept învatatura, drept model de urmat, drept termen de comparatie; ceea ce poate servi ca obiect de imitatie sau inspiratie în privinta formei, aspectului etc.; model, exemplu. ♢ Loc. adv. De pilda = de exemplu, bunaoara, cum ar fi. ♢ Expr. A lua pilda = a imita exemplul cuiva. ♦ Dovada, proba, indiciu. ♦ Pedeapsa sau masura drastica, menita sa serveasca drept avertisment si pentru altii. 2. Povestire alegorica cu un cuprins religios sau moral, productie literara cu caracter moralizator, cu o structura apropiata de fabula; parabola; p. ext. maxima, sentinta; proverb, zicala; semnificatie, tâlc cuprins într-o asemenea povestire, maxima, zicala sau într-o actiune oarecare, într-o fapta etc. ♢ Loc. prep. (Înv. si reg.) În pilda (cuiva) = cu aluzie, referitor (la cineva). ♦ Fabula. – Din magh. példa.
psalterion, PSALTÉRION, psalterioane, s.n. Vechi instrument muzical cu coarde, de forma triunghiulara, întrebuintat pâna în evul mediu. [Pr.: -ri-on] – Din fr. psaltérion.
psaltichie, PSALTICHÍE s.f. Muzica vocala biscriceasca specifica ritului ortodox. – Din ngr. psaltikí.
pseudococaină, PSEUDOCOCAÍNĂ s.f. (Farm.) Ester obtinut alaturi de cocaina, din frunzele de coca, întrebuintat ca anestezic local. [Pr.: pse-u-] – Pseudo- + cocaina.
pseudomorfoză, PSEUDOMORFÓZĂ, pseudomorfoze, s.f. Transformare fizica sau chimica a unui mineral, cu pastrarea formei exterioare initiale a cristalelor. [Pr.: pse-u-] – Din fr. pseudomorphose.
psihofizic, PSIHOFÍZIC, -Ă, psihofizici, -ce, s.f., adj. 1. Curent psihologic care studiaza pe cale experimentala raporturile cantitative dintre intensitatea stimulilor fizici si intensitatea starilor psihice corespunzatoare, dând o formulare matematica concluziilor obtinute. 2. Adj. Care apartine psihofizicii (1), privitor la psihofizica. 3. Adj. Care apartine psihicului si fizicului, privitor la psihic si la fizic. – Din germ. Psychophysik, fr. psychophysique.
psihomotor, PSIHOMOTÓR, -OÁRE, psihomotori, -oare, adj. Care se refera la functiile motrice realizate prin activitatea nervoasa superioara; determinat de aceste functii. ♢ Centru psihomotor = regiune a scoartei cerebrale care intra în actiune sub influenta unei excitatii cerebrale fizice. – Din fr. psychomoteur.
psihotronic, PSIHOTRÓNIC, psihotronici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Disciplina biofizica care studiaza interactiunile psihice la distanta. 2. Adj. De psihotronica (1). – Din engl. psychotronics.
psoriazic, PSORIÁZIC, -Ă, psoriazici, -ce, adj. (Med.) Referitor la psoriazis, de psoriazis; asemanator psoriazisului. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. psoriasique.
puhoi, PUHÓI1, puhoaie, s.n. Cantitate mare de apa care curge cu repeziciune si forta; apa curgatoare umflata de ploi, care se revarsa cu forta; suvoi. ♦ Ploaie mare, torentiala. ♦ Fig. Multime mare de oameni sau de alte fiinte care se deplaseaza navalnic în aceeasi directie. ♦ (Adverbial) În cantitate sau în numar foarte mare, gramada. [Var.: (reg.) pohói, povói s.n.] – Din sl. povonĩ.
puhoi, PUHOÍ2, pers. 3 puhoieste, vb. IV. Intranz. (Despre ape curgatoare sau de ploaie) A curge în cantitate mare, cu repeziciune si forta; a se revarsa cu putere, a inunda. ♦ Fig. (Rar; despre oameni) A navali, a invada. – Din puhoi1.
drac, DRAC, draci, s.m. 1. Fiinta imaginara, de sex masculin, întruchipare a spiritului rau; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuta. ♢ Expr. A fi dracul gol (sau împielitat) sau a fi drac împielitat = a) a fi rau, afurisit; b) a fi istet, poznas. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rau, ticalos; b) om întreprinzator, descurcaret. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tamâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dusmanie sau cu frica. E tot un drac = e totuna, e acelasi lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rau dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viata, neastâmparat. Parca a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabila. A baga (pe cineva) în draci (sau în toti dracii) = a intimida, a înfricosa (pe cineva); a face (pe cineva) sa depuna toate eforturile (de frica). Trebuie sa fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi gasita o explicatie logica a unei situatii încurcate sau când se banuieste o cauza ascunsa, greu de gasit. Si-a bagat (sau si-a amestecat) dracul coada, se zice când o situatie care parea clara se complica dintr-o data, capata o evolutie neasteptata. A trage pe dracul de coada = a fi foarte sarac, a o duce greu. A cauta pe dracul = a intra singur într-o încurcatura, a-si provoca singur neplaceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-si gasi) pe dracul = a o pati. A cauta pe dracul si a gasi pe tata-sau = a ajunge într-o situatie si mai rea decât aceea anterioara. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tata-sau = a purta (pe cineva) de colo pâna colo. A cere pe dracul si pe tata-sau (sau cât dracul pe tata-sau) = a cere (pe ceva) un pret exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face si pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lasa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a parasi (pe cineva sau ceva), a renunta definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecatii) a se duce fara sa se mai întoarca (si într-un loc nestiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fara sa-i mai stie nimeni de urma si fara sa-i mai doreasca revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o pati. La dracul! formula exclamativa de dispret prin care se exprima dorinta de a renunta la ceva, de a se lepada de ceva. Pe dracul! = (formula exclamativa de negatie) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamatii exprimând uimire, enervare, admiratie. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sanatos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creeaza neplaceri. (Glumet si ir.) Buruiana (sau iarba, tamâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extrema, cu sensul de "orice", "oriunde", "fie cine-o fi") Face si pe dracul. ♢ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde si-a întarcat dracul copiii, unde si-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepartat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rau, pacatos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste masura de..., grozav; d) energic, descurcaret, razbatator. (Asa) de-al dracului! = fara nici un motiv, fiindca asa vreau! 2. Fig. Om plin de pacate, rau, crud; om poznas, istet, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = peste marin de culoare cenusie-rosiatica, cu corpul si capul comprimate lateral, a carui prima aripioara dorsala este formata din tepi veninosi (Trachinus draco). – Lat. draco, "sarpe, balaur".
drag, DRAG, -Ă, dragi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care este iubit, scump, nepretuit pentru cineva, pe care cineva îl iubeste, îl pretuieste. ♢ Loc. vb. A prinde drag (de cineva) = a se îndragosti (de cineva). ♢ Expr. A-i fi cuiva drag sa... = a-i placea cuiva mult sa faca ceva, a se simti atras spre ceva. Când ti-e lumea (sau viata) mai draga, se spune când se iveste o întâmplare neprevazuta si neplacuta într-un moment când erai linistit, fericit. Draga doamne = vorba vine, ca sa zic asa; chipurile. ♦ (Substantivat, fam.) Termen cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbesti despre o asemenea persoana. 2. Care exprima iubirea, pretuirea; care este plin de afectiune; placut (ochiului). Cuvinte dragi. ♢ Expr. Cu draga inima = cu multa placere, foarte bucuros. II. S.m. si f. Persoana care iubeste pe alta de sex opus, care se afla în relatii de dragoste cu aceasta; iubit(a). III. S.n. (Pop.) Iubire, dragoste. ♢ Loc. adj. Mai mare dragul = placut, frumos. ♢ Loc. adv. Cu (mare, mult, atâta etc.) drag sau cu tot dragul = (foarte) bucuros, fericit. De drag = din (sau cu) placere. ♢ Loc. prep. De dragul... = pentru..., din dragoste sau din prietenie pentru... ♢ Expr. (Ţi-e) mai mare dragul = e o mare placere, desfatare (sa...). – Din sl. dragŭ.
eufoniu, EUFÓNIU, eufonii, s.n. Instrument muzical de alama, folosit, de obicei, la acompaniament. [Pr.: e-u-] – Din it. eufonio.
pune, PÚNE, pun, vb. III. A aseza, a instala, a plasa într-un loc. ♢ Expr. A pune foc = a) a incendia; b) fig. a înrautati situatia. A pune (ceva) la foc = a expune (ceva) actiunii focului (pentru a fierbe, a gati etc.). A pune (cuiva ceva) la picioare (sau la picioarele cuiva) = a oferi (cuiva ceva util, valoros). A pune (cuiva ceva) înainte = a da (cuiva ceva) de mâncare. A pune (ceva) la cântar (sau în cumpana, în balanta) = a cumpani, a chibzui (importanta, valoarea etc.) pentru a putea lua o hotarâre întemeiata. A pune gura (pe ceva) = a gusta sau a mânca (ceva). A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a se opri cu interes (asupra cuiva sau a ceva), a remarca, a dori sa obtina; a supraveghea. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva). A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pamânt = a avea o atitudine modesta, plecând privirea; a se rusina, a se sfii. (Fam.) A pune osul = a munci din greu. A pune umarul = a-si aduce contributia la o actiune; a contribui. A(-si) pune (ceva) în (sau de) gând (sau în cap, în minte) = a avea intentia de a..., a planui, a decide. A pune o vorba (buna) sau un cuvânt (bun) (pentru cineva) = a interveni în favoarea cuiva. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exgerate, neverosimile, inventate; b) a-si însela sotul. A pune (o chestiune, un subiect etc.) pe tapet = a aduce (o chestiune etc.) în discutie. Unde (mai) pui ca... = fara a mai socoti ca...; presupunând, considerând ca... A pune paie pe (sau peste) foc = a contribui la înrautatirea unei situatii grave, dificile. A pune (pe cineva) jos = a trânti (pe cineva) la pamânt. A pune (pe cineva) sub sabie sau a pune (cuiva) capul sub picior = a ucide. A pune (pe cineva) la zid = a) a împusca; b) a condamna, a demasca, a dezaproba. (Fam.) A pune bine (pe cineva) = a face cuiva rau, uneltind împotriva lui. A(-si) pune capul (sau gâtul) (la mijloc) pentru cineva (sau ceva) = a-si primejdui viata; a fi singur, a garanta pentru cineva sau de ceva. A pune (ceva) pe hârtie = a însemna, a nota. A pune (o melodie) pe note = a transpune o melodie pe note muzicale. (Refl.) A se pune bine cu (sau pe lânga) cineva = a intra în voie cuiva, a se face placut cuiva (prin adulare, linguseli, spre a obtine avantaje). ♦ Tranz. A întinde, a expune. ♢ Expr. A pune (cuiva ceva) în vedere = a atrage (cuiva) atentia, a aduce la cunostinta. ♦ Refl. A se depune, a se asterne; fig. a începe, a se ivi. S-a pus zapada. S-a pus o iarna grea. 2. Tranz. A aduce pe cineva într-o situatie noua neasteptata, a face pe cineva sa ajunga într-o anumita stare. L-a pus în inferioritate. ♦ A aseza, a numi pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujba; a determina, a fixa locul, ierarhia cuiva între mai multi. ♢ Expr. A pune (pe cineva) în pâine = a angaja (pe cineva) într-o slujba spre a-si câstiga existenta. A pune (pe cineva) în disponibilitate (sau, fam., pe liber) = a concedia, a elibera (pe cineva) dintr-o slujba. 3. Tranz. si refl. A (se) aseza într-un anumit fel, într-o anumita pozitie. ♢ Expr. (Tranz.) A pune (fire, fibre) în doua (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mânunchi din doua (sau trei etc.) fire. ♦ Tranz. A atârna, a agata. 4. Tranz. A face sa stea într-un anumit loc, a aseza la locul dinainte stabilit sau cel mai potrivit, a depune la locul lui, a plasa; p. ext. a aseza într-un anumit loc fata de alte obiecte de acelasi fel, a aranja, a situa. ♢ Expr. A pune caii = a înhama. A pune în scena = a regiza, a monta o piesa de teatru. ♦ A planta, a sadi, a semana. 5. Tranz. si refl. A(-si) aseza pe corp obiectele de îmbracaminte necesare; a (se) îmbraca sau a (se) încalta. 6. Tranz. A depune valori banesti (în pastrare, spre fructificare etc.); a investi valori banesti. ♢ Expr. A pune deoparte = a) a economisi; b) a rezerva (pentru cineva). A pune pret = a oferi un pret mare; p. ext. a considera valoros, merituos. 7. Tranz. A fixa, a stabili; orândui, a institui. A pune impozite. A pune un diagnostic. 8. Refl. (Pop.) A se împotrivi, a sta împotriva. Te pui pentru un fleac! ♢ Expr. A se pune în calea cuiva = a împiedica pe cineva sa actioneze. 9. Refl. recipr. A se lua la întrecere, a se masura sau a se compara cu cineva. ♢ Expr. (Tranz.). A pune (de) fata sau fata în fata = a compara; a confrunta. 10. Refl. A tabarî asupra cuiva, a se repezi la cineva. 11. Tranz. A face, a determina pe cineva sa execute un lucru; a îndemna; a sili, a obliga. ♦ A îmboldi; a asmuti. 12. Refl. (Adesea cu determinari introduse prin prep. "pe") A începe o actiune, a se apuca (cu staruinta) de ceva. ♢ Expr. A se pune cu gura pe cineva = a cicali pe cineva sau a insista pe lânga cineva. (Reg.) A se pune (cu rugaminti, cu vorbe dulci etc.) pe lânga cineva = a ruga insistent pe cineva. A se pune pe gânduri = a deveni gânditor, îngrijorat. E pus pe... = e gata sa... (Tranz.) A-si pune puterea sau (toate) puterile = a-si da toata silinta, a se stradui. 13. Tranz. (În loc. si expr.) A pune (pe cineva sau ceva) la proba (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva (spre a-i cunoaste valoarea, însusirile). A pune (pe cineva) la cazne = a cazni, a chinui. A pune o întrebare (sau întrebari) = a întreba, a chestiona. A pune stavila = a stavili. A pune în primejdie = a primejdui. A-si pune nadejdea (sau speranta, credinta) în cineva sau ceva = a nadajdui, a se încrede în ajutorul cuiva sau a ceva. A pune temei = a se bizui, a se întemeia. A pune vina (pe cineva sau ceva) = a învinui (pe nedrept). A pune în (sau pe) seama (sau la activul) cuiva (sau a ceva) = a atribui (pe nedrept). A pune graba = a se grabi. A pune nume (sau porecla) = a numi, a porecli. A pune în valoare = a valorifica. A pune în evidenta = a evidentia, a sublinia, a releva. A pune la îndoiala = a se îndoi. A pune la socoteala = a socoti, a îngloba. A pune în loc = a înlocui. A pune iscalitura = a iscali. A pune ramasag (sau pariu) = a paria. A pune aprobarea = a aproba. [Prez. ind. si: (reg.) pui] – Lat. ponere.
putere, PUTÉRE, puteri, s.f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însusire, posibilitate fizica, morala, intelectuala de a actiona, de a realiza ceva; putinta. 2. Mare forta fizica, tarie, puternicie. ♢ Loc. adv. Din toate puterile = cu toate fortele, cu toata râvna. ♢ Loc. adv. si adj. În putere (sau în puteri) = puternic, sanatos, voinic. În (toata) puterea (vârstei) = în plina vigoare, în floarea vârstei. Cu puterea = cu sila, prin constrângere. ♢ Expr. A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere = a avea capacitatea, posibilitatea sau experienta (de a face ceva). 3. Intensitate. 4. Eficacitate, tarie. ♦ Grad mare de concentratie. Puterea unei bauturi. 5. Valoare, valabilitate. ♢ Putere de circulatie (sau circulatorie) a unei monede = însusirea monedei de a servi la vânzare-cumparare. Putere de cumparare (a banilor) = cantitatea de marfuri si de servicii care poate fi obtinuta în schimbul unei anumite sume de bani. II. 1. Autoritate, stapânire, dominatie; p. ext. influenta. ♢ Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de vointa, de bunul plac al cuiva. ♢ Mare putere = tara, stat care dispune de o mare forta economica, militara, politica etc. Puterile centrale = nume dat în primul razboi mondial Germaniei si Austro-Ungariei. ♦ (Concr.) Stat, tara (suverana). 2. Conducere de stat, guvernare. ♢ Putere de stat = atribut al clasei dominante, care, folosind statul ca instrument al sau, înfaptuieste conducerea societatii. Putere populara = regim social-economic în care conducerea politica, conducerea statului apartine clasei muncitore si aliatilor ei; stat cu un asemenea regim. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge, a veni) la putere = a detine (sau a ajunge sa detina) guvernarea într-un stat. 3. Permisiune, voie; drept, împuternicire legala de a face ceva. ♢ Loc. prep. În puterea... = în virtutea..., în baza... ♢ Expr. A avea puteri depline = a avea dreptul nelimitat si neconditionat de a actiona în numele cuiva. Cu de la sine putere = fara a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv. 4. Capacitate, potential. Cresterea puterii economice. ♢ Putere de munca = capacitatea unui om de a lucra si de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Pop.) Mijloace materiale, bani, avere; stare materiala si sociala a cuiva. 6. (Pop.) Punct, moment culminant; toi. În puterea noptii. ♢ Expr. În (toata) puterea cuvântului = în adevaratul înteles al cuvântului. III. 1. (Mat.) Rezultatul înmultirii unui numar cu sine însusi (de atâtea ori de câte ori arata exponentul). ♦ Exponent care arata de câte ori trebuie înmultit un numar cu el însusi. ♢ Putere a unui punct fata de un cerc = valoarea absoluta a diferentei dintre patratul razei cercului si patratul distantei dintre punct si centrul cercului. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energie primita sau cedata într-o unitate de timp; marime caracteristica unui sistem tehnic. ♢ Putere instalata = suma puterilor nominale ale masinilor unei instalatii producatoare de energie. Putere nominala = putere pentru care a fost construit un sistem tehnic. – V. putea.
puternic, PUTÉRNIC, -Ă, puternici, -ce, adj. 1. (Despre fiinte; p. ext. despre parti ale corpului lor) Care are o mare putere fizica; tare, voinic, viguros. ♦ (Despre obiecte) Rezistent, solid, tare. ♦ (Despre parti ale fetei oamenilor) Pronuntat, proeminent, accentuat. 2. (Despre masini, unelte) Care poseda o forta mecanica sau motrice ridicata; care actioneaza cu putere si cu efect, care dezvolta o energie mare. 3. (Despre voce, sunete) Tare, intens. ♦ (Despre lumina sau surse de lumina) Viu, intens. ♦ (Despre senzatii, sentimente) Adânc, profund, patrunzator. ♦ (Despre ape curgatoare) Cu debit sporit si cu rapiditate mare. ♦ (Despre substante chimice, medicamente etc.) Care are un efect imediat si vizibil. 4. Care are influenta, autoritate; care detine putere; însemnat prin situatia sau prin rolul sau. ♦ (Substantivat, m.) Persoana care ocupa un loc de frunte, care detine o pozitie influenta în societate. 5. Înzestrat cu o mare forta (organizatorica, politica, economica etc.); capabil de actiuni de mare amploare. 6. Fig. Important prin continutul sau; p.ext. temeinic. Argument puternic. – Putere + suf. -nic.
purtător, PURTĂTÓR, -OÁRE, purtatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care poarta, care duce sau aduce ceva cu sine. ♢ Purtator de cuvânt = persoana fizica sau juridica împuternicita sa difuzeze în tara si în strainatate stiri si textele documentelor oficiale sau ale unor organizatii, institutii etc. Unda purtatoare = unda electromagnetica de înalta frecventa, care, fiind modulata de un semnal de mesaj, serveste la transmiterea acestuia. (Fin.) Obligatie la purtator = obligatie care nu poarta numele proprietarului. Purtator de germeni = organism uman sau animal care adaposteste microbi patogeni, de obicei într-una din cavitatile naturale ale corpului, constituind, în acelasi timp, o sursa permanenta de infectie. – Purta + suf. -ator.
pustulă, PÚSTULĂ, pustule, s.f. 1. (Med.) Leziune a pielii care se prezinta ca o vezicula plina de puroi. ♢ Pustula maligna = forma de localizare pe piele a antraxului. 2. (Bot.) Vezicula care se formeaza pe tulpina sau pe frunzele plantelor atacate de ciuperci parazite. – Din lat. pustula, fr. pustule.
puşchea, PUSCHEÁ, puschele, s.f. (Pop.) Vezicula dureroasa localizata pe mucoasa cavitatii bucale, mai ales pe limba; puschineata. ♢ Expr. (Fam.) Puschea pe limba(-ti), se spune aceluia care anunta sau prevesteste ceva neplacut, pentru ca prevestirea sa nu se împlineasca. – Probabil lat. •pustulella (< pustula).
putregai, PUTREGÁI, putregaiuri, s.n. 1. Lemn sau planta putreda; p. ext. masa de materie vegetala descompusa; putreziciune, putrejune. ♦ Fig. Epitet depreciativ dat unui om batrân si neputincios. 2. Boala a plantelor provocata de unele ciuperci. 3. Fig. Ceea ce este rau si vatamator societatii. ♦ Lepadatura. – Probabil contaminare între putred si mucegai.
putreziciune, PUTREZICIÚNE, putreziciuni, s.f. 1. Materie organica putreda; organism mort, intrat în putrefactie; putregai, putriditate, putrezime, putrezitura, putrejune. ♦ Starea unui organism putred. 2. Fig. Descompunere morala, decadere. – Putrezi + suf. -ciune.
putrezime, PUTREZÍME, putrezimi, s.f. (Rar) Putreziciune. – Putred + suf. -ime.
putrezitură, PUTREZITÚRĂ, putrezituri, s.f. (Rar) Putreziciune. – Putrezi + suf. -tura.
putriditate, PUTRIDITÁTE s.f. (Livr.) Putreziciune. – Din fr. putridité.
contra, CONTRÁ3, contrez, vb. I. Tranz. 1. A contrazice. 2. (La box, scrima, lupte, judo) A da o contra. 3. (La bridge) A se opune, a cere o amenda dubla. – Din fr. contrer.
digitaţie, DIGITÁŢIE s.f. Tehnica repartizarii degetelor pe clapele sau pe coardele instrumentelor muzicale ori pe clapele masinii de scris etc., pentru a obtine un randament maxim. – Din fr. digitation.
merge, MÉRGE, merg, vb. III. Intranz. I. 1. A se misca deplasându-se dintr-un loc în altul; a se deplasa, a umbla. ♦ (Despre nave sau alte obiecte plutitoare) A pluti. ♦ (Despre pasari, avioane etc.) A zbura. ♦ (Fam.; despre mâncaruri si bauturi) A putea fi înghitit usor; a aluneca pe gât. 2. A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre...). ♢ (La imperativ, ca termen de urare sau de îndemn) Mergi cu bine! ♢ Expr. A merge înaintea cuiva = a întâmpina pe cineva. A merge la pieire = a actiona necugetat, a-si periclita existenta. A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui = a-si relua treburile obisnuite, a-si vedea de interesele sale. A(-i) merge (ceva) (drept) la inima (sau la suflet) = a(-i) placea foarte mult. A merge ata = a se duce drept la tinta. De-i merge (sau sa-i mearga) colbul (sau fulgii, peticile, untul) = (în legatura cu verbul "a bate " sau cu echivalentele lui; cu valoare adverbiala) zdravan, tare, violent. A merge pe... = (despre vârsta) a se apropia de..., a împlini în curând... De ce merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe masura ce trece timpul. ♦ A urma, a frecventa cursurile unei institutii de învatamânt. ♦ (Înv. si reg.; despre fiinte si lucruri) A intra, a patrunde. ♦ Fig. A ajunge. A mers pâna la a crede ca-l poate îndrepta. ♢ Expr. A merge prea departe = a-si îngadui prea multe, a depasi limitele îngaduite. ♦ (Pop.) A se angaja (într-o slujba). ♦ A se înrola. ♦ (Despre ape curgatoare, p. ext. despre lichide) A curge; a se scurge. 3. A însoti, a întovarasi, a acompania. ♢ Expr. A merge mâna în mâna (cu...) = a fi în strânsa legatura, a se desfasura concomitent, a se înlantui. A merge dupa (cineva) = a) (despre femei) a se marita; b) a urma sfaturile, povetele cuiva. A merge în urma (sau pe urmele) cuiva = a urmari pe cineva. ♦ (La unele jocuri, mai ales la cel de carti) A se angaja, a participa la joc. II. 1. (Despre întinderi de pamânt, drumuri etc.) A se întinde pâna la...; a duce la... 2. (Despre stiri, evenimente etc.) A ajunge la cunostinta cuiva; a se raspândi; a se propaga, a se generaliza. ♢ Expr. Merge vorba = se spune, se vorbeste. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el ca... Mearga-i numele! = sa nu se mai auda despre el, sa dispara definitiv. III. 1. (Despre actiuni, evenimente, fenomene etc.) A se desfasura, a evolua, a decurge. ♦ (Despre aparate, mecanisme etc.) A functiona. 2. (Despre fiinte) A o duce, a-i fi (bine sau rau). ♦ A reusi, a izbuti. 3. A înainta, a progresa, a se dezvolta. ♢ Expr. (Impers.) De ce (sau pe zi ce) merge = pe masura ce trece timpul; tot mai mult. ♦ (Despre oameni) A continua, a persevera. IV. 1. (Despre materiale, mai ales despre alimente) A fi necesar, a se consuma, a se întrebuinta (într-o anumita cantitate). 2. (Înv. si pop.) A se calcula, a se socoti. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt numar. V. 1. A se potrivi, a fi posibil; a se putea, a se accepta, a se admite. ♢ Expr. Asa mai merge = asa se potriveste, e bine, îmi convine. Treaca (si mearga)! sau treaca-mearga! = fie! sa zicem ca se poate! sa admitem (ca pe o concesie)! ♦ A se potrivi, a se armoniza, a se asorta. Aceste culori merg bine. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare. 3. (Despre bani, documente etc.) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. 4. (Despre salarii) A reveni (cuiva) în continuare. VI. A umbla îmbracat într-un anumit fel; a purta. [Perf. s. mersei, part. mers. – Var.: (reg.) mére vb. III] – Lat. mergere "a se scufunda".
mistui, MISTUÍ, místui, vb. IV. 1. Tranz. A transforma alimentele introduse în organism în substante direct asimilabile de organism; a digera. ♢ Expr. A nu (putea) mistui (pe cineva sau ceva) = a nu putea suporta sau suferi (pe cineva sau ceva), a nu tolera. 2. Tranz. A distruge, a nimici. ♦ Refl. A înceta sa mai existe; a disparea, a pieri. ♦ Tranz. si refl. Spec. A (se) distruge prin ardere, a (se) preface în cenusa. ♦ A cheltui (bani, averi), a irosi. 3. Tranz. si refl. Fig. A (se) chinui sufleteste, a (se) distruge moral si fizic (încetul cu încetul). 4. Tranz. si refl. A (se) face nevazut; a (se) ascunde; a (se) dosi. [Prez. ind. si: mistuiesc] – Din magh. emészteni.
mistuitor, MISTUITÓR, -OÁRE, mistuitori, -oare, adj. 1. Care mistuie (2); distrugator, nimicitor. 2. Fig. Care chinuieste (sufleteste), care distruge moral si fizic (încetul cu încetul). [Pr.: -tu-i-] – Mistui + suf. -tor.
oboi, OBÓI, oboaie, s.n. Instrument muzical de suflat în forma de tub, cu ancie dubla, construit din lemn special, cu gauri si cu clape, folosit mai ales în orchestra. – Din it. oboe, germ. Oboe.
obezic, OBÉZIC, -Ă, obezici, -ce, adj. De obezitate, care produce obezitate. – Din fr. obésique.
oftat, OFTÁT, oftaturi, s.n. Respiratie puternica, profunda si prelunga, însotita în expiratie de un zgomot caracteristic care întrerupe ritmul respirator normal, pricinuita de o durere morala (sau fizica); suspin, oftatura, aht, oft, oftare. – V. ofta.
şiroi, SIRÓI1, siroaie, s.n. 1. Suvita (abundenta) de lichid care curge sau se prelinge de undeva. ♢ Expr. A curge siroie (sau siroi) = a curge din abundenta. 2. Torent de apa care se scurge cu repeziciune si abundenta pe locurile înclinate (în urma ploilor mari sau a topirii zapezilor); suvoi. – Et. nec.
oligofrenie, OLIGOFRENÍE s.f. Stare patologica caracterizata prin ramânerea în urma a dezvoltarii facultatilor psihice, însotita uneori de tulburari ale dezvoltarii fizice si de leziuni ale sistemului nervos central, ca urmare a unor suferinte cerebrale, survenite în perioada intrauterina, în cursul nasterii sau în perioada copilariei. – Din fr. oligophrénie.
şoc, SOC, socuri, s.n. 1. Ciocnire, izbire brusca si violenta între doua corpuri. ♢ Loc. adj. De soc = (despre unitati militare) destinat sa îndeplineasca o misiune grea în lupta ofensiva. ♦ Soc termic = procedeu tehnologic în procesul de fabricatie a unor vase de laborator, a unor produse etc., care consta în racirea brusca a pieselor. 2. Tulburare generala, brusca si violenta, a functiilor organismului (provocata de o cauza exterioara variata), care se manifesta printr-un dezechilibru fizic si psihic; ictus. ♦ Spec. Forma particulara de dezechilibru acut al unor functii psihice, provocata de o emotie puternica. – Din fr. choc.
şuvoi, SUVÓI, suvoaie, s.n. Curent de apa care se scurge cu repeziciune pe locuri înclinate (în urma ploilor mari sau a topirii zapezilor); p. ext. curs de apa (cu debit rapid). ♦ Ploaie abundenta si repede. ♦ Fig. Val, multime de oameni (în miscare). ♦ Fig. Debit, flux verbal. [Var.: sivói s.n.] – Din magh. sió (dupa puvoi).
ofticos, OFTICÓS, -OÁSĂ, ofticosi, -oase, adj. 1. (Adesea substantivat) Tuberculos, ftizic, atacat. ♢ Fig. Fara putere; slab, pipernicit, anemic. 2. (Fam.) Invidios. [Var.: oftigós, -oása adj.] – Oftica + suf. -os.
octet, OCTÉT, octete, s.n. octeti, s.m. 1. S.n. Formatie compusa din opt persoane (instrumentisti sau cântareti) care executa împreuna o lucrare muzicala; lucrare muzicala scrisa pentru aceasta formatie. 2. S.n. (Chim.) Ansamblu format din opt electroni în stratul periferic al unui atom. 3. S.m. (Inform.) Grup de opt biti folosit pentru exprimarea capacitatii de memorie. – Din germ. Oktett, fr. octet.
odă, ÓDĂ, ode, s.f. Specie a poeziei lirice (formata din strofe cu aceeasi forma si cu aceeasi structura metrica), în care se exprima elogiul, entuziasmul sau admiratia fata de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de lira. ♦ Compozitie muzicala cu caracter eroic, solemn. – Din fr. ode.
oficleid, OFICLEÍD, oficleide, s.n. Instrument muzical de suflat din alama, cu timbru de bas. – Din fr. ophicléide.
cosmiatrie, COSMIATRÍE s.f. Specialitate medicala care se ocupa cu înlaturarea defectelor fizice, cu mentinerea frumusetii. [Pr.: -mi-a-] – Din fr. cosmiatrie.
mediu, MÉDIU1, medii, s.n. 1. Natura înconjuratoare alcatuita din totalitatea factorilor externi în care se afla fiintele si lucrurile. ♢ Mediu intern = totalitatea umorilor care scalda celulele organismului. Mediu de cultura = solutie nutritiva sterilizata, utilizata pentru înmultirea microbilor în laborator, în diverse scopuri. 2. Societatea, lumea în mijlocul careia traieste cineva: ambianta. 3. Substanta solida, lichida sau gazoasa, câmp electromagnetic sau gravitational etc. în care se desfasoara fenomenele fizice. 4. Persoana care poate fi trecuta în stare de hipnoza, de transa si despre care, în practicile oculte, se crede ca poate comunica cu spiritele si poate servi ca intermediar între ele si cei vii. – Din lat. medium.
oboseală, OBOSEÁLĂ, oboseli, s.f. Stare de slabiciune generala datorata unui efort fizic sau intelectual intens; obosire, osteneala. ♦ P. anal. (Tehn.) Scadere a rezistentei unui material sau a unei piese din cauza unei folosiri îndelungate sau a defectelor de elaborare, de prelucrare etc. – Obosi + suf. -eala.
obosi, OBOSÍ, obosesc, vb. IV. Intranz. si refl. A pierde puterile (fizice sau intelectuale) în urma unui efort îndelungat; a osteni. ♢ Tranz. M-au obosit drumurile. ♦ Refl. A depune eforturi (intense) pentru a face ceva. – Din bg. oboseja, scr. obositi.
obraz, OBRÁZ, (1) obraji, s.m., (2, 3, 4) obraze, s.n. 1. S.m. Fiecare dintre cele doua parti laterale ale fetei; pielea care acopera aceste parti. ♢ Expr. Sa-ti fie rusine obrazului! sau sa-ti fie în obraz!, se spune cuiva care a facut ceva necuviincios. A-i plesni (sau a-i crapa) cuiva obrazul de rusine = a-i fi cuiva foarte rusine, a se rusina foarte tare. A fi gros de obraz = a fi fara rusine, îndraznet. (A fi) fara (de) obraz = (a fi) nerusinat, necuviincios. A avea obraz subtire = a fi bine crescut, a avea purtari frumoase. Obrazul subtire cu cheltuiala se tine = pentru a putea face fata unor pretentii mari trebuie sa dispui de mijloace corespunzatoare. 2. S.n. Partea anterioara a capului omenesc; fata, figura, chip. ♢ Expr. A iesi (sau a scapa, a o scoate) cu obraz curat = a iesi cu bine, onorabil dintr-o situatie dificila. A-i spune sau a-i zice cuiva (un lucru) de la obraz = a-i spune cuiva (un lucru) fara înconjur, direct, fara menajamente. A orbi sau a prosti (pe cineva) de la obraz = a-i spune (cuiva) minciuni vadite, a cauta sa înseli (pe cineva) în chip grosolan. A-si scoate obrazul în lume = a aparea în societate, a se arata printre oameni. A face (cuiva) pe obraz = a se purta cu cineva dupa cum merita, a se razbuna pe cineva. A (nu) da obraz = a (nu) da ochi cu cineva, a (nu) se înfatisa la cineva. A-si pune obrazul (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva) cu cinstea, cu autoritatea, cu reputatia proprie. A da (cuiva) obraz = a îngadui (cuiva) prea multe; a da (cuiva) nas. Cu ce obraz? = cu ce îndrazneala? A (nu) (mai) avea obraz (sa...) = a (nu) (mai) avea îndrazneala (sa...). ♦ Fig. Valoare morala a unei persoane; cinste, reputatie; renume; demnitate. 3. S.n. (Înv.; adesea urmat de determinari adjectivale) Persoana, ins. Obraz subtire = persoana fina, pretentioasa, care traieste în lux. 4. S.n. (Înv.; de obicei la sg.) Rang, conditie, stare sociala. [Pl. si: (2, 3) obrazuri] – Din sl. obrazŭ.
verism, VERÍSM s.n. Curent literar si muzical (de opera) aparut în Italia la sfârsitul sec. al XIX-lea, care abordeaza teme realiste (si naturaliste) legate de viata cotidiana si de faptele oamenilor simpli. – Din it. verismo, fr. vérisme.
oceanografie, OCEANOGRAFÍE s.f. Ramura a hidrologiei care se ocupa cu studiul fenomenelor fizice si chimice din oceane si din mari si al reliefului si structurii fundului oceanelor si al marilor; oceanologie. ♦ Stiinta care se ocupa cu studiul influentei mediului marin asupra florei si a faunei marine de la diferite adâncimi. – Din fr. océanographie.
omofonie, OMOFONÍE, omofonii, s.f. 1. Însusirea de a fi omofon. 2. Factura a unei piese muzicale caracterizata prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte (care formeaza acompaniamentul). – Din fr. homophonie.
omogenitate, OMOGENITÁTE s.f. Însusirea de a fi omogen. ♦ Însusire a unui obiect, a unui grup, a unui sistem fizico-chimic de a avea aceleasi proprietati în toate punctele sale. ♦ Proprietate a unei formule (fizice) de a avea aceleasi dimensiuni în cei doi membri ai sai. [Var.: omogeneitáte s.f.] – Din fr. homogénéité, lat. homogeneitas. Cf. o m o g e n.
omogenizare, OMOGENIZÁRE, omogenizari, s.f. Actiunea de a omogeniza si rezultatul ei. ♦ Operatie de amestecare a componentilor unui sistem eterogen pentru a se obtine un amestec care sa aiba aceeasi compozitie mijlocie în toata masa lui. ♦ Încalzire prelungita, la temperaturi înalte, a otelurilor, pentru a obtine difuzarea în toata masa lor a particelelor de alta compozitie; tratament termic aplicat anumitor aliaje în scopul realizarii omogenitatii lor fizice, chimice, structurale. ♦ Concordanta, unitate a sonoritatii vocilor într-un cor. [Var.: omogeneizáre s.f.] – V. omogeniza.
ştimă, STÍMĂ2, stime, s.f. Partea care revine fiecaruia dintre interpretii unei bucati muzicale si care se extrage, separat, din partitura generala. – Din germ. Stimme.
vestitor, VESTITÓR, -OÁRE, vestitori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care vesteste; care prevesteste. 2. S.m. si f. Persoana care duce si aduce vesti, care anunta sau care prezice; (pop.) persoana care însoteste pe nuntasi (facând anunturile). – Vesti + suf. -tor.
omorî, OMORÎ́, omór, vb. IV. 1. Tranz. A pricinui moartea cuiva, a lua viata cuiva; a ucide, a asasina, a achita. ♢ Expr. A omorî pe cineva cu zile = a pricinui (prin comportarea sa) moartea cuiva înainte de vreme; p. ext. a-i învenina cuiva viata, a-i produce suparari în mod continuu. A omorî (pe cineva) în bataie = a bate pe cineva foarte tare, a snopi în bataie. (Fam.) Nu ma omorî! exclamatie care exprima uimire, surprindere, mirare fata de spusele (de necrezut ale) cuiva. ♦ Refl. A se sinucide. 2. Tranz. Fig. A distruge, a nimici. ♢ Expr. A-si omorî foamea = a-si potoli (pentru scurt timp) foamea. A-si omorî timpul = a-si întrebuinta timpul cu ocupatii fara importanta; a-si pierde vremea. 3. Tranz. Fig. A pricinui cuiva o suferinta (fizica sau morala), o durere; a chinui. ♦ A sâcâi, a plictisi pe cineva cu ceva. 4. Refl. Fig. A-si cheltui toate puterile, a se epuiza, a se consuma facând ceva. ♢ Expr. A se omorî de râs = a râde foarte tare, a se prapadi de râs. A se omorî cu firea = a face eforturi mari pentru a realiza ceva, a se stradui foarte mult. – Din sl. umoriti.
oniromanţie, ONIROMANŢÍE s.f. Prezicere pe baza viselor, interpretare a viselor. – Din fr. oniromancie.
operă, ÓPERĂ2, opere, s.f. Compozitie muzicala scrisa pentru solisti, cor si orchestra pe textul unui libret dramatic; reprezentare scenica a acestei lucrari. ♦ Cladire destinata reprezentarii unor asemenea compozitii. – Din it. opera, fr. opéra.
operetă, OPERÉTĂ, operete, s.f. Compozitie muzical-dramatica usoara, scrisa pentru solisti, cor si orchestra pe un libret cu continut agreabil, în care cupletele cântate alterneaza cu cele vorbite. ♦ Cladire destinata reprezentarii unor asemenea compozitii. – Din germ. Operette, it. operetta, fr. opérette.
filarmonic, FILARMÓNIC, -Ă, filarmonici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care se refera la activitatea de raspândire a culturii muzicale prin concerte, recitaluri, spectacole muzicale. ♢ Societate filarmonica = institutie, asociatie având ca scop cultivarea si raspândirea artelor, în special a artei muzicale. 2. S.f. Institutie (de stat) care detine rolul principal în viata de concert si în dezvoltarea culturii muzicale a unei tari, cuprinzând toate aspectele artei interpretative si toate formele de manifestare concertistice. ♦ Orchestra simfonica apartinând unei astfel de institutii. – Din fr. philharmonique.
fiere, FIÉRE s.f. 1. Lichid amar, de culoare galbena-verzuie, secretat de ficat; bila1. ♢ Expr. A varsa fiere, se zice despre o persoana plina de necaz, de ciuda, de mânie (care se manifesta cu violenta). ♦ Fig. Amaraciune, suparare, necaz. 2. (Si în sintagma basica fierii) Vezicula biliara. ♢ Expr. A-i crapa (sau plesni) cuiva fierea (de necaz) = a fi necajit, mânios, invidios etc. la culme. 3. Compus: fierea-pamântului = a) planta erbacee medicinala cu flori rosietice, rar albe, cu gust amar (Erythraea centaurium); b) planta erbacee inferioara, cu talul târâtor, având pe partea inferioara rudimente de frunza (Marchantia polymorpha); fiere-de-urs = numele a doi arbusti tropicali si mediteraneeni din care se extrage saburul; a) arbust înalt de 3-4 m, cu frunze mari si flori violacee dispuse într-un spic (Aloë ferox); b) arbust înalt de 1 m, ramificat, cu frunze dispuse în rozeta (Aloë succotrina). – Lat. •fele (= fel).
răzbi, RĂZBÍ, razbesc, vb. IV. 1. Intranz. A-si face drum, a strabate (anevoie), a trece peste piedici; a razbate. 2. Intranz. A ajunge undeva înlaturând obstacolele. ♦ A izbuti, a reusi. ♦ (Despre sunete, zgomote etc.) A se face auzit, a ajunge pâna la... ♦ (Despre mirosuri) A se raspândi. 3. Tranz. A învinge, a înfrânge, a rapune. ♦ ♢ Expr. A razbi (pe cineva) cu bataia = a bate (pe cineva) foarte tare. 4. Tranz. (Despre stari fizice sau sufletesti) A cuprinde, a birui, a coplesi. 5. Tranz. si intranz. A termina, a prididi, a ispravi. – Din sl. razbiti.
optime, OPTÍME, optimi, s.f. A opta parte dintr-un întreg împartit în parti egale. ♦ Nota muzicala valorând a opta parte dintr-o nota întreaga. – Opt + suf. -ime.
opri, OPRÍ, opresc, vb. IV. 1. Tranz. A întrerupe (brusc) o miscare, o actiune, un proces, un fenomen în desfasurare, a face sa înceteze, sa stea pe loc; a stavili, a curma. ♦ Refl. A conteni, a înceta, a stagna. 2. Intranz. si refl. A sta pe loc; p. ext. a întârzia, a poposi, a zabovi. ♦ Tranz. A întrerupe din mers o fiinta, un vehicul; a face sa stea pe loc. ♢ Expr. A opri calea (cuiva) sau a-i fi oprita calea = a sta în calea cuiva; a împiedica pe cineva (din drum). ♦ Tranz. A retine (prin rugaminti) pe cineva undeva, a-l determina sa ramâna. ♦ Tranz. A retine cu forta, a sechestra; a aresta. 3. Tranz. A retine pentru sine, a pune deoparte, a-si însusi un obiect, o valoare etc. ♦ A rezerva, a retine (pentru mai târziu) locuri, bilete etc. 4. Refl. A se aseza (temporar), a se stabili, a se fixa undeva. ♦ A-si îndrepta ochii, privirea, atentia etc. asupra unui lucru, asupra unei probleme etc.; a se concentra asupra unui punct, asupra unei chestiuni etc. care merita atentie; a insista. 5. Tranz. A împiedica de la o actiune, a nu îngadui, a nu permite; a interzice. ♦ Refl. A se stapâni, a se înfrâna, a se abtine de la ceva. [Imper. sg. si: (reg.) opreá] – Din sl. oprĕti.
oprelişte, OPRÉLISTE, oprelisti, s.f. Porunca sau masura prin care se interzice ceva; interdictie, prohibitie; p. ext. piedica, obstacol în calea unei actiuni; stavila. – Opri + suf. -eliste.
episod, EPISÓD, episoade, s.n. 1. Actiune secundara într-o opera narativa, având un rol relativ independent; parte relativ independenta a unei naratiuni. ♦ Parte a actiunii în teatrul antic, delimitata prin interventiile corului si corespunzând actului din dramaturgia moderna. 2. Fraza muzicala de importanta secundara, intercalata între principalele parti ale ale unei compozitii pentru a aduce o variatie. 3. Întâmplare în viata cuiva [Var.: epizód s.n.] – Din fr. épisode.
epic, ÉPIC, -Ă, epici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care exprima, în forma de naratiune, idei, sentimente, actiuni etc. ale eroilor unei întâmplari reale sau imaginare. ♢ Gen epic = unul dintre principalele genuri literare, care cuprinde diverse specii de naratiuni în versuri si în proza, dezvaluind cu o relativa obiectivitate portretul fizic si moral al personajelor, faptele lor, relatiile lor cu mediul înconjurator. ♦ Fig. Demn de o epopee; de proportii vaste; grandios. 2. S.f. Totalitatea operelor literare apartinând genului epic. – Din fr. épique, lat. epicus.
eolotrop, EOLOTRÓP, -Ă, eolotropi, -e, adj. (Despre unele corpuri, substante, etc.) Care nu prezinta proprietati fizice identice în toate directiile. [Pr.: e-o-] – Din fr. éolotrope.
ficat, FICÁT, ficati, s.m. Glanda-anexa a tubului digestiv, situata în partea dreapta a abdomenului, sub diafragma, formata din patru lobi si din vezicula biliara, care îndeplineste diferite functii fiziologice importante în organism. ♢ Expr. (Fam.) A-l roade (sau a-l seca etc. pe cineva) la ficati = a) a simti o durere fizica puternica; b) (despre griji, necazuri) a necaji, a framânta, a chinui (pe cineva). A-l ustura (pe cineva) la ficati = a) a simti o durere fizica puternica; b) a produce (cuiva) un sentiment puternic de mânie, de regret, de ciuda etc. A-i îngheta (cuiva) ficatii = a se înspaimânta. – Lat. ficatum (izolat din sintagma jecur ficatum "ficat de gâsca îngrasata cu smochine").
festival, FESTIVÁL, festivaluri, s.n. Manifestare artistica (muzicala, teatrala etc.) cuprinzând o serie de reprezentatii si având caracter festiv. – Din fr. festival.
entropie, ENTROPIE, entropii, s.f. 1. Marime de stare termica a sistemelor fizice, care creste în cursul unei transformari ireversibile a lor si ramâne constanta în cursul unei transformari reversibile.. 2. Marime fundamentala în teoria informatiei, care indica cantitatea de informatie raportata la un element al mesajului transmis. 3. P.gener. Masura care indica gradul de organizare al unui sistem. – Din fr. entropie.
orgă, ÓRGĂ, orgi, s.f. 1. Instrument muzical complex, al carui mecanism se compune dintr-un sistem de tuburi sonore, puse în actiune cu ajutorul unor pedale, al unei claviaturi si al unor manete de registru, prin care trece aerul suflat de niste foale. ♢ Orga de lumini = a) set de becuri colorate diferit ale caror aprindere si intensitate sunt comandate electronic în concordanta cu zonele spectrale ale unui semnal acustic; b) pupitru de comanda pentru reglarea intensitatii luminoase a surselor de lumina în studiouri, teatre etc. 2. Sistem de armare a unei lucrari miniere subterane, stâlp lânga stâlp, ca tuburile de orga (1). – Din fr. orgue.
organum, ORGÁNUM s.n. Una dintre formele cele mai vechi ale muzicii pe mai multe voci distincte, care consta dintr-un contrapunct improvizat pe o tema de cânt liturgic. – Din fr. organum.
organografie, ORGANOGRAFÍE s.f. 1. Parte a zoologiei si a botanicii care se ocupa cu descrierea organelor animalelor sau ale vegetalelor. 2. Descriere amanuntita a partilor care alcatuiesc un instrument muzical si a felului de functionare a acelui instrument. – Din fr. organographie.
cornet, CORNÉT1, cornete, s.n. 1. Bucata de hârtie rasucita în forma de con, în care se împacheteaza diferite marfuri. ♦ Continutul unui astfel de ambalaj. 2. (În sintagma) Cornet acustic = instrument acustic în forma de pâlnie, care intensifica vibratiile sonore si de care se servesc persoanele cu auzul slab; pavilion (4). 3. Instrument muzical de suflat, din alama, asemanator cu trompeta, dar de dimensiuni mai mici decât aceasta si cu un registru mai înalt. 4. (În sintagma) Cornet nazal = fiecare dintre cele sase lame osoase în forma de cornet1 (1), situate pe peretii laterali ai celor doua nari. 5. Produs de patiserie asemanator cu vafela de napolitana sau de tort, în forma de con (retezat), în care se pune înghetata, frisca, crema etc. – Din fr. cornet.
ecosistem, ECOSISTÉM, ecosisteme, s.n. Complex unitar din biocenoza si mediul fizic înconjurator; biogeocenoza. ♢ ~ uman = Sistem format din populatia umana si habitatul sau, integrat în biosfera. (din fr. écosystème)
ordin, ÓRDIN, ordine, s.n. 1. Dispozitie obligatorie, scrisa sau orala, data de o autoritate sau de o persoana oficiala pentru a fi executata întocmai; porunca. ♢ Expr. La ordinele cuiva = la dispozitia cuiva. Sub ordinele cuiva = sub comanda cuiva, sub conducerea cuiva. La ordin! = va stau la dispozitie. ♦ (Concr.) Act care contine o dispozitie cu caracter obligatoriu. ♢ Ordin de zi = act prin care comandantul unei mari unitati militare se adreseaza întregii unitati în anumite ocazii. Ordin de chemare = dispozitie scrisa a unei autoritati militare, prin care o persoana din cadrele de rezerva ale armatei este chemata la unitate. Ordin de serviciu = act prin care cineva primeste o însarcinare oficiala; delegatie. Ordin de plata = dispozitie data de catre o banca pentru a plati o suma de bani unei persoane fizice sau juridice. 2. Decoratie superioara medaliei. 3. Categorie sistematica în zoologie si în botanica, superioara familiei si inferioara clasei. 4. Sistem arhitectonic ale carui elemente sunt dispuse si proportionate dupa anumite reguli, pentru a forma un ansamblu armonios si regulat. 5. Comunitate monahala întâlnita în diverse religii, care sustine o propaganda activa în favoarea religiei respective. ♦ Comunitate medievala de cavaleri-calugari care participau la actiuni razboinice. 6. Rang, categorie (dupa importanta). ♢ Expr. De ordin(ul)... = cu caracter (de)... De prim(ul) ordin = de prim(ul) rang. ♦ (Înv.) Ordine, categorie, domeniu. ♦ Regula, ordine. – Din lat. ordo, -inis, fr. ordre.
orchestrionet, ORCHESTRIONÉT, orchestrionete, s.n. Instrument muzical cu manivela, mai mic decât orchestrionul, care executa muzica înregistrata pe benzi de carton perforate. [Pr.: -tri-o-] – Orchestrion + suf. -et.
orchestrion, ORCHESTRIÓN, orchestrioane, s.n. Instrument muzical în forma de orga sau de pian, cu doua sau cu mai multe claviaturi. [Pr.: -tri-on] – Din fr. orchestrion, germ. Orchestrion.
orchestră, ORCHÉSTRĂ, orchestre, s.f. 1. Colectiv de instrumentisti care executa împreuna compozitii muzicale la diverse instrumente. ♦ Ansamblul instrumentelor muzicale la care cânta membrii acestui colectiv. 2. Parte a unei sali de spectacol destinata orchestrantilor, situata între scena si sala, sub nivelul parterului. ♢ Fotoliu de orchestra = loc în primele rânduri într-o sala de concert sau, p. ext., în orice sala de spectacol. 3. Spatiu circular în arhitectura teatrelor antice, situat între avanscena si gradenuri. [Var.: orhéstra s.f., (înv.) orchéstru s.n.] – Din fr. orchestre, germ. Orchester, it. orchestra, rus. orkestr.
orchestraţie, ORCHESTRÁŢIE, orchestratii, s.f. Arta de a orchestra; transcriere, aranjare pentru orchestra a unei bucati muzicale prin folosirea mijloacelor tehnice de executie si a timbrului propriu diverselor instrumente muzicale, în vederea realizarii unei sonoritati globale. ♦ Felul cum sunt îmbinate diferitele grupuri de instrumente ale unei orchestre (într-o bucata muzicala). – Din fr. orchestration.
orchestrator, ORCHESTRATÓR, orchestratori, s.m. Persoana care orchestreaza bucati muzicale. – Orchestra + suf. -tor.
minune, MINÚNE, minuni, s.f. 1. Fenomen iesit din comun, surprinzator, atribuit fortei divine sau altor forte supranaturale. ♢ Loc. adv. Ca prin minune = dintr-o data, pe neasteptate. 2. P. gener. Lucru, fapt, fenomen uimitor, neobisnuit, extraordinar; minunatie. ♢ Cele sapte minuni ale lumii = nume sub care sunt cunoscute sapte monumente din antichitate, impresionante prin dimensiuni si realizare tehnica. ♢ Expr. Mare minune sau minune mare, exclamatie care exprima uimire, admiratie, neîncredere etc. fata de cele vazute sau auzite. Mare minune sa... = m-as mira sa... Minunea minunilor, formula care exprima o apreciere superlativa. (Fam.) A se face de minune = a se face de râs; a produce uimire. 3. Lucru cu însusiri exceptional de frumoase, care uimeste, produce admiratie; minunatie. ♢ Loc. adj. si adv. De minune = admirabil, minunat, extraordinar. ♦ Persoana cu calitati (fizice sau morale) exceptionale. – Lat. •mirio, -onis.
corn, CORN1, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s.n., (I 3, III) corni, s.m. I. 1. (La animalele cornute) Fiecare dintre cele doua excrescente de pe osul frontal al rumegatoarelor. ♢ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatarile cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ♢ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele: fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv: a se obraznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a însela, a amagi (pe cineva), a-i impune (cuiva) vointa. A se lua în coarne cu cineva = a se încaiera, a se lua la harta. A-si arata coarnele = a-si manifesta rautatea, dusmania. A cauta(cuiva) în coarne sau a cauta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva: a rasfata. A pune coarne = a calca credinta conjugala: a însela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile si vizuale ale melcului; fiecare dintre cele doua excrescente chitinoase de lânga ochii unor carabusi. 2. (La sg.) Substanta chitinoasa din care sunt constituite coarnele1 (I 1) animalelor (folosita pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Si în sintagma corn de vânatoare) Instrument de suflat, folosit la vânatoare sau pentru chemari, semnalizari etc. ♦ Instrument muzical de suflat format dintr-un tub conic de alama sau din alt metal. ♢ Corn englez = instrument muzical din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dubla. 4. Obiect facut din corn1 (I 2) sau în forma de corn1 (I 1), în care se pastreaza praful de pusca, sarea etc.; p. ext. continutul acestui obiect. ♢ Expr. Cornul abundentei = simbol al belsugului, reprezentat printr-un vas în forma de corn1 (I 1), umplut cu fructe si cu flori. 5. Produs de panificatie din faina alba, de mici dimensiuni si în forma de semiluna. 6. (La pl.) Nume generic dat partilor unor constructii, organe de masini, unelte etc. în forma de corn1 (I 1). ♦ Corn1 (I 1) sau vas mic de lut prelungit cu o pana de gâsca prin care se scurge huma colorata, folosita în ceramica populara pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire data unur formatii anatomice cu aspect de corn1 (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul lunii = luna în primul si în ultimul patrar, când are forma de secera. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secara = ciuperca parazita care traieste în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul secarei (Claviceps purpurea); boala provocata de aceasta ciuperca si manifestata prin aparitia în spic a unor formatii tari, negricioase, întrebuintate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colt, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripa de oaste, de tabara. III. (La pl.) Capriorii casei. – Lat. cornu.
orb, ORB2, OÁRBĂ, orbi, oarbe, adj. 1. (Adesea substantivat) Lipsit de simtul vazului, care nu vede (deloc). ♢ Expr. A nimerit orbul Braila sau nimeresc orbii Suceava, se spune pentru a încuraja pe cel care sovaie sa se duca într-un loc necunoscut de teama ca nu va nimeri. A se bate ca orbii = a se bate foarte tare. 2. Fig. Care nu admite alte pareri, 3. Fig. Care pare sa actioneze fara discernamânt; a carui ratiune e întunecata, tulburata de o pasiune, lipsit de clarviziune; p. ext. de temut, fioros. ♦ Complet, total. ♦ Care denota lipsa de inteligenta, de reflectie, de perspicacitate. 4. Fig. Lipsit de lumina; întunecos, întunecat. 5. (În sintagmele) Fereastra oarba sau geam orb = adâncitura în perete, de forma unei ferestre, facuta cu scop arhitectonic. Soba oarba = motiv ornamental de forma unei sobe; soba care are gura în a doua camera. Dusumea oarba = dusumea de scânduri brute asezate distantat, peste care se monteaza parchetul. Cartus orb = cartus fara proiectil, folosit la exercitii, la parade, la demonstratii etc. Camera oarba = camera fara ferestre, destinata unor scopuri speciale (în fizica, în medicina etc.). Put orb = put de mina care nu are iesire directa la suprafata. – Lat. orbus.
făt, FĂT, feti, s.m. 1. Produs de conceptie din uterul mamiferelor, din momentul când începe a avea miscari proprii si formele caracteristice speciei si pâna când se naste; fetus. 2. (Pop. si poetic) Fecior, fiu; baiat, copil. ♢ (Pop.) Fatul meu, formula cu care un batrân se adreseaza cu afectiune, bunavointa etc. unui tânar. ♦ Fat-Frumos = erou principal din basme, înzestrat cu frumusete fizica si morala, cu bunatate, curaj si vitejie iesite din comun; p. gener. (ca nume comun) baiat, tânar sau barbat deosebit de frumos. (Pop.) Fat-logofat = copil cu însusiri (fizice) deosebite, minunate. – Lat. fetus.
făptură, FĂPTÚRĂ, fapturi, s.f. 1. Fiinta, vietate, creatura. ♦ Trup; p. ext. înfatisare fizica, aspect exterior, statura. ♦ (Rar) Conformatie, structura (a unei fiinte, a unui obiect). 2. Natura, fire; lume, univers. – Lat. factura.
ionic, IÓNIC1, -Ă I. adj. 1. ordin ~ = ordin arhitectonic cu coloane zvelte si capitelul cu doua volute laterale. ♢ (despre elemente arhitectonice, cladiri) în stil ionic. 2. (muz.) mod ~ = mod melodic a carui scara muzicala coincide cu aceea a modului major natural. II. s. m. picior de vers antic format din doua silabe lungi si doua scurte. ♢ (adj.) ritmul corespunzator. (< fr. ionique, lat. ionicus)
chinolină, CHINOLÍNĂ, chinoline, s.f. Substanta organica lichida, cu proprietati bazice, care se obtine prin distilarea uleiurilor de oase. (cf. fr. quinoléine, engl. quinoline)
oratoriu, ORATÓRIU1, oratorii, s.n. 1. Compozitie muzicala simfonica de mare întindere, scrisa pe o tema dramatica, pentru orchestra, cor si solisti vocali si destinata a fi interpretata în concert; p. restr. cantata. 2. (Înv.) Mic edificiu sau încapere într-o locuinta particulara, servind drept loc de rugaciune; paraclis. – Din lat. oratorium. Cf. it. o r a t o r i o, fr. o r a t o i r e.
farmacologie, FARMACOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul originii, proprietatilor fizice si chimice, compozitiei, clasificarii si actiunii terapeutice a medicamentelor asupra organismului. – Din fr. pharmacologie.
ocarină, OCARÍNĂ, ocarine, s.f. Instrument muzical popular de suflat, de dimensiuni mici, din argila arsa, în forma ovala si cu mai multe gauri, care emite sunete asemanatoare cu cele ale fluierului. – Din it., fr. ocarina.
fioritură, FIORITÚRĂ, fiorituri, s.f. Ornament muzical constând dintr-o nota sau dintr-un grup de note, indicate de obicei cu semne muzicale mai mici decât cele obisnuite, care se adauga la fraza muzicala principala pentru a o înfrumuseta. [Pr.: fi-o-] – Din it. fioritura.
iodoform, IODOFÓRM s. n. substanta galbena, cristalizata, cu miros specific, antiseptic, anestezic etc. (< fr. iodoforme, germ. Iodoform)
oracol, ORÁCOL, oracole, s.n. (În antichitate) Raspuns profetic pe care, potrivit unor credinte, anumite divinitati îl dadeau celor veniti sa le consulte pentru a cunoaste viitorul; prevestire, prezicere, profetie; lacasul unde se faceau aceste profetii. ♦ Hotarâre data de o persoana cu autoritate; sentinta cu caracter infailibil; p. ext. persoana care da aceasta hotarâre. ♢ Expr. A vorbi ca un oracol = a se exprima sententios si enigmatic. [Var.: orácul s.n.] – Din lat. oraculum, it. oracolo, fr. oracle.
orografie, OROGRAFÍE s.f. Parte a geografiei fizice care se ocupa cu descrierea, clasificarea si studierea formelor de relief ale uscatului. – Din fr. orographie.
otocist, OTOCÍST, otociste, s.n. (Anat.) Organ auditiv al nevertebratelor, format dintr-o vezicula cu celule ciliate plina cu lichid si cu numeroase otolite; statocist. – Din fr. otocyste.
otolit, OTOLÍT, otolite, s.n. (Anat.) Corpuscul calcaros din urechea interna a vertebratelor sau din vezicula auditiva a nevertebratelor, care serveste la formarea senzatiei de echilibru sau la transmiterea vibratiilor sonore. – Din fr. otolithe.
fitopatogen, FITOPATOGÉN, -Ă, fitopatogeni, -e, adj., s.m. (Agent fizic, chimic etc.) care provoaca îmbolnavirea plantelor. – Din fr. phytopathogène.
fizicalism, FIZICALÍSM s.n. Conceptie neopozitivista, dupa care limbajul fizicii ar trebui sa fie limbajul tuturor stiintelor. – Din fr. physicalisme.
fizicalist, FIZICALÍST, -Ă, fizicalisti, -ste, adj., s.m. si f. (Adept) al fizicalismului. – Din fr. physicaliste.
fiziceşte, FIZICÉSTE adv. Sub raportul fizic (1); în ce priveste fizicul (2). – Fizic + suf. -este.
fizician, FIZICIÁN, -Ă, fizicieni, -e, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu studiul fizicii (4), specialist în fizica. [Pr.: -ci-an] – Din fr. physicien.
fiziognomonie, FIZIOGNOMONÍE s.f. Tendinta de a determina caracterul omului dupa înfatisarea lui fizica, îndeosebi dupa fizionomia lui. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. physiognomonie.
flămânzică, FLĂMÂNZÍCĂ, flamânzele, s.f. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina si frunzele paroase si cu florile galbene (Draba nemorosa). – Flamând + suf. -ica.
flaşnetar, FLASNETÁR, flasnetari, s.m. Muzicant ambulant care cânta din flasneta. – Flasneta + suf. -ar.
flaut, FLÁUT, flaute, s.n. Instrument muzical de suflat alcatuit dintr-un cilindru îngust de lemn sau de metal, prevazut cu gauri si cu clape. ♢ Flaut piccolo = flaut de dimeniuni mai mici, care emite sunete foarte înalte; piculina. [Pr.: fla-ut. – Pl. si: (m.) flauti] – Din it. flauto.
zarzuelă, ZARZUÉLĂ s.f. Gen al operetei spaniole, asemanator operei comice, aparut în sec. XVII prin integrarea unor intermedii muzicale într-o piesa de teatru. [Pron. sarsuéla] (din sp. zarzuela)
falset, FALSÉT, falsete, s.n. Sunet (sau sir de sunete) din registrul acut al vocii unui cântaret, produs prin vibrarea partii superioare a coardelor vocale. ♦ Executie falsa a unei compozitii muzicale (sau a unui fragment al ei). – Din it. falsetto.
fantezie, FANTEZÍE, fantezii, s.f. 1. Capacitate omeneasca de a crea noi reprezentari sau idei pe baza perceptiilor, a reprezentarilor sau ideilor acumulate anterior; p. ext. imagine produsa de aceasta facultate; imaginatie; reverie. ♦ Spec. Imaginatie specifica unui creator (în arta, literatura, stiinta etc.). ♦ Produs al imaginatiei; plasmuire, nascocire. 2. Gust, înclinare, dorinta iesita din comun, ciudata (a cuiva). 3. Compozitie muzicala instrumentala de forma libera, având un caracter de improvizatie si de virtuozitate. [Var.: (rar) fantasíe, fantazíe s.f.] – Din fr. fantaisie.
fanfară, FANFÁRĂ, fanfare, s.f. 1. Ansamblu muzical (militar) format din persoane care cânta la instrumente de suflat (din alama) si de percutie. 2. (Rar) Instrument muzical de suflat din alama (cu sunete naturale). 3. (Înv.) Compozitie muzicala executata de o fanfara (1) sau la un instrument de suflat. – Din fr. fanfare.
factor, FÁCTOR, factori, s.m. I. 1. Element, conditie, împrejurare care determina aparitia unui proces, a unei actiuni, a unui fenomen. 2. (Mat.) Fiecare dintre termenii unei înmultiri. ♢ Factor prim = fiecare dintre numerele prime prin care se împarte exact un numar dat. Factor comun = numar care împarte exact oricare dintre termenii unei sume neefectuate. 3. Marime a carei valoare intra prin multiplicare într-o relatie care caracterizeaza un sistem fizico-chimic. 4. Marime caracteristica pentru un sistem tehnic, un material etc., stabilita prin raportul altor doua marimi diferite. II. Functionar al postei care duce corespondenta la destinatie; postas. [Acc. si: (II) factór] – Din fr. facteur, lat. factor.
vibrato, VIBRÁTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu vibratii. ♦ (Substantivat, n.) Bucata (sau parte dintr-o bucata) muzicala astfel executata. ♢ Vibrato vocal = modulatie a vocii umane (de frecventa, de amplitudine, de spectru) de foarte joasa frecventa. – Cuv. it.
vibrafon, VIBRAFÓN, vibrafoane, s.n. Instrument muzical de percutie asemanator cu xilofonul, în care sunetele produse de niste lame metalice sunt prelungite cu ajutorul unor tuburi de rezonanta. – Din fr. vibraphone.
viaţă, VIÁŢĂ, vieti, s.f. 1. Sinteza a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizeaza organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu. ♢ Loc. adj. Plin de viata sau cu viata = energic, viguros, vioi; vesel. Fara (pic de) viata = fara vlaga, fara vigoare. De viata = vesel, sociabil; caruia îi place sa petreaca. ♢ Loc. adj. si adv. Pe viata si pe moarte = în chip deznadajduit; cu înversunare, din toate puterile, cu riscul vietii. ♢ Loc. adv. Cu viata = a) în mod vioi, avântat, viu; b) viu, teafar. Cu pretul vietii = cu orice risc. ♢ Expr. A fi în viata = a trai. A trece (sau a se trece) din viata = a muri. A aduce (pe cineva) la viata = a face (pe cineva) sa-si recapete cunostinta, sanatatea; a însanatosi. A fi între viata si moarte = a fi în pericol sa moara. A mântui (cuiva) viata = a scapa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. A-si pune viata în primejdie (sau la mijloc) = a face ceva cu riscul vietii, a risca foarte mult. A lua (sau a capata) viata = a lua fiinta, a se naste; a se produce. ♦ Epitet dat unei fiinte iubite, care reprezinta totul în existenta cuiva. ♦ Existenta umana, petrecere a omului pe pamânt. ♢ Expr. Când ti-e viata mai draga = când nici nu te astepti, când nici nu te gândesti. ♦ Ansamblul fenomenelor biologice (crestere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezinta organismele animale sau vegetale de la nastere pâna la moarte. ♦ Fig. Vietate, fiinta; spec. om. 2. (În credintele religioase; determinat prin "de apoi", "de veci" etc.) Existenta de dincolo de moarte. 3. Mod, fel, ansamblu de conditii materiale si morale ori mediu în care se desfasoara existenta unei fiinte sau a unei colectivitati; totalitatea actelor savârsite de cineva în timpul existentei sale. ♦ Ceea ce este necesar pentru existenta zilnica a cuiva; trai (zilnic). 4. Timp cuprins între nasterea si moartea cuiva; sirul evenimentelor întâmplate în acest timp. ♢ Loc. adj. si adv. Pe viata = (care este) pentru tot timpul cât traieste cineva. Din viata = (care este) din timpul când traieste (cineva), când este înca viu. ♢ Loc. adv. În viata mea (sau ta, lui etc.) = (în constructii negative) niciodata. ♢ Expr. O viata de om = vreme foarte îndelungata. ♦ Biografie (relatata oral sau în scris). – Lat. •vivitia (< vivus).
veziculos, VEZICULÓS, -OÁSĂ, veziculosi, -oase, adj. Cu vezicule. – Din fr. vésiculeux, lat. vesiculosus.
veziculă, VEZÍCULĂ, vezicule, s.f. Formatie anatomica în forma de punga membranoasa, care îndeplineste diferite functii organice. ♢ Vezicula biliara = rezervor temporar al bilei1 situat în fosa colecistului de pe fata inferioara a ficatului; colecist. – Din fr. vésicule, lat. vesicula.
vezicular, VEZICULÁR, -Ă, veziculari, -e, adj. În forma de vezicula. – Din fr. vésiculaire.
vezică, VEZÍCĂ, vezici, s.f. 1. Organ cavitar care colecteaza temporar unele produse de excretie sau de secretie, pe care apoi le evacueaza prin contractia fibrelor musculare din structura sa. 2. (În sintagma) Vezica înotatoare = organ al pestilor în forma de punga, dezvoltat din intestin si umplut cu gaze, care serveste la echilibru, la ridicarea si la coborârea în apa etc. – Din lat. vesica.
vezicaţie, VEZICÁŢIE, vezicatii, s.f. Actiunea unui vezicant. – Din fr. vésication.
vezicator, VEZICATÓR, -OÁRE, vezicatori, -oare, adj. Vezicant. – Din fr. vésicatoire.
vezicat, VEZICÁT, -Ă, vezicati, -te, adj. Cu basici, basicat. – De la vezica.
vezicant, VEZICÁNT, -Ă, vezicanti, -te, adj. Care produce basicarea pielii; vezicator. – Din fr. vésicant.
opiu, ÓPIU s.n. Substanta narcotica toxica obtinuta prin uscarea latexului extras prin incizie din capsulele necoapte ale unei specii de mac si folosita ca somnifer, calmant, analgezic, stupefiant. [Var.: ópium s.n.] – Din fr., lat. opium.
eugenie, EUGENÍE s.f. Teorie care preconizeaza ameliorarea populatiilor umane prin masuri genetice (alegerea parintilor, sterilizarea, interzicerea procrearii etc.), folosita de rasisti si fascisti; eugenetica. [Pr.: e-u-] – Din lat. eugenia. Cf. fr. e u g  é n i s m e.
eugenezic, EUGENÉZIC, -Ă, eugenezici, -ce, adj. Care apartine eugeneticii, referitor la eugenetica. [Pr.: e-u-] – Din fr. eugénésique.
zeiţă, ZEÍŢĂ, zeíte, s.f. 2. (Fig., fam.) Femeie înzestrata cu însusiri fizice si morale exceptionale. 3. (Fig.) Femeie foarte frumoasa.
zice, ZÍCE, zic, vb. III. Intranz. A purta numele; a se numi; a se chema.
dârvală, DÂRVÁLĂ, dârvale, s.f. (Pop.) Munca grea si istovitoare; corvoada. ♢ Loc. adj. De dârvala = a) (despre oameni) care îndeplineste muncile fizice cele mai grele, mai neplacute; b) (despre haine, îmbracaminte) care se poarta la lucru, care poate fi rupt, murdarit; c) (despre cai) prost. ♢ Expr. A ramâne de dârvala = a ramâne pe drumuri, a nu mai avea posibilitati de trai. A face (pe cineva) de dârvala = a ocarî, a batjocori, a face de doua parale. – Et. nec.
exerciţiu, EXERCÍŢIU, exercitii, s.n. 1. Actiune fizica sau intelectuala, facuta sistematic si repetat, în scopul dobândirii sau perfectionarii unor deprinderi sau îndemânari. ♦ Instruire a militarilor pentru mânuirea armelor si executarea actiunilor de lupta. ♦ Tema servind ca mijloc pentru dobândirea sau dezvoltarea îndemânarii, cunostintelor etc. într-un anumit domeniu. 2. (Despre un functionar, o persoana oficiala; în sintagma) în exercitiul functiunii = în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu. 3. (Ec.; în sintagma) Exercitiu bugetar = perioada de timp, de obicei de un an, pentru care se întocmeste si se executa bugetul unui stat. [Pr.: eg-zer-] – Din fr. exercice, lat. exercitium.
montaj, MONTÁJ, montaje, s.n. 1. Montare1; (concr.) ansamblu, sistem rezultat în urma unei montari. 2. Reunire a unor imagini (picturale, grafice, fotografice) independente sau a unora care fac parte dintr-o compozitie pentru a obtine un ansamblu; (concr.) ansamblu realizat astfel. 3. Faza finala în tehnica de lucru a unui film, care cuprinde selectarea scenelor, stabilirea ordinii si lungimii definitive a secventelor, mixajul cu acompaniamentul sonor etc. în conformitate cu succesiunea indicata de scenariu si cu viziunea artistica a regizorului. 4. Combinarea într-o ordine succesiva logica si într-un tot unitar, a scenelor si a episoadelor caracteristice dintr-o opera literara, dintr-o compozitie muzicala etc., în vederea unei transmisiuni radiofonice, de televiziune sau pentru un spectacol. Montaj literar. – Din fr. montage.
muzică, MÚZICĂ, (4) muzici, s.f. 1. Arta de a exprima sentimente si idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o maniera specifica. 2. Stiinta a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului si al armoniei. 3. (Adesea fig.) Creatie componistica, melodie, cântec; p. ext. executare sau audiere a unei compozitii muzicale. ♢ Expr. (Fam.) A-i face (cuiva) muzica = a-i face (cuiva) galagie, scandal. 4. Orchestra. ♢ Muzica militara = fanfara. Muzica sferelor = pretinse sunete bizare emise de vânturile solare si de pulsatiile corpurilor planetelor; cântecul planetelor. – Din lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik.
swing, SWING, swinguri, s.n. 1. Lovitura laterala data la box cu bratul usor arcuit. 2. Numele unui dans modern, cu ritm si miscari rapide; melodie dupa care se executa acest dans. ♦ Maniera de executie a muzicii de jaz, caracterizata printr-o mare suplete, prin sincope, ritm leganat etc. [Pr. sŭing] – Din fr., engl. swing.
cuvânt, CUVẤNT, cuvinte, s.n. 1. Unitate de baza a vocabularului, care reprezinta asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) si a unui complex sonor; vorba. ♢ Cuvânt simplu = cuvânt care contine un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care serveste ca element de baza pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matca = cuvânt care se afla în fruntea unei articol de dictionar, sub care se grupeaza si se gloseaza toate variantele si expresiile, uneori si derivatele si compusele. ♢ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dictionar respectiv. ♢ Expr. A nu gasi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stari afective puternice) sa exprimi ceea ce gândesti. Cu alte cuvinte = a) exprimând acelasi lucru altfel; b) deci, prin urmare, asadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, asadar. În putine cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fara nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = gluma bazata pe asemanarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucisate = joc distractiv-educativ în care trebuie gasite, pe baza unor indicatii date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figura geometrica împartita în patratele, încât cuvintele citite orizontal sa aiba o litera comuna cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimata prin vorbe; spusa. ♢ Cuvânt greu = vorba hotarâtoare; (la pl.) vorbe de dojana, de ocara. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefata, introducere (la o lucrare). Purtator de cuvânt = persoana autorizata sa exprime în mod public pareri care arata punctul de vedere al forului pe care îl reprezinta. ♢ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toata) puterea cuvântului = în întelesul adevarat, pe deplin, cu desavârsire. A taia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorba. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorba, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferinta. ♢ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedinta, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva sa-si mai continue afirmatiile (într-o adunare). 4. Învatatura, îndrumare, sfat: p. ext. dispozitie, ordin. ♢ Expr. A întelege (sau a sti) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispozitie data de un superior. 5. Promisiune, fagaduiala: angajament. ♢ Expr. Om de cuvânt = om care îsi tine fagaduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajeaza cinstea cuiva. A(-si) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotarât ca va face cu orice pret ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fara a mai controla exactitatea spuselor. A-si tine cuvântul sau a se tine de cuvânt = a-si îndeplini o promisiune facuta. 6. Parere, opinie exprimata: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discutie, cearta, ciorovaiala. ♢ Expr. Schimb de cuvinte = discutie aprinsa, cearta, sfada. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, ratiune, cauza. ♢ Expr. Cu drept cuvânt = pe buna dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Stire, veste, informatie: zvon. 10. (Înv.) Întelegere, pact, acord, conventie. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de biblioteca); b) termen al unei unitati frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedeta = termen ales din titlul unei lucrari sau al unei publicatii, care foloseste la orânduirea alfabetica a lucrarii în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele si instructiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus "adunare, întrunire", conventum "întelegere".
fligorn, FLIGÓRN, fligornuri, s.n. Instrument muzical de suflat, cu clape, facut din alama si folosit mai ales în fanfare. – Din germ. Flügelhorn.
inversie, INVÉRSIE s. f. 1. schimbare de semn a unui parametru fizic în functie de altul; inversare. 2. transformare a unei substante optic-active într-alta asemanatoare ca structura, dar care prezinta un efect de rotatie opus. 3. (biol.) anomalie, rearanjare inversa a genelor într-un segment de cromozom. 4. transformarea zaharazei în glucoza prin hidroliza. (< fr. inversion)
refula, REFULÁ, refulez, vb. I. Tranz. 1. A respinge, a înabusi din domeniul constientului în subconstient imagini, dorinte, reprezentari, idei sau tendinte neplacute, care contrazic constiinta morala a individului. 2. (Tehn.) A deplasa sau a împinge, cu ajutorul unei pompe, un fluid într-o conducta sau într-un recipient. 3. A prelucra la cald sau la rece piesele de metal prin batere cu ciocanul sau prin presare la unul dintre capete, cu scopul de a schimba, partial sau total, forma pieselor. – Din fr. refouler.
credit, CRÉDIT, credite, s.n. 1. Relatie (economica) baneasca ce se stabileste între o persoana fizica sau juridica (creditor), care acorda un împrumut de bani sau care vinde marfuri sau servicii pe datorie, si o alta persoana fizica sau juridica (debitor), care primeste împrumutul sau cumpara pe datorie; împrumut acordat (cu titlu rambursabil si conditionat de obicei de plata unei dobânzi); creanta creditorului; obligatia (baneasca), datoria celui creditat; (concr.) valoarea, suma de bani pe care creditorul o cedeaza cu titlu rambursabil debitorului sau. ♢ Scrisoare de credit = înscris care autorizeaza pe purtatorul sau sa primeasca un anumit credit. ♢ Expr. A da pe credit = a vinde fara a primi banii imediat (cu plata temporar amânata). A deschide (cuiva) un credit = a pune la dispozitia cuiva, cu respectarea formelor legale, un credit în limitele si în conditiile stabilite de mai înainte. A face (cuiva) un credit = a) a vinde (cuiva) marfa pe datorie; b) a acorda încredere cuiva, a astepta cu încredere comportarea buna a cuiva. 2. Sector, sfera a circulatiei care cuprinde relatiile de credit (1). 3. Coloana din dreapta a unui cont, în care se înscriu reducerile (scaderile) de activ sau sporurile (cresterile) de pasiv. 4. Fig. Consideratie, încredere, stima, autoritate, influenta, trecere de care se bucura cineva. – Din fr. crédit.
limitator, LIMITATÓR, limitatoare, s.n. 1. Dispozitiv, aparat etc. care împiedica automat ca o marime fizica sa depaseasca o limita data; limitor. 2. (Rad.) Circuit electronic cu ajutorul caruia se realizeaza limitarea semnalelor. – Limita + suf. -tor.
moştenire, MOSTENÍRE, mosteniri, s.f. Faptul de a mosteni. 1. Drept de succesiune; (concr.) totalitatea bunurilor ramase de la o persoana decedata si intrate în posesiunea altcuiva; p. restr. bun obtinut prin drept succesoral. 2. Fig. Patrimoniu cultural, bunuri morale, intelectuale, artistice care se transmit de la o generatie la alta. ♦ P. ext. Caracter fizic, însusiri care se transmit ereditar. – V. mosteni.
oscila, OSCILÁ, oscilez, vb. I. Intranz. 1. A se misca alternativ în directii opuse; a se legana, a se balansa, a pendula. 2. Fig. A manifesta nehotarâre, a fi instabil; a sta în cumpana; a sovai, a ezita; a fluctua. 3. (Despre un sistem fizic) A evolua în asa fel încât una sau mai multe dintre marimile sale caracteristice sa ia succesiv valori pozitive si negative, simetrice în raport cu valoarea zero. – Din fr. osciller.
oscilator, OSCILATÓR, oscilatoare, s.n. 1. Sistem fizic care poate efectua oscilatii libere. 2. Aparat sau dispozitiv care produce oscilatii electromagnetice, alimentat de la o sursa de energie (electrica). ♢ Oscilator pilot = oscilator destinat sa produca o oscilatie de frecventa constanta utilizata ca frecventa de referinta. Oscilator multispot = oscilator care poate afisa simultan mai multe imagini. – Oscila + suf. -tor. Cf. fr. o s c i l l a t e u r.
oscilaţie, OSCILÁŢIE, oscilatii, s.f. 1. Miscare periodica alternativa si simetrica a unui corp în raport cu o anumita pozitie a sa; vibratie, pendulare, oscilare. 2. Variatie periodica în timp a valorilor unei marimi care caracterizeaza un sistem fizic, însotita de o transformare a energiei dintr-o forma în alta. 3. Fig. Nehotarâre, sovaiala; fluctuatie. – Din fr. oscillation.
oscilograf, OSCILOGRÁF, oscilografe, s.n. Aparat care indica sau înregistreaza grafic, la scara, variatia unei marimi fizice variabile în functie de timp. – Din fr. oscillographe.
cimpoi, CIMPÓI, cimpoaie, s.n. Instrument muzical popular, alcatuit dintr-un burduf de piele si din mai multe tuburi sonore prin care trece aerul din burduf. – Et. nec.
cine, CÍNE pron. 1. (Interogativ; tine locul unui substantiv care denumeste o persoana sau un animal ori al unui pronume, asteptat ca raspuns la întrebare) Cine a venit? ♢ Expr. Cine (mai) stie? = nu stiu, nu cunosc problema. ♦ Ce fel (de om). Tu nu stii cine-i mama. 2. (Relativ) Cel ce, acela care. Bine-a zis cine-a zis... ♢ Expr. Are (sau n-are) cine ori este (sau nu este) cine = (nu) exista om care, (nu) se gaseste persoana care... 3. (Nehotarât) Fiecare, oricine, oricare. Zica cine ce va vrea. [Gen.-dat.: cui] – Lat. •quene (= quem).
invariant, INVARIÁNT, -Ă I. adj. 1. (mat.; despre o marime, o expresie, o relatie) care ramâne aceeasi pentru un grup de transformari. 2. (despre un sistem fizico-chimic) cu varianta nula. II. s. m. 1. marime, expresie, relatie, proprietate care ramâne neschimbata în urma unor transformari de natura fizica ori matematica. 2. forma lexicala care, luata în raport cu o alta forma din paradigma aceluiasi cuvânt, prezinta atât diferente de expresie, cât si de continut. 3. (estet.) existenta în toate domeniile artei, de-a lungul evolutiei lor istorice, a unor elemente cu caracter de permanenta, imuabile. (< fr., engl. invariant, germ. Invariant)
furioso, FURIOSO adv., s.m. 1. Adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu pasiune, vijelios, puternic. 2. S.m. Varietate de cai rezultata din încrucisarea rasei de galop englezesti cu rase locale. [Pr.: -ri-ó-zo] – Cuv. it.
cinetic, CINÉTIC, -Ă, cinetici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care tine de miscare, privitor la miscare. ♢ Energie cinetica = energie dezvoltata de un corp în miscare, egala cu jumatatea produsului dintre masa corpului si patratul vitezei lui. 2. S.f. Ramura a mecanicii care studiaza legile fenomenelor fizice bazate pe miscarea materiei. 3. S.f. (În sintagma) Cinetica chimica = ramura a chimiei fizice care studiaza evolutia reactiilor chimice si influenta factorilor fizico-chimici asupra desfasurarii acestor reactii. – Din fr. cinétique.
osmometrie, OSMOMETRÍE, osmometrii, s.f. Parte a fizicii care studiaza determinarea presiunilor osmotice. – Din fr. osmométrie.
wagnerism, WAGNERÍSM s.n. Conceptie muzicala si stil, structura sau atmosfera a operelor lui Richard Wagner. (din fr. wagnérisme)
washboard, WÁSHBOARD s.n. Instrument muzical de percutie în primele forme de muzica de jazz. [Pr. uós-bord] (din engl. washboard)
yeye, YE-YE s.n. Refren de muzica usoara care utilizeaza un ritm special, venit din SUA, apropiat de rock. [Pr. ie-ie] (din fr. yé-yé)
xenelasie, XENELASÍE s.f. Interzicere pentru straini, în Grecia antica, de a sedea într-un oras. (din fr. xénélasie, gr. xenelasia)
labil, LABÍL, Ă, labili, -e, adj. (Livr.) Nestatornic, schimbator, instabil. ♦ (Despre un sistem fizic) Care se afla în stare de echilibru instabil. – Din fr. labile, lat. labilis.
concert, CONCÉRT, concerte, s.n. 1. Executare în public a unor opere muzicale. ♦ Piesa muzicala ampla scrisa pentru unul sau mai multe instrumente solistice, cu acompaniament de orchestra, care se distinge prin complexitatea facturii si prin caracterul ei virtuos-tehnic. ♢ Concert pentru orchestra = lucrare orchestrala de virtuozitate. 2. (Rar) Întelegere, unire, acord între mai multe state sau persoane în vederea unui scop comun. – Din fr. concert, it. concerto.
concertină, CONCERTÍNĂ, concertine, s.f. Instrument muzical asemanator cu acordeonul, cu fetele laterale hexagonale. – Din fr. concertina.
concertogrosso, CONCÉRTO-GRÓSSO s.n. Compozitie muzicala de virtuozitate care sta la baza concertului si în care un mic grup de instrumente solistice cânta alternativ cu restul orchestrei. – Cuv. it.
concesionar, CONCESIONÁR, concesionari, s.m. Persoana (fizica sau juridica) care a obtinut o concesiune. [Pr.: -si-o-] – Din fr. concessionnaire.
concesiune, CONCESIÚNE, concesiuni, s.f. Conventie prin care o persoana (fizica sau juridica) dobândeste dreptul de a exploata anumite servicii publice sau anumite bunuri ale statului, în schimbul unor beneficii care revin acestuia din urma. ♦ Bunurile care formeaza obiectul acestei conventii. [Pr.: -si-u-] – Din fr. concession, lat. concessio, -onis.
reziduu, REZÍDUU, reziduuri, s.n. Rest ramas în urma unui proces chimic sau fizic efectuat asupra unui material brut. ♢ Reziduuri furajere = deseuri din industria alimentara care pot fi valorificate în alimentatia animalelor. ♦ Materie care se depune pe peretii sau pe fundul recipientelor în care se pastreaza substante lichide. [Pr.: -du-u. – Var.: rezídiu s.n.] – Din lat. residuum, fr. résidu.
larg, LARG, -Ă, (I) largi, adj. (II) larguri, s.n. I. Adj. 1. Care ocupa o suprafata mare, care este extins în toate directiile; întins, vast. ♢ Expr. În lumea larga = a) în locuri departate, departe; b) pretutindeni. 2. De dimensiuni mari; lat. ♢ Loc. adv. Pe larg = în mod amplu, amanuntit. ♦ (Despre recipiente sau cavitati) Cu dimensiunea transversala mare; p. ext. cuprinzator, încapator. ♢ Expr. Mâna larga, se zice despre un om generos sau cheltuitor. ♦ (Despre vesminte) De o croiala bogata, care permite miscarea libera a corpului; care este prea mare fata de dimensiunile unei persoane. ♢ Expr. A da (ceva) cu mâneci largi = a da bucuros, cu voie buna; a fi darnic. ♦ (Despre gesturi, miscari etc.) Desfasurat în toata amploarea. ♦ Fig. Care nu este meschin, care este liber, generos, înaintat. Vederi largi. II. S.n. 1. (Articulat; urmat de determinari în genitiv care indica o suprafata) Întreaga suprafata (a unui loc); partea mai larga (a unui loc). ♦ Loc pe mare departat de tarm. ♢ Loc. adv. În larg = departe de tarm, pe apa. 2. Loc deschis care se întinde departe în toate directiile; întindere mare, spatiu vast. ♢ Expr. A fi (sau a se simti) la (sau în) largul sau = a fi (sau a se simti) în deplina libertate, nestingherit. – Lat. largus.
larghetto, LARGHÉTTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Într-un tempo intermediar între largo si andante. ♦ (Substantivat, n.) Compozitie sau parte dintr-o compozitie muzicala creata în acest tempo. – Cuv. it.
largo, LÁRGO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Într-un tempo foarte lent. ♦ (Substantivat, n.) Compozitie sau parte dintr-o compozitie muzicala creata în acest tempo. – Cuv. it.
lucru, LÚCRU, lucruri, s.n. I. Tot ceea ce exista (în afara de fiinte) si care este conceput ca o unitate de sine statatoare; obiect. ♢ Lucru în sine = notiune a filozofiei lui Kant desemnând realitatea obiectiva, existenta independent de cunoasterea noastra, care, desi perceputa sub forma de reprezentare, nu poate fi cunoscuta în esenta ei. (Jur.) Lucru imobil (sau nemiscator) = lucru care, în mod natural sau prin vointa omului, nu poate fi stramutat dintr-un loc într-altul. Lucru mobil (sau miscator) = lucru care poate fi stramutat dintr-un loc într-altul. ♢ Expr. Lucru rau (sau prost), se spune, familiar, unei persoane (sau despre o persoana) de care suntem nemultumiti sau care nu e buna de nimic. ♦ Bun care apartine unei persoane sau unei colectivitati; p. gener. obiect, bun. II. 1. Activitate (fizica sau intelectuala) întreprinsa pentru realizarea unui scop; munca, treaba; actiune, fapta. ♢ Front de lucru = portiune dintr-o constructie la care lucreaza concomitent mai multe formatii de lucru, echipate cu materialele si utilajele necesare. ♢ Loc. adj. De lucru = a) în care se lucreaza. Zile de lucru; b) cu care se lucreaza, folosit la treaba. Haine de lucru; c) întrebuintat la lucru, folosit într-o activitate. Metoda de lucru. ♢ Expr. A avea de lucru = a) a avea treaba, a fi (foarte) ocupat; b) A avea o ocupatie, a fi în slujba; c) (reg.) a avea de luptat, a avea dificultati (cu cineva). A nu avea de lucru = a) a nu avea, a nu gasi ce sau unde sa munceasca; b) se spune când cineva nu-si vede de treaba sau face un lucru nelalocul lui, nepotrivit. A pune (pe cineva) la lucru = a sili (pe cineva) sa munceasca. A-si face de lucru (cu cineva sau cu ceva) = a) a-si pierde vremea cu o treaba lipsita de importanta sau cu o persoana care creeaza dificultati; a parea ca lucreaza; b) a-si crea singur încurcaturi. A fi în lucru = a fi în curs de fabricare, de executare, de elaborare. Lucru în (sau pe) banda = organizare a productiei în care obiectele de realizat se deplaseaza (continuu sau cu intermitenta) cu ajutorul unei benzi rulante. Lucru în lant = mod de organizare a productiei în care obiectul care se lucreaza se deplaseaza ritmic în raport cu echipele specializate de muncitori. (Ist.) Lucru domnesc = obligatie pe care o aveau în evul mediu taranii dependenti din tarile române si care consta în prestatii de munca în folosul domnitorului. (Fiz.) Lucru mecanic = energie dezvoltata de o forta care actioneaza asupra unui corp, egala cu produsul dintre componenta fortei care actioneaza asupra corpului în directia deplasarii punctului ei de aplicatie si marimea acestei deplasari. 2. Ceea ce se efectueaza, rezultatul muncii. III. 1. Chestiune, problema. 2. Situatie, fapt, fenomen; (la pl.) întâmplare, eveniment. ♢ Expr. Lucru de nimic = fapt lipsit de importanta, ceva fara însemnatate. Lucru mare = a) ceva rar, deosebit, realizare de valoare; b) (adverbial; cu valoare intensiva) S-a necajit lucru mare; c) (determinând un adjectiv, îi da valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. – Din lucra (derivat regresiv).
lutier, LUTIÉR, lutieri, s.m. Mestesugar specializat în construirea si repararea instrumentelor muzicale cu coarde. [Pr.: -ti-er] – Din fr. luthier.
muzical, MUZICÁL, -Ă, muzicali, -e, adj. 1. Care apartine muzicii (1), privitor la muzica, de sau pentru muzica. ♦ În care se executa piese, compozitii muzicale. ♦ Înzestrat cu simt, cu talent pentru muzica. 2. (Despre sunete, voce etc.; adesea adverbial) Armonios, melodios. – Din fr. musical.
muzicalism, MUZICALÍSM s.n. Tendinta în arta moderna dupa care muzica poate fi tradusa în pictura prin culori, arabescuri etc. – Din fr. musicalisme.
muzicalitate, MUZICALITÁTE s.f. Caracter muzical; însusirea de a fi muzical; armonie, sonoritate armonioasa. – Din fr. musicalité.
muzicaliza, MUZICALIZÁ, muzicalizez, vb. I. Tranz. (Livr.) A face sa fie muzical. – Din engl. musicalize.
muzicalizare, MUZICALIZÁRE, muzicalizari, s.f. (Livr.) Actiunea de a muzicaliza. – V. muzicaliza.
muzicalizat, MUZICALIZÁT, -Ă, muzicalizati, -te, adj. (Livr.) Care a devenit muzical. – V. muzicaliza.
muzicant, MUZICÁNT, -Ă, muzicanti, -te, s.m. si f. 1. Persoana care cânta la un instrument muzical. 2. (Înv.) Persoana care cunoaste, se ocupa cu muzica, are aptitudini pentru muzica; p. ext. compozitor. – Din it. musicante, germ. Musikant.
eter, ETÉR, (1, 2, 4) eteri, s.m. (3) eteruri, s.n. 1. S.m. Combinatie organica lichida, incolora, foarte volatila si inflamabila, cu miros aromatic specific, obtinuta din alcooli sau din fenoli, cu numeroase folosiri în industrie. 2. S.m. Substanta ipotetica (a carei existenta nu este admisa de fizica moderna) având proprietati fizice contradictorii, care ar umple întregul spatiu si ale carei oscilatii ar constitui undele electromagnetice. 3. S.n. Fig. Aer, atmosfera, cer, vazduh. 4. S.m. (În conceptia unor filozofi greci antici) Al cincilea element al universului (alaturi de foc, apa, pamânt si aer) din care ar fi alcatuite corpurile ceresti. – Din fr. éther, lat. aether.
leşin, LESÍN, lesinuri, s.n. 1. Pierdere subita si trecatoare a cunostintei, fara oprirea inimii si a miscarilor respiratorii, provocata de o anemie a creierului, ca urmare a unei stari maladive, a unor eforturi fizice mari, a unei emotii puternice etc.; lipotimie. 2. Stare de slabiciune mare, de lipsa de putere, de vlaga, provocata de foame, de sete etc.; sfârseala. [Acc. si lésin] – Din lesina (derivat regresiv).
minte, MÍNTE, minti, s.f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca, de a întelege; ratiune, intelect. ♢ Loc. adj. Cu minte = cu judecata normala, sanatoasa; p. ext. întelept. ♢ Loc. adj. si adv. Fara (de) minte = nebun; nesocotit, nesabuit. ♢ Expr. Iesit din minti = nebun; care si-a pierdut cumpatul. A-si iesi din minti = a înnebuni; a-si pierde cumpatul. Întreg (sau zdravan etc.) la minte = cu judecata normala, sanatoasa. A fi în toate mintile = a fi în deplinatatea facultatilor mintale; a fi matur. A-si pierde mintile (sau mintea) sau a nu fi în toate mintile = a înnebuni sau a fi nebun. A învata pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face sa fie mai cu judecata. A se framânta cu mintea sau a-si framânta mintea (sau mintile) = a se gândi mult, a-si bate capul. A-si aduna mintile = a nu mai fi distrat, a se concentra. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune când cineva ramâne uluit si nu mai stie ce sa faca sau ce sa zica. ♦ Gând, cuget; imaginatie; memorie. ♢ Expr. A-i veni cineva în minte sau a-i trece, a-i da, a-i trasni cuiva ceva prin minte = a se gândi (dintr-o data) la cineva sau la ceva. A fi dus cu mintea (sau cu mintile) = a fi cufundat în gânduri. A avea (pe cineva sau ceva) în minte = a) a fi preocupat (de cineva sau de ceva); b) a avea intentia sa faca ceva. 2. Judecata sanatoasa, mod just de a rationa; întelepciune, chibzuinta. ♢ Expr. A-i veni (cuiva) mintile acasa (sau la loc, la cap) sau a-si baga mintile în cap = a deveni mai întelept, mai chibzuit; a se cuminti. A-si pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merita). A-i lua (sau a-i suci, a-i fura) cuiva mintea (sau mintile) = a face pe cineva sa-si piarda judecata, sa nu mai stie ce face. A scoate pe cineva din minti = a) a face pe cineva sa-si piarda judecata sanatoasa, a-l zapaci; b) a enerva la culme, a mânia. ♦ Inteligenta, istetime, iscusinta. ♢ Expr. A ajunge (sau a cadea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slabita (din cauza batrânetii). La mintea omului (sau a cocosului) = usor de înteles, clar. 3. Imaginatie, fantezie. – Lat. mens, -ntis.
rămâne, RĂMẤNE, ramấn, vb. III. 1. Intranz. (Despre fiinte) A sta pe loc, a nu schimba sau a nu parasi locul sau localitatea unde se afla; (despre lucruri) a fi lasat pe loc, a nu fi dus din locul în care se gaseste. ♢ Expr. Ramâi cu bine (sau sanatos, în pace), formula de salut adresata de cei care pleaca celor care ramân. A-i ramâne cuiva inima sau ochii la ceva (sau la cineva) sau a-i ramâne cuiva ceva (sau cineva) la inima = a-i placea cuiva foarte mult un lucru sau o persoana. Sa ramâna între noi, se spune ca îndemn pentru discretie, pentru pastrarea unui secret. ♦ A se opri la cineva sau într-un loc. ♦ A lasa în urma. Humulestii ramân la stânga. ♦ (Urmat adesea de determinarea "în urma") A se lasa sau a fi întrecut de altii; (despre ceas) a marca timpul cu întârziere. ♢ Expr. (Pop.) A ramâne de ceva (sau de cineva) = a se razleti de o ceata, de o tovarasie, a nu mai prinde un vehicul care pleaca. (Reg.) A ramâne de cineva = a supravietui celui care trebuie sa-l sustina, sa-l îngrijeasca. ♦ A muri (pe un câmp de lupta). ♢ Expr. (Fam.) A-i ramâne cuiva oasele (sau ciolanele) undeva = a nu se mai putea întoarce din locuri îndepartate; a muri. ♦ A sta mereu într-un loc; p. ext. a nu se desparti de un obiect, de o parere, de o atitudine; a sta neclintit. ♢ Expr. A ramâne pe drumuri (sau de dârvala)= a-si pierde mijloacele de existenta, a saraci. 2. Intranz. A fi, a se gasi sau a ajunge într-un anumit loc sau într-o anumita situatie; a se opri într-o anumita atitudine, a se mentine sub un anumit aspect. ♢ Expr. A ramâne numai cu... = a nu mai avea decât... A ramâne pe gânduri = a medita, a reflecta. A ramâne de minciuna = a se dovedi mincinos. A ramâne balta = a fi întrerupt, neterminat, nerezolvat. A ramâne pe mâna cuiva = a ajunge, a fi la cheremul cuiva. A ramâne de rusine = a se face de râs. A ramâne ars (sau oparit, fript), se spune când cineva pierde cu totul puterea de a se stapâni în fata unei situatii. A ramâne bun platit, se zice când nu se mai poate reveni asupra unei plati considerate de una dintre parti ca insuficienta sau gresit calculata. A ramâne grea = a fi însarcinata. A ramas înteles sau ramânem întelesi, se spune ca încheiere a unei discutii, dupa ce sa ajuns la un acord. (Pop.) A ramâne (tot) pe a (cuiva) = a se hotarî un lucru dupa vointa cuiva, renuntându-se la punctele de vedere ale celorlalti. (Rar) A-i ramâne cuiva pe brate = a ajunge în sarcina cuiva. Cum ramâne (cu)...? = ce se întâmpla (cu)...? ce hotarâre luam în privinta...? 3. Intranz. A continua sa existe, a pastra aceeasi stare, a dainui, a nu se schimba. ♢ Expr. A ramâne cu zile = a continua sa traiasca, a scapa cu viata, a fi lasat în viata. ♦ A se pastra, a se mentine în constiinta oamenilor prin valoarea pe care o reprezinta. ♦ A supravietui. ♦ A se afla, a ajunge, a trece în posesiunea cuiva. 4. Intranz. A se mentine ca un rest dupa consumarea partii cu care forma un tot; a prisosi. ♢ Expr. Mult a fost, putin a ramas, se spune, ca încurajare, când dintr-un lucru greu s-a efectuat cea mai mare parte. A nu-i (mai) ramâne cuiva decât sa... = a nu se gasi pentru cineva alta solutie decât sa... A ramâne pentru alta data = a se amâna pentru o data ulterioara. Nu mai ramâne (nici o) îndoiala = exista siguranta ca... Nu (mai) ramâne vorba sau mai ramâne vorba ? = e sigur, nu mai e de discutat. 5.Tranz. (Reg.; în legatura cu o actiune de întrecere, de concurenta etc.) A lasa pe cineva în urma; a-l întrece, a-l bate, a-l învinge. [Perf.s. ramasei, part. ramas. – Var.: ramâneá vb. II] – Lat. remanere.
levizită, LEVIZÍTĂ s.f. Substanta toxica cu actiune vezicanta folosita ca gaz de lupta. – Din fr., engl. lewisite.
cloşcă, CLÓSCĂ, closti, s.f. 1. Gaina care cloceste sau care a scos pui de curând. ♢ Closca artificiala = instalatie generatoare de caldura pentru încalzirea puilor de gaina obtinuti pe cale artificiala. ♢ Expr. A sedea closca = a sedea nemiscat, în inactivitate. Fura closca de pe oua sau fura ouale de sub closca, se zice despre un hot foarte abil. ♦ Fig. Om lenes, inactiv. 2. (În expr.) Closca-cu-pui = numele unei constelatii din emisfera boreala; pleiadele, gainusa. – Bg. kločka.
intona, INTONÁ vb. tr. 1. a cânta, a executa (o bucata muzicala). 2. a rosti, a spune (un cuvânt, o propozitie) cu un anumit ton. (< it. intonare)
lepădătură, LEPĂDĂTÚRĂ, lepadaturi, s.f. 1. Copil nascut înainte de termen (si adesea cu mari deficiente fizice sau psihice); stârpitura. 2. Fig. Om lipsit de caracter; persoana depravata, corupta, decazuta. – Lepada + suf. -atura.
lungime, LUNGÍME, lungimi, s.f. 1. Marime fizica fundamentala care exprima întinderea spatiala a corpurilor sau fenomenelor; distanta dintre doua puncte; dimensiunea cea mai mare a unui corp sau a unei suprafete plane dreptunghiulare. ♢ Lungime de unda = distanta care separa într-o unda doua puncte succesive aliate în aceeasi faza de oscilatie; spatiul parcurs de unda timp de o perioada. 2. Timp cât dureaza ceva; interval mare de timp; durata. 3. (Inform.; în sintagma) Lungimea cuvântului = numarul de biti care compun un cuvânt. – Lung + suf. -ime.
lăută, LĂÚTĂ, laute, s.f. Instrument muzical cu coarde asemanator cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alaúta s.f.] – Din tc. lâuta, ngr. laúto.
lăutar, LĂUTÁR, lautari, s.m. Muzicant popular care cânta la un instrument cu coarde sau, p. gener., la orice instrument, de obicei dintr-un taraf; scripcar. [Pr.: la-u-] – Lauta + suf. -ar.
interzice, INTERZÍCE vb. tr. a opri pe cineva de la ceva, a nu permite cuiva sa faca ceva. ♢ a pune sub interdictie. (dupa fr. interdire)
muştiuc, MUSTIÚC, mustiucuri, s.n. 1. Piesa detasabila (de ebonita, de os sau de metal) la instrumentele muzicale de suflat, prin care se sufla. 2. Capatul metalic cu care se termina un furtun si care serveste la concentrarea si dirijarea jetului de lichid. 3. Piesa de metal sau de lemn captusita cu tabla si montata la capatul de presare al preselor folosite la fasonarea caramizilor, a tiglelor etc. – Din germ. Mundstück.
musichall, MUSIC-HALL s.n. Spectacol alcatuit din numere variate de muzica usoara, dans etc., prezentate pe scena unui teatru, a unui restaurant etc.; p. ext. teatru sau local public în care se reprezinta astfel de spectacole. [Pr.: miúzik-hol] – Din fr., engl. music-hall.
libret, LIBRÉT, librete, s.n. 1. Textul unei opere muzicale, al unei operete sau al unui oratoriu. 2. Carnet eliberat de casele de economii persoanelor care îsi depun aici economiile si pe baza caruia depunatorii îsi pot retrage (cu dobânda legala) banii depusi. [Pl. si: libreturi] – Din it. libretto.
legato, LEGÁTO adv. (Indica modul de executare a unui grup de note muzicale) Fara nici o întrerupere între sunete, în mod continuu. – Cuv. it.
lovire, LOVÍRE, loviri, s.f. Actiunea de a (se) lovi si rezultatul ei. ♦ Infractiune care consta în atingerea corpului unei persoane prin acte de violenta fizica. ♦ Fig. (Înv.) Nenorocire, napasta. – V. lovi.
lucrare, LUCRÁRE, lucrari, s.f. 1. Actiunea de a lucra si rezultatul ei; munca, activitate. ♢ Expr. A pune în lucrare = a începe executarea, a pune în practica. ♦ (Înv.) Munca, activitate, efort pentru a realiza ceva. ♦ (Concr.) Lucru realizat printr-o munca fizica sau intelectuala. ♦ Studiu scris asupra unui anumit subiect; scriere, opera artistica sau stiintifica. ♦ Spec. Operatie sau ansamblu de operatii efectuate cu ajutorul masinilor, utilajelor etc., precum si materialele si manopera respectiva, în vederea realizarii, repararii, transformarii etc.; sistem tehnic realizat printr-o astfel de operatie. ♢ Lucrarea solului = ansamblul lucrarilor de arat, grapat etc. executate în vederea crearii unor conditii optime de încoltire si de crestere a plantelor. Lucrarea pamântului = agricultura. 2. Înfaptuire, realizare. 3. Fig. (Rar) Lucratura (2). – V. lucra.
lumbago, LUMBÁGO s.n. Boala care se manifesta prin dureri localizate la muschii din regiunea lombara, datorita unui efort fizic sau expunerii la frig; p. gener. orice durere resimtita în regiunea lombara. – Din fr., lat. lumbago.
concret, CONCRÉT, -Ă, concreti, -te, adj. (Adesea substantivat) Care poate fi perceput cu simturile; real; care exprima obiecte perceptibile prin simturi. ♢ Muzica concreta = muzica realizata pe baza sunetelor concrete (muzicale sau zgomote) prelucrate cu aparatura electronica. ♦ (Substantivat, n.) Categorie filozofica, opusa abstractului, care desemneaza latura palpabila, vizibila a fenomenelor sau ansamblul desfasurarii lor în timp si în spatiu. ♦ Precis, bine determinat. – Din fr. concret.
condiţie, CONDÍŢIE, conditii s.f. 1. Fapt, împrejurare de care depinde aparitia unui fenomen sau care influenteaza desfasurarea unei actiuni, putând-o frâna sau stimula. 2. (La pl.) Împrejurarile în care se petrece un fenomen. ♢ Conditii de mediu = totalitatea factorilor de mediu biotici si abiotici în care traieste o fiinta. 3. Clauza a unei întelegeri, a unei conventii, a unor negocieri etc. Conditiile tratatului de pace. ♢ Loc. adj. adv. Fara conditii = fara pretentii. ♢ Loc. conj. Cu conditia (ca sa)... = numai în cazul ca..., cu obligatia (ca sa)... 4. (Jur.) Eveniment viitor si nesigur de a carui îndeplinire atârna existenta unei obligatii. ♦ Situatie juridica a unei persoane. 5. Situatie sociala a cuiva. 6. (Sport; în sintagma) Conditie fizica = situatie a unui sportiv din punct de vedere fizic si al pregatirii sale teoretice si practice. – Din fr. condition.
zaratit, ZARATÍT, zaratíturi, s.n. Carbonat bazic de nichel natural, de culoare verde. – Fr. zaratite.
cistalgie, CISTALGÍE, cistalgii, s.f. (Med.) Tulburare functionala dureroasa a vezicii urinare. – Din fr. cystalgie.
cistectomie, CISTECTOMÍE, cistectomii, s.f. (Med.) Extirpare totala sau partiala a vezicii urinare. – Din fr. cystectomie.
cistic, CÍSTIC, -Ă, cistici, -ce, adj. Care apartine vezicii urinare sau vezicii biliare, privitor la vezica urinara sau la vezica biliara. Canal biliar = canal care conduce secretia biliara din vezica biliara m canalul coledoc. – Din fr. cystique.
cisticerc, CISTICÉRC, cisticerci, s.m. Forma larvara a teniei, având aspectul unei vezicule de marimea bobului de mazare, care se fixeaza în tesuturile mamiferelor, producând cisticercoza. – Din fr. cysticerque.
cistită, CISTÍTĂ, cistite, s.f. Boala caracterizata prin inflamarea vezicii urinare în urma unei infectii. – Din fr. cystite.
cistocel, CISTOCÉL, cistocele, s.n. (Med.) Hernie a vezicii urinare. – Din fr. cystocèle.
cistografie, CISTOGRAFÍE, cistografii, s.f. Radiografie a vezicii urinare. – Din fr. cystographie.
cistopatie, CISTOPATÍE, cistopatii, s.f. (Med.) Denumirea generica pentru afectiunile vezicii urinare. – Din fr. cystopathie.
cistoplegie, CISTOPLEGÍE, cistoplegii, s.f. (Med.) Paralizie a vezicii urinare. – Din fr. cystoplégie.
cistosarcom, CISTOSARCÓM, cistosarcoame, s.n. (Med.) Sarcom al vezicii urinare. – Din fr. cystosarcome.
cistoscopie, CISTOSCOPÍE, cistoscopii, s.f. (Med.) Examinare a vezicii urinare cu ajutorul cistoscopului. – Din fr. cystoscopie.
cistotomie, CISTOTOMÍE, cistotomii, s.f. (Med.) Deschidere operatorie de scurta durata a vezicii urinare. – Din fr. cystotomie.
citostatic, CITOSTÁTIC, citostatice, s.n. Medicament sau alt agent fizic care opreste sau împiedica înmultirea celulelor si care este folosit în tratamentul cancerului. ♦ (Adjectival) Substante citostatice. – Din fr. cytostatique.
clacaj, CLACÁJ, clacaje, s.n. Faptul de a claca; întindere, ruptura sau leziune a tendoanelor ori a ligamentelor de la picioare, aparute în urma unui efort fizic. – Din fr. claquage.
contrariat, CONTRARIÁT, -Ă, contrariati, -te, adj. Surprins în mod neplacut de o împotrivire sau de un fapt care îi contrazice parerile sau asteptarile. [Pr.: -ri-at] – V. contraria.
interpretare, INTERPRETÁRE s. f. 1. actiunea de a interpreta; comentare, explicare. ♢ comentare si explicare critica a unui text (vechi). ♢ act creator prin care se reda prin mijloace adecvate continutul unei lucrari dramatice, coregrafice, muzicale sau a unui scenariu cinematografic. 2. operatie logica prin care variabilele dintr-o formula sunt înlocuite cu valori corespunzatoare lor. (< interpreta)
cor, COR1, coruri, s.n. 1. Grup de cântareti care executa împreuna o compozitie muzicala. ♢ Loc. adv. În cor = (toti) deodata, în acelasi timp, împreuna. ♢ Expr. A face cor cu altii = a face cauza comuna cu altii, a se solidariza cu altii (în scopuri rele). ♦ Compozitie muzicala destinata sa fie cântata de mai multe persoane; executarea unei astfel de compozitii. 2. (În teatrul antic) Grup de actori care luau parte la desfasurarea actiunii dramatice ca personaj colectiv, exprimând, prin cântec, recitare, mimica sau dans, opinia publica; p.ext. versurile cântate de acest grup. – Din lat. chorus. Cf. germ. C h o r.
cuţu, CÚŢU interj. Strigat cu care se cheama câinii (mici). ♦ (Substantivat, m.) Catel. ♢ Expr. (Fam.) Sa-mi zici (mie) cutu daca... = sa ma tratezi ca pe un câine daca... – Cf. bg., scr. k u č e, magh. k u s z i.
ereditar, EREDITÁR, -Ă, ereditari, -e, adj. 1. (Despre particularitati fizice sau psihice) Care se transmite prin ereditate (1). 2. (Despre un bun, un privilegiu etc.) Care se transmite prin mostenire, care se mosteneste; mostenit. – Din fr. héréditaire, lat. hereditarius.
eroziune, EROZIÚNE, eroziuni, s.f. 1. Proces complex de roadere si de sapare a scoartei terestre prin actiunea unor agenti externi; rezultatul acestui proces, erodare. ♦ Proces de roadere a corpurilor pe (sau prin) care curge un fluid. 2. Ulceratie usoara, superficiala a pielii sau a mucoaselor, cauzata de agenti fizici, chimici, mecanici sau aparuta în urma unei inflamatii; excoriatie. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. érosion, lat. erosio, -onis.
interpret, INTERPRÉT, -Ă s. m. f. 1. cel care da o explicatie, o interpretare (unui text etc.); translator, traducator. 2. (fig.) reprezentant, exponent însarcinat sa arate dorintele, vointa cuiva. 3. cel care interpreteaza o bucata muzicala, un rol etc.; artist, actor. (< fr. interprète, lat. interpres)
lied, LIED, lieduri, s.n. Compozitie muzicala (vocala) cu caracter liric, facuta pe textul unei poezii scurte. [Pr.: lid] – Din germ. Lied.
limbaj, LIMBÁJ, limbaje, s.n. 1. Sistem de comunicare alcatuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care acestia îsi exprima gândurile, sentimentele si dorintele; limba, grai. 2. Limba unei comunitati umane istoriceste constituita. 3. Mod specific de exprimare a sentimentelor si a gândurilor în cadrul limbii comune sau nationale. ♢ Limbaj comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretentios; limba obisnuita; b) mijloc, baza de întelegere. ♦ Fig. Mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor prin culoare, sunete muzicale etc. 4. (Inform.) Sistem de caractere si simboluri folosit în programare. [Pl. si: limbajuri] – Limba + suf. -aj (dupa fr. langage).
limpeziciune, LIMPEZICIÚNE, limpeziciuni, s.f. (Rar) Limpezime. – Limpezi + suf. -iciune.
lăsa, LĂSÁ, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru sau unei fiinte tinute strâns. ♢ Expr. A lasa (cuiva) sânge = a face sa curga din corpul cuiva, printr-o incizie, o cantitate de sânge. Lasa-ma sa te las, se spune despre un om indiferent, lipsit de energie, neglijent, comod. ♦ Spec. A da drumul sa cada; a lepada. ♦ A pune, a depune ceva undeva. 2. Tranz. A permite, a îngadui, a admite, a nu opri; spec. a accepta ca cineva sau ceva sa ramâna într-o anumita stare, într-o anumita situatie, a nu interveni pentru a modifica, a schimba sau a întrerupe ceva. ♢ Expr. A lasa (pe cineva) cu zile sau a-i lasa (cuiva) zilele = a cruta viata cuiva. A lasa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a nu deranja pe cineva, a nu-l supara, a-l lasa sa faca ce vrea; a se dezinteresa de cineva. A lasa (pe cineva) în boii (sau în banii, în apele) lui = a nu se amesteca în treburile cuiva, a lasa pe cineva în situatia în care se afla, a nu contraria în planurile, în ideile lui pe cineva. A lasa (pe cineva) în voie = a da cuiva multa libertate sau întreaga libertate. A lasa (pe cineva) rece = a nu impresiona, a-l face sa ramâna indiferent. (Refl.) A (nu) se lasa (mai) pe (sau pre) jos = a (nu) îngadui sa fie întrecut de cineva; a (nu) se stradui sa ajunga pe cineva. A nu se lasa (cu una, cu doua, o data cu capul etc.) = a nu admite sa cedeze, a se împotrivi cu îndârjire. A se lasa pagubas = a renunta la ceva. ♦ Refl. A-si îngadui o anumita tinuta. ♦ A nu face ceva imediat, a amâna; a astepta, a pasui1. 3. Tranz. A se îndeparta de cineva sau de ceva, a parasi (plecând); p. ext. a nu se mai interesa, a nu se mai preocupa de cineva sau de ceva. ♢ Expr. A lasa pe cineva (sau, refl., a se lasa) în (sau pe) seama (sau grija, voia) sau prada cuiva = a (se) da în seama (sau în grija, voia) sau prada cuiva; a (se) încredinta cuiva. Lasa (sau, refl., lasa-te) pe mine (sau pe noi)! = ai încredere în mine (sau în noi)! A lasa (pe cineva sau ceva) la naiba (sau naibii, dracului, focului) = a nu se mai gândi la... ♦ A nesocoti; a omite, a elimina, a trece cu vederea. ♦ Intranz. (La imper., urmat de o propozitie care cuprinde o concesie, o îngaduinta sau o amenintare) Asteapta sa vezi! ♢ Expr. Las' daca = a) desigur ca nu; b) (în legatura cu o negatie) nu mai încape îndoiala ca... Lasa ca... = în afara de faptul ca... ♦ (Despre facultati fizice sau intelectuale ori despre obiecte care se uzeaza prin folosinta) A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva (decât într-o mica masura). ♦ (Despre dureri) A înceta, a trece. ♦ (Determinat prin "în urma"; adesea fig.) A trece înaintea cuiva sau a ceva; a depasi, a întrece. ♦ Refl. A se dezbara de un obicei rau, de un narav. ♦ Refl. A renunta la o întreprindere proiectata. 4. Tranz. A ceda un bun cuiva; a transmite ceva prin mostenire. ♦ A face sa ramâna, sa persiste, sa se mentina în urma sa; a degaja, a raspândi în urma; a provoca, a pricinui. ♦ A da o porunca, a transmite o dispozitie (în momentul plecarii, la despartire); (despre divinitate) a rândui, a statornici, a hotarî. ♢ Expr. A lasa cu limba de moarte (sau cu juramânt) = a da, în ultimele momente ale vietii, dispozitii care sa fie îndeplinite dupa moarte. 5. Refl. A merge la vale, a coborî o panta. ♦ A se aseza pe ceva venind din zbor. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, caldura etc.) A începe, a se produce, a veni. ♢ Expr. (Tranz.) A lasa sec(ul) = a) a începe zilele de post (al Pastelui); b) a petrece cu ocazia ultimei zile dinaintea postului (Pastelui). 6. Tranz. A da (mai) jos; a coborî, a apleca. ♦ Intranz. A reduce din pret, a vinde mai ieftin; a ieftini. 7. Refl. A se îndoi, a se apleca (sub o povara); a se aseza; a se culca. ♢ Expr. A se lasa greu = a) a apasa cu toata greutatea corpului; b) a consimti cu mare greutate sa faca ceva. – Lat. laxare.
lipsi, LIPSÍ, lipsesc, vb. IV. 1. Intranz. A nu (mai) fi, a nu (mai) exista, a nu se (mai) gasi (acolo unde în mod normal trebuia sa se afle). ♦ (Construit cu dativul) A nu avea ceva. Ce-ti lipseste? 2. Intranz. (Despre oameni) A nu fi de fata, a nu se gasi undeva într-un anumit moment; a absenta. ♦ (Mai ales la imper.) A se da la o parte, a disparea, a fugi. 3. Intranz. A fi nevoie de ceva, a mai trebui ceva, a nu ajunge, a fi neîndestulator. ♢ Expr. Putin lipseste (sau a lipsit) (ca) sa (sau ca)... = cât pe-aici, aproape sa... Asta (sau atâta) (îi) mai lipseste, se zice în fata unei perspective neplacute, adaugata la o neplacere deja existenta. 4. Intranz. (Mai ales în constructii negative) A se da în laturi (de la ceva), a nu îndeplini o obligatie, o datorie; a se codi, a ezita. 5. Refl. A se dispensa de ceva; a se priva, a renunta. ♦ Tranz. A lua cuiva ceva de care are nevoie, a-l face sa duca lipsa de ceva; a priva. – Din ngr. lípso (viit. lui lipó).
liră, LÍRĂ1, lire, s.f. 1. Instrument muzical rudimentar, format dintr-o cutie de rezonanta, doua brate în forma de coarne si mai multe coarde, folosit, în antichitate, mai ales la acompaniere, când se recitau poeme. ♦ Fig. Simbol al talentului poetic, al inspiratiei poetice, al creatiei poetice, al poeziei (lirice). 2. (Art.) Numele unei constelatii din emisfera boreala; Ciobanul-cu-Oile, Oierul. 3. (În sintagma) Lira de dilatatie = dispozitiv în forma de lira1 (1) sau de bucla, care permite dilatarea unei conducte pentru fluide fierbinti. – Din fr. lyre, lat. lyra.
liric, LÍRIC, -Ă, lirici, -ce, adj. 1. (Mai ales despre poezii) Care exprima direct stari afective personale, sentimente intime. ♦ (Substantivat, f.) Poezia lirica (1), genul poetic liric. ♦ (Substantivat, f.) Totalitatea operelor lirice (1) ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci etc. 2. Care apartine poeziei (sau literaturii) lirice (1), care este caracteristic poeziei lirice, privitor la poezia lirica. ♦ (Despre scriitori; adesea substantivat) Care scrie poezii lirice (1) sau literatura lirica. ♦ Fig. Sentimental, emotiv, sensibil; plin de entuziasm, exaltat. 3. Care apartine muzicii de opera, referitor la muzica de opera. ♦ (Despre voce) Care se caracterizeaza prin sonoritate dulce, lipsita de încordare, prin mobilitate; (despre cântareti) care are o astfel de voce. – Din fr. lyrique.
literatură, LITERATÚRĂ, literaturi, s.f. 1. Arta sau creatie artistica al carei mijloc de exprimare este limba; beletristica. ♢ Literatura populara = literatura (1) anonima, care, transmisa pe cale orala, devine, dintr-o opera individuala la origine, o creatie colectiva. Literatura culta = literatura (1) care apartine unor autori individuali cunoscuti ca atare si transmisa prin scris. ♢ Expr. (Peior.) A face literatura = a ocoli esentialul unei probleme prin artificii de exprimare. 2. Totalitatea operelor beletristice ale unei epoci, ale unei tari, ale unui grup social etc. 3. Totalitatea operelor scrise care se refera la un anumit domeniu (al cunoasterii) Literatura muzicala. 4. Totalitatea lucrarilor cu privire la o anumita problema, la un anumit subiect; bibliografie. – Din fr. littérature, lat. litteratura.
litiazic, LITIÁZIC, -Ă, litiazici, -ce, adj., s.m. si f. (Med.) (Bolnav) de litiaza. [Pr.: -ti-a-] – Din fr. lithiasique.
litotritie, LITOTRITÍE, litotritii, s.f. (Med.) Operatie de spargere si extragere a calculilor vezicali, pe cale endoscopica. – Din fr. lithotritie.
liză, LÍZĂ1, lize. s.f. Dezintegrare si dizolvare a unor celule sub actiunea agentilor fizici, chimici sau biologici. – Din fr. lyse.
muncă, MÚNCĂ, munci, s.f. 1. Activitate constienta (specifica omului) îndreptata spre un anumit scop, în procesul careia omul efectueaza, reglementeaza si controleaza prin actiunea sa schimbul de materii dintre el si natura pentru satisfacerea trebuintelor sale. ♦ (La pl.) Lucru la câmp, lucrul câmpului; lucrari agricole. 2. (Concr.) Folos material, bun agonisit prin lucru; agoniseala, câstig, profit. 3. Efort de a realiza ceva; stradanie; ocupatie, îndeletnicire. 4. (Înv. si pop.; la pl.) Torturi, cazne. ♦ Durere, suferinta (fizica sau morala); chin. ♦ Spec. (Sens curent; la pl.) Durerile nasterii. – Din sl. monka.
munci, MUNCÍ, muncesc, vb. IV. 1. Intranz. A desfasura o activitate, a depune un efort fizic sau intelectual pentru a produce, a crea ceva; a avea o ocupatie; a lucra. ♦ Tranz. A efectua munci agricole, a lucra pamântul, câmpul. 2. Refl. A-si da osteneala; a se stradui, a se trudi. 3. Tranz. (Înv. si pop.) A supune la cazne, a tortura. 4. Refl. si intranz. (Înv. si pop.) A suporta suferinte fizice sau morale; a se chinui, a patimi. ♦ Tranz. (Despre sentimente, gânduri etc.) A provoca suferinte (morale sau fizice), a preocupa în mod intens, a consuma. ♢ Expr. (Refl.) A se munci cu gândul = a se framânta. – Din sl. monciti.
conformaţie, CONFORMÁŢIE, conformatii, s.f. Structura fizica generala a corpului sau a partilor lui, a unei suprafete de teren etc.; constitutie. – Din fr. conformation, lat. conformatio.
ecran, ECRÁN, ecrane, s.n. 1. Suprafata mata, de obicei alba, de pânza, de hârtie etc., întinsa vertical, pe care se proiecteaza imagini produse de aparate de proiectie, folosita în cinematografie, în laboratoare etc.; p. ext. cinematograf. ♢ Ecran cinematografic = ansamblu format din carcasa, rama si ecranul propriu-zis, confectionat din pânza acoperita cu o solutie speciala. Micul ecran = televizor; p. ext. televiziune. Ecran luminescent = perete de sticla, plan sau usor curbat, acoperit cu un strat care devine luminescent în punctele de incidenta cu fasciculele de radiatii electromagnetice, folosit în tuburile catodice, în instalatii de raze X etc. 2. (Tehn.) Perete sau învelis de protectie împotriva anumitor actiuni fizice. – Din fr. écran.
intermediu, INTERMÉDIU s. n. 1. mijlocire. o prin ~l cuiva (sau a ceva) = prin mijlocirea, cu ajutorul cuiva (sau a ceva). 2. mica lucrare dramatica (comica), muzicala sau coregrafica, prezentata ca divertisment între doua acte ale unei opere dramatice. (< it. intermedio, fr. intermède)
medicină, MEDICÍNĂ, (2) medicini, s.f. 1. Stiinta care are ca obiect pastrarea si restabilirea sanatatii si care studiaza în acest scop procesele fizice, chimice si biologice ale vietii, structurile si functiile organismului, cauzele si mecanismele de producere a bolilor, precum si mijloacele de diagnosticare, tratare si prevenire a lor. ♦ Facultate în care se studiaza medicina (1). 2. (Înv. si reg.) Medicament. – Din lat. medicina, (2) germ. Medizin, rus. meditina.
mecaniza, MECANIZÁ, mecanizez, vb. I. Tranz. A introduce în procesele de productie masini, mecanisme, aparate etc. pentru executarea unor operatii, activitati, cu scopul de a înlocui sau a face mai eficienta munca fizica ori intelectuala a omului. – Din fr. mécaniser.
mânca, MÂNCÁ, manấnc, vb. I. Tranz. 1. A mesteca un aliment în gura si a-l înghiti; a folosi în alimentatie, a consuma. ♢ Expr. A (nu) avea ce mânca = a (nu) avea din ce trai. A mânca pâinea cuiva = a fi în slujba cuiva; a se folosi de binefacerile cuiva; a fi întretinut de cineva. A (nu mai) mânca (pâine si sare) dintr-un talger (sau dintr-un blid) cu cineva = a (nu mai) convietui cu cineva; a (nu) se (mai) afla în raporturi intime sau prietenesti cu cineva. A-si mânca de sub unghie (sau unghii) = a fi foarte zgârcit. A mânca rahat = a minti; a bârfi, a cleveti. A-i mânca (cuiva) ratele (sau câinii) din traista (sau din buzunar) = a) a fi mic de statura; b) a fi bleg, prost. (Parca) a mâncat laur, se spune despre cineva care (parca) si-a pierdut mintile. A-i mânca cuiva colacii (sau coliva) = a vedea mort pe cineva. (Refl. pas.) A crede ca tot ce zboara se manânca = a fi naiv, credul; a-si face iluzii. (Pop.) Manânca-l fript sau manânc-o fripta, se spune pentru a exprima dispretul fata de cineva sau de ceva, precum si renuntarea la un anumit lucru. A mânca foc pentru cineva = a face orice pentru a fi de folos cuiva. A mânca foc (sau jeratic) = (despre cai) a fi foarte iute. A mânca (cuiva sau a-si mânca cu cineva sau cu ceva) viata (sau zilele, tineretele etc.) = a(-si) irosi, a(-si) distruge viata, tineretea etc. A-i mânca sufletul (cuiva) = a supara, a necaji, a chinui (pe cineva) peste masura. A mânca (cuiva) capul = a distruge, a nimici. A-si mânca credinta (sau omenia, lefteria) = a-si pierde prestigiul, cinstea, creditul. A mânca (pe cineva) din ochi = a privi (pe cineva) cu mare placere sau cu mare dragoste; a privi (pe cineva) foarte insistent si dragastos. Sa-l (sau s-o) manânci din ochi (nu alta), se spune despre o persoana frumoasa, atragatoare, iubita. A mânca (ceva) cu ochii = a se uita cu mare pofta (la ceva). (Pop.) Mânca-ti-as ochii sau mânca-te-as, se spune pentru a-si exprima afectiunea fata de persoana careia i se adreseaza (cautând sa-i câstige bunavointa). A mânca bataie (sau trânteala, chelfaneala etc.) = a fi batut de cineva; p. ext. a fi învins (într-o lupta, într-o competitie, la un joc de societate etc.). A mânca (o) sapuneala (sau papara) = a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mâncând pamântul sau a mânca pamântul fugind (sau alergând) = a fugi foarte repede, în graba mare. ♦ Intranz. A se hrani, a se alimenta. ♦ Fig. (Fam.) A trai din... ♦ Fig. A lua, a-si însusi (pe nedrept) un bun material; a cheltui, a risipi. ♦ Fig. (Pop.) A exploata, a spolia, a jecmani pe cineva. ♦ Fig. (Pop.) A suferi, a patimi, a îndura, a înghiti. ♦ Fig. (Fam.) A omite, litere, cuvinte, sunete în vorbire sau în scris. 2. (Despre animale si despre pasari salbatice) A rupe prada în bucati, a sfâsia (si a devora). ♢ Expr. A mânca carne de om = (despre oameni) a fi rau. crud, agresiv. ♦ (Despre viermi, molii, agenti fizici sau chimici) A roade, a distruge. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a macina, a mina. 3. (Despre insecte) A pisca, a ciupi. 4. (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau despre parti ale corpului) A produce o senzatie de mâncarime. ♢ Expr. (Glumet) A-l mânca (pe cineva) spinarea (sau pieha) = a se comporta ca si cum ar vrea sa fie batut. A-l mânca (pe cineva) palma (sau palmele) = a fi dornic, a avea chef sa bata pe cineva. (În superstitii) A-I mânca (pe cineva) palma dreapta = a avea o senzatie de mâncarime în palma dreapta, semn ca va trebui sa dea o suma de bani. (În superstitii) A-l mânca (pe cineva) palma stânga = a avea o senzatie de mâncarime în palma stânga, semn ca va primi o suma de bani. A-l mânca (pe cineva) talpile = a nu avea astâmpar sa stea într-un loc. a fi nerabdator sa plece. Te manânca cojocul = nu te astâmperi. nu te potolesti, vrei sa te bat; cauti bataie. (Pop.) A-l mânca (pe cineva) sa... = a simti impulsul, îndemnul irezistibil sa... a fi tentat sa... 5. A roade cu dintii un lucru necomestibil, a-si înfige dintii într-un lucru necomestibil. 6. Fig. A face sa dispara; a consuma, a nimici, a distruge. 7. Fig. (Despre nenorociri, stari sufletesti etc.) A face pe cineva sa sufere; a consuma, a chinui. 8. Fig. A face cuiva rau (pe ascuns); a submina. ♦ Refl. recipr. A se certa, a se dusmani, a se sapa, a-si face rau unul altuia. – Lat. manducare.
mârc, MÂRC interj. (Pop.; în expr.) A nu zice nici mârc = a nu zice nimic, a tacea din gura. – Contaminare între mâr si mâlc.
interludiu, INTERLÚDIU s. n. 1. episod sau mica piesa muzicala între doua sectiuni ale unei lucrari vocale mai ample. ♢ parte a fugii între doua expozitii succesive ale subiectului. 2. divertisment dramatic, muzical sau filmat între doua parti ale unui spectacol, între doua emisiuni televizate; intermediu (2). 3. (fig.) timp intermediar, pauza. (< it. interludio, fr. interlude)
muncitor, MUNCITÓR, -OÁRE, muncitori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care munceste. (În conceptia marxista) Clasa muncitoare = (în capitalism) proletariat; (în socialism) clasa sociala alcatuita din totalitatea oamenilor care muncesc în productie, folosind direct mijloacele de productie proprii masinismului si industriei moderne, si care constituie forta conducatoare a societatii. ♦ P. ext. Harnic, activ, zelos. 2. S.m. si f., adj. (Persoana) care ia parte nemijlocit în procesul obtinerii bunurilor materiale, la întretinerea si la repararea acestora sau în procese de munca similare acestora; p. gener. persoana care desfasoara o munca fizica (în industrie) (1). 3. Adj., s.m. si f. (Înv.) Persoana care tortureaza, chinuieste, cazneste. – Munci + suf. -tor.
intergenezic, INTERGENÉZIC, -Ă adj. interval ~ = timp care separa doua nasteri consecutive ale unei femei. (< fr. intergénésique)
zicător, ZICĂTÓR, zicatóri, s.m. Zicalas. (din zice)
zicălău, ZICĂLẮU, zicalắi, s.m. Zicalas. (din zice)
zgură, ZGÚRĂ, zgúri, s.f. ~ (Fig.) Negura. Din zgura vremii. ♢ Zgura bazica = produs secundar obtinut la fabricarea otelului si folosit ca îngrasamânt. Piatra de zgura = piatra de constructie, fabricata dintr-un amestec de nisip, zgura si un liant si întrebuintata la prepararea betoanelor si a placilor izolante. ♢ (Fig.) (Cu aluzie la culoarea neagra a reziduului) Soarele spargea norii de zgura. (din ngr. σκουρά, σκουριά < gr. σκωρία; cf. scoare si scr. skorija, bg. zgorija, zgurija, zgurja, alb. zgürë) [def. DLRLC]
interferometrie, INTERFEROMETRÍE s. f. tehnica determinarii unor marimi fizice care se bazeaza pe fenomene de interferenta. (< fr. interférométrie)
melismă, MELÍSMĂ, melisme, s.f. (Muz.) Ornament muzical rezultat din repartitia unei durate lungi într-un grup de note de valoare scurta. – Din it. melisma, fr. mélisme.
interfazic, INTERFÁZIC, -Ă adj. dintre faze. (< fr. interphasique, engl. interfazic)
melodic, MELÓDIC, -Ă, melodici, -ce, adj., s.f. I. Adj. 1. Care tine de melodie, referitor la melodie. 2. Melodios, armonios. II. S.f. Ramura a muzicologiei care se ocupa cu studiul melodiei. ♦ Felul în care este compusa o melodie. – Din fr. mélodique.
melodie, MELODÍE, melodii, s.f. Succesiune de sunete îmbinate dupa regulile ritmului si ale modulatiei, pentru a alcatui o unitate cu sens expresiv. ♦ Compozitie muzicala, cântec. ♦ Fig. Sonoritate placuta; armonie, muzicalitate. – Din ngr. melodía, it. melodia, fr. mélodie.
melodist, MELODÍST, -Ă, melodisti, -ste, s.m. si f. Compozitor de melodii; muzician care concepe melodia ca element esential în muzica; compozitor la care predomina elementul melodic. – Din fr. mélodiste.
melodramă, MELODRÁMĂ, melodrame, s.f. 1. Dialog cântat în tragedia antica greaca, între un corifeu si un personaj. 2. Drama care utiliza acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau iesirea personajelor din scena. 3. Opera dramatica în care actiunea complicata, neverosimila, cu scene pline de groaza, alterneaza cu scene comice, conventionale, de un patetism violent, rezervându-se un loc însemnat neprevazutului. – Din fr. mélodrame.
melofob, MELOFÓB, -Ă, melofobi, -e, adj., s.m. si f. (Livr.) (Persoana) care uraste muzica. – Din fr. mélophobe.
melofobie, MELOFOBÍE s.f. (Livr.) Aversiune fata de muzica. – Din fr. mélophobie.
melomanie, MELOMANÍE s.f. Pasiune, preferinta deosebita pentru muzica. – Din fr. mélomanie.
meloterapie, MELOTERAPÍE, meloterapii, s.f. (Med.) Muzicoterapie. – Din fr. mélothérapie.
menestrel, MENESTRÉL, menestreli, s.m. Poet si muzicant din Franta evului mediu, adesea ambulant, care cânta si recita versuri acompaniindu-se cu un instrument; p. gener. cântaret popular. – Din fr. ménestrel.
meni, MENÍ, menesc, vb. IV. Tranz. 1. A hotarî de mai înainte; a decide, a dispune; a destina, a sorti. ♦ Tranz. si intranz. A exprima o dorinta în favoarea cuiva; a ura2. ♦ (În credinte si superstitii) A predestina, a ursi. ♢ (Înv.) A prevesti, a prezice (ceva rau). ♢ Expr. (Intranz.) A meni a bine (sau a rau) = a prezice lucruri favorabile (sau nefavorabile). 2. (În superstitii) A aranja bobii, cartile etc. într-un anumit fel si a descânta pentru ghicit. ♦ A descânta, a vraji. – Din sl. mĕniti.
merceologie, MERCEOLOGÍE, merceologii, s.f. Disciplina al carei obiect îl constituie studierea proprietatilor fizice si chimice ale marfurilor în vederea stabilirii calitatii lor si a conditiilor de pastrare. [Pr.: -ce-o-] – Din it. merceologia.
mesianic, MESIÁNIC, -Ă, mesianici, -ce, adj. Referitor la Mesia; p. ext. care a fost prezis, care cuprinde o prezicere (de mântuire); profetic. [Pr.: -si-a-] – Din fr. messianique.
meşter, MÉSTER, -Ă, mesteri, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care are si practica o meserie; (în special) meserias cu calificare superioara, care are, de obicei, sarcina de a îndruma si alti lucratori si de a conduce o sectie productiva într-o întreprindere sau într-un atelier; maistru. ♢ Expr. Mester-strica (si drege de frica), se spune despre un meserias prost sau despre un om neîndemânatic. ♦ Proprietar al unui atelier (în raport cu angajatii sai). ♦ (Rar) Nume dat profesorilor care predau, în trecut, discipline (auxiliare) ca muzica, desenul etc. 2. S.m. si f., adj. (Om) talentat, priceput, îndemânatic, abil; (persoana) care poseda multe cunostinte. 3. S.m. si f. (Astazi rar) Persoana care a adus contributii (foarte) valoroase într-un anumit domeniu de activitate; maestru. – Din magh. mester.
metafizician, METAFIZICIÁN, -Ă, metafizicieni, -e, s.m. si f. Filozof care se ocupa de metafizica; adept al conceptiilor metafizice. [Pr.: -ci-an] – Din fr. métaphysicien.
interdicţie, INTERDÍCŢIE s. f. 1. interzicere (prin lege). ♢ tabu. 2. interzicere a exercitarii drepturilor politice (si civile) ale unei persoane ca masura represiva sau de protectie. ♢ stare a unei asemenea persoane. (< fr. interdiction, lat. interdictio)
interdict, INTERDÍCT s. n. (în evul mediu) interzicere temporara de catre papa sau un înalt prelat a slujbelor religioase, ca pedeapsa. (< germ. Interdikt, lat. interdictum)
metastazic, METASTÁZIC, -Ă, metastazici, -ce, adj. (Med.) Cu caracter de metastaza. – Metastaza + suf. -ic (dupa fr. métastatique).
meterhanea, METERHANEÁ, meterhanele, s.f. (Înv.) Muzica turceasca în care predominau tobele; p. restr. toba. – Din tc. mehterhane.
consemn, CONSÉMN, consemne, s.n. 1. Totalitatea îndatoririlor pe care le are un militar în serviciul de paza sau de securitate. ♦ Ordin, dispozitie. 2. Masura (disciplinara) prin care se interzice militarilor iesirea din cazarma pentru un timp anumit. – Con1 + semn (dupa fr. consigne).
consemna, CONSEMNÁ, consemnez, vb. I. Tranz. 1. A trece anumite mentiuni în legatura cu un fapt juridic într-un proces-verbal, într-o minuta etc.; p. gener. A înregistra, a însemna, a nota. 2. A depune bani spre pastrare si fructificare la o organizatie de stat care are sarcina de conservare a sumelor de bani. 3. A interzice prin consemn iesirea militarilor din cazarma, din locul de stationare sau parasirea navei, pentru un anumit timp, din motive sanitare, disciplinare, securitate etc. – Con1 + semna (dupa fr. consigner).
consemnaţiune, CONSEMNAŢIÚNE, consemnatiuni, s.f. Operatie prin care o persoana fizica sau juridica dispune pastrarea unei sume de bani pe numele si la dispozitia altei persoane la o institutie autorizata în acest scop; consemnare. ♢ Casa de economii si consemnatiuni = institutie centrala la care oamenii îsi pot depune economiile pentru pastrare si valorificare. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. consignation (refacut dupa semn).
cuvânta, CUVÂNTÁ, cuvântez, vb. I. (Rar) 1. Tranz. A vorbi, a grai, a zice; a declara. 2. Tranz. A tine un discurs. ♦ A recita. 3. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte. [Prez. ind. si: cuvintez] – Lat. conventare "a se întruni mereu".
mehter, MEHTÉR, mehteri, s.m. (Turcism înv.) Muzicant într-o fanfara (turceasca). – Din tc. mehter.
metiloranj, METILORÁNJ s.n. Substanta organica din clasa colorantilor azotici, care are proprietatea de a fi galbena într-o solutie bazica, portocalie într-o solutie neutra si rosie într-o solutie acida; heliantina. – Din fr. méthylorange.
metric, MÉTRIC, -Ă, metrici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Despre sisteme de unitati de masura) Care are metrul (1) drept unitate fundamentala pentru lungime. ♦ Sistem metric = sistem international de masurare a lungimilor, a greutatilor si a capacitatilor bazat pe unitati fixe, care cresc si descresc din zece în zece. 2. S.f. Ramura a poeticii care se ocupa cu studiul structurii versului si al unitatilor prozodice; totalitatea regulilor privind masura versului; sistem de construire ritmica a versului. 3. Adj. Care se refera la metru (2), compus într-un anumit metru; privitor la structura ritmica a versurilor. 4. S.f. Ramura a muzicii care se ocupa cu studiul metrului (4). – Din fr. métrique, germ. Metrik.
metronom, METRONÓM, metronoame, s.n. Instrument care marcheaza, prin bataile regulate ale unui pendul, intervale egale de timp si care se întrebuinteaza în laboratoare, în muzica etc. [Pl. si: metronomuri] – Din fr. métronome.
mezzoforte, MEZZO-FORTE adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu intensitate mijlocie, între piano si forte. [Pr.: meto-] – Cuv. it.
mugi, MUGÍ, pers. 3 mugeste, vb. IV. Intranz. I. (Despre unele animale cornute) A scoate sunete prelungi, caracteristice; a zbiera, a rage. II. P. anal. 1. (Despre oameni) A striga puternic; a urla, a racni. 2. (Despre unele instrumente muzicale, unelte etc.) A produce (prin lovire, frecare, explozie etc.) sunete puternice, suparatoare. ♦ (Despre arme de foc) A bubui puternic. 3. (Despre ape si despre vânt) A vui puternic; a urla. [Prez. ind. pers. 3 si: múge] – Lat. mugire.
mialgie, MIALGÍE, mialgii, s.f. Nume generic dat durerilor musculare care apar dupa eforturi fizice mari sau în diferite boli. [Pr.: -mi-al-] – Din fr. myalgie.
microfizică, MICROFÍZICĂ s.f. Ramura a fizicii care studiaza particulele elementare; fizica atomica. – Din fr. microphysique.
microsion, MICROSIÓN, microsioane, adj., s.n. (Disc muzical de calitate superioara) care are santul de înregistrare extrem de fin si care permite înregistrari si auditii de lunga durata. [Pr.: -si-on] – Din fr. microsillon.
mineralogie, MINERALOGÍE s.f. Disciplina geologica fundamentala care se ocupa cu studierea structurii, caracterelor morfologice, fizice si chimice ale mineralelor, precum si cu modul de formare a acestora si a asociatiilor lor naturale. – Din germ. Mineralogie, rus. mineraloghiĩa, fr. minéralogie.
integritate, INTEGRITÁTE s. f. 1. calitatea celui integru; cinste, probitate, onestitate. 2. calitatea de a fi întreg, intact. o ~ teritoriala = principiu de baza al dreptului international care interzice dezmembrarea si încalcarea teritoriului unui stat. (< fr. intégrité, lat. integritas)
misă, MÍSĂ, mise, s.f. Compozitie muzicala polifonica pentru cor si solisti, scrisa pe textul liturghiei, care se cânta în timpul serviciului religios catolic. – Din lat. missa.
mişcare, MISCÁRE, miscari, s.f. Actiunea de a (se) misca si rezultatul ei. 1. 1. Iesire din starea de imobilitate, de stabilitate, schimbare a locului, a pozitiei; deplasare a unui obiect sau a unei fiinte. ♢ Miscare seismica = cutremur de pamânt. Miscari tectonice sau miscarile scoartei = deplasari ale scoartei solide care constituie scoarta pamântului, produse de fortele interne sau de gravitatie si care duc la modificarea structurii geologice a scoartei. ♢ Expr. Nici o miscare = liniste! tacere! A (se) pune în miscare = a începe sau a face sa înceapa sa se deplaseze. ♦ Schimbare a pozitiei corpului, a membrelor etc.; exercitii sau parte a unui exercitiu sportiv executate prin schimbarea pozitiei corpului, a membrelor etc.; p. ext. gest. ♢ Expr. (Fam.) În doi timpi si trei miscari = foarte repede. ♦ Fiecare dintre mutarile unei piese la o partida de sah, de tabie etc. ♢ Expr. (Fam.) A prinde (sau a surprinde) miscarea = a întelege repede desfasurarea unei actiuni sau rostul ei ascuns. ♦ Viteza cu care se executa o bucata muzicala sau o parte a ei; tempo. ♦ (Concr.) Parte dintr-o compozitie muzicala de dimensiuni mai mari, executata într-un anumit tempo. 2. Activitate, actiune, fapta. ♢ Loc. adv. In miscare = într-o stare de agitatie, de tulburare, de încordare. ♢ Expr. A (se) pune în miscare = a intra (sau a determina pe cineva sa intre) în actiune; a face sa se agite, sa actioneze. ♦ (Fam.) Plimbare (pe jos). 3. Deplasare în spatiu, înaintare, circulatie; p. ext. animatie, agitatie, forfota. ♦ Serviciu care dirijeaza circulatia trenurilor. ♦ (La pl.) Deplasare organizata, strategica, a unei unitati militare. 4. Schimbare intervenita în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o unitate; mutare dintr-un post în altul. 5. Actiune sau curent care grupeaza un numar mare de oameni în jurul unei activitati de interes (mai) general, al unei idei sau al unei conceptii. ♦ Actiune (organizata) de masa cu caracter revendicativ; agitatie, revolta, revolutie. 6. Fig. Îndemn, impuls, imbold, pornire. ♦ (Rar) Sentiment, emotie. II. Categorie filozofica înglobând toate schimbarile si procesele care au loc în Univers; p. gener. schimbare, transformare. – V. misca.
mnezic, MNÉZIC, -Ă, mnezici, -ce, adj. (Livr.) De memorie, al memoriei. – Din fr. mnésique.
moarte, MOÁRTE, morti, s.f. 1. Încetare a vietii, oprire a tuturor functiilor vitale, sfârsitul vietii; raposare; deces. ♢ Loc. adj. Fara (de) moarte = a) vesnic, nemuritor; b) (despre obiecte) foarte durabil, foarte trainic. ♢ De moarte = a) loc. adj. si adv. moral; b) loc. adj. (în textele bisericesti; despre pacate, greseli) care atrage osânda vesnica; c) loc, adj. si adv. fig. grozav, cumplit, teribil. ♢ Loc. vb. A face moarte de om = a omorî, a ucide. A-si face moarte (singur sau cu mâna lui) = a se sinucide, a se omorî. ♢ Expr. Pe viata si pe moarte = a) din toate puterile, cu înversunare, punându-si viata în joc; b) pentru totdeauna. (A fi ori a se afla) pe patul de moarte sau pe patul mortii = (a fi) în agonie. Între viata si moarte = în agonie, aproape de moarte. Ca de frica mortii = înfrigurat, febril. Cu moartea în suflet = extrem de mâhnit, de îndurerat; desperat, deznadajduit. A se da de ceasul mortii = a depune eforturi desperate; a se framânta, a se nelinisti extrem de mult. A da moartea în ceva = a muri în numar foarte mare. A azvârli (sau a baga) moartea-n tigani = a) a învinui pe nedrept pe cineva, a da vina pe altii; b) a lansa o idee, un proiect fara finalitate, care provoaca doar confuzie, deruta. A da mâna cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a trece printr-o mare primejdie. (A fi) uitat de moarte = (a fi) foarte batrân. A nu avea (sau a nu cunoaste) moarte = (despre obiecte) a fi foarte durabil. ♦ (Jur.) Moarte declarata = situatie juridica creata unei persoane disparute în împrejurari care fac sa se prezume moartea sa fizica. Moarte fizica = moarte constatata prin act de deces. ♦ Fig. Disparitie, pieire. 2. Omor, ucidere; crima, asasinat; p. ext. macel, masacru. ♢ Expr. (Fam.) Moarte de om = mare înghesuiala, îmbulzeala. ♦ Pedeapsa capitala; executie. Expr. La moarte! formula cu care se cerea pedeapsa capitala pentru un vinovat. 3. (Înv. si pop.) Mortalitate provocata de un flagel; p. ext. molima, epidemie. 4. Ceea ce pricinuieste sau se crede ca pricinuieste moarte (1). ♢ Expr. Moartea mea (sau ta, lui etc.) e... sau e moartea mea (ori ta, lui etc.), se spune pentru a arata ca un anumit lucru place cuiva în mod deosebit. 5. Compuse: moartea-puricelui = planta erbacee din familia compozitelor, cu tulpina dreapta, ramificata, paroasa, cu flori galbui, dispuse în capitule (Inula conya); (Med. vet.; reg.) moartea-gainilor = cobe. – Lat. mors, tis.
mod, MOD, moduri, s.n. 1. Fel de a fi, de a se manifesta al cuiva sau a ceva; fel în care se efectueaza ceva; cale, procedeu, metoda. ♢ (Ec. pol.) Mod de productie = fel istoriceste determinat în care oamenii produc bunurile necesare existentei lor caracterizând o orânduire sociala si determinând-o din punct de vedere istoric. ♦ (Gram.; în sintagmele) Adverb de mod = adverb care arata felul cum apare actiunea, starea sau însusirea exprimata de un verb. Complement circumstantial de mod = complement circumstantial care arata cum sau în ce masura se desfasoara sau apare la un moment dat o actiune, o stare sau o însusire. Propozitie circumstantiala de mod = propozitie care arata felul cum se desfasoara actiunea din regenta sau cum se înfatiseaza o calitate din regenta. 2. Categorie gramaticala specifica verbului, prin care se exprima felul cum prezinta vorbitorul actiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprima aceasta categorie. 3. Caracterul unei succesiuni de sunete care alcatuiesc o piesa muzicala, determinat de o anumita ordine si natura a intervalelor componente si de o anumita functie a diferitelor sunete fata de sunetul fundamental. – Din lat. modus, it. modo.
moderato, MODERÁTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Potrivit, nu prea vioi. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala executata în acest tempo. – Cuv. it.
modulat, MODULÁT1, -Ă, modulati, -te, adj. 1. (Despre sunete muzicale) Care a suferit o modulatie (1). 2. (Fiz.) Cu modulatii (2). – V. modula.
mordant, MORDÁNT, -Ă, mordanti, -te, adj., s.m. 1. Adj. (Rar; despre note muzicale) Care se executa printr-un mic ornament melodic, un fel de tril neterminat. 2. S.m. Substanta chimica care fixeaza colorantii pe fibrele textile. [Var.: mordént s.m.] – Din fr. mordant.
mortifica, MORTIFICÁ, mortific, vb. I. Tranz. A supune la chinuri fizice sau morale; a tortura. – Dupa fr. mortifier.
instrumentist, INSTRUMENTÍST, -Ă s. m. f. cântaret la un instrument (muzical). (< fr. instrumentiste)
instrumentaţie, INSTRUMENTÁŢIE s. f. 1. repartizare a sonoritatilor unei compozitii orchestrale pe diferite instrumente; orchestratie. 2. ramura a muzicii care studiaza posibilitatile tehnice si expresive ale instrumentelor muzicale. 3. ansamblu de instrumente sau de aparate care echipeaza o instalatie (de rafinare). (< fr. instrumentation)
motet, MOTÉT, motete, s.n. Compozitie muzicala polifonica, în care fiecare voce îsi are melodia sa, uneori si text propriu. – Din fr. motet.
instrumentalism, INSTRUMENTALÍSM s. n. 1. conceptie idealist-subiectiva, varianta a pragmatismului, care considera ca notiunile, categoriile si teoriile stiintifice sunt simple "instrumente" si "chei" utile, fara sa aiba valoare reflectorie în raport cu realitatea obiectiva. 2. scoala formalista în poezie care îsi propune sa creeze efecte lirice prin combinatii sonore muzicale, expresive. (< fr. instrumentalisme)
instrumental, INSTRUMENTÁL, -Ă I. adj. 1. (despre muzica) executat cu ajutorul instrumentelor. 2. complement circumstantial ~ = complement care arata mijlocul prin care se îndeplineste o actiune; propozitie ~a (si s. f.) = propozitie circumstantiala care îndeplineste în fraza rol de complement circumstantial instrumental. ♢ (psih.; despre conditionari, obiecte, acte psihice) care serveste drept mijloc pentru dezvoltarea unei actiuni sau obtinerea unui efect. II. s. n. caz al flexiunii nominale în indo-europeana (transmis si în limba rusa) care arata instrumentul cu ajutorul caruia se realizeaza actiunea verbului. (< fr. instrumental)
instrumenta, INSTRUMENTÁ vb. I. intr. a întocmi contracte, procese-verbale si alte acte publice. II. tr. 1. a aranja o bucata muzicala pe grupuri de instrumente. 2. a efectua o instrumentatie (1). 3. a manipula. (< fr. instrumenter)
instrument, INSTRUMÉNT s. n. 1. unealta, aparat propriu pentru a face o anumita operatie. ♢ sistem tehnic pentru cercetarea, observarea, masurarea sau controlul unor marimi. 2. aparat cu care se produc sunete muzicale. 3. (fig.) persoana, lucru de care se foloseste cineva pentru a îndeplini o actiune, a atinge un scop. o ~ de ratificare = document special prin care statele comunica ratificarea unui tratat international. 4. ~ gramatical = cuvânt cu functie exclusiv gramaticala, care nu se poate folosi singur în vorbire, exprimând doar raporturi (prepozitiile, conjunctiile, verbele auxiliare etc.). (< fr. instrument, lat. instrumentum)
necaz, NECÁZ, necazuri, s.n. 1. Stare a celui necajit; suparare, mâhnire, tristete, amaraciune; suferinta. ♢ Expr. La necaz = în momente de suparare; într-un moment critic, în primejdie. 2. Ceea ce provoaca cuiva o suferinta fizica sau morala; neajuns, neplacere, impas; (la pl.) încercari, greutati. 3. Pornire împotriva cuiva; mânie, furie, ciuda, pica. ♢ Loc. prep. În necazul (cuiva) = cu intentia de a supara (pe cineva). ♢ A avea necaz (pe cineva) = a fi suparat (pe cineva), a purta (cuiva) pica. A-i fi (cuiva) necaz = a-i fi ciuda, a-i parea rau (de ceva). A-i face (cuiva) în necaz = a supara (pe cineva) intentionat. De necaz = ca riposta la o nemultumire; pentru a-si exprima ciuda, mânia. [Var.: (reg.) nacáz s.n.] – Cf. sl. n a k a z ŭ.
uvraja, UVRAJÁ, uvrajéz, vb. I. Tranz. 1. (Rar, referitor la o munca considerabila care necesita meticulozitate si finete în executia anumitor obiecte; absol.) A executa cu multa meticulozitate si finete. ♦ A împodobi cu diverse ornamente. 2. (p.  a n a l. în muz. si lit.) A îmbogati cu fiorituri (o bucata muzicala), cu înflorituri (actiunea unei piese de teatru), cu riscul de a supraîncarca sau a crea complicatii în mod inutil. [ind. prez. 3 sg. uvrajeáza] (din fr. ouvrager) [def. TLF]
dezacordat, DEZACORDÁT, -Ă, dezacordati, -te, adj. (Despre instrumente muzicale cu coarde) Care nu mai este acordat; discordat. – V. dezacorda.
clarinet, CLARINÉT, clarinete, s.n. Instrument muzical de suflat, facut din lemn, în forma de tub largit la un capat si prevazut cu gauri laterale care se pot închide si deschide cu ajutorul unor clape. [Var.: (reg.) clanarét s.n., clarinéta s.f.] – Din fr. clarinette, germ. Klarinette.
cloretonă, CLORETÓNĂ s.f. Alcool folosit ca hipnotic si anestezic. – Din fr. chlorétone, germ. Chloreton.
clormetan, CLORMETÁN s.n. (Chim.) Gaz incolor, inflamabil, folosit ca agent frigorific, dizolvant, anestezic local etc. – Din fr. chlorméthane.
cloroform, CLOROFÓRM s.n. Compus organic al clorului, lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic, întrebuintat în medicina ca narcotic, anestezic etc. – Din fr. chloroforme.
cloşcă, CLÓSCĂ, closti, s.f. 1. Gaina (sau, p. gener., pasare) care cloceste sau care a scos pui de curând. ♢ Closca artificiala = incubator. ♢ Expr. Fura closca de pe oua sau fura ouale de sub closca, se zice despre un hot foarte abil. (Adverbial) A sedea (sau a sta) closca = a sta nemiscat sau inactiv. 2. Compus: Closca-cu-Pui = numele unei constelatii din emisfera boreala; Pleiadele, Gainusa, Pastorul-cu-Oile. – Din bg. kločka.
cnidoblast, CNIDOBLÁST, cnidoblaste, s.n. (Zool.) Celula urzicatoare în ectodermul unor celenterate. – Din fr. cnidoblaste.
coardă, COÁRDĂ1, coarde, s.f. 1. Fir elastic confectionat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; struna. ♢ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibila (sau simtitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lauda, a maguli pe cineva. A întinde coarda pâna se rupe (sau plesneste) sau a întinde prea tare coarda = a împinge pâna la extrem o situatie, a depasi limitele îngaduite într-o situatie data. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ♢ Coarda vocala = fiecare dintre formatiile ligamentoase simetrice care apartin laringelui si prin vibrarea carora se produc sunete. Coarda dorsala = schelet intern situat în partea dorsala la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoara, par etc. care tine întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreapta care uneste doua puncte ale unei curbe sau extremitatile unui arc de cerc. 4. Sfoara care leaga bratele ferastraului si care, prin rasucire cu o pana, întinde pânza metalica a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri sa iasa sau sa cada de pe ring. 6. Frânghie sau sfoara mai groasa de care se servesc gimnastii pentru a executa diverse exercitii; frânghie cu care se joaca copiii, sarind ritmic peste ea; frânghie folosita de alpinisti în ascensiuni. 7. Ramura (tânara si elastica) a butucului vitei de vie. ♦ Fiecare dintre vitele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vâna, nerv, muschi, tendon, ligament (care se încordeaza la anumite miscari). 9. Suvita consistenta desprinsa dintr-o masa de sirop de zahar care a fiert prea mult si este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârna sau grinda mare si groasa care sustine tavanul casei (si de care se atârna diferite lucruri). [Pl. si: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri dupa fr. corde).
cobuz, COBÚZ, cobuze, s.n. 1. Specie de fluier sau de caval. 2. Instrument muzical cu coarde asemanator cu lauta. – Din tc. kopuz, (înv.) kobuz.
instabil, INSTABÍL, -Ă adj. 1. (despre sisteme fizico-chimice sau tehnice) care nu prezinta stabilitate. 2. (fig.) nestatornic, schimbator. (< fr. instable, lat. instabilis)
monobazic, MONOBÁZIC, -Ă, monobazici, -ce, adj. (Despre acizi) Care are în molecula lui un singur atom de hidrogen, apt de a fi înlocuit cu un metal si formând numai o singura serie de saruri. – Din fr. monobasique.
contrazice, CONTRAZÍCE, contrazic, vb. III. 1. Tranz. A sustine contrarul celor spuse de cineva; a nega. 2. Tranz. A nu se potrivi, a fi în opozitie, a fi incompatibil cu ceva; a dezminti ceva. 3. Refl. A spune ceva în opozitie cu cele afirmate anterior de tine însuti. 4. Refl. recipr. (Despre sustinatorii unor opinii, unor afirmatii etc.) A avea pareri deosebite, a nu fi de acord unii cu altii. ♦ (Despre afirmatii, depozitii etc.) A nu se potrivi unele cu altele; a se ciocni. – Contra1 + zice (dupa fr. contredire).
contrazicere, CONTRAZÍCERE, contraziceri, s.f. Faptul de a (se) contrazice; contradictie, dezacord, opozitie. – V. contrazice.
monocord, MONOCÓRD, -Ă, monocorde, adj., s.n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singura coarda; care vibreaza într-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S.n. Stravechi instrument muzical cu o singura coarda. [Pl. si: (2) monocorduri] – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.
contribuabil, CONTRIBUÁBIL, -Ă, contribuabili, -e, s.m. si f. Persoana fizica sau juridica obligata prin lege sa plateasca impozit; birnic. [Pr.: -bu-a-] – Din fr. contribuable.
monodiat, MONODIÁT, -Ă, monodiati, -te, adj. (Despre opere muzicale) Care este interpretat ca monodie. – V. monodia.
monofazic, MONOFÁZIC, -Ă, monofazici, -ce, adj. (Fiz.) Monofazat. ♦ (Despre substante omogene) Care prezinta, la un moment dat, o singura stare de agregare. – Din monofazat.
mongoloid, MONGOLOÍD, -Ă, mongoloizi, -de, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Denumirea uneia dintre cele trei mari rase omenesti, raspândita în Asia centrala, Asia de est si de sud-est; (si la sg.) persoana care apartine acestei rase. 2. Adj. Care prezinta caractere fizice asemanatoare cu ale unui mongol (1); care se refera la mongoloid (1). – Din fr. mongoloïde.
morbid, MORBÍD, -Ă, morbizi, -de, adj. Care indica o stare bolnavicioasa sau rezulta dintr-o astfel de stare; nesanatos (din punct de vedere fizic sau moral). – Din lat. morbidus, fr. morbide.
natură, NATÚRĂ, naturi, s.f. 1. Lumea materiala; univers, fire; totalitatea fiintelor si a lucrurilor din Univers; p. restr. lumea fizica înconjuratoare, cuprinzând vegetatia, formele de relief, clima. ♢ Stiintele naturii = stiinte care au ca obiect fenomenele lumii înconjuratoare, lumea anorganica si organica; stiintele naturale. Natura moarta = grup de obiecte marunte, neînsufletite, de uz curent (fructe, flori, vânat etc.), natura statica; p. ext. pictura care înfatiseaza un astfel de grup. ♢ Loc. adj. si adv. Dupa natura = având ca model obiectele din realitate. ♢ În natura = a) (loc. adv.) în realitate, aievea, în persoana; b) (loc. adj. si adv.) în obiecte, în produse (nu în bani). 2. Ansamblul legilor dupa care se dezvolta Universul; Universul considerat ca o forta activa, creatoare, condusa dupa anumite legi. 3. Ansamblu de însusiri pe care o fiinta le are din nastere, care rezulta din conformatia sa si care o caracterizeaza, constituind esenta sa; fel propriu de a fi al cuiva; fire, temperament. 4. Caracter specific al unui lucru, însusire caracteristica; calitate. ♢ Loc. adj. De natura sa... = capabil sa..., apt sa..., potrivit sa... ♢ Expr. Este în natura lucrurilor = este firesc, e de la sine înteles. – Din fr. nature, lat., it. natura, germ. Natur.
notaţie, NOTÁŢIE, notatii, s.f. 1. Însemnare, consemnare; text scris care contine scurte însemnari, observatii. 2. Reprezentare prin semne conventionale, simboluri etc.; p. ext. semn grafic, simbol etc. prin care se reprezinta ceva. ♦ Spec. Sistem de reprezentare grafica a sunetelor muzicale si a diferitelor raporturi dintre ele. 3. Calificare, apreciere a cunostintelor cuiva cu ajutorul notelor sau al calificativelor. [Var.: notatiúne s.f.] – Din fr. notation, lat. notatio, -onis.
negaţie, NEGÁŢIE, negatii, s.f. 1. Faptul de a nega. ♦ Cuvânt, gest, fapt etc. care neaga, contrazice, contesta (ceva sau pe cineva). ♦ Functor logic pe baza caruia se contesta valoarea de adevar sustinuta într-o afirmatie. ♦ Cuvânt cu ajutorul caruia se neaga ideea exprimata de o propozitie sau de una dintre partile ei. 2. (Fil.) Proces obiectiv de înlocuire a unor calitati ale obiectelor prin altele, care asigura dezvoltarii un sens ascendent; negare (2). – Din fr. négation, lat. negatio.
neamestec, NEAMÉSTEC s.n. Faptul de a nu se amesteca; principiu de drept international care interzice unui stat sau unui grup de state sa se amestece în treburile interne ale altui stat. [Pr.: ne-a-] – Ne- + amestec.
neagă, NEÁGĂ s.f. sg. (Pop.) Persoana încapatânata, rea, care contrazice mereu si care face totul numai dupa capul ei. ♢ Expr. A sta neaga-rea pe capul cuiva (sau în spinarea cuiva) = a nu lasa în pace pe cineva, a nu-l slabi din ochi. – Et. nec.
neacordat, NEACORDÁT, -Ă, neacordati, -te, adj. 1. (Gram.; despre unele parti de propozitie) Care nu este în acelasi caz, numar, gen si persoana cu termenul determinat. 2. (Despre premii, titluri) Care nu a fost atribuit. 3. (Despre instrumente muzicale) Care nu a fost supus acordarii; care nu mai este acordat; dezacordat, discordat. [Pr.: ne-a-] – Ne- + acordat.
narcotic, NARCÓTIC, -Ă, narcotici, -ce, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Substanta, medicament) care provoaca narcoza. 2. Adj. (Rar; despre stari fizice) Provocat de un narcotic (1). – Din fr. narcotique, germ. narkotisch.
narcisism, NARCISÍSM s.n. Admiratie si dragoste exagerata fata de propria persoana fizica, care constituie adesea o stare patologica. – Din fr. narcissisme.
input, INPUT s. n. 1. intrare, introducere. •energie, forta introdusa într-un sistem tehnic. •elemente initiale ale unui anumit procedeu, proces, fenomen etc. 2. introducere de date într-un sistem electronic. o ~ out-put = raportul dintre energia sau forta introdusa într-un sistem tehnic, fizic sau natural si energia sau forta produse de acestea; ansamblu de operatii privind elaborarea datelor la un calculator electronic. (< engl. input)
colac, COLÁC, colaci, s.m. 1. Un fel de pâine, de obicei în forma de inel, împletita din mai multe suluri de coca. ♢ Colaci domnesti = daruri obligatorii trimise domniei de orasele din Ţara Româneasca si din Moldova. ♢ Expr. A se face colac = a se aseza, a se culca cu corpul încolacit. Colac peste pupaza = se zice când la un necaz sau la o nenorocire se adauga un alt necaz sau o alta nenorocire. A umbla dupa (sau a astepta) colaci calzi = a umbla dupa (sau a astepta) lucruri bune, placute si venite de-a gata. A astepta (sau a primi pe cineva) cu colaci calzi = a face (cuiva) o primire buna. 2. Obiect de metal, de lemn, de cauciuc etc. de forma inelara. ♢ Colac de salvare = inel de pluta sau de cauciuc umflat cu aer, cu ajutorul caruia o persoana (naufragiata) se poate mentine deasupra apei; centura de salvare. ♦ Împrejmuire de piatra sau de lemn în jurul unei fântâni; ghizd. 3. Rotocol de fum (de tigara). – Din sl. kolačĩ.
contrabas, CONTRABÁS, (1) contrabasuri, s.n., (2) contrabasi s.m. 1. S.n. Cel mai mare instrument muzical cu coarde si arcus, având registrul cel mai grav din familia violelor. 2. S.m. Contrabasist. – Din fr. contrebasse.
constituent, CONSTITUÉNT, -Ă, constituenti, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care intra în constitutia unui întreg. 2. S.n. Fiecare dintre substantele care intra într-un sistem fizico-chimic. [Pr.: -tu-ent] – Din fr. constituant.
redută, REDÚTĂ, redute, s.f. 1. Mic fort de aparare, de forma poligonala, înconjurat de santuri, folosit în trecut pentru apararea circulara. 2. (Înv.) Local public de petrecere cu muzica si dans. – Din rus. redut, germ. Redoute, fr. redoute.
inhiba, INHIBÁ vb. tr. I. a împiedica, a interzice, a încetini un proces fiziologic, o reactie chimica. II. refl a se abtine, a se retine. (< fr. inhiber, lat. inhibere)
nematocist, NEMATOCÍST, nematociste, s.n. (Zool.) Organ urzicator la celenterate. – Din fr. nématocyste.
nocturn, NOCTÚRN, -Ă, nocturni, -e, adj., s.f. 1. Adj. Care se face sau se întâmpla noaptea; de noapte, din timpul noptii. ♢ Loc. adj. si adv. În nocturna = (despre competitii sportive) (care se desfasoara) în timpul serii. ♦ (Despre pasari rapitoare, animale, insecte) Care îsi desfasoara activitatea în cursul noptii si doarme ziua. 2. S.f. Competitie sportiva care are loc în timpul serii. 3. S.f. Piesa muzicala, vocala sau instrumentala cu caracter liric, visator si melancolic. – Din fr. nocturne, lat. nocturnus.
nisip, NISÍP, nisipuri, s.n. l. Roca sedimentara neconsolidata, provenita din sfarâmarea unor minerale, roci sau organisme si care se prezinta sub forma unei acumulari de granule fine; p. ext. (mai ales la pl.) loc, teren, întindere alcatuita din asemenea roca si, de obicei, lipsita de vegetatie. ♢ Expr. Ca (sau cât) nisipul (marii) = în numar foarte mare. A cladi (sau a funda) pe nisip = a întreprinde o actiune sortita esecului, pieirii. 2. Depunere patologica de granule fine de oxalati, urati, silicati etc., care se formeaza într-un rinichi, în vezica urinara sau în vezicula biliara. [Var.: (reg.) nasíp s.n.] – Din bg. nasip.
nonet, NONÉT, nonete, s.n. Formatie alcatuita din noua persoane (instrumentisti sau cântareti) care executa împreuna o compozitie muzicala; p. ext. compozitie muzicala compusa pentru o astfel de formatie. – Din it. nonetto.
nontroppo, NON TRÓPPO loc. adv. (Indica modul de executare a unei compozitii muzicale) Nu prea mult. – Loc. it.
tăcea, TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic. ♢ Expr. A tacea chitic (sau molcom, ca pestele, ca pamântul) = a nu spune nimic. A tacea ca porcul în papusoi (sau în cucuruz) = a tacea spre a nu se da de gol. Tac ma cheama = nu spun o vorba. Tace si face, se spune despre cineva care actioneaza fara vorba multa sau despre cineva care unelteste în ascuns ceva rau. Tace si coace, se zice despre cineva care planuieste în ascuns o razbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii si despre lucruri personificate). A sta în nemiscare. 2. A înceta sa vorbeasca, a se întrerupe din vorba. ♢ Expr. Ia (sau ian) taci! arata bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Taca-ti gura sau taci din gura! = ispraveste! 3. A nu raspunde, a nu riposta. 4. A tainui, a ascunde. ♢ Tranz. Am trecut prin viata, durerile tacând (EFTIMIU). ♦ A nu-si exprima fatis parerea. – Lat. tacere.
nedureros, NEDURERÓS, -OÁSĂ, nedurerosi, -oase, adj. Care nu provoaca sau exprima durere (fizica ori morala). ♦ (Adverbial) Fara durere. – Ne- + dureros.
infinitism, INFINITÍSM s. n. conceptie metafizica care admite ca universul este infinit. (< fr. infinitisme)
contrapunct, CONTRAPÚNCT s.n. 1. Tehnica în compozitia muzicala, constând în suprapunerea a doua sau mai multe linii melodice de sine statatoare, având fiecare un înteles propriu, dar formând laolalta un tot organic; polifonie, contratema. 2. Stiinta care se ocupa cu studiul regulilor contrapunctului (1). – Din it. contrappunto, fr. contrepoint.
contrarietate, CONTRARIETÁTE s.f. 1. Stare de surprindere neplacuta, provocata de o împotrivire, de o contrazicere. 2. Raport logic între doua notiuni sau judecati care se exclud reciproc, dar care pot fi înlaturate ambele în favoarea unei a treia notiuni sau judecati. [Pr.: -ri-e-] – Din fr. contrariété.
noi, NOI pron. pers. 1 pl. 1. (Desemneaza pe cel care vorbeste si persoana sau persoanele pe care acesta si le asociaza în vorbire) S-a înserat si noi tot pe loc stam. ♢ Loc. adv. (La acuzativ) La noi = acasa; în tara, în regiunea etc. de bastina. 2. (La dativ, în formele ne, ni, cu valoare posesiva) Casa ne e frumoasa. (Cu valoare de dativ etic) Ne esti departe. 3. (La dativ sau la acuzativ, în forma ne, cu valoare de pronume reflexiv) Ne povesteam multe. 4. (În stilul oticial-administrativ) Eu. Noi, directorul scolii, am hotarât. ♢ (Ca plural al modestiei) Noi credem ca una dintre caracteristicile muzicii este melodia. Multumim celor care ne-au ajutat. [Dat.: noua, ne, ni; acuz.: (pe) noi, ne] – Lat. nos.
neoplazic, NEOPLÁZIC, -Ă, neoplazici, -ce, adj. (Med.) Care se refera la neoplazie sau la neoplasm, caracteristic, propriu pentru neoplazie. Ţesut neoplazic. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néoplasique.
nesaturat, NESATURÁT, -Ă, nesaturati, -ie, adj. (Despre un sistem fizico-chimic) Care contine în unul dintre constituentii sai o cantitate mai mica decât cantitatea corespunzatoare starii de saturatie. ♢ (Despre combinatii chimice organice) Care contine în molecula legaturi duble sau triple. – Ne- + saturat.
neumă, NÉUMĂ, neume, s.f. Semn de notatie muzicala fara portativ, folosit în evul mediu în cântarea liturgica. ♦ Parte dintr-o fraza muzicala religioasa care consta în prelungirea melodiei pe ultima silaba a unui cuvânt sau care se executa fara cuvinte, prin vocalizare. – Din fr. neume.
infantilism, INFANTILÍSM s. n. 1. anomalie în dezvoltarea fizica si psihica, manifestata prin pastrarea la vârsta adulta a unor caractere morfologice si functionale propii copilariei. 2. caracter, comportament infantil, ires-ponsabil; copilarie; infantilitate. (< fr. infantilisme)
nevolnic, NEVÓLNIC, -Ă, nevolnici, -ce, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Pop.) (Om) care este lipsit de putere fizica, de forta; (om) slab, neputincios; p. ext. (om) incapabil, neajutorat. 2. S.m. si f. (Înv.) Supus; iobag, serb. – Din sl. nevolĩnŭ sau ne- + volnic.
nevolnicie, NEVOLNICÍE s.f. (Pop.) Stare acelui nevolnic (1); lipsa de putere fizica, de forta, de energie; slabiciune, neputinta (2); incapacitate. – Nevolnic + suf. -ie.
răspunde, RĂSPÚNDE, raspúnd, vb. III. 1. Intranz. si tranz. A da un raspuns la o întrebare sau la cuvintele adresate de cineva. ♦ Intranz. A face (în mod satisfacator sau nesatisfacator) dovada cunostintelor sale în fata unui examinator. 2. Intranz. A reactiona prin vorbe, gesturi, atitudini la actiuni, solicitari, provocari etc.; a replica, a riposta, a obiecta. ♦ A interveni într-o discutie (publica), combatând (oral sau în scris) teza cuiva. ♦ A scrie cuiva de la care s-a primit o scrisoare. 3. Intranz. A constitui o explicatie la o întrebare. 4. Intranz. A da urmare unui apel; a da ascultare unei chemari, a se supune. ♦ A lamuri o problema la cererea sau la sesizarea cuiva. 5. Intranz. Fig. A satisface. ♦ (Înv.) A se potrivi, a corespunde. 6. Intranz. A avea comunicatie cu..., a strabate pâna la... ♦ (Despre senzatii fizice sau psihice) A se face simtit, a se transmite; a razbate, a rasuna. 7. Refl. (Înv.) A comunica cu cineva, a tine legatura cu o persoana sau cu un grup de persoane. 8. Intranz. A da socoteala, a fi responsabil, a-si lua raspunderea pentru faptele sale sau ale altcuiva, a garanta pentru cineva. 9. Tranz. (Înv.) A achita, a plati o suma de bani. [Prez. ind. si: (reg.) raspunz] – Lat respondere.
scară, SCÁRĂ, scari, s.f. I. 1. Obiect (de lemn, de fier, de frânghie etc.) alcatuit din doua parti laterale lungi si paralele, unite prin piese paralele asezate transversal la distante egale si servind pentru a urca si a coborî la alt nivel. ♢ Scara de pisica = scara flexibila formata din doua parâme care sustin trepte de lemn, folosita în navigatie. ♢ Expr. Scara cerului, se spune, în gluma, despre un om foarte înalt. ♢ Compus: (Bot.) Scara domnului = planta erbacee din regiunea muntoasa cu flori albastre sau albe (Polemonium coeruleum). 2. Element de constructie alcatuit dintr-un sir de trepte de lemn, marmura, piatra etc. (cu balustrada), servind pentru comunicarea între etaje, între o cladire si exteriorul ei etc.; (la pl.) trepte. ♢ Scara rulanta = scara cu trepte mobile montate pe o banda rulanta; escalator. ♦ Treapta sau sir de trepte la un vehicul, servind la urcare si la coborâre. 3. Fiecare dintre cele doua inele prinse de o parte si de alta a seii, în care calaretul îsi sprijina piciorul. II. 1. Succesiune, sir, serie ordonata de elemente (marimi, cifre etc.) asezate în ordine crescânda, descrescânda sau cronologica, servind la stabilirea valorii a ceva. ♢ Scara fiintelor (sau vietuitoarelor) = sirul neîntrerupt al fiintelor organizate, de la cele mai simple pâna la cele mai evoluate. Scara duritatii (sau de duritate) = succesiunea progresiva a duritatii celor zece minerale adoptate ca etalon al gradului de duritate. Scara muzicala = succesiune a sunetelor muzicale, cuprinzând aproximativ opt octave. (Tel.) Scara de gri = scara (II 1) care reprezinta variatia luminatiei în mai multe trepte între nivelul de alb si nivelul de negru, folosita pentru controlul si reglajul sistemelor de televiziune. ♦ (Înv.) Tabla de materii, index. ♦ Ierarhia conditiilor, a starilor, a rangurilor sociale. ♦ Ierarhia manifestarilor si a valorilor morale si spirituale. 2. Serie de diviziuni la unele aparate si instrumente (termometru, barometru etc.), formând o linie gradata, cu ajutorul careia se face determinarea unei marimi prin deplasarea unei parti mobile. 3. Linie gradata care reproduce în mic unitatile de masura si care serveste la masurarea distantelor sau a cantitatilor cuprinse într-o harta, într-un plan, într-un desen. ♦ Raport constant între dimensiunile reproduse pe o harta, un desen etc. si cele reale. ♢ Loc. adj. si adv. La scara = într-un raport anumit si constant fata de realitate. ♢ Expr. A reduce la scara = a reprezenta un obiect reducându-i dimensiunile, dar pastrând un raport constant al acestor dimensiuni fata de realitate. 4. (În expr.) Pe (o) scara întinsa (sau larga) = în masura mare, în proportii mari. 5. Fig. Masura, proportie. – Lat. scala (cu sensuri dupa fr. échelle).
nepermetru, NEPERMÉTRU, nepermetre, s.n. Instrument de masura a atenuarii unei marimi fizice, gradat în neperi. – Din fr. népermètre.
ecrana, ECRANÁ, ecranez, vb. I. Tranz. A proteja o anumita regiune din spatiu, un sistem tehnic etc. contra unei actiuni fizice cu ajutorul unui ecran (2). – Din ecran.
ecvideu, ECVIDÉU, ecvidee, s.n. (La pl.) Grup de mamifere imparicopitate erbivore, cu o singura copita si fara vezicula biliara; (si la sg.) animal care face parte din acest grup. – Din fr. équidés.
educaţie, EDUCÁŢIE, educatii, s.f. Ansamblu de masuri aplicate în mod sistematic în vederea formarii si dezvoltarii însusirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor si ale tineretului sau, p. ext., ale oamenilor, ale societatii etc.; rezultatul acestei activitati pedagogice; buna crestere, comportare civilizata în societate. ♢ Loc. vb. A face educatie cuiva = a educa pe cineva. ♢ Educatie fizica = ansamblu de masuri care au ca scop asigurarea dezvoltarii fizice armonioase a oamenilor, întarirea sanatatii, formarea si perfectionarea cunostintelor, priceperii si deprinderilor de miscare necesare atât pentru munca, cât si pentru activitatea sportiva. [Var.: (înv.) educatiúne s.f.] – Din fr. éducation, lat. educatio, -onis.
efemina, EFEMINÁ, efeminez, vb. I. Tranz. si refl. 1. (Rar) A (se) molesi, a (se) înmuia. 2. (Livr.) A face sa devina sau a deveni asemanator psihologic sau fizic cu o femeie. – Din fr. efféminer.
inerţie, INERŢÍE s. f. 1. stare de inactivitate, de pasivitate, indulgenta, apatie. o ~ uterina = lipsa de contractie si de retractare a muschiului uterin dupa nastere. 2. proprietate a corpurilor de a-si pastra starea de miscare sau de repaus în care se afla, atâta timp cât nu sunt supuse actiunii unei forte exterioare. 3. proprietate a unui sistem fizico-chimic, sau tehnic de a reactiona slab, sau cu întârziere la actiunea factorilor externi. 4. (fig.) tendinta de a ramâne în activitate; indolenta, apatie. (< fr. inertie, lat. inertia)
neputincios, NEPUTINCIÓS, -OÁSĂ, neputinciosi, -oase, adj. 1. Care este lipsit de puterea de a face ceva, care nu are posibilitatea, capacitatea sau libertatea de a realiza ceva sau de a actiona; incapabil. ♦ (Despre sentimente) Care se consuma inutil, care nu duce la nimic; steril. 2. (Adesea substantivat) Lipsit de putere fizica, de forta; slab, nevolnic; p. ext. bolnav, infirm, schilod. – Ne- + putincios.
neputinţă, NEPUTÍNŢĂ, neputinte, s.f. 1. Faptul de a nu avea forta, posibilitatea, capacitatea, libertatea de a realiza ceva, de a actiona; incapacitate; imposibilitate. ♢ Loc. adj. si adv. Cu neputinta = a) imposibil; irealizabil; b) (în mod) imaginar, ireal. 2. Lipsa de putere fizica, de forta, de energie; slabiciune, nevolnicie; spec. stare proasta, suferinta provocata de boala sau de batrânete; p. ext. (mai ales la pl.) batrânete; boala; infirmitate. ♢ Expr. (Fam.) A-l trece (pe cineva) neputinta = a se scapa pe el. – Ne- + putinta.
extispiciu, EXTISPÍCIU, extispicii, s.n. Cercetare a maruntaielor pasarilor pentru prezicerea viitorului. – Din lat. extispicium.
explozie, EXPLÓZIE, explozii, s.f. 1. Reactie chimica sau fizica foarte rapida, violenta, însotita de efecte mecanice, sonore, termice, luminoase etc., provocate de descompunerea substantelor explozive pe care le contine un dispozitiv de distrugere; explodare, detonatie, fulminatie. ♦ Proces de descompunere a substantelor explozive si de transformare a lor în alti compusi, mai simpli, însotit de dezvoltare mare de caldura, lumina, zgomot si de efectuare de lucru mecanic într-un timp foarte scurt. ♦ (Impr.) Ardere a amestecului de combustibil si aer din cilindrul unui motor cu ardere interna. ♢ Motor cu explozie = motor la care arderea combustibilului se face într-un timp foarte scurt si este provocata de o scânteie. 2. (În sintagma) Explozie vulcanica = iesire brusca a lavei, a bombelor vulcanice si a gazelor unui vulcan. 3. Trecere brusca a unui fenomen de la vechea lui calitate la una noua, prin distrugerea calitatii vechi. 4. Fig. Manifestare brusca, izbucnire neasteptata si puternica, dar de scurta durata, a unei actiuni, a unui sentiment etc. 5. (Fon.) Iesire brusca a aerului, în momentul rostirii unor sunete, dupa ce acesta a fost oprit de un obstacol (limba, dinti, buze etc.). – Din fr. explosion, lat. explosio.
expropria, EXPROPRIÁ, expropriez, vb. I.Tranz. A trece o proprietate (teren, constructie) a unei persoane fizice sau juridice în proprietatea statului pentru nevoi de interes public (prin acordarea unei despagubiri). [Pr.: -pri-a-] – Din fr. exproprier.
embargo, EMBARGÓ, embargouri, s.n. 1. Interzicere de catre un stat a exportului sau importului de marfuri într-o sau dintr-o tara, ca sanctiune pentru încalcarea unor reguli sau principii de drept international sau ca mijloc de presiune politica. 2. Retinere de catre un stat a navelor comerciale sau de marfuri altui stat aflate pe teritoriul sau (în conditiile în care a survenit un conflict între statele respective). – Din fr. embargo.
elodion, ELODIÓN, elodioane, s.n. Instrument muzical asemanator cu armoniul. [Pr.: -di-on] – Din fr. élodion.
cobză, CÓBZĂ, cobze, s.f. Instrument muzical cu coarde, asemanator cu chitara, având cutia de rezonanta foarte bombata, folosit mai ales la acompaniament (prin ciupirea coardelor). ♢ Expr. (Fam.; adverbial) A lega (pe cineva) cobza = a lega (pe cineva) strâns (de mâini si de picioare). – Din ucr., rus., pol. kobza.
cocaină, COCAÍNĂ s.f. (Farm.) Alcaloid extras din frunzele de coca, întrebuintat ca anestezic local si ca stupefiant. – Din fr. cocaïne.
electricitate, ELECTRICITÁTE s.f. 1. Una dintre proprietatile fizice fundamentale ale materiei, care se manifesta prin ansamblul fenomenelor legate de aparitia, de miscarea si de interactiunea corpurilor purtatoare de sarcina electrica. ♦ Totalitatea fenomenelor electrice. ♦ Electricitate atmosferica = ansamblul fenomenelor electrice din atmosfera (fulgere, trasnete etc.) Electricitate animala = energie electrica produsa de tesuturile vii. ♦ Lumina electrica. 2. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor electrice. – Din fr. électricité.
electrochimie, ELECTROCHIMÍE s.f. Ramura a chimiei fizice care studiaza fenomenele de transformare a energiei chimice în energie electrica si invers, precum si legile acestor fenomene. – Din fr. électrochimie.
electrodinamic, ELECTRODINÁMIC, -Ă, electrodinamici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Referitor la starile si la fenomenele legate de prezenta câmpului electromagnetic variabil în timp; referitor la actiunile care se exercita între conductoarele parcurse de curentii electrici; care apartine acestor stari, fenomene si actiuni. ♦ (Despre instrumente de masura) Bazat pe interactiunea dintre doua bobine parcurse de curent electric. 2. S.f. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul proprietatilor electrice si magnetice ale materiei. – Din fr. électrodynamique.
electrofizioterapie, ELECTROFIZIOTERAPÍE s.f. Tratament medical prin procedee fizice actionate electric. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. électrophysiothérapie.
electrofon, ELECTROFÓN, electrofoni, -oane, adj., s.n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale) Care se caracterizeaza prin transformarea oscilatiilor electrice în sunete. 2. S.n. (Rar) Pick-up. – Din fr. électrophone.
empiriomonism, EMPIRIOMONÍSM s.n. Varianta a empiriocriticismului potrivit careia realitatea fizica nu ar fi decât "experienta socialmente organizata a omenirii". [Pr.: -ri-o-] – Din rus. empiriomonizm.
enantiotropie, ENANTIOTROPÍE s.f. (Chim.) Proprietate a unor substante de a trece în doua sisteme de cristalizare diferite, pastrând aceeasi stare de agregare, în conditii fizice ce variaza adecvat. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. énantiotropie, engl. enantiotropy.
enarmonie, ENARMONÍE, enarmonii, s.f. Egalitate a înaltimilor unor sunete muzicale care poarta denumiri, notatii diferite. – Din fr. enharmonie.
electrostatic, ELECTROSTÁTIC, -Ă, electrostatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Referitor la sarcinile electrice aflate în stare de repaus. ♢ Masina electrostatica = generator electric care functioneaza pe baza fenomenului de electrizare. 2. S.f. Ramura a fizicii care studiaza fenomenele ce însotesc sarcinile electrice aflate în repaus. – Din fr. électrostatique.
contrafagot, CONTRAFAGÓT, contrafagoturi, s.n. Instrument muzical de suflat, mai mare decât fagotul si sunând cu o octava mai jos decât acesta; cel mai grav instrument de suflat din orchestra simfonica. – Din it. controfagotto.
contraindica, CONTRAINDICÁ, contraindic, vb. I. Tranz. (Rar) A interzice ceva (mai ales unui bolnav); a da o indicatie contrara. [Pr. : -tra-in-] – Din fr. contre-indiquer.
contraindicaţie, CONTRAINDICÁŢIE, contraindicatii, s.f. Împrejurare speciala care interzice aplicarea unui tratament sau folosirea unui remediu, regim alimentar etc. [Pr. : -tra-in-] – Din fr. contre-indication.
element, ELEMÉNT, elemente, s.n. si (rar) elementi, s.m. 1. Parte componenta a unui întreg; parte care contribuie la formarea unui întreg. ♦ Piesa sau ansamblu de piese care formeaza o constructie. ♦ S.m. Spec. Fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. 2. Persoana care face parte dintr-o colectivitate. 3. (În filozofia antica) Fiecare dintre cele patru aspecte fundamentale ale materiei (foc, apa, aer, pamânt) despre care se credea ca stau la baza tuturor corpurilor si fenomenelor naturii. ♦ Fenomen al naturii care se manifesta ca o forta puternica. 4. Mediu în care traieste o fiinta. ♦ Mediu în care cineva se simte bine. 5. (Chim.) Substanta care nu poate fi descompusa în alte substante mai simple prin mijloace fizice sau chimice obisnuite si care poate forma, prin combinare chimica, diverse substante compuse. 6. Pila electrica; fiecare celula a unei pile electrice. 7. (În legatura cu o disciplina oarecare) Principiu de baza, notiune fundamentala. – Din fr. élément, lat. elementum.
endotermic, ENDOTÉRMIC, -Ă, endotermici, -ce, adj. (Despre unele fenomene fizice sau chimice) Care se produce cu absorbtie de caldura din mediul înconjurator; endoterm. – Din fr. endothérmique.
energetic, ENERGÉTIC, -Ă, energetici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Privitor la producerea si la folosirea diferitelor forme de energie. ♢ Sistem energetic = ansamblu de instalatii organizat unitar în scopul producerii, transmisiunii si distributiei energiei electromagnetice pe un anumit teritoriu. 2. S.f. Ramura a fizicii care studiaza fenomenele produse în sistemele fizice din punctul de vedere al transformarilor de energie dintr-o forma în alta; ramura a tehnicii care se ocupa cu studiul surselor si al posibilitatilor tehnico-economice de exploatare si de utilizare a diferitelor forme de energie. – Din fr. énergétique.
contract, CONTRÁCT, contracte, s.n. Acord încheiat, ca urmare a întelegerii intervenite între doua sau mai multe persoane (fizice sau juridice), pentru crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi si obligatii în relatiile dintre ele; act, înscris ce consemneaza acest acord; conventie. ♢ Contract de munca = contract încheiat de un salariat cu o întreprindere sau cu o institutie, prin care cel dintâi se obliga sa presteze în favoarea celei din urma o anumita munca în schimbul unui salariu. – Din fr. contrat, lat. contractus.
contracta, CONTRACTÁ, contractez, vb. I. I. Tranz. 1. A încheia un contract. 2. A lua asupra sa o obligatie, a se îndatora la... ♢ Expr. A contracta o datorie = a face o datorie, a se împrumuta. 3. A se molipsi de..., a se îmbolnavi de ..., a lua o boala... II.1. Tranz. si refl. A(se) strânge, a (se) zgârci. 2. Refl. (Despre corpuri) A-si micsora dimensiunile în urma unui proces fizic sau tehnologic. – Din fr. contracter, lat. contractare.
contractant, CONTRACTÁNT, -Ă, contractanti, -te, s.m si f., adj. (Persoana fizica sau juridica) care încheie un contract, care se angajeaza prin contract fata de cineva. – Din fr. contractant.
contracţie, CONTRÁCŢIE, contractii, s.f. 1. Încordare, zgârcire a muschilor, a corpului etc.; contractare. 2. Micsorare a volumului unui corp în urma unui proces fizic sau tehnologic (uscare, racire, ardere, solidificare). – Din fr. contraction, lat. contractio.
contracurent, CONTRACURÉNT, contracurenti, s.m. Curgere în sensuri opuse a doua fluide în contact pentru a realiza o interactiune de natura fizica sau chimica între cele doua fluide. – Din fr. contre-courant.
contradictoriu, CONTRADICTÓRIU, -IE, contradictorii, adj. (Despre fenomene, idei, tendinte) Care se contrazic între ele, care se exclud reciproc, care sunt incompatibile unul cu altul. ♢ Loc. adj. si adv. În contradictoriu = (Care este) în opozitie de idei cu ceva sau cu cineva. – Din fr. contradictoire.
contradicţie, CONTRADÍCŢIE, contradictii, s.f. 1. (Fil.) Categorie care exprima starea launtrica a tuturor obiectelor si proceselor (corelatia de unitate, legatura, coexistenta si lupta a laturilor, proprietatilor si tendintelor contrare, proprii fiecarui obiect sau proces), constituind continutul, motorul dezvoltarii, cauza tuturor schimbarilor din univers, a evolutiei de la inferior la superior. ♢ Loc. adv. În contradictie cu... = în opozitie sau în dezacord cu... 2. Raport logic între doua notiuni, judecati, concluzii care epuizeaza complet domeniul lor de referinta si care se exclud reciproc. 3. Nepotrivire între idei sau fapte; contrazicere. ♢ Spirit de contradictie = tendinta a unor oameni de a contrazice totdeauna pe ceilalti. – Din fr. contradiction, lat. contradictio.
ergometrie, ERGOMETRÍE s.f. Disciplina care se ocupa cu determinarea eforturilor fizice (musculare) prin masurarea lucrului mecanic efectuat. – Din fr. ergométrie.
indicator, INDICATÓR, -OÁRE I. adj. care indica, face cunoscut. II. s. n. 1. aparat, instrument, element care arata valoarea unei marimi masurate. 2. panou de semnalizare a directiei, a distantei pe un drum etc. 3. lucrare ca îndrumator. III. s. m. 1. expresie numerica ce caracterizeaza cantitativ un fenomen sau proces, ori îi defineste evolutia. 2. substanta care, printr-o modificare a culorii sale, indica caracterul acid sau bazic al altei substante. 3. planta care, prin prezenta sau absenta sa într-un ecosistem, indica caracterul sau intensitatea acestuia. IV. s. f. (mat.) curba auxiliara care ajuta la studiul curbelor si al suprafetelor. (< fr. indicateur)
eritrodermie, ERITRODERMÍE, eritrodermii, s.f. Boala manifestata prin roseata generalizata a pielii, vezicule, edeme etc. – Din fr. érythrodermie.
contencios, CONTENCIÓS, -OÁSĂ, contenciosi, -oase, s.n., adj. 1. S.n. (În unele state) Serviciu pe lânga o institutie publica sau o întreprindere particulara, însarcinat cu apararea drepturilor si intereselor institutiei respective la încheierea de acte juridice sau în fata organelor de jurisdictie. ♢ Contencios administrativ = a) organ de jurisdictie care se ocupa cu rezolvarea litigiilor dintre stat si persoanele fizice; b) ansamblu de norme dupa care se rezolva litigiile de catre acest organ. 2. Adj. (În sintagma) Procedura contencioasa = procedura de rezolvare în contradictoriu de catre un organ de jurisdictie a unui conflict de interese. – Din lat. contentiosus (dupa fr. contentieux).
energie, ENERGÍE, energii, s.f. 1. Capacitate a unui sistem (fizic) de a efectua lucru mecanic în trecerea dintr-o stare în alta stare data. 2. Forta, putere, tarie, vigoare, capacitate de a actiona. ♦ Fermitate, hotarâre în atitudini, în actiuni. – Din fr. énergie, lat. energia.
epavă, EPÁVĂ, epave, s.f. Ramasita a unei nave scufundate sau esuate. ♦ Fig. Persoana ajunsa într-o stare fizica sau morala mizerabila, om distrus, ruinat (fizic sau moral). – Din fr. épave.
estradă, ESTRÁDĂ, estrade, s.f. 1. Platforma (demontabila) de dimensiuni mici, adesea improvizata, într-o sala sau în aer liber, pe care se desfasoara reprezentatii artistice. ♢ Loc. adj. De estrada = (despre muzica, concerte, spectacole) distractiv, usor si variat; (despre teatre) care da spectacole cu program distractiv, usor si variat. ♦ Platforma ridicata fata de nivelul unei sali, pe care este asezata masa prezidiului, catedra etc. 2. Gen muzical usor, distractiv, cuprinzând mici piese vocale si instrumentale cu caracter dansant. – Din fr. estrade.
etnomuzicolog, ETNOMUZICOLÓG, -Ă, etnomuzicologi, -ge, s.m. si f. Specialist în etnomuzicologie. – Din fr. ethnomusicologue.
etnomuzicologie, ETNOMUZICOLOGÍE s.f. Ramura a muzicologiei care cerceteaza culturile muzicale ale popoarelor sau culturile muzicale de tip arhaic. – Din engl. ethnomusicology, fr. ethnomusicologie.
etuvă, ETÚVĂ, etuve, s.f. Aparat metalic, de diferite forme si dimensiuni, folosit pentru sterilizare si deparazitare prin mijloace chimice si fizice. – Din fr. étuve.
euritmie, EURITMÍE, euritmii, s.f. 1. Armonie de sunete, de linii, de miscari etc. (în muzica, în dans, în vorbire etc.). 2. Functionare regulata a unei activitati organice ritmice. 3. (Med.) Ritm regulat al pulsului. [Pr. e-u-] – Din fr. eurythmie, it. euritmia.
sistru, SÍSTRU, sistre, s.n. Instrument muzical la vechii egipteni, alcatuit dintr-o lama metalica curbata în forma ovoidala, cu capetele unite, prevazute cu un mâner si având de-a curmezisul curburii, bare metalice mobile care, prin atingere sau lovire cu o vergea de fier, produceau sunete. – Din fr. sistre, lat. sistrum.
slab, SLAB, -Ă, slabi, -e, adj. 1. (Despre oameni si animale sau despre parti ale corpului lor) Care nu are un strat (consistent) de grasime sub piele; uscativ. ♦ (Despre carne) Fara grasime; macra. ♦ (Despre mâncaruri, alimente) Care contine sau are putina grasime; sarac în grasimi. 2. (Despre fiinte) Lipsit de putere fizica, de rezistenta; debil. ♦ (Despre organe ale corpului, despre facultati intelectuale etc.) Care nu functioneaza normal, care nu-si îndeplineste bine functia. Memorie slaba. Vedere slaba. ♦ Fig. Lipsit de tarie morala, de fermitate, de energie. ♢ Expr. Slab de fire (sau, rar, de caracter, de inima, de duh) = fara vointa, usor influentabil. Slab de înger = lipsit de energie morala, care se pierde usor cu firea; fricos. 3. Lipsit de tarie, de intensitate; cu intensitate redusa. ♦ (Despre obiecte) Lipsit de trainicie, de soliditate, putin rezistent. ♢ Expr. Slaba nadejde! = putin probabil, putine sanse de reusita. ♦ (Despre solutii, amestecuri) Care cuprinde elementele caracteristice în cantitate redusa; diluat. Acid slab. 4. Fig. (Despre creatii artistice, stiintifice) Lipsit de valoare, de calitati; mediocru. ♦ Care nu convinge, lipsit de temei. ♦ (Despre oameni; cu determinari introduse prin prep. "la" indicând domeniul) Care este putin pregatit, putin înzestrat pentru... 5. (Rar; despre pamânt) Neroditor. – Din sl. slabŭ.
spectru, SPÉCTRU, spectre, s.n. 1. Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în conditii determinate, o marime data. ♦ Ansamblul imaginilor obtinute prin descompunerea, cu un instrument optic, a radiatiei electromagnetice complexe. ♦ Totalitatea liniilor de fluid în miscare, a liniilor de câmp dintr-un magnet etc. ♦ Totalitate a radiatiilor electromagnetice ale unui corp ceresc, dispuse în functie de lungimea lor de unda sau de frecventa (si înregistrate). 2. Fantasma, fantoma. ♦ Fig. Ceea ce produce îngrijorare, spaima; pericol iminent. – Din fr. spectre, germ. Spektrum.
strună, STRÚNĂ, strune, s.f. 1. Fir elastic confectionat din metal, din intestine de animale etc. care se întinde pe unele instrumente muzicale si produce, prin vibrare, sunete; coarda. ♢ Expr. A cânta (sau a bate) cuiva în struna (sau în struna cuiva) = a fi de aceeasi parere cu cineva pentru a-i câstiga simpatia, favoarea; a lingusi pe cineva. 2. Sfoara bine întinsa, facuta din fire elastice si rasucite, destinata sa tina întinsa pânza ferastraului. ♢ Expr. (Adverbial) A merge struna = a merge foarte bine. ♦ Fir plastic sau metalic de care se leaga cârligul unei unelte de pescuit. 3. Parte a frâului care înconjura barbia calului si se prinde de cele doua capete ale zabalei. ♢ Expr. A tine (pe cineva) în struna = a înfrâna, a tine din scurt (pe cineva). 4. Compus : struna-cocosului = numele a doua plante erbacee cu frunzele ovale si flori albe (Cerastium). – Din sl. struna.
incubaţie, INCUBÁŢIE s. f. 1. (ant.) rit divinatoriu constând în a dormi într-un, sau lânga un templu pentru a obtine, în vis, raspunsurile unui zeu tamaduitor. 2. proces de dezvoltare a embrionului de pasari sub actiunea unor anumiti factori fizici. 3. perioada dintre contaminarea unui organism si aparitia primelor simptome ale unei boli. 4. etapa a procesului de creatie constând în revenirea spontana asupra problemei si aparitia tensiunii ca stare de cercetare. (< fr. incubation, lat. incubatio)
neutru, NEÚTRU, -Ă, neutri, -e, adj. 1. (Despre state, popoare etc.) Care este în stare de neutralitate, care nu face parte din beligeranti sau dintre partile adverse; neutral (1). ♢ Zona neutra sau teritoriu neutru = teritoriu situat între granitele a doua tari pe care nu stationeaza forte armate. ♦ P. ext. (Despre oameni sau grupuri sociale) Care nu se încadreaza în nici un partid, în nici un curent etc.; care se abtine de la a se pronunta pro sau contra, pastrând o atitudine rezervata, pasiva. 2. Care nu poate fi calificat nici în sens pozitiv si nici în sens negativ, care nu trezeste nici un interes deosebit, care este nesemnificativ, indiferent; care manifesta indiferenta, lipsa de participare: spec. lipsit de valoare afectiva sau stilistica. ♦ (Fon.) Care nu participa la o anumita opozitie fonologica. 3. (Gram.; în sintagmele) Gen neutru (si substantivat, n.) = forma a unor parti de vorbire (substantivul, adjectivul etc.) atribuita numelor de lucruri. Substantiv neutru (si substantivat, n.) = substantiv de genul neutru. Vocala neutra = vocala mediala. ♦ (Despre sensul cuvintelor) Care este indiferent fata de genul (feminin sau masculin) indicat de forma cuvântului; care se poate referi la obiecte de orice gen; neutral (2). 4. (Chim.) Care nu are nici caracter acid, nici caracter bazic; neutral (3). ♦ La care ionii de hidrogen ai acidului au fost înlocuiti cu metale. 5. (Fiz.) Care nu are sarcina electrica; care poseda în cantitati egale sarcina electrica pozitiva si negativa. – Din fr. neutre, lat. neuter, -tra, it. neutro.
excita, EXCITÁ, excit, vb. I. Tranz. 1. A provoca (prin mijloace fizice, chimice sau biologice) intrarea în actiune a unei celule, a unui tesut sau a unui organ. 2. A atâta, a întarâta. ♦ A provoca, a stârni o senzatie, un sentiment. 3. A produce un câmp magnetic util într-o masina electrica sau într-un aparat electric; a produce un surplus de energie. – Din fr. exciter, lat. excitare.
increment, INCREMÉNT s. n. 1. (mat.) crestere, adaos arbitrar. ♢ (inform.) cantitate elementara la care este adaugata o marime într-un proces de calcul. ♢ (în gram. transformationala) element care adauga ceva unui lucru la structura caruia se aplica. 2. orice material introdus în corpul animal si utilizat în organism. 3. (fiz.) contributia particularitatilor structurale, interatomice la valoarea unei marimi fizice care caracterizeaza o anumita structura moleculara. (< fr. incrément, lat. incrementum)
discjockey, DISC-JOCKEY s.m. invar. Prezentator într-o discoteca, la radio etc. de muzica usoara si de dans înregistrata. [Pr.: -gióchei] – Cuv. am.
disco, DÍSCO adj. invar. (Despre muzica) De factura moderna; dupa care se danseaza în discoteci. – Din engl., fr. disco.
discofil, DISCOFÍL, -Ă, discofili, -e, s.m. si f. Amator de muzica înregistrata pe discuri; colectionar de discuri. – Din fr. discophile.
discorda, DISCORDÁ, pers. 3 discordeaza, vb. I. 1. Intranz. A fi în discordanta, a nu concorda, a nu se potrivi. 2. Refl. (Despre instrumente muzicale cu coarde) A se dezacorda. – Din fr. discorder, lat. discordare.
discordat, DISCORDÁT, -Ă, discordati, -te, adj. 1. (Despre instrumente muzicale cu coarde) Dezacordat. ♦ (Despre arcuri) Care nu este întins sau încordat suficient. 2. Fig. (Rar; despre oameni) Indispus, posomorât. – V. discorda.
discotecă, DISCOTÉCĂ, discoteci, s.f. 1. Colectie de discuri (4); p. ext. mobila cu rafturi în care se pastreaza astfel de colectii; încapere special dotata pentru pastrarea si audierea discurilor1. 2. Local în care se asculta muzica moderna înregistrata si se danseaza. – Din fr. discothèque.
discrazic, DISCRÁZIC, -Ă, discrazici, -ce, adj. (Med.) Cu caracter de discrazie. – Din fr. dyscrasique.
distona, DISTONÁ, pers. 3 distoneaza, vb. I. Intranz. A fi în dezacord, a nu se potrivi cu ansamblul sau cu restul. ♦ Spec. (Despre sunete muzicale) A suna fals. – Din it. distonare.
duet, DUÉT, duete, s.n. Compozitie muzicala sau parte a unei compozitii muzicale care se executa pe doua voci sau la doua instrumente; grup vocal sau instrumental care executa o asemenea compozitie; duo. – Din it. duetto.
dulce, DÚLCE, (A) dulci, adj., (B 2) dulciuri, s.n., (B 1) s.n. A. Adj. I. 1. Care are gustul caracteristic mierii sau zaharului. ♦ Care a fost îndulcit (cu miere, cu zahar etc.). 2. (Despre lapte) Proaspat; nefermentat. ♦ (Despre brânzeturi) Care nu a fost sarat sau care a fost sarat foarte putin. 3. (Despre fructe) Care este produs de un pom fructifer altoit, având gustul dulce (A I 1). 4. (Despre apa) De râu, de izvor, de fântâna. II. Fig. 1. Frumos, dragut, gingas. Zâmbet dulce. ♢ Expr. A face (cuiva) ochi dulci = a privi (pe cineva) cu dragoste; a curta. ♦ (Despre miros) Aromatic, parfumat. ♦ (Despre glas, sunete etc.) Placut la auz; melodios. ♦ (Despre lumina) Putin intens, blând, potolit. ♦ (Despre culori) Estompat, pal. 2. (Despre somn) Linistit, calm, odihnitor. 3. (Despre gesturi, actiuni) Usor, delicat, gingas. 4. (Despre terenuri) Putin înclinat, cu panta redusa, usor de urcat. 5. (Despre clima si agenti fizici) Moderat, temperat. 6. (Despre fiinte) Simpatic, placut la înfatisare sau în comportari. ♦ Iubit, drag. 7. (Despre oameni) Blând, omenos, întelegator. ♦ Care procura multumire; agreabil. ♦ (Despre vorbe) Care place, desfata, mângâie. ♦ (Despre gânduri exprimate, versuri etc.) De dragoste; p. ext. searbad, fad. B. S.n. 1. Ceea ce e placut, bun; ceea ce produce placere, bucurie. ♢ Loc. adj. De dulce = (în ritualul bisericii crestine; despre mâncaruri) care este permis numai în perioadele dintre posturi; (despre zile sau perioade) în care este îngaduit sa se manânce orice fel de aliment. ♢ Expr. (Fam.) A spune (cuiva ceva) de dulce = a spune (cuiva) lucruri dezagreabile, a reprosa (cuiva ceva), a certa pe cineva. ♦ Perioada de timp cât este îngaduit credinciosilor crestini sa manânce carne. 2. (Mai ales la pl.) Preparat dulce (A I l) care se manânca. – Lat. dulcis.
durată, DURÁTĂ, durate, s.f. Interval de timp in care se petrece, se desfasoara o actiune; timpul cât dureaza ceva. ♦ Spec. Timpul cât tine intonarea sau executarea unei note muzicale; valoarea unei note. ♦ Spec. Interval de timp situat între doua evenimente succesive si de aceeasi natura. Durata recreatiei. – Dupa fr. durée. Cf. it. d u r a t a.
durea, DUREÁ, pers. 3 doáre, vb. II. Tranz. 1. A face sa simta o suferinta fizica. ♢ Expr. A atinge pe cineva unde-l doare = a spune cuiva în mod intentionat ceva neplacut, suparator, dureros; a aduce în discutie un subiect neplacut pentru interlocutor. ♦ (Despre parti ale corpului, rani, lovituri) A produce cuiva o suferinta fizica. ♢ Expr. A-l durea (pe cineva) inima (sau sufletul) = a-i parea (cuiva) rau, a fi mâhnit. Nu-l doare (nici) capul sau nici capul nu-l doare = nu se sinchiseste, nu-i pasa, putin îi pasa. 2. Fig. A produce cuiva o suferinta morala; a mâhni, a întrista. – Lat. dolere.
durere, DURÉRE, dureri, s.f. 1. Suferinta fizica suportata de cineva. 2. Fig. Suferinta morala; mâhnire, întristare. ♢ Loc. adv. Cu durere = îndurerat, trist. – V. durea.
dureros, DURERÓS, -OÁSĂ, durerosi, -oase, adj. Care provoaca sau exprima durere (fizica ori morala). ♦ (Adverbial) Cu (sau de) durere; îndurerat. – Durere + suf. -os.
constituţie, CONSTITÚŢIE, constitutii, s.f. 1. Totalitatea particularitatilor morfologice, functionale si psihologice ale unui individ; structura fizica generala a corpului omenesc. 2. Lege fundamentala a unui stat, investita cu o forta juridica superioara celorlalte legi, care cuprinde principiile esentiale ale organizarii lui, stabileste drepturile si datoriile principale ale cetatenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme si locale etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare sociala, economica si politica la un moment dat a statului respectiv. [Var.: constitutiúne s.f.] – Din fr. constitution, lat. constitutio, -onis.
tăia, TĂIÁ, tai, vb. I. I. Tranz. A desparti, a separa ceva în mai multe bucati, cu ajutorul unui obiect taios. ♢ Expr. A taia nodul gordian = a gasi solutia unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situatie încurcata. Poti sa tai lemne pe dânsul = doarme bustean. ♦ A desprinde, a desface filele unei carti unite la margini. ♦ A diviza un solid sau a desprinde parti din el prin procedee tehnice, chimice, electrice etc. 2. Tranz. A despica, a spinteca. ♢ Expr. A (-si) taia drum (sau cale, carare) = a-si face loc, a-si croi drum. 3. Tranz. A suprima (un text sau o parte din el). ♢ Expr. A taia raul de la radacina = a stârpi radical o manifestare negativa a vietii. 4. Tranz. A brazda. 5. Tranz. (Rar) A croi un obiect de îmbracaminte. ♦ A sapa, a sculpta. Pe-un jilt taiat în stânca sta... preotul cel pagân. (EMINESCU) 6. (Înv.) A fabrica bani, a bate moneda. 7. Tranz.A strabate; A traversa; a desparti. Drumul catre sat Taie-n lung padurea (TOPÎRCEANU). ♢ Expr. A taia drumul (sau calea) cuiva. = a iesi înaintea cuiva pentru a-l opri. ♦ A lua drumul cel mai scurt, a scurta drumul. ♢ Intranz. Taiaram la dreapta prin hugeacuri (HOGAS). 8. Refl. A se întretaia. 9. Refl. (Despre tesaturi) A se destrama, a se rupe în directia firului tesut. 10. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brânzi (fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a capata aspectul de lapte brânzit. II. 1. Tranz si refl. A (se) spinteca, a (se) omorî, a (se) ucide. 2. Tranz. si intranz. (Înv.) A ataca; a bate; a izbi. Taie tu marginile, Eu sa tai mijloacele (ALECSANDRI). ♢ Expr. (Tranz.) A taia si a spânzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar si abuziv. ♦ A provoca o durere fizica ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal. III. 1. Tranz. si refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe. ♢ Expr. A se taia cuiva drumurile (sau cararile) = a fi în încurcatura. 2. Tranz. A face sa slabeasca sau sa înceteze, a micsora, a slabi, a opri. ♢ Expr. A-i taia (sau, refl., a i se taia) cuiva (toata) pofta. = a nu mai avea chef sau a nu mai cuteza sa faca un lucru. (Refl.) A i se taia cuiva (mâinile si) picioarele = a-i slabi, a i se muia cuiva (mâinile si) picioarele. ♦ A distruge, a sterge efectul. 3. Tranz. A consfinti încheierea unui târg (prin desfacerea mâinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. ♦ (La jocurile de carti) A desparti în doua pachetul de carti, punând jumatatea de dedesubt deasupra; a juca tinând banca împotriva tuturor celorlalti jucatori. 4. Tranz. A spune, a inventa minciuni, vorbe etc. 5. Tranz. (În expr.) A-l taia pe cineva capul = a întelege, a se pricepe sa faca un lucru. 6. Tranz. (Fam., în expr.) A taia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge. – Lat. taliare.
exostozică, EXOSTÓZICĂ, exostozice, adj. f. (în sintagma) Boala exostozica = dezvoltare patologica a oaselor în punctele de osificare activa, aparuta în timpul cresterii acestora. – Din exostoza.
exotermic, EXOTÉRMIC, -Ă, exotermici, -ce, adj. (Despre procese fizice sau chimice) Care se produce cu degajare de caldura; exoterm. – Din fr. exothermique.
expansiune, EXPANSIÚNE, expansiuni, s.f. 1. Crestere a volumului unui sistem fizico-chimic; crestere a volumului unui gaz; extindere pe un spatiu a unui gaz; detenta (1). 2. Extindere a influentei si dominatiei economice si politice a unui stat asupra altuia; acaparare de teritorii straine. ♦ (Impr.) Dezvoltare economica impetuoasa. 3. Fig. Expansivitate, comunicativitate, exuberanta, vioiciune. [Pr.: -si-u-] – Din fr. expansion, lat. expansio, -onis.
expeditor, EXPEDITÓR, -OÁRE, expeditori, -oare, s.m. si f., adj. (Persoana fizica sau juridica) care expediaza scrisori, pachete, bani etc.; trimitator. – Din fr. expéditeur.
expertiză, EXPERTÍZĂ, expertize, s.f. 1. Cercetare cu caracter tehnic facuta de un expert, la cererea unui organ de jurisdictie sau de urmarire penala ori a partilor, asupra unei situatii, probleme etc. a carei lamurire intereseaza solutionarea cauzei. ♦ (Concr.) Raport întocmit de un expert asupra cercetarilor facute. 2. (Med.; în sintagma) Expertiza medicala = a) stabilire, în urma unui examen medical, a capacitatii de munca a unui bolnav sau a unui om sanatos în conditiile solicitarilor fizice si psihice din diferite profesiuni; b) consultatie sau autopsie efectuata de medicul legist în cazuri de ranire, accident, viol, otravire, omor etc. – Din fr. expertise.
dezacorda, DEZACORDÁ, dezacordéz, vb. I. Refl. (Despre instrumente muzicale cu coarde) A-si pierde consonanta tonurilor (prin slabirea coardelor); a se discorda. – Din fr. désaccorder.
distrus, DISTRÚS, -Ă, distrusi, -se, adj. Nimicit, darâmat, ruinat. ♦ Fig. (Despre oameni) Ruinat din punct de vedere material, fizic sau moral. – V. distruge.
divergent, DIVERGÉNT, -Ă, divergenti, -te, adj. 1. (Despre linii geometrice, raze luminoase dintr-un fascicul etc.) Care se departeaza dintr-un punct comun în directii diferite; (despre fascicule de raze luminoase) a carui sectiune creste pe masura departarii de un punct de referinta; (despre sisteme optice) care produce un fascicul de raze de lumina ce se departeaza unele de altele. ♦ (Mat.; despre siruri de numere) Care nu are o limita finita, care tinde spre infinit. 2. Fig. (Despre pareri, conceptii, atitudini) Care se deosebesc, se contrazic între ele; care urmaresc scopuri diferite. – Din fr. divergent, lat. divergens, -ntis.
divertisment, DIVERTISMÉNT, divertismente, s.n. 1. Petrecere usoara, agreabila si de scurta durata; distractie, amuzament. 2. Compozitie muzicala instrumentala cu caracter distractiv. ♦ Suita pentru un instrument sau pentru orchestra, alcatuita dintr-o serie de piese cu caracter diferit. ♦ Interludiu de dans, de muzica, de cântece vocale. – Din fr. divertissement.
dixtuor, DIXTUÓR, dixtuoare, s.n. Lucrare muzicala compusa pentru zece voci sau zece instrumente; ansamblu vocal sau instrumental care executa o asemenea lucrare. [Pr.: -tu-or] – Din fr. dixtuor.
dizeur, DIZEUR, dizeuri, s.m. Cântaret de muzica usoara. [Pr.: dizör] – Din fr. diseur.
dizeuză, DIZEUZĂ, dizeuze, s.f. Cântareata de muzica usoara. [Pr.: dizöza] – Din fr. diseuse.
domră, DÓMRĂ, domre, s.f. Instrument muzical cu coarde, cu cutia de rezonanta circulara si cu gâtul lung, de origine ruseasca. [Var.: dómbra s.f.] – Din rus. domra.
timbru, TÍMBRU, (1) timbre, (2, 3) timbruri, s.n. 1. Imprimat de dimensiuni mici, emis de stat sau de o institutie special autorizata, care se lipeste pe acte oficiale sau pe scrisori si care reprezinta un impozit sau o taxa; taxa reprezentând valoarea unui timbru (1) si care este platita direct unei administratii publice. ♢ Timbru sec = imagine imprimata în relief pe hârtie, cu ajutorul unui dispozitiv special de metal, care întareste valoarea unui act. Timbru comemorativ = timbru tiparit ocazional si folosit în locul timbrelor obisnuite, pentru comemorarea unui eveniment. Timbru fiscal = timbru folosit pentru încasarea unor taxe fiscale. ♦ Stampila aplicata de oficiile postale, care indica locul si data plecarii sau a sosirii unei scrisori. 2. Însusire a sunetului muzical datorita careia se deosebesc între ele sunetele de aceeasi înaltime si intensitate provenite de la surse diferite. ♦ Calitate specifica a unui sunet care permite ca el sa fie distins de alt sunet, independent de înaltimea, intensitatea si durata lui. 3. (Înv.) Clopot, clopotel. – Din fr. timbre.
inaniţie, INANÍŢIE s. f. slabiciune fizica provocata de o nutritie insuficienta. (< fr. inanition, lat. inanitio)
dozimetrie, DOZIMETRÍE s.f. Capitol al fizicii care studiaza tehnica masurarii dozelor de radiatie. – Din fr. dosimétrie.
dramă, DRÁMĂ, drame, s.f. 1. Piesa de teatru cu caracter grav, în care se reda imaginea vietii reale în datele ei contradictorii, în conflicte puternice si complexe, adesea într-un amestec de elemente tragice si comice. ♢ Drama lirica (sau muzicala) = (spectacol) de opera; (sens curent) creatie de opera cu un puternic caracter dramatic. 2. Arta dramatica. 3. Fig. Întâmplare, situatie nefericita, zguduitoare; nenorocire. ♢ Drama pasionala = crima sau sinucidere determinate de gelozie sau de o dragoste nefericita. ♢ Expr. A face drama din ceva = a exagera gravitatea unei situatii. ♦ Conflict sufletesc puternic, care produce cuiva mari suferinte morale. – Din fr. drame, lat. drama.
inacordabil, INACORDÁBIL, -Ă adj. 1. care nu se poate acorda, concesiona. 2. (despre instrumente muzicale) care nu poate fi acordat, armonizat. (< fr. inaccordable)
drumui, DRUMUÍ, drumuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Top.) A lega detaliile unei suprafete de teren cu triangulatia geodezica respectiva. 2. Intranz. (Rar) A merge, a umbla pe drum. – Drum + suf. -ui.
drâmbă, DRÂMBĂ, drâmbe, s.f. Mic instrument muzical alcatuit dintr-un arc de fier prevazut cu o lama mobila elastica de otel si care, fiind proptit de dinti si facând sa vibreze lama cu degetul, produce un sunet monoton, modulat prin miscarea buzelor; drâng. ♦ (Ir.) Vioara. – Din ucr. drymba.
dubla, DUBLÁ, dublez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni de doua ori mai mare; a (se) îndoi. 2. Tranz. A reuni doua materiale, punându-le unul peste altul. ♦ A captusi, a acoperi cu un alt material. 3. Tranz. A face o lucrare similara cu alta existenta sau care serveste aceluiasi scop ca si prima. 4. Tranz. (În teatru, la opera etc.) A înlocui pe titularul unui rol; a juca, a interpreta un rol, alternativ cu titularul lui. ♦ (În film) A înlocui pe titularul rolului în scenele primejdioase, care cer calitati fizice deosebite; a realiza dublajul unui actor. ♦ (Sport) A se plasa înapoia coechipierilor din aparare, pentru a putea preveni contraatacurile jucatorilor din echipa adversa. 5. Tranz. (Despre nave) A înconjura, a ocoli un cap. – Din fr. doubler.
impuls, IMPÚLS s. n. 1. forta, imbold, stimul capabil sa determine o actiune, o miscare. o (fil.) ~ primar = impuls initial imprimat de divinitate, caruia i s-ar datora miscarea materiei. 2. (electron.) grup de oscilatii de foarte înalta frecventa care se succed periodic într-un anumit timp. 3. (psih.) miscare brusca si momentana, determinata de actiunea stimulilor nervosi si orientata spre executarea unui act determinant. ♢ tendinta morbida a unor bolnavi mintali de a executa actiuni periculoase. 4. marime fizica egala cu produsul dintre masa si viteza unui corp în miscare. 5. unitate de masura la baza taxarii convorbirilor telefonice. (< engl. impulse, lat. impulsus)
improvizaţie, IMPROVIZÁŢIE s. f. improvizare. ♢ lucru facut la repezeala, spontan, la moment. ♢ interpretare nepregatita, nenotata a unei compozitii muzicale, pe care interpretul o creeaza în acel moment; piesa muzicala astfel executata. ♢ discurs, versuri improvizate. (< fr. improvisation)
scoate, SCOÁTE, scot, vb. III. Tranz. I. 1. A lua ceva (afara) dintr-o cantitate mai mare sau din locul unde se afla. 2. A extrage dintr-un spatiu, dintr-un învelis etc. pentru a elibera sau a utiliza. ♢ Expr. A scoate sabia (din teaca) = a începe vrajba, razboiul. ♦ A elibera dintr-o strânsoare; a degaja. 3. A pune la vedere; a da la iveala, a înfatisa, a expune. ♢ Expr. A scoate la vânzare (sau la mezat, la licitatie) = a pune în vânzare (sau la mezat, la licitatie). A scoate la iveala (sau în vileag) = a face cunoscut; a dezvalui. 4. A(-si) da jos de pe sine sau de pe altcineva un obiect de îmbracaminte, de podoaba etc. ♢ Expr. Pe unde scot (sau scoti etc.) camasa? = cum as (sau ai etc.) putea sa scap (ori sa scapi etc.) din încurcatura sau necazul în care ma aflu (sau te afli etc.)? ♦ A elibera din ham sau din jug un animal de tractiune. 5. A trage afara cu forta; a smulge, a extrage, a extirpa. I-a scos o masea. ♢ Expr. A scoate (cuiva) sufletul = a necaji, a supara foarte tare (pe cineva). A-si scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune (prea) mult suflet, a se extenua. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i aduce (cuiva) mereu aminte de un serviciu sau de un bine pe care i l-ai facut; a reprosa (ceva cuiva). A-si scoate ochii unul altuia = a se certa; a se bate; a-si imputa, a-si reprosa. ♦ Fig. A obtine, a capata (cu greutate). 6. A izgoni, a alunga, a da pe cineva afara dintr-un anumit loc. ♦ A face sa iasa în calea sau în întâmpinarea cuiva. ♢ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, a face (pe cineva) sa cunoasca societatea. 7. A îndeparta pe cineva dintr-o functie, a da afara. ♦ A elimina dintr-o serie, dintr-o lista, dintr-un sir. ♢ Expr. A scoate din circuit = a) a face sa nu mai functioneze, întrerupând legaturile cu circuitul; b) a retrage din circulatie. A scoate corecturile = a îndrepta greselile indicate în corecturile unui text pregatit pentru tipar. 8. A face pe cineva sa iasa dintr-o anumita stare, a schimba starea cuiva. ♢ Expr. A scoate (pe cineva) din viata (sau dintre cei vii) = a omorî (pe cineva). A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, cu o porecla, cu un calificativ (injurios). A scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) mari necazuri, a sâcâi mereu (pe cineva). ♦ A convoca, a aduna; a mobiliza (pentru o actiune). 9. A conduce pe calatori într-un anumit loc; a duce pâna într-un loc. O poteca i-a scos din padure. ♢ Expr. A o scoate la capat = a termina ceva cu succes, a izbuti, a reusi. A scoate (pe cineva) la covrigi = a ruina sau a pagubi (pe cineva). 10. A scapa, a salva, a ajuta (pe cineva) sa iasa dintr-o situatie grea. 11. A obtine un produs din ceva; a extrage, a fabrica. 12. A dobândi, a câstiga, a obtine. ♢ Expr. A-si scoate pâinea (sau, rar, mamaliga) = a-si câstiga existenta, a dobândi cele necesare traiului. ♦ A lua înapoi, a recupera. 13. A lua, a ridica, a obtine (un pachet, un act etc.) dintr-un anumit loc. 14. A face ca cineva sa parvina, sa obtina o situatie mai buna; a promova. Mesterul l-a scos calfa. ♢ Expr. A scoate om din cineva = a face pe cineva sa devina om cumsecade, de valoare. 15. A face o copie, o reproducere; a fotografia. 16. A tipari, a edita, a publica. A scos o carte. II. 1. A împinge înainte, facând sa iasa în afara, a lasa sa se vada, a da la iveala. Scot capul pe geam. ♢ Expr. Fuge de-si scoate ochii = fuge foarte tare. ♦ A face sa emane; a produce. ♦ A azvârli, a arunca, a trimite. 2. A rosti sunete, a pronunta cuvinte; a striga, a tipa. ♦ A formula, a spune, a zice. 3. A nascoci, a scorni, a inventa. ♦ (Înv.) A institui. 4. (Despre pasari) A cloci ouale si a face sa iasa pui. 5. (Despre plante) A face sa rasara, sa creasca, sa se dezvolte. – Lat. •excotere (= excutere).
imprima, IMPRIMÁ vb. tr. 1. a lasa urme prin apasare; a întipari. 2. a tipari. ♢ a întipari desene pe o pânza. 3. a înregistra o bucata muzicala, o lectura etc. pe discuri sau pe banda de magnetofon. 4. a determina, a impune (un anumit ritm); (fig.) a transmite, a comunica. (< fr. imprimer, lat. imprimere)
slăbiciune, SLĂBICIÚNE, slabiciuni, s.f. 1. Faptul de a fi slab (1), uscativ; p. ext. lipsa de forta fizica. ♦ Stare, senzatie (trecatoare) de sleire, de pierdere a puterilor; sfârseala. 2. Fig. Lipsa de energie, de fermitate. 3. Fig. (Mai ales la pl.) Defect, lipsa, scadere, cusur. 4. Fig. Pornire, înclinatie pentru cineva sau ceva; afectiune; p. ext. pasiune. 5. Fig. (Rar) Lipsa de valoare, de merite, de pregatire. [Var. : slabaciúne s.f.] – Slabi + suf. -ciune.
solfegiu, SOLFÉGIU, solfegii, s.n. Mica piesa muzicala fara cuvinte, compusa în vederea exercitiilor; exercitiu vocal executat fara cuvinte, menit sa dezvolte auzul si deprinderea de a citi notele muzicale. – Din it. solfeggio.
solist, SOLÍST, -Ă, solisti, -te, s.m. si f. 1. Cântaret sau instrumentist care executa o compozitie muzicala (sau o parte dintr-o compozitie muzicala) conceputa pentru o singura voce sau pentru un singur instrument. 2. Dansator care executa singur o piesa coregrafica sau care detine un rol principal într-o compozitie coregrafica de ansamblu. – Din fr. soliste.
sonor, SONÓR, -Ă, sonori, -e, adj. 1. Care produce, prin vibrare, sunete (puternice); care rasuna sau face sa rasune. 2. (Adesea adverbial) Care are un sunet placut, armonios (si patrunzator). 3. Care amplifica sunetele, care are rezonanta. 4. (Despre consoane) Care este rostit prin vibrarea coardelor vocale, glota fiind închisa; fonic. 5. (Despre filme cinematografice) Însotit de vorbire si de muzica. ♦ (Substantivat, n.) Partea sonora (5) a unui film cinematografic sau de televiziune. 6. Fig. Important, cu rasunet, renumit; p. ext. pretentios, emfatic. – Din fr. sonore, lat. sonorus.
suedez, SUEDÉZ, -Ă, suedezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Suediei sau care este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Suediei sau populatiei ei, privitor la Suedia sau la populatia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba germanica vorbita de suedezi. ♦ Gimnastica suedeza = sistem de exercitii fizice care consta din diferite miscari ale corpului, pentru dezvoltarea musculaturii si a agilitatii. [Pr. : su-e-] – Suedia (n. pr.) + suf. -ez.
coda, CÓDA1 s.f. Parte finala a unei compozitii muzicale. ♦ Spec. Grup de note muzicale care încheie tema unei fugi. – Din it. coda.
debil, DEBÍL, -Ă, debili, -e, adj. (Despre fiinte) Lipsit de rezistenta la eforturi fizice si la boli; firav, plapând, slabut. ♢ (Substantivat) Debil mintal = persoana care sufera de debilitate mintala. – Din fr. débile, lat. debilis.
strânge, STRẤNGE, strâng, vb. III. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfasurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega ori a închide, a fixa etc. (mai) bine; a face ca o legatura sa fie mai strâmta. ♢ Expr. A strânge cureaua = a rabda (de foame); a fi obligat sa-si restrânga (mult) cheltuielile de trai. (Refl.) A i se strânge funia la par = a ajunge într-o situatie dificila, când nu mai poate face cum vrea. ♦ A apropia mai mult de corp partile unui vesmânt (pentru a se acoperi, pentru a se feri de frig etc.) ♦ Fig. A întari o prietenie, o alianta, o relatie etc. 2. Tranz. A prinde, a apuca cu mâna, cu bratele, a tine, nelasând sa-i scape. ♢ Expr. A(-i) strânge (cuiva) mâna = a da mâna (cu cineva) la întâlnire, la despartire, pentru a felicita etc. 3. Tranz. A presa, a apasa din doua parti sau din toate partile pentru a apropia, a comprima etc. ♢ Expr. A strânge (pe cineva) cu usa (sau în cleste, în balamale, în pinteni) = a sili (pe cineva) sa faca ceva; a obliga (pe cineva) sa recunoasca ceva. ♦ (Despre obiecte de îmbracaminte) A apasa asupra (unei parti a) corpului, provocând o senzatie de jena sau de durere (deoarece este prea strâmt). ♢ Expr. A-l strânge (pe cineva) în spate (de frig sau de frica) = a provoca (cuiva) sau a simti o senzatie neplacuta (de frig sau de frica). ♦ A fixa (mai bine) printr-o miscare de învârtire o piesa filetata a unui mecanism; a însuruba (mai tare). ♢ Expr. A strânge surubul = a întrebuinta mijloace (abuzive) de constrângere, a înaspri regimul (împotriva cuiva). ♦ A înghesui, a îngramadi, a îndesa. ♦ Fig. A sili, a constrânge. 4. Tranz. A închide o parte a corpului prin apropierea partilor componente. ♢ Expr. A-si strânge gura = a se retine; a tacea din gura. A(-si) strânge buzele (punga) sau (intranz.) a strânge din buze = a-si înclesta si a-si încreti buzele în semn de nemultumire, de dispret, de neîncredere etc. A-si strânge pumnii = a-si înclesta pumnii în semn de mânie (retinuta). A-si strânge fruntea (sau sprâncenele) sau (intranz.) a strânge din sprâncene = a-si încreti fruntea (sau sprâncenele) din cauza îngândurarii, nemultumirii etc.; a se încrunta, a se posomorî. (Intranz.) A strânge din ochi = a împreuna cu putere pleoapele în semn de ciuda, de necaz etc. sau din cauza unei senzatii de jena fizica. Cât ai strânge din ochi = într-o clipa, imediat. A strânge din umeri = a ridica, a da din umeri în semn de dispret, de nepasare, de nedumerire, de neputinta. 5. Tranz. A aduna laolalta punând (simetric) una peste alta marginile, faldurile, partile unui obiect de pânza, de hârtie etc.; a înfasura, a îndoi, a împaturi. ♦ Refl. (Despre materiale textile) A-si reduce volumul sau lungimea; a se strâmta, a intra (la apa). 6. Refl. si tranz. A (se) ghemui, a (se) zgârci, a (se) contracta. ♢ Expr. A i se strânge (sau a-i strânge cuiva) inima = a simti (sau a face pe cineva sa simta) o emotie puternica, o suparare, o întristare etc. (Refl.) A se strânge în sine = a deveni putin comunicativ, a se închide în sine. ♦ Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. ♦ Refl. (Despre lichide sau despre corpuri care contin lichide) A îngheta, a se solidifica. II. 1. Tranz. A aduna la un loc lucruri cazute, risipite; a face gramada. ♦ Spec. A culege produse vegetale, recolta. ♦ A face provizii. 2. Tranz. A agonisi, a acumula, a economisi bunuri; a aduna. ♦ A colecta. ♦ A percepe, a încasa. 3. Refl. A se aduna undeva, la un loc, împrejurul cuiva etc.; a se întruni; p. ext. a sosi, a veni. ♢ Expr. A se strânge (acasa) de pe drumuri = a nu mai fi hoinar, a sta acasa. (Tranz.) A strânge pe cineva de pe drumuri = a determina pe cineva sa nu mai hoinareasca, sa stea acasa. (Tranz.) A nu-si (mai) strânge picioarele (de pe drumuri) = a hoinari întruna. ♦ Spec. A se îmbulzi, a se îngramadi. 4. Tranz. A lua si a pune la loc, a pune bine; a aseza în ordine. ♢ Expr. L-a strâns Dumnezeu sau moartea (la sine) = a murit. (Intranz.) A strânge prin casa (sau prin odaie etc.) = a deretica. [Perf. s. strânsei, part. strâns] – Lat. stringere.
structură, STRUCTÚRĂ, structuri, s.f. I. 1. Mod de organizare interna, de alcatuire a unui corp, a unui sistem; mod de asociere a componentilor unui corp sau a unui întreg organizat, caracterizat prin forma si dimensiunile fiecarui element component, cum si prin aranjarea lor unul fata de celalalt. ♦ Spec. Dispozitie a atomilor în molecula unei substante. ♦ Spec. Mod de grupare a moleculelor într-un corp sau într-o substanta minerala. 2. Mod de asezare si asamblare a partilor corpului omenesc, ale corpului anumalelor, ale plantelor sau ale tesuturilor lor. ♦ (Psih.) Factura, alcatuire, conformatie. 3. Mod de construire a unui edificiu, a unui pod etc. 4. Mod de alcatuire a unei opere literare, muzicale etc. 5. Mod specific de organizare a elementelor constitutive ale unei limbi. II. Mod de organizare, de întocmire a societatii din punct de vedere economic, social-politic si cultural; orânduire. ♦ Mod de organizare a unei ramuri de productie, a unui domeniu de activitate, a unei institutii, organizatii etc. – Din fr. structure, lat. structura.
studiu, STÚDIU, studii, s.n. 1. Actiunea de a studia (1); munca intelectuala sustinuta depusa în vederea însusirii de cunostinte temeinice într-un anumit domeniu. ♦ Spec. Însusire de cunostinte stiintifice; învatatura. ♢ Expr. A-si face studiile = a parcurge succesiv diverse grade de învatamânt; a urma cursurile unei scoli, institutii de învatamânt. ♦ (Teatru; în expr.) A pune o piesa în studiu = a începe repetitiile la o piesa. 2. Materie de învatamânt. 3. Lucrare, opera stiintifica. 4. (În artele plastice) Schita partiala sau preliminara cu ajutorul careia pictorul, sculptorul etc. compune si executa o opera definitiva. ♦ Compozitie muzicala cu caracter de virtuozitate, destinata mai ales unui scop pedagogic (de exercitiu). – Din lat. studium, it. studio.
subiect, SUBIÉCT, subiecte, s.n. 1. Totalitatea actiunilor, evenimentelor (prezentate într-o anumita succesiune) care alcatuiesc continutul unei opere literare, cinematografice etc. ♦ Chestiune, tema despre care vorbeste sau scrie cineva. ♦ Cauza, pricina, motiv. 2. (Lingv.) Partea principala a propozitiei care arata cine savârseste actiunea exprimata de predicatul verbal la diateza activa sau reflexiva, cine sufera actiunea când predicatul verbal este la diateza pasiva sau cui i se atribuie o însusire ori o caracteristica exprimata de numele predicativ în cazul predicatului nominal. 3. Fiinta aflata sub observatie, supusa anchetei, experimentului etc.; individ care prezinta anumite caracteristici. 4. (În sintagmele) Subiect de drepturi = persoana care, în cadrul raporturilor juridice, are drepturi si obligatii. Subiect impozabil = persoana fizica sau juridica obligata prin lege sa plateasca un anumit impozit catre stat. 5. (Log.) Termen al unor judecati, reprezentând notiunea ce desemneaza obiectul gândirii despre care se afirma sau se neaga însusirea exprimata de predicat. – Din lat. subjectum (cu unele sensuri dupa fr. sujet).
supliciu, SUPLÍCIU, suplicii, s.n. Tortura, cazna, chin fizic. ♦ Fig. Suferinta morala, durere sufleteasca mare. – Din lat. supplicium, fr. supplice.
simfonic, SIMFÓNIC, -Ă, simfonici, -ce, adj. 1. (Despre creatii muzicale) Care apartine simfoniei (1), privitor la simfonie; care are însusirile simfoniei. ♦ (Despre orchestre, formatii etc.) Care executa simfonii (1). 2. Fig. Armonios, melodios, placut (ca o simfonie 1). – Din fr. symphonique.
debitor, DEBITÓR, -OÁRE, debitori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. (Despre sume de bani) Care se gaseste la debitul2 unui cont; datorat. 2. Adj., s.m. si f. (Persoana fizica sau juridica) care datoreaza creditorului marfuri sau sume de bani; datornic. – Din fr. débiteur, lat. debitor.
decacord, DECACÓRD, decacorduri, s.n. Vechi instrument muzical, asemanator cu harpa, având zece coarde. – Din fr. décachorde.
tablatură, TABLATÚRĂ s.f. Vechi sistem de notatie muzicala, cu ajutorul literelor alfabetului, al cifrelor si al altor semne asezate pe linii paralele. – Din fr. tablature.
tabulatură, TABULATÚRĂ, tabulaturi, s.f. Sistem de notatie muzicala cu ajutorul cifrelor sau literelor, folosit în sec. XV-XVII pentru instrumentele polifonice (orga, clavecin etc.). – Din germ. Tabulatur.
tact, TACT1, (2) tacturi, s.n. 1. Simt care se refera la senzatiile provocate de agentii exteriori asupra receptorilor pielii sau mucoaselor; pipait. 2. Masura, cadenta, ritm în muzica. ♦ Ritm de miscare în mers, în dans etc. 3. Facultate de a judeca o situatie dificila rapid si cu finete, care determina o comportare corecta, delicata si adecvata. – Din germ. Takt, fr. tact.
tahicardie, TAHICARDÍE, tahicardii, s.f. Accelerare anormala a batailor inimii datorita unui efort fizic, unei emotii, unei afectiuni cardiace etc. – Din fr. tachycardie.
tetralogie, TETRALOGÍE, tetralogii, s.f. Serie de patru piese de teatru (trei tragedii si o drama satirica) pe care poetii greci o prezentau la concursuri. ♦ P. ext. Serie de patru opere literare sau muzicale unite printr-o idee comuna. – Din fr. tétralogie.
text, TEXT, texte, s.n. 1. Ceea ce este exprimat în scris; cuprinsul unei opere literare sau stiintifice, al unui discurs, al unei legi etc. ♦ Fragment, parte dintr-o scriere. 2. Cuvintele unei compozitii muzicale. 3. Litera de tipar cu un corp de 20 de puncte tipografice. – Din fr. texte, lat. textus.
tambură, TAMBÚRĂ, tambure, s.f. Vechi instrument muzical cu coarde de metal, asemanator cu mandolina, dar cu gâtul mai lung decât al acesteia. – Din tc. tambur.
tilincă, TILÍNCĂ, tilinci, s.f. Vechi instrument muzical popular de suflat, asemanator cu fluierul, dar fara gauri laterale, facut din scoarta de paltin, rachita, tei etc. [Var.: tilínga s.f] – Cf. t i l i n c.
timpanon, TIMPANÓN, timpanoane, s.n. Instrument muzical folosit în sec. XVI-XVIII, alcatuit dintr-o cutie de rezonanta în forma de trapez, deasupra careia erau întinse coarde de metal puse în vibratie cu doua ciocanele. – Din fr. tympanon.
timpan, TIMPÁN, timpane, s.n. 1. (Anat.) Membrana elastica care desparte partea externa a urechii de cea mijlocie, transmitând prin vibratii undele sonore la urechea interna. 2. Instrument muzical de percutie, asemanator cu toba, dar care poate fi acordat; pauca. 3. (Arhit.) Suprafata de zidarie neteda sau ornamentata cu sculpturi, situata între o grinda orizontala si un arc de deasupra golului unei usi sau al unei ferestre. – Din (1, 3) fr. tympan, (2) it. timpano.
tamburină, TAMBURÍNĂ, tamburine, s.f. Instrument muzical popular, folosit pentru acompanierea ritmica a dansului în Spania, Italia si în Orient, de forma unei tobe mici, portative, cu pielea întinsa pe o singura parte si cu placi de metal sau cu zurgalai de jur împrejur. [Var.: tamburín s.n.] – Din fr. tambourin, it. tamburino.
ilustraţie, ILUSTRÁŢIE s. f. imagine, desen etc. care accentueaza, explica sau completeaza un text. o ~ muzicala = însotire a unei lectii, a unui curs de fragmente muzicale; fond muzical care însoteste o reprezentatie teatrala, o evocare literara etc.; coloana sonora a unui film. (< fr. illustration, lat. illustratio)
termotehnică, TERMOTÉHNICĂ s.f. 1. Ramura a tehnicii care studiaza utilizarea caldurii în scopuri industriale sau casnice. 2. Ramura a fizicii care cuprinde problemele de caldura si termodinamica. – Din fr. thermotechnique, germ. Thermotechnik.
ternar, TERNÁR, -Ă, ternari, -e, adj. 1. Care este compus din trei unitati sau din trei elemente. ♦ De ordinul al treilea. 2. (Despre versuri) Alcatuit din trei picioare metrice, având fiecare câte o silaba accentuata. 3. (Muz.; despre o succesiune ritmica, o masura sau forma muzicala) Care se divizeaza în trei. – Din fr. ternaire, lat. ternarius.
terţet, TERŢÉT, tertete, s.n. 1. Ansamblu compus din trei voci sau din trei instrumente care executa împreuna o bucata muzicala scrisa pentru un astfel de ansamblu; trio. 2. Tertina. – Din it. terzetto.
ilariant, ILARIÁNT, -Ă adj. care provoaca râsul general; hazliu; ilar, ridicol. o gaz ~ = gaz incolor, cu gust dulceag, anestezic general; protoxid de azot. (< fr. hilariant)
tăcea, TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic, a se abtine sa vorbeasca. ♢ Loc. adv. Pe tacute = în tacere, în ascuns. ♢ Expr. A tacea chitic (sau molcom, mâlc, ca pestele, ca pamântul, ca melcul) = a nu spune nimic. A tacea ca porcul în papusoi (sau în cucuruz) = a tacea spre a nu se da de gol. Tac ma cheama = nu spun o vorba. Tace si face, se spune despre cineva care actioneaza fara vorba multa sau despre cineva care unelteste în ascuns ceva rau. Tace si coace, se zice despre cineva care planuieste în ascuns o razbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii si despre lucruri personificate) A sta în nemiscare, a nu se face auzit. 2. A înceta sa vorbeasca, sa plânga, a se întrerupe din vorba; a amuti. ♢ Expr. Ia (sau ian) taci! arata bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Taca-ti gura sau taci din gura! = nu mai vorbi! ispraveste! 3. A nu raspunde, a nu riposta. 4. A tainui, a ascunde; a fi discret. ♦ A nu-si exprima fatis parerea. – Lat. tacere.
tăia, TĂIÁ, tai, vb. I. I. 1. Tranz. A desparti, a separa ceva în bucati cu ajutorul unui obiect taios sau prin diferite procedee fizice si chimice; a diviza, a scinda, a despica, a fragmenta, a îmbucatati. ♢ Expr. A-si taia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a-si primejdui situatia printr-o actiune negândita. A taia nodul gordian = a gasi solutia unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situatie încurcata. Poti sa tai lemne pe dânsul, se spune despre cineva care doarme adânc. ♦ Spec. A desprinde, a desface filele unei carti necitite, unite la margini. 2. Tranz. A despica, a spinteca, a trece prin... ♢ Expr. A(-si) taia drum (sau cale, carare) = a-si face loc îndepartând obstacolele ce îi stau în cale. 3. Tranz. A suprima (un text sau o parte din el). ♢ Expr. A taia raul de la radacina = a lua masuri energice pentru a stârpi radical un rau. 4. Tranz. A lasa urme în profunzime, a brazda; a executa (prin aschiere) adâncituri sau proeminente pe suprafata unui obiect. ♦ A sapa, a sculpta. 5. Tranz. (Rar) A croi un obiect de îmbracaminte. 6. Tranz. (Înv.) A fabrica bani, a bate moneda. 7. Tranz. (Despre drumuri, râuri etc.) A strabate; a traversa. ♦ (Despre oameni, vehicule etc.) A merge pe drumul cel mai scurt; a scurta drumul. 8. Refl. recipr. A se întretaia. 9. Refl. (Despre tesaturi) A se destrama, a se rupe în directia firului tesut sau la îndoituri. 10. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brânzi (fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a capata aspect de lapte brânzit din cauza alterarii sau a unei greseli de preparare. ♦ Tranz. A opri fermentarea mustului. II. Tranz. si refl. (recipr.) A (se) spinteca, a (se) omorî, a (se) ucide (cu un obiect taios). ♢ Expr. (Absol.) A taia si a spânzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar si abuziv. ♦ A (se) rani cu un instrument taios. ♦ Tranz. A provoca o durere fizica. ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal (în scopul valorificarii). III. 1. Tranz. si refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe. ♢ Expr. (Tranz.) A taia drumul (sau calea) cuiva = a iesi înaintea cuiva spre a-l împiedica sa înainteze, a-l opri din drum. (Refl.) A i se taia cuiva drumurile (sau cararile) = a fi în încurcatura, a i se reduce posibilitatea de a-si aranja treburile. 2. Tranz. A face sa slabeasca sau sa înceteze; a micsora, a slabi, a modera, a atenua, a opri. ♢ Expr. A-i taia (sau, refl., a i se taia) cuiva (toata) pofta = a face sa-si piarda sau a-si pierde cheful, curajul de a (mai) face ceva. A-i taia (cuiva) cuvântul = a descuraja (pe cineva). (Refl.) A i se taia cuiva (mâinile si) picioarele = a-i slabi, a i se muia cuiva (mâinile si) picioarele. ♦ A distruge, a sterge efectul. 3. Tranz. A consfinti încheierea unei tranzactii (prin desfacerea cu palma deschisa a mâinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. ♦ (La jocurile de carti) A desparti în doua pachetul de carti, punând jumatatea de dedesubt deasupra; a juca tinând banca împotriva tuturor celorlalti jucatori. 4. Tranz. si intranz. (Fam.; în expr.) A taia (la) piroane = a spune minciuni. 5. Tranz. (În expr.) A-l taia pe cineva capul = a întelege, a (se) pricepe sa faca un lucru. (Fam.) A spune ce-l taie capul = a spune vrute si nevrute, a vorbi fara rost. 6. Tranz. (Fam.; în expr.) A taia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge. [Pr.: ta-ia] – Lat. •taliare.
ihtiozic, IHTIÓZIC, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de ihtioza. (< fr. ichtyosique)
tăiat, TĂIÁT2, -Ă, taiati, -te, adj. I. 1. Care este despartit, separat în bucati cu ajutorul unui obiect taios sau prin diferite procedee fizice si chimice; despicat. 2. (Despre filele unei carti necitite) Desprins, desfacut la margini. 3. (Despre texte, filme etc.) Din care s-a suprimat o parte. 4. (Despre tesaturi) Destramat în directia firului tesut sau la îndoituri. 5. (Despre anumite preparate culinare) Cu aspect de lapte brânzit, din cauza alterarii sau a unei greseli de preparare. II. Ranit cu un obiect taios. ♦ (Despre pasari, animale) Care a fost sacrificat (în scopul valorificarii). III. 1. (Despre rasuflare, respiratie) Cu ritmul slabit, oprit. 2. (Despre un pachet de carti de joc) Despartit în doua punând jumatatea de dedesubt deasupra. [Pr.: ta-iat] – V. taia.
tămbălău, TĂMBĂLẮU s.n. (Fam.) Zgomot, galagie; p. ext. petrecere zgomotoasa (cu muzica si dans). – Din magh. tombolo.
tărie, TĂRÍE, (rar) tarii, s.f. 1. Forta fizica; putere, vigoare. 2. Capacitate de lupta, putere de afirmare, forta morala; fermitate. 3. Autoritate; stapânire. 4. Soliditate, trainicie; duritate. ♦ Fig. Valoare, valabilitate. 5. (Înv.; concr.) Fortificatie. 6. Moment culminant. 7. Fig. Bolta cereasca, firmament; vazduh. ♦ Altitudine, înaltime; (concr.) vârf, pisc. 8. Grad (mare) de concentratie de alcool, de aroma etc. 9. Intensitate auditiva a unui sunet. – Tare + suf. -ie.
tare, TÁRE, tari, adj., adv. I. Adj. 1. Care are o consistenta solida, care opune rezistenta la apasare si nu poate fi usor patruns, strabatut, desfacut, despicat; lipsit de moliciune, solid; p. ext. trainic, durabil. ♦ Care este mai consistent decât în mod obisnuit; vârtos, des; (despre pâine) uscat; (despre oua) rascopt. ♦ Fortificat, întarit. 2. Care este lipsit de elasticitate, care nu se îndoaie (decât cu greu), fara suplete; (despre pânza sau obiecte de pânza) scrobit, apretat. ♢ Pânza tare = pânza (cu tesatura rara) foarte apretata, folosita în croitorie. 3. (Despre fiinte sau parti ale corpului lor) Care are forta sau rezistenta fizica, voinic, robust, viguros, puternic. ♢ Expr. (A fi) tare de(-o) ureche (sau de urechi) = (a fi) surd. 4. (Despre oameni si despre manifestarile lor) Care este în stare sa reziste, sa faca fata încercarilor, cu vointa ferma, energic, dârz, neclintit. ♢ Expr. (A fi) tare de fire (sau de inima) = (a fi) curajos, rezistent. ♦ (Despre colectivitati) Plin de forta, puternic. ♦ Neînduplecat. 5. Care dispune de putere, de autoritate, care este stapân pe o situatie; atotputernic. ♦ Care poseda cunostinte temeinice într-un domeniu; doct, priceput. 6. (Despre argumente) Convingator, concludent; clar, categoric. 7. (Despre fenomene ale naturii) Care se manifesta cu violenta. ♦ Vorbe (sau cuvinte) tari = vorbe aspre, grele, jignitoare, insultatoare, injurioase. 8. (Despre sunete, zgomote) Care este emis cu putere, care rasuna pâna departe, se aude bine. 9. (Despre aer) Racoros, rece, taios; p. ext. curat, ozonat. ♦ Care produce o impresie puternica asupra organelor de simt; patrunzator, intens, ascutit. 10. (Despre bauturi alcoolice) Care are o concentratie mare de alcool. ♦ (Despre unele substante alimentare, chimice sau medicamentoase) Care are o concentratie mare (si produce un efect puternic); p. restr. picant. 11. (Despre culori) Batator la ochi; viu, puternic, intens, aprins. II. Adv. 1. Foarte, mult, extrem, teribil, grozav. ♢ (Pe lânga adjective sau adverbe, ajuta la formarea superlativului) Îti voi ramâne tare recunoscator. 2. Cu forta, cu intensitate, cu putere. 3. (Pe lânga verbe ca "a vorbi", "a spune", "a cânta" etc.) Cu glas articulat, pentru a fi auzit de cei din jur; cu glas ridicat, pentru a se auzi bine sau departe. 4. Iute, repede. – Lat. talem.
tăvăleală, TĂVĂLEÁLĂ, tavaleli, s.f. 1. Bataie, trânteala; rostogolire. 2. Fig. (În expr.) A (o) duce (sau tine) la tavaleala = a) (despre oameni) a fi rezistent la eforturi fizice; b) (despre lucruri) a nu se strica usor. – Tavali + suf. -eala.
tânji, TÂNJÍ, tânjesc, vb. IV. Intranz. 1. A se afla într-o stare de slabiciune fizica, a fi bolnavicios; a lâncezi. ♦ (Despre plante; p. ext. despre locul unde cresc plante) A se vesteji, a se ofili. ♦ Fig. A stagna. 2. A suferi mult din punct de vedere moral, a se consuma, a se topi. ♦ A dori mult ceva. – Din sl. tonziti.
tel, TEL, teluri, s.n. 1. Instrument de sârma cu mâner folosit în bucatarie pentru a bate albusul de ou, frisca, crema etc. 2. Resort, arc de sârma (de otel) folosit la canapele, somiere, fotolii etc.; drot. ♦ (Rar) Sârma care sustine si întareste forma unui corset. 3. Coarda mica de metal la un instrument muzical. – Din tc. tel.
idiofon, IDIOFÓN adj. (despre instrumente muzicale) care produce sunetele prin punerea în vibratie a propriului corp, fara interventia unei parti auxiliare (gongul, trianglul etc.); autofon. (< fr. idiophone)
idealism, IDEALÍSM s. n. 1. orientare fundamentala în filozofie, opusa materialismului, care considera spiritul, constiinta, gândirea ca factor primordial, iar materia, existenta obiectiva, ca factor secund, derivat. o ~ obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual, pus la baza existentei, ca o realitate independenta de constiinta individului; ~ subiectiv = idealism care indentifica spiritul cu constiinta individuala, negând existenta independenta a realitatii materiale; ~ absolut = idealism care admite identitatea spiritului cu realitatea obiectiva. 2. urmarire dezinteresata a unui ideal. 3. ~ fizic = denumire data interpretarii idealiste a unor concepte ale fizicii contemporane. (< fr. idéalisme)
tempo, TÉMPO s.n. 1. Viteza, iuteala cu care se executa o piesa muzicala, conform continutului si caracterului ei. ♦ Ritm, cadenta. 2. (Lingv.) Viteza de succesiune a silabelor cuvintelor în cursul vorbirii; ritm al vorbirii. – Din it., fr. tempo.
tensor, TENSÓR, tensori, s.m. Obiect matematic definit în cadrul algebrei si geometriei, frecvent utilizat în fizica, reprezentând o generalizare a notiunii de vector. – Din fr. tenseur, germ. Tensor.
sări, SĂRÍ, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre fiinte) 1. A se desprinde de la pamânt, avântându-se în sus printr-o miscare brusca, si a reveni în acelasi loc; a salta. ♦ A dansa, a topai, a zburda. ♢ Expr. (Tranz.) Sare tontoroiul (sau dragaica), se spune despre o persoana neastâmparata. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc în altul prin salturi. ♢ Loc. adv. Pe sarite = a) mergând în salturi; b) trecând peste anumite parti, omitând anumite parti (la o lectura, scriere etc.). ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situatie în alta, de la o idee la alta. 3. A trece peste ceva printr-o saritura; a escalada. ♢ Expr. A sari peste cal = a depasi limita admisa; a exagera. ♢ Tranz. A sarit din doi pasi cele patru trepte. (Expr.) A sari garduri (sau, intranz., peste garduri) = a umbla dupa aventuri amoroase. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. 4. A se ridica brusc de undeva (si a porni). ♢ Expr. A sari (cuiva) de gât = a se repezi sa îmbratiseze pe cineva; a arata cuiva dragoste (exagerata). A-i sari (cuiva) înainte = a alerga în întâmpinarea cuiva. ♦ A se grabi, a se repezi (sa faca ceva); a interveni grabnic într-o actiune, în ajutorul cuiva. ♢ Sariti! = cuvânt prin care se cere ajutor de catre o persoana desperata. ♦ A se repezi cu dusmanie la cineva; a ataca. ♢ Expr. A sari în capul cuiva sau a-i sari cuiva în cap = a certa pe cineva. ♦ A interveni brusc (si neasteptat) într-o discutie; a intra (brusc) în vorba. 5. A se ivi pe neasteptate; a rasari. ♢ Expr. A sari în ochi = a fi evident. II. (Despre lucruri) 1. A se deplasa brusc si cu putere în sus, de obicei sub impulsul unor forte din afara. ♢ Expr. A sari în aer = a se distruge, a se preface în bucati (în urma unei explozii). ♦ Spec. (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc în sus în urma unei lovituri, a atingerii unei suprafete dure etc. Mingea sare. 2. (Cu determinari locale introduse prin prep. "din" sau "de la"). A-si schimba brusc pozitia, a se desprinde brusc din locul în care a fost fixat. ♢ Expr. A-i sari (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emotiona tare. A-i sari (cuiva) tandara (sau tâfna, mustarul) = a se înfuria, a se mânia. A-i sari (cuiva) ochii (din cap) = a) exprima superlativul unei stari de suferinta fizica; b) (în imprecatii si în juraminte) Sa-mi sara ochii daca te mint. A-si sari din minti = a înnebuni. A-si sari din tâtâni (sau din balamale, din fire) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A tâsni, a împrosca. [Prez. ind. si: (pop.) sar, sai] – Lat. salire.
iatromanţie, IATROMANŢÍE s. f. prezicere prin care se pretindea a se indica bolile de care suferea cineva, tratamentul si evolutia lor. (< fr. iatromancie)
iatrofizică, IATROFÍZICĂ s. f. conceptie materialist-mecanicista care explica procesele fiziologice prin legi ale fizicii. (< fr. iatrophysique)
teodolit, TEODOLÍT, teodolite, s.n. Instrument optic pentru masurarea unghiurilor orizontale si verticale, alcatuit dintr-o luneta mobila, care se poate roti în fata unui cadran împartit în grade, si folosit în lucrarile geodezice si topografice. [Pr.: te-o-] – Din fr. théodolite.
teorbă, TEÓRBĂ, teorbe, s.f. Instrument muzical mai mare decât lauta, care are coarde speciale pentru sunetele grave. [Pr.: te-or-] – Din fr. théorbe.
colecist, COLECÍST, colecisturi, s.n. (Anat.) Vezicula biliara. – Din fr. cholécyste.
colecistectomie, COLECISTECTOMÍE, colecistectomii, s.f. (Med.) Extirpare chirurgicala a veziculei biliare. – Din fr. cholécystectomie.
colecistită, COLECISTÍTĂ, colecistite, s.f. Inflamatie a veziculei biliare. – Din fr. cholécystite.
colecistografie, COLECISTOGRAFÍE, colecistografii, s.f. Radiografie a veziculei biliare dupa introducerea în organism a unei substante de contrast. – Din fr. cholécystographie.
colenchim, COLENCHÍM s.n. Ţesut de sustinere din organele tinere, în curs de crestere, ale plantelor, format din celule vii, cu membranele celulozice puternic si inegal îngrosate. – Din fr. collenchyme.
coloană, COLOÁNĂ, coloane, s.f. 1. Stâlp cilindric de marmura, piatra, lemn etc., destinat sa sustina o parte dintr-un edificiu sau sa-l înfrumuseteze. ♦ (Anat.) Coloana vertebrala = totalitatea vertebrelor reunite cap la cap, formând axul de sustinere a scheletului la animalele vertebrate; sira spinarii. 2. (Fiz.) Masa cilindrica a unui fluid, închisa într-un tub sau tâsnind cu putere dintr-o conducta sau dintr-un rezervor. Coloana de mercur. 3. Fiecare dintre sectiunile verticale în care se împarte o pagina tiparita de ziar, revista etc. si care este despartita de celelalte printr-o linie neagra verticala sau printr-un spatiu alb; p. ext. continutul unei astfel de despartituri. ♢ Expr. A pune (pe cineva) pe doua coloane = a demonstra ca cineva a plagiat, expunând, în coloane alaturate, textul plagiatorului si originalul folosit de acesta. ♦ Rubrica într-un formular, registru etc. 4. Sir de cifre asezate unele sub altele într-un tabel, într-o matrice etc. pentru a putea fi adunate. 5. Nume dat mai multor aparate folosite în chimie si în industria chimica, alcatuite dintr-o manta cilindrica verticala de metal, de sticla etc. care contine materiale adsorbante sau talere de forma speciala, materiale filtrante etc. 6. Formatie realizata prin dispunerea în adâncime a unitatilor militare în vederea deplasarii lor. ♦ (Si în sintagma coloana de mars) Grup de oameni, de soldati, de vehicule etc. care se deplaseaza pe acelasi itinerar în siruri paralele. 7. (Cin.; în sintagma) Coloana sonora = ansamblu de sunete (cuvinte, muzica etc.) care însotesc imaginile unui film; pista sonora. – Din fr. colonne.
humorescă, HUMORÉSCĂ s. f. piesa muzicala instrumentala în forma libera, cu caracter umoristic. (< germ. Humoreske, fr. humoresque)
termenvox, TERMENVÓX, termenvoxuri, s.n. Aparat muzical electronic la care executia se face prin miscarea mâinii în apropierea unei antene. – Din engl. termenvox.
terminat, TERMINÁT2, -Ă, terminati, -te, adj. 1. (Despre actiuni) Care a fost dus pâna la capat; sfârsit. 2. (Fam.; despre oameni) Pentru care nu mai exista sanse de revenire la situatia mai buna de dinainte; sfârsit din punct de vedere material, fizic sau moral. – V. termina.
termionică, TERMIÓNICĂ s.f. Capitol al fizicii care studiaza emisia electronilor sau a ionilor de catre substante încalzite la temperaturi (foarte) înalte. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. thermionique, engl. thermionics.
termochimie, TERMOCHIMÍE s.f. Ramura a chimiei fizice care se ocupa cu studiul efectelor termice ce însotesc reactiile chimice si unele procese fizico-chimice. – Din fr. thermochimie.
termocinetică, TERMOCINÉTICĂ s.f. Ramura a fizicii moleculare care studiaza transferul de caldura. – Termo- + cinetica.
termodinamic, TERMODINÁMIC, -Ă, termodinamici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Parte a fizicii al carei obiect de studiu îl constituie starile de echilibru ale sistemelor fizice si proprietatile generale ale proceselor care conduc spre astfel de stari, procese în care pot interveni si fenomene termice; studiul relatiilor dintre fenomenele mecanice si cele calorice. 2. Adj. Care apartine termodinamicii (1), privitor la termodinamica, de termodinamica. – Din fr. thermodynamique.
termoelectricitate, TERMOELECTRICITÁTE s.f. Parte a fizicii care studiaza efectele aparute în conductoare sau în semiconductoare si care constau în interactiuni între efectele termice si cele electrice. – Din fr. thermo-électricité.
termologie, TERMOLOGÍE s.f. Parte a fizicii care studiaza caldura. – Din fr. thermologie.
termometrie, TERMOMETRÍE s.f. Parte a fizicii care se ocupa cu masurarea temperaturilor. – Din fr. thermométrie, germ. Thermometrie, engl. thermometry.
tomtom, TOM-TOM, tom-tomuri, s.n. Toba de dimensiuni mici folosita în muzica moderna si de jaz. – Din engl. tom-tom.
tonalitate, TONALITÁTE, tonalitati, s.f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Raportul dintre sunetele unei scari muzicale fata de acordul ei principal. 2. (Lingv.) Înaltime caracteristica a unei vocale în scara normala a tonurilor. ♦ Intonatie deosebita în unele limbi a unor cuvinte cu sens diferit care se scriu la fel. II. 1. Ton2 (II 1). 2. Ton2 (II 2). ♦ Ambianta cromatica specifica unui tablou. – Din fr. tonalité.
tonic, TÓNIC, -Ă, tonici, -ce, adj., subst. 1. Adj. (Despre vocale sau silabe) Care poarta accentul, pe care cade accentul. ♢ Accent tonic = accentul muzical al vocalelor si al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. 2. S.f. (Muz.) Treapta întâi a modurilor major sau minor. ♦ Acord construit pe treapta întâi a modului major sau minor. 3. Adj., s.n. (Substanta, medicament) care are proprietatea de a fortifica un organism; întaritor, fortifiant. – Din fr. tonique, it. tonico.
tonometrie, TONOMETRÍE s.f. 1. Capitol al chimiei fizice care studiaza presiunea de vapori a solutiilor nevolatile, în scopul determinarii greutatii moleculare a substantelor dizolvate. ♦ Masurarea presiunii de vapori a unei solutii. 2. (Med.) Masurare a tensiunii (intraoculare). – Din fr. tonométrie, germ. Tonometrie.
tortura, TORTURÁ, torturez, vb. I. Tranz. A supune (pe cineva) la chinuri fizice violente; a schingiui; p. ext. a supune (pe cineva) la chinuri morale; a chinui. ♦ (Despre stari sufletesti) A roade, a framânta, a obseda în mod dureros. ♦ Fig. A forta, a stâlci, a poci cuvintele, stilul, limba, versul etc. – Din fr. torturer.
tetanie, TETANÍE, tetanii, s.f. Sindrom caracterizat prin contractia muschilor si întepenirea membrelor, ca urmare a anumitor boli sau a unor stari fizice exceptionale. – Din fr. tétanie.
tetracord, TETRACÓRD, tetracorduri, s.n. 1. Lira antica cu patru coarde. 2. Sir de patru sunete dintr-o scara muzicala. – Din fr. tétracorde.
horoscop, HOROSCÓP s. n. 1. tabel sinoptic cu pozitia astrilor în momentul nasterii unui copil, pe baza caruia astrologii prezic viitorul acestuia. 2. prezicere astrologica a destinului. 3. rubrica în unele publicatii continând preziceri pentru cei nascuti în fiecare dintre cele 12 zodii. (< fr. horoscope, lat. horoscopus, gr. horoskopos)
tizic, TIZÍC, tizicuri, s.n. Un fel de turta prismatica facuta din baliga amestecata cu paie, folosita de tarani drept combustibil sau ca material de constructie. – Din tc. tezek.
tobă, TÓBĂ, tobe, s.f. 1. Instrument muzical de percutie, format dintr-un cilindru scurt, larg si gol, de lemn sau de metal, pe fundurile caruia este întinsa câte o membrana de piele, care, lovita (cu doua baghete), produce sunete. ♢ Expr. A bate toba = a) a bate ritmic cu degetele într-un obiect (din nervozitate sau din nerabdare); b) (fam.) a avea accese de tuse, a tusi; c) (fam.) a divulga un secret, a lansa tot felul de stiri. A bate toba (la urechea) surdului = a vorbi cuiva degeaba, a sfatui pe cineva zadarnic, a nu fi ascultat. A face (pe cineva) toba de bataie sau a face (cuiva) pântecele (sau spinarea) toba = a bate zdravan (pe cineva). A fi (sau a iesi) toba de carte (sau de învatatura) = a fi foarte învatat. A umbla cu toba sau a-i bate (cuiva) toba sau a vinde averea (cuiva) cu toba = a vinde lucrurile sau averea cuiva la licitatie publica. 2. Nume dat mai multor obiecte de lemn sau de metal, fixe sau mobile, în forma de cilindru gol. ♢ Toba de esapament = cutie cilindrica la motoarele cu ardere interna, care amortizeaza zgomotul produs la evacuarea gazelor de ardere. ♦ Organ de masina folosit pentru transmiterea unei forte de tractiune prin intermediul unui cablu sau al unui lant. ♦ Cutie metalica de forma rotunda sau dreptunghiulara, în care se bobineaza filmul pentru unele aparate de proiectie. 3. Mezel preparat din bucatele de carne, de slanina, de maruntaie etc. introduse în membrana care formeaza stomacul porcului. 4. (La jocul de carti) Caro. [Var.: (înv. si pop.) dóba s.f.] – Din magh. dob.
transcalculare, TRANSCALCULÁRE s.f. Complex de operatii necesare pentru calculul coordonatelor unui punct geodezic sau topografic într-un sistem de proiectie cartografica sau de axe de coordonate dat, luând ca baza aceste date dintr-un alt sistem si folosind relatiile matematice de legatura. – Trans- + calculare.
transcrie, TRANSCRÍE, transcriu, vb. III. Tranz. 1. A scrie din nou (pe alta foaie) un text fara modificari, a face o copie scrisa; a copia. ♦ A înscrie, a înregistra, a copia un act, o conventie etc. într-un registru public special. 2. A transpune în scris un text dintr-un alfabet în altul, de pe o banda de magnetofon etc. ♦ A nota în scris (cu semne speciale) elementele unui grai, ale unui dialect etc. 3. A prelucra o bucata muzicala scrisa pentru un anumit instrument sau pentru o anumita voce, spre a fi cântata la alt instrument sau de alta voce. – Din fr. transcrire (dupa scrie).
transcriitor, TRANSCRIITÓR, -OÁRE, transcriitori, -oare, s.m. si f. (Rar) Persoana care transcrie un text literar, o bucata muzicala etc. – Transcrie + suf. -tor.
transformator, TRANSFORMATÓR, -OÁRE, transformatori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care transforma, preface, preschimba. 2. S.n. Aparat, masina, instalatie care serveste la transformarea energiei, tensiunii etc. unui sistem fizic (primar) în energia, tensiunea etc. altui sistem fizic (secundar) cu modificarea adecvata a anumitor marimi de stare. – Din fr. transformateur.
trage, TRÁGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a misca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ♢ Expr. A trage (pe cineva) de mâneca = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atentia spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de par = a fi relatat în mod exagerat, fortat, tendentios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecata = a cita pe cineva în fata justitiei. A trage pe sfoara = a pacali. A trage pe roata = a supune torturii cu ajutorul rotii de tortura. A trage la raspundere = a cere cuiva sa dea socoteala de faptele sale, a face raspunzator. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situatie grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasa, sortita esecului. ♦ (Cu complementul "clopotul") A face sa sune (prin deplasare într-o parte si în alta). ♦ A întinde, a încorda un fir, o sfoara (smucind). ♢ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o actiune reprobabila); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî dupa sine. ♢ Expr. A trage targa pe uscat = a trai în lipsuri, în saracie; a o scoate greu la capat. A trage un picior sau a trage piciorul = a schiopata. ♦ (Despre animale de tractiune) a face ca un vehicul sa se deplaseze (ducându-l dupa sine). 3. Tranz. A pune (sau a scoate) (de) pe sine un obiect de îmbracaminte sau de încaltaminte; a înfunda pe cap o boneta, o caciula; a duce un accesoriu de îmbracaminte înspre o parte a corpului (spre a o acoperi); a aranja, a potrivi. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântari, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascutit). 6. Tranz. A îndrepta si a opri un vehicul, o ambarcatie la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A se opri undeva spre a fi gazduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. 8. Refl. si intranz. (Reg. si fam.; urmat de determinari locale introduse prin prep. "la") A se duce (mânat de o dorinta), a se îndrepta spre o tinta. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simti atras catre... ♦ Intranz. A prevesti o anumita stare. Trage a rau. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ♢ Expr. (Tranz.) A-si trage mâna de deasupra cuiva = a înceta sa mai ocroteasca pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a patimi. ♢ Expr. A trage o spaima = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecintele unui fapt reprobabil; a ispasi. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage. ♢ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învataminte din (sau de pe urma)... = a învata (dintr-o experienta). ♢ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma)... = a avea, a obtine un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig (în expr.) A trage cu urechea = a-si încorda auzul pentru a prinde zgomote usoare, vorbe soptite; a asculta pe furis. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furis, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ♢ Expr. A-si trage sufletul (sau rasuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, batrânetii etc.; a se odihni dupa un efort greu. (Intranz.) A trage sa moara = a fi în agonie, a-si trai ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiti, a bea. ♢ Expr. (Absol.) A trage la masea (sau la mustata) = a fi betiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ♢ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a sterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (În diverse procese de munca sau în actiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reiesind din determinari) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o tesatura) la piua = a supune o tesatura unei operatii mecanice la piua, pentru a o face mai deasa. A trage la tipar = a tipari. A trage la sapirograf = a sapirografia. A trage pe piatra (sau pe amnar, pe curea) = a ascuti. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopata) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spata. ♢ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barba = a freca de barba un ban câstigat (în credinta superstitioasa ca acest gest atrage un câstig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoana cu trupul subtire, mladios. ♦ A întinde si a subtia un material ductil, trecându-l printr-o filiera. ♦ Refl. (În expr.) A se trage la fata (sau la obraji, la chip) = a slabi, a avea figura obosita, palida. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu placere, cu multa energie, cu pasiune. ♢ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descarca o arma spre tinta, a face ca proiectilul, sageata etc. sa porneasca spre tinta. 5. Tranz. A freca o anumita regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A frictiona. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subîntelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învalui pe cineva, provocându-i o senzatie neplacuta de racoare (urmata adesea de îmbolnavire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...). [Perf. s. trasei, part. tras] – Lat. •tragere (= trahere).
transpoziţie, TRANSPOZÍŢIE, transpozitii, s.f. (Rar) Transpunere. ♦ Spec. (Mat.) Permutare a doua litere într-o formula. ♦ Spec. Schimbare a pozitiei unor atomi sau a unor radicali dintr-o molecula a unei substante (care determina formarea unui nou compus). ♦ Spec. Transcriere sau executare a unei compozitii muzicale în alta tonalitate. – Din fr. transposition.
transpune, TRANSPÚNE, transpún, vb. III. 1. Tranz. A muta, a schimba ceva dintr-un loc în altul, dintr-o stare sau dintr-o situatie în alta. ♦ Fig. A da expresie în scris, pe scena, pe ecran etc.; a reda, a pune pe hârtie, în versuri, pe scena etc. ♦ A transcrie sau a executa o compozitie muzicala în alta tonalitate decât aceea în care a fost scrisa initial. ♦ A muta un termen dintr-o parte a unei ecuatii în alta (schimbându-i semnul). 2. Refl. Fig. A se situa cu mintea, cu imaginatia etc. în alta situatie sau în alt timp. – Trans- + pune (dupa fr. transposer, lat. transponere).
tranşant, TRANSÁNT, -Ă, transanti, -te, adj. Care nu admite contrazicere; categoric, hotarât. ♦ (Despre culori) Care se opune puternic una alteia. – Din fr. tranchant.
tratament, TRATAMÉNT, tratamente, s.n. 1. Fel de a se purta cu cineva, atitudine, comportare fata de cineva. 2. Îngrijire medicala; ansamblu de mijloace igienice, dietetice, medicamentoase, balneare, climaterice etc. cu care se trateaza o boala; spec. mod, metoda, mijloc terapeutic folosit în combaterea bolilor. 3. Ansamblul operatiilor tehnice, fizice, chimice, biologice etc. executate asupra unui material sau a unui organism etc. pentru a obtine modificari de calitate, de forma, de structura etc. în scop industrial, economic sau stiintific. 4. (Fon.) Evolutie, modificare, schimbare. – Din it. trattamento, fr. traitement.
traumatizat, TRAUMATIZÁT, -Ă, traumatizati, -te, adj. 1. Care a suferit un traumatism fizic sau psihic. 2. Care nu mai reactioneaza, insensibil la orice excitant în urma unei traume psihice suferite. – V. traumatiza.
trăda, TRĂDÁ, tradez, vb. I. 1. Tranz. A însela în mod voit si perfid încrederea cuiva, savârsind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dusmanul etc. ♦ A fi neloial fata de cineva sau de ceva. ♦ A se abate de la o linie de conduita, a dovedi inconsecventa fata de o actiune, de o idee etc. ♦ A comite o infidelitate în dragoste sau în casnicie; a însela. 2. Tranz. (Despre facultati fizice sau psihice) A nu mai functiona (bine), cauzând dificultati. Memoria îl tradeaza. 3. Tranz. si refl. A (se) da pe fata; a (se) da de gol. – Din lat. tradere.
trăire, TRĂÍRE s.f. 1. Faptul de a trai; vietuire. 2. Proces sufletesc, experienta sufleteasca (traite cu intensitate). 3. Metoda metafizica de cunoastere care pretinde ca se poate ajunge la cunoasterea întregii realitati pe baza experientei psihice subiective; totalitatea proceselor psihice care servesc ca mijloc de cunoastere, ale acestei metode. – V. trai.
tuşeu, TUSÉU, tuseuri, s.n. 1. Palpare a unui organ anatomic, intern sau a unei cavitati anatomice naturale, spre a constata starea lor; metoda de investigarea unei cavitati naturale. 2. Felul în care un pianist atinge clapele pianului în timpul executiei unei piese muzicale. 3. (Impr.) Tusa1 (IV). – Din fr. toucher.
trece, TRÉCE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fara a se opri, printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, a strabate un loc fara a se opri, a-si urma drumul, a fi în trecere pe undeva. ♢ Expr. A trecut baba cu colacii = e prea târziu, n-ai prins momentul, ai scapat ocazia. ♦ A merge rânduri-rânduri, formând un convoi, o coloana; a se succeda, a se perinda. ♢ Expr. (Tranz.) A trece în revista = a) a inspecta trupele adunate în acest scop (într-o anumita formatie); b) a lua în consideratie fapte, evenimente în succesiunea si desfasurarea lor. 2. Intranz. A merge într-o anumita directie, spre o anumita tinta, cu un anumit scop. ♦ (Despre ape curgatoare, despre drumuri, sosele etc.) A avea cursul sau traseul prin... 3. Intranz. A se abate din drum pe undeva sau pe la cineva, a face o (scurta) vizita cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A ocoli. ♢ Expr. A trece cu vederea = a) a nu lua în seama (pe cineva sau ceva), a nu da importanta cuvenita, a neglija, a omite; b) a nu lua ceva în nume de rau, a nu tine seama de...; a ierta, a uita. 5. Intranz. (Adesea fig.) A depasi, a merge mai departe de..., a lasa în urma. 6. Tranz. A sari, a pasi peste un obstacol, peste o bariera, pentru a ajunge dincolo sau de cealalta parte. ♢ Expr. A trece hopul = a scapa de o greutate, de o primejdie. Nu zi hop pâna nu treci santul = nu te lauda prea devreme cu o izbânda înca nesigura. ♦ A strabate un drum de-a curmezisul; a traversa. ♦ Intranz. A pasi peste cineva sau ceva, calcând în picioare, zdrobind. ♢ Expr. A trece peste cineva = a desconsidera, a dispretui pe cineva. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste...). 8. Tranz. A atinge un corp, un obiect cu o miscare usoara de alunecare pe suprafata lui. ♢ Expr. (Intranz.) A trece cu buretele peste ceva = a da uitarii ceva, a ierta greselile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin..., peste..., pe dupa... 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. ♢ Expr. A trece la cineva sau în rândurile cuiva (sau a ceva) ori de partea cuiva = a se ralia la ceva (sau cu cineva). ♦ Fig. (Determinat prin "în cealalta lume", "din lume", "din viata" etc.) A muri. ♦ A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o actiune cu alta. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mâna în mâna. de la unul la altul, din om în om) pâna la... ♦ Tranz. A da, a transmite ceva. 12. Intranz. A-si îndrepta atentia spre o noua îndeletnicire, spre un nou câmp de activitate; a începe sa se ocupe cu altceva, a se apuca de altceva. ♢ Expr. A trece la fapte = a actiona. 13. Tranz. A introduce, a înregistra, a înscrie (într-un registru, într-o rubrica, într-o clasificare); a repartiza pe cineva undeva. ♦ A înscrie un bun pe numele cuiva. 14. Tranz. A sustine cu succes un examen; a declara reusit, admis; a fi promovat într-o clasa superioara. II. 1. Intranz. si tranz. A parcurge un drum sau un spatiu limitat, îngust. ♢ Expr. A-i trece cuiva printre degete, se spune când cineva lasa sa-i scape ceva, când pierde ceva. Îi trec multi bani prin mâini, se spune când cineva cheltuieste fara socoteala, când risipeste bani multi. ♦ Tranz. A supune unei operatii de filtrare, de cernere, de strecurare. ♦ Intranz. A strabate greu un spatiu îngust, a-si face drum (cu greu) printr-un spatiu îngust; a razbate. ♢ Expr. A trece ca un câine prin apa = a nu se alege (din viata, din scoala etc.) cu nici o experienta, cu nici o învatatura. A trece prin foc si prin apa = a îndura multe nevoi si necazuri, a razbate prin multe greutati. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat; a fi supus ia... 3. Intranz. A iesi de partea cealalta (facând o spartura, o taietura, o deschizatura); a strapunge. ♢ Expr. A trece (pe cineva) pe sub ascutisul sabiei (sau sub sabie, sub palos) = a omorî. ♦ (Rar; despre agenti fizici sau chimici; cu determinari introduse prin prep. "prin") A patrunde în întregime prin... 4. Tranz. (Despre anumite stari fiziologice) A cuprinde, a coplesi pe cineva (fara a putea fi oprit). III. 1. Intranz. (Despre unitati de timp) a se scurge, a se desfasura (apropiindu-se de sfârsit). ♢ Expr. Mai trece ce mai trece... = dupa o bucata de vreme..., dupa un timp (nu prea lung). Nu e timpul trecut (sau vremea trecuta) = nu e prea târziu, mai e timp. ♦ Refl. A lua sfârsit: a nu mai fi actual. 2. Intranz. A disparea, a pieri (dupa o bucata de vreme). ♦ (Despre suferinte, necazuri, boli etc.) A înceta sa mai existe, sa se mai faca simtit sa mai actioneze. 3. Tranz. A petrece un timp, o epoca din viata. ♢ Expr. A-si trece vremea = a-si folosi vremea fara rost. A-si trece din vreme = a-si petrece timpul mai usor, mai repede. ♦ Refl. (Înv.) A se întâmpla, a se petrece. 4. Intranz. A depasi o anumita vârsta, o anumita limita de timp. 5. Refl. A-si pierde vigoarea, fragezimea tineretii; a îmbatrâni. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt. ♦ (Despre plante) A se vesteji, a se stinge. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decât o anumita marime, valoare, cantitate; a depasi. ♢ Expr. Treaca de la mine (sau de la tine etc.), se spune când se face o concesie. ♦ A ajunge pâna dincolo de... ♦ Tranz. (Înv. si reg.) A depasi limita obisnuita, normala. ♢ Expr. (Refl.; pop.) A se trece din pahare (sau din baut) = a bea prea mult; a se ameti de bautura. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios; a se emotiona. A trece masura = a exagera. V. 1. Refl. (Pop.: în forma negativa) A nu putea fi luat în seama; a nu avea crezare, a nu avea trecere. ♦ Tranz. A nu ierta, a nu îngadui. 2. Intranz. A fi considerat..., a fi luat drept... 3. Intranz. (Rar) A se transforma, a se preface în... – Lat. traicere.
trata, TRATÁ, tratez, vb. I. 1. Tranz. A avea fata de cineva sau de ceva o anumita comportare, a se purta cu cineva într-un anumit fel. 2. Tranz. A oferi unui oaspete mâncare, bautura; a ospata. 3. Tranz. si refl. A (se) supune unui tratament medical. 4. Tranz. A discuta o chestiune economica, sociala, politica etc., cu scopul de a ajunge la o întelegere, la încheierea unei conventii etc.; a duce tratative. 5. Tranz. A dezvolta, a expune (în scris sau oral) o tema stiintifica, literara etc. 6. Tranz. A supune unui tratament (3). ♦ Spec. A supune semintele si plantele actiunii unor agenti chimici sau fizici care distrug germenii bolilor. [Var.: (înv.) tractá vb. I] – Din it. trattare, lat. tractare.
turnesol, TURNESÓL s.n. Materie coloranta extrasa din unele specii de licheni, folosita ca reactiv chimic pentru determinarea caracterului acid sau bazic al unei solutii sau al unei substante. – Din fr. tournesol.
holism, HOLÍSM s. n. conceptie metafizica idealista care sustine principiul întregului asupra partilor si al ireductibilitatii lui la suma elementelor componente. (< fr. holisme)
tremolo, TRÉMOLO, tremolouri, s.n. Usoara tremuratura produsa, la executarea unei bucati muzicale cu un instrument sau cu vocea, prin repetarea rapida a unuia sau a mai multor sunete. [Acc. si: tremoló, tremólo. – Var.: trémol s.n.] – Din it. tremolo, fr. trémolo.
trepetnic, TREPÉTNIC, trepetnice, s.n. Carte populara care cuprinde preziceri facute pe baza interpretarii unor miscari musculare involuntare. – Din sl. trepetĩnikŭ.
trianglu, TRIÁNGLU, triangluri, s.n. Instrument muzical de percutie facut dintr-o bara cilindrica de otel îndoita în forma de triunghi, care se loveste cu o bagheta din acelasi material; triunghi (3). [Pr.: tri-an-] – Din fr. triangle.
triangulaţie, TRIANGULÁŢIE, triangulatii, s.f. Ansamblu de operatii geodezice care au ca scop stabilirea foarte precisa a coordonatelor unui numar de puncte de pe teren, prin intermediul unor triunghiuri ale caror vârfuri sunt aceste puncte. ♦ Retea de triunghiuri stabilita pe teren, care constituie baza oricarei masuratori topografice. [Pr.: tri-an-] – Din fr. triangulation.
tribazic, TRIBÁZIC, tribazici, adj. (În sintagma) Acid tribazic = acid care, prin disociere, pune în libertate trei ioni de hidrogen. – Din fr. tribasique.
trifazat, TRIFAZÁT, -Ă, trifazati, -te, adj. 1. (Despre unele circuite electrice) Format din trei circuite monofazate de curent alternativ, care nu sunt în legatura de faza unele cu altele; trifazic. 2. (Despre masini electrice) Care functioneaza cu un circuit electric trifazat (1). 3. (Despre sisteme fizico-chimice) Format din trei faze. – Din fr. triphasé.
trifazic, TRIFÁZIC, -Ă, trifazici, -ce, adj. Trifazat (1). – Cf. t r i f a z a t.
histonă, HISTÓNĂ s. f. proteina cu proprietati bazice, în nucleul celulelor. (< fr. histone)
histidină, HISTIDÍNĂ s. f. aminoacid bazic natural, care se gaseste în numeroase tesuturi vegetale si animale. (< fr. hystidine)
trudi, TRUDÍ, trudesc, vb. IV. Intranz. si refl. (Pop.) 1. A munci din greu, a depune mari eforturi (fizice sau intelectuale); a se sili, a se osteni. 2. A se cazni, a se chinui. ♦ Tranz. (Înv. si pop.) A supune la chinuri, la torturi; a tortura, a chinui. – Din sl. truditi.
trupesc, TRUPÉSC, -EÁSCĂ, trupesti, adj. Privitor la trup, care tine de trup; fizic. ♦ Senzual; sexual. – Trup + suf. -esc.
trupeş, TRÚPES, -Ă, trupesi, -e, adj. (Pop.) Bine conformat din punct de vedere fizic; robust, voinic. ♦ (Peior.) Gras. – Trup + suf. -es.
trupeşie, TRUPESÍE s.f. (Pop.) Constitutie fizica robusta. – Trupes + -suf. -ie.
trupeşte, TRUPÉSTE adv. Din punctul de vedere al trupului, relativ la trup; fiziceste. – Trup + suf. -este.
recitant, RECITÁNT, -Ă, recitanti, -te, adj., s.m. 1. Adj. (Despre voci sau instrumente) Care executa singur partea principala a unei bucati muzicale. 2. S.m. Persoana care, într-un oratoriu sau într-o cantata, interpreteaza recitative. – Din fr. récitant.
recitativ, RECITATÍV, recitative, s.n. Gen de muzica vocala (executata de solist), cu sau fara acompaniament instrumental, care, prin intonatii si prin ritmica asemanatoare vorbirii, se apropie de declamatie si care, în opera, comenteaza actiunea si face legatura între arii. – Din fr. récitatif.
recoace, RECOÁCE, recóc, vb. III. Tranz. A trata termic un material în stare solida prin încalzirea pâna la o anumita termperatura, urmata de o racire (înceata), în scopul de a-i îmbunatati proprietatile fizico-chimice, mecanice, tehnologice etc.; a efectua operatia de recoacere. – Re1- + coace.
recoacere, RECOÁCERE, recoaceri, s.f. Actiunea de a recoace si rezultatul ei. ♦ Tratament termic aplicat, în scopul îmbunatatirii calitatilor structurale si fizico-chimice, unor piese sau materiale metalice. – V. recoace.
tril, TRIL, triluri, s.n. Ornament muzical constând din executarea rapida (si prelungita), cu vocea sau cu un instrument, a unui sunet de baza cu unul alaturat lui; p. ext. cântecul unor pasari care produce un efect sonor similar cu cel definit mai sus. – Din it. trillo.
trilogie, TRILOGÍE, trilogii, s.f. Serie de trei opere literare (dramatice ori epice) sau muzicale, apartinând aceluiasi autor, care formeaza o unitate, având personaje comune si reprezentând de obicei trei momente succesive din viata acestora (sau a urmasilor lor). – Din fr. trilogie.
tubă, TÚBĂ, tube, s.f. Instrument muzical de suflat din alama, cu registru grav, format dintr-un pavilion larg, un tub rasucit si un mecanism de pistoane. – Din fr., lat. tuba.
histerocistopexie, HISTEROCISTOPEXÍE s. f. fixare chirurgicala a uterului si a vezicii la peretele abdominal. (< engl. hysterocystopexy)
tunicier, TUNICIÉR, tunicieri, s.m. (La pl.) Încrengatura de animale marine cu corpul în forma de sac sau de butoi, acoperit cu o teaca formata dintr-o substanta celulozica (Urochordata); (si la sg.) animal din aceasta încrengatura; urocordat. [Pr.: -ci-er] – Din fr. tuniciers.
trio, TRÍO, triouri, s.n. 1. Compozitie sau parte dintr-o compozitie muzicala scrisa pentru trei voci sau pentru trei instrumente; grupul celor trei executanti sau al celor trei instrumente care executa o asemenea compozitie. ♦ Partea de la mijloc, mai melodioasa si mai linistita, a unor compozitii muzicale. 2. (Fam.) Grup de trei persoane (care se afla mereu împreuna). – Din it., fr. trio.
trişcă, TRÍSCĂ, triste, s.f. Vechi instrument muzical popular de suflat, facut din trestie, soc etc., asemanator cu un fluier fara gauri. ♦ Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului; turloi. – Et. nec.
tritiu, TRÍTIU s.n. Izotop greu, radioactiv, al hidrogenului, cu numar de masa 3, instabil, folosit în fizica nucleara. – Din fr. tritium.
tulburare, TULBURÁRE, tulburari, s.f. Actiunea de a (se) tulbura si rezultatul ei. 1. Pierdere a limpezimii, a transparentei unui lichid (din cauza impuritatilor). 2. Învolburare a unei ape, a atmosferei etc.; fig. neastâmpar. 3. Fig. Neliniste sufleteasca, îngrijorare, framântare, emotie. ♦ Mânie, furie. 4. Fig. Tumult, dezordine, razvratire, rascoala. 5. Fig. Dereglare a functiei unui organ anatomic, a unei facultati fizice sau psihice. [Var.: turburáre s.f.] – V. tulbura.
tulburat, TULBURÁT, -Ă, tulburati, -te, adj. 1. (Despre lichide) Lipsit de transparenta, de limpezime, amestecat cu impuritati. ♦ (Despre ape) Zbuciumat, agitat, învolburat. ♦ (Despre cer) Înnorat, cetos, posomorât. 2. Fig. (Despre oameni si despre manifestarile lor). Nelinistit, zapacit, zbuciumat, agitat. ♦ Mânios, furios. ♦ (Despre functia unor organe sau facultati fizice ori psihice) Care si-a pierdut echilibrul normal, care s-a dereglat. [Var.: turburát, -a adj.] – V. tulbura.
tangara, TANGARÁ, tangarale, s.f (Înv.) Instrument muzical turcesc cu coarde, asemanator cu tambalul. – Et. nec.
hipozom, HIPOZÓM, -Ă adj. insuficient dezvoltat fizic. (< fr. hyposome)
reconforta, RECONFORTÁ, reconfortez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) reface din punct de vedere fizic; a (se) întari, a (se) fortifica, a (se) întrema. ♦ Tranz. Fig. A reda cuiva energia, încrederea, curajul. – Din fr. réconforter.
reconfortant, RECONFORTÁNT, -Ă, reconfortanti, -te, adj. Care reconforteaza, care restabileste, care întareste fortele fizice sau psihice; întaritor. ♦ (Substantivat, n.) Substanta, medicament care reconforteaza. – Din fr. réconfortant.
radio, RÁDIO2, radiouri, adj. invar., s.n. I. Adj. invar. 1. Referitor la radioreceptoare. 2. Referitor la emisiunile difuzate prin radio2 (2). 3. Referitor la radiatia electromagnetica, de radiatie electromagnetica. II. S.n. 1. Instalatie de transmitere a sunetelor prin unde electromagnetice, cuprinzând aparatele de emisiune si pe cele de receptie. 2. Spec. Aparat de receptie radiofonica; radioreceptor. 3. Sistemul si activitatea de difuzare a programelor de stiri, de muzica etc. prin radio2 (2). 4. Institutie care dirijeaza si coordoneaza problemele referitoare la radio2 (I,3) [Pr- -di-o] – Din fr. radio, germ. Radio.
radioelectricitate, RADIOELECTRICITÁTE s.f. Parte a fizicii care studiaza oscilatiile de înalta frecventa si undele electromagnetice, precum si aplicatiile acestora în radiocomunicatii, în radiolocatie etc. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radioélectricité.
radiofizică, RADIOFÍZICĂ s.f. Disciplina care studiaza producerea si propagarea undelor electromagnetice, influenta starii atmosferei asupra acestora etc. constituind baza fizica a radiotehnicii. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiophysique.
radiogazetă, RADIOGAZÉTĂ, radiogazete, s.f. Emisiune de stiri, comentarii, muzica etc. transmisa prin radio2. [Pr.: -di-o-] – Radio2 + gazeta.
radiogeodezie, RADIOGEODEZÍE s.f. Domeniu al geodeziei care se ocupa de masurarea distantelor dintre punctele geodezice cu aparatura radio de mare precizie. [Pr.: -di-o-ge-o-] – Radio1- + geodezie.
radiu, RÁDIU s.n. Element radioactiv care se gaseste în minereurile de uraniu, folosit în medicina si în fizica nucleara. [Var.: rádium s.n.] – Din fr. radium.
ragtime, RAGTIME s.n. 1. Tip de piesa muzicala în ritm de jaz, nascuta din fuziunea folclorului negru cu muzica de dans. ♢ (Adjectival) Dans ragtime. 2. Stil pianistic de interpretare a muzicii ragtime (1). [Pr.: régtaim] – Cuv. engl.
rahianestezic, RAHIANESTÉZIC, -Ă, rahianestezici, -ce, adj., s.n. (Medicament, substanta) cu actiune anestezica locala, care se injecteaza în canalul rahidian. [Pr.: -hi-a-] – Din rahianestezie.
rahianestezie, RAHIANESTEZÍE, rahianestezii, s.f. Anestezie obtinuta în urma unei injectari, prin punctie, în canalul rahidian a unei substante anestezice; anestezie rahidiana. [Pr.: -hi-a-] – Din fr. ráchianesthésie.
resort, RESÓRT2, resorturi, s.n. Organ al unui mecanism executat dintr-un material cu proprietati elastice mari si care, sub actiunea unei forte exterioare, se deformeaza, revenind la forma initiala când actiunea exterioara înceteaza; (sens curent) arc. ♦ Fig. Sursa, izvor de energie fizica sau morala; suport moral, imbold. – Din fr. ressort.
resortisant, RESORTISÁNT, resortisanti, s.m. Persoana fizica sau juridica apartinând unui stat, unui teritoriu aflat sub administratia altui stat. – Din fr. ressortissant.
recviem, RECVIÉM, recviemuri, s.n. (În Biserica romano-catolica) Slujba religioasa pentru pomenirea unei persoane decedate; muzica corala compusa pentru aceasta slujba.•• Compozitie corala cu orchestra, alcatuita din mai multe parti, scrisa pe textul liturgic al misei funebre. [Scris si: requiem. – Pr.: -vi-em] – Din lat. requiem [aeternam dona eis], fr. requiem.
ramoli, RAMOLÍ, ramolesc, vb. IV. Refl. A-si pierde (din cauza batrânetii) acuitatea, integritatea facultatilor intelectuale si fizice. – Din fr. ramollir.
rapid, RAPÍD, -Ă, rapizi, -de, adj., s.n. I. Adj. (Adesea adverbial) Care se misca, se desfasoara, se executa cu repeziciune. ♢ Tren rapid (si substantivat, n.) = tren care circula cu viteza mare si care opreste numai în statiile importante. II. S.n. 1. Canal cu panta mai mare decât panta critica si care racordeaza doua tronsoane ale unui curs de apa situate la înaltimi diferite. 2. (Geol.) Cataracta (I). – Din fr. rapide, lat. rapidus.
rapiditate, RAPIDITÁTE s.f. Însusirea de a fi rapid; viteza mare, repeziciune, iuteala. – Din fr. rapidité, lat. rapiditas, -atis.
rapsodie, RAPSODÍE, rapsodii, s.f. 1. (În Grecia antica) Fragment dintr-un poem epic recitat de rapsozi; cântec epic. 2. Compozitie muzicala, de obicei de forma libera, compusa din motive si fragmente variate, inspirate adesea din folclor. – Din fr. rhapsodie.
hipomanţie, HIPOMANŢÍE s. f. (la vechii celti) arta a prezicerii dupa nechezatul si miscarile unor cai sacri. (< fr. hippomancie)
radianţă, RADIÁNŢĂ, radiante, s.f. Marime fizica egala cu raportul dintre fluxul de lumina emis de suprafata unui corp si aria acestei suprafete. [Pr.: -di-an-] – Din fr. radiance.
răbda, RĂBDÁ, rabd, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A suporta (fara împotrivire si cu resemnare) greutati, neplaceri fizice sau morale; a îndura. ♦ (Despre lucruri) A fi durabil, rezistent, a nu se strica usor. 2. Tranz. si intranz. A accepta, a îngadui, a permite, a tolera. ♢ Expr. (Tranz.) A (nu)-l rabda (pe cineva) inima (sa...) = a (nu) se putea stapâni (sa nu...), a (nu) se îndura sa... Cum îl rabda locul (sau pamântul)? se spune despre un om rau, care savârseste fapte reprobabile. A (nu)-l mai rabda (pe cineva) puterile sa... = a (nu) mai putea sa... 3. Intranz. A-si înfrâna nelinistea, enervarea, a avea rabdare, a-si pastra calmul. – Et. nec.
răbdare, RĂBDÁRE, rabdari, s.f. 1. Faptul de a rabda; capacitate fireasca de a suporta greutati si neplaceri fizice sau morale; putere de a astepta în liniste desfasurarea anumitor evenimente. ♢ Expr. A(-si) pierde rabdarea sau a-si iesi din rabdare (ori din rabdari) = a-si pierde calmul, stapânirea de sine. A scoate (pe cineva) din rabdare (sau din rabdari) = a supara, a enerva, a indispune (pe cineva) peste masura. (Glumet). A mânca (sau a se hrani cu) rabdari prajite = a rabda de foame. Rabdare si tutun, se spune cuiva care are de asteptat mult. ♦ (Cu valoare de imperativ) Asteapta! 2. (Rar; la pl.) Suferinte, lipsuri. 3. Perseverenta, tenacitate, staruinta. – V. rabda.
răbdător, RĂBDĂTÓR, -OÁRE, rabdatori, -oare, adj. 1. Care suporta cu tarie (si fara împotrivire) neplaceri fizice sau morale. ♦ (Despre lucruri) Rezistent, durabil. 2. Perseverent, staruitor, tenace. – Rabda + suf. -ator.
răspăr, RĂSPẮR s.n. 1. (În loc. si expr.) în raspar = a) împotriva directiei firesti în care creste parul pe capul si pe corpul fiintelor; b) împotriva directiei unui curs de apa sau a unui agent fizic în miscare; c) potrivnic, ostil; echivoc. În rasparul... = în ciuda..., în pofida... A lua (pe cineva sau ceva) în raspar = a) a-si bate joc (de cineva sau ceva), a lua în râs; b) a dojeni aspru, a brusca. (Rar) A-i merge în raspar = a-i merge cuiva rau, a întâmpina greutati. 2. (Rar) Rafuiala. – Ras- + par1.
răsufla, RĂSUFLÁ, rasúflu, vb. I. 1. Intranz. si tranz. (Pop.) A respira. 2. Intranz. A-si reveni dupa o emotie, dupa o grija, o apasare, dupa un efort fizic, a simti o usurare dupa o stare de încordare. ♦ A face popas, a sta sa se odihneasca. ♦ A avea liniste, a nu se (mai) simti în primejdie, a se simti la adapost. 3. Intranz. (Despre vase, recipiente, locuri închise) A comunica cu exteriorul, a strabate spre exterior, a lasa sa se scurga încet fluidul pe care îl contine, printr-o gaura mica sau printr-o crapatura; (despre continutul unui vas) a tâsni, a se scurge prin crapaturi. ♦ Refl. (Despre unele alimente sau bauturi) A-si pierde taria, gustul datorita pastrarii într-un vas prost închis sau în conditii proaste. 4. Intranz., tranz. si refl. (Pop.) A(-si) destainui gândurile si sentimentele ascunse, apasatoare, pentru a se linisti. ♦ Intranz. si tranz. (Despre gânduri sau planuri ascunse) A ajunge la urechile celor care nu ar fi trebuit sa afle; a (se) difuza. – Ras- + sufla.
răsuflare, RĂSUFLÁRE, rasuflari, s.f. Actiunea de a (se) rasufla si rezultatul ei; respiratie, rasuflet, rasuflu. ♢ Loc. adj. si adv. Fara rasuflare = mort. ♢ Loc. adv. Dintr-o rasuflare = dintr-o data, repede. ♢ Expr. A-si tine (sau a-si opri, a-si stapâni) rasuflarea = a se sili sa nu respire sau a respira usor, fara zgomot. A i se curma (sau a i se opri, a-i pieri cuiva) rasuflarea = se zice când cineva este coplesit, sugrumat de o emotie puternica, de spaima etc. A-si da rasuflarea = a muri. ♦ (Concr.) Aerul expirat din plamâni; suflu. ♦ Fig. Adiere usoara. – V. rasufla.
reeditat, REEDITÁT, -Ă, reeditati, -te, adj. 1. (Despre opere literare, stiintifice, muzicale etc.) Publicat într-o noua editie; retiparit. 2. Fig. (Despre afirmatii, idei, conceptii) Pus din nou în circulatie; reluat, repetat. – V. reedita.
hipocren, HIPOCRÉN s. n. enigma în care solutia (o zicala, o expresie cunoscuta) se obtine prin interpretarea unei ilustratii. (< germ. Hippokrene)
râde, RẤDE, râd, vb. III. Intranz. 1. A-si manifesta veselia sau satisfactia printr-o miscare caracteristica a fetei si a gurii, scotând în acelasi timp sunete specifice, succesive si nearticulate. ♢ Expr. A râde (sau, rar a-si râde) în barba (sau pe sub mustata) = a râde retinut, pe ascuns. (Rar) A râde galben = a râde fals, silit (prefacându-se ca se bucura). A râde (cuiva) în nas (sau în fata, în obraz) = a sfida pe cineva; a-si bate joc de cineva care este de fata. 2. A se distra; a se amuza, a face haz de ceva. ♦ A fi multumit, vesel, fericit; a se bucura. ♦ (Cu determinari în dativ sau introduse prin prep. "la") A arata cuiva simpatie, surâzându-i. ♦ (Despre soarta, noroc) A-i fi cuiva favorabil, prielnic. 3. A-si bate joc de cineva sau de ceva; a face haz, a se amuza pe socoteala cuiva sau a ceva; a lua în râs. ♢ Expr. Râd (sau ar râde) si câinii (sau si curcile, ciorile) de cineva, se zice despre cineva care s-a facut de rusine, s-a compromis. ♦ A nu tine seama de ceva; a nesocoti, a desconsidera, a dispretui. – Lat. ridere.
râie, RẤIE s.f. 1. (Pop.) Boala de piele la oameni si la animale, cauzata de un parazit si caracterizata prin aparitia unor bubulite (localizate mai ales între degete) care produc mâncarime; scabie. ♢ Expr. Se tine ca râia de om, se zice despre cineva de care nu mai poti sa scapi. 2. Fig. Epitet depreciativ pentru oameni si animale rele, care provoaca multe necazuri; pacoste, napasta. 3. (În sintagma) Râia neagra a cartofului = boala a cartofului provocata de o ciuperca si manifestata prin aparitia unor excrescente moi, negre-brune, pe partile subterane ale plantei. [Pr.: râ-ie] – Lat. aranea.
hipoacuzic, HIPOACÚZIC, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de hipoacuzie; surd. (< fr. hypoacousique)
reformat, REFORMÁT, -Ă, reformati, -te, adj. 1. (Despre materiale, masini, unelte etc.) Scos din uz, dat la reforma (3). 2. (Despre militari) Scos din evidenta sau din serviciul armatei (ca inapt din punct de vedere fizic). 3. Care tine de cultul religios protestant. ♦ (Substantivat) Persoana de confesiune crestina protestanta; p. restr. calvin. – V. reforma. Cf. fr. r é f o r m é, lat. r e f o r m a t u s.
refren, REFRÉN, refrene, s.n. 1. Cuvânt, vers sau grup de versuri care se repeta dupa una sau mai multe strofe, cu rolul de a sublinia, prin repetitie, o idee poetica. 2. Fraza muzicala reluata la sfârsitul cupletelor unui cântec, în general pe aceeasi linie melodica. ♦ Tema principala a rondoului, care se repeta dupa fiecare cuplet. 3. Fig. (Depr.) Cuvânt, fraza, expresie care se repeta stereotip. [Pr. si: refrenuri] – Din fr. refrain.
refrigeraţie, REFRIGERÁŢIE, refrigeratii, s.f. Refrigerare. ♦ (Med.) Metoda care consta în racirea unui membru, a unui segment de membru sau a unei portiuni limitate de tegument cu ajutorul pungilor de gheata sau al aparatelor refrigerente, în scop anestezic sau terapeutic. – Din fr. réfrigération.
răszice, RĂSZÍCE, raszíc, vb. III. Intranz. (Rar) A repeta ceva de multe ori si în mod insistent; a insita. – Ras- + zice.
reacorda, REACORDÁ, (1) reacórd, (2) reacordez, vb. I. Tranz. 1. A acorda înca o data îngaduinta, favoare, avantaje cuiva. 2. A acorda din nou un instrument muzical dezacordat. [Pr.: re-a-] – Re1- + acorda.
reacordat, REACORDÁT, -Ă, reacordati, -te, adj. 1. Care a fost dat, acordat înca o data. 2. (Despre instrumente muzicale dezacordate) Acordat din nou. [Pr.: re-a-] – V. reacorda.
reactor, REACTÓR, reactoare, s.n. 1. Aparat propulsor cu o camera de ardere la care propulsia se realizeaza prin interactiunea mecanica dintre gazele rezultate din actiunea arderii unui combustibil în aceasta camera si peretii recipientului prin care se evacueaza aceste gaze. 2. (În sintagma) Reactor nuclear = instalatie complexa în care se realizeaza fisiunea nucleelor elementelor grele, printr-o reactie în lant controlata, cu scopul de a permite utilizarea energiei degajate. 3. Aparat industrial sau de laborator în care se produce o reactie chimica. 4. Bobina electrica sau condensator electric folosite ca sisteme fizice care prezinta în principiu reactanta într-un circuit electric; bobina cu reactanta. [Pr.: re-ac-] – Din fr. réacteur.
hiperestezic, HIPERESTÉZIC, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de hiperestezie. (< fr. hyperesthésique)
reforma, REFORMÁ, reformez, vb. I. 1. Tranz. A schimba (în bine); a înnoi, a primeni o stare de lucruri, o conceptie etc.; a face o reforma (1). 2. Tranz. A scoate din uz o unealta, o masina etc.; a da la reforma (3) datorita degradarii totale sau partiale. 3. Tranz. A scoate o persoana din evidenta sau din serviciul armatei (ca inapt din punct de vedere fizic). 4. Refl. (Înv.) A se forma din nou, a se reface. – Din fr. réformer, lat. reformare.
relaxa, RELAXÁ, relaxez, vb. I. 1. Tranz. A pune un sistem fizic scos din starea de echilibru termodinamic, electric etc. în stare de libertate, acesta revenind lent la vechea stare sau la o noua stare de echilibru. 2. Refl. (Despre tensiunile mecanice dintr-un corp) A scadea fara ca sa varieze deformatia corpului. 3. Refl. si tranz. Fig. A (se) linisti, a (se) destinde (dupa un efort sustinut); a deveni sau a face sa devina mai putin încordat. – Din fr. relaxer.
religioso, RELIGIÓSO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu evlavie, în mod pios. [Pr.: religiózo] – Cuv. it.
comă, CÓMĂ2, come, s.f. 1. Cel mai mic interval muzical, greu perceptibil pentru auz; semn folosit pentru a indica în muzica instrumentala frazarea, iar în muzica vocala locurile unde se respira. 2. (Germanism, reg.) Virgula. – Din germ. Komma, fr. comma.
hiperalgezic, HIPERALGÉZIC, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de hiperalgezie. (< fr. hyperalgesique)
rebab, REBÁB, rebaburi, s.n. Instrument muzical cu doua coarde, asemanator viorii, folosit de algerieni, tunisieni si marocani. – Din fr. rébab.
rebec, REBÉC, rebecuri, s.n. Vechi instrument muzical în forma de lauta cu trei coarde, folosit de menestrelii medievali si introdus în Europa de arabi. – Din fr. rebec.
registru, REGÍSTRU, registre, s.n. 1. Condica, caiet, sistem de fise etc. în care se înregistreaza diferite date si acte cu caracter administrativ, comercial etc. ♢ Registru de bord = jurnal de bord pe o nava. Registru de casa = condica ce se tine obligatoriu de catre fiecare casierie si în care se înscriu zilnic, în ordine cronologica, încasarile si platile facute de aceasta. Registru de stare civila = condica în care sunt trecute acte de stare civila privitoare la nastere, casatorie, deces etc. 2. Sertar sau clapa de otel, de fonta, de material ceramic etc., care serveste la reglarea tirajului sau la închiderea canalelor de fum de la caldarile de abur sau de la cuptoarele industriale. 3. (Arhit.) Suprafata cuprinsa între doua profiluri orizontale care se întind pe toata lungimea unei fatade. ♦ Fiecare dintre zonele în care este împartita o suprafata decorativa. 4. Ansamblul semnelor de reper care indica suprapunerea exacta a tiparului pe ambele fete ale hârtiei. 5. (În sintagma) Registrul navelor = institutie de stat sau particulara organizata în scopul stabilirii normelor tehnice de constructie, de receptie si de exploatare a navelor comerciale. 6. Dispozitiv utilizat în centralele telefonice automate la înregistrarea automata a numarului telefonului chemat. 7. Întinderea scarii muzicale a unui instrument sau a unei voci, cuprinsa între nota cea mai de jos si nota cea mai de sus pe care le poate emite instrumentul sau vocea respectiva, fara schimbarea timbrului. ♦ (Concr.) Grupul tuburilor sau butoanelor de acelasi timbru ale unui instrument muzical. 8. (Inform.) Dispozitiv folosit în calculatoarele electronice, destinat pastrarii temporare a informatiei. – Din fr. régistre, it. registro, germ. Register.
rezistent, REZISTÉNT,-Ă, rezistenti, -te, adj. (Despre lucruri) Care rezista; durabil, trainic. ♦ (Despre materiale) Care nu-si modifica usor proprietatile sub actiunea unui agent fizico-chimic. ♦ (Despre fiinte) Care nu se lasa doborât, care suporta bine o boala, o oboseala, o suparare etc.; puternic, tare; dârz, neclintit. – Din fr. résistant, it. resistente.
reologie, REOLOGÍE s.f. Ramura a fizicii al carei obiect de studiu îl constituie curgerea lenta si deformarea în timp a corpurilor solide sub actiunea fortelor exercitate asupra lor. [Pr.: re-o-] – Din fr. rhéologie.
reorchestrat, REORCHESTRÁT, -Ă, reorchestrati, -te, adj. (Despre lucrari muzicale) Care a fost orchestrat din nou. – V. reorchestra.
rezol, REZÓL, rezoli, s.m. Produs de condensare al fenolului cu formaldehida, în prezenta unui catalizator bazic, cu aspect de masa sticloasa, galbena sau bruna, casanta si usor de pulverizat, solubil în solventi organici. – Din fr. résol, germ. Resol, rus. rezol.
repede, RÉPEDE, repezi, adj., adv. I. Adj. 1. (Despre miscari) Care se produce fara întârziere; iute, rapid; (despre lucruri în miscare) care se deplaseaza cu repeziciune, cu iuteala; (despre ape) care curge cu repeziciune; p. ext. (despre picaturi, stropi etc.) care cade iute, succedându-se rapid. ♦ (Despre timp) Care trece cu repeziciune. ♦ (Despre oameni si manifestarile lor) Iute în miscari, ager, sprinten, vioi; grabit, repezit, pripit. ♢ Loc. adv. Cu pasi repezi = grabnic, în ritm rapid. ♦ (Substantivat, f.) Gândacel de culoare aramie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitra (Cicindela campestris). 2. (Despre agenti fizici) Care se manifesta cu putere dar nu dureaza mult; care trece iute. 3. (Despre dealuri, planuri etc.) Foarte înclinat, piezis, în panta, abrupt. 4. (Despre drumuri) Care duce la tinta în cel mai scurt timp. II. Adv. 1. Iute, cu zor, în graba. ♦ Îndata, imediat, deodata, brusc. ♢ Expr. Repede-repejor = îndata, fara întârziere. 2. Devreme, de timpuriu, prea curând. – Lat. rapidus, rapide.
repejune, REPEJÚNE, repejuni, s.f. (Înv.) Iuteala, repeziciune. – Repede + suf. -iune.
repertoriu, REPERTÓRIU, repertorii, s.n. 1. Caiet, registru în care se înscriu, în ordine alfabetica, date, nume etc., pentru a putea fi usor gasite. 2. Totalitatea pieselor teatrale sau muzicale care se joaca în cadrul unui teatru în timpul unei stagiuni. ♦ Totalitatea pieselor scrise de un autor dramatic. 3. Culegere de texte, de cântece etc. [Var.: repertór, repertoár s.n] – Din fr. répertoire, lat. repertorium.
repezeală, REPEZEÁLĂ, repezeli, s.f. 1. Iuteala, graba mare, repeziciune. ♢ Loc. adv. La repezeala = foarte repede, în mare graba. 2. (Rar) Goana, fuga. – Repezi + suf. -eala.
rezonant, REZONÁNT, -Ă, rezonanti, -te, adj. (Despre corpuri sau sisteme fizice) Capabil sa intre în rezonanta. – Din fr. résonnant.
rezonator, REZONATÓR, rezonatoare, s.n. Aparat sau sistem fizic capabil sa intre în rezonanta (2) când se gaseste într-un câmp de forte periodice, datorita unui izvor de oscilatii. – Din fr. résonateur.
ricercar, RICERCÁR s.n. Compozitie muzicala polifonica, anterioara fugii, alcatuita din mai multe sectiuni (fiecare având tema sa proprie), care se cânta fara întrerupere, capriciu, fantezie. – Din it. ricercare.
rigorism, RIGORÍSM s.n. 1. Conceptie etica ce opune în mod rigid normele morale necesitatilor fizice si spirituale ale omului. 2. Severitate extrema în stabilirea, în interpretarea sau în aplicarea normelor morale sau, p. gener., a altor norme. – Din fr. rigorisme.
rinforzando, RINFORZÁNDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Prin cresterea momentana a sonoritatii; cu sonoritate crescuta. [Pr.: rinfortándo] – Cuv. it.
risoluto, RISOLÚTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Decis, hotarât; cu fermitate. – Cuv. it.
ritardando, RITARDÁNDO adv. (Indica modul de executie a unei bucati muzicale) Cu un ritm încetinit treptat; rarind treptat ritmul. – Cuv. it.
ritenuto, RITENÚTO adv. (Indica modul de executie a unei bucati muzicale) în tempo retinut, (mai) moderat. – Cuv. it.
combină, COMBÍNĂ, combine, s.f. Masina de lucru complexa care îndeplineste simultan mai multe operatii. ♢ Combina agricola = masina (autopropulsata) care executa simultan mai multe lucrari agricole. Combina miniera = masina care efectueaza operatiile de taiere si de desprindere a rocilor si a minereurilor, precum si de evacuare a materialului de pe locul unde se lucreaza. Combina muzicala = set de aparate (tuner, pick-up, casetofon, amplificator de putere) montate într-un corp comun; sistem audio. [Var.: combáina s.f.] – Din engl. combine. Cf. rus. k o m b a i n.
retro, RÉTRO adj. invar. (Despre moda, muzica etc.) Care reflecta o întoarcere în timp (reluând sau imitând un stil mai vechi). – Din fr. retro[grade].
densitate, DENSITÁTE, densitati, s.f. 1. Marime fizica definita prin raportul dintre masa si volumul unui corp; masa specifica. ♢ Densitate relativa = raportul dintre densitatea unei substante si densitatea apei. ♦ Numarul de obiecte sau de fiinte de pe o unitate de arie sau de lungime. ♢ Densitate de curent electric = raportul dintre intensitatea curentului electric care trece printr-un conductor si sectiunea transversala a acestuia. Densitatea (medie) a populatiei = numarul de locuitori care revin (în medie) pe o unitate de suprafata a unui anumit teritoriu. Densitatea retelei hidrografice = raportul dintre lungimea retelei de râuri si canale si suprafata data. 2. Faptul de a fi dens; desime. – Din fr. densité, lat. densitas, -atis.
denucleariza, DENUCLEARIZÁ, denuclearizez, vb. I. Tranz. A interzice, pe baza unui tratat international, producerea, stocarea, instalarea, experimentarea si folosirea armelor nucleare într-un spatiu, teritoriu, într-o zona, tara sau într-un grup de tari. [Pr.: -cle-a-] – Des1- + nuclear.
ritm, RITM, ritmuri, s.n. 1. Asezare simetrica si periodica a silabelor accentuate si neaccentuate într-un vers sau în proza ori a accentelor tonice într-o fraza muzicala; cadenta, tact; p. ext. efect obtinut prin aceasta asezare. ♦ Vers. 2. Desfasurare gradata, treptata a unei actiuni, evolutie mai rapida sau mai lenta a unei activitati, conditionata de anumiti factori. ♦ Periodicitate a unei miscari, a unui proces, a unei activitati. ♦ Miscare regulata; tempo, cadenta. 3. Repetare periodica a unor elemente de arhitectura sau de decoratie, la o constructie. – Din ngr. rithmós, fr. rythme, lat. rhythmus.
ritmic, RÍTMIC, -Ă, ritmici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care are ritm; cadentat, regulat. ♢ Gimnastica ritmica = ramura a gimnasticii în care exercitiile se executa cadentat si cu acompaniament muzical. ♦ Care se refera la ritm. 2. S.f. Ansamblu de reguli privitoare la folosirea ritmului în poezie si, mai rar, în proza; ritm. ♦ (Muz.) Stiinta care studiaza simetria timpilor accentuati si slabi, precum si a diferitelor valori de note într-o compozitie muzicala. ♦ Întrebuintarea ritmului; totalitalea ritmurilor. – Din fr. rythmique.
hidrologie, HIDROLOGÍE s. f. 1. stiinta care studiaza proprietatile mecanice, fizice si chimice ale apelor de la suprafata scoartei terestre. 2. studiul terapeutic al apelor minerale. (< fr. hydrologie)
demilitarizat, DEMILITARIZÁT, -Ă, demilitarizati, -te, adj. (Despre o tara, un teritoriu etc.) Care a fost lipsit de armata, de fortificatii sau de industrie militara. ♢ Zona demilitarizata = fâsie de teritoriu (de-a lungul granitei dintre doua state) în care se interzice, prin conventii internationale, sa se construiasca fortificatii, instalatii militare etc. sau sa se tina forte armate. – V. demilitariza.
simţi, SIMŢÍ, simt, vb. IV. 1. Tranz. A avea, prin intermediul organelor de simt, senzatia sau perceptia unui lucru, a unui fapt, a unei calitati, a percepe efectul unei excitatii; a prezenta sensibilitate. ♦ Refl. A-si da seama de propria stare fizica. 2. Tranz. A baga de seama, a prinde de veste, a observa prezenta unei fiinte sau o actiune a acesteia, mai mult pe baza unui reflex la o excitatie a simturilor decât cu ajutorul judecatii. ♦ (Despre animale) A adulmeca. 3. Tranz. A-si da seama, a fi constient, a întelege, a banui o actiune, o situatie etc., bazându-se atât pe informatii si elemente logice, cât si pe intuitie, instinct sau legaturi afective cu alta persoana. ♦ Refl. A fi constient de o însusire, de o dispozitie sau de o stare proprie. ♢ Expr. A se simti în stare (de ceva sau sa faca ceva) = a se sti, a se socoti, a se crede capabil (de ceva sau sa faca ceva). 4. Refl. A avea, a da dovada de bun-simt; a fi un om simtit (2). 5. Tranz. A fi cuprins de o stare afectiva, a încerca un sentiment, o emotie etc.; a fi miscat, impresionat, tulburat de ceva. ♢ Expr. A simti lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauza ca cineva sau ceva lipseste. A simti nevoia sa... = a dori sa... ♦ A avea impresia ca ..., a încerca sentimentul ca ... ♢ Expr. (Refl.) A se simti la (sau în) largul lui sau (ca) acasa (la el) = a încerca un sentiment placut, a avea impresia ca se afla într-un mediu familiar, înconjurat de lucruri sau de oameni cunoscuti; a fi familiarizat cu ceva; a nu fi stânjenit sau jenat de nimic; a se simti bine. ♦ Refl. (Înv.) A se resimti de pe urma efectelor produse de un factor extern, de o situatie etc. [Prez. ind. si: (reg.) simtesc, simt] – Lat. sentire.
dermită, DERMÍTĂ, dermite, s.f. Inflamatie a pielii provocata de diferite cauze mecanice, fizice, infectii etc.; dermatita (1). – Din fr. dermite.
descompune, DESCOMPÚNE, descompún, vb. III. l.Tranz. A desface în partile componente. ♦ Refl. Fig. A se destrama, a se dezmembra. 2. Refl. (Despre materii si corpuri organice) A se altera, a se strica; a putrezi. 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A-si schimba prin deformare caracterul, înfatisarea morala sau fizica; (despre fata, trasaturi etc.) a se crispa, a se contracta. [Perf. s. descompusei, part. descompus] – Des1- + compus (dupa fr. décomposer).
rizic, RÍZIC, rizicuri, s.n. (Înv.) Risc. – Din it. risico, germ. Risiko.
rizicultură, RIZICULTÚRĂ s.f. Cultura a orezului. ♦ Loc cultivat cu orez; orezarie. – Din fr. riziculture.
hidrocolecist, HIDROCOLECÍST s. n. dilatare a vezicii biliare prin acumularea unui lichid seros. (< fr. hydrocholécyste)
demon, DÉMON, demoni, s.m. 1. Diavol, drac. ♦ Fig. Om rau. ♦ Fiinta imaginara considerata ca spirit al raului. 2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a razvratirii si uneori a frumusetii fizice. ♦ (În gândirea mitica si în poezie) Geniu al nelinistii, care stârneste dorinte, pasiuni etc. [Var.: (reg.) dímon s.m.] – Din ngr. démonas. Cf. fr. démon.
hidrocarbonat, HIDROCARBONÁT s. m. carbonat bazic hidratat. (< fr. hydrocarbonate)
hidroa, HIDRÓA s. f. eruptie veziculoasa (a pielii). (< fr. hydroa)
hidrazină, HIDRAZÍNĂ s. f. compus organic bazic, toxic, combinatie a azotului cu hidrogenul, folosit ca agent reductor, antioxidant, anticorosiv si de vulcanizare etc. (< fr. hydrazine)
descifra, DESCIFRÁ, descifréz, vb. I. Tranz. 1. A deslusi un text necitet sau scris într-o limba straina, cu caractere complicate sau cu semne conventionale. ♦ A interpreta un plan, o harta etc. ♦ A citi si a interpreta, la prima vedere, o partitura muzicala. 2. Fig. A întelege ceva obscur, a-i prinde sensul; a ghici, a deslusi. – Des1- + cifra (dupa fr. déchiffrer).
rojdanic, ROJDÁNIC, rojdanice, s.n. Carte de literatura populara care cuprinde preziceri asupra destinului oamenilor potrivit zodiei în care s-au nascut; zodiac. – Din sl. roždenikŭ "nou-nascut".
romanţă, ROMÁNŢĂ, romante, s.f. 1. Compozitie muzicala vocala cu acompaniament instrumental, având un continut liric, sentimental; p. ext. piesa instrumentala cu caracter asemanator. 2. Specie a poeziei lirice sentimentale, de obicei de inspiratie erotica. – Din fr. romance, it. romanza, germ. Romanze.
dilatometrie, DILATOMETRÍE s.f. Ramura a fizicii care studiaza procedeele de masurare a dilatatiei corpurilor, precum si transformarile fizico-chimice suferite de corpuri sub influenta caldurii. – Din fr. dilatométrie.
dilauden, DILAUDÉN s.n. (Farm.) Derivat puternic al morfinei, folosit ca analgezic. [Pr.: -la-u-] – Denumire comerciala.
dimensiune, DIMENSIÚNE, dimensiuni, s.f. 1. Marime (lungime, latime sau înaltime) necesara la determinarea întinderii figurilor si a corpurilor (geometrice). ♢ Expr. (Fam.) A patra dimensiune = ceva imposibil, ceva neconceput înca de mintea omeneasca. ♦ Spec. Marime fizica considerata din punctul de vedere al legaturii dintre unitatea sa de masura si unitatile marimilor fundamentale ale unui sistem de unitati de masura. 2. Marime, masura, proportie. [Pr.: -si-u-] – Din fr. dimension, lat. dimensio, -onis.
hidatic, HIDÁTIC, -Ă adj. referitor la hidatide. o chist ~ = punga de forma unei vezicule cu un continut lichid, care se formeaza în unele organe, datorita larvelor de tenie. (< fr. hydatique)
dionină, DIONÍNĂ s.f. (Fam.) Medicament pe baza de morfina, folosit ca analgezic al tusei. [Pr.: di-o-] – Din fr. dionine.
diptic, DIPTÍC, diptice, s.n. Icoana sau tablou alcatuit din doua placi legate una de alta în asa fel încât sa se poata deschide si închide ca o carte. ♦ P. gener. Opera literara sau muzicala alcatuita din doua parti. [Acc. si: díptic] – Din fr. diptyque.
commodo, COMMÓDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Într-un tempo linistit, usor. – Cuv. it.
kazoo, KAZÓO s.n. Instrument muzical rudimentar, la negrii din America de Nord, format dintr-un tub închis la capat de o membrana care vibreaza o data cu emisia vocala. [Pr.: ca-zú] (din amer. kazoo < onomat.)
decolorant, DECOLORÁNT, -Ă, decoloranti, -te, adj., s.m. 1. Adj. Care decoloreaza (2). 2. S.m. Material, substanta sau agent fizic care are proprietatea de a decolora (2). – Din fr. décolorant.
hexacord, HEXACÓRD s. n. 1. lira cu sase coarde, la vechii greci. 2. scara muzicala de sase trepte diatonice. (< fr. hexacorde)
defect, DEFÉCT, -Ă, defecti, -te, s.n., adj. 1. S.n. Lipsa, scadere, imperfectiune materiala, fizica sau morala; cusur, meteahna, neajuns, betesug, hiba. ♦ Deranjament, stricaciune care împiedica functionarea unei masini, a unui aparat. ♦ Ceea ce nu este conform anumitor reguli stabilite într-un anumit domeniu. ♦ Dezavantaj, inconvenient. 2. Adj. Care s-a defectat, s-a stricat; care are un defect (1). – Din lat. defectus, germ. Defekt.
deficient, DEFICIÉNT, -Ă, deficienti, -te, adj. Care are o insuficienta organica sau mintala. ♦ Care produce mai putin decât trebuie, decât e planificat. ♦ (Substantivat) Persoana lipsita de anumite facultati fizice sau psihice. Un deficient mintal. [Pr.: -ci-ent] – Din fr. déficient.
defosfora, DEFOSFORÁ, defosforez, vb. I. Tranz. A elimina fosforul din topitura metalica în procesul de elaborare a otelului în cuptoarele cu captuseala bazica. – Din fr. déphosphorer.
degreva, DEGREVÁ, degrevez, vb. I. Tranz. A scadea, a reduce sarcinile sau obligatiile impuse unei persoane fizice sau unei institutii. – Din fr. dégrever.
desmin, DESMÍN s.n. Alumosilicat hidratat de sodiu si de calciu, alb, galbui sau rosiatic, sticlos, cu cristale grupate în forma de snopi, întâlnit la unele roci bazice si în filoane termale. – Din fr. desmine.
destruna, DESTRUNÁ, destrunez, vb. I. Tranz. (Rar) A slabi, a destinde o struna încordata (la arc. la un instrument muzical etc.) – Des1- + [în]struna.
deszice, DESZÍCE vb. III. v. dezice.
deszicere, DESZÍCERE s.f. v. dezicere.
dezice, DEZÍCE, dezíc, vb. III. Tranz. A contrazice, a nega, a tagadui (o afirmatie); a retracta. ♢ Refl. A nu mai recunoaste un lucru spus, a-si retrage cuvântul. [Var.: deszíce vb. III] – Din fr. dédire (dupa zice).
diapazon, DIAPAZÓN, diapazoane, s.n. 1. Mic instrument acustic format dintr-o bara de otel în forma de U, care vibreaza la lovire, emitând de obicei nota muzicala "la" si servind la acordarea instrumentelor muzicale sau la indicarea tonului pentru un ansamblu coral. ♢ Expr. A fi (sau a se pune) la acelasi diapazon cu cineva = a se afla în aceeasi dispozitie, în aceeasi stare sufleteasca cu cineva; a fi (sau a se pune) de acord cu cineva. 2. (Adesea fig.) Totalitatea sunetelor pe care le poate produce vocea omeneasca sau un instrument muzical, de la sunetul cel mai jos pâna la cel mai înalt; întindere, registru. [Pr.: di-a-] – Din fr. diapason.
diastazic, DIASTÁZIC, -Ă, diastazici, -ce, adj. 1. (Biol.) Enzimatic. 2. (Med.) De diastaza; care se datoreste diastazei. [Pr.: di-a-] – Din fr. diastasique.
diatonică, DIATÓNICĂ, diatonice, adj., s.f. 1. Adj. (în sintagma) Gama diatonica = succesiune naturala de mai multe sunete muzicale aflate la distanta de tonuri si semitonuri. 2. S.f. Structura melodica formata din tonuri si semitonuri. [Pr.: di-a-] – Din fr. diatonique, lat. diatonicus.
king, KING s.m. Vechi instrument muzical chinez, constând dintr-un sir de pietre asezate pe un cadru, care, lovite cu un bastonas, produc sunete diferite. (‹ engl. king)
kitara, KITÁRA s.f. Instrument muzical cu coarde ciupite în Grecia antica, asemanator cu lira. (din germ. Kithara, gr. kithara)
sadism, SADÍSM s.n. Tendinta anormala spre cruzime, placere bolnavicioasa de a vedea pe cineva suferind sau de a pricinui suferinte: cruzime extrema. ♦ Spec. Perversiune sexuala manifestata prin placerea de a provoca partenerului suferinte fizice. – Din fr. sadisme.
sanchi, SÁNCHI adv. (Fam.) Vorba sa fie! asa sa crezi! cum s-ar zice. [Var.: sánche adv.] – Din tc. sankı.
satura, SATURÁ, saturéz, vb. I. Tranz. A aduce un sistem fizico-chimic sau tehnic în stare de saturatie. – Din fr. saturer, lat. saturare.
saturant, SATURÁNT, -Ă, saturanti, -te, adj. 1. (Despre factori fizici) Care se afla în contact cu lichidul care l-a produs. ♦ (Impr.) Saturat. 2. Care are proprietatea de a satura. – Din fr. saturant.
saturaţie, SATURÁŢIE s.f. 1. Stare a unui compus chimic care nu mai contine valente libere si deci nu mai poate aditiona alte elemente în molecula lui; stare a unei solutii în care nu se mai poate dizolva o noua cantitate din substanta dizolvata; stare a unui mediu gazos în care nu se mai poate evapora o noua cantitate dintr-un anumit lichid; stare a unui sistem chimic, fizic sau tehnic pentru care o anumita marime caracteristica a atins valoarea ei maxima. ♢ Loc. adv. Pâna la saturatie = a) pâna la completarea tuturor valentelor libere; b) fig. la nivelul de la care cineva nu mai poate suporta. 2. Stare de intensitate maxima a unui fenomen, satisfacere maxima a cuiva; p. ext. plictiseala, oboseala, dezgust care decurge dintr-o astfel de stare. – Din fr. saturation, lat. saturatio, -onis.
savart, SAVÁRT, savarti, s.m. Unitate de masura pentru intervalele muzicale, de 301 ori mai mica decât o octava. [Var.: savár s.m.] – Din fr. savart.
saxhorn, SAXHÓRN, saxhornuri, s.n. Instrument muzical de suflat facut din alama, întrebuintat în fanfare si orchestre. – Din fr. saxhorn, germ. Saxhorn.
saxofon, SAXOFÓN, saxofoane, s.n. Instrument muzical de suflat din alama, de forma unui tub conic îndoit – Din fr. saxophone. .
suferi, SUFERÍ, súfar, vb. IV. 1. Intranz. A încerca, a simti, a îndura o durere fizica sau morala. ♦ A avea neplaceri, a suporta consecintele neplacute ale unui fapt. 2. Tranz. si intranz. A îndura, a rabda, a suporta. ♦ Tranz. A fi supus unei pedepse, a fi condamnat. 3. Tranz. A îngadui, a admite, a permite, a consimti. – Lat. pop. sufferire (= sufferre).
suferinţă, SUFERÍNŢĂ, suferinte, s.f. Durere fizica sau morala; suferire; starea celui care sufera. ♢ Expr. A fi în suferinta = a duce lipsa de ceva. – Suferi + suf. -inta (dupa fr. souffrance).
sistem, SISTÉM, sisteme, s.n. 1. Ansamblu de elemente (principii, reguli, forte etc.) dependente între ele si formând un tot organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretica, reglementeaza clasificarea materialului într-un domeniu de stiinte ale naturii sau face ca o activitate practica sa functioneze potrivit scopului urmarit. ♢ Sistem informational = ansamblu de procedee si mijloace de colectare, prelucrare si transmitere a informatiei necesare procesului de conducere a întreprinderilor, institutiilor, ministerelor etc. ♦ Totalitatea relatiilor pe baza carora este alcatuit un sistem (1). 2. Totalitatea depozitelor formate în decursul unei perioade geologice. 3. Metoda de lucru, mod de organizare a unui proces, a unei operatii, fel de a lucra; norma, obicei. ♢ Sistem Braille = metoda de scriere pentru orbi, cu litere tipografice speciale scoase în relief, pentru a putea fi pipaite. 4. Model, tip, tipar; marca (de fabrica). 5. (În sintagma) Sistem audio = combina muzicala. [Var.: (rar) sistéma s.f.]
săltăreţ, SĂLTĂRÉŢ, -EÁŢĂ, saltareti, -e, adj. 1. Care se deplaseaza sarind, facând salturi, care sare întruna; saltator; (despre pasi, mers) saltat. ♦ Care se misca sau se efectueaza cu miscari repezi, sprintene, vioaie. 2. (Despre dans, muzica, versuri) Cu ritm vioi. – Salta + suf. -aret.
sarcină, SÁRCINĂ, sarcini, s.f. 1. Greutate, încarcatura pe care o duce un om sau un animal; povara. ♦ Apasare, greutate. ♦ Fig. Povara, balast. 2. Legatura (de lemne, de fân, de paie) care poate fi dusa în spinare sau cu bratele. 3. Obligatie, îndatorire, raspundere (materiala sau morala). ♢ Expr. A da pe cineva în sarcina cuiva = a da pe cineva în grija cuiva. A pune (ceva) în sarcina cuiva = a face (pe cineva) vinovat sau raspunzator (de ceva). 4. Misiune. ♦ (Articulat, urmat de determinari introduse prin prep. "de") Calitate, slujba, rol. 5. Starea femeii gravide; perioada cât o femeie este gravida; graviditate. 6. Marime fizica care produce o stare de solicitare mecanica într-un corp solid deformabil sau într-un sistem fizic. ♦ Sarcina electrica = marime scalara ce caracterizeaza proprietatea unui corp de a crea în jurul sau un câmp electric sau de a fi actionat atunci când se afla în câmpul electric al altui corp. ♦ Putere activa data sau luata de un sistem tehnic generator, transmitator sau transformator de energie. – Lat. sarcina.
dicteu, DICTÉU, dicteuri, s.n. (Rar) Dictare. ♢ Dicteu muzical = notare a unei linii melodice dupa auz. – Din fr. dictée.
heptatonic, HEPTATÓNIC, -Ă adj. (muz.) sistem ~ = sistem muzical din cele sapte sunete naturale. (< germ. heptatonisch)
diez, DIÉZ, diezi, s.m. Semn muzical conventional pus înaintea unei note sau la începutul portativului, care arata ca nota respectiva trebuie executata cu un semiton mai sus; p. ext. interval de un semiton cu care se ridica o nota sau un sir de note. ♦ (Adjectival; despre note) Ridicat cu un semiton. [Pr.: di-ez] – Din fr. dièse.
heptacord, HEPTACÓRD s. n. 1. lira antica cu sapte coarde. 2. scara muzicala de sapte trepte diatonice. (< fr. heptacorde)
hemocolecist, HEMOCOLECÍST s. n. acumulare de sânge în cavitatea veziculei biliare. (< fr. hémocholecyste)
hemoclazie, HEMOCLAZÍE s. f. alterare în starea fizico-chimica a plasmei sangvine. (< fr. hémoclasie)
scriitură, SCRIITÚRĂ, scriituri, s.f. 1. (Fam.) Fel de a scrie; scriere (2), scris1 (2). ♦ Fel de scriere, sistem grafic. 2. Text: p. ext. continut al unei scrieri. 3. Aspectul tehnic al unei compozitii muzicale în raport cu adaptarea ei la instrumentul muzical. [Pr.: scri-i-] – Scrie + suf. -itura.
scanda, SCANDÁ, scandez, vb. I. Tranz. A recita un vers (de obicei grec sau latin), descompunându-l în diferitele sale unitati metrice sau silabice; p. gener. a citi, a vorbi sau a recita accentuând fiecare cuvânt, fiecare silaba. ♦ A citi o fraza muzicala accentuând timpii tari. – Din fr. scander.
deochi, DEÓCHI (rar, 2) deochiuri, s.n. 1. Putere (magica) pe care superstitiosii o atribuie unor oameni, de a îmbolnavi pe cei asupra carora îsi fixeaza privirea (cu rautate, invidie etc.). 2. Efectul privirii care deoache; boala pricinuita de aceasta privire; deochetura. ♢ Expr. De-a deochiul = cu admiratie. (Astazi, mai ales în gluma) Sa nu(-i) fie (cuiva) de deochi! formula de admiratie pentru calitatile fizice ori pentru inteligenta cuiva (care nu trebuie deocheat). [Var.: (reg.) dióchi s.n.] – De4 + ochi1.
scânteie, SCÂNTÉIE, scântei, s.f. 1. Particula solida incandescenta care sare din foc, dintr-un corp aprins, din ciocnirea unor corpuri dure etc. sau care însoteste o descarcare electrica, si care se stinge foarte repede. ♢ Expr. A i se face (cuiva) scântei (pe dinaintea ochilor), se zice când cineva primeste o lovitura puternica (si are senzatia ca vede scântei). A se învata (sau a se deprinde) ca tiganul cu scânteia = a se deprinde cu raul. ♦ P. ext. Lumina slaba, de-abia întrezarita, cu sclipiri intermitente; licarire. 2. Fig. Fapt în aparenta neînsemnat care declanseaza o actiune, un sentiment etc. 3. Fig. Particica neînsemnata din ceva; farâma, pic. O scânteie de talent. [Pr.: – te-ie. – Var.: (înv.) schintéie s.f.] – Lat. •scantillia (= scintilla).
scârbă, SCẤRBĂ, scârbe, s.f. 1. Aversiune nestapânita (fizica sau morala) fata de cineva sau de ceva; dezgust, repulsie; greata, sila. ♢ Loc. vb. A-i fi (sau a i se face) cuiva scârba sau a-l prinde (ori a-l cuprinde) pe cineva scârba (sau o scârba) = a se scârbi. ♦ (Rar) Ceea ce provoaca scârba (1) sau, p. ext., spaima, groaza. 2. (Fam.) Epitet pentru o fiinta murdara, dezgustatoare sau josnica, mârsava; p. ext. epitet pentru o fiinta neînsemnata. ♦ Fapta urâta, nedemna; ticalosie. ♦ (La pl.) Vorbe murdare, triviale; ocari, înjuraturi. 3. (Reg.) Întristare, mâhnire, suparare. ♦ Grija, necaz; nenorocire. 4. (Înv.) Mânie, furie; dusmanie. – Din sl. skrŭbĩ.
hematocolecist, HEMATOCOLECÍST s. n. colectare de sânge în cavitatea vezicii biliare. (< fr. hématocolecyste)
scârţâi, SCÂRŢÂÍ, scấrtâi, vb. IV. Intranz. 1. A produce (prin frecare, deplasare, din cauza greutatii etc.) un zgomot ascutit, strident, neplacut. ♢ Expr. A unge osia ca sa nu scârtâie (carul) = a mitui. (Tranz.) A scârtâi usa cuiva = a starui pe lânga cineva cu insistente plictisitoare. ♦ (Despre vehicule încarcate cu poveri) A merge, a înainta cu greu (facând un zgomot strident). ♦ (Despre încaltaminte) A produce (în timpul mersului) un zgomot ascutit, caracteristic. 2. P. anal. A cânta prost, strident, dintr-un instrument muzical cu coarde. ♢ Tranz. Scârtâie o melodie. = A scrie greu, miscând anevoie (si apasat) tocul pe hârtie. 3. (Despre insecte) A scoate sunete ascutite, asemanatoare cu scârtâitul produs prin frecare. 4. Fig. (Fam.; despre actiuni, activitati, întreprinderi) A progresa greu, anevoie; a nu functiona cum trebuie. ♦ (Despre oameni) A nu se simti bine, a o duce rau cu sanatatea. [Var.: scârtaí, scârtií vb.IV] – Scârt + suf. -âi.
scherzando, SCHERZANDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Într-un tempo însufletit, vioi si vesel. [Pr.: schertándo] – Cuv. it.
scherzo, SCHERZO subst. Piesa muzicala (sau parte dintr-o sonata ori dintr-o simfonie) scrisa într-un tempo însufletit, vioi si vesel. [Pr.: schérto] – Cuv. it.
scheamăt, SCHEÁMĂT, scheamete, s.n. (Reg.) Sunet caracteristic prin care câinele anunta apropierea vânatului sau o stare fizica neplacuta. – Contaminare între scheau si geamat.
sedimentare, SEDIMENTÁRE, sedimentari, s.f. Actiunea de a se sedimenta si rezultatul ei. ♦ Totalitatea proceselor fizice, chimice si biologice care se desfasoara la suprafata scoartei terestre si în urma carora are loc depunerea unor fragmente sau particule de minerale, roci, organisme etc. din care provin rocile sedimentare. ♦ Fenomen de depunere lenta a particulelor solide dintr-o suspensie, dintr-o emulsie etc. prin cadere libera sau prin centrifugare; sedimentatie. ♢ (Med.) Viteza de sedimentare = intervalul de timp în care se depun globulele rosii dintr-o cantitate de sânge recoltat într-un tub de sticla gradat, care permite depistarea unor procese infectioase. – V. sedimenta.
seismograf, SEISMOGRÁF, seismografe, s.n. 1. Aparat care înregistreaza grafic, în mod automat, momentul, durata si intensitatea miscarilor seismice; seismometru. 2. Aparat folosit în prospectiuni geofizice, cu ajutorul caruia se înregistreaza vibratiile produse de anumite explozii subterane provocate în scopuri stiintifice. [Pr.: se-is-] – Din fr. séismographe.
seismologie, SEISMOLOGÍE s.f. Ramura a geofizicii aplicate care se ocupa cu studiul cutremurelor de pamânt. [Pr.: se-is-] – Din fr. seismologie.
seismometrie, SEISMOMETRÍE s.f. Parte a geofizicii aplicate care studiaza modul si viteza de propagare a undelor seismice din scoarta Pamântului, provocate prin explozii artificiale, mai ales în scopul prospectarii diferitelor substante minerale utile si al detectarii structurilor geologice favorabile acumularii acestora; seismica. [Pr.: se-is-] – Din fr. séismométrie.
selectiv, SELECTÍV, -Ă, selectivi, -e, adj. 1. (Despre sisteme fizico-chimice) Care are proprietatea de a efectua o alegere între mai multe elemente de acelasi fel. ♦ (Despre radioreceptie; p. ext. despre aparate de radioreceptie) Care are proprietatea de a prinde oscilatiile a caror frecventa este egala cu frecventa pe care este acordat. 2. Care se efectueaza prin selectie, care se bazeaza pe selectie. – Din fr. sélectif.
selenografie, SELENOGRAFÍE s.f. Parte a astronomiei care se ocupa cu studierea descriptiva a Lunii, a formatiilor si a constitutiei sale, a proceselor fizice etc. – Din fr. sélénographie.
sensibiliza, SENSIBILIZÁ, sensibilizéz, vb. I. Tranz. si refl. 1. A deveni sensibil sau a mari sensibilitatea unui tesut, a unui muschi etc. fata de actiunea unui agent exterior; p. ext. (tranz.) a face (mai) sensibil pe cineva sau ceva. ♦ (Despre un material fotografic) A (se) face sensibil la actiunea luminii. ♦ Tranz. A extinde intervalul de variatie a unei marimi în care un sistem fizico-chimic îsi mentine o anumita sensibilitate. 2. (Rar) A (se) concretiza, a (se) materializa. – Din fr. sensibiliser.
sensibilizare, SENSIBILIZÁRE, sensibilizari, s.f. Actiunea de a (se) sensibiliza si rezultatul ei. ♦ Scadere a pragului de reactivitate a unei structuri vii (celula, tesut, organ, organism) fata de un anumit agent. ♦ Stare de receptivitate crescuta, patologica a organismului fata de un agent (fizic, chimic sau biologic). ♦ Marire a sensibilitatii unui instrument de masura, a unui aparat, a emulsiilor fotografice etc. – V. sensibiliza.
septet, SEPTÉT, septete, s.n. Ansamblu format din sapte voci sau din sapte instrumente care executa împreuna o piesa muzicala; p. ext. bucata compusa pentru a fi executata de un astfel de ansamblu. – Din germ. Septett.
heliotrop, HELIOTRÓP2 I. s. m. 1. materie coloranta solubila în apa, folosita la vopsitul bumbacului. 2. ulei eteric din florile de heliotrop1. 3. varietate de calcedonie, de culoare verde-închis, din care se fac obiecte ornamentale. II. s. n. instrument geodezic de semnalizare dintr-o oglinda plana care reflecta razele Soarelui la o mare distanta. (< fr. héliotrope)
serenadă, SERENÁDĂ, serenade, s.f. Compozitie muzicala, vocala sau instrumentala, alcatuita din mai multe parti, apropiata ca factura de divertisment, nocturna etc., cu caracter liric, executata seara sau noaptea sub ferestrele cuiva, în semn de omagiu sau de dragoste. [Var.: serenáta s.f.] – Din fr. sérénade, it., sp. serenata, germ. Serenade.
serial, SERIÁL, -Ă, seriali, -e, adj., serialuri, s.n. 1. S.n. Roman1 sau film care apare pe fragmente prezentate succesiv. 2. Adj. (Cu caracter) de serie, în serie. ♢ Muzica seriala = serialism. [Pr.: -ri-al] – Din engl. serial.
serialism, SERIALÍSM s.n. Etapa în evolutia atonalismului si dodecafoniei, care are drept element ordonator al lucrarii muzicale seria de 12 sunete; muzica seriala. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. sérialisme.
seriozitate, SERIOZITÁTE s.f. 1. Însusirea, calitatea de a fi serios; p. ext. comportare, tinuta care denota aceasta însusire; gravitate, importanta, însemnatate. ♢ Loc. adv. Cu seriozitate sau cu toata seriozitatea = a) cu mare atentie, cu constiinciozitate, temeinic; b) cu convingere, cu tarie, dinadins; c) (în constructie cu verbe ca "a zice", "a spune" etc.) cu ton profund, cu gravitate, cu patrundere, convins. ♦ Expresie a figurii lipsita de veselie, de zburdalnicie. 2. Profunzime, intensitate; temeinicie, autenticitate. ♦ Calitate a ceea ce necesita o deosebita atentie, o deosebita grija; gravitate. Seriozitatea momentului. ♦ Calitatea a ceea ce este lucrat, executat cu constiinciozitate, cu atentie. [Pr.: -ri-o-] – Serios + suf. -itate.
helicon, HELICÓN s. n. instrument muzical de suflat, din alama, cu tonuri grave, dintr-un tub încovoiat în forma de spirala, folosit în fanfara. (< fr. hélicon)
sfâr, SFÂR interj. 1. Cuvânt care imita zgomotul produs de învârtirea sau de miscarea cu repeziciune a unui obiect. 2. Cuvânt care imita zgomotul produs de încingerea pe foc a unei grasimi sau de prajirea alimentelor. – Onomatopee.
sfârâi, SFÂRÂÍ, pers. 3 sfấrâie, vb. IV. Intranz. 1. (Despre obiecte în miscare) A produce un zgomot usor, caracteristic, provocat de viteza miscarii; p. ext. a se misca, a se deplasa cu repeziciune. ♢ Expr. A-i sfârâi cuiva inima = a se zbate, a suferi (de dor, de dragoste etc.), a fi stapânit de un sentiment puternic. A-i sfârâi cuiva calcâiele (dupa cineva) = a fi foarte îndragostit de cineva. A-i sfârâi (cuiva) calcâiele = a fugi foarte repede. 2. (Despre grasimi si despre alimente care se prajesc) A produce un zgomot suierator caracteristic; p. ext. a se praji. 3. (Despre insecte) A târâi. ♦ (Despre pasari) A zbura cu batai de aripi repezi. – Sfâr + suf. -âi.
schimbător, SCHIMBĂTÓR, -OÁRE, schimbatori, -oare, adj., s.n. I. Adj. Care se schimba (usor, repede); nestatornic, variabil, schimbacios. II. S.n. 1. Sistem tehnic sau fizico-chimic care permite sa se modifice valoarea marimilor caracteristice altui sistem tehnic sau fizico-chimic, directia mersului unui vehicul etc. ♦ Schimbator de viteza = dispozitiv montat între un motor de antrenare si organele care transmit miscarea unui alt sistem tehnic, permitând sa se modifice viteza de lucru sau de deplasare a sistemului antrenat. 2. Aparat sau agent (chimic, fizic etc.) care permite schimbul de substante, de energie, de caldura între doua medii. 3. (În sintagma) Schimbator de cale = instalatie care leaga între ele doua sau mai multe linii de cale ferata, servind la trecerea unui vehicul de pe o linie pe alta. – Schimba + suf. -ator.
schingiui, SCHINGIUÍ, schingiuiesc, vb. IV. Tranz. A supune pe cineva la (mari) suferinte fizice; a chinui, a munci, a tortura; a maltrata. ♦ A deforma, a stâlci, a poci. A schingiui limba. – Schingi + suf. -ui.
schingiuit, SCHINGIUÍT2, -Ă, schingiuiti, -te, adj. 1. (Despre fiinte) Care a fost supus la (mari) suferinte fizice; chinuit, torturat. 2. Fig. (Despre cuvinte, limba, vorbire etc.) Pronuntat, scris sau reprodus incorect; deformat, schimonosit. – V. schingiui.
semit, SEMÍT, -Ă, semiti, -te, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limba si prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul si estul Africii, caruia îi apartin astazi arabii, sirienii, evreii etc. 2. Adj. Care apartine semitilor (1), privitor la semiti; semitic. – Din fr. sémite.
senilitate, SENILITÁTE s.f. Caracterul a ceea ce este senil; stare patologica provocata de îmbatrânire si caracterizata prin modificari structurale si functionale de involutie, fizice si psihice, ale organismului uman. – Din fr. sénilité.
sensibil, SENSÍBIL, -Ă, sensibili, -e, adj., s.f. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care resimte puternic orice impresie fizica sau morala, care are o sensibilitate deosebita. ♦ Care poate fi usor miscat, impresionat; simtitor, emotiv. ♦ (Despre organisme) Care reactioneaza la cea mai usoara excitatie exterioara. 2. (Despre materie, lucruri, fenomene etc.) Care poate fi perceput si cunoscut la nivelul treptei senzoriale a cunoasterii, prin intermediul senzatiei. ♦ (Substantivat, n.) Domeniul lucrurilor sensibile (I 2). ♦ Care se poate usor constata; vadit, simtitor, apreciabil. Temperatura a înregistrat o sensibila scadere. 3. (Despre instrumente, aparate, materiale) Care reactioneaza la cele mai mici variatii ale unor agenti externi. 4. (Despre materiale fotografice) Care are însusirea de a înregistra actiunea luminii sub forma unei imagini latente ce poate fi facuta vizibila prin developare. II. S.f. Treapta a saptea a modurilor major si minor, situata la o septima superioara fata de tonica. ♦ Denumire data acordului construit pe treapta a saptea a modurilor major sau minor armonic. – Din fr. sensible, lat. sensibilis.
sforţa, SFORŢÁ, sfortéz, vb. I. Refl. A face, a depune un efort fizic sau intelectual; a se opinti, a se sili, a se stradui. – Pref. s- + forta. Cf. it. s f o r z a r e.
sforzando, SFORZÁNDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Facând sa iasa în evidenta, prin accentuare, un anumit sunet; fortat. [Pr.: sfortándo] – Cuv. it.
show, SHOW, show-uri, s.n. Gen de spectacol muzical-distractiv în care locul principal îl detine recitalul unui actor (renumit). [Pr.: sóu] – Din engl. show.
sibilă, SIBÍLĂ, sibile, s.f. Femeie careia i se atribuia, în antichitate, darul de a prezice viitorul, fiind inspirata de zei. – Din fr. sibylle, lat. Sibylla.
siderurgie, SIDERURGÍE s.f. 1. Ansamblu de operatii constând în extragerea fierului, elaborarea aliajelor sale, precum si în prelucrarea acestora (pentru laminare si forjare); metalurgia fierului. 2. Ramura a metalurgiei care se ocupa cu studiul proprietatilor fizice si chimice ale fierului si ale aliajelor lui si cu studiul metodelor siderurgiei (1). – Din fr. sidérurgie.
solicita, SOLICITÁ, solícit, vb. I. 1. A cere (cu staruinta) sa i se acorde ceva, a se adresa cuiva cu o cerere. ♦ A ruga, a apela la..., a invita sa... 2. A provoca, a trezi; a atrage. 3. A supune un corp unei actiuni fizice (de tractiune, torsiune, apasare etc.) care l-ar putea distruge daca ar depasi o anumita valoare. [Acc. si: (prez. ind.) solicít] – Din fr. solliciter, lat. sollicitare.
solo, SÓLO, (I) s.n. invar., (II) s.m. invar. I. S.n. invar. 1. Compozitie muzicala (sau parte a ei) conceputa pentru un singur instrument sau pentru o singura voce. ♦ (Adjectival) Care se executa fara acompaniament. 2. Dans (sau parte dintr-un dans) executat de o singura persoana. II. S.m. invar. Solist. – Din it. solo.
solubilizare, SOLUBILIZÁRE, solubilizari, s.f. Proces de transformare a unei substante greu solubile într-una usor solubila, în urma unui proces fizic sau a unei reactii chimice. – V. solubiliza.
somptuar, SOMPTUÁR, -Ă, somptuari, -e, adj. Referitor la cheltuieli. ♢ Legi somptuare = legi care, în vechea Roma, interziceau cheltuielile exagerate, în special pentru lux si risipa. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. somptuaire.
sonată, SONÁTĂ, sonate, s.f. Bucata muzicala pentru unul sau doua instrumente, alcatuita din trei sau patru parti, deosebite între ele ca structura, tonalitate, ritm etc., dar care se completeaza într-o succesiune logica si unitara. – Din fr. sonate, it. sonata, germ. Sonate.
havaian, HAVAIÁN, -Ă I. adj. 1. din insulele Hawaii. 2. (despre un tip de eruptie vulcanica) caracterizat prin emisiune fara explozie si bombe vulcanice ale unei lave bazaltice fluide. II. s. f. instrument muzical cu coarde, asemanator cu chitara, cu sunetul lin si taraganat. (< fr. hawaïenne /II/ hawaïenne)
simfonie, SIMFONÍE, simfonii, s.f. 1. (În trecut) Ansamblu de sunete consonante sau de sunete muzicale; compozitie muzicala instrumentala (cu solisti, cor); (sens curent) compozitie muzicala ampla pentru orchestra, care cuprinde de obicei trei sau patru parti. ♦ Simfonie concertanta = compozitie muzicala rezultata din îmbinarea simfoniei si a concertului instrumental. 2. Fig. Ansamblu (armonios) de elemente care concura la producerea unui anumit efect; spec. îmbinare armonioasa de culori. – Din lat. symphonia, fr. symphonie.
sostenuto, SOSTENÚTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Riguros, precis din punctul de vedere al miscarii, al ritmului. – Cuv. it.
haruspiciu, HARUSPÍCIU s. m. preot la etrusci care prezicea viitorul dupa maruntaiele jertfelor si pe baza observarii fenomenelor naturii. (< fr. haruspice, lat. haruspex, -icis)
harpă, HÁRPĂ / HÁRFĂ s. f. instrument muzical de forma triunghiulara, cu coarde inegale ca lungime si acordaj, puse în vibratie cu degetele ambelor mâini. (< fr. harpe, germ. Harfe)
stovaină, STOVAÍNĂ s.f. Pulbere cristalina, alba, amara, utilizata ca anestezic local. – Din fr. stovaïne.
hardrock, HARD-ROCK ROC/ s. n. 1. stil în muzica rock, bogat în intensitati sonore puternice, obsedante. 2. cântec în stilul hard rock (1). (< engl. hard-rock)
happening, HAPPENING [HÉPNING] s. n. 1. spectacol improvizat care presupune o participare activa a publicului, urmarindu-se o creatie artistica spontana. 2. miscare artistica bazata pe interferenta între mai multe forme de arta (teatru, plastica, muzica, film, fotografie etc.), urmarind anularea distantei dintre realitate si arta. (< amer. happening)
sextet, SEXTÉT, sextete, s.n. 1. Compozitie muzicala pentru sase voci sau sase instrumente. ♦ Ansamblu de sase voci sau sase instrumente care executa împreuna o compozitie muzicala. 2. Echipa de volei sau de gimnastica alcatuita din sase jucatori sau jucatoare. – Din germ. Sextett.
sextuor, SEXTUÓR s.n. Bucata muzicala care se executa la sase instrumente sau pe sase voci. [Pr.: -tu-or] – Din fr. sextuor.
simfonietă, SIMFONIÉTĂ, simfoniete, s.f. Lucrare muzicala orchestrala de dimensiuni reduse care pastreaza caracteristicile de gen si de constructie ale simfoniei (1). [Pr.: -ni-e-] – Din fr. sinfonietta.
simfonism, SIMFONÍSM s.n. Totalitatea principiilor care stau la baza creatiei simfonice si a muzicii instrumentale în general. – Simfonie + suf. -ism.
simfonist, SIMFONÍST, -Ă, simfonisti, -ste, s.m. si f. Compozitor de muzica simfonica. – Din fr. symphoniste.
sincopat, SINCOPÁT, -Ă, sincopati, -te, adj. 1. (Despre muzica, în special despre muzica de jaz) Caracterizat prin folosirea sincopei (2). 2. (Fon.; despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuate) Disparut în interiorul unui cuvânt prin sincopa (3). – V. sincopa. Cf. s y n c o p é.
sincron, SINCRÓN, -Ă, sincroni, -e, adj. (Despre fapte, fenomene sau evenimente) Sincronic (1). ♦ (Despre sisteme fizice sau chimice) Care este sediul unor fenomene periodice cu evolutie sincronica. ♢ Camera sincrona = dispozitiv special folosit în cinematografie, în televiziune, pentru înregistrarea simultana a sunetului si a imaginii. Masina sincrona = mas