Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru ve
abac, abác s. n. 1. instrument de calculat din bile care se pot deplasa pe vergele orizontale paralele. 2. nomograma. (< fr. abaque, lat. abacus)
abac, ABÁC, abace, s.n. 1. Instrument alcatuit dintr-un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile (colorate) si care este folosit la efectuarea unor calcule aritmetice. 2. Tabel sau diagrama care permite rezolvarea imediata a unor calcule. – Din fr. abaque, lat. abacus.
monstru, MÓNSTRU s. m. 1. fiinta fantastica cu corpul din elemente specifice oamenilor si animalelor. ♢ colos, namila, fiinta, lucru de proportii colosale. ♢ (adj.; fam.) de mare amploare, colosal. 2. fiinta care prezinta o anomalie fizica din nastere; pocitanie. 3. om crud, degenerat, denaturat. 4. ~ sacru = mare vedeta a cinematografiei sau teatrului. (< fr. monstre, lat. monstrum)
abarticular, abarticulár, -a adj. situat în vecinatatea unei articulatii. (< fr. abarticulaire)
abataj, abatáj s. n. 1. loc de extragere a unui minereu, a unei roci dintr-un zacamânt; operatia însasi. 2. doborâre a arborilor în exploatarile forestiere. 3. sacrificare a animalelor, la abator. 4. înclinare a unei nave spre a putea fi carenata; carenaj (1). (< fr. abattage)
abataj, ABATÁJ, abataje, s.n. 1. Operatie de taiere sau de extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zacamânt; p. ext. loc unde se executa aceasta operatie. 2. Operatie de doborâre a arborilor (În exploatarile forestiere). 3. Taiere, sacrificare a vitelor la abator. ♦ Ansamblu de operatii facute la abator de la introducerea animalelor în sala de taiere pâna la transarea carnii. 4. Operatie de înclinare a unei nave mici în vederea repararii, curatirii etc. – Din fr. abattage.
abate, ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. si intranz. A (se) îndeparta (de la o directie apucata, fig. de la o norma fixata, de la o linie de conduita etc.). ♦ Refl. si tranz. A se opri sau a face sa se opreasca în treacat undeva sau la cineva (parasind drumul initial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamitati, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se nazari. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abatut. 5. Tranz. (Frantuzism) A doborî la pamânt. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.
abate, abáte2 vb. I. tr., refl. a (se) îndeparta de la o directie, o norma, o linie de conduita. II. tr. a doborî, a culca la pamânt. III. refl. a se napusti (asupra). IV. intr. a-i veni cuiva o idee, a i se nazari. (< lat. abbattere, fr. abattre)
abaţie, ABAŢÍE, abatii, s.f. Mânastire catolica cu statut special (împreuna cu averea, domeniile ei), condusa de un abate1 sau o abatesa (1) si depinzând de un episcop sau direct de papa2. – Din it. ab(b)azia.
abdomen, abdomén s. n. 1. cavitate a corpului vertebratelor, între torace si bazin. 2. ultimul segment al corpului la insecte. (< fr., lat. abdomen)
abdominal, ABDOMINÁL, -Ă, abdominali, -e, adj. Care apartine abdomenului, privitor la abdomen; ventral. ♢ Cavitate abdominala = cavitate cuprinsa între peretii abdomenului (1). – Din fr. abdominal.
aberoscop, ABEROSCÓP, aberoscoape, s.n. Instrument care serveste la observarea defectului de distorsiune pe care îl prezinta un ochi anormal. – Din fr. aberroscope.
abhora, ABHORÁ, abhorez, vb. I. Tranz. (Rar) A avea ura, dezgust, aversiune fata de cineva sau de ceva. – Din fr. abhorrer, lat. abhorrere.
abhora, abhorá vb. tr. a avea oroare, aversiune; a urî, a detesta. (< fr. abhorrer, lat. abhorrere)
abil, ABÍL, -Ă, abili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este îndemânatic, iscusit, priceput, dibaci. ♦ Smecher, descurcaret. – Din fr. habile, lat. habilis.
abilita, ABILITÁ, abilitez, vb. I. Tranz. 1. A califica o persoana în urma unui examen pentru un post universitar; a atesta. 2. A împuternici. – Din germ. habilitieren.
abioză, ABIÓZĂ s.f. 1. Stare lipsita de viata. 2. Procedeu de conservare a produselor alimentare de natura animala si vegetala, bazat pe distrugerea totala a microorganismelor existente în produs prin termo-, foto- sau chimiosterilizare, iar recent si prin iradieri ionizante. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiose.
ablactaţie, ABLACTÁŢIE, ablactatii, s.f. 1. Trecere treptata si progresiva de la alimentatia exclusiv lactata a sugarului la o alimentatie diversificata. 2. Oprire a secretiei lactate la femeile la care alaptarea este contraindicata sau inutila. – Din germ. Ablaktation.
ablativ, ABLATÍV, ablative, s.n. Caz al declinarii în unele limbi, care exprima despartirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstantial. ♢ Ablativ absolut = constructie sintactica specifica limbilor latina si greaca, alcatuita dintr-un substantiv (sau un pronume) si un participiu la cazul ablativ, având rol de propozitie circumstantiala. – Din fr. ablatif, lat. ablatinus.
ablaţiune, ABLAŢIÚNE, ablatiuni, s.f. 1. Transportare (prin actiunea vântului, a apelor sau a ghetarilor) a materialului rezultat în urma dezagregarii solului sau a rocilor. 2. Îndepartare chirurgicala a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care strabate atmosfera cu mare viteza pierde din substanta, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.
monoverb, MONOVÉRB s. n. joc distractiv constând în a reprezenta un cuvânt prin litere combinate între ele sau cu figuri, sensul acestuia reiesind din pozitia elementelor componente. o~ cu incastru = monoverb în care, prin introducerea unui cuvânt sau a unei litere într-o imagine, rezulta un cuvânt nou. (< it. monoverbo)
abona, aboná vb. I. tr., refl. a (-si) face un abonament. II. refl. (fam.) a veni cu regularitate undeva. (< fr. abonnér)
abona, ABONÁ, abonez, vb. I. Tranz. si refl. (Cu determinari introduse prin prep. "la") A-si face un abonament. ♦ Refl. Fig. (Fam.) A veni în mod regulat undeva, a fi un obisnuit al casei. – Din fr. abonner.
abonament, ABONAMÉNT, abonamente, s.n. Conventie prin care, în schimbul unei sume, o persoana obtine, pe o anumita perioada, dreptul de a folosi anumite servicii publice, de a asista la spectacole, de a calatori cu mijloace publice de transport, de a primi o revista, un ziar etc.; (concr.) înscris care atesta aceasta conventie; suma platita pentru obtinerea acestui drept. Abonament la radio. – Din fr. abonnement.
abonament, abonamént s. n. conventie prin care, în schimbul unei taxe, se obtin unele servicii, dreptul la folosirea unui mijloc de transport, anumite publicatii; înscris prin care se certifica aceasta conventie. (< fr. abonnement)
abonat, abonát, -a adj., s.m. f. 1. beneficiar al unui abonament. 2. (fam.) (cel) care frecventeaza o familie, un local etc. (< abona)
aborda, ABORDÁ, abordez, vb. I. 1. Intranz. (Despre nave) A acosta la tarm. ♦ A se alatura de o alta nava, bord la bord (pentru a o ataca). 2. Tranz. A începe studierea unei probleme, a trata o problema, a începe o discutie. ♦ (Frantuzism) A se apropia de cineva pentru a-i vorbi. – Din fr. aborder.
aborda, abordá vb. I. intr. 1. (despre nave) a se ciocni. 2. a se opri lânga o nava bord la bord. 3. a acosta. II. tr. 1. (fig.) a se apropia de cineva spre a-i vorbi. 2. a începe studiul unei probleme; a deschide o discutie. (< fr. aborder)
abordaj, ABORDÁJ, abordaje, s.n. 1. Asalt, atac al unei nave (de catre alta nava). 2. Ciocnire accidentala între nave ori între o nava si un obstacol. – Din fr. abordage.
abordaj, abordáj s. n. 1. abordare (I, 1). 2. atacare a unei nave prin alaturare la bordul ei. (< fr. abordage, it. abbordaggio)
monotrem, MONOTRÉM, -Ă I. adj. care nu are decât un orificiu ca rect, conducte urinare si genitale. II. s. f. pl. ordin de mamifere primitive ovipare, din clasa prototerienelor: ornitorincul. (< fr. monotrème/s/)
monotop, MONOTÓP, -Ă adj. (despre specii vegetale) originar dintr-un singur loc. (< germ. monotop)
abrutiza, ABRUTIZÁ, abrutizez, vb. I. Tranz. si refl. A face sa-si piarda sau a-si pierde însusirile morale, specific umane; a deveni sau a face sa devina insensibil, asemanator cu un animal, cu o bruta; a (se) îndobitoci, a (se) dezumaniza. – Dupa fr. abrutir.
abrutizat, ABRUTIZÁT, -Ă, abrutizati, -te, adj. (Care a devenit) insensibil, care si-a pierdut însusirile morale, specific umane; insensibil, brutal. – V. abrutiza.
abscisă, ABSCÍSĂ, abscise, s.f. Simbolul care indica lungimea si sensul segmentului cuprins între un punct fix al unei drepte si un punct dat de pe dreapta. ♦ Una dintre coordonatele carteziene, care serveste la stabilirea pozitiei unui punct în plan sau în spatiu. – Din fr. abscisse, lat. abscissa [linea].
absenteism, absenteísm s. f. 1. absenta frecventa si nemotivata dintr-un loc de munca. 2. mod de exploatare a pamântului printr-un intermediar. 3. neparticiparea la alegeri sau la sedinte politice. ♢ ~ parlamentar = practica folosita de deputatii opozitiei constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptarii unor legi. (< fr. absentéisme, engl. absenteeism)
absidă, absída s. f. nisa în forma semicirculara situata în continuarea navei centrale a unei bazilici sau biserici. (< fr. abside, lat. absida)
absint, absínt s. n. 1. planta amara si aromatica, cu esenta toxica; pelin. 2. bautura alcoolica, tare, verzuie, preparata din absint (1). (< fr. absinthe, lat. absinthium)
absint, ABSÍNT, absinturi, s.n. Bautura alcoolica tare, de culoare verde, cu gust amar, preparata cu uleiuri eterice de pelin, anason si alte plante aromatice. – Din fr. absinthe.
absolut, absolút, -a I. adj. 1. care nu comporta nici o restrictie, neconditionat. 2. total, complet, desavârsit. ♢ adevar ~ = adevar care reprezinta cunoasterea completa a realitatii; (fiz.) miscare ~a = deplasarea unui corp fata de un sistem de referinta fix; zero ~ = temperatura cea mai joasa posibila (-273 ºC). 3. (mat.; despre marimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ♢ valoare ~a = valoare aritmetica a unui numar algebric, facând abstractie de semnul sau; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu vesnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce exista în sine si prin sine. III. adv. cu desavârsire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)
absolut, ABSOLÚT, -Ă, absoluti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice conditii si relatii, care nu este supus nici unei restrictii, care nu are limite; neconditionat, perfect, desavârsit. ♢ Monarhie absoluta = forma de guvernamânt în care puterea legislativa, puterea executiva si cea judecatoreasca se afla în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care, dupa unele conceptii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat în raport cu sine însusi si nu în comparatie cu alte fenomene asemanatoare; care se afla pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile în care a fost masurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînteles. II. Adv. (Serveste la formarea superlativului) Cu totul, cu desavârsire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justa. ♢ (Întarind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).
absolutism, ABSOLUTÍSM s.n. Regim politic propriu monarhiei absolute; putere absoluta a unui monarh. ♢ Absolutism luminat = regim politic aparut în sec. XVIII si caracterizat prin atitudinea întelegatoare a suveranilor fata de cerintele progresului, de sfaturile gânditorilor luminati etc. – Din fr. absolutisme.
absolutiza, ABSOLUTIZÁ, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absoluta prin ignorarea caracterului relativ, conditionat, limitat de celelalte laturi sau însusiri ale faptului sau ideii respective; a considera în mod gresit o latura a unui lucru ca o entitate de sine statatoare, rupând-o de complexul careia îi apartine. – Absolut + suf. -iza.
absolvent, ABSOLVÉNT, -Ă, absolventi, -te, s.m. si f. Persoana care a terminat un ciclu sau o forma de învatamânt. – Din germ. Absolvent, lat. absolvens, -ntis.
absolvent, absolvént, -a s.m. f. cel care a absolvit o forma de învatamânt. (< germ. Absolvent, lat. absolvens)
absolvenţă, ABSOLVÉNŢĂ, absolvente, s.f. Terminare a unui ciclu sau a unei forme de învatamânt; absolvire. – Din absolvent.
absolvenţă, absolvénta s. f. absolvire (1). (< absolvent + -enta)
absolvi, ABSOLVÍ (1) absolvesc, (2) absólv, vb. IV. Tranz. 1. A termina un an scolar, un ciclu sau o forma de învatamânt. 2. A scuti pe cineva de pedeapsa; a ierta. – Din germ. absolvieren, lat. absolvere.
absolvi, absolví vb. tr. 1. a termina un ciclu, o forma de învatamânt. 2. (jur.) a elibera nepedepsit un acuzat când faptul imputabil nu este prevazut de lege; a scuti de pedeapsa. (< germ. absolvieren, lat. absolvere)
absolvire, ABSOLVÍRE, absolviri, s.f. Actiunea de a absolvi si rezultatul ei; absolventa. – V. absolvi.
absorbant, ABSORBÁNT, -Ă, absorbanti, -te, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Substanta) care absoarbe lichide sau vapori. ♦ (Substanta) care retine o parte din particulele sau din energia radiata de o sursa. 2. Adj. Fig. Care intereseaza, care captiveaza; catre care se îndreapta toate preocuparile cuiva. – Din fr. absorbant.
absorbţie, ABSÓRBŢIE, absorbtii, s.f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporeaza prin difuzie din afara o substanta oarecare. ♦ Micsorare sau anulare a intesitatii unei radiatii care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a retine, filtra etc. razele de lumina care dauneaza ochiului. 2. Proces de patrundere a apei, a substantelor minerale si organice, precum si a gazelor în celulele organismului. ♢ Absorbtie intestinala = patrunderea în sânge si în limfa a produsilor rezultati din digestia alimentelor. 3. Încrucisare repetata a unei rase perfectionate cu una ameliorata în scopul îmbunatatirii radicale a acesteia. [Var.: absorbtiúne s.f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.
abstract, abstráct, -a I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ♢ în ~ = pe baza de deductii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înteles; (mat.) numar ~ = numar caruia nu i se alatura obiectul numarat; arta ~a = curent aparut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizeaza prin intelectualizarea, reductia abstracta si încifrarea imaginii; abstractionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenita prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o alta parte de vorbire, având un sens abstract. ♢ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind actiunea acestuia. 2. categorie filozofica desemnând cunoasterea proprietatilor esentiale si generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)
abstract, ABSTRÁCT, -Ă, abstracti, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea însusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile în care exista în realitate. ♢ Loc. adv. În abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S.n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.
absurd, ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s.n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logica, care nesocoteste legile naturii si ale societatii, contrar bunului-simt; ilogic. ♢ Loc. adv. Prin absurd = admitând un rationament fals, o situatie aproape imposibila. ♦ Reducere la absurd = metoda de demonstrare a unui adevar, aratând ca punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S.n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.
abţine, abtíne vb. refl. a se stapâni, a se opri de la ceva; a se lipsi de folosirea unor lucruri; a nu se pronunta, a nu-si exprima punctul de vedere. (< fr. s'abstenir, lat. abstinere)
abunda, ABUNDÁ, pers. 3 abúnda, vb. I. Intranz. 1. A fi, a se gasi din belsug, în mare cantitate; a prisosi. 2. A avea, a contine; a folosi din belsug. – Din fr. abonder, lat. abundare.
abunda, abundá vb. intr. a fi, a se gasi, a avea din belsug. (dupa fr. abonder, lat. abundare)
aburi, ABURÍ, aburesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu picaturi fine provenite din condensarea aburilor (1). 2. Intranz. A scoate, a produce aburi (1). 3. Refl. (Rar) A se aprinde, a se înrosi, a se îmbujora (la fata). 4. Tranz. Fig. A atinge usor (ca o suflare). ♦ Intranz. (Rar; despre vânt) A adia. – Din abur.
aburire, ABURÍRE, aburiri, s.f. Actiunea de a (se) aburi si rezultatul ei. ♦ Expunere a unor materiale textile, lemnoase, etc. sau produse finite la actiunea aburilor (1) în vederea ameliorarii unor însusiri, a usurarii prelucrarii lor ulterioare etc. – V. aburi.
academic, ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care tine de academie, privitor la academie. ♢ Titlu academic = diploma obtinuta într-o scoala de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerata; conventional. ♢ Stil academic = maniera în arta în care subiectul este tratat în genul studiilor de scoala de arta academica (1); stil sobru, corect, stiintific, conventional si rece. – Din fr. académique, lat. academicus.
academism, ACADEMÍSM s.n. 1. Atitudine estetica promovând imitatia neconditionata a creatiilor artei antice si a Renasterii. ♦ Trasatura caracteristica oricarei arte care cultiva un ideal de frumusete canonica, conventionala, manierista. 2. Fel de a se comporta academic (2), rigid, rece. – Din fr. académisme.
acantă, ACÁNTĂ, acante, s.f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale caror frunze mari, penate, uneori spinoase, si radacini sunt folosite în medicina (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice si compozite; care imita frunzele de acanta (1). [Var.: acánt s.m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.
acar, ACÁR, acari, s.m. Muncitor feroviar care manipuleaza dispozitivele de actionare a acelor de macaz si asigura întretinerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.
acarian, ACARIÁN, acarieni, s.m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele si abdomenul de obicei nediferentiate, unele dintre ele fiind purtatoare de germeni ai unor maladii grave; (si la sg.) animal din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acariens.
acatalectic, ACATALÉCTIC, acatalectice, adj. (În metrica greco-latina, în sintagma) Vers acatalectic (si substantivat n.) = vers caruia nu-i lipseste nici o silaba. – Din fr. acatalectique.
accede, ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.
monostih, MONOSTÍH s. n. poezie, strofa dintr-un singur vers. (< fr. monostiche, gr. monostikhos)
accelerat, ACCELERÁT, -Ă, accelerati, -te, adj. Care este iutit, grabit; care are o frecventa mai mare decât cea normala. Ritm accelerat. Respiratie accelerata. ♢ Tren accelerat (si substantivat n.) = tren cu viteza mai mare decât a personalului (si care nu opreste în toate garile). – V. accelera.
monostemon, MONOSTEMÓN, -Ă adj. (despre flori) cu un singur verticil de stamine. (< fr. monostémone)
monospor, MONOSPÓR s. m. spor singuratic provenit dintr-un sporange. (< fr. monospore)
accelerometru, ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s.n. 1. Aparat cu care se masoara acceleratiile, îndeosebi la vehiculele aeriene. 2. Transductor electromecanic de masurat structurile vibrante. – Din fr. accéléromètre.
accent, ACCÉNT, accente, s.n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
acces, ACCÉS, accese, s.n. 1. Posibilitatea de a patrunde, drept de ajunge pâna într-un loc sau pâna la o persoana; p. ext. intrare. ♢ Cale (sau drum, sosea) de acces = drum care face legatura cu o sosea importanta, cu o localitate etc. Rampa de acces = portiune de drum în panta care permite urcarea vehiculelor pe o sosea mai înalta, pe un pod etc. ♢ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea sa mearga undeva, a (nu) avea voie sa patrunda undeva. 2. Ansamblu de tulburari clinice ale organismului care se manifesta brusc, în stare de sanatate aparenta, si care se repeta de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violenta (si trecatoare) a unei stari sufletesti. – Din fr. accès, lat. accessus.
accesiune, ACCESIÚNE, accessiuni, s.f. Mod de dobândire a proprietatii, rezultând din alipirea naturala sau prin interventia omului a unui bun la alt bun mai important. [Pr.: -si-u-] – Din fr. accession.
accident, ACCIDÉNT (1-4, 6) accidente, s.n. (5) accidenti, s.m. 1. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, raniri, mutilari sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplator, banal, care aduce nenorocire. 2. (Fil.) Însusire trecatoare, neesentiala a unui lucru. 3. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplatoare a unui sunet, fara caracter de lege. 5. (Muz.) Alteratie. ♦ Semn care indica aceasta modificare a intonatiei unei note. 6. (Med.) Fenomen neasteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.
aceracee, ACERACÉE s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, cu flori grupate în inflorescente si cu fructe disamare, folosite în industria lemnului sau ca plante decorative; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie [Pr.: -ce-e] – Din fr. acéracée.
acerb, ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necrutator, înversunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.
acest, ACÉST, ACEÁSTĂ, acesti, aceste, adj. dem. (antepus) 1. (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla aproape, în spatiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Aceasta casa. 2. (În legatura cu substantive care arata momentul, rastimpul, epoca în care se petrece o actiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.-dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. •ecce-istu, ecce-ista.
acetat, ACETÁT, acetati, s.m. 1. Sare a acidului acetic, folosita în industria chimica si farmaceutica. 2. Ester al acidului acetic, întrebuintat în tehnica în special ca dizolvant. ♢ Acetat de celuloza = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care serveste la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.
acetonă, ACETÓNĂ, acetone, s.f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.
achenă, ACHÉNĂ, achene, s.f. Tip de fruct indehiscent, a carui samânta, acoperita cu un învelis tare, nu e sudata de acest învelis. – Din fr. akène.
achilie, ACHILÍE, achilii, s.f. Absenta sau diminuare a secretiilor digestive sau a unora dintre componentele lor (acidul clorhidric, pepsina etc.), întâlnita în cancerul gastric si în anemia pernicioasa. – Din fr. achylie.
acianopsie, ACIANOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge culoarea albastra. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acyanopsie.
acidoză, ACIDÓZĂ s.f. Crestere a aciditatii si reducere a rezervei alcaline din sânge, din cauza unor tulburari functionale în organism. – Din fr. acidose.
acira, ACIRÁ, acír, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nadejde la..., a astepta sa..., a tinde spre... 2. A fi în asteptare; a pândi. [Var.: acerá vb.I] – Et. nec.
monorimă, MONORÍMĂ I. adj. (despre poezii) care are aceeasi rima la toate versurile. II. s. f. reluare a aceleiasi rime la sfârsitul mai multor versuri care se succeda. (< fr. monorime)
acnee, ACNÉE s.f. Boala de piele caracterizata prin aparitia, mai ales pe fata, a unor cosuri, puncte negre etc., care adesea supureaza. ♢ Acnee juvenila = acnee frecventa mai ales la pubertate. [Pr.: -ne-e] – Din fr. acné.
acoladă, ACOLÁDĂ, acolade, s.f. 1. Semn grafic în forma de arc, orizontal sau vertical, prin care se arata ca mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Îmbratisare sau lovitura usoara care se dadea unui barbat cu latul spadei ca semn al primirii lui în corpul cavalerilor feudali. – Din fr. accolade.
acolo, ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepartat (de cel care vorbeste); în alt loc. ♢ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre directia aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Pâna acolo... = pâna la situatia..., la împrejurarea (care depasete limita îngaduita)... ♢ Expr. (Reg.) (Pân') pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mâna etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de fata)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.
acoperământ, ACOPERĂMẤNT, acoperaminte, s.n. Ceea ce serveste la acoperit; (în special) acoperis. [Var.: acoperemấnt s.n.] – Acoperi + suf. -amânt (dupa coperamânt).
acoperi, ACOPERÍ, acópar, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o fiinta ceva care le ascunde sau le protejeaza. ♢ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a savârsi fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care sa-l închida, sa-l astupe. ♦ A pune acoperis unei cladiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafata unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzura etc. 4. Tranz. (Mil.) A apara, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adapost prin masuri si acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tainui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înabusi. 7. Refl. si tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face fata cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; frantuzism) A strabate o distanta. ♢ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acópera, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.
acoperire, ACOPERÍRE, acoperiri, s.f. Actiunea de a (se) acoperi si rezultatul ei. 1. Punere, asezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apara etc. 2. Operatie de aplicare a unui strat protector pe un obiect depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, padure sau localitate care împiedica observarea inamicului. ♦ Masura speciala de protectie care asigura anumite actiuni (de concentrare sau manevra) ale trupelor. ♢ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o actiune savârsita conform unor indicatii precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face fata unor obligatii, unei plati, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face esalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigura aceasta posibilitate. ♢ Acoperire în aur = stoc de aur si de alte active pe baza carora bancile de emisiune asigura convertibilitatea bacnotelor. – V. acoperi.
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acorda, ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngaduinta, cu grija, cu atentie, cu bunavointa); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecventa unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât sa fie egala cu frecventa altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeasi înaltime. – Din fr. accorder.
acordor, ACORDÓR1, acordoare, s.n. Unealta care serveste la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.
acotiledonat, ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonati, -te, adj. (Despre plante) Fara cotiledoane; acotiledon. ♦ (Substantivat, f. pl.) Clasa de vegetale care se înmultesc prin spori; (si la sg.) planta care face parte din aceasta clasa. – Din fr. acotylédoné.
acraniat, ACRANIÁT, -Ă, acraniati, -te, s.m. si f. (La pl.) Subîncrengatura de animale primitive lipsite de craniu; (si la sg.) animal care face parte din aceasta subîncrengatura. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.
acredita, ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A împuternici pe cineva ca reprezentant al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispozitia cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca un fapt neconfirmat, o stire etc. sa apara demne de crezare, acceptabile, verosimile. – Din fr. accréditer.
acreditat, ACREDITÁT, -Ă, acreditati, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. – V. acredita.
acreditiv, ACREDITÍV, acreditive, s.n. 1. Suma de bani special rezervata de un cumparator din contul sau, la o banca ce deserveste un furnizor, pentru ca acestuia sa i se faca plata în momentul în care dovedeste predarea furniturilor în conditiile stabilite înainte prin contract. 2. Document financiar de decontare prin intermediul bancii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.
acri, ACRÍ, acresc, vb. IV. Tranz. si refl. 1. A face sa devina sau a deveni (mai) acru; a (se) înacri. ♦ Refl. a se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face sa devina sau a deveni ursuz, suparacios, urâcios. ♢ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se satura de ceva (sau de cineva). – Din acru2.
acrilat, ACRILÁT, acrilati, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confectionarea protezelor, a diverselor aparate si suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.
acrit, ACRÍT, -Ă, acriti, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost facut (mai) acru2. ♦ Fig. (Despre oameni) Morocanos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.
acrobat, ACROBÁT, -Ă, acrobati, -te, s.m. si f. Gimnast care executa exercitii de echilibristica. ♦ Fig. Persoana inconsecventa în comportare, în idei etc.; persoana care cauta sa epateze, sa iasa din comun. – Din fr. acrobate.
acromatopsie, ACROMATOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge toate culorile sau numai o parte din ele. – Din fr. achromatopsie.
acropolă, ACRÓPOLĂ, acropole, s.f. Citadela în orasele din vechea Grecie, asezata pe o înaltime si adapostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.
acrostih, ACROSTÍH, acrostihuri, s.n. Poezie sau strofa în care literele initiale ale versurilor alcatuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicatie etc.) sau o propozitie. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.
acrostol, ACROSTÓL, acrostoluri, s.n. Parte înalta a extremitatilor unei corabii. ♦ (La pl.) Ornamentele, sculpturile de la prora unei nave. – Din fr. acrostole.
act, ACT, acte, s.n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arata un fapt, o obligatie, identitatea cuiva etc. ♢ Act de acuzare = concluzie scrisa întocmita de organele judiciare spre a dovedi vinovatia cuiva. 2. Manifestare a activitatii umane; actiune, fapta, fapt. ♢ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal ca a luat cunostinta (de ceva). A face act de prezenta = a aparea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politete. A face un act de dreptate = a recunoaste meritele si drepturile unei persoane nedreptatite. ♦ Rezultatul unei activitati constiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde catre realizarea unui scop. 3. Diviziune principala a unei opere dramatice, reprezentând o etapa în desfasurarea actiunii. – Din lat. actum, fr. acte.
actinometru, ACTINOMÉTRU, actinometre, s.n. Aparat care serveste la masurarea intensitatii radiatiilor electromagnetice din atmosfera. – Din fr. actinomètre.
actinot, ACTINÓT s.m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu si fier din grupa amfibolilor, frecvent în sisturile cristaline. – Din fr. actinote.
activ, ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care participa (în mod efectiv) la o actiune; harnic, vrednic. ♢ Membru activ = membru al unei organizatii, societati, institutii etc. având anumite obligatii si bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizatii. Metoda activa = metoda de predare care stimuleaza activitatea personala a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Aparare activa = aparare care foloseste contraatacuri, pentru a slabi si a nimici fortele inamice. 2. (Despre corpuri sau substante) Care realizeaza (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ♢ (Chim.) Corp activ = corp care intra usor în reactie. 3. (Despre diateza verbala) Care exprima faptul ca subiectul savârseste actiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operatii, conturi, bilanturi) Care se soldeaza cu un profit, cu un beneficiu. II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor apartinând unei persoane fizice si juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care apartin unei întreprinderi, institutii sau organizatii economice; parte a bilantului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul sau = a fi autorul unei actiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o actiune (grava) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activeaza intens în domeniul vietii politice si obstesti sub conducerea organizatiilor partidului clasei muncitoare sau a organizatiilor de masa. – Din fr. actif, lat. activus; (II si) rus. aktiv.
activa, ACTIVÁ, activez vb. I. 1. Intranz. A desfasura o activitate sustinuta. 2. Tranz. A intensifica, a înviora o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.
actual, ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care exista sau se petrece în prezent, în momentul de fata. ♦ Care are importanta pentru vremea de fata; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.
actualitate, ACTUALITÁTE, actualitati, s.f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curenta, timpul de fata, prezent2. ♢ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau intereseaza în clipa de fata, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.
actuar, ACTUÁR, actuari, s.m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurari si, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.
acţiona, ACŢIONÁ, actionez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o actiune, o fapta etc. ♢ Expr. (Tranz.) A actiona (pe cineva) în justitie (sau în judecata) = a intenta un proces, a da în judecata. ♦ A exercita o influenta asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în miscare, a face sa functioneze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de functionare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ti-o] – Din fr. actionner.
acţiune, ACŢIÚNE, actiuni, s.f. I. 1. Desfasurare a unei activitati; fapta întreprinsa (pentru atingerea unui scop). ♢ Om de actiune = om întreprinzator, energic, care actioneaza repede. ♢ Expr. A pune în actiune = a pune în miscare. A trece la actiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de "armata") Operatie militara. ♦ (Gram.) Ceea ce exprima verbul (o stare, o miscare, un proces etc.). 2. Desfasurare a întâmplarilor într-o opera literara; fabulatie, subiect, intriga. 3. Efect, exercitare a unei influente asupra unui obiect, a unui fenomen. Actiunea substantelor otravitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezinta o parte anumita, fixa si dinainte stabilita, a capitalului unei societati si care da detinatorului dreptul sa primeasca dividende. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.
monopoliza, MONOPOLIZÁ vb. tr. 1. a exercita un monopol (1). 2. (fig.) a acapara, a cauta sa obtina toate drepturile asupra unui lucru, sa-si impuna drepturi exclusive. (< fr. monopoliser)
acumetrie, ACUMETRÍE s.f. Metoda de examinare medicala care consta în masurarea acuitatii auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.
acumulare, ACUMULÁRE, acumulari, s.f. 1. Actiunea de a acumula si rezultatul ei. 2. (Ec. pol.; în sintagmele) Acumulare de capital = transformarea plusvalorii în capital în procesul reproductiei largite a capitalului. Fond de acumulare = parte a unui venit folosita pentru acumulare. Rata acumularii = raportul dintre fondul de acumulare si venitul pe baza caruia se formeaza. 3. (Geogr.; urmat de determinari) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghetari etc. – V. acumula.
acustic, ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s.f. I. Adj. Care emite, transmite sau receptioneaza sunete, care apartine acusticii (II 1), privitor la acustica. ♢ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care serveste la transmiterea vocii pe nave, în puturi minere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul caruia se receptioneaza sunete si se înlesneste perceperea lor. II. S.f. 1. Parte a fizicii care se ocupa cu studiul producerii, propagarii si receptionarii sunetelor. ♢ Acustica arhitecturala = ramura a acusticii care studiaza fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încaperi. 2. Calitatea de a înlesni o (buna) auditie. – Din fr. acoustique.
acvamarin, ACVAMARÍN s.n. Varietate limpede de beril de culoare albastru-deschis sau verzuie, folosita ca piatra pretioasa. – Din it. acquamarina.
adapta, ADAPTÁ, adaptez, vb. I. 1. Tranz. A transforma pentru a corespunde anumitor cerinte; a face potrivit pentru întrebuintare în anumite împrejurari; a face sa se potriveasca. 2. Tranz. si refl. (Biol.) A (se) transforma prin adaptare (2). 3. Refl. si tranz. A (se) acomoda, a (se) deprinde, a (se) obisnui. – Din fr. adapter, lat. adaptare.
adaptare, ADAPTÁRE, adaptari, s.f. 1. Actiunea de a (se) adapta si rezultatul ei; (concr.) lucru modificat, ajustat; adaptatie. 2. (Biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma caruia rezulta o corelare a structurii morfologice si a functiunilor fiziologice ale vietuitoarelor în raport cu mediul înconjurator. 3. (În sintagma) Adaptare literara = dramatizare, ecranizare etc. a unui text literar, în vederea reprezentarii lui pe scena, la radio, într-un film. – V. adapta.
adaptat, ADAPTÁT, -Ă, adaptati, -te, adj. 1. Care a fost transformat pentru a corespunde anumitor cerinte sau pentru a fi întrebuintat în anumite împrejurari; care este potrivit pentru ceva. 2. (Despre organisme) Care a suferit un proces de adaptare (2). 3. (Despre textele literare) Caruia i s-au adus modificari în vederea reprezentarii lui pe scena, a utilizarii ca scenariu de film etc. – V. adapta.
adăpost, ADĂPÓST, adaposturi, s.n. Loc ferit; constructie facuta ca sa apere de intemperii, de primejdii etc.; p. gener. orice loc unde se adaposteste cineva. ♢ Adapost (antiaerian) = loc amenajat pentru apararea împotriva atacurilor aeriene. ♦ Ocrotire. A da cuiva adapost. ♢ Expr. A fi (sau a se pune) la adapost de... = a (se) adaposti; fig. a preveni un neajuns. – Lat. ad appos(i)tum sau ad depos(i)tum.
adânc, ADẤNC, -Ă, (1) adânci, adj., (II) adâncuri, s.n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavitati sau lucruri concave) Al carui fund se afla la o distanta (relativ) mare de marginea de sus, de suprafata; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ♢ Expr. (A ajunge, a trai etc.) pâna la adânci batrânete = (a trai) pâna la o vârsta înaintata. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se afla sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontala). Radacina adânca. ♦ Greu de strabatut; compact, des; întins, vast. Padure adânca. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare ca vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzatii, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecaciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Facut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care tine de esenta, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desavârsit, deplin, total. O liniste adânca. II. S.n. 1. Parte adânca, adâncime (considerata vertical); loc situat departe (spre interior), strafund. ♢ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al fiintei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prapastie, abis. 2. (La pl.) Departare mare; spatiu întins; p. ext. loc ascuns, asezat departe. – Lat. aduncus.
adecva, ADECVÁ, adecvez, vb. IV. Tranz. si refl. A face sa devina sau a fi adecvat. – Din adecvat (derivat regresiv) – adecváre s.f.
monopartit, MONOPARTÍT, -Ă adj. (despre forme muzicale) dintr-o singura sectiune, unitar din punct de vedere tonal si tematic. (< fr. monoparti)
asibilare, ASIBILÁRE s.f. Fenomen fonetic care consta în transformarea unei consoane ocluzive în consoana africata (sub influenta vocalei e sau i care urmeaza); asibilatie. – V. asibila.
adenoidită, ADENOIDÍTĂ, adenoidite, s.f. Afectiune frecventa mai ales la copii (putând aparea exceptional si la adulti), provocata de o infectie microbiana sau virotica a tesutului glandular din regiunea nazo-faringiana. [Pr.: -no-i-] – Din fr. adénoïdite.
adera, ADERÁ, adér, vb. I. Intranz. (Cu determinari introduse prin prep. "la") 1. A deveni adeptul unui partid, al unei miscari, al unei ideologii, al unei actiuni, cunoscându-i si împartasindu-i principiile. 2. A se tine strâns lipit de ceva. 3. (Despre state) A deveni parte la un tratat. – Din fr. adhérer, lat. adhaerere.
aderenţă, ADERÉNŢĂ, aderente, s.f. 1. (Med.) Ţesut fibros care se dezvolta în special în cavitatile seroase, în urma unei infectii sau interventii chirurgicale, unind organe care în mod normal sunt separate; brida. 2. (Tehn.) Forta care mentine alaturate doua corpuri aflate în contact. Aderenta dintre rotile unui vehicul si sosea. ♦ Fenomen de legatura între beton si otel în constructiile de beton armat. 3. Aderare, solidarizare constienta la ceva. – Din fr. adhérence.
adevăr, ADEVẮR, adevaruri, s.n. 1. Concordanta între cunostintele noastre si realitatea obiectiva; oglindire fidela a realitatii în gândire; ceea ce corespunde realitatii, ceea ce exista sau s-a întâmplat în realitate. ♢ Adevar obiectiv = continutul obiectiv al reprezentarilor omului, care corespunde realitatii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscator. Adevar relativ = reflectare justa, însa aproximativa, limitata a realitatii. ♢ Loc. adv. Într-adevar sau în adevar = în realitate, de fapt. 2. Justete, exactitate. Viitorul a confirmat adevarul calculelor sale. – Lat. ad + de + verum.
adevăra, ADEVĂRÁ vb. I. v. adeveri.
adevărat, ADEVĂRÁT, -Ă, adevarati, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu adevarul. ♦ De care nu se poate îndoi nimeni; netagaduit, incontestabil, real. ♢ Loc. adv. Cu adevarat = într-adevar. 2. (În opozitie cu fals) Veritabil, autentic. 3. (Adesea adverbial; în opozitie cu gresit) Drept, just, corect. 4. Sincer, neprefacut. – V. adevara.
adeveri, ADEVERÍ, adeveresc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) confirma, a (se) sustine, a (se) întari justetea, exactitatea unui fapt sau a unei afirmatii. ♦ A (se) dovedi ca adevarat. [Var.: adevará vb. I] – Din adevar.
adeverinţă, ADEVERÍNŢĂ, adeverinte, s.f. Dovada scrisa de recunoastere a unui fapt, a unui drept. – Adeveri + suf. -inta.
adeverire, ADEVERÍRE, adeveriri, s.f. Faptul de a (se) adeveri. – V. adeveri.
adeveritor, ADEVERITÓR, -OÁRE, adeveritori, -oare, adj. Care adevereste. – Adeveri + suf. -tor.
adia, ADIÁ, pers. 3 adíe, vb. I. 1. Intranz. (Despre vânt) A sufla lin, usor; (rar) a aburi; (despre miros) a veni în unde usoare. 2. Intranz. Fig. A cânta cu glas stins; a murmura. 3. Tranz. (Reg.) A mângâia, a atinge usor. 4. Intranz. (Reg.) A clatina, a misca usor. [Pr.: -di-a] – Lat. •adiliare.
adiacent, ADIACÉNT, -Ă, adiacenti, -te, adj. 1. (În sintagma) Unghiuri adiacente = unghiuri care au acelasi vârf, o latura comuna si se afla de o parte si de alta a laturii comune. 2. Care se înrudeste, se învecineaza. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adjacent, lat. adjacens, -ntis.
adinamie, ADINAMÍE s.f. Scadere accentuata a fortei musculare, care apare în cursul unor boli grave. – Din fr. adynamie.
adiţie, ADÍŢIE s.f. 1. (Chim.) Adaugare. ♢ Reactie de aditie = reactie chimica prin care se introduc atomi sau molecule într-o molecula cu caracter nesaturat. 2. (Fiziol.; în sintagma) Aditie latenta = aparitie a unei reactii fiziologice într-un organism în urma unor excitatii succesive; sumatie. 3. (Mat.) Adunare. – Din fr. addition, lat. additio.
adjectiv, ADJECTÍV, adjective, s.n. Parte de vorbire flexibila care arata o însusire a unui obiect sau a unei fiinte si determina numele acestora, acordându-se cu ele în gen, numar si caz. – Din fr. adjectif, lat. adjectivum.
adjectiva, ADJECTIVÁ, adjectivez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) transforma în adjectiv; a (se) adjectiviza. – Din adjectiv. – ajectiváre s.f.; adjectivát, -a adj.
monometru, MONOMÉTRU s. m. 1. vers antic dintr-un singur metru. 2. vers compus din metri de acelasi fel. (< fr. monomètre)
administraţie, ADMINISTRÁŢIE, administratii, s.f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; sectie a unei institutii însarcinata cu administrarea acelei institutii. ♢ Administratie de stat = a) forma de activitate (executiva si de dispozitie) a statului pentru realizarea functiilor sale; b) totalitatea organelor de stat prin care se desfasoara aceasta activitate. Consiliu de administratie = organ colegial însarcinat cu administrarea unei întreprinderi sau a unei institutii. 2. Parte a armatei care se ocupa cu organizarea, întretinerea, completarea si mobilizarea fortelor armate, precum si cu probleme privitoare la ordinea interioara a trupelor. ♦ Conducerea politica-administrativa a unui stat, a unei regiuni etc. (ocupate), exercitata de militarii o ocupanti. – Din (1) fr. administration, lat. administratio, (2) rus. administratiia.
admirativ, ADMIRATÍV, -Ă, admirativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care exprima, care arata admiratie. – Din fr. admiratif, lat. admirativus.
admitanţă, ADMITÁNŢĂ, admitante, s.f. Nume dat fenomenului invers impedantei si definit ca marime caracteristica unui circuit de curent electric alternativ, egala cu câtul dintre valoarea efectiva a curentului electric absorbit si valoarea efectiva a tensiunii de alimentare. – Din fr. admittance.
admonesta, ADMONESTÁ, admonestez, vb. I. A mustra cu severitate (în calitate oficiala); a dojeni aspru (pe un subaltern). – Din fr. admonester.
adonic, ADÓNIC, adonice, adj. (În sintagma) Vers adonic = vers format dintr-un dactil si un spondeu sau un troheu, folosit în versificatia greaca si latina. – Din fr. adonique.
adopta, ADOPTÁ, adópt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un copil. 2. A-si însusi felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o parere, o metoda etc. 3. A accepta ceva în urma unui vot. – Din fr. adopter, lat. adoptare.
adoptare, ADOPTÁRE, adoptari, s.f. Actiunea de a adopta. ♢ Adoptarea legilor = votare a proiectelor de legi de catre organele legislative. – V. adopta.
adora, ADORÁ, adór, vb. I. Tranz. 1. A iubi în cel mai înalt grad, fara limita, a avea un cult pentru cineva sau ceva. 2. A slavi (o divinitate); a venera, a diviniza, a cinsti. – Din fr. adorer, lat. adorare.
adorare, ADORÁRE s.f. 1. Faptul de a adora; adoratie. 2. Slavire (a unei divinitati); venerare, cinstire, divinizare. – V. adora.
adorat, ADORÁT, -Ă, adorati, -te, adj. (Adesea substantivat) Extrem de iubit. ♦ (Despre o divinitate) Slavit, cinstit, venerat. – V. adora.
adragant, ADRAGÁNT s.n. Guma vegetala secretata de un arbust spinos, folosita în farmacie. – Din fr. adragant.
adresă, ADRÉSĂ, adrese, s.f. 1. Indicatie (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele si domiciliul destinatarului. ♦ Date care indica domiciliul unei persoane. ♢ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A gresi adresa = a) a nimeri în alt loc sau la alta persoana decât cea indicata; b) (fam.) a avea o parere gresita despre cineva sau ceva, a se însela asupra cuiva. 2. Comunicare oficiala facuta în scris de o organizatie, o institutie etc. 3. (Inform.) Expresie (numerica) pentru localizarea informatiei în memorie (3). – Din fr. adresse.
aduce, ADÚCE, adúc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru si a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). ♢ Expr. Ce vânt te-aduce? se spune cuiva care a venit pe neasteptate. 2. Tranz. A apropia ceva de sine sau de o parte a trupului sau. ♦ A da unui lucru o anumita miscare sau directie. ♢ Expr. A o aduce bine (din condei) = a vorbi sau a scrie cu dibacie; a se dovedi abil, diplomat într-o anumita împrejurare. A aduce vorba de (sau despre) ceva = a îndrepta discutia asupra unui obiect, a pomeni despre... 3. Tranz. A produce, a procura, a pricinui, a cauza. 4. Tranz. A face sa ajunga într-o anumita situatie, stare. 5. Intranz. A semana întrucâtva cu cineva sau cu ceva. 6. Tranz. si refl. (În expr.) A-si aduce aminte = a(-si) aminti. – Lat. adducere.
adunare, ADUNÁRE, adunari, s.f. 1. Actiunea de a (se) aduna si rezultatul ei. 2. Una dintre cele patru operatii aritmetice, care consta în totalizarea mai multor numere într-unul singur. 3. Întrunire a mai multor persoane în scopul discutarii unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. ♢ Adunare constituanta = adunare alcatuita din reprezentanti alesi în vederea votarii sau modificarii unei constitutii. Adunare legislativa = organ reprezentativ al statului, competent a se pronunta prin vot asupra proiectelor de legi. Adunare nationala = a) organ suprem al puterii de stat în unele tari; b) organ de stat cu functii legislative sau consultative. Adunare generala = adunare cu participarea generala a membrilor în anumite organizatii, întreprinderi etc. 4. Concentrare a unor fiinte într-un singur loc. 5. (Articulat, cu valoare de interjectie) Semnul dat pentru strângerea într-o formatie ordonata a unei trupe sau a unui grup organizat. 6. Culegere, colectie (de texte). 7. (Înv. si reg.) Petrecere. – V. aduna.
advecţie, ADVÉCŢIE, advectii, s.f. (Livr.) Miscare a aerului atmosferic în directie orizontala sau aproape orizontala. – Din fr. advection.
adventice, ADVENTÍCE s.f. Foita externa care înveleste arterele. – Din fr. adventice.
adventism, ADVENTÍSM s.n. Numele unei doctrine religioase practicate de o secta crestina care predica "a doua venire" apropiata a lui Hristos. – Din engl. adventism, germ. Adventismus.
adventist, ADVENTÍST, -Ă, adventisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine adventismului, privitor la adventism. 2. S.m. si f. Adept al adventismului. – Din engl. adventist, fr. adventiste.
adventiv, ADVENTÍV, -Ă, adventivi, -e, adj. 1. (Bot.; despre plante) Originar din alte tari sau continente si care s-a raspândit fara a fi cultivat. ♦ (În sintagmele) Radacina adventiva = radacina care se dezvolta pe diferite parti ale plantei. Mugure adventiv = mugure care se dezvolta din tesuturi. 2. (Geol.; în sintagma) Crater adventiv = crater vulcanic secundar, care are alta deschizatura decât craterul principal. – Din fr. adventif.
adverb, ADVÉRB, adverbe, s.n. Parte de vorbire, în general neflexibila, care determina sensul unui verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, aratând locul, timpul, modul, cauza sau scopul. – Din fr. adverbe, lat. adverbium.
adverbial, ADVERBIÁL, -Ă, adverbiali, -e, adj. (Despre cuvinte sau constructii gramaticale) Care are valoare de adverb. [Pr.: -bi-al] – Din fr. adverbial, lat. adverbialis.
adverbializa, ADVERBIALIZÁ, adverbializez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) transforma în adverb. – Din fr. adverbialiser. – adverbializáre s.f.; adverbializát, -a, adj.
adverbializare, ADVERBIALIZÁRE, adverbializari, s.f. Faptul de a (se) adverbializa – V. adverbializa.
adverbializat, ADVERBIALIZÁT, -Ă, adverbializati, -te, adj. Transformat în adverb. – V. adverbializa.
advers, ADVÉRS, -Ă, adversi, -se, adj. Asezat în fata, opus; fig. potrivnic, ostil, dusmanos. ♢ Parte adversa = adversar într-un proces, într-o afacere etc. – Din fr. adverse, lat. adversus.
adversar, ADVERSÁR, -Ă, adversari, -e, s.m. si f. Persoana care face concurenta, care lupta împotriva altuia sau împotriva unei conceptii, a unei idei; rival, potrivnic. ♦ (Sport) Partener de întrecere. – Din fr. adversaire, lat. adversarius.
adversativ, ADVERSATÍV, -Ă, adversativi, -e, adj. Care exprima o opozitie. ♢ Propozitie adversativa = propozitia care exprima o opozitie fata de coordonata ei. Conjunctie adversativa = conjunctie care introduce o propozitie adversativa. – Din fr. adversatif, lat. adversativus.
adversitate, ADVERSITÁTE, adversitati, s.f. Împrejurare potrivnica, cu care cineva are de luptat; dificultate. – Din fr. adversité, lat. adversitas, -atis.
aer, ÁER1 s.n. 1. Amestec de gaze care alcatuiesc straturile inferioare ale atmosferei si care este absolut necesar vietatilor aerobe. ♢ Aer lichid = lichid obtinut prin racirea aerului pâna sub temperatura de -183°C la presiune normala si folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferica obtinut cu compresoarele. Aer conditionat = sistem de ventilatie a aerului din încaperi în scopul pastrarii proprietatilor fizice normale ale acestuia. ♢ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afara. ♢ Expr. A lua aer = a iesi din casa pentru a respira aer curat. 2. Vazduh, atmosfera. ♢ Expr. A fi (sau a se simti) ceva în aer = a exista semne ca se pregateste ceva (în ascuns). A fi (sau a ramâne) în aer = a se afla într-o situatie critica, a nu avea nici o perspectiva. 3. Înfatisare, aspect, expresie. ♢ Expr. A avea aerul ca... (sau sa...) = a da impresia ca... A-si da (sau a-si lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se fali. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (si cu întelesurile fr. air).
aeraţie, AERÁŢIE, aeratii, s.f. Ventilatie si racire a cerealelor aflate într-un siloz cu ajutorul aerului1 (1). [Pr.: a-e-] – Din fr. aération.
aero, AERO- Element de compunere însemnând "aer1", care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéro-.
aerodinamic, AERODINÁMIC, -Ă, aerodinamici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul miscarii aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu studiul miscarii corpurilor într-un mediu gazos. 2. Adj. Referitor la aerodinamica (1). ♦ (Despre vehicule) Care este astfel construit încât sa întâmpine în deplasare, o rezistenta minima din partea aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodynamique.
aerodină, AERODÍNĂ, aerodine, s.f. Vehicul aerian mai greu decât aerul1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodyne.
aerofar, AEROFÁR, aerofaruri, s.n. Dispozitiv optic de semnalizare la mare distanta, care serveste ca punct de reper pentru avioane în zbor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophare.
aeroglisor, AEROGLISÓR, aeroglisoare, s.n. Vehicul care se deplaseaza prin alunecare pe o perna de aer1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroglisseur.
aerograf, AEROGRÁF, aerografe, s.n. Pulverizator cu care se acopera cu straturi de vopsea uniforme suprafete mari ale unor desene, zugraveli etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérographe.
aerometru, AEROMÉTRU, aerometre, s.n. Instrument care serveste la masurarea sau la determinarea densitatii aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromètre.
aeronaut, AERONAÚT, -Ă, aeronauti, -te, s.m. si f. Persoana care conduce un vehicul aerian. [Pr.: a-e-] -Din fr. aéronaute.
aeronautic, AERONAÚTIC, -Ă, aeronautici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a tehnicii care se ocupa cu construirea aeronavelor si cu problemele navigatiei aeriene. 2. Adj. Care apartine aeronauticii (1), privitor la aeronautica. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéronautique.
aeronavă, AERONÁVĂ, aeronave, s.f. Vehicul aerian care se mentine si se deplaseaza în aer1; aerovehicul. [Pr.: a-e-] – Din aero- + nava (dupa fr. aéronef).
aeropurtat, AEROPURTÁT, -Ă, aeropurtati, -te, adj. Care se transporta cu aeronavele. Trupe aeropurtate. [Pr.: a-e-] – Aero- + purtat (dupa fr. aéroporté).
aerosoloterapie, AEROSOLOTERAPÍE s.f. Procedeu terapeutic prin care medicamentele sunt introduse, sub forma de aerosoli, pe caile respiratorii cu ajutorul unor pulverizatoare speciale. [Pr.: a-e-] – Aerosol + terapie.
aerostaţie, AEROSTÁŢIE, (2) aerostatii, s.f. 1. Ramura a aerostaticii care se ocupa cu studiul constructiei si zborului aerostatelor. 2. Statie de vehicule aeriene. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostation.
aerotehnică, AEROTÉHNICĂ s.f. Disciplina care se ocupa cu studiul si cu constructia aeronavelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotechnique.
aerovehicul, AEROVEHÍCUL, aerovehicule, s.n. Aeronava. [Pr.: a-e-] – Aero- + vehicul.
afect, AFÉCT, afecte, s.n. 1. Reactie emotionala, cu desfasurare puternica si relativ de scurta durata. 2. (În sens larg) Denumirea generica pentru starile sau reactiile afective. – Din germ. Affekt, lat. affectus.
afectat, AFECTÁT, -Ă, afectati, -te, adj. 1. Mâhnit, întristat. 2. (Despre oameni si unele manifestari ale lor; adesea adverbial) Care se arata altfel decât este în realitate, pentru a face o impresie favorabila; prefacut, nenatural, pretios, nefiresc. – V. afecta2.
afectivitate, AFECTIVITÁTE s.f. 1. Totalitatea proceselor afective. 2. Comportare emotiva; sensibilitate. – Din fr. affectivité.
afierosi, AFIEROSÍ, afierosesc, vb. IV. (Înv.) 1. Tranz. A risipi o avere, un bun etc. 2. Refl. A se dedica, a se consacra. [Pr.: -fi-e-] – Din ngr. afieróno (aor. afiérosa).
afla, AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A lua cunostinta despre ceva; a capata informatii, vesti, noutati despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A gasi, a descoperi (cautând sau întâmplator). 3. Refl. A fi, a se gasi într-un loc, într-o pozitie, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ♢ Expr. (Fam.) A se afla în treaba = a se amesteca, a interveni într-o discutie sau într-o actiune numai de forma, fara a aduce vreo contributie. Sa nu se afle (ca) sa... = (sa) nu cumva sa... Cum nu se (mai) afla = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) afla! = nu-i adevarat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare "a sufla spre ceva, a atinge cu respiratia".
aflător, AFLĂTÓR, -OÁRE, aflatori, -oare, adj. Care (se) afla, (se) gaseste. ♦ (Substantivat, înv.) Inventator. – Afla + suf. -ator.
aflictiv, AFLICTÍV, -Ă, aflictivi, -e, adj. (Jur.; despre pedepse) Care loveste direct pe criminal (pe corp, în viata etc.) – Din fr. afflictif.
afroasiatic, AFRO-ASIÁTIC, -Ă, afro-asiatici, -ce, adj. Care este comun (din punct de vedere politic) Africii si Asiei, privitor la Asia si la Africa. [Pr.: -si-a-] – Din fr. afro-asiatique.
aftoasă, AFTOÁSĂ adj. (În sintagma) Febra aftoasa = boala contagioasa specifica vitelor cornute, dar transmisibila si omului, care se manifesta prin stare febrila si prin eruptii (afte) localizate pe mucoasa bucala si uneori pe diverse regiuni cutanate. – Din fr. aphteuse.
afumătoare, AFUMĂTOÁRE, afumatori, s.f. 1. Instalatie rudimentara sau camera speciala pentru afumarea carnii, a prunelor etc. 2. Utilaj (metalic) pentru producerea fumului fara flacara în vederea linistirii familiei de albine când se lucreaza în stup. 3. Afumatorie. 4. (Înv.) Vas în care se ard mirodenii. [Var.: afumatór s.n.] – Afuma + suf. -atoare.
afurcă, AFÚRCĂ, afurci, s.f. Ansamblu de manevre si de cabluri folosite la afurcarea unei nave. – Din afurca (derivat regresiv).
afuzali, AFUZALÍ subst. Soi de vita de vie originar din Asia Mica, cu ciorchini grei pâna la 2 kg si boabe mari, de culoare galbena-verzuie si miez carnos. – Din n. pr. tc. Afuz-Ali.
agalactie, AGALACTÍE s.f. Absenta a secretiei lactate la femeia care a nascut. ♢ Agalactie contagioasa = boala epizootica a oilor si a caprelor, provocata de un microb, care are drept consecinta lipsa laptelui la animalele bolnave; rasfug alb. – Din fr. agalactie.
agapă, AGÁPĂ, agape, s.f. 1. Ospat cu caracter intim, prietenesc; masa colegiala. 2. Masa comuna frateasca la vechii crestini. – Din fr., lat. agape.
agat, AGÁT, agate, s.n. 1. Varietate cristalina de silice, cu benzi divers colorate, folosita ca piatra semipretioasa. 2. (În forma agata) Litera cu corpul de 5,16 puncte tipografice. [Var.: agáta s.f.] – Din fr. agate.
agavă, AGÁVĂ, agave, s.f. Nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze lungi pâna la 2 m, late si groase, cu spini pe margini, originare din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii (Agave americana) se fac frânghii si diferite tesaturi. – Din fr. agave.
agă, ÁGĂ, agi s.m. (Înv.) 1. Ofiter (comandant) din armata otomana. 2. Titlu dat comandantului pedestrilor însarcinati cu paza orasului de resedinta, iar ulterior sefului agiei. 3. Persoana care avea titlul de aga (1, 2). [Var.: agá, agale s.f.] – Din tc. ağa.
agent, AGÉNT, -Ă, agenti, -te, s.m. si f. 1. S.m. si f. Reprezentant (oficial) al unei institutii, al unei organizatii, al unui stat etc., care îndeplineste anumite însarcinari. Agent diplomatic. Agent de transmisiuni. Agent provocator. Agent secret. 2. S.m. Factor activ, care provoaca diferite fenomene fizice, chimice etc. Agenti atmosferici. ♢ Agenti geografici = factori fizici sau biologici care, prin actiunea lor, produc transformari continue în învelisul geografic. Agent corosiv v. corosiv. 3. S.m. (Biol; în sintagma) Agent patogen = microorganism capabil sa patrunda si sa se înmulteasca într-un organism animal sau vegetal, provocând manifestari patologice. 4. S.m. (Lingv.; în sintagma) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indica pe autorul actiunii unui verb. [Var.: (înv.) aghént s.m.] – Din fr. agent, lat. agens, -ntis, rus. aghent.
agheasmatar, AGHEASMATÁR, agheasmatare, s.n. 1. Vas liturgic de metal în care se tine agheasma. 2. Cladire vecina cu o biserica, destinata sfintirii agheasmei. 3. Carte care cuprinde rugaciunile ce se rostesc în timpul aghesmuirii si în alte împrejurari. – Din ngr. aghiasmatárion.
agiotaj, AGIOTÁJ, agiotaje, s.n. Specula cu semne monetare sau cu hârtii de valoare în vederea obtinerii unui câstig. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agiotage.
agitat, AGITÁT, -Ă, agitati, -te, adj. (Despre oameni si animale) Care se misca încoace si încolo; care se agita. ♦ Fig. Tulburat, neastâmparat, nelinistit. ♦ Fig. (Despre un interval de timp, o viata etc.) Bogat în evenimente; framântat, tumultuos. – V. agita.
agitator, AGITATÓR, -OÁRE, agitatori, -oare, s.m. si f., s.n. I. S.m. si f. Persoana care face agitatie (politica) în vederea unei actiuni. ♦ Mijloc prin care se realizeaza agitatia (3). II. S.n. 1. (Chim.) Dispozitiv sau aparat care serveste la amestecarea substantelor solide sau fluide în vederea omogenizarii lor. 2. Organ de masina montat în rezervoarele masinilor de stropit, de prafuit, de împrastiat îngrasaminte, de semanat etc. – Din fr. agitateur, (I) si rus. aghitator.
agitatoric, AGITATÓRIC, -Ă, agitatorici, -ce, adj. Care serveste sau se refera la agitatie (3). – Agitator + suf. -ic (dupa rus. agitatorskii, germ. agitatorisch).
agitaţie, AGITÁŢIE, agitatii, s.f. 1. Miscare intensa încoace si încolo de oameni, de vehicule etc. 2. Stare de neliniste excesiva, de tulburare, de tensiune nervoasa (manifestata prin miscari grabite si dezordonate). 3. (Si în sintagma agitatie politica) Mijloc de înrâurire a constiintei publice folosit de un partid în scopuri imediate, prin mass-media, întruniri etc. [Var.: (înv) agitatiúne s.f] – Din fr. agitation, lat. agitatio, -onis (3) rus. aghitatiia.
aglomera, AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în numar mare; a se îngramadi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substante) A uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material. 3. Tranz. A încarca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.
aglomerat, AGLOMERÁT, -Ă, aglomerati, -te, adj., s.n. 1. Adj. Îngramadit, înghesuit. ♦ (Despre un loc, un spatiu) Plin de oameni, de vehicule etc.; suprapopulat, ticsit. 2. Adj., s.n. (Material) obtinut prin aglomerare. 3. S.n. Roca formata prin acumularea de materiale provenite din explozii vulcanice. – V. aglomera.
aglutinant, AGLUTINÁNT, -Ă, aglutinanti, -te, adj., subst. I. Adj. Care uneste, lipeste, care aglomereaza prin alipire, care serveste la aglutinare. ♢ Limba aglutinanta = limba în care raporturile gramaticale se exprima prin alipirea unor afixe la radacina cuvântului. II. 1. S.m. Anticorp în organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile patrunse în organism. 2. S.n. Substanta vâscoasa preparata din amidon, dextrina, guma si albumina, care se adauga în pasta de imprimat pentru a pastra desenul pe tesatura. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.
agnată, AGNÁTĂ, agnate, s.f. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice lipsite de maxilarul inferior; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. agnathes.
agnatostom, AGNATOSTÓM, agnatostomi, s.m. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice fara maxilarul inferior; (si la sg.) animal din aceasta clasa. – Din germ. Agnathostomen, engl. agnathostomata.
agnosticism, AGNOSTICÍSM s.n. Conceptie filozofica idealista care neaga, partial sau total, posibilitatea cunoasterii obiective a lumii, a esentei fenomenelor. – Din fr. agnosticisme.
agonale, AGONÁLE s.f. pl. Întreceri atletice la vechii greci. ♦ (La romani) Serbari în cinstea zeului Ianus. – Din lat. agonalia.
agrafă, AGRÁFĂ, agrafe, s.f. 1. Nume dat unor obiecte care servesc sa prinda sau sa fixeze o haina, parul etc. ♦ Piesa de metal cu care se leaga blocurile de piatra, se fixeaza zidaria etc. 2. (Med.) Mica piesa metalica cu care se prind si se mentin unite buzele unei plagi pâna la cicatrizare; copca. 3. Ornament în forma de consola la capatul unui arc. – Din fr. agrafe.
agrava, AGRAVÁ, agravez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) face mai grav, a (se) înrautati. – Din fr. aggraver, lat. aggravare.
agravant, AGRAVÁNT, -Ă, agravanti, -te, adj. Care agraveaza, care înrautateste. ♢ Circumstante agravante = împrejurari care contribuie la marirea vinii unui acuzat. – Din fr. aggravant, lat. aggravans, -ntis.
agrea, AGREÁ, agreez, vb. I. Tranz. A vedea cu ochi buni, cu simpatie pe cineva. ♦ A da consimtamântul, a accepta un reprezentant diplomatic. [Pr.: -gre-a] – Din fr. agréer.
agregat, AGREGÁT2, agregati, s.m. (Iesit din uz, în sintagma) Profesor agregat = profesor universitar care functioneaza pe lânga o catedra condusa de alt profesor. – Din fr. agrégé.
agrement, AGREMÉNT, agremente, s.n. 1. Placere, distractie. 2. Aprobare data sau ceruta de guvernul unei tari pentru numirea reprezentantilor diplomatici. – Din fr. agrément.
agricol, AGRÍCOL, -Ă, agricoli, -e, adj. 1. Care tine de agricultura, care se refera la agricultura; folosit în agricultura. ♢ An agricol = perioada de timp cuprinsa între începutul muncilor agricole de toamna, care privesc recolta anului urmator, si strângerea recoltei din anul în curs. 2. (Despre oameni) Care se ocupa cu agricultura. 3. (Despre o regiune, o tara) Care îsi sprijina economia în special pe agricultura; agrar. – Din fr. agricole.
agricultură, AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s.f. 1. Cultivare a pamântului. 2. Ramura a productiei materiale care are ca obiect cultura plantelor si cresterea animalelor în vederea obtinerii unor produse alimentare si a unor materii prime; totalitatea lucrarilor si a metodelor întrebuintate în acest scop. – Din fr. agriculture, lat. agricultura.
agrişă, ÁGRISĂ, agrise, s.f. Fructul agrisului, în forma de boaba verzuie, rosie sau galbena, cu gust dulce-acrisor si cu multe seminte. – Agris + suf. -a.
agro, AGRO- Element de compunere însemnând "agricol", "agricultura", care serveste la formarea unor substantive sau adjective. – Din fr. agro-.
agroalimentar, AGROALIMENTÁR, -Ă, agroalimentari, -e, adj. Referitor la produse alimentare provenite din agricultura. [Pr.: -gro-a-] – Agro- + alimentar.
agrochimie, AGROCHIMÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul circuitului substantelor nutritive în mediul de crestere si de dezvoltare a plantelor agricole, în vederea stabilirii masurilor de sporire a productiei si de îmbunatatire a calitatii produselor. – Din fr. agrochimie.
agrogeologie, AGROGEOLOGÍE s.f. Stiinta agricola care se ocupa cu studiul rocilor pe care s-au format soluri arabile; vechea denumire a pedologiei. [Pr.: -ge-o-] – Din fr. agrogéologie.
agrologie, AGROLOGÍE s.f. Stiinta agricola care se ocupa cu studiul solului ca rezultat al actiunii factorilor naturali si cu influienta pe care o are solul asupra plantelor; vechea denumire a agrotehnicii. – Din fr. agrologie.
agrotehnic, AGROTÉHNIC, -Ă, agrotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta care se ocupa cu relatiile dintre factorii de vegetatie, sol si plantele cultivate. ♦ Totalitatea procedeelor tehnice de cultivare a unei plante agricole. 2. Adj. Care apartine agrotehnicii (1), care se refera la agrotehnica. – Din (1) rus. agrotehnika, (2) agro- + tehnic (dupa rus. agrotehniceskii).
ahei, AHÉI s.m. pl. 1. Populatie indo-europeana asezata la începutul mileniului al doilea î.Hr. în Pelopones, unde a întemeiat puternice centre de civilizatie. ♦ Una dintre cele patru ramuri ale vechilor greci. 2. Denumirea generala a vechilor triburi grecesti la Homer. – Cf. Ahaia (n. pr.).
aida, ÁIDA interj. v. HÁIDE (2.) (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide. [DEX '96]
aide, ÁIDE interj. v. HÁIDE (2.) (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide. [DEX '96]
aidoma, AÍDOMA adv. 1. La fel, ca si. 2. (Rar) Aievea, într-adevar. – A3 + sl. vidomŭ "vizibil".
aieve, AIÉVE adv. v. aievea.
aievea, AIÉVEA adv., adj. I. Adv. 1. În realitate. ♦ Cu adevarat, într-adevar. 2. Lamurit; clar, limpede. 3. (Înv.) În vazul tuturor, pe fata; deschis. II. Adj. Real; palpabil, concret. [Pr.: a-ie-. – Var.: aiéve adv.] – Din sl. javĕ, bg. jave.
aisberg, ÁISBERG, aisberguri, s.n. Bloc (mare) de gheata desprins din calotele glaciare polare, care pluteste pe oceane spre zona calda, influentând clima regiunilor învecinate si stingherind navigatia; ghetar2 plutitor. – Din fr., engl. iceberg.
aiurit, AIURÍT, -Ă, aiuriti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care are comportari anormale; (om) zapacit, trasnit, zanatic. 2. Adj. (Despre manifestarile oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [Pr.: a-iu-] – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populara de aiurea).
ajun, AJÚN, ajunuri, s.n. 1. Zi sau, p. ext., perioada de timp care precede un eveniment. ♢ Loc. adv. În ajun = a) cu o zi (sau cu o seara) înainte; b) putin timp înainte, foarte aproape (de)... 2. Faptul de a ajuna (1); post (negru). ♦ Zi în care se ajuneaza (1). – Ajuna (derivat regresiv).
ajunge, AJÚNGE, ajúng, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc dupa parcurgerea unui drum, a atinge capatul unui drum; a sosi. ♢ Expr. A ajunge departe = a razbi prin greutati si a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cutitul la os = a ajunge la capatul puterii; a fi într-o situatie disperata. ♦ Intranz. si tranz. A atinge (o limita în timp), a apuca (o anumita vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urma, o fiinta sau un vehicul în miscare; a prinde din urma. ♢ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbatrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufleteasca) A cuprinde, a razbi. 4. Intranz. A se întinde pâna la...; a atinge. ♦ A reusi sa atinga ceva situat sus sau departe. ♢ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prajina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre preturi; p.ext. despre marfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se întelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. si tranz. A fi în situatia de a... 3. Intranz. A deveni. ♢ Expr. A ajunge rau = a decadea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reusi, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discretia cuiva. ♦ Intranz. si refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. si refl. A fi în cantitate suficienta. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a sti ce e de facut. – Lat. adjungere "a uni, a lipi".
ajuns, AJÚNS1 s.n. 1. (În loc. adv.) De ajuns = destul. 2. (În sintagma) Bun ajuns(ul)! = bine ai venit ! bun sosit ! – V. ajunge.
ajuns, AJÚNS2, -Ă, ajunsi, -se, adj. s.f. art. I. Adj. 1. Care s-a îmbogatit, a parvenit. 2. (Reg.; în expr.) Ajuns de (sau la) cap = destept, istet. II. S.f. art. (În sintagma) Bun ajunsa ! = bun sosit ! bine ai venit ! – V. ajunge.
ajuta, AJUTÁ, ajút, vb. I. 1. Tranz. si refl. A(-si) da ajutor, sprijin. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajuta (pe cineva) puterea (sau capul, mintea, etc.) = a avea capacitatea fizica sau intelectuala de a face un anumit lucru. ♢ Expr. (Absol.) Doamne-ajuta = a) formula de invocare a divinitatii, folosita la începutul unei actiuni; b) (substantivat) situatie favorabila în evolutia unei actiuni, în starea cuiva; spor, mers bun al treburilor; c) (substantivat, ir.) lovitura. (Mai) de Doamne-ajuta = (mai) de seama, (mai) bun, de oarecare valoare. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva ca ajutor. 2. Intranz. A fi de folos, a servi, a sluji. – Lat. adjutare.
ajutor, AJUTÓR, -OÁRE, ajutori, -oare, s.m. si f., s.n. 1. S.m. si f. Persoana care ajuta pe alta într-o activitate oarecare (secundând-o si subordonându-i-se). 2. S.n. Sprijin, participare la efortul cuiva; îndrumare (în împrejurari dificile); asistenta acordata cuiva; ajutorinta. ♢ A fi de (sau a veni, a sta în) ajutor (cuiva) = a fi de folos (cuiva), a-l sprijini. ♦ Drept banesc acordat salariatilor în cazul pierderii temporare a capacitatii de munca. ♦ Sprijin banesc. ♦ (Cu valoare de interjectie) Strigat al celor care se afla în primejdie. – Lat. ajutor, -is, adjutorium.
ajutora, AJUTORÁ, ajutorez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) ajuta, a (se) sprijini (din punct de vedere material). [Var.: ajutorí vb. IV] – Din ajutor.
alabala, ÁLA-BÁLA subst. invar. 1. (În expr.) Ce mai ala-bala? = a) ce se mai petrece?; b) ce rost are atâta discutie (inutila) ? 2. (În formule recitative din jocurile copiilor) Ala-bala portocala. – Formatie onomatopeica.
alantoidă, ALANTOÍDĂ, alantoide, s.f. Una dintre anexele embrionare la animalele vivipare si ovipare. ♦ (La pl.) Animale vertebate care au aceasta embrionara. – Din fr. allantoïde.
alarmat, ALARMÁT, -Ă, alarmati, -te, adj. Care a devenit nelinistit, îngrijorat; alertat. – V. alarma.
alarmist, ALARMÍST, -Ă, alarmisti, -ste, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f., adj., (Persoana) care împrastie intentionat stiri alarmante, adesea inventate; (persoana) care se alarmeaza usor; sperios, timorat, panicard, înfricosat. 2. Adj. (Despre vorbe, stiri etc.) Care provoaca panica, care îngrozeste. – Din fr. alarmiste.
alături, ALẮTURI adv. 1. (Local) Lânga cineva sau ceva, la dreapta sau la stânga cuiva sau a ceva. ♢ Loc. adj. De alaturi = vecin, învecinat. ♢ Expr. (Fam.) A nimeri (sau a fi, a merge, a calca) alaturea cu drumul = a gresi (în comportare, în pareri etc.). ♦ În alt punct decât cel vizat (dar foarte aproape de acesta). 2. (Modal) Unul lânga altul, unul împreuna cu altul (sau cu altii). ♢ Loc. prep. Alaturi de... (sau, rar, cu...) = pe acelasi plan, pe lânga. ♢ Expr. A fi alaturi de cineva = a fi solidar cu cineva. [Var.: alaturea adv.] – A3 + lature.
alb, ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zapezii, a laptelui; (despre culori) ca zapada, ca laptele. ♢ Carne alba = carne de pasare sau de peste. Hârtie (sau coada) alba = hârtie care nu a fost scrisa. Rând alb = spatiu nescris între doua rânduri scrise. Arma alba = arma cu lama de otel. Rasa alba = unul dintre grupurile de popoare în care este împartita, conventional, omenirea si care se caracterizeaza prin culoarea alba-roz a pielii. ♢ Expr. Alb la fata = palid. Ba e alba, ba e neagra, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici alba, nici neagra = a) nici asa, nici asa; b) fara multa vorba; deodata. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care apartine rasei albe. ♦ Carunt. ♢ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necaji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) pâna la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ♢ Nopti albe = nopti luminoase, obisnuite în perioada solstitiului de vara în regiunile situate între paralelele 50° si 65° nord si sud, în care nu se produce întunecare completa, din cauza ca soarele nu coboara suficient sub orizont. Noapte alba = noapte petrecuta fara somn. (Rar) Zile albe = viata tihnita, fericita. (În basme) Lumea alba = lumea reala. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fara rima. II. S.m. Denumire data, dupa revolutia franceza, contrarevolutionarilor si conservatorilor. III. S.n. 1. Culoare obtinuta prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisa mai sus. ♢ Expr. Negru pe alb = asigurare ca cele spuse sunt adevarate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscali un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplina. 2. Obiect, substanta etc. de culoare alba (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotica. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruza. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S.m. Denumire generica data unor rase de porcine de culoare alba (I 1) cu prolificitate si precocitate ridicate, crescute pentru productia de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepa. V. S.f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.
albastru, ALBÁSTRU, -Ă, albastri, -stre, adj., s.n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ♢ Expr. Inima-albastra = a) suflet trist, p. ext. tristete, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rau, (cam) neplacut, situatia e (cam) dificila. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situata între verde si indigo; culoarea descrisa mai sus; albastreala, albastrime. ♢ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuintat în vopsitorie, în lucrari de biologie si în medicina. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianura de fier folosita ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).
albăstri, ALBĂSTRÍ, albastresc, vb. IV. 1. Tranz. A da unui obiect o culoare (mai) albastra; a clati rufele în apa amestecata cu albastreala. 2. Intranz. si refl. Fig. A capata, a avea sau a raspândi o lucire albastra. – Din albastru.
albăstrit, ALBĂSTRÍT, -Ă, albastriti, -te, adj. 1. Care a devenit (mai) albastru. 2. Care este clatit în apa cu albastreala; (reg.) sinilit. – V. albastri.
albi, ALBÍ, albesc, vb. IV. 1. Refl., intranz. si tranz. A deveni sau a face sa devina (mai) alb. ♦ A trata produsele textile cu agenti oxidanti sau reducatori pentru a le face mai hidrofile (mai albe), distrugând pigmentii naturali. ♦ A colora usor în albastru un produs textil pentru a obtine un efect de alb intens. ♦ A decolora, partial sau total, un anumit produs. ♦ Intranz. A încarunti; p. ext. a îmbatrâni. 2. Intranz. A iesi în evidenta, a se contura (din cauza culorii albe). ♦ Fig. A straluci. – Din alb.
albie, ÁLBIE, albii, s.f. 1. Vas lunguiet, facut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covata, copaie. ♢ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de câini) = a insulta (pe cineva) cu vorbe grele, a batjocori rau (pe cineva). 2. Portiune a unei vai, acoperita permanent sau temporar cu apa; matca. – Lat. alvea.
albină, ALBÍNĂ, albine, s.f. 1. Insecta din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt si lins, iar cu picioarele posterioare pentru strângerea polenului, cu abdomenul prevazut cu un ac veninos, si care traieste în familii, producând miere si ceara; musca (Apis mellifica). 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori violacee, dispuse în spic, asemanatoare cu o albina (1) (Ophrys cornuta). – Lat. alvina "stup".
albit, ALBÍT1 s.n. Mineral laptos, verzui, rosiatic, cu luciu sidefiu sau sticlos, folosit în industria ceramicii. – Din fr. albite.
albit, ALBÍT2, -Ă, albiti, -te, adj. 1. Facut sau devenit (mai) alb (1); înalbit2. 2. (Despre parul oamenilor, p. ext. despre oameni) Carunt. – V. albi.
albitură, ALBITÚRĂ, albituri, s.f. 1. (La pl.) Totalitatea rufelor (de pat, de corp etc.); lenjerie. 2. Nume generic dat exemplarelor mici de platica, babusca etc.; albisoara. 3. (Reg.) Nume dat radacinilor de patrunjel si de pastârnac. 4. (Tipogr.) Mici piese de plumb care servesc la completarea spatiului alb dintre litere, cuvinte sau rânduri; p. ext. spatiu alb între rânduri. – Alb + suf. -itura.
album, ALBÚM, albume, s.n. 1. Caiet cu foile dintr-o hârtie speciala, în care se pastreaza fotografii, ilustrate, marci postale etc. ♦ Caiet în care se scriu versuri, citate sau în care se schiteaza desene. 2. Colectie de fotografii, de ilustratii, de schite etc., reunite, într-un volum, dupa o tema unitara. Album de arta. [Pl. si: albumuri] – Din fr., lat. album.
albumen, ALBUMÉN s.n. Ţesut vegetal din semintele unor plante, în care se depoziteaza substantele nutritive de rezerva si care serveste embrionului ca hrana în timpul germinatiei. – Din fr. albumen, lat. albumen "albus".
alcaic, ALCÁIC, -Ă, alcaici, -ce, adj. (În sintagmele) Vers alcaic = vers antic format din cinci picioare, cu cezura dupa al doilea picior. Strofa alcaica = strofa compusa din patru versuri: doua alcaice, unul iambic si unul coriambic. [Pr.: -ca-ic] – Din fr. alcaïque.
alcaloid, ALCALOÍD, alcaloizi, s.m. Substanta bazica azotata, de origine vegetala sau obtinuta sintetic, toxica, folosita în doze mici ca medicament. – Din fr. alcaloïde.
alcaloză, ALCALÓZĂ s.f. Marire anormala a rezervei alcaline din sânge cauzata de unele tulburari functionale. – Din fr. alcalose.
monocular, MONOCULÁR, -Ă adj. 1. (despre vedere) cu un singur ochi. 2. (despre un sistem optic) cu un singur ocular. (< fr. monoculaire)
alcooliza, ALCOOLIZÁ, alcoolizez, vb. I. 1. Refl. A consuma în mod excesiv si permanent bauturi alcoolice; a deveni alcoolic (2). 2. Tranz. A mari concentratia de alcool dintr-o solutie. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcooliser.
alcoolmetru, ALCOOLMÉTRU, alcoolmetre, s.n. Instrument care serveste la masurarea concentratiei de alcool a unei solutii. [Pr.: -co-ol-] – Alcool + metru (dupa fr. alcoo(lo)métre).
alcov, ALCÓV, alcovuri, s.n. Loc mai ridicat decât podeaua sau firida într-o camera de dormit, unde se asaza patul; p. ext. pat. ♦ Dormitor al unei femei. [Var.: (înv.) alcóva s.f.] – Din fr. alcôve.
monocromator, MONOCROMATÓR s. n. dispozitiv optic pentru izolarea dintr-un spectru a unei radiatii cu o singura frecventa. (< fr. monochromateur)
aleatoriu, ALEATÓRIU, -IE, aleatorii, adj. (Jur.) Care depinde de o împrejurare viitoare si nesigura, întâmplator. Venituri aleatorii. [Pr.: -le-a-. – Var.: aleatór, -oáre adj.] – Din fr. aléatoire, lat. aleatorius.
alegoric, ALEGÓRIC, -Ă, alegorici, -ce, adj. Caracteristic alegoriei, care reprezinta o alegorie; exprimat în pilde. ♢ Car alegoric = vehicul amenajat cu o platforma, pe care se reprezinta o scena simbolica si cu care se defileaza în anumite zile de sarbatoare. – Din fr. allégorique, lat. allegoricus.
alem, ALÉM s.n. Steag cu însemnele imperiului otoman (primit de domnii români la investitura lor). – Din tc. alem.
alerga, ALERGÁ alérg, vb. I. Intranz. 1. A merge repede; a goni; a fugi. 2. A fugi dupa cineva sau ceva pentru a-l ajunge, a-l prinde. ♦ Tranz. A fugari pe cineva. 3. A se grabi într-o directie sau catre un scop. ♦ A recurge la cineva ca la o sursa de ajutor, de asistenta. ♦ A umbla dupa treburi. 4. A umbla de colo pâna colo, fara o tinta precisa. ♦ Tranz. (Pop.) A cutreiera, a strabate un loc. 5. A participa la probele de alergari în cadrul unei competitii sportive. – Lat. •allargare (< largus).
alergătură, ALERGĂTÚRĂ, alergaturi, s.f. Alergare. ♢ Expr. O alergatura de cal = masura aproximativa (nu prea mare) de distanta. ♦ Deplasare continua pentru îndeplinirea unor treburi; du-te-vino. ♢ Expr. Cal de alergatura = cal sau, fig., om întrebuintat la toate corvezile. – Alerga + suf -atura.
alertă, ALÉRTĂ, alerte, s.f. (Adesea fig.) Alarma. ♦ Semnal conventional international prin care se atrage atentia oamenilor de stiinta asupra producerii sau iminentei producerii unor fenomene ceresti ale caror evolutie si consecinte geofizice trebuie urmarite. – Din fr. alerte.
aleuronic, ALEURÓNIC adj. (În sintagma) Strat aleuronic = strat din celule bogate în proteine, care se gaseste sub învelisul bobului de cereale. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuronique.
alexandrin, ALEXANDRÍN, -Ă, alexandrini, -e, adj. Care tine de civilizatia elenistica din Alexandria; p. ext. care tine de epoca elenistica. ♦ Vers alexandrin (si substantivat, m.) = vers iambic de 12 silabe (cu cezura dupa silaba sasea). Poezie alexandrina = poezie de tip rafinat, erudit, adesea ezoteric, caracteristica epocii elenistice. – Din fr. alexandrin, lat. alexandrinus.
alexie, ALEXÍE s.f. Incapacitate de a citi, cecitate verbala provocata de unele leziuni în centrii nervosi. – Din fr. alexie.
alfa, ÁLFA1 s.m. invar. 1. Numele primei litere a alfabetului grecesc, corespunzatoare sunetului "a". ♢ Expr. De la alfa la omega = de la început pâna la sfârsit. (A fi) alfa si omega = (a fi) începutul si sfârsitul, (a fi) atotcunoscator, (a fi) factorul esential. 2. (Fiz.) Particula alfa = particula alcatuita din doi protoni si doi neutroni, emisa de unele substante radioactive. Radiatie alfa = radiatie constituita din particule alfa. – Din ngr. álfa.
alfabet, ALFABÉT, alfabete, s.n. Totalitatea literelor, asezate într-o ordine conventionala, reprezentând sunetele de baza ale unei limbi. ♢ Alfabet fonetic = alfabet care asociaza fiecarei litere un cuvânt de circulatie a carui initiala o constituie litera respectiva, în scopul evitarii erorilor la transmisiile telefonice si radiotelefonice. ♢ Alfabetul Morse = alfabet folosit în telegrafie, în care literele sunt reprezentate prin linii si puncte. – Din fr. alphabet, lat. alphabetum.
algebră, ALGÉBRĂ s.f. 1. Teorie a operatiilor privind numerele reale (pozitive ori negative) sau complexe si rezolvarea ecuatiilor prin substituirea prin litere a valorilor numerice si a formulei generale de calcul numeric particular. ♦ Manual scolar care se ocupa cu studierea acestor operatii. 2. (În sintagma) Algebra logicii = parte a logicii matematice care cuprinde calculul propozitiilor, claselor si relatiilor. – Din fr. algèbre, lat. algebra.
monocord, MONOCÓRD, -Ă I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singura coarda. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singura coarda, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor si a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)
alia, ALIÁ, aliez, vb. I. 1. Refl. A încheia un tratat de alianta. ♦ A se întelege cu cineva, a se coaliza în vederea unei actiuni comune. 2. Tranz. A topi laolalta anumite metale sau anumite metale cu metaloizi pentru a obtine un aliaj. [Pr.: -li-a] – Din fr. allier.
alianţă, ALIÁNŢĂ, aliante, s.f. 1. Întelegere politica între doua sau mai multe state, pe baza de tratat, prin care statele respective se obliga sa actioneze în comun sau sa se ajute în anumite împrejurari, în special în caz de razboi ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate. ♦ Legatura, întelegere între doua sau mai multe grupuri, în vederea realizarii unui obiectiv comun. 2. (În sintagma) Ruda prin alianta = persoana devenita, prin contractarea unei casatorii, ruda cu rudele sotiei sau ale sotului. ♦ (Reg.) Inel de logodna. [Pr.: -li-an-] – Din fr. alliance.
aliat, ALIÁT, -Ă, aliati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj. Unit, întovarasit cu cineva printr-o alianta în vederea unei actiuni comune; (despre un stat) care a încheiat un tratat de alianta. 2. S.m. si f. Persoana, clasa, partid, stat etc. care se uneste cu cineva în vederea unei actiuni comune. 3. Adj. (Despre metale) Caruia i s-a adaugat o anumita cantitate din unul sau mai multe elemente, pentru a forma un aliaj. [Pr.: -li-at] – V. alia.
alibi, ALIBÍ, alibiuri, s.n. 1. Dovada de nevinovatie rezultata din constatarea ca, la data savârsirii infractiunii, cel învinuit se afla în alta parte decât la locul savârsirii ei. 2. Mijloc de aparare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuza, justificare. ♢ Expr. A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) detine (nici) o proba, a (nu) avea (nici) o motivare. – Din fr. alibi.
alici, ALICÍ, (1) alicesc, (2) pers. 3 aliceste, vb. IV. 1. Tranz. A rani cu alice (1). 2. Refl. (Reg.) A se vedea, a aparea mai distinct dintre alte lucruri. – Din alica.
alidadă, ALIDÁDĂ, alidade, s.f. Dispozitiv atasat la diferite aparate topografice, care serveste la masurarea unghiurilor. – Din fr. alidade, lat. alidada.
aliena, ALIENÁ, alienez, vb. I. 1. Tranz. (Jur.) A transmite cuiva un drept sau un lucru prin vânzare, cesiune etc.; a înstraina. 2. Refl. (Livr.) A înnebuni. ♦ A deveni ostil societatii, factorilor de civilizatie, a se simti izolat în societatea moderna. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliéner, lat. alienare.
aligote, ALIGOTÉ subst. Soi de vita de vie originar din Franta, cu boabe mici, rotunde, de culoare alba-verzuie si miez zemos. ♦ P. ext. Vin produs din soiul de vita de vie descris mai sus. – Din fr. aligoté.
alimba, ALIMBÁ, alimbez, vb. I. Tranz. A descarca pe alte vase o parte din încarcatura unei nave, pentru a o putea face sa navigheze în ape de mica adâncime. – Cf. l i m b.
aliment, ALIMÉNT, alimente, s.n. Produs în stare naturala sau prelucrat care serveste ca hrana. – Din fr. aliment, lat. alimentum.
alimentar, ALIMENTÁR, -Ă, alimentari, -e, adj. De alimente, privitor la alimente. ♢ Industrie alimentara = industrie care transforma materiile prime de origine animala si vegetala în produse necesare hranei. ♢ Pensie alimentara = suma de bani necesara întretinerii unei persoane pe care cineva o plateste, lunar, în temeiul unei obligatii stabilite prin lege sau prin hotarâre judecatoreasca; pensie de întretinere. ♦ (Substantivat, f.) Bacanie. – Din fr. alimentaire, lat. alimentarius.
alimentator, ALIMENTATÓR, alimentatoare, s.n. Dispozitiv care serveste la alimentarea unei masini sau a unei instalatii cu combustibil sau cu materie prima. – Din fr. alimentateur.
alimentaţie, ALIMENTÁŢIE, alimentatii, s.f. Alimentare, nutriment. ♢ Alimentatie publica = retea de întreprinderi comerciale pentru servirea populatiei cu mâncaruri si bauturi. ♦ Introducere în organism a substantelor nutritive. – Din fr. alimentation.
monoclu, MONÓCLU s. n. 1. lentila care se poarta sprijinita în orbita ochiului pentru a corecta un defect de vedere. 2. pansament care acopera un singur ochi. (< fr. monocle)
aliniament, ALINIAMÉNT, aliniamente, s.n. 1. Linie dreapta, deteminata pe un teren prin pozitia mai multor puncte sau obiecte; p. ext. pozitia mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii drepte. ♢ Aliniament de teren = linie de teren marcata prin jaloane, tarusi etc. 2. Portiune dreapta din traseul unei cai de comunicatie, cuprinsa între doua curbe consecutive. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. alignement.
alişveriş, ALISVERÍS, alisverisuri, s.n. (Fam.) Vânzare, negot, afaceri (reusite). – Din tc. alisveris.
alivancă, ALIVÁNCĂ, alivenci, s.f. (Reg.) 1. Turta facuta din malai amestecat cu lapte batut si cu brânza si coapta în cuptor cu unt sau cu smântâna. 2. (La pl.) Numele unei hore; melodia dupa care se executa. – Et. nec.
alivanta, ALIVÁNTA interj. (Astazi rar) 1. Exclamatie (glumeata) rostita când cade cineva. ♢ (Adverbial, în expr.) A da (sau a cadea, a veni etc. alivanta = a da (sau a cadea etc.) peste cap. 2. Pleaca! sterge-o! [Var.: alivánti interj.] – Probabil ngr. alla vanda ("într-o parte, la o parte").
monoclinal, MONOCLINÁL, -Ă adj., s. n. (structura geologica) sub forma unor straturi succesive, cu acelasi sens si unghi de înclinare. (< fr. monoclinal)
allabreve, ÁLLA BRÉVE loc. adv. Termen care indica executarea într-o miscare rapida în doi timpi a unei compozitii muzicale scrise în masura de patru timpi. – Loc. it.
allemandă, ALLEMÁNDĂ, allemande, s.f. Vechi dans de origine populara germana, la început cu caracter vesel, vioi, ulterior, moderat, grav, în doi timpi; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. allemande.
almanah, ALMANÁH, almanahuri, s.n. 1. Calendar care cuprinde date de popularizare din diferite domenii. ♦ Publicatie anuala, în forma de volum, care cuprinde un calendar si un bogat material beletristic sau de alta natura, precum si diverse note informative cu caracter enciclopedic. 2. Publicatie periodica de literatura, pentru un anumit domeniu de activitate. – Din fr. almanach, lat. almanachus.
almandin, ALMANDÍN s.n. Aluminosilicat de fier din grupa granatelor, de culoare rosie-bruna, fercvent în sisturile cristaline si în aluviuni, folosit uneori ca abraziv sau piatra semipretioasa. – Din fr. almandine.
alo, ALÓ interj. Exclamatie conventionala prin care se cheama sau se raspunde la telefon. ♦ Exclamatie de chemare. – Din fr. allô.
aloca, ALOCÁ, alóc, vb. I. Tranz. A prevedea într-un buget pentru un anumit scop o suma de bani, materiale etc. – Din alocatie.
aloe, ALÓE s.f. Nume dat mai multor specii de plante exotice decorative, din familia liliaceelor, cu flori mari, galbene sau rosii, dispuse în spice, si cu frunze carnoase care contin un suc folosit în farmacie (Aloe). ♦ Substanta solida cu miros placut si cu gust amar, extrasa din frunzele unor specii de aloe si întrebuintata în farmacie; sabur. [Pr.: -lo-e] – Din fr. aloès, lat. aloe.
alogam, ALOGÁM, -Ă, alogami, -e, s.f., adj. 1. S.f. Planta a carei fecundare se face cu polen provenit de la o alta planta din aceeasi specie. 2. Adj. Referitor la alogamie, în legatura cu alogamia. – Din fr. allogame.
alogamie, ALOGAMÍE s.f. Fecundare a unei plante cu polen provenit de la alte plante din aceeasi specie. – Din fr. allogamie.
alogen, ALOGÉN, -Ă, alogeni, -e, adj. Care se deosebeste prin natura si origine de mediul în care se afla; alogenetic. ♦ (Despre populatii) De origine straina, venit din alta parte. – Din fr. allogène.
alonjă, ALÓNJĂ, alonje, s.f. 1. Piesa mobila sau demontabila care serveste la prelungirea unor obiecte. 2. (Sport) Miscare de întindere rapida a bratelor. ♦ Lungime a bratelor unui sportiv angajat într-o lupta directa cu un adversar. – Din fr. allonge.
alotropie, ALOTROPÍE s.f. Proprietate a unui element chimic de a exista în doua sau mai multe forme care difera între ele din punct de vedere fizic, iar, uneori, si din punct de vedere chimic. – Din fr. allotropie.
monoclamideu, MONOCLAMIDÉU, -ÉE I. adj. (despre flori) cu un singur învelis. II. s. n. pl. plante dicotiledonate anemofile, cu flori monoclamidee. (< fr. monochlmaydé/s/)
alteraţie, ALTERÁŢIE, alteratii, s.f. Procedeu prin care se modifica, cu ajutorul unor semne conventionale, înaltimea sunetelor; p. ext. semn pus înaintea unei note muzicale, care indica modificarea înaltimii unui sunet; accident. – Din fr. altération.
altern, ALTÉRN, -Ă, alterne, adj. (În sintagmele) Unghiuri alterne (interne sau externe) = fiecare dintre cele doua perechi de unghiuri formate de o parte si de alta a doua drepte taiate de o secanta. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) asezate de o parte si de alta a tulpinii sau a ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern = sistem de agricultura bazat pe alternarea culturilor. – Din fr. alterne, lat. alternus.
alterna, ALTERNÁ, alternez, vb. I. Intranz. si tranz. 1. A reveni sau a face sa revina succesiv, a lua pe rând unul locul altuia, a se succeda sau a face sa se succeada la intervale aproximativ egale. 2. Intranz. (Despre sunete) A se schimba prin alternante (2). – Din fr. alterner, lat. alternare.
alternanţă, ALTERNÁNŢĂ s.f. 1. Insusirea de a alterna; revenire succesiva. 2. Schimbare regulata a unui sunet din tema prin altul în flexiune sau în familie lexicala; ablaut. – Din fr. alternance.
alternativ, ALTERNATÍV, -Ă, alternativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care alterneaza. ♢ Curent (electric) alternativ = curent electric care îsi schimba sensul si intensitatea la perioade regulate. – Din fr. alternatif.
alternativă, ALTERNATÍVĂ, alternative, s.f. 1. Posibilitate de a alege între doua solutii, între doua situatii etc. care se exclud. 2. Relatie între doua judecati în care, daca o judecata e adevarata, cealalta e neaparat falsa. – Din fr. alternative.
altimetrie, ALTIMETRÍE s.f. Ramura a topografiei care se ocupa cu stabilirea altitudinilor de pe suprafata terestra fata de o suprafata de referinta (nivelul marii) în vederea reprezentarii reliefului pe harta. – Din fr. altimétrie.
altimetru, ALTIMÉTRU, altimetre, s.n. Instrument cu care se masoara altitudinea fata de un nivel de referinta. – Din fr. altimètre.
altitudine, ALTITÚDINE, altitudini, s.f. Înaltime a unui punct de pe suprafata pamântului, considerata în raport cu nivelul marii sau fata de alt punct de pe suprafata terestra. – Din lat. altitudo, -inis, fr. altitude.
altîncotro, ÁLTÎNCOTRO adv. (Rar, în expr.) A nu avea (face) altîncotro = a nu putea sa faca altfel. – Alt + încotro.
altul, ÁLTUL, ÁLTA, altii, altele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu alta fiinta sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de fata sau care este cel obisnuit) Sa raspunda altul. ♢ Expr. Unuia (si) altuia = oricui, Unii (si) altii = multi. Unul ca altul = la fel, deopotriva, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul dupa altul = succesiv. ♦ (Cu forma feminina si sens neutru) Poveste, întâmplare. ♢ Expr. Alta (acum)!, exprima dezaprobarea fata de o propunere sau o veste neasteptata. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (si) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice pret; fara a se gândi prea mult. Pâna una-alta = deocamdata. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorba-n vorba. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanta cu "unul", "una") Celalalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.
monociclu, MONOCÍCLU s. n. vehicul cu o singura roata, folosit de acrobati în circuri. (< fr. monocycle)
monociclic, MONOCÍCLIC, -Ă adj. 1. (biol.; despre unele specii) care prezinta o singura perioada de înmultire pe an. 2. (despre flori) dispus într-un singur verticil. 3. (despre compusi organici) care contine un singur ciclu în formula. (< fr. monocyclique)
alun, ALÚN, aluni, s.m. Arbust cu frunze rotunde, paroase pe dos, cu flori monoice, cele mascule sub forma de amenti, si cu fructe comestibile (Corylus avellana). – Din aluna.
alună, ALÚNĂ, alune, s.f. Fructul alunului, de forma sferica sau ovoidala, cu un mic cioc, având la baza un învelis verde în forma de degetar. ♢ Aluna de pamânt (sau americana) = planta anuala din familia leguminoaselor, originara din America de Sud, cu flori galbene, cultivata pentru semintele sale comestibile si uleiul extras din acestea; fructul acestei plante, care se formeaza în pamânt (de unde vine si numele) si contine substante grase si substante proteice; arahida (Arachis hypogaea). – Lat. •abellona (= abellana [nux]).
alură, ALÚRĂ s.f. 1. Fel de a se misca; mers, umblet; (rar) înfatisare. 2. Mod de deplasare a unui animal. 3. Ritm în care se desfasoara o actiune individuala sau colectiva în întrecerile sportive. 4. Mod în care se desfasoara un eveniment, o întâmplare etc. – Din fr. allure.
alveolar, ALVEOLÁR, -Ă, alveolari, -e, adj. 1. Care apartine alveolelor dentare, referitor la alveole. ♢ Consoana alveolara (si substantivat, f.) = consoana articulata cu limba la nivelul alveolelor dintilor de sus. 2. Care are alveole (2). [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéolaire.
alveolare, ALVEOLÁRE, alveolari, s.f. (Geol.) Formare a alveolelor eoliene.[Pr.: -ve-o-] – De la alveola.
monoblepsie, MONOBLEPSÍE s. f. defect al vederii în neputinta de a vedea clar cu ambii ochi, în timp ce cu fiecare în parte bolnavul vede bine. (< fr. monoblepsíe)
alveolă, ALVEÓLĂ, alveole, s.f. 1. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni mici, situate în oasele maxilarelor, în care sunt înfipti dintii. 2. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni microscopice situate la extremitatea unei bronhiole. 3. Celula a fagurelui. 4. (În sintagma) Alveola eoliana = mica excavatie în rocile regiunilor de desert, rezultata din actiunea vântului. [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéole.
alveolită, ALVEOLÍTĂ s.f. Inflamatie acuta sau cronica a alveolelor (1). [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéolite.
monoax, MONOÁX, -Ă adj. (tehn.) cu un singur ax; uniax. ♢ (despre vehicule) cu o singura osie. (< fr. monoaxe)
amar, AMÁR, -Ă, amari, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre alimente, bauturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necajit. ♢ Expr. Pâine amara = mijloace de existenta câstigate cu multa truda. A face (cuiva) zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strasnic, cumplit. 3. Fig. Rautacios. II. S.n. 1. Jale, tristete; suferinta, chin, necaz. ♢ Expr. A-si înghiti amarul = a suferi în tacere. A-si varsa amarul = a face destainuiri, a-si spune durerea, suferinta. ♦ (Cu valoare de interjectie) Vai! 2. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Multime, gramada. Amar de vreme. – Lat. amarus.
amarnic, AMÁRNIC, -Ă, amarnici, -ce, adj. 1. De neîndurat, grozav, cumplit, crunt. ♦ (Adverbial) Foarte tare, foarte mult, intens. 2. Fig. Inimos, curajos. – Amar + suf. -nic.
amauroză, AMAURÓZĂ s.f. Diminuare sau pierdere a vederii datorita lezarii retinei, cailor nervoase optice sau centrilor cerebrali ai vederii. [Pr.: -ma-u-] – Din fr. amaurose.
amazonit, AMAZONÍT s.n. Varietate verde de feldspat microclin, folosita ca piatra semipretioasa. – Din fr. amazonite.
amăgeală, AMĂGEÁLĂ, amageli, s.f. Mijloc folosit pentru a însela buna-credinta a cuiva; escrocherie. ♢ A umbla cu amageli = a umbla cu înselaciuni; a avea obisnuinta de a amagi. [G.-D. amagelii] – Amagi + suf. -eala.
amănunt, AMĂNÚNT, -Ă, amanunti, -te, s.n., adj. 1. S.n. Element secundar, neesential al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment, detaliu; (rar) amanuntime. ♢ Loc. adj. si adv. Cu amanuntul = cu bucata, în detaliu, în mici cantitati. Comert cu amanuntul. ♢ Loc. adv. (Cu) de-amanuntul sau pâna în cele mai mici amanunte sau în amanunt, în toate amanuntele = pâna în cele mai mici detalii; minutios. 2. Adj. (Înv.) Amanuntit2. [Var.: (reg.) amarúnt s.n.] – A3 + manunt "marunt".
amănunţit, AMĂNUNŢÍT2, -Ă, amaruntiti, -te, adj. Care cuprinde multe amanunte; detaliat; (înv.) amanunt. ♦ (Adverbial) În amanunt. – V. amanunti.
amăreală, AMĂREÁLĂ, amareli, s.f. 1. (Proprietarea de a avea un) gust amar; amaraciune. ♢ Amareala merelor si perelor = boala a fructelor de mar si par, manifestata prin aparitia pe aceasta a unor pete în dreptul carora carnea fructului respectiv capata un gust amar. 2. Mica planta erbacee cu flori albastre, rosii sau (rar) albe, dispuse în raceme, cu fructe capsule, întrebuintata, pentru proprietatile sale expectorante, contra afectiunilor pulmonare (Polygala vulgaris); sopârlita. – Amârî + suf. -eala.
ambala, AMBALÁ, ambalez, vb. I. 1. Tranz. A împacheta ceva într-un material protector, în vederea usurarii manipularii lui si a transportului. 2. Tranz. A face ca viteza unui motor sa devina mai mare decât viteza lui nominala. 3. Refl. (Despre cai) A începe sa fuga tare (fara a putea fi oprit). 4. Refl. Fig. A se lasa purtat de mânie, de entuziasm, a se avânta într-o discutie aprinsa; a se antrena, a se aprinde. – Din fr. emballer.
ambarcaţie, AMBARCÁŢIE, ambarcatii, s.f. Vas plutitor de dimensiuni mici, cu vâsle, cu vele sau cu motor. [Var.: ambarcatiúne s.f.] – Din fr. embarcation.
ambardee, AMBARDÉE, ambardee, s.f. Îndepartare brusca si involuntara a unei nave din drumul urmat, datorita curentilor marini sau vântului. – Din fr. embardée.
ambasadă, AMBASÁDĂ, ambasade, s.f. Reprezentanta diplomatica pe lânga guvernul unei tari straine, condusa de un ambasador. ♦ Cladire în care îsi are sediul aceasta reprezentanta. – Din fr. ambassade.
moniţiune, MONIŢIÚNE s. f. 1. avertisment dat cuiva de un reprezentant al bisericii catolice pentru o greseala pe cale de a fi înfaptuita. 2. dojana, observatie facuta cuiva. (< fr. monition, it. monizione, lat. monitio)
ambiguizat, AMBIGUIZÁT, -Ă, ambiguizati, -te, adj. Care a devenit ambiguu. [Pr.: -gu-i-] – V. ambiguiza.
ambiţie, AMBÍŢIE, ambitii, s.f. Dorinta arzatoare de a realiza ceva; dorinta de glorie, de onoruri, de parvenire. ♢ Expr. A pune pe cineva (sau a se pune) la ambitie = a (se) ambitiona. [Var.: (înv.) ambitiúne s.f.] – Din fr. ambition, lat. ambitio, -onis.
ambiţiona, AMBIŢIONÁ, ambitionez, vb. I. Refl. A avea ambitie. ♦ Tranz. A stimula ambitia cuiva. ♦ Refl. A se încapatâna. ♦ (Înv.) A râvni. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. ambitionner.
monitoriza, MONITORIZÁ cb. tr. a supraveghea prin intermediul monitorului2 (3) sau al altui aparat specializat. (< monitor2 (3) + -iza)
ambliopie, AMBLIOPÍE s.f. Slabire a vederii datorata unor leziuni ale mediilor transparente ale globilor oculari, unor excese sau batrânetii. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. amblyopie.
ambrasă, AMBRÁSĂ, ambrase, s.f. (Rar) Cordon care serveste pentru a tine strâns mijlocul unei perdele sau al unei draperii. – Din fr. embrasse.
ambrazură, AMBRAZÚRĂ, ambrazuri, s.f. 1. (Mil.) Deschizatura în peretii unei fortificatii, prin care se executa trageri cu tunul, cu mitraliera etc. 2. (Arhit.) Deschizatura lasata în zid, în vederea montarii unei usi sau a unei ferestre. – Din fr. embrasure.
ambrozie, AMBRÓZIE s.f. (În mitologia greaca) Hrana aromata a zeilor, despre care se credea ca da nemurire si tinerete vesnica; p. ext. bautura minunata. – Din fr. ambroisie, lat. ambrosia.
ambulacru, AMBULÁCRU, ambulacre, s.n. Organ în forma de tub subtire, terminat de obicei cu o ventuza, caracteristic echinodermelor si servind la locomotie, respiratie si pipait. – Din fr. ambulacre.
ambulanţă, AMBULÁNŢĂ, ambulante, s.f. Instalatie sanitara mobila, în spatele frontului, care da ranitilor primele ajutoare. ♦ Vehicul special amenajat pentru transportul la spital al celor accidentati sau grav bolnavi; salvare. – Din fr. ambulance.
ambuscat, AMBUSCÁT, ambuscati, adj., s.m. (Frantuzism) (Soldat) dispensat de obligatiile grele ale serviciului militar; (militar) scutit prin diverse aranjamente de a lupta pe front. – Din fr. embusqué.
ambuteia, AMBUTEÍA, ambuteiez, vb. I. Tranz. (Frantuzism) A bloca cu vehicule, nave etc. cai rutiere sau de navigatie. [Pr.: -te-ia] – Din fr. embouteiller.
ambuteiaj, AMBUTEIÁJ, ambuteiaje, s.n. 1. (Frantuzism) Îmbuteliere. 2. Blocare într-un port sau într-un bazin a unor nave din cauza îngramadirii lor într-un spatiu mic, a aglomerarii, a dificultatilor de manevrare provocate de aglomerare etc. ♦ Blocare a circulatiei rutiere, din cauza îngramadirii (în dezordine a) unor vehicule. [Pr.: -te-iaj] – Din fr. embouteillage.
ambuteiat, AMBUTEIÁT, -Ă, ambuteiati, -te, adj. Care a fost blocat cu vehicole, nave etc. – V. ambuteia.
monitoring, MONITÓRING s. n. 1. (med.) ansamblu de metode de supraveghere, control si analiza imediata a datelor psihopatologice; monitorizare. 2. dispozitiv care permite, într-un amplificator, a compara înregistrarea pe magnetofon cu cea originala. (< engl. monitoring)
amenaja, AMENAJÁ, amenajez, vb. I. Tranz. 1. (Despre case, terenuri, gradini, interioare de locuit etc.) A aranja, a organiza în vederea unei anumite utilizari. 2. A realiza o amenajare (2). – Din fr. aménager.
amenajare, AMENAJÁRE, amenajari, s.f. 1. Actiunea de a amenaja si rezultatul ei. 2. Ansamblul de lucrari prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse si utilizate astfel încât sistemul sa corespunda cât mai bine scopului pentru care a fost realizat. ♢ Amenajare hidraulica = amenajare pentru prevenirea actunilor daunatoare ale unui curs de apa si pentru valorificarea resurselor lui potentiale. – V. amenaja.
amendament, AMENDAMÉNT, amendamente, s.n. 1. Îmbunatatire, modificare adusa unui proiect de act normativ sau de tratat. 2. Operatie de îmbunatatire a proprietatilor fizice ale solului cultivat, în vederea obtinerii unor recolte sporite. ♦ Substanta care se încorporeaza în sol pentru a schimba unele însusiri nefavorabile ale acestuia, în vederea îmbunatatirii conditiilor de nutritie a plantelor. – Din fr. amendement.
ameninţa, AMENINŢÁ, aménint, vb. I. Tranz. 1. A arata intentia de a face rau cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obtine ceva de la el). 2. A face un gest de amenintare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata sa..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunta, a vesti, a prevesti ceva rau, primejdios. – Lat. •amminaciare (< minaciae "amenintari").
ameninţător, AMENINŢĂTÓR, -OÁRE, amenintatori, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care ameninta, care sperie, care îngrozeste. – Ameninta + suf. -ator.
monitor, MONITÓR3, -OÁRE s. m. f. 1. elev mai în vârsta si mai capabil care, în anumite sisteme de învatamânt, îl ajuta pe învatator în predare si în mentinerea ordinii. 2. supraveghetor (în munca expusa radiatiilor ionizate). II. s. n. titlu al anumitor ziare sau publicatii periodice. (< fr. moniteur, lat. monitor)
amerizare, AMERIZÁRE, amerizari, s.f. Actiunea de a ameriza; evolutie a unui hidroavion prin care acesta coboara si aluneca pe suprafata unei ape pâna la oprire; amerizaj. ♦ Oprire pe apa a unei nave cosmice. – V. ameriza.
amestec, AMÉSTEC, amestecuri, s.n. 1. Reuniune de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; amestecatura (1), combinatie, mixtura. ♦ (Chim.) Produs obtinut prin punerea laolalta a mai multor substante care îsi pastreaza proprietatile caracteristice. 2. Amestecatura (2). 3. Interventie într-o afacere; participare (neceruta sau fortata) la treburile sau relatiile altora; ingerinta. ♢ Expr. A (nu) avea (vreun) amestec = a (nu) avea un (vreun) rol într-o afacere, a (nu) avea (vreo) legatura cu cineva sau ceva. – Din amesteca (derivat regresiv).
amesteca, AMESTECÁ, améstec, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face un amestec (1). ♦ Tranz. A provoca dezordine, a încurca diverse lucruri între ele. 2. Refl. (Despre grupuri de fiinte deosebite) A patrunde unele printre altele; a se pierde, a disparea în...; p. ext. a se amesteca. 3. Refl. A interveni, a se baga, a se vârî (nechemat) într-o actiune, într-o discutie etc. – Lat. •ammixticare.
amestecător, AMESTECĂTÓR, amestecatoare, s.n. Aparat sau masina care serveste la amestecarea unor substante în scopul omogenizarii lor. – Amesteca + suf. -ator.
ametropie, AMETROPÍE s.f. Tulburare a vederii datorata unui viciu de refractie în mediile transparente ale ochiului. – Din fr. amétropie.
monitor, MONITÓR2 s. n. 1. (telec.) receptor, difuzor sau alt aparat pentru a controla calitatea emisiunilor de radio si televiziune. 2. (inform.) program de control care permite supravegherea mai multor programe fara legatura între ele, într-un ordinator. 3. (tehn.) aparat care dirijeaza, coordoneaza sau supravegheaza. o ~ cardiac = aparat automatic care supravegheaza activitatea inimii. ♢ aparat de control sau de semnalizare a radiatiilor ionizate; dozimetru de control. 4. supervizor. (< engl. monitor)
amfibol, AMFIBÓL, amfiboli, s.m. Mineral cristalizat sau grup de minerale constituite din silicati hidratati de magneziu, fier, aluminiu, calciu sau sodiu, foarte raspândite în rocile eruptive si în sisturile cristaline. – Din fr. amphibole.
amfidromic, AMFIDRÓMIC adj.n. (În sintagma) Punct amfidromic = nivelul maxim al mareelor. – Din fr. amphidromique.
monitor, MONITÓR1 s. n. nava fluviala de tonaj mic, cuirasata, cu artilerie grea, destinata luptei împotriva obiectivelor de pe mal. (< fr. monitor)
amiabil, AMIÁBIL, -Ă, amiabili, -e, adj. (Frantuzism) Întelegator, prietenos; binevoitor. ♢ (Adverbial) Prieteneste. ♦ (Jur.; despre litigii, conflicte etc.) Rezolvat prin negociere, pe cale diplomatica. [Pr.: -mi-a-] – Din fr. amiable.
amical, AMICÁL, -Ă, amicali, -e, adj. Prietenos; prietenesc. ♦ (Adverbial) Prieteneste. – Din fr. amical, lat. amicalis.
amidol, AMIDÓL s.n. Substanta organica folosita ca developator în fotografie. – Din fr. amidol.
amil, AMÍL, amili, s.m. Radical organic monovalent, provenit din pentan prin îndepartarea unui atom de hidrogen. – Din fr. amyle.
amilopectină, AMILOPECTÍNĂ, amilopectine, s.f. Component al amidonului care constituie învelisul exterior si insolubil al granulelor de amidon. – Din fr. amylopectine.
amimie, AMIMÍE s.f. Stare patologica constând în incapacitatea de exprimare a starilor afective prin mimica. – Din fr. amimie.
amiotrofie, AMIOTROFÍE s.f. Atrofie a unui grup de muschi, frecventa în unele boli ale sistemului nervos, articulare, musculare etc. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. amiotrophie.
amiral, AMIRÁL, amirali, s.m. I. Cel mai mare grad în marina militara, corespunzator gradului de general-colonel din armata terestra; persoana care poarta acest grad. II. Fluture de zi, mare, foarte frumos colorat, ale carui larve traiesc pe urzici (Vanessa atalanta). – Din fr. amiral.
anaconda, ANACÓNDA, anaconde, s.f. Sarpe semiacvatic neveninos, din America Centrala si America de Sud, lung de 7 m, care se hraneste cu pasari si cu mamifere (Eunectes murinus) – Din fr. anaconda.
anason, ANASÓN s.m. Planta erbacee aromatica cu flori mici si albe, cultivata pentru uleiul eteric si substantele grase care se extrag din fructe cu diverse întrebuintari în industria alimentara si cea farmaceutica (Pimpinella anisum). ♦ Bautura alcoolica preparata din fructele acestei plante. [Var.: anisón s.m.] – Din tc. anason.
andivă, ANDÍVĂ, andive, s.f. Planta erbacee din ale carei frunze albe, carnoase, comestibile se pregatesc salate; cicoare-de-gradina (Cichorium endivia) – Din fr. endive.
oturac, oturác (-ce), s.n. – Popas, oprire, halta. Tc. oturak (Seineanu, III, 92), cf. alb. oturak. Sec. XVII, înv. – Der. oturac, s.m. (înv., veteran).
monetarism, MONETARÍSM s. n. teorie si politica ce atribuie modificarii masei banilor în circulatie o importanta centrala, chiar decisiva, în procesul activitatii economice si în stabilirea nivelului preturilor. (dupa germ. Monetarsystem)
anşoa, ANSOÁ s.n. 1. Peste mic care traieste în Marea Mediterana si în Oceanul Atlantic. 2. Pasta preparata din carnea acestui peste, care se serveste ca aperitiv. – Din fr. anchois.
anterior, ANTERIÓR, -OÁRĂ, anteriori, -oare, adj. (Adesea adverbial) 1. Care preceda o anumita data; precedent. 2. Care este asezat în partea de dinainte. 3. (Despre sunete) Articulat în partea dinainte a cavitatii bucale. [Pr.: -ri-or] – Din fr. antérieur, lat. anterior.
antifurt, ANTIFÚRT adj. invar., s.n. (Dispozitiv) care avertizeaza în cazul patrunderii unei persoane în spatiul supravegheat sau care face mai dificil furtul. – Anti- + furt (dupa fr. antivol).
anvelopă, ANVELÓPĂ, anvelope, s.f. 1. Învelis de protectie a camerei de aer a unui vehicul, confectionat din cauciuc. 2. Supracoperta. 3. (Pict.) Atmosfera difuza care învaluie figurile dintr-un tablou. – Din. fr. enveloppe.
monetar, MONETÁR, -Ă I. adj. referitor la moneda. o sistem ~ = ansamblul reglementarilor legale privind moneda unui stat. II. s. n. inventar al banilor sortati dupa valoare, întocmit de un casier la predarea casei. (< fr. monétaire)
aparat, APARÁT, aparate, s.n. 1. Sistem de piese care serveste pentru o operatie mecanica, tehnica, stiintifica etc. Aparat de radio. Aparat telegrafic. 2. Sistem tehnic care transforma o forma de energie în alta. 3. Ansamblu de organe anatomice care servesc la îndeplinirea unei functiuni fundamentale. Aparat digestiv. 4. Totalitatea serviciilor (sau, p. ext. a personalului) care asigura bunul mers al unei institutii sau al unui domeniu de activitate. Aparat administrativ. ♢ Aparat de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc functiile acestuia; totalitatea angajatilor acestor organe. 5. Ansamblul mijloacelor care servesc pentru un anumit scop. ♢ Aparat stiintific = totalitatea documentelor, izvoarelor, surselor de investigatie stiintifica folosite de un cercetator. Aparat critic = totalitatea notelor si comentariilor care însotesc o editie critica. – Din lat. apparatus, fr. apparat, germ Apparat (cu unele sensuri dupa fr. appareil).
apartheid, APÁRTHEID s.n. Politica de segregatie rasiala, practicata pâna în anul 1991 de guvernul Republicii Sud-Africane împotriva populatiei de culoare din tara. – Din engl. apartheid.
apropo, APROPÓ (1) adv., (2) apropouri, s.n. 1. Adv. Fiindca a venit vorba (de asta); bine ca mi-am adus aminte. 2. S.n. Aluzie (adesea rautacioasa) la adresa cuiva; propunere facuta cuiva pe ocolite. [Var.: apropóu s.n.] – Din fr. à-propos.
arac, ARÁC, araci, s.m. Par lung care serveste la sustinerea vitei de vie si a altor plante agatatoare. [Var.: harác, harág s.m.] – Din ngr. haráki.
mondoviziune, MONDOVIZIÚNE s. f. transmitere în diverse parti ale lumii a unor imagini de televiziune prin intermediul satelitilor artificiali. (< fr. mondovision)
arahnoidă, ARAHNOÍDĂ, arahnoide, s.f. (Anat.) Membrana mijlocie care înveleste creierul si maduva spinarii. – Din fr. arachnoïde.
argou, ARGÓU, argouri, s.n. Limbaj conventional al anumitor categorii sociale, care folosesc cuvinte speciale sau cu sensuri deosebite, pentru a nu fi întelese de restul societatii.
arguţie, ARGUŢÍE s.f., (Livr.) Argumentare sofistica bazata pe fapte nesemnificative sau nesigure; subtilitate exagerata în argumentare. – Din fr. argutie, lat. argutia.
arhiloc, ARHILÓC, arhilocuri, adj. (În sintagma) Vers arhiloc (si substantivat, s.n.) = vers format din sapte sau din trei picioare. – Din n. pr. Arhiloc.
arhitravă, ARHITRÁVĂ, arhitrave, s.f. Element de constructie (caracteristic arhitecturii clasice) care constituie partea inferioara a antablamentului si care se sprijina pe capitelul coloanei sau pe zid. – Din fr. architrave.
arhonte, ARHÓNTE, arhonti, s.m. Titlu dat magistratilor care conduceau republica ateniana antica; persoana care avea acest titlu. – Din fr. archonte, lat. archon, -ntis.
arin, ARÍN, arini, s.m. Nume dat mai multor specii de arbori cu frunze ovale, dintate, si cu flori verzui-rosiatice, grupate în amenti (Alnus). [Var.: anín s.m.] – Probabil lat. • alninus (< alnus).
ariston, ARISTÓN, aristoane, s.n. Aparat muzical care, actionat cu o manivela, executa mecanic ariile înregistrate pe cilindri sau pe discuri. – Din fr. ariston.
arşin, ARSÍN, arsini, s.m. Veche unitate de masura pentru lungime, egala cu 0,711 m. – Din rus. arsin.
artos, ÁRTOS, artose, s.n. Pâine speciala dusa la biserica în ajunul sarbatorilor religioase sau al altor evenimente, pentru a fi binecuvântata de preot, si care serveste la împartasanie. – Din ngr. ártos.
asclepiad, ASCLEPIÁD, asclepiade, adj. (În sintagma) Vers asclepiad (si substantivat, m.) = vers din metrica antica, alcatuit dintr-un spondeu (sau troheu), doi (sau trei) coriambi si un iamb. [Pr.: -pi-ad] – Din fr. asclépiade, lat. asclepiadeus.
asindet, ASINDÉT s.n. Figura de stil constând în suprimarea conjunctiilor (copulative). [Var.: asíndeton s.n.] – Din lat. asyndetus, asyndeton, fr. asyndéte.
aterizor, ATERIZÓR, aterizoare, s.n. Dispozitiv al unui avion care serveste la alunecarea pe sol în scopul aterizarii sau al decolarii. – Din fr. atterrisseur.
mondenitate, MONDENITÁTE s. f. 1. înclinare spre o viata mondena. ♢ vanitate mondena. 2. (pl.) evenimente ale lumii mondene. (dupa fr. mondanité)
aticism, ATICÍSM s.n. Ceea ce caracterizeaza stilistic scrierile vechilor atenieni ♦ Stil caracterizat prin masura, eleganta si rafinament. – Din fr. atticisme, lat. atticismus.
audia, AUDIÁ, audiez, vb. I. Tranz. 1. (Jur.) A asculta un martor în vederea rezolvarii unui proces. 2. A asculta un sir de lectii, de prelegeri, de înregistrari muzicale etc. [Pr: a-u-di-a] – Din audienta, auditor, auditie etc.
audienţă, AUDIÉNŢĂ, audiente, s.f. 1. Întrevedere acordata unui solicitator de catre o persoana care detine o functie de raspundere. 2. Acceptare (entuziasta) a ceva. ♢ Expr. A avea audienta la... = a trezi interesul sau a avea influenta asupra unui public numeros. [Pr: a-u-di-en-] – Din fr. audience, lat. audientia.
audio, AÚDIO2 adj. invar. Care serveste la perceperea auditiva. [Pr.: a-u-di-o] – Din fr. audio.
audiofrecvenţă, AUDIOFRECVÉNŢĂ s.f. (Fiz.) Frecventa a unei unde sonore perceputa de auz. [Pr: a-u-di-o-] – Din fr. audiofréquence.
audiometrie, AUDIOMETRÍE s.f. Masurare a acuitatii auditive a unei persoane (cu ajutorul audiometrului). [Pr: a-u-di-o-] – Din fr. audiométrie.
auditiv, AUDITÍV, -Ă, auditivi, -e, adj. Care apartine auzului, privitor la auz. [Pr: a-u-] – Din fr. auditif, it. auditive.
augment, AUGMÉNT, augmente, s.n. Vocala adaugata (în unele limbi indo-europene) la începutul unei forme verbale pentru a marca trecutul indicativului. – Din fr. augment, lat. augmentum.
augmentativ, AUGMENTATÍV, -Ă, augmentativi, -e, adj., s.n. 1. (Afix) care serveste la formarea unui cuvânt nou denumind un obiect de dimensiuni mai mari decât ale obiectului desemnat prin cuvântul de baza. 2. (Cuvânt) care este format cu un augmentativ (1). – Din fr. augmentatif.
augur, AUGÚR, (1) auguri, s.m., (2) augure, s.n. (În antichitatea romana) 1. S.m. Preot caruia i se atribuia facultatea de a prevesti viitorul sau de a interpreta vointa zeilor dupa zborul si cântecul pasarilor sau dupa maruntaiele animalelor sacrificate. 2. S.n. Prevestire facuta de auguri (1); auspiciu. ♢ Expr. A fi de bun (sau de rau) augur = a fi semn bun (sau rau), a însemna ca exista premise ca un lucru sa (se) sfârseasca în mod favorabil (sau nefavorabil). – Din fr. augure.
monarhie, MONARHÍE s. f. 1. forma de guvernare în care puterea suprema în stat apartine monarhului si se transmite ereditar. 2. stat monarhic. (< ngr. monarhia, lat. mo-narchia, germ. Monarchie, fr. monarchie)
aulic, AÚLIC, -Ă, aulici, -ce, adj. Care apartine curtii unui suveran, privitor la curtea unui suveran. – Din lat. aulicus, fr. aulique.
aur, ÁUR s.n. 1. Metal pretios, de culoare galbena stralucitoare, foarte maleabil si ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoaba, de arta, monede (servind din aceasta cauza si ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, pretios. ♢ Aur alb = apa folosita ca izvor de energie. Aur negru = carbune de pamânt sau (mai rar) titei, considerate ca surse de energie. Aur verde = padurea ca bogatie vegetala. ♢ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbena a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ♢ Expr. Epoca de aur = perioada de înflorire si stralucire a vietii materiale si culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nunta de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrarii unei casatorii. ♦ Fig. Vapaie, stralucire ca a aurului (1). 2. Fir, ata facuta din aur (1) sau imitând aurul si folosita la cusut; p. ext. vesmânt tesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogatie; fig. belsug. ♢ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.
monarh, MONÁRH s. m. conducator (rege, împarat etc.) al unei monarhii; suveran. (< ngr. monarhis, germ. Monarch)
aureomicină, AUREOMICÍNĂ s.f. Substanta chimica de origine vegetala, care se prezinta sub forma de pulbere cristalina, galbuie, cu gust amar, putin solubila în apa, folosita ca antibiotic. [Pr.: a-u-re-o-] – Din fr. auréomycine.
aurit, AURÍT, -Ă, auriti, -te, adj. (Adesea fig.) Acoperit cu un strat subtire de aur (1) sau imitând poleiala aurului. ♢ Expr. Fie-ti (sau sa-ti fie etc.) gura aurita ! = sa se realizeze ceea ce spui ! A avea gura aurita, se zice despre cineva care prevede cuiva realizarea unor lucruri favorabile. ♦ Cusut sau tesut cu fir de aur (1) sau auriu. [Pr.: a-u-] – V. auri.
auroră, AURÓRĂ, aurore, s.f. 1. Interval de timp, înainte de rasaritul soarelui, când exista o lumina difuza în atmosfera; lumina rosie-portocalie a soarelui din acest interval de timp. ♢ Aurora boreala (sau polara, australa) = lumina difuza, verde sau rosiatica, care apare ca un arc în timpul noptii pe bolta cereasca, în regiunile polare. 2. Început al unei epoci, al unei actiuni etc. [Pr.: a-u-] – Din fr. aurore, lat. aurora.
ausculta, AUSCULTÁ, auscúlt, vb. I. Tranz. (Med.) A asculta cu urechea sau cu stetoscopul zgomotele inimii si ale plamânilor în vederea stabilirii unui diagnostic; a asculta. [Pr.: a-us-] – Din fr. ausculter, lat. auscultare.
monadism, MONADÍSM s. n. sistem filozofic al lui Leibniz, potrivit caruia universul este alcatuit din monade; monadologie. (< fr. monadisme)
auspiciu, AUSPÍCIU, auspicii, s.n. 1. (În antichitatea romana) Prevestire facuta de auguri (1); augur (2). ♢ Expr. Sub cele mai bune auspicii = în împrejurari extrem de favorabile. 2. (În expr.) Sub auspiciile cuiva = sub patronajul, sub protectia cuiva. [Pr.: a-us-] – Din lat. auspicium, fr. auspice.
auster, AUSTÉR, -Ă, austeri, -e, adj. Sobru, cumpatat, sever. Om auster. Viata austera. ♦ Lipsit de ornamente, de podoabe. Arhitectura austera. [Pr.: a-us-] – Din fr. austère, lat. austerus.
austru, AÚSTRU (ÁUSTRU) s.n. Vânt secetos care bate în tara noastra din sud-vest. – Lat. auster, -tri.
monadă, MONÁDĂ s. f. 1. (la unii filozofi) unitate indivizibila materiala sau spirituala din care ar fi alcatuita lumea; (la Leibniz) substanta spirituala independenta, care poseda automiscare si care oglindeste tot ceea ce exista în univers. 2. organism inferior, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple. (< fr. monade, germ. Monade)
auto, AUTO1- Element de compunere însemnând "de la sine", "prin mijloace proprii" si care serveste la formarea unor substantive, adjective si verbe. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-.
auto, AUTO2 1. S.n. (Fam.) Automobil. 2. Element de compunere însemnând "automobil", "automat" si care serveste la formarea unor substantive. 3. Adj. invar. Care se efectueaza cu ajutorul unui automobil, care priveste automobilele. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto.
autoabrogare, AUTOABROGÁRE, autoabrogari, s.f. (Jur.) Abrogare a unei legi la termenul fixat în prevederile ei. [Pr.: a-u-to-a-] – Auto1- + abrogare.
momentan, MOMENTÁN, -Ă adj. 1. de o clipa; de moment, trecator. ♢ (despre verbe si timpuri verbale) care exprima o actiune de scurta durata. ♢ (adv.) numaidecât, imediat. 2. actual, de fata. ♢ (adv.) actualmente; acum. (< lat. momentaneus, fr. momentané, germ. momentan)
autoatelier, AUTOATELIÉR, autoateliere, s.n. Atelier mobil folosit la depanari si reparatii de vehicule. [Pr.: a-u-to-a-]- Auto2 + atelier.
autobază, AUTOBÁZĂ, autobaze, s.f. Centru de exploatare si de întretinere a unor autovehicule. [Pr.: a-u-]- Auto2 + baza.
autobiografie, AUTOBIOGRAFÍE, autobiografii, s.f. Expunere orala sau scrisa a vietii unei persoane facute de ea însasi. ♦ Opera literara apartinând genului epic, în care autorul îsi povesteste viata. [Pr.: a-u-to-bi-o-] – Din fr. autobiographie.
autocaravană, AUTOCARAVÁNĂ, autocaravane, s.f. 1. Autovehicul amenajat ca laborator, pentru proiectia filmelor etc. 2. Caravana de autovehicule. [Pr.: a-u-] – Auto2 + caravana.
autoclavă, AUTOCLÁVĂ, autoclave, s.f. 1. Vas închis ermetic, folosit la sterilizari, la efectuarea reactiilor chimice etc. sub presiune (si la temperaturi ridicate). 2. Capac care închide ermetic un recipient si se mentine închis prin presiunea din recipient. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoclave.
molisol, MOLISÓL s. n. strat de sol care se dezgheata vara la partea superioara, devenind plastic si favorizând producerea solifluziunilor; merzlota. (< fr. mollisol)
autocraţie, AUTOCRAŢÍE, (2) autocratii, s.f. 1. Forma de guvernare în care întreaga putere a statului e concentrata în mâna unei singure persoane; tiranie, absolutism. 2. Stat care are forma de guvernare descrisa mai sus. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocratie.
autodepanare, AUTODEPANÁRE, autodepanari, s.f. Reparare a unui autovehicul (pe locul unde acesta a ramas în pana); p. ext. autoatelier folosit pentru asemenea reparatii. [Pr.: a-u-] – Auto2 + depanare.
autodină, AUTODÍNĂ s.f. Montaj special de radioreceptie în care acelasi tub electronic serveste ca detector si ca oscilator. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodyne.
autodizolva, AUTODIZOLVÁ, pers. 3 autodizólva, vb. I. Refl. (Despre o organizatie, o societate etc.) a se desfiinta prin hotarâre proprie, a-si înceta activitatea în urma unei hotarâri luate conform prevederilor legale. [Pr.: a-u-] – Auto1- + dizolva.
moleta, MOLETÁ vb. tr. 1. a imprima zimti pe o piesa cu ajutorul moletei; a randalina. 2. a grava cilindrii de cupru care servesc la imprimarea tesaturilor. (< fr. moleter)
autodrum, AUTODRÚM, autodrumuri, s.n. Drum construit pentru a asigura circulatia în bune conditii a autovehiculelor. [Pr.: a-u-] – Auto2 + drum (dupa fr. autoroute).
molesta, MOLESTÁ vb. tr. 1. a brutaliza, a lovi. 2. a necaji; a vexa, a jigni. (< fr. molester, lat. molestare)
autofecundare, AUTOFECUNDÁRE, autofecundari, s.f. (La unele plante si specii inferioare de animale) Fecundare rezultata în urma unirii a doua elemente sexuale provenite de la unul si acelasi individ. [Pr.: a-u-] – Auto1- + fecundare (dupa fr. autofécondation).
moleculă, MOLECÚLĂ s. f. cea mai mica parte dintr-o substanta, care are compozitia chimica si structura la fel cu a substantei respective. o ~-gram = cantitatea unei substante masurata în grame, egala cu greutatea ei moleculara; mol1. (< fr. molécule, lat. molecula)
molasă, MOLÁSĂ s. f. depozit de gresii galbui, roscate sau verzi si conglomerate cu ciment calcaros. (< fr. mollasse)
molaritate, MOLARITÁTE s. f. concentratie a unei solutii data de numarul de moli1 dizolvati într-un litru de solvent. (< fr. molarité)
autogir, AUTOGÍR, autogire, s.n. Aeronava prevazuita cu o elice de propulsie antrenata de un motor si cu elice de suspensie care se învârteste în jurul unui ax vertical prin forta realizata de deplasarea aeronavei. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogire.
molar, MOLÁR2, -Ă adj. referitor la mol1. o solutie ~a = solutie care contine un mol substanta la un litru de solvent. (< fr. molaire)
autogunoieră, AUTOGUNOIÉRĂ, autogunoiere, s.f. Autovehicul pentru transportul gunoiului. [Pr.: a-u-] – Auto2 + gunoi + suf. -iera.
autoguverna, AUTOGUVERNÁ, autoguvernez, vb. I. Refl. (Despre state) A se conduce singur (fara amestec strain). [Pr: a-u-] – Auto1- + guverna.
autoguvernare, AUTOGUVERNÁRE, autoguvernari, s.f. Faptul de a se autoguverna. [Pr: a-u-] – V. autoguverna.
autoimpunere, AUTOIMPÚNERE, autoimpuneri, s.f. Contributie baneasca pe care o colectivitate o fixeaza si o da de buna voie, în vederea unor lucrari locale de interes obstesc. [Pr: a-u-] – Auto1- + impunere (dupa rus. samooblojenie).
autoîncărcător, AUTOÎNCĂRCĂTÓR, autoîncarcatoare, s.n. Vehicul care încarca automat o marfa, un obiect. [Pr: a-u-] – Auto1- + încarcator.
autolaborator, AUTOLABORATÓR, autolaboratoare, s.n. Laborator instalat într-un autovehicul. [Pr.: a-u-] – Auto2 + laborator.
autolibrărie, AUTOLIBRĂRÍE, autolibrarii, s.f. Librarie instalata într-un autovehicul. [Pr.: a-u-] – Auto2 + librarie.
mogotă, MOGÓTĂ s. f. relief de mari dimensiuni, cu peretii verticali si crestetul plat, caracteristic carstului din regiunile tropicale. (< sp. mogota)
automagazin, AUTOMAGAZÍN, automagazine, s.n. Magazin instalat într-un autovehicul. [Pr.: a-u-] – Auto2 + magazin.
automat, AUTOMÁT, -Ă, automati, -te, adj., s.n. 1. Adj. (Despre aparate, masini etc.) Care este actionat printr-un dispozitiv mecanic; (despre anumite operatii; adesea adverbial) care se efectueaza prin actiunea unui dispozitiv mecanic. ♢ Arma automata (si substantivat, n.) = arma de foc la care armarea se face fara interventia omului; p. restr. pistol-mitraliera. ♦ (Adesea adverbial) Care se face, se executa de la sine, fara participarea ratiunii sau vointei. Gest automat. 2. S.n. Dispozitiv, aparat, masina care efectueaza o anumita operatie fara interventia omului. Automat de scara = dispozitiv care asigura iluminarea temporizata a holurilor si scarilor interioare din blocuri. ♦ Fig. Persoana fara vointa, fara initiativa, care face totul mecanic. [Pr: a-u-] – Din fr. automate.
automatic, AUTOMÁTIC, -Ă, automatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea adverbial) De automat. 2. S.f. Ramura a stiintei si a tehnicii care se ocupa cu studiul metodelor si al mijloacelor pentru efectuarea proceselor tehnice fara participarea directa a omului. [Pr: a-u-] – Din fr. automatique.
modusvivendi, MÓDUS VIVÉNDI s. n. inv. 1. mod de existenta. 2. posibilitatea de împacare a doua parti aflate în litigiu. (< lat. modus vivendi, mod de existenta)
automăturătoare, AUTOMĂTURĂTOÁRE, automaturatori, s.f. Autovehicul pentru maturatul strazilor. [Pr.: a-u-] – Auto2 + maturatoare.
automobil, AUTOMOBÍL, -Ă, automobili, -e, s.n., adj. 1. S.n. Vehicul cu patru (rar, trei, sase) roti pneumatice, miscat de un motor cu explozie interna, cu aburi, cu electricitate sau aer comprimat; auto2. 2. Adj. (Despre vehicule) care se misca cu ajutorul unui motor propriu. [Pr: a-u-] – Din fr. automobile.
automodel, AUTOMODÉL, automodele, s.n. Autovehicul miniatural prevazut cu un sistem de propulsie si de comanda. [Pr: a-u-] – Auto2 + model.
automotor, AUTOMOTÓR, automotoare, s.n. Vehicul de cale ferata, prevazut cu motor propriu si folosit pentru transportul rapid de calatori. ♢ (Adjectival) Tren automotor. [Pr: a-u-] – Din fr. automoteur.
modulaţie, MODULÁŢIE s. f. 1. modificare a amplitudinii frecventei sau fazei unei oscilatii armonice. 2. (muz.) trecere a unui sunet, a unei melodii dintr-o tonalitate în alta; serie de inflexiuni corespunzatoare unei emisiuni vocale. (< fr. modulation, lat. modulatio, it. modulazione)
autonomie, AUTONOMÍE s.f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, a unei nationalitati sau a unei minoritati nationale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrala. ♦ Situatie a celui care nu depinde de nimeni, care are deplina libertate în actiunile sale. 2. Distanta maxima pâna la care se poate deplasa un avion, o nava, un vehicul, fara a avea nevoie sa se aprovizioneze cu combustibil. [Pr: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.
autonomiza, AUTONOMIZÁ, autonomizez, vb. I. Refl. A deveni autonom. [Pr.: a-u-] – Din fr. autonomiser.
autonomizat, AUTONOMIZÁT, -Ă, autonomizati, -te, adj. Care a devenit autonom. [Pr.: a-u-] – V. autonomiza.
autoperie, AUTOPÉRIE, autoperii, s.f. Autovehicul prevazut cu perii, pentru curatatul strazilor. [Pr.: a-u-] – Auto2 + perie.
autoplastie, AUTOPLASTÍE, autoplastii, s.f. Interventie chirurgicala prin care se reface o parte distrusa din tesutul corpului cu ajutorul unei grefe2 luate din însusi corpul individului respectiv. [Pr: a-u-] – Din fr. autoplastie.
autopropulsie, AUTOPROPÚLSIE s.f. Propulsie a unui vehicul realizata cu mijloace proprii. [Pr: a-u-] – Din fr. autopropulsion.
modulare, MODULÁRE s. f. 1. actiunea de a modula. 2. sistem de dimensionare a constructiilor, folosind modulul de baza. 3. introducere în opera de arta plastica sau arhitecturala a unei unitati de masura unica, care prin repetarea sau subîmpartirea ei sa serveasca la dimensionarea elementelor constitutive ale operei, ca si a întregului. 4. (biol.) rediferentiere a celulelor în procesul lor de formare definitiva. ♢ modificare produsa în celule de stimulii din mediu. (< modula)
autoreferat, AUTOREFERÁT, autoreferate, s.n. Expunere (scurta) facuta de cineva asupra unei lucrari proprii (mai ales în vederea sustinerii tezei de doctorat). [Pr: a-u-] – Auto1- + referat (dupa rus. avtoreferat).
autorizaţie, AUTORIZÁŢIE, autorizatii, s.f. Permisiune, împuternicire (oficiala) de a face ceva. ♦ (Concr.) Document oficial prin care se dovedeste un drept sau o împuternicire a cuiva. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorisation.
autoscară, AUTOSCÁRĂ, autoscari, s.f. Autovehicul prevazut cu o scara pentru înaltimi mari. [Pr.: a-u-] – Auto2 + scara.
autoscreper, AUTOSCRÉPER, autoscrepere, s.n. Autovehicul prevazut cu un screper. [Pr.: a-u-] – Auto2 + screper.
autoservi, AUTOSERVÍ, autoservesc, vb. IV. Refl. A se servi singur (într-un magazin special amenajat). [Pr.: a-u-] – Din autoservire (derivat regresiv).
autoservice, AUTOSÉRVICE s.n. Service pentru autovehicule. [Pr.: a-u-to-ser-vis] – Din engl. auto-service.
autoservire, AUTOSERVÍRE s.f. Mod de desfacere a marfurilor în magazine speciale sau a mâncarii în restaurante, în care clientul se serveste singur. [Pr.: a-u-] – Auto1- + servire (dupa rus. samoobstujivanie).
autospecială, AUTOSPECIÁLĂ, autospeciale, s.f. Autovehicul cu caroseria adaptata unor transporturi, operatii sau servicii speciale. [Pr.: a-u-to-spe-ci-a-] – Auto2 + special. Cf. it. a u t o s p e c i a l e.
autosport, AUTOSPÓRT, autosporturi, s.n. Autoturism cu motor puternic, care poate realiza viteze mari, folosit în întrecerile sportive. [Pr.: a-u-] – Auto2 + sport.
autostop, AUTOSTÓP, autostopuri, s.n. 1. Instalatie de semnalizare luminoasa asezata la întretaierea strazilor pentru reglementarea circulatiei. ♦ Instalatie de oprire automata a unui vehicul feroviar când linia nu este libera. 2. Procedeu prin care un pieton parcurge itinerarul propus apelând la serviciile (gratuite ale) automobilistilor ocazionali. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-stop.
autostradă, AUTOSTRÁDĂ, autostrazi, s.f. Sosea moderna de mare capacitate, rezervata exclusiv circulatiei autovehiculelor si având de obicei cele doua sensuri de circulatie separate între ele. [Pr.: a-u-] – Din fr. autostrade, it. autostrada.
autostropitoare, AUTOSTROPITOÁRE, autostropitori, s.f. Autovehicul pentru stropitul (si spalatul) strazilor. [Pr.: a-u-] – Auto2 + stropitoare.
autosupraveghea, AUTOSUPRAVEGHEÁ, autosupraveghez, vb. I. Refl. A se autocontrola. [Pr.: a-u-] – Auto1- + supraveghea.
autoşasiu, AUTOSASÍU, autosasiuri, s.n. 1. Sasiu pentru autovehicule. 2. Sasiu lipsit de caroserie. [Pr.: a-u-] – Auto2 + sasiu.
autoşenilă, AUTOSENÍLĂ, autosenile, s.f. Autovehicul de transport care are ca organe de rulare senilele. [Pr.: a-u-] – Din fr. autochenille.
autoşeniletă, AUTOSENILÉTĂ, autosenilete, s.f. Autovehicul de transport prevazut cu doua senile în spate si cu roti în fata. [Pr.: a-u-] – Cf. a u t o s e n i l a.
autotaxare, AUTOTAXÁRE, autotaxari, s.f. Compostarea, de catre calatori, a biletelor de calatorie în autovehicule. [Pr.: a-u-] – Auto2 + taxare.
autotipie, AUTOTIPÍE, (2) autotipii, s.f. 1. Procedeu de executare a unui cliseu zincografic care reda nuantele de umbra si lumina prin descompunerea imaginii în puncte de diverse marimi. 2. Cliseu obtinut prin autotipie (1). [Pr.: a-u-] – Din fr. autotypie.
modul, MODÚL s. n. 1. (mat.) valoare absoluta a unei marimi reale. ♢ numar pozitiv egal cu radacina patrata a sumei patratelor componentelor unui numar real. ♢ (stat.) varianta a caracteristicii (4), înregistrata la cele mai multe unitati ale unei colectivitati statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecventa. 2. coeficient care caracterizeaza o proprietate mecanica oarecare. ♢ raportul dintre diametrul primitiv al unei roti dintate si numarul dintilor acesteia. o ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal si lungimea specifica corespunzatoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apa. 4. parte componenta a unui ansamblu cu functionalitate proprie. ♢ fiecare din partile detasabile ale unei nave spatiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplineste functia de etaj sau de celula într-un aparat, ori într-o instalatie electronica. 6. (arhit.) unitate de masura pentru determinarea proportiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)
autotractor, AUTOTRACTÓR, autotractoare, s.n. Autovehicul de tractiune de mare putere, montat pe roti de cauciuc, de metal sau pe senile si de care este legata de obicei o remorca. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotracteur.
autotrailer, AUTOTRÁILER, autotrailere, s.n. Autovehicul pentru transportul pieselor grele. [Pr.: a-u-] – Auto2 + trailer.
autotransport, AUTOTRANSPÓRT, autotransporturi, s.n. Transport cu autovehicule.[Pr.: a-u-] – Din rus. avtotransport.
autotransportor, AUTOTRANSPORTÓR, autotransportoare, s.n. Autovehicul militar blindat pentru transportul de trupe. [Pr.: a-u-] – Auto2 + transportor.
autotren, AUTOTRÉN, autotrenuri, s.n. Autovehicul cu una sau mai multe remorci.[Pr.: a-u-] – Auto2 + tren.
autotrof, AUTOTRÓF, -Ă, autotrofi, -e, adj. (Despre organisme vegetale) Care este capabil sa transforme substantele anorganice în elemente organice necesare hranei. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotrophe.
autotun, AUTOTÚN, autotunuri, s.n. 1. Tun de calibru mare tractat de un autovehicul. 2. Autovehicul de lupta echipat cu tun. [Pr.: a-u-] – Auto2 + tun (dupa fr. autocanon).
autoturn, AUTOTÚRN, autoturnuri, s.n. Autovehicul prevazut cu o platforma care se poate înalta si roti, folosit la lucrarile de instalatii si de întretineri electrice aeriene. [Pr.: a-u-] – Auto2 + turn.
autoutilitară, AUTOUTILITÁRĂ, autoutilitare, s.f. Autovehicul pentru transportul unor produse de uz curent. [Pr.: a-u-to-u-] – Auto2 + utilitar.
autovaccina, AUTOVACCINÁ, autovaccinez, vb. I. 1. Tranz. A supune autovaccinarii. 2. Refl. A se vaccina spontan, fara interventie externa. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovacciner.
autovehicul, AUTOVEHÍCUL, autovehicule, s.n. Vehicul autopropulsat suspendat pe roti, senile sau talpi de alunecare, care serveste la transportul oamenilor sau al bunurilor. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovéhicule.
auxiliar, AUXILIÁR, -Ă, auxiliari, -e, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Element) care ajuta la ceva, care se afla pe plan secundar fata de ceva principal; (element) ajutator. ♦ (Parte de vorbire) care exprima raporturi între cuvinte; (verb) care ajuta la formarea timpurilor si a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul caruia se poate rezolva mai usor o problema. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] – Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.
auxină, AUXÍNĂ, auxine, s.f. Substanta hormonala vegetala care conditioneaza cresterea plantelor. [Pr.: a-u-] – Din fr. auxine.
auzi, AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ♢ Expr. Sa te-auda Dumnezeu! = sa se împlineasca cele pe care (mi) le doresti! N-aude, n-a vede (n-a greul pamâtului) = se face ca nu stie nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu ma asculta nimeni. (Refl. pas.) Sa se auda musca (zburând)! = se fie tacere deplina! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ti spun! 3. Intranz. si tranz. (Interogativ) A întelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca raspuns la o chemare) Poftim ? ce doresti?; b) Poti tagadui? ma mai poti contrazice? 4. Tranz. si intranz. A afla (o veste, o stire etc.) ♢ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la altii, din zvon public. ♢ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaste pe cineva (sau ceva) din reputatie, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai sti, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi sa auda de cineva = a rupe orice relatii cu cineva. Sa auzim de bine! formula de urare la despartire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr: a-u-. – Prez. ind. si (pop) aúz] – Lat. audire.
avaet, AVAÉT s.n. Impozit încasat în Ţara Româneasca (în sec. XVIII-XIX) de la cei care erau numiti în slujbe. – Din tc. havaet "venituri".
avalanşă, AVALÁNSĂ, avalanse, s.f. Masa de zapada care se desprinde de pe coasta unui munte si se rostogoleste la vale (ducând cu sine si pietrele, copacii etc. întâlniti în cale); lavina. ♦ Fig. (Cu determinari) Cantitate mare (de...), navala (de...). Avalansa verbala. – Din fr. avalanche.
avan, AVÁN, -Ă, avani, -e, adj. (Pop.; adesea adverbial) Strasnic, grozav, cumplit (de tare, de mare, de rau, de crud etc.). – Din tc. avvan "perfid", ngr. avánis "calomniator".
avanport, AVANPÓRT, avanporturi, s.n. Zona amenajata la intrarea într-un port, pentru o scurta stationare a navelor. – Din fr. avant-port.
modic, MÓDIC, -Ă adj. de valoare modesta; neînsemnat, mic. ♢ (despre preturi) moderat, convenabil. (< fr. modique, lat. modicus)
avantajos, AVANTAJÓS, -OÁSĂ, avantajosi, -oase, adj. Care ofera un avantaj; convenabil. ♦ Care scoate în relief trasaturile fizice ale cuiva. Îmbracaminte avantajoasa. – Din fr. avantageux.
avat, AVÁT, avati, s.m. Peste rapitor de apa dulce, asemanator cu crapul, si cu spinarea verzuie (Aspius aspius) – Et. nec.
avă, ÁVĂ2, ave, s.f. Unealta de pescuit formata din trei fâsii de plasa, care se asaza vertical în apa cu ajutorul unor bucati de pluta prinse la marginea lor superioara si al unor bucati de plumb la cea inferioara. – Din tc., bg. av.
modernstylestail, MODÉRN-STYLE STAIL/ s. n. denumire data în jurul anilor 1900 unui stil în artele decorative, caracterizat prin preferinta pentru liniile curbe, formele alungite si arabescurile unduioase, frecvent în mobilier, orfevrarie, ceramica, imprimeuri etc. (< engl. modern style)
avântat, AVÂNTÁT, -Ă, avântati, -te, adj. (Adesea adverbial) Plin de avânt; vioi, însufletit, entuziast. – V. avânta.
avea, AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stapâni, a poseda, a detine. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut si ce-am pierdut = n-am ce pierde; putin îmi pasa. ♢ Fig. (Complementul indica abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemanare = a se asemana. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorinta = a dori. A avea nadejde = a nadajdui. 2. A primi, a capata, a obtine, a câstiga. Ai un leu de la mine daca îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de ragaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujba etc.) = a detine un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaste (si a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcatuit din...; a fi înzestrat sau prevazut cu... Blocul are doua etaje. ♦ A contine, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A tine, a purta. În mâna avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relatii de dragoste cu cineva. A se avea rau cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dusmani. ♦ A fi îmbracat cu... Avea un pantalon de blana. 6. A fi de o anumita dimensiune, greutate, vârsta etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice masura. 7. A fi cuprins de o senzatie sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ti s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rau; b) nu are nici o importanta. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boala}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui sa... Are de facut cumparaturi; b) (În forma negativa) A fi destul sa... N-are decât sa spuna si se va face; c) (În forma negativa) A nu putea sa... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fa cum vrei (sau faca cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A sti cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a gasi. Are ce sa faca. ♦ Unipers. A fi, a se gasi cineva (sa faca ceva). N-are cine sa-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Serveste la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Serveste la formarea modului optativ-conditional) Ar veni. 3. (Serveste urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au sa vina. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveti, au, (III 1) am, ai, a, am, ati, am, (III 2) as, ai, ar, am, ati, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai si (reg.) aibi, pers. 3 aiba] – Lat. habere.
aven, AVÉN s.n. v. avena.
avenă, AVÉNĂ, avene, s.f. Prapastie circulara formata în roci calcaroase, în care se scurg adesea apele de suprafata. [Var.: avén s.n] – Din fr. aven.
aventura, AVENTURÁ, aventurez, vb. I. Refl. A întreprinde o actiune riscanta, primejdioasa. – Din fr. aventurer.
aventură, AVENTÚRĂ, aventuri, s.f. 1. Actiune îndrazneata si riscanta; întreprindere dubioasa, necinstita. 2. Legatura amoroasa întâmplatoare (si trecatoare). – Din fr. aventure.
aventurier, AVENTURIÉR, -Ă, aventurieri, -e, s.m. si f. Persoana careia îi plac aventurile. [Pr.: -ri-er] – Din fr. aventurier.
aventurin, AVENTURÍN s.n. (Geol.) Varietate de cuart ce contine numeroase foite de mica galbene sau verzi, care reflecta puternic lumina. – Din fr. aventurine.
aventurism, AVENTURÍSM s.n. (Rar) Spirit de aventura al cuiva. ♦ Înclinatie de a actiona în mod pripit, de a lua decizii periculoase – Din fr. aventurisme.
aventurist, AVENTURÍST, -Ă, aventuristi, -ste, adj. Privitor la aventura, care tine de aventura, înclinat spre aventura. – Aventura + suf. -ist.
aventuros, AVENTURÓS, -OÁSĂ, aventurosi, -oase, adj. Plin de aventuri; care constituie o aventura; (despre oameni) caruia îi plac actiunile îndraznete si riscante. – Din fr. aventureux.
avere, AVÉRE, averi, s.f. Totalitatea bunurilor care se afla în posesiunea unei colectivitati sau a unui individ; avut, avutie. ♦ Suma foarte mare de bani. – V. avea.
avers, AVÉRS s.m. sg. (În opozitie cu revers) Fata unei monede sau a unei medalii, înfatisând chipul emitatorului, stema tarii etc. – Din fr. avers.
aversă, AVÉRSĂ, averse, s.f. Ploaie torentiala de scurta durata. – Din fr. averse.
aversiune, AVERSIÚNE, aversiuni, s.f. Sentiment de dezgust sau de antipatie profunda fata de cineva sau ceva. [Pr.: -si-u-] – Din fr. aversion, lat. aversio, -onis.
avertisment, AVERTISMÉNT, avertismente, s.n. 1. Înstiintare prealabila, prevenire, semnal (asupra unui risc sau a unei primejdii). 2. Sanctiune administrativa aplicata unui angajat pentru o abatere disciplinara si prin care se atrage atentia acestuia ca va fi sanctionat mai aspru la o noua abatere. ♢ Expr. A da cuiva un avertisment = a atrage atentia cuiva sa nu repete o greseala. ♦ Sanctiune aplicata de arbitru unui sportiv pentru joc neregulamentar si care, la repetarea abaterii, poate fi urmata de eliminarea din joc a sportivului. – Din fr. avertissement.
avertiza, AVERTIZÁ, avertizez, vb. I. Tranz. A atrage cuiva atentia, a preveni pe cineva (ca va suferi consecintele actiunii pe care intentioneaza sa o savârseasca). – Dupa fr. avertir.
avertizare, AVERTIZÁRE, avertizari, s.f. Actiunea de a avertiza. – V. avertiza.
avertizat, AVERTIZÁT, -Ă, avertizati, -te, adj. Care a primit un avertisment; somat. – V. avertiza.
avertizor, AVERTIZÓR, avertizoare, s.n. Aparat care semnaleaza un pericol, o avarie (la un sistem tehnic etc.) – Din fr. avertisseur.
aviator, AVIATÓR, -OÁRE, aviatori, -oare, s.m. si f. Persoana care piloteaza un avion sau care face parte din echipajul unui avion (ori al altei aeronave mai grele decât aerul). [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviateur.
aviaţie, AVIÁŢIE, aviatii, s.f. 1. Zbor cu ajutorul avioanelor sau al altor aeronave mai grele decât aerul; tehnica acestui zbor. ♦ Ramura a aeronauticii care se ocupa cu constructia si functionarea acestor aeronave. 2. Totalitatea avioanelor de care dispune o tara, o societate de transport etc. ♢ Aviatie sanitara = formatie sanitara dotata cu avioane în vederea acordarii asistentei medicale de urgenta; aviasan. ♦ Spec. Forta militara aeriana; diviziune a armatei care cuprinde aceasta forta. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviation.
aviofon, AVIOFÓN, aviofoane, s.n. Tub acustic prin care comunica în timpul zborului membrii echipajului unei aeronave mai grele decât aerul. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. aviophone.
avion, AVIÓN, avioane, s.n. Vehicul aerian mai greu decât aerul, care se mentine în aer datorita unor aripi si se deplaseaza cu ajutorul elicei si motoarelor sau al reactoarelor; aeroplan. [Pr.: -vi-on] – Din fr. avion.
aviva, AVIVÁ, avivez, vb. I. Tranz. A da o nuanta mai vie culorii tesaturilor sau pieilor prin tratarea lor cu anumite substante. – Din fr. aviver.
avizat, AVIZÁT, -Ă, avizati, -te, adj. (Despre oameni) Care dovedeste informare, pregatire, competenta (într-un anumit domeniu). – Din fr. avisé.
avrămeasă, AVRĂMEÁSĂ s.f. (Bot.) Veninarita. [Var.: avrameásca s.f.] – Cf. bg., rus. a v r a n.
avut, AVÚT, -Ă, (1) avuti, -te, adj. (2) avuturi s.n. 1. Adj. Care are o stare materiala foarte buna; bogat. 2. S.n. Avere. – V. avea.
avuţie, AVUŢÍE, avutii s.f. Avere. ♢ Avutie nationala = totalitatea valorilor materiale si spirituale de care dispune un popor, o tara la un moment dat. – Avut + suf. -ie.
moderator, MODERATÓR, -OÁRE I. adj., s. m. f. (factor) care modereaza. II. s. m. 1. substanta care încetineste miscarea neutronilor rezultati dintr-o fisiune nucleara. 2. inhibator care încetineste reactia de polimerizare. III. s. m. f. cel care conduce, îndruma o dezbatere publica, o masa rotunda si trage concluziile. IV. s. n. 1. dispozitiv de reglare a vitezei de miscare a unui mecanism. ♢ dispozitiv la unele piane si pianine cu ajutorul caruia coardele se acopera cu o bucata de pâsla, sunetul devenind foarte slab. 2. (electr.) disc de cupru destinat a slabi oscilatiile unui indice magnetic. (< fr. modérateur, lat. moderator, it. moderatore, /III/ engl. moderator)
axiometru, AXIOMÉTRU, axiometre, s.n. (Nav.) Dispozitiv care indica unghiul de cârma al navei. [Pr.: -xi-o-] – Din fr. axiomètre.
axis, ÁXIS s.n. A doua vertebra cervicala, care se articuleaza cu atlasul1. – Din lat. axis, fr. axis.
azimut, AZIMÚT s.n. Unghi pe care îl face un plan vertical fix, de obicei planul meridian al unui loc, cu un plan vertical care trece prin locul respectiv si printr-un punct dat. – Din fr. azimut.
azot, AZÓT s.n. Corp gazos simplu, incolor, inodor si insipid, parte componenta a aerului si element esential al tesuturilor vegetale si animale; nitrogen. – Din fr. azote.
ăla, ẮLA, ÁIA, aia, alea, pron. dem., adj. dem. (Pop. si fam.) Acela, aceea. A venit ala. Lucrul ala. ♢ Expr. Alta aia = ciudatenie, monstru. Toate alea = tot ce trebuie. [Gen.-dat. sg.: aluia, aleia; gen.-dat. pl.: alora] – Lat. illum, illa.
ăstălalt, ẮSTĂLALT, ÁSTĂLALTĂ, astialalti, astelalte, pron.dem., adj.dem. (Pop. si fam.) Acesta (din doi) care este în apropierea noastra, cel mai aproape de noi. A venit astalalt. Partea astalalta. [Gen.-dat. sg.: astuilalt, asteilalte si asteilalte; gen.-dat. pl.: astorlalti, astorlalte]. – Ăst + alalt (= alalalt).
baba, BABÁ, babale, s.f. Dispozitiv de 40-60 cm în forma de mosor, fixat pe puntea navelor sau pe cheiuri, de care se leaga parâmele navelor acostate. – Din tc. baba.
babalâc, BABALẤC, babalâci, s.m. 1. (Fam. si depr.) Om batrân si neputincios; om îmbatrânit înainte de vreme. 2. Stâlp gros de lemn care strabate ca o axa verticala centrul morii de vânt pentru ca moara sa poata fi învârtita în bataia vântului. – Din tc. babalic.
babetă, BABÉTĂ2 s.f. v. baveta.
babord, BABÓRD, baborduri, s.n. Partea stânga a unei nave dupa directia înaintarii. ♢ Marginea din stânga a fuzelajului unei nave aeriene (privind în directia de zbor). – Din fr. bâbord.
bac, BAC1, bacuri, s.n. 1. Ambarcatie cu fundul si capetele plate, cu care se fac scurte traversari de râuri sau de lacuri sau care este folosita pentru serviciile auxiliare ale unei nave; brod, brudina, pod umblator. 2. (Sport) Platforma sau ambarcatie cu vâsle, fixata pe apa pentru antrenamentul canotorilor, caiacistilor si canoistilor. 3. (Tehn.) Recipient, vas cu diverse utilizari industriale. – Din fr. bac.
bac, BAC2, bacuri, s.n. Element al sculelor si dispozitivelor de strângere (menghine, mandrine etc.) cu care se prind piesele în vederea prelucrarii lor. – Din germ. Backe.
bacalaureat, BACALAUREÁT, -Ă, bacalaureati, -te, subst. 1. S.n. Examen general pentru absolventii liceului, a carui promovare da dreptul la înscrierea într-o institutie de învatamânt superior. ♢ Titlu obtinut în urma acestui examen. 2. S.m. si f. Persoana care a promovat examenul de bacalaureat (1). [Pr.: -la-u-re-at] – Din fr. baccalauréat.
baccea, BACCEÁ, baccele, s.f. (Depr.) Batrân ramolit, cu idei învechite. – Et. nec.
bacceli, BACCELÍ, baccelesc, vb. IV. Refl. 1. A îmbatrâni, a se ramoli, a deveni baccea. 2. (Fam.) A se îngrasa, a se labarta. – Din baccea.
backhand, BACKHAND s.n. Partea din afara a rachetei de tenis tinute corect în mâna; p.ext. lovitura data cu aceasta parte a rachetei; rever. [Pr.: béchend] – Cuv. engl.
bacşiş, BACSÍS, bacsisuri, s.n. Suma de bani data, peste plata cuvenita, pentru un serviciu personal, pentru a câstiga bunavointa sau protectia cuiva. – Din tc. bahsis.
bacterie, BACTÉRIE, bacterii, s.f. Organism microscopic unicelular de natura vegetala. – Din fr. bactérie.
modalizator, MODALIZATÓR s. m. mijloc care permite vorbitorului sa-si manifeste felul în care priveste propriul sau enunt. (< fr. modalisateur)
bageacă, BAGEÁCĂ, bageci, s.f. (Reg.) Deschizatura în forma de ferestruica în acoperisul caselor taranesti, al unei suri etc. prin care patrunde lumina si care serveste uneori drept horn; lucarna, bagea. [Var.: bageác s.n.] – Contaminare între bagea si ogeac.
baghetă, BAGHÉTĂ, baghete, s.f. 1. Varguta de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul; fig. maiestria dirijorului. ♢ Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorala. ♢ Betisor de lovit instrumentele muzicale de percutie. ♢ Vergeaua de lemn a arcusului. 2. (Si în sintagma bagheta magica) Nuielusa vrajita cu care se fac minuni în povesti; betisorul scamatorilor. 3. Piesa tehnica în forma de cilindru subtire din diverse mecanisme sau aparate. 4. Ajur sau dunga ornamentala la ciorapi. – Din fr. baguette.
baie, BÁIE1, bai, s.f. I. 1. Scaldat, scalda, îmbaiere. 2. Cada, vas special de îmbaiat; feredeu. ♦ Apa de îmbaiat. ♢ Expr. Baie de sânge = cantitate mare de sânge pierduta de cineva; p.ext. macel. ♦ Cladire cu instalatii speciale de îmbaiere; p.restr. încapere special amenajata pentru îmbaiere. 3. (Urmat de determinari) Expunere a corpului (gol), în scop igienic sau curativ, la actiunea vaporilor de apa, a soarelui, a aerului etc. 4. Recipient în care se pune un lichid, o solutie chimica etc. în vederea unor operatii tehnice; p.ext. lichidul, solutia chimica etc. în care se fac asemenea operatii. II. (La pl.) Statiune balneara. [Pr.: ba-ie] – Lat. bannea (= balnea). Cf. sl. banja.
baieră, BÁIERĂ, baieri, s.f. Curea, sfoara, ata etc. cusuta sau prinsa de un obiect spre a putea fi transportat, atârnat, strâns etc. ♢ Expr. A strânge baierile pungii = a face economii, a deveni econom. A avea noua baieri la punga = a fi zgârcit. A (i se) rupe baierile inimii = a simti (sau a produce cuiva) o mare durere sufleteasca. A-si dezlega baierile inimii = a se destainui. A ofta (sau a striga, a râde) din baierile inimii = a ofta (sau a striga, a râde) foarte tare, foarte puternic. [Pr.: ba-ie-. – Pl. si: baieri. Var.: báier s.n.] – Din lat. bajulus, bajula.
bairac, BAIRÁC, bairace, s.n. (Înv.) 1. Steag de matase foarte lat. 2. Unitate militara (de voluntari) care servea sub un drapel. [Pr.: ba-i-. Pl. si: bairacuri] – Din tc. bayrak.
baladă, BALÁDĂ, balade, s.f. 1. Creatie epica în versuri care relateaza o actiune eroica, o legenda, o întâmplare istorica etc. 2. Bucata muzicala cu caracter narativ. – Din fr. ballade.
balans, BALÁNS, balansuri, s.n. 1. Miscare de leganare a unui obiect; pendulare, balansare. 2. (În sintagmele) Balans al culorilor = reglare a semnalelor video ale unui sistem de televiziune în culori, pentru obtinerea reproducerii fidele a culorilor. Balans stereofonic = reglaj al unui sistem stereofonic pentru a egaliza nivelele sonore ale canalelor. – Din balansa (derivat regresiv).
balansat, BALANSÁT, -Ă, balansati, -te, adj. 1. Leganat2 (1). 2. (Tehn.; despre dispozitive) Care este astfel reglat încât nu depaseste limitele de balans (1). – V. balansa.
balansină, BALANSÍNĂ, balansine, s.f. Parâma de metal sau de cânepa care sustine vergile încrucisate ale catargului unei nave cu pânze sau stâlpii bigelor de încarcare montate pe nave. – Din fr. balancine.
balanţă, BALÁNŢĂ, balante, s.f. 1. Instrument pentru masurarea greutatii corpurilor prin echilibrarea lor cu greutati etalonate. ♢ Balanta romana = cântar cu o singura greutate etalonata, care se deplaseaza pe bratul lung al pârghiei inelate de al carei punct fix este atârnat un talger pentru obiectele de cântarit. ♢ Expr. A pune în balanta = a compara doua lucruri sau doua fapte, atitudini, idei diferite. ♦ (Sg. art.) Numele unei constelatii din emisfera australa. 2. (Fin.) Comparatie, raport între mai multi indicatori care trebuie echilibrati; (concr.) tabel, situatie care contine o asemenea operatie etc. ♢ Balanta de verificare = operatie contabila de totalizare a cifrelor din debit si a celor din credit; situatia conturilor la o anumita data. Balanta comerciala (a unei tari) = raportul dintre valoarea generala a importului si cea a exportului. – Din fr. balance.
balast, BALÁST, balasturi, s.n. 1. Încarcaturi de saci de nisip, pietris etc. care reechilibreaza o ambarcatie sau regleaza ridicarea în aer a unui aerostat; lest, savura. ♦ Camera care se umple cu apa sau cu aer pentru a modifica greutatea unui submarin în vederea manevrei de scufundare a lui la suprafata. ♦ Fig. Ceea ce este împovarator, nefolositor. 2. Pietris, zgura etc., folosite ca asternut pe care se monteaza traversele sinelor de tren; amestec de pietris si de nisip întrebuintat la prepararea betonului, la pietruirea soselelor etc. – Din fr. ballast.
mod, MOD s. n. 1. fel, chip, maniera; procedeu, metoda. o (ec.) ~ de productie = modul istoriceste determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existentei si dezvoltarii societatii; ~ de viata = continutul si formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale si spirituale ale unei societati. 2. categorie gramaticala specifica verbului, care exprima aprecierea vorbitorului fata de actiune. ♢ (despre parti de vorbire, propozitii sau parti de propozitii) de ~ = care are sensul, functia de a arata modul. 3. (muz.) structura unei game determinata de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concreta pe care o iau figurile silogismului în functie de calitatea si cantitatea judecatilor componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)
balenieră, BALENIÉRĂ, baleniere, s.f. Ambarcatie echipata pentru vânatoarea de balene. ♦ Ambarcatie usoara si rapida (cu motor), care serveste pentru transportul persoanelor de pe navele mari la tarm. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. baleinière.
balistă, BALÍSTĂ, baliste, s.f. Masina de razboi folosita în antichitate la aruncarea de bolovani, de butuci etc. asupra (obiectivelor) dusmanului. – Din lat. ballista, it. balista, fr. baliste.
balivernă, BALIVÉRNĂ, baliverne, s.f. Vorba lipsita de importanta sau nascocita; palavra, vorba de claca. – Din fr. baliverne.
baliza, BALIZÁ, balizez, vb. I. Tranz. A fixa o baliza, a marca prin balize diverse puncte de pe teren. – Din fr. baliser.
balizor, BALIZÓR, balizori, s.m. Persoana care instaleaza sau supravegheaza balize. – Din fr. baliseur.
balneo, BÁLNEO- Element de compunere însemnând "balnear", care serveste la formarea de adjective. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balneo-, lat. balneum.
balon, BALÓN, baloane, s.n. 1. Aerostat alcatuit dintr-o învelitoare impermeabila umpluta cu un gaz mai usor decât aerul, caruia i se poate atasa o nacela. ♢ Expr. (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a-si bate joc, a ironiza (pe cineva). ♦ Jucarie de cauciuc foarte subtire, mai ales în forma de sfera, umpluta cu aer sau cu un gaz usor. ♦ (Sport) Minge. 2. (În sintagma) Balon de sapun = basica suflata din clabuci de sapun; fig. vorba goala, amagitoare. 3. Vas sferic de sticla, întrebuintat în laborator în anumite operatii chimice. ♦ (În sintagma) Balon de oxigen = rezervor de oxigen prevazut cu un tub de aspiratie si întrebuintat la reanimarea unui bolnav. 4. Balonzaid (2). – Din fr. ballon.
balsa, BÁLSA subst. invar. Lemn foarte usor provenit dintr-un arbore tropical si utilizat la confectionarea de machete de avion sau de ambarcatii. – Din fr. balsa. Cf. sp. b a l s a.
balsam, BALSÁM, balsamuri, s.n. 1. Suc gros si parfumat extras din rasini sau din alte substante vegetale, folosit ca preparat aromat si curativ. ♦ Fig. Miros foarte placut. ♦ Substanta aromata folosita la îmbalsamarea cadavrelor. 2. Fig. Alinare, mângâiere, consolare. – Din it. balsamo, lat. balsamum.
baltă, BÁLTĂ, balti, s.f. 1. Întindere de apa statatoare, de obicei nu prea adânca, având o vegetatie si o fauna acvatica specifica; zona de lunca inundabila, cu locuri în care stagneaza apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A ramâne (sau a sta, a zacea) balta = a fi lasat în parasire; a sta pe loc, a stagna. A lasa balta (ceva) = a lasa (ceva) în parasire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în balta = a face un gest, a spune o vorba care stânjeneste prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apa de ploaie adunata într-o adâncitura; groapa cu apa sau mocirla; (prin exagerare) cantitate mare de lichid varsat pe jos; baltoaca. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.
balzacianism, BALZACIANÍSM s.n. Ceea ce este specific operei balzaciene; tendinta de a prelua si cultiva teme, motive etc. balzaciene. [Pr.: -ci-a-] – Balzacian + suf. -ism.
bamă, BÁMĂ, bame, s.f. Planta leguminoasa cu fructe paroase de culoare verde, comestibile (Hibiscus esculentus); p. restr. fructul acestei plante. – Din tc. bamya, bamye. Cf. bg. b a m i a.
ban, BAN1, bani, s.m. 1. Unitate monetara si moneda egala cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. moneda marunta, divizionara a leului. ♢ Expr. A nu face (sau a nu plati) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii marfurilor (fiind el însusi o marfa); moneda de metal sau hârtie recunoscuta ca mijloc de schimb si de plata; argint (2). ♢ Expr. A trai (pe lânga cineva) ca banul cel bun = a fi foarte pretuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede ca un lucru este adevarat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ♢ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânsi) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o suma de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau baiat) de bani gata = fiu de oameni avuti care face extravagante cu banii primiti sau mosteniti de la parinti. – Et. nec.
ban, BAN2, bani, s.m. 1. Guvernator al unei regiuni de granita în Ungaria feudala. 2. (Titlu si functie de) mare dregator în Ţara Româneasca dupa sec. XV; (si în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoana care detinea acest rang. – Cf. magh. b a n, scr. b a n.
banaliza, BANALIZÁ, banalizez, vb. I. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina banal. – Din fr. banaliser.
banană, BANÁNĂ, banane, s.f. 1. Fruct de banan, având culoarea galbena, forma lunguiata, miez fainos si aromatic. 2. Piesa de contact electric formata dintr-un mic cilindru metalic învelit pe jumatate în ebonita, care se monteaza la capatul unei conducte de curent. – Din fr. banane.
bananier, BANANIÉR, (1) bananieri, s.m., (2) bananiere, s.n. 1. (Livr.) Banan. [Pr.: -ni-er]. 2. Nava care serveste la transportul bananelor – Din fr. bananier.
bancaizăn, BÁNCAIZĂN, bancaizane, s.n. 1. Scoaba de fier care fixeaza în perete un dulap, o biblioteca etc. 2. Unealta de fier de la bancul1 tâmplarului, care serveste ca opritor al scândurilor date la rindea. – Din germ. Bankeisen.
moca, MÓCA s. f. inv. 1. cafea provenita din orasul Moka; (p. ext.) cafea de calitate superioara, foarte parfumata; bautura din aceasta cafea. 2. prajitura umpluta cu crema de unt parfumata cu cafea. (< fr. moka, germ. Mokka)
bancă, BÁNCĂ1, banci, s.f. Scaun lung pentru doua sau mai multe persoane. ♢ Expr. Banca ministeriala = locurile din parlament rezervate membrilor guvernului. Banca acuzatilor = locurile dintr-o sala de tribunal ocupate de acuzati. Banca apararii = locurile dintr-o sala de tribunal destinate avocatilor care apara pe acuzati. ♦ Scaun, de obicei cu pupitru în fata, pentru scolari. ♢ Loc. adv. (De) pe bancile scolii = (de) la scoala, din (sau în) timpul petrecut în scoala. ♢ Expr. A sta (sau a ramâne) în banca sa = a ramâne la locul sau, a sta pasiv fata de orice initiativa, a fi docil. – Din fr. banc.
banchet, BANCHÉT, banchete, s.n. Masa festiva, la care se sarbatoreste o persoana sau un eveniment; festin. – Din fr. banquet.
banchetă, BANCHÉTĂ, banchete, s.f. 1. Banca1 mica (capitonata) fara speteaza; banca1 sau canapea montata în vehicule. 2. Portiune orizontala, în forma de treapta, într-o lucrare de terasament. 3. (În echitatie) Obstacol natural format dintr-o movilita acoperita cu iarba – Din fr. banquette.
bandaj, BANDÁJ, bandaje, s.n. 1. Fâsie de pânza sau tifon utilizata la fixarea si protejarea unui pansament sau la imobilizarea unei parti bolnave a corpului. ♦ Cerc de otel elastic îmbracat în pânza si cu o pernita la capat, care apasa pe locul unei hernii inghinale. ♦ Fâsie de pânza cu care boxerii îsi înfasoara pumnii si peste care îsi pun manusile. 2. Îmbracaminte inelara de otel sau de cauciuc care se monteaza pe obada unei roti de vehicul pentru a o feri de degradare. ♦ Îmbracaminte în forma unei benzi înfasurate pe o teava, pe o varga de metal etc. – Din fr. bandage.
bandă, BÁNDĂ2, benzi, s.f. 1. Fâsie de stofa, hârtie, de piele etc. cu care se înfasoara, se leaga sau se întareste ceva; banta. ♦ Fâsie cu care se împodobeste, de obicei pe margini, un articol de îmbracaminte. 2. (în sintagmele) Banda de magnetofon= fâsie magnetizata pe care se imprima si de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Banda rulanta(sau de transport, continua)= fâsie lata de piele, de cauciuc, de placi metalice etc., pe care se transporta automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricatie; conveier. Lucru pe (sau la) banda (rulanta) = sistem de lucru constând din operatii executate succesiv de un sir de lucratori asupra unui obiect aflat pe o banda rulanta care trece prin fata fiecaruia dintre ei. Banda de imagini= pelicula cinematografica. Banda de circulatie= fâsie lunga delimitata din partea carosabila a unui drum, pe care pot circula în acelasi sens numai un sir de vehicule. Banda de rulment= partea de cauciuc din anvelopa unei roti de autovehicul care vine în contact cu pamântul. 3. Margine elastica a mesei de biliard.•• Margine a terenului de popice. 4. Sina care leaga cele doua tevi ale unei arme de vânatoare. 5. Grup de frecvente vecine sau apropiate ale unei radiatii electromagnetice sau sonore. 6. (în sintagmele) Banda etalon = banda magnetica cu înregistrari speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Banda de frecvente = a) interval de frecventa în care un aparat electronic îsi mentine caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvente radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicatii prin reglementari nationale si internationale. Banda X = banda de frecvente cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.
banderolă, BANDERÓLĂ, banderole, s.f. 1. Fâsie de hârtie lipita în jurul unui ambalaj sau pe locul lui de deschidere, ca mijloc de control al integritatii marfii ambalate. ♦ Banda de hartie care împiedica deschiderea unui volum recent aparut si pe care se imprima de obicei reclama editurii. 2. Brasarda. 3. Stegulet care serveste ca semn distinctiv (prins în vârful unei lanci, al unui catarg. etc). – Din fr. banderole.
bantu, BANTÚ s.m. invar., adj. invar. 1. S.m. invar. Populatie africana negroida, de o mare diversitate antropologica din Africa Ecuatoriala si Meridionala. 2. Adj. invar. Referitor la bantu (1) sau la limbile vorbite de aceasta populatie. [Acc. si: bántu]. – Din fr. bantous.
bar, BAR3, baruri, s.n. 1. Local în care se vând bauturi alcoolice, cafea etc. si în care consumatorii stau de obicei în picioare sau pe scaune înalte în fata unei tejghele; p. restr. tejghea la care se servesc bauturi. ♦ Dulap sau compartiment într-un dulap, în care se tin sticlele cu bauturi alcoolice (fine). 2. Local de petrecere, cu bauturi, dans, program de varietati etc.; cabaret. – Din fr. bar.
baraj, BARÁJ, baraje, s.n. 1. Constructie care opreste cursul unui râu spre a ridica nivelul apei în amonte, a crea o rezerva de apa, o cadere de apa pentru hidrocentrale etc.; stavilar, zagaz. 2. (Mil.) Lucrare de fortificatie facuta spre a opri înaintarea inamicului. ♢ Baraj (de artilerie)= trageri de artilerie pentru oprirea înaintarii inamicului. Foc de baraj= tragere calculata spre a acoperi cu o ploaie de proiectile o suprafata de teren, care sa devina astfel inaccesibila inamicului. ♦ Ceea ce constituie o piedica (în drum). 3. Întrecere suplimentara între mai multi concurenti sau între mai multe echipe care au obtinut acelasi numar de puncte, pentru a se putea departaja într-un clasament oficial.4. [Psih.; în sintagma] Baraj psihic = simptom al schizofreniei care consta în oprirea brusca si nemotivata a unui act (4). – Din fr. barrage.
barajist, BARAJÍST, barajisti, s.m. Persoana care supravegheaza si asigura întretinerea unei instalatii de captare a apei. – Din fr. barragiste.
bară, BÁRĂ, bare, s.f. 1. Bucata lunga de lemn sau de metal careia i se dau diferite întrebuintari. 2. Stâlp de poarta la unele jocuri sportive. ♢ Bara (fixa) = aparat de gimnastica format dintr-o vergea groasa de metal montata între doi stâlpi. 3. Bariera care desparte pe judecatori de avocati si de împricinati; p. ext. locul din instanta unde pledeaza avocatii. 4. Linie verticala sau orizontala care separa parti dintr-un text. ♦ (Muz.) Linie verticala care separa masurile pe portativ. 5. Prag de nisip situat sub apa, de obicei în fata gurii de varsare a unui fluviu. 6. Val de mare care urca o data cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. – Din fr. barre.
barbar, BARBÁR, -Ă, barbari, -e, s.m. si f. 1. Nume dat, în antichitate, de greci si de romani oricui nu era grec sau roman. 2. (La m. pl.) Nume generic pentru popoarele care au navalit la începutul evului mediu în Europa; (si la sg.) persoana care facea parte dintr-un asemenea popor. 3. Fig. (Adesea adjectival) Persoana necivilizata, cu purtari grosolane. ♦ Persoana cu atitudine si comportare inumana, cruda, salbatica. ♦ (Adverbial) În mod crud, salbatic, grosolan. – Din fr. barbare, lat. barbarus.
barbarie, BARBARÍE, barbarii, s.f. 1. Stare primitiva de dezvoltare social-culturala. 2. Conceptie, atitudine, comportare care dovedesc lipsa de respect, dispret sau ura fata de cultura si de civilizatie; (concr.) fapta care rezulta dintr-o asemenea conceptie; cruzime, salbaticie. – Din fr. babarie, lat. barbaria.
barbă, BÁRBĂ, barbi, s.f. 1. Par care creste la barbati pe barbie si pe obraji. ♢ Loc. adv. În barba = pe ascuns, numai pentru sine. ♢ Expr. (Fam.) A se trage de barba (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burta (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) barbi = a minti, a însira verzi si uscate. ♢ Compuse: barba-caprei = denumire data mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi si înguste si cu flori galbene (Tragopogon); barba-împaratului = planta erbacee cu flori de diferite culori, care se cultiva ca planta de ornament si a carei radacina are proprietati purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = planta erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Barbie. 3. Smoc de par pe care îl au unele animale sub bot. 4. Ţepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.
barbetă, BARBÉTĂ, barbete, s.f. 1. Smoc de barba (1) lasat sa creasca pe partile laterale ale fetei. 2. Parâma scurta care serveste la legarea unei ambarcatii de o nava sau de chei. – Din it. barbetta.
barbituric, BARBITÚRIC, -Ă, barbiturici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. (În sintagma) Acid barbituric = substanta sintetica rezultata prin condensarea ureei, care sta la baza multor medicamente sedative, hipnotice, anestezice etc. 2. Adj., s.n. (Substanta, medicament) care are o actiune calmanta, sedativa, anticonvulsiva, anestezica. – Din fr. barbiturique.
barbută, BARBÚTĂ, barbute, s.f. (Înv.) Moneda de la începutul secolului trecut, cu valoare de 2 lei (vechi) si 10 parale. – Et. nec.
barcană, BARCÁNĂ, barcane, s.f. Duna de nisip în forma de potcoava sau de semiluna, cu convexitatea în partea de unde bate vântul. – Din fr. barkhane.
barcarolă, BARCARÓLĂ, barcarole, s.f. Cântec al gondolierilor venetieni; compozitie muzicala cu caracter liric si miscare ritmica, imitând unduirea valurilor sau cadenta vâslelor. – Din it. barcarola, fr. barcarolle.
bard, BARD, barzi, s.m. (La vechii celti) Poet care compunea si recita cântece razboinice si religioase. ♦ P. gener. Poet. – Din fr. barde, lat. bardus.
baretă, BARÉTĂ1, barete s.f. 1. Bentita îngusta de piele cu care se încheie un pantof. 2. Bucata îngusta de metal fixata transversal pe un obiect tot de metal (tabachera, decoratie etc.). 3. Panglica de decoratie; semn distinctiv al unei decoratii care reproduce desenul panglicii si se poarta în locul decoratiei. – Din fr. barrette.
baricadă, BARICÁDĂ, baricade, s.f. Întaritura amenajata dintr-o aglomerare de materiale diferite (vehicule, arbori, saci cu nisip, bolovani etc.) pentru întreruperea circulatiei sau pentru aparare, de obicei în timpul luptelor de strada. ♢ Expr. A fi de cealalta parte a baricadei = a fi în tabara opusa. A muri pe baricade = a muri luptând pentru o idee. A fi pe baricada = a fi la datorie, a fi combativ. – Din fr. barricade.
mobiliza, MOBILIZÁ vb. I. tr. 1. a chema sub arme, a pune o armata pe picior de razboi. ♢ (fam.) a convoca. 2. a antrena si stimula o colectivitate în vederea unei actiuni de interes general. 3. (med.) a pune un bolnav sa umble, sa se miste. II. refl. a-si aduna fortele. (< fr. mobiliser)
barman, BÁRMAN, barmani, s.m. Persoana care serveste la un bar3 (public). ♦ Proprietar al unui bar3. – Din fr., engl. barman.
barmaniţă, BÁRMANIŢĂ, barmanite, s.f. Femeie care serveste la un bar. – Barman + suf. -ita.
baschetbal, BÁSCHETBAL s.n. Joc sportiv disputat între doua echipe de câte cinci jucatori, care marcheaza punctele facând sa treaca mingea prin cosul de sfoara împletita fixat de un panou înalt pe terenul echipei adverse; baschet. – Din engl., fr. basket-ball.
basculator, BASCULATÓR, basculatoare, s.n. Dispozitiv care serveste la rasturnarea unui vas sau a unui vagonet, cu scopul de a-l goli de continut; culbutor. – Bascula + suf. -tor (dupa fr. basculeur).
baseball, BASE-BALL s.n. Joc sportiv nord-american, practicat între doua echipe de câte noua jucatori cu o minge ca cea de oina, care se lanseaza cu un batator spre terenul echipei adverse, de unde poate fi trimisa înapoi tot prin lovire cu batatorul. [Pr.: béiz-bol] – Cuv. engl.
basic, BASIC s.n. (Inform.) Limbaj simbolic usor accesibil, universal. [Pr.: béizic] – Din engl. basic.
basma, BASMÁ, basmale, s.f. Bucata de pânza sau de matase (colorata), folosita de femei pentru a-si înveli capul, spre a lega si a duce în ea ceva, ca batista etc. ♢ Expr. A scoate (pe cineva) basma curata= a scoate (pe cineva) nevinovat. A iesi (sau a scapa) basma curata= a scapa cu bine dintr-o incurcatura. [Var.: (înv.) basmá s.f.] – Din tc. basma.
basnă, BÁSNĂ, basne, s.f. (Înv.) Povestire, relatare mincinoasa, scornita, falsa; basnire. – Din scr. basna. Cf. bg. b a s n e a.
baston, BASTÓN, bastoane, s.n. Bucata de lemn lunga (cam de un metru) si subtire, de obicei curbata la un capat, care se poate tine în mâna si are diverse utilizari. ♢ Baston de maresal = un fel de baston scurt, purtat de un maresal. ♦ Lovitura data cu aceasta bucata de lemn. – Din it. bastone.
baş, BAS1- (Înv.) Element de compunere având sensul de "principal, cu gradul cel mai înalt", izolat din cuvinte turcesti care denumeau functii sau ranguri (bas-aga, bas-caimacam etc.) si folosit uneori la formarea de substantive. – Din tc. bas.
başkir, BASKÍR, -Ă, baskiri, -e, s.m. si f. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie turcica din Republica Autonoma Baskiria; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine R.A. Baskiria sau baskirilor (1), care priveste R.A.Baskiria sau pe baskiri. – Din rus. baskir. Cf. fr. b a c h k i r.
batal, BATÁL1, batali, s.m. Berbec castrat în vederea îmbunatatirii calitatii carnii si a lânii. – Cf. tc. battal "netrebnic".
batal, BATÁL2, batale, s.n. Groapa de depozitare a titeiului, a noroiului rezultat prin sapare sau a diverselor reziduuri de fabricatie din industria petrolului. – Et. nec.
batant, BATÁNT, -Ă, batanti, -te, adj. (Despre usi, ferestre, capace etc.) care se închide singur, printr-o miscare de du-te-vino în jurul unei axe verticale situate la una dintre margini. – Din fr. battant.
batardou, BATARDÓU, batardouri, s.n. Dig, baraj (provizoriu) asezat în amonte de diverse lucrari de fundatii, reparatii etc. spre a seca terenul pe care se fac aceste lucrari; p. ext. spatiul astfel delimitat. – Din fr. batardeau.
batav, BATÁV, -Ă, batavi, -e, s.m. si f., adj. 1. S. m. si f. (La pl.) Populatie germanica ce locuia, în antichitate, pe teritoriul Olandei de azi; (si la sg.) persoana care a apartinut acestei populatii. 2. Adj. Care apartine batavilor (1), referitor la batavi. – Din fr. Bataves.
batcă, BÁTCĂ3, batce, s.f. 1. Peste mic, asemanator cu platica, verde-albastrui pe spate si argintiu pe abdomen (Blicca björkna). 2. (Reg.) Pelican, babita. – Din ucr. babka (refacut dupa bate).
bate, BÁTE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat si violent (cu palma, cu pumnul, cu batul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gura, peste picioare. A bate la palma, la talpi, la spate. A bate în cap. ♢ Expr. (Tranz.) A fi batut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Batut în cap = prost, nebun, ticnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi usor cu palma umarul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atentia, a-l reconforta sau a-i arata bunavointa; a lovi în acelasi fel o parte a corpului unui animal spre a-l linisti sau a-l mângâia. ♢ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicali, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burta cu cineva = a fi într-o intimitate familiara cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzactie, dând mâna cu el în semn de învoiala. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dusman în lupta, în razboi. ♢ Expr. A bate un record (sportiv) = a depasi un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se razboi. ♢ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ♢ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opozitie, în contradictie, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se lumineaza de ziua sau amurgeste. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul pâna-i cald. ♢ Loc. vb. (Fam.) A bate la masina = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ♢ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate moneda = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredintat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau masura) = a lovi (usor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucati muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multa cale) = a parcurge o distanta lunga. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o actiune, a nu înainta într-o problema. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discuta, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect tintuindu-l de ceva. A batut tablourile pe pereti. Batuse capacul lazii în cuie. ♦ A freca învârtind si lovind de peretii unui vas. Batem albusurile pâna se fac spuma. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apasa producând basici, rani sau bataturi. Ma bate un pantof. ♦ (La razboiul de tesut) A presa cu spata firele din bateala. II. Intranz. 1. A izbi în ceva facând zgomot; a ciocani (la poarta, la usa, la fereastra). Valurile bat de zidurile cetatii. Cine bate oare la fereastra mea? ♢ Expr. A bate la usa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropai. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gura degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trancani. 2. A face o miscare (relativ regulata). ♢ Expr. A bate din aripi = (despre pasari) a face miscarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate matanii = a îngenunchea si a atinge fruntea cu pamântul de mai multe ori la rând, în semn de pocainta sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului omenesc) A avea pulsatii ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frica. Îmi bat tâmplele. ♢ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A functiona dereglat, scotând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul pâna la o anumita distanta, pâna într-un anumit punct. O pusca veche care nu mai batea decât la 100 de pasi. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A latra. ♦ Intranz.si tranz. (Despre astri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ti palaria, sa nu te bata soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critica la ceva. Bate în ciocoi. ♢ Expr. A-si bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fata, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindina, bruma) A cadea (lovind) peste semanaturi, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din lupta; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanta de... Bate în albastru. III. Intranz. si tranz. A emite zgomote ritmice care indica ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite tacanitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ♢ Expr. (Tranz.) A bate o telegrama (sau o depesa) = a da, a transmite o telegrama. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toaca etc.) A emite sunete ritmice cu o anumita semnificatie. – Lat. batt(u)ere.
baterie, BATERÍE, baterii, s.f. 1. Subunitate de artilerie compusa din patru, sase sau opt tunuri, cu mijloacele de tractiune, utilajul si personalul necesar. 2. Grup de aparate, de dispozitive sau de piese identice asociate în vederea executarii unei operatii. ♢ Baterie electrica = reunire a mai multor butelii de Leyda sau a mai multor elemente voltaice spre a produce electricitate. Baterie solara = sursa de energie formata dintr-un grup de generatoare fotoelectrice cu semiconductori, care transforma energia radiatiei solare în energie electrica. 3. Ansamblul instrumentelor de percutie (într-o orchestra). 4. Vas cu gheata în care se afla sticle cu bautura. ♦ P. ext. Un litru de vin si o sticla de sifon luate împreuna. – Din fr. batterie.
batjocură, BATJÓCURĂ, batjocuri, s.f. Luare în ras, bataie de joc; vorba, fapta, lucru de râs, de ocara, de insulta. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge, a se face) de batjocura = a fi (sau a ajunge, a se face) de râs, a deveni ridicol. [Var.: batjócora s.f.] – Refacut din batjocuri (pl. lui batjoc înv. "bataie de joc" < bate + joc).
batracian, BATRACIÁN, batracieni, s.m. (La pl.) Clasa de vertebrate care cuprinde animale amfibii; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa; amfibian.[Pr.: -ci-an] – Din fr. batracien.
bavetă, BAVÉTĂ, bavete, s.f. Barbita (1). [Var.: babéta s.f.] – Din fr. bavette.
baveţică, BAVEŢÍCĂ, bavetele, s.f. Diminutiv al lui baveta; barbita (1). – Baveta + suf. -ica.
baza, BAZÁ, bazez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) sprijini, a (se) întemeia pe ceva. ♦ Refl. A avea încredere în sprijinul cuiva, a se lasa în nadejdea cuiva; a se bizui. – Din fr. baser.
mobiliar, MOBILIÁR, -Ă adj. (despre bunuri sau averi) care poate fi transportat; mobil. (< it. mobiliare, fr. mobilier)
bază, BÁZĂ, baze, s.f. I. 1. Parte care sustine un corp, o cladire sau un element de constructie; temei, temelie. ♦ Latura a unui triunghi sau a unui poligon ori fata a unui poliedru (care se reprezinta de obicei în pozitie orizontala). ♦ Dreapta care serveste ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formeaza temeiul a ceva, elementul fundamental, esential. ♢ Loc. adj. De baza = fundamental, esential. Fara baza = neîntemeiat, inconsistent. ♢ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe baza de... = în conformitate cu..., pe principiul... ♢ Expr. A avea (ceva) la baza = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substante chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea "economica") Totalitatea relatiilor de productie într-o etapa determinata a dezvoltarii sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care serveste ca punct de plecare pentru o anumita activitate. Baza de aprovizionare. Baza de receptie. Baza de atac. ♢ Baza aeriana = aeroport militar. Baza navala = port militar. Baza sportiva = complex de instalatii sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniana înspre ceafa. II. Corp chimic alcatuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai multi hidroxili, care albastreste hârtia rosie de turnesol, are gust lesietic si, în combinatie cu un acid, formeaza o sare. III. 1. Distanta între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonica. 2. (Electron.) Electrod corespunzator zonei cuprinse între cele doua jonctiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Baza de timp = unitate functionala a unor aparate electronice, care genereaza impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.
mobilă, MÓBILĂ s. f. 1. obiect care serveste la amenajarea unei locuinte. ♢ (col.) mobilier. 2. (herald.) orice piesa în alcatuirea unei steme, a unui scut. (dupa it. mobile, fr. meuble, germ. Möbel)
bazin, BAZÍN, bazine, s.n. 1. Rezervor deschis, de mari dimensiuni, construit din metal, din piatra, din ciment etc. ♦ Rezervor de apa amenajat pentru înot sau pentru sporturile care se practica în apa. 2. (Si în sintagma bazin hidrografic) Regiune din care un râu, un fluviu, un lac sau o mare îsi aduna apele. ♦ Regiune delimitata de albiile tuturor afluentilor unui râu sau ai unui fluviu. ♢ Bazin portuar = parte a unui port, special amenajata pentru stationarea vaselor (în vederea încarcarii si descarcarii lor). ♦ Regiune geografica bogata în zacaminte de minereuri, în special de carbuni. 3. (Anat.) Cavitate situata în partea inferioara a abdomenului si constituita din oasele iliace; pelvis. – Din fr. bassin.
băbăluc, BĂBĂLÚC s.m. (Reg.; în loc. adj. si adv.) Din babaluc = (care dateaza) din mosi-stramosi, din timpuri stravechi. – Din scr. babaluk.
băcan, BĂCÁN2, bacani, s.m. Negustor care vinde cu amanuntul diverse produse alimentare. [Var.: (reg.) bacál s.m.] – Din tc. bakkal.
mobil, MOBÍL1, -Ă I. adj. 1. care se misca sau se poate misca. 2. schimbator, nestatornic; versatil. ♢ (despre fata omului) care îsi schimba usor expresia; (despre ochi) în continua miscare. 3. (despre substantive) apt de a suferi motiune2. II. s. n. 1. corp în miscare. 2. cauza determinata a unei actiuni; motiv. (< fr. mobile, lat. mobilis)
băga, BĂGÁ, bag, vb. I. 1. Tranz. si refl. A face sa intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra2. ♢ Expr. (Tranz.) A baga ceva în gura = a mânca. A baga (pe cineva) sub masa = a) a face (pe cineva) sa cada sub masa din cauza ca i s-a dat prea mult de baut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discutie; a înfunda. A(-si) baga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discutie. A baga (ceva) în (sau la) cap = a tine minte un lucru. A baga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) sa înteleaga o problema, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) sa creada un lucru (curios), sa fie obsedat de ceva. A(-si) baga mintile în cap = a se cuminti, a reveni la o comportare conforma cu interesele sale. A baga (cuiva) frica în oase sau a baga pe cineva în sperieti (sau în racori) = a speria rau (pe cineva). A baga (pe cineva) în boala (sau în boale) = a înspaimânta (pe cineva). A baga (pe cineva) în draci = a necaji, a întarâta (pe cineva). (Fam.) A baga pe cineva în viteza = a face (pe cineva) sa lucreze repede, fara ragaz. (Refl.) A se baga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistenta observat de cineva spre a-i câstiga încrederea, a nu slabi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesata) etc. (Tranz.) A baga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari suparari. A o baga pe mâneca = a fi prins cu minciuna, a nu mai sti cum sa îndrepte o greseala, a o sfecli. A baga zâzanie (sau vrajba, intriga) (între oameni) = a învrajbi, a produce discordie. (Arg.) A baga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. si refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Îsi baga toti banii în carti de specialitate. S-a bagat slujbas la primarie. S-a bagat sluga. ♢ Expr. (Tranz.) A baga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujba. (Arg.) A baga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bataie (pe cineva). (Fam.) A baga actele (de casatorie) = a depune actele cerute pentru casatorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A baga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A baga în seama (ceva sau pe cineva) = a da atentie (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A baga de seama = a avea grija (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se baga de seama = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.
băgător, BĂGĂTÓR, -OARE, bagatori, -oare, adj. (Mai ales ir.; în sintagma) Bagator de seama = care nu face decât sa observe fara a actiona; care nu are un rol precis într-o treaba. – Baga + suf. -ator.
băiaş, BĂIÁS, baiesi, s.m. Barbat care serveste într-o baie1 publica. – Baie+ suf. -as.
băieşiţă, BĂIESÍŢĂ1, baiesite, s.f. Femeie care serveste la o baie1 publica – Baias + suf.-ita.
băieţel, BĂIEŢÉL, baietei, s.m. 1. Diminutiv al lui baiat; baietas. 2. (La pl.) Planta erbacee cu frunze paroase si flori albastre grupate, care creste prin fânete si pasuni (Veronica spicata) - Baiat + suf. -el.
băloşi, BĂLOSÍ, balosesc, vb. IV. Refl. (Despre vin, zeama de varza etc.) A deveni balos. – Din balos.
băloşit, BĂLOSÍT, -Ă, balositi, -te, adj. (Despre vin, zeama de varza etc.) Care a devenit balos, vâscos. – V. balosi.
bănet, BĂNÉT s.n. Bani1 multi; avere mare în bani1; banarit. – Ban1 + suf. -et.
băni, BĂNÍ, banesc, vb. IV. 1. Tranz. A învesti pe cineva cu titlul de ban2. 2. Intranz. A exercita functia de ban2. – Din ban2.
bănui, BĂNUÍ, banuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimti; a întrevedea o anumita situatie, o anumita solutie etc. 2. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte (rele); a suspecta. 3. Intranz. (Reg.) A se supara pe cineva; a-i face mustrari. 4. Intranz. (Reg.) A regreta, a se cai. – Din magh. bánni.
bănuit, BĂNUÍT, -Ă, banuiti, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este presupus vinovat; suspect. ♦ (Substantivat) Persoana presupusa a fi savârsit o infractiune, fara a exista însa dovezi îndestulatoare pentru a putea fi pusa sub învinuire. 2. (Reg.) Suparat, mâhnit. – V. banui.
bărbiţă, BĂRBÍŢĂ, barbite, s.f. 1. Servetel de pânza sau de musama care se leaga la gâtul copiilor mici când manânca; baveta. 2. (Rar) Barbuta. – Barba + suf. -ita.
bărbos, BĂRBÓS, -OÁSĂ, barbosi, -oase, adj., s.f. 1. (Adesea substantivat, m.) Cu barba (lunga si deasa); care nu s-a barbierit mai multe zile. 2. S. f. Planta erbacee cu frunze paroase, cu flori dispuse în spice cilindrice patate cu rosu, verde sau violet (Andropogon ischaemum). – Barba + suf. -os.
băsmuitor, BĂSMUITÓR, basmuitori, s.m. Autor sau povestitor de basme. – Din Basm + suf. -(u)itor.
băsnar, BĂSNÁR, basnari, s.m. (Înv.) Persoana care scorneste basne, povestiri mincinoase, relatari false. – Basna + suf. -ar.
băsni, BĂSNÍ, basnesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A scorni basne, povestiri mincinoase, relatari false. – Din basna.
băşică, BĂSÍCĂ, basici, s.f. 1. Sac membranos din corpul oamenilor si al animalelor, în care se strâng unele secretii ale organismului; vezica. Basica fierii. •• Spec. Sac membranos din corpul unui porc sau al altui animal, uscat si întrebuintat ca punga, burduf etc. ♦ Organ intern, plin cu aer, care ajuta pestii la plutire. 2. Umflatura a pielii continând o materie lichida (seroasa). 3. Umflatura mica plina cu aer, care se face la suprafata lichidelor (în timpul fierberii), a aluatului (în urma dospirii) etc. 4. Obiect (de sticla) în forma sferica. ♦ (Arg.) Minge (de fotbal). [Var.: (reg.) besíca s.f.] – Lat. •bessica(=vessica).
bătaie, BĂTÁIE, batai, s.f. I. 1. Lovitura repetata data de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ♢ Loc. vb. A (se) lua la bataie = a (se) bate. ♢ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bataie (sau în batai) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rau. (Fam.) A da bataie = a zori, a grabi. Bataie de cap = framântare a mintii; p. ext. truda, osteneala. Bataie de joc = batjocura; p.ext. fapta urâta, incalificabila. 2. (Înv.) Lupta, batalie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bataie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetata) a unui obiect de altul. ♢ Bataie de aripa (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitura a vatalei la razboiul2 de tesut. ♦ (Concr.) Bateala. ♦ Stârnire a pestelui sau a vânatului. 2. Lovitura data într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în functie. 4. Distanta pâna la care poate ajunge un proiectil, o sageata etc; felul cum trimite o arma proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanta pâna la care poate ajunge vederea cuiva; raza vizuala. 5. (În legatura cu anumite fenomene ale naturii, a caror denumire determina sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cadere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreala, arsita. d) Lumina. 6. (Reg.) Latrat (scurt si ritmic) al câinilor. 7. Boiste. ♦ Epoca în care se împerecheaza cocosii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pamântului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o saritura. 2. (În expr. si loc. adv.) (A cântari) cu bataie = (a cântari) cu putin peste greutatea exacta. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.
bătălie, BĂTĂLÍE, batalii, s.f. Lupta între armate, între grupuri, cete armate etc.; bataie. ♦ Fig. Eforturi comune facute în vederea îndeplinirii unei actiuni importante (si urgente). – Din ngr. batália. Cf. it. b a t t a g l i a.
bătător, BĂTĂTÓR1, batatoare, s.n. 1. Bat, lopatica (împletita) în forma de palma etc., cu care se bat covoare, perne etc. pentru a le curata de praf. 2. Suport folosit pentru batutul covoarelor, cuverturilor etc. 3. Bat subtire, la un capat cu o rotita de lemn cu gaurele, cu care se bate laptele prins sau smântâna în putinei, ca sa se aleaga untul; mâtca, brighidau. 4. Parte a melitei pe care se aseaza transversal inul sau cânepa, spre a fi melitate. 5. Scândura mica, dreptunghiulara, care serveste la tasarea pamântului semanat din gradina. – Lat. batt(u)atorium.
bătătorit, BĂTĂTORÍT2, -Ă, batatoriti, -te, adj. 1. (Despre un teren) Care a devenit tare si neted; batut2, batucit, tasat. 2. (Despre palme sau mâini) Cu bataturi (2). – V. batatori.
băteală, BĂTEÁLĂ, bateli, s.f. Firele care se introduc cu ajutorul suveicii prin rostul firelor de urzeala pentru a forma tesatura; batatura (3), bataie. – Bate + suf. -eala.
bătrân, BĂTRẤN, -Ă, batrâni, -e, adj., s.m. si f. I. Adj. 1 Care traieste de multi ani, care este înaintat în vârsta. ♢ Fata batrâna = fata ramasa nemaritata dupa vremea maritisului. ♦ (Despre fata sau înfatisarea cuiva) Care si-a pierdut fragezimea, care tradeaza batrânete. 2. Care exista de mult timp, de demult. II. S. m. si f. 1. Persoana în vârsta înaintata. ♢ Loc. adj. si adv. Din batrâni = din vremea veche, din mosi-stramosi. 2. (Fam., la m. sg.) Tata; (la f. sg.) mama; (la m. pl.) parinti. – Lat. betranus (= veteranus).
bătrânesc, BĂTRÂNÉSC, -EÁSCĂ, batrânesti, adj. Caracteristic batrânilor, potrivit pentru batrâni. ♦ Ramas de la (sau din) batrâni; de demult. ♢ Cântec batrânesc = balada populara. Vorba batrâneasca = zicatoare, proverb. – Batrân + suf. -esc.
băţ, BĂŢ, bete, s.n. 1. Bucata de lemn lunga si subtire. ♢ Expr. A pune (cuiva) bete în roate = a face (cuiva) dificultati pentru a zadarnici o actiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin bat = a fi extrem de insistent, de obraznic. A ramâne cu traista-n bat = a saraci. A-si lua traista-n bat = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept teapan, rigid. Sta bat. 2.Fig. Lovitura cu batul (1). 3.Piesa în forma de vergea, care intra în alcatuirea diferitelor unelte, masini etc. Batul itelor. - Et. nec.
bâca, BẤCA adv. Atentionare facuta unui copil mic care ar putea sa se loveasca.
bâhlă, BẤHLĂ s.f. (Reg.) Apa statuta. – Postverbal al lui bâhli.
bâlbâit, BÂLBÂÍT, -Ă, bâlbâiti, -te, adj. (Adesea substantivat si adverbial) Care (se) bâlbâie, care vorbeste greu, gângav. – V. bâlbâi.
bânşag, BÂNSÁG, bânsaguri, s.n. (Reg.) Vegetatie de copacei si ierburi care creste printre arborii unei paduri.
bântui, BÂNTUÍ, bấntui, vb. IV. 1. Tranz. si intranz. (Despre fortele naturii: la pers.3) A lovi insistent si cu violenta (o regiune, recolta, livezile, satele etc.), producând pagube. A cutreiera. ♦ Tranz. (Despre boli, razboaie, navaliri) A pustii, a devasta, a face ravagii. 2. Tranz. (Înv.) A împila, a chinui, a asupri. ♦ (Reg., în imprecatii) A pedepsi, a bate. Sa (ma) bântuie (Dumnezeu)! - Din magh. bántani.
bârfi, BÂRFÍ, bârfesc, vb. IV. Tranz., intranz. si refl. recipr. A (se) vorbi de rau, a (se) ponegri, a (se) defaima, a calomnia, a cleveti. ♦ Tranz. A flecari, a îndruga verzi si uscate. – Et. nec.
bârsan, BÂRSÁN, -Ă, bârsani, -e, adj. 1. Care priveste Ţara Bârsei. 2.(Despre oi; adesea substantivat) Cu lâna lunga si aspra. ♦ (Despre lâna acestor oi) Lunga si aspra. – Bârsa (n. pr.) + suf. -an.
bâză, BẤZĂ, bâze, s.f. Joc de copii în care partenerii lovesc pe la spate, pe rând, cu palma în palma asezata la subsuoara bratului opus a celui care se pune "bâza" si care trebuie sa ghiceasca cine l-a lovit, în timp ce partenerii de joc striga "bâzzz!". – Bâz + suf. -a.
bea, BEA, beau, vb. II. 1. Tranz. (Adesea fig.) A înghiti un lichid. ♢ Expr. A bea paharul pâna-n fund = a îndura un necaz, o durere pâna la capat. 2. Intranz. Spec. A consuma bauturi alcoolice. ♢ Expr. (Fam.) A bea în sanatatea (sau în cinstea, pentru succesul) cuiva = a sarbatori pe cineva, consumând bauturi alcoolice în cinstea (si pe socoteala) lui. 3. Tranz. A cheltui, a risipi bani, avere etc. pe bautura. ♢ Expr. A-si bea si camasa = a cheltui totul pe bautura. A-si bea (si) mintile= a bea pâna la inconstienta sau pâna la nebunie. 4. Tranz. (Pop.; în expr.) A bea tutun = a fuma. – Lat. bibere.
becar, BECÁR, becari, s.m. Semn grafic pe portativ care, anulând un bemol sau un diez anterior, indica revenirea la tonul natural al unei note muzicale. – Din fr. bécarre.
becer, BECÉR, beceri, s.m. Vechi dregator domnesc însarcinat cu supravegherea bucatariei domnesti; p.ext. Bucatar domnesc. – Beci + suf. -ar.
bechie, BECHÍE, bechii, s.f. 1. Dispozitiv asezat la coada fuzelajului unui avion, care serveste la rezemarea acestuia pe sol. 2. Piesa de metal care protejeaza elicea unei ambarcatii cu motor ce navigheaza în ape putin adânci. – Din fr. béquille [de queue].
beethovenian, BEETHOVENIÁN, -Ă, beethovenieni, -e, adj. De Beethoven, al lui Beethoven; în maniera lui Beethoven. [Pr.: be-to-ve-ni-an] – Beethoven (n.pr.) + suf.-ian.
begonie, BEGÓNIE, begonii, s.f. Gen de plante ornamentale, cultivate pentru flori si pentru frunzele lor decorative (Begonia). – Din fr. bégonia.
bei, BEI, bei, s.m. Guvernator al unui oras sau al unei provincii din fostul Imperiu otoman. ♦ Titlu dat de turci domnilor tarilor românesti; p. ext. print oriental. – Din tc. bey.
beilerbei, BEILERBÉI, beilerbei, s.m. Guvernator general al unei provincii din Imperiul Otoman. [Var.: beglerbég, beglerbéi s.m.] – Din tc. beylerbeyi.
belciug, BELCIÚG, belciuge, s.n. 1. Veriga de metal de care se prinde un lacat, un lant etc. ♢ Expr. A pune (sau a atârna cuiva) belciugul în nas = a pune stapânire (pe cineva), a avea (pe cineva) în mâna. (Fam.) A (nu) fi câstigat la belciuge = a (nu) fi considerat o persoana careia i se poate cere orice fel de serviciu. 2. Brat de râu care în perioadele de seceta ramâne ca un lac sinuos. – Din. sl. bĕličugŭ.
beldiţă, BÉLDIŢĂ, beldite, s.f. Peste mic, asemanator cu obletul, cu spinarea albastra-verzuie, având pe partile laterale câte doua linii paralele întrerupte (Alburnoides bipunctatus) - Et. nec.
belea, BELEÁ, belele, s.f. (Fam.) Întâmplare neprevazuta care aduce necaz; pacoste, bucluc. ♢ Expr. A da de belea = a avea o suparare, un necaz. ♦ Fiinta care provoaca numai neplaceri, necazuri, încurcaturi. – Din. tc. belâ.
belşiţă, BELSÍŢĂ, belsite, s.f. Planta erbacee ornamentala cu frunze mari, verzui sau purpurii, si cu flori mari rosii, galbene sau pestrite (Canna indica). -Et. nec.
belvedere, BELVEDÉRE subst. Constructie asezata pe un loc ridicat, de unde se poate privi departe; p.ext. loc, terasa, platforma de unde se vede departe. – Din fr. belvédère.
beneficia, BENEFICIÁ, beneficiez, vb. I. 1. Intranz. A trage folos; a profita, a avea un câstig de pe urma cuiva sau din ceva. [Pr.: -ci-a] – Din fr. bénéficier.
beneficiu, BENEFÍCIU, beneficii, s.n. Câstig, profit sau folos pe care-l are cineva din ceva; profit financiar al unei întreprinderi, reprezentând diferenta dintre veniturile realizate si cheltuielile ocazionate de acestea. ♢ Expr. Sub beneficiu de inventar = în mod provizoriu, sub rezerva controlului ulterior. – Din fr. bénéfice, lat. beneficium.
benoar, BENOÁR, benoare, s.n. Loja situata la nivelul parterului. – Din fr. baignoire.
benzoe, BENZÓE s.f. Produs natural, vegetal, solid, care contine rasini, acid benzoic si un ulei volatil si care este folosit în dermatologie si în parfumerie; smirna. – Din fr. benzoë.
berbec, BERBÉC, berbeci, s.m. I. 1. Masculul oii; arete. 2. (La sg. art.) Constelatie din emisfera boreala; unul din cele douasprezece semne ale zodiacului. ♢ Zodia berbecului = perioada dintre 21 martie si 21 aprilie, când soarele trece în dreptul berbecului (I 2). II. 1. Masina de razboi întrebuintata odinioara la spargerea zidurilor si portilor unei cetati asediate. 2. Greutate mare, actionata mecanic sau manual, care prin cadere, serveste la baterea pilonilor, la batucit pamântul, la spargerea bucatilor mari de fonta etc. [Var.: berbéce s.m.] – Lat. berbex, -ecis (= vervex).
berbecat, BERBECÁT, -Ă, berbecati, -te, adj. (Rar; despre capul unui animal) Cu fruntea bombata ca a berbecului (I 1); (despre botul sau fruntea unui animal) cu profil convex. – Berbec + suf. -at.
berechet, BERECHÉT, (1, 2) berecheturi, s.n., (3, 4) berecheti, s.m. (Reg.) 1. S. n. Belsug, abundenta. ♦ (Adverbial; sens curent) Din belsug, din abundenta. 2. S. n. Noroc, prosperitate (neasteptata). 3. S.m. (Ir.) Om care aduce belsug, noroc. 4. S.m. Om siret, mincinos, smecher, care înseala pe altii, haimana. – Din tc. bereket.
beril, BERÍL, beriluri, s.n. Piatra pretioasa de diverse culori, reprezentând un silicat natural de beriliu si aluminiu. – Din fr. béryl, lat. beryllus.
bernardin, BERNARDÍN1, bernardini, s.m. Câine mare, cu parul lung, de culoare alba cu pete roscate, originar din Elvetia, dresat pentru gasirea persoanelor ratacite în munti; saint-bernard. – Din germ. Bernhardiner.
berneveci, BERNEVÉCI s.m. pl. (Reg.) Pantaloni taranesti largi, facuti din stofa groasa. [Var.: bernevíci, bernivíci s.m. pl.] – Din bg. benevreci.
bernevici, BERNEVÍCI s.m. pl. v. berneveci.
bernivici, BERNIVÍCI s.m. pl. v. berneveci.
berton, BERTÓN, bertoane, s.n. Barca cu vâsle, din pânza cauciucata folosita la bordul submarinelor si al navelor mici. – Din fr. berthon.
bestiar, BESTIÁR, bestiare, s.n. Antologie medievala de fabule sau de povestiri alegorice cu animale. [Pr.: -ti-ar] – Din fr. bestiaire.
beta, BETA s.m. 1. A doua litera a alfabetului grecesc, corespunzând sunetului b. 2. (Fiz.; în sintagmele) Particula beta = electron negativ sau pozitiv emis de unele substante radioactive. Radiatie beta = radiatie constituita din particule beta. – Din fr. bêta.
beton, BETÓN s.n. 1. Amestec de pietris, nisip, ciment (sau asfalt, var hidraulic etc.) si apa, care se transforma prin uscare într-o masa foarte rezistenta si se foloseste în constructii. ♢ Beton armat = amestecul descris mai sus, turnat peste o armatura de vergele metalice. (În sintagma) Beton vibrat = beton de ciment a carui compactitate este sporita dupa turnarea în cofraje prin imprimarea unor oscilatii rapide cu ajutorul unor aparate speciale. 2. (Sport) Sistem de aparare folosit în unele jocuri sportive (mai ales în fotbal), constând în utilizarea supranumerica a jucatorilor în linia defensiva. – Din fr. béton.
bezmetic, BEZMÉTIC, -Ă, bezmetici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Fara rost, fara capatâi; p. ext. zapacit, nauc, bezmeticit, dezmeticit. [Var.: bezmétec, -a adj.] – Din ucr. bezmatok "[stup] fara matca".
biatlon, BIATLÓN, biatloane, s.n. Proba sportiva care consta din doua încercari atletice combinate: parcurgere a 20 km pe schiuri si tragere la tinta a 20 de focuri în diverse puncte situate de-a lungul traseului. [Pr.: bi-a-] – Din rus. biatlon.
biban, BIBÁN, bibani, s.m. Peste rapitor de apa dulce, cu laturile corpului acoperite cu dungi negre transversale, cu carnea alba, gustoasa; baboi, costras. (Perca fluviatilis). - Din bg. biban.
biberon, BIBERÓN, biberoane, s.n. Sticluta prevazuta cu un vârf de cauciuc în forma de sfârc, care serveste la alaptarea artificiala a sugarilor. ♦ (Impr.) Vârful de cauciuc în forma de mamelon al unui biberon. – din fr. biberon.
biblic, BÍBLIC, -Ă, biblici, -ce, Care apartine Bibliei, privitor la Biblie; din timpul Bibliei, asemanator cu Biblia. ♦ Stravechi. – Din fr. biblique.
biblie, BÍBLIE, biblii, s.f. Carte sacra a mozaismului si a crestinismului, alcatuita din Vechiul Testament si din Noul Testament, acesta din urma fiind recunoscut numai de crestini. ♦ Fig. Carte voluminoasa. ♦ Fig. Carte fundamentala a unei literaturi, a unei stiinte. – Din lat. biblia.
bicameral, BICAMERÁL, -Ă, bicamerale, -e, adj. (Despre sistemul reprezentativ al unui stat) Care consta din doua adunari reprezentative, denumite, uneori, camere. – Din fr. bicaméral.
bicentenar, BICENTENÁR, -Ă, bicentenari, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care dureaza de doua secole, care a împlinit doua sute de ani. 2. S.n. Împlinire a doua secole de la un eveniment (important); a doua suta aniversare a unui eveniment. – Din fr. bicentenaire.
bici, BÍCI, bice, s.n. (Adesea fig.) Obiect alcatuit dintr-o curea sau o împletitura de curele, mai rar de cânepa, legata de un bat, cu care se lovesc sau se îndeamna animalele sa mearga. ♦ Lovitura data cu obiectul descris mai sus. [Var.: (reg.) zbici s.n.] – Din sl. biči.
bicicletă, BICICLÉTĂ, biciclete, s.f. Vehicul cu doua roti pus în miscare prin doua pedale actionate cu picioarele si folosit, de obicei, pentru transportul unei singure persoane. ♢ Bicicleta-tandem = bicicleta pentru doua persoane, fiecare actionând câte o pereche de pedale. – Din fr. bicyclette.
biciclu, BICÍCLU, bicicle, s.n. Velociped cu doua roti inegale, dintre care prima este roata motoare. – Din fr. bicycle.
biconcav, BICONCÁV, -Ă, biconcavi, -e, adj. Care are doua fete concave opuse. – Din fr. biconcave.
biconvex, BICONVÉX, -Ă, biconvecsi, -xe, adj. Care are doua fete convexe opuse. – Din fr. biconvexe.
bielă, BIÉLĂ, biele, s.f. Organ de masina în forma de bara articulata, care transforma miscarea rectilinie în miscare de rotatie si invers. [Pr.: bi-e-] – Din fr. bielle.
bifa, BIFÁ, bifez, vb. I. Tranz. A pune un mic semn (în forma de "v") la anumite cifre sau cuvinte dintr-un registru, dintr-o lista etc. spre a sti ca au fost verificate, controlate etc. – Din fr. biffer.
bigbang, BIG BANG s.n. (Astron.) Marea explozie (ipotetica) ce a initiat expansiunea universului observabil. [Pr.: beng] – Din engl. big bang [theory].
bigot, BIGÓT, -Ă, bigoti, -te, adj., s.m. si f. (Persoana) care urmeaza cu mare severitate toate preceptele rituale ale unei religii; (om) habotnic; bisericos. – Din fr. bigot.
bilateral, BILATERÁL, -Ă, bilaterali, -e, adj. 1.Care are doua parti (sau doua laturi) opuse, simetrice. 2. Care priveste în acelasi timp doua laturi sau aspecte (fundamentale) ale unui întreg. 3. (Despre date, contracte, conventii) Care obliga în mod reciproc partile interesate. – Din fr. bilatéral.
bilă, BÍLĂ2, bile, s.f. Sfera (de mici dimensiuni) fabricata din diferite materiale si întrebuintata în diverse scopuri (ca rulmenti, la unele jocuri de copii, la jocul de popice, ca modalitate de vot etc.). ♢ Bila alba = expresie a votului pozitiv. Bila neagra = expresie a votului negativ. (La notarea raspunsurilor studentilor; în trecut) Bila alba = calificativ între "foarte bine" si "bine". Bila rosie = calificativ între "bine" si "suficient". Bila neagra = calificativul "insuficient". – Din fr. bille.
biliverdină, BILIVERDÍNĂ s.f. Pigment de culoare verde, derivat prin oxidare din bilirubina. – Din fr. biliverdine.
bimilenar, BIMILENÁR, -Ă, bimilenari, -e, adj. Care dureaza sau are o vechime de (circa) doua mii de ani. – Din fr. bimillénaire.
bine, BÍNE adv., s.n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ♢ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învatatura, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (sa...) = a(-i) veni cuiva la îndemâna; a fi avantajat de o situatie prielnica. ♢ (În formule de salut) Bine ai (sau ati) venit (sanatos, sanatosi)! ♢ (Referitor la sanatate) A se simti bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, bautura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ti-e bine? = a) (ce), nu esti sanatos? ai o slabiciune fizica?; b) (ce), esti nebun? nu esti în toate mintile? 2. În concordanta cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Sa te porti bine cu oricine. ♦ Expr. (Fam. si ir.) Bine ti-a facut! = asa trebuia, asa se cuvenea sa-si faca (pentru purtarea ta urâta, condamnabila)! ♦ În concordanta cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cânta si danseaza bine. Cu rochia asta iti sade bine. ♢ Barbat sau femeie bine facut(a) = barbat sau femeie chipes(a). ♦ În concordanta cu adevarul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine ca asa stau lucrurile. Sa stiu bine ca mor, si nu ma las pâna nu-mi aflu dreptatea! ♢ De-a binelea = de-adevarat, cu adevarat. ♦ (Având valoarea unei afirmatii) Bine, am sa procedez cum vrei tu! ♢ Expr. (Ca) bine zici = (ca) zici asa cum trebuie. Ei bine... = dupa cum spuneam... ♦ Cu grija, cu atentie. Uita-te bine si învata. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani si mai bine. ♦ Mult si prielnic. A plouat bine. A mâncat si a baut bine. II. S.n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ♢ Om de bine = om care actioneaza în folosul, în sprijinul, care ajuta pe cei din jurul sau. ♢ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Sa-ti (sau sa va) fie de bine! = a) sa-ti (sau sa va) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (gresit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lauda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândete, cu întelegere, cu bunavointa fata de cineva suparat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca stiinta. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, placut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc dupa gr. Agathos, germ. das Gut).
binecrescut, BINECRESCÚT, -Ă, binecrescuti, -te, adj. Care a primit o educatie aleasa; cu purtari cuviincioase. – Bine + crescut (dupa fr. bien-élevé). [idem DEX'84]
binecuvântare, BINECUVÂNTÁRE, binecuvântari, s.f. Actiunea, formula sau gestul de a binecuvânta; benedictiune, blagoslovire, blagoslovenie. ♢ Expr. A (sau a-si) da binecuvântarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba. – V. binecuvânta.
binecuvântat, BINECUVÂNTÁT, -Ă, binecuvântati, -te, adj. 1. Care a primit binecuvântare religioasa; blagoslovit. ♦ Fig. Înzestrat, talentat, dotat. 2. (Despre lucruri) Care are o actiune binefacatoare. 3. (Despre cauze, motive etc.) Bine întemeiat, îndreptatit, justificat. – V. binecuvânta.
bineţe, BINÉŢE s.f. (Pop.; în expr.) A(-si) da binete = a (se) saluta. – Din bine ati [venit].
binevenit, BINEVENÍT, -Ă, bineveniti, -te, adj. Care soseste la momentul oportun; care face placere, bucurie venind. – Bine + venit (dupa fr. bienvenu). [idem DEX'84]
binevoi, BINEVOÍ, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea dispozitie, o atitudine favorabila fata de o cerere, de o plângere etc; a catadicsi, a cabulipsi. – Bine + voi.
biniş, BINÍS, binisuri, s.n. Haina boiereasca lunga de ceremonie, cu mânecile largi si despicate, strânsa pe bust si larga în poale, captusita cu blana si devenita cu timpul îmbracaminte a vechilor lautari. [Var.: (înv. si reg.) benís s.n.] – Din tc. binis.
binoclu, BINÓCLU, binocluri, s.n. Instrument optic alcatuit din doua mici lunete terestre, folosit pentru a vedea obiectele situate la (mare) distanta. – Din fr. binocle.
bio, BIO- Element de compunere cu sensul "(referitor la) viata", care serveste la formarea de substantive si adjective. [Pr.: bi-o] – Din fr. bio-
bioacumulare, BIOACUMULÁRE, bioacumulari, s.f. Proces de acumulare în sol a substantelor organice în urma descompunerii resturilor vegetale si animale, care contribuie la fertilizarea pamântului. [Pr.: bi-o-a-] – Bio- + acumulare.
biochimic, BIOCHÍMIC, -Ă, biochimici, -ce, adj. Care apartine biochimiei, care priveste biochimia. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biochimique.
biocomplex, BIOCOMPLÉX, biocomplexe, s.n. Ansamblu de specii de organisme vegetale si animale instalate într-o nava spatiala pentru cercetari în cosmos sau pentru asigurarea unui sistem ecologic la bordul acesteia. [Pr.: bi-o-] – Bio- + complex.
biocrom, BIOCRÓM s.n. Pigment de natura vegetala sau animala. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biochrome.
bioenergetic, BIOENERGÉTIC, -Ă, bioenergetici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. Ramura a biofizicii care studiaza sursele energetice si transformarile de energie la nivelul materiei vii. 2. Adj. De bioenergetica (1). [Pr.: bi-o-e-] – Din fr. bioénergétique, engl. bioenergetics.
biogeografie, BIOGEOGRAFÍE s.f. Stiinta care studiaza repartitia organismelor animale si vegetale pe suprafata pamântului. [Pr.: bi-o-ge-o-] – Din fr. biogéographie.
biologie, BIOLOGÍE s.f. Stiinta care studiaza manifestarile vietii din punct de vedere anatomic, fiziologic, zoologic etc. ♦ Stiinta organismelor vii, animale si vegetale. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biologie.
mizide, MIZÍDE s. n. pl. ordin de crustacee marine, salmastricole si dulcicole, asemanatoare crevetelor. (< lat. mysidaceae)
bionic, BIÓNIC, -Ă, bionici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. (În sintagma) Bionica informationala= ramura a bionicii care studiaza mecanismele de receptie, stocare, prelucrare si transmitere a informatiei la sistemele biologice în vederea transpunerii lor în tehnica informationala. 2. Adj. De bionica (1).
bionică, BIÓNICĂ s.f. Denumire data preocuparilor privitoare la dispozitivele si mecanismele din sistemele vii, în scopul gasirii unor modele pentru stiintele tehnice. [Pr.: bi-o-] – Din fr. bionique.
biopolitică, BIOPOLÍTICĂ s.f. Conceptie politica care încearca sa motiveze unele actiuni agresive de acaparare si de aservire prin argumentul superioritatii biologice, îndeosebi al deosebirilor de rasa. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biopolitique.
mizerie, MIZÉRIE s. f. 1. stare de saracie extrema. ♢ aspect exterior care dovedeste o mare saracie; stare vrednica de plâns. 2. (pl.) lipsuri, griji; neplaceri, suparari, sicane. (< lat. miseria, fr. misère)
biostazie, BIOSTAZÍE s.f. (Geol.) Faza de stabilitate în evolutia reliefului datorata absentei eroziunii, în conditiile existentei unei paturi permanente de vegetatie. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biostasie.
bioterapie, BIOTERAPÍE s.f. Utilizarea terapeutica a unor produse provenite de la fiinte vii. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biothérapie.
biotit, BIOTÍT s.n. Mica de culoare neagra, bruna sau verde. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. biotite.
bipartit, BIPARTÍT, -Ă, bipartiti, -te, adj. Care este constituit din doua parti. ♢ conventie (sau întelegere etc.) bipartita = conventie (sau întelegere etc.) între doua state, doua partide etc. – Din fr. biparti, lat. bipartitus.
birlic, BIRLÍC, (1) birlici, s.m., (2) birlicuri, s.n. 1. S. m. As (1). 2. S. n. Speteaza verticala la zmeul cu care se joaca copiii. – Din tc. birlik.
birocratizare, BIROCRATIZÁRE s.f. Faptul de a deveni birocratic, de a se afla sub influenta birocratiei. – V. birocratiza.
birui, BIRUÍ, bírui, vb. IV. Tranz. 1. A învinge, a înfrânge, a bate (un dusman, un adversar etc.) ♦ Fig. A(-si) înfrâna, a(-si) stapâni un sentiment, o pasiune etc. ♦ Fig. A fi stapânit, coplesit de un sentiment, de o emotie etc. 2. (Pop., mai ales în constructii negative) A fi în stare, a putea, a ajunge (sa...). – Din magh. birni.
biscuit, BISCUÍT, biscuiti, s.m. 1. Produs alimentar bine deshidratat prin coacerea unui aluat de prajitura în diferite forme (cerculete, patratele, litere etc.). 2. Semifabricat de ceramica neglazurata, ars numai o data si folosit la fabricarea faiantei sau a portelanului. 3. Portelan supus la doua arderi succesive, a carui structura imita marmura. – Din fr. biscuit.
bisecular, BISECULÁR, -Ă, biseculari, -e, adj. (Rar.) Cu vechime de doua secole. – Din fr. biséculaire.
biserică, BISÉRICĂ, biserici, s.f. 1. Cladire destinata celebrarii unui cult crestin. ♢ Expr. A lua calea bisericii = a deveni evlavios, pios. A (nu) fi usa de biserica = a (nu) respecta morala religioasa, a (nu)-si îngadui abateri de la morala religioasa, a (nu) duce o viata pioasa; p. ext. a (nu) fi cinstit, a (nu) fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la biserica = a nu da importanta convenientelor sociale; a nu se sfii sa spuna cuiva în fata lucruri neplacute. 2. Institutia crestinismului în ansamblu. 3. Comunitate religioasa de acelasi cult. Biserica ortodoxa. - Lat. basilica.
bisturiu, BISTURÍU, bisturie, s.n. Instrument chirurgical în forma de cutitas, care serveste la incizii. – Din fr. bistouri.
bituma, BITUMÁ, bitumez, vb. I. Tranz. 1. A amesteca cu bitum un material granular. 2. A face bitumajul unei sosele. ♦ A umple cu o substanta bituminoasa locurile dintre pavelele sau dalele de beton ale unei sosele. – Din fr. bitumer.
bitumen, BITÚMEN s.n. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea în conditii naturale a cerii si a rasinii de origine vegetala. – Din germ. Bitumen, lat. bitumen.
bituminizare, BITUMINIZÁRE, bituminizari, s.f. Proces natural de formare a asfaltului din namolul rezultat prin descompunerea în absenta aerului a organismelor animale si vegetale în fundul marilor. – Cf. fr. b i t u m i n i s a t i o n.
biuretă, BIURÉTĂ, biurete, s.f. Tub de sticla gradat, de diverse forme, folosit la analizele chimice. – Din fr. burette.
bivalv, BIVÁLV, -Ă, bivalvi, -e, adj. 1. (Despre animale) Cu corpul acoperit de doua valve. 2. (Bot.: despre capsule) Compus din doua parti. – Din fr. bivalve.
bizar, BIZÁR, -Ă, bizari, -e, adj. (Livr.; adesea adverbial) Ciudat, straniu. – Din fr. bizarre.
blagă, BLÁGĂ, blagi, s.f. (Reg.) Bogatie, avere. – Din sb. blago.
blagoslovenie, BLAGOSLOVÉNIE, blagoslovenii, s.f. Blagoslovire. – Din sl. blagoslovenije.
blagoslovi, BLAGOSLOVÍ, blagoslovesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A binecuvânta. – Din sl. blagosloviti.
blagoslovire, BLAGOSLOVÍRE, blagosloviri, s.f. Actiunea de a blagoslovi; binecuvântare, blagoslovenie. – V. blagoslovi.
blagoveştenie, BLAGOVESTÉNIE s.f. (Pop.) Bunavestire. – Din sl. blagovĕštenije.
mizenă, MIZÉNĂ s. f. catarg al unei nave, între botul acesteia si arborele central. (< fr. misaine)
blanşare, BLANSÁRE s.f. Operatie de sterilizare, prin oparire, a alimentelor, folosita în industria conservelor. – Cf. fr. blanchir.
blaza, BLAZÁ, blazez, vb. I. Refl. si tranz. A(-si) toci, a(-si) pierde sau a face sa piarda intensitatea simturilor si a emotiilor; a (se) dezgusta, a deveni sau a face sa devina indiferent. – Din fr. blaser.
blazon, BLAZÓN, blazoane, s.n. Ansamblu de elemente conventionale care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oras, a unei familii nobile, a unei bresle etc.; armoarii. – Din fr. blason.
blegi, BLEGÍ, blegesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre urechi) A se face bleg (1). 2. (Despre oameni) A deveni bleg (2); a se bleojdi2. – Din bleg.
blenoragie, BLENORAGÍE, blenoragii, s.f. Boala venerica infectioasa, manifestata prin mâncarime, senzatie de usturime, scurgeri purulente etc.; gonoree. – Din fr. blennorragie.
blindaj, BLINDÁJ, blindaje, s.n. 1. Învelis protector de placi metalice groase al unui vas de razboi, al unui tanc etc. ♦ Învelis metalic al proiectilelor de pusca si de pistol. 2. Învelis metalic de izolare a câmpului electromagnetic al unui organ de celelalte organe dintr-un aparat electric. – Din fr. blindage.
blindat, BLINDÁT, -Ă, blindati, -te, adj. Prevazut cu un blindaj. ♦ (Substantivat, n.) Vehicul de lupta prevazut cu un blindaj (1). ♦ (Despre unitati militare) Care dispune de mijloace de lupta prevazute cu blindaje (1). – V. blinda.
bloca, BLOCÁ, blochez, vb. I. Tranz. 1. A izola un oras, un port sau un stat prin blocada. 2. A închide o artera de circulatie; a împiedica circulatia vehiculelor sau a persoanelor. 3. Tranz. si refl. A nu mai functiona sau a face sa nu mai functioneze (fixându-se sau imobilizându-se) într-o pozitie data. 4. A interzice în mod legal folosirea unor produse, a unor fonduri etc. 5. (Sport) A efectua un blocaj (2). – Din fr. bloquer.
blocaj, BLOCÁJ, blocaje, s.n. 1. (Rar) Blocare, blocada. 2. Tactica de oprire a unei actiuni adverse sau de aparare strânsa în unele întreceri sportive. 3. (Tehn.) Fundatie din piatra, bolovani de râu etc., la unele sosele si la cai ferate. ♦ Dig rudimentar format prin îngramadirea de pietre, bolovani, caramizi etc. – Din fr. blocage.
blocstart, BLOC-START, bloc-starturi, s.n. (Sport) Dispozitiv care serveste alergatorilor pentru luarea startului în cursele de viteza. – Din engl. starting-block.
bluza, BLUZÁ, pers.3 bluzeaza, vb. I. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni bluzat. – Din bluzat (derivat regresiv).
boa, BÓA s.m. invar. 1. Sarpe tropical, carnivor si neveninos, lung de câtiva metri, care-si ucide prada înainte de a o înghiti încolacindu-se în jurul ei si sufocând-o (Boa constrictor). 2. Fâsie lunga de blana sau de pene, purtata altadata de femei în jurul gâtului. – Din fr., lat. boa.
boală, BOÁLĂ, boli, s.f. 1. (La om si la animale) Modificare organica sau functionala a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afecteaza organismul; maladie, afectiune, betesug. ♢ Boala somnului = boala infectioasa grava transmisibila prin întepatura mustei tete. Boala papagalilor = psitacoza. ♢ (Pop.) Boala copiilor = epilepsie. Boala lunga (sau mare) = febra tifoida. Boala seaca = tuberculoza pulmonara. Boala de zahar = diabet. ♢ Expr. A baga pe cineva în (toate) boale(le) = a supara, a irita, a enerva pe cineva, a face pe cineva sa sufere din punct de vedere moral, a-l face sa se simta prost. ♦ (La plante, la vin etc.) Modificare organica, patologica sau biochimica. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, lenese, naravase. 3, (Fam.) Capriciu, pasiune pentru ceva (sau cineva). ♢ Expr. A avea boala pe cineva = a avea ciuda, necaz, pica, invidie pe cineva. [Pl. si: boale] – Din sl. bolĩ.
boarfă, BOÁRFĂ, boarfe, s.f. (Fam.) Îmbracaminte veche, uzata, zdrentuita. ♦ P. ext. (Mai ales la pl.) Obiecte de uz personal, cu deosebire lenjeria, îmbracamintea si încaltamintea. ♦ Epitet dat unei femei usoare. – Et. nec.
boarţă, BOÁRŢĂ, boarte, s.f. Peste de apa dulce, lung de câtiva centimetri, care îsi depune icrele între valvele unor moluste (Rhodeus sericeus). – Et. nec.
bob, BOB2, boburi, s.n. Sanie cu un rând suplimentar de talpici în fata, care, dirijate (cu ajutorul unui volan sau în alt mod), servesc la cotit. ♦ Sportul practicat cu acest fel de sanie; bobslei. – Din engl., fr. bob[sleigh].
bobină, BOBÍNĂ, bobine, s.f. Mosor de diverse forme, pe care se înfasoara ata, sârma, cablu electric etc.; p. ext. mosorul împreuna cu spirele înfasurate pe el. ♦ Spec. Ansamblu de spire format prin înfasurarea în serie a unuia sau a mai multor conductoare electrice. – Din fr. bobine.
bobornic, BOBÓRNIC, bobornici, s.m. Planta erbacee cu tulpina înalta, groasa, cu frunze carnoase si cu flori albastre (Veronica beccabunga). – Et. nec.
boccea, BOCCEÁ, boccele, s.f. 1. Pachet cu diverse obiecte casnice marunte puse într-o pânza, ale carei capete se leaga crucis; boccealâc. 2. (Înv. si reg.) Sal mare pe care îl purtau femeile pe spate. – Din tc. bohça.
bocet, BÓCET, bocete, s.n. 1. Plâns zbuciumat, însotit de vaiete, strigate, tânguiri; jalet, vaiet. 2. Lamentatie improvizata, de obicei versificata si cântata pe o anumita melodie, care face parte din ritualul înmormântarilor (la tara); cântare de mort. – Boci + suf. -et.
bodicec, BÓDICEC, bodicecuri, s.n. Atac reglementar cu umarul, cu pieptul sau cu soldul asupra adversarului aflat în miscare, la jocul de hochei. – Din engl. bodycheck.
mixt, MIXT, -Ă I. adj. compus din elemente eterogene; ames-tecat. o scoala (sau clasa) ~a = scoala (clasa) frecventata de elevi de ambele sexe; cor ~ = cor format din voci barbatesti si femeiesti; (mat.) numar ~ = numar format din numere întregi si din fractii. II. s. f. pl. produse miniere naturale din minerale diferite, concrescute. ♢ produse intermediare continând atât materiale utile, cât si sterile. (< fr. mixte, lat. mixtus)
boem, BOÉM2, -Ă, boemi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Artist care duce o viata dezordonata, neconforma convenientelor sociale. 2. Adj. Care corespunde firii sau felului de viata caracteristic boemilor2 (1). 3. S.f. Mediu în care traiesc boemii2 (1); viata dusa de boemi2 (plina de privatiuni, dezordonata). – Din fr. bohème.
bogătaş, BOGĂTÁS, -Ă, bogatasi, -e, s.m. si f. Persoana care dispune de multe si mari mijloace materiale, care are avere mare. – Bogat + suf. -as.
boghiu, BOGHÍU, boghiuri, s.n. Cuplu de patru roti pe care este articulat sasiul locomotivelor si al vagoanelor de cale ferata si care le permite luarea curbelor. – Dupa fr. bogie, boggie.
boier, BOIÉR, boieri, s.m. 1. Mare stapân de pamânt (care detinea, uneori, si o functie înalta în stat); persoana din aristocratia feudala; nobil; p. ext. stapân. ♦ (Fam.) Persoana cu atitudini, obiceiuri sau pretentii de aristocrat. 2. (Înv.) Titlu de politete (echivalând cu "domnule"), adresat persoanelor înstarite, celor cu functii administrative etc. – Din sl. boljarinŭ (pl. boljare).
boieri, BOIERÍ, boieresc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv.) A conferi cuiva titlul de boier, a da cuiva o boierie. 2. Refl. (Fam.) A trai, a se comporta ca un boier, a avea pretentii de boier. – Din boier.
mixosarcom, MIXOSARCÓM s. n. mixom malignizat, în care celulele tumorale prezinta frecvente monstruozitati; mixoblastom. (< fr. myxosarcome)
boiştean, BOISTEÁN, boisteni, s.m. Peste de 8-12 cm cu spinarea si partile laterale de culoare verde-închis, cu pete si puncte întunecate, alb pe burta, care traieste în apele din zona de munte si de coline (Phoxinus phoxinus). [Pr.: bo-is-] – Boiste + suf. -ean.
bolard, BOLÁRD, bolarzi, s.m. Stâlp scurt de metal sau de beton fixat pe chei, de care se leaga parâmele de acostare ale navelor. – Din fr. bollard.
mixomicete, MIXOMICÉTE s. f. pl. clasa de ciuperci inferioare, mase gelatinoase, care se hranesc cu vegetale în descompunere. (< fr. myxomycètes)
bolid, BOLÍD, bolizi, s.m. Meteorit de dimensiuni relativ mari, care cade pe Pamânt cu viteza mare; stea cazatoare foarte stralucitoare. ♦ Fig. Vehicul, automobil de mare viteza. – Din fr. bolide.
bolnăvi, BOLNĂVÍ, bolnavesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A se îmbolnavi. – Din bolnav.
bolnăvicios, BOLNĂVICIÓS, -OÁSĂ, bolnaviciosi, -oase, adj. 1. Care se îmbolnaveste usor; gubav. ♦ (Ca) de bolnav. 2. Fig. Care este atras irezistibil spre viciu, spre lucruri anormale sau exagerate. – Bolnav + suf. -icios.
bolniţă, BÓLNIŢĂ, bolnite, s.f. (Înv.) Spital (pe lânga o manastire sau un asezamânt de binefacere). ♦ Loc unde se izolau si se îngrijeau vitele bolnave. – Din sl. bolĩnica.
boltă, BÓLTĂ, bolti, s.f. 1. Zidarie sau constructie cu partea superioara arcuita în forma de semicerc sau numai bombata în sus. ♦ Încapere, gang sau galerie subterana cu tavanul arcuit. ♦ Constructie de lemn sau de vergele de fier în forma de arc, care serveste de sprijin plantelor agatatoare. ♦ Fig. Arc de verdeata format de ramurile unite ale copacilor. ♦ (În sintagma) Bolta cereasca sau bolta cerului = cer2 (1). 2. (În sintagmele) Bolta craniana = partea superioara a cutiei craniene. Bolta palatina = palat1, cerul-gurii. 3. (Reg.) Pravalie, dugheana. [Var.: (reg.) boálta s.f.] – Din scr. bolta, magh. bolt.
bomba, BOMBÁ, bombez, vb. I. Tranz. si refl. A da sau a lua o forma arcuita convexa. – Din fr. bomber.
bombaj, BOMBÁJ, bombaje, s.n. 1. Deformare a unei placi constând în convexitatea uneia dintre fete. 2. Deformare a capacelor de tabla la unele cutii sau borcane de conserve cu continut alterat. – Bomba + suf. -aj.
bombastic, BOMBÁSTIC, -Ă, bombastici, -ce, adj. (Despre vorbe, stil etc.; adesea adverbial) Umflat, emfatic, pretentios. – Din germ. bombastisch.
bombat, BOMBÁT, -Ă, bombati, -te, adj. De forma convexa; boltit. – V. bomba.
bonetă, BONÉTĂ, bonete, s.f. 1. Acoperamânt de cap confectionat din pânza sau din stofa, fara boruri sau cozoroc, purtat de femei, de copii, de bucatari, medici, laboranti, militari etc. 2. (În sintagma) Boneta frigiana = un fel de caciulita de lâna cu vârful îndoit înainte, devenita în timpul Revolutiei Franceze (1789-1794) simbol al libertatii. – Din fr. bonnet.
bongoase, BONGOÁSE s.f. pl. (Reg.) Istorioare, povesti hazlii. – Et. nec.
bonitare, BONITÁRE, bonitari, s.f. Determinare a calitatii; apreciere pe baza unor criterii stabilite; clasificare dupa calitate. ♦ Apreciere complexa a unui animal în vederea selectiei. – Cf. b o n i t a t e.
bonitate, BONITÁTE, bonitati, s.f. 1. Capacitate de plata si de credit; solvabilitate, solventa. 2. Capacitate a unei ape, a unui teren etc. de a fi bine exploatate. – Din germ. Bonität.
borcan, BORCÁN, borcane, s.n. Vas (cilindric) de sticla, folosit pentru pastrarea conservelor, a preparatelor farmaceutice etc. – Din bg. burkan.
bord, BORD, borduri, s.n. Marginea din stânga sau cea din dreapta a puntii unei ambarcatii (mari). ♢ Jurnal de bord = registru în care se înregistreaza toate evenimentele importante petrecute în cursul calatoriei unei ambarcatii sau a unui avion. ♢ Loc. adv. Pe (sau la) bord = în ambarcatie; p. anal. în avion. ♢ Expr. A arunca peste bord = a renunta la ceva ca nefiind de folos. – Din fr. bord.
bordaj, BORDÁJ, bordaje, s.n. Învelis exterior, metalic sau lemnos, al scheletului unei ambarcatii. – Din fr. bordage.
mitridatiza, MITRIDATIZÁ vb. tr. a obisnui organismul cu otravuri prin ingerarea lor în cantitati progresive. (< fr. mithridatiser)
boss, BOSS s.m. Supraveghetor peste muncitorii dintr-o întreprindere în S.U.A.; p. ext. (fam.) sef. – Cuv. engl.
mitridatism, MITRIDATÍSM s. n. imunitate la otravuri, prin deprinderea organismului cu doze progresive. (< fr. mithridatisme, engl. mithridatism)
bostan, BOSTÁN, bostani, s.m. (Reg.) 1. Dovleac. ♦ Fig. (Ir.) Cap (al omului). 2. Pepene verde. – Din tc., scr. bostan.
bostangiu, BOSTANGÍU, bostangii, s.m. Soldat din garda sultanului care avea grija si de gradinile seraiului. – Din tc. bostancı.
boşar, BOSÁR, bosari, s.m. Pepene cu coaja verde si miezul galben. – Et. nec.
bot, BOT, boturi, s.n. 1. Partea anterioara a capului unor mamifere, cuprinzând gura (si nasul). ♢ Expr. A bea la botul calului = a bea înca un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeala. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tacere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se sterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit sa renunte (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neasteptate, fata în fata. (Fam.) A-si baga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, si unde trebuie, si unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trai în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supara, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascutita sau lunguiata a unui obiect; vârf; partea din fata a unui vehicul cu tractiune mecanica. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.
botă, BÓTĂ1, bote, s.f. 1. Vas din doage de lemn înalt ca o cofa si înfundat la amândoua capetele, cu o mica deschidere pe capacul de deasupra, care serveste pentru transportarea apei sau pentru pastrarea bauturilor alcoolice. 2. (Reg.) Donita. – Et. nec.
botez, BOTÉZ, botezuri, s.n. 1. Ritual crestin de primire a cuiva printre credinciosii bisericii, însotit de atribuirea unui prenume; p. ext. petrecere care are loc cu acest prilej; cumetrie. ♢ Expr. (Mil.) Botezul focului = prima participare activa la o lupta. 2. Apa folosita pentru savârsirea botezului (1). 3. Stropire cu agheasma a credinciosilor si a caselor lor de catre preot, cu prilejul unor slujbe sau sarbatori bisericesti. 4. (Mar.) Ceremonial de lansare la apa a unei nave noi. – Din boteza (derivat regresiv).
mitral, MITRÁL, -Ă adj. 1. în forma de mitra. 2. referitor la valvulele orificiului auriculo-ventricular stâng al inimii. (< fr. mitral)
boteza, BOTEZÁ, botez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) supune botezului (1). 2. Tranz. A stropi cu agheasma pe credinciosi si casele lor. ♦ Fig. (Fam.) A uda, a stropi. ♢ Expr. (Fam.) A boteza laptele (sau vinul, rachiul etc.) = a adauga apa în lapte (sau în vin etc.). 3. Tranz. A avea calitatea de nas sau de nasa la botezul (1) cuiva. 4. Tranz. A pune cuiva sau la ceva un nume (de batjocura); a supranumi; a porecli. – Lat. batizare (= baptizare).
botezat, BOTEZÁT, -Ă, botezati, -te, adj. 1. Care a primit botezul (1), devenind crestin. 2. (Fam.; despre lapte, bauturi etc.) Falsificat, subtiat, înmultit cu apa. – V. boteza.
botriocefal, BOTRIOCEFÁL, botriocefali, s.m. Vierme intestinal din clasa cestodelor în forma de panglica, având o lungime de 8-12 m si prevazut cu doua botridii, care traieste parazit în intestinul subtire al omului si al unor animale care au mâncat peste infectat cu larvele acestui parazit (Diphyllobothrium latum). [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothriocéphale.
botriocefaloză, BOTRIOCEFALÓZĂ, botriocefaloze, s.f. Boala provocata prin consumul carnii de peste infestate de botriocefal, caracterizata prin anemie si tulburari digestive. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothryocéphalose.
boţ, BOŢ2, boturi, s.n. Bucata de parâma sau de lant care serveste la manevrarea lanturilor unei ancore. – Din rus. bot.
boţman, BÓŢMAN, botmani, s.m. Sef de echipaj pe o nava; cel mai mare în grad dintre marinarii de la bordul unei nave de comert; nostrom. – Din rus. botman.
bou, BOU, boi, s.m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tractiune si mai ales pentru carne (Bos taurus). ♢ Bou sur = bour. ♢ Expr. A nu-i fi (cuiva) toti boii acasa = a fi rau dispus. S-a dus bou si s-a întors vaca, se spune despre cineva care n-a reusit sa învete nimic, care nu s-a lamurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui barbat. 2. Compuse: bou-de-mare = peste marin mic, de culoare cafenie sau cenusie-închis, cu capul gros si lataret si cu ochii asezati în partea superioara a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-balta = a) nume dat la doua specii de broasca, una având pe pântece pete rosii (Bombinator igneus), iar cealalta pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-balta; b) pasare de balta cu ciocul lung si ascutit, galbena-verziue pe spate, cu capul negru si cu gâtul alb; buhai-de-balta (Botaurus stellaris); c) (si în forma bou-de-apa) gândac mare de apa de culoare neagra, cu picioarele acoperite de peri desi si lungi si adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufnita; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) radasca; b) (si în forma boul-popii) buburuza. – Lat. bovus (= bos, bovis).
bour, BÓUR, bouri, s.m. 1. Taur salbatic, care traia odinioara si în tara noastra, socotit stramosul direct al vitelor mari cornute; bou sur (Bos primigenius). 2. Vechea stema a Moldovei, închipuind un cap de bour (1). 3. (Înv.) Fier (înrosit) cu care se însemnau raufacatorii, vitele, pietrele de hotar etc. – Lat. bubalus.
bourree, BOURRÉE s.n. 1. Vechi dans popular francez, cu ritm vioi; melodie dupa care se danseaza. 2. Un fel de fagot. [Pr.: buré] – Cuv. fr.
box, BOX1 s.n. 1. Sport în care doi adversari lupta între ei, pe ring, dupa anumite reguli, cu pumnii îmbracati în manusi speciale; pugilistica, pugilism, pugilat. 2. Arma alba, alcatuita dintr-o placa de metal cu gauri pentru degete si cu o creasta de sinuozitati, cu care se ataca tinând pumnul strâns. – Din fr. boxe.
box, BOX2 s.n. Piele de bovine prelucrata, din care se confectioneaza fete de încaltaminte si diverse obiecte de marochinarie. – Din fr. box[-calf].
boxă, BÓXĂ, boxe, s.f. 1. Despartitura, compartiment de dimensiuni reduse, în interiorul unui local, al unei încaperi, al unei case (pentru acuzati la tribunal, pentru o masa separata la restaurant etc.). ♦ Despartitura într-un grajd, facuta pentru un singur animal. ♦ Compartiment amenajat la malul unei ape, care serveste la parcarea ambarcatiilor cu motor. ♦ Lada care serveste la încarcarea si la descarcarea animalelor (de) pe o nava. 2. (Fam.) Incinta acustica. – Din fr. box.
bozafer, BOZAFÉR, -Ă, bozaferi, -e, adj. (Turcism înv.) Cenusiu. – Din tc. bozaver.
bractee, BRACTÉE, bractee, s.f. Frunzisoara erbacee sau membranoasa, verde sau divers colorata, care se afla la baza florilor. – Din fr. bractée, lat. bractea.
brad, BRAD, brazi, s.m. 1. Arbore din familia pinaceelor care creste în zona muntoasa, înalt pâna la 50 m, cu tulpina dreapta, cu frunzele în forma de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile si semintele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ♢ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupar cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-rosu = molid. ♢ (În sintagma) Apa de brad = a) amestec de apa si ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încaperilor sau a apei de baie; b) bautura alcoolica aromata cu esenta din seminte de ienupar. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) taiat si împodobit cu globuri, jucarii, bomboane etc. cu prilejul Craciunului sau al Anului Nou; pom de Craciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul si portile mirilor la nunti. 2. (Art.) Numele unei hore care se joaca, în ajunul nuntii, la casa miresei; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Cf. alb. • b r a d h,  b r e d h.
brahicefal, BRAHICEFÁL, -Ă, brahicefali, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. Craniu cu diametrele longitudinal si transversal aproape egale. 2. Adj., s.m. si f. (Persoana) care are un craniu brahicefal (1). – Din fr. brachycéphale.
brahiopod, BRAHIOPÓD, brahiopode, s.n. (La pl.) Clasa de nervertebrate marine cu cochilie bivalva si cu doua brate pe laturile gurii (Brachiopoda); (si la sg.) animal din aceasta clasa. [Pr.: -hi-o-] – Din fr. brachyopode.
brahmanism, BRAHMANÍSM s.n. Religie antica indiana întemeiata pe Vede, al carei zeu suprem era Brahma. – Din fr. brahmanisme.
branhiopod, BRANHIOPÓD, branhiopode, s.n. (La pl.) Ordin de crustacee de apa dulce, cu corpul segmentat si cu apendice toracice prevazute cu o excrescenta, care serveste la respiratie (Branchiopoda); (si la sg.) animal din acest ordin. [Pr.: -hi-o-] – Din fr. branchiopodes.
branşament, BRANSAMÉNT, bransamente, s.n. Legatura între o conducta principala a unei retele de distributie (de energie electrica, de apa, de gaze etc.) si una secundara, care serveste la alimentarea unui consumator. – Din fr. branchement.
bras, BRAS s.n. Stil de înot, în care înotatorul, în pozitie ventrala, executa simultan cu mâinile si cu picioarele miscari largi, simetrice, sub nivelul apei. – Din fr. brasse.
braserie, BRASERÍE, braserii, s.f. Local în care se servesc preparate culinare, specialitati de patiserie si de cofetarie, bauturi alcoolice (fine) si racoritoare, cafea etc. ♦ Berarie. – Din fr. brasserie.
braşoavă, BRASOÁVĂ, brasoave, s.f. (Fam.) Minciuna, palavra. – Din n. pr. Brasov.
braşovean, BRASOVEÁN, -Ă, brasoveni, -e, adj., s.m. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Brasov. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Brasov. 3. S.m. (Înv.) Negustor care vindea marfuri de Brasov. – Brasov (n. pr.) + suf. -ean.
braşoveancă, BRASOVEÁNCĂ, brasovence, s.f. 1. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Brasov. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Brasov. 2. Lada de zestre. 3. Caruta sau trasura mare cu coviltir. – Brasovean + suf. -ca.
braşovenie, BRASOVENÍE, brasovenii, s.f. (Înv.) Marfa de Brasov; pravalie unde se vindea astfel de marfa. – Brasovean + suf. -ie.
braţ, BRAŢ, brate, s.n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot si umar; partea de la umar pâna la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ♢ Loc. adv. În brate = cu bratele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Brat) la brat (sau de brat) = cu bratul trecut pe sub bratul altuia. ♢ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) bratul = a trece bratul sub bratul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) brat = a sprijini pe cineva, ducându-l de brat. (A primi sau a astepta etc. pe cineva) cu bratele deschise = (a primi sau a astepta etc. pe cineva) cu mare placere. A lua (pe cineva sau ceva) în brate = a apara, a sustine, a lauda (pe cineva sau ceva). A fi bratul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în bratele cuiva = a ajunge (sau a lasa pe cineva) la discretia cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde si duce în brate (1). Un brat de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brate de munca = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamana cu bratul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capat cu sistemul respectiv si care serveste la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei miscari. 5. Parâma legata la capatul unei vergi si care serveste la manevrarea laterala a acesteia. 6. Distanta de la un punct fix la linia de actiune a unei forte. 7. Ramificatie a cursului principal al unei ape curgatoare. ♢ Brat mort = ramificatie parasita a unei ape, alimentata numai la revarsari. – Lat. brachium.
brav, BRAV, -Ă, bravi, -e, adj., s.m. 1. Adj. Viteaz, curajos, îndraznet. 2. S.m. (Rar) Asasin, tâlhar (aflat de obicei în slujba unui potentat) care teroriza si omora pentru bani; spadasin platit. – Din fr. brave, it. bravo.
brava, BRAVÁ1, bravez, vb. I. Tranz. A înfrunta barbateste, vitejeste (o primejdie). ♦ A se expune în mod inutil unei primejdii. – Din fr. braver.
bravadă, BRAVÁDĂ, bravade, s.f. Actiune sau vorba prin care bravezi pe cineva sau ceva; cutezanta, sfidare. – Din fr. bravade.
brazdă, BRÁZDĂ, brazde, s.f. 1. Fâsie îngusta de pamânt, taiata si rasturnata cu plugul; urma ramasa în pamânt dupa plug; brazdatura. ♢ Loc. adj. Din (sau de) brazda = (despre vite de jug) din dreapta. ♢ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazda = a îndrepta pe cineva; a-l face sa se acomodeze. A se da pe brazda = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situatie, a se acomoda. 2. Bucata de pamânt înierbata, de forma paralelipipedica, desprinsa de pe terenurile acoperite cu iarba, care serveste la ornarea parcurilor, la protejarea taluzurilor etc. ♢ Brazda de udare = element provizoriu al sistemului de irigatie, prin care apa este adusa la radacina plantelor. 3. Rând de iarba, de grâu etc. cosit; polog1. 4. Strat de legume sau de flori; razor1. 5. Urma, dâra, pârtie. ♦ Crestatura. 6. Fig. Zbârcitura, cuta a fetei; rid. – Din sl. brazda.
miting, MÍTING s. n. întrunire publica pentru discutarea unor importante evenimente politice. ♢ manifestatie sportiva de masa. (< engl., fr. meeting)
brăcinar, BRĂCINÁR, bracinare, s.n. 1. Siret, sfoara sau curea cu care se strâng în jurul mijlocului izmenele, itarii etc.; brânet. 2. Vergea de otel care leaga coarnele plugului, pentru a le întari. – Bracina (reg. "cingatoare" < lat.) + suf. -ar.
brăcuit, BRĂCUÍT, -Ă, bracuiti, -te, adj. (Reg.) Care a devenit brac2; din care au ramas bracurile2. – V. bracui.
brănui, BRĂNUÍ, branuiesc, vb. IV. Tranz. A impregna cu grasimi topite pieile tabacite, pentru a le face mai elastice, mai suple, mai rezistente si impermeabile în vederea utilizarii lor în scopuri tehnice. – Et. nec.
brăţară, BRĂŢÁRĂ, bratari, s.f. 1. Podoaba în forma de veriga, facuta din metal pretios sau din alt material si purtata de femei la încheietura mâinii sau pe brat; bratea. 2. Manseta brodata la mânecile camasilor taranesti. 3. (Tehn.) Piesa de metal alcatuita din una sau mai multe bucati, care se strânge în jurul altor piese pentru a le asambla. ♦ Cerc de metal care serveste la fixarea pe zid a tuburilor, a burlanelor sau a cablurilor. 4. (Arhit.) Inel de metal care strânge o coloana; ornament iesit în relief cu asemenea forma. – Lat. brachiale.
brâncă, BRẤNCĂ1 s.f. 1. Boala contagioasa, specifica porcilor, caracterizata prin lipsa poftei de mâncare si aparitia unor pete violacee. 2. (Pop.) Erizipel. 3. Planta erbacee fara frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în forma de spic, folosita în medicina veterinara (Salicornia herbacea) ♢ Compuse: brânca-porcului = a) planta erbacee cu tulpina si frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia scopolii); b) cinstet; brânca-ursului = a) crucea-pamântului; b) bradisor (2). 4. Ciuperca cu palaria întinsa si rasfrânta, prevazuta cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.
brânduşă, BRÂNDÚSĂ, brânduse, s.f. 1. Planta erbacee cu flori violete în forma de pâlnie, care înfloreste primavara timpuriu (Crocus heuffelianus). 2. (În sintagma) Brândusa galbena = planta erbacee perena cu florile galbene-aurii, ocrotita de lege (Crocus moesiacus). 3. Planta veninoasa din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite si cu flori rosietice sau liliachii, care înfloreste toamna si care este folosita în medicina (Colchicum autumnale); floarea-brumei. – Cf. bg. b r e n d u š k a, scr. b r n d u š a.
mit, MIT s. n. 1. povestire fabuloasa, cu caracter sacru, prima treapta a cunoasterii, care expune diversele credinte ale popoarelor despre originea universului si fenomenelor naturale sau sociale, despre zei si eroi legendari, explica diversele sentimente fundamentale etc. 2. (fig.) nascocire, poveste, basm. (< fr. mythe, lat. mythus, gr. mythos)
brec, BREC2, brecuri, s.n. 1. Comanda data de catre arbitrul unui meci de box atunci când loviturile nu sunt regulamentare si la care boxerii sunt obligati sa faca câte un pas înapoi pentru a se distanta unul de altul. 2. Punct obtinut de un jucator de tenis împotriva adversarului sau atunci când acesta are serviciul. – Din engl. break.
brei, BREI s.m. (Bot.) 1. Mica planta erbacee cu frunze opuse, flori verzui si fructul capsula, raspândita în padurile umbroase (Mercurialis perennis). 2. Trepadatoare. – Din bg. brei.
breton, BRETÓN2, -Ă, bretoni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a peninsulei Bretagne (Franta), descendenta a vechilor celti. 2. Adj. Care apartine bretonilor2 (1), privitor la bretoni2. 3. S.f. Limba celtica vorbita de bretoni2 (1). – Din fr. breton.
brevă, BRÉVĂ, breve, s.f. Scrisoare papala, mai putin solemna decât bula. – Din it. brève.
brevet, BREVÉT, brevete, s.n. Document oficial acordat de o autoritate (de stat) prin care se confera unei persoane o distinctie, o calitate în virtutea careia are anumite drepturi speciale. ♢ Brevet de inventie = document pe care organul de stat competent îl elibereaza inventatorului sau persoanei careia acesta i-a transmis drepturile sale si prin care se recunoaste dreptul acestora de a exploata exclusiv inventia un anumit timp; patenta. – Din fr. brevet.
breveta, BREVETÁ, brevetez, vb. I. Tranz. A recunoaste o inventie printr-un brevet; a patenta. – Din fr. breveter.
brevetare, BREVETÁRE, brevetari, s.f. Faptul de a breveta. – V. breveta.
brevetat, BREVETÁT, -Ă, brevetati, -te, adj. (Despre inventii) care a fost recunoscut printr-un brevet; patentat (1). – V. breveta.
brevilocvent, BREVILOCVÉNT, adj. (Livr.) Scurt în expunere. – Din it. breviloquente.
brevilocvenţă, BREVILOCVÉNŢĂ s.f. (Livr.) Însusirea de a fi brevilocvent. – Din it. breviloquenza.
briantină, BRIANTÍNĂ s.f. Produs cosmetic gras, lichid sau de consistenta unei paste, care serveste pentru a da stralucire parului. [Pr.: bri-an-] – Var.: briliantína s.f.] – Din fr. brillantine.
mişcare, MISCÁRE s. f. 1. actiune, curent care grupeaza un numar mare de oameni în jurul unei activitati de interes general, al unei idei sau al unei conceptii. 2. actiune organizata de masa, care tinde sa realizeze un scop social-politic. 3. (muz.) grad de accelerare sau de încetinire a unei masuri; tempo. ♢ parte a unei lucrari muzicale ciclice, de mari dimensiuni (simfonie, sonata). (dupa fr. mouvement, rus. dvijenie)
bricabrac, BRICABRÁC, bricabracuri, s.n. (Frantuzism) Magazin de vechituri; vechituri, lucruri fara valoare, uzate si demodate. – Din fr. bric-à-brac.
bricheta, BRICHETÁ, brichetez, vb. I. Tranz. A face brichete2 prin aglomerarea sau presarea materialelor marunte sau pulverulente. – Din fr. briqueter.
brichetă, BRICHÉTĂ2, brichete, s.f. 1. Produs obtinut prin brichetarea materialului marunt sau pulverulent, în forme geometrice regulate (paralelipipedice, ovoidale etc.), în vederea transportului, a folosirii sau a prelucrarii lui ulterioare. 2. (În sintagma) Bricheta furajera = furaj combinat, în stare presata, folosit pentru hrana cabalinelor, bovinelor si ovinelor. – Din fr. briquette.
brigadă, BRIGÁDĂ, brigazi, s.f. 1. Mare unitate militara, formata dintr-un numar variabil de regimente, batalioane si divizioane. 2. Formatie (stabila) de lucru, compusa din muncitori organizati adesea pe echipe si pe schimburi sau pe faze de operatie, în vederea îndeplinirii unei sarcini de productie. 3. (În sintagma) Brigada silvica = subunitate silvica formata din unul sau din mai multe cantoane, si condusa de un brigadier silvic. 4. (Iesit din uz; în sintagma) Brigada artistica = colectiv în cadrul miscarii artistice de amatori, care prezenta programe artistice (scurte) inspirate din viata colectivului din care facea parte. – Din fr. brigade, rus. brigada.
brigantină, BRIGANTÍNĂ, brigantine, s.f. Nava cu pânze de dimensiuni mici, cu doua catarge. ♦ Pânza de corabie de forma trapezoidala, fixata de catargul acestei nave. – Din fr. brigantin(e).
briozoar, BRIOZOÁR, briozoare, s.n. (La pl.) Clasa de nevertebrate mici, marine sau de apa dulce, care traiesc fixate pe fundul apei sau pe obiecte din apa, alcatuind colonii cu aspect de muschi (Bryozoa); (si la sg.) animal din aceasta clasa [Pr.: bri-o-zo-ar] – Din fr. bryozoaires.
brizant, BRIZÁNT, -Ă, brizanti, -te, adj., s.m. pl. 1. Adj. (Despre explozive) A carui combustie este atât de rapida, încât suflul gazelor produse poate distruge corpurile înconjuratoare; (despre bombe) care contine un astfel de exploziv. 2. S.m. pl. Valuri care se sparg producând spuma si care semnaleaza adâncimea redusa a apei sau prezenta unui banc de nisip ori de pietris. – Din fr. brisant.
brizbiz, BRIZBÍZ, brizbize, s.n. Perdeluta (transparenta) care acopera numai partea de jos a ferestrei. ♦ (La pl.) Volanase, panglicute, dantele si alte artificii vestimentare femeiesti. [Pl. si: brizbizuri] – Din fr. brise-bise.
broască, BROÁSCĂ, broaste, s.f. I. Nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fara coada, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sarit, cu gura larga si ochii bulbucati. ♢ Expr. Ochi de broasca = ochi bulbucati. ♢ Compus: broasca-testoasa = nume dat mai multor specii de reptile cu corpul închis într-o carapace osoasa, dintre care unele traiesc pe uscat (Testudo graeca si hermanni), iar altele în apa (Emys orbicularis). II. 1. Compus: broasca-apei = planta erbacee acvatica cu frunze lucioase, cufundate în apa, si cu flori verzui (Potamogeton lucens). 2. Planta arborescenta exotica cu flori mari, galbene si cu frunze groase, cultivata ca planta de ornament (Opuntia ficus indica). III. Mecanism montat la o usa, la un sertar etc., pentru a le încuia cu ajutorul unei chei. – Lat. •brosca.
broatec, BROÁTEC, broateci, s.m. Animal amfibiu înrudit cu broasca, de culoare verde, cu pernite vâscoase la vârfurile degetelor; buratic, brotac, brotan (Hyla arborea). – Lat. brotachus.
misticism, MISTICÍSM s. n. conceptie ideologico-idealista asupra lumii, la baza careia sta credinta în existenta unor forte supranaturale cu care omul ar putea comunica prin revelatie, intuitie, extaz; mistica. (< fr. mysticisme)
broda, BRODÁ, brodez, vb. I. Tranz. A coase o broderie pe un material textil. ♦ Fig. A dezvolta o întâmplare, o povestire, adaugând detalii imaginare; a nascoci. – Din fr. broder.
bronhoree, BRONHORÉE s.f. Secretie si expectoratie abundente, frecvente în astmul bronsic, în bronsita cronica si în alte afectiuni respiratorii. – Din fr. bronchorrhée.
bronhoscop, BRONHOSCÓP, bronhoscoape, s.n. Instrument medical care serveste la efectuarea unei bronhoscopii. – Din fr. bronchoscope.
bronhotomie, BRONHOTOMÍE, bronhotomii, s.f. Interventie chirurgicala care consta în taierea unei bronhii. – Din fr. bronchotomie.
bronza, BRONZÁ, bronzez, vb. I. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz. 2. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni aramiu, negru la piele, datorita soarelui; a (se) înnegri, a (se) pârli. – Din fr. bronzer.
broscariţă, BROSCÁRIŢĂ, broscarite, s.f. Denumire data mai multor specii de plante erbacee acvatice cu flori hermafrodite, albe-verzui, dispuse în spice; notatoare (Potamogeton). – Broasca + suf. -arita.
broscăriţă, BROSCĂRÍŢĂ, broscarite, s.f. Planta erbacee acvatica cu flori verzui; iarba sarpelui, limba-apei (Triglochin palustris). – Broasca + suf. -arita.
browning, BROWNING, browninguri, s.n. Revolver cu încarcator automat. [Pr.: bráuning] – Cuv. engl.
brum, BRUM s.n. Perturbatie care poate sa apara într-un sistem de transmisie audio, manifestându-se ca un zgomot de frecventa joasa, suprapus semnalului util. – Din germ. Brummen.
brusc, BRUSC, -Ă, brusti, -e, adj. (Adesea adverbial) Care se produce, se petrece pe neasteptate, subit, dintr-o data. – Din fr. brusque.
brusca, BRUSCÁ, bruschez, vb. I. Tranz. 1. A trata pe cineva cu asprime, fara menajamente; a repezi; a bruftui. ♦ A se purta violent cu cineva. 2. A grabi, a forta desfasurarea unui proces, a unui eveniment. – Din fr. brusquer.
brut, BRUT, -Ă, bruti, -te, adj. 1. Care se gaseste în stare naturala, înca neprelucrat; care nu a fost înca transformat în produs finit. 2. (Despre greutatea marfurilor) Care este socotit împreuna cu ambalajul, vasul etc. în care se afla, din care nu s-a scazut daraua; (despre un venit) care a fost socotit împreuna cu cheltuielile, impozitele etc. aferente. – Din lat. brutus, fr. brut.
bruto, BRÚTO adv. În total, fara a scadea daraua (dintr-o greutate), cheltuielile, impozitele etc. (dintr-un venit). – Din germ. Brutto, it. brutto.
buberic, BUBERÍC, buberici, s.m. Planta erbacee cu rizom noduros, cu frunze dintate si cu flori brune sau verzi-maslinii (Scrophularia nodosa). – Cf. bg. b u b r e k "rinichi".
bubon, BUBÓN, buboane, s.n. Inflamare a ganglionilor limfatici din regiunea inghinala, axilara etc., caracteristica ciumei, scarlatinei, bolilor venerice. – Din fr. bubon.
misoneism, MISONEÍSM s. n. aversiune, sentiment de neîncredere fata de tot ceea ce este nou sau în schimbare. (< fr. misonéisme)
bucătărie, BUCĂTĂRÍE, bucatarii, s.f. 1. Camera (sau cladire) în care se gateste mâncarea; cuhnie; p. ext. totalitatea obiectelor, a mijloacelor care servesc la gatirea mâncarii. ♢ Bucatarie de campanie = vehicul prevazut cu aparatura necesara prepararii hranei calde pentru trupele aflate în deplasare. ♦ Fig. (Fam.) Totalitatea accesoriilor sau actiunilor care servesc la sustinerea unei demonstratii, la efectuarea unei lucrari dupa ce s-a stabilit ideea de baza. 2. Faptul de a pregati mâncare; mod specific de a prepara mâncarea. – Bucatar + suf. -ie.
bucăţică, BUCĂŢÍCĂ, bucatele, s.f. Diminutiv al lui bucata; bucatea. ♢ Expr. Bucatica rupta (sau taiata) sau rupta bucatica, se spune despre o persoana care seamana perfect cu unul din membrii familiei sale. ♦ Ceea ce serveste (în cantitate mica) de mâncare. ♢ Expr. A-si da (sau a-si lua) bucatica de la gura = a da din putinul sau, a fi foarte darnic sau altruist. A-i lua (cuiva) bucatica din (sau de la) gura = a lipsi (pe cineva) pâna si de strictul necesar traiului. – Bucata + suf. -ica.
misogamie, MISOGAMÍE s. f. aversiune fata de casatorie. (< fr. misogamie)
bucentaur, BUCENTÁUR, bucentauri, s.m. (În mitologie) Centaur care avea corp de taur. [Pr.: -ta-ur] – Din fr. bucentaure.
buciuma, BUCIUMÁ, búcium, vb. I. Intranz. A sufla, a cânta, a da semnale din bucium1. ♦ Tranz. Fig. A anunta, a vesti ceva. – Lat. bucinare.
misivă, MISÍVĂ s. f. scrisoare. (< fr. missive)
buclă, BÚCLĂ, bucle, s.f. I. 1. Suvita de par rasucita în spirala; zuluf, cârliont. 2. Portiune de fir textil, rasucita în timpul tricotarii, în forma de bucla (I 1). II. 1. Curba dintr-un drum în serpentina. ♦ Cot al unui curs de apa. 2. Piesa metalica pe care se fixeaza, prin îndoire, capatul unui cablu. 3. (În sintagma) Bucla digitala = aparat electronic folosit pentru redarea infinita a unei secvente sonore înregistrate. – Din fr. boucle.
bucoavnă, BUCOÁVNĂ, bucoavne, s.f. (Înv.) Abecedar (cu caractere chirilice); p. gener. carte veche tiparita cu litere chirilice. – Din sl. azŭbukovĩno.
bucsău, BUCSẮU s.m. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, cu ramuri lungi, verzi-albastrui, cu frunze simple si cu flori mari, galbene, placut mirositoare (Spartium junceum). – Cf. lat. b u x u s.
bucura, BUCURÁ, búcur, vb. I. Refl. 1. A simti bucurie, a fi cuprins de bucurie; a se îmbucura. ♦ Tranz. A produce cuiva o bucurie, o satisfactie. 2. A dispune de..., a avea la îndemâna. ♦ A fi foarte cautat, a provoca interes. 3. (Peior.) A râvni la...; a încerca sa profite de... – Cf. alb. b u k u r.
bucuros, BUCURÓS, -OÁSĂ, bucurosi, -oase, adj. 1. Care este cuprins de bucurie, care reflecta bucuria: p. ext. vesel. ♢ Expr. A fi mai bucuros sa... (sau când, daca...) = a prefera sa... 2. (Adesea adverbial) Care face ceva cu placere, din toata inima. ♦ (Adverbial, reg.; ca termen de politete) Cu placere! ma rog! – Bucura + suf. -os.
bufet, BUFÉT, bufete, s.n. 1. Dulap de sufragerie sau de bucatarie în care se tin vesela, tacâmurile etc. 2. Local mic sau loc special amenajat unde se servesc mâncaruri (reci), bauturi etc. 3. Mâncaruri care se servesc la un bufet (2). – Din fr. bufet.
bufetier, BUFETIÉR, -Ă, bufetieri, -e, s.m. si f. Persoana care conduce un bufet (2) sau serveste la un bufet. [Pr.: -ti-er] – Din fr. buffetier.
bufeu, BUFÉU, bufeuri, s.n. Rabufnire subita, puternica si trecatoare de febra, puls accelerat, palpitatii, enervare, stare de rau etc., provocate de diverse tulburari organice. ♦ Aer care iese pe gura. ♦ Miscare brusca si trecatoare, acces, rabufnire. – Din fr. bouffée.
misiologie, MISIOLOGÍE s. f. disciplina care trateaza despre tot ce priveste opera misionarilor. (< fr. missiologie)
bufon, BUFÓN, -Ă, bufoni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Personaj comic îmbracat în haine grotesti, care întretinea o atmosfera de veselie la curtile suveranilor sau ale seniorilor; mascarici, nebun. ♦ Personaj comic buf3 într-o piesa de teatru. ♦ (Peior.) Persoana care face pe altii sa râda prin glume, gesturi caraghioase etc., care este obiect de batjocura într-o societate. 2. Adj. (Rar) Comic, caraghios, grotesc. – Din fr. bouffon.
buget, BUGÉT1, bugete, s.n. Bilant al veniturilor si cheltuielilor unui stat, ale unei întreprinderi etc. pe o perioada determinata. ♦ Totalitatea prevederilor de venituri si cheltuieli ale unei familii sau ale unei persoane pentru o anumita perioada. [Var.: (rar) budgét s.n.] – Din fr. budget.
buhai, BUHÁI, (I) buhai, s.m. (II) buhaiuri, s.n. I. S.m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-balta = bou-de-balta. 3. Planta erbacee cu doua sau trei frunze mari, ovale si flori verzi-galbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S.n. Instrument muzical popular format dintr-o putinica cu fundul de piele, prin care trece un smoc de par de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemanator cu mugetul unui taur. [Pl. si: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.
buhă, BÚHĂ, buhe, s.f. 1. (Ornit.) Bufnita. 2. (Entom.; în compusele) Buha-semanaturilor = fluture mic de noapte, de culoare cenusie, care dauneaza semanaturilor (Agrotis segetum); buha-verzei = fluture nocturn de culoare cenusie, ale carui larve distrug varza, conopida, sfecla etc. (Mamestra brassicae). – Formatie onomatopeica.
buimăci, BUIMĂCÍ, buimacesc, vb. IV. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina buimac. – Din buimac.
bulb, BULB, bulbi, s.m. 1. Tulpina (subterana) a unor plante, alcatuita din frunze în forma de tunici sau solzi suprapusi (în care se depun substante de rezerva), cu un învelis membranos uscat. 2. (În sintagmele) Bulb pilos = partea terminala, umflata, a radacinii firului de par. Bulb rahidian = segment interior al creierului, în forma unei umflaturi, situat între maduva spinarii si protuberanta creierului. Bulbii ochilor = globii ochilor. Bulb aortic = dilatatie a arterei aorte situata la iesirea din inima, existenta la pesti si la batracieni. 3. Obiect, umflatura etc. care are forma unui bulb (1). – Din fr. bulbe, lat. bulbus.
bulbuc, BULBÚC, bulbuci, s.m. I. 1. Basica de apa, de sapun, de spuma, de aluat (când dospeste) etc. 2. Corp sferic (ca o basica). II. 1. Planta erbacee toxica din familia ranunculaceelor, cu flori mari globuloase de culoare galbena, cu vinisoare verzi pe dinafara, raspândita în regiunile de munte si ocrotita de lege (Trollius europeaeus). 2. (La pl.) Planta erbacee din familia campanulaceelor, viguroasa si înalta pâna la un metru, cu flori mari, albastre, care creste prin paduri (Campanula trachelium). – Formatie onomatopeica.
buldozer, BULDÓZER, buldozere, s.n. 1. Masina alcatuita dintr-un tractor pe senile, prevazut în fata cu o lama puternica, folosita pentru saparea si nivelarea terenurilor, pentru transportarea pe distante mici a pamântului, deszapezirea soselelor, etc. 2. Presa orizontala de matritat si de îndoit la cald. – Din engl., fr. bulldozer, rus. bul'dozer.
buleandră, BULEÁNDRĂ, bulendre, s.f. (Pop. si fam.) Haina veche, rupta, ponosita; fleandura. ♦ (La pl.) Lucruri vechi si fara valoare. ♦ Fig. Termen injurios pentru o femeie imorala. – Et. nec.
buletin, BULETÍN, buletine, s.n. 1. (Urmat de determinari) Scurt comunicat, raport, anunt sau nota oficiala care contine informatii de actualitate si de interes public. ♦ Adeverinta eliberata de o autoritate pentru a atesta ceva. Buletin de analize medicale. ♦ Nume dat unei publicatii periodice cu scurte dari de seama, studii si informatii de specialitate etc. 2. (Adesea cu determinarea "de identitate") Act oficial care atesta identitatea unei persoane. 3. (În sintagma) Buletin de vot = imprimat cuprinzând numele si prenumele candidatilor la o alegere, cu ajutorul caruia alegatorii îsi exercita dreptul de vot. – Din fr. bulletin.
miso, MIS(O)-/MIZ- elem. "aversiune, repulsie, ura". (< fr. mis/o/-, cf. gr. misein, a urî)
bulină, BULÍNĂ2, buline, s.f. Parâma pentru manevrarea pânzelor inferioare ale unei nave cu pânze. – Din fr. bouline.
bulion, BULIÓN, (1, 2) bulionuri, (3) bulioane, s.n. 1. Pasta conservata de patlagele rosii. 2. (Rar) Supa de carne fara zarzavat sau paste fainoase. 3. Mediu lichid obtinut din carne sau din vegetale si folosit pentru culturile de microorganisme. [Pr.: -li-on] – Din fr. bouillon, rus. bulón.
bulon, BULÓN, buloane, s.n. Tija cilindrica, cu sau fara cap, prevazuta cu filet, la unul sau la ambele capete si care serveste la asamblarea a doua piese. – Din fr. boulon.
buluc, BULÚC, bulucuri, s.n. 1. Numar mare de oameni strânsi la un loc; droaie, gloata. ♦ (Adverbial) În masa, în rânduri strânse, cu gramada; unul peste altul, înghesuindu-se; repede, iute. 2. (În vechea organizare a armatei din tarile românesti) Unitate militara tactica formata din mercenari, care corespundea aproximativ efectivului unei companii; bulucbasie; p. ext. ceata de oameni înarmati. – Din tc. bölük.
bulversa, BULVERSÁ, bulversez, vb. I. Intranz. (Frantuzism) A rasturna cu totul, a întoarce pe dos, a pune în dezordine; a zapaci, a tulbura, a dezorienta. – Din fr. bouleverser.
bulversare, BULVERSÁRE, bulversari, s.f. (Frantuzism) Actiunea de a bulversa. – V. bulversa.
bulversat, BULVERSÁT, -Ă, bulversati, -te, adj. (Frantuzism) 2. (Despre lucruri) Care se afla în dezordine. 2. (Despre oameni) Zapacit, naucit; dezorientat. – V. bulversa.
bumbac, BUMBÁC, (1) s.m., (2, 3) s.n. 1. S.m. Planta textila din familia malvaceelor, de origine tropicala si subtropicala, cu flori galbui sau rosietice si cu fructele capsule, care contin numeroase seminte acoperite cu peri pufosi (Gossypium). 2. S.n. Fibra textila obtinuta, prin egrenare, de pe semintele bumbacului (1). ♦ (Pop.) Vata. ♢ Expr. A avea bumbac în urechi = a nu auzi bine. ♦ Fir rasucit de bumbac (2), întrebuintat la tesut sau la cusut. ♦ Ţesatura din fire de bumbac (2). ♢ Bumbac mercerizat = fir sau tesatura de bumbac (2) tratat cu diverse solutii spre a capata luciu. 3. S.n. (În sintagma) Bumbac colodiu = substanta exploziva pe baza de nitroceluloza. – Cf. scr. b u m b a k, bg. b u b a k, lat. med. b o m b a c i u m.
bumbăcăriţă, BUMBĂCĂRÍŢĂ, bumbacarite, s.f. Numele mai multor specii de plante erbacee cu flori brune-rosietice sau verzi-negricioase, cu fructul acoperit de peri matasosi, asemanatori bumbacului (1) (Eriophorum); lânarica. – Bumbac + suf. -arita.
bun, BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s.m. si f., (IX) bunuri, s.n., (X) adv. I. Adj. Care are calitati. 1. Care face în mod obisnuit bine altora, care se poarta bine cu altii; binevoitor. ♢ Expr. Bun la inima = milostiv. Bun, rau = oricum ar fi. (Substantivat) Bun si rau = toata lumea (fara deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ♢ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunatatea! 2. Care se achita de obligatiile morale si sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ♢ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunavoie. ♢ Expr. Sfat bun = îndemn întelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încapea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoana de încredere. A pune o vorba (sau un cuvânt) bun(a) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a sustine pe cineva. ♢ Compuse: bun-simt = capacitate bazata pe experienta cotidiana de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele: buna purtare = comportare conforma normelor moralei si educatiei: certificat de buna-purtare = a) (iesit din uz) certificat în care se atesta purtarea corecta a cuiva într-un serviciu, în scoala etc.; b) fig. recomandatie orala sau lauda adusa cuiva; buna-cuviinta = purtare cuviincioasa, crestere aleasa. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultator, îndatoritor; care are grija de parinti. 4. Caracteristic omului multumit, vesel, bine dispus. ♢ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; placut, satisfacator, agreabil. ♢ Expr. A i-o face buna sau a-i face (cuiva) una buna = a-i provoca cuiva o suparare. Una buna = o întâmplare deosebita, spirituala, o nostimada. A o pati buna = a avea necaz. (Ir.) Buna treaba! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ti-o buna! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ti-o buna ca ti-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situatie dificila sau inoportuna. 2. (Despre mâncaruri si bauturi) Gustos, apetisant, ales. ♢ Expr. Poama buna, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorala. ♢ Compus: bun-gust = simt estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelsugat. 4. (Despre miros) Frumos, placut, agreabil. 5. Linistit, tihnit, fara griji; fericit. Viata buna. ♢ (În formule de salut sau de urare) Buna ziua! Buna seara! Noapte buna! ♢ Compus: (Bot.) buna-dimineata = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-si îndeplineste bine menirea. ♢ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare data de autor, de editura, de redactie sau de alti beneficiari pe tiparul de corectura sau de proba, dupa care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre functiunile lor) Care functioneaza bine. ♢ Expr. Bun de gura = limbut. Bun de mâna = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbracaminte si încaltaminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sarbatoare. 4. De calitate superioara; p. ext. de pret, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ♢ Expr. A o lua de buna = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o tine (una si) buna = a sustine un lucru cu încapatânare. A sti una si buna = a se încapatâna în sustinerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulatie. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ♢ Expr. La ce bun? = la ce foloseste? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme si superstitii) Prevestitor de bine. ♢ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplacut, rau. VI. Adj. 1. Zdravan, puternic, strasnic. ♦ Considerabil, mare. ♢ Loc adv. În buna parte = în masura importanta. O buna bucata sau o bucata buna (de timp, de loc etc.) = o parte însemnata (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., si mai bine. ♢ Compuse: buna-credinta s.f. = a) obligatie de comportare corecta pe care partile trebuie s-o respecte la încheierea si la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane ca actioneaza în temeiul unui drept si conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de buna-credinta = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o buna zi (sau dimineata) = cândva, odata; pe neasteptate. VII. Adj. (Despre legaturi de rudenie) De sânge, adevarat. Tata bun. ♦ Var bun sau vara buna = var primar sau vara primara. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S.m. si f. (Înv. si pop.) Bunic, bunica. IX. S.n. 1. Ceea ce este util sau necesar societatii sau individului pentru a-i asigura existenta, bunastarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanta în circulatia economica. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce poseda cineva; avut, proprietate, avere; bogatie, avutie. ♢ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ♢ Bune oficii = interventie a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvarii pe cale pasnica, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprima o aprobare) Bine, da, asa. – Lat. bonus.
bunavestire, BÚNA-VESTÍRE s.f. Numele sarbatorii crestine (25 martie) închinate anuntarii nasterii lui Isus Cristos; blagovestenie. – Buna + vestire (dupa sl. blagovĕstenije).
bunăstare, BUNĂSTÁRE s.f. Situatie materiala buna, prospera; prosperitate. [Gen.-dat.: bunastarii si (mai vechi) bunei stari] – Buna + stare (dupa germ. Wohlstand).
bunătate, BUNĂTÁTE, (1 3, II) bunatati, s.f. I. 1. Însusirea de a fi bun, înclinarea de a face bine; p. ext. îndurare, mila, blândete; bunete. 2. Bunavointa, amabilitate. ♢ Expr. Ai bunatate (sau bunatatea) ori fa bunatatea (sa...) = te rog, fii bun (sa...). 3. Fapta buna, binefacere. 4. Gust bun, placut. II. (Concr.) 1. (La pl.) Mâncare sau bautura (foarte) buna. 2. (Mai ales la pl.) Lucru de calitate (foarte) buna. 3. (La pl.) Averi, bogatii. – Lat. bonitas, -atis.
buncăr, BÚNCĂR, buncare, s.n. 1. Constructie alcatuita dintr-un recipient de otel, de beton etc. si un schelet de sustinere, destinata depozitarii temporare a unor materiale granulare. 2. Cutie metalica destinata depozitarii pieselor la masinile-unelte în vederea prelucrarii lor. 3. Compartiment amenajat pe nave pentru depozitarea combustibilului (carbuni). 4. Mic adapost blindat; cazemata. – Din germ. Bunker. Cf. rus. b u n k e r.
bund, BUND, bunduri, s.n. Asociatie, confrerie; confederatie (în Germania si Elvetia). – Din germ. Bund.
bungalou, BUNGALÓU, bungalouri, s.n. Locuinta din lemn sau din împletitura de trestie, fara etaj, înconjurata de verande si de vegetatie. – Din engl. bungalow.
bura, BURÁ2, burez, vb. I. Tranz. 1. A astupa cu un material de buraj (argila, nisip etc.) spatiul gol, neocupat de explozive, dintr-o gaura de mina sau dintr-o sonda de minare. 2. A îndesa balastul sub traversele unei linii de cale ferata. – Din fr. bourrer.
burare, BURÁRE, burari, s.f. Actiunea de a bura2; buraj. ♢ Burarea caii = îndesare manuala sau cu mijloace mecanizate a balastului sub traversele unei linii de cale ferata. – V. bura2.
burduf, BURDÚF, burdufuri, s.n. 1. Sac facut din piele netabacita, uneori din stomacul unui animal (capra, oaie, bivol), în care se pastreaza sau se transporta brânza, faina, apa etc. ♢ Expr. Burduf de carte = foarte învatat; toba de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strâns, încât sa nu se poata misca; a lega fedeles, a lega cobza. (Reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mâncare) = a mânca foarte mult, a se ghiftui. 2. Sac facut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazineaza aerul la cimpoi, la armonica etc. 3. Învelitoare de piele pentru picioare la trasurile, descoperite. ♢ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netaiata, prinsi de restul încaltamintei; bocanci facuti dintr-o singura bucata. 4. Învelitoare elastica de piele, pânza etc. a spatiului de comunicatie dintre doua vagoane de calatori. ♦ Garnitura de piele sau de cauciuc prin care se leaga doua conducte dintr-un motor. 5. Basica (1) uscata, care, pe vremuri, se întrebuinta în loc de geam. 6. (Reg.) Burduhan. 7. (Reg.) Copca în gheata. [Var.: burdúv, burdúh, burdús s.n.] – Et. nec.
miră, MÍRĂ s. f. 1. rigla cu diviziuni speciale servind la masurarea indirecta a distantelor sau înaltimilor. ♢ bucata de pelicula pe care sunt imprimate linii foarte fine si luminoase, încrucisându-se în toate sensurile, si care permite o stabilire precisa a claritatii imaginii fotografice sub aparatul de marit. 2. catare (la arma). 3. imagine-tip care serveste la reglarea imaginii de televiziune. (< fr. mire)
burduşire, BURDUSÍRE, burdusiri, s.f. 1. Actiunea de a burdusi. 2. Deformare accidentala a unui perete de tabla, cu formarea unei convexitati. – V. burdusi.
mirador, MIRADÓR s. n. 1. încapere deschisa pe terasa, cu functie de belvedere în arhitectura spaniola. 2. post de observatie ridicat deasupra solului. (< fr., sp. mirador)
burete, BURÉTE bureti, s.m. 1. (Bot.) Nume generic dat unor ciuperci; spongie. ♢ Expr. (Fam.) Doar n-am mâncat bureti = doar n-am înnebunit! 2. (În sintagma) Burete-de-mare = (la pl.) Încrengatura de nevertebrate marine, fixate de stânci, cu forma variata si cu scheletul constituit din spicule si bastonase silicioase sau calcaroase (Spongiaria); (si la sg.) animal din aceasta încrengatura; spongier. ♦ Scheletul poros al acestui animal (sau obiect similar fabricat din cauciuc, material plastic), care, datorita proprietatii de a absorbi lichidele, se întrebuinteaza la stersul tablei de scris, la spalat etc. – Lat. •boletis sau refacut din bureti (pl. lui •buret(u) < lat. boletus).
bureză, BURÉZĂ, bureze, s.f. Masina de lucru folosita pentru îndesarea balastului sub traverse (burarea caii). – Din fr. bourreuse.
burg, BURG, burguri, s.n. Castel medieval; cetate, asezare fortificata, cu caracter militar sau administrativ; oras medieval; p. ext. oras vechi. – Din fr. bourg.
burghez, BURGHÉZ, -Ă, burghezi, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Creat de burghezie, referitor la burghezie, propriu acesteia, purtând caracterul ei; care face parte din burghezie. 2. S.m. si f. Persoana care apartine burgheziei; ♢ Mic-burghez: a) persoana care face parte din mica burghezie; b) fig. persoana cu vederi înguste; filistin. 3. (În orânduirea feudala) Orasean, târgovet. [Pl. si: burgheji] – Din it. borghese.
burghezie, BURGHEZÍE, burghezii, s.f. 1. (În teoria marxista) Clasa sociala urbana detinatoare de capital, care îsi desfasoara activitatea în sectorul industrial comercial si bancar. ♦ (În societatea medievala) Locuitorii de la orase; târgovetii, populatia oraselor, orasenime. 2. (În sintagma) Mica burghezie = parte a burgheziei (1) formata din micii producatori, micii comercianti, functionari etc. – Din it. borghesia.
burghiu, BURGHÍU, burghie, s.n. Unealta ascutita de otel în forma de spirala, care, prin miscari de însurubare, serveste la gaurirea cilindrica a materialelor; sfredel. ♢ Burghiu de foraj = unealta de foraj în forma de bara, cu capatul ca o elice, care se adapteaza la perforatorul mecanic. – Din tc. burgu, bg., scr. burgija.
burgrav, BURGRÁV, burgravi, s.m. (În Germania, în evul mediu) Titlu dat conducatorului unui burg; persoana care purta acest titlu. – Din fr. burgrave.
miracol, MIRÁCOL s. n. 1. eveniment, întâmplare contrara legilor naturii, inexplicata rational; minune. 2. reprezentatie teatrala din evul mediu cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului crestin. (< it. miracolo, lat. miraculum, fr. miracle)
bursă, BÚRSĂ2, burse, s.f. Institutie unde se negociaza hârtii de valoare si valute straine sau unde se desfasoara tranzactii de marfuri. ♢ Expr. A juca la bursa = a cumpara si a revinde efecte de bursa2, cu scopul de a realiza un venit de pe urma urcarii sau scaderii pretului lor. ♦ Bursa neagra = comert clandestin. Bursa muncii = institutie care înregistreaza cererile de lucru si mijloceste angajarile. – Din fr. bourse.
burtăverde, BURTĂVÉRDE s.m. invar. 1. (Ir.) Burghez; negustor. ♦ Om insensibil la valorile culturale; filistin; om lenes, comod, indolent. 2. (Înv.) Sort sau brâu verde purtat altadata de negustori. – Burta + verde.
burtăverzime, BURTĂVERZÍME s.f. (Depr.) Burghezie; negustorime. – Burtaverde + suf. -ime.
burtieră, BURTIÉRĂ, burtiere, s.f. Corset care strânge abdomenul si soldurile, centura. [Pr.: -ti-e-] – Burta + suf. -iera (dupa fr. ventrière).
buruiană, BURUIÁNĂ, buruieni, s.f. (Pop.) Nume generic pentru diverse plante erbacee necultivate. ♢ Buruiana de leac = planta medicinala. ♦ Nume dat unor plante necultivate comestibile. [Pl. si: buruiene. – Var.: buruián s.n.] – Din bg., scr. burjan.
miquelete, MIQUELÉTE MI-CHE-/ s. m. inv. 1. bandit spaniol din Pirinei. 2. soldat din garda guvernatorilor de provincie în Spania. (< sp. miquelete)
bust, BUST2 s.n. Dispozitiv pentru masurarea de scurta durata a puterii motorului la avioane în vederea înlesnirii decolarii. – Din engl. bust.
bustrofedon, BUSTROFEDÓN s.n. Fel de scriere foarte veche în care rândurile mergeau fara discontinuitati de la stânga la dreapta si de la dreapta la stânga. – Din fr. boustrophédon.
busuioc, BUSUIÓC, -OÁCĂ, busuioci, -oace, subst., adj. I. Subst. 1. S.m. Planta erbacee de gradina din familia labiatelor, cu tulpina paroasa, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros placut (Ocimum basilicum). ♢ Compuse: busuioc-rosu = planta erbacee ornamentala, cu flori mici, rosii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-salbatic = planta erbacee cu tulpina paroasa si flori violete (Prunella vulgaris). 2. S.n. (Reg.) Numele unui dans popular asemanator cu hora; melodie dupa care se executa acest dans. II. Adj. (Despre fructe, vin) Cu aroma de busuioc (I 1). ♦ Pere busuioace = soi de pere raspândit mai mult în Moldova, ovale, galbene-verzui si rosu-aprins pe partea însorita. ♦ (Substantivat, f.) Varietate de vita de vie; strugure produs de aceasta vita. [Var.: bosuióc s.n.] – Din bg. bosilek, scr. bosiljak.
buşon, BUSÓN, busoane, s.n. 1. Dop din pluta, cauciuc, lemn etc. prevazut cu ghivent. 2. Piesa cilindrica de portelan, care face parte din dispozitivul de siguranta al unui circuit electric. – Din fr. bouchon.
buştean, BUSTEÁN, busteni, s.m. Trunchi de copac taiat si curatat de crengi; partea trunchiului unui copac ramasa în pamânt dupa taiere; bustihan. ♢ Expr. (Adverbial) A dormi bustean = a dormi adânc. A (se) lamuri bustean = a lasa (sau a ramâne) nedumerit în urma unei explicatii neclare. – Et. nec.
but, BUT2, buturi, s.n. Bucata (mare) de carne; coapsa de dinapoi a animalelor rumegatoare, a caror carne serveste ca aliment. – Din tc. but.
butalcă, BUTÁLCĂ, butalci, s.f. Unealta de lemn constituita dintr-o bara cilindrica subtire cu doua placi fixate în cruce la unul dintre capete, folosita la farâmitarea cheagului de lapte în vederea formarii casului si a eliminarii zerului. – Et. nec.
butelie, BUTÉLIE, butelii, s.f. 1. Vas de sticla, de material plastic sau de metal, de diferite forme, folosit pentru depozitarea si transportarea unor materiale fluide, granulare sau pulverulente. ♢ Butelie de Leyda = condensator electric în forma de cilindru sau de con, alcatuit dintr-o butelie de sticla cuprinsa între doua armaturi metalice. 2. Sticla pentru pastrat sau pentru transportat lichide; butelca. – Din fr. bouteille.
butisă, BUTÍSĂ, butise, s.f. Pavea de piatra, mai lunga decât pavelele obisnuite, folosita la încheierea pavajelor si la obtinerea alternantei regulate a rosturilor. – Din fr. boutisse.
butoi, BUTÓI, butoaie, s.n. 1. Vas de lemn facut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru pastrarea lichidelor, a muraturilor etc.; bute. ♢ Expr. Butoi fara fund = se spune despre cei care beau fara masura. A vorbi ca din butoi = a avea vocea ragusita. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Partea cilindrica la revolvere, în care se introduc cartusele. – Bute + suf. -oi.
butonieră, BUTONIÉRĂ, butoniere, s.f. Taietura mica într-o stofa, într-o pânza etc., ale carei margini sunt bine întarite (si în care se încheie un nasture); p. ext. parte a reverului unde se înfige o floare, o insigna etc. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. boutonnière.
butuc, BUTÚC, butuci, s.m. 1. Bucata dintr-un trunchi de copac taiat si curatat de crengi; butura. ♦ Bucata groasa de lemn de foc; bustean, buturuga. ♢ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât sa nu mai poata misca; a lega cobza, a lega fedeles. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucata groasa de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la macelarie; trunchi care servea calaului pentru decapitarea condamnatilor. 2. Fig. Om prost si necioplit. 3. Partea de jos, mai groasa, a tulpinii vitei de vie (de la pamânt pâna la punctul de ramificatie). 4. Partea centrala a unui corp rotativ, care se monteaza pe un arbore si în care sunt înfipte spite (la roti), pale (la elice) etc. Butucul rotii. 5. Bucata groasa de lemn prevazuta cu gauri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestatilor si prizonierilor. 6. Partea superioara a jugului. 7. Talpa sau scaunul razboiului de tesut. – Et. nec.
buză, BÚZĂ, buze, s.f. l. Fiecare dintre cele doua parti carnoase care marginesc gura si acopera dintii. ♢ Buza de iepure = anomalie congenitala care consta în faptul ca buza este usor despicata (ca la iepure). ♢ Expr. (Fam.) A ramâne cu buzele umflate = a ramâne înselat, dezamagit în asteptarile sale. A-si musca buzele (de necaz sau de parere de rau) = a regreta foarte tare, a se cai. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a ramâne pagubas; a fluiera a paguba. A se sterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit sa renunte la ceva. A-i crapa (sau a-i plesni, a-i scapara, a-i arde cuiva) buza (de sau dupa ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-si linge buzele (dupa ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lasa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copil) a fi gata sa izbucneasca în plâns. ♦ Margine a unei rani pricinuite de o taietura adânca. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza strachinii. ♢ Expr. (Rar) Plin (pâna în) buza = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui sant, a unei paduri etc. 4. Ascutis al unor instrumente de taiat; tais. 5. (În sintagma) Buza de bandaj = partea proeminenta a bandajului montat pe rotile autovehiculelor de cale ferata, care serveste la mentinerea si la conducerea vehiculului respectiv pe sina. – Cf. alb. b u z ë.
buzdugan, BUZDUGÁN, buzdugane, s.n. 1. Maciuca sau ghioaga de fier (cu maciulia tintuita), folosita în vechime ca arma de lupta sau ca semn al puterii domnesti. 2. Planta acvatica cu frunze plutitoare, cu flori verzi-alburii si cu fructe în forma de maciuca; capul-ariciului, sovar (Sparganium ramosum). – Din tc. bozdoğan.
buzni, BUZNÍ, buznesc, vb. IV. Intranz. (Rar) a da buzna; a ataca fara veste; a navali. – Din [a da] buzna.
buzunar, BUZUNÁR, buzunare, s.n. Un fel de punga interioara cusuta la haine, în care se tin lucruri marunte. ♢ Loc. adj. De buzunar = care se poarta în buzunar: p. ext. de format sau de proportii mici; de valoare redusa. Editie de buzunar. ♢ Expr. A fi (tot) cu mâna în buzunar = a fi darnic; a fi cheltuitor, a fi obligat sa cheltuiasca mereu. Bani de buzunar = suma de bani pentru cheltuieli marunte. A da din buzunar = a plati din banii proprii o paguba (de care nu esti raspunzator). A avea (sau a baga) în buzunar (pe cineva) = a avea pe cineva în puterea sa. A avea (ceva) în buzunar = a fi sigur de mai înainte ca va dispune de ceva. [Var.: (reg.) pozunár s.n.] – Din ngr. buzunára.
mioritic, MIORÍTIC, -Ă I. adj. 1. din balada populara "Miorita". ♢ care aminteste de "Miorita". 2. spatiu ~ = (în conceptia lui Lucian Blaga) spatiu geografic românesc constituit dintr-un plai ondulat, cu alternante între deal si vale; univers spiritual specific românesc, solidar cu acest orizont. II. s. m. câine ciobanesc românesc, cu capul masiv, botul puternic, trunchiul alungit, cu parul alb, lung si abundent. (< "Miorita" + -/t/ic)
cabală, CABÁLĂ, (2) cabale, s.f. 1. Interpretare ebraica ezoterica si simbolica a Vechiului testament; doctrina bazata pe aceasta interpretare. 2. Fig. Uneltire, intriga. – Din fr. cabale, germ. Kabale.
cabană, CABÁNĂ, cabane, s.f. casa (la munte) construita, de obicei, din lemn, care serveste pentru adapostirea turistilor si a vânatorilor. – Din fr. cabane.
cabestan, CABESTÁN, cabestane, s.n. Troliu cu ax vertical pe care se înfasoara cablul de tractiune, folosit la deplasarea sarcinilor si a vehiculelor pe distante relativ scurte. – Din fr. cabestan.
cabină, CABÍNĂ, cabine, s.f. Încapere mica, amenajata într-o cladire sau într-un vehicul, pe plaja etc., având diverse destinatii. Cabina telefonica. Cabina de proiectie. – Din fr. cabine.
cabinet, CABINÉT, cabinete, s.n. I. 1. Încapere dintr-o locuinta sau dintr-o institutie, folosita pentru exercitarea unei profesiuni. ♦ Biroul unei persoane cu munca de raspundere. Cabinetul ministrului ♢ Sef (sau director) de cabinet = functionar însarcinat cu pregatirea lucrarilor unui conducator de mare institutie. Lucrari de cabinet = lucrari auxiliare, de secretariat. (În unele tari) Cabinet de instructie = birou pentru cercetarea si trierea probelor de acuzare condus de un judecator de instructie. ♢ Încapere în care sunt expuse obiecte de muzeu, de studiu etc. Cabinet de numismatica. 2. Sectie sau serviciu în întreprinderi, în institutii de învatamânt etc., destinate unor studii si consultatii de specialitate. Cabinet tehnic. 3. (În unele tari) Consiliu de ministri; guvern. II. Mobila de dimensiuni mici, cu sertare, destinata pastrarii obiectelor de pret. – Din fr. cabinet.
cablu, CÁBLU, cabluri, s.n. 1. Funie groasa obtinuta prin rasucirea unor (grupuri de) fire vegetale sau metalice, folosita la utilajul de transport sau de ridicat. 2. Conducta electrica formata din mai multe fire izolate (acoperite cu un învelis vegetal sau metalic). 3. Unitate de masura pentru distante, egala cu a zecea parte dintr-o mila marina, adica cu 185,2 m; ancablura. – Din fr. câble.
cacao, CACÁO s.f. Samânta arborelui de cacao, folosita (sub forma de produs pulverulent) în alimentatie, mai ales la fabricarea ciocolatei si a unor bauturi hranitoare. ♢ Unt (sau ulei) de cacao = substanta grasa, de culoare alba-galbuie, extrasa din pulberea de cacao si folosita la fabricarea ciocolatei, în industria farmaceutica, în cosmetica etc. ♦ Bautura preparata cu pulbere de cacao. [Pr.: -ca-o] – Din fr. cacao.
cacealma, CACEALMÁ, cacealmale, s.f. (La jocul de carti) Inducere în eroare a adversarului, caruia îi lasi impresia ca ai carti mai bune decât ale lui. ♦ P. gener. Pacaleala, înselaciune. – Din tc. kaçirma
cadaveric, CADAVÉRIC, -Ă, cadaverici, -ce, adj. De cadavru; ca de cadavru. – Din fr. cadavérique.
cadă, CÁDĂ, cazi, s.f. 1. Vas mare pentru îmbaiat; baie1, vana (1). 2. Recipient mare, deschis, din lemn, din metal, din beton etc.; în care se introduc lichidele folosite în diverse operatii tehnologice. 3. Vas mare din doage, întrebuintat la prepararea vinului, a rachiului etc.; zacatoare. – Din sl. kadĩ.
cadenţat, CADENŢÁT, -Ă, cadentati, -te, adj. (Adesea adverbial) Executat în cadenta, în tact; ritmat. – V. cadenta.
cadenţă, CADÉNŢĂ, cadente, s.f. 1. Miscare ritmica si uniforma; ritm. ♢ Loc. adv. În cadenta = cu miscari repetate la intervale egale. ♦ Numarul de lovituri pe care o arma de foc le trage pe minut. ♦ (Fiz.) Frecventa; viteza de repetare a unui fenomen. 2. Succesiune ritmica a unor unitati poetice (picioare, silabe) accentuate, care produc un efect auditiv armonios. ♦ Succesiune de armonii care produc impresia unei încheieri într-o compozitie muzicala. 3. Pasaj mai mare de virtuozitate solistica dintr-un concert instrumental, interpretat fara acompaniament. – Din fr. cadence, it. cadenza.
cadraj, CADRÁJ, cadraje, s.n. 1. Delimitare a spatiului util cuprins de obiectivul unei camere de luat vederi sau al unui aparat de filmat. 2. Operatie de asezare a culorilor care urmeaza sa fie imprimate pe o tesatura. – Din fr. cadrage.
caducitate, CADUCITÁTE s.f. Faptul sau însusirea de a fi caduc. ♦ Ineficacitatea unui act juridic ca urmare a survenirii unui eveniment ulterior încheierii lui. – Din fr. caducité.
cafas, CAFÁS, cafasuri, s.n. (Înv. si reg.) 1. Încapere deschisa în catul de sus al unei case sau într-un turn, din care se poate privi nestingherit în afara; foisor. 2. Balcon unde cânta corul într-o biserica. ♦ Balcon din care familia domnitorului asculta slujba religioasa. 3. (Înv.) Grilaj de vergele de lemn care se întretaie ca o leasa. – Din ngr. kafási.
cafea, CAFEÁ, (2) cafele, s.f. 1. (Cu sens colectiv) Samânta arborelui de cafea. 2. Bautura preparata din cafea (1) prajita si râsnita sau dintr-un surogat. – Din tc. kahve, ngr. kafés, fr. café.
cafebar, CAFÉ-BÁR, cafe-baruri, s.n. Local în care se servesc cafele si bauturi alcoolice. – Cafe[nea] + bar.
cafegibaşa, CAFEGÍ-BASÁ, s.m. invar. Boier de rang inferior, mai mare peste cafegiii curtii domnesti, însarcinat sa aduca domnitorului cafeaua la ceremonii. – Din tc. Kahveci bası.
cafegiu, CAFEGÍU, cafegii, s.m. 1. (Înv.) Proprietar al unei cafenele sau al unui magazin de cafea; cel care prepara sau vindea cafele. 2. (Înv.) Slujitor la curtea domneasca însarcinat cu prepararea si servirea cafelelor. 3. (Fam.) Barbat care bea cu placere multa cafea (2). – Din tc. kahveci.
cafenea, CAFENEÁ, cafenele, s.f. Local public în care se consuma cafea sau, p. ext., ceai, bauturi alcoolice, prajituri etc. ♢ Loc. adj. De cafenea = fara valoare, neserios. Vorbe de cafenea. [Var.: (reg.) cafineá s.f.] – Din tc. kahvehane, ngr. kafenés.
caia, CAIÁ, caiele, s.f. Cui de otel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: -ca-ia] – Cf. tc. k a y a r "potcoava cu colti".
caiac, CAIÁC, caiace, s.n. 1. Ambarcatie de sport ascutita la ambele capete, cu suprafata de alunecare neteda sau în clinuri si care este condusa cu una sau doua padele. 2. Sport nautic care se practica cu caiacul (1). 3. Ambarcatie mica, cu învelis din piele de foca, folosita de eschimosi. [Pr.: -ca-iac] – Din fr. kayak.
caic, CAÍC, caice, s.n. 1. Ambarcatie îngusta, cu vele, cu doua catarge, cu pupa si prora ascutite, mai înalte decât restul bordajului. 2. Luntre turceasca usoara, lunga si îngusta, încovoiata la capete. – Din tc. kayik.
caid, CAÍD2, caizi, s.m. Titlu purtat altadata de guvernatorul unei provincii sau al unui oras din statele musulmane ale Africii de Nord, care avea si functii judecatoresti; persoana care purta acest titlu. – Din fr. caïd.
caiet, CAIÉT, caiete, s.n. 1. Fascicula de foi de hârtie legate sau brosate împreuna, folosita la scris, desenat etc. 2. Publicatie periodica cuprinzând diverse studii, note, informatii (dintr-un anumit domeniu de activitate). ♢ Caiet de sarcini = document care cuprinde conditiile tehnice, de calitate, termenele si programele de lucru etc. privitoare la executarea unei lucrari. Caiet program = program (de spectacol) sub forma de caiet(1). Caiet catalog = catalog de expozitie sub forma de caiet(1). [Pr.: ca-iet] – Dupa fr. cahier. Cf. pol. k a j e t.
caimacam, CAIMACÁM, caimacami, s.m. 1. Loctiitor al unor demnitari (turci). ♢ Compus: caimacam-aga = loctiitor al marelui vizir. 2. Loctiitor al domnului, însarcinat cu administrarea Moldovei si Ţarii Românesti pâna la instalarea pe tron a noului domn. 3. Loctiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacán s.m.] – Din tc. kaymakam.
caiman, CAIMÁN, caimani, s.m. Specie de crocodil din America Centrala si de Sud care are pe partea ventrala placi osoase mobile. – Din fr. caïman.
cal, CAL, cai, s.m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicata, folosit la calarie si la tractiune (Equus caballus); p. restr. armasar castrat. Calul de dar nu se cauta la dinti (sau în gura) = lucrurile primite în dar se iau asa cum sunt, fara sa se mai tina seama de defecte. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de posta = a fi întrebuintat la toate; a alerga mult. Cal de bataie = a) persoana hartuita, muncita de toti; b) problema de care se ocupa multa lume si care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal magar = a face sa ajunga (sau a ajunge) într-o situatie mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereti) = a-si închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Pastele cailor = niciodata. O alergatura (sau o fuga) de cal = o distanta (destul de) mica. Calul dracului = femeie batrâna si rea; vrajitoare. ♢ Compus: cal-putere = unitate de masura pentru putere, egala cu 75 de kilogrammetri-forta pe secunda, folosita pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemanatoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastica; b) piesa la jocul de sah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apa) = libelula; (Iht.) cal-de-mare = mic peste marin cu capul asemanator cu cel al calului; calut de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.
cala, CALÁ, calez, vb. I. Tranz. A imobiliza intentionat un organ sau o piesa de masina înainte ca aceasta sa intre în functiune. 2. A fixa orizontal, cu ajutorul nivelei, suportul unui aparat topografic de vizare. – Din fr. caler.
calafat, CALAFÁT s.n. Câlti sau cârpe destramate îmbibate cu catran, cu care se astupa crapaturile la bordajele si la puntile de lemn ale navelor. – Din tc. kalafat.
calaican, CALAICÁN s.n. Denumire populara data sulfatului de fier, de culoare verde când este cristalizat, solubil în apa, întrebuintat ca dezinfectant, colorant, în tabacarie si împotriva daunatorilor din agricultura. [Var.: calacán, calacán s.n.] – Din ngr. kalakánthi.
calaj, CALÁJ, calaje, s.n. Imobilizare a unui organ de masina. 2. Asezare la orizontala a suportului unui aparat topografic de vizare. 3. Mod de asezare a aripii sau a ampenajului fata de fuzelajul unui avion. 4. Adîncime la care se scufunda în apa o nava. 5. Postament de grinzi de pe o cala1 (2), pe care se fixeaza navele în timpul constructiei sau reparatiilor. – Din fr. calage.
calamină, CALAMÍNĂ, calamine, s.f. Reziduu de carbune provenit din arderea combustibilului într-un motor cu ardere interna, care se depune pe pereti, pe bujii etc., provocând perturbatii în functionarea motorului. – Din fr. calamine.
calamitate, CALAMITÁTE, calamitati, s.f. Nenorocire mare, dezastru care loveste o colectivitate. ♢ Flagel. – Din fr. calamité, lat. calamitas, -atis.
calandra, CALANDRÁ, calandrez, vb. I. Tranz. A trece un material printr-un calandru în vederea subtierii, aplatizarii, netezirii etc. acestuia; a presa cu calandrul. – Din fr. calandrer.
cală, CÁLĂ1, cale, s.f. 1. Încapere în fundul unei nave si destinata încarcaturii acesteia; hambar (3). 2. Platforma usor înclinata pe care se construiesc sau se repara nave. 3. Piesa prismatica din lemn sau din metal care se asaza în fata rotii unui vehicul spre a-l imobiliza. 4. Piesa în forma de prisma, de cilindru sau paralelipipedica, având o dimensiune foarte precisa, cu care se controleaza dimensiunile pieselor în constructia de masini. – Din fr. cale.
calcan, CALCÁN2, calcane, s.n. Perete exterior din spate (fara deschizatura) al unei case (destinat sa fie acoperit de zidul asemanator al unei cladiri vecine). 2. (Înv.) Scut, pavaza. – Din tc. kalkan.
calcantit, CALCANTÍT s.n. Sulfat natural hidratat de cupru, albastru, sticlos, solubil în apa, frecvent în zona de oxidare a zacamintelor cuprifere; piatra-vânata. – Din fr. calcantite.
calcifica, CALCIFICÁ, pers. 3 calcífica, vb. I. Refl. 1. (Despre tesuturi, oase, leziuni pulmonare etc.) A se întari prin depuneri de saruri de calciu. 2. (Despre diverse substante) A se îmbogati în carbonat de calciu. [Var.: calcifiá vb. I] – Dupa fr. calcifier.
calcinator, CALCINATÓR1, calcinatoare, s.n. Aparat folosit pentru recuperarea caldurii gazelor de ardere din cuptoarele rotative de ciment. – Din fr. calcinateur.
calciovecchio, CÁLCIO-VÉCCHIO s.n. Gen de tencuiala ornamentala care prezinta asperitati si adâncituri pronuntate la suprafata, dând zidurilor un aspect voit arhaic. – Cuv. it.
calcit, CALCÍT s.n. Carbonat de calciu natural, cristalizat, transparent, incolor sau divers colorat, care alcatuieste calcarul, marmura etc. – Din fr. calcite.
calcopirită, CALCOPIRÍTĂ s.f. Sulfura naturala de cupru si fier cristalizata, metalica, compacta, galbena-verzuie. – Din fr. chalcopyrite.
cald, CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. Care se gaseste la o temperatura relativ înalta (fara a fi fierbinte) fata de mediul ambiant sau corpul omenesc; care da senzatia de caldura. ♢ Expr. Nu-i tine nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l intereseaza, îi este indiferent. Nici calda, nici rece = asa si asa, nici asa, nici asa. (Substantivat) Ma ia cu cald = sunt cuprins de fierbinteala, am febra. ♦ Fierbinte, încins. ♦ (Despre pâine) Proaspat. ♦ (Despre îmbracaminte) Calduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, tari etc.) Cu temperatura constant ridicata în tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, înfocat; patimas, prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire calda. ♦ 4. Fig. (Despre vesti, stiri, informatii etc.) De ultima ora, recent. – Lat. caldus (= calidus).
cale, CÁLE, cai, s.f. I. 1. Fâsie de teren special amenajata pentru a înlesni circulatia oamenilor, a vehiculelor si a animalelor; drum. ♢ Loc. adv. Din cale-afara sau afara din cale = peste masura, neobisnuit, foarte. ♢ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a iesi) înaintea cuiva, împiedicându-l (sa înainteze, sa faca un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o actiune, a i se împotrivi. A iesi (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A gasi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti ca este nimerit. Calea-valea = treaca-mearga, asa si asa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo si încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregati ceva, a aranja; a sfatui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau sa...) = a fi aproape sa..., pe punctul sa..., gata de a... ♦ Cale ferata = mijloc de transport terestru, destinat circulatiei vehiculelor prin rulare pe sine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinari care indica numele) Nume dat unor strazi lungi si largi. ♦ Caile respiratorii = aparatul respirator. 2. Artera de patrundere într-un oras, facând legatura cu o sosea importanta. 3. Element al unei constructii pe care se deplaseaza un aparat sau o masina. 4. Succesiune de linii si centrale intermediare prin care se realizeaza legatura telefonica sau telegrafica între doua localitati. 5. Calatorie. Dor de cale. ♢ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsa = a se întoarce din drum. Cale buna! formula de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanta, departare. A mers cale de doua ceasuri. II. Fig. Directie luata de o dezvoltare, de o actiune, de o miscare; linie. ♦ Metoda, mijloc, modalitate, procedeu. ♢ Cale de atac = mijloc prin care partea nemultumita de hotarârea unui organ de jurisdictie sesizeaza organul competent în vederea desfiintarii hotarârii si rejudecarii litigiului. ♢ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativa. – Lat. callis.
caledoniană, CALEDONIÁNĂ adj. (În sintagma) Orogeneza caledoniana = totalitatea miscarilor de cutare a scoartei terestre petrecute în timpuri stravechi si care au dat nastere muntilor din Scotia, Scandinavia etc. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. calédonienne.
caleidoscop, CALEIDOSCÓP, caleidoscoape, s.n. Aparat optic format dintr-un cilindru opac în interiorul caruia se gasesc mai multe oglinzi, dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capatul opus celui prin care se priveste, sa formeze, prin rotirea cilindrului, diferite imagini simetrice. ♦ Rubrica într-o publicatie periodica, emisiune la radio sau la televiziune etc. cu un continut extrem de variat. – Din fr. kaléidoscope.
calendar, CALENDÁR, calendare, s.n. 1. Sistem de împartire a timpului în ani, luni si zile, bazat pe fenomenele periodice ale naturii. 2. Indicator sistematic (în forma de carte, agenda sau tablou) al succesiunii lunilor si zilelor unui an. ♢ Expr. A face (cuiva) capul calendar = a zapaci (pe cineva), spunându-i foarte multe lucruri. A se uita ca mâta (sau ca pisica)-n calendar = a privi (la ceva) fara a pricepe nimic. 3. Publicatie cu caracter variat, care apare o data pe an, cuprinzând cronologia zilelor anului si diverse materiale cu caracter informativ, beletristic, stiintific etc. [Var.: (pop.) calindár s.n.] – Din lat. calendarium.
calibru, CALÍBRU, calibre, s.n. 1. Diametrul interior al tevii unei guri de foc. 2. Instrument de precizie cu care se verifica dimensiunile pieselor fabricate. 3. Fig. Marime, proportie, calitate; fel, soi, specie. – Din fr. calibre.
calici, CALICÍ, calicesc, vb. IV. 1. Intranz., refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina calic (1); a saraci. ♦ Intranz. (Înv.) A cersi. 2. Refl. A se zgârci2. 3. Tranz. si refl. (Înv. si reg.) A (se) ologi, a (se) schilodi. – Din calic.
caliciu, CALÍCIU, calicii, s.n. 1. (Bot.) Învelisul extern al florilor, alcatuit din sepale libere sau unite. 2. Vas liturgic de forma unei cupe; potir (2). 3. (Anat.) Zona a rinichiului, prin care urina se scurge în bazinet. – Din fr. calice, lat. calyx, -cis.
califat, CALIFÁT, califate, s.n. 1. Forma de stat feudal-teocratica întemeiat de arabi pe teritoriile stapânite de ei, dupa moartea lui Mahomed. 2. Rangul de calif. 3. Durata guvernarii unui calif. – Din fr. califat.
califica, CALIFICÁ, calífic, vb. I. 1. Refl. si tranz. A dobândi sau a ajuta sa dobândeasca un nivel adecvat de pregatire prin însusirea unor cunostinte si deprinderi de specialitate (împreuna cu recunoasterea oficiala a acestei pregatiri). 2. Refl. A obtine (în urma rezultatelor favorabile) dreptul de a participa la o etapa superioara într-o competitie sau într-o proba sportiva, culturala etc. 3. Tranz. A atribui unei fiinte sau unui lucru o anumita calitate; a caracteriza; a numi. – Din fr. qualifier, lat. qualificare.
caligramă, CALIGRÁMĂ, caligrame, s.f. Mod special de dispunere a versurilor, care are ca scop reprezentarea grafica a simbolurilor sau sugestiilor dintr-o poezie. – Din fr. calligramme.
calitativ, CALITATÍV, -Ă, calitativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care tine de calitate (1), de natura lucrurilor; privitor la calitate. ♢ Analiza calitativa = determinarea naturii chimice a unei substante; identificarea componentilor unei substante. – Din fr. qualitatif, lat. qualitativus.
calm, CALM, -Ă, calmi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. (Despre natura) Care se afla în stare de liniste deplina. ♢ Calm ecuatorial = zona îngusta de o parte si de alta a ecuatorului, cu presiune atmosferica scazuta, vânturi slabe si ploi abundente. Calm tropical = zona aflata între zona alizeelor si cea a vânturilor dominante de vest. Calm plat = stare a marii în care aceasta nu are ondulatii. ♦ (Despre procese) Care se desfasoara linistit. 2. (Despre oameni, despre manifestarile si starile lor sufletesti) Care se stapâneste; stapânit, cumpanit, linistit; p. ext. potolit, domol, asezat, flegmatic, imperturbabil. II. S.n. 1. Stare de liniste deplina a atmosferei. 2. Stapânire de sine, sânge rece, tact în actiuni, în vorbire. ♦ Pace sufleteasca, lipsa de framântari. – Din fr. calme.
calomel, CALOMÉL s.n. Clorura de mercur sub forma unei pulberi albe, fine, insolubile în apa, fara gust, fara miros, având actiune purgativa si vermifuga; clorura mercuroasa. – Din fr. calomel.
calomnia, CALOMNIÁ, calomniez, vb. I. Tranz. A vorbi pe cineva de rau, a spune lucruri neadevarate despre cineva, a discredita pe cineva în onoarea sau reputatia sa; a defaima, a bârfi, a cleveti, a huli, a ponegri. [Pr.: -ni-a] – Din fr. calomnier, lat. calumniari.
calomnie, CALOMNÍE, calomnii, s.f. Afirmatie mincinoasa si tendentioasa facuta cu scopul de a discredita onoarea sau reputatia cuiva; defaimare, clevetire. – Din fr. calomnie, lat. calumnia.
calomnios, CALOMNIÓS, -OÁSĂ, calomniosi, -oase, adj. Care cuprinde o calomnie; defaimator, clevetitor, calomniator (2). [Pr.: -ni-os] – Din fr. calomnieux, lat. calumniosus.
calosomă, CALOSÓMĂ, calosome, s.f. Insecta coleoptera carnivora de culoare verzuie sau negricioasa (Calosoma sycophanta). – Din (numele stiintific) lat. Calosoma.
calţavetă, CALŢAVÉTĂ, caltavete, s.f. (Înv. si reg.) Jartiera. – Din ngr. kaltsodéta.
calup, CALÚP, calupuri, s.n. (Pop.) 1. Calapod, tipar în caramidarie, olarit, cizmarie. 2. Bucata (de sapun, de brânza etc.) de forma tiparului în care a fost turnata. 3. Bucata (paralelipipedica) de piatra, beton sau lemn, care serveste la executarea unor pavaje – Din tc. kalıp.
calus, CÁLUS subst. 1. Ţesut osos nou care sudeaza capetele rezultate din fractura unui os. ♢ Calus vicios = sudare defectuoasa a unei fracturi. 2. Ţesut vegetal care se formeaza pe ranile diferitelor organe ale plantei, cicatrizându-le. – Din fr. calus.
cambiu, CÁMBIU s.n. Ţesut vegetal din zona generatoare, care asigura cresterea secundara în grosime a tulpinii si a radacinii. [Var.: cámbium s.n.] – Din germ. Kambium, fr. cambium.
cambuză, CAMBÚZĂ, cambuze, s.f. Magazie de provizii pe bordul unei nave, amplasata de obicei sub punte. – Din fr. cambuse.
camee, CAMÉE, camee, s.f. 1. Piatra dura (cu multe straturi divers colorate), sculptata în relief cu o figura sau cu un motiv decorativ, folosita ca podoaba. 2. Sculptura monocroma imitând o camee (1). – Din fr. camée.
cameleonic, CAMELEÓNIC, -Ă, cameleonici, -ce, adj. (Livr.) Care îsi schimba culoarea. ♦ (Despre oameni) Versatil. [Pr.: -le-o-] – Cameleon + suf. -ic.
camelie, CAMÉLIE, camelii, s.f. Planta ornamentala originara din China si din Japonia, cu frunze totdeauna verzi si cu flori mari, albe, sau rosii (Camelia japonica) – Din fr. camélia.
cameral, CAMERÁL, -Ă, camerali, -e, adj. 1. Care apartine camerei reprezentative, privitor la camera reprezentativa. 2. (Muz.) De camera. – Camera + suf. -al.
cameră, CÁMERĂ, camere, s.f. I. 1. Încapere într-o cladire; odaie. ♢ Camera mobilata = camera care se închiriaza cu mobila proprietarului. Camera de lucru = birou într-o casa particulara. Muzica de camera = compozitie muzicala pentru un numar restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încaperi cu destinatie speciala: camera obscura = a) încapere neluminata în care se executa developarea, fixarea si alte operatii fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul caruia se obtine pe un ecran (sau pe un cliseu) imaginea rasturnata a unui obiect; camera de comanda = încapere speciala în care se efectueaza în mod automat controlul si conducerea functionarii unei centrale sau statiuni electrice; camera frigorifica (sau refrigerenta) = încapere izolata termic, în care se mentine o temperatura mai joasa decât a mediului ambiant. 3. Spatiu în care se produce un proces tehnic; incinta care face parte integranta dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezinta instrumentul însusi: camera de combustie = spatiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere interna în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartusului = partea dinapoi a tevii armelor de foc, unde se introduce cartusul si unde se produce explozia pulberii; camera de luat vederi = aparat cu ajutorul caruia se obtin imaginile succesive ale obiectelor în miscare pe pelicula cinematografica; camera de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o pelicula fotosensibila în cinematografie; camera de transpunere = aparat pentru înregistrarea optica a sunetelor pe film în cinematografie; camera de televiziune sau camera videocaptoare = aparat complex cu ajutorul caruia se realizeaza captarea imaginii si transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umfla cu aer si care se asaza înauntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înauntrul anvelopei, care se umfla cu aer; p. ext. recipient cu pereti extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Camera paleala sau camera mantalei = spatiu cuprins între peretii mantalei si corpul molustei. III. (Urmat de determinari) Parte componenta a organului legislativ în unele tari. – Din it. camera, (pentru unele sensuri si) engl. camera, fr. caméra.
camerier, CAMERIÉR, camerieri, s.m. (Iesit din uz) Om de serviciu care avea grija de camera de culcare si de îmbracamintea stapânului; fecior, valet. [Pr.: -ri-er] – Din fr. camérier.
camion, CAMIÓN, camioane, s.n. Autocamion. ♦ Vehicul rutier cu tractiune animala, prevazut cu o platforma si folosit pentru transport. [Pr.: -mi-on] – Din fr. camion.
campanie, CAMPÁNIE, campanii, s.f. 1. Totalitatea operatiilor executate de fortele armate ale unei tari sau de o parte a lor, pe un câmp de lupta, într-o anumita perioada de timp, cu scopuri strategice partiale. ♢ Loc. adj. De campanie = destinat sa fie folosit pe front. Pat de campanie = pat care se poate strânge pentru a nu ocupa loc în timpul zilei sau pentru a fi mai usor transportat. 2. Actiune organizata dupa un anumit plan, în vederea realizarii unor sarcini politice, sociale etc., într-o anumita perioada de timp; p. ext. timpul cât dureaza aceasta actiune. Campanie electorala. Campanie agricola. ♢ Campanie de presa = mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presa, în favoarea sau împotriva unei situatii, unei cauze, unei persoane etc. – Din fr. campagne, rus. kampaniia.
campus, CÁMPUS, campusuri, s.n. Complex universitar cuprinzând constructii si dotari pentru învatamânt, cercetare, locuit, agrement etc. – Din engl. campus.
camufla, CAMUFLÁ, camuflez, vb. I. Tranz. si refl. 1. A (se) ascunde vederii inamicului. ♦ Tranz. A acoperi si a ascunde o sursa de lumina, pentru ca razele ei sa nu strabata afara în timpul noptii. 2. Fig. A (se) ascunde, a (se) deghiza, a (se) masca. – Din fr. camoufler.
camuflat, CAMUFLÁT, -Ă, camuflati, -te, adj. Ascuns vederii inamicului. ♦ (Despre o sursa de lumina) Acoperit (ca sa nu strabata razele în timpul noptii). ♦ Fig. Deghizat, mascat. – V. camufla.
canal, CANÁL, (1) canaluri, (1, 2, 3) canale, s.n. 1. Albie artificiala sau amenajata care leaga între ele doua mari, doua fluvii, un râu cu un lac etc. si care serveste la navigatie, la irigari sau la constructii hidrotehnice. ♦ Curs de apa îndiguit si drenat cu scopul de a-l face navigabil, de a preveni inundatiile etc. ♦ Cale de circulatie pe apa (tinând loc de strada) în orasele asezate la mare sau pe fluvii. ♦ Portiune de mare situata între doua tarmuri apropiate. 2. Conducta (construita din beton sau din tuburi îmbinate, din santuri sau rigole) destinata sa transporte lichide, în diferite scopuri. 3. Formatie organica în forma de tub, vas sau cale de comunicatie în organismele animale sau vegetale (prin care circula substantele nutritive, secretii etc.). – Din fr. canal, lat. canalis.
canalizare, CANALIZÁRE, canalizari, s.f. Actiunea de a canaliza si rezultatul ei. ♦ Ansamblu de lucrari tehnice executate pentru colectarea, epurarea si evacuarea apei întrebuintate într-o localitate, într-un sistem tehnic, pe un teren etc., sau a apei de ploaie, în vederea pastrarii salubritatii solului si a aerului; canalizatie. – V. canaliza.
canarisi, CANARISÍ, canarisesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre nave) A se înclina transversal din cauza unei sparturi sau a repartitiei neuniforme a încarcaturii. 2. Tranz. A înclina transversal o nava mica pentru a descoperi o parte a carenei în vederea curatarii sau a reparatiei acesteia. – Et. nec.
canarisit, CANARISÍT, -Ă, canarisiti, -te, adj. (Despre nave) înclinat transversal din cauza unei sparturi, a repartitiei neuniforme a încarcaturii sau în vederea curatarii ori a reparatiei. – V. canarisi.
cană, CÁNĂ2, cani, s.f. 1. Vas cu toarta care serveste la baut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Vas de forma cilindrica în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepa, la cardele si laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.
cancelar, CANCELÁR, cancelari, s.m. 1. Seful guvernului în unele state. ♢ Cancelar federal = seful guvernului în Austria si în Germania. 2. Seful cancelariei si al arhivei regale sau imperiale în evul mediu. ♦ Seful cancelariei unei reprezentante diplomatice sau al unui consulat. – Din lat. cancellarius.
cancelarie, CANCELÁRIE, cancelarii, s.f. 1. Birou sau sectie a unei institutii (publice) destinata lucrarilor administrative. 2. Aparatul administrativ auxiliar al cancelariilor unor sefi de state. – Dupa it. cancellaria.
cancelling, CANCELLING s.n. (Mar.) Clauza înscrisa într-un contract de transport potrivit careia se poate anula contractul daca vasul nu a sosit în portul de încarcare pâna la termenul convenit [Pr.: chénsaling] – Cuv. engl.
cancer, CÁNCER, cancere, s.n. 1. Termen general care denumeste diverse forme de tumori maligne ce se caracterizeaza printr-o înmultire excesiva a tesuturilor unor organe; neoplasm, rac. 2. Boala a plantelor provocata de unele ciuperci si bacterii parazite. 3. (În sintagmele) Tropicul Cancerului = Tropicul Racului. Zodia Cancerului = zodia Racului. 4. (Fig.) Flagel. – Din fr., lat. cancer.
candelă, CÁNDELĂ, candele, s.f. 1. Lampa cu ulei, care se pune la icoane sau la morminte sau care servea, în trecut, la iluminat. 2. Unitate de masura pentru calcularea intensitatii unui izvor de lumina. 3. Stâlp rotund de lemn, întrebuintat pentru sustinerea boltilor unui tunel pâna la turnarea betonului. – Din sl. kanŭdilo sau ngr. kandíla, (2) din fr. candela.
candeliţă, CANDELÍŢĂ, candelite, s.f. (Mar.) Nod care serveste la prinderea unui obiect. – Candela + suf. -ita.
candida, CÁNDIDA1 s.f. Gen de ciuperci care formeaza micelii si produc diverse infectii, meningita etc. (Candida). – Cuv. lat. (nume stiintific).
canea, CANEÁ, canele, s.f. Cep de lemn sau de metal, fixat într-un vas, prevazut la capatul liber cu un robinet de scurgere, care serveste la scoaterea lichidului dintr-un vas. [Var.: caná s.f.] – Refacut din canele (pl. lui canela, rar "canea" < ngr. kanélla, bg. kanela).
canelură, CANELÚRĂ, caneluri, s.f. 1. Sant îngust care brazdeaza vertical (sau elicoidal) corpul unei coloane, al unui pilastru etc.; sant pe suprafata pieselor unor masini, servind la îmbucarea cu alte piese; nut (1). 2. Fiecare dintre adânciturile longitudinale ale trunchiului unui arbore. – Din fr. cannelure.
canevas, CANEVÁS, canevasuri, s.n. 1. Schita sau linii generale ale unui desen. 2. Retea de meridiane si de paralele trasate în vederea alcatuirii unei harti. 3. Ansamblul triunghiurilor, liniilor poligonale si punctelor care servesc ca baza masuratorilor terestre. – Din fr. canevas.
cange, CÁNGE, cangi, s.f. Prajina lunga de lemn, cu cârlig de fier în vârf, utilizata la acostarea sau la îndepartarea de mal a navelor mici, la împingerea sau la prinderea de departe a unui obiect. ♦ Gheara ascutita si întoarsa a pasarilor rapitoare. – Din tc. kanca.
antecedent, ANTECEDÉNT, antecedente, s.n., adj. 1. S.n. Fapt, întâmplare anterioara unei anumite date sau stari. ♢ Antecedent penal = fapt penal existent în trecutul inculpatului si de care instanta judecatoreasca tine seama la stabilirea pedepsei. ♦ (La pl.) Simptome (personale sau ereditare) care preced o boala si care trebuie sa fie cunoscute de medic în vederea stabilirii diagnosticului si a tratamentului. 2. Adj. Care se afla înainte, care s-a întâmplat înainte. 3. (Log.) Primul termen al unei judecati ipotetice, introdus prin conjunctia "daca"; p. gener. tot ceea ce poate constitui punctul de plecare al unui demonstratii. – Din fr. antécédent, lat. antecedens, -ntis.
canon, CANÓN, canoane, s.n. 1. Regula, dogma bisericeasca; tipici. ♦ Norma, regula de conduita. ♦ Lista de texte sacre care se bucura de autoritate deplina în cadrul unei religii. 2. Pedeapsa data de biserica la calcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. 4. Regula care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regula rigida, formalista. 5. Compozitie muzicala în care doua sau mai multe voci, intrând succesiv, executa împreuna aceeasi melodie. ♦ Cântare bisericeasca; p. ext. cântec; glas. 6. Litera de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipareau în trecut cartile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.
cantabilitate, CANTABILITÁTE s.f. Însusire a unei piese muzicale sau a unei teme dintr-o compozitie vocala sau instrumentala de a avea o linie melodica expresiva. ♦ Calitate a versurilor de a fi muzicale; muzicalitate. – Cantabil + suf. -itate. Cf. it. c a n t a b i l i t a.
cantabri, CANTÁBRI s.m. pl. Veche populatie din Spania, supusa de romani dupa o îndelungata rezistenta. – Din fr. Cantabres.
cantaridă, CANTARÍDĂ, cantaride, s.f. Insecta din ordinul coleopterelor, verde-aurie, cu miros caracteristic, care ataca frasinul si liliacul si care este folosita în industria farmaceutica: gândacul-frasinului, gândac-de-frasin, catel-de-frasin, catelul-frasinului (Lytta vesicatoria). – Din fr. cantharide, lat. cantharis, -idis.
cantină, CANTÍNĂ, cantine, s.f. Local unde se serveste masa salariatilor dintr-o întreprindere, studentilor, elevilor etc. ♦ (Iesit din uz) încapere în interiorul unei unitati militare, de unde se puteau cumpara diferite alimente si obiecte. – Din fr. cantine.
canton, CANTÓN, cantoane, s.n. 1. Cladire din imediata vecinatate a unei cai de comunicatie, înzestrata cu aparatele necesare pentru supravegherea si întretinerea acesteia si care serveste si ca locuinta pentru cantonier. 2. Cea mai mica unitate în administratia padurilor; locuinta padurarului. 3. Unitate teritorial-administrativa în unele tari. 4. Fiecare dintre statele care compun Confederatia Elvetiana. – Din fr. canton.
cantonament, CANTONAMÉNT, cantonamente, s.n. 1. Stationare vremelnica (a unor unitati militare) într-o localitate, în afara cazarmei; loc unde sunt instalati cei cantonati. 2. Loc de cazare special amenajat si perioada de timp în care o echipa sau un lot de sportivi se pregatesc în comun (în vederea participarii la o competitie de amploare). – Din fr. cantonnement.
cantonier, CANTONIÉR, -Ă, cantonieri, -e, s.m. si f. Persoana care are sarcina de a supraveghea si întretine o anumita portiune de sosea sau de cale ferata. [Pr.: -ni-er] – Din fr. cantonnier.
canţonă, CANŢÓNĂ, cantone, s.f. 1. Poezie lirica italiana medievala, de origine provensala, consacrata iubirii cavaleresti. 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renasterii, apropiat de cântecul popular, care, cu timpul, a devenit o piesa instrumentala. – Din it. canzone.
canţonetă, CANŢONÉTĂ, cantonete, s.f. 1. Mic cântec popular italian; p. ext. cântec scurt. 2. Poezie lirica italiana, formata din versuri scurte. – Din it. canzonetta.
cap, CAP1, (I, III) capete, s.n., (II) capi, s.m. I. S.n. 1. Extremitatea superioara a corpului omenesc sau cea anterioara a animalelor, unde se afla creierul, principalele organe de simt si orificiul bucal. ♢ Loc. adv. Din cap pâna-n picioare = de sus pâna jos, în întregime, cu desavârsire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineata. (Pâna) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai destept, mai reusit, mai bine. Cu capul plecat = rusinat, umilit, învins. Pe dupa cap = pe dupa gât, la ceafa. ♢ Loc. adj. (Fam.) Batut (sau cazut) în cap = tâmpit, prost. ♢ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pamânt; a da jos dintr-o situatie, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, bautura etc.) = a înghiti dintr-o data continutul unui pahar, al unei cani etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuiala. A scoate capul în lume = a iesi între oameni, în societate. A nu-si (mai) vedea capul de... sau a nu sti unde-i sta sau unde-i este capul = a nu sti ce sa mai faca, a fi coplesit de... A-si pierde capul = a se zapaci. A nu mai avea unde sa-si puna capul = a ajunge fara adapost, pe drumuri, sarac. A da din cap = a clatina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violenta pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traista = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toti peretii (sau de pereti) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greseala facuta. A-si lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, parasindu-si casa, locul de origine si ratacind prin lume. A-si pleca capul = a se simti rusinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cadea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situatie neplacuta, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplaceri si necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cadea pe capul cuiva = a sosi pe neasteptate la cineva (creându-i neplaceri, deranj). A sta (sau a sedea, a se tine) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a starui fara încetare pe lânga cineva. A sedea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lânga sau la cineva (creându-i neplaceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lasa pe cineva în pace. (Reg.) A nu sti (sau a nu avea) ce-si face capului = a nu mai sti ce sa faca pentru a iesi dintr-o situatie grea. ♢ Cap de familie = barbatul care reprezinta puterea familiala si parinteasca; p. gener. orice persoana care procura mijloacele necesare traiului unei familii si o reprezinta juridic. ♢ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amanuntit al expresiei unui sentiment pe trasaturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de marci postale românesti, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Parul capului. 2. Capatâi; capatâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ♢ Expr. Pe capete = care mai de care, în numar foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea pareri, exprima o mare divergenta de opinii. 4. Minte, gândire, judecata; memorie. ♢ Loc. adj. si adv. Cu cap = (în mod) inteligent, destept. Fara cap = (în mod) necugetat. ♢ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecata dreapta; cuminte. ♢ Expr. A fi bun (sau usor) la (sau de) cap sau a avea cap usor = a fi destept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i iesi (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai iesi (cuiva ceva) din cap = a-l stapâni mereu (acelasi gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-si bate (sau a-si framânta, a-si sparge, a-si sfarâma etc.) capul = a se gândi, a se stradui spre a solutiona o problema. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) sa înteleaga ceva, a lamuri (pe cineva). A fi (sau a ramâne, a umbla etc.) de capul sau = a fi (sau a ramâne etc.) liber, independent, nesupravegheat, A face (ceva) din (sau de) capul sau = a face (ceva) fara a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva sa-si piarda dreapta judecata; a zapaci; a face pe cineva sa se îndragosteasca. A nu avea cap sa... = a nu avea posibilitatea sa..., a nu putea sa... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiaza acuzarea. 5. (Înv.) Viata. A plati cu capul. ♦ (Astazi în expr.) Odata cu capul sau în ruptul capului = cu nici un pret, niciodata. A-si face de cap = a face ceva ce poate sa-i primejduiasca viata; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = striga; b) (Bot.) cap-de-cocos = dulcisor; capul-sarpelui = planta erbacee acoperita cu peri aspri si cu flori rosii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelatiei balaurului. II. S.m. Capetenie, sef, conducator. ♦ Initiator. III. S.n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminenta a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemanator cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extrema cu care începe sau sfârseste ceva. ♢ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apa, de un defileu etc.; p. ext. fortele armate care ocupa acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor si a mijloacelor de lupta. ♢ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu partile extreme alaturate. ♢ Expr. Cap de tara = margine de tara; hotar. Nu-i (un) cap de tara = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a sedea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în sezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ♢ Cap de an (sau de saptamâna, de iarna etc.) = începutul unui an (sau al unei saptamâni etc.) Cap de coloana = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afis (sau cap de lista) = primul nume dintr-o lista de persoane afisate în ordinea valorii lor. ♢ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul noptii = dupa ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principala, mai aleasa (a unui lucru). ♢ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masa. 4. Partea de jos sau dindarat a unui lucru; capat; (cu sens temporal) sfârsit. ♢ Expr. A o scoate la cap = a sfârsi (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a razbi. În cap = (dupa numerale) exact, întocmai. 5. Bucatica rupta dintr-un obiect; p. ext. lucru de mica importanta. ♢ Expr. Nici un cap de ata = absolut nimic. Pâna la un cap de ata = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transforma variatiile unui semnal electric în variatii de flux magnetic sau invers, folosit pentru operatii de înregistrare, redare si stergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) dupa fr. chef < lat. caput).
capacitiv, CAPACITÍV, -Ă, capacitivi, -e, adj. (Tehn.) Referitor la capacitatea electrica; care se comporta ca un condensator electric. – Din engl. capacitive.
capan, CAPÁN, capanuri s.n. (Turcism înv.) Magazie care servea ca depozit (de alimente) pentru trupele turcesti. – Din tc. kapan.
capă, CÁPĂ, cape, s.f. 1. Pelerina (scurta) de blana sau de stofa. ♢ Expr. De capa si spada = (despre filme, opere literare etc.) de aventuri cu multe dueluri, înfruntari violente etc. 2. Dispozitiv de protectie aplicat la masini, ferastraie etc. pentru a preîntâmpina accidentele. 3. (Mar.) Orientare a unei nave pentru a rezista unui timp neprielnic, cu vânt foarte puternic. – Din fr. cape.
capăt, CÁPĂT, capete, s.n. 1. Partea extrema a unui lucru, a unei perioade, a unei situatii sau a unei stari; margine, limita, sfârsit1, istov. ♢ Loc. adj. Fara (de) capat = fara sfârsit; îndelungat, întins. ♢ Loc. adv. De la (sau din) capat = de la început. În capat = a) în frunte; b) exact, deplin. Pâna la capat = pâna la sfârsit; pâna la ultimele consecinte, în mod consecvent. ♢ Expr. La capatul lumii (sau pamântului) = foarte departe. A pune capat (unui lucru, unei situatii) = a face sa înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capat = a duce la bun sfârsit. A o scoate la capat cu ceva = a iesi cu bine dintr-o situatie neplacuta. A o scoate la capat cu cineva = a se întelege cu cineva. Nici un capat de ata = absolut nimic. Pâna la (sau într-)un capat de ata = absolut tot. 2. Fragment; ramasita de... – Refacut din pl. capete < lat. capita).
capilar, CAPILÁR, -Ă, capilari, -e, adj. 1. Subtire, fin, îngust. ♢ Vase capilare (si substantivat, n. pl.) = cele mai mici vase de sânge, care servesc la hranirea tesuturilor si stabilesc legatura între vene si artere. 2. Care apartine capilaritatii, privitor la capilaritate. ♢ Tub capilar = tub îngust în care se manifesta fenomenele de capilaritate. – Din fr. capillaire, lat. capillaris.
capilaritate, CAPILARITÁTE s.f. Proprietate pe care o au lichidele de a se ridica sau de a coborî, fara interventii din afara, în tuburi foarte subtiri; ansamblu de fenomene care se produc (în tuburile capilare) la suprafata unui lichid. – Din fr. capillarité.
capital, CAPITAL1, (1) capitaluri, s.n. 1. Avutie sub forma de bani, de marfuri, de bunuri materiale în genere. 2. Bani, suma (mare) de bani (investiti într-o afacere). ♦ Capital de cunostinte = suma cunostintelor pe care le poseda cineva; experienta. – Din fr. capital, germ. Kapital.
capital, CAPITÁL2, -Ă, capitali, -e, adj. 1. De prima importanta, de frunte; fundamental, esential. ♢ Reparatie capitala = refacere a partilor esentiale ale unei cladiri, ale unei masini etc. ♢ Expr. A (o) lua de capital = a acorda o importanta exagerata unui fapt, unei afirmatii etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obisnuita si cu o forma, de obicei, diferita; (despre litere) majuscul, verzal. 3. (În expr.) Pedeapsa capitala = pedeapsa cu moartea. – Din fr. capital.
capitală, CAPITÁLĂ, capitale, s.f. 1. Oras de resedinta în care îsi au sediul organele supreme ale puterii de stat. 2. Oras în care îsi au sediul organele de conducere ale unei unitati administrative teritoriale. [Var.: (înv.) capitálie s.f.] – Din fr. capitale.
capitaliza, CAPITALIZÁ, capitalizez, vb. I. Tranz. A transforma ceva în capital1; a acumula capital1 ♦ (Impr.) A aduna bani, a strânge avere. – Din fr. capitaliser.
capitularii, CAPITULÁRII s.n. pl. Acte legislative emanate de la regi, divizate în capitole. – Din fr. capitulaires.
capitulaţie, CAPITULÁŢIE, capitulatii, s.f. Conventie prin care un stat stabilea un regim de privilegii pentru cetatenii straini aflati pe teritoriul sau. [Var.: (înv.) capitulatiúne s.f.] – Din fr. capitulation.
capoc, CAPÓC s.n. Fibra vegetala asemanatoare cu lâna, dar cu o rezistenta redusa, obtinuta din fructul unui arbore exotic (Ceiba pentandra) si folosita ca umplutura la saltele, la plapumi, la centurile de salvare etc. – Din fr. kapok, capoc, engl. kapok.
capon, CAPÓN, capoane, s.n. Suport mic situat în afara bordajului unei nave, care sustine ancora, când lantul acesteia este folosit pentru legarea navei de o geamandura. – Din fr. capon.
capot, CAPÓT2, capoate, s.n. 1. Îmbracaminte femeiasca de casa, de obicei lunga pâna la calcâie; halat. 2. Învelitoare de pânza care acopera diferite instrumente si aparate pe puntea unei nave. – Din fr. capot, capote.
capota, CAPOTÁ, capotez, vb. I. Intranz. (Despre autovehicule) A se rasturna, dându-se peste cap prin ridicarea partii din spate; (despre avioane) a se prabusi, intrând cu botul în pamânt. – Din fr. capoter.
capotaj, CAPOTÁJ, capotaje, s.n. Accident suferit de un autovehicul sau de un avion care capoteaza. – Din fr. capotage.
capotă, CAPÓTĂ, capote, s.f. 1. Îmbracaminte din tabla sau din alt material cu care se acopera un sistem tehnic în vederea protejarii lui. 2. Acoperis pliabil al unui autovehicul. – Din fr. capote.
capră, CÁPRĂ, capre, s.f. I. 1. Gen de mamifere rumegatoare paricopitate, cu parul lung, cu coarne, mai mari si diferentiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ♢ Capra de stânca = capra salbatica, cu blana roscata si cu coarnele în forma de spada (Capra ibex). Capra domestica = animal domestic rumegator, crescut pentru productia de lapte (Capra hircus). ♢ Expr. A împaca si capra, si varza = a multumi si pe unul, si pe altul; a împaca doua interese opuse. Capra râioasa, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capra-neagra sau capra-de-munte = capra salbatica, cu blana bruna-neagra, cu coarne scurte si curbate la vârf si cu doua dungi albe pe partea anterioara a capului, care traieste în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou si care consta din executarea unor figuri comice de catre un personaj mascat cu cap de capra (I 1) care bate ritmic din falci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil sta aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalti sar peste el. II. 1. Unealta de lemn cu patru picioare, încrucisate doua câte doua, pe care se pun lemnele pentru a fi taiate cu ferastraul. 2. Sistem de lemne încrucisate care serveste la sustinerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau lada) care se afla în partea de dinainte a trasurii sau a carutei si pe care sade vizitiul. 4. Aparat de gimnastica pentru sarituri, format dintr-un suport capitonat asezat pe patru picioare, cu înaltimea reglabila. 5. Arsic de miel. – Lat. capra.
capricios, CAPRICIÓS, -OÁSĂ, capriciosi, -oase, adj. Cu manifestari inegale si neasteptate, cu toane; inconsecvent, schimbator. ♦ (Despre lucruri) Neobisnuit, ciudat. Formele capricioase ale unui turn. [Pr.: -ci-os] – Var.: (înv.) capritiós, -oása adj.] – Din fr. capricieux, it. capriccioso.
caprotină, CAPROTÍNĂ s.f. Gen fosil de lamelibranhiate cretacice, cu cochilia groasa si cu valve inegal dezvoltate. – Et. nec.
capsa, CAPSÁ, capsez, vb. I. Tranz. 1. A prinde ceva cu ajutorul unor capse. 2. A echipa, a prevedea cu o capsa. – Din capsa.
capsulă, CAPSÚLĂ, capsule, s.f. 1. Tip de fruct uscat, uneori divizat în mai multe loji si având numeroase seminte, care, la maturitate, se deschide de la sine, punând semintele în libertate; maciuca (3), maciulie (2). 2. învelis al unor organe si organisme inferioare. Capsula bacteriana. 3. Mic învelis solubil, facut din amidon, gelatina sau cheratina, care contine diferite medicamente pulverulente cu gust neplacut, pentru a putea fi înghitite mai usor. 4. Vas facut dintr-un material rezistent la caldura, în care se încalzesc, în laborator, diverse substante; capsa (3). 5. Mic cilindru metalic care contine bioxid de carbon sub presiune, servind la prepararea unei bauturi gazoase în sifoane speciale. 6. Cutie cu capac care se deformeaza sub actiunea variatiilor presiunii atmosferice (constituind partea sensibila a unor barometre). 7. (În sintagma) Capsula telefonica = cutiuta care contine (într-un aparat telefonic) un microfon sau un receptor. 8. Capac de tinichea cu care se astupa sticlele de bere, de apa minerala etc. 9. (În sintagma) Capsula cosmica = compartiment etanseizat al navei spatiale capabil sa se desprinda de restul vehiculului si sa coboare pe un corp cosmic. – Din fr. capsule, lat. capsula.
captator, CAPTATÓR, captatoare, s.n. 1. Dispozitiv care serveste la captare. ♢ Captator solar = instalatie pentru captarea si transformarea energiei solare în energie termica sau electrica. 2. Dispozitiv montat pe vehicule cu tractiune electrica pentru a realiza un contact alunecator cu firul aerian de contact. – Capta + suf. -tor.
captiva, CAPTIVÁ, captivez, vb. I. Tranz. 1. A face captiv. 2. A preocupa în mod intens; a absorbi. – Din fr. captiver.
captivant, CAPTIVÁNT, -Ă, captivanti, -te, adj. Care captiveaza. – Din fr. captivant.
captor, CAPTÓR, captoare, s.n. Aparat electric sau electromagnetic care serveste la transformarea semnalelor sonore sau optice în semnale electrice. – Din fr. capteur.
car, CAR2, care, s.n. 1. Vehicul terestru încapator, cu patru roti, cu tractiune animala, folosit la tara pentru transportarea poverilor. ♢ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. si pop.) Car de foc = tren. ♢ Expr. Nici în car, nici în caruta, se spune despre cineva nehotarât, care nu stie ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ♢ Compuse: Carul-Mare = constelatie alcatuita din sapte stele asezate în forma de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelatie formata din sapte stele (printre care si steaua polara) asezate în chip asemanator cu cele din carul-mare; ursa-mica. ♦ (În antichitate) Vehicul cu doua roti, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri si la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încarca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Multime, gramada. Un car de ani. ♢ Loc adv. Cu carul = din belsug. 3. (Reg.) Parte a ferastraului mecanic alcatuita din doua bârne puse pe rotite, pe care se asaza busteanul pentru a fi prefacut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi dupa fr. char).
carab, CARÁB, carabi, s.m. Coleoptera cu corpul alungit si picioare lungi, distrugatoare de (larve de) insecte (Carabus auratus). – Din fr. carabe.
caracatiţă, CARACÁTIŢĂ, caracatite, s.f. Animal marin din încrengatura molustelor, cu corpul rotund, în forma de sac si cu opt brate puternice, prevazute cu ventuze (Octopus vulgaris). ♦ Fig. Persoana lacoma, apucatoare, hrapareata. – Din rus. karakatita.
caracter, CARACTÉR, caractere, s.n. 1. Ansamblul însusirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifesta în modul de comportare, în ideile si în actiunile sale. ♦ Personalitate morala ferma. ♦ Însusire morala care se manifesta prin perseverenta, vointa ferma si corectitudine. Om de caracter. 2. Individualitate care prezinta trasaturi psihice complexe, zugravita într-o opera literara. ♦ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia nastere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = forma prelucrata pentru scena a dansurilor populare. 3. Trasatura distinctiva care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însusire, particularitate a unui organism. Caractere mostenite (sau ereditare) si caractere dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristica a unui ansamblu de litere, cifre, accente si semne de tipar din aceeasi familie si din acelasi corp. – Din fr. caractère, lat. character.
caracterograf, CARACTEROGRÁF, caracterografe, s.n. Aparat electronic care permite vizualizarea pe ecranul unui tub catodic a caracteristicilor dispozitivelor semiconductoare. – Din engl. characterographe.
caraibi, CARAÍBI s.m. pl. Amerindieni care traiesc în Antilele Mici, Brazilia, Venezuela, Guyana etc. [Var.: caríbi s.m. pl.] – Din fr. Caraïbes.
carantină, CARANTÍNĂ s.f. 1. Punct sanitar pentru cercetarea si izolarea persoanelor, vaselor sau marfurilor venite dintr-o regiune bântuita de o epidemie. ♦ Izolare preventiva a unei persoane sau a unei colectivitati care a fost în contact cu un bolnav contagios sau care vine dintr-o regiune unde exista o epidemie. ♢ Carantina fitosanitara = complex de masuri cu caracter preventiv, luate pentru a se opri patrunderea bolilor plantelor, a daunatorilor plantelor sau a unor buruieni din alte tari si pentru a se limita raspândirea acestora în cuprinsul tarii. ♦ Restrictii aplicate în vederea combaterii bolilor contagioase ale animalelor. 2. Fig. Izolare. – Din rus. karantin (< fr.).
carapace, CARAPÁCE, carapace, s.f. Învelis osos, cornos sau calcaros care protejeaza corpul unor animale. – Din fr. carapace.
minus, MÍNUS I. s. n. 1. semn grafic (-) pentru indicarea operatiei de scadere sau care indica un numar negativ. 2. semn ca cel din matematica, indicând sarcinile electrice negative. 3. deficit, lipsa. II. adv. mai putin, fara. (< lat. minus)
caravană, CARAVÁNĂ, caravane, s.f. 1. Convoi de oameni si de animale de povara (de obicei camile), care transporta marfuri, bagaje etc. prin pustiuri sau prin stepe. ♦ Convoi de vehicule împreuna cu calatorii din ele, care parcurg împreuna acelasi drum. ♦ Grup de vehicule care strabat o tara în scopuri culturale, sanitare etc. Caravana sanitara. Caravana cinematografica. 2. (Reg.) Caruta sau car mare pentru transport. – Din fr. caravane.
caravă, CARÁVĂ, carave, s.f. Unealta de pescuit de forma unei capcane deschise, care se instaleaza în lacurile litorale si în balti pentru prinderea platicii si a salaului. – Et. nec.
caravelă, CARAVÉLĂ, caravele, s.f. Corabie cu pânze, rapida, folosita în trecut (de spanioli si de portughezi) pentru calatorii lungi. – Din it. caravella, fr. caravelle.
carbinol, CARBINÓL, carbinoli, s.m. Denumire veche a alcoolului metilic. – Din fr. carbinol.
carboavă, CARBOAVĂ, carboave, s.f. Veche moneda ruseasca de argint sau bacnota de hârtie, egala în valoare cu o rubla (odinioara cu circulatie si în tarile românesti); carboanta. – Din rus. karbovet.
mintal, MINTÁL, -Ă adj. 1. referitor la minte. o alienatie ~a = nebunie; debil ~ = persoana deficitara din punctul de vedere al intelectului. 2. care se face în minte. (< fr. mental, lat. mentalis)
carbon, CARBÓN s.n. Element chimic, metaloid foarte raspândit în natura, component de baza al tuturor substantelor organice, care se gaseste în carbuni, în petrol, în gaze etc., iar în stare elementara în diamant, în grafit si în carbunele negru. ♢ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia nastere în atmosfera si care serveste la stabilirea vârstei vestigiilor materiale. (Hârtie-)carbon = hârtie subtire acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare închisa, întrebuintata în dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii; indigo, plombagina. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.
carcafung, CARCAFÚNG, carcafunguri, s.n. Parâma care se fixeaza pe marginea întinsa unei vele si care serveste la strângerea acesteia. – Cf. engl. c a r g u e  f o n d.
carcasă, CARCASĂ, carcase, s.f. 1. Îmbracaminte metalica exterioara a unui sistem tehnic, care sustine anumite elemente ale acestuia si, eventual, îl protejeaza împotriva actiunilor exterioare. 2. Totalitatea oaselor care alcatuiesc scheletul unui animal. 3. Scheletul unei masini, al unei constructii etc. – Din fr. carcasse.
carcinotron, CARCINOTRÓN, carcinotroane, s.n. Tub electronic cu vid înaintat, folosit în domeniul frecventelor foarte înalte. – Din fr. carcinotron.
cardiotomie, CARDIOTOMÍE, cardiotomii, s.f. (Med.) Interventie chirurgicala pe inima. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiotomie.
care, CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjunctie, ca element de legatura între propozitia regenta unde se afla numele caruia îi tine locul si propozitia subordonata). 1. (Introduce propozitii atributive) Cartea pe care trebuia sa ti-o aduc am pierdut-o. ♢ (Introduce propozitii atributive circumstantiale) a) (Cu nuanta finala) Sa ia calauza din sat, care sa le arate drumul. b) (Cu nuanta conditionala) Ce holera ar fi aceea care i-ar lasa neatinsi pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ♢ Loc. conj. Dupa care = dupa aceea. Care va (sau vra) sa zica = ceea ce înseamna, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotarât) a) Fiecare. Le porunci sa mearga care pe unde va putea. ♢ Expr. (Sa) nu care cumva = nu cumva sa... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (în corelatie cu sine însusi exprima ideea de opozitie sau de distributie) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ♢ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezinta o fiinta sau un lucru) Care n-a înteles întrebarea? ♢ (Introduce propozitii interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ♢ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ♢ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu tine la viata lui? [Gen.-dat. sg. m. caruia, f. careia, gen.-dat. pl. m. si f. carora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. carui, f. carei, gen.-dat. pl. m. si f. caror. Nom. sg. m. si: (înv.) carele; nom. pl. m. si f. si: cari] – Lat. qualis.
carena, CARENÁ, carenez, vb. I. Tranz. 1. A repara carena unei nave. ♦ A aseza o nava pe o coasta pentru a o repara. 2. A acoperi cu tabla suprafata exterioara a unui vehicul de mare viteza. – Din fr. caréner, lat. carenare.
carenă, CARÉNĂ, carene, s.f. 1. Partea exterioara a corpului unei nave, care se gaseste sub linia de plutire. 2. Proeminenta prelungita a unor organe. Carena sternului la pasari. 3. (Bot.) Structura în corola leguminoaselor alcatuita din doua petale inferioare care cresc unite. – Din fr. carène, it. carena.
careu, CARÉU, careuri, s.n. 1. Mod de asezare în forma de patrat a unor persoane sau obiecte. 2. Suprafata a terenului de fotbal, de tenis etc., marcata cu alb, care delimiteaza anumite zone în câmpul de joc, si în cadrul careia se aplica unele reguli speciale. 3. Încapere la bordul unei nave folosita ca sala de mese, de lectura si de recreatie pentru ofiteri. 4. (La unele jocuri de carti) Grup de patru carti de aceeasi valoare. – Din fr. carré.
cargabas, CARGABÁS, cargabase, s.n. (Mar.) Manevra curenta de strângere a unei vele. – Din fr. cargue basse.
caric, CARÍC s.n. Totalitatea încarcaturii utile a unei nave comerciale. – Din it. carico.
caricatură, CARICATÚRĂ, caricaturi, s.f. 1. Reprezentare, mai ales în desen, a unei persoane sau a unei situatii prin exagerarea unor trasaturi, îndeosebi negative, cu o intentie satirica sau umoristica. ♦ Înfatisare ridicola a unei persoane sau a unui obiect; persoana sau obiect cu aceasta înfatisare. 2. Imitatie nereusita, care denatureaza originalul. – Din fr. caricature.
caricaturistic, CARICATURÍSTIC, -Ă, caricaturistici, -ce, adj. 1. Care exagereaza unele trasaturi, îndeosebi negative, ale unei persoane, ale unei situatii, cu intentie satirica sau umoristica. 2. Propriu caricaturii. – Caricaturist + suf. -ic.
caridă, CARÍDĂ, caride, s.f. Animal marin asemanator cu racul, cautat pentru carnea lui gustoasa; creveta (Palaemon squilla). – Din ngr. gharídha.
carierism, CARIERÍSM s.n. Tendinta de a parveni cu orice pret si prin orice mijloace. [Pr.: -ri-e-] – Cariera2 + suf. -ism. Cf. rus. k a r'  e r i z m.
carierist, CARIERÍST, -Ă, carieristi, -ste, adj. (Adesea substantivat) Care lupta pe orice cale pentru a parveni. [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carriériste.
carlingă, CARLÍNGĂ, carlingi, s.f. 1. Cabina pentru echipajul unui avion, în care sta pilotul si unde sunt instalate comenzile de zbor, aparatele de bord etc. 2. Grinda longitudinala din osatura unei nave, care serveste la legarea diferitelor parti ale navei. – Din fr. carlingue.
carmangerie, CARMANGERÍE, carmangerii, s.f. 1. (Înv.) Macelarie (1). 2. Restaurant în care se prepara si se servesc specialitati din carne.- Carmangiu + suf. -erie.
carmaniolă, CARMANIÓLĂ, carmaniole, s.f. 1. Cântec si dans francez din timpul Revolutiei Franceze din 1789-1794. 2. Vesta scurta purtata în timpul Revolutiei Franceze. – Din fr. carmagnole.
carmin, CARMÍN s.n. Colorant rosu de origine vegetala sau animala, folosit în cosmetica, în pictura etc.; cârmâz (2); p. ext. culoare rosie. – Din it. carmin, lat. carminium.
carne, CÁRNE, carnuri, s.f. 1. Nume dat tesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor împreuna cu tesuturile la care adera. ♢ Carne de tun = masa de militari trimisi pe front spre a lupta si care sunt expusi macelului, cu pierderi mari de vieti omenesti. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ♢ Expr. A taia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a taia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca sa curme un rau prin masuri foarte drastice. A fi rau (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau usor) la o rana. În carne si oase = în persoana, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, ruda de sânge. A-si pune (sau a-si baga) carnea în (sau la) saramura = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizarii unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrasa. A creste carnea pe cineva = a simti o satisfactie, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frica. 2. Bucata din tesutul muscular al animalelor taiate, întrebuintata ca aliment. 3. Partea interioara a pielii, opusa fetei acesteia. 4. (Bot.) Pulpa la fructe. – Lat. caro, carnis.
carnet, CARNÉT, carnete, s.n. Caietel de buzunar, uneori cu date si cu rubrici tiparite, pentru diferite însemnari. ♦ Act, document în forma de caietel, care atesta apartenenta posesorului la o organizatie politica, de masa etc. ♢ Carnet de munca = document (în forma de caietel) care cuprinde date privitoare la activitatea unei persoane (vechime în munca, locul de munca) si care serveste acesteia pentru anumite drepturi (pensie, retributie, concediu etc.); carte de munca. – Din fr. carnet.
caronadă, CARONÁDĂ, caronade, s.f. (Mar.) Vechi tun naval scurt, facut din fonta. – Din fr. caronade.
carosabil, CAROSÁBIL, -Ă, carosabili, -e, adj. (Despre drumuri) Care permite circulatia vehiculelor rutiere; (despre partea unui drum) care este rezervata circulatiei vehiculelor rutiere. – Din fr. carrossable.
caroserie, CAROSERÍE, caroserii, s.f. Parte a unui vehicul asezata deasupra osiilor si a rotilor, amenajata pentru transportul oamenilor sau al marfurilor. – Din fr. carrosserie.
carosier, CAROSIÉR, -Ă, carosieri, -e, adj., s.m. (Rar) 1. Adj. (Despre cai) Cu mersul elegant, folosit pentru vehicule de lux. 2. S.m. Fabricant de caroserii. [Pr.: -si-er] – Din fr. carrossier.
carota, CAROTÁ, carotez, vb. I. Intranz. (Frantuzism) A însela, a extorca. ♦ (La biliard) A juca astfel încât sa ramâna adversarului o lovitura dificila. – Din fr. carotter.
carotă, CARÓTĂ, carote, s.f. 1. Varietate de morcovi timpurii, cu radacini scurte globuloase, de culoare galbena-rosiatica. 2. Proba cilindrica de material luata din betonul de fundatie al unei sosele, în vederea verificarii proprietatilor fizice si mecanice ale acesteia în laborator. 3. Fig. (Rar) Înselatorie, smecherie, trisare, sarlatanie. 4. (La jocul de biliard) Pozitie dificila lasata adversarului care urmeaza sa execute lovitura. – Din fr. carotte.
caroten, CAROTÉN s.n. Pigment rosu-portocaliu care se gaseste în unele vegetale si în unele produse animale. [Var.: carotína s.f.] – Din fr. carotène, germ. Karotin.
cart, CART1, carturi, s.n. 1. Serviciu de patru ore, executat permanent, pe schimburi, pe bordul unei nave, de membrii echipajului. 2. A 32-a parte din roza vânturilor, adica 11¼ grade. – Din fr. quart.
cart, CART2, carturi, s.n. Automobil de curse mic, cu caroseria si partea mecanica simplificate si viteza redusa; automobil de acest tip folosit de copii în unele jocuri sportive. [Scris si: kart] – Din engl., fr. kart.
cartaginez, CARTAGINÉZ, -Ă, cartaginezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte din populatia vechii Cartagine sau era originara de acolo; pun. 2. Adj. Care apartine Cartaginei sau locuitorilor ei, privitor la Cartagina sau la locuitorii ei; punic. – Cartagina (n. pr.) + suf. -ez. Cf. fr. C a r t h a g i n o i s.
cartare, CARTÁRE, cartari, s.f. 1. Actiunea de a carta si rezultatul ei. 2. Urmarire pe teren si transpunere, prin semne si prin culori conventionale, pe harti topografice, a raspândirii si a caracterelor diferitelor elemente din natura (roci, formatiuni geologice, ape, soluri, animale etc.) – V. carta.
cartă, CÁRTĂ, carte, s.f. 1. Nume dat (în evul mediu) actelor destinate a consemna unele privilegii si libertati fundamentale ale unor clase sau paturi sociale si a servi drept constitutie unui stat. 2. Manifest cuprinzând revendicarile unei organizatii politice, sociale, profesionale etc. 3. Act care sta la baza organizarii si functionarii unei organizatii internationale. Carta Organizatiei Natiunilor Unite. - Din fr. charte, lat. charta.
carte, CÁRTE, carti, s.f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tiparita si legata sau brosata în volum. ♢ Carte albastra (sau alba, neagra etc.) = publicatie oficiala a unui guvern care contine documente justificative privitoare la o problema politica. ♢ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învatat; a vorbi asa cum trebuie; a face caz de eruditia sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învatat. Cum scrie la carte = asa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoana care citeste, studiaza mult; carturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proportii mari. 2. Fig. Cunostinte de scriere si de citire; învatatura, stiinta, cultura. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Carnet cu date personale, care atesta sau confera unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ♢ Carte de munca = carnet de munca. 2. Bucata de carton, cu însemnari scrise sau tiparite, careia i se dau diferite întrebuintari: pentru corespondenta (carte postala), ca permis de intrare la un concert, la o biblioteca (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizita) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferentiate dupa culorile, semnele si figurile imprimate pe ele si întrebuintate la anumite jocuri de noroc. ♢ Expr. A da cartile pe fata = a-si arata gândurile sau planurile, a spune adevarul. A(-si) juca ultima carte = a face o ultima încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile si a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperata) în scopul atingerii unui ideal. A da în carti = A pretinde ca ghiceste viitorul cu ajutorul cartilor de joc. III. (Înv. si pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovada. ♢ Carte de judecata = hotarâre, sentinta judecatoreasca. – Refacut din carti (pl. lui •carta < lat. charta), prin analogie cu parte-parti; (II) din fr. carte.
cartel, CARTÉL, carteluri, s.n. 1. Uniune monopolista în care mai multe întreprinderi din aceeasi ramura de productie încheie o conventie, stabilind preturile, conditiile de vânzare si de aprovizionare, termenele de plata, cantitatea de marfuri ce urmeaza sa o produca fiecare si îsi împart pietele de desfacere, în vederea limitarii sau eliminarii concurentei. 2. Coalitie între doua sau mai multe partide, organizatii etc. 3. (Înv.) Conventie scrisa între state, pentru schimbul sau rascumpararea prizonierilor. – Din fr., engl. cartel.
minnesang, MINNESANG [MINEZANG] s. n. poezie lirica de curte, creata de cavalerii si cântaretii germani din evul mediu, dupa model folcloric si sub influenta trubadurilor provensali. (< germ. Minnesang)
carter, CÁRTER, cartere, s.n. Învelis metalic care acopera anumite parti în miscare ale unei masini, pentru a le proteja, putând servi si ca recipient pentru lubrifiantul necesar. – Din fr. carter.
cartier, CARTIÉR, cartiere, s.n. 1. Parte a unui oras deosebita de celelalte prin caracteristici proprii (geografice, istorice etc.) si care formeaza o unitate organica. ♦ Locuitorii acestei parti a orasului. 2. Parte din comandamentul unei mari unitati, compusa din personalul de deservire si din mijloacele de transmisiuni. ♢ Marele cartier general = (în timp de razboi) organul suprem de conducere a armatei în frunte cu comandantul sau suprem. ♦ Loc (întarit) unde stationeaza trupele timp mai îndelungat în vederea efectuarii de exercitii practice pe teren, cu efective mari de unitati; tabara. 3. Fiecare dintre partile laterale ale navei de la mijlocul ei spre pupa. [Pr.: -ti-er] – Din fr. quartier.
cartilaj, CARTILÁJ, cartilaje, s.n. Ţesut animal conjunctiv elastic si rezistent, cu rol de sustinere care formeaza scheletul pestilor cartilaginosi si al embrionului la vertebrate si la om îndeplinind functia mecanica de sustinere; zgârci. [Var.: cartilágiu s.n.] – Din fr. cartilage.
cartism, CARTÍSM s.n. Miscare a muncitorilor englezi, desfasurata în deceniile 4 si 5 ale sec. XIX, cu scopul de a obtine satisfacerea unor revendicari economice si politice. – Din engl. Chartism, fr. chartisme.
cartodrom, CARTODRÓM, cartodromuri, s.n. Teren amenajat pentru carting. – Cart + [velo]drom.
carton, CARTÓN1, cartoane, s.n. 1. Hârtie groasa si compacta cu flexibilitate redusa. ♢ Carton gudronat (sau asfaltat) = carton impregnat cu gudron sau cu smoala. 2. Schita initiala a unui tablou sau a diverselor lui detalii; studiu. Cartoanele lui Leonardo da Vinci. 3. Tub mic de hârtie groasa la capatul unor tigari, prin care se trage fumul. 4. Tavita de carton1 (1) pentru prajituri, bomboane etc.; p. ext. continutul ei. – Din fr. carton.
cartuş, CARTÚS, cartuse, s.n. 1. Tub metalic sau de carton prevazut cu o capsa, cu material exploziv si cu proiectil sau cu alice, care serveste ca munitie pentru armamentul portativ; patron1. ♦ Bucata cilindrica de exploziv folosita la producerea exploziilor în gaurile de mina. 2. Ornament sculptat sau gravat (în forma de sul desfacut partial) pe care se scriu inscriptii, monograme etc. 3. Textul încadrat pe o pagina (pe care se afla si texte neîncadrate); ornament care încadreaza un text tiparit. 4. Cutie paralelipipedica de carton care contine un anumit numar de pachete de tigari. – Din fr. cartouche.
minivehicul, MINIVEHÍCUL s. n. vehicul de dimensiuni mici. (< fr. mini-véhicul)
carură, CARÚRĂ, caruri, s.f. Forma a umerilor si a spatelui cuiva; spec. silueta. ♦ Fig. Anvergura. – Din fr. carrure.
casa, CASÁ, casez, vb. I. Tranz. 1. A anula (în întregime sau partial) o hotarâre judecatoreasca în urma admiterii recursului. 2. A efectua totalitatea operatiilor privind scoaterea definitiva din folosinta si din inventar a unui mijloc fix a carui folosire, reparare sau modernizare nu mai sunt economice; a lichida. 3. (Rar) A sparge. – Din fr. casser.
casată, CASÁTĂ, casate, s.f. Specialitate de cofetarie formata din diverse feluri de înghetata, dispuse în straturi. – Din it. cassata, fr. cassate.
casă, CÁSĂ1, case, s.f. 1. Cladire destinata pentru a servi de locuinta omului. ♢ Loc. adj. De casa = facut în casa1. ♢ Expr. (A avea) o casa de copii = (a avea) copii multi. A-i fi cuiva casa casa si masa masa = a duce o viata ordonata, normala, linistita. A nu avea (nici) casa, (nici) masa = a duce o viata neregulata, plina de griji, de framântari. ♦ (Reg.) Camera, odaie. ♢ Casa de veci = mormânt. 2. Încapere speciala într-o cladire, având o anumita destinatie. ♢ Casa ascensorului = spatiul în care se deplaseaza cabina unui ascensor. Casa scarii = spatiul dintr-o cladire care adaposteste o scara. 3. Cutie dreptunghiulara în care se pastreaza literele, semnele etc. tipografice de acelasi caracter. 4. Gospodarie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreuna (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Casnicie, menaj. ♢ Expr. A face (sau a duce) casa (buna) cu cineva = a trai cu cineva (în buna întelegere), a se împaca bine. A duce casa buna cu ceva = a se împaca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinari) Nume dat unor institutii, asezaminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ♢ Casa de economii = institutie publica de credit care se ocupa cu strângerea disponibilitatilor banesti temporare ale populatiei, acordând pentru acestea mai ales dobânda. Casa de ajutor reciproc = asociatie benevola a unor angajati sau pensionari, creata pentru acordarea de împrumuturi si de ajutoare membrilor ei din fondurile obtinute din depunerile lor lunare. Casa de filme = institutie producatoare de filme cinematografice. Casa de cultura = institutie culturala în care au loc diverse manifestari culturale, educative etc. Casa de nasteri = institutie medico-sanitara, în care se acorda viitoarelor mame, la nastere, asistenta calificata. Casa de vegetatie = constructie speciala, cu acoperisul si cu peretii de sticla, folosita pentru experiente de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetatie. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boala a vinurilor, pe care acestea o capata când ajung în contact cu aerul si care se caracterizeaza prin tulburare si prin schimbarea culorii. – Lat. casa.
cascador, CASCADÓR, -OÁRE, cascadori, -oare, s.m. si f. 1. Clovn, actrita sau acrobat(a) la circ care executa salturi primejdioase. 2. Actor de cinematograf care dubleaza uneori protagonistul în secventele periculoase. – Din fr. cascadeur.
cască, CÁSCĂ, casti, s.f. 1. Acoperamânt pentru cap, facut din metal, din piele sau din cauciuc si folosit de militari, de unii sportivi si de unii muncitori pentru protectia capului. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei caciuli, folosit la uscatul parului. 2. Dispozitiv alcatuit din unul sau din doua receptoare fixate pe urechi, care serveste la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.
casetă, CASÉTĂ, casete, s.f. 1. Cutie în care se pastreaza bani sau mici obiecte (pretioase) sau care protejeaza anumite elemente ale unui sistem tehnic. ♦ Cutie de lemn sau de metal cu un perete mobil, unde se introduce placa sau filmul pe care se fotografiaza. 2. Cutie anexa a camerelor de luat vederi, în interiorul careia se afla pelicula cinematografica. 3. Despartitura a unei case1 tipografice. 4. Anunt cu chenar, folosit la tiparirea numelor si adreselor, în anuare, carti de telefon etc. 5. Indicatie pusa, de obicei, la sfârsitul unei carti si care cuprinde anumite date privitoare la lucrare (data culegerii, a tiparirii etc.). 6. Constructie standardizata compacta din material plastic, în care se afla montata banda magnetica (subtire si îngusta). ♢ Caseta video = videocaseta. 7. (Med.) Partea metalica a puntii protetice dentare. – Din it. cassetta, fr. cassette.
casiu, CASÍU, casiuri, s.n. Sant sau rigola pietruita ori pavata, larga, care serveste la scurgerea apei de ploaie pe o suprafata înclinata de teren (traversând o sosea). – Din fr. cassis.
casoletă, CASOLÉTĂ, casolete, s.f. 1. Vas metalic inoxidabil care serveste la sterilizarea si la pastrarea sterila a pansamentelor si a unor instrumente medicale. 2. (Frantuzism) Vas în care se ard mirodenii. – Din fr. cassolette.
castan, CASTÁN, castani, s.m. 1. Arbore cu frunze simple, alungite si cu fructe comestibile (Castanea sativa sau vesca). 2. Arbore mare, cu frunze compuse, cu flori albe sau roscate, dispuse în panicule, si cu fructe necomestibile (Aesculus hippocastanum). - Din castana (derivat regresiv).
castană, CASTÁNĂ, castane, s.f. 1. Fructul castanului, (aproximativ) sferic, cu coaja tare, cafenie, bogat în amidon si în ulei, închis pâna la maturitate într-un învelis verde, tepos. ♢ Expr. A scoate castanele din foc cu mâna altuia = a se folosi de altcineva într-o întreprindere primejdioasa, pentru interese personale. 2. Fiecare dintre micile formatii cornoase aflate pe fata interna a picioarelor calului. – Din (1) ngr. kástanon, (2) kastánia.
castanietă, CASTANIÉTĂ, castaniete, s.f. Instrument muzical de percutie (raspândit în Spania si în America Latina), format din doua placute de lemn sau de fildes, prinse ca valvele unei scoici, care sunt lovite ritmic una de alta si folosit la acompanierea dansului si a muzicii; geamparale (2). – Din fr. castagnettes.
castel, CASTÉL, castele, s.n. 1. Cladire mare, medievala, prevazuta cu turnuri si cu creneluri, înconjurata de ziduri si de santuri, care servea ca locuinta seniorilor feudali; (astazi) casa mare care imita arhitectura medievala. ♢ Expr. Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice, iluzii desarte. 2. (În sintagma) Castel de apa = constructie speciala (în forma de turn) care serveste ca rezervor de apa. 3. Fiecare dintre constructiile situate deasupra puntii superioare a unei nave. – Din lat. castellum. Cf. pol. k a s z t e l, it. c a s t e l l o.
castravecior, CASTRAVECIÓR, castraveciori, s.m. Diminutiv al lui castravete. – Castravete + suf. -ior sau refacut din pl. castraveciori (< castraveti).
castravete, CASTRAVÉTE, castraveti, s.m 1. Planta legumicola cu tulpina agatatoare, acoperita cu peri aspri, cu frunze mari si cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de forma alungita, de culoare verde, care se consuma crud, murat sau gatit. ♢ Expr. A vinde castraveti la gradinar = a da explicatii într-o problema cuiva mai bine informat decât cel ce vrea sa-l lamureasca. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refacut din castraveti (pl. lui castravet < bg. krastavet, krastavita).
caşare, CASÁRE s.f. 1. Operatie de aplicare pe tesaturi a unui strat de substante care confera tesaturii respective un tuseu moale, ca de piele. 2. Casurare. – Din casa.
caşcaval, CASCAVÁL, cascavaluri, s.n. 1. Specie de brânza fina, tare, în forma de turte sau de roti, preparata din cas de lapte de oaie (mai rar de vaca). ♢ Expr. (Fam.) A se întinde la cascaval = a avea pretentii exagerate. 2. (Mar.) Pana metalica folosita la fixarea arborelui gabier pe gabie. – Din tc. kaskaval.
caşurare, CASURÁRE s.f. Acoperire prin lipire a fetei unei coli de hârtie sau de carton cu o coala de hârtie de calitate superioara, cu o coala de celofan etc., eventual ornamentata, pentru a-i da un aspect mai frumos; casare (2). – Din casa.
cat, CAT, caturi, s.n. Etaj, nivel. ♢ Catul de jos = parterul. – Din tc. kat.
catacombă, CATACÓMBĂ, catacombe, s.f. Galerie subterana, naturala sau artificiala, care servea primilor crestini drept refugiu, loc de cult si de înmormântare; p. gener. orice subterana în forma de coridor lung si îngust. – Din fr. catacombe, it. catacomba.
catadioptru, CATADIÓPTRU, catadioptri, s.m. Ochi-de-pisica (pentru semnalizare la vehicule). [Pr.: -di-op-] – Din fr. catadioptre.
catagrafia, CATAGRAFIÁ, catagrafiez, vb. I. Tranz. (Înv.) A înregistra; a inventaria. [Pr.: -fi-a] – Din ngr. kataghráfo.
catagrafie, CATAGRAFÍE, catagrafii, s.f. (Înv.) 1. Inventar. 2. Recensamânt. – Din ngr. kataghrafí.
catalectic, CATALÉCTIC, catalectice, adj., s.n. (în metrica greco-latina; în sintagma) Vers catalectic = vers care se termina printr-un picior incomplet. – Din fr. catalectique.
catapultă, CATAPÚLTĂ, catapulte, s.f. 1. Masina de razboi, folosita mai ales la atacul cetatilor, care servea, în antichitate si la începutul evului mediu, la aruncarea pietrelor sau a butoaielor cu substante inflamabile asupra inamicului. 2. Dispozitiv pentru lansarea unei aeronave care, la decolare, trebuie sa atinga o viteza mare pe un spatiu redus. 3. Dispozitiv pentru aruncarea din avion a pilotului împreuna cu scaunul sau cu cabina, în vederea parasutarii lui în caz de pericol. – Din fr. catapulte, lat. catapulta.
catarg, CATÁRG, catarge, s.n. 1. Stâlp de lemn sau tub metalic care se monteaza vertical pe o nava pentru a sustine pânzele sau antenele de telegrafie fara fir; arbore. 2. Constructie de metal care înlocuieste turnul de extractie în industria petroliera. – Din ngr. katárti.
catastif, CATASTÍF, catastife, s.n. (Înv. si fam.) Registru, condica. ♢ Expr. A avea (pe cineva sau ceva însemnat sau scris) la catastif sau a trece (pe cineva sau ceva) la catastif = a avea sau a tine evidenta faptelor cuiva (spre a se razbuna pe el). [Var.: catastíh s.n.] – Din ngr. katástihon.
catastrofă, CATASTRÓFĂ, catastrofe, s.f. Eveniment tragic de mari proportii, cu urmari dezastruoase; dezastru, nenorocire, calamitate; tragedie. – Din fr. catastrophe, lat. catastropha.
catavasier, CATAVASIÉR, catavasiere, s.n. Carte de ritual bisericesc ortodox, care cuprinde catavasii sau, p. ext., rugaciunile si cântarile vecerniei, utreniei, liturghiei etc. [Pr.: -si-er] – Catavasie + suf. -ar.
catch, CATCH s.n. Gen de lupte libere în care sunt permise aproape orice mijloace pentru înfrângerea adversarului. [Pr.: checi. – Var.: catch-can (pr.: checi-chén) s.n.] Cuv. engl.
categoremă, CATEGORÉMĂ, categoreme, s.f. (Log.) Notiune universala, în sistemul lui Aristotel, care serveste la stabilirea unor relatii între lucruri. – Din fr. catégorème.
categorial, CATEGORIÁL, -Ă, categoriali, -e, adj. (Adesea adverbial) Referitor la categorii, care apartine unei categorii. [Pr.: -ri-al] – Categorie + suf. -al.
categoric, CATEGÓRIC, -Ă, categorici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Fara conditii sau alternative; precis, hotarât; neconditionat. ♦ Clar, limpede. ♢ Judecata categorica = judecata care afirma sau neaga o relatie sigura, neconditionata, între un obiect si o însusire a sa. – Din fr. catégorique, lat. categoricus.
catenară, CATENÁRĂ, catenare, adj.f. (În sintagma) Suspensie catenara = sistem de sustinere a firului aerian de contact pentru tractiunea electrica, prin care acesta este suspendat de un cablu purtator prin intermediul unor fire verticale sau înclinate. – Din fr. caténaire.
catifelat, CATIFELÁT, -Ă, catifelati, -te, adj. Care are înfatisarea si finetea placuta la pipait a catifelei. ♦ Fig. (Despre sunete sau voce) Care este placut, cald, mângâietor. – Catifea + suf. -at (dupa fr. velouté).
catigorie, CATIGORÍE, catigorii, s.f. (Înv.) Clevetire, calomnie, defaimare. – Din ngr. katigoría.
catilinară, CATILINÁRĂ, catilinare, s.f. 1. (La pl.) Titlul celor patru discursuri ale lui Cicero împotriva lui Catilina. 2. Fig. Apostrofa vehementa la adresa cuiva. – Din fr. catilinaire.
catoblepas, CATOBLÉPAS, catoblepasi s.m. 1. Animal fabulos despre a carui privire se credea ca omoara pe cei asupra carora era atintita. 2. Specie de peste veninos. – Din fr. catoblépas.
ministru, MINÍSTRU s. m. 1. membru al unui guvern care conduce un minister. 2. (bis.) preot. o ~ general = superior general al ordinului calugarilor minoriti. 3. pastor al cultului protestant. (< fr. ministre, lat. minister)
catonic, CATÓNIC, -Ă, catonici, -ce, adj. (Rar) Aspru, sever. – Din n. pr. Cato.
catran, CATRÁN s.n. 1. Lichid vâscos de culoare închisa, obtinut prin distilarea petrolului, a carbunilor sau a lemnului; gudron. ♢ Expr. A se face catran (de mânie sau de suparare) = a se supara foarte tare. 2. Fig. Suparare mare; venin. Are catran la inima. 3. (Pop.; în expr.) Catran de... = foarte, extrem de... Catran de scump. - Din tc. katran.
catren, CATRÉN, catrene, s.n. Strofa (sau poezie) formata din patru versuri. – Din fr. quatrain.
catrinţă, CATRÍNŢĂ, catrinte, s.f. Obiect de îmbracaminte din portul national al femeilor românce, care serveste ca fusta sau ca sort si care consta dintr-o bucata dreptunghiulara de stofa adesea împodobita cu alesaturi, cu paiete etc. – Din magh. katrinca.
caţaveică, CAŢAVEÍCĂ, cataveici, s.f. Haina taraneasca scurta (îmblanita), cu mâneci largi, purtata de femei; scurteica. – Din ucr. kacavejka.
cauciuc, CAUCIÚC, (2) cauciucuri, s.n. 1. Produs industrial, elastic si rezistent, fabricat din latexul unor arbori tropicali sau obtinut pe cale sintetica, utilizat la confectionarea anvelopelor, a benzilor elastice, a tuburilor, etc. 2. Anvelopa (pneumatica) care îmbraca rotile automobilelor, bicicletelor etc. [Pr.: ca-u-] – Din fr. caoutchouc, rus. kauciuk.
caudine, CAUDÍNE adj. (În expr.) A trece pe sub furcile caudine = a impune învinsului conditii umilitoare; fig. a supune unei critici severe. [Pr.: ca-u-] – Dupa fr. [fourches] caudines, lat. [fauce] Caudinae.
caustic, CAÚSTIC, -Ă, caustici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Despre substante chimice) Care arde, distruge tesutul animal si vegetal. ♢ Soda caustica = hidrat de sodiu cristalizat, cu multe întrebuintari în industrie. 2. Adj. Fig. Muscator, satiric. 3. S.f. (Fiz.) Pata luminoasa de forma unei suprafete care înfasoara razele reflectate sau refractate într-un sistem optic, reprezentând imaginea deformata a unei surse de lumina. – Din it. caustico, lat. causticus.
ministeriat, MINISTERIÁT s. n. 1. perioada de timp în care un guvern sau un ministru îsi îndeplineste mandatul. 2. functia, demnitatea de ministru (2, 3). (< fr. ministériat)
ministerial, MINISTERIÁL, -Ă adj. care tine de un ministru, de un minister. o banca ~a = loc unde sunt grupati membrii guvernului la sedintele parlamentului; hârtie (sau coala) ~a = hârtie (coala) de format obisnuit pentru cereri; plic ~ = plic mare, în care se pastreaza acte fara a fi îndoite. (< fr. ministériel)
ministeriabil, MINISTERIÁBIL s. m. susceptibil de a deveni ministru. (< it. ministeriabile)
cauzalgie, CAUZALGÍE, cauzalgii, s.f. Senzatie dureroasa de arsura, localizata, de obicei, la mâini sau la picioare, însotita de tulburari circulatorii si datorata lezarii nervilor simpatici din regiunile respective. [Pr.: ca-u-] – Din fr. causalgie.
cauzativ, CAUZATÍV, cauzative, adj. (În expr.) Verb cauzativ = verb factitiv, v. factitiv. [Pr.: ca-u-] – Din it. causativo, lat. causativus.
cauză, CÁUZĂ, cauze, s.f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care preceda si, în conditii determinate, provoaca aparitia altui fenomen, denumit efect, caruia îi serveste ca punct de plecare; motiv. 2. Problema sociala care intereseaza o colectivitate larga de oameni si pentru a carei aparare si punere în valoare se duce o lupta sustinuta. Cauza pacii. ♢ Expr. În cunostinta de cauza = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauza comuna (cu cineva) = a-si uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, ratiune. 3. (Jur.) Proces, pricina. ♦ Expr. A avea câstig de cauza = a i se da cuiva dreptate (într-o disputa etc.; a câstiga, a învinge. A da (cuiva) câstig de cauza = (despre un organ de jurisdictie) a se pronunta în favoarea uneia dintre partile aflate în proces. (A fi) în cauza = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apara interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.
cav, CAV, -Ă, cavi, -e, adj. (Despre obiecte) Care are o cavitate. ♢ Vena cava = denumire pentru cele doua vene (inferioara si superioara) care transporta sângele la inima. – Din fr. cave.
cavaler, CAVALÉR, cavaleri, s.m. 1. (În Roma antica) Membru al ordinului ecvestru, inferior ordinului senatorial. ♦ (În evul mediu, în apusul si în centrul Europei) Titlu nobiliar conferit, initial pentru fapte de arme, de rege sau de un reprezentant al lui. 2. Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc, laic sau religios. 3. Titlu onorific conferit, în unele tari, posesorului anumitor decoratii importante. 4. Persoana având titlul de cavaler (1-3). 5. Calaret. 6. (Adesea adjectival) Om plin de abnegatie, generos si nobil; om amabil, binevoitor, îndatoritor. 7. (Pop.) Tânar necasatorit, holtei, burlac. ♢ Cavaler de onoare = tânar necasatorit care însoteste pe miri la cununie. – Din rus. kavaler (< fr.).
cavalet, CAVALÉT, cavalete, s.n. 1. Postament pe care se asaza ambarcatiile la bordul unei nave sau pe uscat. 2. Suport de lemn care se fixeaza provizoriu pe cofrajul unui planseu de beton si pe care se sprijina dreptarul cu care se face nivelarea planseului dupa turnarea betonului. – Din it. cavalletto.
cavernă, CAVÉRNĂ, caverne, s.f. 1. Pestera, grota. 2. Cavitate patologica cauzata de o boala într-un tesut organic (mai ales la plamâni). – Din fr. caverne, lat. caverna.
cavernicol, CAVERNÍCOL, -Ă, cavernicoli, -e, adj. Specific pesterii, care tine de pestera, care traieste sau care creste în pestera. – Din fr. cavernicole.
cavernogramă, CAVERNOGRÁMĂ, cavernograme, s.f. Diagrama reprezentând variatia diametrului unei gauri de sonda de-a lungul acesteia. – Din fr. cavernogramme.
cavernometrie, CAVERNOMETRÍE s.f. Operatie de masurare si de înregistrare a diametrului unei gauri de sonda, de-a lungul acesteia. – Din fr. cavernométrie.
cavernos, CAVERNÓS, -OÁSĂ, cavernosi, -oase, adj. 1. Care se refera la caverne (2). 2. Care are caverne (2). 3. Fig. (Despre voce, sunete) Care are timbrul gros, înfundat; înabusit. – Din fr. caverneux, lat. cavernosus.
cavitate, CAVITÁTE, cavitati, s.f. Adâncitura, gaura într-un corp solid. ♢ Cavitate rezonanta = circuit oscilant pentru frecvente foarte înalte, constituit dintr-o incinta cu pereti metalici în care se pot întretine oscilatii electromagnetice sub forma de unde stationare. ♦ Spatiu în interiorul organismului sau al unui organ din corpul omului sau al animalelor, în care se afla anumite organe. Cavitate toracica. - Din fr. cavité, lat. cavitas, -atis.
cavou, CAVÓU, cavouri, s.n. Constructie funerara (într-un cimitir sau în alt loc de înmormântare) cu una sau mai multe cripte. – Din fr. caveau.
caz, CAZ, cazuri, s.n. 1. Împrejurare, circumstanta, situatie. ♢ Caz de constiinta = Împrejurare în care cineva ezita între sentimentul datoriei si un interes propriu. ♢ Expr. A admite cazul ca... = a presupune ca... A face caz de ceva = a acorda prea multa importanta unui lucru. A face caz de cineva = a scoate în evidenta în mod exagerat meritele cuiva. 2. Întâmplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinari) Îmbolnavire, boala. Doua cazuri de scarlatina. 4. (Gram.) Categorie specifica numelui, prin care se exprima raporturile logice dintre nume si diverse parti ale propozitiei; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima diferitele functiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui si numeralului. – Din lat. casus, fr. cas.
cazan, CAZÁN, cazane, s.n. 1. Vas mare de metal, de forma cilindrica sau tronconica, deschis, care serveste, în gospodarie sau în tehnica, la încalzit sau la fiert. 2. Rezervor metalic în care se poate introduce apa pentru a fi încalzita (si transformata în aburi). ♢ Cazan de abur = instalatie constituita dintr-un focar, dintr-un sistem fierbator, supraîncalzitor de abur etc., utilizata pentru producerea aburului necesar în centralele termoenergetice, în industria textila etc. ♦ Instalatie, folosita pentru vaporizarea sub presiune a lichidelor în vederea întrebuintarii vaporilor ca forta motrice, la încalzirea caloriferelor etc. ♦ Instalatie compusa dintr-un vas prin care trec o serie de tuburi, folosita la distilarea alcoolului. 3. (Geogr.) Caldare (II). Cazanele Dunarii. - Din tc. kazan.
cazangiu, CAZANGÍU, cazangii, s.m. 1. Meserias care construieste sau repara cazane (1, 2), care munceste într-o cazangerie. (1). 2. Muncitor care supravegheaza si alimenteaza cazanele generatoare de forta motrice. – Din tc. kazanci.
cazanie, CAZÁNIE, cazanii, s.f. Predica prin care se explica un pasaj oarecare din evanghelie. ♦ Carte religioasa care cuprinde predici sau povestiri în care se comenteaza texte evanghelice. – Din sl. kazanije.
cazarmă, CAZÁRMĂ, cazarmi, s.f. 1. Ansamblu de cladiri, constructii si instalatii afectat militarilor. 2. (În sintagma) Cazarma echipajului = compartiment situat sub puntea unei nave de lupta, destinat odihnei echipajului. – Din rus. kazarma.
cazemată, CAZEMÁTĂ, cazemate, s.f. Lucrare de aparare, construita din lemn si pamânt sau din beton armat, în care sunt instalate diferite mijloace de lupta împotriva artileriei si împotriva bombardamentelor aeriene; buncar (4). ♦ Încapere blindata pe nave, unde sunt instalate tunurile de calibru mijlociu. – Din fr. casemate.
cazualism, CAZUALÍSM s.n. Conceptie filozofica conform careia dezvoltarea lumii, ca si ordinea în care se succeda evenimentele, se datoresc hazardului. [Pr.: -zu-a-] – Din fr. casualisme.
cazuist, CAZUÍST, -Ă, cazuisti, -ste, s.m. si f. Persoana care aplica metodele cazuisticii, care se serveste de argumente ingenioase si logice în aparenta, dar false în fond. – Din fr. casuiste.
cazuistic, CAZUÍSTIC, -Ă, cazuistici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Bazat pe cazuistica (2), privitor la cazuistica. 2. S.f. Parte a teologiei scolastice medievale care încearca sa rezolve cazurile de constiinta si sa justifice unele practici imorale printr-un sistem de norme etice abstracte si prin subtilitati logice, devenite cu vremea pura sofistica; p. ext. argumentare subtila, abila, sofistica a unor teze false sau îndoielnice. – Din fr. casuistique.
, CĂ conj. 1. Introduce propozitii subordonate: a) completive; Am spus ca nu pot veni; b) subiective: Asa-i c-a venit si rândul meu?; c) atributive: Gândul ca nu pot pleca ma chinuie; d) (cauzale) caci, fiindca. Hai acasa ca-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, ca-l bate vântul; f) (concesive) desi, cu toate ca, macar ca. Si omul, ca-i om, si nu poate sa înteleaga; g) (temporale) dupa ce, când. Acum ca ne-am odihnit, pot sa-ti povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Si. Sa care barbatul cu carul si femeia sa împrastie cu poala, ca tot se ispraveste. 3. (În expr.) Nici ca = nu. (Adversativ) Numai ca = dar, însa. 4. Într-adevar, asa e. Ca bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Ca nu mai vine odata. 6. Doar. Da cum nu! Ca nu mi-oi festeli eu obrazul! ♢ (Cu sens restrictiv) Nu ca ma laud, dar asa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum ca, dupa ce ca, macar ca etc. – Lat. quod.
căci, CĂCI conj. (Introduce propozitii explicative) Pentru ca, deoarece, fiindca. Eu îi cunosc caci am trait cu ei. – Ca + ce.
căciular, CĂCIULÁR, caciulari, s.m. 1. Meserias care lucreaza caciuli. 2. Infanterist în vechea armata româna. – Caciula + suf. -ar.
căciulă, CĂCIÚLĂ, caciuli, s.f. 1. Obiect confectionat din blana de oaie sau de alt animal si care serveste la acoperirea capului. Buna ziua, caciula (ca stapânu-tau n-are gura)! se spune, în bataie de joc, unuia care nu saluta. ♢ Expr. A-si lua (sau a-si scoate) caciula (de pe cap) = a-si descoperi capul în semn de salut sau de respect. La asa cap, asa caciula = cum e omul, asa e si purtarea lui. A-i iesi (cuiva) parul prin caciula = a) a i se urî asteptând; b) a o duce greu; a saraci. A fi (sau a se sti, a se simti) cu musca pe caciula = a se simti vinovat. (Asta sau aia e) alta caciula = (aceasta e) altceva, alta socoteala. A da cu caciula în câini = a fi cu chef, a-si face de cap. (Bun de) sa dai cu caciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoana, individ. Câte cinci lei de caciula. 2. Obiect în forma de caciula (1) (care serveste ca acoperamânt pentru cosuri, canale etc.). ♦ Partea superioara a ciupercii. – Cf. alb. k ë s u l ' ë.
cădea, CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorita greutatii, a se lasa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarna, ger, seara etc.) A se lasa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinti, par, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lasa în jos continuând sa fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se rasturna, a se pravali; a se darâma, a se surpa. ♢ Expr. A cadea (bolnav) la pat = a se îmbolnavi. A cadea în picioare = a iesi cu abilitate dintr-o situatie grea. ♦ (Determinat prin "în genunchi", "cu rugaminte" etc.) A se aseza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arata supunere; a ruga pe cineva cu umilinta sau cu staruinta. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în lupta). 2. (Despre orase, pozitii strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reusi. A cazut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-si înceta existenta, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neasteptate într-un loc sau într-o situatie. ♢ Expr. A-i cadea cuiva (cu) drag (sau la inima) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se napusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A cazut în extaz. ♢ Expr. A cadea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cadea bine = a-i placea, a-i prii. A-i cadea rau = a nu-i conveni, a nu-i placea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunarii. ♦ (La ghicitul în carti) A se arata, a se vedea, a reiesi. 8. (În expr.) A cadea la învoiala (sau de acord) = a ajunge la o întelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A sedea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.
cădere, CĂDÉRE, caderi, s.f. Faptul de a cadea. 1. Deplasare, miscare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pamânt sub efectul gravitatiei. ♢ Cadere de apa = diferenta de nivel între doua puncte ale unui curs de apa; (concr.) masa de apa care cade de la o oarecare înaltime; cascada, cataracta. ♦ Lasare în jos a unui lucru care continua sa fie în parte sustinut. ♦ Deplasare a unui organ din pozitia sa normala. Caderea muschilor. •• Diferenta dintre valorile pe care le ia o marime în doua puncte diferite. Cadere de potential. •• (Med.; în sintagma) Cadere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normala. 2. Desprindere a unei parti componente dintr-un organism. 3. Rasturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Caderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereusita. 6. Competenta, drept. Nu e în caderea lui sa ma judece. 7. Nereusita, esec. – V. cadea.
căimăcămie, CĂIMĂCĂMÍE, caimacamii, s.f. Forma de guvernamânt provizoriu instituita în timpul cât tronul ramânea vacant sau pe timpul absentei domnului; locotenenta domneasca; p. ext. timpul cât dura aceasta forma de guvernamânt. – Caimacam + suf. -ie.
căiţă, CĂÍŢĂ, caite, s.f. (Reg.) 1. Boneta, scufie, caciulita. 2. (Pop.) Membrana care înveleste capul unor copii nou-nascuti, tichie. ♢ Expr. Nascut cu caita (pe cap) = se spune despre un om norocos. 2. (Reg.) Placenta (1). – Din scr. kaica.
călăfătui, CĂLĂFĂTUÍ, calafatuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat gaurile dintre scândurile bordajelor sau ale puntii unei nave în vederea etansarii. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. k a l a f a t i z o.
călăreţ, CĂLĂRÉŢ, -EÁŢĂ, calareti, -e, adj., subst. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care calareste, (sportiv) care practica calaria. ♦ (Înv.) Calaras (1). 2. S.m. Denumire data unor piese si instrumente: a) placa mica de metal care se prinde în partea superioara a unei fise dintr-o cartoteca de biblioteca sau de contabilitate; b) mica piesa de sârma de forma literei U, care se asaza rasturnata pe bratele unei balante pentru a obtine echilibrul; c) mica piesa de sârma îndoita în forma de U, care serveste la închiderea unui circuit; d) bara scurta de otel si de beton, folosita ca armatura suplimentara în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius.
călâu, CĂLẤU, -IE, calâi, adj. (Reg.) 1. (Despre lemne) Verde, neuscat. ♦ (Despre fructe) Necopt. 2. Caldut. – Et. nec.
călca, CĂLCÁ, calc, vb. I. I. 1. Intranz. A pune piciorul pe ceva sau pe undeva; a pasi. ♢ Expr. A calca din pod (sau de sus) = a umbla tantos, trufas. A calca în strachini = a umbla neatent, a fi stângaci; a face gafe. A calca pe urmele cuiva = a avea apucaturile, comportarea cuiva. A calca strâmb (sau alaturi cu drumul) = a fi necinstit, incorect, a se abate de la normele de conduita stabilite. A calca cu stângul = a porni prost la o actiune; a nu izbuti. A calca cu dreptul = a începe ceva cu bine; a izbuti. ♦ A trece pasind peste ceva. 2. Tranz. (Pop.; despre barbatusul pasarilor) A fecunda. 3. Intranz. A intra, a veni undeva, a se abate. 4. Tranz. A cutreiera, a strabate un drum, o regiune etc. 5. Tranz. Fig. A încalca pustiind si pradând. ♦ (Fam.) A veni fara veste undeva sau la cineva. II. Tranz. 1. A strivi, a zdrobi, a nimici cu picioarele. ♦ A batatori pamântul, iarba, semanaturile printr-o calcare repetata cu picioarele. ♦ A tescui strugurii cu picioarele. ♢ Expr. A calca apa = a se mentine la suprafata apei înotând în pozitie verticala. ♦ Intranz. A înfrânge o pornire sau un sentiment. ♢ Expr. A-si calca pe inima = a face ceva împotriva propriilor sale sentimente, împotriva propriei sale vointe. 2. A nu respecta o hotarâre, o lege, o obligatie etc. III. Tranz. A netezi îmbracamintea sau rufaria cu fierul de calcat. – Lat. calcare.
căldare, CĂLDÁRE, caldari, s.f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevazut cu o toarta la partea superioara, folosit pentru pastrarea si transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; galeata. ♢ Caldare de abur = instalatie (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul careia se trece apa, sub actiunea caldurii, din faza lichida în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferica; cazan cu abur. Caldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Continutul unei caldari (1). II. (Geogr.) Depresiune circulara cu versante prapastioase în zona muntilor înalti; scobitura în albiile apelor curgatoare, la baza unei cascade; cazan. ♢ Caldare glaciara = circ glaciar. – Lat. caldaria.
căldură, CĂLDURĂ, calduri, s.f. 1. Starea sau gradul de încalzire a unui corp; faptul ca un corp poseda o anumita temperatura; senzatie produsa de corpurile calde; temperatura ridicata. 2. (Fiz.) Marime scalara prin care se exprima transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite parti ale aceluiasi sistem în cadrul unei transformari în care nu se efectueaza lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiaza fenomenele termice. ♢ Caldura specifica = caldura necesara ridicarii cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ♢ Caldura animala = energie calorica rezultata în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substantelor nutritive. 3. (La pl.) Timp calduros, atmosfera fierbinte; vreme torida. 4. (La pl.) Temperatura ridicata a corpului; febra. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patima. ♦ Afectiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioada din ciclul sexual în care animalele femele manifesta dorinta naturala de a se împerechea. – Lat. pop. caldura.
călire, CĂLÍRE, caliri, s.f. Actiunea de a (se) cali. ♦ Tratament termic al otelului, care consta în încalzirea piesei la o temperatura superioara punctului de transformare, urmata de racirea ei brusca într-un mediu gazos, lichid sau granular, în vederea maririi duritatii, mai ales a stratului superficial. – V. cali.
călugăr, CĂLÚGĂR, calugari, s.m. I. Barbat care a facut legamânt sa duca o viata religios-ascetica si care traieste într-o comunitate manastireasca; monah. II. Instalatie hidrotehnica cu ajutorul careia se poate evacua apa din helesteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ (< gr.).
călugăresc, CĂLUGĂRÉSC, -EÁSCĂ, calugaresti, adj. De calugar (I); monahal. ♢ Ghiveci calugaresc = ghiveci fara carne, preparat cu ulei. – Calugar + suf. -esc.
călugăriţă, CĂLÚGĂRIŢĂ, calugarite, s.f. I. Femeie care a facut legamânt sa duca o viata religios-ascetica si care traieste într-o comunitate manastireasca; monahie2. II. Insecta carnivora mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din fata în forma de cange, care-i servesc la prinderea prazii (Mantis religiosa). – Calugar + suf. -ita.
căluşel, CĂLUSÉL, calusei, s.m. 1. Calut (1). 2. (La pl.) Instalatie alcatuita din mai multi caisori de lemn pe care încaleca copiii si care se învârtesc în jurul unui ax, fiind suspendati de niste bârne transversale; carusel, caisori. 3. Calut (3). 4. Calus (6). Cal + suf. -usel.
cămară, CĂMÁRĂ, camari, s.f. 1. Încapere mica în care se pastreaza alimente. 2. (Înv.) Camera, odaie. ♢ Camara domneasca = (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova): a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vami, ocne si impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei; b) (rar) monetarie. – Probabil lat. •camara în loc de cam(m)ara "camera" (< gr.).
cămaşă, CĂMÁSĂ, camasi, s.f. 1. Îmbracaminte (de pânza, matase etc.) care se poarta pe piele, acoperind partea superioara a corpului. ♢ Camasa de noapte = îmbracaminte de pânza, de matase etc. (lunga), care se poarta ca vesmânt pentru dormit. Camasa de forta = camasa speciala confectionata din pânza rezistenta, prevazuta cu cordoane, cu care se imobilizeaza temporar nebunii furiosi, împiedicându-i sa comita actiuni violente, iresponsabile. ♢ Expr. A ramâne în camasa = a ramâne sarac, a pierde tot. A nu avea nici camasa pe el = a fi foarte sarac. A lasa (pe cineva) în camasa sau a-i lua (cuiva) si camasa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lasa sarac. Îsi da si camasa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos si de darnic. A nu-l mai încapea camasa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu sti) pe unde sa scoti camasa = a fi în mare încurcatura, a nu sti cum sa scapi. Arde camasa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrana, învelis (subtire), captuseala care îmbraca diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placenta (1). ♦ Îmbracaminte interioara a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: camasa-broastei = alga verde de apa dulce de forma unei retele, alcatuita din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: camésa s.f.] – Lat. camisia.
cămăraş, CĂMĂRÁS, camarasi, s.m. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Slujbas care avea în grija odaile domnului, în special camara domneasca. ♦ (Înv.) Intendent la o manastire. – Camara + suf. -as.
cămăşuială, CĂMĂSUIÁLĂ, camasuieli, s.f. 1. Actiunea de a camasui; camasuire. 2. Pojghita, învelis care acopera unele materii, obiecte sau piese. ♦ Captuseala interioara, subtire, de zidarie a unui tunel. ♢ Camasuiala pilotilor = tub metalic folosit pentru confectionarea pilotilor2 de beton. 3. Strat de piatra sau de balast dezagregat, care trebuie îndepartat la deschiderea unei cariere sau a unei balastiere. [Pr.: -su-ia-] – Camasui + suf. -eala.
cămilă, CĂMÍLĂ, camile, s.f. 1. Mamifer rumegator mare din Africa de Nord si din Asia, cu una (dromader) sau cu doua cocoase pe spate, folosit la carat poveri (Camelus bactrianus). 2. (Mar.) Ponton din lemn pentru ridicarea navelor scufundate. – Din sl. kamilĩ (< gr.).
cămin, CĂMÍN, (1, 4, 6) caminuri, (2, 3, 5) camine, s.n. 1. Soba joasa, zidita la peretele camerei, cu vatra larg deschisa. 2. Cuptor, vatra. 3. Cos pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casa parinteasca; p. ext. familie. 5. Denumire data unor institutii cu caracter social-cultural; camin de copii = institutie cu regim de internat pentru copii prescolari (3-6 ani), cu orar de zi sau saptamânal; camin studentesc = asezamânt universitar care asigura cazarea studentilor, pe lânga acesta functionând uneori si cantine; camin cultural = institutie înfiintata în scopul propagarii culturii la sate (5); camin scoala = camin pentru copiii orfani, în care se afla si scoala; camin spital = camin (de batrâni) în care se acorda asistenta medicala. 6. Încapere mica subterana, zidita si acoperita cu capac de fonta, pe traseul unei conducte de alimentare cu apa a unui canal, construita pentru a permite accesul la conducta sau la canal. – Din sl. kamina.
căpătâi, CĂPĂTẤI, capatâie, s.n. 1. Parte a patului sau a oricarui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. perna sau alt obiect pe care se pune capul. ♢ Loc. adj. si adv. Fara capatâi = fara ocupatie (bine definita), fara rost. ♢ Expr. A sta la capatâiul cuiva = a veghea lânga o persoana bolnava. A nu avea capatâi = a nu avea nici un rost în viata. (Înv.) A face (cuiva) de capatâi = a capatui; a casatori (pe cineva). ♦ Carte de capatâi = a) carte fundamentala într-o disciplina sau în literatura; b) carte preferata. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capat (1), sfârsit. ♢ Expr. A scoate ceva la capatâi sau a o scoate la capatâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capat. A da de capatâi = a da de capat, a descurca. Lat. capitaneum.
căpătuială, CĂPĂTUIÁLĂ, capatuieli, s.f. Faptul de a (se) capatui; p. ext. îmbogatire, parvenire; capatuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] – Capatui + suf. -eala.
căpitan, CĂPITÁN, capitani. s.m. 1. Grad de ofiter superior locotenentului si inferior maiorului; persoana care are acest grad. ♢ (Mar.) Capitan-locotenent = grad corespunzator capitanului din armata de uscat sau de aviatie; ofiter care are acest grad. Capitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzator colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofiter care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinarile "de vas", "de slep", "de remorcher") Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ♢ Capitan de port = persoana însarcinata cu conducerea activitatii unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoana care comanda o ostire sau o parte a ei; comandant. ♢ Capitan-pasa = comandantul flotei turcesti. ♦ Capetenie (de haiduci, de hoti etc.). ♦ Capitan de posta = administrator al unei poste. 4. (Sport) Jucator care în timpul unei competitii este reprezentantul si conducatorul echipei din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. k a p i t á n y.
căprişor, CĂPRISÓR, caprisori, s.m. Numele a doua plante erbacee, una cu flori galbui (Cyperus flavescens) si alta cu flori brune (Cyperus fuscus). – Capra + suf. -isor.
căpriţă, CĂPRÍŢĂ, caprite, s.f. 1. Diminutiv al lui capra (1); caprisoara. 2. Planta erbacee alburie, cu flori verzi (Atriplex litoralis). – Capra + suf. -ita.
căptuşeală, CĂPTUSEÁLĂ, captuseli, s.f. 1. Pânza sau stofa cu care se dubleaza, în interior, un obiect de îmbracaminte, pentru a-i da un aspect mai îngrijit si pentru a-l face mai calduros. ♦ Material aplicat în interiorul încaltamintei pentru ca aceasta sa-si mentina forma. 2. Pânza sau stofa cu care se învelesc unele obiecte pentru a le feri de deteriorare. 3. Strat rezistent de lemn, de metal sau de caramida, cu care se acopera un obiect pe dinauntru sau pe dinafara (pentru a-l feri de degradare, pentru consolidare, izolare termica, acustica etc.). 4. Rama de lemn care acopera fetele interioare ale golului unei usi si de care sunt fixate canaturile usii. – Captusi + suf. -eala.
cărămizi, CĂRĂMIZÍ, caramizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni caramiziu. – Din caramida.
minim, MÍNIM, -Ă I. adj. cel mai mic (ca dimensiuni, durata, intensitate, valoare); foarte mic; minimal. II. s. f. 1. valoarea cea mai mica, într-un interval, a unei variabile sau functii. ♢ centru de joasa presiune atmosferica. 2. categorie de greutate la box pentru juniorii între 42 si 45 kg. III. s. n. minimum (2). ♦ ~ de trai = venitul necesar pentru satisfacerea nevoilor elementare de consum ale unei persoane sau familii. (< fr. minime, lat. minimus)
cărăuşie, CĂRĂUSÍE, carausii, s.f. Transport de marfuri sau de persoane (în vehicule cu tractiune animala), de obicei pe baza unui contract. ♦ Ocupatia de caraus (1); carausit, harabagie. [Pr.: -ra-u-] – Caraus + suf. -ie.
cărucior, CĂRUCIÓR, carucioare, s.n. 1. Trasurica în care sunt plimbati copiii mici; carut (3). 2. Vehicul de dimensiuni reduse, cu roti de rulare, care se poate deplasa pe linii ferate, pe cabluri sau pe drumuri obisnuite si care este folosit la transporturi de sarcini relativ mici pe distante scurte; carut (2). 3. Subansamblu al unei masini-unelte, al unei masini de lucru sau al unui utilaj, folosit pentru deplasarea uneltei, a obiectului de prelucrat etc. – Carut + suf. -ior.
căruţă, CĂRÚŢĂ, carute, s.f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic si mai usor decât acesta, cu tractiune animala, mai ales cu cai. ♢ Expr. A se lasa de caruta = a renunta la un lucru sau la o treaba începuta. A ramâne de caruta = a ramâne în urma; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, lemne etc. cât se poate încarca într-o caruta (1). – Din car.
căşuna, CĂSUNÁ, casunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o pofta ciudata. 2. Intranz. A prinde necaz pe cineva sau pe ceva; a manifesta (dintr-o data) dragoste (exagerata) fata de cineva. 3. Intranz. A se napusti asupra cuiva. 4. Tranz. A cauza, a pricinui. A casuna o suparare. – Lat. •occasionare.
cătinel, CĂTINÉL adv. Încetinel, lin, domol; tiptil. ♢ Expr. (Rar) Nel-catinel = încet-încet. [Var.: câtinél adv.] – Lat. •cautelinus "cu precautie" (< cautela "prevedere").
cătrăni, CĂTRĂNÍ, catranesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversa etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. si tranz. Fig. A (se) supara tare, a (se) amarî, a (se) necaji. 3. Tranz. Fig. A otravi (1), a învenina. – Din catran.
cătrănit, CĂTRĂNÍT2, -Ă, catraniti, -te, adj. 1. De culoare închisa; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amarât, suparat, necajit. 3. Fig. Otravit, înveninat. – V. catrani.
căuta, CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca sa gaseasca pe cineva sau ceva; a umbla dupa... ♢ Expr. A cauta cuiva cearta (sau pricina) cu lumânarea = a provoca cearta cu orice pret. N-ai ce cauta (undeva) = nu exista motiv, este interzis sa vii sau sa te afli undeva. A cauta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca sa descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o multime etc. A cauta cu gândul = a se sili sa-si aduca aminte. A cauta privirile cuiva = a încerca sa întâlneasca privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobai. ♦ A se deplasa undeva pentru a gasi pe cineva; a se interesa undeva de prezenta cuiva. 2. A încerca sa obtina ceva, a urmari ceva. ♦ Refl. (Despre marfuri) A avea cautare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ♢ Expr. A-si cauta de treaba (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-si vedea de treaba. 2. Intranz. si tranz. A purta de grija (unui bolnav), a se îngriji de... ♢ Refl. Se cauta la doctor. ♦ A baga de seama, a fi atent. 3. Tranz. A-si da silinta, a se stradui sa... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmari cu ochii. ♢ Expr. (Fam.) A-i cauta (cuiva) în coarne = a rasfata (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre fiinte) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfatisarea de... 4. Intranz. si tranz. Fig. A lua în consideratie, a se lua dupa... Nu cauta ca-s mic. 5. Intranz. (În superstitii) A cerceta pozitia stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -ca-u-. – Var.: (pop.) catá vb. I] – Lat. •cautare.
căutare, CĂUTÁRE, cautari, s.f. 1. Actiunea de a (se) cauta. 2. Cercetare facuta cu scopul de a gasi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicala. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspectie, examinare. 5. Osteneala; nazuinta. 6. Privire; cautatura. 7. Pret bun, trecere. ♢ Expr. A avea cautare = (despre oameni) a se bucura de consideratie; (despre marfuri) a fi solicitat. [Pr.: ca-u-. Var.: (pop.) catáre s.f.] – V. cauta.
căutătură, CĂUTĂTÚRĂ, cautaturi, s.f. Felul cum priveste cineva, expresie a ochilor; p. ext. expresie a fetei, înfatisare, mina. [Pr.: ca-u-. – Var.: (pop.) catatúra s.f.] – Cauta + suf. -atura.
câine, CẤINE, câini, s.m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru paza, vânatoare etc. (Canis familiaris). ♢ Expr. (Ir.) A trai (sau a se întelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre doua sau mai multe persoane care nu se înteleg deloc, nu se pot suferi, se dusmanesc si se cearta întruna. A taia frunza la câini = a trândavi; a nu avea nici o ocupatie. A trai ca câinele la stâna = a trai bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trasatura distinctiva, o situatie clara. Nu-i numai un câine scurt de coada = mai e si altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discutie e comun si altora. Viata de câine = viata grea, plina de lipsuri. (Ir.) Umbla câinii cu covrigi (sau colaci) în coada = e mare belsug. ♦ Epitet dat unui om rau, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelatii boreale (din care face parte si Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelatii boreale, situata între Hidra si Orion; câine-de-mare = rechin de talie mica, de culoare albastra-cenusie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub forma de vierme mare si paros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete.[Var.: (reg.) cấne s.m.] – Lat. canis.
câmp, CÂMP, câmpuri, s.n. si (1, astazi mai ales în expr.) câmpi, s.m. 1. Întindere vasta de pamânt fara accidente însemnate de teren; ses, câmpie; spec. întindere de pamânt cultivata, semanata; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ♢ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care foloseste tunul si obuzierul de calibru mic si care poate fi întrebuintata pe un teren fara accidente prea mari. ♢ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fara adapost. ♢ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, parasind drumul. A-si lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbeste, fara a sti încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pamânt în afara unei localitati (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheata = masa întinsa si neîntrerupta de gheata care acopera o suprafata (în regiunile polare). 2. Loc. Spatiu, portiune de teren în limitele carora se desfasoara o anumita activitate. Câmp de lupta. ♢ (Astazi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva îsi desfasoara activitatea; activitate, munca, productie. Câmp vizual = portiune de spatiu care poate fi cuprinsa cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spatiu în care fiecarui punct i se asociaza o marime fizica determinata; marime care caracterizeaza o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spatiu în care se pot exercita actiuni de forta asupra corpurilor. ♢ Câmp electric = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic corp încarcat cu electricitate, acesta ar fi supus actiunii unei forte care nu s-ar exercita daca corpul nu ar fi încarcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forte de aceeasi natura ca cele care se exercita între doi magneti vecini. 4. Forma a materiei prin intermediul careia are loc interactiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = portiune anatomica pe suprafata careia are loc o interventie chirurgicala. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Multime de valori ale uneia sau mai multor marimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.
când, CÂND adv., conj. I. Adv. (În propozitii interogative) În ce moment? în care perioada de timp? Când a sosit? ♢ Expr. Când si când sau din când în când = câteodata, uneori. Când..., când... = câteodata..., alta data...; ba..., ba...; uneori..., alteori... II. Conj. 1. (Introduce o propozitie temporala) a) În momentul sau în vremea în care... Când a vazut-o, s-a bucurat. b) Dupa ce. Când i-a pierdut din ochi, s-a ridicat. c) Înainte de (a)..., pâna (a) nu... Parada începuse când a sosit. d) Desi; în vreme ce. Când altul s-ar bucura, tu esti nepasator. e) Si (deodata). Au ajuns, când, ce sa vezi? 2. (Introduce o propozitie atributiva în legatura cu notiuni de timp) (În) care. Acum e timpul când vin copiii. ♢ Expr. A (nu) avea când sa... = a (nu) avea timpul material necesar sa... 3. (Introduce o propozitie cauzala cu nuanta temporala) Fiindca, deoarece, o data ce. Când stia ca trebuie sa plece nu mai putea dormi. 4. (Introduce o propozitie conditionala) Daca, de. Ce sa spui când nu ai nimic de spus? ♢ Expr. Ca si când = parca. 5. (Introduce o propozitie completiva directa) Spune-mi când sa vin. – Lat. quando.
cânepă, CẤNEPĂ, cânepe, s.f. 1. Planta textila cu tulpina înalta si dreapta si cu frunze alterne dintate pe margini, cu flori mici, verzui, cultivata pentru fibrele care se scot din tulpina si pentru uleiul care se extrage din seminte (Cannabis sativa). ♢ Cânepa indiana = varietate de cânepa cultivata îndeosebi în anumite regiuni din India, Iran, Africa de nord si cele doua Americi, din care se extrag stupefiante (Cannabis indica). ♢ Compus: cânepa-codrului = cânepioara (2). 2. Fibre textile extrase din tulpina de cânepa (1). – Lat. •canapa (= cannabis).
cânta, CÂNTÁ, cânt, vb. I. 1. Intranz. si tranz. A emite cu vocea sau cu un instrument un sir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc. ♢ Expr. Joaca cum îi cânta = face întocmai cum îi porunceste altul. ♦ (Despre pasari, insecte etc.) A scoate sunete placute la auz. caracteristice speciei. 2. Intranz. si tranz. A scrie versuri în cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (în versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva în versuri. 3. Tranz. (Fam.) A îndruga, a însira vorbe goale. – Lat. cantare.
cântar, CÂNTÁR, cântare, s.n. 1. Nume dat mai multor instrumente care servesc la stabilirea greutatii unui obiect sau a unei fiinte, de obicei a unei marfi. ♢ Expr. A trage la cântar = a) a cântari (mult), a avea greutate (mare); b) a avea importanta. ♦ Cântarire. Însala la cântar. 2. Unitate pentru masurarea greutatilor folosita în trecut, a carei valoare a variat în timp si pe regiuni. – Din tc. kantar.
cântare, CÂNTÁRE, (II) cântari, s.f. I. Actiunea de a cânta si rezultatul ei. II. 1. Cântec (de lauda, bisericesc etc.); muzica. ♦ Sunet caracteristic (placut) scos de diverse pasari si insecte. 2. Compozitie literara cu caracter laudativ. – V. cânta.
cântăreţ, CÂNTĂRÉŢ, -EÁŢĂ, cântareti, -e, s.m. si f. 1. Persoana care cânta cu vocea; artist care are profesiunea de a cânta cu vocea. ♦ Persoana care executa cântarile si citirile în serviciile religioase. 2. Poet (care lauda în versurile sale pe cineva sau ceva). – Cânta + suf. -aret.
cântări, CÂNTĂRÍ, cântaresc, vb. IV. 1. Tranz. A determina greutatea unui corp cu ajutorul cântarului, al balantei, al basculei. 2. Tranz. Fig. A aprecia, a judeca; a cumpani, a chibzui. 3. Intranz. A avea o anumita greutate. ♦ Fig. A valora, a pretui. Aprecierea lui cântareste mult. – Din cântar.
minicar, MINICÁR s. n. 1. autocar de capacitate redusa. 2. mijloc de locomotie format din doua sau mai multe vehicule, cu banci si parasol, tractate de un autoturism sau tractor, destinat plimbarilor de agrement în statiuni. (< engl. minicar)
cântec, CẤNTEC, cântece, s.n. 1. Sir armonios de sunete emise cu vocea sau cu un instrument; cântare, cânt. ♦ Sunete placute, melodioase emise de unele pasari; zumzetul placut al unor insecte. ♢ Cântecul lebedei = ultima opera sau ultima manifestare de valoare (a unui artist, a unui muzician, a unui scriitor etc.). Cântecul planetelor = muzica sferelor. 2. Compozitie literara în versuri, adesea însotita de melodie. ♢ Cântec batrânesc = balada populara veche. Cântec de dor = poezie populara cu caracter elegiac. Cântec de lume = poezie lirica cu caracter erotic. Cântec de mase = cântec cu continut patriotic, revolutionar, care are un caracter mobilizator si exprima nazuinte de libertate, de pace etc. Cântec de leagan = cântec liric cu care sunt adormiti copiii mici. ♢ Expr. Vorba (sau povestea) cântecului = cum se zice; vorba ceea. Asa-i cântecul = asta e situatia. A fi cu cântec sau a-si avea cântecul sau = (despre lucruri, întâmplari, atitudini etc.) a avea istoria, tâlcul sau (complicat, plin de aspecte dubioase, neclare). [Var.: (reg.) cấntic s.n.] – Lat. canticum.
câr, CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imita sunetul caracteristic scos de unele pasari (ciori, gaini etc.); strigat cu care se alunga unele pasari. ♢ Expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) cearta, (cu) tocmeala. Ca-i câr, ca-i mâr, se zice când cineva se încurca în explicatii neconvingatoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.
cârcel, CÂRCÉL, cârcei, s.m. 1. (Med.) Contractie brusca si involuntara a muschilor de la extremitati, însotita de obicei de senzatii dureroase. 2. Organ vegetal care are aspectul unui fir rasucit în spirala, cu ajutorul caruia planta se agata de corpurile din jurul ei. 3. (Zool.) Capusa. – Cf. scr. k r č.
cârciumăreasă, CÂRCIUMĂREÁSĂ, cârciumarese, s.f. 1. Nevasta de cârciumar; femeie care are în proprietate o cârciuma; cârciumarita. 2. Planta erbacee ornamentala cu frunze opuse, ovale, cu flori mari, divers colorate (Zinnia elegans). [Var.: crâsmareása, (reg.) cârcimareása s.f.] – Cârciumar + suf. -easa.
cârciumări, CÂRCIUMĂRÍ, cârciumaresc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A avea în proprietate o cârciuma, a vinde sau a servi într-o cârciuma; p. gener. a face negot ilicit, nepermis cu ceva. – Din cârciumar.
cârcotaş, CÂRCOTÁS, -Ă, cârcotasi, -e, adj., s.m. si f. (Pop. si fam.) (Om) care cauta mereu cearta, care e vesnic nemultumit. – Cârcota + suf. -as.
cârd, CÂRD, cârduri, s.n. 1. Grup mare de animale mamifere, de pasari, de pesti de acelasi fel, care se afla împreuna. 2. (De obicei peior.) Ceata (mare) de oameni. ♢ Expr. A se pune (sau a intra) în cârd cu cineva = a se asocia, a se întovarasi cu cineva (în vederea unor actiuni reprobabile). 3. (Fam.) Multime, sir (de ani, de zile). ♢ Loc. adv. De (la) un cârd de vreme = de un timp încoace. Un cârd de ani = foarte multi ani. – Din scr. krd.
cârjă, CẤRJĂ, cârje, s.f. 1. Bat cu partea superioara bifurcata, fixata sub brat, de care se sprijina în timpul mersului oamenii infirmi. 2. Baston (încovoiat în partea superioara); spec. baston care servea ca simbol al puterii sau care serveste ca simbol al unei demnitati. 3. (Anat.; în sintagma) Cârja aortei = portiunea curbata pe care o prezinta artera, dupa iesirea din inima. [Pl. si: cârji] – Din sl. kryži "cruce".
cârlig, CÂRLÍG, cârlige, s.n. 1. Piesa de metal cu un capat îndoit, de care se atârna, se prinde etc. un obiect. ♢ Loc. vb. A se face cârlig = a se strâmba; a se ghemui. 2. Prajina cu un capat (metalic) încovoiat. care serveste la scoaterea galetii cu apa din fântâna. 3. Partea metalica a unditei, de forma unui ac îndoit, în care se prinde pestele. 4. Încuietoare la o usa, la o poarta etc., în forma de bara metalica subtire sau de cui lung, încovoiat la un capat, care se prinde într-un belciug, într-un ochi de metal etc. 5. Andrea. 6. Mic dispozitiv cu care se prind rufele pe frânghie. 7. (Rar) Mladita sau cârcel de vita de vie. – Cf. k a r l i k.
cârmaci, CÂRMÁCI, cârmaci, s.m. 1. Persoana, sportiv care manevreaza cârma unei ambarcatii, a unei nave. 2. Fig. Cârmuitor, conducator. – Din bg. karmač.
cârmă, CÂRMĂ, cârme, s.f. 1. Piesa mobila care serveste la mentinerea sau la schimbarea directiei de mers a unei ambarcatii, a unei nave sau a unui aparat de zbor. 2. Fig. Conducere, cârmuire, guvernare. – Din sl. krŭma.
cârmeală, CÂRMEÁLĂ, cârmeli, s.f. (Pop.) Întorsatura, cotitura, schimbare (în desfasurarea unei operatii, a unei actiuni). ♦ Fig. Schimbare survenita în atitudinea sau comportarea cuiva. – Cârmi + suf. -eala.
cârmi, CÂRMÍ, cârmesc, vb. IV. Intranz. 1. A manevra cârma unei ambarcatii, a unei nave, schimbând directia de mers; p. gener. a o coti, a o lua în alta parte. 2. Fig. (Rar) A se abate de la cele spuse, de la cele hotarâte. – Din sl. krŭmiti.
cârmui, CÂRMUÍ, cârmuiesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) conduce, a (se) guverna, a (se) administra. 2. Tranz. (Rar) A conduce cu ajutorul cârmei. – Cârma + suf. -ui.
cârmuire, CÂRMUÍRE, cârmuiri, s.f. 1. Actiunea de a (se) cârmui. 2. Organ de conducere; guvern, stapânire. – V. cârmui.
cârmuitor, CÂRMUITÓR, -OÁRE, cârmuitori, -oare, s.m. si f. Persoana care conduce, administreaza o institutie, care guverneaza un stat etc. [Pr.: -mu-i-] – Cârmui + suf. -tor.
cârnat, CÂRNÁT, cârnati, s.m. Produs alimentar preparat din carne tocata si condimente, introduse în intestine de porc, de oaie sau într-un învelis din material sintetic. ♦ Fig. (Fam.) Sir lung. Un cârnat de oameni. [Var.: (pop.) cârnát s.m.] – Lat. •carnacius.
cârnăţărie, CÂRNĂŢĂRÍE, (2) cârnatarii, s.f. 1. (Cu sens colectiv) Cârnati multi si de diverse sortimente. 2. Magazin de cârnati si de alte mezeluri. – Cârnat + suf. -arie.
cârni, CÂRNÍ, cârnesc, vb. IV. 1. Intranz. (Pop.) A (se) îndrepta în alta directie; a (se) întoarce. ♢ Expr. (Tranz.) Îti cârneste nasul din loc = miroase extrem de urât. A-si cârni nasul sau (intranz.) a cârni din nas = a se arata nemultumit (strâmbând din nas); a strâmba din nas. ♦ Fig. A reveni asupra celor spuse, hotarâte, a nu mai face ce a spus, ce a hotarât. 2. Tranz. A taia, a rupe vârful lastarilor tineri ai unor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. – Din cârn.
cârpă, CÂRPĂ, cârpe, s.f. Bucata de pânza sau de stofa (veche), folosita de obicei în gospodarie (la stergerea prafului, a vaselor etc.), ca materie prima în industria hârtiei etc. ♦ Scutec. ♦ Fig. Om fara personalitate, care face întotdeauna orice i se spune. – Din bg. karpa, scr. krpa.
cârpi, CÂRPÍ, cârpesc, vb. IV. Tranz. 1. A petici, a repara, a coase un obiect rupt sau descusut. ♢ Expr. Cu ochii cârpiti de somn = neputându-si tine ochii deschisi din cauza somnului. 2. A repara un obiect spart sau crapat. 3. Fig. A palmui pe cineva. 4. Fig. A nascoci, a inventa la repezeala o motivatie, o explicatie, un pretext (nu prea convingator). – Din sl. krupiti.
cârpitură, CÂRPITÚRĂ, cârpituri, s.f. Reparatie sumara sau prost executata; (conc.) petic. ♦ (Concr.) Obiect de îmbracaminte vechi, rupt (si peticit). – Cârpi + suf. -tura.
câşiţă, CẤSIŢĂ, câsite, s.f. Insecta diptera ale carei larve se dezvolta în brânza alterata (Piophila casei); larva acestei insecte. – Et. nec.
câştig, CÂSTÍG, câstiguri, s.n. Ceea ce câstiga cineva. ♢ Expr. A fi în câstig = a avea un avantaj (fata de cineva). – Din câstiga (derivat regresiv).
câştiga, CÂSTIGÁ, câstíg, vb. I. 1. Tranz. A obtine bani sau alte bunuri materiale (prin munca, prin speculatii, prin exploatare, la jocuri de noroc etc.); p. ext. a dobândi, a obtine experienta, cunostinte etc. ♦ A recupera timpul (pierdut). 2. Tranz. A atrage de partea sa; a cuceri. Câstigase simpatia tuturor. 3. Tranz. A obtine, a cuceri victoria (într-o competitie sportiva, într-un proces etc.). 4. Intranz. A deveni mai bogat în..., a-si spori continutul, calitatea, greutatea. – Lat. castigare.
câştigător, CÂSTIGĂTÓR, -OÁRE, câstigatori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care a obtinut un câstig material, o superioritate asupra alteia într-o întrecere (în munca, în sport etc.). ♦ (Animal, îndeosebi cal) victorios într-o întrecere sportiva. 2. Adj. Care asigura câstigul, care da dreptul la câstig sau dovedeste acest drept. – Câstiga + suf. -ator.
cât, CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câti, -te, pron. (V) câturi, s.n. I. Conj. 1. (Introduce propozitii temporale) În timpul în care..., atâta timp, pâna când... Se poarta frumos cu mine cât stie ca-i sunt de folos. ♢ Expr. (Reg.) Cât ce... = îndata ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai sterge (sau freca) la ochi, cât ai scapara din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipa, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propozitii modale sau atributive) În masura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede. ♢ Expr. (Adesea în corelatie cu "atât") Cu cât = pe masura ce... Pe (sau dupa) cât = dupa cum..., precum, în masura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a tipa etc.) cât îl ia (sau tine) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. si pop.; introduce propozitii consecutive) Încât, de, ca. Gemea cât îti era mai mare mila. 4. (Introduce propozitii concesive) Desi, cu toate ca, oricât. Cât era de retinut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propozitii completive directe) Am platit cât nu face. 6. (Introduce propozitii adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelatie cu sine însusi; introduce propozitii copulative eliptice) Când... când..., si... si... II. Prep. (Folosit în comparatii) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa. ♢ Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce priveste..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propozitii independente exclamative sau interogative) În ce masura, în ce grad; în ce durata (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am asteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât.... cât... = în acelasi grad, numar, în aceeasi masura etc. ca si... Atât..., cât si... = si..., si; nu numai..., ci (si)... Cu cât... cu atât... = pe masura ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanta; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = macar, putin de tot; (în constructii negative) deloc. Cât (e) lumea (si pamântul) = totdeauna; (în constructii negative) niciodata. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce pret? în ce numar? în ce cantitate? ce durata de timp? cât costa? ♢ Expr. Cât e ceasul? = ce ora este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce data calendaristica ne aflam (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câti au venit. Câta vreme a trecut! ♢ Expr. Câta frunza, câta iarba sau câta frunza si iarba, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o multime nenumarata. Câte-n luna si-n soare sau câte-n luna si-n stele, câte si mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câta mai = mare, coscogea. V. S.n. (Mat.) Numar rezultat dintr-o împartire, rezultatul unei împartiri; raport care exista între doua numere sau doua marimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus si cata).
câte, CẤTE adv. 1. (Formeaza numerale colective) Câte trele. 2. (Formeaza numerale distributive) Doua câte doua. ♢ Expr. Una câte una sau unul câte unul = rând pe rând, una dupa alta sau unul dupa altul. Câte una (strasnica) = ceva neobisnuit, grozav etc. – Lat. cata (modificat dupa pl. f. al lui cât).
câtelea, CẤTELEA, CẤTA pron. interog., adj. interog. (Precedat de art. "al", "a", se întrebuinteaza în propozitii interogative pentru a afla locul pe care îl ocupa cineva sau ceva într-o ierarhie, într-o serie de fiinte sau de lucruri de acelasi fel) Al câtelea a reusit? A câta casa? [Var.: cấtea pron. interog., adj. interog. f.] – Câte + le + a.
câteşi, CẤTESI- Element de compunere care înseamna "toti (ori toate) împreuna" si care serveste la formarea unor numerale colective; câtesitrei, câtesitrele; câtesipatru etc. – Câte + si.
câtuşi, CẤTUSI adv. (În expr.) Câtusi de putin = oricât de putin, cât de cât; (în constructii negative) absolut deloc, defel. – Cât(u) + si.
câtva, CÂTVÁ, CÂTĂVÁ, câtiva, câteva, pron. nehot., adj. nehot. Un numar mic, o cantitate sau o parte mica (dintr-un numar, o cantitate sau o parte mai mare). ♦ (Adverbial) Putin timp, nu prea multa vreme. – Cât + va (= vrea).
ceadiriu, CEADIRÍU, -ÍE, ceadirii, adj. (Înv.) Verde ca paiul grâului necopt. – Din tc. çadırı.
ceafă, CEÁFĂ, cefe, s.f. 1. Partea de dinapoi a gâtului sau, p. ext., a capului. ♢ Expr. Când mi-oi (sau ti-oi etc.) vedea ceafa = niciodata. A face ceafa = a se îngrasa. Gros în (ori la) ceafa sau cu ceafa groasa = gras; fig. bogat; influent. ♦ Regiunea cervicala. 2. Specialitate de carne de porc din regiunea cefei (1), afumata sau sarata. – Cf. alb. č a f ë.
ceai, CEAI, (1) s.m., (2, 3, 4) ceaiuri, s.n. 1. S.m. Arbust exotic cultivat pentru frunzele lui care, uscate, sunt folosite pentru prepararea unei bauturi cu efect excitant (Thea sinensis); p. rest. frunzele (uscate ale) acestui arbust. 2. S.n. (De obicei urmat de determinari care arata felul) Bautura obtinuta prin maceratia, infuzia sau decoctia frunzelor de ceai (1) sau a unor plante medicinale. 3. S.m. Timpul, masa (de dimineata) la care se bea ceaiul (2). 4. S.n. Reuniune între prieteni, în cursul dupa-amiezii, la care se serveste ceai (2) sau diferite gustari si se danseaza. – Din rus. čai.
ceainărie, CEAINĂRÍE, ceainarii, s.f. (Înv.) Local în care se servea ceai (2). – Ceaina (înv. "ceainarie" < rus.) + suf. -arie.
ceapă, CEÁPĂ, cepe, s.f. 1. Planta erbacee legumicola, bienala, din familia liliaceelor, comestibila, cu miros puternic, specific, cu tulpina aeriana dreapta, cilindrica si verde si cu cea subterana în forma de bulb, cu frunze cilindrice si cu flori albe numeroase, dispuse în inflorescente dese (Allium cepa). ♢ Ceapa de apa = ceapa care se cultiva prin rasad si se recolteaza în acelasi an în care s-a semanat. Ceapa de samânta = arpagic. ♦ Bulbul cepei (1), cu miros specific si cu continut bogat de vitamine, folosit în alimentatie; p. gener. orice bulb al unei plante. ♢ Expr. Nu face (sau nu valoreaza nici cât) o ceapa degerata, se spune despre cineva (sau despre ceva) fara nici o valoare. 2. Compus: ceapa-ciorii = numele a trei plante erbacee bulboase din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). – Lat. caepa.
ceapist, CEAPÍST, -Ă, ceapisti, -ste, adj., s.m. si f. (Iesit din uz) (Membru) al unei cooperative agricole de productie. – C[ooperativa] A[gricola] de P[roductie] + suf. -ist.
ceară, CEÁRĂ s.f. 1. Produs natural (de origine animala, vegetala sau minerala) sau sintetic, plastic, insolubil în apa, care se înmoaie si se topeste la temperaturi destul de joase si care are numeroase utilizari în industria farmaceutica, electronica, a hârtiei, cosmetica etc. ♢ Ceara de albine = ceara de culoare galbuie, cu miros placut, caracteristic, produsa de albine, care se recolteaza prin topirea fagurilor. Ceara de balena = spermantet, ulei de casalot. Ceara de parchet = amestec de ceara sintetica cu parafina, cerezina, ceara vegetala si cu alte substante, care formeaza pe parchet o pelicula lucioasa, protectoare. Ceara rosie = amestec de colofoniu, selac, ulei de terebentina si culori minerale, care, datorita proprietatilor lui plastice la încalzire, este folosit la sigilarea scrisorilor, pachetelor, la închiderea ermetica a flacoanelor etc. Ceara montana = ceara minerala obtinuta din carbunii bruni prin extractie cu solventi. Ceara vegetala = strat care acopera suprafata plantelor, mai ales a fructelor. 2. (Geol.; în sintagma) Ceara de pamânt = ozocherita. 3. (Fiziol.) Cerumen. – Lat. cera.
miniaturistică, MINIATURÍSTICĂ s. f. 1. arta de a executa miniaturi; miniaturism. 2. studiul miniaturilor de pe vechile manuscrise. (< miniatura + -istica)
ceas, CEAS, ceasuri, s.n. 1. Interval de timp egal cu 60 de minute; ora. ♢ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat, mult. La tot ceasul = întruna, mereu. ♢ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = cât mai repede cu putinta, pâna nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. ♦ Spatiu, distanta care se poate parcurge în timp de o ora. Acest sat e la 3 ceasuri de Bucuresti. ♢ Expr. A face un ceas bun pâna... = a avea nevoie de o ora întreaga (sau de mai bine de o ora) pâna... ♦ Fiecare dintre cele 24 de parti în care este împartita o zi si care sunt marcate pe cadranul si cu acele unui ceasornic; p. ext. bataie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre punctele principale ale cadranului. 2. Moment, clipa; timp, vreme. ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ♢ Expr. Ceas bun (sau rau) = (în superstitii) moment considerat ca norocos (sau nenorocos). (Sa fie) într-un ceas bun! formula prin care se ureaza cuiva sucees când întreprinde ceva. (Pop.) A se da de ceasul mortii = a se agita; a se framânta, a se zbuciuma. 3. Aparat care serveste la determinarea si masurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ♢ Ceas electronic = ceas a carui functionare se bazeaza pe folosirea circuitelor integrate specializate. Ceas digital = ceas (electronic) la care ora este indicata prin cifre atasate pe un ecran. Ceas vorbitor = a) ceas electronic la care ora este anuntata verbal; b) magnetofon pentru redarea înregistrarilor de semnal orar si a unor informatii vorbite asociate, folosit pentru anuntarea orei exacte în reteaua telefonica. Ceas solar = suprafata marginita de numere, având în centru o tija a carei umbra indica cu aproximatie orele zilei; cadran solar. ♢ Expr. A merge ca ceasul = (despre masini, aparate etc.) a functiona perfect. ♦ Aparat în forma de ceas (3), ale carui limbi înregistreaza miscarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujba religioasa savârsita la anumite ore din zi. – Din sl. časŭ.
ceaslov, CEASLÓV, ceasloave, s.n. Carte bisericeasca cuprinzând anumite rugaciuni si cântari pentru diferite ceasuri (4) ale zilei si care servea cândva si ca abecedar. [Var.: ceasoslóv s.n.] – Din sl. časoslovŭ.
ceată, CEÁTĂ, cete, s.f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunati de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinari) Gramada de animale (de acelasi fel). 2. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Grup de organizare speciala, militara si fiscala, alcatuit din subalternii de la sate ai dregatorilor domnesti; pâlc (2), stol (2); trupa înarmata si organizata. – Din sl. četa.
cebare, CEBÁRE, cebari, s.f. Planta erbacee cu flori care la început sunt verzi, iar mai târziu rosietice (Sanguisorba minur). [Var.: ceabáre s.f.] – Cf. magh. c s a b a i r e.
cecitate, CECITÁTE s.f. Absenta a vederii datorita unor leziuni ale mediilor transparente oculare, ale retinei, ale cailor nervoase sau ale centrilor vederii; ablepsie, orbire. ♢ Cecitate psihica = pierdere a capacitatii de recunoastere a obiectelor cu ajutorul vazului. Cecitate verbala = pierdere a capacitatii de a citi sau de a întelege sensul limbajului scris; alexie. Cecitate nocturna = hemeralopie. – Din fr. cécité, lat. caecitas, -atis.
cecograf, CECOGRÁF, cecografe, s.n. Instrument de care se servesc orbii pentru a scrie. – Din fr. cécographe.
cefalopod, CEFALOPÓD, cefalopode, s.n. (La pl.) Clasa de moluste marine cu structura superioara, având în jurul gurii brate tentaculare, prevazute cu ventuze; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. [Var.: cefalopóda s.f.] – Din fr. céphalopode.
cefalorahidian, CEFALORAHIDIÁN, -Ă, cefalorahidieni, -e, adj. Care se refera la cap si la coloana vertebrala, care apartine acestora. Regiunea cefalorahidiana. ♢ Lichid cefalorahidian = lichid incolor care se gaseste în ventriculii cerebrali si în canalul rahidian, având rol mecanic si de protectie. [Pr.: -di-an] – Din fr. céphalo-rachidien.
ceh, CEH, -Ă, cehi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Cehiei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Cehiei sau populatiei ei, privitor la Cehia sau la populatia ei; cehesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de cehi (1), facând parte din ramura apuseana a limbilor slave. – Din ceh. čech. Cf. sl. c ĕ h ŭ.
cel, CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arata ca fiinta sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determina se afla mai departe, în spatiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brate cea caldare. ♢ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealalta; celalalt tarâm. II. Art., adj. 1. (Preceda un adjectiv care determina un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoana, nearticulat) Fruntea ta cea lata. Stefan cel Mare. 2. (Preceda un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de "mai" formeaza superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc, adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel putin = a) minimum; b) macar, barem. 4. (Substantiveaza adjectivul pe care îl preceda) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indica pe cineva sau ceva relativ departat, în spatiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ♢ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoara (sau cu coarne) = dracul. (Intra în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetica sintactica).
cela, CÉLA, CÉEA, ceia, celea. pron. dem., adj. dem. (postpus). 1. Pron. dem. (Pop.) (Indica o fiinta sau un lucru mai departat, în spatiu sau în timp, de subiectul vorbitor) Acela. ♢ Expr. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe si diverse. Alte cele(a) = alteeva; alte lucruri. Ba ceea..., ba ceea... = ba una..., ba alta... ♦ (Intra în formarea unui pronume relativ compus) Ceea ce = ce. 2. Adj. dem. (postpus) (Pop.) Acela. Omul cela. Femeia ceea. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora) Din acela, aceea (cu afereza lui a).
celebra, CELEBRÁ, celebrez, vb. I. Tranz. 1. A savârsi cu solemnitate un act de însemnatate publica sau privata, în special o casatorie; a oficia. 2. A sarbatori (aducând elogii) un eveniment însemnat, o persoana etc. – Din fr. célébrer, lat. celebrare.
miniatură, MINIATÚRĂ s. f. 1. pictura fina si delicata de dimensiuni reduse. 2. litera ornata care împodobea titlul sau începuturile capitolelor în vechile manuscrise. 3. opera de arta, de literatura, piesa muzicala de dimensiuni mici, lucrata cu finete. ♢ obiect de dimensiuni reduse. (< fr. miniature, it. miniatura, germ. Miniatur)
celebru, CELÉBRU, -Ă, celebri, -e, adj. Renumit, vestit, ilustru. – Din fr. célebre, lat. celebris.
celt, CELT, -Ă, celti, -te, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana facând parte dintr-o veche populatie europeana care a locuit în Galia (de unde s-a extins apoi si în alte regiuni); gal1. 2. Adj. Celtic. – Din fr. Celtes.
celtic, CÉLTIC, -Ă, celtici, -ce, adj. Care apartine celtilor (1), privitor la celti; celt (2), galic2. ♢ Limbi celtice = familie de limbi vorbite în antichitate (de vechii gali) si astazi (de irlandezi, bretoni etc.), în vestul Europei. – Din fr. celtique.
celular, CELULÁR, -Ă, celulari, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care apartine celulei (1), de natura celulei; alcatuit din celule. ♢ Teorie celulara = teorie dupa care celula (1) constituie elementul fundamental al organizarii interne a plantelor si animalelor. 2. (Jur.; în sintagma) Regim celular = regim special la care sunt supusi, pe anumite perioade, detinutii în închisori, prin izolare severa în celule (4) individuale. 3. (În telecomunicatii; în sintagma) Telefonie celulara = sistem de telefonie fara cablu care pentru transmiterea semnalelor digitale utilizeaza aparate de emisie-receptie de mica putere, emitatoare-receptoare de tip releu, fiecare acoperind o celula (7), si echipamente computerizate pentru prelucrarea si comutarea semnalelor. Telefon celular = aparat de emisie-receptie, folosit în telefonia celulara; telefon mobil. II. S.n. Telefon celular, telefon mobil. Nu uita sa-ti iei celularul. – Din fr. cellulaire (I 1, 2), engl. cellular [telephone] (I 3, II).
celulă, CELÚLĂ, celule, s.f. 1. Element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcatuit din membrana, citoplasma si nucleu, reprezentând cea mai simpla unitate anatomica. 2. (În sintagma) Celula de partid = (în trecut) denumirea organizatiei de baza a partidului comunist. 3. Fiecare dintre cavitatile hexagonale ale fagurilor de ceara, în care albinele depun mierea, cresc ouale, puietul sau depoziteaza hrana; alveola. 4. Încapere (strâmta) în închisori, unde sunt tinuti arestatii sau condamnatii. 5. Ansamblu format din aripile (si fuzelajul) unui avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alaturate si cu aceeasi functie, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celula de siloz. 7. (În telecomunicatii) Suprafata geografica limitata acoperita de un releu de emisie-receptie, în cadrul sistemului de telefonie celulara. – Din fr. cellule, lat. cellula.
cembalo, CÉMBALO s.n. Clavecin; clavicembal. – Cuv. it.
cement, CEMÉNT, cementuri, s.n. 1. Agent pulverulent care serveste la cementarea otelului. 2. (Med.; în sintagma) Cement dentar = material folosit în obturatia provizorie a cariilor si la fixarea unor proteze. – Din fr. cément.
mineriadă, MINERIÁDĂ s. f. (ir.) 1. denumire data venirii repetate a minerilor din Valea Jiului la (spre) Bucuresti dupa 1990 si actiunilor lor reprobabile. 2. (p. ext.) actiunea în forta, de anihilare a opozitiei. (< miner + -/i/ada)
cens, CENS s.n. 1. (În Roma antica) Recensamânt al cetatenilor si al averii lor. Efectuat din cinci în cinci ani, pentru a servi ca baza în recrutare, la fixarea impozitelor, la exercitarea drepturilor politice etc. ♦ Grupare a unor cetateni sau a tuturor locuitorilor unei tari dupa diverse criterii. 2. (În societatea feudala) Renta în bani sau în natura datorata seniorului de catre posesorul pamântului. 3. (În unele tari) Câtimea de impozit prevazuta de legile electorale necesara pentru acordarea dreptului de alegator. – Din lat. census, fr. cens.
centenar, CENTENÁR, centenare, s.n. Împlinire a o suta de ani de la un eveniment însemnat; celebrarea acestui eveniment. ♦ (Adjectival) Care dateaza de o suta (sau de mai multe sute) de ani. – Din lat. centenarius, fr. centenaire.
centimă, CENTÍMĂ, centime, s.f. Valoare baneasca care reprezinta a suta parte dintr-un franc, dintr-un leu vechi etc. ♢ Expr. (Fam.) Nici o centima = nici un ban. – Din fr. centime.
centimetru, CENTIMÉTRU, (1) centimetri, s.m. (2) centimetre, s.n. 1. S.m. Masura subdivizionara de lungime, care reprezinta a suta parte dintr-un metru. 2. S.n. Panglica îngusta de musama, de metal etc. lunga de un metru sau mai mult, cu diviziuni zecimale, care serveste la masurat în croitorie, în magazine textile etc. – Din fr. centimètre.
centru, CÉNTRU, (I 1, 2, 3, 4, II 1, 3) centre, s.n., (I 5, II 2) centri, s.m. I. 1. S.n. (Mat.) Punct în raport cu care punctele unei figuri se asociaza în perechi simetrice. Centrul unui dreptunghi. ♦ Punct în raport cu care toate punctele unei figuri sunt la aceeasi distanta. Centrul unui cerc. ♦ Fig. (În loc.) În centrul (atentiei, preocuparilor etc.) = pe primul plan; la loc de frunte. 2. S.n. (În sintagma) Centru de rotatie = punct în jurul caruia alt punct sau un corp pot efectua o miscare de rotatie. 3. S.n. Punctul de aplicatie al rezultantei unui sistem de forte. Centru de greutate. 4. S.n. Punct central al unei întinderi, al unui spatiu. ♦ Spec. Punct marcat la mijlocul unui teren de joc (fotbal, handbal etc.), de unde începe partida sau de unde se repune mingea în actiune, dupa înscrierea unui gol. 5. S.m. Jucator aflat în centrul liniei de atac sau de aparare la anumite jocuri sportive. II. 1. S.n. Punct în care sunt localizate anumite functii sau acte. Centrul reflexelor. 2. S.m. (În sintagma) Centru nervos = grup de celule nervoase aflate în encefal, în bulb sau în maduva, la care vin excitatiile periferice si de la care pornesc excitatiile centrale. 3. S.n. Loc (localitate sau parte dintr-o localitate) unde este concentrata o activitate (industriala, comerciala, administrativa, culturala). ♢ Centru universitar = localitate în care exista institutii de învatamânt superior. Centru de documentare = biblioteca, sectie într-o biblioteca sau într-o institutie, care are ca sarcina principala furnizarea de material documentar. ♦ Institutie conducatoare; putere administrativa centrala. 4. S.n. sg. Pozitie politica de mijloc între dreapta si stânga. ♢ Centru-dreapta = pozitie politica de mijloc cu tendinte de dreapta. Centru-stânga = pozitie politica de mijloc cu tendinte de stânga. ♢ Loc. adj. De centru = care se situeaza pe o pozitie intermediara, între doua opinii extreme. Partid politic de centru. - Din fr. centre, lat. centrum.
centruire, CENTRUÍRE s.f. Operatie de prelucrare a gaurilor de centrare la o piesa, în vederea prelucrarii ei ulterioare la o masina-unealta. – Din centru.
centum, CÉNTUM adj. (Lingv.; în sintagma) Limba centum = limba indo-europeana care a pastrat în evolutia ei sunetele velare g si k nealterate înaintea vocale lor e si i. – Cf. lat. c e n t u m "o suta".
centumvir, CENTUMVÍR, centumviri, s.m. Membru al unui colegiu de judecatori format dintr-o suta de magistrati care judecau afacerile civile în vechea Roma. ♦ Magistrat dintr-un municipiu sau dintr-o colonie romana. – Din lat., fr. centumvir.
centură, CENTÚRĂ, centuri, s.f. 1. Curea (lata) de piele, de pânza etc. cu care se încinge talia; cordon, cingatoare. ♢ Expr. Pâna, la centura = (de la umeri) pâna la talie. ♦ Centura de campion = centura, panglica lata etc. cu care se încinge mijlocul câstigatorului unui campionat la box sau la lupte. Centura de gimnastica = cingatoare lata, folosita pentru a sustine corpul la unele exercitii de gimnastica. Centura ortopedica = dispozitiv folosit în unele afectiuni ale sistemului osos, pentru mentinerea corpului în pozitie corecta. Centura de salvare = echipament individual, de forma unui cordon lat, a unui pieptar etc. facut din placi de pluta învelite în pânza, care serveste la mentinerea unui naufragiat la suprafata apei; colac de salvare. Centura de siguranta = echipament individual de protectie folosit de muncitorii care lucreaza pe stâlpi la înaltime, constituit dintr-o cingatoare lata si o frânghie de sustinere. ♦ (Mil.) Curea lata de piele (rar de pânza) care se pune în jurul taliei si de care se agata sabia, baioneta sau tocul pistolului; centiron. ♦ Fâsie lata de pânza, de elastic, de material plastic etc. cu care se încinge abdomenul pentru a-l sustine sau pentru a-l mentine în pozitie corecta. 2. (Anat.) Ansamblu osos prin care extremitatile se leaga de trunchi. ♢ Centura pelviana = centura formata din oasele coxale si care leaga membrele inferioare de trunchi. Centura scapulara = centura formata din clavicule si omoplati si care leaga membrele superioare de trunchi. 3. (Sport) Linie orizontala, imaginara, la nivelul ombilicului, care marcheaza limita sub care loviturile la box sunt nepermise de regulament. ♦ (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile. 4. (Astron.; în sintagma) Centura de radiatie = fiecare dintre zonele din jurul Pamântului în care radiatia corpusculara ionizanta este atât de intensa, încât prezinta nocivitate pentru cosmonauti. 5. (În sintagma) Centura de fortificatii = linie de lucrari de aparare din beton armat si metal, construita în jurul unei localitati. 6. Grinda orizontala rezemata pe toata lungimea ei pe zidurile unei cladiri, în vederea realizarii legaturii dintre ziduri. 7. (Constr.) Brâu de beton pe care se fixeaza planseul cladirilor. 8. Fâsie continua de tabla de otel care formeaza bordajul unei nave. – Din fr. ceinture.
centurie, CENTÚRIE, centurii, s.f. 1. (În armata romana) Subdiviziune tactica cuprinzând o suta de ostasi; (în vechea organizare a armatei române) subîmpartire a cetei. 2. (În vechea Roma) Diviziune politica si administrativa formata dintr-o suta de cetateni. – Din lat. centuria.
cenuşar, CENUSÁR, (1) cenusare, s.n., (II, III) cenusari, s.m. I. S.n. 1. Cutie de metal asezata sub gratarul locomotivei sau al unei sobe de încalzit, al unui cuptor etc. în care cade cenusa rezultata din ardere. 2. Atelier sau sectie dintr-o fabrica de tabacarie în care se executa operatiile premergatoare tabacirii. ♦ Bazin folosit în tabacarie, în care se pun pieile crude, cu o solutie de lapte de var, pentru a le curata de par. ♦ Solutie de lapte de var proaspat sau alcalin, folosita pentru depilarea pieilor crude si îndepartarea epidermei. 3. Urna în care se pastreaza cenusa unei persoane incinerate; urna cinerara. II. S.m. (Înv. si ir.) Scriitor de cancelarie, copist (prost). III. S.m. Arbore ornamental originar din China, înalt, cu coroana ovala, cu frunze compuse si cu flori mici verzi-galbui (Ailanthus altissima). – Cenusa + suf. -ar.
cenuşă, CENÚSĂ s.f. 1. Reziduu solid format din substante minerale sub forma de pulbere, care ramâne dupa arderea completa a unui corp. ♢ Expr. A (se) preface în cenusa = a (se) distruge în întregime (prin foc). A nu avea nici cenusa în vatra = a fi foarte sarac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva si cenusa din vatra = a lasa pe cineva sarac lipit, a-i lua cuiva tot. A trage cenusa (sau spuza) pe turta sa = a-si apara cauza proprie. A-si pune cenusa în cap = a se pocai, a-si recunoaste vina sau greseala. ♦ Ramasitele unui mort incinerat. 2. (În sintagma) Cenusa vulcanica = masa de elemente fine aruncata în atmosfera de un vulcan în eruptie. – Lat. •cinusia (< cinis).
cenzitar, CENZITÁR, -Ă, cenzitari, -e, adj. Care are la baza censul (3), întemeiat pe cens. ♢ Sistem (electoral) cenzitar = sistem electoral în care recunoasterea dreptului de vot este în functie de îndeplinirea de catre alegatori a anumitor conditii, în primul rând în functie de avere. – Din fr. censitaire.
cenzor, CÉNZOR, cenzori, s.m. 1. (În Roma antica) Magistrat care avea misiunea de a face recensamântul persoanelor si al averilor si de a supraveghea moravurile publice. 2. (În unele state) Persoana aleasa de adunarea generala a unei societati comerciale pentru a face verificarea conturilor prezentate de administrator. 3. Persoana care verifica gestiunea unei întreprinderi, a unei banci etc. 4. Persoana însarcinata sa asigure secretele de stat; persoana însarcinata cu cenzura (1). – Din fr. censeur, lat. censor.
cenzură, CENZÚRĂ, cenzuri, s.f. 1. Control prealabil exercitat, în unele state, asupra continutului publicatiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune si, în anumite conditii, asupra corespondentei si convorbirilor telefonice; organ care exercita acest control. 2. Demnitatea, functia de cenzor în vechea Roma. – Din lat. censura, fr. censure.
cep, CEP, cepuri, s.n. 1. Dop de lemn, de forma tronconica, cu care se astupa gaura butoiului. ♦ Canea. ♦ Gaura de umplere sau de scurgere a lichidului dintr-un butoi care se închide cu un cep (1) sau cu o canea. ♢ Expr. A da cep (unei buti, unui butoi etc.) = a începe o bute, un butoi etc. plin cu vin (sau cu alt lichid), facându-i o gaura. 2. Portiune din tulpina unui portaltoi, care se lasa deasupra altoiului pâna la dezvoltarea acestuia, cu scopul de a-l proteja. ♦ Nod din tulpina unui brad sau a unui molid, din care creste ramura. 3. Fusul arborelui de lemn al unei mori taranesti de apa. 4. Proeminenta prismatica sau cilindrica fasonata la capatul unei piese de lemn, cu care aceasta urmeaza a fi îmbucata în alta piesa. ♦ Capatul filetat în exterior al unei tevi, care serveste la îmbinare prin însurubare. – Lat. cippus.
cer, CER2, ceruri, s.n. 1. Spatiu cosmic nesfârsit în care se afla astrii; (mai ales) parte din acest spatiu vazuta deasupra orizontului, care are o forma aparent emisferica; bolta cereasca, firmament. ♢ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuinte, afara. Pâna-i cerul = niciodata. Ca cerul de pamânt sau ca de la cer la pamânt, se spune despre o deosebire extrem de mare între doua lucruri, doua puncte de vedere, doua situatii etc. A rascoli cerul si pamântul = a face tot posibilul (pentru a gasi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (si) cu pamântul = a se ruga cu cea mai mare staruinta. A pica (sau a cadea) din cer = a) a sosi pe neasteptate; b) a nu putea întelege; a fi strain de aceea ce se întâmpla în jur. Nu pica din cer = nu vine de-a gata. Parca a picat (sau a cazut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprima supararea, rusinea, uimirea cuiva în fata unei situatii neasteptate (si neplacute). Nu s-o face gaura (sau borta) în cer = n-o sa fie cine stie ce paguba, n-o sa se întâmple nici un rau. A fagadui (sau a promite) cerul si pamântul = a promite lucruri nerealizabile. ♢ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavitatii bucale, palatul bucal. 2. Aer, vazduh, atmosfera. ♢ Pasarile cerului = pasarile zburatoare. 3. Rai1, eden, paradis. ♢ Expr. A fi (sau a se crede) în al saptelea (sau în al noualea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divina, divinitate, providenta. – Lat. caelum.
ceramic, CERÁMIC, -Ă, ceramici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Tehnica si arta prelucrarii argilelor, pentru a se obtine, prin omogenizarea amestecului plastic, modelarea, decorarea, smaltuirea, uscarea si arderea lui, diverse obiecte. ♦ Obiect obtinut prin aceasta tehnica. ♦ Material din care se obtin astfel de obiecte. 2. Adj. (Despre obiecte sau materiale) Obtinut prin tehnica ceramicii (1); referitor la ceramica, de ceramica. – Din fr. céramique.
cerat, CERÁT, -Ă, cerati, -te, adj. (Despre materiale) Care este impregnat, acoperit cu un strat de ceara. ♢ Hârtie cerata = hârtie impregnata cu substante care o fac impermeabila. Tablite cerate = tablite de lemn acoperite cu ceara, pe care vechii romani îsi faceau însemnari, socoteli. – Ceara + suf. -at (dupa fr. ciré).
cerb, CERB, cerbi, s.m. Mamifer rumegator de padure, de talie mare, zvelt, cu coarne bogat ramificate, cu coada scurta (Cervus elaphus). ♢ Cerb lopatar = specie de cerb cu coarnele latite în forma de lopeti si cu corpul puternic (Cervus dama). – Lat. cervus.
cerber, CÉRBER, (2) cerberi, s.m. 1. (În mitologia greaca) Animal fabulos imaginat ca un câine cu trei capete, care statea la portile infernului si pazea intrarea. 2. Fig. (Livr.) Paznic sever, exigent. – Din fr. cerbère, lat. cerberus.
cerc, CERC, cercuri, s.n. I. 1. Figura geometrica plana formata din multimea tuturor punctelor egal departate de un punct fix; circumferinta; suprafata limitata de aceasta figura. ♢ Cerc polar = fiecare dintre cele doua linii închipuite pe globul pamântesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade si 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de astri în miscarea lor aparenta, zilnica, în jurul Pamântului. 2. Figura, desen, linie sau miscare în forma de cerc (I 1). ♢ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greseala de logica constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în forma de arc. 4. Fig. Sfera, întindere, cuprins, limita (de cunostinte, de atributii, de ocupatii etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în forma de linie circulara. 1. Banda subtire de metal sau de lemn care înconjura un butoi cu doage pentru strângerea si consolidarea acestora. 2. Banda subtire (de metal) cu care se consolideaza un cufar, un geamantan etc. 3. Sina de fir fixata în jurul rotilor de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile si pentru a servi ca piesa de uzura la rulare. 4. Obiect de lemn de forma circulara, pe care îl ruleaza copiii lovindu-l cu un betisor. 5. (Înv.) Diadema. III. Disc gradat, întrebuintat la unele instrumente de masura pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busola. IV. Grup de oameni legati între ei prin interese comune ori prin legaturi de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legati între ei prin preocupari, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop stiintific, artistic sau instructiv-educativ. ♢ Cercuri muncitoresti = organizatii politice muncitoresti aparute la noi la sfârsitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice dupa fr. cercle).
cerca, CERCÁ, cerc, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A cerceta, a examina; a iscodi. ♦ Intranz. A întreba, a se informa. 2. Tranz. si refl. (Pop.) A se stradui, a se sili; a cauta sa... 3. Tranz. (Pop.) A proba, a cauta sa vezi daca ceva e bun, potrivit etc. 4. Tranz. (Înv. si reg.) A cauta. 5. Tranz. (Înv.) A supune la grele încercari. 6. Tranz. (Reg.) A vizita, a frecventa. 7. Intranz. (Pop.) A reveni; a da târcoale. 8. Tranz. unipers. (Pop.) A fi cuprins de o anumita stare sufleteasca, de o durere fizica etc. – Lat. circare.
cercare, CERCÁRE, cercari, s.f. (Pop.) Actiunea de a (se) cerca si rezultatul ei. 1. Cercetare, investigatie. 2. Încercare, experienta. ♦ Proba. 3. Suferinta, durere; nenorocire. – V. cerca.
mineral, MINERÁL, -Ă I. adj. 1. referitor la minerale, care contine minerale. o apa ~a = apa în a carei solutie se afla saruri, substante radioactive, gaze. 2. de piatra. II. s.n. corp solid, care se afla în natura cristalizat, sau amorf (în interiorul, sau la suprafata pamântului). (< rus. mineral, fr. minéral, lat. mineralis)
cerceluş, CERCELÚS, cercelusi, s.m. I. Diminutiv al lui cercel. II. (Bot.) 1. Nume dat mai multor specii de plante decorative, cu frunze opuse regulate, cu flori rosii, galbene-verzui sau pestrite; fucsie (Fuchsia). 2. (La pl.) Lacramioare. – Cercel + suf. -us.
mină, MÍNĂ3 s. f. veche moneda greceasca de aur sau de argint, valorând o suta de drahme. (< fr. mine, lat. mina)
cercevea, CERCEVEÁ, cercevele, s.f. Cadru în care este fixat geamul la o fereastra sau la o usa; lemnaria (în forma de cruce) din mijlocul ferestrei, în care sunt montate geamurile. [Var.: gergeveá, giurgiuveá s.f.] – Din tc. çerçeve.
cerdac, CERDÁC, cerdace, s.n. 1. Mic pridvor, uneori închis cu geamlâc, situat pe una sau pe mai multe laturi ale unei cladiri; galerie deschisa, marginita de stâlpi (la vechile case boieresti sau la manastiri); veranda, pridvor. ♦ (Impr.) Balcon. 2. (Înv.) Cladire izolata, cu o singura încapere, asezata pe o ridicatura de pamânt sau pe stâlpi înalti, care permite o vedere generala asupra împrejurimilor. 3. Acoperis facut deasupra unei fântâni sau a unei cruci. [Var.: ceardák s.n.] – Din tc. çardak.
cere, CÉRE, cer, vb. III. Tranz. 1. A se adresa cuiva pentru a obtine ceva, pentru a-l convinge sa-ti îndeplineasca o dorinta. ♢ Expr. A cere voie sa... = a starui (pe lânga cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obtine permisiunea sa... 2. A face unei fete propuneri de casatorie; a peti. 3. A cersi. 4. A pretinde ceva în baza unui drept; a reclama, a revendica. ♢ Expr. A cere (cuiva) socoteala (sau cont, înv., seama) = a pretinde de la cineva lamuriri, satisfactie etc. (în urma unei jigniri, a unei fapte reprobabile etc.); a trage la raspundere (pe cineva). ♦ A pretinde. 5. A impune; a face sa fie necesar. 6. A dori, a pofti; a voi. ♦ Refl. A avea cautare, a fi solicitat. – Lat. quaerere.
cereală, CEREÁLĂ, cereale, s.f. (La pl.) Grup de plante din familia gramineelor (grâu, porumb etc.), cu radacini fasciculate, tulpini neramificate si fructele cariopse, ale caror seminte servesc ca hrana omului sau animalelor si ca materie prima în industria alimentara; (si la sg.) planta care face parte din acest grup. [Pr.: -re-a-] – Din fr. céréale.
cerebrospinal, CEREBROSPINÁL, -Ă, cerebrospinali, -e, adj. Care apartine creierului si maduvei spinarii, care are legatura cu creierul si cu maduva spinarii. – Din fr. cérébro-spinal.
cerere, CÉRERE, cereri, s.f. Actiunea de a (se) cere si rezultatul ei. 1. Solicitare; rugaminte. 2. Pretentie, exigenta; revendicare. 3. Cautare, cerinta; cantitate de bunuri si de servicii necesare pentru a acoperi consumul. ♢ Cerere solvabila = (în economia de marfuri) cerinta de marfuri si de servicii pentru care cumparatorii dispun de mijloace de plata. ♢ Loc. adv. La cerere = când se cere, când se solicita. 4. Sesizare adresata unui organ de jurisdictie sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoasterea sau apararea unui drept. ♦ (Concr.) Petitie. 5. (Tehn.; în sintagmele) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumata într-un anumit timp de o apa care se scurge prin canale, atunci când este supusa unui proces de curatare biologica. Cerere maxima de putere = valoare maxima a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat. – V. cere.
cerezină, CEREZÍNĂ, cerezine. s.f. Produs obtinut prin rafinare din ozocherita sau din reziduul de petrol si folosit în diverse industrii. – Din fr. cérésine.
cergă, CÉRGĂ, cergi, s.f. 1. Patura (de lâna) care serveste la învelit sau care se asterne pe pat; tol, velinta, scoarta. 2. Adapost din ramuri si cetina în care lucreaza sindrilarul. – Din bg., scr. cerga. Cf. magh. c s e r g e.
cerifer, CERIFÉR, -Ă, ceriferi, -e, adj. (Despre glandele albinelor sau despre celulele vegetale) Care produce ceara. – Dupa fr. cérifère.
cerneală, CERNEÁLĂ2, cerneluri, s.f. 1. Substanta lichida sau vâscoasa, variat colorata, care contine uleiuri sicative, uleiuri polimerizate, albumine si coloranti si care serveste la scris, la tiparit, la stampilat, la gravat etc. 2. (Reg.) Culoare neagra cu care se vopsesc materiile textile si parul; negreala. – Din sl. črŭnilo.
cernoziom, CERNOZIÓM, cernoziomuri, s.n. Grup de soluri foarte fertile, de culoare închisa (neagra, castanie etc.), formate sub o vegetatie ierboasa, în conditiile unei clime continentale. – Din rus. cernoziom.
certifica, CERTIFICÁ, certífic, vb. I. Tranz. A dovedi, a confirma, a întari (printr-un act, printr-o semnatura) autenticitatea, exactitatea, valabilitatea unui fapt, înscris etc. – Din fr. certifier, lat. certificare.
certificat, CERTIFICÁT, certificate, s.n. Act oficial prin care se confirma exactitatea unui fapt, autenticitatea unui înscris sau în care se atesta o anumita calitate, în vederea valorificarii unor drepturi; atestat. ♢ Certificat de alegator = (în unele state) act prin care se constata înscrierea unui cetatean, în listele electorale si pe baza caruia acesta îsi exercita dreptul la vot. Certificat prenuptial = certificat medical eliberat celor ce vor sa se casatoreasca, prin care se atesta ca starea sanatatii acestora este corespunzatoare pentru întemeierea unei familii. – Din fr. certificat, lat. certificatum.
cervicită, CERVICÍTĂ, cervicite, s.f. Inflamatie acuta sau cronica a colului uterin sau a vezicii urinare. – Din fr. cervicite.
cervicotomie, CERVICOTOMÍE, cervicotomii, s.f. (Med.) Incizie chirurgicala la nivelul colului uterin. – Din fr. cervicotomie.
cervix, CÉRVIX s.n. Partea inferioara a uterului sau a vezicii urinare; col uterin sau vezical. – Din fr. cérvix.
mimansa, MIMÁNSA s. f. scoala filozofica indiana care sustinea ca lumea se întemeiaza pe un principiu material alaturi de unul spiritual, ea fiind vesnica, necreata si formata din atomi. (< fr. mimansa)
cest, CEST1, cesturi, s.n. Manusa de piele, armata cu plumb si cu fier, de care se serveau atletii din antichitate în luptele pugilistice. ♦ (Rar) Pugilat. – Din fr. ceste, lat. caestus.
cetate, CETÁTE, cetati, s.f. 1. Loc întarit printr-un sistem de fortificatii; fortareata. ♦ Oras sau cartier al unui oras care reprezinta o unitate cu caracteristici speciale. Cetate universitara. ♦ Nume dat cartierului mai vechi al unui oras în care a existat o cetate (1). ♦ Locuitorii unui oras (întarit). 2. (Înv.; în sintagma) Cetate de scaun = resedinta permanenta a domnului în tarile românesti; capitala. – Lat. civitas, -atis.
cetină, CÉTINĂ, cetini, s.f. 1. Ramura, creanga de brad; p. ext. brad. ♦ Nume dat speciilor de arbori si de tufe din clasa coniferelor. 2. Compus: cetina-de-negi = mic arbust rasinos ornamental din familia pinaceelor, totdeauna verde, cu tulpini culcate, foarte ramificate, cu frunze solzoase si cu flori dioice sau monoice (Juniperus sabina). [Pl. si: cetine] – Din bg., scr. četina.
cetnic, CÉTNIC, cetnici, s.m. 1. Participant la lupta armata de partizani a popoarelor slave din Peninsula Balcanica în sec. XIX împotriva asupritorilor turci. 2. Membru al unor organizatii de tip fascist care au activat în Iugoslavia. – Din scr. četnici.
cetoacidoză, CETOACIDÓZĂ s.f. Stare patologica caracterizata prin scaderea rezervei alcaline a sângelui, datorita acumularii de acetona, acid acetilacetic etc. [Pr.: -to-a-] – Din fr. cétoacidose.
millefiori, MILLEFIÓRI s. f. inv. (arte) nume dat obiectelor de sticla în interiorul carora se poate vedea un fel de mozaic reprezentând flori. (< it. millefiori)
cezariană, CEZARIÁNĂ, cezariene, s.f. (Si adjectival) Interventie chirurgicala în regiunea abdominala, care consta în extragerea fatului viu prin deschiderea uterului, în cazuri de nastere dificila; cezarotomie. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. césarienne.
cezarism, CEZARÍSM s.n. Guvernare dictatoriala militara instituita de Caius Iulius Cezar în Roma antica. ♦ Guvernamânt despotic, sprijinit de armata. – Din fr. césarisme.
cezură, CEZÚRĂ, cezuri, s.f. Pauza ritmica înauntrul unui vers, care împarte versul în parti de obicei egale (emistihuri), pentru a usura recitarea si a sustine cadenta. – Din lat caesura, fr. césure.
chardonnay, CHARDONNAY s.n. Soi de vita de vie, de origine franceza, cu struguri mici, cilindrici, cu boabe rotunde, albe-verzui, care produce vinuri dulci; p. ext. vin din acest soi de vita. [Pr.: sardoné] – Cuv. fr.
cheag, CHEÁG, cheaguri, s.n. 1. Ferment extras din sucul gastric al rumegatoarelor tinere si al copilului, care are proprietatea de a închega cazeina din lapte; chimozina, lactoferment. 2. Una dintre cele patru despartituri ale stomacului rumegatoarelor, din care se extrage cheagul (1). 3. (În sintagma) Cheag sangvin = masa gelatinoasa rosie care se formeaza prin închegarea sângelui; coagul. 4. Fig. Fond initial al unei averi mai mari. ♢ Expr. A prinde cheag = a începe sa se îmbogateasca, a se îmbogati. A avea cheag = a fi bogat – Lat. •clagum (= coagulum).
chef, CHEF, chefuri, s.n. 1. Petrecere zgomotoasa cu mâncare, bautura (si cântec). 2. Stare de (usoara) betie si de buna dispozitie a omului care a baut. 3. Buna dispozitie, voie buna, veselie; toane bune. 4. Voie, pofta, dorinta. ♦ Dorinta ciudata, neasteptata; capriciu, toana. 5. (Înv.) Tabiet. – Din tc. keyf (lit. keyif).
chefir, CHEFÍR s.n. Produs lactat dietetic preparat din lapte integral sau smântânit, acidulat cu un ferment vegetal, care constituie o bautura gustoasa, cu valoare nutritiva si cu proprietati terapeutice însemnate. – Din fr. kéfir, képhir.
chefliu, CHEFLÍU, -ÍE, cheflii, adj. Caruia îi plac chefurile; p. ext. cu chef, ametit de bautura; vesel, bine dispus. – Din tc. keyfli (lit. keyifli).
chefos, CHEFÓS, -OÁSĂ, chefosi, -oase, adj. (Reg.) Vesel, cu chef. – Chef + suf. -os.
cheiaj, CHEIÁJ s.n. Stationare la chei (1) a unei nave. – Chei + suf. -aj.
cheie, CHÉIE, chei, s.f. 1. Obiect de metal care serveste la încuierea sau descuierea unei broaste sau a unui lacat. ♢ Loc. adj. si adv. La cheie = (despre locuinte, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosinta. ♢ Expr. A tine (ceva sau pe cineva) sub cheie = a tine (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia si lacatul = totul; începutul si sfârsitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicatie, dezlegare. ♢ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfatiseaza, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem dupa care se înlocuiesc literele si cifrele reale cu altele conventionale pentru ca textul sa nu fie înteles de alte persoane. Pozitie-cheie = pozitie strategica, economica etc. de importanta deosebita. 3. Unealta de metal cu care se strâng sau se desfac suruburile sau piulitele. ♢ Cheie franceza (sau universala) = unealta de metal reglabila printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între falcile ei sa poata fi prins si rasucit orice tip de surub sau de piulita. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealta de metal sau de lemn cu care se întind coarde le unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn conventional pus la începutul portativului, pentru a indica pozitia unei note de o anumita înaltime, si, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngusta, lipsita de albie majora, între doi pereti înalti si abrupti, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercita o puternica eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de bolta (sau de arc) = boltar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolti sau al unui arc, având rolul de a încheia constructia si de a sustine celelalte boltare; fig. element de baza care explica sau dezleaga o problema; baza. – Lat. clavis.
cheiloplastie, CHEILOPLASTÍE, cheiloplastii, s.f. (Med.) Reconstituire a buzei prin interventie chirurgicala. [Pr.: che-i-] – Din fr. chéiloplastie.
chelboşi, CHELBOSÍ, chelbosesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A deveni chelbos; p. gener. a cheli. ♢ Expr. Doar n-am chelbosit! = doar n-am înnebunit! – Din chelbos.
cheli, CHELÍ, chelesc, vb. IV. Intranz. A deveni chel. – Din chel.
chelie, CHELÍE, chelii, s.f. 1. Cadere definitiva a parului de pe cap, provocata de diverse boli; calvitie, plesuvie. 2. Portiune a capului lipsita definitiv de par. – Chel + suf. -ie.
chelner, CHÉLNER, chelneri, s.m. Barbat care serveste consumatorii într-un local de consum; ospatar. [Var.: chélnar s.m.] – Din germ. Kellner.
chelneriţă, CHÉLNERIŢĂ, chelnerite, s.f. Femeie care serveste pe consumatori într-un local de consum; ospatarita. [Var.: chélnarita s.f.] – Chelner + suf. -ita.
chema, CHEMÁ, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune, a striga, a comunica cuiva sa vina aproape sau într-un anumit loc. 2. A pofti, a îndemna (în mod oficial) pe cineva sa participe la o actiune, la un fapt; a solicita, a apela la... ♦ (Poetic) A evoca. 3. A ordona, a impune cuiva (în mod oficial) sa se prezinte într-un anumit loc. ♦ Expr. A chema la ordine = a cere, a soma sa respecte anumite reguli de disciplina, liniste etc. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. II. Refl. (impers.) A avea numele..., a se numi; a însemna, a se zice, a se socoti. ♦ Expr. Se cheama ca... = însemneaza ca..., vrea sa zica. – Lat. clamare.
chenar, CHENÁR, chenare, s.n. Margine (lucrata, desenata, sculptata etc.) pe care o are de jur împrejur un obiect si care de obicei serveste ca ornament. Chenarul covorului, al diplomei, al ferestrei. - Din tc. kenar.
chenopodiacee, CHENOPODIACÉE, chenopodiacee, s.f. (La pl.) Familie de plante perene cu flori mici, de obicei verzui, dispuse în inflorescente dese; (si la sg.) planta din aceasta familie. [Pr.: -di-a-] – Din fr. chénopodiacées.
cheotoare, CHEOTOÁRE, cheotori, s.f. 1. Mic ochi de ata, de siret, de stofa etc. la un obiect de îmbracaminte, prin care se petrece nasturele pentru a încheia obiectul. 2. Taietura din partea stânga (sau dreapta) a reverului unei haine (barbatesti); butoniera. 3. (Pop.) Loc unde se împreuna bârnele la colturile caselor. [Pr.: che-o- – Var.: cheutoáre, chiotoáre s.f.] – Lat. •clautoria (< •clautus = clavutus).
chepeng, CHEPÉNG, chepenguri, s.n. 1. Usa sau capac orizontal sau usor înclinat, cu care se închide intrarea într-o pivnita, într-o magazie de nava etc. 2. (Rar) Oblon la o fereastra, la un galantar sau la o usa de pravalie, care se poate ridica si lasa vertical. – Din tc. kepenk.
cheratocon, CHERATOCÓN, cheratocoane, s.n. (Med.) Deformare conica a corneei, însotita de scaderea accentuata a vederii. – Din fr. kératocone.
militar, MILITÁR, -Ă I. adj. care tine de armata; ostasesc. o stagiu ~ = stagiu facut în armata de un cetatean. ♢ care se bazeaza pe armata; de razboi. II. s. m. cel care apartine cadrelor active ale armatei. (< fr. militaire, lat. militaris, germ. Militär)
cherem, CHERÉM s.n. (Pop. si fam.; în expr.) A fi (sau a se afla, a sta etc.). la cheremul cuiva = a fi (sau a se afla, a sta etc.) la discretia, la bunul plac al cuiva. A avea pe cineva la cheremul sau = a dispune de cineva dupa voie. – Din tc. kerem "favoare, bunavointa".
cheson, CHESÓN, chesoane, s.n. 1. Vehicul de artilerie, tras de cai, format dintr-o lada de tabla închisa, împartita în compartimente, destinat pentru transportul munitiei. 2. Fiecare dintre despartiturile cu pereti metalici care se fac la o nava, cu scopul de a evita patrunderea masiva a apei în caz de avarie. ♦ Dulap pentru pastrarea efectelor pe bordul unei nave. 3. Constructie de beton, de otel etc. de forma unei cutii, care serveste la executarea fundatiilor sub apa sau în terenurile umede, precum si la repararea unei nave sub linia de plutire. – Din fr. caisson.
chestiune, CHESTIÚNE, chestiuni, s.f. 1. Problema, tema etc. de care se preocupa cineva. ♢ Expr. (Lucrul, problema, persoana etc.) în chestiune = (lucrul, problema etc.) despre care este vorba în discutia respectiva. ♦ Întrebare pusa unui elev, unui candidat etc. 2. (Fam.) Întâmplare, fapt divers. [Pr.: -ti-u] – Var.: chéstie s.f.] – Din fr. question, lat. quaestio, -onis.
chezaş, CHEZÁS, -Ă, chezasi, -e, subst. 1. S.m. si f. (Pop.) Persoana care garanteaza cu averea sa pentru o datorie facuta de altul; garant; p. ext. persoana care îsi ia raspunderea morala pentru cineva sau ceva. 2. S.m. (Rar) Fiecare dintre capatâiele de lemn pe care se asaza butoaiele cu vin în pivnita. – Din magh. kezes.
chezăşie, CHEZĂSÍE, chezasii, s.f. (Adesea fig.) Faptul de a garanta pentru altul din punct de vedere material sau moral; ceea ce constituie o garantie pentru cineva sau ceva. Chezas + suf. -ie.
chiaburi, CHIABURÍ, chiaburesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni chiabur; p. gener. a se îmbogati. – Din chiabur.
chiasm, CHIÁSM, chiasme, s.n. Figura de stil care consta în reluarea, în ordine inversa, a doua cuvinte sau expresii. – Din fr. chiasme.
chibzui, CHIBZUÍ, chibzuiesc, vb. IV. Tranz. si intranz. A judeca o situatie cumpanind toate eventualitatile; a se gândi, a reflecta, a medita. ♦ Refl. recipr. A se sfatui unul cu altul înainte de a lua o hotarâre. ♦ Tranz. A pune ceva la cale; a planui. – Din magh. képezni "a forma". Cf. magh. k é p z e l n i "a-si imagina".
chibzuit, CHIBZUÍT, -Ă, chibzuiti, -te, adj. Care judeca o situatie cumpanind toate eventualitatile; socotit, cumpanit. – V. chibzui.
chicinetă, CHICINÉTĂ, chicinete, s.f. Încapere anexa de dimensiuni reduse (în apartamentele mici din blocuri, care serveste de obicei ca bucatarie). – Cf. engl. k i t c h e n "bucatarie".
chihlimbar, CHIHLIMBÁR, chihlimbare, s.n. Rasina fosila divers colorata (mai ales în nuante de galben), provenita din mai multe specii de pini si întrebuintata la fabricarea unor obiecte de podoaba; ambra. [Var.: chiblibár, chilimbár s.n.] – Din tc. kehlibar.
milionar, MILIONÁR, -Ă s. m. f. 1. posesor al unei averi evaluate în milioane. 2. (fam.) pilot, sofer care a efectuat un milion de kilometri. (< fr. millionnaire, germ. Millionär)
chilă, CHILĂ1, chile, s.f. Veche masura de capacitate pentru cereale, egala cu circa 680 de litri în Ţara Româneasca si cu circa 430 de litri în Moldova. – Din tc. kile.
chilă, CHILĂ2, chile, s.f. Element principal de rezistenta al osaturii unei nave, asezat pe axa longitudinala a fundului navei. – Din fr. quille.
chimir, CHIMÍR, chimire, s.n. Brâu lat de piele, adesea ornamentat si prevazut cu buzunare, pe care îl poarta taranii; serpar. ♢ Expr. A pune la chimir = a strânge bani; a fi zgârcit. A avea în chimir = a fi bogat. [Var.: (reg.) chimér s.n.] – Din tc. kemer.
chimval, CHIMVÁL, chimvale, s.n. 1. Vechi instrument muzical compus din doua talere de arama care erau lovite unul de altul, cimbal. V. talger. 2. (Rar) Clopot. – Din sl. kimvalŭ.
chinezesc, CHINEZÉSC, -EÁSCĂ, chinezesti, adj. Chinez2 (2). ♢ Zidul chinezesc = a) urias zid de aparare ridicat la granitele Chinei începând din antichitate; b) fig. stavila, opreliste (pusa în calea influentelor inovatoare din afara). Umbre chinezesti = umbre (reprezentând diverse figuri) proiectate pe un perete, pe un ecran etc., prin combinarea pozitiei palmelor si a degetelor. – Chinez2 + suf. -esc.
milimetric, MILIMÉTRIC, -Ă adj. de marimea unui milimetru; (p. ext.) foarte mic. o hârtie ~a = hârtie cu linii orizontale si verticale, la distanta de un milimetru unele de altele. ♢ (adv.) cu mare exactitate. (< fr. millimétrique)
chiomp, CHIOMP, CHIOÁMPĂ, chiompi, chioampe, adj. (Reg., adesea substantivat) 1. Prost, nesocotit. 2. Care nu vede bine. [Var.: chiomb, chioámba, adj.] – Et. nec.
chior, CHIOR, CHIOÁRĂ, chiori, chioare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care vede numai cu un ochi; caruia îi lipseste un ochi. 2. (Reg.; adesea substantivat) Orb. 3. (Adesea substantivat) Care nu vede bine. 4. (Adesea substantivat) Sasiu. 5. Fig. (Despre surse de lumina) Care da o lumina slaba, insuficienta; (despre lumina) slab. ♦ (Despre ferestre) Prin care lumina strabate cu greu, care este prea mic sau (în parte) astupat. 6. (În expr.) Apa chioara = a) nume dat în ironie unor alimente lichide sau unor bauturi alcoolice prea diluate; b) vorbe lipsite de continut. A nu avea para chioara sau (rar, substantivat) a nu avea chioara în punga = a nu avea nici un ban. – Din tc. kör.
chiorî, CHIORÎ, chiorasc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A-si pierde sau a face pe cineva sa-si piarda un ochi; p. ext. a-i slabi sau a face sa-i slabeasca cuiva vederea sau sa nu mai vada (temporar). ♦ (Reg.) A orbi. ♦ Tranz. Fig. A încerca sa însele sau a însela pe cineva (în legatura cu ceva care poate fi vazut). 2. Refl. (Fam.) A se uita foarte atent, cu curiozitate, facând ochii mari; a se holba. 3. Intranz. Fig. (Despre surse de lumina) A da o lumina foarte slaba. – Din chior.
chiot, CHÍOT, chiote, s.n. Strigat puternic, rasunator, prelung (care exprima bucurie, izbânda etc., care serveste ca chemare, ca îndemn etc.). – Din chiu.
chip, CHIP, chipuri, s.n., adv. 1. S.n. 1. Fata, obraz, figura. Un chip oval. ♦ Expresie a fetei; fizionomie. Un chip trist. 2. Înfatisarea sau aspectul unei fiinte. Avea chip omenesc. ♢ Loc. adv. În chip de... = cu înfatisare de..., asemenea cu... ♦ Persoana; fiinta. A vazut acolo multe chipuri. 3. Imagine, înfatisare a unei fiinte sau a unui obiect, redata prin desen, pictura, sculptura etc. ♢ Chip cioplit = idol. II. S.n. 1. Fel, mod, gen. Scrie într-un chip original. ♢ Loc. adj. Fel si chip de... = tot felul de... ♢ Loc. adv. (În sau cu) fel si chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitatile posibile. 2. (Rar) Modalitate, posibilitate. ♢ Loc. adv. Cu orice chip = oricum. În (sau cu) nici un chip = nicidecum. ♢ Expr. Nu e chip sa... = nu se poate, imposibil sa... A nu avea (nici un) chip (sa...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (sa...). (Pop.) A afla chip (si cale) = a gasi un mijloc eficace, o solutie. 3. (Reg.) Încercare (de a gasi o solutie) 4. (În expr.) Cu chip sa... = ca sa..., pentru ca sa..., având intentia sa... Cu chip ca... = sub pretext ca..., sub aparenta ca... III. Adv. (La pl. art.; pop.) Vorba vine, cica. ♦ La drept vorbind, nu-i vorba; ba chiar. – Din magh. kép.
chiparoasă, CHIPAROÁSĂ, chiparoase, s.f. Planta decorativa cu tulpina înalta, terminata cu un manunchi de flori albe-verzui sau roz, placut mirositoare; tuberoza (Polyanthes tuberosa). [Var.: tiparoása s.f.] – Din chiparos (dupa fr. tubereuse).
miliardar, MILIARDÁR, -Ă s. m. f. posesor al unei averi evaluate în miliarde. (< fr. milliardaire)
chirilic, CHIRÍLIC, -Ă, chirilici, -ce, adj. (În sintagmele) Alfabet chirilic = vechi alfabet slav, compus de Chiril în sec. IX si întrebuintat la noi (oficial) pâna în 1860, care a servit drept baza pentru alfabetele folosite de popoarele slave ortodoxe. Litera chirilica = litera din alfabetul chirilic. (Substantivat) Scrie cu chirilice. ♦ (Despre texte, scrieri etc.) Care este scris cu litere chirilice. [Var.: cirílic, -a adj.] – Chiril (n. pr.) + suf. -ic.
chirurgie, CHIRURGÍE s.f. Ramura a medicinii care trateaza bolile cu ajutorul operatiilor. ♢ Mica chirurgie = parte a chirurgiei consacrata interventiilor chirurgicale mai usoare, care nu impun spitalizare. Chirurgie genetica = transplant de gene. [Var.: (înv.) hirurgíe s.f.] – Din fr. chirurgie, lat. chirurgia.
chist, CHIST, chisturi, s.n. 1. Tumoare benigna de forma unei pungi închise, de obicei cu un continut lichid sau semilichid. 2. Învelis protector secretat de unele animale inferioare aflate în conditii de mediu nefavorabile. – Din fr. kyste.
chişcă, CHÍSCĂ, chiste, s.f. (Reg.) Un fel de caltabos facut din stomacul sau din intestinele porcului, umplute cu carne tocata si cu pasat. ♦ (Adverbial) Plin, îndesat pâna la refuz. – Din ucr. kyška.
chit, CHIT1 adv. (Fam.; în expr.) A fi chit (cu cineva) = a nu mai datora nimic (cuiva); a nu mai avea de dat (cuiva) nici o socoteala. Chit ca... = chiar daca..., indiferent daca... – Din fr. quitte.
chit, CHIT2 s.n. Pasta formata dintr-un praf mineral si un lichid vâscos (ulei de in, glicerina etc.), care se întareste în contact cu aerul si e folosita la fixarea geamurilor în cercevele, la astuparea gaurilor în lemn sau în zid etc. – Din germ. Kitt.
chitară, CHITÁRĂ, chitare, s.f. Instrument muzical cu coarde, care emite sunete prin ciupire sau lovire cu degetele. ♢ Chitara electrica = chitara fara cutie de rezonanta, prevazuta cu un transductor care transforma vibratiile coardelor în tensiuni alternative de audiofrecventa amplificate prin mijloace electronice. [Var.: ghitára s.f.] – Din it. chitarra.
chitic, CHITÍC, chitici, s.m. (Reg.) Nume generic pentru diferite varietati de peste marunt; peste neajuns la maturitate; pestisor. ♢ Expr. (Adverbial) A tacea chitic = a nu spune nici o vorba, a pastra tacere completa. – Cf. p i t i c.
chiţcan, CHIŢCÁN, chitcani, s.m. 1. Animal insectivor asemanator cu soarecele, brun-castaniu pe spate si mai deschis pe burta, cu botul alungit, cu ochii mici si cu urechile ascunse în blana, care traieste prin paduri, dumbravi etc. în galerii superficiale (Sorex araneus). 2. Nume dat mai multor specii de soareci de diverse marimi. – Chitcai + suf. -an.
mileniu, MILÉNIU s. n. perioada de timp de o mie de ani. ♢ împlinirea a o mie de ani de la producerea unui eveniment însemnat. (< lat. millenium)
chiui, CHIUÍ, chíui, vb. IV. Intranz. 1. A scoate un strigat ascutit, puternic si prelung de bucurie, de veselie, de îndemn, de chemare etc.; a chioti, a hauli. 2. A spune strigaturi, a striga chiuituri (2). [Pr.: chi-u-) – Chiu + suf. -ui.
chiuitură, CHIUITÚRĂ, chiuituri, s.f. 1. Faptul de a chiui; chiot, chiuit (1). 2. Versuri cu aluzii satirice sau glumete, strigate în timpul executarii dansurilor populare; strigatura, chiuit (2). [Pr.: chi-u-] – Chiui + suf. -tura.
chiureta, CHIURETÁ, chiuretez, vb. I. Tranz. A curata (si a îndeparta) cu chiureta suprafata unei mucoase (bolnave). – Din fr. cureter.
chiuvetă, CHIUVÉTĂ, chiuvete, s.f. Vas de portelan, de faianta sau de metal smaltuit prevazut cu o gura de scurgere, fixat în perete dedesubtul unui robinet de apa si folosit la spalat. – Din fr. cuvette.
chivără, CHÍVĂRĂ, chivere, s.f. Acoperamânt de cap în forma de chipiu înalt, folosit în trecut de ostasii unor unitati militare. ♦ Acoperamânt de cap în forma triunghiulara, confectionat sumar din hârtie si folosit pentru a feri capul de soare, în jocul copiilor de-a soldatii; coif. [Var.: chívera s.f.] – Din rus. kiver.
chiveră, CHÍVERĂ s.f. v. chivara.
chiverniseală, CHIVERNISEÁLĂ, chiverniseli, s.f. (Pop. si fam.) Faptul de a (se) chivernisi; p. ext. (concr.) ceea ce a chivernisit cineva. – Chivernisi + suf. -eala.
chivernisi, CHIVERNISÍ, chivernisesc, vb. IV. (Pop. si fam.) 1. Tranz. A administra, a conduce. 2. Tranz. si refl. A face economii; a agonisi. 3. Refl. si tranz. A ajunge sau a face sa ajunga la o situatie materiala buna; a (se) capatui, a (se) pricopsi. 4. Tranz. si refl. A (se) aproviziona; a (se) îndestula. – Din ngr. kivérnisa (aor. al lui kivernó).
chivernisire, CHIVERNISÍRE s.f. (Pop. si fam.) Actiunea de a (se) chivernisi. – V. chivernisi.
chivernisit, CHIVERNISÍT, -Ă, chivernisiti, -te, adj. (Pop. si fam.) Care are o situatie materiala buna; pricopsit, capatuit; înstarit, îmbogatit. – V. chivernisi.
chivernisitor, CHIVERNISITÓR, chivernisitori, s.m. (Înv.) Administrator; conducator, cârmuitor. – Chivernisi + suf. -tor.
ciaconă, CIACÓNĂ, ciacone, s.f. Vechi dans de origine spaniola, cu o miscare lenta; melodie dupa care se executa acest dans. – Din it. ciaccona.
cianopsie, CIANOPSÍE, cianopsii, s.f. (Med.) Defect de vedere datorita caruia obiectele apar colorate în albastru. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanopsie.
cianoza, CIANOZÁ, cianozez, vb. I. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina cianotic. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanoser.
cianozat, CIANOZÁT, -Ă, cianozati, -te, adj. Care a devenit de culoare albastra-vinetie; p.ext. cianotic. [Pr.: ci-a-] – V. cianoza.
ciaţiu, CÍAŢIU, ciatii, s.n. (Bot.) Inflorescenta reprezentând o grupare de mai multe flori barbatesti si fara învelis, cu o singura floare femeiasca. [Pr.: ci-a-] – Din lat. ciatium.
cibernetic, CIBERNÉTIC, -Ă, cibernetici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta care are ca obiect studiul matematic al legaturilor, comenzilor si controlului în sistemele tehnice si în organismele vii din punctul de vedere al analogiilor lor formale. 2. Adj. Care apartine ciberneticii (1), privitor la cibernetica. – Din fr. cybernétique.
cicar, CICÁR, cicari, s.m. Animal vertebrat acvatic inferior, asemanator cu un peste care traieste ca parazit pe pielea unor pesti (Eudontomyzon danfordi). – Et. nec.
cică, CÍCĂ adv. (Pop. si fam.; cu valoare de verb unipersonal sau impersonal). 1. (preceda o afirmatie pusa pe socoteala altora) (Se) spune ca... (lumea) zice ca..., dupa cum (se) crede. 2. (Indica un sentiment de mirare sau de îndoiala) Daca poate fi cu putinta! auzi! ♦ Nici mai mult, nici mai putin. Mai mult decât atâta. 3. (Povestitorul admite ce se spune, dar e convins ca nu este asa) Chipurile, vorba vine! vorba sa fie! – Din [se zi]ce ca.
ciclamă, CICLÁMĂ, ciclame, s.f., s.n. adj. 1. S.f. Planta decorativa cu frunze în forma de rinichi, verzi pe o parte si purpurii pe alta, cu flori rosii sau albe (Cyclamen europaeum). – Din it. ciclamino. Cf. fr. c y c l a m e n.
ciclic, CÍCLIC, -Ă, ciclici, -e, adj. 1. Care se desfasoara în cicluri sau apartine unui ciclu; periodic. ♦ (Despre lucrari muzicale, artistice) Care este alcatuit din mai multe parti independente. ♦ (Despre compuse chimice) Care are catenele în forma de ciclu (2). 2. (Bot.; despre flori) La care toate elementele sunt dispuse în verticil. – Din fr. cyclique.
ciclodrom, CICLODRÓM, ciclodromuri, s.n. Velodrom. – Ciclo + [velo]drom.
ciclohexan, CICLOHEXÁN s.m. Hidrocarbura ciclica saturata cu sase atomi în molecula, care se extrage din petrol si este întrebuintata ca solvent si ca materie prima în industria fibrelor sintetice. – Din fr. cyclohexane.
ciclon, CICLÓN, cicloane, s.n. 1. Vânt puternic cu deplasarea aerului în spirala, însotit de ploi torentiale si de descarcari electrice, specifice regiunilor tropicale; uragan, taifun. ♦ Regiune a sistemului baric în care presiunea scade de la periferie spre centru, iar masele de aer au o miscare convergenta. 2. Aparat pentru separarea particulelor materiale dintr-un gaz cu ajutorul fortei centrifuge. – Din fr. cyclone.
migrenă, MIGRÉNĂ s. f. cefalee (localizata într-o anumita regiune a capului si însotita de tulburari digestive). (< fr. migraine)
ciclostom, CICLOSTÓM, ciclostomi, s.m. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice inferioare, cu corpul asemanator cu al pestilor; (si la sg.) animal din aceasta clasa. – Din fr. cyclostome.
ciclu, CÍCLU, cicluri, s.n. 1. Succesiune de fenomene, stari, operatii, manifestari etc. care se realizeaza într-un anumit interval de timp si care epuizeaza, în ansamblul lor, evolutia unui anumit proces (repetabil): totalitatea fenomenelor, faptelor, actiunilor etc. legate între ele. ♢ Ciclu anual = perioada de un an în care pamântul face o rotatie completa în jurul soarelui. Ciclu solar = perioada de 28 de ani dupa expirarea careia datele diferitelor zile ale anului cad în aceleasi zile din saptamâna. Ciclu de conferinte (sau de lectii etc.) = serie de conferinte (sau de lectii etc.) care trateaza diverse aspecte ale unui subiect unitar. ♦ (Si în sintagma ciclu menstrual) Menstruatie, ♦ Durata unui ciclu (1). ♦ Diagrama care reprezinta un ciclu (1). ••Grup de productii (literare, muzicale) care au o tema comuna. 2. Lant închis de atomi din molecula unei substante. 3. Valorile succesive pe care le capata o marime periodica în cursul unei perioade date. 4. (Fiz.; iesit din uz la noi; în constructia) Cicluri pe secunda = hertzi. – Din fr. cycle, lat. cyclus.
cicoare, CICOÁRE2, cicori, s.f. Insecta galbena-castanie, cu spinarea neagra, cu aripile stravezii si lungi, cu capul lat si cu ochii mari (Cicada orni). – Lat •cicala (= cicada).
cifoscolioză, CIFOSCOLIÓZĂ, cifoscolioze, s.f. (Med.) Curbare în sens anteropsterior si lateral a coloanei vertebrale. [Pr.: -li-o-] – din fr. cyphoscoliose.
cifoză, CIFÓZĂ, cifoze, s.f. (Med.) Deformatie a coloanei vertebrale care duce la o proeminenta dorsala. V. cocoasa. – Din fr. cyphose.
cifru, CÍFRU, cifruri, s.n. 1. Sistem de semne conventionale cu care se transmit comunicari secrete. 2. Combinatie de cifre sau de litere cu ajutorul careia se pot deschide unele broaste sau lacate cu închizatoare secreta. – Din fr. chiffre (refacut dupa cifra).
cil, CIL cili, s.m. Prelungire protoplasmatica mobila în forma de fire subtiri, a unor bacterii, a unor infuzori, a unor alge si a unor celule animale, care serveste de obicei la locomotie si la deplasarea secretiilor în organism. – Din fr. cil.
cilindra, CILINDRÁ, cilindrez, vb. I. Tranz. A îndesa si a nivela un strat rutier cu ajutorul unui compresor. – Din fr. cylindrer.
migraţiune, MIGRAŢIÚNE s. f. 1. deplasare în masa a unor triburi sau popoare de pe un teritoriu pe altul. 2. deplasarea în masa a unor animale sau pasari dintr-o regiune într-alta în vederea reproducerii, a cautarii de hrana etc. 3. miscarea apei în sol; înaintarea petrolului în rocile sedimentare. 4. ~ profesionala = deplasare a unei parti din mâna de lucru dintr-o meserie într-alta. 5. a capitalului = deplasarea capitalului dintr-o tara în alta, dintr-o ramura de productie în alta. (< fr. migration, lat. migratio)
cimenta, CIMENTÁ, cimentez, vb. I. Tranz. A lega, a consolida cu ciment. ♦ Tranz. si refl. Fig. A face sa fie sau a deveni solid; a (se) consolida. – Din ciment. Cf. fr. c i m e n t e r.
ciocănitoare, CIOCĂNITOÁRE, ciocanitori (ciocanitoare), s.f. Nume dat mai multor specii de pasari agatatoare de padure cu aripile scurte, cu cioc conic, puternic, care ciocanesc coaja copacilor, distrugând insectele daunatoare si larvele lor; ghionoaie. – Ciocani + suf. -toare.
clasa, CLASÁ, clasez, vb. I. Tranz. 1. A aranja, a împarti, a rândui ceva (dupa caractere distinctive) pe clase sau categorii. ♦ A face o triere; a tria. ♦ Refl. A obtine un anumit loc în clasamentul unei clase, la un concurs etc. 2. A înceta un proces penal când se constata ca exista o cauza legala care împiedica pornirea sau continuarea lui. ♦ A scoate din uz (cu forme legale) un material care nu mai poate fi folosit din cauza degradarii, a învechirii. – Din fr. classer.
clasă, CLÁSĂ, clase, s.f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de fiinte, de fenomene care au însusiri comune. 2. (De obicei cu determinarea "sociala") Ansamblu de persoane grupate dupa criterii economice, istorice si sociologice. ♢ Loc. adj. De clasa = care se refera la o clasa sociala sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mica decât încrengatura si mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorica de baza în sistemul învatamântului, compusa dintr-un numar de elevi care au aceeasi vârsta, o pregatire scolara egala si învata împreuna în cursul unui an pe baza aceleiasi programe de învatamânt. ♦ Unitate organizatorica într-un institut de arta, cuprinzând pe toti elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se afla. ♦ Sala în care se tin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Frantuzism) Timpul în care se tine o lectie; ora de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (dupa confort si tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru calatoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acorda unui salariat potrivit functiei avute. 8. (În expr.) De (mare) clasa sau (de) clasa întâi = de calitate superioara, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv) clas s.n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.
clasic, CLÁSIC, -Ă, clasici, -ce, adj. 1. (Despre opere literare, stiintifice, artistice) Care serveste ca model de perfectiune, care poate fi luat drept model; p. ext. care este scris dupa canoanele obisnuite, traditionale. ♦ (Despre scriitori, artisti, oameni de stiinta etc.; adesea substantivat) De mare valoare, a carui opera îsi pastreaza importanta de-a lungul veacurilor, ramâne în patrimoniul cultural-stiintific al unui popor sau al lumii. 2. Care concentreaza caracteristicile (bune sau rele ale) unui lucru, ale unei actiuni, ale unei situatii etc.; tipic, caracteristic; care este folosit în mod curent. Procedeu tehnic clasic 3. Care apartine clasicismului, privitor la clasicism. – Din fr. classique, lat. classicus.
clasicism, CLASICÍSM s.n. 1. Ansamblu de trasaturi proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizata prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta si literatura europeana, aparut în sec. XVII în Franta, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmarirea unui ideal, prin disciplinarea imaginatiei si a sensibilitatii, prin ordine, echilibru si claritate. 3. Perioada din istoria culturii universale sau nationale ale carei creatii reprezinta un maximum de realizare artistica pentru perioada respectiva. – Din fr. classicisme.
clasicizat, CLASICIZÁT, -Ă, clasicizati, te, adj. Care a devenit clasic. – V. clasiciza.
clasifica, CLASIFICÁ, clasífic, vb. I. Tranz. A împarti sistematic, a repartiza pe clase sau într-o anumita ordine. ♦ Refl. si tranz. A ocupa sau a stabili cuiva un anumit loc la un examen, la un concurs etc. pe baza notelor, calificativelor, rezultatelor obtinute. – Dupa fr. classifier.
clasificator, CLASIFICATÓR, -OÁRE, clasificatori, -oare, subst., adj. 1. S.m. si f. Persoana care clasifica. 2. S.n. Carte, îndrumator, indicator în care se clasifica ceva. 3. Adj. Care clasifica, care serveste la clasificare. – Din fr. classificateur.
clastic, CLÁSTIC, -Ă, clastici, -ce, adj. (Despre roci) Format din fragmente de minerale si de roci provenite în urma proceselor de dezagregare si de acumulare a materialului unor roci preexistente; detritic. – Din fr. clastique.
clauză, CLÁUZĂ, clauze, s.f. Dispozitie (speciala) prevazuta într-o conventie, într-un tratat, într-un contract etc. [Pr.: cla-u-] – Din fr. clause.
clauzulă, CLAUZÚLĂ, clauzule, s.f. Fiecare dintre silabele accentuate de la sfârsitul unui vers care, prin dispunerea lor armonioasa împreuna cu silabele neaccentuate, creeaza un ritm expresiv. ♦ Cuvintele finale ale unei fraze în proza, ale unei strofe sau ale unui vers, dispuse astfel încât sa produca un efect expresiv. [Pr.: cla-u-] – Din lat clausula.
clavecin, CLAVECÍN, clavecine, s.n. Vechi instrument muzical cu claviatura si cu coarde, asemanator cu pianul; clavicimbal, cembalo. – Din fr. clavecin.
clavecinist, CLAVECINÍST, -Ă, clavecinisti, -ste, s.m. si f. Persoana care cânta la clavecin. – Din fr. claveciniste.
clavicimbal, CLAVICIMBÁL, clavicimbaluri, s.n. (Înv.) Clavecin. [Var.: clavicembálo s.n.] – Din lat. clavicymbalum, it. clavicembalo.
claxon, CLAXÓN, claxoane, s.n. Dispozitiv de semnalizare sonora, folosit de obicei la autovehicule. – Din fr. klaxon.
migală, MIGÁLĂ s. f. paianjen veninos din regiunile tropicale ale Americii. (< fr., gr. mygale)
clădire, CLĂDÍRE, cladiri, s.f. 1. Actiunea de a cladi. 2. (Concr.) Constructie înaltata la suprafata pamântului si care serveste la adapostirea unor oameni, unor animale, unor obiecte si instalatii etc. – V. cladi.
clupă, CLÚPĂ, clupe, s.f. 1. Instrument în forma de compas, care serveste la masurarea diametrului trunchiurilor de arbori; compas forestier. 2. Unealta manuala formata dintr-un cadru închis si din brate de actionare, în interiorul careia se prind bacurile de filetat. – Din germ. Kluppe.
comandita, COMANDITÁ, comanditez, vb. I. Tranz. A participa baneste la o întreprindere comerciala sau industriala, cu raspundere fata de creditori pentru eventualele pierderi în limitele partii de capital social investit. – Din fr. commanditer.
comandită, COMANDÍTĂ, comandite, s.f. Contract de asociatie în care una dintre parti, comanditatul, raspunde solidar si cu întreaga sa avere pentru obligatiile societatii fata de creditori, pe când cealalta parte, comanditarul, nu raspunde decât în limitele capitalului social investit de el. ♢ Societate în comandita = societate alcatuita pe baza unui asemenea contract. – Din fr. commandite.
mielosarcom, MIELOSARCÓM s. n. sarcom din celulele maduvei osoase. (< fr. myélosarcome)
confesiune, CONFESIÚNE, confesiuni, s.f. 1. Marturisire a unor fapte, a unor gânduri sau sentimente intime; p. restr. spovedanie. ♦ Scriere literara care contine marturisirea unor gânduri si sentimente legate de viata intima a autorului. ♦ Scriere care cuprinde marturisirea de credinta a unei ramuri a bisericii crestine. 2. Religie, cult. [Pr.: -si-u-] – Din fr. confession, lat. confessio, -onis.
confrunta, CONFRUNTÁ, confrúnt, vb. I. Tranz. 1. A pune fata în fata doua sau mai multe persoane pentru a verifica adevarul spuselor lor. 2. A pune fata în fata obiecte, opere, fenomene etc., pentru a le verifica sau a le compara. 3. Refl. A putea face fata unei situatii, probleme etc. (deosebit de) dificile. – Din fr. confronter.
mielopatie, MIELOPATÍE s. f. denumire generica a afectiunilor maduvei spinarii sau osoase. (< fr. myélopathie)
confuzie, CONFÚZIE, confuzii, s.f. 1. Faptul de a confunda; încurcatura; lipsa de orientare (în diverse probleme). ♢ Confuzie mintala = stare patologica ce se caracterizeaza prin tulburari de perceptie, orientare, rationament, memorie etc., însotite uneori de agitatie. 2. (Jur.; în forma confuziune) Stingere a unei obligatii prin întrunirea, în aceeasi persoana, a calitatilor de creditor si debitor. [Var.: confuziúne s.f.] – Din fr. confusion, lat confusio, -onis.
congelare, CONGELÁRE, congelari, s.f. Actiunea de a congela si rezultatul ei. ♦ Înghetare a solutiilor apoase si a solutiilor albuminoase dintr-un corp prin coborîrea artificiala a temperaturii în vederea conservarii mai îndelungate a unor produse alimentare. – V. congela.
congelator, CONGELATÓR, congelatoare, s.n. Aparat care serveste la congelarea lichidelor sau a alimentelor; instalatie care serveste la congelare. – Din fr. congélateur.
congestiona, CONGESTIONÁ, congestionez, vb. I. Refl. A avea o congestie. ♦ A se aprinde la fata, a se înrosi, a se îmbujora. [Pr: -ti-o-] – Din fr. congestionner.
conglomerat, CONGLOMERÁT, conglomerate, s.n. Roca sedimentara consolidata, formata din sfarâmaturile rotunjite ale unor roci mai vechi, cimentate cu argila, calcar, silice etc.; conglomeratie. ♦ Fig. adunatura, amestec, îmbinare de elemente eterogene. – Din fr. conglomérat.
mielomalacie, MIELOMALACÍE s. f. ramolisment al maduvei spinarii. (< fr. myélomalacie)
mielom, MIELÓM s. n. tumoare maligna a maduvei oaselor. (< fr. myélome)
mielogramă, MIELOGRÁMĂ s. f. 1. prezentare procentuala a diferitelor componente celulare din maduva osoasa. 2. radiografie a maduvei. (< fr. myélogramme)
coree, CORÉE, s.f. Boala de nervi, frecventa mai ales la tineri, caracterizata prin miscari musculare involuntare continue si dezordonate ale diverselor segmente corporale – Din fr. chorée.
mielografie, MIELOGRAFÍE s. f. 1. studiul formatiilor celulare din maduva formatoare de sânge. 2. radiografie a maduvei spinarii cu ajutorul unei substante de contrast. (< fr. myélographie)
mieloftizie, MIELOFTIZÍE s. f. aplazie a maduvei osoase, care produce o anemie grava. (< fr. myélophtisie)
crea, CREÁ, creez, vb. I. Tranz. 1. A face ceva ce nu exista înainte; a întemeia, a produce, a înfiinta; a organiza. ♦ A inventa, a nascoci; a concepe, a compune o opera literara, o bucata muzicala etc. 2. A pregati, a instrui pe cineva, a forma pentru o cariera sau pentru o misiune. 3. (Teatru, în expr.) A crea un rol = a da viata unui personaj, a interpreta cu pricepere si originalitate un rol dintr-o piesa de teatru, un film etc. [Prez. ind. pers. 1 pl. cream, ger. creând] – Din fr. créer, lat. creare.
cucovă, CÚCOVĂ, cucove, s.f. (reg.) Specie de lebada caracterizata printr-o umflatura neagra la radacina ciocului; lebada de vara (Cygnus olor). – Et. nec.
cult, CULT1, culte, s.n. 1. Omagiu care se aduce divinitatii prin acte religioase; manifestare a sentimentului religios prin rugaciuni si prin acte rituale; totalitatea ritualurilor unei religii. 2. Sentiment exagerat de admiratie, de respect, de veneratie, de adoratie fata de cineva sau de ceva. 3. Religie, confesiune. – Din fr. culte, lat. cultus.
curvă, CÚRVĂ, curve, s.f. 1. (Pop.) Femeie care duce o viata desfrânata. ♦ Prostituata. 2. Fig. Om ipocrit, josnic; cutra. – Din v. sl. kurŭva.
mielocel, MIELOCÉL s. n. hernie a maduvei spinarii. (< fr. myélocèle)
mielită, MIELÍTĂ1 s. f. inflamatie a maduvei osoase sau a maduvei spinarii. (< fr. myélite)
mieloblast, MIELOBLÁST s. n. celula primara a maduvei osoase, din care iau nastere leucocitele polinucleare. (< fr. myéloblaste, engl. myeloblast)
dacă, DÁCĂ conj. 1. (Introduce o propozitie conditionala) În cazul ca..., presupunând ca..., de... Doar daca. Numai daca. 2. (Introduce o propozitie optativa) Numai de... Daca nu m-ar vedea cineva. 3. (Introduce o propozitie temporala, având uneori si o nuanta conditionala sau cauzala) Când, în (sau din) momentul când, de îndata ce, dupa ce. 4. (Introduce o propozitie cauzala) Fiindca, pentru ca, deoarece. Daca nu stia sa scrie, umbla de la unul la altul. ♦ De vreme ce. 5. (Introduce o propozitie concesiva) Cu toate ca, desi. 6. (Introduce o propozitie interogativa indirecta) Ca, de... 7. (Cu valoare adverbiala) Cu greu, abia. 8. (În expr.) Las' daca = a) desigur ca nu; b) (în constructii negative) nu mai încape îndoiala ca... – De4 + ca.
micturiţie, MICTURÍŢIE s. f. nevoie frecventa de a urina. (< fr. micturition)
dacron, DACRÓN s.n. Fibra sintetica de provenienta americana. – Cuv. engl.
dactil, DACTÍL, dactili, s.m. (În metrica moderna) Picior de vers format dintr-o silaba accentuata urmata de doua silabe neaccentuate; (în metrica greco-latina) picior compus din trei silabe, prima lunga si celelalte doua scurte. [Pl. si: (n.) dactile] – Din fr. dactyle, lat. dactylys.
dactilic, DACTÍLIC, -Ă, dactilici, -ce, adj. (Despre versuri) Alcatuit din dactili. – Din fr. dactylique.
dactilologie, DACTILOLOGÍE s.f. Mijloc de comunicare între surdomuti prin semne conventionale facute cu degetele; dactilofazie. – Din fr. dactylologie.
microunivers, MICROUNIVÉRS s. n. micul univers; microcosm (3). (< micro1- + univers)
daghereotipie, DAGHEREOTIPÍE, daghereotipii, s.f. Vechi procedeu de fotografiere, astazi abandonat, care fixa imaginile cu ajutorul unei camere obscure pe o placa de cupru argintata, sensibilizata cu vapori de iod si de brom. [Pr.: -re-o-. – Var.: dagherotipíe s.f.] – Din fr. daguerréotypie.
dalac, DALÁC s.n., s.m. 1. S.n. (Med.) Antrax. 2. S.m. Planta erbacee otravitoare din familia liliaceelor, cu tulpina dreapta, terminata cu o unica floare verzuie si cu fructul o boaba neagra-albastrie de marimea unui bob de mazare; frunzele acestei plante sunt întrebuintate în popor pentru vindecarea dalacului (1) (Paris quadrifolia). – Din tc. dalak "splina".
daltonism, DALTONÍSM s.n. Defect al vederii care consta în incapacitatea de a distinge culorile, în special rosul de verde. – Din fr. daltonisme.
microstaţie, MICROSTÁŢIE s. f. statie (de salvare etc.) cu un numar redus de autovehicule. (< micro1- + statie)
danga, DANGÁ, dangale, s.f. Semn (litera, cifra) facut cu fierul rosu sau cu substante corosive pe pielea cailor sau a vitelor, pentru a le identifica. – Din tc. danga.
danie, DÁNIE, danii, s.f. (Înv.) Faptul de a darui (avere, bani etc.); (concr.) dar2, donatie. ♢ Hrisov (sau act) de danie = act prin care se întareste în scris o donatie. ♢ Expr. A face danie (cuiva) = a darui averea (cuiva). – Din sl. danije.
dans, DANS, dansuri, s.n. 1. Ansamblu de miscari ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii si având caracter religios, de arta sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de miscari artistice conventionale care constituie baza tenhica a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Actiunea de a dansa. Îi place muzica si dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = tema alegorica simbolizând egalitatea în fata mortii prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mâna care atrage în hora oameni de diferite vârste si conditii sociale si-i omoara. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, facând anumite miscari, îsi comunica gasirea unei surse de hrana, directia si distanta acestei surse. [Var.: (pop.) dant s.n.] – Din fr. danse. Cf. it. d a n z a, germ. T a n z.
dansa, DANSÁ, dansez, vb. I. Intranz. A executa, dupa muzica, un dans (1) ♢ Tranz. A dansa un vals. ♦ Fig. A salta în miscari usoare ca de dans (1), a se misca necontenit, a nu avea astâmpar. ♦ Tranz. A executa un dans cu cineva, a lua, a invita la dans pe cineva. A dansat toate fetele. [Var.: (pop.) dantá vb. I] – Din fr. danser.
microsoft, MICROSÓFT s. n. (inform.) limbaj de programare de nivel înalt, simplu, cu instructiuni din cuvinte ale limbii engleze si notatii matematice. (< engl. microsoft)
microsociologie, MICROSOCIOLOGÍE s. f. 1. studiu sociologic al microgrupurilor. 2. curent pozitivist în sociologia contemporana, care considera, în spirit idealist-subiectiv, ca factorul fundamental al vietii sociale îl constituie relatiile afective din cadrul unor microgrupuri. (< fr. microsociologie)
microsocial, MICROSOCIÁL, -Ă adj. nivel ~ = termen folosit în sociologie pentru a desemna grupurile mici (de munca, cercetare, conducere etc.) de desfasurare a activitatilor si relatiilor sociale. (< micro1- + social)
dar, DAR1 conj., adv. A. Conj. I. (Leaga propozitii sau parti de propozitie adversative) 1. (Arata o opozitie) Cu toate acestea, totusi. ♢ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum sa nu, se spune ca raspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu ca zic, dar asa este. 2. (Arata o piedica) Însa. Ascult, dar nu înteleg. ♢ Expr. Dar as! = însa, nici vorba, nici gând! 3. (Adauga o idee noua la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, daramite. Munte cu munte se întâlneste, dar om cu om. ♢ Expr. D-apoi = daramite. ♦ (Dupa o propozitie optativa urmata de o constructie negativa) Nicidecum, nici gând, ♢ Expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atât mai putin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ti-as arata eu! II. (În propozitii conclusive) Prin urmare, asadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legatura cu un imperativ, exprima nerabdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odata! III. (Introduce o propozitie interogativa) Oare? Dar ce vreti voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repeta, întareste întelesul acestuia) Ma voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprima surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânti! B. Adv. (Înv. si reg.) Da, asa, astfel. ♢ Expr. (Pop.) Pai dar = cum altfel? ♦ Fireste, desigur; negresit. [Var.: da, dára conj.] – Et. nec.
dar, DAR2, daruri, s.n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fara plata cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ♢ Loc. adj. De dar = primit gratis, daruit. ♢ Loc. adv. În dar = fara plata, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donatie. 2. (Bis.) Prinos, ofranda. ♢ Sfintele daruri = pâinea si vinul sfintite pentru cuminecatura. II. 1. Însusire (cu care se naste cineva); aptitudine, vocatie, talent. ♢ Expr. A avea darul sa... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea sa..., a fi în stare sa..., a fi de natura sa... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul betiei = a fi (sau a deveni) betiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (În conceptia crestina) Ajutor pe care îl acorda Dumnezeu omului; mila, har divin. ♢ Darul preotiei = dreptul de a exercita functiile preotesti. – Din sl. darú.
dara, DARÁ s.f. Greutatea ambalajului, a recipientului, a vehiculului etc. în care se pastreaza, se transporta sau se cântareste o marfa. ♢ Expr. Mai mare daraua decât ocaua sau nu face daraua cât ocaua = prea multa osteneala pentru obtinerea unui lucru neînsemnat. – Din tc. dara.
daravelă, DARAVÉLĂ s.f. v. daravera.
daraveră, DARAVÉRĂ, daraveri, s.f. 1. Patanie; încurcatura; bucluc, belea. 2. Treburi, interese; afaceri (comerciale), negustorie. [Var.: daravéla s.f.] – Dare + avere (dupa it. dare et avere).
dat, DAT2, -Ă, dati, -te, adj., s.f. I. Adj. Pus la dispozitie, oferit; înmânat, transmis, prezentat, daruit. ♢ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de fata. Dat fiind (ca...) = tinând seama de... (sau ca...), având în vedere (ca...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = destept, istet; smecher, siret. Dat uitarii = uitat, parasit. II. S.f. 1. Momentul, împrejurarea (repetabila) când se produce un fapt; oara, rând. ♢ Loc. adv. Data trecuta = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioara. De data aceasta (sau asta) ori de asta data = de rândul acesta, acum. Pe data ce... (sau cum...) = îndata; pe loc, numaidecât. O data = într-un singur caz. Nu o data = de multe ori. Înca o data = din nou. 2. (La pl.) Fapte stabilite (de stiinta), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotarâri etc. III. S.f. (Reg.) Soarta, destin. ♢ Cum (sau precum) e data = dupa cum e obiceiul, datina. – V. da2.
data, DATÁ, datez, vb. I. 1. Tranz. A stabili data exacta a unui eveniment sau a unui fapt din trecut. ♦ A pune data pe o scrisoare, pe un act etc. 2. Intranz. (Cu determinari introduse prin prep. "de la ", "de" sau "din") A se fi produs, a se fi facut, a fi început sa existe. – Din fr. dater.
datat, DATÁT, -Ă, datati, -te, adj. (Despre fapte, evenimente etc.) Caruia i s-a stabilit data. ♦ (Despre acte, scrisori etc.) Care poarta data. – V. data.
dată, DÁTĂ, date, s.f. I. Timpul precis (exprimat în termeni calendaristici) când s-a produs sau urmeaza sa se produca un eveniment. ♦ Indicatia acestui timp pe un act, pe o scrisoare etc. (pusa la întocmirea lor). II. Fiecare dintre numerele, marimile, relatiile etc. care servesc pentru rezolvarea unei probleme sau care sunt obtinute în urma unei cercetari si urmeaza sa fie supuse unei prelucrari. – Din fr. date.
datină, DÁTINĂ, datini, s.f. 1. Obicei sau deprindere consfintita în timp si devenita traditionala pentru o colectivitate de oameni; traditie, uzanta. 2. (Rar) Regula, tipic. – Din sl. dĕdina "mostenire".
dativ, DATÍV s.n. Caz al declinarii care exprima, de obicei, destinatia actiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect si raspunzând la întrebarea "cui?" ♢ Dativ etic = dativul unui pronume care indica pe cel interesat în actiune. – Din fr. datif, lat. dativus.
datora, DATORÁ, datorez, vb. I. 1. Tranz. A avea de platit cuiva o suma de bani sau, p. ext., altceva; a fi dator cuiva ceva. 2. Tranz. A avea o datorie morala sau legala fata de cineva, a-i fi îndatorat pentru ceva; a fi obligat la ceva fata de cineva. 3. Refl. A avea drept cauza. [Var.: datorí vb. IV] – Din dator.
datorit, DATORÍT, -Ă, datoriti, -te, adj. 1. (Despre o suma de bani sau un bun) Care trebuie platit, restituit cuiva. ♦ Cuvenit. 2. Provenit din sau de la..., cauzat, pricinuit de... ♦ (Cu valoare de prepozitie, în forma datorita) Multumita, gratie; din cauza, din pricina. [Var.: datorát, -a adj.] – V. datori.
micropsie, MICROPSÍE s. f. tulburare a vederii, datorita careia obiectele sunt percepute mai mici decât în realitate. (< fr. micropsie)
dărâma, DĂRÂMÁ, darấm, vb. I. Tranz. 1. A doborî, a culca la pamânt, fig. a distruge, a nimici, a risipi. ♦ Refl. A se prabusi, a se surpa; a se ruina, a se darapana (1). ♦ A demola o cladire (veche). 2. (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. ♦ (Reg.) A cosi iarba, cereale etc. [Var.: (reg.) darmá vb. I] – Lat. •deramare.
microorganism, MICROORGANÍSM s. n. organism vegetal, sau animal microscopic. (< fr. micro-organisme)
dăunător, DĂUNĂTÓR, -OÁRE, daunatori, -oare, adj. Care dauneaza; pagubitor, daunos. ♦ (Substantivat. m.) Fiinta care ataca plante sau animale ori produse vegetale sau animale, provocând pagube. [Pr.: da-u-] – Dauna + suf. -ator.
micromer, MICROMÉR s. n. celula mica rezultata din diviziuni succesive ale blastomerelor, la începutul segmentarii oului. (< fr. micromère)
defetism, DEFETÍSM s.n. 1. Opinia, parerea, atitudinea celui ce nu are încredere în reusita unei actiuni; lipsa de încredere. 2. Infractiune care consta în lansarea, raspândirea sau publicarea, în timp de razboi, de zvonuri sau informatii false, exagerate sau tendentioase, relative la situatia economica, politica si sociala a tarii. – Din fr. défaitisme.
demers, DEMÉRS, demersuri, s.n. Actiune întreprinsa (pe lânga cineva) în sustinerea unei cauze; interventie în scopul obtinerii unui anumit rezultat. – De4 + mers (dupa fr. démarche).
demiurg, DEMIÚRG s.m. Nume dat în filosofia lui Platon, creatorului divin care a faurit lumea; creatorul universului; p. ext. principiu activ si creator. [Pr.: -mi-urg] – Din lat. demiurgus, fr. démiurge.
deprava, DEPRAVÁ, depravez, vb. I. Refl. (Despre oameni) A ajunge, a deveni depravat; a se corupe. – Din fr. dépraver, lat. depravare.
depravat, DEPRAVÁT, -Ă, depravati, -te, adj. Descompus din punct de vedere moral; corupt, decazut, desfrânat. – V. deprava.
diată, DIÁTĂ, diate, s.f. (Înv.) Testament; prevedere testamentara. [Pr.: di-a-. – Var.: adiáta s.f.] – Din ngr. díeta.
dogmatism, DOGMATÍSM, s.n. Mod de gândire care opereaza cu teze acceptate necritic, considerate valabile în orice conditii si vesnic. – Din fr. dogmatisme. Cf. rus. d o g m a t i s m.
microinstrucţiune, MICROINSTRUCŢIÚNE s. f. (inform.) instructiune corespunzând unui nivel de program elementar. (< engl. microinstruction)
dor, DOR, doruri, s.n. 1. Dorinta puternica de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferata; nostalgie. ♢ Loc. adv. Cu dor = duios; patimas. 2. Stare sufleteasca a celui care tinde, râvneste, aspira la ceva; nazuinta, dorinta. 3. Suferinta pricinuita de dragostea pentru cineva (care se afla departe). 4. (Pop.) Durere fizica. Dor de dinti. 5. Pofta, gust (de a mânca sau de a bea ceva). De dorul fragilor (sau capsunilor) manânci si frunzele. 6. Atractie erotica. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = fara tinta hotarâta, fara rost, la întâmplare. – Lat. pop. dolus (< dolere "a durea").
dori, DORÍ, doresc, vb. IV. Tranz. 1.. A fi stapânit de tendinta launtrica de a face, de a avea sau de a dobândi ceva; a tine, a râvni, a nazui la ceva. ♢ Expr. A fi de dorit= a fi necesar, recomandabil, a se cuveni. A lasa de dorit = a avea lipsuri, a nu satisface. ♦ A avea intentia; a vrea. Cum doresti (sau doriti etc.), formula prin care se lasa la aprecierea interlocutorului luarea unei hotarâri. 2. A tine mult sa vada sau sa revada pe cineva sau ceva drag, a astepta pe cineva sau ceva cu dor, cu nerabdare. 3. A simti o atractie erotica. 4. A ura cuiva ceva. – Din dor.
dragoste, DRÁGOSTE, dragoste, s.f. I. Sentiment de afectiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afectiune fata de o persoana de sex opus; iubire, amor. ♢ Loc. adv. Cu (multa) dragoste sau cu toata dragostea = cu (multa) placere, (foarte) bucuros. ♢ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, fata de) cineva (sau de ceva) = a se îndragosti de cineva (sau de ceva). ♢ Expr. A avea dragoste = a-i placea sa... A se topi (sau a se sfârsi, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patima. ♦ (Concr.) Fiinta iubita; p. gener. ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legatura sexuala; relatii amoroase. II. Planta erbacee cu frunze în forma de lance, dintate si cu flori roz-purpurii (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĩ.
drăgaică, DRĂGÁICĂ, dragaice, s.f. I. 1. Sarbatoare populara închinata coacerii holdelor (la 24 iunie); Sânziene. 2. Dans popular, jucat mai ales la Dragaica (I 1); melodie dupa care se executa acest dans. ♢ Expr. A sari (sau a juca) dragaica = a sari ca un nebun, a fi neastâmparat. ♦ Fiecare din fetele care (îmbracate barbateste) executa acest dans. 3. Târg care se tine la 24 iunie; p. gener. târg. 4. (La pl.) Zâne rele despre care se crede ca ar sluti pe oameni; iele. II. Planta erbacee cu fructe lungi si înguste si cu flori galbene-aurii, placut mirositoare; sânziana (Galium verum) – Din bg. dragaika.
dumă, DÚMĂ s.f. Nume dat adunarii legislative constituite (în 1905) în Rusia tarista. – Din rus. duma.
dumnezeu, DUMNEZÉU, (rar) dumnezei, s.m. 1. Fiinta supranaturala, considerata în credintele religioase drept creatoare a lumii si cea care determina destinul oamenilor. ♢ Loc. adj. Batut de Dumnezeu = napastuit, nenorocit. ♢ Expr. Încotro (sau unde, cum) te-a îndrepta Dumnezeu = la voia întâmplarii, oriunde. (Va fi) cum va da (sau va vrea) Dumnezeu = (va fi) cum s-o întâmpla, la întâmplare, potrivit destinului. Cum da Dumnezeu = cum se întâmpla; p. ext. prost, rau. A porni (sau a merge etc.) cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) în pace, cu bine, sanatos. Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! (la drum, într-o actiune întreprinsa etc.) A nu avea (sau a fi fara) nici un Dumnezeu = a nu crede în nimic; a nu avea (sau a fi fara) nici un sens, nici o valoare, nici un gust. A lasa (pe cineva) în plata (sau în stirea) lui Dumnezeu = a lasa (pe cineva) în pace sau la voia întâmplarii. A (se) ruga (ca) de toti Dumnezeii = a se ruga cu insistenta; a implora. Parca (sau i se pare ca) a apucat (sau a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are un mare si neasteptat noroc. (Punând accentul în fraza) Dumnezeu stie! = nu se stie! Dumnezeule! exclamatie de spaima, durere, deznadejde, entuziasm, mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamatie de implorare, deznadejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! exclamatie de necaz, de nemultumire. Sa dea Dumnezeu! = (formula de urare) sa se împlineasca ceea ce doresc (sau doresti etc.)! 2. Divinitate, zeu. – Lat. dom(i)ne deus.
duro, DÚRO s.m. invar. Veche moneda de argint spaniola. – Din sp. duro.
eben, EBÉN s.n. Varietate de lemn tare, greu si de culoare închisa, obtinuta din arbori exotici, în special din abanos, si intrebuintata la confectionarea mobilei de lux si a unor obiecte decorative. – Din fr. ébène, lat. ebenus.
eclectism, ECLECTÍSM s.n. 1. Îmbinare mecanica, hibrida a unor puncte de vedere sau conceptii eterogene sau opuse; lipsa de consecventa în convingeri, în teorii.2. Sistem de gîndire neunitar, care, fara a se întemeia pe idei originale, alege din diverse sisteme de gîndire, stiluri artistice etc. ceea ce i se pare mai bun. – Din fr. éclectisme.
economie, ECONOMÍE, (2, 3) economii, s.f. 1. Ansamblul activitatilor umane desfasurate în sfera productiei, distributiei si consumului bunurilor materiale si serviciilor. ♦ Economie nationala = totalitatea activitatilor si interdependentelor economice la nivel macro- si microeconomic, coordonat pe plan national prin mecanisme proprii de functionare. Economie politica = stiinta a administrarii unor resurse si mijloace limitate, care studiaza, analizeaza si explica comportamentele umane legate de organizarea si utilizarea acestor resurse. Economie de schimb = economie în cadrul careia produsele muncii iau cu precadere forma de marfuri. Economie naturala = economie în care bunurile materiale se produc direct pentru consum, fara intermediul schimbului. ♦ Ramura, sector de activitate (productiva). 2. Folosire chibzuita a mijloacelor materiale sau banesti, limitata la strictul necesar în cheltuieli; cumpatare, chibzuiala, masura. 3. (Concr.; la pl.) Bani agonisiti si pastrati pentru satisfacerea anumitor trebuinte. 4. Mod de întocmire, de orânduire a planului sau a partilor unei lucrari, ale unei scrieri, ale unei legi etc.; alcatuire, compozitie. [Var.: (înv.) iconomíe, -ii s.f.] – Din fr. économie.
ecoseză, ECOSÉZĂ, ecoseze, s.f. Vechi dans popular scotian cu miscare vie; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. écossaise.
ecumenic, ECUMÉNIC, -Ă, ecumenici, -ce, adj. Învestit cu autoritate extinsa asupra întregii biserici crestine. – Din fr. œcumenique.
efect, EFÉCT, efecte, s.n. 1. Fenomen care rezulta în mod necesar dintr-o anumita cauza, fiind într-o legatura indestructibila cu aceasta; rezultat, urmare, consecinta. ♢ Expr. A-si face efectul = a da un anumit rezultat, a avea consecinta scontata. 2. Impresie produsa de cineva sau de ceva asupra cuiva. ♢ Loc. adj. De efect = care atrage atentia, care produce o impresie puternica. ♢ Loc. vb. A face efect = a impresiona. ♢ (În sintagma) Efect sonor = efect produs prin mijloace electroacustice sau electronice sugerând ascultatorului senzatia unui sunet real sau oferindu-i sonoritati inedite. 3. (Concr.; la pl.) Bunuri mobile. ♦ Îmbracaminte militara, echipament. 4. (La pl.) Valori negociabile (emise de stat), hârtii de valoare. Efecte de comert. Efecte publice. – Din lat. effectus (cu sensurile fr. effet).
efemer, EFEMÉR, -Ă, efemeri, -e, adj., s.f. 1. Adj. De scurta durata; trecator, vremelnic. 2. S.f. (La pl.) Ordin de insecte cu corpul subtire si moale, terminat cu trei filamente lungi, cu doua perechi de aripi transparente, care traiesc ca adulte câteva zile sau ore, iar ca larve (acvatice) 2-3 ani; efemeride (Ephemera); (si la sg.) insecta din acest ordin. – Din fr. éphémère.
ehei, EHÉI interj. Exclamatie care exprima diverse sentimente: admiratie, bucurie, regret, nostalgie; exclamatie care însoteste evocarea unor amintiri, constatarea unor fapte etc. [Var.: ehé, ehehéi, hehéi interj.] – Onomatopee.
elice, ELÍCE, elice, s.f. 1. Organ de masina (având forma unor aripi sau a unor lopeti fixate pe un ax rotativ) care serveste la punerea în miscare a unui avion, a unei nave etc. 2. Linie curba care taie sub un unghi constant generatoarele unui cilindru sau ale unui con. [Var.: helíce s.f.] – Din fr. hélice, lat. helix, -icis.
elicopter, ELICOPTÉR, elicoptere, s.n. Aparat de zburat cu motor, a carui sustinere si miscare sunt asigurate de una sau mai multe elice care se rotesc în jurul unor axe aproape verticale, si care poate ateriza pe un spatiu extrem de redus ori se poate mentine în aer într-un punct fix. [Var.: helicoptér s.n.] – Din fr. hélicoptère.
emistih, EMISTÍH, emistihuri, s.n. Fiecare dintre cele doua jumatati ale unui vers (despartite prin cezura). [Var.: hemistíh s.n.] – Din fr. hémistiche, lat. hemistichium.
emondaj, EMONDÁJ, s.n. 1. Operatie de taiere a ramurilor de pe trunchiurile arborilor în perioada de crestere pentru a stimula dezvoltarea lor în înaltime; emondare, emondatie. 2. (Med.) Interventie chirurgicala constând în înlaturarea exostozelor si osteofitelor epifizelor. – Din fr. émondage.
microfotometru, MICROFOTOMÉTRU s. n. aparat pentru determinarea opacitatii locale pe zone foarte mici a negativelor fotografice. (< fr. microphotomètre)
empiric, EMPÍRIC, -Ă, empirici, -ce, adj. Bazat (numai) pe experienta; care priveste empirismul, care are la baza empirismul. ♢ Formula empirica = formula obtinuta prin prelucrarea pur matematica a unor date experimentale, fara substrat teoretic. Medicina empirica = tratament al bolilor numai pe baza de experienta si de cazuri antecedente. – Din fr. empirique, lat. empiricus.
eparven, EPARVÉN, eparvene, s.n. Tumoare osoasa care se formeaza uneori la încheietura piciorului dinapoi la cai sau, mai rar, la boi; os mort – Din fr. éparvin.
epistat, EPISTÁT, epistati, s.m. (În trecut) 1. Cel mai mic grad de ofiter de politie; persoana care avea acest grad. 2. Administrator, intendent, logofat, vechil. [Var.: ipistát s.m.] – Din ngr. epistátis.
erbacee, ERBACÉE, erbacee, adj., s.f. (Planta) care are tulpina subtire, frageda, moale si apoasa, de obicei verde. – Din fr. herbacé, lat. herbaceus.
esperanto, ESPERÁNTO s.n. Limba artificiala, formata din elemente de vocabular si de gramatica împrumutate din cele mai raspândite limbi europene, creata cu scopul de a deveni limba internationala. – Din fr. espéranto.
etmoid, ETMOÍD, etmoide, s.n. Os mic nepereche al craniului, strabatut de numeroase orificii, traversate de nervii olfactivi, si situat în scobitura osului frontal, formând o parte din scheletul nasului. – Din fr. ethmoïde.
euristic, EURÍSTIC, -Ă, euristici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Despre procedee metodologice) Care serveste la descoperirea unor cunostinte noi. 2. S.f. (Rar) Metoda de studiu si de cercetare bazata pe descoperirea de fapte noi; arta de a duce o disputa cu scopul de a descoperi adevarul. [Pr.: e-u-] – Din fr. euristique.
evangheliza, EVANGHELIZÁ, evanghelizez, vb. I. Tranz. (Rar) A converti la crestinism. – Din fr. évangéliser, lat. evangelizare.
fan, FAN, fani s.m. (Livr.) Admirator entuziast, pasionat, al unei vedete, al unei miscari artistice; simpatizant. – Din engl., fr. fan.
fatamorgana, FÁTA MORGÁNA s.f. Fenomen optic frecvent în regiunile calde, datorita caruia imaginile obiectelor aflate la (sau dincolo de) orizont apar ca si cum s-ar reflecta într-o apa. ♦ Aparitie înselatoare, iluzie trecatoare. – Cuv. it.
făgaş, FĂGÁS, fagase, s.n. Urma adânca (si îngusta) sapata în pamânt de suvoaiele apelor de ploaie sau lasata de rotile unui vehicul. ♦ Scobitura sapata pe întreaga lungime a frontului minier de abataj, pentru a usura desprinderea ulterioara a rocii. ♦ Fig. Directie, drum. Si-a orientat cercetarile pe un nou fagas. [Pl si: fagasuri. – Var.: (reg.) haugás, hogás, vagás s.n.] – Din magh. vágás.
feldspat, FELDSPAT, feldspati, s.m. Nume generic dat unor minerale cu compozitie si aspect divers (silicati de potasiu, de sodiu si de calciu), alcatuind numeroase roci eruptive si metamorfice. – Din germ. Feldspat, fr. feldspath.
fenomenologic, FENOMENOLÓGIC, -Ă, fenomenologici, -ce , adj. 1. Care apartine fenomenologiei, privitor la fenomenologie, care are la baza fenomenologia. 2. Care se limiteaza la descrierea fenomenelor, care priveste fenomenele. Studiu fenomenologic . – Din fr. phénoménologique.
microfitologie, MICROFITOLOGÍE s. f. ramura a botanicii care studiaza organismele vegetale microscopice. (< fr. microphytologie)
filer, FÍLER2 s.n. Material pulverulent (praf de calcar, de var stins, negru de fum etc.) folosit pentru a mari consistenta, adezivitatea si stabilitatea termica a unor materiale. – Din fr., engl. filler.
finitism, FINITÍSM s.n. Conceptie metafizica care sustine ca universul este marginit. – Din fr. finitisme.
microfite, MICROFÍTE s. n. pl. organisme vegetale de dimensiuni foarte mici; bacterii. (< fr. microphytes)
flamin, FLAMÍN, flamini, s.m. Preot cu atributii speciale în vechea Roma, care slujea fie 3 zeitati principale, fie alte 12 divinitati mai mici. – Din fr. flamine, lat. flamen, -inis.
fiorin, FIORÍN, fiorini, s.m. Nume dat mai multor monede de aur si de argint, batute în diverse tari, care au circulat si la noi pâna în secolul trecut; florin. [Pr.: fi-o-. – Var.: (înv.) fiorínt s.m.] – Din it. fiorino.
fon, FON, foni, s.m. (Fiz.) Unitate de masura pentru nivelul de intensitate al unui sunet, apreciat dupa senzatia auditiva pe care o produce acesta. – Din fr. phone.
foraminifer, FORAMINIFÉR, foraminifere, s.n. (La pl.) Nume dat unui ordin de animale unicelulare din încrengatura protozoarelor, care au corpul învelit într-o cochilie calcaroasa, alcatuita din una sau mai multe camere comunicând între ele, si care traiesc în apele marine; (si la sg.) animal care face parte din acest ordin. ♦ (Adjectival; despre roci, straturi, formatii geologice etc.) Care contine foraminifere. – Din fr. foraminifères.
fortuit, FORTUÍT, -Ă, fortuiti, -te, adj. (Livr.) Venit pe neasteptate; neprevazut, inopinat; întâmplator. – Din fr. fortuit, lat. fortuitus.
frag, FRAG1, fragi, s.m. Mica planta erbacee din familia rozaceelor, cu tulpina scurta, cu frunze dispuse în rozeta, cu flori albe si cu fructe mici, conice, rosii sau albicioase, comestibile (Fragaria vesca). ♢ Compus: frag de-câmp = capsun. – Din fraga (derivat regresiv).
frezie, FRÉZIE, frezii, s.f. Planta ornamentala cu flori placut mirositoare, colorate în diverse nuante (pale) (Freesia). – Din lat. Freesia, numele stiintific al freziei.
fricativ, FRICATÍV, -Ă, fricative, adj.n. si f. (În sintagma) Consoana fricativa (si substantivat, f.) sau sunet fricativ = consoana sau sunet la a caror pronuntare canalul fonator se strâmteaza astfel încât aerul sa se poata scurge tot timpul emisiunii; consoana constrictiva sau sunet constrictiv. – Din fr. fricatif.
fricţiune, FRICŢIÚNE, frictiuni, s.f. 1. (Fiz.) Frecare 2. Fig. Neîntelegere, cearta, divergenta între doua persoane sau doua grupuri de persoane; frecatura. [Pr.: -ti-u-. – Var.: (2) fréctie, fríctie s.f.] – Din fr. friction.
frota, FROTÁ, frotez, vb. I. Refl. (Rar) A se freca, a veni în contact – Din fr. frotter.
funigel, FUNIGÉL, funigei, s.m. (De obicei la plural) Fir al unui anumit soi de paianjeni mici, care se vede plutind în aer în zilele senine de toamna. – Et. nec.
furfurol, FURFURÓL, furfuroli, s.m. Aldehida provenita din furan, care se prezinta sub forma de lichid uleios, cu miros particular, folosita ca solvent selectiv la rafinarea uleiurilor vegetale si minerale si ca insecticid, vermicid etc. – Din fr. furfurol.
fusar, FUSÁR, fusari, s.m. (Iht.) Peste de apa dulce cu corpul în forma de fus1 (I 1), de culoare galbena-castanie, cu dungi transversale de culoare mai închisa (Aspro streber) ♢ Fusar mare = pietrar ♦ Ţipar. [Var.: fusáriu, s.m.] – Fus1 + suf. -ar.
fuzen, FUZÉN, fuzene, s.n. Component al carbunilor, fragil, negru, matasos, care reprezinta fragmente de substanta vegetala. – Din fr. fusain.
gabie, GÁBIE, gabii, s.f. Platforma orizontala fixata în vârful unui catarg si folosita ca post de observatie sau (la navele cu pânze) ca loc de unde se manevreaza parâmele. – Din fr. gabie, it. gabbia.
gabier, GABIÉR, gabieri, s.m. Marinar care face serviciul de veghe pe gabie si care asigura, la navele cu pânze, manevrarea parâmelor, vergelelor etc. [Pr.: -bi-er] – Din fr. gabier. Cf. it. g a b b i e r e.
gabion, GABIÓN, gabioane, s.n. Cos de nuiele sau din sârma umplut cu pamânt, cu pietris etc., care serveste la apararea malurilor de valuri, la construirea barajelor etc. [Pr.: -bi-on] – Din fr. gabion.
gabjă, GÁBJĂ, gabje s.f. (Reg.) Mâna, laba. ♦ Palma. – Postverbal al lui gabji.
gabrovean, GABROVEÁN, gabroveni, s.m. (înv.) Persoana care facea si vindea cutite. – Gabrovo (n. pr.) + suf. -ean.
gaeli, GAÉLI s.m. pl. Populatie de origine celtica ce a locuit în vechime Irlanda si Scotia. – Din fr. Gaëls.
gal, GAL1, gali, s.m. Persoana care facea parte din populatia de baza a vechii Galii. – Din lat. Gallus.
galactoză, GALACTÓZĂ s.f. Substanta cu proprietati asemanatoare glucozei, care se gaseste în natura în diverse combinatii, intrând si în structura unor compusi azotati din creier. – Din fr. galactose.
microelectronic, MICROELECTRÓNIC, -Ă I. adj. 1. referitor la microelectronica. 2. (despre dispozitive electronice) cu grad înalt de miniaturizare. II. s. f. ramura a electronicii care studiaza miniaturizarea continua a circuitelor si aparatelor electronice. (< fr. microélectronique, engl. microelectronic/s/)
imprevizibil, IMPREVIZÍBIL, -Ă adj. (Liv.) Care nu se poate prevedea. [Cf. it. imprevisibile, fr. imprévisible].
galaxie, GALAXÍE, galaxii, s.f. Fiecare dintre sistemele de astri din univers comparabile ca dimensiuni si aspect cu Calea-Laptelui (din care face parte sistemul solar). – Din fr. galaxie.
microeconomie, MICROECONOMÍE s. f. disciplina care studiaza relatiile economice la nivelul fiecarei întreprinderi. (< fr. microéconomie)
galben, GÁLBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., subst. 1. Adj. De culoarea aurului, a lamâiei etc. ♢ Rasa galbena = grup de popoare care se caracterizeaza prin culoarea galbena-bruna a pielii. Friguri galbene = boala contagioasa raspândita în tarile tropicale, transmisa de o specie de tântari, caracterizata prin febra si prin colorarea pielii în galben (2). ♢ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emotii sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) ameteala, a i se face rau. ♦ (Despre fata omului sau despre alte parti ale corpului sau; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre parul oamenilor) Blond. ♦ (Despre parul sau culoarea cailor) Sarg. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situata între portocaliu si verde. ♦ Substanta, colorant, pigment care are culoarea descrisa mai sus. ♢ Galben de cadmiu = sulfura de cadmiu întrebuintata ca pigment galben-oranj în pictura. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obtinerea verdelui. 3. S.m. Nume dat mai multor monede straine de aur, de valori variabile, care au circulat si în tarile românesti. 4. S.f. (În sintagma) Galbena de Odobesti = specie de vita de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) gálbin, -a adj., subst.] – Lat. galbinus.
galenism, GALENÍSM s.n. Veche teorie medicala conform careia bolile ar fi cauzate de ruperea echilibrului dintre umori. – Din fr. galénisme.
galeră, GALÉRĂ, galere, s.f. Veche nava comerciala sau militara, prevazuta cu vâsle si pânze si care era mânuita de obicei de sclavi sau de condamnati. – Din fr. galère.
galerie, GALERÍE, galerii, s.f. 1. Coridor subteran în forma de tunel care permite accesul minerilor la zacamânt si îngaduie executarea lucrarilor miniere. 2. Canal subteran de comunicatie care face legatura între doua puncte ale unei lucrari hidrotehnice. 3. Coridor subteran (adesea ramificat) pe care si-l sapa unele animale pentru a le servi ca adapost. 4. Coridor lung (si boltit) situat în interiorul sau în afara unei cladiri, servind ca element de legatura sau ca loc de plimbare. 5. Muzeu, sectie a unui muzeu sau sala într-o expozitie ori într-un muzeu, în care sunt expuse mai ales opere de pictura si de sculptura. ♦ Serie de tablouri expuse; p. ext. serie de portrete descrise într-o opera (literara). 6. Magazin în care se vând opere de arta; p. gener. (la pl.) magazin cu caracter universal. 7. Balconul dintr-o sala de spectacole cu mai multe nivele situat la nivelul cel mai înalt; (fam.) spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care manifesta zgomotos la un spectacol, la o adunare, la o întrunire etc. ♢ Expr. A face galerie = a manifesta zgomotos în semn de aprobare, de încurajare (în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc.). 8. Bara de lemn sau de metal de care se atârna perdelele. 9. Un fel de tava de metal care se pune în fata sobei ca sa nu cada carbunii din soba pe dusumea. – Din fr. galerie. Cf. it. g a l l e r i a, germ. G a l e r i e.
galeş, GÁLES, -Ă, galesi, -e, adj. (Despre ochi sau privire; p. ext. despre oameni; adesea adverbial). 1. Dragastos, duios. 2. Melancolic, trist. [Var.: (reg.) gális, -a adj.]. – Din bg. kaleš.
microcosm, MICROCÓSM s. n. 1. universul gândit la dimensiuni reduse. 2. lumea obiectelor submicroscopice. 3. omul, considerat ca o reprezentare redusa a universului. (< fr. microcosmos, lat. microcosmus, gr. mikrokosmos)
galiard, GALIÁRD s.n. (Mar.) Fiecare dintre extremitatile puntii superioare ale unei nave. [Pr.: -li-ard] – Din fr. gaillard.
galiardă, GALIÁRDĂ, galiarde, s.f. Vechi dans francez cu ritm vioi. ♦ Parte dintr-o suita instrumentala care urmeaza dupa pavana. – Din fr. gaillarde.
microclin, MICROCLÍN s. n. mineral din grupa feldspatilor potasici, de culoare roz, galbena, rosiatica sau verde, constituent de baza al unor roci eruptive sau metamorfice. (< fr. microcline)
galion, GALIÓN, galioane, s.n. 1. Nava cu pânze folosita în trecut de spanioli ca nava de razboi si pentru transportul marfurilor. 2. Ornamentatie (în lemn) montata la prora unor nave cu pânze. 3. (Tipogr.) Planseta de metal sau de lemn pe care se asaza rândurile de litere culese. [Pr.: -li-on] – Din ngr. ghaleóna, fr., it. galion.
galoman, GALOMÁN, -Ă, galomani, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care admira fara rezerve (si adesea fara spirit critic) tot ceea ce apartine francezilor sau vine de la ei. – Din fr. gallomane.
galomanie, GALOMANÍE s.f. Admiratie fara rezerve (si fara spirit critic) pentru tot ceea ce apartine francezilor sau vine de la ei. – Din fr. gallomanie.
gama, GÁMA s.m. invar., s.f. 1. S.m. invar. A treia litera a alfabetului grecesc (folosita adesea si ca simbol în matematica, fizica etc.) 2. S.f. (Fiz.: în sintagma) Raze (sau radiatie) gama = radiatie emisa de corpurile radioactive, având o putere de patrundere extrem de mare. 3. S.f. (Fiz.) Unitate de masura a masei egala cu o milionime de gram. – Din fr. gamma.
gametangiu, GAMETÁNGIU, gametangii, s.m. (Bot.) Structura vegetala în care sunt produsi gameti. – Cf. fr. g a m é t a n g e.
gara, GARÁ, garez, vb. I. Tranz. A pune la adapost într-un garaj, într-un depou etc. un autovehicul, un tramvai etc. ♦ A manevra un tren, o locomotiva etc. pe o linie de garaj. – Din fr. garer.
garaj, GARÁJ, garaje, s.n. 1. Cladire sau încapere (special amenajata) pentru adapostirea (si întretinerea ori repararea) autovehiculelor. 2. (în sintagma) Linie de garaj = linie ferata pe care sunt dirijate vagoanele când trebuie sa stationeze mai multa vreme într-o gara sau care face legatura între locul de încarcare si descarcare a vagoanelor si liniile pe care circula efectiv trenurile. – Din fr. garage.
garant, GARÁNT, -Ă, garanti, -te, s.m. si f. Persoana sau institutie care garanteaza cu averea sa pentru cineva sau ceva. – Din fr. garant.
garanta, GARANTÁ, garantez, vb. I. Tranz. si intranz. A da cuiva siguranta ca va avea ceva; a asigura (cuiva ceva); a raspunde de valoarea, de calitatea unui obiect. ♦ A se angaja sa mentina în stare de buna functionare, pe o durata determinata, un aparat, un mecanism etc. vândut. ♦ A raspunde pentru faptele sau pentru comportarea altuia, a da asigurari ca... ♦ Intranz. A-si lua raspunderea cu averea sa ca datoria facuta de altul va fi achitata conform obligatiilor stabilite. – Din fr. garantir.
garantat, GARANTÁT, -Ă, garantati, -te, adj. (Despre marfuri) A carui valoare, calitate, functionare etc. sunt asigurate de acela care a vândut marfa. ♦ (Adverbial; fam.) Sigur, neîndoielnic. – V. garanta.
garanţie, GARANŢÍE, garantii, s.f. Obligatie în virtutea careia o persoana sau o institutie raspunde de ceva; mijloc legal prin care se asigura executarea unei obligatii (materiale); (concr.) ceea ce serveste drept asigurare ca o obligatie luata va fi tinuta. ♢ Loc. vb. A lua pe garantie = a garanta. ♢ Expr. Pe garantia cuiva = pe raspunderea cuiva. A da garantie = a da asigurari ca un lucru va fi îndeplinit. A prezenta garantie de... = a se prezenta astfel încât sa trezeasca încrederea, sa ofere siguranta. – Din fr. garantie, it. garanzia.
microb, MICRÓB s. n. denumire generica data unor microorga-nisme vegetale sau animale (bacterii, ciuperci, virusuri), agenti transmitatori ai anumitor boli. (< fr. microbe)
gard, GARD, garduri, s.n. 1. Constructie de lemn, de metal, de zidarie etc. care împrejmuieste o curte, un teren, o gradina etc. ♢ Gard viu = plantatie deasa de arbusti, de forma unui gard (1), care serveste la împrejmuirea unui loc sau ca element decorativ. ♢ Expr. A nimeri (sau a da) (ca Ieremia) cu oistea-n gard = a spune un lucru nepotrivit, a face o gafa, o prostie. A lega (pe cineva) la gard = a prosti, a pacali (pe cineva). A sari peste garduri = a avea o comportare imorala, a umbla dupa aventuri amoroase. A sari peste (sau dincolo de) gard = a depasi limita admisa (prin atitudinea, faptele sale). A lega (ceva) la (sau de) gard = a abandona, a renunta (la ceva). 2. împletitura de nuiele, de trestie etc. cu care se face un baraj de-a curmezisul unei ape curgatoare pentru prinderea pestelui. 3. (Sport) Fiecare dintre obstacolele în forma de gard (1) de la unele probe atletice de alergari; (la pl.) proba atletica în care se folosesc aceste obstacole. – Cf. alb. g a r d h, sl. g r a d ŭ.
gardă, GÁRDĂ, garzi, s.f. 1. Paza, supraveghere efectuata într-o unitate militara, într-o institutie civila etc.; (concr.) persoana sau grup de persoane care asigura aceasta paza. ♢ Garda de onoare = a) subunitate militara care prezinta onorurile unei persoane oficiale; b) paza simbolica instituita în semn de respect la ocazii solemne; grup de persoane care fac aceasta paza. Garda personala = grup de persoane însarcinat cu paza vietii unui demnitar. (în trecut) Garda civica (sau nationala) = unitate compusa din voluntari, care asigura paza si linistea într-un oras. ♢ Loc. adj. De garda = a) care este însarcinat cu paza, cu supravegherea, cu îngrijirea. Soldat, medic de garda; b) care este de serviciu, deschis în afara orelor de functionare obisnuite. Farmacie de garda. ♦ Pozitie a bratelor si a corpului luata de un boxer, de un luptator etc. pentru a para loviturile adversarului sau pentru a ataca. ♢ Expr. A se pune în garda = a) (la scrima) a lua pozitia de aparare sau de atac; b) a-si lua toate masurile de precautie spre a nu fi surprins de un lucru neplacut. (La jocul de sah) Garda sau (rar) garda la regina = avertisment dat partenerului ca regina este amenintata. Garda veche (sau vechea garda) = cei care au participat în trecut la o actiune sociala, politica etc. 2. Aparatoare metalica montata între mânerul si lama unei sabii, unei spade etc. ♢ Garda tragaciului = piesa de protectie a tragaciului la armele de foc. – Din fr. garde.
gardenie, GARDÉNIE, gardenii, s.f. Gen de plante lemnoase tropicale si subtropicale, cu frunze verzi persistente, cu flori mari, albe, cu miros placut, care se cultiva si la noi ca plante decorative (Gardenia). – Din fr. gardénia.
gardian, GARDIÁN, gardieni, s.m. Persoana însarcinata cu paza sau cu supravegherea unui local, a unei institutii, a unui oras etc.; paznic, straja. [Pr.: -di-an] – Din fr. gardien.
garf, GARF, garfuri, s.n. Bucata de carne de porc din portiunea primelor vertebre. – Et. nec.
garnierit, GARNIERÍT s.n. Silicat hidratat natural de nichel, de culoare verde-albastruie. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. garniérite.
garnitură, GARNITÚRĂ, garnituri, s.f. 1. Accesoriu folosit pentru a împodobi sau a completa un lucru. ♦ Adaos constând din legume, salata etc., care se serveste la friptura. 2. Piesa sau ansamblu de piese demontabile care completeaza, întaresc sau protejeaza o piesa, micsorându-i uzura; piesa care asigura îmbinarea perfecta a doua elemente prin care circula un fluid. 3. Grup de mai multe lucruri de acelasi gen care împreuna formeaza un ansamblu unitar. ♦ Totalitatea uneltelor, sculelor, pieselor etc. de acelasi fel folosite într-un atelier sau într-o exploatare. ♦ Totalitatea pieselor de acelasi gen ale unei masini. ♢ Garnitura de litere = serie de litere si de semne cu caractere tipografice identice, cuprinzând toate corpurile caracterului respectiv. ♦ Ansamblu format din locomotiva si vagoanele unui tren. 4. Totalitatea jucatorilor care alcatuiesc o echipa sportiva; formatie. – Din fr. garniture.
garoafă, GAROÁFĂ, garoafe, s.f. Planta erbacee ornamentala cu frunze opuse si liniare, cu flori de culori diverse si cu miros specific, placut (Dianthus caryophyllus). ♢ Garoafa de câmp (sau salbatica) = garofita (2). Garoafa de munte = planta cu frunze lanceolate, cu flori placut mirositoare, albe sau roz, cu peri purpurii (Dianthus superbus). – Din ngr. gharúfalo.
garou, GARÓU, garouri, s.n. Banda sau tub, de obicei din cauciuc, care serveste la întreruperea temporara a circulatiei sângelui într-o regiune a corpului (mai ales la brat), pentru a preveni sau a înlatura o hemoragie. – Din fr. garrot.
garson, GARSÓN, garsoni, s.m. (Iesit din uz) Barbat sau tânar care servea într-un restaurant. – Din fr. garçon.
gastroscop, GASTROSCÓP, gastroscoape, s.n. Aparat medical care serveste la gastroscopie. – Din fr. gastroscope.
gaşcă, GÁSCĂ, gasti, s.f. (Peior.) Grup restrâns de oameni, uniti între ei prin preocupari, mai ales în vederea savârsirii unor actiuni reprobabile; grup de oameni care se afla la periferia societatii. ♢ Expr. A (se) sparge gasca = a (se) risipi, a (se) destrama o cârdasie, o clica. – Et. nec.
micodermă, MICODÉRMĂ s. f. ciuperca filamentoasa, cu aspect fragmentat, care vegheaza pe suprafata bauturilor fermentate sau dulci. (< fr. mycoderme)
gata, GÁTA adj. invar. (Adesea adverbial) 1. (Despre lucruri) A carui confectionare, construire, realizare s-a îndeplinit; ispravit, terminat, sfârsit. ♢ Haine (de) gata = haine confectionate care se pot cumpara direct din magazin. ♢ Loc. adv. (Pe) de (-a) gata = fara sa munceasca, pe nemuncite, din munca altuia. ♢ Expr. A da gata = a) a ispravi, a lichida ceva; b) a chinui, a distruge pe cineva; c) a zapaci, a ului pe cineva. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a profita de ceva facut de altul. ♦ Care a luat fiinta, a capatat existenta. ♦ (Cu valoare de adverb sau de interjectie) Ajunge! destul! 2. Care a facut toate pregatirile pentru ceva; pregatit. ♦ Dispus sa..., în stare sa... 3. Care este aproape sa..., pe punctul de a... – Cf. alb. g a t.
gaură, GÁURĂ, gauri, s.f. Scobitura, adâncitura, spartura ivita de la sine sau anume facuta într-un corp, într-un material, în pamânt etc.; cavitate, borta. ♢ Gaura cheii = orificiu prin care se baga cheia în broasca. ♢ Expr. Gaura de sarpe = loc ferit care serveste cuiva ca ascunzatoare. (Pop.) Doar nu s-o face gaura-n cer = nu va fi o paguba prea mare. (Astron.) Gaura neagra = relicva de dimensiuni reduse a unei stele masive, formata prin prabusire gravitationala, caracterizata prin densitate foarte mare si forta de atractie uriasa si absorbanta. [Pr.: ga-u-] – Lat. •gavula (< cavus).
gavotă, GAVÓTĂ, gavote, s.f. Vechi dans francez în doi timpi, cu miscare moderata; melodie dupa care se executa acest dans. ♦ Parte dintr-o suita instrumentala care foloseste ca model aceasta melodie. – Din fr. gavotte.
micenian, MICENIÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Micene (Grecia). o arta ~a = arta dezvoltata în lumea aheeana, din mileniul II î.Chr. ♢ (s. n.) foarte vechi dialect grec. (< fr. mycénien)
mică, MÍCĂ s. f. mineral din silicat de aluminiu si potasiu cristalizat, clivabil, care abunda în rocile eruptive si metamorfice. (< fr. mica)
gazetă, GAZÉTĂ, gazete, s.f. Publicatie periodica având, de obicei, aparitie zilnica, care contine stiri, informatii politice, sociale, culturale etc. (de actualitate); ziar, jurnal. ♢ (Iesit din uz) Gazeta de perete = panou, vitrina etc., plasate de obicei în cadrul unei întreprinderi, institutii sau organizatii, unde se afisau articole (si desene, fotografii) referitoare la activitatea unitatii respective sau la probleme generale. – Din fr. gazette, it. gazzetta.
miază, MIÁZĂ s. f. plaga superficiala provocata de larvele unor muste. (< fr. myiase)
gazon, GAZÓN s.n. Iarba care se uda si se coseste des pentru a fi mentinuta scurta, deasa si mereu verde; suprafata de teren pe care se afla asemenea iarba (mai ales pentru unele competitii sportive). – Din fr. gazon.
găinuşă, GĂINÚSĂ, gainuse (gainusi), s.f. 1. Diminutiv al lui gaina. 2. Numele mai multor pasari salbatice de munte sau de balta. ♢ Gainusa de balta = pasare migratoare acvatica, cu penaj negru, cu o pata rosie de piele golasa în frunte si cu picioarele verzui (Gallinula chloropus). 3. (Astron.; art.) Closca-cu-Pui. 4. Carabus, corla. 5. (La pl.) Planta veninoasa cu tulpina lunga si subtire, cu flori mici albe, situate în vârful tulpinii (Isopyrum thalictroides). 6. Planta din familia rozaceelor cu tulpina scurta si cu flori albe (Potentilla micrantha). [Pr.: ga-i-] – Gaina + suf. -usa.
găitan, GĂITÁN, gaitane, s.n. 1. Fir de metal sau siret (împletit ori rasucit) de lâna, matase etc., cusut ca ornament la unele obiecte de îmbracaminte. ♢ Expr. (Fam.; adverbial) A merge gaitan = (despre actiuni, activitati) a merge, a decurge, a evolua bine. 2. (înv.) împletitura facuta din gaitane (1), care înlocuia platosa în oastea Moldovei din evul mediu. [Pr.: ga-i-. – Var.: gaietán s.n.] – Din tc. gaytan.
mezuză, MEZÚZĂ s. f. mic sul de pergament purtând versete din Biblie, pus într-o cutiuta fixata pe stâlpul usii, la evrei. (< fr. mezuzah)
gălbeji, GĂLBEJÍ, galbejesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A deveni palid, tras la fata. – Din galbeaza (cu sensul dupa galben).
gălbeneală, GĂLBENEÁLĂ, (1) galbeneli, (2) galbenele, s.f. (Pop.) 1. Paliditate, paloare (a fetei). 2. Vopsea galbena (extrasa din diverse plante). – Galbeni + suf. -eala.
mezotrof, MEZOTRÓF, -Ă adj. (despre organisme) care traieste pe soluri cu continut moderat de substante nutritive; (despre soluri) cu un asemenea continut. (< fr. mésotrophe)
gălbenuş, GĂLBENÚS, galbenusuri, s.n. Partea centrala, sferica, de culoare galbena, a oului de pasare si de reptila, bogata în substante nutritive. – Galben + suf. -us.
mezotoriu, MEZOTÓRIU s. n. veche denumire a doua elemente radioactive, unul izotop al radiului, iar celalalt al toriului. (< fr. mésothorium)
găleată, GĂLEÁTĂ, galeti, s.f. 1. Vas de lemn, de metal etc. de forma unui trunchi de con cu baza mare în partea superioara, cu toarta, folosit pentru transportul (si pastrarea) unor lichide, unor materiale granulare sau pulverulente etc.; continutul acestui vas; caldare. ♢ Expr. A ploua (sau a turna) cu galeata = a ploua foarte tare, torential. 2. Veche masura de capacitate pentru lapte, cereale etc., a carei valoare a variat în timp, pe regiuni si pe substante; continutul acestei masuri. 3. Dijma în grâne care se percepea în evul mediu, în tarile române. – Lat. galleta.
gărgăun, GĂRGĂÚN, gargauni, s.m. 1. Viespe mare, de padure, cu ac foarte veninos, care produce un puternic zgomot specific atunci când zboara; barzaun (Vespa crabro). 2. Fig. (La pl.) Pretentii nejustificate, fumuri. ♢ Expr. A fi cu (sau a avea) gargauni în (sau la) cap = a avea idei ciudate, anormale, extravagante; a fi extrem de încrezut. A scoate (cuiva) gargaunii (din cap) = a face (pe cineva) sa renunte la ideile ciudate, anormale, extravagante pe care le are. [Var.: gargaúne s.m.] – Et. nec.
găselniţă, GĂSÉLNIŢĂ1, gaselnite, s.f. Fluture mic, de culoare rosie-cenusie cu cercuri albe, ale carui larve rod fagurii de miere; molia-stupilor (Galleria melonella). – Din bg. gasenica "omida" (dupa derivatele în -elnita).
mezostih, MEZOSTÍH s. n. problema enigmistica înrudita cu acrostihul, a carei solutie este un cuvânt obtinut prin citirea câte unei litere de la mijlocul fiecarui vers în ordinea stabilita de autor si într-un anumit sens (vertical, oblic etc.). (< mezo- + /acro/stih)
găsi, GĂSÍ, gasesc, vb. IV. 1. Tranz. A da de (sau peste) ceva sau cineva (din întâmplare sau cautând anume); a descoperi, a afla. ♢ Expr. (Fam.) A-si gasi beleaua = a se afla într-o situatie neplacuta, a avea necazuri. (Intranz.) Ţi-ai gasit! = as! de unde! nici gând! A-si gasi (sau, refl., a se gasi) sa... = a-i veni (pe neasteptate si într-un moment nepotrivit) sa..., a se apuca sa... (Reg.) A (-i) gasi (cuiva) dreptate = a (-i) face (cuiva) dreptate. ♢ (Loc. vb.) A-si gasi mormântul (sau moartea) = a muri. ♦ Tranz. si refl. A întâlni pe cineva sau a se întâlni cu cineva. ♢ Expr. (Tranz.) A-si gasi omul (sau nasul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poti însela sau birui, care te obliga sa te comporti cum se cuvine. Sa te gasesc sanatos! formula de salut la despartire. ♦ A descoperi o noua metoda, un nou preparat, un nou aparat etc. (în urma unor cercetari si studii prealabile). 2. Tranz. (Despre suferinte fizice sau despre moarte) A cuprinde, a surprinde (pe neasteptate) pe cineva. ♢ Expr. Ce te-a gasit (de...)? = (exprima reprosul) ce ai? ce ti s-a întâmplat (de...)? ce te-a apucat? 3. Refl. A se afla undeva, a fi; a se afla într-o anumita situatie, împrejurare etc.; a se prezenta într-un anumit fel. 4. Tranz. A fi de parere ca...; a socoti, a crede ca... – Cf. sl. g a s i t i "a stinge".
găteală, GĂTEÁLĂ, gateli, s.f. Faptul de a (se) gati; (concr.) ceea ce serveste cuiva spre a (se) gati, spre a (se) împodobi. – Gati + suf. -eala.
gătej, GĂTÉJ, gateje, s.n. Creanga subtire si uscata care serveste la aprinderea focului; vreasc. – Cf. sl. g a t ĩ.
mezosferă, MEZOSFÉRĂ s. f. 1. învelis între 1200 si 2900 km în adâncimea Pamântului, în care predomina sulfurile si oxizii metalelor grele (fier, nichel si magneziu). 2. strat atmosferic dintre stratosfera si ionosfera. (< fr. mésosphère)
găunoşi, GĂUNOSÍ, gaunosesc, vb. IV. Tranz. si refl. (Rar) A face sa devina sau a deveni gaunos. [Pr.: ga-u-] – Din gaunos.
gâdilici, GÂDILÍCI s.n. (Pop. si fam.; în expr.) A avea gâdilici la limba, se spune despre un om care vorbeste (prea) mult, care nu se poate abtine sa nu vorbeasca. – Gâdila + suf. -ici.
gâfâi, GÂFÂÍ, gâfâi, vb. IV. Intranz. A respira des si greu (în urma unor eforturi, a unei boli etc.). ♦ Fig. (Despre locomotive, masini etc.) A produce un zgomot caracteristic, înfundat si greoi. – Formatie onomatopeica.
gâlcevi, GÂLCEVÍ, gâlcevesc, vb. IV. Refl. recipr. (Pop.) A se certa, a se ciorovai. – Din gâlceava.
gând, GÂND, gânduri, s.n. 1. Proces de gândire sau rezultatul procesului de gândire; idee, cuget, cugetare. Îi treceau multe gânduri prin cap. ♢ Expr. A framânta (sau a apasa etc. pe cineva) gândul = a preocupa, a obseda (pe cineva) o idee. A-si lua (sau a-si muta) gândul = a nu se mai gândi; a renunta la orice speranta. Ca gândul = extrem de repede. (Dus sau cazut etc.) pe gânduri = absorbit de ceva intim, nelegat de realitatea imediata. A sta pe (sau la) gânduri = a chibzui, a reflecta (mult); a sovai. A pune (pe cineva) pe gânduri = a îngrijora (pe cineva). A-si face (sau a intra etc. la) gânduri = a se îngrijora. A-i sta gândul la ceva = a fi preocupat de ceva. 2. Închipuire, imaginatie, fantezie; inspiratie. Gândul îl purta departe. 3. Loc considerat ca sediu al cugetarii; minte; memorie. I-a iesit din gând. ♢ Expr. Nici cu gândul n-am gândit = nici nu m-am asteptat la asta, n-am crezut ca se va întâmpla aceasta. Când cu gândul n-ai gândi = când nici nu te astepti. A-i da (sau a-i trece, a-i veni) cuiva (ceva) prin (sau în) gând = a-i veni cuiva brusc o idee. 4. Intentie, plan. A venit cu gând bun. ♢ Expr. A-si pune în gând = a lua hotarârea sa... A pune (cuiva) gând rau = a avea intentii rele fata de cineva. A-l bate (sau a-l paste etc.) gândul = a intentiona, a planui sa... 5. Convingere, parere. 6. Voie, dorinta, plac. Toate s-au facut dupa gândul lui. – Din magh. gond.
mezodermoză, MEZODERMÓZĂ s. f. afectiune a tesuturilor provenite din mezoderm. (< fr. mésodermose)
gândire, GÂNDÍRE gândiri, s.f. 1. Facultate superioara a creierului omenesc, care reflecta în mod generalizat realitatea obiectiva prin notiuni, judecati, teorii etc. ♢ Gândire laterala v. lateral. 2. Factor ideal care constituie reflectarea realitatii obiective; spirit, constiinta. 3. Idee, gând (1), cuget; meditatie, reflectie. 4. Imaginatie, fantezie. – V. gândi.
gângăveală, GÂNGĂVEÁLĂ, gângaveli, s.f. Faptul de a (se) gângavi; defect de vorbire al omului gângav; gângavie, bâlbâiala. – Gângavi + suf. -eala.
gângăvi, GÂNGĂVÍ, gângavesc, vb. IV. Intranz. si refl. A vorbi nedeslusit, greu si împiedicat, repetând silabele; a (se) bâlbâi. ♦ Tranz. si intranz. Fig. A exprima, a formula cu greutate o idee. – Din gângav.
gângăvie, GÂNGĂVÍE, gângavii, s.f. Defect de vorbire al omului gângav; gângaveala. – Gângav + suf. -ie.
mezenter, MEZENTÉR s. n. îndoitura a peritoneului care fixeaza organele digestive de peretele posterior al abdomenului. (< fr. mésentère, lat. mesenterium)
gârbovi, GÂRBOVÍ, gârbovesc, vb. IV. Refl. (Despre oameni) A deveni gârbov; a se cocârja. ♢ Tranz. fact. Anii l-au gârbovit. – Din gârbov.
mezenchimom, MEZENCHIMÓM s. n. tumoare (benigna), la nivelul tesuturilor mezenchimului. (< fr. mésenchymome)
gârlă, GÂRLĂ, gârle, s.f. 1. Apa curgatoare (mai mica); brat al unei ape curgatoare. ♢ Expr. (Fam.) A se duce pe gârla = a se pierde, a se risipi. A da pe gârla = a arunca, a risipi. ♦ (Adverbial) în mare cantitate, din belsug. 2. Depresiune alungita (si sinuoasa) aflata în lunca unei ape curgatoare si care, acoperita de apa, leaga de obicei un râu de lacurile sau de baltile din jurul acestuia. – Din bg. garlo.
mezenchimatoză, MEZENCHIMATÓZĂ s. f. degenerescenta a tesuturilor provenite din mezenchim. (< fr. mésenchymatose)
mezaventură, MEZAVENTÚRĂ s. f. patanie, accident plictisitor; boroboata. (< fr. mésaventure)
gât, GÂT, gâturi, s.n. 1. Parte a corpului (la om si la unele animale) care uneste capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ♢ Expr. A se arunca (sau a se agata etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbratisa (cu caldura) pe cineva; b) a coplesi, a obosi pe cineva cu manifestarile de dragoste. A-si rupe (sau a-si frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-si pierde situatia (buna) în urma unor greseli; a fi arestat, condamnat în urma savârsirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhata) de gât (pe cineva) = a însfaca (pe cineva), a cere socoteala (cu violenta), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretentii (neîntemeiate); a face galagie, scandal. A da (o bautura) pe gât = a bea repede (dintr-o singura înghititura sau din câteva înghitituri). A fi satul pâna în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiti; b) a nu se putea împaca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de bautura câta se poate bea dintr-o singura înghititura. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezinta asemanare cu gâtul (1). ♢ Pruna cu gât = pruna gâtlana. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ "înghititura".
geac, GEAC, geacuri, s.n. (Mar.) Pavilion national ridicat la prora navelor militare. [Var.: jack s.n.] – Din engl. jack.
geam, GEAM, geamuri, s.n. 1. Placa de sticla care se fixeaza în pervazurile (ori cercevelele) ferestrelor sau ale usilor si care permite sa strabata lumina în interiorul unei încaperi. ♦ Bucata de sticla care se fixeaza în rama ceasornicelor, a ochelarilor etc. 2. P. gener. Fereastra. – Din tc. cam.
geamandură, GEAMANDÚRĂ, geamanduri, s.f. Corp plutitor facut din tabla, din lemn etc. si ancorat pe fundul unei ape, care indica diverse restrictii de navigatie. – Cf. ngr. s i m a n d h ú r a.
metru, MÉTRU1 s. m. 1. unitate fundamentala de masura pentru lungime, a patruzecea milioana parte din meridianul terestru. 2. rigla, banda gradata de lemn, de metal etc., cu lungimea de un metru (1). 3. grup de silabe constituind unitatea de masura a versului; (p. ext.) ritm determinat de împartirea unui vers în silabe. 4. (muz.) diviziune la baza organizarii duratelor sunetelor dupa succesiunea accentelor tari sau slabe; ritm, cadenta, masura. (< fr. mètre, lat. metrum, gr. metron)
metrou, METRÓU s. n. linie ferata urbana (subterana) electrificata; vehicul care circula pe o astfel de linie; metropolitan. (< fr. métro)
geamlâc, GEAMLÂC, geamlâcuri, s.n. Perete format din geamuri fixate pe un schelet metalic sau de lemn. ♦ Coridor, veranda, încapere închisa spre exterior cu un astfel de perete. – Din tc. camlic.
geantă, GEÁNTĂ, genti, s.f. Obiect din piele, din pânza, din material plastic etc. de forma dreptunghiulara, având în interior una sau mai multe despartituri, care serveste la transportarea cu mâna a unor acte, carti, caiete etc.; servieta. ♦ Poseta. – Din tc. çanta.
metromanie, METROMANÍE s. f. mania de a face versuri. (< fr. métromanie)
gemă, GÉMĂ, geme, s.f. Nume generic pentru orice piatra pretioasa translucida. ♦ Bijuterie sau obiect de arta facut dintr-o piatra pretioasa sau semipretioasa pe care sunt gravate figuri ori motive decorative. ♦ (Adjectival; în sintagma) Sare gema = sare de bucatarie cristalizata, extrasa ca atare dintr-o salina; halit2. – Din fr. gemme, lat. gemma.
gemulă, GEMÚLĂ, gemule, s.f. (Bot.) Parte a embrionului vegetal, rudiment de tulpina. ♦ (Zool.) Organ prin care se înmultesc spongierii. – Din fr. gemmule.
metric, MÉTRIC, -Ă I. adj. 1. referitor la masura, la metru. o sistem ~ = sistem international de masurare a lungimilor, greutatilor si capacitatilor, bazat pe unitati care cresc, sau descresc din zece în zece. 2. referitor la metrica (II, 1). II. s. f. 1. ramura a poeticii care studiaza structura versului si a unitatilor prozodice; totalitatea regulilor privitoare la structura versurilor; sistem de construire ritmica a versurilor. 2. ramura a muzicii care se ocupa cu studiul metrului1 (4). 3. (mat.) sistem de masuri care se asociaza unei masuri date. (< fr. métrique, /II/ germ. Metrik)
general, GENERÁL2, -Ă, generali, -e, adj. 1. Care este comun tuturor (sau marii majoritati a) fiintelor sau obiectelor dintr-o anumita categorie. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este comun tuturor (sau marii majoritati a) fiintelor sau obiectelor dintr-o anumita categorie; spec. categorie filozofica reflectând trasaturile esentiale comune obiectelor dintr-o clasa. ♦ (Despre un fenomen sau o situatie) Care priveste pe toti, care cuprinde pe toti, la care participa toti (sau marea majoritate). 2. Care priveste ceva în ansamblu, în trasaturile fundamentale, care se ocupa în linii mari de ceva. ♢ Cultura generala = cultura bazata pe cunoasterea elementelor fundamentale ale creatiilor din diferite domenii ale stiintei si artei. ♢ Loc. adv. în general = în linii mari; fara referire la un caz anumit. 3. Care se întâmpla, care exista pe o întindere mare, care cuprinde o arie foarte larga sau totul. 4. Care are toata raspunderea în conducerea unei anumite diviziuni dintr-o institutie, dintr-o întreprindere etc. Director general. – Din fr. général, lat. generalis.
generaliza, GENERALIZÁ, generalizez, vb. I. 1. Tranz. A da o formulare sau o expresie sintetica mai multor situatii particulare care au unele trasaturi comune; a extinde mintal însusirile comune unui grup de obiecte sau de fenomene asupra tuturor obiectelor si fenomenelor din clasa respectiva. 2. Tranz. si refl. A face sa fie sau a deveni general2; a (se) extinde sfera de aplicare. ♦ Refl. (Despre boli) A se extinde în întregul organ sau organism. ♦ Tranz. A considera (de obicei fara temei) o întâmplare, o situatie ca fiind generala. – Din fr. généraliser.
generalizat, GENERALIZÁT, -Ă, generalizati, -te, adj. Caruia i s-a dat un caracter de generalitate, care a devenit general2. – V. generaliza.
generativ, GENERATÍV, -Ă, generativi, -e, adj. Care genereaza. ♢ Gramatica generativa = gramatica ce tinde sa stabileasca regulile de formare a frazelor corecte într-o limba. – Din engl. generative, fr. génératif.
metr, METR2(O)-, -METRÍE, -MÉTRU elem. "masura, masuratoare". "(picior de) vers". (< fr. métr/o/-, -métrie, -mètre, cf. gr. metron)
generator, GENERATÓR, -OÁRE, generatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care genereaza, produce, determina ceva. II. S.f. Linie dreapta care genereaza prin deplasarea în spatiu (pe o traiectorie curba) o suprafata riglata. III. S.n. 1. Aparat, masina sau instalatie care serveste la producerea unei forme de energie, folosind energie de o alta forma. ♢ Generator cuantic = generator sau amplificator de radiatii electromagnetice care functioneaza pe baza fenomenului de emisie stimulata a radiatiilor. Generator de zgomot = dispozitiv electronic care produce o tensiune de zgomot (de obicei aleator) spre a fi folosita în masuratori. Generator de aeroioni = aeroionizator. 2. Aparat sau instalatie care serveste la producerea unui fluid sau a unei suspensii fluide. – Din fr. générateur, lat. generator, -oris.
genetiv, GENETÍV, genetive, s.n. V. genitiv.
genial, GENIÁL, -Ă, geniali, -e, adj. înzestrat cu geniu; de geniu, care dovedeste genialitate. [Pr.: -ni-al] – Din fr. génial.
genital, GENITÁL, -Ă, genitali, -e, adj. (Biol.) Care serveste la reproducerea organismului animal, la procreare. – Din fr. génital, lat. genitalis.
genitiv, GENITÍV, genitive, s.n. (Gram.) Caz al declinarii care indica dependenta, apartenenta, posesiunea si îndeplineste functia de atribut. – Din fr. génitif, lat. genitivus [casus].
metonimie, METONIMÍE s. f. figura de stil, constând în inversarea cauzei prin efect, a abstractului prin concret, a notiunilor morale prin cele fizice etc. si invers. (< fr. métonymie, lat., gr. metonymia)
genol, GENÓL s.n. Substanta chimica organica, folosita ca developator fotografic. – Din fr. génol.
metodologic, METODOLÓGIC, -Ă adj. referitor la metodologie; metodic (2). ♢ (adv.) din punctul de vedere al metodologiei. (< fr. méthodologique)
genţiană, GENŢIÁNĂ, gentiane, s.f. Nume generic dat mai multor specii de plante erbacee montane, cu flori de obicei mari, decorative, albastre sau galbene, cu corola rotata sau în forma de clopot; ghintura (Gentiana). [Pr.: -ti-a-. – Var.: ghintiána s.f.] – Din fr. gentiane, lat. gentiana.
metodism, METODÍSM s. n. doctrina religioasa cu principii morale foarte severe, practicata de o secta anglicana. (< fr. méthodisme)
genuin, GENUÍN, -Ă, genuini, -e, adj. (Livr.) Natural, veritabil, pur. – Din lat. genuinus.
genulieră, GENULIÉRĂ s.f. (Mil.) 1. Diferenta de nivel între planul de asezare al unui tragator si nivelul liniei de ochire. 2. Diferenta de nivel între nivelul platformei de tragere si partea inferioara a crenelului, în lucrarile de fortificatii. [Pr.: -li-e-] – Din fr. genouillère.
genunchi, GENÚNCHI, genunchi, s.m. 1. Parte a piciorului (la oameni si la unele animale) care cuprinde regiunea articulatiei femurului cu tibia (incluzând si rotula). ♢ În genunchi = cu picioarele îndoite din genunchi si cu gambele asezate pe pamânt. Pe genunchi = pe portiunea anterioara a picioarelor, imediat mai sus de genunchi (1) (când cineva sade). ♢ Expr. Cu genunchii la gura = ghemuit, strâns. A cadea în genunchi (înaintea cuiva) = a se lasa cu genunchii (1) la pamânt (înaintea cuiva) în semn de umilinta, de respect sau pentru rugaciune; p. ext. a ruga pe cineva în mod staruitor, calduros, cu umilinta. A i se taia cuiva genunchii = a avea senzatia ca nu se mai poate tine pe picioare (de emotie). ♦ Lovitura data cuiva cu genunchiul (1). 2. Deformare a pantalonilor în dreptul genunchilor (1). [Var.: (reg.) genúnche s.m.] – Lat. genuc(u)lum (= geniculum).
geobotanic, GEOBOTÁNIC, -Ă, geobotanici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a botanicii care se ocupa cu studiul raspândirii si evolutiei plantelor pe suprafata globului terestru. ♦ Disciplina care studiaza învelisul vegetal din punctul de vedere al componentei si al legilor care actioneaza în botanica. 2. Adj. Referitor la geobotanica, de geobotanica. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géobotanique.
geocentrism, GEOCENTRÍSM s.n. Conceptie potrivit careia Pamântul ar fi centrul imobil al universului, în jurul lui s-ar învârti Soarele si ceilalti astri; sistem geocentric. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géocentrisme.
geodă, GEÓDĂ, geode, s.f. 1. Agregat de minerale format prin depunere în cavitatile largi ale rocilor. 2. (Med.) Cavitate patologica în diverse tesuturi. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géode.
geografie, GEOGRAFÍE s.f. Stiinta care studiaza si descrie învelisul terestru, cu toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, etnografic etc. ♢ Geografie lingvistica = metoda de cercetare pe teren a graiurilor unei limbi, în care fenomenele de limba înregistrate sunt cartografiate. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géographie, lat. geographia.
geoid, GEOÍD s.n. Corp geometric care reprezinta forma teoretica a Pamântului, redusa la nivelul oceanelor. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géoïde.
geologic, GEOLÓGIC, -Ă, geologici, -ce, adj. Care apartine geologiei, privitor la geologie. ♦ Stravechi. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géologique.
geosferă, GEOSFÉRĂ, geosfere, s.f. Fiecare dintre învelisurile concentrice, cu forma aproximativ sferica, care, dupa ipotezele actuale, ar intra în alcatuirea globului terestru. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géosphère.
geotehnic, GEOTÉHNIC, -Ă, geotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta aplicata care studiaza comportarea terenurilor din punctul de vedere al stabilitatii si al rezistentei lor. 2. Adj. Referitor la geotehnica. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géotechnique.
geotermic, GEOTÉRMIC, -Ă, geotermici, -ce, adj. Care apartine caldurii din interiorul scoartei Pamântului, privitor la aceasta caldura. ♢ Treapta geotermica = distanta pe verticala, spre interiorul scoartei terestre, la care se înregistreaza cresterea succesiva a temperaturii cu câte 1° C. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géothermique.
geotropism, GEOTROPÍSM s.n. însusire a organelor unor plante sau a unor plante de a creste cu o anumita orientare fata de verticala locului, sub influenta gravitatiei. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géotropisme.
gerberă, GERBÉRĂ (GÉRBERĂ), gerbere, s.f. Planta ornamentala din familia compozitelor, cu flori divers colorate (Gerbera Jamesonii). – Din lat. Gerbera [Jamesonii], numele stiintific al gerberei.
gergevea, GERGEVEÁ, gergevele, s.f. V. cercevea.
gerid, GERÍD, geriduri, s.n. (înv.) Numele unui joc turcesc în care calaretii aruncau, din galop, un bat în forma de sulita spre adversar, si pe care acesta trebuia sa-l prinda tot din goana calului. ♦ Bat în forma de sulita folosit în acest joc. [Var.: gerét s.n.] – Din tc. cirid.
german, GERMÁN, -Ă, germani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Denumire generala data unor popoare indo-europene care au locuit, în antichitate, în centrul, vestul si nordul Europei; (si la sg.) persoana apartinând unuia dintre aceste popoare. 2. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Germaniei sau este originara de acolo. 3. Adj. Care apartine Germaniei sau germanilor (1, 2), privitor la Germania sau la germani; nemtesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba germana. – Din lat. Germanus.
germanic, GERMÁNIC, -Ă, germanici, -ce, adj. Care apartine sau care este caracteristic germanilor si popoarelor înrudite cu germanii, privitor la germani si la popoarele înrudite cu ei. ♢ Limbi germanice = grup de limbi indo-europene vorbite în centrul si în nordul Europei, extinse cu vremea si în alte regiuni. Popoare germanice = denumire a unor triburi vechi din care se trag germanii, englezii, scandinavii etc. Filologie germanica = studiul limbilor si al literaturilor germanice. – Din fr. germanique, lat. germanicus.
germina, GERMINÁ, pers. 3 germineaza, vb. I. Intranz. (Despre germeni, p. ext. despre plante) A începe sa se dezvolte, sa încolteasca, sa se înmulteasca, sa porneasca un nou ciclu de vegetatie (în conditii favorabile). ♦ (Despre o materie organica sau un organ) A trece de la viata latenta sau embrionara la viata activa. – Din lat. germinare.
germinaţie, GERMINÁŢIE, germinatii, s.f. Proces fiziologic de trecere a unui germen de la viata latenta la viata activa si care duce la nasterea unei plante sau a unui organ vegetal. – Din fr. germination, lat. germinatio.
gerontocraţie, GERONTOCRAŢÍE, gerontocratii, s.f. Sistem de guvernare în care puterea politica sau conducerea apartine batrânilor. – Din fr. gérontocratie.
gerundiv, GERUNDÍV, gerundive, s.n. (în limba latina) Adjectiv verbal cu sens pasiv, derivat de la tema gerunziului; (în limba franceza) una dintre formele participiului prezent, precedate de prepozitia "en". – Din fr. gérondif, lat. gerundivum.
gerunziu, GERÚNZIU, gerunzii, s.n. Mod (2) verbal (2) care exprima o actiune în desfasurare, fara referire la autorul si la momentul actiunii. – Din lat. gerundium.
gestaltism, GESTALTÍSM s.n. Teorie filozofica a formei potrivit careia un tot fiind constituit din structuri perfect integrate are caracteristici proprii care nu rezulta din elementele lui constitutive, iar întregul nu poate fi considerat simpla însumare a acestor elemente; configurationism. [Pr.: ghe-stal-] – Din fr. gestaltisme
gestiona, GESTIONÁ, gestionez, vb. I. Tranz. A avea în gestiune bunurile, fondurile unei întreprinderi, institutii etc. [Pr.: -ti-o-] – Din gestiune.
gestiune, GESTIÚNE, gestiuni, s.f. Administrare a bunurilor unei întreprinderi, institutii sau persoane; raspunderea pastrarii bunurilor si a mânuirii fondurilor unei întreprinderi, institutii sau persoane; ansamblu de operatii privind primirea, pastrarea si eliberarea unor bunuri materiale apartinând altcuiva; (concr.) totalitate a bunurilor încredintate cuiva în vederea administrarii lor. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. gestion, lat. gestio, -onis.
gheară, GHEÁRĂ, gheare, s.f. 1. Formatie cornoasa ascutita, curbata, crescuta la vârful degetelor unor reptile, pasari si mamifere, servind mai ales la aparare si la atac. ♢ Expr. (Fam.) A fi lung în (sau la, de) gheare = a avea obiceiul sa fure. A-si scoate( sau a-si arata) ghearele = a-si arata fondul ascuns si rau al firii. A fi ( sau a cadea, a încapea etc.) în ghearele ( sau gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesiunea, în puterea sau sub autoritatea absoluta a cuiva, la discretia cuiva; a fi prins (si tinut închis). A pune gheara (pe cineva) = a pune stapânire (pe cineva); a prinde (pe cineva). A fi ( sau a se zbate) în ghearele mortii = a fi grav bolnav, aproape de moarte. 2. (Tehn.) Piesa (1) asemanatoare cu o gheara (1), care serveste la apucat, împiedicat etc. – Et. nec.
gheboşa, GHEBOSÁ, ghebosez, vb. I. Refl. (Despre oameni) A se apleca (temporar) de spate, a se încovoia (din cauza greutatii, a unei dureri etc.); a deveni cu spatele arcuit, încovoiat, gârbovit (din cauza batrânetii, a unei boli etc.); a se cocosa. [Var.: ghebosí vb. IV] – Contaminare între ghebos si cocosa.
gheizerit, GHEIZERÍT s.n. (Geol.) Depozit (3) silicios provenit din precipitarea (2) apei gheizerelor. – Din fr. geysérite.
meteoromanţie, METEOROMANŢÍE s. f. pretinsa arta de a prevesti viitorul pe baza observarii fenomenelor meteorologice. (< fr. météoromancie)
ghem, GHEM2, ghemuri, s.n. Fiecare dintre punctele câstigate de un jucator de tenis (dupa mai multe erori ale adversarului), în limitele unui set (1). [Scris si: game si pron. în acest caz: gheim, cf. pronuntiei din engl.] – Din engl. game.
ghetră, GHÉTRĂ, ghetre, s.f. 1. Învelitoare de postav, de fetru etc. care acopera glezna si partea de deasupra a încaltamintei barbatesti. 2. Fâsie de piele care serveste la protectia gleznei muncitorilor metalurgisti, în timpul lucrului. – Din fr. guêtre.
gheţărie, GHEŢĂRÍE, ghetarii, s.f. Loc special amenajat în care se depoziteaza iarna blocuri de gheata naturala, pentru a fi folosite în cursul verii. ♦ Fig. Camera, locuinta extrem de friguroasa. – Gheata + suf. -arie.
ghiborţ, GHIBÓRŢ, ghiborti, s.m. Peste de apa dulce, de culoare verde-maslinie, cu capul scurt si cu aripile dorsale contopite, terminate cu ghimpi (Acerina cernua). [Var.: ghigórt s.m.] – Et. nec.
ghici, GHICÍ, ghicesc, vb. IV. Tranz. 1. A descoperi, a afla, a întelege ceva (mai mult intuitiv sau prin deductie); a intui, a prevedea, a întrezari. ♢ Loc. adv. Pe ghicite = la întâmplare sau în mod intuitiv. ♦ A dezlega o ghicitoare. 2. (în superstitii) A prezice cuiva viitorul. [Var.: (reg.) gâcí vb. IV] – Et. nec.
ghicitor, GHICITÓR, -OÁRE, ghicitori, -oare, s.m. si f., GHICITOÁRE, ghicitori, s.f. 1. S.m. si f. Persoana care se îndeletniceste cu prezicerea viitorului (II 2). 2. S.f. Specie a literaturii populare, de obicei în versuri, în care se prezinta sub forma metaforica un obiect, o fiinta sau un fenomen, cerându-se identificarea acestora prin asocieri logice (II 1); cimilitura. – Ghici + suf. -tor.
meteoric, METEÓRIC, -Ă adj. 1. referitor la meteori, din meteori. o apa ~a = apa provenita din precipitatii atmosferice. 2. (fig.) care se iveste pe neasteptate; trecator, efemer. (< fr. météorique)
ghidon, GHIDÓN, ghidoane, s.n. Bara de otel curbata la capete, fixata transversal pe furca (2) rotii directoare1 (1) a unei biciclete, a unei motociclete, a unui scuter, actionata de mâinile conducatorului si servind la mentinerea sau la schimbarea directiei vehiculului respectiv. – Din fr. guidon.
ghilotină, GHILOTÍNĂ, ghilotine, s.f. 1. Instrument de executie a celor condamnati la moarte prin decapitare. ♦ Pedeapsa cu moartea prin ghilotinare. 2. Instrument prevazut cu o lama ascutita, care serveste la taierea foilor de tabla, de carton, de hârtie etc. – Din fr. guillotine.
ghimpariţă, GHIMPÁRIŢĂ, ghimparite, s.f. Mica planta erbacee cu frunze foarte ascutite si cu flori verzi (Crypsis aculeata). – Ghimpe + suf. -arita.
ghimpe, GHÍMPE, ghimpi, s.m. I. 1. Fiecare dintre prelungirile tari si ascutite care cresc pe tulpina, pe ramurile sau pe alte parti ale unor plante; spin1. ♢ Expr. A avea (sau a simti) un ghimpe la (sau în) inima (sau în cuget) = a avea un necaz, o suparare sau o nemultumire (nedestainuita nimanui). A sta (sau a sedea ca) pe ghimpi = a nu mai avea rabdare, a fi extrem de nerabdator. 2. Fiecare dintre tepii care acopera corpul unor animale (în special corpul ariciului). II. 1. (Bot.; pop.) Scaiete. 2. Compus: ghimpe-paduret = arbust totdeauna verde, cu ramurile latite si terminate printr-un spin, cu flori mici, verzi si cu fructe în forma de boabe rosii (Ruscus aculeatus). III. (Art.) Numele a doua dansuri populare românesti; melodie dupa care se executa fiecare dintre aceste dansuri. – Cf. alb. g j ë m p.
ghintui, GHINTUÍ, ghintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prevedea cu ghinturi (1) teava unei arme de foc, a executa ghinturi la o teava a unei arme de foc. 2. A fereca (1) cu ghinturi (2) un buzdugan, o ghioaga etc. – Ghint + suf. -ui.
metateză, METATÉZĂ s. f. 1. intervertire a ordinii unor (grupuri de) sunete într-un cuvânt. 2. figura retorica prin care i se amintesc auditorului evenimente din trecut si i se prezinta evenimente ale viitorului sau se anticipeaza unele obiectii posibile. (< fr. métathèse, gr. metathesis)
ghioagă, GHIOÁGĂ, ghioage, s.f. 1. Arma veche de lupta, alcatuita dintr-un fel de ciomag (de lemn sau de fier) cu capatul bombat si ghintuit. P.gener. Ciomag, bâta, maciuca. 2. Capatul bombat, de obicei ghintuit, al unei ghioage (1). – Et. nec.
ghiojgorea, GHIOJGOREÁ adv. (Turcism Înv.) Vazând cu ochii; aievea. [Pr.: ghioj-. – Var.: ghiojghioáre adv.] – Tc. gözgöre.
ghionder, GHIONDÉR, ghiondere, s.n. Prajina care serveste pentru a pune în miscare o ambarcatie mica, împingând cu ea în fundul apelor putin adânci, sau cu care se mâna pestele spre plasa, cu care se construiesc gardurile pentru prinderea pestelui etc. – Din tc. gönder.
ghionoaie, GHIONOÁIE, ghionoi (ghionoaie), s.f. (Ornit.; pop.) Ciocanitoare. [Pr.: ghi-o- – Var.: gheonoáie, gheunoáie s.f.] – Cf. alb. g j o n "cucuvea".
ghiordel, GHIORDÉL, ghiordele, s.n. Galeata facuta din lemn sau din pânza impermeabila, folosita la bordul unei nave. – Et. nec.
metatarsalgie, METATARSALGÍE s. f. durere la nivelul articulatiilor metatarsiene. (< fr. métatarsalgie)
ghips, GHIPS, (2) ghipsuri, s.n. 1. Sulfat natural hidratat de calciu, incolor sau divers colorat, cu aspect sticlos, sidefos ori matasos, cu duritate mica, având numeroase folosiri în industrie. ♢ Expr. A pune în ghips = a imobiliza un membru sau o parte a corpului (care prezinta o fractura sau o fisura) cu ajutorul unui pansament facut din ghips (1). 2. Obiect sau ornament arhitectonic facut din ghips (1). [Var.: gips s.n.] – Din germ. Gips, fr. gypse, lat. gypsum.
ghirlandă, GHIRLÁNDĂ, ghirlande, [(pop.) ghirlanzi]. s.f. Împletitura decorativa în forma de lant sau de cununa, facuta din frunze, flori (si fructe). ♦ Element ornamental, în arhitectura si în artele decorative, având aspectul unei astfel de împletituri. [Var.: ghirlánta s.f.] – Din fr. guirlande.
metastructură, METASTRUCTÚRĂ s. f. (chim., fiz.) retea cristalina partial distrusa, în care scheletul retelei initiale se mai pastreaza înca, dar în care câmpul de forte e perturbat si regula valentelor, strict respectata la structurile de echilibru, nu mai e verificata. (< meta- + structura)
ghiu, GHIU, ghiuri, s.n. Bara de lemn sau de metal, fixata cu un capat de partea inferioara a arborelui (4) din pupa1 unei nave cu pânze, de care se leaga marginea de jos a velei. – Din fr. gui.
ghiulea, GHIULEÁ, ghiulele, s.f. Proiectil sferic folosit la tunurile de tip vechi, cu teava neghintuita; (prin confuzie) obuz. – Din tc. gülle.
ghiveci, GHIVÉCI, (1) ghivece, (2) ghiveciuri, s.n. 1. Vas de pamânt ars, de material plastic etc., de forma tronconica, folosit pentru plantarea (în casa a) florilor. ♢ Ghiveci nutritiv = amestec de pamânt, nisip, mranita, îngrasaminte chimice etc., în care se planteaza rasadurile de legume. 2. Mâncare preparata din tot felul de legume, cu sau fara carne. ♦ Fig. (Peior.) Creatie literara, muzicala etc. eterogena si lipsita de valoare. – Din tc. güvec.
metastază, METASTÁZĂ s. f. 1. localizare secundara, departe de focarul primitiv, a unei boli; raspândire la distanta, pe diferite cai, a unei tumori maligne. 2. figura retorica prin care vorbitorul, obligat sa recunoasca un fapt reprobabil, îl pune pe seama altcuiva. 3. faza a detentei în articularea oclusivelor. (< fr. métastase)
ghivent, GHIVÉNT, ghiventuri, s.n. Sant elicoidal regulat facut pe suprafata interioara sau exterioara a unei piese cilindrice ori conice, care permite însurubarea acesteia cu o piesa similara; filet. – Din germ. Gewinde.
giberelină, GIBERELÍNĂ, gibereline, s.f. Substanta vegetala cu actiune stimulatoare asupra cresterii plantelor folosita pentru a facilita aclimatizarea si dezvoltarea unor plante de cultura. – Din fr. gibbérelline.
metastabil, METASTABÍL, -Ă adj. 1. (fiz.; despre echilibru) aparent stabil, dar care se distruge la o usoara perturbatie exterioara. 2. (despre un nivel energetic) care are o viata relativ lunga. (< fr. métastable)
gibozitate, GIBOZITÁTE s.f. Deformare a coloanei vertebrale, care se manifesta printr-o curbura cu proeminenta dorsala; cifoza, cocoasa. – Din fr. gibbosité.
gig, GIG, giguri, s.n. Val mare de pânza. – Magh. vég.
gigă, GÍGĂ s.f. Vechi dans vioi si vesel, de origine engleza; melodie dupa care se executa acest dans. ♦ Ultima parte a vechilor suite (2) instrumentale. – Din fr. gigue, it. giga.
gimnast, GIMNÁST, -Ă, gimnasti, -ste, s.m. si f. Sportiv care activeaza în domeniul gimnasticii. – Din fr. gymnaste.
gimnaziu, GIMNÁZIU, gimnazii, s.n. 1. (În Grecia antica) Scoala în care tinerii absolventi ai palestrei îsi desavârseau educatia fizica si intelectuala. 2. Scoala care cuprinde clasele (4) V-VIII. 3. (În unele tari) Liceu. – Din lat. gymnasium, fr. gymnase.
gineceu, GINECÉU, ginecee, s.n. 1. Apartament rezervat femeilor în casele antice grecesti. 2. Loc rezervat femeilor în vechile biserici crestine. 3. (Bot.) Pistilul1 unei flori. – Din fr. gynécée, lat. gynaeceum.
metaplasmă, METAPLÁSMĂ s. f. 1. schimbare fonologica sau morfologica a unui element lingvistic; (spec.) schimbare survenita în forma unui cuvânt prin adaugarea, sau înlaturarea unui sunet; forma a cuvântului rezultata din aceasta schimbare. 2. (biol.) substante alimentare elaborate de protoplasma. (< fr. métaplasme)
gingăşie, GINGĂSÍE, gingasii, s.f. 1. Calitate a ceea ce este gingas, plapând, firav, delicat, fin1; fragezime, gratie, delicatete. ♦ Manifestare plina de delicatete, de sensibilitate, de duiosie. 2. Însusirea unei plante de a nu putea rezista frigului sau caldurii excesive. – Gingas + suf. -ie.
metanogen, METANOGÉN, -Ă adj., s. n. (microorganism) care traieste în medii calde, complet lipsit de oxigen, convertind bioxidul de carbon si oxigenul în metan. (< metan + -gen2)
gingie, GINGÍE, gingii, s.f. Ţesut1 (3) care înveleste radacinile si o parte din corpul dintilor si al maselelor. [Var.: (înv. si reg.) gíngena, gíngina s.f.] – Lat. gingiva.
metaniza, METANIZÁ vb. tr. a transforma o instalatie, un motor în vedere folosirii gazului metan. (< it. metanizzare)
gini, GINÍ, ginesc, vb. IV. Tranz. (Arg.) A observa, a vedea, a zari. – Et. nec.
gintă, GÍNTĂ, ginti, s.f. Grup de oameni care provin dintr-un stramos comun, formând unitatea (4) de productie fundamentala a comunei primitive; forma de organizare sociala proprie unui asemenea grup de oameni. ♦ (Livr.) Neam; origine. ♢ (Jur.) Dreptul gintilor = dreptul international. – Din lat. gens, -ntis.
giocoso, GIOCÓSO adv. (Muz.; ca indicatie de executie) Vesel, cu veselie. [Pr.: giocózo] – Cuv. it.
giol, GÍOL, gioale, s.n. (La jocul de arsice) Cantitatea de arsice pe care trebuie sa o puna la un joc fiecare jucator. ♢ Expr. (Pop. si fam.) A face (sau a da) pui de giol = a) a câstiga toate arsicele adversarului; b) a fura, a sterpeli. – Din tc. cüll "totalitate".
giratoriu, GIRATÓRIU, -IE, giratorii, adj. (Despre o miscare) De rotatie, circular. ♢ Sens giratoriu = sens de circulatie la o intersectie, într-o piata etc., potrivit caruia un vehicul este obligat sa faca o rotatie de la dreapta la stânga. – Din fr. giratoire.
giravion, GIRAVIÓN, giravioane, s.n. Nume generic dat aeronavelor cu aripile având o miscare giratorie. [Pr.: -vi-on] – Din fr. giravion.
giroscopic, GIROSCÓPIC, -Ă, giroscopici, -ce, adj. Care apartine giroscopului, privitor la giroscop. ♢ Compas giroscopic = aparat care indica unui avion directia în grade, unei nave nordul geografic etc. – Din fr. gyroscopique.
girovertical, GIROVERTICÁL, giroverticale, s.n. Giroscop cu axa de rotatie verticala. – Din fr. gyrovertical.
metamorfopsie, METAMORFOPSÍE s. f. tulburare a vederii constând în deformarea obiectelor, datorita erorilor de perceptie în plasarea corecta a acestora în spatiu. (< fr. métamorphopsie)
giumbuşluc, GIUMBUSLÚC, giumbuslucuri, s.n. Fapta, atitudine, vorba care înveseleste, distreaza; caraghioslâc, ghidusie, giumbus; (peior.) gluma de prost gust. – Din tc. cümbüslük.
giurgiuvea, GIURGIUVEÁ, giurgiuvele, s.f. V. cercevea.
giurgiuvean, GIURGIUVEÁN, -Ă, giurgiuveni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Giurgiu. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Giurgiu. – Giurgiu (n. pr.) + suf. -ean.
giurgiuveancă, GIURGIUVEÁNCĂ, giurgiuvence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Giurgiu. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Giurgiu. – Giurgiuvean + suf. -ca.
glabru, GLÁBRU, -Ă, glabri, -e, adj. (Bot.; despre plante sau organe vegetale) Care este lipsit de perisori pe suprafata. – Din fr. glabre.
glaciar, GLACIÁR, -Ă, glaciari, -e, adj. 1. (În sintagma) Perioada (sau epoca, era) glaciara = perioada din era cuaternara (sau p. gener., dintr-o alta era) în care ghetarii ocupau regiuni foarte întinse pe pamânt si în care alternau intervalele reci cu cele calde. ♦ Care apartine acestei perioade, privitor la aceasta perioada. 2. Provenit din topirea ghetarilor; rezultat în urma actiunii ghetarilor. Lac glaciar. Eroziune glaciara. [Pr.: -ci-ar] – Din fr. glaciaire.
glagolitic, GLAGOLÍTIC, -Ă, glagolitici, -ce, adj. (În sintagmele) Alfabet glagolitic sau scriere glagolitica = alfabet întocmit dupa modelul literelor mici grecesti si folosit în unele scrieri slave bisericesti. Litera glagolitica = litera care apartine alfabetului glagolitic. – Din fr. glagolitique.
glamnică, GLÁMNICĂ, glamnice, s.f. (Pop.) Servet rasucit în forma de colac, pe care îl pun femeile pe crestet când cara pe cap greutati. – Din bg. glavnik.
metamer, METAMÉR, -Ă I. adj. (chim.; despre corpuri) care prezinta metamerie. II. s. n. 1. segment primitiv al embrionului, provenind din mezoderm, care se scindeaza în fragmente regulate. 2. fiecare dintre segmentele din care este format corpul la viermi si la artropode. (< fr. métamère)
glas, GLAS, glasuri, s.n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifica omului de a emite sunete articulate; voce. ♢ Loc. adv. Într-un glas = (toti) deodata; în unanimitate. ♢ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înalta) glasul = a vorbi, a raspunde cu un ton ridicat, tare, rastit; a protesta. A capata (sau a prinde) glas = a capata curaj, a-si reveni (si a începe sa vorbeasca). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-si pierde) glasul = a nu mai putea sa vorbeasca, sa raspunda; a nu mai avea ce raspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al pasarilor. ♦ Strigat produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apa etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, stire. 4. Denumire data scarii muzicale în cântarea bisericeasca rasariteana. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (3) fundamentale dupa care se executa cântarile bisericesti. – Din sl. glasŭ.
metamatematic, METAMATEMÁTIC, -Ă I. adj. referitor la matematica. II. s. f. stiinta care studiaza teoriile si adevarurile matematice din punctul de vedere al logicii matematice. (< fr. métamathématique)
glastră, GLÁSTRĂ, glastre, s.f. Ghiveci (1) (cu pamânt) în care cresc plante ornamentale (cu flori); vas special (cu apa) în care se pastreaza flori ale plantelor decorative, vaza. – Din ngr. ghlástra.
glaucom, GLAUCÓM, glaucomuri, s.n. Boala de ochi caracterizata prin cresterea tensiunii oculare, dureri locale intense si grave tulburari de vedere. – Din fr. glaucome, lat. glaucoma.
glădiţă, GLĂDÍŢĂ, gladite, s.f. Arbore asemanator cu salcâmul, cu ramuri spinoase, flori mici verzui si fructe pastai, cultivat pentru perdelele de protectie, în parcuri etc.; platica2 (Gleditschia triacanthos). – Et. nec. Cf. G l e d i t s c h i a (numele stiintific al plantei).
glei, GLEI, gleiuri, s.n. (Geol.) Strat de namol de culoare cenusie sau vânata-verzuie, format sub unele soluri mlastinoase. – Din engl. gley.
glet, GLET, gleturi, s.n. Strat subtire de var sau de ipsos aplicat peste tencuiala, pentru a obtine o suprafata neteda de zugraveala sau de varuiala. – Din germ. Glätt[putz].
gliadină, GLIADÍNĂ s.f. Proteina vegetala. [Pr.: gli-a-] – Din it. gliadina, fr. gliadine.
gliceridă, GLICERÍDĂ, gliceride, s.f. (Chim.) Ester alcatuit din glicerina si acizi grasi, prezent în grasimile animale si vegetale. – Din fr. glycéride.
glicerină, GLICERÍNĂ s.f. Alcool cu aspect de lichid uleios, incolor, inodor, dulceag, extras din grasimi sau fabricat sintetic, având diverse întrebuintari în industrie, în medicina si în cosmetica. – Din fr. glycérine.
glicozidă, GLICOZÍDĂ, glicozide, s.f. Substanta de natura vegetala care contine în structura ei hidrati de carbon. – Din fr. glycoside.
gliom, GLIÓM, gliomuri, s.n. Tumoare localizata la nivelul sistemului nervos. [Pr.: gli-om] – Din fr. gliome.
gliptic, GLÍPTIC, -Ă, gliptici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Arta de a grava figuri sau motive decorative pe o piatra pretioasa sau semipretioasa sau pe mulajele pentru monede si medalii. 2. Adj. Care apartine glipticii, privitor la gliptica. – Din fr. glyptique.
gliptogeneză, GLIPTOGENÉZĂ s.f. (Geol.) Proces de nivelare a scoartei Pamântului sub actiunea agentilor externi. – Din fr. glyptogenèse.
metaliza, METALIZÁ vb. tr. 1. a acoperi cu o pelicula metalica suprafata unui obiect, prin pulverizare cu ajutorul unui jet de aer. 2. a da o stralucire metalica. (< fr. métalliser)
globulă, GLOBÚLĂ, globule, s.f. Mic corp de forma sferica. ♦ Spec. Fiecare dintre particulele (sferice) care alcatuiesc sau care se gasesc în diverse lichide organice. ♢ Globula rosie = celula care intra în compozitia sângelui si care contine hemoglobina; hematie, eritrocit. Globula alba = celula care intra în compozitia sângelui, având rol în procesul de aparare a organismului; leucocita. – Din fr. globule, lat. globulus.
globulină, GLOBULÍNĂ, globuline, s.f. Proteina care se gaseste în plasma sanguina, în lapte, în vegetale. – Din fr. globuline.
metalepsă, METALÉPSĂ s. f. figura de stil, constând în indicarea unui amanunt antecedent pentru a sugera consecinta unui fapt, sau invers. (< fr. métalepse)
glomerulă, GLOMERÚLĂ, glomerule, s.f. 1. Agregat de pamânt de mici dimensiuni, format prin alipirea unor particule elementare ale solului. 2. Formatie anatomica cu aspect de ghem, alcatuita din tuburi glandulare, vase de sânge, nervi etc. 3. Tip de fruct format prin cresterea laolalta a mai multor fructe provenite din flori independente; tip de inflorescenta în care florile par a fi prinse la acelasi nivel de o axa. [Var.: glomerúl s.n.] – Din fr. glomérule.
glonţ, GLONŢ, gloante, s.n. Mic proiectil de otel, de arama sau de plumb, pentru unele arme de foc. ♦ (Adverbial) Extrem de repede. Se duce glont. [Var.: glónte s.n.] – Et. nec.
glorie, GLÓRIE, glorii, s.f. Onoare, marire, slava adusa unei persoane, unui eveniment etc.; faima, renume obtinut de cineva sau de ceva pentru fapte ori pentru însusiri exceptionale. ♦ Persoana de mare valoare. – Din lat., it. gloria.
metagramă, METAGRÁMĂ s. f. 1. schimbare a unei litere într-un cuvânt. 2. problema enigmistica, în versuri sau în imagini, constând în obtinerea unui cuvânt nou prin anagramare si înlocuirea unei vocale cu alta. (fr. métagramme)
glosar, GLOSÁR, glosare, s.n. Lista sau colectie de cuvinte regionale, învechite sau putin cunoscute, însotite de explicatia lor, conceputa ca opera anexa ori independenta. ♦ (Înv.) Dictionar, vocabular. – Din lat. glossarium, fr. glossaire.
glosă, GLÓSĂ, glose, s.f. 1. Explicarea sensului unui pasaj sau a unui cuvânt dintr-o scriere; spec. comentariu sau nota explicativa facuta pe marginea unui text. ♦ (La pl.) Totalitatea cuvintelor care alcatuiesc un glosar. 2. Forma fixa de poezie în care fiecare strofa, începând de la cea de-a doua, comenteaza succesiv câte un vers din prima strofa, versul comentat repetându-se la sfârsitul strofei respective, iar ultima strofa reproducând în ordine inversa versurile primei strofe. – Din lat. glossa. Cf. fr. g l o s e, it. g l o s s a, germ. G l o s s e.
glugă, GLÚGĂ, glugi, s.f. 1. Obiect de îmbracaminte în forma de punga conica, care acopera capul pentru a-l feri de ploaie, de frig etc. 2. Gramada de snopi, de stiuleti de porumb sau de manunchiuri de cânepa, care se asaza în picioare, în forma unei stive conice. – Cf. bg. g u g l a.
glumă, GLÚMĂ1, glume, s.f. Scurta poveste plina de haz (si cu un final neasteptat), care provoaca râs si veselie. V. anecdota. ♢ Loc. adv. În gluma = fara nici o intentie serioasa, fara rautate. Fara gluma = în mod serios. Nu gluma! = cu adevarat, serios. ♢ Expr. A se întrece (sau a merge prea departe) cu gluma = a-si permite prea mult, a întrece limita admisa în atitudini, comportare. A lasa gluma (la o parte) = a vorbi serios. A lua (ceva) în gluma = a nu lua (ceva) în serios, a nu da importanta; a subestima. A nu sti (sau a nu întelege) de gluma, se spune (ca repros) despre cineva care se supara când glumesti cu el. A nu-i arde (cuiva) de gluma = a fi indispus, suparat, necajit. Nu-i (de) gluma = e lucru serios, îngrijorator. ♦ Fapta hazlie; pacaleala. – Din sl. glumŭ, bg. gluma.
glumelă, GLUMÉLĂ, glumele, s.f. (Bot.) Frunzisoara verde care acopera fiecare floare a unui spiculet de graminee. – Din fr. glumelle.
glumeţ, GLUMÉŢ, -EÁŢĂ, glumeti, -e, adj. (Despre oameni) Care face multe glume, caruia îi place sa faca glume; vesel, poznas, hâtru. ♦ (Despre manifestari ale oamenilor, întâmplari, glume etc.) Care provoaca râsul; hazliu. – Din bg. glumec.
metafonie, METAFONÍE s. f. modificare a timbrului unei vocale din tema unui cuvânt, sub influenta altei vocale dintr-o silaba învecinata. (< fr. métaphonie)
gnatostom, GNATOSTÓM, gnatostomi, s.m. (La pl.) Subîncrengatura de vertebrate care au gura cu falci mobile; (si la sg.) animal din aceasta subîncrengatura. – Din germ. Gnathostomen, engl. gnathostoms.
gnomic, GNÓMIC, -Ă, gnomici, -ce, adj. 1. (Despre scrieri) Care cuprinde maxime, sentinte, reflectii, sfaturi morale. ♢ Poeti gnomici = poeti din Grecia (si din Roma) antica, autori ai unor opere gnomice (1). 2. (Lingv.; despre unele timpuri verbale) Care indica actiunea sub forma generala sau care se îndeplineste indiferent de timp. – Din fr. gnomique.
gnomon, GNOMÓN, gnomoane, s.n. Instrument antic folosit pentru a determina meridianul locului, constituind cel mai vechi tip de cadran solar. – Din fr. gnomone.
goană, GOÁNĂ, goane, s.f. 1. Deplasare cu pasi mari si repezi; urmarire în fuga. ♢ Loc. vb. A pune (pe cineva) pe goana sau a lua (pe cineva) la goana = a goni; a fugari. ♦ Viteza mare cu care se deplaseaza un vehicul; graba mare cu care se deplaseaza o fiinta. 2. Vânatoare (cu gonaci si câini); haita. 3. (Rar) Prigoana, persecutie. 4. (Pop.) Împerechere a vacii cu taurul. – Din goni (derivat regresiv).
metaeducaţie, METAEDUCÁŢIE s. f. pregatire educativa necesara omului contemporan în vederea însusirii deprinderilor de a utiliza atât cantitatea de informatie tehnico-stiintifica si culturala, cât si sistemele de comunicare si de documentare existente. (< meta- + educatie)
godie, GODÍE, godii, s.f. (Mar.) Rama2 lunga care serveste la godiere. – Din fr. godille.
gogoaşă, GOGOÁSĂ, gogosi (gogoase), s.f. 1. Produs de patiserie facut din aluat dospit si prajit în grasime, peste care se presara zahar. ♦ Fig. (mai ales la pl.) Minciuna (evidenta). 2. (De obicei urmat de determinari introduse prin prep. "de", care arata felul) Excrescenta sferica (de marimea unei alune) care se formeaza pe ramurile unor specii de stejar. 3. Învelis protector format din fire (matasoase), în interiorul caruia are loc transformarea larvelor unor insecte în nimfe. ♢ Gogoasa de matase = gogoasa (3) a viermelui de matase; cocon2. 4. Nume dat unor obiecte umflate si sferice. [Var.: (reg.) gugoása s.f.] – Et. nec. Cf. c o c o a s a.
metacromatism, METACROMATÍSM s. n. 1. schimbare de culoare a blanii unor animale, a penajului etc., datorita unor influente diverse. 2. proprietate a unor elemente histologice de a reactiona diferit la coloranti. (< fr. métachromatisme)
gogonea, GOGONEÁ, gogonele, s.f. (Mai ales la pl.) Fructul neajuns la maturitate al patlagelelor rosii, de culoare verde sau verde-rosiatica, din care se fac muraturi. – Gogon (reg. "mic obiect sferic" – et. nec.) + suf. -ea.
gogoşar, GOGOSÁR, gogosari, s.m. 1. Specie de ardei gras cu fructe mari, carnoase, de forma aproximativ sferica si de culoare rosie sau verde; p. restr. fructul acestei plante. 2. (Rar) Vânzator de gogosi. ♦ Fig. Om mincinos, sarlatan. – Gogoasa + suf. -ar.
gol, GOL1, goluri, s.n. (La unele sporturi) Introducere a mingii în poarta echipei adverse; punct marcat în favoarea echipei care a reusit aceasta introducere. – Din engl. goal.
metacentru, METACÉNTRU s. n. intersectie a verticalelor care trec prin centrele de greutate ale volumului de apa dislocat de un corp plutitor. (< fr. métacentre)
gol, GOL2, GOÁLĂ, goi, goale, adj., GOL2, goluri, s.n. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care nu are pe corp (sau pe o parte a corpului) nici un fel de îmbracaminte. V. dezbracat, nud, descult. ♢ Expr. (A fi) cu coatele goale = a) (a fi) cu haina rupta în coate; b) (a fi îmbracat) saracacios; (a fi) sarac. Adevarul gol (-golut) = adevar spus direct, fara menajamente; adevar evident, care nu poate fi negat. Minciuna goala = minciuna evidenta. ♦ Care are haine putine, care este saracacios (sau prea usor) îmbracat; p. ext. sarac. ♢ Expr. A lasa (pe cineva) gol = a jefui (pe cineva) de tot ce are. ♦ (Despre pasari sau alte animale) Golas (1). ♦ (Despre copaci, crengi) Care este lipsit de frunze. ♦ (Despre pereti) Care nu are agatat sau lipit nimic pe el. 2. (Despre suprafete, terenuri, regiuni) Care nu este acoperit cu vegetatie, cu case etc. sau care este fara fiinte, pustiu. ♦ Care nu are acoperis sau nu este acoperit. ♢ Expr. Sub cerul gol = a) fara adapost; b) afara, în aer liber. Pe pamântul gol sau pe scândura goala = fara asternut, direct pe pamânt sau pe scândurile patului. 3. (Despre alimente) Care nu este asociat, combinat cu nimic altceva; simplu. Pâine goala. 4. (Despre recipiente, spatii închise etc.) Care nu contine nimic înauntru; desert. ♢ (Substantivat) Suna a gol. ♢ Expr. Cu mâna goala = a) fara nici un dar, fara nici un ban; b) care nu are (sau neavând) nici o arma asupra sa. Pe inima goala sau pe stomacul gol = fara sa fi mâncat ceva înainte; pe nemâncate. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 5. Fig. Care este fara temei, fara fond; neîntemeiat. II. S.n. Spatiu liber, cavitate (în interiorul unui corp); vid. ♢ Gol de aer = zona din atmosfera unde o aeronava întâlneste un curent de aer descendent. Gol de productie = stagnare temporara a productiei. ♢ Loc. adv. În gol = a) în abis sau prin aer (îndreptându-se cu viteza în jos); b) cu privirea fixa, fara tinta; c) fara folos, zadarnic. ♢ Expr. A umple un gol = a completa o lipsa, a satisface o nevoie reala. A simti un gol la (sau în) stomac = a avea o senzatie neplacuta de la stomac din cauza foamei. A (se) da de gol = a (se) trada, a (se) demasca. (În superstitii) A(-i) iesi (cuiva) cu gol(ul) = a iesi înaintea cuiva cu un vas gol (prevestindu-i prin aceasta un insucces). ♦ Loc lipsit de vegetatie, de asezari. – Din sl. golŭ.
golaş, GOLÁS, -Ă, golasi, -e, adj. 1. (Despre pasari) Care este lipsit de pene (pe întregul corp sau pe o parte a lui); (despre alte animale) care este lipsit de par; gol2. ♦ (Înv.; despre oameni) Gol2 (I 1). 2. (Despre copaci, crengi) Care este lipsit de frunze; gol2. 3. (Despre suprafete, terenuri, regiuni) Care este lipsit de vegetatie; gol2. – Gol2 + suf. -as.
golaveraj, GOLAVERÁJ, golaveraje, s.n. Raportul sau diferenta dintre golurile marcate si cele primite de o echipa la unele jocuri sportive, care departajeaza între ele doua echipe aflate la egalitate de puncte. – Din fr. goal-average.
golf, GOLF1 s.n. 1. Joc sportiv, între doua sau patru persoane, în care se urmareste introducerea unei mingi mici si dure în mai multe gauri succesive (aflate pe un teren special) prin lovirea ei cu o crosa. 2. (În sintagma) Pantaloni golf = pantaloni (initial de sport) mai largi decât cei obisnuiti, legati strâns dedesubtul genunchiului, cu faldurile cazând (pâna deasupra gleznei) peste legatura. – Din engl., fr. golf.
metabolism, METABOLÍSM s. n. totalitatea proceselor nutritive de asimilatie (anabolism) si dezasimilatie (catabolism) care se produc în organismele vii. ♦ ~ bazal = cantitatea de caldura exprimata în calorii, care se produce pe un metru patrat la suprafata corpului unui individ, într-o ora. (< fr. métabolisme)
golgheter, GOLGHÉTER, golgheteri, s.m. Sportiv care marcheaza cele mai multe goluri în cursul unei competitii sportive. – Din engl. goal-getter.
goliciune, GOLICIÚNE, goliciuni, s.f. 1. Starea omului gol2; p. ext. partile goale ale trupului. ♦ Starea omului zdrentaros, sarac. 2. Starea unui loc gol2, lipsit de vegetatie, sarac, pustiu. 3. Fig. Aspectul real (si neplacut, crud) al unui lucru, al unei solutii etc. – Gol2 + suf. -iciune.
golişte, GÓLISTE, golisti, s.f. (Reg.) Loc lipsit de vegetatie. – Din gol + suf. -iste (comp. bg. golimste).
gomă, GÓMĂ2 s.f. (Cu sens colectiv) Persoane care apartin lumii elegante, societatii cu pretentii de distinctie; (fam.) eleganta excesiva, pretentioasa (în vestimentatie). – Cf. g o m a 1.
gomenol, GOMENÓL s.n. Lichid medicamentos uleios, incolor sau galbui, de natura vegetala, întrebuintat ca antiseptic (al cailor nazale). – Din fr. goménol.
gonaci, GONÁCI, gonaci, s.m. 1. (Pop.) Haitas2. 2. (Rar) Cal sprinten, care fuge repede. 3. Calaret usor înarmat în vechea armata, care de obicei îndeplinea misiuni de cercetare. – Goni + suf. -aci. Cf. bg. g o n a č.
gondolă, GONDÓLĂ, gondole, s.f. 1. Barca lunga, putin adânca, cu fundul plat, cu prora (si pupa) ridicata si încovoiata, manevrata cu o singura vâsla, folosita la Venetia. 2. Raft, suport în forma de gondola (1) pe care este asezata marfa într-un magazin cu autoservire. 3. Nacela în care se afla motorul unui dirijabil. – Din it. gondola, fr. gondole.
gonfalonier, GONFALONIÉR, gonfalonieri, s.m. 1. Purtatorul steagului sau insignelor unui stat, unui oras, unei institutii în vechile republici italiene. 2. Numele unor magistrati superiori din vechile republici italiene. – Din it. gonfaloniere.
gonidii, GONÍDII s.f. pl. Celule verzi de alge care traiesc în simbioza cu anumite ciuperci, formând împreuna licheni. – Din fr. gonidie.
goniometru, GONIOMÉTRU, goniometre, s.n. Instrument care serveste la masurarea valorii unghiurilor. [Pr.: -ni-o-] – Din fr. goniomètre.
gonitor, GONITÓR, -OÁRE, gonitori, -oare, s.m. si f., adj. (Vita cornuta) care are vârsta la care se poate împreuna (în vederea reproducerii). – Goni + suf. -tor.
mesetă, MESÉTĂ s. f. podis interior pe un fundament vechi, cutat si peneplenizat. (< sp. meseta)
gordin, GORDÍN s.m. Soi autohton de vita de vie, cu boabele strugurilor ovoide, verzi-galbui (cu puncte ruginii), folosit mai ales la producerea vinului. – Et. nec.
gorgan, GORGÁN, gorgane, s.n. Movila înaltata deasupra unui mormânt stravechi. – Cf. rus. k u r g a n.
mesembriantem, MESEMBRIANTÉM s. m. planta cu frunze carnoase si flori decorative, cultivata pe roci si pe ziduri în sudul Europei. (< fr. mésembryanthème)
gospodar, GOSPODÁR, gospodari, s.m., adj.m. 1. S.m. Om care poseda o gospodarie. 2. S.m., adj.m. (Om) care dovedeste pricepere, chibzuiala în conducerea unei gospodarii (personale, de stat etc.), a unei institutii, organizatii etc. 3. S.m. (Reg.) Sot (în raport cu sotia sa). 4. S.m. (Înv.) Domnitor. – Din bg., scr. gospodar.
gospodărie, GOSPODĂRÍE, gospodarii, s.f. 1. Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobila a) unui locuitor, îndeosebi a unui taran (si a familiei sale); casa1. ♦ Unitate formata dintr-o locuinta si din persoanele (înrudite) care o locuiesc, traind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreuna, având buget comun si valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. 2. Activitate casnica (a gospodinei); menaj. 3. (Iesit din uz) Unitate de productie agricola, de prestari de servicii etc. (de stat, cooperatista sau particulara). 4. Conducere, administrare a unui bun, a unei institutii (publice) etc.; institutie sau ansamblu de institutii care asigura aceasta conducere, administrare. Gospodarie comunala. – Gospodar + suf. -ie.
gospodăros, GOSPODĂRÓS, -OÁSĂ, gospodarosi, -oase, adj. (Despre oameni) Care dovedeste pricepere si manifesta interes, pasiune în conducerea unei gospodarii (personale, de stat etc.), a unei institutii, organizatii etc. – Gospodar + suf. -os.
gotic, GÓTIC, -Ă, gotici, -ce, adj. Al gotilor, privitor la goti. ♢ Scriere gotica sau litere gotice, alfabet gotic = scriere, litere sau alfabet cu caractere colturoase, întrebuintate, în evul mediu, în apusul Europei, astazi mai ales în Germania. Stil gotic = stil arhitectural aparut în sec. XII în Europa occidentala, caracterizat prin predominarea formelor arhitectonice înalte si zvelte, prin arcuri si bolti ogivale, prin contraforturi, prin vitralii si prin numarul mare de sculpturi în piatra. Arta gotica = forma de arta raspândita în Europa începând din sec. XII. ♦ (Construit) în stil gotic. – Din fr. gothique, lat. gothicus.
goz, GOZ, gozuri, s.n. (Reg.; cu sens colectiv) Resturi nefolositoare de materii vegetale; p. gener. gunoi, murdarie. [Var.: gózura s.f.] – Din magh. gaz.
mesaj, MESÁJ s. n. 1. informatie, comunicare; stire, veste. ♢ comunicare telefonica la biroul postal, care este transmisa destinatarului pe cale postala. 2. comunicare oficiala adresata de seful statului catre armata, catre popor etc. ♢ forma de comunicare larg uzitata la nivelul sefilor de state si de guverne, prin care se exprima puncte de vedere sau propuneri privind solutionarea unor probleme importante si de actualitate ale relatiilor internationale. 3. încarcatura de idei si de sentimente, de semnificatii si de atitudini a unei opere de arta. 4. ~ genetic = cantitatea de informatii din moleculele acidului ribonucleic ale unui organism. 5. (cib.) lot de informatii formând un tot inteligibil sau exploatabil si transmis deodata. (< fr. message)
grabnic, GRÁBNIC, -Ă, grabnici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Care se grabeste, care arata graba; care se întâmpla repede, pe neasteptate; care nu poate astepta, nu poate întârzia, care trebuie facut fara întârziere. Mers grabnic. Moarte grabnica. Treaba grabnica. – Graba + suf. -nic.
grad, GRAD, grade, s.n. 1. Nume dat mai multor unitati de masura pentru diverse marimi (variabile), în cadrul unor sisteme sau scari de reper. Grad centezimal. Grad de latitudine. ♢ Grad de libertate = indice care arata posibilitatile de miscare ale (elementelor) unui sistem mecanic. 2. (Mat.) Exponentul sau suma exponentilor marimii literale a unui monom; cel mai mare dintre exponentii monoamelor care alcatuiesc un polinom. ♢ Ecuatie de gradul întâi (sau al doilea etc.) = ecuatie a carei necunoscuta e la puterea întâi (sau a doua etc.). 3. Fiecare dintre diviziunile în care se împarte un sistem sau o scara de reper, de masura. 4. Valoare a unei marimi, considerata în raport cu o valoare de referinta. ♢ Grad alcoolic = fiecare dintre procentele de alcool pur din volumul unui lichid alcoolic. 5. Etalon sau criteriu de apreciere a felului cum se realizeaza un proces tehnic, o însusire a unui material etc. 6. (În sintagma) Grad de comparatie V. comparatie. 7. (Urmat de determinari) Treapta, nivel, stadiu (într-un proces, într-o situatie etc. data). ♢ Grad de rudenie = raportul de apropiere între rude. ♢ Loc. adv. În ultimul grad = în stadiul cel mai avansat, cel mai grav. 8. Fiecare dintre treptele sistemului de organizare a unor institutii; fiecare dintre treptele ierarhiei unor functii; p. ext. loc pe care îl ocupa cineva în ierarhia unor functii; persoana care ocupa o anumita functie în aceasta ierarhie. – Din fr. grade, lat. gradus, germ. Grad.
mesa, MÉSA s. f. platou înalt, înconjurat de abrupturi. ♢ podis bazaltic provenit din lava acumulata initial în vai largi, sau în depresiuni. (< sp. mesa)
gradaţie, GRADÁŢIE, gradatii, s.f. 1. Crestere sau descrestere treptata, progresiva, înaintare succesiva (a unui proces, a unui fenomen, a unei actiuni etc.). 2. Fiecare dintre diviziunile care se gasesc pe suportul unui instrument de masura cu scari gradate. 3. Figura de stil constând în trecerea treptata, ascendenta sau descendenta, de la o idee la alta. ♦ (Pict.) Trecere treptata de la o nuanta la alta. 4. Fiecare dintre treptele de încadrare pe care se afla un salariat în cadrul gradului sau, acordata pe baza vechimii în serviciu si a aportului în munca; p. ext. spor de salariu care corespunde fiecareia dintre aceste trepte. – Din fr. gradation, lat. gradatio.
gradină, GRÁDINĂ, gradine, s.f. Dalta speciala din otel care serveste la cioplirea unor roci în vederea obtinerii de elemente de constructie decorative. – Din it. gradina.
grafic, GRÁFIC, -Ă, grafici, -ce, adj., GRÁFIC, grafice, s.n., GRÁFICĂ s.f. I. Adj. 1. Referitor la metoda de a reprezenta prin desen (linii, puncte, figuri etc.) o marime, variatia unei marimi sau raportul dintre doua sau mai multe marimi variabile; care apartine acestei metode. 2. Care tine de sau privitor la felul în care se realizeaza o tiparitura. II. 1. S.n. Reprezentare prin desen a unei marimi, a variatiei unei marimi sau a raportului dintre doua sau mai multe marimi variabile; reprezentare prin linii, figuri geometrice, harti etc. a unor date din diverse domenii de activitate. 2. S.f. Ramura a artei plastice la baza careia se afla desenul de sine statator si care foloseste diverse procedee tehnice si diferite materiale. – Din fr. graphique.
grai, GRAI, graiuri, s.n. 1. Glas, voce. ♢ Loc. adv. Într-un grai = într-un glas, toti deodata. ♢ Expr. A prinde (sau a da) grai = a începe sau a se hotarî sa vorbeasca. A-i pieri (sau a-si pierde) graiul = a nu mai putea sa vorbeasca (de emotie, de frica etc.), a amuti; a nu mai avea ce sa spuna. 2. Facultatea de a vorbi. ♢ Loc. adv. Prin viu grai = oral. 3. Limba. ♦ Fel de a vorbi. 4. Unitate lingvistica subordonata dialectului, caracteristica pentru o regiune mai putin întinsa; p. ext. dialect. 5. (Rar) Vorba, cuvânt. – Din grai (derivat regresiv).
gramatică, GRAMÁTICĂ, gramatici, s.f. Ansamblu de reguli cu privire la modificarea formelor cuvintelor si la îmbinarea lor în propozitii; ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul structurii gramaticale a unei limbi sau, p. ext., cu studiul tuturor elementelor constitutive ale unei limbi. ♦ Manual care studiaza aceste elemente. – Din lat. grammatica.
merlina, MERLINÁ vb. tr. (mar.) a coase grandeea de marginea velei cu merlin (1). (< fr. merliner)
grandilocvent, GRANDILOCVÉNT, -Ă, grandilocventi, -te, adj. (Livr.: despre stil, exprimare, expresii etc.) Plin de emfaza; pompos, umflat, bombastic. – Din fr. grandiloquent.
grandilocvenţă, GRANDILOCVÉNŢĂ s.f. (Livr.) Întrebuintare afectata de cuvinte sau de fraze bombastice, umflate. – Din fr. grandiloquence.
merita, MERITÁ vb. tr. a fi vrednic de ceva; a i se cuveni. ♢ a justifica stima, pretuirea, interesul. ♢ (despre marfuri) a justifica pretul, a valora. (< fr. mériter, lat. meritare)
grangur, GRÁNGUR, granguri, s.m. 1. Pasare cântatoare migratoare, cu penele galbene-aurii pe corp si negre pe aripi si pe coada (la barbatus) ori de culoare verzuie pe corp, cu pântecele alb si aripile sure (la femela) (Oriolus oriolus). 2. (Peior.) Persoana care ocupa o pozitie sociala sau politica înalta (în rândurile clasei dominante); stab. [Var.: (pop.) gángur, grángor, grángure s.m.] – Lat. galgulus (=galbulus).
meristem, MERISTÉM s. n. tesut vegetal tânar care, prin diviziuni repetate, da nastere tesuturilor definitive (adulte) ale plantei. (< fr. méristeme)
granula, GRANULÁ, granulez, vb. I. Tranz. A transforma în granule un material compact sau pulverulent. – Din fr. granuler.
granulozitate, GRANULOZITÁTE, granulozitati, s.f. Structura unui material granular din punctul de vedere al repartitiei procentuale a granulelor componente dupa marimea lor. – Din fr. granulosité.
grapă, GRÁPĂ1, grape, s.f. Unealta agricola formata dintr-un gratar cu dinti, cu discuri, cu roti dintate etc. sau dintr-o legatura de maracini, care serveste la maruntirea, afânarea si netezirea pamântului arat, la acoperirea semintelor etc.; boroana. ♢ Expr. A se tine grapa de cineva = a însoti pretutindeni pe cineva. – Cf. alb. g r e p,  g ë r e p ë "undita, cârlig de undita".
meridian, MERIDIÁN, -Ă I. adj. referitor la un meridian. o cerc ~ = instrument cu ajutorul caruia se determina trecerea unui astru la meridian (II, 1) si care serveste la masurarea înaltimii astrului; distanta ~a = diferenta de longitudine dintre doua puncte situate pe meridiane diferite; linie ~a = meridiana locului. II. s. n. 1. fiecare dintre cercurile imaginare care trec prin polii globului terestru. o plan ~ = plan determinat de verticala locului si paralela axei de rotatie a Pamântului. 2. intersectia unei suprafete de revolutie cu un plan care trece prin axa suprafetei. o ~ ceresc = cercul mare din intersectia sferei ceresti cu planul care trece prin axa universului. 3. (în acupunctura) linie imaginara a suprafetei pielii care uneste diferite puncte corespunzând unui anumit organ. II. s. f. 1. intersectie a unei suprafete de revolutie cu un plan care trece prin axa suprafetei. o (astr.) a locului = intersectia planului meridian cu planul orizontal într-un loc dat; linie meridiana. 2. (arheol.) cadran solar care indica ora amiezii. 3. canapea cu spatar si brate inegale, care tine loc de sezlong. (< lat. meridianus, it. meridiano, fr. méridien)
gras, GRAS, -Ă, grasi, -se, adj., GRÁSĂ, grase, s.f. I. Adj. 1. Care are sub piele un strat gros de grasime; care are forme pline, rotunde; dolofan, durduliu, rotofei. Om gras. ♢ Ţesut gras = tesut adipos. ♦ Fig. (Fam.; despre câstiguri banesti, sume de bani) Mare, însemnat. 2. Care contine multa grasime; cu multa grasime; gatit cu multa grasime. Carne grasa. 3. (În sintagma) Acid gras = acid care se combina cu glicerina, formând grasimi. 4. (Despre fructe) Plin, carnos; (despre iarba) cu firul gros si plin de seva. 5. (Despre pamânt) Fertil, roditor. II. S.f. (În sintagma) Grasa de Cotnari = specie de vita de vie cu strugurii având boabele dese, neomogene, galbene-verzui cu pete ruginii, din care se produce un vin alb superior. III. 1. Adj., s.f. (Caracter sau litera tipografica) care are conturul mai gros decât al literelor aldine. 2. (Despre texte) Care este cules cu caractere grase (III. 1.). – Lat. grassus (= crassus).
graseia, GRASEIÁ, graseiez, vb. I. Intranz. A pronunta sunetul "r" în mod uvular sau velar (ca francezii). [Pr.: -se-ia] – Din fr. grasseyer.
graseiat, GRASEIÁT, -Ă, graseiati, -te, adj. Cu sunetul "r" pronuntat în mod uvular sau velar (ca francezii). [Pr.: -se-iat] – V. graseia.
gratie, GRÁTIE, gratii, s.f. Fiecare dintre vergelele care se asaza (paralel) în tocul (sau în fata) usilor, ferestrelor, vitrinelor etc., alcatuind împreuna un ansamblu fix sau semimobil, care serveste ca masura de siguranta sau ca motiv arhitectonic. – Lat. •gratis (= cratis).
gratuit, GRATUÍT, -Ă, gratuiti, -te, adj. Care nu costa nimic, care este dat sau primit fara nici o plata. ♦ Fig. Care se dovedeste inutil, nejustificat. – Din fr. gratuit, lat. gratuitus.
gratuitate, GRATUITÁTE, gratuitati, s.f. (La sg.) Însusirea de a fi gratuit, de a nu costa nimic. ♦ (Concr.) Obiect (mai ales carti) oferit în mod gratuit unei persoane de catre institutia sau întreprinderea în care se elaboreaza sau se confectioneaza astfel de obiecte. ♦ Fig. (La sg.) Inutilitate, zadarnicie sau netemeinicie a unei actiuni, a unei fapte etc.; (la pl.) fapte, vorbe, atitudini care se dovedesc inutile sau nejustificate. [Pr.: -tu-i-] – Din fr. gratuité, lat. gratuitas, -atis.
graur, GRÁUR, grauri, s.m. Pasare migratoare cu ciocul ascutit de culoare galbuie si cu pene negre-verzui cu pete albe (Sturnus vulgaris). ♦ (Adjectival m.; despre cai) Care are culoarea cenusie (împestritata cu pete albe). [Var.: (pop.) gráure s.m.] – Lat. graulus.
merchandiser, MERCHANDISER MÉRCENDAIZĂR/ s. m. agent comercial care promoveaza produsele noi ale unei firme si distribuie material publicitar. (< engl. merchandiser)
grav, GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de important prin consecintele neplacute pe care le poate avea, care poate avea urmari rele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, rani) Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. 2. (Despre oameni, despre figura, privirea sau manifestarile lor) Foarte serios, sever; solemn. 3. (Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se afla la registrul cel mai de jos; jos, profund, adânc, gros. 4. (În sintagma) Accent grav = accent (orientat oblic de la stânga la dreapta) purtat în unele limbi de o vocala deschisa. – Din fr. grave, lat. gravis.
grava, GRAVÁ, gravez, vb. I. Tranz. A sapa o imagine, ornamente, litere etc. într-un material, cu ajutorul unor instrumente sau al unor mijloace tehnice speciale, pentru a obtine un cliseu de imprimare sau în scop decorativ. – Din fr. graver.
grave, GRAVE adv. (Muz.; indica modul de executie) Rar, largo. ♦ (Substantivat, n.) Compozitie sau parte dintr-o compozitie muzicala creata în acest tempo. [Pr.: grá-] – Cuv. it.
gravelă, GRAVÉLĂ, gravele, s.f. (Med.) Litiaza urinara. – Din fr. gravelle.
gravelit, GRAVELÍT s.n. (Constr.) Granulit (2). – Dupa engl. gravel.
gravita, GRAVITÁ, gravitez, vb. I. Intranz. A fi sau a se misca în câmpul de gravitatie al altui corp. ♦ Fig. A evolua, a avea loc, a trai în jurul sau în vecinatatea (si sub influenta) cuiva sau a ceva. – Din fr. graviter.
gravitate, GRAVITÁTE s.f. 1. Aspect extrem de important prin consecintele neplacute, primejdioase pe care le poate avea. 2. Seriozitate, severitate, sobrietate extrema (în manifestari, atitudini etc.). 3. (Rar) Greutate, asprime. 4. Gravitatie. – Din fr. gravité, lat. gravitas, -atis.
mercedari, MERCEDÁRI s. m. pl. ordin de calugari cersetori, fondat de dominicani în 1240, devenit apoi ordin militar, cu misiunea de a elibera pe sclavii crestini capturati de sarazini, prin strângerea fondurilor necesare pentru rascumpararea lor. (cf. it. mercede, mila)
gravor, GRAVÓR, gravori, s.m. Specialist în gravura, persoana care se ocupa cu gravura. – Din fr. graveur.
mercantiliza, MERCANTILIZÁ vb. tr., refl. a deveni, a face sa devina mercantil (2). (< mercantil + -iza)
grădină, GRĂDÍNĂ, gradini, s.f. 1. Suprafata de teren arabil, de obicei îngradita, pe care se cultiva legume, flori sau pomi fructiferi, în vederea obtinerii unor produse; gradinarie. ♢ Expr. O gradina de om = om placut, simpatic. 2. Suprafata de teren plantata (si amenajata cu alei, banci etc.) care serveste ca loc de agrement sau care are rol decorativ. ♢ Gradina botanica = institutie stiintifica dotata cu o suprafata de teren pe care sunt cultivate (în scopul prezentarii si studierii) colectii de plante vii. Gradina zoologica = institutie stiintifica dotata cu o suprafata de teren pe care sunt crescute (spre a fi expuse publicului sau studiate) animale vii din diverse regiuni ale pamântului. ♦ Gradina de vara = restaurant amenajat în timpul verii în aer liber. 3. (În sintagmele) Gradina de copii = gradinita (de copii). Gradina sezoniera = gradina de copii care functioneaza în mediul rural în timpul muncilor agricole. – Din bg., scr. gradina.
grăitor, GRĂITÓR, -OÁRE, graitori, -oare, adj. Care graieste; (în special) convingator, elocvent, concludent. Dovada graitoare. [Pr.: gra-i-] – Grai + suf. -tor.
grămadă, GRĂMÁDĂ, gramezi, s.f. 1. Cantitate mare de obiecte, de materiale strânse ori aflate la un loc (unele peste altele); îngramadire. ♦ (Adverbial) În mare cantitate (la un loc), formând o gramada (1). ♢ Expr. A cadea (sau a se prabusi) gramada = a cadea jos (în nesimtire). A da (sau a face, a pune etc.) (pe cineva) gramada (jos) = a doborî; p. ext. a omorî (pe cineva). 2. Cantitate, numar mare de fiinte (strânse, aflate la un loc); multime. ♦ Spec. Îngramadire (organizata) de jucatori la rugbi; meleu. – Din sl. gramada.
grăniceresc, GRĂNICERÉSC, -EÁSCĂ, graniceresti, adj. Care apartine granicerilor, privitor la graniceri. ♢ Ţinut graniceresc = regiune de granita a Imperiului Habsburgic, ai carei locuitori se bucurau de anumite privilegii în schimbul supravegherii si apararii hotarelor. – Granicer + suf. -esc.
menuet, MENUÉT s. n. vechi dans francez de origine populara, linistit si plin de gratie, devenit dans de curte; melodia corespunzatoare. ♢ a treia parte a simfoniei clasice. (< fr. menuet)
grătar, GRĂTÁR, gratare, s.n. 1. Ansamblu de bare metalice paralele ori încrucisate sau placa de tabla gaurita, alcatuind un dispozitiv folosit pentru înlesnirea patrunderii aerului si înlaturarea cenusii în (sau din) instalatiile de ardere, pentru separarea de impuritati a unor materii prime, pentru împiedicarea patrunderii corpurilor straine în instalatiile hidrotehnice, pentru separarea bucatilor mari de minereuri dupa marime etc. 2. Obiect alcatuit din vergele metalice paralele, prinse într-un cadru (dreptunghiular), sau din aluminiu ondulat, pe care se frige carne, peste, ciuperci etc.; p. ext. friptura astfel preparata. ♢ Loc. adj. La gratar = (despre carne, peste, ciuperci etc.) fript pe gratar (2). 3. Obiect alcatuit din bare de lemn sau de fier paralele, servind drept stergatoare pentru talpa încaltamintei. 4. Partea de deasupra ieslei, în forma de scara înclinata fixata de-a lungul peretelui, în care se pune fânul. 5. (Tehn.) Grila (1). – Probabil lat. •gratarium (< •gratis = cratis).
great, GREÁT, -Ă, greati, -te, adj. (Despre nave) Care a fost echipat cu greementul necesar. [Pr.: gre-at] – V. grea.
greaţă, GREÁŢĂ, greturi, s.f. 1. Senzatie neplacuta, adesea însotita de varsaturi, reprezentând reactia unor receptori nervosi din cavitatea abdominala la diversi agenti. 2. Fig. Sentiment de scârba, de dezgust, de sila fata de cineva sau de ceva. – Greu + suf. -eata.
grebla, GREBLÁ, greblez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge ceva cu grebla; a lucra, a nivela ceva cu grebla. – Din grebla.
greblă, GRÉBLĂ, greble, s.f. 1. Unealta sau masina agricola cu ajutorul careia se strâng paiele, fânul etc. sau cu care se maruntesc bulgarii de pamânt, se niveleaza solul etc. 2. Constructie orientata transversal pe un curs de apa, servind la oprirea bustenilor. – Din bg. greblo.
grecoroman, GRECO-ROMÁN, -Ă, greco-romani, -e, adj. Care tine de epoca vechii Grecii si a Imperiului Roman, privitor la vechea Grecie si la Imperiul Roman. – Din fr. gréco-romain.
greder, GRÉDER, gredere, s.n. Masina folosita pentru diverse operatii de construire si de întretinere a drumurilor, îndeosebi pentru nivelari. – Din engl. grader.
greement, GREEMÉNT, greemente, s.n. Ansamblu format din catargele, velele si parâmele unei nave sau ale unei ambarcatii cu pânze. – Din fr. gréement.
ment, -MÉNT suf. "actiune (prin verb, substantiv sau adjectiv)". (< fr. -ment, cf. lat. mente, fel)
gref, GREF, grefuri (grefi), s.n. (m.) Veche masura de lungime egala cu a saisprezecea parte dintr-un cot. – Din bg. greh.
menşevism, MENSEVÍSM s. n. curent liberal aparut la începutul sec. XX în cadrul social-democratiei ruse, care se opunea prevederilor programatice marxist-leniniste. (< rus. mensevizm)
mensuralism, MENSURALÍSM s. n. sistem de notatie muzicala inventat de islamici, care permitea sa fie definite exact raporturile de valoare (de durata a sunetelor) dintre o nota si alta. (< germ. Mensural/musik/ + -ism)
gren, GREN, grenuri, s.n. (Met.) Intensificare brusca si temporara a vântului, însotita uneori de ploaie. – Din fr. grain [de vent].
grenadier, GRENADIÉR, grenadieri, s.m. 1. Soldat infanterist care actiona cu grenada (1). 2. (În vechea armata a unor tari) Soldat infanterist dintr-o unitate de elita. [Pr.: -di-er. – Var.: (2) grenadír s.m.] – Din fr. grenadier. Cf. germ. G r e n a d i e r.
gresie, GRÉSIE, gresii, s.f. 1. Roca sedimentara foarte dura, formata prin cimentarea nisipurilor cu diverse materiale. 2. Cute facuta din gresie (1). 3. Olarie dura si opaca, având la baza o argila plastica. [Var.: grézie s.f.] – Cf. alb. g ë r e s ë.
gresor, GRESÓR, (1) gresoare, s.n., (2) gresori, s.m. 1. S.n. Dispozitiv al unei masini care serveste la gresaj; ungator. 2. S.m. Muncitor care efectueaza operatii de gresare. – Din fr. graisseur.
greş, GRES, gresuri, s.n. (Înv. si reg.; azi mai ales în loc. si expr.) Greseala. ♢ Loc. adv. Fara gres = în mod perfect, fara a comite vreo eroare. ♢ Expr. A da gres = a) a nu nimeri tinta, obiectivul ochit; b) a nu izbuti într-o actiune, într-o întreprindere. (Înv.) A-i da (cuiva) gres = a-i imputa (cuiva) ceva, a gasi vinovat (pe cineva). (Reg.) A nu avea gres = a nu constitui o greseala, a nu aduce vatamare, a fi nimerit. – Din gresi (derivat regresiv).
greu, GREU, GREA, grei, grele, adj., GREU, adv., s.n. I. Adj. 1. Care apasa cu greutate asupra suprafetei pe care sta; care are greutate (mare); care cântareste mult. Corp greu. ♢ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unitatilor sale tunuri si obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de productie. (Sport) Categorie grea = categorie în care intra boxerii, luptatorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ♢ Expr. Pas greu = moment dificil, initiativa plina de greutati. Bani grei = suma mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovarat, îngreuiat, încarcat. Sac greu. ♢ Familie (sau casa) grea = familie numeroasa si greu de întretinut. ♦ (Pop.; la f.) Gravida. ♦ (Despre nori) De culoare neagra, aducator de ploaie si de furtuna. II. Adj. 1. (Despre parti ale corpului) Care pare ca apasa (din cauza oboselii, bolii, starii sufletesti etc.). Are capul greu. ♢ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimtiri rele. A avea mâna grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacientilor. 2. (Despre alimente) Care produce usor indigestie; care se asimileaza cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzatie de neplacere, de insuficienta respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rau; încarcat; p. ext. apasator, coplesitor. ♢ Atmosfera grea = atmosfera apasatoare care preceda declansarea unei furtuni, unei ploi torentiale; fig. atmosfera încarcata de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceata etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Munca grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi strabatut cu greutate. ♦ Care se întelege, se învata cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferinte, necazuri, împrejurari etc.) Care se suporta cu mari suferinte, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferinte si se vindeca cu mare greutate sau nu se mai vindeca; grav. ♢ Zile grele sau viata grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitura grea = lovitura morala dureroasa. ♢ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal si greu la vale, se spune când cineva este silit sa faca fata unei situatii dificile cu posibilitati (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ♢ Vorba grea = insulta, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toata greutatea. S-a lasat greu. ♢ Expr. A-i cadea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutatii, cantitatii). Cântareste greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu truda; anevoie. Munceste greu. ♢ Expr. A-i fi greu (sa)... = a simti dificultatea initierii unei actiuni. A-i veni (cuiva) greu (sa...) = a-i fi neplacut (sa...), a-i displacea; a se jena (sa...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi sila, a fi satul (de cineva sau de ceva); b) a se rusina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trai în lipsuri materiale, a avea o situatie materiala precara. ♦ Încet (si neplacut). Orele trec greu. 3. Rau, grav, tare. E greu bolnava. ♢ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plati greu = a) a plati scump, cu mari sacrificii; b) a nu plati la timp. V. S.n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificila; impas. ♢ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultati; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treaba anevoioasa. A greu = cu neplacere. ♢ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutati. 2. Povara, sarcina; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificila a unei munci, a unei situatii etc. 3. Partea mai numeroasa dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).
greutate, GREUTÁTE, greutati, s.f. I. 1. Apasare pe care o exercita un corp asupra unei suprafete (orizontale) pe care se sprijina; însusirea unui corp de a fi greu; forta care se exercita asupra unui corp sau cu care un corp este atras de pamânt; greime. ♢ Greutate specifica = greutate a unitatii de volum dintr-un anumit corp; marime care indica, în procente, raportul în care se afla o parte a unei colectivitati fata de întreaga colectivitate; fig. valoare proprie a unui lucru. Centru de greutate V. centru. Greutate atomica = numar care arata de câte ori atomul unui element este mai greu decât a 12-a parte din masa atomului de carbon. Greutate moleculara = numar egal cu suma greutatilor atomice ale elementelor unei molecule. 2. Corp, obiect etc. având o masa (relativ) mare (si carat de cineva sau de ceva). ♦ Fig. Senzatie de apasare (fiziologica sau morala), de oboseala, de neliniste. ♢ Expr. A i se lua (sau a-i cadea) (cuiva) o greutate de pe inima = a scapa de o mare grija. 3. Bucata de metal de forma caracteristica si cu masa etalonata, care serveste la stabilirea masei ori greutatii altor corpuri (prin cântarire). ♦ Bucata de metal sau de alt material, care îndeplineste anumite functii într-un mecanism. 4. Haltera. ♦ Obiect metalic de forma sferica, folosit la probele atletice de aruncari; p. ext. proba sportiva în care se arunca acest obiect. II. 1. Dificultate, piedica în realizarea unui lucru. ♢ Loc. adv. Cu (mare) greutate = (foarte) greu. 2. (Fam.) Influenta, trecere, putere. ♦ Putere de convingere; valoare documentara. 3. Gravitate; asprime. Greutatea unei pedepse. [Pr.: gre-u-] – Greu + suf. -atate.
greva, GREVÁ, grevez, vb. I. Tranz. si intranz. A împovara (o proprietate) cu ipoteci, (un buget) cu cheltuieli; a supune ceva unor conditii grele. – Din fr. grever.
grevă, GRÉVĂ, greve, s.f. Încetare organizata a activitatii într-una sau mai multe întreprinderi, institutii etc., cu scopul de a determina pe patroni sau guvernul, autoritatile sa satisfaca unele revendicari (economice, politice etc.). ♢ Greva foamei = refuzul de a mânca, folosit de cineva în semn de protest. – Din fr. grève.
grevist, GREVÍST, -Ă, grevisti, -ste, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care participa la o greva. 2. Adj. Care apartine grevei, privitor la greva, care face greva. – Din fr. gréviste.
griddipmetru, GRIDDIPMÉTRU, griddipmetre, s.n. (Elt.) Aparat compus dintr-un undametru cu absorbtie si cu oscilator calibrat în frecventa. – Din engl. grid-dip meter.
grifă, GRÍFĂ, grife, s.f. 1. Instrument cu ajutorul caruia se marcheaza scoarta arborilor din padure pentru diverse lucrari silvice. 2. Dispozitiv care permite deplasarea peliculei într-un aparat de filmat, prinzând intermitent perforatiile filmului. – Din fr. griffe.
menisc, MENÍSC1 s. n. 1. curbura a suprafetei unui lichid într-un tub (capilar). ♢ lentila convexa pe o parte si concava pe cealalta. 2. (anat.) cartilaj în forma de disc, între articulatii. (< fr. ménisque)
grijă, GRÍJĂ, griji, s.f. 1. Teama sau neliniste simtite de cineva la gândul unei eventuale primejdii sau întâmplari neplacute pe care le-ar putea îndura; îngrijorare. ♢ Expr. A intra la griji = a începe sa fie îngrijorat. ♦ Cauza îngrijorarii cuiva. 2. Interes deosebit, preocupare pentru cineva sau ceva, atentie acordata unei fiinte, unei probleme etc. ♢ Loc. vb. A (nu) avea grija (de cineva sau de ceva) = a (nu) se îngriji (de cineva sau de ceva); a (nu) supraveghea, a (nu) pazi (pe cineva sau ceva). ♢ Expr. A avea grija (sa...) = a baga de seama, a fi atent (sa...). A da (sau a lasa) în grija (cuiva) = a da (sau a lasa) în directa supraveghere (a cuiva); a încredinta. – Din bg. griža.
meningomielită, MENINGOMIELÍTĂ s. f. inflamatie a maduvei spinarii si a meningelor ei. (< fr. méningomyélite)
grilaj, GRILÁJ, grilaje (grilajuri), s.n. Gardulet facut din vergele de fier, din stinghii (încrucisate) de lemn, din plasa de sârma etc., care se monteaza la o fereastra, la o usa, la unele garduri etc. – Din fr. grillage.
grilă, GRÍLĂ, grile, s.f. 1. Electrod în forma de sita, de spirala, de gard din sârma, intercalat între anodul si catodul unui tub electronic sau între alti doi electrozi, prin deschiderile caruia poate trece un flux de electroni sau de ioni; gratar (5), sita. 2. Gardulet fix sau mobil alcatuit dintr-o retea de vergele paralele, care închide sau apara golul unei usi, al unei ferestre, al unei vitrine etc. 3. (Mil.) Obstacol facut din bare de otel, asezat în fata sau în spatele santului unei fortificatii sau la deschiderile unei cazemate. 4. Prajitura în forma de grila (2), preparata din aluat si unsa cu sirop de zahar sau miere. – Din fr. grille.
grindel, GRINDÉL, grindei, s.m. Peste mic, asemanator cu tiparul, de culoare verde-galbuie, cu pete mari, negre; molan (Nemachilus barbatulus). – Din sas. grendel (= germ. Grundel).
grindină, GRÍNDINĂ, grindine (grindini), s.f. Precipitatie atmosferica alcatuita din particule de gheata având forma unor pietricele; piatra. ♦ Fig. Ceea ce vine, cade, navaleste în mare cantitate. O grindina de lacuste. ♦ Fig. (Adverbial) În mare cantitate (si unul dupa altul). Sagetile cadeau grindina. – Lat. grando, -inis.
meninge, MENÍNGE s. n. fiecare dintre cele trei membrane care învelesc creierul si maduva spinarii (dura mater, pia mater si arahnoida). (< fr. méninge)
gripă, GRÍPĂ, gripe, s.f. Boala infectioasa si contagioasa, de natura virotica, localizata la nivelul aparatului respirator, care se manifesta prin stare generala proasta, febra, inflamatia cailor respiratorii superioare, dureri musculare si de cap etc. ♦ P. gener. Nume dat unor afectiuni sezoniere care se manifesta prin febra si catar nazal sau bronhial. – Din fr. grippe, germ. Grippe.
gripcă, GRÍPCĂ, gripci, s.f. Unealta care serveste la curatarea doagelor (vechi), a grinzilor etc. – Din bg. ogribka.
griv, GRIV, -Ă, grivi, -e, adj. (Pop.; despre câini, pasari etc.) Patat cu alb si negru; pestrit, grivei. ♦ (Substantivat) Câine sau catea cu blana de culoare pestrita. ♢ Expr. (E) departe griva de iepure, se spune cuiva care se afla departe de adevar. – Din bg. griv.
menhir, MENHÍR s. n. monument (funerar) megalitic, din blocuri de piatra neprelucrata dispuse vertical, în aliniamente, sau izolate. (< fr. menhir)
grivei, GRIVÉI, grivei, adj. (Reg.; adesea substantivat) Griv. – Griv + suf. -ei.
menestrel, MENESTRÉL s. m. poet-muzicant ambulant din evul mediu, care cânta si recita versuri acompaniindu-se cu un instrument; (p. ext.) cântaret popular. (< fr. ménestrel)
groaznic, GROÁZNIC, -Ă, groaznici, -ce, adj. 1. Care insufla groaza (prin aspect, manifestari, consecinte); grozav, înfricosator, înspaimântator, îngrozitor, abominabil. 2. Care este extrem de puternic, de violent, de intens. Durere groaznica. ♦ (Adverbial) Tare, mult; foarte, extrem de... – Din bg. grozen.
groggy, GROGGY adj. invar. (Despre boxeri) Care a pierdut controlul luptei pentru câteva momente în urma loviturilor primite; p. gener. (despre sportivi sau echipe sportive) care este net dominat de adversar. [Pr.: gróghi] – Cuv. engl.
gros, GROS1, GROÁSĂ, grosi, groase, adj., GROS adv., s.n., GROS, grosi, s.m. I. Adj. 1. (Despre corpuri cilindrice) Care are diametrul sau circumferinta mai mari decât dimensiunile obisnuite. Trunchi gros. ♢ Intestinul gros = parte a tubului digestiv cu sectiunea mai mare cuprinsa între ileon si anus. ♦ (Despre fiinte sau despre parti ale corpului lor) Dezvoltat mult în latime. ♦ (Pop.; la f.) Gravida, însarcinata. 2. Care are volum mare, care depaseste prin volum dimensiunile obisnuite; voluminos. Carte groasa. ♢ Expr. Gros la punga = bogat. ♦ (Despre litere) Care este mai lat decât literele obisnuite. 3. Mare, în sens vertical, de la suprafata în adâncime sau de la suprafata pâna la baza. Strat gros. ♢ Expr. Gros la (sau de) obraz = a) obraznic; b) nesimtit. Gros la piele sau cu pielea groasa = nesimtit. Gros la (sau în) ceafa sau cu ceafa groasa = badaran. ♦ Care este tesut2 din fire groase ( I 1). Haina groasa. 4. (Despre fluide) Care curge sau se împrastie greu; dens. ♦ Fig. (Despre întuneric, umbra, ceata etc.) Adânc, compact. II. Adj. Fig. 1. (Despre voce, glas, sunete, adesea adverbial) Adânc, grav. 2. (Înv.) Grosolan, badaran; incult; care tradeaza pe omul badaran sau incult. III. Adv. 1. (Pop. si fam.) Mult, din plin, din belsug. Câstiga gros. 2. (Înv.) În linii mari, superficial, în mod grosolan. IV. S.n. 1. Partea cea mai numeroasa dintr-o colectivitate, dintr-un ansamblu de obiecte, de fenomene (de acelasi fel); greu. ♢ Loc. adv. Din gros = în cantitate mare, din belsug. 2. (Pop. si fam.) Închisoare. V. S.m. (Reg.) Bustean, trunchi; bârna (groasa). – Lat. grossus.
memoriu, MEMÓRIU s. n. 1. expunere documentata ampla asupra unei probleme, a unui fapt. ♢ expunere scrisa a activitatii stiintifice, didactice etc. desfasurate de cineva. 2. (pl.) culegere de lucrari, conferinte etc. facute în cadrul unei societati literare, stiintifice etc. 3. (pl.) scriere cuprinzând însemnari asupra evenimentelor petrecute în timpul vietii autorului, la care a luat si el parte. 4. cerere în care motivele si faptele sunt expuse pe larg. (< lat. memorium, fr. mémoire)
grosime, GROSÍME, grosimi, s.f. Circumferinta; diametrul sectiunii transversale a unui corp cilindric; dimensiunea unui corp în sens orizontal, pe sectiune transversala; dimensiunea unui corp în sens vertical; distanta dintre fetele unui corp, unui strat. – Gros + suf. -ime.
grosisment, GROSISMÉNT, grosismente, s.n. Raportul dintre unghiul sub care se vede un obiect cu ajutorul unui instrument optic si unghiul sub care se vede acelasi obiect cu ochiul liber. – Din fr. grossissement.
memorial, MEMORIÁL, -Ă I. adj. care serveste pentru a aminti un eveniment important, o personalitate etc. II. s.. 1. scriere literara înrudita cu însemnarile de calatorie si cu memoriile, în care se consemneaza anumite realitati. 2. monument comemorativ. (< fr. mémorial, (II, 2) engl. memorial, lat. memoriales, germ. Memorial)
groş, GROS, grosi, s.m. Moneda straina de argint, care a circulat odinioara si în Moldova; moneda de argint emisa de unii domni ai Moldovei. – Din germ. Groschen, pol. grosz.
grozav, GROZÁV, -Ă, grozavi, -e, adj. 1. Care produce groaza (prin aspect, manifestari, consecinte); groaznic, îngrozitor. 2. Care este extrem de puternic, de violent, de intens, de mare. Vânt grozav. ♦ (Adverbial) Tare, mult; foarte, extrem de... 3. Care iese cu totul din comun prin calitatile sale; remarcabil; exceptional. ♢ Expr. A se crede grozav = a avea o parere exagerat de buna despre sine. ♦ Curajos. ♢ Expr. (Substantivat) A face pe grozavul = a se lauda, a se mândri (în mod nejustificat) cu calitatile sale, a se grozavi. – Din bg. grozav.
grozăvenie, GROZĂVÉNIE, grozavenii, s.f. (Pop. si fam.) 1. Faptul de a fi groaznic; aspect groaznic, situatie groaznica. 2. (Concr.) Lucru sau fiinta înfricosatoare. 3. Faptul de a iesi cu totul din comun prin calitatile sale; însusirea unui lucru cu deosebite calitati; grozavie. 4. (Concr.) Lucru sau fiinta care întruneste calitati deosebite, iesite din comun; grozavie. 5. Fig. Numar, cantitate mare; multime (de...). – Grozav + suf. -enie.
grozăvi, GROZĂVÍ, grozavesc, vb. IV. Refl. (Fam. si depr.) A avea o impresie exagerat de buna despre propriile însusiri (si a face caz de ele); a se lauda. – Din grozav.
grozăvie, GROZĂVÍE, grozavii, s.f. 1. Faptul de a fi groaznic, de a inspira groaza; fapta, situatie, întâmplare îngrozitoare; oroare, urgie. 2. (Concr.) Lucru sau fiinta îngrozitoare. 3. Faptul de a iesi cu totul din comun prin calitatile sale; însusirea unui lucru cu deosebite calitati; grozavenie. 4. (Concr.) Lucru sau fiinta care întruneste calitati deosebite, iesite din comun; grozavenie. – Grozav + suf. -ie.
gruie, GRÚIE, gruie, s.f. 1. Macara folosita la bordul navelor pentru ridicarea unor elemente ale navei (barci, ancore, scari de bord etc.). 2. Suport mobil care poarta camera de luat vederi si pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în miscare. – Din fr. grue.
grup, GRUP, grupuri, s.n. 1. Ansamblu de obiecte, de animale sau de plante asemanatoare, aflate laolalta. ♦ Ansamblu de obiecte, de piese etc. de acelasi fel, reunite pe baza caracteristicilor functionale si alcatuind un tot. Grup electrogen. ♢ Grup sanitar = încapere prevazuta cu closet, chiuveta (si, uneori, cu cada de baie). 2. Ansamblu de persoane reunite (în mod stabil sau temporar) pe baza unei comunitati de interese, de conceptii etc.; grupa, colectiv. ♢ Loc. adv. În grup = mai multi laolalta, în colectiv. În grupuri de câte... = câte (atâtia) deodata. ♢ Expr. Grupuri-grupuri = (în) mai multe cete sau gramezi. ♦ Spec. Fractiune politica; grupare formata din reprezentantii unui partid sau ai unui curent politic. 3. (Mat.) Multime de elemente în care fiecarei perechi de elemente îi corespunde un element din aceeasi multime, în care este adevarata asociativitatea oricare ar fi elementele multimii, în care exista un element neutru si un element opus legii de compunere a multimii. – Din fr. groupe.
membrană, MEMBRÁNĂ s. f. 1. tesut animal sau vegetal, subtire si flexibil, care delimiteaza, acopera si sustine organele. 2. foita subtire care separa doua medii. 3. placa subtire si flexibila care produce sau transmite sunetele prin vibratii. ♢ diafragma. (< lat., it. membrana, fr. membrane)
guano, GUÁNO s.n. Îngrasamânt organic natural, bogat în fosfor (si în azot), care se gaseste în mari cantitati în America de Sud, provenit din acumularea excrementelor si a cadavrelor de pasari, de lilieci din pesteri, a cadavrelor unor animale marine, etc. – Din fr. guano.
melotron, MELOTRÓN s. n. instrument electroacustic cu clape destinat reproducerii sonoritatilor suflatorilor si coardelor, la care actionarea claviaturii pune în miscare benzi continând imprimari ale instrumentelor respective. (< engl. mellotron)
guardaman, GUARDAMÁN, guardamane, s.n. (Mar.) Aparatoare de mâna folosita de velari la cusutul velelor, facuta din piele si având între degetul mare si podul palmei un disc metalic cu care se împinge acul. – Din it. guardamano.
gubernie, GUBÉRNIE (GUBERNÍE), gubernii, s.f. Unitate teritorial-administrativa în vechea Rusie. – Din rus. guberniia.
guguştiuc, GUGUSTIÚC, gugustiuci, s.m. Specie de turturea de culoare cenusie-bruna pe spate si pe pântece, cu o dunga neagra pe gât (Streptopelia decaocto). ♢ (Fam.) Epitet dat unei persoane naive, usor de înselat. – Din bg. guguštuk.
melopee, MELOPÉE s. f. 1. (la vechii greci) ansamblu de reguli referitoare la cânt. 2. declamatie muzicala, de forma libera; (p. ext.) melodie monotona lenta. (< fr. mélopée)
guinee, GUINÉE, guinee, s.f. Veche moneda engleza (de aur), a carei valoare a variat în timp. [Pr.: gu-i-] – Din engl. guinea, fr. guinée.
gujon, GUJÓN, gujoane, s.n. (Constr.) Bara de otel asezata paralel cu axa drumului, la rosturile transversale de dilatatie ale planselor unei îmbracaminte de beton vibrat. – Din fr. goujon.
meloide, MELOÍDE s. f. pl. familie de insecte vezicante: cantarida si meloea. (< fr. méloïdés)
gulfstream, GULFSTREAM s.n. Curent cald care porneste din Oceanul Atlantic (Golful Mexic), trece pe la sudul Floridei si se ramifica spre vestul Europei. [Pr.: gálfstrim] – Cuv. engl.
guzlă, GÚZLĂ, guzle, s.f. Instrument muzical popular specific popoarelor slave, facut dintr-o cutie de lemn plata, cu una sau mai multe coarde. – Din scr. gusle, fr. guzla.
guma, GUMÁ, gumez, vb. I. Tranz. A aplica un strat de guma (1) sau de cauciuc pe suprafata unui obiect. ♦ A aplica un strat de clei, lipici etc. pe dosul unei etichete, unei marci postale etc., în vederea lipirii acestora pe ceva. – Din guma.
melofobie, MELOFOBÍE s. f. aversiune patologica fata de muzica. (< fr. mélophobie)
melodramă, MELODRÁMĂ s. f. 1. (în tragedia antica greaca) dialog cântat între corifeu si un personaj. 2. drama care utiliza acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau iesirea personajelor din scena. 3. opera dramatica scrisa într-un stil emfatic, cu actiune complicata, neverosimila, în care comicul alterneaza cu dramaticul. (< fr. mélodrame)
gură, GÚRĂ, guri, s.f. I. 1. Cavitate din partea anterioara (si inferioara) a capului oamenilor si animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele si deschizatura dintre ele; buze. ♢ Loc. adv. Gura-n gura = foarte aproape unul de celalalt. ♢ Expr. A(-i) da (cuiva) o gura = a saruta (pe cineva). Cu sufletul la gura = a) abia mai putând respira (de emotie sau de oboseala); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mâna pâna la gura = a uita repede, a fi uituc. Parca se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care manânca lacom sau vorbeste repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a disparea. A scoate (sau a scapa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A tipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gura de sarpe = a tipa din rasputeri, deznadajduit. A se zvârcoli ca în gura de sarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gura = (despre cai) a se supune usor (sau greu) la miscarile ce i se fac cu frâul. ♢ Compuse: gura-casca (sau -cascata) = persoana care-si pierde vremea în zadar sau care dovedeste neglijenta, dezinteres condamnabil; persoana care sta absenta, care nu întelege ce i se spune; gura-de-lup = a) defect congenital de conformatie a fetei omului, constând dintr-o despicatura la buza si la gingia superioara si în cerul-gurii, si în comunicarea cavitatii bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealta cu care se îndoaie tabla groasa; gura-leului = planta erbacee ornamentala cu flori de diverse culori, asemanatoare cu o gura (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = planta erbacee cu flori vinete-violete, având o margine alba sau galbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sarutare, sarut. 2. Gura (I 1) considerata ca organ cu care cineva se hraneste. ♢ Expr. A pune (sau a lua, a baga) ceva în gura = a mânca (putin). A i se face gura punga = a avea o senzatie de astringenta din cauza unor alimente acre introduse în gura. A da (cuiva) mura-n gura = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fara sa faca cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucatura, sorbitura, înghititura. ♢ Expr. Nici o gura de apa = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hranit. 3. Gura (I 1) considerata ca organ al vorbirii; cloanta. ♢ Expr. A tacea din gura = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva sa nu mai vorbeasca, a pune pe cineva în situatia de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gura = a) a spune tocmai ceea ce voia sa zica altul în clipa respectiva; b) a întrerupe pe cineva când vorbeste. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul sa vorbeasca; a schimba, a atenua tonul si continutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scapa gura = a destainui ceva fara voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit sa spuna. A avea gura (sau a fi gura) sparta = a nu putea tine un secret, a dezvalui orice secret. A fi slobod la gura = a vorbi mult si fara sfiala, depasind uneori limitele bunei-cuviinte. A fi cu gura mare = a fi certaret. A avea o gura cât o sura = a vorbi mult si tare. A-si pazi (sau tine etc.) gura = a-si impune tacere; a fi prudent în tot ce vorbeste. A(-i tot) da din gura (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o melita, ca o moara stricata sau hodorogita sau ca o pupaza) = a vorbi repede si fara întrerupere; a flecari. A fi bun de gura = (adesea peior.) a vorbi mult si cu usurinta, a se pricepe sa-si pledeze cauza, sa convinga. A fi rau de gura (sau gura rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rau, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) tine seama de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumatate de gura (sau cu gura jumatate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotarât, fara convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se tine de cuvânt, sau care se lauda cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gura = a nu gasi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l gasi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gura în gura = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generatie în generatie. ♢ Compus: gura-sparta = om flecar, limbut, care nu poate tine un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorba, spusa, marturisire. ♢ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoana care nascoceste) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge sa fie vorbit de rau. A te lua dupa gura cuiva = a actiona (în mod gresit) dupa sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lânga cineva pentru a-l convinge sa faca un lucru; a cicali pe cineva. ♦ Glas, grai. ♢ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tacut, linistit, potolit. Cât îl tine (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din rasputeri. A nu avea gura (sa raspunzi sau sa spui ceva) = a nu avea putinta sau curajul (de a mai raspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Galagie, tipat, cearta. ♢ Loc. vb. A sta (sau a sari, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se rasti la cineva. ♢ Expr. A da gura la câini = a striga la câini sa nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbeste; vorbitor. ♢ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerata ca organ al cântarii. II. Deschizatura a unui obiect, a unei încaperi etc., prin care intra, se introduce, se varsa, iese etc. ceva, prin care se stabileste o comunicatie etc. Gura vasului. Gura camasii. Gura de canal. Gura fluviului. ♢ Gura de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept si din cea care se petrece pe dupa gâtul calului. Gura de apa = instalatie care serveste pentru a lua apa dintr-o retea de distributie. Gura de incendiu = gura de apa la care se monteaza un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gura de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gura artificiala = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incinta acustica, de forma si dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice sa fie asemanatoare cu acelea ale gurii umane. ♢ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeala înainte de a începe tesutul; b) a se înstari. A prins pânza gura = s-a facut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula "gâtlej, gât".
melodium, MELÓDIUM s. n. denumire veche a armoniului. (< fr. mélodium)
gureş, GÚRES, -Ă, guresi, -e, adj. (Despre oameni) Guraliv; (despre pasari) care ciripeste mult (si vesel). – Gura + suf. -es.
gurnă, GÚRNĂ, gurne, s.f. (Mar.) Parte curba a carenei care leaga fundul cu peretii verticali ai unei nave. – Cf. engl. g u r n e y.
guru, GÚRU s.m. invar. (Livr.) Întelept, filozof, mentor spiritual; p. restr. preot al diverselor secte hinduse. – Din engl. guru, fr. gourou.
melocord, MELOCÓRD s. n. instrument electronic care emite sunete neobisnuite, prin modificarea frecventelor dupa dorinta interpretului. (< fr. mélocorde)
guseu, GUSÉU, guseuri, s.n. (Constr.) Placa de otel care serveste la prinderea barelor ce se unesc într-un nod al unei grinzi. – Din fr. gousset.
gusta, GUSTÁ, gust, vb. I. I. Tranz. si intranz. 1. A lua putin dintr-o mâncare sau dintr-o bautura spre a le afla gustul. 2. A mânca sau a bea în cantitati mici, spre a-si potoli (pentru putin timp) foamea, setea sau pofta; p. gener. a mânca. II. Tranz. Fig. 1. A avea parte, a se bucura de ceva. 2. A pretui, a-i placea cuiva ceva. – Lat. gustare.
guşă, GÚSĂ, gusi, s.f. 1. (La pasari) Portiune mai dilatata, în forma de punga, a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. ♢ Compus: gusa-porumbului (sau -porumbelului) = a) planta erbacee cu frunze opuse si ascutite, cu flori albe-verzui, cu fructul în forma de bobite negre (Cucubalus baccifer); b) planta erbacee cu flori albe, cu fructul o capsula (Silene cucubalus); c) odolean. 2. (La animalele amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care ajuta, împreuna cu muschii respectivi, la respiratie. ♦ (La reptile) Barbie. 3. (La oameni) Umflatura patologica formata în partea anterioara a gâtului prin marirea glandei tiroide; boala care provoaca aceasta umflatura. 4. Cuta de grasime care atârna sub barbie la unele persoane. 5. (Fam.) Gât. ♦ Gâtlej. ♢ Expr. A râde din gusa = a râde afectat, fortat. A vorbi din gusa = a) a vorbi gros; b) a vorbi afectat. 6. Partea de sub gât a unei blani sau a unei piei. 7. (În sintagma) Gusa de conducta = cuta care se formeaza uneori la curbarea unei tevi. – Lat. geusiae.
melisoterapie, MELISOTERAPÍE s. f. tratament cu venin de albine. (< gr. melissa, albina + -terapie2)
guşter, GÚSTER, (I) gusteri, s.m., (II, III) gustere, s.n. I. S.m. Specie de sopârla de culoare verde, cu coada lunga, care se hraneste cu insecte (Lacerta viridis). II. S.n. (Reg.) Gâtlej; esofag. ♦ Omusor. III. S.n. (Med.; pop.) Crup. – Din bg., scr. gušter.
gutural, GUTURÁL, -Ă, guturali, -e, adj. 1. (Despre sunete sau voce) Care este emis din fundul gâtului. 2. (Despre consoane) Velar. ♢ (Substantivat, f.) Consoana "k" este o guturala. – Din fr. guttural.
guvern, GUVÉRN, guverne, s.n. Organ de stat care exercita puterea executiva; cabinet, consiliu de ministri. – Din guverna (derivat regresiv).
guverna, GUVERNÁ, guvernez, vb. I. Tranz. A conduce, a administra, a dirija un stat, un popor. ♦ (Rar) A conduce, a îndruma conduita cuiva. ♦ (Gram.) A impune, a cere un anumit caz, o anumita constructie. – Din fr. gouverner.
guvernamental, GUVERNAMENTÁL, -Ă, guvernamentali, -e, adj. Care apartine guvernului, privitor la guvern, care emana de la guvern; care reprezinta sau care sustine guvernul. – Din fr. gouvernemental.
guvernant, GUVERNÁNT, -Ă, guvernanti, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea substantivat, m. pl.) Care guverneaza. 2. S.f. Femeie angajata pentru cresterea si educarea în familie a copiilor (mai ales pentru învatarea unei limbi straine). – Din fr. gouvernant.
guvernare, GUVERNÁRE, guvernari, s.f. Actiunea de a guverna; perioada în care un guvern îsi exercita activitatea. – V. guverna.
guvernator, GUVERNATÓR, guvernatori, s.m. 1. (În unele state) Persoana care conduce, în numele sefului statului, o unitate administrativ-teritoriala mai mare sau un teritoriu dependent, o colonie. 2. Persoana care conduce o institutie de credit depinzând de o autoritate centrala. – Guverna + suf. -tor.
guvernământ, GUVERNĂMÂNT, (2) guvernaminte, s.n. 1. (În sintagma) Forma de guvernamânt = forma de conducere politica a unui stat. 2. (În unele state) Unitate teritorial-administrativa condusa de un împuternicit al sefului statului. – Din fr. gouvernement.
guvernor, GUVERNÓR, guvernori, s.m. Persoana însarcinata în trecut cu educatia unui tânar nobil sau a unui fiu de suveran. – Din fr. gouverneur.
melioidoză, MELIOIDÓZĂ s. f. infectie septicemica, asemanatoare morvei, în Extremul Orient si Madagascar, transmisa de rozatoare si oi. (< fr. mélioïdose)
habană, HABÁNĂ adj.f. (În sintagma) Ceramica habana = tip de ceramica fina, smaltuita, cu fond alb, ornamentata cu motive cinegetice, realizata de olarii din Transilvania în sec. al XVII-lea. – Et. nec.
habar, HABÁR s.n. 1. (În expr.) A nu avea habar (de sau despre ceva) = a) a nu sti nimic, a nu avea nici o idee despre ceva; b) a nu-si face griji, a nu-i pasa de ceva. 2. (Reg.; în expr.) Cum (ti-)e habarul? = cum (îti) merge? cum stau lucrurile? – Din tc. haber, "veste, informatie".
habitual, HABITUÁL, -Ă, habituali, -e, adj. (Rar) Obisnuit, frecvent. [Pr.: -tu-al] – Din fr. habituel.
hac, HAC1, (2) hacuri, s.n. 1. (În expr.) A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac = a gasi modalitatea, sistemul de a învinge, de a face inofensiv pe cineva sau ceva care supara, care provoaca nemultumiri. 2. (Înv.) Salariu, leafa. – Din tc. hak.
hac, HAC2, hacuri, s.n. (Reg.) Un fel de cui de fier care se bate iarna pe talpa încaltamintei sau la potcoavele cailor, ca sa nu alunece. – Din ucr. hak.
hachiţe, HÁCHIŢE (HACHÍŢE) s.f. pl. (În expr.) A avea hachite sau a-l apuca (pe cineva), a-i veni (cuiva) hachitele = a avea toane, capricii, istericale. – Et. nec.
hagadă, HAGÁDĂ, hagade, s.f. Povestire însotita de cântece traditionale ebraice, referitoare la iesirea evreilor din Egipt. – Din germ. Haggada.
hagialâc, HAGIALÂC, hagialâcuri, s.n. Pelerinaj facut de un crestin sau de un mahomedan într-unul din locurile sfinte ale bisericii respective. – Din tc. hacilik.
melanterit, MELANTERÍT s. n. sulfat natural hidratat de fier, verde-deschis; calaican. (< fr. mélantérite)
hai, HAI interj., s. (probabil n.) I. Interj. 1. Cuvânt care exprima un îndemn la o actiune (comuna) cu interlocutorul. 2. (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprima ideea unei înaintari încete sau anevoioase. 3. Exclamatie care exprima: regret, admiratie, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine ca nu! II. S. (n.) (Fam. si arg.) Harmalaie; scandal. ♢ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de repros etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.
haid, HAID interj. v. HÁIDE 2. (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.
haida, HÁIDA interj. v. HÁIDE 2. (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.
haide, HÁIDE interj. 1. Exclamatie care exprima un îndemn (la o actiune). ♢ (Cu ton de comanda, exprimând nerabdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, vino mai repede! ♦ Exclamatie care exprima încercarea de a îmbuna pe cineva. 2. (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. ♢ (Adverbial, în compuse) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. ♢ (Marcheaza începutul unei actiuni) Lua toporul si haide la treaba. 3. (În expr.) Haida-de!, exclamatie prin care se respinge o parere sau se dezaproba o comportare; as! Haide-haide sau haide-hai, se spune când mustram cu indulgenta pe cineva care nu ia în seama sfaturile sau avertismentele noastre. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.
haiducie, HAIDUCÍE, haiducii, s.f. 1. Lupta armata a unor cete de haiduci (1) împotriva asupritorilor, frecventa la sfârsitul Evului Mediu în tarile românesti si în Peninsula Balcanica. 2. Viata sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.
haihui, HAIHÚI, -IE, haihui, adj. (Adesea substantivat) Zapacit, nauc, zanatic. ♦ (Adverbial; determinând verbe ca "a umbla", "a porni" etc.) Fara rost, fara tinta, fara grija, razna. – Din tc. hayhay.
haimana, HAIMANÁ, haimanale, s.f. Om de nimic, fara capatâi, derbedeu, vagabond. ♢ Expr. (Adverbial) A umbla haimana = a umbla fara rost, a hoinari, a vagabonda. – Din tc. haymana.
haină, HÁINĂ, haine, s.f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbracaminte (în special) barbatesti. ♢ Un rând de haine = un costum barbatesc complet, alcatuit din pantaloni, sacou (si vesta). ♦ (La sg.) Îmbracaminte barbateasca pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Vesmânt lung si larg care acopera tot trupul. ♦ Palton. ♢ Expr. A(-si) da si haina de pe el = a face sau a fi dispus sa faca orice sacrificiu (pentru a obtine ceea ce doreste). 2. (Biol.; în sintagma) Haina de nunta = înfatisare deosebita pe care o capata masculii unor pesti, batracieni sau pasari în perioada împerecherii. – Din bg. halina, scr. háljina.
haini, HAINÍ, hainesc, vb. IV. Refl. 1. A pribegi; p. ext. a se înstraina. 2. A deveni hain, rau, necrutator; a se înrai. [Pr.: ha-i-. – Var.: hainí vb. IV] – Din hain.
hainit, HAINÍT, -Ă, hainiti, -te, adj. (Rar) Care a devenit hain. [Pr.: ha-i-] – V. haini.
haitiş, HAITÍS, haitise, adj.n. (Reg.; despre picioare) Cu conformatie defectuoasa, cu linia pulpelor strâmba, curbata. ♦ (Adverbial) În pozitie strâmba, sucita. – Cf. magh. h a j l i t a n i.
hal, HAL s.n. Stare rea, situatie vrednica de plâns. ♢ Loc. adv. În asa hal (ca)... = în asa masura (ca)... Într-un hal... sau Într-un hal fara (de) hal = în cea mai proasta stare. ♢ Expr. A nu avea hal sa... = a nu fi în stare, a nu putea sa... – Din tc. hal.
melanj, MELÁNJ s. n. 1. amestec. 2. (text.) fir din diverse sorturi de fibre de culori diferite; (p. ext.) tesatura din astfel de fire. (< fr. mélange)
halat, HALÁT, halate, s.n. 1. Haina lunga de pânza, de molton etc. care se poarta în timpul lucrului, din motive de igiena sau pentru a proteja îmbracamintea. 2. Haina comoda, lunga si larga, care se poarta în casa. ♢ Halat de baie = halat confectionat dintr-o tesatura absorbanta si care se îmbraca la iesirea din baie. ♦ Haina lunga si larga purtata de orientali. – Din bg., rus. halat.
melanit, MELANÍT s. n. granat1 de culoare neagra, în rocile eruptive alcaline. (< fr. mélanite)
hală, HÁLĂ1, hale, s.f. 1. Cladire amenajata, cu instalatiile necesare, unde se vând alimente (îndeosebi carne); piata acoperita. 2. Sala de dimensiuni foarte mari, amenajata ca atelier în fabrici, ca sala pentru manifestatii sportive, culturale, pentru expozitii etc. – Din fr. halle, germ. Halle.
melanism, MELANÍSM s. n. 1. pigmentatie neagra excesiva a pielii si a parului. 2. (biol.) mutatie recesiva care face sa apara indivizi de culoare neagra. ♢ tendinta a unor organe vegetale de a prezenta o culoare închisa. (< fr. mélanisme)
halca, HALCÁ, halcale, s.f. (Înv.) 1. Veriga, cerc (de metal). ♦ Scoaba sau legatura de fier la ziduri. 2. Cerc de fier prin care se arunca, din galop, sulita la jocul oriental numit gerid; p. ext. jocul însusi. – Din tc. halka.
haldă, HÁLDĂ, halde, s.f. Loc unde se depoziteaza sterilul si deseurile inutilizabile provenite din lucrarile miniere, de la prepararea minereurilor sau din uzinele metalurgice; p. ext. materialul depozitat pe acest loc. – Din germ. Halde.
melancoliza, MELANCOLIZÁ vb. refl. a deveni melancolic. (< fr. mélancoliser)
halima, HALIMÁ, halimale, s.f. Povestire, întâmplare complicata, cu multe peripetii. ♦ Fig. Situatie încurcata, amestecatura, confuzie. – Din ngr. halimá (< tc.).
melamină, MELAMÍNĂ s. f. material plastic rezistent, pe baza de rasina sintetica, folosit pentru furniruirea mobilei de bucatarie, a unor panouri decorative etc. (< fr. mélamine)
haloizit, HALOIZÍT s.n. Silicat natural hidratat de aluminiu din grupa mineralelor argiloase, alb sau divers colorat, cu luciu mat. [Pr.: -lo-i] – Din fr. halloysite.
halor, HALÓR, halori, s.m. (Mar.) Muncitor care lucreaza la halajul navelor. – Din fr. haleur.
haltă, HÁLTĂ, halte, s.f. 1. Punct de oprire reglementara (de scurta durata) a trenurilor; gara mica. 2. Oprire, popas. 3. Scurta oprire a trupelor în mars, pentru odihna, ajustarea echipamentului si verificarea tehnicii de lupta. – Din germ. Halte[stelle], fr. halte.
halucinaţie, HALUCINÁŢIE, halucinatii, s.f. Tulburare psihica constând în perceperea unui obiect sau a unui fenomen fara ca acesta sa existe în realitate. ♦ Produs al acestei stari; nalucire, vedenie. – Din fr. hallucination, lat. hallucinatio.
halva, HALVÁ, (rar) halvale, s.f. Produs alimentar dulce, cu o mare valoare nutritiva, preparat din tahân sau din seminte de floarea-soarelui si din zahar, eventual cu adaos de alvita. – Din tc. halva.
ham, HAM2, hamuri, s.n. Ansamblu de curele (sau de frânghii) cu care se înhama calul sau alte animale (de tractiune) la un vehicul. ♢ Gura de ham = ham rudimentar format numai din curelele de la pieptul si gâtul calului si din cele doua sleauri. ♢ Expr. A trage în (sau la) ham = a trai o viata grea; a munci din greu. ♦ (Precedat de prepozitii) Tractiune (cu cai). Are cai buni la ham. – Din magh. hám.
hamac, HAMÁC, hamacuri (hamace), s.n. Pânza (de vele) sau plasa dreptunghiulara de sfoara, care se întinde orizontal între doi stâlpi, doi copaci etc. si care serveste ca pat mobil sau ca leagan. – Din fr. hamac.
hamadriadă, HAMADRIÁDĂ, hamadriade, s.f. (În mitologia greaca) Fiecare dintre nimfele padurii, care se nasteau si mureau odata cu arborii în care îsi aveau salasul. [Pr.: -dri-a-] – Din fr. hamadryade.
hamal, HAMÁL, hamali, s.m. Muncitor care transporta poveri (în porturi si în gari). ♢ Expr. (A munci) ca un hamal = (a munci) din greu, pâna la istovire. – Din tc. hamal.
hamburger, HÁMBURGER, hamburgeri, s.m. Chiftea plata care se serveste fripta si pusa într-o chifla. [Pr.: hamburgar] – Din fr., engl.am. hamburger.
hamei, HAMÉI s.m. Planta erbacee agatatoare cu flori galbene-verzui, ale carei inflorescente femele aromatice si amare se întrebuinteaza la fabricarea berii (Humulus lupulus). [Var.: haméi s.m.] – Din sl. chŭmelĩ.
hamitic, HAMÍTIC, -Ă, hamitici, -ce, adj. Care apartine vechilor hamiti. ♢ Limbi hamitice = grup de limbi vorbite în nordul si estul Africii. – Din fr. hamitique.
han, HAN1, hani, s.m. Titlu purtat, în evul mediu, de conducatorii mongoli si preluat de suveranii multor tari din Orient; persoana care avea acest titlu; han-tatar. – Din tc. han.
handbal, HÁNDBAL s.n. Joc sportiv de echipa, în care jucatorii, aruncând mingea cu mâna, încearca s-o introduca în poarta echipei adverse. – Din germ. Handball, fr., engl. hand-ball.
handicap, HANDICÁP, handicapuri, s.n. 1. (Sport) Punctaj acordat unui concurent mai slab. ♦ Totalitatea punctelor cu care o echipa a fost pusa în inferioritate de echipa adversa. 2. Fig. Greutate, piedica intervenita în munca cuiva. 3. Deficienta senzoriala, motorie, mintala sau orice alta infirmitate a unei persoane. – Din engl., fr. handicap.
handicapa, HANDICAPÁ, handicapez, vb. I. Tranz. 1. A avea sau a-si crea (printr-o manevra) un avantaj asupra unui adversar, într-o întrecere, într-o competitie sportiva. 2. Fig. A stânjeni activitatea cuiva, a pune pe cineva în stare de inferioritate. – Din fr. handicaper.
handralău, HANDRALĂU, handralai, s.m. (Depr.) Flacau care umbla dupa fete. ♢ Expr. (Adverbial) A umbla handralau = a umbla de colo pâna colo fara nici o treaba; a hoinari. [Var.: handralau s.m.] – Cf. magh. v á n d o r l ó.
hang, HANG, (2) hanguri, s.n. 1. (În expr.) A tine hangul = a) a acompania o melodie; b) fig. a însoti, a întovarasi; c) fig. a tine partea cuiva, aprobând tot ce face si ce spune; a face pe placul cuiva, a cânta cuiva în struna. 2. (Reg.) Nume dat unor instrumente sau unor parti ale instrumentelor muzicale care servesc pentru a tine acompaniamentul. – Din magh. hang "sunet, ton, glas".
hanorac, HANORÁC, hanorace, s.n. Haina scurta confectionata din pânza deasa, de obicei impermeabila, si prevazuta cu gluga, folosita în anumite competitii sportive sau în excursii. – Din fr. anorak.
hantătar, HAN-TĂTÁR, han-tatari, s.m. Han1 (al tatarilor). ♢ Expr. Din vremea lui han-tatar = de demult, stravechi. ♦ Dracul, naiba. – Han1 + tatar.
megaron, MEGARÓN s. n. (în Grecia antica) încapere principala a casei de locuit, delimitata la intrare de doua ziduri sau siruri de coloane formând o veranda. (< fr. mégaron, fr. megaron)
hantru, HÁNTRU, hantri, s.m. Unitate de masura conventionala, care reprezinta echivalentul energetic corespunzator executarii cu tractorul a unei araturi normale pe o suprafata de un hectar de teren. – H[ectar] + a[ratura] + n[ormala] + tr[actor].
haos, HÁOS, haosuri, s.n. 1. Stare primitiva, de neorganizare, în care, dupa cum presupuneau cei vechi, s-ar fi aflat materia înainte de aparitia universului cunoscut de om; (în unele conceptii teogonice) spatiu nemarginit, cufundat în bezna si umplut de "neguri", în care s-ar fi gasit, într-un amestec confuz, elementele si materia înainte de organizarea lumii; stare de dezordine, primordiala a materiei. ♦ Personificare a acestui spatiu nemarginit sub forma unei divinitati. 2. Stare generala de mare confuzie, dezordine mare, învalmaseala, neorganizare. [Var.: (înv.) cáos s.n.] – Din fr., lat. chaos.
haplologie, HAPLOLOGÍE, haplologii, s.f. (Lingv.) Suprimare prin disimilatie totala a unei silabe identice sau asemanatoare cu o silaba din acelasi cuvânt sau din cuvinte învecinate. Prin haplologie, "cucoane" devine "coane". – Din fr. haplologie.
haraba, HARABÁ, harabale, s.f. (Reg.) Caruta mare folosita pentru transportul grânelor si al altor poveri; p. ext. cantitatea care intra într-o astfel de caruta. – Din tc. araba.
harabaie, HARABÁIE, harabai, s.f. Casa, încapere, curte etc. de dimensiuni mari. ♦ Vehicul mare. [Pr.: -ba-ie. – Var.: (reg.) harabáie s.f.] – Din tc. harabe.
harbuz, HARBÚZ, harbuji, s.m. (Reg.) Pepene verde. [Var.: arbúz s.m.] – Din ucr. harbuz.
hardughie, HARDUGHÍE, hardughii, s.f. Cladire, încapere etc. mare, de obicei veche si darapanata; sandrama (1). – Din ngr. hartopiia.
hardware, HÁRDWARE s. (probabil n.) (Cib.) Structura fizica a unui sistem de calcul si diverse periferice; echipamentul propriu-zis; hard. [Pr.: hárduer] – Cuv. engl.
megahertz, MEGAHERTZ HÉRŢ/ s. m. unitate de masura pentru frecventa, de un milion de hertzi; megaciclu. (< fr. mégahertz)
harpsicord, HARPSICÓRD s.n. (Livr.) Clavecin. [Scris si: harpsichord] – Din engl. harpsichord.
harpsicord, HARPSICÓRD s.n. (Livr.) Clavecin. [Scris si: harpsichord] – Din engl. harpsichord.
harşa, HARSÁ, harsale, s.f. (Înv.) Patura fina de lâna (sau bucata de stofa sau de alt material) împodobita cu diverse cusaturi si ornamente, care se punea pe cal, sub sa. – Din tc. hasa.
hasmaţuchi, HASMAŢÚCHI s.m. 1. Planta erbacee placut mirositoare, cu flori albe, cultivata ca planta culinara (Anthriscus cerefolium). 2. (Reg.) Planta erbacee cu flori albe, rar galbui, dispuse în mici umbele (Anthriscus silvestris). [Var.: asmatúchi, asmatúi s.m., hasmaciúca s.f.] – Et. nec.
hastaţi, HASTÁŢI s.m. pl. Numele soldatilor veterani, înarmati cu lance, care formau prima linie dintr-o legiune romana. – Din lat. hastati.
megacariocit, MEGACARIOCÍT s. n. celula uriasa a maduvei rosii din os, a carei citoplasma se fragmenteaza, în placutele sangvine. (< fr. mégacaryocyte)
haşiş, HASÍS s.n. Substanta narcotica extrasa din vârfurile înflorite ale unei specii de cânepa exotica (Cannabis indica), folosita ca excitant psihic, care, consumata sistematic, da toxicomanii grave. – Din fr. hachisch.
haşurator, HASURATÓR, hasuratoare, s.n. Instrument care serveste la trasarea hasurilor. – Hasura + suf. -tor. Cf. fr. h a c h u r a t e u r.
hat, HAT, haturi, s.n. Fâsie îngusta de pamânt nearat care desparte doua ogoare sau doua terenuri agricole apartinând unor gospodarii diferite; razor1, hotar. ♢ Expr. A fi într-un hat (cu cineva) = a fi vecin (cu cineva). ♦ (Reg.) Câmp nelucrat; pârloaga, telina2. – Cf. ucr. h a t "zagaz".
hatman, HÁTMAN (HATMÁN), hatmani, s.m. (În evul mediu) 1. Boier de divan în Moldova, care era însarcinat de domn cu comanda întregii ostiri, având în acelasi timp si functia de pârcalab si portar al Sucevei; mare spatar; titlu purtat de acest boier. 2. Titlu purtat de marii comandanti ai ostilor polone si ai celor cazacesti; persoana având acest titlu. – Din pol. hetman.
hatorică, HATÓRICĂ, hatorice, adj.f. (În sintagma) Coloana hatorica = coloana, în arhitectura veche egipteana, având capitelul decorat cu patru capete, apartinând zeitei Hathor. – Din fr. hathorique.
haustor, HAUSTÓR, haustori, s.m. Organ vegetal asemanator cu o ventuza, cu ajutorul caruia unele plante parazite îsi absorb hrana din plantele pe care paraziteaza. [Pr.: ha-us-] – Dupa fr. haustorie.
mefia, MEFIÁ vb. refl. a nu avea încredere (în); a pune la îndoiala, a suspecta. (< fr. méfier)
hava, HAVÁ, havez, vb. I. Tranz. A sapa cu haveza fagase într-un zacamânt în curs de exploatare pentru a usura desprinderea materialului din masiv. – Din fr. haver.
havadiş, HAVADÍS, havadisuri, s.n. (Înv.) Noutate, veste, stire. – Tc. havadis.
havalea, HAVALEÁ, havalele, s.f. Îndatorire constând din prestarea de zile de claca, podvezi etc., pe care o aveau taranii pe vremea clacii. ♦ Prestatie în bani sau în natura facuta în contul haraciului. – Din tc. havale.
meduloterapie, MEDULOTERAPÍE s. f. tratament preventiv al turbarii prin inocularea de maduva. (< fr. médullothérapie)
havan, HAVÁN, -Ă, havani, -e, adj., s.f. 1. Adj. De culoare maro deschis (ca aceea a tutunului). 2. S.f. Ţigara de foi fabricata din tutun de calitate superioara, provenit din Cuba; p. gener. tigara de foi. 3. S.f. Pluta de mare alcatuita din trunchiuri de brad dispuse în forma unei tigari de foi si legate cu cabluri. – Din fr. havane.
havat, HAVÁT s.n. (În sintagma) Masina de havat = haveza. – V. hava.
haveză, HAVÉZĂ, haveze, s.f. Masina construita special pentru taiatul straturilor de carbune sau de minereu dintr-o mina. – Din fr. haveuse.
haz, HAZ, (rar) hazuri, s.n. 1. Stare de buna dispozitie, de voiosie; veselie. ♢ Vorbe de haz = vorbe spirituale, glume. ♢ Expr. A face haz = a se veseli, a petrece glumind; (cu determinari introduse prin prep. "de") a face glume pe seama cuiva, a-si bate joc, a râde de cineva sau de ceva. A face haz de necaz = a-si ascunde necazul, facând glume sau simulând voia buna. ♦ Calitatea cuiva de a înveseli pe cei din jur prin firea sa vesela, prin glume sau prin vorbe spirituale. ♢ Expr. A fi cu haz = a fi plin de duh, a avea umor. 2. (Înv.) Placere, bucurie (pe care o simte cineva sau pe care o faci cuiva). ♢ Expr. A face haz (de cineva sau de ceva) = a-i placea de cineva sau de ceva. A nu face haz de cineva (sau de ceva) = a nu da importanta cuiva (sau unui lucru), a nu lua în seama. 3. Calitatea cuiva de a placea (prin veselie, spirit, farmec, gratie etc.). ♢ Loc. adj. si adv. Cu haz = placut, nostim. ♢ Expr. (Ir.) Stii ca ai (sau are) haz? = stii ca-mi placi (sau ca-mi place)? stii ca esti (sau ca e) bine? – Din tc. haz.
meduloscleroză, MEDULOSCLERÓZĂ s. f. scleroza a maduvei (spinarii, osoase). (< fr. médullosclérose)
medulos, MEDULÓS, -OÁSĂ adj. 1. (bot.; despre organe) care contine un fel de maduva. 2. de natura maduvei. (< fr. méduleux)
hazarda, HAZARDÁ, hazardez, vb. I. Refl. A întreprinde o actiune (riscanta) bazându-se pe întâmplare si pe noroc; a risca, a se expune, a se aventura. – Din fr. hasarder.
hazliu, HAZLÍU, -ÍE, hazlii, adj. 1. Spiritual, plin de haz, de umor; vesel. 2. Atragator, placut, simpatic, nostim. [Var.: (rar) hazlâu, -âie, hazulíu, -íe adj.] – Haz + suf. -liu.
medulocel, MEDULOCÉL s. n. hernie a maduvei spinarii. (< fr. médullocèle)
hazna, HAZNÁ, haznale, s.f. 1. Bazin subteran de dimensiuni relativ mici, folosit pentru colectarea si decantarea apelor impurificate provenite dintr-un numar mic de gospodarii; p. ext. latrina. 2. (Înv.) Cladire sau încapere a vistieriei în care se pastrau un tezaur, o suma mai mare de bani sau alte lucruri de pret; p. gener. vistierie. – Din tc. hazine, hazne.
medulită, MEDULÍTĂ s. f. inflamatie a maduvei osoase. (< fr. médullite)
hăbăuc, HĂBĂÚC, -Ă, habauci, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Nauc, buimac, zapacit; p. ext. prost; nebun. ♢ Expr. (Adverbial) A o lua (sau a umbla) habauca = a porni la întâmplare, fara o tinta precisa, a o lua razna. – Contaminare între magh. dial. habóka si nauc.
medular, MEDULÁR, -Ă adj. 1. referitor la maduva spinarii sau a oaselor. o canal ~ = canal axial al oaselor lungi sau din interiorul coloanei vertebrale, plin cu maduva; partea centrala a tijei dicotiledonatelor. 2. cu aspect, de natura maduvei; referitor la maduva lemnului. (< fr. médullaire, lat. medullaris)
hăis, HĂIS interj. Strigat cu care se mâna boii înjugati pentru a merge spre stânga. ♢ Loc. adj. Din (sau de) hais(a) = (despre o vita înjugata) din stânga. ♢ Expr. (Adverbial sau substantivat) A face hais(a) = a cârmi la stânga. A trage (sau a fi) unul la hais si celalalt la cea sau a zice unul hais si celalalt cea, se spune despre doi oameni care nu se înteleg. A trage hais(a) = a nu fi de acord cu altii. [Var.: haisa interj.] – Cf. scr. a i s.
hărăzi, HĂRĂZÍ, harazesc, vb. IV. Tranz. 1. A stabili, a hotarî (ceva) dinainte, în vederea unui scop; a destina (1). ♦ (Înv.) A dedica, a închina. 2. (Înv.) A face cuiva un dar, o cinste, o donatie; a acorda un drept, un privilegiu, un titlu, o distinctie. – Din sl. harizati.
hărnici, HĂRNICÍ, harnicesc, vb. IV. 1. Refl. A se arata harnic, a se face, a deveni harnic, sârguincios. 2. Tranz. A stimula, a îndemna la lucru. 3. Intranz. A lucra cu zel, a munci cu harnicie. – Din harnic.
mediodorsal, MEDIODORSÁL, -Ă adj. 1. (anat.) la mijlocul spatelui. 2. consoana ~a (si s. f.) = consoana pentru articularea careia dosul limbii se ridica la nivelul partii mediane a valului palatului. (< fr. médiodorsal)
hăt, HĂT adv. (Reg.; însoteste adjective, adverbe si locutiuni adverbiale cu sens local sau temporal, dându-le valoare de superlativ) De tot, mult, tare, foarte. Pâna hat departe. ♢ Expr. Hat si bine = mult si bine, fara sfârsit. – Din ucr. het'.
medicoveterinar, MEDICO-VETERINÁR, -Ă adj. referitor la medicina veterinara. (< fr. médico-vétérinaire)
hâi, HÂÍ, hâiesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A se apleca într-o parte; a deveni strâmb; a se înclina. ♦ Tranz. si refl. A (se) pravali; a (se) narui. – Cf. magh. h a j o l n i.
hâr, HÂR interj. 1. Cuvânt care imita mârâitul câinilor. ♢ Expr. Ca(-i) hâr, ca(-i) mâr sau hâr încoace, hâr încolo, se zice când cineva se încurca în explicatii neconvingatoare, mincinoase. 2. Cuvânt care imita zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee.
medicină, MEDICÍNĂ s. f. stiinta care studiaza mijloacele de prevenire si tratare a bolilor. o ~ veterinara = stiinta având drept obiect apararea sanatatii animalelor; ~ judiciara = ramura a medicinei care se ocupa cu efectuarea expertizelor si examenelor medicale pentru clarificarea unor cazuri de omor, de loviri etc. (< lat. medicina, germ. Medizin)
hârâit, HÂRÂÍT1, hârâituri, s.n. Zgomot produs de frecarea unui obiect de altul, de un mecanism stricat, de organele respiratorii bolnave etc. – V. hârâi.
guvernantă, GUVERNÁNTĂ, guvernante, s.f. – V. guvernant (2) [DEX'98]
hârb, HÂRB, hârburi, s.n. 1. (Pop.) Ciob, spartura. 2. Vas (de bucatarie) vechi, uzat, spart sau de proasta calitate; p. gener. orice lucru lipsit de valoare, vechi, stricat. 2. Fig. Om batrân, bolnav, neputincios. – Cf. bg. h a r b e l.
medicamentos, MEDICAMENTÓS, -OÁSĂ adj. care serveste ca medicament; (despre tratamente) care se face cu medicamente. (< fr. médicamenteux)
medicament, MEDICAMÉNT s. n. substanta pentru prevenirea, ameliorarea sau vindecarea bolilor. (< fr. médicament, lat. médicamentum)
hârciog, HÂRCIÓG, hârciogi, s.m. Mamifer rozator cu blana frumoasa, pufoasa, roscata-cafenie, cu coada scurta si cu doua pungi de amândoua partile ale gurii, care servesc la transportul proviziilor în galeriile subterane unde hiberneaza; grivan (Cricetus cricetus). – Din magh. hörcsög.
hârlostea, HÂRLOSTEÁ, hârlostele, s.f. Plan înclinat de scânduri acoperit cu o tesatura de lâna scamosata, care serveste la retinerea firisoarelor de aur din nisipurile aurifere spalate cu apa. – Et. nec.
mediaţie, MEDIÁŢIE s. f. actiunea de a media; mediere. ♢ interventie a unui stat, a unei organizatii internationale, unei persoane oficiale în vederea aplanarii sau prevenirii unui conflict. (< fr. médiation)
mediator, MEDIATÓR, -OÁRE I. adj. (despre planuri) perpendicular pe mijlocul unui segment de dreapta. II. s. f. perpendiculara pe mijlocul unui segment de dreapta. III. s. m. 1. factor intermediar de mediere si transmitere a unui semnal nervos sau umoral de la un organ la altul. 2. substanta chimica eliberata de terminatiile nervoase pentru transmiterea fluxului nervos. IV. s. m. f. persoana, guvern, stat care face o mediatie; mijlocitor, intermediar. (< lat. mediator)
hârtie, HÂRTÍE, hârtii, s.f. 1. Produs industrial special pentru scris, tiparit, desenat, împachetat etc., fabricat din substante organice vegetale si materiale de încleiere si de colorare, în forma de foi subtiri si întinse. ♢ Expr. A pune (sau a asterne) ceva pe hârtie = a scrie, a redacta ceva. 2. Foaie de hârtie (1) (scrisa sau tiparita). 3. Act, document, scrisoare etc. cu caracter oficial. 4. Ban de hârtie (1), bancnota. Cinci hârtii de câte o suta. ♢ Hârtie de valoare = înscris care atesta participarea la formarea unui capital sau la acordarea unui împrumut si care da proprietarului sau posesorului sau dreptul de a primi dividende sau de a încasa dobânda. Hârtie-moneda = bani de hârtie. 5. (Sport) Categorie de greutate în box, la juniori, între 45 si 48 kg. – Din sl. chartija.
hârţoagă, HÂRŢOÁGĂ, hârtoage, s.f. (Depr.) Hârtie scrisa, document, act (vechi sau fara valoare). [Var.: hârtog s.n.] – Din hârtie.
hârzob, HÂRZÓB, hârzoabe, s.n. (Reg.) 1. Funie groasa folosita la coborârea sau la ridicarea greutatilor din adâncime. ♢ Expr. (Ir.) (A se crede) coborât cu hârzobul din cer = (a se crede) mult superior celor din jur, (a fi) mândru, îngâmfat. A cadea cu hârzobul din cer = a veni, a pica pe neasteptate; a se realiza de la sine. 2. Lada care odinioara servea de scena si în spatele careia papusarul mânuia papusile; lada papusilor. 3. Cosulet din cetina de brad, în care se pastreaza unii pesti. – Din bg. varzop "legatura".
mediastin, MEDIASTÍN s. n. 1. partea mediana a cavitatii toracice, între stern, diafragma, coloana vertebrala si plamâni. 2. membrana mediana transversala, a fructelor cruciferelor. (< fr. médiastin)
hâţ, HÂŢ interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de o miscare brusca si rapida, când cineva apuca, smuceste sau trage ceva. ♢ Expr. Hât în sus, hât în jos sau hât în dreapta, hât în stânga, arata sfortarile, încercarile numeroase si diverse pe care le face cineva pentru a aduce la îndeplinire o actiune sau pentru a scapa dintr-o situatie neplacuta. [Var.: hat interj.] – Onomatopee.
hâţa, HÂŢA interj. (De obicei repetat; adesea cu valoare de verb) Cuvânt care arata miscari ritmice repetate, întrerupte sau leganate. ♦ Cuvânt care arata o înaintare greoaie, înceata. – Formatie onomatopeica.
hâzi, HÂZÍ, hâzesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A deveni hâd. – Din hâd.
hecatombă, HECATÓMBĂ, hecatombe, s.f. Jertfa religioasa (de o suta de animale) care se facea la popoarele vechi. ♦ Denumirea sarbatorii în care se faceau asemenea jertfe. ♦ Fig. Masacru, macel; gramada de cadavre. [Var.: ecatómba s.f.] – Din fr. hécatombe.
medalie, MEDÁLIE s. f. piesa de metal, în forma de moneda, emisa în amintirea unui eveniment sau spre a fi conferita ca semn de distinctie pentru merite exceptionale. (< it. medaglia)
hegemonie, HEGEMONÍE s.f. Faptul de a avea rolul de conducere; suprematie, dominatie, de obicei a unui stat fata de alte state. [Var.: heghemoníe s.f.] – Din fr. hégémonie.
hegemonie, HEGEMONÍE s.f. Faptul de a avea rolul de conducere; suprematie, dominatie, de obicei a unui stat fata de alte state. [Var.: heghemoníe s.f.] – Din fr. hégémonie.
meconiu, MECÓNIU s. n. substanta galben-verzuie, prima eliminare fecala a nou-nascutului. (< fr. méconium, lat. meconium)
helicon, HELICÓN, helicoane, s.n. Instrument muzical de suflat din alama, asemanator cu tuba, folosit în fanfarele militare, alcatuit dintr-un tub încovoiat în forma de spirala, prin care trec capul si mâna dreapta a instrumentistului si cu care sunt emise tonuri grave. – Din fr. hélicon.
helio, HELIO- Element de compunere care înseamna "privitor la soare, la lumina soarelui", "care apartine soarelui" si care serveste la formarea unor substantive si adjective. – Din fr. hélio-.
heliograf, HELIOGRÁF, heliografe, s.n. Nume dat mai multor aparate, servind la: a) reproducerea, prin copiere, a desenelor executate pe hârtie de calc cu ajutorul unei hârtii speciale impregnate cu o solutie sensibila la lumina, developarea facându-se cu vapori de amoniac; b) transmiterea semnalelor luminoase prin dirijarea, cu ajutorul unei oglinzi, a reflectarii razelor solare; c) masurarea puterii calorice a Soarelui si înregistrarea perioadelor din zi cu timp însorit; d) fotografierea Soarelui. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliographe.
heliogravor, HELIOGRAVÓR, heliogravori, s.m. Lucrator specialist în heliogravura. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliograveur.
helioscop, HELIOSCÓP, helioscoape, s.n. Aparat sau dispozitiv optic care se ataseaza la o luneta pentru a proteja vederea în timpul observarii soarelui. [Pr.: -li-o-] – Din fr. hélioscope.
heliotermie, HELIOTERMÍE, heliotermii, s.f. Fenomen fizic care consta în pastrarea mai mult timp a caldurii înmagazinate în apa sarata a unor lacuri comparativ cu regiunile învecinate, datorita prezentei la suprafata lacurilor a unui strat izolator de apa dulce, care împiedica iradierea caldurii în atmosfera. [Pr.: -li-o-] – Din heliotermic.
heliotrop, HELIOTRÓP, (1, 2) heliotrope, s.n., (3) heliotropi, s.m. 1. S.n. Materie coloranta folosita la vopsitul bumbacului. 2. S.n. Varietate de calcedonie, de culoare verde-închis sau rosie cu pete galbene stralucitoare, folosita ca piatra semipretioasa din care se fac obiecte ornamentale. 3. S.m. Numele unei plante aromatice, cu frunze ovale, cu flori de culoare alba sau albastru-deschis, întrebuintate în industria parfumului (Heliotropium europaeum). ♦ Ulei eteric extras din planta de mai sus. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliotrope.
helveţi, HELVÉŢI s.m. pl. Trib celtic, care traia în antichitate în partea de nord-vest a Elvetiei de azi. – Din lat. Helvetii.
mecanic, MECÁNIC, -Ă I. adj. 1. referitor la mecanica (III). 2. actionat de o masina, de un mecanism. 3. (despre o actiune, un gest; si adv.) facut automat; masinal. II. s. m. lucrator specialist în lucrari de mecanica, în reparatii de masini, de instalatii etc. ♢ conducator al unei locomotive; motorist. III. s. f. 1. stiinta care studiaza legile miscarii si ale repausului corpurilor. o a fluidelor = hidromecanica; ~ cereasca = ramura a astronomiei care studiaza miscarea corpurilor ceresti. 2. tehnica procedeelor în care intervin fenomene mecanice; mecanotehnica. 3. (fig.) combinatie. (< fr. mécanique, it. mecanico, germ. Mechenik/er/, lat. mecanicus, germ. Mechenik/er/)
hematemeză, HEMATEMÉZĂ, hematemeze, s.f. Hemoragie pe traiectul tubului digestiv, eliminata pe gura, frecventa în ulcerul gastroduodenal si în cancerul gastric. – Din fr. hématémèse.
meat, MEÁT s. n. 1. (anat.) canal îngust si subtire; orificiul acestuia. 2. spatiu între celulele unui tesut vegetal. (< fr. méat, lat. meatus)
mazut, MAZÚT s. n. 1. pacura. 2. strat toxic la suprafata marilor si oceanelor în urma deversarii unor mari cantitati de titei. (< fr. mazout, rus. mazut)
mazurcă, MAZÚRCĂ s. f. dans popular polonez cu ritm vioi, devenit dans de salon; melodia corespunzatoare. ♢ (p. ext.) scurta compozitie muzicala care foloseste ritmul, temele acestui dans. (< rus., pol. mazurka)
hematometrie, HEMATOMETRÍE, hematometrii, s.f. Examinare a sângelui în vederea determinarii tipurilor si proportiei diferitelor elemente constitutive, precum si a cantitatii de hemoglobina. – Din fr. hématométrie.
mazdeism, MAZDEÍSM s. n. religie a vechilor persi, pe principiul binelui si al raului, preluata si dezvoltata de zoroastrism; magism. (< fr. mazdéisme)
hematoporfirină, HEMATOPORFIRÍNĂ, hematoporfirine, s.f. Substanta provenita din hem prin eliminarea fierului si care apare ca produs de descompunere a hemoglobinei în sânge si în urina. – Din fr. hématoporphyrine.
hematoză, HEMATÓZĂ, hematoze, s.f. Transformare a sângelui venos în sânge arterial prin eliminarea bioxidului de carbon si prin fixarea oxigenului din aerul introdus în plamâni în timpul respiratiei; oxigenare (2). – Din fr. hématose.
hematurie, HEMATURÍE, hematurii, s.f. Prezenta a sângelui sau a hematiilor în urina, întâlnita în unele afectiuni renale, vezicale, ureterale etc. – Din fr. hématurie.
hemeralopie, HEMERALOPÍE, hemeralopii, s.f. Slabire sau pierdere a vederii în conditii de iluminare redusa, datorita absentei vitaminei A; cecitate nocturna. – Din fr. héméralopie.
hemianopsie, HEMIANOPSÍE, hemianopsii, s.f. Slabire sau pierdere a vederii într-o jumatate a fiecarei retine, întâlnita în unele boli nervoase, nepermitând ochilor sa cuprinda decât o parte din câmpul vizual. [Pr.: -mi-a-] – Din fr. hémianopsie.
hemiopie, HEMIOPÍE, hemiopii, s.f. (Med.) Afectiune a vederii datorita careia bolnavul percepe numai o parte a obiectelor pe care le priveste. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. hémiopie.
hemipareză, HEMIPARÉZĂ, hemipareze, s.f. Diminuare a fortei, vitezei si amplitudinii miscarilor voluntare într-una din jumatatile corpului, din motive organice sau functionale. – Din fr. hémiparésie (dupa pareza).
maxim, MÁXIM2, -Ă I. adj. 1. cel mai mare (ca dimensiuni, durata, intensitate, valoare); maximal. 2. ilustrata ~a = piesa filatelica ce trebuie sa realizeze o concordanta deplina între imaginea de pe ilustrata, marca postala aplicata pe fata vederii si stampila obliteranta a postei. II. s. f. (mat.) valoarea cea mai mare, într-un interval, a unei variabile sau functii. ♢ (met.) centru de înalta presiune atmosferica. (< lat. maximus, fr. maxime)
maxim, MÁXIM1 s. n. 1. maximum. 2. (mat.) valoare a unei functii într-un punct, mai mare decât valoarea acesteia în punctele vecine. (< fr., lat. maximum)
hemogenie, HEMOGENÍE, hemogenii, s.f. Boala a sângelui, mai frecventa la femei, caracterizata prin scaderea numarului trombocitelor, purpura2 hemoragica, cresterea timpului de sângerare etc. – Din fr. hémogénie.
hemoglobină, HEMOGLOBÍNĂ s.f. Substanta organica feruginoasa care constituie materia coloranta a globulelor rosii din sângele vertebratelor si care, datorita proprietatii sale de a se oxida si de a se reduce cu usurinta, are rol în procesul respirator. – Din fr. hémoglobine.
hemolimfă, HEMOLÍMFĂ, hemolimfe, s.f. Lichid organic care are aceleasi proprietati cu ale sângelui si care se gaseste în aparatul circulator al nevertebratelor. – Din fr. hémolymphe.
maur, MAÚR, -Ă I. s. m. (pl.) nume dat în antichitate de romani populatiei bastinase din nord-vestul Africii (berberi), în evul mediu cuceritorilor arabi ai Spaniei. II. adj. 1. din vechea Mauritanie. 2. care apartine maurilor; mauresc, moresc. o stil ~ = stil arhitectonic caracteristic populatiei maure. (< germ., fr. Maure, lat. Maurus)
hemolizină, HEMOLIZÍNĂ, hemolizine, s.f. Substanta de origine vegetala, animala sau de natura imuna, caracterizata prin proprietatea de a descompune si dizolva globulele rosii, eliberând hemoglobina. – Din fr. hémolysine.
maturiza, MATURIZÁ vb. tr., refl. a face, a deveni matur; a (se) matura. ♢ (fig.) a capata, a face sa capete seriozitatea omului matur. (< matur + -iza)
maturitate, MATURITÁTE s. f. 1. dezvoltare completa din punct de vedere fizic si intelectual; calitatea de a fi matur; perioada în viata omului între tinerete si batrânete. ♢ (fig.) stadiu înaintat de experienta. 2. seriozitate, profunzime. 3. (biol.) dezvoltare desavârsita a unui organ sau organism, a unui fruct. 4. stadiu de evolutie a solului în care acesta si-a format un profil cu orizonturi bine dezvoltate. (< fr. maturité, lat. maturitas)
hemoroizi, HEMOROÍZI s.m. pl. Dilatatii varicoase interne sau externe ale venelor din regiunea rectului, manifestate prin dureri si hemoragii, aparând mai ales la cei ce duc o viata sedentara; trânji. – Din fr. hémorroïdes.
hemosideroză, HEMOSIDERÓZĂ, hemosideroze, s.f. Boala care se manifesta prin depunerea hemosiderinei în diverse organe (ficat, plamâni etc.). – Din fr. hémosidérose.
hemostază, HEMOSTÁZĂ, hemostaze, s.f. Oprire a unei hemoragii (prin procedee medicale sau chirurgicale), mai ales în timpul unei interventii chirurgicale. – Din fr. hémostase.
hendiadă, HENDIÁDĂ, hendiade, s.f. Figura de stil care consta în înlocuirea unui substantiv însotit de un atribut prin doua substantive sau a unui atribut adjectival cu unul substantival. [Pr.: -di-a-] – Din fr., lat. hendiadys.
hepatopancreas, HEPATOPANCREÁS, hepatopancrease, s.n. Glanda digestiva la unele nevertebrate care cumuleaza functiile ficatului si ale pancreasului. [Pr.: -cre-as] – Din fr. hépatopancréas.
heptacord, HEPTACÓRD, heptacorduri, s.n. Lira cu sapte coarde la vechii greci. – Din fr. heptacorde.
heptametru, HEPTAMÉTRU, heptametre, s.n. Vers alcatuit din sapte picioare. – Din fr. heptamètre.
heptemimer, HEPTEMIMÉR, -Ă, heptemimeri, -e, adj. (Despre cezura unui vers) Care se afla dupa a saptea jumatate de picior. – Dupa fr. hepthémimère.
herald, HERÁLD, heralzi, s.m. Dregator la curtile suveranilor din evul mediu, care avea sarcina de a purta insignele monarhilor sau ale principilor, de a anunta începutul turnirelor si numele învingatorilor, de a transmite declaratiile de razboi etc. – Din lat. heraldus. Cf. fr. h é r a u t.
hering, HÉRING, heringi, s.m. Peste marin asemanator cu scrumbia, lung de circa 20 cm, cu spinarea verde-albastrie si cu laturile argintii (Clupea harengus). – Din germ. Hering.
hermeneutică, HERMENEÚTICĂ s.f. Stiinta si arta interpretarii textelor vechi, în special biblice; stiinta exegezei. ♦ Stiinta sau metoda interpretarii fenomenelor culturii spirituale. [Var.: ermenéutica s.f.] – Din fr. herméneutique, germ. Hermeneutik.
matriarhat, MATRIARHÁT s. n. forma de viata sociala în dezvoltarea comunei primitive în care filiatia se stabileste matriliniar. (< germ. Matriarchat, fr. matriarcat)
hernie, HERNÍE, hernii, s.f. 1. Umflatura formata prin iesirea totala sau partiala a unui organ din cavitatea sa naturala printr-un orificiu natural sau artificial; spec. iesire a intestinului subtire din peritoneu; vatamatura, surpatura, bosorogeala. ♢ Hernie de disc = iesire a nucleului cartilaginos din discul intervertebral. 2. (Bot.; în sintagma) Hernia verzei = boala a verzei provocata de o ciuperca si manifestata prin aparitia pe radacina plantei atacate a unor tumori galbene, apoi brune. – Din fr. hernie, lat. hernia.
heroidă, HEROÍDĂ, heroide, s.f. Epistola în versuri, în care se celebreaza un erou sau un personaj celebru. Heroidele lui Ovidiu. – Din fr. héroïde.
hertz, HERTZ, hertzi, s.m. (Fiz.) Unitate de masura pentru frecventa, egala cu frecventa unei miscari periodice a carei perioada este de o secunda; ciclu pe secunda. [Pr.: hert. – Abr.: Hz] – Din germ. Hertz (n. pr.), fr. hertz.
heteroauxină, HETEROAUXÍNĂ, heteroauxine, s.f. Hormon vegetal de crestere, care se gaseste în drojdii, porumb etc. [Pr.: -ro-a-u-] – Din fr. hétéroauxine.
heterodinare, HETERODINÁRE s.f. (Rad.) Operatie de amestec, într-un element neliniar, a unor semnale cu frecvente diferite în scopul obtinerii unei translatii de frecventa. – Cf. engl. h e t e r o d y n e.
heterodină, HETERODÍNĂ s.f. Generator electronic cu ajutorul caruia se produc oscilatii de înalta frecventa. – Din fr. hétérodyne.
heterogonie, HETEROGONÍE s.f. (Biol.) 1. Formare pe acelasi individ a doua sau trei tipuri de flori diferite din punctul de vedere al androceului. 2. Însusire a unor specii de a prezenta una sau mai multe reproduceri partogenetice urmate de una sexuala. – Din fr. hétérogonie.
materie, MATÉRIE s. f. 1. realitatea obiectiva, existenta independent de constiinta si reflectata de aceasta. 2. substanta din care sunt facute diverse obiecte. ♢ element, corp privit din punctul de vedere al compozitiei lui. o ~ prima = produs destinat prelucrarii. 3. domeniu de cunoastere, de cercetare etc.; obiect de studiu. o în ~ de = în ceea ce priveste... ♢ continut, fond, esenta. 4. totalitatea cunostintelor predate în cadrul unui obiect de studiu, disciplina scolara. (< lat., it. materia, rus. materiia germ. Materie)
materialmente, MATERIALMÉNTE adv. din punct de vedere material. (< it. materialmente, fr. matériellement)
heteronom, HETERONÓM, -Ă, heteronomi, -e, adj. Care se supune unei legi venite din exterior, straina fenomenului respectiv. [Var.: eteronóm, -a adj.] – Din fr. hétéronome.
hevea, HEVÉA s.f. Arbore exotic din regiunile tropicale, înalt si lipsit de ramuri la partea inferioara, din care se extrage cauciucul (Hevea brasiliensis). – Din fr. hévéa.
materialism, MATERIALÍSM s. n. 1. orientare fundamentala în filozofie, opusa idealismului, potrivit careia lumea este, în esenta, materiala si cognoscibila. o ~ dialectic = conceptie care îmbina organic rezolvarea consecvent materialista a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica; ~ istoric = conceptie filozofica având ca obiect societatea, legile generale si fortele motrice ale dezvoltarii istorice; ~ economic = conceptie unilaterala, metafizica, despre societate, care absolutizeaza rolul determinant al factorului economic în dezvoltarea sociala; ~ stiintific-naturalist = conceptie exprimând convingerea spontana a naturalistilor ca lumea exterioara este o realitate obiectiva; ~ vulgar = curent care, în esenta, reduce întreaga realitate, inclusiv constiinta, la materie. 2. interes exagerat pentru problemele materiale. (< fr. matérialisme, germ. Materialismus)
hexa, HEX(A)- Element de compunere însemnând "de sase ori", "sextuplu", care serveste la formarea unor adjective si substantive. [Var.: exa-] – Din fr. hex(a)-.
hexa, HEX(A)- Element de compunere însemnând "de sase ori", "sextuplu", care serveste la formarea unor adjective si substantive. [Var.: exa-] – Din fr. hex(a)-.
material, MATERIÁL, -Ă I. adj. 1. alcatuit din materie; (fil.) care apartine realitatii obiective, existând independent de constiinta si în afara ei. ♢ palpabil, concret, real. 2. care consta în bunuri (economice). II. s. n. 1. materie prima sau semifabricata din care se fac diverse bunuri. 2. totalitatea informatiilor, a datelor necesare pentru întocmirea unei lucrari stiintifice, literare etc. (< fr. matériel, lat. materialis, germ. materiel)
hexacord, HEXACÓRD, hexacorduri, s.n. 1. Lira cu sase coarde la vechii greci. 2. Ansamblu de sase trepte succesive ale unei scari muzicale. – Din fr. hexacorde.
hexametru, HEXAMÉTRU, hexametri, s.m. (În versificatia latina si elena) Vers dactilic de sase picioare, în care dactilul ocupa locul al cincilea, folosit în compozitii epice, în special în epopei, legende eroice, satire si scrisori. [Var.: examétru s.m.] – Din fr. hexamètre, lat. hexameter.
hexapod, HEXAPÓD, -Ă, hexapozi, -de, adj. (Despre animale) Care are sase picioare. ♦ (Substantivat, n.; la pl.) Clasa de insecte cu sase picioare; p. ext. denumire mai veche data insectelor; (si la sg.) insecta care face parte din aceasta clasa. – Din fr. hexapode.
hexastic, HEXÁSTIC, -Ă, hexastici, -ce, adj. Compus din sase versuri. – Din fr. hexastique.
matematic, MATEMÁTIC, -Ă I. adj. referitor la matematica, bazat pe principiile matematicii. ♢ (adv.) exact, precis, riguros. II. s. f. stiinta care studiaza marimile, relatiile cantitative si formele spatiale cu ajutorul rationamentului deductiv, entitatile de natura abstracta, precum si relatiile dintre acestea. (< fr. mathématique, lat. mathematicus, gr. mathematikos, /II/ lat. mathematica, it. matematica)
hialinoză, HIALINÓZĂ, hialinoze, s.f. Transformare patologica a tesutului conjunctiv în tesut hialin, frecventa în bolile de inima, de rinichi etc. [Pr.: hi-a-] – Din fr. hyalinose.
hialograf, HIALOGRÁF, hialografe, s.n. Instrument cu dispozitive reglabile, cu ajutorul caruia se pot desena mecanic perspective. [Pr.: hi-a-] – Din fr. hyalographe.
hialoid, HIALOÍD, -Ă, hialoizi, -de, adj. 1. (Livr.) Care are aspect sticlos. 2. (Anat.; în sintagmele) Umoare hialoida = lichid transparent care umple fundul globului ocular. Membrana hialoida = membrana subtire care înveleste corpul vitros. [Pr.: hi-a-lo-id] – Din fr. hyaloïde.
hibernoterapie, HIBERNOTERAPÍE, hibernoterapii, s.f. Stare de hibernare realizata pe cale artificiala în scop terapeutic sau în unele interventii chirurgicale. – Din fr. hibernothérapie.
hibrid, HIBRÍD, -Ă, hibrizi, -de, s.m., adj. 1. S.m., adj. (Organism) provenit din încrucisarea a doi indivizi de specii, de soiuri, de genuri sau de rase diferite. 2. Adj. Fig. (Despre realizari, idei, fapte) Alcatuit din elemente disparate; lipsit de armonie. – Din fr. hybride, lat. hybrida.
hibridare, HIBRIDÁRE, hibridari, s.f. Actiunea de a hibrida si rezultatul ei; proces, spontan sau provocat artificial, de încrucisare sexuata sau vegetativa între doi indivizi de specii, de soiuri sau de rase diferite; hibridizare; hibridatie. – V. hibrida.
hiclenie, HICLENÍE, hiclenii, s.f. Denumire data în vechiul drept românesc tradarii, feloniei. – Hiclean + suf. -ie.
hicori, HÍCORI, hicori, s.m. Arbore din America de Nord, asemanator cu nucul, din al carui lemn, greu, foarte tare si flexibil, se fac diverse obiecte, mai ales schiuri (Carya ovata). – Din fr. hickory.
hidatic, HIDÁTIC, hidatice, adj.n. (În sintagma) Chist hidatic = tumoare benigna plina cu lichid, provocata de dezvoltarea în unele organe (ficat, plamâni etc.) a larvelor de tenie; echinococoza. – Din fr. hydatique.
hidatioză, HIDATIÓZĂ, hidatioze, s.f. Contaminare a unui organism cu larvele care provoaca chisturile hidatice, manifestata prin aparitia acestor chisturi în diferite organe. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. hydatiose.
hidos, HIDÓS, -OÁSĂ, hidosi, -oase, adj. Foarte urât, înfiorator la vedere sau prin comportari; slut, dezgustator, scârbos, hâd. – Din fr. hideux.
hidremie, HIDREMÍE, hidremii, s.f. Crestere a cantitatii de plasma sangvina, întâlnita în hemoragii mari, în anemii grave etc. – Din fr. hydrémie.
hidro, HIDRO- Element de compunere cu sensul "(care se refera la) apa" si care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. – Din fr. hydro-.
hidroavion, HIDROAVIÓN, hidroavioane, s.n. Avion înzestrat cu dispozitive de amerizare, care înlocuiesc trenul de aterizare si care îi permit sa pluteasca pe apa. [Pr.: -dro-a-vi-on] – Din fr. hydroavion.
mastodont, MASTODÓNT s. m. 1. proboscidian fosil, asemanator cu elefantul, care avea patru defense îndreptate înainte, iar pe maxilare molari mamelonati. 2. (fam.) om, lucru de un volum enorm. (< fr. mastodonte)
hidrobiologie, HIDROBIOLOGÍE s.f. Ramura a biologiei care studiaza viata animala si vegetala din mediul acvatic, precum si toate procesele care au loc în apa. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. hydrobiologie, germ. Hidrobiologie.
hidrochinonă, HIDROCHINÓNĂ s.f. Substanta chimica organica obtinuta prin reducerea chinonei si folosita ca revelator în fotografie. – Din fr. hydroquinone, germ. Hydrochinon.
masticator, MASTICATÓR, -OÁRE I. adj. care serveste la masticatie. II. s. n. masina servind la masticarea cauciucului. (< fr. masticateur)
hidrocultură, HIDROCULTÚRĂ s.f. Cultura a plantelor (industriale) prin mentinerea radacinilor în solutii nutritive sau în apa, renuntându-se la folosirea pamântului; hidroponica. – Din fr. hydroculture, germ. Hydrokultur.
hidrocuţie, HIDROCÚŢIE, hidrocutii, s.f. (Med.) Sincopa survenita ca urmare a contactului brusc cu apa rece. – Din fr. hydrocution.
hidrofiliza, HIDROFILIZÁ, hidrofilizez, vb. I. Tranz. A trata un material pentru a deveni hidrofil. – Din fr. hydrophiliser, engl. hydrophilize.
mastic, MASTÍC s. n. 1. rasina vegetala, provenita dintr-un arbore exotic. 2. amestec de substante minerale sau organice, care se întareste în contact cu aerul. 3. substanta pe baza de colofoniu, pentru ungerea ranilor la pomi. (< fr. mastic)
hidrofilizat, HIDROFILIZÁT, -Ă, hidrofilizati, -te, adj. (Despre materiale) Care a fost tratat pentru a deveni hidrofil. – V. hidrofiliza.
hidrofobie, HIDROFOBÍE, hidrofobii, s.f. 1. (Chim.) Însusire a unei substante de a fi hidrofoba. 2. (Med.) Teama patologica de contactul corporal cu apa. ♦ Aversiune pentru consumarea apei sau a altor lichide, caracteristica unor boli ca turbarea, meningita, tetanosul, isteria etc. – Din fr. hydrophobie.
hidrograd, HIDROGRÁD, hidrograde, s.n. (Geogr.) Unitate de masura a nivelului apelor curgatoare, egala cu a zecea parte din amplitudinea maxima. – Hidro- + grad.
hidrograf, HIDROGRÁF, -Ă, hidrografi, -e, s.m., f. si n. 1. S.m. si f. Specialist în hidrografie. 2. S.n. Grafic care indica variatia nivelului sau debitului unui curs de apa, egala cu a zecea parte din amplitudinea maxima. – Din fr. hydrographe.
hidroizohipsă, HIDROIZOHÍPSĂ, hidroizohipse, s.f. (Geol.) Curba obtinuta prin unirea punctelor cu acelasi nivel hidrostatic subteran la straturile acvifere cu nivel liber. [Pr.: -dro-i-] – Din fr. hydroisohypse.
masonerie, MASONERÍE s. f. 1. francmasonerie. 2. lucrare de zidarie din diverse materiale, unite cu un liant. (< fr. masonnerie)
masochism, MASOCHÍSM s. n. 1. perversiune sexuala constând în a cauta placerea în suferinte fizice si morale produse de partener. 2. atitudine a cuiva care gaseste satisfactie în propria-i suferinta, decadere sau umilire. (< fr. masochisme)
hidrologie, HIDROLOGÍE s.f. Stiinta care studiaza proprietatile generale ale apelor de la suprafata scoartei terestre, legile generale care dirijeaza procesele din hidrosfera, influenta reciproca dintre hidrosfera, atmosfera, litosfera si biosfera, precum si prognoza evolutiei elementelor hidrologice, în vederea folosirii lor rationale în economie. – Din fr. hydrologie.
hidrometrie, HIDROMETRÍE s.f. Ramura a hidrologiei care se ocupa cu determinarea cantitativa a debitului unui curs de apa, cu studiul metodelor tehnice pentru determinarea vitezei, a adâncimii unui curs de apa, a unui strat de apa subteran sau a apei dintr-o conducta, în vederea realizarii proiectelor de constructie hidrotehnica si a planului de gospodarire a apelor. – Din fr. hydrométrie.
hidrometru, HIDROMÉTRU, hidrometre, s.n. 1. Aparat pentru masurarea densitatii si a vitezei de curgere a lichidelor. 2. Manometru metalic cu scara gradata în unitati de coloana de apa, cu care se masoara nivelul unui curs de apa. – Din fr. hydromètre.
maselotă, MASELÓTĂ s. f. exces de metal lasat la partea superioara a unui lingou sau pe partile masive ale pieselor turnate. (< fr. masselotte)
hidroponic, HIDROPÓNIC, -Ă, hidroponici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Cultura legumicola sau floricola în solutii nutritive sau pe un strat de pietris sau de nisip prin care circula permanent apa cu îngrasaminte chimice. 2. Adj. Referitor la hidroponica (1), de hidroponica. – Din fr. hydroponique.
delict, DELÍCT s.n. (Jur.) 1. Termen general pentru o violare a legilor penale, care se pedepseste cu închisoare, munca silnica, amenda etc. V. contraventie, infractiune, crima. 2. (P. ext.) Act nepermis de lege si sanctionat printr-o pedeapsa corectionala. [< lat. delictum, cf. fr. délit].
hidrosferă, HIDROSFÉRĂ s.f. Învelisul de apa al globului terestru, alcatuit din oceane, mari, lacuri, ghetari, ape curgatoare, ape subterane, zapezi si gheturi. – Din fr. hydrosphère, germ. Hydrosphäre.
hidrotehnic, HIDROTÉHNIC, -Ă, hidrotehnici, -ce, s.f., adj. 1. Ramura a tehnicii care se ocupa cu folosirea apei si cu proiectarea si executarea lucrarilor de folosire a apei, a energiei hidraulice si a lucrarilor de prevenire a distrugerilor provocate de ape. 2. Adj. Privitor la hidrotehnica (1), care apartine hidrotehnicii. – Din fr. hydrotechnique, germ. Hydrotechnik.
hidrotermal, HIDROTERMÁL, -Ă, hidrotermali, -e, adj. Care se refera la ape fierbinti, provenite prin racirea topiturilor magmatice. ♢ (Geol.) Proces hidrotermal sau faza hidrotermala = ultima etapa a consolidarii magmatice. – Din fr. hydrothermal.
mască, MÁSCĂ s. f. 1. figura de lemn cu care actorii antici îsi acopereau fata. ♢ fata falsa de carton, de stofa etc. cu care îsi acopera cineva figura. o a-si scoate (sau a-si lepada) a = a se demasca, a aparea în adevarata lumina, a-si arata adevarata fata. 2. persoana mascata. 3. (fig.) înfatisare, figura falsa; imagine conventionala. ♢ înfatisare a fetei cauzata de un sentiment puternic, de o boala. ♢ (psih.) comportament cu caracter inautentic, fals. 4. machiaj. ♢ preparat cosmetic care se aplica pe fata pentru îngrijirea tenului. 5. ~ mortuara = mulaj în ghips al fetei unui mort. 6. dispozitiv, aparat care acopera sau protejeaza corpul ori fata unui om, animal etc. ♢ dispozitiv sau învelis de protectie a unui element de constructie. ♢ (inform.) vector binar pentru izolarea unor anumite zone ale unei date. o ~ de gaze = aparat aplicat etans pe fata pentru protectia împotriva gazelor de lupta. 7. (la baraje) ecran de etansare. 8. caseu. 9. adapost individual pe câmpul de lupta. (< fr. masque, germ. Maske, rus. maska)
hieratic, HIERÁTIC, -Ă, hieratici, -ce, adj. 1. Care tine de lucruri sfinte. 2. (În sintagma) Scriere hieratica = scriere cursiva si simplificata a hieroglifelor. 3. (În arta; despre conceptii, orientari, realizari etc.) Care reprezinta sau sustine reprezentarea personajelor în atitudini conventionale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase. [Pr.: hi-e-] – Din fr. hiératique, lat. hieraticus.
hieroglifă, HIEROGLÍFĂ, hieroglife, s.f. Semn sau caracter din scrierea vechilor egipteni, care reprezenta notiunile prin figuri de fiinte si de obiecte. ♦ Fig. (ir.) Scris necitet, indescifrabil. [Pr.: hi-e-. – Var.: ieroglífa s.f.] – Din fr. hiéroglyphe.
higrofită, HIGROFÍTĂ, higrofite, adj.f., s.f. (Planta) care se dezvolta normal când substratul (2) pe care vegeteaza are o mare umiditate. – Din fr. hygrophyte.
mascaradă, MASCARÁDĂ s. f. 1. mascare, deghizare; ceata de oameni mascati. 2. (fig.) înscenare, prefacatorie. 3. gen de divertisment de origine italiana, cu caracter aristocrat, în care subiectele, mitologice sau alegorice, interpretate de persoane mascate, erau acompaniate de muzica si dans; versurile corespunzatoare. (< fr. mascarade)
higrostat, HIGROSTÁT, higrostate, s.n. Aparat folosit pentru mentinerea umiditatii relative a aerului dintr-o încapere, dintr-o instalatie etc. – Din fr. hygrostat.
hil, HIL, hiluri, s.n. 1. (Anat.) Portiune la suprafata unui organ pe unde patrund vasele sangvine si nervii. 2. (Bot.) Cicatrice aflata pe învelisul semintei, la locul unde aceasta s-a desprins de piciorusul ovulului. – Din fr. hile, lat. hilum.
hiler, HILÉR, hilere, s.n. Veche unitate de masura egala cu doua prajini si trei palme.
himenopter, HIMENOPTÉR, himenoptere, s.n. (La pl.) Ordin care cuprinde insecte cu doua perechi de aripi membranoase, cu metamorfoza completa, femelele având la vârful abdomenului un ac cu venin, si care traiesc adesea organizate în colonii; (si la sg.) insecta care face parte din acest ordin. – Din fr. hyménoptères.
masca, MASCÁ vb. I. tr., refl. a(-si) acoperi fata cu o masca. II. tr. 1. (fig.) a ascunde (ceva) sub false aparente, cu intentia de a înslea. ♢ a ascunde vederii inamicului trupele, tehnica de lupta, diverse obiective; a camufla. 2. (mar.) a orienta astfel un velier încât velele sa primeasca vântul din fata, stopând nava. ♢ a interpune o vela între vânt si o alta vela, împiedicând-o sa primeasca vânt. ♢ a manevra astfel un velier încât sa ajunga în vântul altei ambarcatii cu vele. 3. a suprapune un sunet perturbator peste unul util, facându-l ininteligibil. (< fr. masquer)
himeră, HIMÉRĂ, himere, s.f. 1. Închipuire fara temei, fantezie irealizabila; iluzie, fantasma. 2. Monstru în mitologia antica greaca, închipuit ca un animal cu cap de leu, cu corp de capra si cu coada de sarpe; p. ext. motiv decorativ reprezentând un astfel de monstru. 3. (Bot.; în sintagma) Himera de altoire = planta ale carei tesuturi sunt diferite din punct de vedere genetic. 4. (Biol.) Organism produs prin fuziunea a doi sau mai multi zigoti distincti. – Din fr. chimère, it. chimera, lat. Chimaera.
hinterland, HÍNTERLAND, hinterlanduri, s.n. 1. Regiune relativ rigida din punct de vedere tectonic, situata în spatele unui sistem muntos cutat. 2. Teritoriu care graviteaza spre un centru economic. 3. Regiune învecinata cu un teritoriu ocupat, folosita ca baza a unor actiuni expansioniste; p. ext. coloniile si tarile dependente de metropola. – Din germ. Hinterland.
hiparion, HIPARIÓN, hiparioni, s.m. Gen fosil de ecvidee, care avea la membre câte un deget functional si care este considerat stramosul calului. [Pr.: -ri-on] – Din fr. hipparion.
hiper, HIPER- Element de compunere însemnând "peste, excesiv de...", folosit la formarea unor substantive si a unor adjective. – Din fr. hyper-, germ. hyper- (Hyper-).
masă, MÁSĂ s. f. 1. cantitate de materie a unui corp, considerata ca o marime caracteristica în raport cu volumul. o ~ verde = furaj; ~ critica = masa minima a unui material radioactiv în care poate aparea o reactie de fisiune nucleara în lant. 2. îngramadire de elemente care formeaza împreuna un singur corp; corp solid, compact; bloc. o ~ de aer = portiune imensa, omogena, a troposferei, cu proprietati distincte. 3. corp metalic masiv la care se leaga punctele unei retele, ale unei masini sau ale unui aparat electric, pentru evitarea supratensiunilor. 4. (fam.) cantitate mare. o a vocabularului = partea cea mai mare a vocabularului, supusa schimbarilor. 5. multime compacta de oameni. o ĕ populare = totalitatea claselor si categoriilor sociale dintr-o anumita etapa istorica, ale caror interese fundamentale concorda cu cerintele si sensul actiunii legilor obiective ale dezvoltarii societatii. 6. ~ continentala = continent. (< fr. masse, germ. Masse)
hiperbată, HIPERBÁTĂ, hiperbate, s.f. 1. Inversiune a ordinii naturale a cuvintelor, inversiune a topicii normale. 2. Adaos pe care îl face scriitorul sau vorbitorul dupa încheierea unui enunt. – Din fr. hyperbate.
hiperfrecvenţă, HIPERFRECVÉNŢĂ, hiperfrecvente, s.f. (Fiz.) Frecventa corespunzatoare microundelor. – Din fr. hyperfréquence.
hiperglicemie, HIPERGLICEMÍE s.f. (Med.) Crestere peste valorile normale a concentratiei de glucoza din sânge, frecventa în diabetul zaharat. – Din fr. hyperglycémie.
hipermetropie, HIPERMETROPÍE, hipermetropii, s.f. Defect de vedere care se datoreste faptului ca focarul imaginii este situat dincolo de retina; hipermetropism. – Din fr. hypermétropie.
hipermetropism, HIPERMETROPÍSM s.n. (Med.) Defect de vedere care se datoreste faptului ca focarul imaginii este situat dincolo de retina; hipermetropie. – Din fr. hypermétropisme.
hipermetru, HIPERMÉTRU, hipermetri, s.m. Vers antic cu o silaba suplimentara care, în rostire, se elimina înaintea cuvântului urmator, daca acesta începe cu o vocala. – Din fr. hypermètre.
hiperparatiroidism, HIPERPARATIROIDÍSM s.n. Boala manifestata prin decalcifierea generalizata a oaselor si prin depuneri de saruri de calciu în piele si în diverse organe. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hyperparathyroïdisme.
hipersensibilizat, HIPERSENSIBILIZÁT, -Ă, hipersensibilizati, -te, adj. Care a devenit foarte sensibil. – V. hipersensibiliza.
marţial, MARŢIÁL1, -Ă adj. 1. ostasesc, militar; de razboi. ♢ impunator, solemn, grav. 2. arte ĕ = discipline sportive de atac si aparare, de origine japoneza (karate, aikido, judo, kendo), bazate pe un fond moral provenind de la samurai. 3. lege ~a = lege care autorizeaza interventia fortei armatei în caz de tulburari interne. o curte ~a = tribunal militar în timp de razboi sau de stare exceptionala, care judeca dupa legi militare. (< fr. martial, it. marziale)
hipersunet, HIPERSÚNET, hipersunete, s.n. (Fiz.) Ultrasunet de frecventa foarte înalta. – Hiper- + sunet (dupa engl. hypersound).
hipersustentaţie, HIPERSUSTENTÁŢIE, hipersustentatii, s.f. Marire a sustentatiei avioanelor cu ajutorul unor dispozitive manevrabile sau automate, montate la bordurile aripilor sau pe ampenaje. – Din fr. hypersustentation.
hipertensiune, HIPERTENSIÚNE, hipertensiuni, s.f. Crestere trecatoare sau constanta a presiunii sângelui în sistemul arterial sau în cel venos, datorita unor stari nervoase, boli renale, cardiovasculare, endocrine etc.; hipertonie (3). [Pr.: -si-u-] – Din fr. hypertension.
hipertiroidie, HIPERTIROIDÍE s.f. Boala endocrina care se datoreste secretiei excesive a hormonilor tiroidieni si care se manifesta prin cresterea glandei tiroide, slabire, ridicarea metabolismului bazal etc.; hipertiroidism. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hyperthyroïdie.
hipertiroidism, HIPERTIROIDÍSM s.n. Boala endocrina care se datoreste secretiei excesive a hormonilor tiroidieni si care se manifesta prin cresterea glandei tiroide, slabire, ridicarea metabolismului bazal etc.; hipertiroidie. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hyperthyroïdisme.
hipertonie, HIPERTONÍE, hipertonii, s.f. 1. Stare a unei solutii hipertonice. 2. Crestere a tonusului muschilor scheletici sau ai diferitelor organe interne si a sistemului nervos vegetativ. 3. Hipertensiune. – Din fr. hypertonie.
hipertrofia, HIPERTROFIÁ, pers. 3 hipertrofiaza, vb. I. Refl. (Despre organe si tesuturi) A-si mari volumul în mod anormal ca urmare a unei functii nutritive exagerate sau a unui proces maladiv. [Pr.: -fi-a] – Din fr. hypertrophier.
hipertrofie, HIPERTROFÍE, hipertrofii, s.f. Dezvoltare excesiva a volumului unui organ sau al unui tesut fara înmultirea celulelor acestuia, datorita unei functii nutritive exagerate ori din cauza unui proces maladiv. – Din fr. hypertrophie.
hipnagogic, HIPNAGÓGIC, -Ă, hipnagogici, -ce, adj. Referitor la starile care conduc la somn, care sunt intermediare între veghe si somn. – Din fr. hypnagogique.
hipo, HIPO-1 Element de compunere cu sensul "mai putin, sub", care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. – Din fr. hypo-.
martelaj, MARTELÁJ s. n. 1. ciocanire a metalelor. 2. procedeu învechit de castrare prin strivirea cordonului testicular cu un ciocan special. 3. (fig.) chinuire; hartuire. (< fr. martelage)
hipo, HIPO-2 Element de compunere cu sensul "referitor la cai", care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. – Din fr. hippo-.
hipocaust, HIPOCÁUST, hipocauste, s.n. (La romani) Instalatie de încalzire cu aer cald. ♦ Canal subteran care servea la acest fel de încalzire. [Pr.: -caust] – Din fr. hypocauste.
hipoclorit, HIPOCLORÍT, hipocloriti, s.m. Sare a acidului hipocloros, care se obtine prin actiunea clorului asupra hidroxizilor puternic bazici sau pe cale electrolitica. ♢ Hipoclorit de sodiu = sare de sodiu a acidului hipocloros, întrebuintata ca dezinfectant si ca decolorant; apa de javel. Hipoclorit de potasiu = sare de potasiu hipocloros. – Din fr. hypochlorite.
marşarier, MARSARIÉR s. n. mers înapoi al unui autovehicul; dispozitiv care permite acest mers. ♢ pozitie a schimbatorului de viteza pentru mersul înapoi. (< fr. marche arrière)
hipocristalin, HIPOCRISTALÍN, -Ă, hipocristalini, -e, adj. (Despre structura rocilor eruptive) Care este alcatuit din cristale si din sticla. – Din fr. hypocristalin.
hipodermoză, HIPODERMÓZĂ, hipodermoze, s.f. Boala parazitara a animalelor rumegatoare mari, provocata de larvele unei muste care se localizeaza în straturile profunde ale pielii. – Din fr. hypodermose.
hipoergie, HIPOERGÍE, hipoergii, s.f. (Med.) Reducere a capacitatii organismului de a reactiona la diversi antigeni. [Pr.: -po-er-] – Din fr. hypoergie.
marş, MARS I. s. n. 1. deplasare a unei trupe sau a unei (grupari de) nave (într-o anumita formatie). o ~ fortat = mars executat cu o viteza sporita fata de cea normala. 2. proba de atletism în timpul careia concurentii sunt obligati sa mearga repede, fara a alerga. 3. piesa muzicala cu o miscare uniforma sugerând pasul cadentat de defilare al unei trupe, al unui cortegiu etc. 4. poezie lirica patriotica scrisa pentru a putea fi cântata dupa melodia unui mars (3). 5. operatie de extragere si introducere în sonda a garniturii de foraj. II. interj. 1. comanda de pornire a unei trupe. 2. cuvânt cu care se alunga un câine, se îndeparteaza în mod brutal un om. (< fr. marche, germ. Marsch)
marsupiu, MARSÚPIU s. n. 1. punga abdominala a femelei marsupialelor. 2. (bot.) organ saciform la extremitatea ramurilor, care poarta arhegoanele. 3. cavitate incubatoare la nevertebrate. (< fr., lat. marsupium)
marsuin, MARSUÍN s. m.. 1. cetaceu asemanator cu delfinul; porc-de-mare. 2. aparatoare de parâma fixata la prova si la pupa unor nave pentru manevre. (< fr. marsouin)
hipogeu, HIPOGÉU, -GÉE, hipogei, -gee, s.n., adj. 1. S.n. (În antichitate) Constructie subterana alcatuita din mai multe încaperi, destinate sa serveasca de mormânt. 2. Adj. (Zool., Bot.) Care traieste sub pamânt. – Din fr. hypogée.
hipomanţie, HIPOMANŢÍE s.f. Practica a prezicerii la vechii celti, care se facea dupa nechezatul si dupa miscarile unor cai sacri. – Din fr. hippomancie.
maron, MARÓN, -Ă adj. (despre animale domestice) care a revenit în starea de salbaticie. (< fr. marron)
hipometropie, HIPOMETROPÍE, hipometropii, s.f. (Med.) Defect al vederii care se manifesta prin imposibilitatea de a distinge clar obiectele situate la o distanta mai mare; miopie, miopism. – Din fr. hypométropie.
hipomobil, HIPOMOBÍL, -Ă, hipomobili, -e, adj. (Despre vehicule, tractiune etc.) Pus în miscare de cai. – Din fr. hippomobile.
hiponastie, HIPONASTÍE, hiponastii, s.f. Miscare provocata de cresterea mai rapida a suprafetei dorsale a unui organ vegetal plat (frunza, petala) decât a celei ventrale, care devine astfel concava. – Din fr. hyponastie.
marochin, MAROCHÍN s. n. piele fina de capra tabacita vegetal; material care imita o astfel de piele. (< fr. maroquin, it. marochino)
hipotalamus, HIPOTALÁMUS, hipotalamusuri, s.n. Formatie cenusie a creierului, care corespunde partii inferioare a encefalului, având rol important în reglarea superioara a functiilor vegetative ale organismului. – Din fr. hypothalamus.
hipotimie, HIPOTIMÍE, hipotimii, s.f. (Med.) Diminuare a tonusului afectiv (în starile depresive). – Din fr. hypothymie.
marnaj, MARNÁJ s. n. amplitudinea sau denivelarea dintre mareea maxima si cea minima (flux si reflux. (< fr. marnage)
descripţie, DESCRÍPŢIE s.f. (Rar) Descriere. ♦ (Log.) Procedeu de simbolizare prin care individualul este redat din punct de vedere logic. [Gen. -iei, var. descriptiune s.f. / cf. fr. description, lat. descriptio].
marmorare, MARMORÁRE s. f. actiunea de a marmora. ♢ deteriorare a unui negativ fotografic, care capata aspectul structural al unei placi de marmura din cauza lipsei de agitare a revelatorului în timpul developarii. (< marmora)
hipuric, HIPÚRIC adj.m. (În sintagma) Acid hipuric = derivat al acidului benzoic, prezent în vegetale, care se elimina din organism prin urina. – Din fr. hippurique.
hirudineu, HIRUDINÉU, hirudinei, s.m. (La pl.) Clasa de viermi din încrengatura anelidelor, cu corpul segmentat, turtit dorsoventral, cu câte o ventuza la extremitati, care traiesc în apa dulce si sug sânge (Hirudinea); (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. hirudinées. [Obs.: celelalte dictionare indica genul neutru, este probabil o eroare a DEX]
hispanofil, HISPANOFÍL, -Ă, hispanofili, -e, s.m. si f. Admirator a tot ce este de origine spaniola sau de provenienta spaniola. – Din fr. hispanophile.
histamină, HISTAMÍNĂ, histamine, s.f. Amina prezenta în tesuturile vegetale si animale, cu actiune puternic dilatatoare asupra vaselor sangvine, având un rol important în aparitia proceselor alergice. – Din germ. Histamin, fr. histamine.
histerezis, HISTERÉZIS s.n. Fenomen cu caracter ireversibil care consta în faptul ca succesiunea starilor unei substante, determinate de variatia unui parametru, difera de succesiunea starilor determinate de variatia în sens contrar a aceluiasi parametru. – Din fr. hystérésis.
histerotomie, HISTEROTOMÍE, histerotomii, s.f. Interventie chirurgicala pentru deschiderea uterului, în vederea extragerii fatului în caz de nastere anormala. – Din fr. hystérotomie.
marker, MARKER [MÁR-CĂR] s. m. 1. gena mutanta cu efecte fenotipice detectabile, cu localizare cunoscuta, care permite localizarea altor gene. 2. particularitate morfologica ce permite identificarea corecta a unui cromozom. ♢ cromozom diferit de omologul sau printr-o asemenea particularitate. 3. factor de mare frecventa la suferinzii de o anumita afectiune, servind pentru identificarea unei populatii bolnave în cadrul populatiei generale. (< engl. marker)
histopatologie, HISTOPATOLOGÍE s.f. Ramura a histologiei care studiaza aspectul microscopic al organelor sau al tesuturilor bolnave. – Din fr. histopathologie.
hlamidă, HLAMÍDĂ, hlamide, s.f. 1. Mantie facuta dintr-o bucata dreptunghiulara de stofa alba sau rosie, prinsa cu o agrafa pe umar, purtata de vechii greci si romani în calatorii, la festivitati etc. 2. Mantie împarateasca sau arhiereasca la bizantini. – Din (1) fr. chlamyde, (2) sl. hlamida.
hleab, HLEAB, hleaburi, s.n. (Reg.) Lucru rau, stricat, vechi. – Cf. ucr. c h l j a b a t y "a se clatina, a fi hodorogit".
hoardă, HOÁRDĂ, hoarde, s.f. 1. Grupare în care erau organizate popoarele nomade mongole primitive. 2. Ceata, banda de oameni care prada si pustiesc; p. ext. armata cotropitoare. [Var.: hórda, oárda s.f.] – Din pol. horda, rus. orda.
hoaspă, HOÁSPĂ, hoaspe, s.f. (Reg.) Învelis al grauntelui de cereale, al bobului de fasole, de mazare etc. – Et. nec.
hoban, HOBÁN, hobane, s.n. Coarda, de obicei din sârma de otel, care serveste la legatura aripilor cu fuzelajul unui avion. ♦ Coarda pentru sustinerea catargelor. – Din fr. hauban.
hochei, HÓCHEI s.n. Joc sportiv pe gheata sau pe iarba, în care jucatorii, servindu-se de o crosa, cauta sa introduca în poarta echipei adverse un puc sau o minge. – Din fr., engl. hockey.
marionetă, MARIONÉTĂ s. f. 1. papusa manevrata cu sfori, care interpreteaza diferite roluri pe o scena speciala. 2. (fig.) executant servil, lipsit de individualitate. 3. (mar.) scripete vertical turnant, la piciorul catargului, servind la ghidarea manevrelor. (< fr. marionnette)
hocheton, HOCHETÓN, hochetonuri, s.n. Vesta de pânza groasa, pe care o purtau ostasii si mai ales arcasii medievali. – Din fr. hoqueton.
hodometru, HODOMÉTRU, hodometre, s.n. Aparat care serveste la masurarea unui drum parcurs. – Din fr. hodomètre.
hodorog, HODORÓG1 interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de caderea sau de ciocnirea unor obiecte tari, de mersul zdruncinat al unui vehicul etc. [Var.: hodorónc interj.] – Onomatopee.
hodorog, HODORÓG2, -OÁGĂ, hodorogi, -oage, s.m., f. si n., HODOROÁGA s.f. art. 1. S.n. Lucru (de obicei vehicul) învechit, stricat, hodorogit, care face zgomot la orice miscare. 2. S.m. si f. Persoana batrâna, neputincioasa, ramolita. 3. S.f. art. Dans popular românesc din sudul Transilvaniei cu ritm vioi; melodie dupa care se executa acest dans. – Din hodorogi (derivat regresiv).
hodorogeală, HODOROGEÁLĂ, hodorogeli, s.f. Faptul de a hodorogi; zgomot produs de obiecte lovite între ele sau rasturnate, de mersul zdruncinat al unui vehicul (hodorogit) etc. – Hodorogi + suf. -eala.
hodorogi, HODOROGÍ, hodorogesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, mai ales despre vehicule uzate, vechi; la pers. 3) A face zgomot (mare) în mers; a hurui. ♦ A face zgomot cotrobaind undeva. 2. Intranz. Fig. A vorbi mult, tare si fara rost. 3. Refl. (Despre lucruri) A se uza, a se strica, a se darapana, a se hârbui. ♦ Fig. (Despre oameni) A se subrezi, a se ramoli de boala sau de batrânete. – Din hodorog1.
marinar, MARINÁR s. m.. membru al echipajului unei nave; matelot. o guler ~ = guler mare, dreptunghiular, lasat pe spate. (marinia + -ar)
holba, HOLBÁ, holbez, vb. I. Tranz. A face ochii mari, a-i deschide tare (de mirare, uimire, spaima etc.). ♦ Refl. A se uita la cineva sau la ceva cu ochii mariti de curiozitate, de spaima etc.; a se zgâi. – Din lat. volvere.
margraf, MARGRÁF s. m. principe feudal german care conducea o marca4. (< germ. Markgraf, fr. margrave)
holoturie, HOLOTÚRIE, holoturii, s.f. Echinoderm cu corpul moale si alungit; castravete-de-mare. – Din fr. holothurie, lat. holothuria.
homosexualitate, HOMOSEXUALITÁTE s.f. Perversiune sexuala care consta în atractia sexuala fata de indivizi de acelasi sex; pederastie, inversiune sexuala, invertire sexuala. [Pr.: -xu-a-] – Din fr. homosexualité.
hon, HON, honuri, s.n. Scula aschietoare alcatuita dintr-un corp rotativ de otel pe care sunt fixate mai multe pietre abrazive si care este utilizata la finisarea suprafetelor cilindrice interioare ale pieselor metalice. – Din engl. hone.
honui, HONUÍ, honuiesc, vb. IV. Tranz. A netezi suprafata interioara cilindrica a unei piese cu ajutorul unei masini speciale. ♢ Masina de honuit = masina-unealta dotata cu 3-12 bare abrazive, care, printr-o miscare de rotatie si una rectilinie, netezeste suprafata interioara cilindrica a unor piese metalice. – Hon + suf. -ui.
honved, HONVÉD, honvezi, s.m. Nume purtat de soldatii din infanteria maghiara în evul mediu si de soldatii din armata pedestra austro-ungara. – Din magh. honvéd "militar teritorial".
hop, HOP interj., HOP, hopuri, s.n. I. Interj. 1. Exclamatie care însoteste o saritura peste un obstacol, ridicarea unei greutati, caderea, aruncarea sau scaparea (din mâna) a unui lucru. ♢ Expr. Nu zice hop pâna n-ai sarit (sau pâna nu treci) santul = nu te bucura înainte de a vedea rezultatul, sfârsitul. 2. (Cu valoare verbala; exclamatie care sugereaza sosirea neasteptata a cuiva) Iata ca vine! ♦ Exclamatie care sugereaza intervenirea neasteptata a unui fapt, a unei întâmplari. 3. Exclamatie care exprima o surpriza (neplacuta). II. S.n. 1. Ridicatura sau groapa în drum (peste care vehiculele trec zdruncinându-se). ♦ Fig. Dificultate, obstacol, greutate pe care cineva o are de întâmpinat. 2. Saritura, zguduitura a unui vehicul peste un obstacol. [Var.: hópa, hópai, hup interj.] – Onomatopee.
margarină, MARGARÍNĂ s. f. produs alimentar asemanator cu untul, preparat prin emulsionarea unor grasimi vegetale sau animale cu zer sau cu lapte smântânit. (< fr. margarine)
hoplit, HOPLÍT, hopliti, s.m. Soldat echipat cu armament greu, la vechii greci. – Din fr. hoplite.
hoplomac, HOPLOMÁC, hoplomaci, s.m. Gladiator care era echipat cu arme grele, la vechii greci. – Din fr. hoplomaque, lat. hoplomachus.
hoplomahie, HOPLOMAHÍE, hoplomahii, s.f. Întrecere între gladiatori înarmati cu arme grele, la vechii greci. – Din fr. hoplomachie.
horă, HÓRĂ,