Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru s
afortiori, A FORTIÓRI adj. (Despre rationamente) Care consta în trecerea de la o judecata la alta, în favoarea celei de-a doua judecati existând tot atâtea temeiuri sau temeiuri în plus. – Loc. lat.
acappella, A CAPPÉLLA adv., adj. (Despre muzica sau despre o formatie corala) Fara acompaniament instrumental. – Var. (dupa alte surse) a capella. – Loc. it.
agiorno, A GIÓRNO adv. (Italienism) Ca ziua. Luminat a giorno. [Pr.: -giór-] – Loc. it.
monstruos, MONSTRUÓS, -OÁSĂ adj. 1. hidos, pocit; anormal. 2. rau, oribil, îngrozitor. 3. urias, colosal. (< fr. monstrueux, lat. monstruosus)
abintestat, ab intéstat loc. adj. (jur.; despre o succesiune) care se afla în absenta unui testament, situatie în care legea reglementeaza transmiterea bunurilor. (< lat. ab intestat)
abac, abác s. n. 1. instrument de calculat din bile care se pot deplasa pe vergele orizontale paralele. 2. nomograma. (< fr. abaque, lat. abacus)
abac, ABÁC, abace, s.n. 1. Instrument alcatuit dintr-un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile (colorate) si care este folosit la efectuarea unor calcule aritmetice. 2. Tabel sau diagrama care permite rezolvarea imediata a unor calcule. – Din fr. abaque, lat. abacus.
abaca, abáca s. f. cânepa de Manilla. (< sp. abaca)
abacă, ABÁCĂ, abace, s.f. (Arhit.) Placa subtire (patrata) care constituie partea superioara a capitelului unei coloane si face legatura cu arhitrava. – Din fr. abaque, lat. abacus.
abacă, abáca s. f. partea superioara a capitelului unei coloane. (< fr. abaque, lat. abacus)
abacterian, abacterián, -a adj. lipsit de bacterii. (< fr. abactèrien)
abacteriemic, abacteriémic, -a adj. (despre boli) care prezinta microbi în sângele circulant. (< fr. abactériémique)
abager, ABAGÉR, abageri, s.m. (Reg.) Abagiu. – Din abagerie1.
abagerie, ABAGERÍE1, abagerii, s.f. Atelier sau industrie de (haine de) aba. – Abagiu + suf. -arie.
abagerie, ABAGERÍE2 s.f. Meseria de abagiu. – Abager + suf. -ie.
monstru, MÓNSTRU s. m. 1. fiinta fantastica cu corpul din elemente specifice oamenilor si animalelor. ♢ colos, namila, fiinta, lucru de proportii colosale. ♢ (adj.; fam.) de mare amploare, colosal. 2. fiinta care prezinta o anomalie fizica din nastere; pocitanie. 3. om crud, degenerat, denaturat. 4. ~ sacru = mare vedeta a cinematografiei sau teatrului. (< fr. monstre, lat. monstrum)
abagiu, ABAGÍU, abagii, s.m. Persoana care se ocupa cu fabricarea sau cu vânzarea abalei2; abager. – Din tc. abacı.
abajur, ABAJÚR, abajururi, s.n. Dispozitiv de metal, de sticla, de hârtie etc., care se pune la o lampa pentru a feri ochii de lumina si pentru a îndeparta razele într-o anumita directie. – Din fr. abat-jour.
abajur, abajúr s. n. dispozitiv pentru a rabata lumina unei lampi. (< fr. abat-jour)
abalienare, abalienáre s. f. pierdere, diminuare marcata si evidenta a facultatilor mintale. (dupa engl. abalienation, lat. abalienatio)
abandon, ABANDÓN, abandonuri, s.n. 1. Parasire împotriva regulilor morale si a obligatiilor materiale a copiilor, familiei etc. 2. Parasire a unui bun sau renuntare la un drept. 3. Renuntare la continuarea participarii într-o proba sportiva. – Din fr. abandon.
abandon, abandón s. n. parasire, renuntare. ♢ ~ familial = parasire a copiilor, a familiei. ♦ (sport) retragere dintr-o competitie. (< fr. abandon)
abandona, abandoná vb. I. tr. a parasi, a renunta definitiv la ceva. ♦ a neglija, a lasa în voia... II. refl. a se lasa prada unui sentiment, unei emotii. III. intr. a se retrage dintr-o competitie. (< fr. abandonner)
abandona, ABANDONÁ, abandonez, vb. I. 1. Tranz. A parasi pe cineva (lasându-l fara sprijin sau ajutor); a renunta la ceva. 2. Tranz. si intranz. A renunta la continuarea participarii la o întrecere sportiva. – Din fr. abandonner.
abandonare, ABANDONÁRE, abandonari, s.f. Actiunea de a abandona; parasire. – V. abandona.
abandonat, ABANDONÁT, -Ă, abandonati, -te, adj. Care a fost parasit. ♦ Spec. (Despre copii nou-nascuti) Lepadat2. – V. abandona.
abandonic, abandónic, -a adj., s.m. f. (cel) care traieste teama patologica de a fi abandonat. (< fr. abandonnique)
abanos, ABANÓS s.m. Lemnul unor specii de copaci exotici, mai ales din India, greu, tare, foarte durabil, de culoare neagra, folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc.; eben (Dyospyros). ♢ Par de abanos = par de culoare neagra lucioasa. – Din tc. abanoz.
abarticular, abarticulár, -a adj. situat în vecinatatea unei articulatii. (< fr. abarticulaire)
abataj, abatáj s. n. 1. loc de extragere a unui minereu, a unei roci dintr-un zacamânt; operatia însasi. 2. doborâre a arborilor în exploatarile forestiere. 3. sacrificare a animalelor, la abator. 4. înclinare a unei nave spre a putea fi carenata; carenaj (1). (< fr. abattage)
abataj, ABATÁJ, abataje, s.n. 1. Operatie de taiere sau de extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zacamânt; p. ext. loc unde se executa aceasta operatie. 2. Operatie de doborâre a arborilor (În exploatarile forestiere). 3. Taiere, sacrificare a vitelor la abator. ♦ Ansamblu de operatii facute la abator de la introducerea animalelor în sala de taiere pâna la transarea carnii. 4. Operatie de înclinare a unei nave mici în vederea repararii, curatirii etc. – Din fr. abattage.
abate, ABÁTE1, abati, s.m. 1. Titlu dat superiorului unei abatii. 2. Titlu onorific acordat unor preoti catolici; persoana care poarta acest titlu. – Din it. ab(b)ate.
abate, abáte1 s. m. 1. superior al unei abatii. 2. preot, cleric la catolici. (< it. abbate)
abate, ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. si intranz. A (se) îndeparta (de la o directie apucata, fig. de la o norma fixata, de la o linie de conduita etc.). ♦ Refl. si tranz. A se opri sau a face sa se opreasca în treacat undeva sau la cineva (parasind drumul initial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamitati, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se nazari. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abatut. 5. Tranz. (Frantuzism) A doborî la pamânt. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.
abate, abáte2 vb. I. tr., refl. a (se) îndeparta de la o directie, o norma, o linie de conduita. II. tr. a doborî, a culca la pamânt. III. refl. a se napusti (asupra). IV. intr. a-i veni cuiva o idee, a i se nazari. (< lat. abbattere, fr. abattre)
abatere, ABÁTERE, abateri, s.f. 1. Actiunea de a (se) abate2 si rezultatul ei. ♢ Expr. Abatere de la regula = exceptie. ♦ Încalcare a unei dispozitii cu caracter administrativ sau disciplinar. 2. Diferenta dintre valoarea efectiva sau valoarea-limita admisa a unei marimi si valoarea ei nominala. ♦ (Tehn.) Diferenta dintre valoarea reala si cea proiectata a unei piese. – V. abate2.
abatere, abátere s. f. 1. actiunea de a (se) abate. ♦ încalcare a unor dispozitii. 2. diferenta dintre valoarea nominala a unei marimi si valoarea ei masurata. 3. (tehn.) diferenta dintre dimensiunea maxima sau minima realizata pentru o piesa si dimensiunea ei proiectata. (< abate)
abatesă, ABATÉSĂ, abatese, s.f. Calugarita care conduce o abatie. – Din lat. abbatissa.
abatesă, abatésa s. f. maica superioara a unei abatii. (< it. abbadessa, lat. abbatissa)
abatiză, ABATÍZĂ, abatize, s.f. (Mil.) Dispozitiv de aparare facut din copaci taiati si culcati cu vârful spre inamic sau din craci înfipte în pamânt. – Din fr. abattis.
abatiză, abatíza s.f. (mil.) baraj realizat din copaci culcati cu vârful spre inamic. (< fr. abattis)
abator, ABATÓR, abatoare, s.n. Ansamblu alcatuit din cladirile, instalatiile, terenul etc. unde se taie vitele destinate consumului si se prelucreaza carnea proaspata. – Din fr. abattoir.
abator, abatór s. n. 1. constructie unde se sacrifica animalele destinate consumului populatiei. 2. (fig.) masacru. (< fr. abattoir)
abaţial, abatiál, -a adj. care apartine unei abatii. (< fr. abbatial, lat. abbatialis)
abaţie, ABAŢÍE, abatii, s.f. Mânastire catolica cu statut special (împreuna cu averea, domeniile ei), condusa de un abate1 sau o abatesa (1) si depinzând de un episcop sau direct de papa2. – Din it. ab(b)azia.
abaţie, abatíe s. f. manastire catolica condusa de un abate sau de o abatesa (< it. abbazia)
abaxial, abaxiál, -a adj. situat în afara unui ax central. (< fr., engl. abaxial)
abazic, abázic, -a adj., s.m. f. (suferind) de abazie. (dupa germ. abatisch)
abazie, ABAZÍE s.f. Imposibilitate de a merge, datorita unei tulburari a automatismului actului motor al mersului. – Din fr. abasie.
abazie, abazíe s. f. tulburare a sistemului nervos, care se manifesta prin neputinta de a merge normal. (< fr. abasie)
abătut, ABĂTÚT, -Ă, abatuti, -te, adj. Care este descurajat; trist, deprimat. – Din fr. abattu (modificat dupa abate2).
monstranţă, MONSTRÁNŢĂ s. f. caseta de cristal încadrata într-o somptuoasa montura de argint sau chiar de aur batut cu pietre pretioase, în care se pastreaza hostia în bisericile catolice. (< germ. Monstranz, fr., engl. monstrance)
abbevilian, abbevilián, -a ab-vi-li-/ adj., s.n. (din) subetajul mijlociu al paleoliticului inferior; chelean. (< fr. abbevillien)
abc, abc s. n. abecedar (1, 2). (< fr. abc)
abcede, abcéde vb. intr. a (se) transforma în abces. (< fr. abcéder, lat. abscedere, var. (dupa alte surse) abcedá)
abcedografie, abcedografíe s.f. radiografie a unui abces dupa punctie, evacuare sau injectie cu aer. (< fr. abcédographie)
monsenior, MONSENIÓR s. m. 1. titlu dat seniorilor feudali (în Apus); titlu de adresare catre un nobil. 2. titlu dat unor prelati ai bisericii catolice. (< fr. monseigneur, it. monsignore)
abces, abcés s. n. colectare de puroi într-un tesut sau organ. (< fr. abcès, lat. abscessus)
abces, ABCÉS, abcese, s.n. Colectare de puroi, bine delimitata de tesuturile din jur, formata în urma dezintegrarii tesuturilor, de obicei sub actiunea unor agenti microbieni sau parazitari. – Din fr. abcès.
abderit, abderít s. m. om simplu, marginit si caraghios. (< germ. Abderit)
abdica, abdicá vb. intr. 1. a renunta la tron, la un drept. 2. (fig.) a renunta la ceva, a se resemna. 3. a renunta la o activitate din cauza greutatilor întâmpinate. (< fr. abdiquer, lat. abdicare)
abdicare, ABDICÁRE, abdicari, s.f. Actiunea de a abdica. – V. abdica.
abdomen, ABDOMÉN, abdomene, s.n. 1. Parte a corpului, între torace si bazin, în care se gasesc stomacul, ficatul, pancreasul, splina, rinichii si intestinele; pântece, burta, foale. 2. (Biol.) Partea posterioara a corpului la artropode. – Din fr., lat. abdomen.
monozoic, MONOZÓIC, -Ă adj. (despre animale) care duce o viata individuala si izolata. (< fr. monozoïque)
monozom, MONOZÓM s. m. cromozom accesoriu. (< fr. monosome)
monozomie, MONOZOMÍE s. f. prezenta unui singur (fragment de) cromozom. (< fr. monosomie)
abdomen, abdomén s. n. 1. cavitate a corpului vertebratelor, între torace si bazin. 2. ultimul segment al corpului la insecte. (< fr., lat. abdomen)
abdominal, ABDOMINÁL, -Ă, abdominali, -e, adj. Care apartine abdomenului, privitor la abdomen; ventral. ♢ Cavitate abdominala = cavitate cuprinsa între peretii abdomenului (1). – Din fr. abdominal.
abdominalgie, ABDOMINALGÍE, abdominalgii, s.f. (Med.) Durere abdominala. – Din fr. abdominalgie.
abdominalgie, abdominalgíe s. f. durere abdominala. (< fr. abdominalgie)
abdominoscop, abdominoscóp s. n. instrument în abdominoscopie; peritoneoscop. (< fr. abdominoscope, var. (dupa alte surse) abdomenoscop).
abdominoscopie, abdominoscopíe s. f. examinare a cavitatii si a organelor abdominale. (< fr. abdominoscopie)
abductor, ABDUCTÓR, abductori, adj. (În sintagma) Muschi abductor = muschi care îndeparteaza un membru de axul median al corpului sau doua organe unul de celalalt. – Din fr. abducteur.
abductor, abductór adj., s. m. (muschi) care produce abductie. (< fr. abducteur, lat. abductor)
abducţie, ABDÚCŢIE s.f. Miscare efectuata de un muschi abductor. – Din fr. abduction.
abducţie, abdúctie s. f. miscare de îndepartare a unui membru de planul de simetrie a corpului. (< fr. abduction, lat. abductio)
abecedar, ABECEDÁR, abecedare, s.n. Manual elementar pentru învatarea scrisului si a cititului; azbucoavna, bucoavna. ♢ Fig. Carte care cuprinde notiunile de baza dintr-un anumit domeniu. – Din lat. abecedarium, fr. abécédaire.
abecedar, abecedár s. n. 1. carte elementara pentru învatarea scrisului si cititului. 2. (fig.) primele notiuni ale unei stiinte sau profesiuni; abc. (< lat. abecedarius, fr. abécédaire)
aberant, aberánt, -a adj. 1. care se abate de la o norma. 2. contrar logicii, bunului-simt; (p. ext.) absurd. (< fr. aberrant, lat. aberrans)
aberant, ABERÁNT, -Ă, aberanti, -te, adj. Care se abate de la tipul normal sau corect, care constituie o aberatie (1), absurd. – Din fr. aberrant, lat. aberrans, -ntis.
monozigot, MONOZIGÓT, -Ă adj. 1. cu un singur zigot. 2. dezvoltat dintr-un singur ovul fecundat. (< fr. monozygote)
aberanţă, aberánta s. f. aberatie. (< fr. aberrance)
aberativ, ABERATÍV, -Ă, aberativi, -e, adj. (Livr.) Care este departe de adevar, care tine de aberatie (1). – Din fr. aberratif.
aberaţie, ABERÁŢIE, aberatii, s.f. 1. Abatere de la ceea ce este normal sau corect. 2. Defectiune a unui sistem optic, care duce la obtinerea unor imagini neclare, deformate etc. ♢ Aberatie vizuala = astigmatism (2). Aberatia luminii = variatia aparenta a pozitiei unui astru pe cer datorita miscarii Pamântului în jurul Soarelui si faptului ca lumina se propaga cu viteza finita. 3. Ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate, ineptie, prostie. – Din fr. aberration, lat. aberratio.
monozaharidă, MONOZAHARÍDĂ s. f. substanta organica din clasa hidratilor de carbon, obtinuta prin hidroliza zaharurilor. (< fr. monosaccharide)
aberaţie, aberátie s. f. 1. abatere de la normal sau corect; (p. ext.) idee, notiune, comportament; aberanta; absurditate. ♦ (biol.) abatere de la tipul normal al speciei. ♢ ~ cromozomiala = modificare a numarului de cromozomi caracteristici speciei. 2. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic. ♢ ~ cromatica = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizatii pe marginea imaginilor. 3. unghi format de directia adevarata si de cea aparenta din care este vazut un astru de pe Pamânt. (< fr. aberration, lat. aberratio)
abero, ABER(O)- elem. "a se abate", "a se îndeparta". (< fr., engl. aberro/o/-, cf. lat. aberrare)
aberometru, aberométru s. n. instrument pentru masurarea aberatiei vizuale. (< fr. aberromètre)
aberoscop, ABEROSCÓP, aberoscoape, s.n. Instrument care serveste la observarea defectului de distorsiune pe care îl prezinta un ochi anormal. – Din fr. aberroscope.
aberoscop, aberoscóp s. n. instrument pentru observarea defectului de distorsiune a unui ochi normal. (< fr. aberroscope)
abhora, ABHORÁ, abhorez, vb. I. Tranz. (Rar) A avea ura, dezgust, aversiune fata de cineva sau de ceva. – Din fr. abhorrer, lat. abhorrere.
monoxil, MONOXÍL, -Ă adj., s. n. (ambarcatie primitiva) dintr-un trunchi scobit. (< fr. monosyle)
abhora, abhorá vb. tr. a avea oroare, aversiune; a urî, a detesta. (< fr. abhorrer, lat. abhorrere)
abia, ABIÁ adv. 1. (Modal) Cu greu, cu greutate; anevoie. 2. (Cantitativ, intensiv) foarte putin, aproape de loc. 3. (Temporal) De foarte putina vreme; de îndata ce, numai ce; chiar atunci, tocmai. 4. Cel putin; macar, barem. – Lat. ad vix.
abientin, ABIENTÍN s.n. Substanta rasinoasa extrasa din lemnul de brad, care se prezinta sub forma de cristale incolore, solubile în apa si în alcool. [Pr.: -bi-en-] – Din fr. abiéntin.
abietacee, ABIETACÉE s.f. pl. Familie de conifere cuprinzând arbori din specia bradului; abietinee, pinacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétacées.
abietacee, abietacée s.f. pl. abietinee; pinacee. (< fr. abietacées)
abietin, abietín s. n. substanta rasinoasa extrasa din lemnul de brad, sub forma de cristale incolore, solubile în apa si alcool. (< fr. abiétin)
abietinee, ABIETINÉE s.f. pl. Abietacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétinées.
abietinee, abietinée s.f. pl. abietacee. (< fr. abiétinées)
abil, ABÍL, -Ă, abili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este îndemânatic, iscusit, priceput, dibaci. ♦ Smecher, descurcaret. – Din fr. habile, lat. habilis.
abil, abíl1, -a adj. 1. îndemânatic, dibaci, priceput. 2. (jur.) apt a îndeplini conditiile cerute de lege. (< fr. habile, lat. habilis)
abil, -ábil2 elem. "posibil" (< fr. -able, cf. lat. abilis)
abilita, ABILITÁ, abilitez, vb. I. Tranz. 1. A califica o persoana în urma unui examen pentru un post universitar; a atesta. 2. A împuternici. – Din germ. habilitieren.
abilita, abilitá vb. tr. 1. a conferi dreptul de a practica o anumita profesiune, în urma unui examen sau concurs. 2. a conferi un anumit titlu, grad etc.; a face apt; a împuternici. (< germ. habilitieren, lat. habilitare)
abilitare, ABILITÁRE, abilitari, s.f. (Rar) Actiunea de a abilita si rezultatul ei. – V. abilita.
abilitate, ABILITÁTE, abilitati, s.f. (La sg.) Îndemânare, iscusinta, pricepere, dibacie. ♦ (La pl.) Smecherii, siretlicuri. – Din fr. habileté, lat. habilitas, -atis.
monoxid, MONOXÍD s. m. oxid cu un singur atom de oxigen în molecula. (< fr. monoxyde)
abilitate, abilitáte s.f. 1. calitatea de a fi abil; dexteritate; pricepere, dibacie. 2. (jur.) aptitudine legata de a face ceva. 3. (pl.) siretlicuri. (< fr. habilité, lat. habilitas)
abiogen, ABIOGÉN, -Ă, abiogeni, -e, adj. (Biol.; despre medii) Care este lipsit de viata; (despre procese) care are loc, se petrece fara participarea materiei vii. [Pr.: -bi-o] – Din fr. abiogène.
abiogen, abiogén, -a adj. în absenta materiei vii. (din fr. abiogène)
abiogeneză, ABIOGENÉZĂ s.f. Conceptie materialist naiva care explica nasterea vietii din materia anorganica. (din fr. abiogenèse)
abiogeneză, ABIOGENÉZĂ s.f. Conceptie dupa care originea materiei vii trebuie cautata în materia fara viata. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiogenèse.
abiologie, abiologíe s. f. disciplina care studiaza elementele anorganice. (< fr. abiologie)
abiologie, ABIOLOGÍE s.f. Disciplina care are ca obiect studierea elementelor lipsite de viata. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiologie.
abioseston, abiosestón s. n. totalitatea componentelor moarte dintr-un seston; tripton. (< fr. abioseston)
abiotic, ABIÓTIC, -Ă, abiotici, -ce, adj. Lipsit de viata, incompatibil cu viata. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotique.
abiotic, abiótic, -a adj. lipsit de viata. (< fr. abiotique)
abiotrofie, abiotrofíe s. f. proces degenerativ care atinge celulele vii (ale sistemului nervos). (< fr. abiotrophie)
abiotrofie, ABIOTROFÍE s.f. Scadere a vitalitatii unui organism sau a unui organ din cauza unor defecte ereditare de dezvoltare sau a lipsei factorilor nutritivi, fapt care determina slabirea capacitatii de adaptare-aparare. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotrophie.
abioză, abióza s. f. 1. stare a unui corp abiotic. 2. conservare a produselor alimentare prin distrugerea microorganismelor. (< fr. abiose)
abioză, ABIÓZĂ s.f. 1. Stare lipsita de viata. 2. Procedeu de conservare a produselor alimentare de natura animala si vegetala, bazat pe distrugerea totala a microorganismelor existente în produs prin termo-, foto- sau chimiosterilizare, iar recent si prin iradieri ionizante. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiose.
abis, abís s. n. 1. prapastie, genune. ♦ parte profunda a unui fenomen, a unui proces; neant. 2. depresiune a fundului oceanelor, cu adâncimi mari. (< fr. abysse, lat. abyssos)
abis, ABÍS, abisuri, s.n. (Adesea fig.) Prapastie adânca, genune, hau1. – Din fr. abysse, lat. abyssus.
abisal, abisál, -a adj. 1. referitor la abis. ♢ regiune ~a = zona de mare adâncime a fundului marilor si oceanelor. 2. referitor la subconstient. (< fr. abyssal)
abisal, ABISÁL, -Ă, abisali, -e, adj. 1. De abis. ♦ Care se afla sau care traieste la mari adâncimi în mari sau în oceane. Regiune abisala. Animal abisal. 2. Care se refera la subconstient, al subconstientului. – Din fr. abyssal.
abitaţie, abitátie s. f. drept de folosinta a unei case, proprietate a altcuiva. (< fr. habitation, lat. habitatio)
abitaţie, ABITÁŢIE s.f. (Jur.) Drept de folosinta a unei case de locuit care este proprietatea altuia. – Din fr. [droit d']habitation.
abitir, ABITÍR adv. (Fam. si pop.; numai la comparativ) Mai mult, mai bine, mai tare (decât...). – Cf. tc. b&nbsp;e&nbsp;t&nbsp;e&nbsp;r "mai rau".
abject, abjéct, -a adj. care inspira dezgust, repulsie, dispret; abominabil. (< fr. abject, lat. abiectus)
abject, ABJÉCT, -Ă, abjecti, -te, adj. Care inspira repulsie, dispret; josnic, netrebnic, mizerabil. – Din fr. abject, lat. abjectus.
abjecţie, abjéctie s. f. fapta, atitudine abjecta. (< fr. abjection, lat. abiectio)
abjecţie, ABJÉCŢIE, abjectii, s.f. Fapta, atitudine abjecta; ticalosie, josnicie. – Din fr. abjection, lat. abjectio.
abjudeca, abjudecá vb. tr. (jur.) a suspenda printr-o sentinta judecatoreasca. (< lat. abiudicare)
abjudeca, ABJUDECÁ, abjúdec, vb. I. Tranz. A anula, a suspenda (un titlu, un drept etc.) printr-o hotarâre judecatoreasca. – Din lat. abjudecare.
abjudecare, ABJUDECÁRE, abjudecari, s.f. Actiunea de a abjudeca si rezultatul ei. – V. abjudeca.
abjura, ABJURÁ, abjúr, vb. I. Tranz. A renega public o credinta religioasa, o doctrina, o parere etc. – Din fr. abjurer, lat. abjurare.
abjurare, ABJURÁRE, abjurari, s.f. Actiunea de a abjura si rezultatul ei. – V. abjura.
abjuraţie, abjurátie s. f. abjurare. (< fr. abjuration, lat. abiuratio)
ablacta, ablactá vb. tr. a înlocui treptat laptele matern în hranirea sugarului. (< germ. ablaktieren, lat. ablactare)
ablactare, ABLACTÁRE s.f. Înlocuire a laptelui matern prin alte alimente necesare sugarului. – Cf. lat. ablactare.
ablactaţie, ablactátie s. f. 1. ablactare. 2. încetare a secretiei de lapte matern. (< fr. ablactation, lat. ablactatio)
ablactaţie, ABLACTÁŢIE, ablactatii, s.f. 1. Trecere treptata si progresiva de la alimentatia exclusiv lactata a sugarului la o alimentatie diversificata. 2. Oprire a secretiei lactate la femeile la care alaptarea este contraindicata sau inutila. – Din germ. Ablaktation.
ablastie, ablastíe s. f. 1. (biol.) nedezvoltare sau disparitie completa a unui organ. 2. (chir.) masuri de evitare a contaminarii plagii cu celule tumorale. (< fr. ablastie)
ablativ, ABLATÍV, ablative, s.n. Caz al declinarii în unele limbi, care exprima despartirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstantial. ♢ Ablativ absolut = constructie sintactica specifica limbilor latina si greaca, alcatuita dintr-un substantiv (sau un pronume) si un participiu la cazul ablativ, având rol de propozitie circumstantiala. – Din fr. ablatif, lat. ablatinus.
ablativ, ablatív1 s. n. caz al declinarii, specific anumitor limbi, care exprima punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ♢ ~ absolut = constructie sintactica în latina sau greaca cu rol de propozitie circumstantiala, dintr-un substantiv (sau pronume) si un participiu în ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif)
ablativ, ablatív2, -a adj. (despre materiale) care poate suferi ablatiuni. (< lat. ablativus, fr. ablatif)
ablaţie, ABLÁŢIE s.f. v. ablatiune.
monoxen, MONOXÉN, -Ă adj. (despre paraziti) care traieste numai pe o singura gazda. (< fr. monoxène)
ablaţiune, ablatiúne s. f. 1. îndepartare chirurgicala din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ bolnav); exereza, extirpare. 2. transportare a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor. ♦ reducere a masei unui ghetar sau a zapezii prin topire si evaporare. 3. fenomen fizic în urma caruia un meteorit, satelit etc., pierde din substanta datorita încalzirii sale pâna la incandescenta. (< fr. ablation, lat. ablatio)
ablaţiune, ABLAŢIÚNE, ablatiuni, s.f. 1. Transportare (prin actiunea vântului, a apelor sau a ghetarilor) a materialului rezultat în urma dezagregarii solului sau a rocilor. 2. Îndepartare chirurgicala a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care strabate atmosfera cu mare viteza pierde din substanta, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.
ablaut, ÁBLAUT, ablauturi, s.n. (Lingv.) Apofonie. – Din germ. Ablaut.
ablaut, áblaut s. n. apofonie. (< germ. Ablaut)
ablefarie, ablefaríe s. f. lipsa congenitala a pleoapelor. (< fr. ablépharie)
ablefarie, ABLEFARÍE, ablefarii, s.f. Malformatie congenitala caracterizata prin absenta partiala sau totala a pleoapelor. – Din fr. ablépharie.
ablegat, ablegát s. m. legat1 (2) al papei. (< fr. ablégat, lat. ablegatus, germ. Ablegat)
ablepsie, ablepsíe s. f. cecitate (1). (< fr. ablepsie)
ablepsie, ABLEPSÍE, ablepsii, s.f. (Med.) Cecitate. – Din fr. ablépsie.
ablutomanie, ablutomaníe s. f. tendinta obsesiva de a se spala. (dupa fr. ablutiomanie, lat. ablutio)
abluţiune, ablutiúne s. f. 1. spalare a corpului, prescrisa de unele religii orientale si la catolici, pentru purificare. 2. (fam.) îmbaiere prin dus. 3. eroziune exercitata de curentii marini de adâncime. (< fr. ablution, lat. ablutio)
abluţiune, ABLUŢIÚNE, ablutiuni, s.f. 1. Spalare rituala pe corp sau pe o parte a lui, prescrisa de unele religii pentru purificare. 2. Spalare sau îmbaiere cu ajutorul dusului. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablution, lat. ablutio, -onis.
abnega, abnegá vb. tr. a tagadui, a nega, a se lepada de ceva sau de cineva. (< lat. abnegare)
abnega, ABNEGÁ, abnég, vb. I. Tranz. A tagadui, a nega, a se lepada de cineva sau de ceva. – Din lat. abnegare.
abnegare, ABNEGÁRE s.f. (Rar) Abnegatie. – V. abnega.
monovoltin, MONOVOLTÍN, -Ă adj. (despre insecte, viermi de matase) care prezinta o singura generatie anuala; univoltin. (< fr. monovoltin)
abnegaţie, abnegatíe s. f. devotament dus pâna la sacrificiu. (< fr. abnégation, lat. abnegatio)
abnegaţie, ABNEGÁŢIE s.f. Devotament (dus pâna la sacrificiu); abnegare. ♦ Renuntare; sacrificiu voluntar. – Din fr. abnégation.
abnorm, ABNÓRM, -Ă, abnormi, -e, adj. (Rar) Anormal, neobisnuit. – Din germ. abnorm.
abnorm, abnórm, -a adj. anormal, neobisnuit. (< germ. abnorm, lat. abnormis)
abnormitate, abnormitáte s. f. anomalie; enormitate. (< fr. abnormité, germ. Abnormität)
abnormitate, ABNORMITÁTE, abnormitati, s.f. (Rar) Anomalie; enormitate; lucru neobisnuit, abnorm. – Din germ. Abnormität.
abocluzie, aboclúzie s. f. lipsa de contact între dintii arcadei inferioare si superioare. (< ab- + ocluzie)
aboli, ABOLÍ, abolesc, vb. IV. Tranz. A desfiinta o institutie, o stare sau anumite uzante; a anula în mod legal si oficial o lege, o hotarâre etc. – Din fr. abolir, lat. abolere.
aboli, abolí vb. tr. a anula, a suprima (o lege, o institutie, o stare social-politica). (< fr. abolir, lat. abolere)
abolire, ABOLÍRE, aboliri, s.f. Actiunea de a aboli si rezultatul ei; abolitiune. – V. aboli.
aboliţionism, ABOLIŢIONÍSM s.n. Miscare politica aparuta la sfârsitul secolului al XVIII-lea, care urmarea desfiintarea sclaviei negrilor din America; p. gener. miscare politica ce sustine desfiintarea sclaviei. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abolitionnisme.
aboliţionism, abolitionísm s. n. 1. miscare politica aparuta la sfârsitul sec. XVIII în S.U.A., care sustinea desfiintarea sclavajului. 2. curent de opinie care sustine necesitatea abolirii unor relatii sociale, a unui regim politic, unei pedepse. (< fr. abolitionnisme)
aboliţionist, ABOLIŢIONÍST, -Ă, abolitionisti, -ste, s.m. si f. Adept al abolitionismului. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abolitionniste.
aboliţionist, abolitioníst, -a adj., s.m. f. (adept) al abolitionismului. (< fr. abolitionniste)
aboliţiune, ABOLIŢIÚNE, abolitiuni, s.f. (Înv.) Abolire. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. abolition, lat. abolitio, -onis.
aboliţiune, abolitiúne s. f. abolire (< fr. abolition, lat. abolitio)
abolla, ABÓLLA s.f. Manta militara la romani. – Cuv. lat.
monoverb, MONOVÉRB s. n. joc distractiv constând în a reprezenta un cuvânt prin litere combinate între ele sau cu figuri, sensul acestuia reiesind din pozitia elementelor componente. o~ cu incastru = monoverb în care, prin introducerea unui cuvânt sau a unei litere într-o imagine, rezulta un cuvânt nou. (< it. monoverbo)
abolla, abólla s. f. manta militara la romani. (< lat. abola)
abominabil, abominábil, -a adj. care provoaca oroare, repulsie; oribil; dezgustator, repugnant. (< fr. abominable, lat. abominabilis)
abominabil, ABOMINÁBIL, -Ă, abominabili, -e, adj. Înfiorator, groaznic; dezgustator, urât. – Din fr. abominable, lat.abominabilis.
abominaţiune, abominatiúne s. f. 1. oroare; ticalosie. mârsavie; nelegiuire. 2. (rar) cultul idolilor, pagânism. (< fr. abomination, lat. abominatio)
abona, aboná vb. I. tr., refl. a (-si) face un abonament. II. refl. (fam.) a veni cu regularitate undeva. (< fr. abonnér)
abona, ABONÁ, abonez, vb. I. Tranz. si refl. (Cu determinari introduse prin prep. "la") A-si face un abonament. ♦ Refl. Fig. (Fam.) A veni în mod regulat undeva, a fi un obisnuit al casei. – Din fr. abonner.
abonament, ABONAMÉNT, abonamente, s.n. Conventie prin care, în schimbul unei sume, o persoana obtine, pe o anumita perioada, dreptul de a folosi anumite servicii publice, de a asista la spectacole, de a calatori cu mijloace publice de transport, de a primi o revista, un ziar etc.; (concr.) înscris care atesta aceasta conventie; suma platita pentru obtinerea acestui drept. Abonament la radio. – Din fr. abonnement.
monovalent, MONOVALÉNT, -Ă adj. (despre elemente chimice) cu o singura valenta; univalent. (< fr. monovalent)
abonament, abonamént s. n. conventie prin care, în schimbul unei taxe, se obtin unele servicii, dreptul la folosirea unui mijloc de transport, anumite publicatii; înscris prin care se certifica aceasta conventie. (< fr. abonnement)
abonare, ABONÁRE, abonari, s.f. Actiunea de a (se) abona. – V. abona.
abonat, ABONÁT, -Ă, abonati, -te, s.m. si f., adj. (Persoana) care beneficiaza de un abonament. ♦ Fig. (Fam.) (Persoana) care vine în mod regulat undeva. – V. abona.
abonat, abonát, -a adj., s.m. f. 1. beneficiar al unui abonament. 2. (fam.) (cel) care frecventeaza o familie, un local etc. (< abona)
aboral, aborál, -a adj. opus, îndepartat fata de gura. (< germ. aboral)
abord, abórd s. n. 1. abordare. 2. (chir.) cale de acces la un organ. (< fr. abord)
aborda, ABORDÁ, abordez, vb. I. 1. Intranz. (Despre nave) A acosta la tarm. ♦ A se alatura de o alta nava, bord la bord (pentru a o ataca). 2. Tranz. A începe studierea unei probleme, a trata o problema, a începe o discutie. ♦ (Frantuzism) A se apropia de cineva pentru a-i vorbi. – Din fr. aborder.
aborda, abordá vb. I. intr. 1. (despre nave) a se ciocni. 2. a se opri lânga o nava bord la bord. 3. a acosta. II. tr. 1. (fig.) a se apropia de cineva spre a-i vorbi. 2. a începe studiul unei probleme; a deschide o discutie. (< fr. aborder)
abordabil, ABORDÁBIL, -Ă, abordabili, -e, adj. Care poate fi abordat; p.ext. accesibil. – Din fr. abordable.
abordabil, abordábil, -a adj. care poate fi abordat; accesibil. (< fr. abordable)
abordaj, ABORDÁJ, abordaje, s.n. 1. Asalt, atac al unei nave (de catre alta nava). 2. Ciocnire accidentala între nave ori între o nava si un obstacol. – Din fr. abordage.
abordaj, abordáj s. n. 1. abordare (I, 1). 2. atacare a unei nave prin alaturare la bordul ei. (< fr. abordage, it. abbordaggio)
abordare, ABORDÁRE, abordari, s.f. Actiunea de a aborda. – V. aborda.
abordor, abordór s. m. marinar specializat în abordaje. (< fr. abordeur)
aborigen, ABORIGÉN, -Ă, aborigeni, -e, adj., s.m. si f. (Livr.) Bastinas, autohton, indigen. – Din fr. aborigène.
aborigen, aborigén, -a adj., s.m. f. bastinas, autohton, indigen. (< fr. aborigène, lat. aborigines)
abortiv, ABORTÍV, -Ă, abortivi, -e, adj., s.n. (Biol.) 1. Adj. Care se produce înainte de vreme, prematur; care nu a evoluat în întregime. Fetus abortiv. Boala abortiva. 2. Adj., s.n. (Substanta sau mijloc) care provoaca avortul. – Din fr. abordif, lat. abordivas.
abortiv, abortív, -a I. adj. produs înainte de vreme; prematur. II. adj., s. n. (produs) destinat a provoca avortul. (< fr. abortif, lat. abortivus)
abracadabra, abracadábra interj. cuvânt cabalistic caruia ocultistii, gnosticii etc. îi atribuiau puterea magica de a vindeca anumite boli. (< fr., fr. abracadabra)
abracadabra, ABRACADÁBRA subst. Cuvânt cabalistic caruia obscurantistii îi atribuiau puterea magica de a realiza un lucru supranatural. – Din fr., it. abracadabra.
abracadabrant, ABRACADABRÁNT, -Ă, abracadabranti, -te, adj. (Rar) Cu totul neobisnuit; ciudat, bizar; încâlcit. – Din fr. abracadabrant.
abracadabrant, abracadabránt, -a adj. surprinzator; ciudat, bizar. (< fr. abracadabrant)
abrahie, abrahíe s. f. lipsa congenitala a bratelor. (< fr. abrachie)
abrahiocefal, abrahiocefál s. m. monstru care prezinta abrahiocefalie. (< fr. abrachiocéphale)
abrahiocefalie, abrahiocefalíe s. f. lipsa congenitala a bratelor si a capului. (< fr. abrachiocéphalie)
abranhial, abranhiál, -a adj. (despre respiratie) care nu se face prin branhii. (< engl. abranchial)
abrastol, abrastól s. m. sare de calciu a naftolului, substanta antiseptica în vinificatie. (< engl. abrastol)
abraş, ABRÁS, -Ă, abrasi, -e, adj. 1. (Reg.; despre cai) Naravas; (despre oameni) rau, violent. 2. (Despre actiunile omului) fara nici un rezultat; neizbutit, nereusit. ♢ Expr. A iesi abras = a nu izbuti. [Var.: iabrás, -a] – Din tc. abras.
monotrem, MONOTRÉM, -Ă I. adj. care nu are decât un orificiu ca rect, conducte urinare si genitale. II. s. f. pl. ordin de mamifere primitive ovipare, din clasa prototerienelor: ornitorincul. (< fr. monotrème/s/)
abraxas, abráxas s. n. cuvânt mistic la gnostici, scris mai ales pe amulete. (< fr. abraxas)
abraza, abrazá vb. tr. a prelucra prin aschiere, cu un abraziv. (< fr. abraser)
abrazare, ABRAZÁRE, abrazari, s.f. (Rar) Abraziune (2). – Cf. fr. a&nbsp;b&nbsp;r&nbsp;a&nbsp;s&nbsp;i&nbsp;o&nbsp;n.
abraziune, abraziúne s. f. 1. roadere a scoartei terestre datorita vântului sau curentilor apei. 2. roadere a unui material prin frecare cu un abraziv. (< fr. abrasion, lat. abrasio)
abraziune, ABRAZIÚNE, abraziuni, s.f. 1. Proces de eroziune a tarmurilor din cauza valurilor marii. 2. Roadere a unui corp ca urmare a frecarii lui de alt corp abraziv sau mai dur; abrazare. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. abrasion.
abraziv, abrazív, -a adj., s. n. (corp, material dur) capabil a roade prin frecare. (< fr. abrasif)
abraziv, ABRAZÍV, -Ă, abrazivi, -e, adj., s.n. (Corp, material dur) care are proprietatea de a roade prin frecare. – Din fr. abrasif.
abrazor, abrazór s. n. unealta dintr-un material abraziv, folosita pentru aschiere. (< engl. abrasor)
abrazor, ABRAZÓR, abrazoare, s.n. Unealta alcatuita dintr-un material abraziv (natural sau artificial), folosita la prelucrarea prin aschiere. – Cf. a&nbsp;b&nbsp;r&nbsp;a&nbsp;z&nbsp;i&nbsp;u&nbsp;n&nbsp;e.
abreacţie, abreáctie s.f. (psihan.) reaparitie brusca a unor tensiuni emotionale, regulate. (< fr. abréaction)
abrevia, ABREVIÁ, abreviez, vb. I. Tranz. A prescurta (în scris sau în vorbire), un cuvânt, un titlu etc.; a nota ceva printr-un simbol, printr-o sigla. [Pr.: -vi-a] – Din lat., it. abbreviare.
abrevia, abreviá vb. tr. a prescurta (un cuvânt, un titlu etc.). (< lat. abbreviare)
abreviat, ABREVIÁT, -Ă, abreviati, -te, adj. (Despre cuvinte, titluri etc.) Care a fost prescurtat. [Pr.: -vi-at] – V. abrevia.
abreviativ, ABREVIATÍV, -Ă, abreviativi, -e, adj. Care indica o prescurtare, care abreviaza. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. abréviatif.
abreviator, abreviatór s. m. cel care abreviaza scrierile unui autor. (< fr. abréviateur, lat. abbreviator)
abreviator, ABREVIATÓR, abreviatori, s.m. 1. Functionar al cancelariei papale. 2. Persoana care prelucreaza restrângând sau care rezuma scrierile unui autor. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. abréviateur.
abreviaţie, abreviátie s. f. abreviere. (< fr. abréviation, lat. abbreviatio)
abreviaţie, ABREVIÁŢIE, abreviatii, s.f. Abreviere. [Pr.: -vi-a-. – Var.: abreviatiúne s.f.] – Din lat. abbreviatio, -onis, fr. apreviation.
monotop, MONOTÓP, -Ă adj. (despre specii vegetale) originar dintr-un singur loc. (< germ. monotop)
abreviaţiune, ABREVIAŢIÚNE s.f. v. abreviatie.
abreviere, abreviére s. f. faptul de a abrevia. ♦ cuvânt, titlu etc. abreviat; abreviatie. (< abrevia)
abreviere, ABREVIÉRE, abrevieri, s.f. Actiunea de a abrevia si rezultatul ei; (concr.) cuvânt, titlu etc. prescurtat; prescurtare, abreviatie. [Pr.: -vi-e-] – V. abrevia.
abroga, abrogá vb. tr. a scoate din vigoare un act normativ. (< lat. abrogare, fr. abroger)
abroga, ABROGÁ, abróg, vb. I. Tranz. A anula o lege, o dispozitie oficiala. – Din lat. abrogare, fr. abroger.
abrogare, ABROGÁRE, abrogari, s.f. Actiunea de a abroga. – V. abroga.
abrogat, ABROGÁT, -Ă, abrogati, -te, adj. (Despre acte, dispozitii etc.) Anulat. – V. abroga.
abrogaţie, abrogátie s. f. abrogare. (< fr. abrogation, lat. abrogatio)
abrogaţie, ABROGÁŢIE, abrogatii, s.f. Anulare, suprimare a unei legi, a unui act normativ etc. – Din lat. abrogatio, fr. abrogation.
monotoniza, MONOTONIZÁ vb. tr., refl. a (se) face monoton. (< fr. monotoniser)
abrudeanca, ABRUDEÁNCA s.f. art. Numele unui dans popular ardelenesc cu miscare moderata; melodia dupa care se executa acest dans. – Abrud (n.pr.) + suf. -eanca.
abrupt, ABRÚPT, -Ă, abrupti, -te, adj. 1. (Despre povârnisuri, prapastii etc.) Cu panta repede, greu accesibil; accidentat, prapastios. 2. Fig. (Despre stil) Fara legatura, inegal. 3. (Despre un organ) Târâtor, repent. – Din fr. abrupt, lat. abruptus.
abrupt, abrúpt, -a I. adj. 1. (despre un teren) foarte înclinat; accidentat, prapastios. 2. (despre stil) alcatuit din elemente contrastante; inegal. 3. (bot.; despre un organ) terminat brusc. II. s. n. forma de relief abrupta (I, 1). (< fr. abrupt, lat. abruptus)
abrutiza, ABRUTIZÁ, abrutizez, vb. I. Tranz. si refl. A face sa-si piarda sau a-si pierde însusirile morale, specific umane; a deveni sau a face sa devina insensibil, asemanator cu un animal, cu o bruta; a (se) îndobitoci, a (se) dezumaniza. – Dupa fr. abrutir.
abrutiza, abrutizá vb. tr., refl. a face sa-si piarda, a-si pierde însusirile umane; a (se) îndobitoci; a (se) dezumaniza. (dupa fr. abrutir)
abrutizant, abrutizánt, -a adj. care abrutizeaza. (< fr. abrutissant)
abrutizant, ABRUTIZÁNT, -Ă, abrutizanti, -te, adj. Care abrutizeaza. – Din fr. abrutissant.
abrutizare, ABRUTIZÁRE, abrutizari, s.f. Actiunea de a (se) abrutiza. – V. abrutiza.
abrutizat, ABRUTIZÁT, -Ă, abrutizati, -te, adj. (Care a devenit) insensibil, care si-a pierdut însusirile morale, specific umane; insensibil, brutal. – V. abrutiza.
monotonie, MONOTONÍE s. f. însusirea de a fi monoton; lipsa de varietate. (< fr. monotonie)
abs, ABS- v. ab-.
abscisă, ABSCÍSĂ, abscise, s.f. Simbolul care indica lungimea si sensul segmentului cuprins între un punct fix al unei drepte si un punct dat de pe dreapta. ♦ Una dintre coordonatele carteziene, care serveste la stabilirea pozitiei unui punct în plan sau în spatiu. – Din fr. abscisse, lat. abscissa [linea].
abscisă, abssa s. f. 1. (mat.) numar real care indica pe o axa lungimea si sensul segmentului cuprins între originea axei si un punct dat, determinând pozitia acestuia. 2. prima coordonata carteziana (orizontala) a unui punct. (< fr. abscisse, lat. /linea/ abscissa)
absciziune, absciziúne s. f. extirpare a unui organ al corpului. (< fr. abscision, lat. abscisio)
absciziune, ABSCIZIÚNE, absciziuni, s.f. (Med.) Taiere a unei parti sau a unui organ al corpului. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. abscission.
abscons, abscóns, -a adj. greu de înteles; obscur; abstrus. (< fr. abscons, lat. absconsus)
abscons, ABSCÓNS, -Ă, absconsi, -se, adj. (Livr.) Greu de înteles; ascuns, tainic; (voit) obscur. – Din fr. abscons, lat. absconsus.
absconzitate, absconzitáte s. f. caracter abscons. (< abscons + -itate)
absent, ABSÉNT, -Ă, absenti, -te, adj. 1. Care nu e de fata, care lipseste. 2. Fig. Care nu este atent la ce se petrece în jurul lui; distrat. – Din fr. absent, lat. absens, -ntis.
absent, absént, -a adj. 1. care lipseste de undeva. 2. (fig.) distrat; preocupat. (< fr. absent, lat. absens)
absenta, ABSENTÁ, absentez, vb. I. Intranz. (Despre persoane) A lipsi dintr-un loc (unde ar fi trebuit sa se gaseasca), a nu fi de fata. – Din fr. (s')absenter, lat. absentare.
absenta, absentá vb. I. intr. a lipsi, a fi absent. II. refl. a se îndeparta, a se separa de sine. (< fr. absenter, lat. absentare)
absenteism, absenteísm s. f. 1. absenta frecventa si nemotivata dintr-un loc de munca. 2. mod de exploatare a pamântului printr-un intermediar. 3. neparticiparea la alegeri sau la sedinte politice. ♢ ~ parlamentar = practica folosita de deputatii opozitiei constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptarii unor legi. (< fr. absentéisme, engl. absenteeism)
absenteism, ABSENTEÍSM s.n. 1. Absenta îndelungata a detinatorului unei proprietati funciare, pe care o exploateaza printr-un intermediar. 2. Absenteism parlamentar = practica folosita mai ales de deputatii aflati în opozitie, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. – Din fr. absentéisme.
absenteist, absenteíst, -a adj., s.m. f. (cel) care practica absenteismul. (< fr. absentéiste)
absenteist, ABSENTEÍST, -Ă, absenteisti, -ste, adj., s.m. si f. (Persoana) care traia în strainatate, administrându-si bunurile prin intermediari. – Din fr. absentéiste.
absenţă, absénta s. f. 1. lipsa cuiva sau a ceva dintr-un loc; inexistenta. 2. pierdere brusca si de scurta durata a cunostintei. 3. (fig.) neatentie, distractie. (< fr. absence, lat. absentia)
absenţă, ABSÉNŢĂ, absente, s.f. 1. Lipsa a unei fiinte sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit sa se afle. ♦ (Concr.) Semn cu care se noteaza aceasta lipsa. 2. Pierdere brusca si de scurta durata a cunostintei; lesin. 3. Lipsa de atentie, distractie, indiferenta a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia.
absidal, ABSIDÁL, -Ă adj. v. absidial.
absidă, absída s. f. nisa în forma semicirculara situata în continuarea navei centrale a unei bazilici sau biserici. (< fr. abside, lat. absida)
absidă, ABSÍDĂ, abside, s.f. Nisa semicirculara sau poligonala care închidea nava centrala a unei bazilici romane. ♦ Incapere semicirculara destinata altarului în bazilicile crestine. – Din fr. abside, lat. absida.
absidial, absidiál, -a adj. referitor la absida. (< fr. absidial)
absidial, ABSIDIÁL, -Ă, absidiali, -e, adj. Care tine de absida; privitor la absida. [Pr.: -di-al. – Var.: absidál, -a adj.] – Din fr. absidal.
absidiolă, absidióla s. f. mica absida. (< fr. absidiole)
absidiolă, ABSIDIÓLĂ, absidiole, s.f. 1. Mica absida laterala la unele bazilici romane. 2. Mica absida lânga altar la bisericile crestine. [Pr.: -di-o-] – Din fr. absidiole.
absint, absínt s. n. 1. planta amara si aromatica, cu esenta toxica; pelin. 2. bautura alcoolica, tare, verzuie, preparata din absint (1). (< fr. absinthe, lat. absinthium)
absint, ABSÍNT, absinturi, s.n. Bautura alcoolica tare, de culoare verde, cu gust amar, preparata cu uleiuri eterice de pelin, anason si alte plante aromatice. – Din fr. absinthe.
absintină, absintína s. f. substanta specifica din frunze de absint. (< fr. absinthin)
absintism, absintísm s. n. intoxicatie cu absint. (< fr. absinthisme)
absoluitate, absoluitáte s. f. calitatea a ceea ce este absolut. (< fr. absoluité)
absolut, absolút, -a I. adj. 1. care nu comporta nici o restrictie, neconditionat. 2. total, complet, desavârsit. ♢ adevar ~ = adevar care reprezinta cunoasterea completa a realitatii; (fiz.) miscare ~a = deplasarea unui corp fata de un sistem de referinta fix; zero ~ = temperatura cea mai joasa posibila (-273 ºC). 3. (mat.; despre marimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ♢ valoare ~a = valoare aritmetica a unui numar algebric, facând abstractie de semnul sau; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu vesnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce exista în sine si prin sine. III. adv. cu desavârsire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)
absolut, ABSOLÚT, -Ă, absoluti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice conditii si relatii, care nu este supus nici unei restrictii, care nu are limite; neconditionat, perfect, desavârsit. ♢ Monarhie absoluta = forma de guvernamânt în care puterea legislativa, puterea executiva si cea judecatoreasca se afla în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care, dupa unele conceptii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat în raport cu sine însusi si nu în comparatie cu alte fenomene asemanatoare; care se afla pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile în care a fost masurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînteles. II. Adv. (Serveste la formarea superlativului) Cu totul, cu desavârsire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justa. ♢ (Întarind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).
absolutism, absolutísm s. n. regim politic în care un monarh concentreaza în mâinile sale întreaga putere. (< fr. absolutisme)
absolutism, ABSOLUTÍSM s.n. Regim politic propriu monarhiei absolute; putere absoluta a unui monarh. ♢ Absolutism luminat = regim politic aparut în sec. XVIII si caracterizat prin atitudinea întelegatoare a suveranilor fata de cerintele progresului, de sfaturile gânditorilor luminati etc. – Din fr. absolutisme.
absolutist, absolutíst, -a adj., s.m. f. (adept) al absolutismului. (< fr. absolutiste)
absolutist, ABSOLUTÍST, -Ă, absolutisti, -ste, adj. Care apartine absolutismului, privitor la absolutism, bazat pe absolutism. – Din fr. absolutiste.
monoton, MONOTÓN, -Ă adj. 1. (despre sunete, melodii etc.; si adv.) care pastreaza mereu acelasi ton, lipsit de varietate în intonatie. 2. (fig.) uniform; monocord, plictisitor. 3. (mat.; despre functii sau siruri de numere) care este sau crescator sau descrescator. (< fr. monotone)
absolutiza, absolutizá vb. tr. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absoluta. (< fr. absolutiser)
absolutiza, ABSOLUTIZÁ, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absoluta prin ignorarea caracterului relativ, conditionat, limitat de celelalte laturi sau însusiri ale faptului sau ideii respective; a considera în mod gresit o latura a unui lucru ca o entitate de sine statatoare, rupând-o de complexul careia îi apartine. – Absolut + suf. -iza.
absolutizare, ABSOLUTIZÁRE, absolutizari, s.f. Actiunea de a absolutiza si rezultatul ei. – V. absolutiza.
absolutoriu, ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s.n. 1. Adj. Care absolva, care iarta o vina, un delict, o greseala. 2. S.n. Certificat de absolvire a unei scoli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.
absolutoriu, absolutóriu, -ie I. adj. care iarta un delict, un pacat etc. II. s. n. 1. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligatie. 2. act de absolvire a unei scoli. (< lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)
absoluţiune, ABSOLUŢIÚNE, absolutiuni, s.f. 1. Iertare de pedeapsa a unui acuzat când faptul imputat nu este prevazut de lege sau când savârsirea lui a fost justificata. 2. Iertare a pacatelor, data de obicei de papa2. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.
absoluţiune, absolutiúne s. f. 1. absolvire (2). 2. iertare a pacatelor (de catre papa). (< fr. absolution, lat. absolutio)
absolvent, ABSOLVÉNT, -Ă, absolventi, -te, s.m. si f. Persoana care a terminat un ciclu sau o forma de învatamânt. – Din germ. Absolvent, lat. absolvens, -ntis.
absolvent, absolvént, -a s.m. f. cel care a absolvit o forma de învatamânt. (< germ. Absolvent, lat. absolvens)
absolvenţă, ABSOLVÉNŢĂ, absolvente, s.f. Terminare a unui ciclu sau a unei forme de învatamânt; absolvire. – Din absolvent.
absolvenţă, absolvénta s. f. absolvire (1). (< absolvent + -enta)
absolvi, ABSOLVÍ (1) absolvesc, (2) absólv, vb. IV. Tranz. 1. A termina un an scolar, un ciclu sau o forma de învatamânt. 2. A scuti pe cineva de pedeapsa; a ierta. – Din germ. absolvieren, lat. absolvere.
absolvi, absolví vb. tr. 1. a termina un ciclu, o forma de învatamânt. 2. (jur.) a elibera nepedepsit un acuzat când faptul imputabil nu este prevazut de lege; a scuti de pedeapsa. (< germ. absolvieren, lat. absolvere)
absolvire, ABSOLVÍRE, absolviri, s.f. Actiunea de a absolvi si rezultatul ei; absolventa. – V. absolvi.
monotipist, MONOTIPÍST, -Ă s. m. f. lucrator la monotip (II, 1). (< it. monotipista)
absorbabil, absorbábil, -a, adj. (chim.) care poate fi absorbit. (< fr. absorbable)
absorbant, absorbánt, -a I. adj., s. n. (corp lichid sau solid) care absoarbe gaze, substante, radiatii etc.; absorbitor (I), absorbtiv. II. adj. (fig.) care preocupa. (< fr. absorbant)
absorbant, ABSORBÁNT, -Ă, absorbanti, -te, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Substanta) care absoarbe lichide sau vapori. ♦ (Substanta) care retine o parte din particulele sau din energia radiata de o sursa. 2. Adj. Fig. Care intereseaza, care captiveaza; catre care se îndreapta toate preocuparile cuiva. – Din fr. absorbant.
absorbi, absorbí vb. I. tr. 1. a se îmbiba, a suge, a încorpora ceva. 2. a prelua cunostinte, idei, elemente specifice etc., asimilându-le în propria structura. 3. (fig.) a preocupa intens. II. refl. (fig.) a se cufunda în gânduri (< fr. absorber, lat. absorbere)
absorbi, ABSORBÍ, absórb, vb. IV. Tranz. 1. A suge, a înghiti, a încorpora o substanta etc. ♦ A retine o parte din particulele sau din energia radianta care cade pe un corp. 2. Fig. A preocupa în mod intens; a captiva. – Din fr. absorber (dupa sorbi).
absorbire, ABSORBÍRE, absorbiri, s.f. Actiunea de a absorbi si rezultatul ei. – V. absorbi.
absorbit, absorbít, -a I. adj., s. n. (fluid) încorporat de o substanta absorbanta. II. adj. (fig.) preocupat; captivat. (< absorbi)
absorbit, ABSORBÍT, -Ă, absorbiti, -te, adj. 1. Supt, înghitit; încorporat. 2. Fig. Preocupat, captivat. – V. absorbi.
absorbitor, ABSORBITÓR, -OÁRE, absorbitori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care absoarbe. 2. S.n. Dispozitiv folosit pentru recoltarea prin absorbtie a probelor de aer în scop analitic. – Absorbi + suf. -tor.
absorbitor, absorbitór, -oáre I. adj. absorbant (I). II. s. n. organ al unei instalatii frigorifice în care se produce absorbtia agentului frigorigen. (dupa fr. absorbeur)
absorbtiv, absorbtív, -a adj. absorbant (I). (< fr. absorptif)
absorbţie, ABSÓRBŢIE, absorbtii, s.f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporeaza prin difuzie din afara o substanta oarecare. ♦ Micsorare sau anulare a intesitatii unei radiatii care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a retine, filtra etc. razele de lumina care dauneaza ochiului. 2. Proces de patrundere a apei, a substantelor minerale si organice, precum si a gazelor în celulele organismului. ♢ Absorbtie intestinala = patrunderea în sânge si în limfa a produsilor rezultati din digestia alimentelor. 3. Încrucisare repetata a unei rase perfectionate cu una ameliorata în scopul îmbunatatirii radicale a acesteia. [Var.: absorbtiúne s.f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.
absorbţie, absórbtie s. f. 1. încorporare a unei substante oarecare de catre un corp lichid sau solid, de catre celule, tesuturi sau organe. 2. miscare a intensitatii unei radiatii care trece printr-un corp, datorita pierderii de energie. 3. încrucisare a unei rase perfectionate cu una neameliorata. 4. (ec.) fuziune de întreprinderi sau de societati în beneficiul uneia dintre ele. 5. (jur.) drept al unei instante superioare de a lua din competenta instantelor inferioare o cauza în curs de judecare. (< fr. absorption, lat. absorptio)
absorbţiometru, absorbtiométru s. n. aparat pentru masurarea gradului de absorbtie. (< fr. absorptiomètre)
absorbţiune, ABSORBŢIÚNE s.f. v. absorbtie.
abstenţionism, abstentionísm s. n. abtinere demonstrativa de la exercitarea dreptului de vot. (< fr. abstentionnisme)
abstenţionism, ABSTENŢIONÍSM s.n. Abtinere demonstrativa de la exercitarea dreptului de vot; doctrina care sustine aceasta atitudine. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstentionnisme.
abstenţionist, abstentioníst, -a adj., s.m. f. (adept) al abstentionismului. (< fr. abstentionniste)
abstenţionist, ABSTENŢIONÍST, -Ă, abstentionisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine abstentionismului, privitor la abstentionism. 2. S.m. si f. Adept al abstentionismului. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstentionniste.
abstenţiune, abstentiúne s. f. abstinenta. (< fr. abstention, lat. abstentio)
abstenţiune, ABSTENŢIÚNE, abstentiuni, s.f. (Rar) Abstinenta. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. abstention.
abstinent, abstinént, -a adj., s.m. f. (cel) care practica abstinenta. (< fr. abstinent, lat. abstinens)
abstinent, ABSTINÉNT, -Ă, abstinenti, -te, s.m. si f. Persoana care îsi impune restrictii de la mâncare, bautura, satisfacerea unor necesitati fiziologice etc. – Din fr. abstinent, lat. abstinens, -ntis.
abstinenţă, abstinénta s. f. abtinere de la anumite bauturi, alimente etc; abstentiune. (< fr. abstinence, lat. abstinentia)
abstinenţă, ABSTINÉNŢĂ, abstinente, s.f. 1. Faptul de a-si impune restrictii de la mâncare, bautura, satisfacerea unor necesitati fiziologice etc.; abstentiune. 2. (Ec. pol.; în sintagma) Teoria abstinentei = teorie prin care capitalul si acumularea lui rezulta din abtinerea proprietarilor de la consumul personal exagerat. – Din fr. abstinence, lat. abstinentia.
abstract, abstráct, -a I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ♢ în ~ = pe baza de deductii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înteles; (mat.) numar ~ = numar caruia nu i se alatura obiectul numarat; arta ~a = curent aparut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizeaza prin intelectualizarea, reductia abstracta si încifrarea imaginii; abstractionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenita prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o alta parte de vorbire, având un sens abstract. ♢ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind actiunea acestuia. 2. categorie filozofica desemnând cunoasterea proprietatilor esentiale si generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)
abstract, ABSTRÁCT, -Ă, abstracti, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea însusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile în care exista în realitate. ♢ Loc. adv. În abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S.n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.
abstractism, abstractísm s. n. caracter abstract. (< abstract + -ism)
abstractiv, abstractív -a adj. format prin abstractie. (< fr. abstractif)
abstractivitate, abstractivitáte s. f. aptitudinea de a abstrage. (< fr. abstractivité)
abstractiza, ABSTRACTIZÁ, abstractizez vb. I. Tranz. si intranz. A efectua o abstractizare. – Abstract + suf. -iza.
abstractizant, ABSTRACTIZÁNT, -Ă, abstractizanti, -te, adj. Care abstractizeaza. – Abstractiza + suf. -ant.
abstractizant, abstractizánt -a adj. care are un caracter abstract. (< abstractiza + -ant)
abstractizare, ABSTRACTIZÁRE, abstractizari, s.f. Operatie a gândirii prin care se desprind si se retin unele dintre caracteristicile si relatiile esentiale ale obiectului cercetarii; abstractie ♦ Trecere de la concret la abstract. – V. abstractiza.
abstractizare, abstractizáre s. f. operatie a gândirii constând în a degaja din multimea însusirilor si legaturilor fenomenelor si obiectelor pe cele fundamentale, esentiale, generale; abstractie. (< abstractiza)
abstracţie, ABSTRÁCŢIE, abstractii, s.f. Abstractizare; (concr.) lucru abstract. ♢ Expr. A face abstractie de... = a nu lua în considerare; a ignora. [Var.: abstractiúne s.f.] – Din fr. abstraction, lat. abstractio, -onis.
abstracţie, abstráctie s. f. 1. notiune, idee rezultata din procesul de abstractizare. 2. abstractizare. ♢ a face ~ de = a nu lua în considerare. (< fr. abstraction, lat. abstractio)
abstracţionism, abstractionísm s. n. arta abstracta. (< fr. abstractionnisme)
abstracţionism, ABSTRACŢIONÍSM s.n. Curent în artele plastice europene, a carui trasatura o constituie încercarea de a elimina din reprezentarea operei de arta orice referire la realitatile exterioare, ideile si sentimentele fiind relatate prin pete de culoare sau prin figuri geometrice; arta abstracta. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstractionnisme.
abstracţionist, abstractioníst, -a adj., s.m. f. (adept) al abstractionismului. (< fr. abstractionniste)
abstracţionist, ABSTRACŢIONÍST, -Ă, abstractionisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine abstractionismului, referitor la abstractionism. 2. S.m. si f. Adept al abstractionismului. – Din fr. abstractionniste.
abstracţiune, ABSTRACŢIÚNE s.f. v. abstractie.
abstrage, abstráge vb. I. tr. a efectua o abstractizare. II. refl. a se izola de realitatea înconjuratoare. (dupa fr. abstraire, lat. abstrahere)
abstrage, ABSTRÁGE, abstrág, vb. III. Tranz. (Rar) A desprinde o însusire independent de obiectul sau de obiectele carora le apartine; a judeca izolat, în afara unui context. – Din fr. abstraire (dupa trage).
abstragere, ABSTRÁGERE, abstrageri, s.f. (Rar) Actiunea de a abstrage si rezultatul ei. – V. abstrage.
monotip, MONOTÍP, -Ă I. adj. facut dupa un singur model de tip. II. s. n. 1. masina tipografica de cules si turnat literele una câte una. 2. procedeu de pictura pe cupru, pe sticla sau un material plastic, transpusa prin imprimare pe hârtie. ♢ lucrare astfel obtinuta. (< fr. monotype)
abstrus, abstrús, -a adj. abscons. (< fr. abstrus, lat. abstrusus)
abstrus, ABSTRÚS, -Ă, abstrusi, -se, adj. (Rar) Neclar, confuz, încurcat. – Din fr. abstrus.
absurd, absúrd, -a I. adj. care contrazice gândirea logica, legile naturii, bunul-simt. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ♢ prin ~ = admitând un rationament fals. 2. (fil.) termen care desemneaza ruptura totala dintre om si mediul sau sociocultural, sentimentul generat de trairea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)
absurd, ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s.n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logica, care nesocoteste legile naturii si ale societatii, contrar bunului-simt; ilogic. ♢ Loc. adv. Prin absurd = admitând un rationament fals, o situatie aproape imposibila. ♦ Reducere la absurd = metoda de demonstrare a unui adevar, aratând ca punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S.n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.
absurditate, ABSURDITÁTE, absurditati, s.f. Caracterul a ceea ce este absurd (1); lucru, idee, conceptie absurda; prostie, ineptie. – Din fr. absurdité, lat. absurditas, -atis.
monoterm, MONOTÉRM, -Ă adj. (despre transformari fizice) în care sistemul nu schimba caldura decât cu o singura sursa, la o temperatura determinata. (< fr. monotherme)
absurditate, absurditáte s. f. caracterul a ceea ce este absurd; situatie, idee absurda; aberatie. (< fr. absurdité, lat. absurditas)
abţibild, ABŢIBÍLD, abtibilduri, s.n. 1. Imagine în culori imprimata pe un strat subtire de colodiu, care se aplica pe o suprafata neteda, umezindu-se si dezlipindu-se de pe hârtia pe care a fost lipit. 2. Fig. (La pl.) Nimicuri, fapte marunte; mici smecherii. – Din germ. Abziehbild.
abţibild, abtibíld s. n. 1. mic desen colorat gumat pe o parte, care se aplica pe o suprafata neteda. 2. (fam.; pl.) nimicuri, maruntisuri; mici smecherii. (< germ. Abziehbild)
abţigui, ABŢIGUÍ, abtiguiesc, vb. IV. (Fam.) 1. Refl. A se îmbata. 2. Tranz. A da (cuiva) o bataie (usoara). ♦ Fig. A face cuiva un rau. 3. Tranz. A modifica date, un text etc. pentru a corespunde mai bine (scopului urmarit); p.ext. a falsifica. – Et. nec. – abtiguíre s.f.; abtiguit, -a adj.
abţiguire, ABŢIGUÍRE, abtiguiri, s.f. (Fam.) Actiunea de a (se) abtigui. – V. abtigui.
abţiguit, ABŢIGUÍT, -Ă, abtiguiti, -te, adj. (Fam.) 1. Beat. 2. Modificat; p.ext. falsificat. – V. abtigui.
abţine, ABŢÍNE, abtín, vb. III. Refl. A se stapâni, a se retine, a se înfrâna (de la...). ♦ A nu se pronunta, a nu-si exprima parerea sau votul; a se tine departe de o activitate. – Din fr. (s')abstenir (dupa tine).
abţine, abtíne vb. refl. a se stapâni, a se opri de la ceva; a se lipsi de folosirea unor lucruri; a nu se pronunta, a nu-si exprima punctul de vedere. (< fr. s'abstenir, lat. abstinere)
abţinere, ABŢÍNERE, abtineri, s.f. Actiunea de a se abtine si rezultatul ei. – V. abtine.
abulic, abúlic, -a adj., s.m. f. (suferind) de abulie. (< fr. aboulique)
abulic, ABÚLIC, -Ă, abulici, -ce, adj., s.m. si f. (Persoana) care sufera de abulie. – Din fr. aboulique.
abulie, abulíe s. f. 1. boala psihica manifestata prin pierderea sau slabirea vointei. 2. (fig.) inertie. (< fr. aboulie)
abulie, ABULÍE, abulii, s.f. Boala psihica caracterizata prin lipsa mai mult sau mai putin pronuntata a vointei; nehotarâre, inertie. – Din fr. aboulie.
abumarkub, abumarkúb s.m. pasare înalta, asemanatoare cu strutul, cu gâtul scurt si gros, cu capul mare si cioc enorm, din preajma Nilului. (< germ. Abu Markub)
abunda, ABUNDÁ, pers. 3 abúnda, vb. I. Intranz. 1. A fi, a se gasi din belsug, în mare cantitate; a prisosi. 2. A avea, a contine; a folosi din belsug. – Din fr. abonder, lat. abundare.
abunda, abundá vb. intr. a fi, a se gasi, a avea din belsug. (dupa fr. abonder, lat. abundare)
abundent, ABUNDÉNT, -Ă, abundenti, -te, adj. Care este în cantitate mare, care abunda; bogat, îmbelsugat. – Din fr. abondant, lat. abundans, -ntis.
abundenţă, abundénta s. f. cantitate mare, belsug; bogatie. ♢ cornul ĕi = corn cu fructe si flori, simbol al belsugului. (dupa fr. abondance, lat. abundantia)
abundenţă, ABUNDÉNŢĂ s.f. Cantitate mare, belsug, bogatie, prisos. ♢ Loc. adv. Din abundenta = mult, în cantitate mare. – Din fr. abondance, lat. abundantia.
abur, ÁBUR, aburi, s.m. 1. Vapori de apa. 2. Ceata rara. 3. (Rar) Adiere. 4. Fig. Suflare usoara (a vântului), boare. – Cf. alb. a&nbsp;v&nbsp;u&nbsp;l&nbsp;l.
aburca, ABURCÁ, abúrc, vb. I. Tranz. si refl. (Reg.) A (se) urca, a (se) sui catarându-se, a (se) catara; a (se) ridica de jos, de la pamânt. – Et. nec. Cf. urca.
monotematism, MONOTEMATÍSM s. n. (muz.) principiu de compozitie în care o tema revine în mai multe parti sau temele tuturor partilor sunt sintetizate într-una singura. (< it. monotematismo)
abureală, ABUREÁLĂ, abureli, s.f. 1. Aburi condensati în picaturi foarte fine care se depun pe obiecte. 2. Exalatie, miros. 3. Fig. (Rar) Adiere. – Aburi + suf. -eala.
aburi, ABURÍ, aburesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu picaturi fine provenite din condensarea aburilor (1). 2. Intranz. A scoate, a produce aburi (1). 3. Refl. (Rar) A se aprinde, a se înrosi, a se îmbujora (la fata). 4. Tranz. Fig. A atinge usor (ca o suflare). ♦ Intranz. (Rar; despre vânt) A adia. – Din abur.
aburire, ABURÍRE, aburiri, s.f. Actiunea de a (se) aburi si rezultatul ei. ♦ Expunere a unor materiale textile, lemnoase, etc. sau produse finite la actiunea aburilor (1) în vederea ameliorarii unor însusiri, a usurarii prelucrarii lor ulterioare etc. – V. aburi.
aburit, ABURÍT, -Ă, aburiti, -te, adj. Acoperit cu aburi (1); care scoate, din care ies aburi. ♦ Fig. Aprins la fata; înrosit; înfierbântat (de suparare). – V. aburi.
aburos, ABURÓS, -OÁSĂ, aburosi, -oase, adj. (Rar) Acoperit cu aburi (1); din care ies aburi; ca aburii. – Abur + suf. -os.
abuz, abúz s. n. 1. întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. 2. încalcare a legalitatii; fapta ilegala. ♢ ~ de putere = infractiune manifestata prin depasirea atributiilor; ~ de încredere = infractiune constând din înselarea încrederii cuiva. (< fr. abus, lat. abusus)
abuz, ABÚZ, abuzuri, s.n. 1. Încalcare a legalitatii; (concr.) fapta ilegala. ♢ Abuz de putere = delict savârsit de cineva prin depasirea atributiilor sale. Abuz de încredere = înselaciune care consta din însusirea ilegala, înstrainarea sau refuzul de restituire a unui obiect încredintat spre pastrare sau spre utilizare. Abuz de drept = delict care consta în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului sau social-economic. 2. Întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. ♢ Loc. adv. Prin abuz = abuziv, exagerat. 3. (Rar) Eroare care consta din exagerarea unui fapt, a unei pareri etc. – Din fr. abus, lat. abusus.
monotelit, MONOTELÍT s. m. eretic, adept al monotelismului. (< fr. monothélit)
abuza, ABUZÁ, abuzez, vb. I. Intranz. 1. A uza de ceva în mod exagerat; a face abuz (1). 2. A comite ilegalitati, nedreptati, profitând de o situatie, de un titlu sau de putere. – Din fr. abuser.
abuza, abuzá vb. intr. 1. a face abuz (1) de ceva. 2. a comite un abuz (2). (< fr. abuser)
abuziv, ABUZÍV, -Ă, abuzivi, -e, adj. 1. Exagerat, excesiv. 2. (Despre actiunile omului) Arbitrar, ilegal; (despre oameni) care abuzeaza de puterea sa. – Din fr. abusif, lat. abusivus.
abuziv, abuzív, -a adj. 1. exagerat, excesiv. 2. care constituie un abuz; arbitrar; ilegal. (< fr. abusif, lat. abusivus)
abzice, abzíce vb. tr. a nu admite, a refuza, a dezaproba. (dupa germ. absagen)
monotelism, MONOTELÍSM s. n. doctrina religioasa care sustine ca Isus Christos a întruchipat doua naturi, una divina si una umana, dar o singura vointa, cea divina. (< fr. monothélisme)
acacia, ACÁCIA, acacii, s.f. Nume dat arborilor sau arbustilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivati ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor si pentru extragerea gumei arabice (Acacia). – Din lat., fr. acacia.
acadea, ACADEÁ, acadele, s.f. Bomboana preparata din zahar topit. – Din tc. akede.
academic, ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care tine de academie, privitor la academie. ♢ Titlu academic = diploma obtinuta într-o scoala de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerata; conventional. ♢ Stil academic = maniera în arta în care subiectul este tratat în genul studiilor de scoala de arta academica (1); stil sobru, corect, stiintific, conventional si rece. – Din fr. académique, lat. academicus.
monoteist, MONOTEÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monoteismului. (< fr. monothéiste)
academician, ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s.m. si f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.
academie, ACADEMÍE, academii, s.f. 1. Societate de învatati, de literati, de artisti etc. creata pentru dezvoltoarea stiintelor si a artelor; înalta institutie culturala care reuneste pe cei mai de seama savanti si artisti. 2. Scoala de învatamânt superior. [Acc. si: (dupa lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.
academism, ACADEMÍSM s.n. 1. Atitudine estetica promovând imitatia neconditionata a creatiilor artei antice si a Renasterii. ♦ Trasatura caracteristica oricarei arte care cultiva un ideal de frumusete canonica, conventionala, manierista. 2. Fel de a se comporta academic (2), rigid, rece. – Din fr. académisme.
acadian, ACADIÁN s.n. A doua perioada a cambrianului. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.
acaju, ACAJÚ s.m. invar., adj. invar. 1. S.m. invar. Arbore din regiunea tropicala a Americii, al carui lemn, de culoare rosiatica, este întrebuintat la confectionarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni). ♦ Lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar. Maro-roscat, de culoarea lemnului de acaju (1). – Din fr. acajou.
acalmie, ACALMÍE s.f. Potolire sau încetare temporara a miscarii (vântului sau valurilor). ♦ Fig. Rastimp de liniste în cadrul sau dupa o perioada framântata. – Din fr. accalmie.
acant, ACÁNT s.m. v. acanta.
acantacee, ACANTACÉE s.f. pl. Familie de plante dicotiledonate raspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme si fructe capsule, al carui tip este acanta. – Din fr. acanthacées.
acantă, ACÁNTĂ, acante, s.f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale caror frunze mari, penate, uneori spinoase, si radacini sunt folosite în medicina (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice si compozite; care imita frunzele de acanta (1). [Var.: acánt s.m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.
monoteism, MONOTEÍSM s. n. forma de religie care recunoaste existenta unei singure divinitati. (< fr. monothéisme)
acantocefal, ACANTOCEFÁL, acantocefali, s.m. (La pl.) Clasa de viermi paraziti nematelminti, cu o trompa retractila înconjurata de cârlige de aparare (Acanthocephala); (si la sg.) vierme din aceasta clasa. – Din fr. acanthocéphales.
acantoză, ACANTÓZĂ, acantoze, s.f. Boala de piele caracterizata prin prezenta unor pete pigmentate, îngrosate pe diferite parti ale corpului. – Din fr. acanthose.
acapara, ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpara toate marfurile sau o anumita categorie de marfuri de pe piata (pentru specula); a pune stapânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-si însusi totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.
acaparare, ACAPARÁRE, acaparari, s.f. Actiunea de a acapara. – V. acapara.
acaparator, ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care acapareaza. – Acapara + suf. -tor.
acar, ACÁR, acari, s.m. Muncitor feroviar care manipuleaza dispozitivele de actionare a acelor de macaz si asigura întretinerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.
monotaster, MONOTÁSTER s. n. ansamblu mecanic al monotipului (II, 1), care executa culegerea. (< fr. monotaster)
acaret, ACARÉT, acareturi, s.n. 1. Constructie auxiliara care tine de o gospodarie. 2. (La pl.) Unelte de gospodarie, mai ales agricole. – Din tc. akaret.
acarian, ACARIÁN, acarieni, s.m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele si abdomenul de obicei nediferentiate, unele dintre ele fiind purtatoare de germeni ai unor maladii grave; (si la sg.) animal din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acariens.
acaricid, ACARICÍD, acaricide, s.n., adj. (Substanta) care omoara acarienii. – Din fr. acaricide.
monoşină, MONOSÍNĂ s. f. monorai. (dupa fr. monorail)
acarinată, ACARINÁTĂ, acarinate, s.f. (La pl.) Pasari alergatoare cu sternul lipsit de carena si cu aripi reduse; (si la sg.) pasare care face parte din din aceasta clasa; ratite. – Din lat. acarinatus.
acarioză, ACARIÓZĂ, acarioze, s.f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni si la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.
acarniţă, ACÁRNIŢĂ, acarnite, s.f. (Reg.) Acarita. – Ac + suf. -arnita.
acasă, ACÁSĂ adv. În sau spre casa în care locuiesti; fig. la locul natal, în sau catre patrie. ♢ Cei de-acasa = rudele apropiate, familia; p.ext. conationalii. ♢ Expr. Asa (sau acum) mai vii de-acasa = acum înteleg sau admit ce spui. – A3 + casa.
monosubstituit, MONOSUBSTITUÍT, -Ă adj. (chim.; despre derivati) obtinut prin substituirea unui atom din molecula. (< fr. monosubstitué)
acatafazie, ACATAFAZÍE, acatafazii, s.f. Dispunere gresita a cuvintelor în vorbire. – Din fr. acataphasie.
acatagrafie, ACATAGRAFÍE, acatagrafii, s.f. Dispunere gresita a cuvintelor în scris. – Din fr. acatagraphie.
acatalectic, ACATALÉCTIC, acatalectice, adj. (În metrica greco-latina, în sintagma) Vers acatalectic (si substantivat n.) = vers caruia nu-i lipseste nici o silaba. – Din fr. acatalectique.
acatalepsie, ACATALEPSÍE, acatalepsii, s.f. 1. Deficienta a intelectului. 2. Nesiguranta în punerea unui diagnostic la un bolnav. – Din fr. acatalepsie.
acatist, ACATÍST, acatiste, s.n. 1. Imn si slujba bisericeasca ortodoxa în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinti. 2. Lista de nume data preotului spre a se ruga, pentru a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. ♢ Expr. A da acatiste (sau un acatist) = a cere preotului sa rosteasca anumite rugaciuni pentru îndeplinirea unei dorinte. [Acc. si: acátist] – Din sl. akatistŭ.
acaţ, ACÁŢ, acati, s.m. (Reg.) Salcâm.[Var.: acátiu s.m.] – Din magh. akác.
acaţiu, ACÁŢIU s.m. v. acat.
monostrofă, MONOSTRÓFĂ s. f. poezie de o singura strofa. (< engl. monostrophe)
acaustobiolit, ACAUSTOBIOLÍT, acaustobiolite, s.n. Roca sedimentara de origine organica, necombustibila. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolite.
acaustobiolitic, ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolite. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.
acăriţă, ACĂRÍŢĂ, acarite, s.f. (Pop.) Cutiuta în care se pastreaza ace, ata si alte maruntisuri necesare la cusut; acarnita. – Ac + suf. -arita.
acătării, ACĂTẮRII adj. invar. (Pop. si fam.; de obicei la comparativ) 1. (Despre lucruri) Care poseda calitati corespunzatoare scopului sau destinatiei; bun, frumos, de seama. 2. (Despre oameni) De treaba, cumsecade, vrednic, cu calitati deosebite. [Var.: acatarea adj. invar.] – Et. nec.
monostil, MONOSTÍL s. n. (arhit.) coloana izolata. (< fr. monostyle)
acăţare, ACĂŢÁRE s.f. v. agatare.
accede, ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.
accedere, ACCÉDERE, accederi, s.f. Faptul de a accede. – V. accede.
accelera, ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuti, a grabi o miscare, o actiune; a urgenta, a zori. 2. A mari viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.
accelerare, ACCELERÁRE, accelerari, s.f. Actiunea de a accelera si rezultatul ei; iutire, grabire, urgentare, zorire. – V. accelera.
monostih, MONOSTÍH s. n. poezie, strofa dintr-un singur vers. (< fr. monostiche, gr. monostikhos)
accelerat, ACCELERÁT, -Ă, accelerati, -te, adj. Care este iutit, grabit; care are o frecventa mai mare decât cea normala. Ritm accelerat. Respiratie accelerata. ♢ Tren accelerat (si substantivat n.) = tren cu viteza mai mare decât a personalului (si care nu opreste în toate garile). – V. accelera.
monostemon, MONOSTEMÓN, -Ă adj. (despre flori) cu un singur verticil de stamine. (< fr. monostémone)
accelerator, ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj. subst. 1. Adj. Care accelereaza. 2. S.n. Mecanism care permite accelerarea turatiilor unui motor; pedala care comanda acest mecanism. ♦ Instalatie pentru accelerarea microparticulelor. 3. S.m., adj. (Substanta) care se adauga unor materiale pentru a mari viteza unor reactii chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.
acceleraţie, ACCELERÁŢIE, acceleratii, s.f. Crestere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Acceleratie gravitationala = acceleratia pe care o au corpurile în cadere libera. [Var.: acceleratiúne s.f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.
acceleraţiune, ACCELERAŢIÚNE s.f. v. acceleratie.
accelerograf, ACCELEROGRÁF, accelerografe, s.n. Accelerometru care înregistreaza acceleratiile. – Din fr. accélérographe.
monospor, MONOSPÓR s. m. spor singuratic provenit dintr-un sporange. (< fr. monospore)
accelerometru, ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s.n. 1. Aparat cu care se masoara acceleratiile, îndeosebi la vehiculele aeriene. 2. Transductor electromecanic de masurat structurile vibrante. – Din fr. accéléromètre.
accent, ACCÉNT, accente, s.n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
accentua, ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întari, a pune în evidenta, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.
accentuare, ACCENTUÁRE, accentuari, s.f. Actiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] – V. accentua.
accentuat, ACCENTUÁT, -Ă, accentuati, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poarta accentul, care este scos în relief. 2. Fig. Intensificat. 3. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.
monospermie, MONOSPERMÍE s. f. fecundare a ovulului de catre un singur spermatozoid. (< fr. monospermie)
accept, ACCÉPT, accepte, s.n. Consimtamânt scris de pe o polita, prin care o persoana, desemnata de emitentul politei, se obliga sa achite beneficiarului, la scadenta, suma de bani din polita. – Din germ. Akzept, lat. acceptus.
accepta, ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimti sa...; a admite, a aproba, a încuviinta. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.
acceptabil, ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfacator. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.
acceptare, ACCEPTÁRE, acceptari, s.f. Actiunea de a accepta si rezultatul ei. ♦ Consimtamânt al întreprinderii cumparatoare pentru achitarea unei cereri de plata emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnatura de aprobare pusa pe o polita prin care semnatarul se obliga sa plateasca la scadenta suma din polita respectiva. ♦ Manifestare a vointei de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o oferta de încheiere a unui contract. – V. accepta.
monosperm, MONOSPÉRM, -Ă adj. (despre fructe) cu o singura samânta. (< fr. monosperme)
acceptor, ACCEPTÓR, acceptori, s.m. (Fiz.) Atom trivalent care introdus într-un semiconductor primeste electroni de la un atom din reteaua cristalina a acestuia. – Din fr. accepteur.
accepţie, ACCÉPŢIE, acceptii, s.f. Înteles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: acceptiúne s.f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.
accepţiune, ACCEPŢIÚNE s.f. v. acceptie.
acces, ACCÉS, accese, s.n. 1. Posibilitatea de a patrunde, drept de ajunge pâna într-un loc sau pâna la o persoana; p. ext. intrare. ♢ Cale (sau drum, sosea) de acces = drum care face legatura cu o sosea importanta, cu o localitate etc. Rampa de acces = portiune de drum în panta care permite urcarea vehiculelor pe o sosea mai înalta, pe un pod etc. ♢ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea sa mearga undeva, a (nu) avea voie sa patrunda undeva. 2. Ansamblu de tulburari clinice ale organismului care se manifesta brusc, în stare de sanatate aparenta, si care se repeta de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violenta (si trecatoare) a unei stari sufletesti. – Din fr. accès, lat. accessus.
accesibil, ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge usor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi usor procurat; care se poate întelege usor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.
accesibilitate, ACCESIBILITÁTE s.f. Însusirea de a fi accesibil. – Din fr. accessibilité, lat. accessibilitas, -atis.
accesiune, ACCESIÚNE, accessiuni, s.f. Mod de dobândire a proprietatii, rezultând din alipirea naturala sau prin interventia omului a unui bun la alt bun mai important. [Pr.: -si-u-] – Din fr. accession.
accesoriu, ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Obiect, piesa, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau alta cerere, dar legat de acestea si supunându-se ca atare unor conditii de fond si de procedura comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.
accident, ACCIDÉNT (1-4, 6) accidente, s.n. (5) accidenti, s.m. 1. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, raniri, mutilari sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplator, banal, care aduce nenorocire. 2. (Fil.) Însusire trecatoare, neesentiala a unui lucru. 3. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplatoare a unui sunet, fara caracter de lege. 5. (Muz.) Alteratie. ♦ Semn care indica aceasta modificare a intonatiei unei note. 6. (Med.) Fenomen neasteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.
accidenta, ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) rani într-un accident. – Din accident.
accidental, ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. Întâmplator; incidental. ♦ Secundar, neesential. – Din fr. accidentel.
accidentare, ACCIDENTÁRE, accidentari, s.f. Faptul de a (se) accidenta. – V. accidenta.
accidentat, ACCIDENTÁT, -Ă, accidentati, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoana) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezinta neregularitati. – V. accidenta. Cf. fr. a&nbsp;c&nbsp;c&nbsp;i&nbsp;d&nbsp;e&nbsp;n&nbsp;t&nbsp;é.
accidenţe, ACCIDÉNŢE s.f. pl. Lucrari tipografice de tip special care folosesc în mod variat literele, liniile si ornamentele în scopul realizarii unor efecte de reclama. – Din germ. Akzidenz.
acciz, ACCÍZ, accize, s.n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele tari asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxa de consumatie, de bariera si vamala. – Din fr. accise.
acefal, ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fara cap. – Din fr. acéphale.
acefalie, ACEFALÍE s.f. 1. (Zool.) Absenta a capului, specifica unor animale inferioare. 2. (Med.) Monstruozitate congenitala (incompatibila cu viata), care consta în lipsa capului la fat. – Din fr. acéphalie.
acel, ACÉL1, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (antepus) (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla mai departe, în spatiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casa. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. •ecce-illu, ecce-illa.
acel, ACÉL2, ACEÁ, pron. dem. v. acela1.
acela, ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ departat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ♢ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic, însemnat; extraordinar. ♢ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din aceasta cauza. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afara de (sau pe lânga) aceea = în plus. 2. Adj. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl: acelora. – Var.: (Înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. •ecce-illu, ecce-illa.
acelaşi, ACÉLASI, ACÉEASI, aceiasi, aceleasi, pron. dem., adj. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiasi, aceleiasi, gen.-dat. pl: acelorasi] – Acela1 + si.
monosilabic, MONOSILÁBIC, -Ă adj. (despre cuvinte) cu o singura silaba. ♢ (despre limbi) format din monosilabe; unisilabic. (< fr. monosyllabique)
aceracee, ACERACÉE s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, cu flori grupate în inflorescente si cu fructe disamare, folosite în industria lemnului sau ca plante decorative; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie [Pr.: -ce-e] – Din fr. acéracée.
acerateriu, ACERATÉRIU s.m. Mamifer fosil neozoic, stramos al rinocerului, caracterizat prin absenta cornului. [Var.: acerathérium s.m.] – Cuv. lat.
aceră, ÁCERĂ, acere, s.f. (Reg.) Acvila, pajura; vultur. – Lat. aquila.
monosilab, MONOSILÁB, -Ă adj., s. n. (cuvânt) monosilabic; unisilab. (< fr. monosyllabe)
acerb, ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necrutator, înversunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.
monosexuat, MONOSEXUÁT, -Ă adj. unisexuat. (< fr. monosexué)
acest, ACÉST, ACEÁSTĂ, acesti, aceste, adj. dem. (antepus) 1. (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla aproape, în spatiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Aceasta casa. 2. (În legatura cu substantive care arata momentul, rastimpul, epoca în care se petrece o actiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.-dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. •ecce-istu, ecce-ista.
acesta, ACÉSTA, ACEÁSTA, acestia, acestea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta? ♢ Loc. adv. Pentru aceasta = din aceasta cauza, de aceea. (În) afara de (sau pe lânga) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totusi. 2. Adj. dem. (postpus) (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla aproape, în spatiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. •ecce-istu, ecce-ista.
acetaldehidă, ACETALDEHÍDĂ, acetaldehide, s.f. (Chim.) Aldehida acetica. – Din fr. acétaldéhyde.
acetamidă, ACETAMÍDĂ, acetamide, s.f. (Chim.) Amida a acidului acetic. – Din fr. acétamide.
monosexualitate, MONOSEXUALITÁTE s. f. unisexualitate. (< fr. monosexualité)
acetat, ACETÁT, acetati, s.m. 1. Sare a acidului acetic, folosita în industria chimica si farmaceutica. 2. Ester al acidului acetic, întrebuintat în tehnica în special ca dizolvant. ♢ Acetat de celuloza = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care serveste la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.
acetazolamidă, ACETAZOLAMÍDĂ, acetazolamide, s.f. Medicament cu efecte diuretice, folosit în cazurile de insuficienta cardiaca, de ciroza hepatica etc. – Din fr. acétazolamyde.
acetic, ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (În sintagmele) Acid acetic = acid organic obtinut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezinta ca un lichid incolor, cu miros întepator si este folosit în industria colorantilor, farmaceutica, în alimentatie etc. Fermentatie acetica = fermentatie care transforma alcoolul etilic în acid acetic, folosita la fabricarea otetului. Aldehida acetica = lichid incolor cu miros întepator, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimica de sinteza etc.; acetaldehida. – Din fr. acétique.
acetifica, ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – Dupa fr. acétifier.
acetificare, ACETIFICÁRE s.f. Actiunea de a acetifica. – V. acetifica.
acetil, ACETÍL, acetili, s.m. Radical organic monovalent, derivat de la acidul acetic. – Din fr. acétyle.
acetilacetic, ACETILACÉTIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid acetilacetic = acid instabil care se descompune în acetona si bioxid de carbon. – Din fr. acétylacétique.
acetilare, ACETILÁRE, acetilari, s.f. Proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. – Din acetil.
acetilenă, ACETILÉNĂ s.f. Gaz incolor, cu miros de usturoi, otravitor în cantitati mai mari, având numeroase folosiri în industrie, la iluminat si la sudura oxiacetilenica. – Din fr. acétylène.
acetilsalicilic, ACETILSALICÍLIC adj. (În sintagma) Acid acetilsalicilic – medicament folosit în starile gripale pentru proprietatile sale febrifuge si analgezice; aspirina. – Din fr. acétylsalicylique.
monosexual, MONOSEXUÁL, -Ă adj. unisexual. (< fr. monosexual)
acetilură, ACETILÚRĂ, acetiluri, s.f. Derivat al hidrocarburilor acetilenice. – Din fr. acétylure.
acetobutirat, ACETOBUTIRÁT, acetobutirati, s.m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloza = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloza, a lacurilor, emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.
acetofan, ACETOFÁN s.n. Folie transparenta folosita ca suport pentru desenele animate. – Din fr. acétophane.
acetofenonă, ACETOFENÓNĂ, acetofenone, s.f. Cetona mixta cu miros placut, solubila în apa si în eter, folosita în industria farmaceutica si a parfumurilor. – Din fr. acétophénone.
acetonă, ACETÓNĂ, acetone, s.f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.
monosepal, MONOSEPÁL, -Ă adj. (despre flori) cu o singura sepala; (despre plante) care are astfel de flori. (< fr. monosépale)
acetonemie, ACETONEMÍE s.f. Prezenta anormala a acetonei în sânge, mai ales la bolnavii de diabet. – Din fr. acétonémie.
acetonurie, ACETONURÍE s.f. Prezenta a acetonei în urina, întâlnita în diabet, în starile de inanitie etc. – Din fr. acétonurie.
monosemie, MONOSEMÍE s. f. monosemantism. (< fr. monosémie)
achenă, ACHÉNĂ, achene, s.f. Tip de fruct indehiscent, a carui samânta, acoperita cu un învelis tare, nu e sudata de acest învelis. – Din fr. akène.
acherontic, ACHERÓNTIC, -Ă, acherontici, -ce, adj. (Rar) Subpamântean. – Din fr. achérontique.
achiesa, ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Rar) A accepta conditiile dintr-o actiune juridica. ♦ A renunta la o cale de atac împotriva unei hotarâri judecatoresti. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.
achiesare, ACHIESÁRE, achiesari, s.f. (Rar) 1. Recunoasterea de catre un acuzat a pretentiilor dintr-o actiune de justitie. 2. Renuntare la atacarea unei hotarâri a justitiei. [Pr.: -chi-e-] – V. achiesa.
achilie, ACHILÍE, achilii, s.f. Absenta sau diminuare a secretiilor digestive sau a unora dintre componentele lor (acidul clorhidric, pepsina etc.), întâlnita în cancerul gastric si în anemia pernicioasa. – Din fr. achylie.
achinezie, ACHINEZÍE s.f. Imposibilitate de a executa miscari, imobilitate si rigiditate a muschilor, fara ca bolnavul sa fie paralizat. – Din fr. akinésie.
achingiu, ACHINGÍU, achingii, s.m. (În evul mediu, în Imperiul Otoman) Calaret turc care traia din prada de razboi. – Din tc. akincı.
achita, ACHITÁ, achít, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotarâre judecatoreasca ca persoana trimisa în judecata penala este nevinovata. 2. Tranz. si refl. A(-si) plati, a(-si) îndeplini o obligatie materiala sau morala. ♢ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârsit o obligatie. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.
achitare, ACHITÁRE, achitari, s.f. Actiunea de a (se) achita si rezultatul ei. – V. achita.
achiu, ACHÍU1, achii, s.m. (Bot.: înv.) Ţelina1. – Cf. lat. a&nbsp;p&nbsp;i&nbsp;u&nbsp;m.
achiu, ACHÍU2, achiuri, s.n. 1. Bila de încercare la jocul de biliard, care urmeaza sa stabileasca persoana care începe partida. 2. Tac2. – Din fr. acquit.
monosemantism, MONOSEMANTÍSM s. n. proprietate a unui cuvânt de a fi monosemantic; monosemie. (< fr. monosémantisme)
achizitiv, ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achizitie. – Din fr. acquisitif.
achizitor, ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[tie] + suf. -tor.
achiziţie, ACHIZÍŢIE, achizitii, s.f. 1. Forma de comert care consta în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achizitionare. 2. Procurare de obiecte rare. ♢ Expr. A face o achizitie = a procura, în conditii avantajoase, ceva de pret, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obtinut prin achizitie (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.
achiziţiona, ACHIZIŢIONÁ, achizitionez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ti-o-] – Achizitie + suf. -ona.
achiziţionare, ACHIZIŢIONÁRE, achizitionari, s.f. Actiunea de a achizitiona si rezultatul ei; achizitie (1). [Pr.: -ti-o] – V. achizitiona.
acianopsie, ACIANOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge culoarea albastra. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acyanopsie.
aciclic, ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale carei organe sunt asezate în spirala. 2. (Despre substante chimice) Care nu contine atomi legati în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.
acicul, ACÍCUL, aciculi, s.m. 1. Spin mic, subtire si drept care se gaseste la unele plante. 2. Fir de par de forma unui ghimpe la unele specii de viermi. – Din fr. acicule.
acid, ACÍD, -Ă, acizi, -de, s.m., adj. 1. S.m. Substanta chimica, cu gust acru si miros întepator, care înroseste hârtia albastra de turnesol si care, în combinatie cu o baza, formeaza o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietatile unui acid (1), cu gust acru, întepator. – Din fr. acide, lat. acidus.
monosemantic, MONOSEMÁNTIC, -Ă adj. (despre cuvinte) cu un singur sens. (< fr. monosémantique)
acidamină, ACIDAMÍNĂ, acidamine, s.f. Produs obtinut prin transformarea treptata a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.
acidifica, ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. si refl. A (se) transforma în acid. – Dupa fr. acidifier.
acidificare, ACIDIFICÁRE, acidificari, s.f. Actiunea de a (se) acidifica. – V. acidifica.
acidificat, ACIDIFICÁT, -Ă, acidificati, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.
acidimetrie, ACIDIMETRÍE, acidimetrii, s.f. Metoda volumetrica de determinare a concentratiei unui acid prin neutralizare cu o baza. – Din fr. acidimétrie.
acidimetru, ACIDIMÉTRU, acidimetre, s.n. Aparat pentru masurarea concentratiei de ioni de hidrogen a unei solutii. – Din fr. acidimétre.
aciditate, ACIDITÁTE s.f. Grad de concentratie de ioni de hidrogen sau cantitatea totala de acid dintr-o solutie. ♦ Proprietatea de a fi acid. ♢ Aciditate gastrica = gradul de aciditate a sucului gastric, conferit de prezenta acidului clorhidric, clorului, pepsinei si acidului lactic. – Din fr. acidité, lat. aciditas, -atis.
acidofil, ACIDOFÍL adj. (În sintagma) Lapte acidofil = produs lactat dietetic, de culoare alba-galbuie, preparat din lapte de vaca sterilizat, cu un anumit continut de bacterii si fermentat. – Din fr. acidophile.
acidorezistenţă, ACIDOREZISTÉNŢĂ s.f. Proprietate a unor bacterii de a rezista dupa colorarea cu un colorant de anilina, la actiunea decoloranta a acizilor. – Acid + rezistenta.
acidoză, ACIDÓZĂ s.f. Crestere a aciditatii si reducere a rezervei alcaline din sânge, din cauza unor tulburari functionale în organism. – Din fr. acidose.
acidula, ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adauga o cantitate de acid; a da unei solutii proprietatile unui acid; a acri usor. – Din fr. aciduler.
acidulare, ACIDULÁRE, acidulari, s.f. Actiunea de a acidula. – V. acidula.
acidulat, ACIDULÁT, -Ă, acidulati, -te, adj. Amestecat cu un acid; usor acrit. – V. acidula.
acil, ACÍL, acili, s.m. Radical monovalent al unui acid organic. – Din fr. acil.
monoscop, MONOSCÓP s. n. tub cu fascicul electronic generator de semnale de televiziune, care da anumite imagini fixe mai mult, sau mai putin complicate. (< fr. monoscope)
acila, ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimica, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obtinerii de cetone, esteri si amide. – Din fr. aciler.
monoschi, MONOSCHÍ s. n. 1. schi nautic mai lat. 2. sport pe un asemenea schi. (< fr. monoski)
acin, ACÍN, acine, s.n. Mica dilatatie, în forma de boaba de strugure, la capatul terminal al unei glande sau al unei bronhiole. – Din fr. acinus.
acinos, ACINÓS, -OÁSĂ, acinosi, -oase, adj. Care prezinta acine; care are forma unei boabe de strugure. – Din fr. acineux.
acioaie, ACIOÁIE s.f. Nume popular pentru diferite metale sau aliaje; obiect facut dintr-un astfel de metal sau aliaj. [Pr.: -ci-oa-] – Cf. it. a&nbsp;c&nbsp;c&nbsp;i&nbsp;a&nbsp;i&nbsp;o "otel".
acioală, ACIOÁLĂ, acioale, s.f. (Rar) Adapost, locuinta, casa. – Aciola (derivat regresiv).
aciola, ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. aciua.
acipensericultură, ACIPENSERICULTÚRĂ s.f. Ramura a pisciculturii care se ocupa cu cultura sturionilor. – Acipenserid + cultura.
acipenserid, ACIPENSERÍD, acipenserizi, s.m. (Zool.) Sturion. – Cf. lat. a&nbsp;c&nbsp;i&nbsp;p&nbsp;e&nbsp;n&nbsp;s&nbsp;e&nbsp;r.
acira, ACIRÁ, acír, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nadejde la..., a astepta sa..., a tinde spre... 2. A fi în asteptare; a pândi. [Var.: acerá vb.I] – Et. nec.
aciua, ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. A-si gasi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adapost undeva sau pe lânga cineva; a se pripasi, a se oplosi, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. (Rar) A da adapost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. •accubiliare.
aciuare, ACIUÁRE s.f. Actiunea de a (se) aciua si rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.
monorimă, MONORÍMĂ I. adj. (despre poezii) care are aceeasi rima la toate versurile. II. s. f. reluare a aceleiasi rime la sfârsitul mai multor versuri care se succeda. (< fr. monorime)
aciuaş, ACIUÁS, aciuase, s.n. (Rar) Adapost, refugiu. [Pr.: -ciu-as] – Aciua + suf. -as.
aciuat, ACIUÁT, -Ă, aciuati, -te, adj. (Pop.) Pripasit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.
aclama, ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba prin strigate de bucurie, prin manifestari publice ale entuziasmului; a ovationa. – Din fr. acclamer, lat. acclamare.
aclamare, ACLAMÁRE, aclamari, s.f. Actiunea de a aclama si rezultatul ei; aclamatie, ovatie. – V. aclama.
aclamaţie, ACLAMÁŢIE, aclamatii, s.f. (Mai ales la pl.) Manifestare a aprobarii sau a entuziasmului fata de cineva sau de ceva, prin urale sau prin aplauze; ovatie, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.
aclimata, ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. si refl. (Rar) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.
monorhidie, MONORHIDÍE s. f. anomalie congenitala prezentând un singur testicul. (< fr. monorchidie)
aclimatare, ACLIMATÁRE s.f. (Rar) Aclimatizare. – V. aclimata.
aclimatiza, ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. si refl. (Despre animale si plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un alt mediu de viata. ♦ Refl. (Despre oameni) A se deprinde, a se obisnui cu noi conditii de viata; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.
aclimatizare, ACLIMATIZÁRE, aclimatizari, s.f. Actiunea de a (se) aclimatiza si rezultatul ei; aclimatare. – V. aclimatiza.
aclimatizat, ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizati, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.
aclinic, ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsita de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.
acnee, ACNÉE s.f. Boala de piele caracterizata prin aparitia, mai ales pe fata, a unor cosuri, puncte negre etc., care adesea supureaza. ♢ Acnee juvenila = acnee frecventa mai ales la pubertate. [Pr.: -ne-e] – Din fr. acné.
acneiform, ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.
acoladă, ACOLÁDĂ, acolade, s.f. 1. Semn grafic în forma de arc, orizontal sau vertical, prin care se arata ca mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Îmbratisare sau lovitura usoara care se dadea unui barbat cu latul spadei ca semn al primirii lui în corpul cavalerilor feudali. – Din fr. accolade.
acolea, ACÓLEA adv. (Pop.) Pe aici, prin apropiere, nu departe de aici. [Acc. si acoleá] – Et. nec. Cf. a&nbsp;c&nbsp;o&nbsp;l&nbsp;o.
acolie, ACOLÍE s.f. Absenta sau diminuare notabila a secretiei biliare. – Din fr. acholie.
acolit, ACOLÍT, -Ă, acoliti, -te, subst. 1. S.m. si f. Persoana care urmeaza, care ajuta pe cineva (într-o actiune, într-un domeniu de activitate). ♦ Partas, complice la o uneltire (criminala). 2. S.m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atributii legate de cult. – Din fr. acolyte.
acolo, ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepartat (de cel care vorbeste); în alt loc. ♢ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre directia aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Pâna acolo... = pâna la situatia..., la împrejurarea (care depasete limita îngaduita)... ♢ Expr. (Reg.) (Pân') pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mâna etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de fata)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.
acolisi, ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agata de cineva, a se tine de capul cuiva cu dusmanie. 2. A nu lasa din stapânire ceea ce a cucerit odata. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô "a (se) lipi").
acomercial, ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestari) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr.: -ci-al] – A5- + comercial.
acomoda, ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi conditii de viata; a se obisnui, a se adapta (2). ♦ A se împaca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.
acomodabil, ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodeaza cu usurinta, cu care te poti deprinde usor. – Din fr. accommodable.
acomodare, ACOMODÁRE, acomodari, s.f. Actiunea de a se acomoda. ♢ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuala) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului sa vada clar obiectele aflate la diferite distante de el. – V. acomoda.
acompania, ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A sustine o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a tine isonul. 2. A întovarasi, a însoti pe cineva. [Pr.: -ni-a] – Din fr. accompagner.
acompaniament, ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s.n. 1. Însotire a unei melodii cu alta melodie potrivita. 2. Parte muzicala, instrumentala sau ochestrala, care însoteste si sustine un solist sau un ansamblu coral. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.
acompaniator, ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s.m. si f. Persoana care acompaniaza (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.
acondroplazie, ACONDROPLAZÍE s.f. Boala congenitala caracterizata prin oprirea cresterii oaselor membrelor, în contrast cu dezvoltarea normala a oaselor capului si ale trunchiului. – Din fr. achondroplasie.
aconit, ACONÍT, aconiti, s.m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.
monorefringenţă, MONOREFRINGÉNŢĂ s. f. proprietate a unei substante de a emite o singura raza refractata pentru fiecare raza incidenta. (< fr. monoréfringence)
aconitină, ACONITÍNĂ, aconitine, s.f. Substanta alcaloida extrasa dintr-o planta cu proprietati toxice, care provoaca inhibitia centrilor nervosi respirator, circulator si vasomotor. – Din fr. aconitine.
acont, ACÓNT, aconturi, s.n. Parte din suma de bani care se plateste înainte, la o cumparare sau la încheierea unei tranzactii, ca garantie; acontare, arvuna; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s.n.] – Din it. acconto, fr. acompte.
acontare, ACONTÁRE, acontari, s.f. Actiunea de a aconta si rezultatul ei; acont. – V. aconta.
monorefringent, MONOREFRINGÉNT, -Ă adj. (despre substante) care prezinta monorefringenta. (< fr. monoréfringent)
aconto, ACÓNTO s.n. v. acont.
acoperământ, ACOPERĂMẤNT, acoperaminte, s.n. Ceea ce serveste la acoperit; (în special) acoperis. [Var.: acoperemấnt s.n.] – Acoperi + suf. -amânt (dupa coperamânt).
acoperemânt, ACOPEREMẤNT s.n. v. acoperamânt.
monorai, MONORÁI s. n. cale de rulare cu o singura sina suspendata; monosina. (< fr. monorail)
acoperi, ACOPERÍ, acópar, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o fiinta ceva care le ascunde sau le protejeaza. ♢ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a savârsi fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care sa-l închida, sa-l astupe. ♦ A pune acoperis unei cladiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafata unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzura etc. 4. Tranz. (Mil.) A apara, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adapost prin masuri si acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tainui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înabusi. 7. Refl. si tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face fata cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; frantuzism) A strabate o distanta. ♢ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acópera, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.
acoperire, ACOPERÍRE, acoperiri, s.f. Actiunea de a (se) acoperi si rezultatul ei. 1. Punere, asezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apara etc. 2. Operatie de aplicare a unui strat protector pe un obiect depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, padure sau localitate care împiedica observarea inamicului. ♦ Masura speciala de protectie care asigura anumite actiuni (de concentrare sau manevra) ale trupelor. ♢ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o actiune savârsita conform unor indicatii precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face fata unor obligatii, unei plati, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face esalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigura aceasta posibilitate. ♢ Acoperire în aur = stoc de aur si de alte active pe baza carora bancile de emisiune asigura convertibilitatea bacnotelor. – V. acoperi.
acoperiş, ACOPERÍS, acoperisuri, s.n. Partea de deasupra care acopera si protejeaza o cladire de intemperii; acoperamânt. – Acoperi + suf. -is.
acoperit, ACOPERÍT, -Ă, acoperiti, -te, adj. Care are acoperis, care are capac etc. ♦ Tainuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.
acoperitor, ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj., s.f. 1. Adj. Care acopera; care garanteaza. 2. S.f. Obiect cu care se acopera ceva sau cineva. – Acoperi + suf. -tor.
monoradicular, MONORADICULÁR, -Ă adj. cu o singura radacina. (< fr. monoradiculaire)
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acorda, ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngaduinta, cu grija, cu atentie, cu bunavointa); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecventa unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât sa fie egala cu frecventa altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeasi înaltime. – Din fr. accorder.
acordaj, ACORDÁJ, acordaje, s.n. Acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.
acordant, ACORDÁNT, -Ă, acordanti, -te, s.m. si f. (Rar) Persoana care executa lucrari în acord. – Din germ. Akkordant.
acordare, ACORDÁRE, acordari, s.f. Actiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situatia de a reda tonalitatea specifica a instrumentului. – V. acorda.
acordat, ACORDÁT, -Ă, acordati, -te, adj. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus în acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanta. 3. Dat, atribuit; îngaduit, asigurat. – V. acorda.
acordeon, ACORDEÓN, acordeoane, s.n. Instrument muzical portativ cu burduf, claviatura si butoane, ale carui sunete se produc prin vibratia unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordéon, germ. Akkordeon.
monopter, MONOPTÉR, -Ă adj. (despre un edificiu circular) cu acoperisul sustinut de o singura colonada. (< fr. monoptère)
acordeonist, ACORDEONÍST, -Ă, acordeonisti, -ste, s.m. si f. Persoana care cânta la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.
acordic, ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj., s.f. 1. (Despre sunete muzicale) Care intra în componenta acordului. 2. S.f. Disciplina care studiaza diferitele acorduri muzicale. – Acord + suf. -ic.
acordor, ACORDÓR1, acordoare, s.n. Unealta care serveste la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.
acordor, ACORDÓR2, acordori, s.m. Persoana care se ocupa cu acordarea si repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.
acorie, ACORÍE s.f. Anomalie congenitala care consta în absenta pupilei. – Din fr. acorie.
acosta, ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o nava de o alta nava, de tarm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum si a i se adresa (în mod suparator); a agata. – Din fr. accoster.
acostament, ACOSTAMÉNT, acostamente, s.n. Fâsie laterala din platforma unei sosele, cuprinsa între marginea partii carosabile si marginea soselei. – Dupa fr. accotement.
acostare, ACOSTÁRE, acostari, s.f. Actiunea de a acosta si rezultatul ei. – V. acosta.
acotiledonat, ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonati, -te, adj. (Despre plante) Fara cotiledoane; acotiledon. ♦ (Substantivat, f. pl.) Clasa de vegetale care se înmultesc prin spori; (si la sg.) planta care face parte din aceasta clasa. – Din fr. acotylédoné.
acquatofana, ÁCQUA-TOFÁNA s.f. Otrava celebra în Italia în sec. XVI-XVII. [Pr.: a-cua-] – Loc. it.
acraniat, ACRANIÁT, -Ă, acraniati, -te, s.m. si f. (La pl.) Subîncrengatura de animale primitive lipsite de craniu; (si la sg.) animal care face parte din aceasta subîncrengatura. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.
acreală, ACREÁLĂ, acreli, s.f. 1. Proprietatea de a fi acru; gust acru, întepator; acrime. 2. (Concr.) Mâncare, bautura cu gust acru. 3. Fig. Stare de spirit sau atitudine ursuza, suparacioasa. – Acri + suf. -eala.
acredita, ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A împuternici pe cineva ca reprezentant al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispozitia cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca un fapt neconfirmat, o stire etc. sa apara demne de crezare, acceptabile, verosimile. – Din fr. accréditer.
acreditant, ACREDITÁNT, -Ă, acreditanti, -te, adj. (Rar) Care acrediteaza. – Acredita + suf. -ant.
acreditare, ACREDITÁRE, acreditari, s.f. Actiunea de a acredita. ♢ Scrisori de acreditare = documente prin care se atesta împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.
acreditat, ACREDITÁT, -Ă, acreditati, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. – V. acredita.
acreditiv, ACREDITÍV, acreditive, s.n. 1. Suma de bani special rezervata de un cumparator din contul sau, la o banca ce deserveste un furnizor, pentru ca acestuia sa i se faca plata în momentul în care dovedeste predarea furniturilor în conditiile stabilite înainte prin contract. 2. Document financiar de decontare prin intermediul bancii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.
acrescământ, ACRESCĂMẤNT, acrescaminte, s.n. Crestere a dreptului unei persoane la o succesiune, ca urmare a înlaturarii de la acesta succesiune a altor persoane ori a renuntarii lor la drepturile izvorâte din lege ori din testament. – Dupa fr. accroissement.
acrescent, ACRESCÉNT, -Ă, acrescenti, -te, adj. (Despre partile unei plante) Care creste si dupa fecundare. – Din fr. accrescent.
acri, ACRÍ, acresc, vb. IV. Tranz. si refl. 1. A face sa devina sau a deveni (mai) acru; a (se) înacri. ♦ Refl. a se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face sa devina sau a deveni ursuz, suparacios, urâcios. ♢ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se satura de ceva (sau de cineva). – Din acru2.
monopson, MONOPSÓN s. n. 1. situatie în care pe o piata exista o singura firma, care monopolizeaza cumpararea unei marfi. 2. prezenta unui singur vânzator pe piata unei marfi si a numerosi cumparatori. (< fr. monopsone)
acribie, ACRIBÍE s.f. (Livr.) Exactitate, corectitudine în cercetarea stiintifica; p. gener. seriozitate, constiinciozitate. – Din fr. acribie.
acribologie, ACRIBOLOGÍE s.f. Precizie în folosirea cuvintelor; corectitudine în respectarea proprietatii termenilor; alegere riguroasa a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime în cercetarea stiintifica. – Din fr. acribologie.
acridină, ACRIDÍNĂ, acridine, s.f. Combinatie organica, incolora, care se gaseste în gudroanele carbunilor de pamânt si care este folosita în industria colorantilor, farmaceutica etc. – Din fr. acridine.
acrilat, ACRILÁT, acrilati, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confectionarea protezelor, a diverselor aparate si suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.
acrilic, ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid incolor cu miros întepator obtinut prin oxidarea acroleinei si folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obtinut cu ajutorul derivatilor acidului acrilic (1). Fibra acrilica. – Din fr. acrylique.
acrime, ACRÍME s.f. (Rar) 1. Acreala. ♦ Gust acru. 2. Fig. Rautate, dusmanie; suparare, amaraciune. – Acru2 + suf. -ime.
acrimonie, ACRIMONÍE s.f. (Livr.) Atitudine plina de ironie usturatoare; sarcasm. – Din fr. acrimonie.
acrimonios, ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimoniosi, -oase, adj. (Livr.) Care denota acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.
acrinie, ACRINÍE s.f. Lipsa de secretie sau de excretie a unei glande. – Din fr. acrinie.
acrire, ACRÍRE, acriri, s.f. Actiunea de a (se) acri ♢ Acrirea vinului = boala a vinului, provocata de bacterii acetice, care otetesc vinul. – V. acri.
monopsie, MONOPSÍE s. f. malformatie caracterizata prin prezenta unui singur ochi; monoftalmie. (< fr. monopsie)
acriş, ACRÍS s.n. (Reg.) Zer înacrit, jintita etc. întrebuintate la înacrirea mâncarii. – Acru2 + suf. -is.
acrişor, ACRISÓR, -OÁRĂ, acrisori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru2. – Acru2 + suf. -isor.
acrit, ACRÍT, -Ă, acriti, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost facut (mai) acru2. ♦ Fig. (Despre oameni) Morocanos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.
monoprogramat, MONOPROGRAMÁT, -Ă adj. (despre un ordinator) care nu permite decât monoprogramarea. (< fr. monoprogrammé)
acritură, ACRITÚRĂ, acrituri, s.f. Aliment acru; (în special) muratura. ♦ Epitet dat unei persoane ursuze, morocanoase, rele. – Acri + suf. -tura.
acriu, ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru2; acrisor; acrut. – Acru2 + suf. -iu.
acrobat, ACROBÁT, -Ă, acrobati, -te, s.m. si f. Gimnast care executa exercitii de echilibristica. ♦ Fig. Persoana inconsecventa în comportare, în idei etc.; persoana care cauta sa epateze, sa iasa din comun. – Din fr. acrobate.
acrobatic, ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. s.f. 1. Adj. (Ca) de acrobat, privitor la acrobati sau la acrobatie. 2. S.f. Arta de a face acrobatii, arta acrobatului; acrobatie (2). – Din fr. acrobatique.
acrobaţie, ACROBAŢÍE, (1) acrobatii, s.f. 1. Exercitiu dificil de echilibristica, de gimnastica etc. ♦ Fig. (La pl.) Sfortari neobisnuite pentru a iesi dintr-o situatie grea, dintr-o încurcatura. 2. Arta sau profesiunea acrobatului. – Din fr. acrobatie.
acrocefal, ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascutit, conic, cu crestetul tuguiat. – Din fr. acrocéphale.
acrocefalie, ACROCEFALÍE s.f. Malformatie a craniului, constând în aspectul ascutit, conic al cutii craniene; oxicefalie. – Din fr. acrocéphalie.
acrocianoză, ACROCIANÓZĂ s.f. Sindrom de boala manifestat prin racirea si prin aspectul vânat-albastrui si umed al mâinilor si uneori al picioarelor, din cauza unor tulburari de circulatie. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acrocyanose.
acrofobie, ACROFOBÍE s.f. Teama patologica de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.
acroleină, ACROLEÍNĂ, acroleine, s.f. Aldehida nesaturata, care se obtine prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric si care se prezinta ca un lichid cu miros înecacios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.
acrolit, ACROLÍT, acrolite, s.n. Statuie ale carei extremitati sunt executate din piatra sau din marmura, iar corpul din alte materiale. – Din fr. acrolithe.
acromanie, ACROMANÍE s.f. (Rar) Grad extrem de nebunie. – Din fr. acromanie.
acromat, ACROMÁT, -Ă, acromati, -te, adj., s.m. (Obiectiv fotografic) caruia i-a fost corectata sau înlaturata aberatia cromatica. – Din germ. Achromat, fr. achromat.
acromatic, ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumina în culorile ei componente, care nu prezinta aberatie cromatica. – Din fr. achromatique.
acromatism, ACROMATÍSM s.n. Proprietate a unei lentile sau a unui sistem de lentile de a fi acromatice. – Din fr. achromatisme.
acromatiza, ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlatura aberatia cromatica. – Din fr. achromatiser.
acromatizare, ACROMATIZÁRE, acromatizari, s.f. Actiunea de a acromatiza si rezultatul ei. – V. acromatiza.
acromatopsie, ACROMATOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge toate culorile sau numai o parte din ele. – Din fr. achromatopsie.
acromegalie, ACROMEGALÍE s.f. Boala endocrina care se manifesta prin dezvoltarea exagerata a capului si a membrelor. – Din fr. acromégalie.
acromicrie, ACROMICRÍE s.f. Stare patologica manifestata prin oprirea din crestere a capului si a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei. – Din fr. acromicrie.
acromie, ACROMÍE s.f. Decolorare congenitala a pielii, ca urmare a disparitiei pigmentului colorant. – Din fr. achromie.
acromion, ACROMIÓN, acromioane, s.n. Apofiza a omoplatului care se articuleaza cu clavicula. [Pr.: -mi-on] – Din fr. acromion.
monoprogramare, MONOPROGRAMÁRE s. f. mod de exploatare a unui sistem de calcul constând în a nu rezolva un nou program pâna ce programul în curs nu este terminat. (dupa fr. monoprogrammation)
acroparestezie, ACROPARESTEZÍE s.f. Tulburare de sensibilitate manifestata la extremitatile corpului. – Din fr. acroparesthésie.
acropolă, ACRÓPOLĂ, acropole, s.f. Citadela în orasele din vechea Grecie, asezata pe o înaltime si adapostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.
acrospor, ACROSPÓR, acrospori, s.m. Spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, caracteristic ciupercilor. – Din fr. acrospore.
acrostih, ACROSTÍH, acrostihuri, s.n. Poezie sau strofa în care literele initiale ale versurilor alcatuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicatie etc.) sau o propozitie. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.
acrostol, ACROSTÓL, acrostoluri, s.n. Parte înalta a extremitatilor unei corabii. ♦ (La pl.) Ornamentele, sculpturile de la prora unei nave. – Din fr. acrostole.
acroşa, ACROSÁ, acrosez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agata, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer. ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.
acroşaj, ACROSÁJ, acrosaje, s.n. 1. Acrosare. 2. Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – Din fr. accrochage.
acroşare, ACROSÁRE, acrosari, s.f. Actiunea de a acrosa si rezultatul ei; acrosaj (1). – V. acrosa.
acroteră, ACROTÉRĂ, acrotere, s.f. Mic piedestal asezat în vârful sau la extremitatile unui fronton pentru a sustine vase, statuete sau alte ornamente; p. ext. statuie, vas sau ornament asezat pe acest piedestal. – Din fr. acrotère.
acru, ÁCRU1, acri, s.m. Unitate de masura pentru suprafete de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m2). – Din fr. acre.
acru, ÁCRU2, -Ă, acri, -e, adj. Care are gustul caracteristic al otetului, al lamâii etc.; care provoaca o reactie gustativa astringenta; (despre gust) ca al otetului, al lamâii etc. 2. Fig. Morocanos, ursuz, suparacios; rautacios; suparat, mâhnit. – Lat. acrus.
acruţ, ACRÚŢ, -Ă, acruti, -e, adj. (Rar) Acrisor. – Acru2 + suf. -ut.
act, ACT, acte, s.n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arata un fapt, o obligatie, identitatea cuiva etc. ♢ Act de acuzare = concluzie scrisa întocmita de organele judiciare spre a dovedi vinovatia cuiva. 2. Manifestare a activitatii umane; actiune, fapta, fapt. ♢ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal ca a luat cunostinta (de ceva). A face act de prezenta = a aparea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politete. A face un act de dreptate = a recunoaste meritele si drepturile unei persoane nedreptatite. ♦ Rezultatul unei activitati constiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde catre realizarea unui scop. 3. Diviziune principala a unei opere dramatice, reprezentând o etapa în desfasurarea actiunii. – Din lat. actum, fr. acte.
acta, ÁCTA s.n. pl. Colectie de documente, registre, condici privitoare la o anumita institutie, persoana sau problema. – Cuv. lat.
actinic, ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiatii) Capabil sa produca reactii (foto) chimice. – Din fr. actinique.
actinide, ACTINÍDE s.f. Grup de 14 elemente din sistemul periodic al lui Mendeleev, situate dupa actiniu, având proprietati asemanatoare cu ale acestuia. – Din fr. actinides, germ. Aktiniden.
actinie, ACTÍNIE, actinii, s.f. Animal de mare din încrengatura celenteratelor, fixat pe stânci, variat colorat, cu aspect de floare si cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; anemona-de-mare, deditel-de-mare (Actinia) – Din fr. actinie.
actiniu, ACTÍNIU s.n. Element radioactiv descoperit în minereurile din care s-a extras radiul. – Din fr. actinium.
actinograf, ACTINOGRÁF, actinografe, s.n. Actinometru înregistrator. – Din fr. actinographe.
monoproducţie, MONOPRODÚCŢIE s. f. specializare îngusta a unei economii nationale, limitata la o singura ramura economica. (< mono1- + productie)
actinografie, ACTINOGRAFÍE s.f. Procedeu de pregatire în tipografie a unui cliseu, folosind un negativ obtinut cu raze X. ♦ Imagine obtinuta cu un cliseu astfel pregatit. – Din fr. actinographie.
actinometrie, ACTINOMETRÍE s.f. Capitol al fizicii care se ocupa cu masurarea si studiul radiatiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.
actinometru, ACTINOMÉTRU, actinometre, s.n. Aparat care serveste la masurarea intensitatii radiatiilor electromagnetice din atmosfera. – Din fr. actinomètre.
actinomicete, ACTINOMICÉTE s.n. pl. Grup de microorganisme foarte raspândite în natura, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt purtatoare de boli pentru om si animale, iar altele produc antibiotice. – Din fr. actinomycètes.
actinomicoză, ACTINOMICÓZĂ s.f. 1. Boala infectioasa (la oameni si la animale) provocata de anumite ciuperci si bacterii, care se manifesta prin aparitia unor abcese cronice. 2. (În sintagma) Actinomicoza cartofului = boala a cartofului provocata de bacteria Actynomices scabies; râia cartofului. – Din fr. actinomycose.
actinomorf, ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radiala. – Din fr. actinomorphe.
actinon, ACTINÓN s.n. Izotop al radonului, obtinut prin dezintegrarea actiniului. – Din fr. actinon.
actinopterigian, ACTINOPTERIGIÁN, actinopterigieni, s.m. Subclasa de pesti fosili, ososi, aparuta din mezozoic, din care face parte majoritatea pestilor actuali; exemplar din aceasta subclasa. – Cf. fr. a&nbsp;c&nbsp;t&nbsp;i&nbsp;n&nbsp;o&nbsp;p&nbsp;t&nbsp;é&nbsp;r&nbsp;y&nbsp;g&nbsp;i&nbsp;e&nbsp;n&nbsp;s.
actinot, ACTINÓT s.m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu si fier din grupa amfibolilor, frecvent în sisturile cristaline. – Din fr. actinote.
actinoterapie, ACTINOTERAPÍE s.f. Tratament medical în care se folosesc radiatii luminoase, ultraviolete sau infrarosii, aplicat în special în rahitism. – Din fr. actinothérapie.
activ, ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care participa (în mod efectiv) la o actiune; harnic, vrednic. ♢ Membru activ = membru al unei organizatii, societati, institutii etc. având anumite obligatii si bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizatii. Metoda activa = metoda de predare care stimuleaza activitatea personala a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Aparare activa = aparare care foloseste contraatacuri, pentru a slabi si a nimici fortele inamice. 2. (Despre corpuri sau substante) Care realizeaza (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ♢ (Chim.) Corp activ = corp care intra usor în reactie. 3. (Despre diateza verbala) Care exprima faptul ca subiectul savârseste actiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operatii, conturi, bilanturi) Care se soldeaza cu un profit, cu un beneficiu. II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor apartinând unei persoane fizice si juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care apartin unei întreprinderi, institutii sau organizatii economice; parte a bilantului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul sau = a fi autorul unei actiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o actiune (grava) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activeaza intens în domeniul vietii politice si obstesti sub conducerea organizatiilor partidului clasei muncitoare sau a organizatiilor de masa. – Din fr. actif, lat. activus; (II si) rus. aktiv.
activa, ACTIVÁ, activez vb. I. 1. Intranz. A desfasura o activitate sustinuta. 2. Tranz. A intensifica, a înviora o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.
activant, ACTIVÁNT, -Ă, activanti, -te, adj., s.m. 1. Adj., s.m. Activator. 2. S.m. Reactiv anorganic folosit în flotatia minereurilor. – Din fr. activant.
monoprocesor, MONOPROCESÓR adj. (despre un sistem de calcul) care poseda un singur procesor. (< fr. monoprocesseur)
activare, ACTIVÁRE, activari, s.f. Actiunea de a (se) activa. ♦ Operatie prin care se obtine cresterea reactivitatii unei substante. – V. activa
activator, ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s.n. (Substanta) care realizeaza o activare; activant. – Activa + suf. -tor.
activist, ACTIVÍST, -Ă, activisti, -ste, s.m. si f. (Iesit din uz) Membru al unei organizatii de partid sau de masa, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizatie. ♢ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vietii culturale. – Din rus. aktivist.
activitate, ACTIVITÁTE, activitati, s.f. Ansamblu de acte fizice, intelectuale si morale facute în scopul obtinerii unui anumit rezultat; folosire sistematica a fortelor proprii într-un anumit domeniu, participare activa si constienta la ceva; munca, ocupatie, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguinta, harnicie. 2. (În sintagma) Activitate solara = totalitatea fenomenelor care se produc în paturile exterioare ale suprafetei soarelui si care pot influenta suprafata terestra. 3. (Fiz.) Numarul de particule emise pe secunda de o sursa radioactiva. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.
activiza, ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A face pe cineva sa lucreze mai intens. ♦ A grabi desfasurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.
activizare, ACTIVIZÁRE, activizari, s.f. Actiunea de a activiza. – V. activiza.
activizator, ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizeaza. – Activiza + suf. -tor.
monopolizator, MONOPOLIZATÓR, -OÁRE adj. care monopolizeaza (1). (< fr. monopolisateur)
actor, ACTÓR, actori, s.m. Artist care interpreteaza roluri în piese de teatru, în filme etc. [Var.: (înv.) aftór s.m.] – Din fr. acteur, lat. actor.
actoraş, ACTORÁS, actorasi s.m. (Depr.) Diminutiv a lui actor. – Actor + suf. -as.
actoricesc, ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricesti, adj. Care tine de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.
actorie, ACTORÍE s.f. Profesiunea de actor. – Actor + suf. -ie.
actoriţă, ACTORÍŢĂ, actorite, s.f. (Înv.) Actrita. – Actor + suf. -ita.
actriţă, ACTRÍŢĂ, actrite, s.f. Artista dramatica ce interpreteaza roluri în piese de teatru, în filme etc.; actorita. – Din fr. actrice.
actual, ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care exista sau se petrece în prezent, în momentul de fata. ♦ Care are importanta pentru vremea de fata; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.
actualism, ACTUALÍSM s.n. Principiu metodologic de cercetare a istoriei Pamântului, bazat pe compararea fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualisme.
actualitate, ACTUALITÁTE, actualitati, s.f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curenta, timpul de fata, prezent2. ♢ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau intereseaza în clipa de fata, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.
actualiza, ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face sa fie actual, a (re)aduce în prezent; a face sa corespunda gusturilor, cerintelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.
actualizare, ACTUALIZÁRE, actualizari, s.f. Actiunea de a actualiza. [Pr.: -tu-a-] – V. actualiza.
actuar, ACTUÁR, actuari, s.m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurari si, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.
actuariat, ACTUARIÁT s.n. Totalitatea operatiilor si normelor pe baza carora, folosind teoria probabilitatilor si statistica matematica, se efectueaza calcule financiare (privitoare mai ales la asigurari). [Pr.: -tu-a-ri-at] – Actuar + suf. -iat.
acţiona, ACŢIONÁ, actionez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o actiune, o fapta etc. ♢ Expr. (Tranz.) A actiona (pe cineva) în justitie (sau în judecata) = a intenta un proces, a da în judecata. ♦ A exercita o influenta asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în miscare, a face sa functioneze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de functionare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ti-o] – Din fr. actionner.
acţionar, ACŢIONÁR, -Ă, actionari, -e, s.m. si f. Persoana care poseda actiuni (II) [Pr.: -ti-o-] – Din fr. actionnaire.
acţionare, ACŢIONÁRE, actionari, s.f. Faptul de a actiona. [Pr.: -ti-o-] – V. actiona.
acţiune, ACŢIÚNE, actiuni, s.f. I. 1. Desfasurare a unei activitati; fapta întreprinsa (pentru atingerea unui scop). ♢ Om de actiune = om întreprinzator, energic, care actioneaza repede. ♢ Expr. A pune în actiune = a pune în miscare. A trece la actiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de "armata") Operatie militara. ♦ (Gram.) Ceea ce exprima verbul (o stare, o miscare, un proces etc.). 2. Desfasurare a întâmplarilor într-o opera literara; fabulatie, subiect, intriga. 3. Efect, exercitare a unei influente asupra unui obiect, a unui fenomen. Actiunea substantelor otravitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezinta o parte anumita, fixa si dinainte stabilita, a capitalului unei societati si care da detinatorului dreptul sa primeasca dividende. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.
acuarelă, ACUARÉLĂ, acuarele, s.f. 1. Tehnica picturala în care sunt întrebuintate culori diluate cu apa. 2. Vopsea solida care se întrebuinteaza în acuarela (1). 3. Pictura executata în acuarela (1). [Pr.: -cu-a-] – Din fr. aquarelle.
acuarelist, ACUARELÍST, -Ă, acuarelisti, -ste, s.m. si f. Pictor specializat în acuarela (3). [Pr.: -cu-a-] – Din fr. aquarelliste.
monopoliza, MONOPOLIZÁ vb. tr. 1. a exercita un monopol (1). 2. (fig.) a acapara, a cauta sa obtina toate drepturile asupra unui lucru, sa-si impuna drepturi exclusive. (< fr. monopoliser)
acuitate, ACUITÁTE s.f. 1. (Livr.) Capacitate a organelor de simt de a percepe excitatii oricât de slabe si de a diferentia excitatii foarte asemanatoare între ele; ascutime, agerime. ♢ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înaltime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.
aculeat, ACULEÁT, -Ă, aculeati, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S.f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (si la sg.) insecta care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéates.
aculeol, ACULEÓL, aculeoli, s.m. Ac mic al unor plante; ghimpe, spin1. [Pr.: -le-ol] – Din fr. aculéole.
aculeu, ACULÉU, aculei, s.m. Ghimpe, spin. – Din lat. aculeus.
aculturaţie, ACULTURÁŢIE s.f. Preluare de catre o comunitate a unor elemente de cultura materiala si spirituala sau a întregii culturi a unei comunitati aflate pe o treapta superioara de dezvoltare. – Din fr. acculturation.
acum, ACÚM adv. 1. În prezent, în momentul de fata; actualmente. ♢ Expr. Acu-i acu = a sosit clipa hotarâtoare. ♦ În împrejurarile actuale. 2. Îndata, imediat, numidecât, acusi, acusica, amusi. 3. Înainte cu... Acum doi ani. [Var.: acú, acúma adv.] – Lat. eccum modo.
acumbet, ACUMBÉT, -Ă, acumbeti, -te, adj. (Despre parti ale plantelor) Culcat. – Dupa lat. accumbens, -ntis.
acumetrie, ACUMETRÍE s.f. Metoda de examinare medicala care consta în masurarea acuitatii auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.
acumetru, ACUMÉTRU, acumetre, s.n. Aparat cu ajutorul caruia se masoara acuitatea auditiva. – Din fr. acumètre.
acuminat, ACUMINÁT, -Ă, acuminati, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termina printr-un vârf lung si ascutit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.
acumula, ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.
acumulare, ACUMULÁRE, acumulari, s.f. 1. Actiunea de a acumula si rezultatul ei. 2. (Ec. pol.; în sintagmele) Acumulare de capital = transformarea plusvalorii în capital în procesul reproductiei largite a capitalului. Fond de acumulare = parte a unui venit folosita pentru acumulare. Rata acumularii = raportul dintre fondul de acumulare si venitul pe baza caruia se formeaza. 3. (Geogr.; urmat de determinari) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghetari etc. – V. acumula.
monopolist, MONOPOLÍST, -Ă I. adj. organizat pe baza de monopol (2). II. s. m. f. capitalist participant la conducerea unui monopol. (< fr. monopoliste)
acumulat, ACUMULÁT, -Ă, acumulati, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.
acumulator, ACUMULATÓR, acumulatoare, s.n. Aparat sau rezervor care înmagazineaza energie electrica. – Din fr. accumulateur.
monopolism, MONOPOLÍSM s. n. tendinta de a organiza economia unei tari pe baza de monopol (1); sistem de asociere pe monopoluri (2). (< fr. monopolisme)
acuplaj, ACUPLÁJ, acuplaje, s.n. Cuplaj. – Din fr. accouplage.
acuplare, ACUPLÁRE s.f. Actiunea de a acupla. – V. acupla.
acupresură, ACUPRESÚRĂ s.f. (Med.) Metoda terapeutica care consta în presarea sau masarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologica deosebita; presupunctura. – Din germ. Akupressor.
monopolar, MONOPOLÁR, -Ă adj. cu un singur pol. (< fr. monopolaire)
acupunctor, ACUPUNCTÓR, acupunctori, s.m. Specialist în acupunctura. – Din fr. acupuncteur.
acupunctură, ACUPUNCTÚRĂ s.f. Metoda terapeutica originara din China, bazata pe actiune reflexa, care consta în înteparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.
acurateţă, ACURATÉŢĂ s.f. v. acuratete.
acurateţe, ACURATÉŢE s.f. Grija deosebita, atentie mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéta s.f.] – Din it. accuratezza.
acustic, ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s.f. I. Adj. Care emite, transmite sau receptioneaza sunete, care apartine acusticii (II 1), privitor la acustica. ♢ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care serveste la transmiterea vocii pe nave, în puturi minere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul caruia se receptioneaza sunete si se înlesneste perceperea lor. II. S.f. 1. Parte a fizicii care se ocupa cu studiul producerii, propagarii si receptionarii sunetelor. ♢ Acustica arhitecturala = ramura a acusticii care studiaza fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încaperi. 2. Calitatea de a înlesni o (buna) auditie. – Din fr. acoustique.
acustician, ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s.m. si f. Specialist în acustica (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.
acustomat, ACUSTOMÁT, acustomate, s.n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea si oprirea automata a aparatului, care asigura înregistrarea numai atunci când se vorbeste. – Din germ. Akustomat.
acuşa, ACÚSA adv. v. acusi.
acuşi, ACÚSI adv. (Pop.) Îndata, imediat. ♢ Expr. Acusi... acusi... = când... când... ♦ (Rar) Înainte cu... [Var.: acúsa adv.] – Acu + si.
acuşica, ACUSÍCA adv. (Fam.) Acusi. – Acusi + suf. -ica.
acuşor, ACUSÓR, acusoare, s.n. Diminutiv a lui ac. – Ac + suf. -usor.
acut, ACÚT, -Ă, acuti, -te, adj. 1. Ascutit, patrunzator. 2. (Despre boli) Cu evolutie rapida, cu caracter de criza. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascutit2, subtire. – Din lat. acutus, it. acuto.
acuza, ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovati. 2. (Frantuzism) A arata, a vadi, a manifesta. – Din fr. accuser, lat. accusare.
acuzare, ACUZÁRE, acuzari, s.f. Actiunea de a acuza si rezultatul ei; învinuire, învinovatire, acuzatie, acuza. ♦ (Concr.) Parte care acuza la un proces. – V. acuza.
acuzat, ACUZÁT, -Ă, acuzati, -te, s.m. si f. Persoana învinuita de ceva, contra careia s-a introdus o actiune în justitie; inculpat, pârât. – V. acuza.
acuzativ, ACUZATÍV s.n. Caz gramatical care are ca functiune specifica exprimarea complementului direct si a unor atribute. ♢ Acuzativ cu infinitiv = constructie sintactica specifica anumitor limbi, echivalenta cu o propozitie completiva directa, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
acuzator, ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care acuza, care învinuieste. ♢ Acuzator public = persoana însarcinata, în împrejurari exceptionale, cu urmarirea, trimiterea în judecata si sustinerea învinuirii în fata instantei în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.
acuzaţie, ACUZÁŢIE, acuzatii, s.f. Acuzare, învinuire, învinovatire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.
acuză, ACÚZĂ, acuze, s.f. (Livr.) Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).
acvacultură, ACVACULTÚRĂ s.f. Maricultura. – Din fr. aquaculture.
acvadag, ACVADÁG s.n. Solutie de grafit coloidal folosita ca strat conductor pe suprafata interioara a partii tronconice a tuburilor catodice. – Din germ. Acvadag.
acvaforte, ACVAFÓRTE s.f. 1. Procedeu de gravura care consta în corodarea unei placi de cupru (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic. 2. (Concr.) Gravura obtinuta prin acvaforte (1). – Din it. acquaforte.
acvafortist, ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortisti, -ste, adj. Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.
monopol, MONOPÓL s. n. 1. drept exclusiv asupra unor valori, bunuri, asupra efectuarii unor operatii etc. 2. asociatie de mari întreprinderi capitaliste care concentreaza o parte importanta a productiei si a desfacerii unui anumit fel de produse. 3. (fig.) drept exclusiv pe care si-l aroga cineva. (< germ. Monopol, fr. monopole)
acvamarin, ACVAMARÍN s.n. Varietate limpede de beril de culoare albastru-deschis sau verzuie, folosita ca piatra pretioasa. – Din it. acquamarina.
acvanaut, ACVANAÚT, -Ă, acvanauti, -te, s.m. si f. Specialist în scufundari facute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.
acvaplan, ACVAPLÁN s.n. Plansa de lemn, remorcata de o ambarcatie cu motor, careia sportivul, tinându-se de o coarda fixata dinaintea plansei, îi imprima diferite moduri de alunecare pe apa. – Din fr. acquaplane.
acvarist, ACVARÍST, -Ă, acvaristi, -ste, s.m. si f. Persoana care creste pesti în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.
acvaristică, ACVARÍSTICĂ s.f. Cresterea pestilor în acvariu. – Din germ. Aquaristik.
acvariu, ACVÁRIU, acvarii, s.n. 1. Vas sau bazin de sticla sau de ciment cu apa, în care se tin plante sau animale acvatice vii în conditii asemanatoare cu cele din natura. ♦ Sala sau cladire care adaposteste astfel de bazine, în scopuri stiintifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Institutie stiintifica specializata în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.
acvatic, ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apa, care traieste în apa. 2. Format din apa. ♢ Mediu acvatic = apa ca mediu de viata. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.
acvatintă, ACVATÍNTĂ s.f. 1. Procedeu de gravura cu acid azotic, care imita desenul în tus. 2. Gravura obtinuta prin acvatinta (1). 3. Procedeu de tipar de arta pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregateste prin gravare manuala si coroziune chimica. – Din it. acquatinta.
acvatipie, ACVATIPÍE s.f. Procedeu de tipar de arta care imita pictura în acuarela. – Din fr. acquatypie.
monopodiu, MONOPÓDIU s. n. mod de ramificatie a tulpinii cu crestere neîncetata si cu ramuri laterale. (< fr., lat. monopodium)
acvatubular, ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de abur) În care apa circula prin tevi fierbatoare, încalzite la exterior de agentul de încalzire. – Din fr. acquatubulaire.
acvifer, ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care contine apa. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.
acvilă, ÁCVILĂ, acvile, s.f. 1. Gen de pasari rapitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la baza si încovoiat la vârf, coltul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice si cu aripi lungi si ascutite; pajura, acera (Aquila). 2. Stema reprezentând o acvila (1); pajura. – Din lat. aquila, it. aquila.
acvilidă, ACVILÍDĂ, acvilide, s.f. (La pl.) Familie de pasari rapitoare, având ca tip principal acvila (1); (si la sg.) pasare care face parte din aceasta familie. – Din fr. aquilidés.
acvilin, ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilina = privire aspra, patrunzatoare, taioasa (caracteristica acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.
acvilon, ACVILÓN s.n. Vânt de miazanoapte; crivat. – Din fr. aquilon, lat. aquilo, -onis.
acvitanian, ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, subst., adj. (Geol.) 1. Subst. Ultimul etaj al oligocenului, considerat si primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se refera la vârsta si la formatiile acvitanianului (1), care apartine acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.
advalorem, AD VALÓREM adv. (De obicei despre calcularea taxelor vamale) Dupa valoare. – Loc. lat.
adactilie, ADACTILÍE s.f. Malformatie congenitala care consta în absenta tuturor degetelor. – Din fr. adactylie.
adagio, ADÁGIO adv., s.n. 1. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În tempo lent, rar. 2. S.n. (Parte dintr-o) compozitie muzicala care se cânta într-un tempo lent. ♦ Prima parte lenta, executata de doi solisti, într-un balet clasic ("pas de deux"). [Pr.: -gi-o] – Din it. adagio.
adagiu, ADÁGIU, adagii, s.n. (Livr.) Maxima, sentinta, aforism. – Din lat. adagium, fr. adage.
adamant, ADAMÁNT, adamante, s.n. (Pop.) Diamant (1). – Din sl. adamantŭ.
monopodie, MONOPODÍE s. f. 1. structura metrica foarte simpla, dintr-un singur picior. 2. malformatie congenitala constând din prezenta unui singur picior. (< fr. monopodie)
adamantin, ADAMANTÍN, -Ă, adamantini, -e, adj. (Despre luciul mineralelor) Diamantin. – Din lat. adamantinus, fr. adamantin.
adamantină, ADAMANTÍNĂ s.f. (Anat.) Smalt dentar. – Din fr., engl. adamantine.
adamască, ADAMÁSCĂ s.f. (Înv.) Stofa scumpa de matase, tesuta cu flori. – Din rus. adamaska, lat. (a)damascus, -a, -um "din Damasc".
adamism, ADAMÍSM s.n. Doctrina adamitilor. – Din fr. adamisme.
adamit, ADAMÍT, -Ă, adamiti, -te, s.m. si f. Membru al unei secte gnostice din primele secole ale crestinismului, ai carei adepti, sub cuvânt ca au recâstigat puritatea originara, umblau în pielea goala. – Din fr. adamite.
adamsită, ADAMSÍTĂ s.f. Gaz de lupta lacrimogen, care provoaca stranutul. – Din fr. adamsite.
monopodial, MONOPODIÁL, -Ă adj. (despre ramificatiile tulpinii) cu un singur ax principal. (< engl. monopodial)
adaos, ADÁOS, adaosuri, s.n. Ceea ce se adauga la ceva; supliment, completare. ♦ (Reg.; în expr.) A porni într-adaos = a ramâne însarcinata. [Var.: adáus s.n.] – V. adaoge.
adapta, ADAPTÁ, adaptez, vb. I. 1. Tranz. A transforma pentru a corespunde anumitor cerinte; a face potrivit pentru întrebuintare în anumite împrejurari; a face sa se potriveasca. 2. Tranz. si refl. (Biol.) A (se) transforma prin adaptare (2). 3. Refl. si tranz. A (se) acomoda, a (se) deprinde, a (se) obisnui. – Din fr. adapter, lat. adaptare.
adaptabil, ADAPTÁBIL, -Ă, adaptabili, -e, adj. Care se poate adapta sau acomoda (usor); acomodabil. – Din fr. adaptable.
adaptabilitate, ADAPTABILITÁTE s.f. Însusirea de a fi adaptabil. – Adaptabil + suf. -itate.
adaptare, ADAPTÁRE, adaptari, s.f. 1. Actiunea de a (se) adapta si rezultatul ei; (concr.) lucru modificat, ajustat; adaptatie. 2. (Biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma caruia rezulta o corelare a structurii morfologice si a functiunilor fiziologice ale vietuitoarelor în raport cu mediul înconjurator. 3. (În sintagma) Adaptare literara = dramatizare, ecranizare etc. a unui text literar, în vederea reprezentarii lui pe scena, la radio, într-un film. – V. adapta.
monopod, MONOPÓD, -Ă adj. cu un singur picior. (< fr. monopode)
adaptat, ADAPTÁT, -Ă, adaptati, -te, adj. 1. Care a fost transformat pentru a corespunde anumitor cerinte sau pentru a fi întrebuintat în anumite împrejurari; care este potrivit pentru ceva. 2. (Despre organisme) Care a suferit un proces de adaptare (2). 3. (Despre textele literare) Caruia i s-au adus modificari în vederea reprezentarii lui pe scena, a utilizarii ca scenariu de film etc. – V. adapta.
adaptaţie, ADAPTÁŢIE, adaptatii, s.f. Adaptare (1). – Din fr. adaptation.
adaptiv, ADAPTÍV, -Ă, adaptivi, -e, adj. Care se poate adapta. – Adapta + suf. -iv.
adaptor, ADAPTÓR, adaptoare, s.n. Circuit electric intercalat între un generator sau un transmitator si un receptor pentru a le adapta unul la altul. – Din fr. adapteur.
monoploidie, MONOPLOIDÍE s. f. stare a unui nucleu monoploid. (< fr. monoploïdie)
adaus, ADÁUS s.n. v. adaos.
adălmaş, ADĂLMÁS s.n. v. aldamas.
adăogare, ADĂOGÁRE s.f. v. adaugare.
adăogire, ADĂOGÍRE s.f. v. adaugare.
adăpa, ADĂPÁ, adắp, vb. I. Tranz. A da apa de baut unui animal. ♦ Refl. (Despre animale) A bea apa. ♢ Fig. A se adapa la izvoarele stiintei sau ale culturii.[Prez. ind. si: adáp] – Lat. adaquare.
adăpare, ADĂPÁRE s.f. Actiune de a (se) adapa. – V. adapa.
adăpat, ADĂPÁT s.n. Faptul de a (se) adapa. – V. adapa.
monoploid, MONOPLOÍD, -Ă adj. (despre celule, organisme) care poseda un singur set de cromozomi. (< fr. monoploïde, engl. monoploid)
adăpătoare, ADĂPĂTOÁRE, adapatori, s.f. Loc unde se adapa animalele; jgheab sau instalatie de adapat. – Adapa + suf. -atoare.
adăpost, ADĂPÓST, adaposturi, s.n. Loc ferit; constructie facuta ca sa apere de intemperii, de primejdii etc.; p. gener. orice loc unde se adaposteste cineva. ♢ Adapost (antiaerian) = loc amenajat pentru apararea împotriva atacurilor aeriene. ♦ Ocrotire. A da cuiva adapost. ♢ Expr. A fi (sau a se pune) la adapost de... = a (se) adaposti; fig. a preveni un neajuns. – Lat. ad appos(i)tum sau ad depos(i)tum.
adăposti, ADĂPOSTÍ, adapostesc, vb. IV. Tranz. A pune, a tine la adapost. ♦ Refl. A se aseza, a se ascunde într-un loc ferit; a-si gasi refugiu, a se pripasi. – Din adapost.
adăpostire, ADĂPOSTÍRE s.f. Actiunea de a (se) adaposti si rezultatul ei. – V. adaposti.
adăsta, ADĂSTÁ, adắst, vb. I. Tranz. (Înv. si reg.) A astepta. [Prez. ind. si: adást] – Lat. ad-astare.
monoplegie, MONOPLEGÍE s. f. paralizie a unui singur membru al corpului. (< fr. monoplégie)
adăstare, ADĂSTÁRE s.f. (Înv. si reg.) Faptul de a adasta. – V. adasta.
adăuga, ADĂUGÁ, adáug, vb. I. 1. A mai pune peste..., a da în plus; a face sa sporeasca. ♦ A spune sau a scrie ceva în continuare sau în completare. 2. Refl. si tranz. A (se) alatura, a (se) alipi, a (se) reuni. [Pr.: -da-u-. – Var.: adaogá vb. I, adáoge vb. III, adaogí, adaugí vb. IV] – Lat. •adaugere.
adăugare, ADĂUGÁRE, adaugari, s.f. Actiunea de a (se) adauga. [Pr.: -da-u-. – Var.: adaogáre, adaogíre, adaugíre s.f.] – V. adauga.
adăugire, ADĂUGÍRE s.f. v. adaugare.
adăugită, ADĂUGÍTĂ, adaugite, adj. (În sintagma) Editie adaugita = editie care a fost completata cu material nou. [Pr.: -da-u-] – V. adaugi.
adânc, ADẤNC, -Ă, (1) adânci, adj., (II) adâncuri, s.n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavitati sau lucruri concave) Al carui fund se afla la o distanta (relativ) mare de marginea de sus, de suprafata; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ♢ Expr. (A ajunge, a trai etc.) pâna la adânci batrânete = (a trai) pâna la o vârsta înaintata. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se afla sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontala). Radacina adânca. ♦ Greu de strabatut; compact, des; întins, vast. Padure adânca. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare ca vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzatii, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecaciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Facut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care tine de esenta, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desavârsit, deplin, total. O liniste adânca. II. S.n. 1. Parte adânca, adâncime (considerata vertical); loc situat departe (spre interior), strafund. ♢ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al fiintei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prapastie, abis. 2. (La pl.) Departare mare; spatiu întins; p. ext. loc ascuns, asezat departe. – Lat. aduncus.
monplastidă, MONPLASTÍDĂ s. f. organism viu dintr-o singura celula. (< fr. monoplastide)
monoplas, MONOPLÁS adj. monoloc. (< fr. monoplace)
adâncătură, ADÂNCĂTÚRĂ s.f. v. adâncitura.
adânci, ADÂNCÍ, adâncesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) face mai adânc, a (se) sapa în adâncime. 2. Refl. A patrunde în adâncime, a înainta spre interior; a se face nevazut. S-a adâncit în padure. ♦ Fig. A se cufunda (în...), a fi absorbit (de...). 3. Tranz. Fig. A cerceta, a studia, a analiza în profunzime, a aprofunda. A adânci o problema. 4. Refl. Fig. A se intensifica. [Var.: adâncá vb. I] – Din adânc.
adâncime, ADÂNCÍME, adâncimi, s.f. 1. Faptul sau însusirea de a fi adânc; distanta de la suprafata sau de la gura unei adâncituri sau ape pâna la fundul ei; (concr.) parte adânca, adâncita; adânc, afunzime. 2. (Concr.) Loc ascuns, departat; afund, afundatura, afundis. 3. Fig. Tarie, forta, profunzime, intensitate. Sentiment de o mare adâncime. – Adânc + suf. -ime.
adâncire, ADÂNCÍRE, adânciri, s.f. Actiunea de a (se) adânci. – V. adânci.
monoplan, MONOPLÁN adj., s. n. (avion) cu un singur rând de aripi. (< fr. monoplan)
adâncitor, ADÂNCITÓR, adâncitoare, s.n. Scula aschietoare pentru prelucrarea suprafetelor frontale plane, conice, cilindrice, profilate. – Adânci + suf. -tor.
adâncitură, ADÂNCITÚRĂ, adâncituri, s.f. Parte adâncita, scobita a unei suprafete; scufundatura. [Var.: adâncatúra s.f.] – Adânci + suf. -tura.
adâncos, ADÂNCÓS, -OÁSĂ, adâncosi, -oase, adj. (Neobisnuit) Adânc. – Adânc + suf. -os.
addenda, ADDÉNDA, addende, s.f. (Latinism) Ceea ce se adauga la o lucrare pentru a o completa. ♢ Addenda corrige = addenda prin care se si corecteaza unele greseli dintr-o lucrare. – Din lat. addenda.
monopiren, MONOPIRÉN, -Ă adj. (despre fructe) cu un singur sâmbure. (< fr. monopyrène)
adecva, ADECVÁ, adecvez, vb. IV. Tranz. si refl. A face sa devina sau a fi adecvat. – Din adecvat (derivat regresiv) – adecváre s.f.
adecvare, ADECVÁRE, adecvari, s.f. Actiunea de a (se) adecva. – V. adecva.
adecvat, ADECVÁT, -Ă, adecvati, -te, adj. Potrivit, corespunzator, nimerit. ♦ (Fil.; despre idei, cunostinte etc.} Care corespunde fidel obiectului. [Var.: adecuát, -a, adj.] – Din fr. adéquat, lat. adaequatus.
ademeneală, ADEMENEÁLĂ, ademeneli, s.f. Ademenire. – Ademeni + suf. -eala.
ademeni, ADEMENÍ, ademenesc, vb. IV. Tranz. A atrage, a ispiti, a momi, a tenta pe cineva, de obicei cu vorbe înselatoare; a însela pe cineva. ♦ (Rar) A seduce o femeie. [Var.: (reg.) adimení vb. IV] – Cf. magh. a&nbsp;d&nbsp;o&nbsp;m&nbsp;á&nbsp;n&nbsp;y.
ademenire, ADEMENÍRE, ademeniri, s.f. Actiunea de a ademeni si rezultatul ei; ademeneala; (concr.) fapta sau vorba prin care se ademeneste. [Var.: (reg.) adimeníre s.f.] – V. ademeni.
ademenit, ADEMENÍT, -Ă, ademeniti, -te, adj. Care este atras, ispitit, momit, sedus. [Var.: (reg.) adimenít, -a adj.] – V. ademeni.
monopil, MONOPÍL, -Ă adj. (despre un edificiu) care are doar o singura poarta. (< fr. monopyle)
ademenitor, ADEMENITÓR, -OÁRE, ademenitori, -oare, adj., adv. Care ademeneste; amagitor, seducator, ispititor. [Var.: (reg.) adimenitór, -oáre adj.] – Ademeni + suf. -tor.
monopetal, MONOPETÁL, -Ă adj. (despre flori) cu o singura petala; (despre plante) care are astfel de flori. (< fr. monopétale)
adempţiune, ADEMPŢIÚNE s.f. (Rar) Luare în posesiune sau acceptare a unui beneficiu. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ademption, lat. ademptio.
adenită, ADENÍTĂ, adenite, s.f. Inflamatie acuta sau cronica a ganglionilor limfatici. – Din fr. adénite.
adenocarcinom, ADENOCARCINÓM s.n. Tumoare maligna cu punct de plecare într-o glanda. – Din fr. adénocarcinome.
adenofibrom, ADENOFIBRÓM s.n. Tumoare glandulara benigna. – Din fr. adénofibrome.
monopartit, MONOPARTÍT, -Ă adj. (despre forme muzicale) dintr-o singura sectiune, unitar din punct de vedere tonal si tematic. (< fr. monoparti)
asibilare, ASIBILÁRE s.f. Fenomen fonetic care consta în transformarea unei consoane ocluzive în consoana africata (sub influenta vocalei e sau i care urmeaza); asibilatie. – V. asibila.
asibilaţie, ASIBILÁŢIE, asibilatii s.f. (Fon.) Asibilare. – Din fr. assibilation.
adenohipofiză, ADENOHIPOFÍZĂ, adenohipofize, s.f. (Anat.) Hipofiza. – Din fr. adénohypophyse.
adenoid, ADENOÍD, -Ă, adenoizi, -de, adj. Care apartine tesutului glandular, privitor la acest tesut. – Din fr. adénoïde.
adenoidită, ADENOIDÍTĂ, adenoidite, s.f. Afectiune frecventa mai ales la copii (putând aparea exceptional si la adulti), provocata de o infectie microbiana sau virotica a tesutului glandular din regiunea nazo-faringiana. [Pr.: -no-i-] – Din fr. adénoïdite.
adenom, ADENÓM s.n. Tumoare glandulara benigna, constituita din celule epiteliale. – Din fr. adénome.
monopartid, MONOPARTÍD adj. sistem ~ = sistem politic în care exista un singur partid. (< mono1- + partid)
adenopatie, ADENOPATÍE s.f. Nume dat bolilor glandelor sau ganglionilor limfatici, care se manifesta prin cresterea în volum si inflamarea acestora. – Din fr. adénopathie.
adenotomie, ADENOTOMÍE s.f. Îndepartare pe cale chirurghicala a unui adenom. – Din fr. adénotomie.
monopareză, MONOPARÉZĂ s. f. pareza a unui singur membru. (dupa fr. monoparésie)
adept, ADÉPT, -Ă, adepti, -te, adj., s.m. si f. (Persoana) care adera la convingerile cuiva; partizan al unei idei, teorii, doctrine etc. – Din fr. adepte.
adera, ADERÁ, adér, vb. I. Intranz. (Cu determinari introduse prin prep. "la") 1. A deveni adeptul unui partid, al unei miscari, al unei ideologii, al unei actiuni, cunoscându-i si împartasindu-i principiile. 2. A se tine strâns lipit de ceva. 3. (Despre state) A deveni parte la un tratat. – Din fr. adhérer, lat. adhaerere.
aderare, ADERÁRE, aderari, s.f. Actiunea de a adera si rezultatul ei. – V. adera.
aderent, ADERÉNT, -Ă, aderenti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana sau colectivitate) care adera la un partid, la o miscare, la o asociatie etc. 2. Adj. Care se tine strâns lipit de ceva, atasat de ceva. – Din fr. adhérent, lat. adhaerens, -ntis.
aderenţă, ADERÉNŢĂ, aderente, s.f. 1. (Med.) Ţesut fibros care se dezvolta în special în cavitatile seroase, în urma unei infectii sau interventii chirurgicale, unind organe care în mod normal sunt separate; brida. 2. (Tehn.) Forta care mentine alaturate doua corpuri aflate în contact. Aderenta dintre rotile unui vehicul si sosea. ♦ Fenomen de legatura între beton si otel în constructiile de beton armat. 3. Aderare, solidarizare constienta la ceva. – Din fr. adhérence.
adermină, ADERMÍNĂ s.f. (Med.) Vitamina B6. – Din fr. adermine.
ades, ADÉS adv. v. adesea.
adese, ADÉSE adv. v. adesea.
adesea, ADÉSEA adv. De multe ori, în repetate rânduri; adeseori, des. [Var.: adés, adése adv.] – A3 + des2.
adeseori, ADÉSEORI adv. Adesea. [Pr.: -se-ori] – Adese + ori.
mononucleoză, MONONUCLEÓZĂ s. f. boala caracterizata prin cresterea numarului mononuclearelor din sânge. (< fr. mononucléose)
adevăr, ADEVẮR, adevaruri, s.n. 1. Concordanta între cunostintele noastre si realitatea obiectiva; oglindire fidela a realitatii în gândire; ceea ce corespunde realitatii, ceea ce exista sau s-a întâmplat în realitate. ♢ Adevar obiectiv = continutul obiectiv al reprezentarilor omului, care corespunde realitatii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscator. Adevar relativ = reflectare justa, însa aproximativa, limitata a realitatii. ♢ Loc. adv. Într-adevar sau în adevar = în realitate, de fapt. 2. Justete, exactitate. Viitorul a confirmat adevarul calculelor sale. – Lat. ad + de + verum.
adevărat, ADEVĂRÁT, -Ă, adevarati, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu adevarul. ♦ De care nu se poate îndoi nimeni; netagaduit, incontestabil, real. ♢ Loc. adv. Cu adevarat = într-adevar. 2. (În opozitie cu fals) Veritabil, autentic. 3. (Adesea adverbial; în opozitie cu gresit) Drept, just, corect. 4. Sincer, neprefacut. – V. adevara.
mononuclear, MONONUCLEÁR, -Ă adj., s. f. (leucocita) cu un singur nucleu. (< fr. mononucléaire)
adeveri, ADEVERÍ, adeveresc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) confirma, a (se) sustine, a (se) întari justetea, exactitatea unui fapt sau a unei afirmatii. ♦ A (se) dovedi ca adevarat. [Var.: adevará vb. I] – Din adevar.
monomotor, MONOMOTÓR adj., s. n. (avion) cu un singur motor. (< fr. monomoteur)
adeverinţă, ADEVERÍNŢĂ, adeverinte, s.f. Dovada scrisa de recunoastere a unui fapt, a unui drept. – Adeveri + suf. -inta.
adeverire, ADEVERÍRE, adeveriri, s.f. Faptul de a (se) adeveri. – V. adeveri.
adeveritor, ADEVERITÓR, -OÁRE, adeveritori, -oare, adj. Care adevereste. – Adeveri + suf. -tor.
adeziune, ADEZIÚNE, adeziuni, s.f. 1. Aderare, atasare (la ceva), solidarizare constienta (cu ceva). ♢ Expr. A-si da adeziunea (la ceva) = a adera (1). 2. Fig. Atractie între doua suprafete aflate în contact foarte strâns, datorita fortelor intermoleculare, care actioneaza la distante relativ mici. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. adhésion, lat. adhaesio, -onis.
adeziv, ADEZÍV, -Ă, adezivi, -e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre materiale) Care sta strâns lipit de ceva, care adera. Ţesut adeziv. 2. S.m. Produs care permite încleierea a doua suprafete din acelasi material sau din materiale diferite. – Din fr. adhésif.
adezivitate, ADEZIVITÁTE s.f. Însusirea de a fi adeziv. – Din fr. adhésivité.
adhoc, AD-HÓC adv. Anume pentru acest scop, de circumstanta. ♢ (Adjectival; în expr.) Divan (sau adunare) ad-hoc = fiecare dintre cele doua adunari speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iasi si la Bucuresti) si au cerut unirea tarilor românesti. – Din lat. ad hoc.
adia, ADIÁ, pers. 3 adíe, vb. I. 1. Intranz. (Despre vânt) A sufla lin, usor; (rar) a aburi; (despre miros) a veni în unde usoare. 2. Intranz. Fig. A cânta cu glas stins; a murmura. 3. Tranz. (Reg.) A mângâia, a atinge usor. 4. Intranz. (Reg.) A clatina, a misca usor. [Pr.: -di-a] – Lat. •adiliare.
adiabată, ADIABÁTĂ, adiabate, s.f. Curba care reprezinta grafic o transformare adiabatica. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adiabate.
adiabatic, ADIABÁTIC, -Ă, adiabatici, -ce, adj. (Despre fenomene fizico-chimice) produs în interiorul unui sistem închis, fara a ceda sau a primi caldura din exterior. [Pr.: -di-a] – Din fr. adiabatique.
adiacent, ADIACÉNT, -Ă, adiacenti, -te, adj. 1. (În sintagma) Unghiuri adiacente = unghiuri care au acelasi vârf, o latura comuna si se afla de o parte si de alta a laturii comune. 2. Care se înrudeste, se învecineaza. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adjacent, lat. adjacens, -ntis.
adiată, ADIÁTĂ s.f. v. diata.
adiator, ADIATÓR, adiatoare, s.n. Aparat simplu pentru efectuarea operatiilor de adunare si de scadere. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adiateur.
adică, ADÍCĂ adv. 1. Si anume, cu alte cuvinte, va sa zica; adicalea, adicatelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ♢ Expr. (Substantivat) La (o) adica sau (reg.) la dica = a) la drept vorbind; ca sa spun adevarul; b) în momentul hotarâtor, la nevoie. [Acc. si: ádica. – Var.: (reg.) adéca, díca adv.] – Et. nec.
monomorfism, MONOMORFÍSM s. n. 1. (biol.) situatie în care toti membrii unei populatii au, pe acelasi locus, un singur tip de gena. 2. (mat.) homomorfism injectiv. (< mono1- + morfism)
monomorfematic, MONOMORFEMÁTIC, -Ă adj. dintr-un singur morfem. (< fr. monomorphématique)
adiere, ADIÉRE, adieri, s.f. Suflare lina (de vânt); abur, abureala. [Pr.: -di-e-] – V. adia.
adimenire, ADIMENÍRE s.f. v. ademenire.
adinamie, ADINAMÍE s.f. Scadere accentuata a fortei musculare, care apare în cursul unor boli grave. – Din fr. adynamie.
adinterim, AD-INTERIM adj. invar. Care tine locul titularului, care este provizoriu; interimar. Ministru ad-interim. – Loc. lat.
monomorf, MONOMÓRF, -Ă adj. (despre fenomene, stari, boli etc.) care prezinta o singura forma. (< fr. monomorphe)
adio, ADÍO interj. Ramas bun (pentru totdeauna), ramâi cu bine. ♢ (Substantivat) Un trist adio. ♢ Expr. A-si lua adio de la ceva = a socoti ceva ca pierdut pentru totdeauna. ♦ (Ir.) S-a terminat cu..., s-a sfârsit cu... – Din it. addio, fr. adieu.
adipic, ADÍPIC, -Ă, adipici, -ce, adj. (În sintagma) Acid adipic = acid bibazic saturat, folosit ca materie prima pentru fabricarea unor fibre sintetice poliamidice. – Din fr. adipique.
adipos, ADIPÓS, -OÁSĂ, adiposi, -oase, adj. Care prezinta caracteristicile grasimii, de grasime; gras. ♢ Ţesut adipos = tesut conjunctiv format din celule pline cu grasime. – Din fr. adipeux.
adipozitate, ADIPOZITÁTE s.f. Îngramadire patologica de grasime într-un tesut celular subcutanat. – Din fr. adiposité.
adipsie, ADIPSÍE s.f. Lipsa partiala sau totala a senzatiei de sete. – Din fr. adipsie.
aditiv, ADITÍV, -Ă, aditivi, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Mat.) Referitor la operatia de adunare. 2. S.n. Substanta care se adauga la un ulei mineral pentru a-i ameliora proprietatile sau pentru a obtine noi calitati. – Din fr. additif.
aditivitate, ADITIVITÁTE s.f. Proprietate a unei marimi, a unei constante, a unei functii etc. de a fi aditiva (1). – Aditiv + suf. -itate.
adiţie, ADÍŢIE s.f. 1. (Chim.) Adaugare. ♢ Reactie de aditie = reactie chimica prin care se introduc atomi sau molecule într-o molecula cu caracter nesaturat. 2. (Fiziol.; în sintagma) Aditie latenta = aparitie a unei reactii fiziologice într-un organism în urma unor excitatii succesive; sumatie. 3. (Mat.) Adunare. – Din fr. addition, lat. additio.
adiţional, ADIŢIONÁL, -Ă, aditionali, -e, adj. Care se adauga sau care trebuie adaugat. Taxe aditionale. Act aditional. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. additionnel.
adiţionare, ADIŢIONÁRE, aditionari, s.f. Actiunea de a aditiona si rezultatul ei; adunare, adaugare. [Pr.: -ti-o-] – V. aditiona.
monomolecular, MONOMOLECULÁR, -Ă adj. care comporta o singura molecula. (< fr. monomoléculaire)
adjectiv, ADJECTÍV, adjective, s.n. Parte de vorbire flexibila care arata o însusire a unui obiect sau a unei fiinte si determina numele acestora, acordându-se cu ele în gen, numar si caz. – Din fr. adjectif, lat. adjectivum.
adjectiva, ADJECTIVÁ, adjectivez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) transforma în adjectiv; a (se) adjectiviza. – Din adjectiv. – ajectiváre s.f.; adjectivát, -a adj.
adjectival, ADJECTIVÁL, -Ă, adjectivali, -e, adj. Care este exprimat printr-un adjectiv. Atribut adjectival. ♢ Articol adjectival = articol hotarât, cu forme speciale, care însoteste un adjectiv determinant al unui substantiv articulat sau al unui nume propriu. ♦ Care îndeplineste functia de adjectiv. Locutiune adjectivala. – Din fr. adjectival.
adjectivare, ADJECTIVÁRE, adjectivari, s.f. Faptul de a (se) adjectiva; adjectivizare. – V. adjectiva.
adjectivat, ADJECTIVÁT, -Ă, adjectivati, -te, adj. Transformat în adjectiv; adjectivizat. – V. adjectiva.
adjectiviza, ADJECTIVIZÁ, adjectivizez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) adjectiva. – Adjectiv + suf. -iza.- adjectivizáre s.f.; adjectivizát, -a adj.
adjectivizare, ADJECTIVIZÁRE, adjectivizari, s.f. Adjectivare. – V. adjectiviza.
adjoncţiune, ADJONCŢIÚNE, adjonctiuni, s.f. Unire; adaugare. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. adjonction.
adjudeca, ADJUDECÁ, adjúdec, vb. I. Tranz. A atribui (prin hotarâre judecatoreasca) un bun scos la licitatie persoanei care ofera pretul cel mai mare. – Din lat. adjudicare.
adjudecare, ADJUDECÁRE, adjudecari, s.f. Actiunea de a adjudeca. – V. adjudeca.
monometru, MONOMÉTRU s. m. 1. vers antic dintr-un singur metru. 2. vers compus din metri de acelasi fel. (< fr. monomètre)
adjudecatar, ADJUDECATÁR, -Ă, adjudecatari, -e, s.m. si f. Persoana careia i se adjudeca un bun la o licitatie publica. – Cf. fr. a&nbsp;d&nbsp;j&nbsp;u&nbsp;d&nbsp;i&nbsp;c&nbsp;a&nbsp;t&nbsp;a&nbsp;i&nbsp;r&nbsp;e.
adjudecaţie, ADJUDECÁŢIE, adjudecatii, s.f. Act prin care se adjudeca un obiect, o antrepriza etc., la o licitatie publica. – Din fr. adjudecation, lat. adjudicatio.
adjudecător, ADJUDECĂTÓR, -OÁRE, adjudecatori, -oare, s.m. si f. Persoana care face adjudecarea la o licitatie publica. – Din fr. adjudicateur.
adjunct, ADJÚNCT, -Ă, adjuncti, -te, adj. Care face parte din conducerea unei institutii, a unei întreprinderi sau a unui serviciu din cuprinsul acestora, având functia imediat subordonata titularului. ♢ (Substantivat) Adjunctul directorului. – Din germ. Adjunkt, lat. adjunctus.
adjuraţie, ADJURÁŢIE, adjuratii, s.f. Formula a exorcismului care începe cu cuvintele "adjuro te". ♦ Rugaminte insistenta, implorare. – Din lat. adjuratio, fr. adjuration.
adjutant, ADJUTÁNT, adjutanti, s.m. 1. Ofiter atasat unui comandant sau unui sef militar într-o unitate militara, îndeplinind atributii similare unui secretar; ofiter care face parte dintr-un stat-major; aghiotant. 2. (Iesit din uz) Grad pentru personalul aviatic corespunzator plutonierului; persoana având acest grad ♦ Cel mai mare grad de subofiter; persoana având acest grad. – Din fr. adjudant.
administra, ADMINISTRÁ, administrez, vb. I. Tranz. 1. A conduce, a cârmui; a gospodari o întreprindere, o institutie etc. 2. A da unui bolnav un anumit medicament. ♦ (Ir.) A trage o bataie. 3. (Jur.: în sintagma) A administra o proba = a folosi un mijloc de proba într-un proces. – Din fr. administrer, lat. administrare.
administrare, ADMINISTRÁRE, administrari, s.f. Actiunea de a administra. – V. administra.
administrat, ADMINISTRÁT, -Ă, administrati, -te, s.m. si f. (Rar) Persoana care se afla sub conducerea cuiva. – V. administra.
administrativ, ADMINISTRATÍV, -Ă, administrativi, -e, adj. Care apartine administratiei, privitor la administratie. ♦ Care emana de la un organ de administratie. ♢ Pe cale administrativa = prin organele administratiei de stat. – Din fr. administratif, lat. administrativus.
administrator, ADMINISTRÁTOR, -OÁRE, administratori, -oare, s.m. si f. Persoana care administreaza, care conduce o administratie sau un serviciu de administratie. ♦ Persoana care conduce un serviciu în administratia statului. – Din fr. administrateur, lat. administrator.
administraţie, ADMINISTRÁŢIE, administratii, s.f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; sectie a unei institutii însarcinata cu administrarea acelei institutii. ♢ Administratie de stat = a) forma de activitate (executiva si de dispozitie) a statului pentru realizarea functiilor sale; b) totalitatea organelor de stat prin care se desfasoara aceasta activitate. Consiliu de administratie = organ colegial însarcinat cu administrarea unei întreprinderi sau a unei institutii. 2. Parte a armatei care se ocupa cu organizarea, întretinerea, completarea si mobilizarea fortelor armate, precum si cu probleme privitoare la ordinea interioara a trupelor. ♦ Conducerea politica-administrativa a unui stat, a unei regiuni etc. (ocupate), exercitata de militarii o ocupanti. – Din (1) fr. administration, lat. administratio, (2) rus. administratiia.
admira, ADMIRÁ, admír, vb. I. Tranz. A privi ceva sau pe cineva cu un sentiment de încântare, de stima etc. – Din fr. admirer, lat. admirari.
admirabil, ADMIRÁBIL, -Ă, admirabili, -le, adj. Vrednic de a fi admirat; minunat, încântator, excelent. – Din lat. admirabilis, fr. admirabile.
admirare, ADMIRÁRE s.f. (Înv.) Admiratie. – V. admira.
admirativ, ADMIRATÍV, -Ă, admirativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care exprima, care arata admiratie. – Din fr. admiratif, lat. admirativus.
admirator, ADMIRATÓR, -OÁRE, admiratori, -oare, s.m. si f. Persoana care admira pe cineva sau ceva. – Din fr. admirateur, lat. admirator.
admiraţie, ADMIRÁŢIE, admiratii, s.f. Sentiment de încântare, de stima, de apreciere etc. fata de cineva sau de ceva; admirare. – Din fr. admiration, lat. admiratio.
admisibil, ADMISÍBIL, -Ă, admisibili, -e, adj. Care poate fi admis; acceptabil. – Din fr. admissible.
admisibilitate, ADMISIBILITÁTE s.f. (Rar) Posibilitatea de a fi admis, calitatea a ceea ce este admisibil. – Din fr. admissibilité.
admisie, ADMÍSIE s.f. v. admisiune.
admisiune, ADMISIÚNE, admisiuni, s.f. 1. Intrare dirijata a unui fluid într-o masina care transforma o forma de energie în alta forma de energie. 2. Faza a ciclului de functionare a unor masini, efectuata în timpul intrarii agentului motor în masina. [Pr.: -si-u-. – Var.: admísie s.f.] – Din fr. admission, lat. admissio, -onis.
admitanţă, ADMITÁNŢĂ, admitante, s.f. Nume dat fenomenului invers impedantei si definit ca marime caracteristica unui circuit de curent electric alternativ, egala cu câtul dintre valoarea efectiva a curentului electric absorbit si valoarea efectiva a tensiunii de alimentare. – Din fr. admittance.
admite, ADMÍTE, admít, vb. III. Tranz. A primi ca bun, a considera ca adevarat; a fi (provizoriu) de acord cu ceva; a îngadui, a permite. ♦ A da curs favorabil unei cereri. ♦ A primi pe un solicitator, a accepta un candidat. – Din fr. admettre, lat. admittere.
admitere, ADMÍTERE, admiteri, s.f. Actiunea de a admite. ♢ Examen de admitere = examen de acceptare a unui candidat într-o institutie de învatamânt. – V. admite.
admonesta, ADMONESTÁ, admonestez, vb. I. A mustra cu severitate (în calitate oficiala); a dojeni aspru (pe un subaltern). – Din fr. admonester.
admonestare, ADMONESTÁRE, admonestari, s.f. Actiunea de a admonesta si rezultatul ei; (concr.) act, adresa oficiala care contine o mustrare etc. adresata cuiva; admonestatie, admonitiune (2). – V. admonesta.
admonestaţie, ADMONESTÁŢIE, admonestatii, s.f. (Rar) Admonestare. – Din fr. admonestation.
monometalist, MONOMETALÍST, -Ă I. adj. (despre sisteme monetare, teorii economice) bazat pe monometalism. II. adj., s.m.f. (adept) al monometalismului. (< fr. monométalliste)
admonitiv, ADMONITÍV, -Ă, admonitivi, -e, adj. Care admonesteaza, care cenzureaza. – Din fr. admonitif.
admoniţiune, ADMONIŢIÚNE, admonitiuni, s.f. 1. Cercetare facuta de judecator. 2. (Rar) Admonestare. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. admonition, lat. admonitio, -onis.
adnat, ADNÁT, -Ă, adnati, -te, adj. (Bot.; despre unele organe) Crescut pe ceva, care se adauga. – Din lat. adnatus, fr. adné.
adnota, ADNOTÁ, adnotez, vb. I. Tranz. A face însemnari pe marginea unui text, care sa explice, sa întregeasca textul respectiv. – Din lat. adnotare, annotare.
adnotare, ADNOTÁRE, adnotari, s.f. Actiunea de a adnota si rezultatul ei; (concr.) însemnare, nota care explica, întregeste un text; adnotatie. – V. adnota.
adnotat, ADNOTÁT, -Ă, adnotati, -te, adj. (Despre un text) Cu explicatii, cu adnotari marginale. – V. adnota.
adnotator, ADNOTATÓR, -OÁRE, adnotatori, -oare, s.m. si f. Persoana care adnoteaza un text. – Adnota + suf. -tor. Cf. lat. a&nbsp;d&nbsp;n&nbsp;o&nbsp;t&nbsp;a&nbsp;t&nbsp;o&nbsp;r, &nbsp;a&nbsp;n&nbsp;n&nbsp;o&nbsp;t&nbsp;a&nbsp;t&nbsp;o&nbsp;r, fr. a&nbsp;n&nbsp;n&nbsp;o&nbsp;t&nbsp;a&nbsp;t&nbsp;e&nbsp;u&nbsp;r.
adnotaţie, ADNOTÁŢIE, adnotatii, s.f. Adnotare. – Din lat. adnotatio, annotatio.
adogmatic, ADOGMÁTIC, -Ă, adogmatici, -ce, adj., s.m. si f. (Adept) al adogmatismului. – Din fr. adogmatique.
adogmatism, ADOGMATÍSM s.n. Sistem de gândire care este împotriva dogmelor. ♦ Sistem religios care nu admite dogmele. – Din fr. adogmatisme.
adolescent, ADOLESCÉNT, -Ă, adolescenti, -te, s.m. si f. Persoana care este la vârsta adolescentei. – Din fr. adolescent, lat. adolescens, -ntis.
adolescentin, ADOLESCENTÍN, -Ă, adolescentini, -e, adj. (Rar) De adolescent, specific adolescentului. – Adolescent + suf. -in.
adolescentinism, ADOLESCENTINÍSM s.n. (Rar) Stare, manifestare de adolescent. – Adolescentin + suf. -ism.
monometalism, MONOMETALÍSM s. n. sistem monetar bazat pe un singur metal pretios. (< fr. monométallisme)
adolescenţă, ADOLESCÉNŢĂ s.f. Perioada a vietii omului cuprinsa între vârsta pubertatii si cea adulta, în care are loc maturizarea treptata a functiunilor fizice si psihice ale organismului. – Din fr. adolescence, lat. adolescentia.
adonic, ADÓNIC, adonice, adj. (În sintagma) Vers adonic = vers format dintr-un dactil si un spondeu sau un troheu, folosit în versificatia greaca si latina. – Din fr. adonique.
adonis, ADÓNIS s.m. invar. Nume care se da (dupa un personaj legendar din antichitate) unui tânar foarte frumos. – Din fr. adonis.
adopta, ADOPTÁ, adópt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un copil. 2. A-si însusi felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o parere, o metoda etc. 3. A accepta ceva în urma unui vot. – Din fr. adopter, lat. adoptare.
adoptare, ADOPTÁRE, adoptari, s.f. Actiunea de a adopta. ♢ Adoptarea legilor = votare a proiectelor de legi de catre organele legislative. – V. adopta.
monomer, MONOMÉR adj., s. m. 1. (compus chimic) din molecule simple. 2. (despre gineceu, ovar etc.) dintr-o singura piesa. (< fr. monomère)
adoptator, ADOPTATÓR, -OÁRE, adoptatori, -oare, s.m. si f. Persoana care adopta un copil. – Adopta + suf. -tor.
adoptiv, ADOPTÍV, -Ă, adoptivi, -e, adj. (Despre copii) Primit în familie cu drepturi si obligatii de copil propriu; (despre parintii) care au adoptat un copil. – Din fr. adoptif, lat. adoptivus.
adopţie, ADÓPŢIE, adoptii, s.f. Faptul de a adopta (1); înfiere. [Var.: adoptiúne s.f.] – Din fr. adoption, lat. adoptio, -onis.
adopţiune, ADOPŢIÚNE s.f. v. adoptie.
adora, ADORÁ, adór, vb. I. Tranz. 1. A iubi în cel mai înalt grad, fara limita, a avea un cult pentru cineva sau ceva. 2. A slavi (o divinitate); a venera, a diviniza, a cinsti. – Din fr. adorer, lat. adorare.
adorabil, ADORÁBIL, -Ă, adorabili, -e, adj. Plin de farmec; fermecator, încântator, minunat. – Din fr. adorable, lat. adorabilis.
adorare, ADORÁRE s.f. 1. Faptul de a adora; adoratie. 2. Slavire (a unei divinitati); venerare, cinstire, divinizare. – V. adora.
adorat, ADORÁT, -Ă, adorati, -te, adj. (Adesea substantivat) Extrem de iubit. ♦ (Despre o divinitate) Slavit, cinstit, venerat. – V. adora.
adorator, ADORATÓR, -OÁRE, adoratori, -oare, s.m. si f. Persoana care adora pe cineva sau ceva. – Din fr. adorateur, lat. adorator.
adoraţie, ADORÁŢIE s.f. Adorare. – Din fr. adoration, lat. adoratio.
adormi, ADORMÍ, adórm, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A trece sau a aduce pe cineva la starea de somn. 2. Intranz. Fig. (În limbajul bisericesc) A muri. 3. Tranz. Fig. A alina, a potoli. Cântând si-a mai adormit foamea. – Lat. addormire.
adormire, ADORMÍRE s.f. Faptul de a adormi. ♦ Fig. (În limbajul bisericesc) Moarte. – V. adormi.
adormit, ADORMÍT, -Ă, adormiti, -te, adj. Care adoarme, cuprins de somn. ♦ Somnoros. ♦ Fig. Lipsit de voiciune, greoi în miscari, moale. ♦ Fig. (În limbajul bisericesc; adesea substantivat) Mort. – V. adormi.
adormitor, ADORMITÓR, -OÁRE, adormitori, -oare, adj. Care adoarme, care provoaca somn. ♦ Fig. Plictisitor, anost, obositor. – Adormi + suf. -tor.
monomembru, MONOMÉMBRU, -Ă adj. cu un singur membru. ♢ (despre propozitii) formata dintr-un singur cuvânt. (< fr. monomembre)
adormiţele, ADORMIŢÉLE s.f. pl. (Bot.) 1. Deditei. 2. Zorele. 3. (Reg.) Volbura. – Adormit + suf. -ea.
adpres, ADPRÉS, adpresi, adj. (Bot.; despre perisori) Alipit de tulpina. – Din lat. adpressus.
adragant, ADRAGÁNT s.n. Guma vegetala secretata de un arbust spinos, folosita în farmacie. – Din fr. adragant.
adrenalină, ADRENALÍNĂ s.f. Hormon produs de glandele suprarenale sau fabricat pe cale sintetica, utilizat ca medicament datorita proprietatilor vasoconstrictoare si stimulatoare ale muschiului cardiac; epinefrina. – Din fr. adrénaline.
adrenergic, ADRENÉRGIC, -Ă, adrenergici, -ce, adj. Care provoaca secretia de adrenalina. ♢ Nervi adrenergici = nervi simpatici a caror terminatie elibereaza adrenalina. – Din fr. adrénergique.
adrenocrom, ADRENOCRÓM s.n. Produs de oxidare a adrenalinei, de culoare caramizie, cu actiune hemostatica si tonifianta asupra peretilor vaselor sanguine. – Din fr. adrénochrome.
adresa, ADRESÁ, adresez, vb. I. Refl. si tranz. 1. A (se) îndrepta (cu) vorba catre cineva. 2. A (se) îndrepta catre o persoana, o institutie etc. (cu) o invitatie, o cerere etc.; a face apel la... ♦ Tranz. A scrie adresa pe o scrisoare, pe un pachet etc. – Din fr. adresser.
adresant, ADRESÁNT, -Ă, adresanti, -te, s.m. si f. Persoana careia îi este adresata o scrisoare, un colet etc.; destinatar. – Din germ. Adressant.
adresă, ADRÉSĂ, adrese, s.f. 1. Indicatie (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele si domiciliul destinatarului. ♦ Date care indica domiciliul unei persoane. ♢ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A gresi adresa = a) a nimeri în alt loc sau la alta persoana decât cea indicata; b) (fam.) a avea o parere gresita despre cineva sau ceva, a se însela asupra cuiva. 2. Comunicare oficiala facuta în scris de o organizatie, o institutie etc. 3. (Inform.) Expresie (numerica) pentru localizarea informatiei în memorie (3). – Din fr. adresse.
adsorbant, ADSORBÁNT, adsorbanti, s.m. Corp pe suprafata caruia se fixeaza o substanta prin adsorbtie. – Din fr. adsorbant.
monomanie, MONOMANÍE s. f. stare patologica manifestata prin obsesia unei singure idei. (< fr. monomanie)
adsorbat, ADSORBÁT, adsorbati, s.m. Substanta fixata prin adsorbtie pe suprafata unui corp. – Din fr. adsorbat.
adsorbi, ADSORBÍ, pers. 3 adsoárbe, vb. IV. Refl. (Despre substante) A se produce o adsorbtie. – Din fr. adsorber (dupa sorbi).
adsorbţie, ADSORBŢÍE s.f. Fixare si acumulare a moleculelor unui gaz sau a unui lichid pe suprafata unui corp solid. – Din fr. adsorption.
adstrat, ADSTRÁT s.n. (Lingv.) Totalitatea elementelor straine care se adauga unui idiom dupa constituirea lui. – Din fr. adstrat.
aducător, ADUCĂTÓR, -OÁRE, aducatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana, lucru etc.) care aduce. – Aduce + suf. -ator.
monomaniac, MONOMANIÁC, -Ă adj., s. m. f. monoman. (< fr. monomaniaque)
aduce, ADÚCE, adúc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru si a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). ♢ Expr. Ce vânt te-aduce? se spune cuiva care a venit pe neasteptate. 2. Tranz. A apropia ceva de sine sau de o parte a trupului sau. ♦ A da unui lucru o anumita miscare sau directie. ♢ Expr. A o aduce bine (din condei) = a vorbi sau a scrie cu dibacie; a se dovedi abil, diplomat într-o anumita împrejurare. A aduce vorba de (sau despre) ceva = a îndrepta discutia asupra unui obiect, a pomeni despre... 3. Tranz. A produce, a procura, a pricinui, a cauza. 4. Tranz. A face sa ajunga într-o anumita situatie, stare. 5. Intranz. A semana întrucâtva cu cineva sau cu ceva. 6. Tranz. si refl. (În expr.) A-si aduce aminte = a(-si) aminti. – Lat. adducere.
aducere, ADÚCERE, aduceri, s.f. Actiunea de a aduce. ♢ Aducere-aminte = amintire. – V. aduce.
aduct, ADÚCT s.n. Amestec cristalin în care o substanta este înglobata în reteaua cristalina a altei substante. – Din fr. adducte.
aductor, ADUCTÓR, aductori, adj.m. (În sintagma) Muschi aductor = muschi2 care apropie un membru de planul de simetrie al corpului sau doua organe unul de celalalt. – Din fr. adducteur, lat. adductor.
aducţie, ADÚCŢIE, aductii, s.f. 1. Constructie hidrotehnica destinata transportarii unui fluid de la punctul de captare pâna la cel de folosire. 2. Miscare efectuata de un muschi aductor. [Var.: aductiúne s.f.] – Din fr. adduction, lat. adductio, -onis.
monoman, MONOMÁN, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de monomanie; monomaniac. (< fr. monomane)
aducţiune, ADUCŢIÚNE s.f. v. aductie.
adula, ADULÁ, adulez, vb. I. Tranz. A lingusi, a flata pe cineva (în chip servil) – Din fr. aduler, lat. adulari.
adulare, ADULÁRE, adulari, s.f. Faptul de a adula; lingusire, flatare (servila), adulatie. – V. adula.
adulator, ADULATÓR, -OÁRE, adulatori, -oare, adj. s.m. si f. (Persoana) care aduleaza; lingusitor. – Din fr. adulateur, lat. adulator.
adulaţie, ADULÁŢIE, adulatii, s.f. Adulare. – Din fr. adulation, lat. adulatio.
adulmeca, ADULMECÁ, adúlmec, vb. I. Tranz. si intranz. (Despre animale) A simti sau a descoperi cu ajutorul mirosului, prezenta unui animal, a omului, a hranei etc. ♦ Fig. (Despre oameni) A cauta sa afle; a da de urma, a descoperi. [Var.: (reg.) adurmecá vb. I] – Et. nec.
adulmecare, ADULMECÁRE, adulmecari, s.f. Actiunea de a adulmeca. – V. adulmeca.
adulmecător, ADULMECĂTÓR, -OÁRE, adulmecatori, -oare, adj. (Rar) Care adulmeca; (despre câini) cu miros fin. – Adulmeca + suf. -ator.
adult, ADÚLT, -Ă, adulti, -te, adj., s.m. si f. (Organism) care si-a terminat cresterea si a ajuns în stadiul de a se reproduce; (persoana) aflata în perioada de la 17-18 ani pâna la 50 de ani. – Din fr. adulte, lat. adultus.
adulter, ADULTÉR, -Ă, adulteri, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre soti) Care a încalcat fidelitatea conjugala. 2. S.n. Infractiune care consta în încalcarea fidelitatii conjugale de catre unul dintre soti. – Din fr. adultère, lat. adulterum.
adulterare, ADULTERÁRE, adulterari, s.f. (Livr.) Falsificare, denaturare. – Dupa fr. adultération, engl. adulteration.
adulterin, ADULTERÍN, -Ă, adulterini, -e, adj. (Adesea substantivat) Nascut dintr-un adulter. – Din fr. adultérin, lat. adulterinus.
adumbri, ADUMBRÍ, adumbresc, vb. IV. 1. Tranz. A face, a tine umbra (I 1); a umbri. 2. Refl. A se aseza, a se adaposti la umbra. – Lat. adumbrare (dupa umbri).
aduna, ADUNÁ, adún, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se afla raspândit, împrastiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate partile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici si de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. si refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ♢ Expr. (Tranz.) Parca a tunat si i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiti unii de altii strânsi la un loc. ♦ A (se) îngramadi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.
adunare, ADUNÁRE, adunari, s.f. 1. Actiunea de a (se) aduna si rezultatul ei. 2. Una dintre cele patru operatii aritmetice, care consta în totalizarea mai multor numere într-unul singur. 3. Întrunire a mai multor persoane în scopul discutarii unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. ♢ Adunare constituanta = adunare alcatuita din reprezentanti alesi în vederea votarii sau modificarii unei constitutii. Adunare legislativa = organ reprezentativ al statului, competent a se pronunta prin vot asupra proiectelor de legi. Adunare nationala = a) organ suprem al puterii de stat în unele tari; b) organ de stat cu functii legislative sau consultative. Adunare generala = adunare cu participarea generala a membrilor în anumite organizatii, întreprinderi etc. 4. Concentrare a unor fiinte într-un singur loc. 5. (Articulat, cu valoare de interjectie) Semnul dat pentru strângerea într-o formatie ordonata a unei trupe sau a unui grup organizat. 6. Culegere, colectie (de texte). 7. (Înv. si reg.) Petrecere. – V. aduna.
monomahie, MONOMAHÍE s. f. lupta între doi oameni; duel prevazut de legile medievale ca proba judiciara. (< fr. monoma-chie)
adunat, ADUNÁT, -Ă, adunati, -te, adj. Strâns2 (la un loc). ♦ Spec. (Despre asezari rurale) Cu case asezate una lânga alta, în strânsa apropiere. – V. aduna.
adunata, ADUNÁTA s.f. art. (Reg.) Una dintre figurile jocului calusarilor. – V. aduna.
adunător, ADUNĂTÓR, -OÁRE, adunatori, -oare, adj., s.m. si f., s.n. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care aduna; p. ext. strângator, econom. 2. S.n. Masina pentru recoltarea cerealelor si a fânului. – Aduna + suf. -ator.
adunătură, ADUNĂTÚRĂ, adunaturi, s.f. 1. Grup format prin adunarea la un loc a unor obiecte disparate; gramada nesistematizata. 2. (Peior.) Gramada de oameni adunati din întâmplare, gloata, strânsura. – Aduna + suf. -atura.
adus, ADÚS, -Ă, adusi, -se, adj. Aplecat, încovoiat. – V. aduce.
advecţie, ADVÉCŢIE, advectii, s.f. (Livr.) Miscare a aerului atmosferic în directie orizontala sau aproape orizontala. – Din fr. advection.
adventice, ADVENTÍCE s.f. Foita externa care înveleste arterele. – Din fr. adventice.
adventism, ADVENTÍSM s.n. Numele unei doctrine religioase practicate de o secta crestina care predica "a doua venire" apropiata a lui Hristos. – Din engl. adventism, germ. Adventismus.
adventist, ADVENTÍST, -Ă, adventisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine adventismului, privitor la adventism. 2. S.m. si f. Adept al adventismului. – Din engl. adventist, fr. adventiste.
adventiv, ADVENTÍV, -Ă, adventivi, -e, adj. 1. (Bot.; despre plante) Originar din alte tari sau continente si care s-a raspândit fara a fi cultivat. ♦ (În sintagmele) Radacina adventiva = radacina care se dezvolta pe diferite parti ale plantei. Mugure adventiv = mugure care se dezvolta din tesuturi. 2. (Geol.; în sintagma) Crater adventiv = crater vulcanic secundar, care are alta deschizatura decât craterul principal. – Din fr. adventif.
adverb, ADVÉRB, adverbe, s.n. Parte de vorbire, în general neflexibila, care determina sensul unui verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, aratând locul, timpul, modul, cauza sau scopul. – Din fr. adverbe, lat. adverbium.
adverbial, ADVERBIÁL, -Ă, adverbiali, -e, adj. (Despre cuvinte sau constructii gramaticale) Care are valoare de adverb. [Pr.: -bi-al] – Din fr. adverbial, lat. adverbialis.
adverbializa, ADVERBIALIZÁ, adverbializez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) transforma în adverb. – Din fr. adverbialiser. – adverbializáre s.f.; adverbializát, -a, adj.
adverbializare, ADVERBIALIZÁRE, adverbializari, s.f. Faptul de a (se) adverbializa – V. adverbializa.
adverbializat, ADVERBIALIZÁT, -Ă, adverbializati, -te, adj. Transformat în adverb. – V. adverbializa.
advers, ADVÉRS, -Ă, adversi, -se, adj. Asezat în fata, opus; fig. potrivnic, ostil, dusmanos. ♢ Parte adversa = adversar într-un proces, într-o afacere etc. – Din fr. adverse, lat. adversus.
monom, MONÓM s. n. 1. expresie algebrica compusa dintr-un singur termen, în care nu figureaza nici semnul plus, nici minus. 2. (fig.) sir neîntrerupt. (< fr. monôme)
adversar, ADVERSÁR, -Ă, adversari, -e, s.m. si f. Persoana care face concurenta, care lupta împotriva altuia sau împotriva unei conceptii, a unei idei; rival, potrivnic. ♦ (Sport) Partener de întrecere. – Din fr. adversaire, lat. adversarius.
adversativ, ADVERSATÍV, -Ă, adversativi, -e, adj. Care exprima o opozitie. ♢ Propozitie adversativa = propozitia care exprima o opozitie fata de coordonata ei. Conjunctie adversativa = conjunctie care introduce o propozitie adversativa. – Din fr. adversatif, lat. adversativus.
adversitate, ADVERSITÁTE, adversitati, s.f. Împrejurare potrivnica, cu care cineva are de luptat; dificultate. – Din fr. adversité, lat. adversitas, -atis.
advocat, ADVOCÁT, -Ă s.m. si f. v. avocat.
advocatură, ADVOCATÚRĂ s.f. v. avocatura.
advon, ADVÓN, advonuri s.n. Tinda dinauntru a unei biserici crestine. – Cf. a&nbsp;m&nbsp;v&nbsp;o&nbsp;n.
aed, AÉD, aezi s.m. Poet epic recitator si cântaret în Grecia antica. – Din fr. aède.
aer, ÁER1 s.n. 1. Amestec de gaze care alcatuiesc straturile inferioare ale atmosferei si care este absolut necesar vietatilor aerobe. ♢ Aer lichid = lichid obtinut prin racirea aerului pâna sub temperatura de -183°C la presiune normala si folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferica obtinut cu compresoarele. Aer conditionat = sistem de ventilatie a aerului din încaperi în scopul pastrarii proprietatilor fizice normale ale acestuia. ♢ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afara. ♢ Expr. A lua aer = a iesi din casa pentru a respira aer curat. 2. Vazduh, atmosfera. ♢ Expr. A fi (sau a se simti) ceva în aer = a exista semne ca se pregateste ceva (în ascuns). A fi (sau a ramâne) în aer = a se afla într-o situatie critica, a nu avea nici o perspectiva. 3. Înfatisare, aspect, expresie. ♢ Expr. A avea aerul ca... (sau sa...) = a da impresia ca... A-si da (sau a-si lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se fali. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (si cu întelesurile fr. air).
aer, ÁER2, aere, s.n. (Bis.) 1. Bucata de stofa sau de pânza, de obicei pictata sau tesuta cu imaginea lui Cristos mort, cu care se acopera vasele liturgice. 2. Epitaf (2). – Din ngr. aēr.
aera, AERÁ, aerez, vb. I. Tranz. 1. A introduce aer1 (1) în masa unui lichid, a unui material grunjos sau care este în forma de pasta fluida. 2. A raci materialele dintr-un siloz prin introducerea de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérer.
aeraj, AERÁJ s.n. Primire si distribuire a aerului1 (1) într-o mina, într-o sala de spectacole etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérage.
aerare, AERÁRE, aerari, s.f. Actiunea de a aera. [Pr.: a-e-] – V. aera.
aerat, AERÁT, -Ă, aerati, -e, adj. 1. (Despre lichide, materiale granuloase etc.) Tratat prin introducere de aer1 (1). 2. (Despre cereale) Racit prin introducere de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. 3. (Livr.) (Despre texte) Care are o structura simpla; clar, limpede. 4. (Despre pagini scrise) Cu literele si rândurile spatiate; cu mult spatiu alb. [Pr.: a-e-] – V. aera.
aerator, AERATÓR, aeratoare, s.n. Afânator. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérateur.
aeraţie, AERÁŢIE, aeratii, s.f. Ventilatie si racire a cerealelor aflate într-un siloz cu ajutorul aerului1 (1). [Pr.: a-e-] – Din fr. aération.
aerian, AERIÁN, -Ă, aerieni, -e, adj. Care se afla în aer1 (2), care se întâmpla, se produce în aer1. 2. Care se refera la aviatie. ♢ Linie aeriana = traseu aeronautic si mijloacele materiale aferente. Alarma aeriana = semnul prin care, în timp de razboi, se anunta apropierea avioanelor inamice. 3. Fig. Transparent, diafan, gingas, vaporos; aeros. [Pr.: a-e-ri-an] – Din fr. aérien.
aerifer, AERIFÉR, -Ă, aeriferi, -e, adj. Care poarta, care conduce aerul1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérifère.
aeriform, AERIFÓRM, -Ă, aeriformi, -e, adj. Care are aspectul sau proprietatile fizice ale aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aériforme.
aeriseală, AERISEÁLĂ, aeriseli, s.f. Aerisire. [Pr.: a-e-] – Aerisi + suf. -eala.
monologic, MONOLÓGIC, -Ă adj. care se bazeaza pe monolog (interior). (< fr. monologique)
aerisi, AERISÍ, aerisesc, vb. IV. Tranz. A lasa sa patrunda aer1 (1) proaspat într-o încapere; a expune un obiect (de îmbracaminte) la aer1. ♦ Refl. A iesi afara pentru a respira aer1 proaspat; a se racori. [Pr.: a-e-] – Din ngr. aerízo (aor. aérisa).
aerisire, AERISÍRE, aerisiri, s.f. Actiunea de a aerisi si rezultatul ei; aeriseala. [Pr.: a-e-] – V. aerisi.
aerlift, AERLÍFT s.n. Metoda mecanizata de extractie a lichidelor din subsol, bazata pe aducerea la suprafata cu ajutorul aerului comprimat. [Pr.: a-er-] – Aer1 + lift.
aero, AERO- Element de compunere însemnând "aer1", care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéro-.
aerob, AERÓB, -Ă, aerobi, -e, adj. (Despre microorganisme) Care nu poate trai fara oxigen; aerobiotic. [Pr.: a-e-] – Dupa fr. aérobe.
aerobic, AERÓBIC, -Ă, aerobici, -ce, adj. (În sintagma) Gimnastica aerobica = gimnastica de întretinere executata pe fond muzical. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérobique.
aerobioză, AEROBIÓZĂ, s.f. Forma de viata a unor organisme, care consuma oxigenul molecular liber din aer1. [Pr.: a-e-ro-bi-o-] – Din fr. aérobiose.
monologa, MONOLOGÁ vb. intr a vorbi de unul singur; a soliloca. (< fr. monologuer)
aerobuz, AEROBÚZ, aerobuze, s.n. Avion de pasageri de foarte mare capacitate, pentru curse dese pe distante medii. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérobus.
aerocartofilie, AEROCARTOFILÍE s.f. Ramura a cartofiliei care se ocupa de stampilele postei aeriene.[Pr.: a-e-] – Aero- + cartofilie.
aerocartograf, AEROCARTOGRÁF, aerocartografe, s.n. Aparat automat pentru întocmirea hartilor si a planurilor topografice dupa fotograme aeriene. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocartographe.
aerocartografie, AEROCARTOGRAFÍE s.f. Tehnica de întocmire a hartilor si a planurilor topografice cu ajutorul aerocartografului. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocartographie.
aeroclub, AEROCLÚB, aerocluburi, s.n. Organizatie sportiva în care sunt încadrati membri care practica sau simpatizeaza sporturile aeronautice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéro-club.
aerocolie, AEROCOLÍE s.f. Acumulare de gaze în intestinul gros, care da senzatia de balonare a abdomenului. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocolie.
aerocosmic, AEROCÓSMIC, -Ă, aerocosmici, -ce, adj. Aerospatial. [Pr.: a-e-] – Aero- + cosmic.
aerodinam, AERODINÁM, aerodinamuri, s.n. Tren automotor cu forma aerodinamica. [Pr.: a-e-] – Din aerodinamic (derivat regresiv).
aerodinamic, AERODINÁMIC, -Ă, aerodinamici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul miscarii aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu studiul miscarii corpurilor într-un mediu gazos. 2. Adj. Referitor la aerodinamica (1). ♦ (Despre vehicule) Care este astfel construit încât sa întâmpine în deplasare, o rezistenta minima din partea aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodynamique.
aerodină, AERODÍNĂ, aerodine, s.f. Vehicul aerian mai greu decât aerul1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodyne.
aerodrom, AERODRÓM, aerodromuri, s.n. Teren special amenajat pentru decolarea, aterizarea si stationarea avioanelor, cuprinzând si instalatiile, asistenta tehnica etc. necesare activitatii de zbor. [Pl. si: aerodroame – Pr.: a-e-] – Din fr. aérodroame.
aeroelasticitate, AEROELASTICITÁTE s.f. Ramura a fizicii care studiaza comportarea sistemelor elastice solide sub actiunea fortelor aerodinamice. [Pr.: -a-e-ro-e-] – Din fr. aéroélasticité.
aerofagie, AEROFAGÍE s.f. Act reflex caracterizat prin înghitirea, odata cu saliva sau cu alimente ingerate, a unei cantitati mari de aer1 (ducând la tulburari organice). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophagie.
aerofar, AEROFÁR, aerofaruri, s.n. Dispozitiv optic de semnalizare la mare distanta, care serveste ca punct de reper pentru avioane în zbor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophare.
aerofilatelie, AEROFILATELÍE s.f. Ramura a filateliei care se ocupa de marcile pentru posta aeriana. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophilatélie.
aerofobie, AEROFOBÍE s.f. Fobie fata de curentii de aer1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophobie.
aerofor, AEROFÓR, aerofoare, s.n. Aparat care furnizeaza aerul1 necesar scafandrilor în timpul sederii lor sub apa. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophore.
aerofotografie, AEROFOTOGRAFÍE, aerofotografii, s.f. Tehnica fotografierii unei zone, a unui obiectiv etc. de la bordul unui avion; fotografie obtinuta cu ajutorul acestei tehnici. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotographie.
aerofotogramă, AEROFOTOGRÁMĂ, aerofotograme, s.f. Fotograma aeriana. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotogramme.
aerofotogrammetrie, AEROFOTOGRAMMETRÍE s.f. Metoda a fotogrammetriei care masoara, determina metric si reprezinta, grafic si fotografic, portiuni din suprafata terestra. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotogrammétrie.
aerogară, AEROGÁRĂ, aerogari, s.f. Gara pentru traficul aerian de pasageri si de marfuri. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérogare.
aerogen, AEROGÉN, -Ă, aerogene, -e, adj. (Biol.) Care este produs prin intermediul aerului (1). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérogène.
aerogenerator, AEROGENERATÓR, aerogeneratoare, s.n. Instalatie folosita la transformarea fortei eoliene în energie electrica. [Pr.: a-e-] – Din engl. aerogenerator.
aerogeologie, AEROGEOLOGÍE s.f. Ansamblu de informatii geologice culese din avion. [Pr.: a-e-ro-ge-o-] – Din germ. Aerogeologie.
aeroglisor, AEROGLISÓR, aeroglisoare, s.n. Vehicul care se deplaseaza prin alunecare pe o perna de aer1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroglisseur.
aerograf, AEROGRÁF, aerografe, s.n. Pulverizator cu care se acopera cu straturi de vopsea uniforme suprafete mari ale unor desene, zugraveli etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérographe.
aerografie, AEROGRAFÍE s.f. Disciplina care se ocupa cu studierea aerului1 si a proprietatiilor lui. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérographie.
aerogramă, AEROGRÁMĂ, aerograme, s.f. 1. Comunicare transmisa prin telegrafie fara fir. 2. Scrisoare pentru posta aeriana; imprimat special pentru o astfel de scrisoare. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérogramme.
aeroion, AEROIÓN, aeroioni, s.m. (Fiz.) Ion atmosferic (eliberat prin descarcari electrice, evaporarea apei etc.) [Pr.: a-e-ro-ion] – Din fr. aéroion.
aeroionizator, AEROIONIZATÓR, aeroionizatoare, s.n. Aparat pentru concentrarea anionilor negativi într-o încapere în scopul obtinerii unui aer asemanator celui natural. [Pr.: a-e-ro-i-o-] – Din fr. aéroionisateur.
aeroionoterapie, AEROIONOTERAPÍE, aeroionoterapii, s.f. (Med.) Tratament cu aeroioni. [Pr.: a-e-ro-i-o-] – Aeroion + terapie.
aerolit, AEROLÍT, aeroliti, s.m. Meteorit format în cea mai mare parte din silicati, cu aspect de piatra, care cade pe pamânt. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérolithe.
monolog, MONOLÓG s. n. 1. scena dintr-o lucrare dramatica în care vorbeste un singur personaj. ♢ mica piesa comica recitata de un singur personaj. o ~ interior = modalitate specifica prozei de analiza psihologica, în care un personaj introspecteaza propriile stari sufletesti. 2. vorbire neîntrerupta a cuiva, fara a da timp altora pentru replici; soliloc. (< fr. monologue)
aerolog, AEROLÓG, -Ă, aerologi, -ge, s.m. si f. Specialist în aerologie. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérologue.
aerologie, AEROLOGÍE s.f. Ramura a meteorologiei care se ocupa cu studiul proprietatilor atmosferei. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérologie.
aeromecanică, AEROMECÁNICĂ s.f. Ramura a mecanicii care studiaza miscarea si echilibrul gazelor; mecanica gazelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromécanique.
aerometrie, AEROMETRÍE s.f. Ramura a fizicii care studiaza proprietatile fizice ale aerului1 si ale gazelor si masoara efectele lor mecanice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérométrie.
aerometru, AEROMÉTRU, aerometre, s.n. Instrument care serveste la masurarea sau la determinarea densitatii aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromètre.
aeromobil, AEROMOBÍL, aeromobile, adj., s.n. 1. Adj. (Despre corpuri) Care se misca în aer1. 2. S.n. Corp solid care se poate mentine si misca în aer1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromobile.
aeromodel, AEROMODÉL, aeromodele, s.n. Macheta de avion sau de planor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromodèle.
aeromodelism, AEROMODELÍSM, s.n. Sport aviatic care consta în proiectarea, construirea si lansarea de aeromodele. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromodélisme.
aeromodelist, AEROMODELÍST, -Ă, aeromodelisti, -ste, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu aeromodelismul. [Pr.: a-e-] – Aeromodel + suf. -ist.
monoloc, MONOLÓC adj. (despre avioane, masini de curse) cu un singur loc; monoplas. (dupa fr. monoplace)
aeromotor, AEROMOTÓR, aeromotoare, s.n. Motor eolian. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromoteur.
aeronaut, AERONAÚT, -Ă, aeronauti, -te, s.m. si f. Persoana care conduce un vehicul aerian. [Pr.: a-e-] -Din fr. aéronaute.
aeronautic, AERONAÚTIC, -Ă, aeronautici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a tehnicii care se ocupa cu construirea aeronavelor si cu problemele navigatiei aeriene. 2. Adj. Care apartine aeronauticii (1), privitor la aeronautica. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéronautique.
aeronaval, AERONAVÁL, -Ă, aeronavali, -e, adj. Care apartine aviatiei si marinei, privitor la aviatie si la marina. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéronaval.
aeronavă, AERONÁVĂ, aeronave, s.f. Vehicul aerian care se mentine si se deplaseaza în aer1; aerovehicul. [Pr.: a-e-] – Din aero- + nava (dupa fr. aéronef).
aeroplan, AEROPLÁN, aeroplane, s.n. Avion. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroplane.
aeroplancton, AEROPLANCTÓN, aeroplanctoane s.n. Plancton care traieste în atmosfera. [Pr.: a-e-] – Din germ. Aeroplankton.
aeroport, AEROPÓRT, aeroporturi, s.n. Ansamblu constituit din terenul, cladirile si instalatiile necesare decolarii, aterizarii, manevrarii, adapostirii si întretinerii avioanelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroport.
aeropoştal, AEROPOSTÁL, -Ă, aeropostali, -e, adj. Care apartine postei aeriene, privitor la aceasta posta. Serviciu aeropostal. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéropostal (dupa posta).
monolitiza, MONOLITIZÁ vb. tr. a solidariza elementele de constructie din beton turnate separat. (< monolit + -iza)
aeropurtat, AEROPURTÁT, -Ă, aeropurtati, -te, adj. Care se transporta cu aeronavele. Trupe aeropurtate. [Pr.: a-e-] – Aero- + purtat (dupa fr. aéroporté).
aeroreactor, AEROREACTÓR, aeroreactoare, s.n. Reactor la care jetul de gaze propulsate este aerul1 atmosferic precomprimat. [Pr.: a-e-ro-re-ac-] – Din fr. aéroréacteur.
aeros, AERÓS, -OÁSĂ, aerosi, -oase, adj. (Înv.) Aerian (2). [Pr.: a-e-] -Aer1 + suf. -os.
aeroscop, AEROSCÓP, aerosoape, s.n. Aparat cu care se colecteaza praful din aer1 pentru a putea fi examinat la microscop. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroscope.
aerosol, AEROSÓL, aerosoli, s.m. (Mai ales la pl.) Sistem prin care se realizeaza împrastierea mecanica în aer1 sau într-un gaz a unor particule solide sau lichide si care este folosit în medicina în tratamentul unor boli, în agricultura la combaterea daunatorilor etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérosol.
aerosoloterapie, AEROSOLOTERAPÍE s.f. Procedeu terapeutic prin care medicamentele sunt introduse, sub forma de aerosoli, pe caile respiratorii cu ajutorul unor pulverizatoare speciale. [Pr.: a-e-] – Aerosol + terapie.
monolitism, MONOLITÍSM s. n. caracter monolitic. (< fr. monolithique)
aerospaţial, AEROSPAŢIÁL, -Ă, aerospatiali, -e, adj. Referitor la navigatia în spatiul terestru si cosmic; aerocosmic. [Pr.: a-e-ro-spa-ti-al] – Din fr. aérospatial.
aerostat, AEROSTÁT, aerostate, s.n. Aeronava umpluta cu un gaz mai usor decât aerul1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostat.
aerostatic, AEROSTÁTIC, -Ă, aerostatici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul echilibrului aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu construirea si cu dirijarea aerostatelor. 2. Adj. Care apartine aerostaticii (1) sau aerostatelor, privitor la aerostatica sau la aerostate. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostatique.
aerostaţie, AEROSTÁŢIE, (2) aerostatii, s.f. 1. Ramura a aerostaticii care se ocupa cu studiul constructiei si zborului aerostatelor. 2. Statie de vehicule aeriene. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostation.
aerotaxaţie, AEROTAXÁŢIE, aerotaxatii, s.f. Meroda pentru determinarea speciilor de arbori, a înaltimii, a diametrului coroanei etc. prin observare directa sau prin intermediul fotogramelor. [Pr.: a-e-] – Aero- + taxatie.
aerotehnică, AEROTÉHNICĂ s.f. Disciplina care se ocupa cu studiul si cu constructia aeronavelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotechnique.
aeroterapie, AEROTERAPÍE s.f. Metoda de tratament a unor boli cu ajutorul aerului1 (de munte). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérothérapie.
aerotermă, AEROTÉRMĂ, aeroterme, s.f. Aparat electric de încalzire cu aer cald. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotherme.
aerotopograf, AEROTOPOGRÁF, aerotopografe, s.n. Aparat fotogrammetric folosit pentru executarea hartilor si a planurilor topografice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotopographe.
aerotopografie, AEROTOPOGRAFÍE s.f. Tehnica a masuratorilor terestre cu ajutorul fotografiilor aeriene. [Pr.: a-e-] – Din engl. aerotopography.
aerotransport, AEROTRANSPÓRT, aerotransporturi, s.n. Transport executat cu ajutorul avioanelor; transport aerian. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotransport.
aerovehicul, AEROVEHÍCUL, aerovehicule, s.n. Aeronava. [Pr.: a-e-] – Aero- + vehicul.
aerozină, AEROZÍNĂ s.f. Carburant lichid pentru motoarele rachetelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aerozine.
afabil, AFÁBIL, -Ă, afabili, -e, adj. (Despre oameni si manifestarile lor) Binevoitor, cordial. – Din lat. affabilis, fr. affable.
afabilitate, AFABILITÁTE s.f. Însusirea de a fi afabil; cordialitate. – Din fr. affabilité, lat. affabilitas, -atis.
afabulaţie, AFABULÁŢIE s.f. 1. Ansamblul întâmplarilor care constituie intriga unei opere literare epice sau dramatice; fabulatie. 2. Morala unei fabule. – Din fr. affabulation, lat. affabulatio.
afacere, AFÁCERE, afaceri, s.f. 1. Tranzactie financiara, comerciala sau industriala, bazata de obicei pe specula sau pe speculatii. 2. (Fam.) Întreprindere cu rezultat favorabil. 3. Treaba (importanta), îndelenicire, ocupatie. ♢ Afaceri interne (sau externe) = treburi obstesti privind problemele interne (sau externe) ale unei tari. – A3 + facere (dupa fr. affaire).
afacerism, AFACERÍSM s.n. Utilizare în tranzactii comerciale, financiare, industriale de interes personal a pozitiei sociale, profesionale sau politice a cuiva. – Afacere + suf. -ism.
afacerist, AFACERÍST, -Ă, afaceristi, -ste, s.m. si f. Persoana care practica afacerismul. – Afacere + suf. -ist.
afagie, AFAGÍE s.f. Incapacitate de a înghiti. – Din fr. aphagie.
afară, AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spatiu închis sau apropiat; în exterior. ♢ Loc. conj. Afara numai daca nu... = numai cu conditia ca..., afara de cazul când... ♢ Loc. prep. (În) afara de... = fara a mai socoti si... ♢ Expr. A da afara = a scoate (cu forta) de undeva; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. Afara din cale sau din cale-afara = peste masura, neobisnuit de... ♦ (Cu valoare de interjectie) Iesi! pleaca! du-te! – Lat. ad foras.
afazic, AFÁZIC, -Ă, afazici, -ce, adj. s.m. si f. 1. Adj. De afazie, privitor la afazie. 2. S.m. si f. Persoana care sufera de afazie. – Din fr. aphasique.
monolit, MONOLÍT, -Ă I. adj. 1. format dintr-un singur bloc; monolitic. 2. (fig.) bine închegat, omogen; (p. ext.) trainic, solid. II. s. m. /s. n. monument, element de constructie dintr-un bloc unic de piatra. (< fr. monolithe)
afazie, AFAZÍE, afazii, s.f. Pierdere totala sau partiala a facultatii de a vorbi si de a întelege limbajul articulat. – Din fr. aphasie.
afâna, AFÂNÁ, afânez, vb. I. Tranz. A face un material granular sa fie mai rar, mai putin compact, a-i mari volumul prin sapare, farâmitare etc. – Din lat. •affenare.
afânare, AFÂNÁRE, afânari, s.f. Actiunea de a afâna. ♢ Afânarea solului = lucrare agricola executata asupra pamântului, la suprafata, pentru a favoriza aerisirea, patrunderea apei, distrugerea buruienilor. – V. afâna.
afânat, AFÂNÁT, -Ă, afânati, -te, adj. (Despre pamânt, zapada etc) Care este mai putin compact; înfoiat (2). – V. afâna.
afânător, AFÂNĂTÓR, afânatoare, s.n. Masina de lucru folosita în turnatorie pentru afânarea amestecului de formare; aerator. – Afâna + suf. -ator.
afebril, AFEBRÍL, -Ă, afebrili, -e, adj. (Med.) Care nu are sau nu face febra. – Din fr. afébrile.
afect, AFÉCT, afecte, s.n. 1. Reactie emotionala, cu desfasurare puternica si relativ de scurta durata. 2. (În sens larg) Denumirea generica pentru starile sau reactiile afective. – Din germ. Affekt, lat. affectus.
afecta, AFECTÁ1, afectez, vb. I. Tranz. A destina (o suma de bani, o cantitate de materiale etc.) unui anumit scop. – Din fr. affecter.
afecta, AFECTÁ2, afectez, vb. I. Tranz. 1. A mâhni, a întrista. 2. A simula o anumita stare sufleteasca. ♦ Intranz. si refl. A se comporta altfel decât este în realitate, a-si da aere; a se sclifosi. 3. A prejudicia, a leza. – Din fr. affecter.
afectare, AFECTÁRE1, afectari, s.f. Actiunea de a afecta1. – V. afecta1.
afectare, AFECTÁRE2, afectari, s.f. Faptul de a (se) afecta2. – V. afecta2.
afectat, AFECTÁT, -Ă, afectati, -te, adj. 1. Mâhnit, întristat. 2. (Despre oameni si unele manifestari ale lor; adesea adverbial) Care se arata altfel decât este în realitate, pentru a face o impresie favorabila; prefacut, nenatural, pretios, nefiresc. – V. afecta2.
afectiv, AFECTÍV, -Ă, afectivi, -e, adj. Care apartine afectivitatii, privitor la sentimente; emotiv. ♦ Care denota afectiune; sentimental, sensibil. – Din fr. affectif, lat. affectivus.
afectivitate, AFECTIVITÁTE s.f. 1. Totalitatea proceselor afective. 2. Comportare emotiva; sensibilitate. – Din fr. affectivité.
afectuos, AFECTUÓS, -OÁSĂ, afectuosi, -oase, adj. Care manifesta simpatie, prietenie pentru cei din jur; prietenos. ♦ Tandru, dragastos. [Pr.: -tu-os] – Din fr. affectueux, lat. affectuosus.
afecţiune, AFECŢIÚNE, afectiuni, s.f. 1. Simpatie, prietenie, dragoste fata de cineva. 2. Boala, stare patologica a unui organ. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. affection, lat. afectio, -onis.
afeliu, AFÉLIU s.n. Punctul cel mai departat de Soare de pe orbita unei planete. – Din fr. aphélie.
afemeiat, AFEMEIÁT, afemeiati, adj., s.m. (Barbat) care umbla dupa femei, caruia îi place sa faca curte femeilor; muieratic. [Pr.: -me-iat] – Femeie + suf. -at (probabil dupa fr. efféminé).
aferat, AFERÁT, -Ă, aferati, -te, adj. Care este sau care pare ca are multe treburi, ca este foarte ocupat. – Din fr. affairé.
aferent, AFERÉNT, -Ă, aferenti, -te, adj. 1. Care este în legatura cu ceva, care depinde de ceva sau decurge din ceva. 2. (Jur.) Care se cuvine sau revine cuiva. 3. (Anat.; în sintagmele) Vase aferente = vase care se varsa în altele sau patrund într-un organ. Nervi aferenti = nervi care transmit excitatiile periferice centrilor nervosi. – Din fr. afférent.
aferentaţie, AFERENTÁŢIE s.f. Transmitere a excitatiei de la neuronii receptori periferici la neuroni centrali. – Din fr. afférentation.
afereză, AFERÉZĂ, afereze, s.f. Cadere a unui sunet sau a unui grup de sunete de la începutul unui cuvânt. – Din fr. aphérèse, lat. aphaeresis.
aferim, AFERÍM interj. (Turcism înv.) Foarte bine, bravo! – Din tc. aferim.
afet, AFÉT, afeturi, s.n. Suport pe care se fixeaza teava unui tun. – Dupa fr. affût, germ. Laffette.
afgan, AFGÁN, -Ă, afgani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-o populatie indo-europeana din Asia-Centrala, formând populatia de baza de religie musulmana a Afganistanului. 2. Adj. Care apartine Afganistanului sau afganilor (1), privitor la Afganistan sau la afgani. ♦ Limba afgana (si substantivat, f.) = limba din grupul limbilor iraniene vorbita de afgani. 3. S.m. Unitate monetara din Afganistan. – Din fr. Afghan.
afid, AFÍD, afide, s.n. (La pl.) Subordin de insecte homoptere, cuprinzând paduchii de plante mici, cu forme aripate si nearipate (Aphidinea); (si la sg.) insecta care face parte din acest subordin. – Din fr. affide.
afierosi, AFIEROSÍ, afierosesc, vb. IV. (Înv.) 1. Tranz. A risipi o avere, un bun etc. 2. Refl. A se dedica, a se consacra. [Pr.: -fi-e-] – Din ngr. afieróno (aor. afiérosa).
afif, AFÍF adj. invar. (Reg.) Care nu are nici un ban, lefter – Din tc. hafif "usor, sprinten".
afilia, AFILIÁ, afiliez, vb., I. Refl. (Despre organizatii, institutii etc.) A se alatura altei organizatii, institutii etc., stabilind raporturi de subordonare sau de colaborare. [Pr.: -li-a-] – Din fr. affilier.
afiliat, AFILIÁT, -Ă, afiliati, -te, adj. (Adesea substantivat) Alaturat, subordonat unei organizatii, unei institutii, unei societati. [Pr.: -li-at] – V. afilia.
monolingvism, MONOLINGVÍSM s. n. întrebuintare a unei singure limbi (cea materna) de catre acelasi individ sau grup social. (< fr. monolinguisme)
afiliaţie, AFILÍAŢIE, afiliatii, s.f. Afiliere. [Pr.: -li-a-] – Din fr. affiliation.
afiliere, AFILIÉRE, afilieri, s.f. Actiunea de a se afilia; afiliatie. [Pr.: -li-e-] – V. afilia.
afin, ÁFIN1, afini, s.m. Arbust scund, foarte ramificat, cu frunze oval-alungite, cu flori de culoare roz-deschis si cu fructe comestibile, raspândit în regiunile de munte (Vaccinium myrtillus). – Et. nec.
afin, AFÍN2, -Ă, afini, -e, s.m. si f. (Jur.) Ruda prin alianta. – Din lat. affinis.
afina, AFINÁ, afinez, vb. I. Tranz. 1. A separa de impuritati o masa metalica. 2. A subtia firele de lâna, de bumbac etc. – Din fr. affiner, it. affinare.
afinaj, AFINÁJ, afinaje, s.n. Afinare. – Din fr. affinage.
monolingv, MONOLÍNGV, -Ă adj. într-o singura limba; unilingv. (< fr. monolingue)
afinant, AFINÁNT, afinanti, s.m. Substanta care se adauga materiilor prime din care se fabrica sticla pentru a se realiza afinarea (3). – Afina + suf. -ant.
afinare, AFINÁRE, afinari, s.f. Actiunea de a afina; afinaj. 1. Proces de îndepartare a impuritatiilor dintr-un metal sau dintr-un aliaj. ♦ Perioada din procesul de eleborare a otelului, în care se produce oxidarea elementelor însotitoare si se îndeparteaza oxizii rezultati. 2. Operatie de purificare a zaharului brut, premergatoare decolorarii si rafinarii. 3. Eliminarea completa a gazelor produse în topitura de sticla pentru a se realiza omogenizarea acesteia. – V. afina.
afinată, AFINÁTĂ, afinate, s.f. Bautura alcoolica preparata din afine. – Afina + suf. -ata (dupa visinata).
afină, ÁFINĂ, afine, s.f. Fructul comestibil al afinului1, o baca în forma de bobita neagra-albastruie, brumata, cu gust acrisor. – Forma feminina a lui afin1.
afinet, AFINÉT, afineturi, s.n. Afinis. – Afin1 + suf. -et.
monolatrie, MONOLATRÍE s. f. adorare a unei singure divinitati. (< engl. monolatry)
afiniş, AFINÍS, afinisuri, s.n. Loc pe care cresc afini1; afinet. – Afin1 + suf. -is.
afinitate, AFINITÁTE, afinitati, s.f. 1. Potrivire între oameni sau între manifestarile lor, datorita unor înclinatii comune. 2. (Chim.) Proprietate a doua substante de a se combina. 3. Proprietate a unui material textil de a se vopsi cu un anumit colorant. 4. (Jur.) Legatura de rudenie creata prin casatorie între unul dintre soti si rudele celuilalt sot. – Din fr. affinité, lat. affinitas, -atis.
afinor, AFINÓR, afinori, s.m. Muncitor care lucreaza la afinare. – Din fr. affineur.
afion, AFIÓN s.n. 1. Suc cu proprietati narcotice, extras de obicei din macul de gradina. 2. Planta din care se extrage acest suc. [Pr.: -fi-on] – Din ngr. afióni, tc. afyon.
afipt, AFÍPT, afipte, s.n. (Înv.) Afis. – Din afige (iesit din uz "a afisa" < lat., dupa înfipt).
afirma, AFIRMÁ, afírm, vb. I. 1. A sustine (cu tarie), a declara (în mod ferm). 2. Refl. A se remarca, a se manifesta în chip deosebit. – Din fr. affirmer, lat. affirmare.
afirmare, AFIRMÁRE, afirmari, s.f. Actiunea de a (se) afirma si rezultatul ei. – V. afirma.
afirmativ, AFIRMATÍV, -Ă, afirmativi, -e, adj. (Despre un enunt) Care are un caracter de afirmare, un sens pozitiv; (despre o judecata) care contine o afirmatie. ♢ Expr. În caz afirmativ = daca se va întâmpla asa; în cazul când întâmplarile sunt favorabile. – Din fr. affirmatif, lat. affirmativus.
afirmaţie, AFIRMÁŢIE, afirmatii, s.f. Declaratie, sustinere a unei pareri (exprimta cu tarie). ♦ (La pl.) Vorbe care exprima o afirmare. – Din fr. affirmation, lat. affirmatio.
afiş, AFÍS, afise, s.n. Înstiintare, de obicei imprimata, expusa public, prin care se anunta ceva, prin care se dau informatii în legatura cu viata politica si culturala; afipt. ♦ Gen de arta grafica, cu functie mobilizatoare, de informare, de reclama, de instructaj etc. – Din fr. affiche.
afişa, AFISÁ, afisez, vb. I. Tranz. 1. A expune, a lipi un afis. 2. Fig. A manifesta în mod ostentativ o anumita atitudine, a face parada de... ♦ Refl. (Fam.) A aparea (în societate) în tovarasia cuiva în mod ostentativ. – din fr. afficher.
afişaj, AFISÁJ, afisaje, s.n. 1. Faptul de a afisa; lipire de afise. 2. Afisaj optic = afisor (2). – Din fr. affichage.
afişare, AFISÁRE, afisari, s.f. Actiunea de a (se) afisa. – V. afisa.
afişier, AFISIÉR, afisiere, s.n. Vitrina, panou sau constructie speciala pe care se lipesc sau se fixeaza diferite anunturi. [Pr.: -si-er] – Afis + suf. -er.
afişor, AFISÓR, -OÁRE, afisori, -oare, s.m. si f., s.n. 1. S.m. si f. Persoana care se ocupa cu lipirea afiselor. 2. S.n. (Electron.) Dispozitiv pe a carui suprafata apar caractere alfanumerice comandate electric; afisaj optic. – Din fr. afficheur.
monokini, MONOKÍNI s. n. costum de baie feminin doar din slip, fara sutien. (< fr. monokini)
afix, AFÍX, afixe, s.n. (Gram.) Nume generic pentru prefixe, sufixe si infixe. – Din fr. affixe, lat. affixus.
afla, AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A lua cunostinta despre ceva; a capata informatii, vesti, noutati despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A gasi, a descoperi (cautând sau întâmplator). 3. Refl. A fi, a se gasi într-un loc, într-o pozitie, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ♢ Expr. (Fam.) A se afla în treaba = a se amesteca, a interveni într-o discutie sau într-o actiune numai de forma, fara a aduce vreo contributie. Sa nu se afle (ca) sa... = (sa) nu cumva sa... Cum nu se (mai) afla = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) afla! = nu-i adevarat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare "a sufla spre ceva, a atinge cu respiratia".
aflare, AFLÁRE s.f. Actiunea de a (se) afla si rezultatul ei. – V. afla.
aflător, AFLĂTÓR, -OÁRE, aflatori, -oare, adj. Care (se) afla, (se) gaseste. ♦ (Substantivat, înv.) Inventator. – Afla + suf. -ator.
aflictiv, AFLICTÍV, -Ă, aflictivi, -e, adj. (Jur.; despre pedepse) Care loveste direct pe criminal (pe corp, în viata etc.) – Din fr. afflictif.
aflicţiune, AFLICŢIÚNE, aflictiuni, s.f. 1. Durere mare. 2. Pedeapsa directa. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. affliction.
afloriment, AFLORIMÉNT, aflorimente, s.n. Loc unde apar la suprafata pamântului rocile sau mineralele, datorita eroziunii sau descoperirii lor artificiale; deschidere geologica. – Dupa fr. affleurement.
afluent, AFLUÉNT, afluenti, s.m. Nume dat unei ape curgatoare secundare, considerata în raport cu apa curgatoare mai mare în care se varsa. [Pr.: -flu-ent] – Din fr. affluent, lat. affluens, -ntis.
afluenţă, AFLUÉNŢĂ s.f. Multime de oameni care se îndreapta spre acelasi punct; aflux, îmbulzeala, navala. ♦ Cantitate mare, abundenta, belsug de produse. [Pr.: -flu-en-] – Din fr. affluénce, lat. affluentia.
aflux, AFLÚX, afluxuri, s.n. 1. Afluenta. 2. Îngramadire a unui lichid (mai ales a sângelui) într-un punct al corpului. – Din fr. afflux, lat. affluxus.
afocal, AFOCÁL, -Ă, afocli, -e, adj. (Despre sisteme optice) Care este format din doua (grupuri de) lentile, asezate astfel încât focarul-imagine al uneia sa coincida cu focarul-obiect al celeilalte. – Din fr. afocal.
afon, AFÓN, -Ă, afoni, -e, adj., s.m. si f. 1. (Persoana) care sufera de afonie. ♦ (Persoana) care nu poate cânta corect, care nu are voce. 2. (Lingv.; la f.) (Consoana) surda. – Din fr. aphone.
afonie, AFONÍE s.f. Imposibilitate de a vorbi ca urmare a lezarii laringelui sau a nervilor acestuia. – Din fr. aphonie.
afonizare, AFONIZÁRE s.f. (Lingv.) Asurzire (a unui sunet). – Din afon.
monoindustrie, MONOINDÚSTRIE s. f. tip de structura industriala specializata într-un singur grup de produse. (< mono1- + industrie)
aforism, AFORÍSM, aforisme, s.n. Cugetare enuntata într-o forma concisa, memorabila; maxima, sentinta, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.
aforistic, AFORÍSTIC, -Ă, aforistici, -ce, adj. De aforism; în forma de aforism. ♦ Care contine aforisme, alcatuit din aforisme. – Din fr. aphoristique.
afreta, AFRETÁ, afretez, vb. I. Tranz. A închiria o nava pentru transportul de marfuri; a navlosi. – Din fr. affréter.
afretare, AFRETÁRE, afretari, s.f. (Mar.) Actiunea de a afreta; navlosire. – V. afreta.
african, AFRICÁN, -Ă, africani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia bastinasa a Africii. 2. Adj. Care apartine Africii sau populatiei ei, privitor la Africa sau la populatia ei. – Africa (n.pr.) + suf. -an. Cf. lat. a&nbsp;f&nbsp;r&nbsp;i&nbsp;c&nbsp;a&nbsp;n&nbsp;u&nbsp;s, it. a&nbsp;f&nbsp;r&nbsp;i&nbsp;c&nbsp;a&nbsp;n&nbsp;o, fr. a&nbsp;f&nbsp;r&nbsp;i&nbsp;c&nbsp;a&nbsp;i&nbsp;n.
africanist, AFRICANÍST, -Ă, africanisti, -ste, s.m. si f. (Rar) Africanolog. – Din fr. africaniste.
africanistică, AFRICANÍSTICĂ s.f. (Rar) Africanologie. – Din germ. Afrikanistik.
africanitate, AFRICANITÁTE s.f. 1. Caracter specific (culturii) popoarelor africane. 2. Lumea, civilizatia africana. – Din fr. africanité.
africanolog, AFRICANOLÓG, -Ă, africanologi, -ge, s.m. si f. Specialist(a) în africanologie. – Din n. pr. Africa.
africanologie, AFRICANOLOGÍE s.f. Disciplina care are ca obiect studiul Africii. – Din n. pr. Africa.
africată, AFRICÁTĂ, africate, adj., s.f. (Consoana) cu caracter complex, a carei articulatie începe cu o ocluziune si se termina printr-o constrictie; semioclusiva. – Din fr. [consonne] affriquée, germ. Affrikate.
monoideist, MONOIDEÍST, -Ă adj. care insista asupra monoideismului unor stari de constiinta. (< fr. monoïdéiste)
afrikaans, AFRIKÁANS subst. Dialect al limbii olandeze vorbit de urmasii burilor în Republica Africa de Sud. [Pr.: africáns] – Din engl. Afrikaans, fr. afrikaans.
afrikander, AFRIKÁNDER, afrikanderi, s.m. (Rar) Bur. – Din engl. Afrikander.
afroasiatic, AFRO-ASIÁTIC, -Ă, afro-asiatici, -ce, adj. Care este comun (din punct de vedere politic) Africii si Asiei, privitor la Asia si la Africa. [Pr.: -si-a-] – Din fr. afro-asiatique.
afrodiziac, AFRODIZIÁC, -Ă, afrodiziaci, -ce, adj., s.n. (Substanta) care stimuleaza impulsurile sexuale. [Pr.: -zi-ac] – Din fr. aphrodisiaque.
afront, AFRÓNT, afronturi, s.n. Insulta, jignire, ofensa, adusa cuiva în public. – Din fr. affront.
afrontare, AFRONTÁRE s.f. (Med.) Apropiere a marginilor unei plagi pentru o buna cicatrizare a acesteia. [Var.: afruntáre s.f.] – Cf. a&nbsp;f&nbsp;r&nbsp;o&nbsp;n&nbsp;t&nbsp;a.
afruntare, AFRUNTÁRE s.f. v. afrontare.
aftă, ÁFTĂ, afte, s.f. Basicuta plina cu lichid opalescent, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui si care, prin spargere, lasa în loc o mica ulceratie. – Din fr. aphte, lat. aphtae.
aftoasă, AFTOÁSĂ adj. (În sintagma) Febra aftoasa = boala contagioasa specifica vitelor cornute, dar transmisibila si omului, care se manifesta prin stare febrila si prin eruptii (afte) localizate pe mucoasa bucala si uneori pe diverse regiuni cutanate. – Din fr. aphteuse.
aftoid, AFTOÍD, -Ă, aftoizi, -de, adj. (Med.) Cu aspect de afta, ca o afta. – Din fr. aphtoïde.
aftor, AFTÓR s.m. v. actor.
monoideism, MONOIDEÍSM s. n. predominare a unei idei fixe. (< fr. monoïdéisme)
afum, AFÚM s.n. (Rar) Miros caracteristic al afumaturilor. – Din afuma (derivat regresiv).
afuma, AFUMÁ, afúm, vb. I. 1. Tranz. A expune un aliment la fum, cu scopul de a-l conserva. 2. Tranz. A umple cu fum un spatiu închis pentru a distruge sau a alunga vietatile dinauntru. ♦ Intranz. A scoate fum. Soba afuma. 3. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu un strat de fum; a (se) înnegri de fum. ♦ Tranz. (Tehn.) A da sticlei o culoare fumurie în procesul de fabricatie. 4. Refl. (Despre mâncaruri) A capata gust neplacut de fum (când începe sa se arda). 5. Refl. Fig. (Fam.) A se îmbata usor; a se ameti. – Lat. affumare (= adfumare).
afumare, AFUMÁRE, afumari, s.f. Actiunea de a (se) afuma. – V. afuma.
afumat, AFUMÁT, -Ă, afumati, -te, adj. 1. (Despre alimente) Care a fost expus la fum în scopul conservarii. 2. Înegrit de fum. 3. (Despre mâncaruri) Cu gust neplacut de fum. 4. Fig. (Fam.) Ametit, turmentat; beat. – V. afuma.
afumătoare, AFUMĂTOÁRE, afumatori, s.f. 1. Instalatie rudimentara sau camera speciala pentru afumarea carnii, a prunelor etc. 2. Utilaj (metalic) pentru producerea fumului fara flacara în vederea linistirii familiei de albine când se lucreaza în stup. 3. Afumatorie. 4. (Înv.) Vas în care se ard mirodenii. [Var.: afumatór s.n.] – Afuma + suf. -atoare.
afumător, AFUMĂTÓR s.n. v. afumatoare.
afumătorie, AFUMĂTORÍE, afumatorii, s.f. Instalatie speciala pentru afumarea carnii sau a pestelui; afumatoare (3). – Afumator + suf. -ie.
monoid, MONOÍD s. m. (mat.) semigrup. (< fr. monoïde)
afumătură, AFUMĂTÚRĂ, afumaturi, s.f. Produs alimentar conservat cu ajutorul fumului; p. ext. carne afumata. – Afuma + suf. -atura.
afund, AFÚND, -Ă, afunzi, -de, adj., adv. 1. Adj. Adânc. ♦ (Substantivat, n.) Adâncime (2). 2. Adv. La o distanta (relativ) mare în adâncime; departe; adânc. ♢ Expr. A (se) da afund = a (se) cufunda într-o apa. (Reg.) A dormi afund = a dormi profund, adânc. – A3 + fund.
afunda, AFUNDÁ, afúnd, vb. I. 1. Tranz. si refl. A intra sau a aface sa intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) cufunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A patrunde adânc; fig. a se pierde în departari, a disparea. ♦ Fig. A se cufunda într-o actiune. – Lat. affundare (< ad + fundum).
afundare, AFUNDÁRE, afundari, s.f. Actiunea de a (se) afunda; cufundare. – V. afunda.
afundat, AFUNDÁT, -Ă, afundati, -te, adj. 1. Care a intrat adânc într-un lichid sau într-o materie moale, care e acoperit bine de un lichid sau de o materie moale. 2. (Rar) Foarte departat, abia zarit. – V. afunda.
monoic, MONÓIC, -Ă adj. (despre plante) cu flori unisexuate mascule si femele dispuse pe aceeasi tulpina. (< fr. monoïque)
afundătură, AFUNDĂTÚRĂ, afundaturi, s.f. (Rar) Adâncime (2). – Afunda + suf. -atura.
afundiş, AFUNDÍS, afundisuri, s.n. (Rar) Adâncime (2). – Afund + suf. -is.
afunzime, AFUNZÍME, afunzimi, s.f. (Rar) Adâncime (1). – Afund + suf. -ime.
afurca, AFURCÁ, afúrc, vb. I. Tranz. A ancora o nava cu ajutorul a doua ancore, având lanturile cu lungime egala si fixate într-un punct cu o cheie. – Din it. afforcare.
afurcare, AFURCÁRE, afurcari, s.f. Actiunea de a afurca si rezultatul ei. – V. afurca.
monohidrat, MONOHIDRÁT s. m. hidrat al unei substante solide continând o singura molecula de apa. (< fr. monohydrate)
afurcă, AFÚRCĂ, afurci, s.f. Ansamblu de manevre si de cabluri folosite la afurcarea unei nave. – Din afurca (derivat regresiv).
afurisanie, AFURISÁNIE s.f. v. afurisenie.
afurisenie, AFURISÉNIE, afurisenii, s.f. (Bis.) Anatema. ♢ Loc. adv. (Fam.) (Nici) macar de-afurisenie = câtusi de putin; defel. [Var.: afurisánie s.f.] – Afurisi + suf. -enie (dupa sl. zaklin, -anie).
monohibridism, MONOHIBRIDÍSM s. n. monohibridare. (< fr. monohybridisme)
afurisi, AFURISÍ, afurisesc, vb. IV. Tranz. (Bis.) A arunca anatema asupra cuiva; a anatemiza. ♦ Refl. A se jura. – Din sl. aforisati.
afurisit, AFURISÍT, -Ă, afurisiti, -te, s.m. si f., adj. (Om) rau, ticalos, blestemat. ♦ (Fam.) (Copil) strengar, poznas. – V. afurisi.
afuzali, AFUZALÍ subst. Soi de vita de vie originar din Asia Mica, cu ciorchini grei pâna la 2 kg si boabe mari, de culoare galbena-verzuie si miez carnos. – Din n. pr. tc. Afuz-Ali.
aga, AGÁ s.f. v. aga.
agabaritic, AGABARÍTIC, -Ă, agabaritici, -ce, adj. Care depaseste un gabarit standard. – A- + gabaritic.
monohibrida, MONOHIBRIDÁ vb. tr. a încrucisa doi genitori din aceeasi specie care difera printr-un singur caracter ereditar. (< fr. monohybrider)
agalactie, AGALACTÍE s.f. Absenta a secretiei lactate la femeia care a nascut. ♢ Agalactie contagioasa = boala epizootica a oilor si a caprelor, provocata de un microb, care are drept consecinta lipsa laptelui la animalele bolnave; rasfug alb. – Din fr. agalactie.
agapă, AGÁPĂ, agape, s.f. 1. Ospat cu caracter intim, prietenesc; masa colegiala. 2. Masa comuna frateasca la vechii crestini. – Din fr., lat. agape.
agaragar, AGAR-AGÁR subst. Substanta gelatinoasa extrasa din unele alge marine, care se întrebuinteaza în medicina, în bacteriologie, în industria alimentara, textila etc.; geloza. – Din fr. agar-agar, germ. Agar-Agar.
agarean, AGAREÁN, agareni, s.m. (Înv.) Pagân, turc sau tatar; mahomedan. [Var.: agarineán s.m.] – Din sl. agarĕaninŭ.
agaricacee, AGARICACÉE s.f. (La pl.) Familie de ciuperci cu picior si palarie prevazuta la partea inferioara cu numeroase lamele; (si la sg.) ciuperca din aceasta familie. – Din fr. agaricacées.
agarinean, AGARINEÁN s.m. v. agarean.
agasa, AGASÁ, agasez vb. I. Tranz. A irita, a enerva, a plictisi cu insistentele; a exaspera. – Din fr. agacer.
agasant, AGASÁNT, -Ă, agasanti, -te, adj. Enervant; iritant. – Din fr. agaçant.
agasare, AGASÁRE, agasari, s.f. Actiunea de a agasa si rezultatul ei. – V. agasa.
monohibrid, MONOHIBRÍD, -Ă adj., s. m. (organism) rezultat prin monohibridare. (< fr. monohybride)
agasat, AGASÁT, -Ă, agasati, -te, adj. (Despre oameni) Iritat, enervat. – V. agasa.
agat, AGÁT, agate, s.n. 1. Varietate cristalina de silice, cu benzi divers colorate, folosita ca piatra semipretioasa. 2. (În forma agata) Litera cu corpul de 5,16 puncte tipografice. [Var.: agáta s.f.] – Din fr. agate.
agată, AGÁTĂ s.f. v. agat.
agatârşi, AGATẤRSI s.m. pl. Populatie scitica, amintita de Herodot ca locuind în secolul al VI-lea î. Hr. în regiunea cursului mijlociu al Muresului. – Din lat. Agathyrsi, fr. Agathyrses.
agavă, AGÁVĂ, agave, s.f. Nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze lungi pâna la 2 m, late si groase, cu spini pe margini, originare din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii (Agave americana) se fac frânghii si diferite tesaturi. – Din fr. agave.
agă, ÁGĂ, agi s.m. (Înv.) 1. Ofiter (comandant) din armata otomana. 2. Titlu dat comandantului pedestrilor însarcinati cu paza orasului de resedinta, iar ulterior sefului agiei. 3. Persoana care avea titlul de aga (1, 2). [Var.: agá, agale s.f.] – Din tc. ağa.
agărlâc, AGĂRLẤC, agarlâcuri, s.n. (Înv.) Calabalâc. – Din tc. ağırlık "greutate".
monogranular, MONOGRANULÁR, -Ă adj. format din granule de aceeasi marime. (< fr. monogranulaire)
agăţa, AGĂŢÁ, agắt, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc.; a spânzura. ♦ A prinde fara voie o tesatura într-un obiect ascutit, care o gaureste sau o rupe. ♦ Refl. (Despre tesaturi) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascutit. ♢ (Fam.) A acosta o persoana (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acatá vb. I] – Lat. •accaptiare (< captiare "a prinde").
agăţare, AGĂŢÁRE s.f. Actiunea de a (se) agata. [Var.: acatáre s.f.]. – V. agata.
agăţat, AGĂŢÁT, -Ă, agatati, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat2, suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbracaminte) Prins fara voie într-un obiect ascutit care gaureste, desira, rupe o tesatura. ♦ Rupt, gaurit prin prindere într-un obiect ascutit. [Var.: acatát, -a adj.] – V. agata.
agăţător, AGĂŢĂTÓR, -OÁRE, agatatori, -oare, adj. s.f. I. Adj. Care (se) agata. Plante agatatoare. II. 1. s.f. Siret sau lantisor cusut la o haina spre a o putea atârna în cui; atârnatoare. 2. (La pl.) Grup de pasari având la fiecare picior câte doua degete dispuse înainte si câte doua înapoi, care le permit sa se agate cu usurinta de copaci. [Var.: acatatór, -oáre adj.] – Agata + suf. -ator.
agănău, AGĂNẮU s.n. (Reg.) Un fel de hora jucata de barbati; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Et. nec.
ageamiu, AGEAMÍU, -ÍE, ageamii, adj., s.m. si f. (Fam.) Începator, novice, profan; (om) care nu se pricepe. – Din tc. acemi.
agendă, AGÉNDĂ, agende, s.f. 1. Carnet cu foi ca de calendar, în care se noteaza lucrarile care urmeaza sa fie facute la anumite date. 2. Ordine de zi. – Din fr., lat. agenda.
agenezie, AGENEZÍE s.f. 1. Dezvoltare insuficienta sau nedezvoltare a unui organ sau a unui tesut în perioada embrionara. 2. Incapacitate de a procrea; sterilitate. – Din fr. agénésie.
agent, AGÉNT, -Ă, agenti, -te, s.m. si f. 1. S.m. si f. Reprezentant (oficial) al unei institutii, al unei organizatii, al unui stat etc., care îndeplineste anumite însarcinari. Agent diplomatic. Agent de transmisiuni. Agent provocator. Agent secret. 2. S.m. Factor activ, care provoaca diferite fenomene fizice, chimice etc. Agenti atmosferici. ♢ Agenti geografici = factori fizici sau biologici care, prin actiunea lor, produc transformari continue în învelisul geografic. Agent corosiv v. corosiv. 3. S.m. (Biol; în sintagma) Agent patogen = microorganism capabil sa patrunda si sa se înmulteasca într-un organism animal sau vegetal, provocând manifestari patologice. 4. S.m. (Lingv.; în sintagma) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indica pe autorul actiunii unui verb. [Var.: (înv.) aghént s.m.] – Din fr. agent, lat. agens, -ntis, rus. aghent.
agentură, AGENTÚRĂ, agenturi, s.f. 1. Casa de afaceri, în tarile capitaliste, condusa de un agent (1); totalitatea afacerilor efectuate de o astfel de casa; agentie. 2. Grupare aflata în slujba intereselor unui stat strain sau a unor cercuri financiare ori politice straine, care înteprinde actiuni de spionaj si urmareste subordonarea economico-politica a statului în care actioneaza. – Din germ. Agentur.
agenţie, AGENŢÍE, agentii, s.f. 1. Reprezentanta, filiala sau sucursala a unei întreprinderi sau institutii situate în alt punct decât acela în care se afla sediul principal. 2. (În sintagma) Agentie telegrafica (sau de presa) = institutie care culege informatii din toate domeniile de activitate, furnizându-le presei sau televiziunii. 3. Reprezentanta diplomatica; misiune condusa de un agent diplomatic. ♢ Agentie economica = reprezentanta a unei tari într-o tara straina, care efectueaza operatii economice internationale. 4. (În sintagma) Agentie de bilete = birou unde se vând cu anticipatie bilete pentru spectacole, concerte etc. Agentie de voiaj = birou unde se vând cu anticipatie bilete de calatorie (pentru distante mai lungi). [Var.: (înv.) aghentíe s.f.] – Din it. agenzia.
ager, ÁGER, -Ă, ageri, -e, adj. 1. Iute în miscari; sprinten. 2. Istet, destept. ♦ (Despre ochi sau privire) Vioi, patrunzator, scrutator. 3. (Înv.; despre obiecte) Taios, ascutit. – Lat. agilis.
ageri, AGERÍ, ageresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face pe cineva ager la minte. – Din ager.
agerime, AGERÍME s.f. Calitatea de a fi ager. – Ager + suf. -ime.
agest, AGÉST s.n. (Reg.) Îngramadire de busteni, crengi etc. aduse de ape la cotul unui râu; loc la cotul unui râu unde se îngramadesc busteni, crengi etc. aduse de ape. – Lat. aggestum, "intaritura, fortificatie".
agesti, AGESTÍ, agestesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A stavili o apa curgatoare, îngramadind busteni, crengi etc. la o cotitura a ei. 2. Refl. (Despre busteni, crengi etc.) A se îngramadi la cotitura unui râu, formând un fel de stavilar. ♦ Fig. (Despre oameni) A se pripasi, a se aciua. – Din agest.
agestru, AGÉSTRU, agestre, s.n. Con de dejectie. – Din fr. agestre.
agfacolor, AGFACOLÓR adj. (În sintagma) Procedeu agfacolor = procedeu de obtinere a imaginii colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile la culorile primare sau la cele fundamentale, utilizat în fotografie si cinematografie. – Din germ. Agfakolor.
agheasmatar, AGHEASMATÁR, agheasmatare, s.n. 1. Vas liturgic de metal în care se tine agheasma. 2. Cladire vecina cu o biserica, destinata sfintirii agheasmei. 3. Carte care cuprinde rugaciunile ce se rostesc în timpul aghesmuirii si în alte împrejurari. – Din ngr. aghiasmatárion.
agheasmă, AGHEÁSMĂ s.f. (În religia crestina) Apa sfintita. ♦ (Glumet) Rachiu. [Var.: aiásma s.f.] – Din sl. agiazma.
aghent, AGHÉNT s.m. v. agent.
monogramă, MONOGRÁMĂ s. f. semn scris, gravat etc. prin reunirea unor initiale ale numelui cuiva. (< fr. monogramme)
aghenţie, AGHENŢÍE s.f. v. agentie.
aghesmui, AGHESMUÍ, agheismuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A stropi cu agheasma. 2. Tranz. si refl. Fig. (Fam.) A (se) îmbata. 3. Tranz. Fig. (Reg.) A bate pe cineva. – Agheasma + suf. -ui.
aghesmuire, AGHESMUÍRE, aghesmuiri, s.f. Actiunea de a (se) aghesmui. [Pr.: -mu-i-] – V. aghesmui.
aghesmuit, AGHESMUÍT, -Ă, aghesmuiti, -te, adj. 1. Stropit cu agheasma. 2. Fig. (Reg.) Beat. – V. aghesmui.
aghios, AGHIÓS, aghioase, s.n. (Înv.) Numele unei cântari liturgice care începe cu cuvintele "aghios, aghios" (sfinte, sfinte). ♢ Expr. A trage (la) aghioase = a) a cânta monoton si taraganat; b) a dormi; a sforai. [Pr.: -ghi-os] – Din ngr. ághios.
aghiotant, AGHIOTÁNT, aghiotanti, s.m. Ofiter atasat unui comandament sau unui sef militar într-o unitate militara, îndeplinind atributii similare unui secretar; adjutant.[Pr.: -ghi-o-] – Cf. rus. a&nbsp;d&nbsp;i&nbsp;u&nbsp;t&nbsp;a&nbsp;n&nbsp;t.
aghiuţă, AGHIÚŢĂ s.m. (Fam. si glumet) Drac. [Pr.: -ghi-u-] – Cf. ngr. á&nbsp;g&nbsp;h&nbsp;i&nbsp;o&nbsp;s "sfânt".
agie, AGÍE, agii, s.f. Organ administrativ din sec. XVIII – XIX în Ţara Româneasca si în Moldova, însarcinat cu mentinerea ordinii publice în capitala; totalitatea functionarilor din aceasta institutie. – Aga + suf. -ie.
monografist, MONOGRAFÍST, -Ă s. m. f. autor de monografii; monograf. (< it. monografista)
agil, AGÍL, -Ă, agili, -e, adj. Care se misca usor si repede; suplu, vioi, sprinten. ♦ Îndemânatic, dibaci. – Din fr. agile, lat. agilis.
agilitate, AGILITÁTE s.f. Usurinta în miscari; suplete, sprinteneala, vioiciune. ♦ Îndemânare. – Din fr. agilité, lat. agilitas, -atis.
agio, ÁGIO, agiuri, s.n. Diferenta cu care pretul (cursul) unui semn monetar sau al unei hârtii de valoare depaseste valoarea nominala a acesteia. ♦ Supraprofit rezultat din speculatii cu semne monetare sau hârtii de valoare. [Pr.: -gi-o] – Din it. aggio, fr. agio.
agiota, AGIOTÁ, agiotez, vb. I. Intranz. A face specula cu valoarea sau cu marfa al carei pret este variabil. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agioter.
agiotaj, AGIOTÁJ, agiotaje, s.n. Specula cu semne monetare sau cu hârtii de valoare în vederea obtinerii unui câstig. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agiotage.
agita, AGITÁ, agít, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) misca repede încoace si încolo; a (se) clatina, a (se) zgudui; a (se) framânta. ♦ Tranz. A amesteca doua sau mai multe substante prin clatinarea lor (într-un vas). 2. Refl. (Fam.) A se manifesta prin miscari grabite si dezordonate, sub impulsul unor enervari. 3. Tranz. si refl. Fig. A (se) framânta, a (se) zbuciuma. 4. Tranz. Fig. A ridica masele (la revolta), a atâta, a razvrati. – Din fr. agiter, lat. agitare.
agitare, AGITÁRE, agitari, s.f. Actiunea de a (se) agita. – V. agita.
agitat, AGITÁT, -Ă, agitati, -te, adj. (Despre oameni si animale) Care se misca încoace si încolo; care se agita. ♦ Fig. Tulburat, neastâmparat, nelinistit. ♦ Fig. (Despre un interval de timp, o viata etc.) Bogat în evenimente; framântat, tumultuos. – V. agita.
agitator, AGITATÓR, -OÁRE, agitatori, -oare, s.m. si f., s.n. I. S.m. si f. Persoana care face agitatie (politica) în vederea unei actiuni. ♦ Mijloc prin care se realizeaza agitatia (3). II. S.n. 1. (Chim.) Dispozitiv sau aparat care serveste la amestecarea substantelor solide sau fluide în vederea omogenizarii lor. 2. Organ de masina montat în rezervoarele masinilor de stropit, de prafuit, de împrastiat îngrasaminte, de semanat etc. – Din fr. agitateur, (I) si rus. aghitator.
agitatoric, AGITATÓRIC, -Ă, agitatorici, -ce, adj. Care serveste sau se refera la agitatie (3). – Agitator + suf. -ic (dupa rus. agitatorskii, germ. agitatorisch).
agitaţie, AGITÁŢIE, agitatii, s.f. 1. Miscare intensa încoace si încolo de oameni, de vehicule etc. 2. Stare de neliniste excesiva, de tulburare, de tensiune nervoasa (manifestata prin miscari grabite si dezordonate). 3. (Si în sintagma agitatie politica) Mijloc de înrâurire a constiintei publice folosit de un partid în scopuri imediate, prin mass-media, întruniri etc. [Var.: (înv) agitatiúne s.f] – Din fr. agitation, lat. agitatio, -onis (3) rus. aghitatiia.
agitaţiune, AGITAŢIÚNE s.f. v. agitatie.
aglică, AGLÍCĂ, aglice, s.f. Planta erbacee din familia rozaceelor, cu frunze penate, cu flori albe sau rozalbe, parfumate, dispuse în inflorescente. (Filipendula vulgaris). – Din bg. aglika, sb. jaglika.
aglomera, AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în numar mare; a se îngramadi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substante) A uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material. 3. Tranz. A încarca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.
aglomerant, AGLOMERÁNT, aglomeranti, s.m. Substanta care are proprietatea de a uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material; liant. – Din fr. agglomérant (influentat semantic de liant).
aglomerare, AGLOMERÁRE, aglomerari, s.f. Actiunea de a (se) aglomera si rezultatul ei. ♦ (Concr.) Grup compact (si numeros). – V. aglomera.
aglomerat, AGLOMERÁT, -Ă, aglomerati, -te, adj., s.n. 1. Adj. Îngramadit, înghesuit. ♦ (Despre un loc, un spatiu) Plin de oameni, de vehicule etc.; suprapopulat, ticsit. 2. Adj., s.n. (Material) obtinut prin aglomerare. 3. S.n. Roca formata prin acumularea de materiale provenite din explozii vulcanice. – V. aglomera.
aglomeraţie, AGLOMERÁŢIE, aglomeratii, s.f. Îngramadire de oameni; îmbulzeala, înghesuiala, aglomerare. ♦ Asezare omeneasca. – Din fr. agglomération.
aglosie, AGLOSÍE s.f. Malformatie congenitala care consta în lipsa limbii. – Din fr. aglossie.
aglutina, AGLUTINÁ, aglutinez, vb. I. Refl. (Despre particulele unor materiale) A se lipi unele de altele prin adeziune. ♦ (Despre bacterii, hematii etc.) A se lipi si a se precipita sub actiunea unor substante. ♦ (Despre elemente ale vorbirii) A se lipi unul de altul formând un singur cuvânt. – Din fr. agglutiner, lat. agglutinans, -ntis.
aglutinant, AGLUTINÁNT, -Ă, aglutinanti, -te, adj., subst. I. Adj. Care uneste, lipeste, care aglomereaza prin alipire, care serveste la aglutinare. ♢ Limba aglutinanta = limba în care raporturile gramaticale se exprima prin alipirea unor afixe la radacina cuvântului. II. 1. S.m. Anticorp în organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile patrunse în organism. 2. S.n. Substanta vâscoasa preparata din amidon, dextrina, guma si albumina, care se adauga în pasta de imprimat pentru a pastra desenul pe tesatura. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.
monografie, MONOGRAFÍE s. f. studiu stiintific care trateaza un subiect anumit cât mai cuprinzator, mai complet. (< fr. monographie)
aglutinare, AGLUTINÁRE, aglutinari, s.f. Actiunea de a se aglutina; alipire. – V. aglutina.
aglutinat, AGLUTINÁT, -Ă, aglutinati, -te, adj. (Despre materiale) Ale carui particule sunt lipite unele de altele prin adeziune. – V. aglutina.
aglutinină, AGLUTINÍNĂ s.f. Substanta specifica de tipul anticorpilor, care apare în serul sanguin în urma administrarii de vaccinuri. – Din fr. agglutinine.
aglutinogen, AGLUTINOGÉN s.m. Substanta de natura proteica, care introdusa în organism, stimuleaza producerea aglutininei. – Din fr. agglutinogène
agnat, AGNÁT, -Ă, agnati, -te, s.m. si f. (Jur.) Ruda în linie paterna. – Din fr. agnat, lat. agnatus.
agnată, AGNÁTĂ, agnate, s.f. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice lipsite de maxilarul inferior; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. agnathes.
agnatostom, AGNATOSTÓM, agnatostomi, s.m. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice fara maxilarul inferior; (si la sg.) animal din aceasta clasa. – Din germ. Agnathostomen, engl. agnathostomata.
agnaţiune, AGNAŢIÚNE s.f. Legatura de rudenie civila în raport cu înrudirea naturala. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. agnation, lat. agnatio, -onis.
agneţ, AGNÉŢ, agnete, s.n. (Bis.) Bucata de prescura din care se taie anafura pentru împartasanie. – Din sl. aganici.
monograf, MONOGRÁF, -Ă s. m. f. monografist. (< fr. monographe)
agnomen, AGNÓMEN, agnomene, s.n. Supranume, porecla purtata de romani în urma unor fapte deosebite. – Din lat. agnomen.
agnostic, AGNÓSTIC, -Ă, agnostici, -ce, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine agnosticismului, privitor la agnosticism. 2. S.m. si f. Adept al agnosticismului. – Din fr. agnostique.
agnosticism, AGNOSTICÍSM s.n. Conceptie filozofica idealista care neaga, partial sau total, posibilitatea cunoasterii obiective a lumii, a esentei fenomenelor. – Din fr. agnosticisme.
agnozie, AGNOZÍE s.f. Pierdere sau tulburare a functiilor intelectuale de recunoastere a celor vazute, auzite, pipaite. – Din fr. agnosie.
agogică, AGÓGICĂ s.f. Teorie care se ocupa cu schimbarile miscarii ritmice, determinate de expresivitate, în timpul executarii unei piese muzicale. – Din it. agogica.
monogonie, MONOGONÍE s. f. monogeneza (1). (< germ. Monogonie)
agonale, AGONÁLE s.f. pl. Întreceri atletice la vechii greci. ♦ (La romani) Serbari în cinstea zeului Ianus. – Din lat. agonalia.
agonă, AGÓNĂ s.f. Linie de pe suprafata pamântului ale carei puncte nu prezinta declinatie magnetica. – Din fr. agone.
agonic, AGÓNIC, -Ă, agonici, -ce, adj. Referitor la agonie; care este în agonie. – Cf. germ. agonisch.
agonie, AGONÍE, agonii, s.f. Stare a organismului care precede moartea. ♢ Loc. adj. În agonie = pe moarte; muribund. ♦ Fig. Neliniste puternica, zbucium, zbatere. – Din fr. agonie, lat. agonia.
agoniseală, AGONISEÁLĂ, agoniseli, s.f. (Pop.) Ceea ce agoniseste cineva; economii, agonisita. ♦ Câstig (dobândit prin munca). – Agonisi + suf. -eala.
agonisi, AGONISÍ, agonisesc, vb. IV. Tranz. A dobândi, a câstiga prin munca. ♦ A strânge, a pune deoparte; a economisi. – Din ngr. agonízome (aor. agonisthika) "a lupta".
agonisire, AGONISÍRE s.f. Actiunea de a agonisi. – V. agonisi.
agonisită, AGONISÍTĂ s.f. (Pop.) Agoniseala. – V. agonisi.
agoniza, AGONIZÁ, agonizez, vb. I. Intranz. A fi în stare de agonie. – Din fr. agoniser, lat. agonisari.
agonizant, AGONIZÁNT, -Ă, agonizanti, -te, adj. Care agonizeaza; muribund. – Din fr. agonisant.
agora, AGORÁ s.f. Piata publica în orasele Greciei antice, unde se aflau principalele institutii si unde se tineau adunarile publice; p. ext. adunare a poporului care se tinea în aceasta piata. – Din fr. agora.
agorafobie, AGORAFOBÍE, agorafobii, s.f. Teama patologica, obsesiva si nemotivata de spatiile largi, de locurile deschise, de piete etc. – Din fr. agoraphobie.
agrafă, AGRÁFĂ, agrafe, s.f. 1. Nume dat unor obiecte care servesc sa prinda sau sa fixeze o haina, parul etc. ♦ Piesa de metal cu care se leaga blocurile de piatra, se fixeaza zidaria etc. 2. (Med.) Mica piesa metalica cu care se prind si se mentin unite buzele unei plagi pâna la cicatrizare; copca. 3. Ornament în forma de consola la capatul unui arc. – Din fr. agrafe.
agrafie, AGRAFÍE s.f. Pierdere sau tulburare a functiunii de exprimare a gândurilor prin scris. – Din fr. agraphie.
agramat, AGRAMÁT, -Ă, agramati, -te, adj., s.m. si f. 1.. Adj., s.m. si f. (Persoana) care face greseli elementare de limba; p. ext. ignorant, incult. 2. Adj. Care contine greseli elementare de gramatica si de ortografie. – Din lat. agrammatos.
agramatism, AGRAMATÍSM s.n. Necunoastere a scrierii si a vorbirii corecte; lipsa totala de învatatura; p. ext. incultura, ignoranta. – Din germ. Agrammatismus, fr. agrammatisme.
monoginie, MONOGINÍE s. f. 1. însusire a florilor monogine. 2. caracter al "societatilor" de insecte care au o singura femela fecunda, regina. (< fr. monogynie)
agranulocitoză, AGRANULOCITÓZĂ s.f. Sindrom hematologic caracterizat prin lipsa granulocitelor din sânge, datorita unor agenti medicamentosi sau fizici. – Din fr. agranulocytose.
agrar, AGRÁR, -Ă, agrari, -e, adj. Care se refera la proprietatea funciara si la problemele legate de aceasta proprietate, care se sprijina în special pe agricultura; agrarian, agricol (3). Ţara agrara. – Din fr. agraire, lat. agrarius.
agrarianism, AGRARIANÍSM s.n. Tendinta de a mentine agricultura ca principala ramura a economiei; teorie economica opusa industrialismului, care acorda prioritate dezvoltarii agriculturii. [Pr.: -ri-a-] – Agrarian + suf. -ism.
agrava, AGRAVÁ, agravez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) face mai grav, a (se) înrautati. – Din fr. aggraver, lat. aggravare.
agravant, AGRAVÁNT, -Ă, agravanti, -te, adj. Care agraveaza, care înrautateste. ♢ Circumstante agravante = împrejurari care contribuie la marirea vinii unui acuzat. – Din fr. aggravant, lat. aggravans, -ntis.
agravare, AGRAVÁRE, agravari, s.f. Faptul de a (se) agrava; înrautatire. – V. agrava.
agrăi, AGRĂÍ, agraiesc, vb. Iv. Tranz. (Reg.) A adresa cuiva vorba. – A3 + grai (dupa germ. ansprechen, anreden).
agrea, AGREÁ, agreez, vb. I. Tranz. A vedea cu ochi buni, cu simpatie pe cineva. ♦ A da consimtamântul, a accepta un reprezentant diplomatic. [Pr.: -gre-a] – Din fr. agréer.
agreabil, AGREÁBIL, -Ă, agreabeli, -e, adj. Placut, distractiv. ♦ (Despre oameni) Simpatic. [Pr.: -gre-a-] – Din fr. agréable.
agrega, AGREGÁ, pers. 3 agréga, vb. I. Refl. (Despre elemente) A se uni (într-un tot); a se alipi. – Din fr. agréger, lat. aggregare.
agregare, AGREGÁRE, agregari, s.f. Faptul de a se agrega; agregatie. ♢ Stare de agregare (a corpurilor) = fiecare dintre starile de consistenta si rezistenta diferite sub care se pot prezenta substantele. – V. agrega.
monogin, MONOGÍN, -Ă adj. (despre flori) cu un singur pistil. (< fr. monogyne)
agregat, AGREGÁT1, agregate, s.n. 1. Grup de masini care lucreaza împreuna pentru realizarea unei anumite operatii tehnice. 2. Material mineral sau organic, alcatuit din granule, fibre sau fâsii, care intra în compozitia betoanelor, mortarelor sau a altor materiale aglomerate cu un liant. ♢ Agregat mineral = concrestere de minerale în diferite formatii naturale. – Din rus. agregat, (2) fr. agrégat.
agregat, AGREGÁT2, agregati, s.m. (Iesit din uz, în sintagma) Profesor agregat = profesor universitar care functioneaza pe lânga o catedra condusa de alt profesor. – Din fr. agrégé.
agregaţie, AGREGÁŢIE s.f. Agregare. – Din fr. agrégation, lat. aggregatio.
agrement, AGREMÉNT, agremente, s.n. 1. Placere, distractie. 2. Aprobare data sau ceruta de guvernul unei tari pentru numirea reprezentantilor diplomatici. – Din fr. agrément.
agrementa, AGREMENTÁ, agrementez, vb. I. Tranz. (Rar) A da culoare, relief, a înfrumuseta (prin adaugarea unei podoabe); a împodobi. – Din fr. agrémenter.
agrementare, AGREMENTÁRE, agrementari s.f. Actiunea de a agrementa. – V. agrementa.
agresiune, AGRESIÚNE, agresiuni, s.f. Atac împotriva unei persoane sau a unui stat. ♦ Agresiune armata = atac înarmat savârsit împotriva unui stat, în scopul de a-i cotropi teritoriul, a-i suprima independenta si a-i înrobi populatia. [Pr.: -si-u-] – Din fr. agression, lat. aggressio, -onis.
agresiv, AGRESÍV, -Ă, agresivi, -e, adj. Care ataca (fara provocare); fig. care cauta prilej de cearta; provocator. ♦ (Despre substante) Care ataca chimic corpurile cu care ajunge în contact. – Din fr. agressif.
agresivitate, AGRESIVITÁTE, agresivitati, s.f. Însusirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. ♦ Însusire a unor agenti patogeni de a ataca mai multe plante. – Din fr. agressivité.
monogermă, MONOGÉRMĂ adj. (despre seminte) cu un singur germen. (< fr. monogerme)
agresor, AGRESÓR, -OÁRE, agresori, -oare, s.m. si f., adj. (Persoana fizica sau stat) care organizeaza sau savârseste o agresiune. – Din fr. agresseur, lat. aggressor.
agrest, AGRÉST, -Ă, agresti, -ste, adj. (Rar) Câmpenesc, rustic. ♦ Grosolan. – Din lat. agrestis, fr. agreste.
monogenist, MONOGENÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monogenismului. (< fr. monogéniste)
agricol, AGRÍCOL, -Ă, agricoli, -e, adj. 1. Care tine de agricultura, care se refera la agricultura; folosit în agricultura. ♢ An agricol = perioada de timp cuprinsa între începutul muncilor agricole de toamna, care privesc recolta anului urmator, si strângerea recoltei din anul în curs. 2. (Despre oameni) Care se ocupa cu agricultura. 3. (Despre o regiune, o tara) Care îsi sprijina economia în special pe agricultura; agrar. – Din fr. agricole.
agricultor, AGRICULTÓR, -OÁRE, agricultori, -oare, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu agricultura. – Din fr. agriculteur, lat. agricultor.
agricultură, AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s.f. 1. Cultivare a pamântului. 2. Ramura a productiei materiale care are ca obiect cultura plantelor si cresterea animalelor în vederea obtinerii unor produse alimentare si a unor materii prime; totalitatea lucrarilor si a metodelor întrebuintate în acest scop. – Din fr. agriculture, lat. agricultura.
agrimensor, AGRIMENSÓR, agrimensori, s.m. Specialist în agrimensura. – Din it. agrimensore, lat. agri mensor.
agrimensură, AGRIMENSÚRĂ s.f. Tehnica masuratorilor topografice si a cadastrelor simple ale terenurilor agricole. – Din it., lat. agrimensura.
agriotimie, AGRIOTIMÍE, agriotimii, s.f. Tendinta patologica de a comite acte de nebunie furioasa. [Pr.: -gri-o-] – Din fr. agriothymie.
agripnie, AGRIPNÍE, agripnii, s.f. (Med.) Insomnie. – Din fr. agrypnie.
agriş, ÁGRIS, agrisi, s.m. Arbust cu ramuri spinoase, cu frunze lobate si cu fructe comestibile, care creste spontan în regiunile de munte. (Ribes uva-crispa). – Din magh. egres.
agrişă, ÁGRISĂ, agrise, s.f. Fructul agrisului, în forma de boaba verzuie, rosie sau galbena, cu gust dulce-acrisor si cu multe seminte. – Agris + suf. -a.
agro, AGRO- Element de compunere însemnând "agricol", "agricultura", care serveste la formarea unor substantive sau adjective. – Din fr. agro-.
agroalimentar, AGROALIMENTÁR, -Ă, agroalimentari, -e, adj. Referitor la produse alimentare provenite din agricultura. [Pr.: -gro-a-] – Agro- + alimentar.
monogenism, MONOGENÍSM s. n. teorie antropologica potrivit careia toate rasele umane provin dintr-un tip primitiv comun. (< fr. monogénisme)
agrobiolog, AGROBIOLÓG, -ÓGĂ, agrobiologi, -oge, s.m. si f. Specialist în agrobiologie. [Pr.: -bi-o-] – Din agrobiologie (derivat regresiv). Cf. rus. agrobiolog.
agrobiologie, AGROBIOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu actiunea legilor biologice generale asupra culturii plantelor si cresterii animalelor, constituind, totodata, baza teoretica a stiintelor agronomice. [Pr.: -bi-o-] – Din germ. Agrobiologie, rus. agrobiologhiia.
agrocenoză, AGROCENÓZĂ, agrocenoze, s.f. (Biol.) Zona agricola. – Din fr. agrocénose.
agrochimie, AGROCHIMÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul circuitului substantelor nutritive în mediul de crestere si de dezvoltare a plantelor agricole, în vederea stabilirii masurilor de sporire a productiei si de îmbunatatire a calitatii produselor. – Din fr. agrochimie.
agrochimist, AGROCHIMÍST, -Ă, agrochimisti, -ste, s.m. si f. Specialist în agrochimie. – Agro- + chimist.
monogenie, MONOGENÍE s. f. producere de catre femela numai de descendenti masculi sau numai femele. (< fr. monogénie)
agrogeolog, AGROGEOLÓG, -ÓGĂ, agrogelogi, -oge, s.m. si f. Specialist în agrogeologie; pedolog. [Pr.: -ge-o-] – Agro- + geolog.
agrogeologie, AGROGEOLOGÍE s.f. Stiinta agricola care se ocupa cu studiul rocilor pe care s-au format soluri arabile; vechea denumire a pedologiei. [Pr.: -ge-o-] – Din fr. agrogéologie.
monogenic, MONOGÉNIC, -Ă adj. 1. reprodus pe cale asexuata. ♢ (despre un caracter) conditionat de o singura gena. 2. (despre soluri) format în întregime în aceleasi conditii bioclimatice. (< fr. monogénique)
agroindustrial, AGROINDUSTRIÁL, -Ă, agroindustriali, -e, adj. Referitor la productia agricola industrializata. [Pr.: -gro-in-] – Agro- + industrial (dupa fr. agroindustriel).
agrologie, AGROLOGÍE s.f. Stiinta agricola care se ocupa cu studiul solului ca rezultat al actiunii factorilor naturali si cu influienta pe care o are solul asupra plantelor; vechea denumire a agrotehnicii. – Din fr. agrologie.
agrometeorolog, AGROMETEOROLÓG, -ÓGĂ, agrometeorologi, -oge, s.m. si f. Specialist în agrometeorologie. [Pr.: -te-o-] – Agro- + meteorolog.
monogeneză, MONOGENÉZĂ s. f. 1. reproducere pe cale asexuata; monogonie. 2. conceptie potrivit careia fenomenele biologice, sociale, lingvistice deriva dintr-un izvor comun. (< fr. monogenèse)
agrometeorologie, AGROMETEOROLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu cercetarea conditiilor meteorologice sub aspectul influentei acestora asupra productiei agricole. [Pr.: -te-o-] – Agro- + meteorologie.
agrominim, AGROMÍNIM s.n. (Iesit din uz) Totalitatea lucrarilor agronomice minime, fixate pentru a fi aplicate în mod obligatoriu, în scopul cresterii productiei agricole. – Din rus. agrominimum.
agronom, AGRONÓM, -Ă, agronomi, -e, s.m. si f. Specialist în agronomie. – Din fr. agronome.
agronomie, AGRONOMÍE s.f. Complex de stiinte care cuprinde totalitatea cunostintelor teoretice si practice referitoare la productia agricola. – Din fr. agronomie.
agrosilvic, AGROSÍLVIC, -Ă, agrosilvici, -ce, adj. Privitor la agricultura si la silvicultura, care tine de agricultura si de silvicultura. – Agro- + silvic.
agrotehnic, AGROTÉHNIC, -Ă, agrotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta care se ocupa cu relatiile dintre factorii de vegetatie, sol si plantele cultivate. ♦ Totalitatea procedeelor tehnice de cultivare a unei plante agricole. 2. Adj. Care apartine agrotehnicii (1), care se refera la agrotehnica. – Din (1) rus. agrotehnika, (2) agro- + tehnic (dupa rus. agrotehniceskii).
agrotehnician, AGROTEHNICIÁN, -Ă, agrotehnicieni, -e, s.m. si f. Specialist în agrotehnica (1). [Pr.: -ci-an] – Agro- + tehnician (dupa rus. agrotehnik).
agroterase, AGROTERÁSE s.f. pl. Terase amenajate pentru pomicultura si viticultura. – Agro- + terasa.
monogen, MONOGÉN, -Ă adj. 1. (mat.) functie ~a = functie a unei variabile complexe care admite o derivata determinata pentru o valoare data a variabilei. 2. (despre viermi paraziti externi) la care ciclul de dezvoltare se petrece pe o singura gazda. (< fr. monogène, germ. monogen)
agrozootehnic, AGROZOOTÉHNIC, -Ă, agrozootehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Agrozootehnie. 2. Adj. Care tine de agrozootehnie, privitor la agrozootehnie. [Pr.: -zo-o] – Din (1) rus. agrotehnika, (2) agro- + zootehnic (dupa rus. agrozootehniceskii).
agrozootehnician, AGROZOOTEHNICIÁN, -Ă, agrozootehnicieni, -e, s.m. si f. Specialist în agrozootehnie. [Pr.: -zo-o-teh-ni-ci-an] – Agro- + zootehnician.
agrozootehnie, AGROZOOTEHNÍE s.f. Tehnica cultivarii plantelor furajere si a cresterii animalelor domestice; agrozootehnica (1). [Pr.: -zo-o-] – Agro- + zootehnie.
agud, AGÚD, aguzi, s.m. (Reg.) Dud. – Din aguda.
agudă, AGÚDĂ, agude, s.f. (Reg.) Duda. – Din sl. agoda.
monogamie, MONOGAMÍE s. f. 1. forma de casatorie în care un barbat sau o femeie are o singura sotie, respectiv un singur sot. 2. convietuire a unui mascul cu o singura femela. 3. stare a unei flori sau plante monogame. (< germ. Monogamie, fr. monogamie)
aguridă, AGURÍDĂ, aguride, s.f. Strugure înainte de coacere, cu gust foarte acru. – Din ngr. agurída.
agurijoară, AGURIJOÁRĂ, agurijoare, s.f. Planta erbacee decorativa, cu flori mari galbene, albe, portocalii, roz si rosii, care se deschid numai la soare (Portulaca grandiflora). – Agurida + suf. -ioara.
aha, AHÁ interj. Exclamatie care exprima multumirea cuiva ca s-a lamurit sau ca a gasit raspunsul la o întrebare care îl framânta.
ahei, AHÉI s.m. pl. 1. Populatie indo-europeana asezata la începutul mileniului al doilea î.Hr. în Pelopones, unde a întemeiat puternice centre de civilizatie. ♦ Una dintre cele patru ramuri ale vechilor greci. 2. Denumirea generala a vechilor triburi grecesti la Homer. – Cf. Ahaia (n. pr.).
aho, AHÓ interj. 1. Strigat cu care se încetineste sau opreste mersul boilor (înjugati). 2. Strigat cu care începe plugusorul. 3. Strigat prin care cautam sa oprim pe cineva de a face ceva.
ahotnic, AHÓTNIC, -Ă, ahotnici, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Dornic, lacom, pasionat pentru cineva sau ceva. – Din rus. ohotnik.
aht, AHT, ahturi, s.n. (Reg.) 1. Oftat, suspin. 2. Durere, suferinta, chin, jale. – Din ngr. áhti "dorinta arzatoare".
ahtia, AHTIÁ, ahtiez, vb. I. Refl. 1. A dori din tot sufletul ceva; a râvni, a jindui. 2. A se lacomi (la ceva). [Pr.: -ti-a] – Din aht.
ahtiat, AHTIÁT1 s.n. (Rar) Ahtiere. [Pr.: -ti-at] – V. ahtia.
ahtiat, AHTIÁT2, -Ă, ahtiati, -te, adj. Stapânit de o dorinta puternica de a obtine ceva, lacom de un bun (mai ales material). [Pr.: -ti-at] – V. ahtia.
ahtiere, AHTIÉRE, ahtieri, s.f. Actiunea de a se ahtia si rezultatul ei; ahtiat1. [Pr.: -ti-e-] – V. ahtia.
monogam, MONOGÁM, -Ă I. adj., s. m. f. (om, animal, pasare) care se gaseste în situatia de monogamie (1, 2). II. adj. 1. (despre casatorie) bazat pe monogamie; monogamic. 2. (despre plante) unisexuat. (< fr. monogame)
aiasmă, AIÁSMĂ s.f. v. agheasma.
aici, AÍCI adv. 1. În acest loc, în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. ♢ Expr. (Fam.) Pâna aici! = destul! ajunge! Pe aici ti-e drumul! = sterge-o! pleaca! a plecat! a sters-o! A se duce pe-aici încolo = a pleca, a o sterge; a pleca fara urma, a disparea. 2. În acest moment, acum. ♢ Expr. Aici i-aici sau aci-i aci = acum e momentul hotarâtor. ♦ (Corelativ) Acum... acum..., când... când..., ba... ba... 3. (În expr.) Cât pe-aci = aproape sa..., gata-gata sa..., mai ca... [Var.: ací, acía, acílea, aíce, aícea adv.] – Lat. ad-hicca.
aida, ÁIDA interj. v. HÁIDE (2.) (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide. [DEX '96]
aide, ÁIDE interj. v. HÁIDE (2.) (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide. [DEX '96]
aidoma, AÍDOMA adv. 1. La fel, ca si. 2. (Rar) Aievea, într-adevar. – A3 + sl. vidomŭ "vizibil".
aiepta, AIEPTÁ, aiépt, vb. I. Refl. (Reg.) A-si lua avânt. ♦ Tranz. A arunca, a repezi cu putere. [Pr.: a-iep-] – Lat. adjectare.
aiest, AIÉST, AIÁSTĂ, aiesti, aieste, adj. dem. (Reg.: când urmeaza dupa substantiv are forma aiesta, aiasta) Acest. [Gen.-dat. sg.: aiestui, aiestei, gen.-dat. pl. aiestor; (când are forma aiesta, aiasta) gen.-dat. sg.: aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl.: aiestora. – Pr.: a-iest. – Var.: aiésta adj. dem.] – Lat. ad + istum.
monoftonga, MONOFTONGÁ vb. tr., refl. (despre diftongi) a (se) reduce la o singura vocala. (< fr. monophtonguer)
aiesta, AIÉSTA1, AIÁSTA, aiestia, aiestea, pron. dem. (Reg.) Acesta. [Gen.-dat. sg.: aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl.: aiestora. – Pr.: a-ies-] – V. aiest.
aiesta, AIÉSTA2, AIÁSTA adj. dem. v. aiest.
aievea, AIÉVEA adv., adj. I. Adv. 1. În realitate. ♦ Cu adevarat, într-adevar. 2. Lamurit; clar, limpede. 3. (Înv.) În vazul tuturor, pe fata; deschis. II. Adj. Real; palpabil, concret. [Pr.: a-ie-. – Var.: aiéve adv.] – Din sl. javĕ, bg. jave.
aior, AIÓR, aiori, s.m. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori galbene dispuse în umbele (Euphorbia esula) [Pr.: a-ior] – Ai4 + suf. -ior.
monoftong, MONOFTÓNG s. m. vocala care provine din reducerea unui diftong. (< fr. monophtongue)
aisberg, ÁISBERG, aisberguri, s.n. Bloc (mare) de gheata desprins din calotele glaciare polare, care pluteste pe oceane spre zona calda, influentând clima regiunilor învecinate si stingherind navigatia; ghetar2 plutitor. – Din fr., engl. iceberg.
aisfild, ÁISFILD, aisfilduri, s.n. Câmp de gheata. – Din fr. ice-field, engl. ice field.
aist, AÍST, aisti, adj. dem. m. (Reg.; când urmeaza dupa substantiv are forma aista) Acest. [Gen.-dat. sg.: aistui, gen.-dat. pl.: aistor; (când are forma aista) gen.-dat. sg.: aistuia, gen.-dat. pl.: aistora – Var.: aísta adj. dem. m.] – V. aiest.
monoftalmie, MONOFTALMÍE s. f. monopsie. (< fr. monophtalmie)
aista, AÍSTA1, aistia, pron. dem., adj. dem. v. aiesta.
aista, AÍSTA2, adj. dem. m. v. aist.
aiste, AÍSTE adj. dem. f. pl. (Reg.) Aceste. – V. aist.
aişor, AISÓR, aisori, s.m. (Bot.) 1. Planta erbacee din familia liliaceelor cu frunze plane, rosietice si cu flori galbene-aurii (Allium ammoophilum). 2. Usturoita. 3. Ghiocel. [Pr.: a-i-] – Ai4 + suf. -isor.
monoftalm, MONOFTÁLM, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de monoftalmie. (< monoftalmie)
aiura, AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. 1. A fi în stare de delir; a delira. ♦ A vorbi fara sens, a spune lucruri absurde, a debita absurditati. 2. (Rar) a se pierde în visari. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).
aiurare, AIURÁRE, aiurari, s.f. Faptul de a aiura. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiuríre s.f.] – V. aiura.
monofoto, MONOFÓTO s. n. monotip pentru fotoculegere. (< germ. Monophoto)
aiurea, AIÚREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în alta parte; undeva, altundeva. ♢ Într-aiurea = fara tinta; la întâmplare. ♢ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fara rost, a bâigui. ♢ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zapacit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.
aiureală, AIUREÁLĂ, aiureli, s.f. 1. Delir. 2. (Fam.) Vorbire lipsita de sens; absurditate. 3. (Fam.) Zapaceala, tulburare, dezordine. [Pr.: a-iu-] – Aiuri + suf. -eala.
aiurire, AIURÍRE s.f. v. aiurare.
aiurit, AIURÍT, -Ă, aiuriti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care are comportari anormale; (om) zapacit, trasnit, zanatic. 2. Adj. (Despre manifestarile oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [Pr.: a-iu-] – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populara de aiurea).
ajun, AJÚN, ajunuri, s.n. 1. Zi sau, p. ext., perioada de timp care precede un eveniment. ♢ Loc. adv. În ajun = a) cu o zi (sau cu o seara) înainte; b) putin timp înainte, foarte aproape (de)... 2. Faptul de a ajuna (1); post (negru). ♦ Zi în care se ajuneaza (1). – Ajuna (derivat regresiv).
ajuna, AJUNÁ, ajunez, vb. I. Intranz. 1. (În practicile religioase) A nu mânca nimic, a tine post complet. 2. Fig. A rabda de foame. – Lat. •adjunare.
ajunge, AJÚNGE, ajúng, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc dupa parcurgerea unui drum, a atinge capatul unui drum; a sosi. ♢ Expr. A ajunge departe = a razbi prin greutati si a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cutitul la os = a ajunge la capatul puterii; a fi într-o situatie disperata. ♦ Intranz. si tranz. A atinge (o limita în timp), a apuca (o anumita vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urma, o fiinta sau un vehicul în miscare; a prinde din urma. ♢ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbatrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufleteasca) A cuprinde, a razbi. 4. Intranz. A se întinde pâna la...; a atinge. ♦ A reusi sa atinga ceva situat sus sau departe. ♢ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prajina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre preturi; p.ext. despre marfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se întelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. si tranz. A fi în situatia de a... 3. Intranz. A deveni. ♢ Expr. A ajunge rau = a decadea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reusi, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discretia cuiva. ♦ Intranz. si refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. si refl. A fi în cantitate suficienta. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a sti ce e de facut. – Lat. adjungere "a uni, a lipi".
ajungere, AJÚNGERE s.f. (Rar) Faptul de a (se) ajunge. – V. ajunge.
ajuns, AJÚNS1 s.n. 1. (În loc. adv.) De ajuns = destul. 2. (În sintagma) Bun ajuns(ul)! = bine ai venit ! bun sosit ! – V. ajunge.
ajuns, AJÚNS2, -Ă, ajunsi, -se, adj. s.f. art. I. Adj. 1. Care s-a îmbogatit, a parvenit. 2. (Reg.; în expr.) Ajuns de (sau la) cap = destept, istet. II. S.f. art. (În sintagma) Bun ajunsa ! = bun sosit ! bine ai venit ! – V. ajunge.
ajur, AJÚR, ajururi, s.n. 1. Broderie pe o tesatura obtinuta prin scoaterea firelor din urzeala sau din batatura; rarituri cu scop decorativ de-a lungul unei tesaturi. 2. Tricou cu gaurele obtinute în timpul tricotarii. 3. (Arhit.) Ornament perforat care permite patrunderea luminii. – Din fr. ajour.
ajurare, AJURÁRE, ajurari, s.f. Actiunea de a ajura. – V. ajura.
ajusta, AJUSTÁ, ajustez, vb. I. Tranz. A adapta, a potrivi o piesa la un ansamblu, un obiect de îmbracaminte pe corp etc. – Din fr. ajuster.
ajustabil, AJUSTÁBIL, -Ă, ajustabili, -e, adj. Care poate fi ajustat. – Ajusta + suf. -bil.
monofonie, MONOFONÍE s. f. 1. procedeu de reproducere a sunetelor înregistrate sau transmise prin radio folosind un singur canal. 2. tip de muzica în care melodia este executata solistic ori de catre un grup vocal sau instrumental la unison sau octava. (< fr. monophonie, engl. monophony)
ajustaj, AJUSTÁJ s.n. (Tehn.) Relatie între dimensiunile a doua piese care se asambleaza prin întrepatrundere. – Din fr. ajustage.
ajustare, AJUSTÁRE, ajustari, s.f. Actiunea de a ajusta. – V. ajusta.
ajustor, AJUSTÓR, -OÁRE, ajustori, -oare, s.m. si f. Muncitor calificat care executa operatii de ajustare. – Din fr. ajusteur.
ajuta, AJUTÁ, ajút, vb. I. 1. Tranz. si refl. A(-si) da ajutor, sprijin. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajuta (pe cineva) puterea (sau capul, mintea, etc.) = a avea capacitatea fizica sau intelectuala de a face un anumit lucru. ♢ Expr. (Absol.) Doamne-ajuta = a) formula de invocare a divinitatii, folosita la începutul unei actiuni; b) (substantivat) situatie favorabila în evolutia unei actiuni, în starea cuiva; spor, mers bun al treburilor; c) (substantivat, ir.) lovitura. (Mai) de Doamne-ajuta = (mai) de seama, (mai) bun, de oarecare valoare. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva ca ajutor. 2. Intranz. A fi de folos, a servi, a sluji. – Lat. adjutare.
ajutaj, AJUTÁJ, ajutaje, s.n. (Tehn.) Tub scurt, executat astfel încât scurgerea fluidelor sa se produca în fiecare sectiune la presiunile sau la vitezele dorite; duza (1). – Din fr. ajoutage.
ajutare, AJUTÁRE, ajutari, s.f. Actiunea de a (se) ajuta si rezultatul ei. – V. ajuta.
ajutător, AJUTĂTÓR, -OÁRE, ajutatori, -oare, adj. Care ajuta; auxiliar. – Ajuta + suf. -ator.
ajutor, AJUTÓR, -OÁRE, ajutori, -oare, s.m. si f., s.n. 1. S.m. si f. Persoana care ajuta pe alta într-o activitate oarecare (secundând-o si subordonându-i-se). 2. S.n. Sprijin, participare la efortul cuiva; îndrumare (în împrejurari dificile); asistenta acordata cuiva; ajutorinta. ♢ A fi de (sau a veni, a sta în) ajutor (cuiva) = a fi de folos (cuiva), a-l sprijini. ♦ Drept banesc acordat salariatilor în cazul pierderii temporare a capacitatii de munca. ♦ Sprijin banesc. ♦ (Cu valoare de interjectie) Strigat al celor care se afla în primejdie. – Lat. ajutor, -is, adjutorium.
ajutora, AJUTORÁ, ajutorez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) ajuta, a (se) sprijini (din punct de vedere material). [Var.: ajutorí vb. IV] – Din ajutor.
ajutorare, AJUTORÁRE, ajutorari, s.f. Actiunea de a (se) ajutora si rezultatul ei. – V. ajutora.
monofonic, MONOFÓNIC, -Ă adj. 1. (fiz.) care are o singura sursa sonora. 2. (muz.) monofon. (< fr. monophonique, engl. monophonie)
ajutorinţă, AJUTORÍNŢĂ, ajutorinte, s.f. (Înv.) 1. Ajutor (2). 2. Numele unui impozit din sec. XVIII din Ţara Româneasca si din Moldova. – Ajutori + suf. -inta.
akân, AKẤN, akâni, s.m. Poet, recitator si cântaret popular la kazahi, kirghizi etc. – Din rus. akân.
alabala, ÁLA-BÁLA subst. invar. 1. (În expr.) Ce mai ala-bala? = a) ce se mai petrece?; b) ce rost are atâta discutie (inutila) ? 2. (În formule recitative din jocurile copiilor) Ala-bala portocala. – Formatie onomatopeica.
alabandină, ALABANDÍNĂ s.f. Sulfura naturala de mangan, compacta, negricioasa, cu luciu metalic. – Din fr. alabandine.
alabastru, ALABÁSTRU s.n. Varietate de ghips cu aspect de marmura alba strabatuta de vine transparente, întrebuintata la fabricarea unor obiecte ornamentale. – Din it. alabastro, lat. alabastrum.
alac, ALÁC s.n. Specie de grâu foarte rezistenta, cu un singur bob în spiculet, care se cultiva în regiunile muntoase (Triticum monococcum). – Cf. magh. a&nbsp;l&nbsp;a&nbsp;k&nbsp;o&nbsp;r.
alagea, ALAGEÁ, alagele, s.f. 1. (Înv.) Stofa vargata, tesuta din fire de in si de matase. 2. (Reg.; în expr.) A-si capata alageaua sau a pati o alagea = a se pacali. – Din tc. alaca.
alai, ALÁI, alaiuri, s.n. Multime de oameni care însoteste o ceremonie, o persoana de seama etc.; parada, pompa. ♢ Loc. adv. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu fast. ♦ Multime de oameni care se ia dupa cineva; p. ext. galagie provocata de aceasta multime. ♦ (Înv.) Suita care întovarasea sau întâmpina un domnitor. – Din tc. alay.
alait, ALAÍT s.n. Mineral rar, de culoare rosie, care se gaseste în Asia Centrala. – Et. nec.
alalie, ALALÍE, alalii, s.f. (Med.) Incapacitate de a vorbi sau de a pronunta unele sunete; logoplegie. – Din fr. alalie.
monofonematic, MONOFONEMÁTIC, -Ă adj. (despre diftongi) care are valoarea unui singur fonem. (< fr. monophonématique)
alaltăseară, ALÁLTĂSEARĂ adv. În seara zilei de alaltaieri. ♢ Mai alaltaseara = (într-una din) serile trecute. – Alalta (=aialalta) + seara.
alaman, ALAMÁN, alamane, s.n. Unealta de pescuit alcatuita dintr-un sac central si mai multe fâsii de plasa cu care se încercuiesc si se aduna bancurile de pesti marini. – Et. nec.
alamani, ALAMÁNI s.m. pl. v. alemani.
alamă, ALÁMĂ, (2, 3) alamuri, s.f. 1. Aliaj de cupru si zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, usor de prelucrat, cu numeroase si variate întrebuintari în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alama (1); alamarie2. 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat din alama (1). – Cf. it. l&nbsp;a&nbsp;m&nbsp;a "placa de metal".
alambic, ALAMBÍC, alambicuri, s.n. Aparat metalic pentru distilarea lichidelor. – Din fr. alambic.
alambica, ALAMBICÁ, alambichez, vb. I. Tranz. A distila cu ajutorul alambicului. ♦ Fig. A face prea subtil, greu de înteles, excesiv de rafinat, complicat. – Din fr. alambiquer.
alambicare, ALAMBICÁRE, alambicari, s.f. Actiunea de a alambica si rezultatul ei. – V. alambica.
alambicat, ALAMBICÁT, -Ă, alambicati, -te, adj. Prea rafinat, excesiv de subtil, greu de înteles, complicat. – V. alambica.
monofon, MONOFÓN, -Ă I. adj. (despre muzica) pentru o singura voce sau un singur instrument: monofonic (2). II. s.n. aparat telefonic la care microfonul si receptorul sunt juxtapuse. (< fr. monophone)
alandala, ALANDÁLA adv. (Fam.) La întâmplare, în dezordine, fara nici o noima; pe dos. [Var.: halandála adv.] – Din ngr. álla and'álla "unul în locul altuia".
alani, ALÁNI s.m. pl. Triburi de origine sarmata, care locuiau în secolele al II-lea si I î. Hr. în regiunea Marii Negre si în nordul Caucazului si care, împinsi de huni, au ajuns în secolul al V-lea, împreuna cu vandalii, pâna în Spania si Africa. – Din lat. alani.
alanină, ALANÍNĂ, alanine, s.f. Aminoacid produs prin hidroliza proteinelor naturale. – Din fr. alanine.
alantoidă, ALANTOÍDĂ, alantoide, s.f. Una dintre anexele embrionare la animalele vivipare si ovipare. ♦ (La pl.) Animale vertebate care au aceasta embrionara. – Din fr. allantoïde.
alarma, ALARMÁ, alarmez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) nelinisti, a (se) îngrijora. ♦ Tranz. A pune în stare de alerta, de pregatiri, a da alarma (la apropierea unei primejdii). – Din fr. alarmer.
alarmant, ALARMÁNT, -Ă, alarmati, -te, adj. Care alarmeaza; nelinistitor, îngrijorator. – Din fr. alarmant.
alarmare, ALARMÁRE, alarmari, s.f. Actiunea de a (se) alarma si rezultatul ei. – V. alarma.
monofocal, MONOFOCÁL, -Ă adj. (fiz.) cu un singur focar. (< fr. monofocal)
alarmat, ALARMÁT, -Ă, alarmati, -te, adj. Care a devenit nelinistit, îngrijorat; alertat. – V. alarma.
alarmă, ALÁRMĂ, alarme, s.f. 1. Anuntare a unei primejdii sau calamitati care ameninta populatia; semnal prin care se anunta asemenea primejdii. 2. Neliniste, teama, spaima de care este cuprins cineva la apropierea unei primejdii. – Din fr. alarme.
alarmist, ALARMÍST, -Ă, alarmisti, -ste, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f., adj., (Persoana) care împrastie intentionat stiri alarmante, adesea inventate; (persoana) care se alarmeaza usor; sperios, timorat, panicard, înfricosat. 2. Adj. (Despre vorbe, stiri etc.) Care provoaca panica, care îngrozeste. – Din fr. alarmiste.
alaun, ALAÚN s.n. 1. Sulfat dublu al unui metal trivalent si al unui metal monovalent. 2. P. restr. Sulfat dublu de aluminiu si potasiu; piatra-acra. – Din germ. Alaun.
ală, ÁLĂ s.f. Unitate romana de cavalerie (formata din trupe auxiliare). – Din lat. ala.
alămar, ALĂMÁR, alamari, s.m. Meserias care lucreaza obiecte de alama (1). ♦ Negustor de alamuri. – Alama + suf. -ar.
monofobie, MONOFOBÍE s. f. teama patologica de singuratate. (< fr. monophobie)
alămărie, ALĂMĂRÍE1, alamarii, s.f. Fabrica, atelier sau pravalie de obiecte de alama (1). – Alamar + suf. -ie.
alămărie, ALĂMĂRÍE2 s.f. Obiecte de alama; alamuri. – Alama + suf. -arie.
alămâie, ALĂMẤIE s.f. v. lamâie.
alămâioară, ALĂMÂIOÁRĂ, alamâioare, s.f. (Reg.) Gutuie. [Pr.: -mâ-ioa-] – Alamâie + suf. -ioara.
alămi, ALĂMÍ, alamesc, vb. IV. Tranz. A acoperi sau a sufla un obiect cu un strat de alama (1). – Din alama.
alămire, ALĂMÍRE s.f. Actiunea de a alami. – V. alami.
alămit, ALĂMÍT, -Ă, alamiti, -te, adj. Acoperit sau suflat cu alama (1). – V. alami.
monoflor, MONOFLÓR, -Ă adj. (despre miere, polen) care provine de la o singura specie de floare. (< mono1- + -flor)
alămiu, ALĂMÍU, -ÍE, alamii, adj. De culoarea alamei (1). – Alama + suf. -iu.
alăpta, ALĂPTÁ, alaptez, vb. I. Tranz. A hrani puii cu laptele propriu, secretat de glandele mamare; a da sa suga; a apleca. – A3 + lapte (dupa fr. allaiter).
alăptare, ALĂPTÁRE, alaptari, s.f. Actiunea de a alapta. – V. alapta.
alăsidă, ALĂSÍDĂ s.f. v. alesida.
alătura, ALĂTURÁ, alắtur, vb. I. Tranz. si refl. A (se) aseza alaturi, a (se) apropia mult; a (se) alipi. ♦ Tranz. A adauga, a anexa. ♦ Tranz. Fig. A compara, a confrunta. ♦ Refl. A adera la o cauza, la o miscare etc. [Var.: laturá vb. I] – Din alaturi.
alăturare, ALĂTURÁRE, alaturari, s.f. Actiunea de a (se) alatura si rezultatul ei. – V. alatura.
alăturat, ALĂTURÁT, -Ă, alaturati, -te, adj. Care se afla alaturi, care se afla anexat. – V. alatura.
alături, ALẮTURI adv. 1. (Local) Lânga cineva sau ceva, la dreapta sau la stânga cuiva sau a ceva. ♢ Loc. adj. De alaturi = vecin, învecinat. ♢ Expr. (Fam.) A nimeri (sau a fi, a merge, a calca) alaturea cu drumul = a gresi (în comportare, în pareri etc.). ♦ În alt punct decât cel vizat (dar foarte aproape de acesta). 2. (Modal) Unul lânga altul, unul împreuna cu altul (sau cu altii). ♢ Loc. prep. Alaturi de... (sau, rar, cu...) = pe acelasi plan, pe lânga. ♢ Expr. A fi alaturi de cineva = a fi solidar cu cineva. [Var.: alaturea adv.] – A3 + lature.
monofizitism, MONOFIZITÍSM s. n. doctrina crestina care admite numai natura divina a lui Christos. (< germ. Monophysitismus, dupa fr. monophysisme)
alăută, ALĂÚTĂ s.f. v. lauta.
alb, ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zapezii, a laptelui; (despre culori) ca zapada, ca laptele. ♢ Carne alba = carne de pasare sau de peste. Hârtie (sau coada) alba = hârtie care nu a fost scrisa. Rând alb = spatiu nescris între doua rânduri scrise. Arma alba = arma cu lama de otel. Rasa alba = unul dintre grupurile de popoare în care este împartita, conventional, omenirea si care se caracterizeaza prin culoarea alba-roz a pielii. ♢ Expr. Alb la fata = palid. Ba e alba, ba e neagra, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici alba, nici neagra = a) nici asa, nici asa; b) fara multa vorba; deodata. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care apartine rasei albe. ♦ Carunt. ♢ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necaji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) pâna la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ♢ Nopti albe = nopti luminoase, obisnuite în perioada solstitiului de vara în regiunile situate între paralelele 50° si 65° nord si sud, în care nu se produce întunecare completa, din cauza ca soarele nu coboara suficient sub orizont. Noapte alba = noapte petrecuta fara somn. (Rar) Zile albe = viata tihnita, fericita. (În basme) Lumea alba = lumea reala. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fara rima. II. S.m. Denumire data, dupa revolutia franceza, contrarevolutionarilor si conservatorilor. III. S.n. 1. Culoare obtinuta prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisa mai sus. ♢ Expr. Negru pe alb = asigurare ca cele spuse sunt adevarate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscali un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplina. 2. Obiect, substanta etc. de culoare alba (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotica. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruza. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S.m. Denumire generica data unor rase de porcine de culoare alba (I 1) cu prolificitate si precocitate ridicate, crescute pentru productia de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepa. V. S.f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.
monofizit, MONOFIZÍT, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monofizitismului. (< fr. monophysite)
albadă, ALBÁDĂ, albade, s.f. Alborada. – Din sp. albada.
albanez, ALBANÉZ, -Ă, albanezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Albaniei. 2. Adj. Care apartine Albaniei sau populatiei ei, privitor la Albania sau la populatia ei; arvanit. ♦ (Substantivat, f.) Limba albaneza. – Din fr. albanais, it. albanese.
albanistică, ALBANÍSTICĂ s.f. Studiu al limbii, culturii si civilizatiei albaneze. – Din germ. Albanistik.
albaspină, ALBASPÍNĂ s.f. (Bot.) Paducel. – Din lat. alba spina, it. albaspina.
albastru, ALBÁSTRU, -Ă, albastri, -stre, adj., s.n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ♢ Expr. Inima-albastra = a) suflet trist, p. ext. tristete, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rau, (cam) neplacut, situatia e (cam) dificila. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situata între verde si indigo; culoarea descrisa mai sus; albastreala, albastrime. ♢ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuintat în vopsitorie, în lucrari de biologie si în medicina. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianura de fier folosita ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).
monofitic, MONOFÍTIC, -Ă adj. (despre paraziti) care îsi petrec întreg ciclul evolutiv pe o singura specie. (< fr. monophytique)
albatros, ALBATRÓS, albatrosi, s.m. Pasare marina zburatoare, asemanatoare cu pescarusul, dar mult mai mare decât acesta, de culoare alba, cu aripile lungi, înguste si negre la vârf (Diomedea exulans) – Din fr. albatros.
albăstreală, ALBĂSTREÁLĂ s.f. 1. Albastru, albastrime. 2. Substanta de culoare albastra-indigo, care are proprietatea de a descompune culoarea galbena si care se foloseste în gospodarie si în industrie pentru accentuarea albului unor obiecte. – Albastri + suf. -eala.
albăstrel, ALBĂSTRÉL, -EÁ, -ÍCĂ, albastrei, -ele, adj., s.f. 1. Adj. Diminutiv a lui albastru. 2. S.f. Planta erbacee cu flori albastre; albastrita (Centaurea cyanus). – Albastru + suf. -el.
albăstri, ALBĂSTRÍ, albastresc, vb. IV. 1. Tranz. A da unui obiect o culoare (mai) albastra; a clati rufele în apa amestecata cu albastreala. 2. Intranz. si refl. Fig. A capata, a avea sau a raspândi o lucire albastra. – Din albastru.
albăstrime, ALBĂSTRÍME, (2) albastrimi, s.f. 1. Calitatea de a fi albastru; culoare albastra. 2. Întindere de culoare albastra; spatiu albastru. 3. (Înv., peior.) Termen cu care taranii numeau uneori pe cei îmbracati oraseneste; p. ext. ciocoime. – Albastru + suf. -ime.
monofiletism, MONOFILETÍSM s. n. situatie a unui grup de animale sau de plante care descind dintr-un stramos comun. (< fr. monophylétisme)
albăstrior, ALBĂSTRIÓR, -OÁRĂ, albastriori, -oare, adj. Diminutiv a lui albastru; albastru-deschis. [Pr.: -tri-or] – Albastru + suf. -ior.
albăstrire, ALBĂSTRÍRE, albastriri, s.f. Actiunea de a (se) albastri. ♦ Tratament chimic prin care piesele de otel se acopera cu un strat (albastru) de oxid de fier, care le protejeaza contra coroziunii. – V. albastri.
albăstrit, ALBĂSTRÍT, -Ă, albastriti, -te, adj. 1. Care a devenit (mai) albastru. 2. Care este clatit în apa cu albastreala; (reg.) sinilit. – V. albastri.
albăstriţă, ALBĂSTRÍŢĂ, albastrite, s.f. (Bot.) Albastrea. – Albastra + suf. -ita.
albăstriu, ALBĂSTRÍU, -ÍE, albastrii, adj. Care bate în albastru; albastrui. ♦ (Substantivat, n.) Culoare care bate în albastru. – Albastru + suf. -iu.
albăstrui, ALBĂSTRÚI, -ÚIE, adj. Albastriu. – Albastru + suf. -ui.
monofil, MONOFÍL, -Ă adj. cu o singura frunza; unifoliat. (< fr. monophyle)
albeală, ALBEÁLĂ, (2) albeli, s.f. (Pop.) 1. Faptul de a (se) albi. 2. (La pl.) Cosmetice de culoare alba. – Albi + suf. -eala.
albeaţă, ALBEÁŢĂ s.f. 1. Calitatea de a fi alb; culoare alba; (rar) albime. 2. Leucom; (impr.) cataracta (2). [Var.: albéte s.f.] – Alb + suf. -eata.
albedo, ALBÉDO subst. Marime care indica fractiunea din energia luminoasa incidenta radiata în mod difuz de un corp. – Din fr. albédo.
albei, ALBÉI s.m. Specie de iarba albicioasa, cu fire tari si cu spic ramificat. – Alb + suf. -ei.
albescenţă, ALBESCÉNŢĂ s.f. (Rar) Starea a ceea ce este alb; albiciune. – Din fr. albescence.
albeţ, ALBÉŢ, -EÁŢĂ, albeti, -e, adj., s.n. (Reg.) 1. Adj. Albinet. 2. S.n. Alburn. – Alb + suf. -et.
monofazie, MONOFAZÍE s. f. tulburare a vorbirii în care bolnavul repeta un singur cuvânt sau o singura propozitie. (< engl. monopfazia)
albeţe, ALBÉŢE s.f. v. albeata.
albgardist, ALBGARDÍST, -Ă, albgardisti, -ste, s.m. si f. Participant la lupta armata împotriva Puterii sovietice în perioada razboiului civil (1918 – 1920); contrarevolutionar. – Alb + gardist (dupa rus. belogvardeet).
albi, ALBÍ, albesc, vb. IV. 1. Refl., intranz. si tranz. A deveni sau a face sa devina (mai) alb. ♦ A trata produsele textile cu agenti oxidanti sau reducatori pentru a le face mai hidrofile (mai albe), distrugând pigmentii naturali. ♦ A colora usor în albastru un produs textil pentru a obtine un efect de alb intens. ♦ A decolora, partial sau total, un anumit produs. ♦ Intranz. A încarunti; p. ext. a îmbatrâni. 2. Intranz. A iesi în evidenta, a se contura (din cauza culorii albe). ♦ Fig. A straluci. – Din alb.
albian, ALBIÁN subst., adj. 1. Subst. Primul etaj (vârsta) al cretacicului mijlociu, considerat ultimul etaj al cretacicului inferior. 2. Adj. Care se refera la vârsta si la formatiilor albianului (1) [Pr.: -bi-an] – Din fr. albien.
albicios, ALBICIÓS, -OÁSĂ, albiciosi, -oase, adj. Care bate în alb; (rar) albiu, albui, alburiu. – Alb + suf. -icios.
albiciune, ALBICIÚNE s.f. (Fam.) Albeata. – Alb + suf. -iciune.
monofazic, MONOFÁZIC, -Ă adj. 1. monofazat. 2. (despre substante omogene) care prezinta, la un moment dat, o singura stare de agregare. (< fr. monophasique)
albie, ÁLBIE, albii, s.f. 1. Vas lunguiet, facut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covata, copaie. ♢ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de câini) = a insulta (pe cineva) cu vorbe grele, a batjocori rau (pe cineva). 2. Portiune a unei vai, acoperita permanent sau temporar cu apa; matca. – Lat. alvea.
albigenzi, ALBIGÉNZI s.m. pl. Adepti ai unei secte rigoriste si antiecleziastice, cu centrul în orasul Albi din sudul Frantei, reprimata sângeros de papalitate (sec. XII si începutul sec. XIII) – Din lat. [civitas] Albigensium, germ. Albigenser. Cf. fr. a&nbsp;l&nbsp;b&nbsp;i&nbsp;g&nbsp;e&nbsp;o&nbsp;i&nbsp;s.
albii, ALBIÍ, pers. 3 albieste, vb. IV. Refl. (Rar) A lua forma unei albii. – Din albie.
albiliţă, ALBILÍŢĂ, albilite, s.f. Fluture alb cu vârful aripilor anterioare negre, a carui larva traieste pe frunzele de varza si este foarte stricatoare; fluture-de-varza, fluture-alb (Pieris brassicae). – Alb + suf. -ilita.
albime, ALBÍME, albimi, s.f. (Rar) Albeata (1). – Alb + suf. -ime.
monofazat, MONOFAZÁT, -Ă adj. (despre un curent electric) cu o singura faza; monofazic (1). (< fr. monophasé)
albinar, ALBINÁR, albinari, s.m. 1. (Pop.) Apicultor. 2. (Ornit.) Prigoare. – Albina + suf. -ar.
albină, ALBÍNĂ, albine, s.f. 1. Insecta din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt si lins, iar cu picioarele posterioare pentru strângerea polenului, cu abdomenul prevazut cu un ac veninos, si care traieste în familii, producând miere si ceara; musca (Apis mellifica). 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori violacee, dispuse în spic, asemanatoare cu o albina (1) (Ophrys cornuta). – Lat. alvina "stup".
albinărel, ALBINĂRÉL, albinarei, s.m. Pasare migratoare cu pene viu si pestrit colorate, care se hraneste cu insecte, în special cu albine si viespi; prigoare, furnicar, albinar (Merops apiaster). – Albinar + suf. -el.
monofagie, MONOFAGÍE s. f. însusire a organismelor monofage. (< fr. monophagie)
albinărie, ALBINĂRÍE, albinarii, s.f. (Rar) Stupina (1). – Albina + suf. -arie.
albinărit, ALBINĂRÍT s.n. 1. Apicultura. 2. (În evul mediu, în Ţara Româneasca) Dare reprezentând a zecea parte din mierea si ceara produse. – Albina + suf. -arit.
albineţ, ALBINÉŢ, -EÁŢĂ, albineti, -e, adj. s.m. 1. Adj. (Reg.) Blond, balai, albet. 2. S.m. (Pop.) Numele unui varietati de grâu din Banat. – Alb + suf. -inet.
albinioară, ALBINIOÁRĂ, albinioare, s.f. Albinuta. – Albina + suf. -ioara.
albinism, ALBINÍSM s.n. Anomalie congenitala care consta în lipsa totala sau partiala de pigmenti în celulele inferioare ale pielii, manifestata prin culoarea albicioasa a pielii si a parului si uneori prin culoarea rosiatica a irisului. ♦ Insuficienta de materii colorante la plante, manifestata prin decolorarea totala sau partiala a frunzelor. – Din fr. albinisme.
monofag, MONOFÁG, -Ă adj., s. m. (despre organisme) 1. cu un singur fel de nutitie. 2. care paraziteaza o singura specie. (< fr. monophage)
albiniţă, ALBINÍŢĂ, albinite, s.f. Diminutiv al lui albina; albinioara, albinusa, albinuta. – Albina + suf. -ita.
albinos, ALBINÓS, -OÁSĂ, albinosi, -oase, s.m. si f. Persoana sau animal atinse de albinism. – Din fr. albinos.
albinuşă, ALBINÚSĂ, albinuse, s.f. Albinita. – Albina + suf. -usa.
albinuţă, ALBINÚŢĂ, albinute, s.f. Albinita. – Albina + suf. -uta.
albioară, ALBIOÁRĂ, albioare, s.f. Albiuta. [Pr.: -bi-oa-] – Albie + suf. -ioara.
albior, ALBIÓR, -OÁRĂ, albiori, -oare, adj. Albisor. [Pr.: -bi-or] – Alb + suf. -ior.
monoelectrovalent, MONOELECTROVALÉNT, -Ă adj. (despre elemente chimice) care are electrovalenta egala cu unitatea. (< mono1- + electrovalent)
albire, ALBÍRE, albiri, s.f. Actiunea de a (se) albi. – V. albi.
albişor, ALBISÓR, -OÁRĂ, albisori, -oare, adj., s.m. si f. I. Adj. Diminutiv al lui alb; albior. II. S.m. si f. (Iht.) Oblet. III. S.m. 1. Nume dat unor bureti comestibili. 2. (Pop.; la pl.) Bani de argint. IV. S.f. Albitura (2). 2. Varietate de vita de vie cu struguri albi. – Alb + suf. -isor.
albit, ALBÍT1 s.n. Mineral laptos, verzui, rosiatic, cu luciu sidefiu sau sticlos, folosit în industria ceramicii. – Din fr. albite.
albit, ALBÍT2, -Ă, albiti, -te, adj. 1. Facut sau devenit (mai) alb (1); înalbit2. 2. (Despre parul oamenilor, p. ext. despre oameni) Carunt. – V. albi.
monodramă, MONODRÁMĂ s. f. drama în care joaca un singur personaj. (< germ. Monodrama, it. monodrama)
albitor, ALBITÓR, -OÁRE, albitori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza într-o albitorie. – Albi + suf. -tor.
albitorie, ALBITORÍE, albitorii, s.f. Sectie într-o întreprindere textila în care se albesc produsele prin distrugerea pigmentilor naturali ai fibrelor. – Albitor + suf. -ie.
albitură, ALBITÚRĂ, albituri, s.f. 1. (La pl.) Totalitatea rufelor (de pat, de corp etc.); lenjerie. 2. Nume generic dat exemplarelor mici de platica, babusca etc.; albisoara. 3. (Reg.) Nume dat radacinilor de patrunjel si de pastârnac. 4. (Tipogr.) Mici piese de plumb care servesc la completarea spatiului alb dintre litere, cuvinte sau rânduri; p. ext. spatiu alb între rânduri. – Alb + suf. -itura.
monodisciplinar, MONODISCIPLINÁR, -Ă adj. referitor la o singura disciplina. (< mono1- + disciplinar)
monodont, MONODÓNT, -Ă adj. cu un singur dinte. (< mono1- + -dont)
albiţă, ALBÍŢĂ, albite, s.f. 1. (Iht.) Oblet. 2. Nume dat mai multor plante erbacee cu flori galbene (Alyssum). – Alb + suf. -ita.
albiu, ALBÍU, -ÍE, albii, adj. (Rar) Albicios. – Alb + suf. -iu.
albiuţă, ALBIÚŢĂ, albiute, s.f. Diminutiv al lui albie; albioara. [Pr.: -bi-u-] – Albie + suf. -uta.
alboare, ALBOÁRE s.f. (Rar) Lucire, licarire alba. – Lat. albor, -oris.
alboradă, ALBORÁDĂ, alborade, s.f. Compozitie muzicala instrumentala, inspirata din poeziile populare din Peninsula Iberica si care se executa în zori; albada. – Din sp. alborada.
albui, ALBÚI, -ÚIE, albui, adj. Albicios. – Alb + suf. -ui.
albuleţ, ALBULÉŢ, albulete, s.n. (Reg.) Alburn. – Alb + suf. -ulet.
album, ALBÚM, albume, s.n. 1. Caiet cu foile dintr-o hârtie speciala, în care se pastreaza fotografii, ilustrate, marci postale etc. ♦ Caiet în care se scriu versuri, citate sau în care se schiteaza desene. 2. Colectie de fotografii, de ilustratii, de schite etc., reunite, într-un volum, dupa o tema unitara. Album de arta. [Pl. si: albumuri] – Din fr., lat. album.
albumeală, ALBUMEÁLĂ, albumele, s.f. (Bot.) Floare-de-colt. – Cf. a&nbsp;l&nbsp;b.
albumen, ALBUMÉN s.n. Ţesut vegetal din semintele unor plante, în care se depoziteaza substantele nutritive de rezerva si care serveste embrionului ca hrana în timpul germinatiei. – Din fr. albumen, lat. albumen "albus".
albumină, ALBUMÍNĂ, albumine, s.f. Substanta organica din grupul proteinelor, solubila în apa, coagulabila prin încalzire si precipitabila la actiunea acizilor anorganici, care intra în compozitia albusului de ou, a sângelui si a altor lichide organice. – Din fr. albumine.
albuminoid, ALBUMINOÍD, -Ă, albuminoizi, -de, adj., s.n. 1. Adj. De felul albuminei. 2. S.n. Proteina insolubila care se gaseste în tesuturile de natura cartilaginoasa. – Din fr. albuminoïde.
monodimensional, MONODIMENSIONÁL, -Ă adj. unidimensional. (< engl. monodimensional)
albuminometru, ALBUMINOMÉTRU, abuminometre, s.n. Aparat cu care se poate determina cantitatea de albumina dintr-un lichid organic. – Dupa fr. albuminimètre.
albuminos, ALBUMINÓS, -OÁSĂ, albuminosi, -oase, adj. Care contine albumina. – Din fr. albumineux.
albuminurie, ALBUMINURÍE s.f. Prezenta albuminei în urina (indicând, de obicei, o boala a rinichilor, insuficienta cardiaca etc.). – Din fr. albuminurie.
albumiţă, ALBUMÍŢĂ, albumite, s.f. (Bot.) Floare-de-colt. – Cf. a&nbsp;l&nbsp;b.
albumoză, ALBUMÓZĂ s.f. Derivat necoagulabil al albuminei. – Din fr. albumose.
alburi, ALBURÍ, pers. 3 albureste, vb. IV. Intranz. A raspândi o lumina albicioasa, a se zari ca ceva alb. – Din alboare.
alburiu, ALBURÍU, -ÍE, alburii, adj. Albicios. ♦ (Despre culori) Deschis, sters, spalacit. – Alboare + suf. -iu.
alburn, ALBÚRN, alburnuri, s.n. Totalitatea straturilor tinere situate între scoarta si inima trunchiului unui copac, prin care trec apa si sarurile minerale; albet, albulet. – Din it. alburno, lat. alburnum.
albuş, ALBÚS, albusuri, s.n. 1. Substanta alba-transparenta, vâscoasa, compusa în cea mai mare parte din albumina, care înconjoara galbenusul oului de pasari, reptile, pesti etc. 2. (Rar) Sclerotica. – Alb + suf. -us.
albuţ, ALBÚŢ, -Ă, albuti, -e, adj. Diminutiv al lui alb. – Alb + suf. -ut.
monodie, MONODÍE s. f. 1. monolog liric în tragediile antice grecesti. 2. muzica bazata pe o singura linie melodica; cântec la o singura voce. (< fr. monodie, gr. monodia)
alcade, ALCÁDE, alcazi, s.m. Magistrat municipal în Spania; primar în Spania. – Din fr. alcade.
alcaic, ALCÁIC, -Ă, alcaici, -ce, adj. (În sintagmele) Vers alcaic = vers antic format din cinci picioare, cu cezura dupa al doilea picior. Strofa alcaica = strofa compusa din patru versuri: doua alcaice, unul iambic si unul coriambic. [Pr.: -ca-ic] – Din fr. alcaïque.
alcalde, ALCÁLDE s.m. v. alcade.
alcaliceluloză, ALCALICELULÓZĂ s.f. Derivat alcalin al celulozei, folosit la fabricarea matasii artificiale prin procedeul viscozei. – Din fr. alcalicellulose.
alcalimetrie, ALCALIMETRÍE s.f. Capitol al chimiei care se ocupa cu determinarea concentratiei unei baze; procedeu de analiza chimica întrebuintat în acest scop. – Din fr. alcalimétrie.
alcalimetru, ALCALIMÉTRU, alcalimetre, s.n. Instrument cu ajutorul caruia se determina gradul de concentratie al alcaliilor. – Din fr. alcalimètre.
monodic, MONÓDIC, -Ă adj. (muz.) specific monodiei; pe o singura voce. (< fr. monodique)
alcalin, ALCALÍN, -Ă, alcalini, -e, adj. (Despre substante chimice) Care are în solutie o reactie bazica, albastrind hârtia rosie de turnesol si neutralizând acizii; bazic. ♢ Metal alcalin = metal din grupul metalelor monovalente. Medicament alcalin = medicament folosit în tratamentul aciditatii gastrice. – Din fr. alcalin.
alcalinitate, ALCALINITÁTE s.f. Calitate a unei substante de a fi alcalina; grad de saturatie cu alcaliu a unei solutii. – Dupa fr. alcalinité.
alcaliniza, ALCALINIZÁ, alcalinizez, vb. I. Tranz. A da unei substante proprietati alcaline. – Din fr. alcaliniser.
alcalinizare, ALCALINIZÁRE, alcalinizari, s.f. Actiunea de a alcaliniza. – V. alcaliniza.
alcalinopământos, ALCALINO-PĂMÂNTÓS, alcalino-pamântoase, adj. (În sintagma) Metal alcalino-pamântos = fiecare dintre metalele care apartin grupei a II-a din sistemul periodic al elementelor. – Alcalin + pamântos (dupa fr. alcalino-terreux).
monodactilie, MONODACTILÍE s. f. prezenta unui singur deget la mâna sau la picior. (< fr. monodactylie)
alcaliu, ALCÁLIU, alcalii, s.n. Compus chimic caustic, cu gust lesietic, care, împreuna cu un acid, formeaza o sare. [Pr.: -li-u] – Din fr. alcali.
alcaloid, ALCALOÍD, alcaloizi, s.m. Substanta bazica azotata, de origine vegetala sau obtinuta sintetic, toxica, folosita în doze mici ca medicament. – Din fr. alcaloïde.
alcaloză, ALCALÓZĂ s.f. Marire anormala a rezervei alcaline din sânge cauzata de unele tulburari functionale. – Din fr. alcalose.
alcan, ALCÁN, alcani, s.m. Denumire generica data hidrocarburilor aciclice saturate; hidrocarbura parafinica, parafina. – Din fr. alcane.
monodactil, MONODACTÍL, -Ă adj., s. n. (animal) cu un singur deget; soliped. (< fr. monodactyle)
alcarazas, ALCARÁZAS, alcarazasuri, s.n. (Rar) Vas poros de pamânt, în care se produce racirea lichidului pe care-l contine, datorita evaporarii prin peretii lui. – Din fr. alcarazas.
alcazar, ALCAZÁR, alcazare, s.n. Palat fortificat, foarte ornamentat, de origine maura, construit în evul mediu în principalele orase spaniole. – Din fr., sp. alcazar.
alcătui, ALCĂTUÍ1, alcatuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A face, a construi, a înjgheba, a întocmi; a compune, a concepe. ♦ Refl. A lua fiinta, a se forma. 2. A forma împreuna; a constitui. ♦ Refl. A fi format, a consta din... 3. A strânge, a aduna; a aranja. – Din magh. alkotni.
alcătui, ALCĂTUÍ2, alcatuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A cadea la învoiala; a se întelege, a se învoi. – Din magh. alkudni.
alcătuială, ALCĂTUIÁLĂ, alcatuieli, s.f. Alcatuire; (concr.) ceea ce este alcatuit, înjghebat. [Pr.: -tu-ia-] – Alcatui1 + suf. -eala.
alcătuire, ALCĂTUÍRE, alcatuiri, s.f. Actiunea de a (se) alcatui1 si rezultatul ei; întocmire, compunere, constituire, alcatuiala. ♦ Compozitie, structura. – V. alcatui1.
alcătuitor, ALCĂTUITÓR, -OÁRE, alcatuitori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care intra în compozitia unui lucru; constitutiv. 2. S.m. si f. Persoana care alcatuieste ceva. [Pr.: -tu-i-] – Alcatui1 + suf. -tor.
alchenă, ALCHÉNĂ, alchene, s.f. Nume dat unor hidrocarburi aciclice nesaturate. – Din fr. alkène, germ. Alkene.
alchidal, ALCHIDÁL s.m. Rasina sintetica poliesterica, folosita la prepararea unor lacuri si vopsele. – Din germ. Alkidal.
alchil, ALCHÍL, alchili, s.m. (Chim.) Radical organic monovalent obtinut dintr-o alchena si o hidrocarbura aromatica sau parafina. – Din fr. alkyle.
monocultură, MONOCULTÚRĂ s. f. 1. sistem de cultivare permanenta pe un teren a unui singur soi de plante. 2. predominare a unei singure plantatii (de cafea, cacao etc.). (< fr. monoculture)
alchilare, ALCHILÁRE, alchilari, s.f. (Chim.) Introducere a unui alchil în molecula unui compus organic. – Dupa fr. alkylation.
alchimie, ALCHIMÍE s.f. Chimia din evul mediu, în cadrul careia se continua si se amplifica practicile mestesugaresti ale antichitatii de obtinere a unor produse, ca sticla, coloranti, metale etc., adesea cu presupuse puteri miraculoase. – Din fr. alchimie, lat. alchemia.
alchimist, ALCHIMÍST, alchimisti, s.m. Persoana care practica alchimia. [Var.: alhimíst s.m.] – Din fr. alchimiste.
alchină, ALCHÍNĂ, alchine, s.f. (Chim.) Hidrocarbura aciclica nesaturata, cu o tripla legatura. – Din germ. Alkine.
alcool, ALCOÓL, (1) alcooli, s.m., (2, 3) alcooluri, s.n. 1. Derivat obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril. 2. Lichid incolor, inflamabil, cu miros si gust specific, obtinut prin fermentarea zaharurilor din cereale, fructe etc. sau pe cale sintetica si folosit la prepararea bauturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant etc; etanol, alcool etilic, spirt. ♢ Alcool denaturat = alcool brut sau rafinat caruia i s-au adaugat denaturanti pentru a-l face impropriu consumului alimentar, dar care este folosit în industrie sau ca combustibil menajer. Alcool rafinat = alcool brut din care au fost îndepartate impuritatile prin rectificare. Alcool sanitar = alcool colorat cu albastru de metilen si denaturat cu salicilat de metil, întrebuintat ca dezinfectant extern. Alcool solidificat = polimer al acetaldehidei, insolubil în apa, greu solubil în alcool si eter, întrebuintat drept combustibil solid. 3. Bautura alcoolica. [Pr.: -co-ol] – Din fr. alcool.
alcoolat, ALCOOLÁT s.m. Derivat al acoolului, obtinut prin înlocuirea hidrogenului din grupa hidroxil cu un metal. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolate.
alcoolemie, ALCOOLEMÍE, alcoolemii, s.f. Prezenta temporara a alcoolului (2, 3) în sânge; procent de alcool prezent în sânge. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolémie.
alcoolic, ALCOÓLIC, -Ă, alcoolici, -ce, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care contine alcool. 2. S.m. si f. Persoana care consuma în mod abuziv bauturi alcoolice; betiv. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolique.
monocular, MONOCULÁR, -Ă adj. 1. (despre vedere) cu un singur ochi. 2. (despre un sistem optic) cu un singur ocular. (< fr. monoculaire)
alcoolism, ALCOOLÍSM s.n. Abuz permanent de bauturi alcoolice; stare patologica determinata de consumul excesiv de alcool; intoxicatie alcoolica cronica; etilism. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolisme.
alcooliza, ALCOOLIZÁ, alcoolizez, vb. I. 1. Refl. A consuma în mod excesiv si permanent bauturi alcoolice; a deveni alcoolic (2). 2. Tranz. A mari concentratia de alcool dintr-o solutie. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcooliser.
alcoolizare, ALCOOLIZÁRE s.f. Actiunea de a se alcooliza si rezultatul ei. [Pr.: -co-o-] – V. alcooliza.
alcoolizat, ALCOOLIZÁT, -Ă, alcoolizati, -te, adj. (Despre lichide) În care s-a introdus alcool. [Pr.: -co-o-] – V. alcooliza. Cf. fr. alcoolisé.
alcoolmetrie, ALCOOLMETRÍE s.f. Totalitatea proceselor întrebuintate pentru determinarea concentratiei unei solutii alcoolice. [Pr.: -co-ol-] – Dupa fr. alcoo(lo)métrie.
alcoolmetru, ALCOOLMÉTRU, alcoolmetre, s.n. Instrument care serveste la masurarea concentratiei de alcool a unei solutii. [Pr.: -co-ol-] – Alcool + metru (dupa fr. alcoo(lo)métre).
alcoolscop, ALCOOLSCÓP, alcoolscoape, s.n. Instrument pentru determinarea alcoolemiei. [Pr.: -co-o-] – Din alcool. (dupa bronhoscop, stetoscop etc.).
alcov, ALCÓV, alcovuri, s.n. Loc mai ridicat decât podeaua sau firida într-o camera de dormit, unde se asaza patul; p. ext. pat. ♦ Dormitor al unei femei. [Var.: (înv.) alcóva s.f.] – Din fr. alcôve.
alcovă, ALCÓVĂ s.f. v. alcov.
alcoxid, ALCOXÍD, alcoxizi, s.m. (Chim.) Alcoolat. – Din fr. alcoxid.
monocromie, MONOCROMÍE s. f. 1. însusirea a ceea ce este monocrom. 2. procedeu de pictura sau de tipar în care se foloseste o singura culoare. (< fr. monochromie)
aldan, ALDÁN, aldani, s.m. (Reg.) Cânepa de toamna care produce samânta (Cannabis sativa). [Var.: haldán s.m.] – Et. nec.
aldămaş, ALDĂMÁS, aldamasuri, s.n. Bautura (si gustare) oferita de cineva dupa încheierea unei tranzactii. [Var.: adalmás s.n.] – Din magh. áldomás.
alde, ÁLDE art. invar. (Pop. si fam.) 1. Oameni ca...; specimene de felul..., de tagma... ♦ Lucruri, întâmplari de felul... 2. Cei din familie, din jurul cuiva; al lui... 3. (Precedând un nume propriu, un nume de rudenie etc.) Alde Ion – Al + de4.
aldehidă, ALDEHÍDĂ, aldehide, s.f. Substanta organica obtinuta prin oxidarea moderata a unor alcooli, folosita în industria farmaceutica. ♢ Aldehida formica = formaldehida. Aldehida benzoica = benzaldehida. – Din fr. aldéhyde.
aldin, ALDÍN, -Ă, aldine, adj., s.f. (Caracter tipografic sau litera tipografica) care are conturul mai gros decât al literelor obisnuite; gras. – Din it. aldino.
aldol, ALDÓL, aldoli, s.m. (Chim.) Aldehida-alcool obtinuta prin polimerizarea unei aldehide. – Din fr. aldol.
aldosteron, ALDOSTERÓN s.m. Hormon cu structura steroida, asemanatoare corticosteronului, extras din glanda suprarenala. – Din fr. aldostérone.
aldoză, ALDÓZĂ, aldoze, s.f. (Chim.) Monozaharida având în molecula gruparea carbonil (2) caracteristica aldehidelor. – Din fr. aldose.
alean, ALEÁN, aleanuri, s.n. 1. (Pop.) Suferinta, durere sufleteasca (din cauza unei dorinte neîmplinite). 2. Sentiment de duiosie; melancolie, dor. 3. Dusmanie, vrajmasie, pica. [Pr.: a-lean] – Din magh. ellen "contra".
monocromator, MONOCROMATÓR s. n. dispozitiv optic pentru izolarea dintr-un spectru a unei radiatii cu o singura frecventa. (< fr. monochromateur)
aleatoric, ALEATÓRIC, -Ă, aleatorici, -ce, adj. (Livr.; despre fenomene) Care se produce întâmplator, care este bazat pe hazard; stocastic. ♦ (Muz.) Care se bazeaza pe improvizatie; care lasa executia la inspiratia interpretului [Pr.: -le-a-] – Aleator[iu] + suf. -ic.
aleatorism, ALEATORÍSM s.n. Caracter aleatoric. [Pr.: -le-a-] – Din fr. aléatorisme.
aleatoriu, ALEATÓRIU, -IE, aleatorii, adj. (Jur.) Care depinde de o împrejurare viitoare si nesigura, întâmplator. Venituri aleatorii. [Pr.: -le-a-. – Var.: aleatór, -oáre adj.] – Din fr. aléatoire, lat. aleatorius.
alebardă, ALEBÁRDĂ, alebarde s.f. V. halebarda.
monocromatic, MONOCROMÁTIC, -Ă adj. 1. monocrom (1). 2. (despre fascicule) din radiatii cu aceeasi lungime de unda. (< fr. monochromatique)
alebardier, ALEBARDIÉR, alebardieri, s.m. V. halebardier.
alee, ALÉE, alei, s.f. Drum într-un parc, într-o gradina etc. asternut cu nisip sau cu prundis si marginit de arbori sau de flori. ♦ Strada plantata cu arbori; strada îngusta si scurta; stradela, intrare. ♦ Spatiu de circulatie, marginit pe ambele parti de elemente arhitecturale. [Pr.: -le-e] – Din fr. allée.
alega, ALEGÁ1, alég, vb. I. refl. (Înv. si pop.) A insista pe lânga cineva, a se lega, a se tine de capul cuiva. – Lat. alligare.
alega, ALEGÁ2, aleghez, vb. I. Tranz. (Jur.) A invoca ceva în sprijinul unei idei sau ca justificare a unei actiuni. – Din fr. alléguer, lat. allegare.
alegaţie, ALEGÁŢIE, alegatii, s.f. (Jur.) Faptul de a alega2; invocare a unei teorii, a unei pareri în sprijinul unei afirmatii facute sau pentru a justifica ceva. [Var.: (Înv.) alegatiúne s.f.] – Din fr. allégation, lat. allegatio, -onis.
alegaţiune, ALEGAŢIÚNE s.f. v. alegatie.
alegător, ALEGĂTÓR, -OÁRE, alegatori, -oare, s.m. si f. Persoana care are drept de vot, care voteaza. – Alege + suf. -ator.
alege, ALÉGE, alég, vb. III. 1. Tranz. A prefera ceva sau pe cineva; a-si fixa preferintele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. 2. Tranz. A desemna pe cineva prin vot; a vota. 3. Tranz. (Pop.) A deosebi dintre altii, a recunoaste dintre mai multi; a distinge. 4. Tranz. si refl. A (se) împarti formând mai multe grupe. ♢ Expr. (Tranz.) A alege carare = a desparti parul în doua cu pieptenele. ♦ Refl. Impers. (Reg.) A aparea clar, limpede. 5. Tranz. A curata prin selectie. ♦ Fig. A întelege clar spusele cuiva. 6. Refl. A ramâne cu ceva de pe urma unei actiuni, a unei împrejurari etc. 7. Refl. A ajunge într-o anumita situatie (rea). ♢ Expr. A se alege praf si pulbere sau a se alege praful de cineva (sau de ceva) = a se distruge complet, a nu mai ramâne nimic (din ceva). [Perf. s. alesei, part. ales] – Lat. allegere (= eligere).
alegere, ALÉGERE, alegeri, s.f. 1. Actiunea de a (se) alege si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. Fara alegere = la nimereala, la întâmplare. La alegere = dupa voia, dupa placul cuiva. 2. (Mai ales la pl.) Operatie care se efectueaza conform unor norme precise si dinainte stabilite, pentru desemnarea prin vot a unei persoane destinate sa îndeplineasca o anumita sarcina. – V. alege.
alegoric, ALEGÓRIC, -Ă, alegorici, -ce, adj. Caracteristic alegoriei, care reprezinta o alegorie; exprimat în pilde. ♢ Car alegoric = vehicul amenajat cu o platforma, pe care se reprezinta o scena simbolica si cu care se defileaza în anumite zile de sarbatoare. – Din fr. allégorique, lat. allegoricus.
alegorie, ALEGORÍE, alegorii, s.f. 1. Procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. 2. Opera literara sau plastica folosind aceasta forma de expresie (fabula, parabola etc.) – Din fr. allégorie, lat. allegoria.
alegorism, ALEGORÍSM s.n. Faptul de a explica în alegorii, de a exprima în imagini; abuz de alegorii. – Din fr. allégorisme.
alegoriza, ALEGORIZÁ, alegorizez, vb. I. Tranz. A înfatisa ceva prin alegorii. – Din fr. allégoriser.
alegorizant, ALEGORIZÁNT, -Ă, alegorizanti, -te, adj. Care alegorizeaza. – Alegoriza + suf. -ant.
alegorizare, ALEGORIZÁRE, alegorizari, s.f. Faptul de a alegoriza. – V. alegoriza.
monocrom, MONOCRÓM, -Ă adj. 1. cu o singura culoare; monocromatic (1); unicolor. 2. (despre o pictura, un tipar etc.) executat în valori apropiate ale aceluiasi ton. 3. (fig.) monoton, uniform. (< fr. monochrome)
alegreţe, ALEGRÉŢE s.f. (Livr.) Vioiciune, sprinteneala (a tonului, a exprimarii). – Din fr. allégresse.
alegru, ALÉGRU, -Ă, alegri, -e, adj. (Frantuzism; despre o melodie) Vioi, sprinten. – Din fr. allègre.
alelă, ALÉLĂ, alele, s.f. (Biol.) Gena de un anumit tip de pe acelasi cromozom. – Din fr. allèle.
alelei, ALELÉI interj. (Pop.) Exclamatie (precedând o invocatie) care exprima mânia, amenintarea, parerea de rau sau entuziasmul. [Var.: aléi interj.] – Et. nec.
aleluia, ALELÚIA interj. Exclamatie care apare ca un refren de lauda în cântari bisericesti. ♢ Expr. (Fam.) A-i cânta (cuiva) aleluia = a lua parte la îmormântarea cuiva, a îmormânta pe cineva. ♦ (Fam.) S-a sfârsit! s-a terminat! amin! [Var.: alilúia interj.] – Din sl. aleluija.
alem, ALÉM s.n. Steag cu însemnele imperiului otoman (primit de domnii români la investitura lor). – Din tc. alem.
alemani, ALEMÁNI s.m. pl. Numele unor triburi germanice care au trait (prin secolele III-VI) în regiunea Rinului. [Var.: alamáni s.m. pl.] – Din germ. Alemanne, fr. Alamans.
alenă, ALÉNĂ, alene, s.f. Aer cald care iese din plamâni în timpul expiratiei. – Din fr. haleine.
alene, ALÉNE adv. Într-un ritm încet, fara graba. – A3 + lene.
alerga, ALERGÁ alérg, vb. I. Intranz. 1. A merge repede; a goni; a fugi. 2. A fugi dupa cineva sau ceva pentru a-l ajunge, a-l prinde. ♦ Tranz. A fugari pe cineva. 3. A se grabi într-o directie sau catre un scop. ♦ A recurge la cineva ca la o sursa de ajutor, de asistenta. ♦ A umbla dupa treburi. 4. A umbla de colo pâna colo, fara o tinta precisa. ♦ Tranz. (Pop.) A cutreiera, a strabate un loc. 5. A participa la probele de alergari în cadrul unei competitii sportive. – Lat. •allargare (< largus).
alergare, ALERGÁRE, alergari, s.f. Actiunea de a alerga; alergatura. ♦ (Mai ales la pl.) Proba atletica de fuga pe anumite distante. ♦ Cursa de cai. – V. alerga.
alergător, ALERGĂTÓR, -OÁRE, alergatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care alearga. ♢ Piatra alergatoare (si substantivat, f.) = piatra de moara care se învârteste spre a macina boabele. Pasari alergatoare (si substantivat, f.) = pasari din tarile calde, având picioare lungi, cu care alearga foarte repede. II. S.m. si f. 1. Atlet care concureaza la probe de alergari. 2. (Rar) Curier (însarcinat cu transmiterea unui mesaj). 3. Cal de curse. III. S.f. 1. Dispozitiv pe care se pun mosoare cu fire pentru a face urzeala la razboaiele de tesut taranesti. 2. (Înv.) Parc vast, împrejmuit, în care erau tinute anumite animale si în care se organizau vânatori. – Alerga + suf. -ator.
monocristal, MONOCRISTÁL s. n. cristal mic, cu atomi si molecule dispuse într-o retea cristalina neîntrerupta. (< fr. monocristal)
alergătură, ALERGĂTÚRĂ, alergaturi, s.f. Alergare. ♢ Expr. O alergatura de cal = masura aproximativa (nu prea mare) de distanta. ♦ Deplasare continua pentru îndeplinirea unor treburi; du-te-vino. ♢ Expr. Cal de alergatura = cal sau, fig., om întrebuintat la toate corvezile. – Alerga + suf -atura.
alergen, ALERGÉN, -Ă, alergeni, -e, adj., s.n. (Substanta de natura proteica) care provoaca o alergie. – Din fr. allergène.
alergic, ALÉRGIC, -Ă, alergici, -ce, adj. De alergie, specific alergiei, referitor la alergie. ♦ (Substantivat) Persoana care manifesta o alergie. – Din fr. allergique.
alergie, ALERGÍE, alergii, s.f. (Med.) Mod special de a reactiona al organismului sub actiunea unor microbi sau a unor substante straine introduse pe cai variate (digestiva, respiratorie, injectii etc.). – Din fr. allergie.
alergolog, ALERGOLÓG, -Ă, alergologi, -ge, s.m. si f. Specialist în alergologie. – Din alergologie (der. regr.).
alergologie, ALERGOLOGÍE s.f. Parte a medicinii care se ocupa cu procesele si cu bolile de natura alergica. – Din fr. allergologie.
alert, ALÉRT, -Ă, alerti, -te, adj. (Livr.) Sprinten, vioi; iute, prompt. – Din fr. alerte.
alerta, ALERTÁ, alertez, vb. I. Tranz. si refl. (Livr.) A (se) alarma. – Din fr. alerter.
alertă, ALÉRTĂ, alerte, s.f. (Adesea fig.) Alarma. ♦ Semnal conventional international prin care se atrage atentia oamenilor de stiinta asupra producerii sau iminentei producerii unor fenomene ceresti ale caror evolutie si consecinte geofizice trebuie urmarite. – Din fr. alerte.
alerteţe, ALERTÉŢE s.f. (Rar) Voiciune, agerime; elan, avânt. – Din it. all'ertezza.
ales, ALÉS1 s.n. Faptul de a (se) alege. ♢ Loc. adj. Pe ales(e) = deosebit, special. ♢ Loc. adv. Pe ales(e) sau într-ales = la libera alegere, dupa plac. [Forma gramaticala: (în loc.) alese] – V. alege.
ales, ALÉS2, -EÁSĂ, alesi, -se, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. Deosebit dintre altii sau dintr-un tot. 2. (Adesea substantivat) Desemnat prin vot. 3. Deosebit, distins, remarcabil; scump, rar. ♢ Loc. adv. Mai ales = în special, îndeosebi. 4. (Despre tesaturi) Lucrat cu flori sau cu modele. II. S.m. si f. (art.) Persoana iubita (cu care se casatoreste cineva). – V. alege.
alesătură, ALESĂTÚRĂ, alesaturi, s.f. Procedeu de ornamentare a tesaturilor populare românesti prin separarea si îmbinarea cu mâna, dupa un model, a firelor de urzeala si de bateala. ♦ Motiv decorativ colorat, realizat în arta populara româneasca prin procedeul descris mai sus. – Ales2 + suf. -atura.
monocotiledonat, MONOCOTILEDONÁT, -Ă I. adj. (despre embrion) cu un singur cotiledon; monocotiledon. II. s. f. pl. clasa de plante angiosperme al caror embrion are un singur cotiledon. (< fr. monocotylédoné/s/)
alesidă, ALESÍDĂ, aleside, s.f. (Înv.) Lantisor întrebuintat la cesornice de buzunar, ca podoaba femeiasca în jurul gâtului etc. [Var.: alasída s.f.] – Din ngr. alisída.
alestâncă, ALESTẤNCĂ s.f. (Reg.) Numele unei tesaturi de bumbac. [Var.: halastấnca s.f.] – Din rus. holstinka.
aleurit, ALEURÍT s.n. Roca sedimentara detritica, neconsolidata, formata din fragmente de minerale si de roci cu dimensiunile foarte mici. ♦ Fractiune din sedimente cu aceeasi granulatie. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleurite.
aleuritic, ALEURÍTIC, -Ă, aleuritici, -ce, adj. Care se refera la aleurite, care apartine aleuritelor. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuritique.
aleurolit, ALEUROLÍT s.n. Roca sedimentara aleuritica, compacta. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleurolite.
aleurometru, ALEUROMÉTRU, aleurometre, s.n. Aparat pentru determinarea calitatii glutenului din fainurile de cereale. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuromètre.
aleuronat, ALEURONÁT s.n. Produs alimentar, bogat în proteine, obtinut din gluten, din care se fac preparate culinare dietetice pentru bolnavii de diabet. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuronate.
aleuronă, ALEURÓNĂ s.f. Substanta proteica aflata în celulele stratului aleuronic din fructe, din seminte de cereale sau de leguminoase. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleurone.
aleuronic, ALEURÓNIC adj. (În sintagma) Strat aleuronic = strat din celule bogate în proteine, care se gaseste sub învelisul bobului de cereale. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuronique.
alevin, ALEVÍN, alevini, s.m. Larva de peste, pui de peste. – Din fr. alevin.
alevinaj, ALEVINÁJ s.n. (Rar) Îngrijire si hranire a puietului de peste. – Din fr. alevinage.
alexandrin, ALEXANDRÍN, -Ă, alexandrini, -e, adj. Care tine de civilizatia elenistica din Alexandria; p. ext. care tine de epoca elenistica. ♦ Vers alexandrin (si substantivat, m.) = vers iambic de 12 silabe (cu cezura dupa silaba sasea). Poezie alexandrina = poezie de tip rafinat, erudit, adesea ezoteric, caracteristica epocii elenistice. – Din fr. alexandrin, lat. alexandrinus.
monocotiledon, MONOCOTILEDÓN, -Ă adj., s. f. pl. monocotiledonat. (< fr. monocotylédone)
alexandrinism, ALEXANDRINÍSM s.n. 1. Ansamblu de manifestari ale civilizatiei elenistice, semigrecesti, semiegiptene, cu centrul în orasul Alexandria (sec. III î.Hr. – III d.Hr.). 2. Caracterul operei poetilor alexandrini; p. ext. caracterul rafinat, erudit, subtil, ezoteric al artei si filozofiei în perioadele sale de declin. – Din fr. alexandrinisme.
alexandrit, ALEXANDRÍT, alexandrite, s.n. (Min.) Crisoberil. – Din germ. Aleksandrit, fr. alexandrite.
alexăndrinean, ALEXĂNDRINEÁN, -Ă, alexandrineni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Alexandria. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Alexandria. – Alexandria (n. pr.) + suf. -ca.
alexăndrineancă, ALEXĂNDRINEÁNCĂ, alexandrinence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Alexandria. ♦ Locuitoare din municipiul Alexandria. – Alexandrinean + suf. -ca.
alexie, ALEXÍE s.f. Incapacitate de a citi, cecitate verbala provocata de unele leziuni în centrii nervosi. – Din fr. alexie.
alexină, ALEXÍNĂ, alexine, s.f. Specie de anticorp aflata în serul sangvin. – Din fr. alexine.
aleza, ALEZÁ, alezez, vb. I. Tranz. A prelucra interiorul unei piese cilindrice, dându-i diametrul cerut. ♦ A calibra exact dimensiunile unui orificiu dintr-o piesa mecanica. – Din fr. aléser.
alezaj, ALEZÁJ, alezaje, s.n. 1. Suprafata interioara, cilindrica sau conica, a unei piese. 2. Diametrul interior al cilindrului unui motor. – Din fr. alésage.
alezare, ALEZÁRE, alezari, s.f. Actiunea de a aleza; alezaj. – V. aleza.
alezie, ALEZÍE, s.f. Incapacitate de a citi litere, cifre sau note muzicale. – Din fr. alésie.
alezor, ALEZÓR, alezoare, s.n. Unealta aschietoare de forma cilindrica sau conica utilizata la alezare. – Din fr. alésoir.
alfa, ÁLFA1 s.m. invar. 1. Numele primei litere a alfabetului grecesc, corespunzatoare sunetului "a". ♢ Expr. De la alfa la omega = de la început pâna la sfârsit. (A fi) alfa si omega = (a fi) începutul si sfârsitul, (a fi) atotcunoscator, (a fi) factorul esential. 2. (Fiz.) Particula alfa = particula alcatuita din doi protoni si doi neutroni, emisa de unele substante radioactive. Radiatie alfa = radiatie constituita din particule alfa. – Din ngr. álfa.
alfa, ÁLFA2 s.m. invar. Planta graminee originara din Algeria, din care se fac coarde, fibre etc. (Stipa tenacissima). ♢ Hârtie alfa = hârtie de calitate superioara, fabricata din frunzele acestei plante. – Din fr. alfa.
alfabet, ALFABÉT, alfabete, s.n. Totalitatea literelor, asezate într-o ordine conventionala, reprezentând sunetele de baza ale unei limbi. ♢ Alfabet fonetic = alfabet care asociaza fiecarei litere un cuvânt de circulatie a carui initiala o constituie litera respectiva, în scopul evitarii erorilor la transmisiile telefonice si radiotelefonice. ♢ Alfabetul Morse = alfabet folosit în telegrafie, în care literele sunt reprezentate prin linii si puncte. – Din fr. alphabet, lat. alphabetum.
alfabetar, ALFABETÁR, alfabetare, s.n. Set de litere si silabe folosit ca material didactic pentru formarea cuvintelor. – Alfabet + suf. -ar.
alfabetic, ALFABÉTIC, -Ă, alfabetici, -ce, adj. Asezat în ordinea alfabetului. – Din fr. alphabétique.
alfabetiza, ALFABETIZÁ, alfabetizez, vb. I. Tranz. A învata pe un analfabet sa scrie si sa citeasca. – Alfabet + suf. -iza.
alfabetizare, ALFABETIZÁRE s.f. Actiunea de a alfabetiza; instruirea analfabetilor; combatere a analfabetismului. – V. alfabetiza.
alfanumeric, ALFANUMÉRIC, -Ă, alfanumerici, -ce, adj. (Tehn.; despre indicatii) Care este exprimat prin intermediul literelor si cifrelor. – Din fr. alphanumérique.
alfatron, ALFATRÓN s.n. Vacuummetru care se bazeaza pe efectul ionizant al radiatiei alfa emise de o sursa etalonata. – Din fr. alphatrone.
algă, ÁLGĂ, alge, s.f. (La pl.) Plante inferioare caracterizate prin prezenta clorofilei si raspândite în ape dulci, sarate si pe uscat; (si la sg.) planta din acest grup. – Din fr. algue, lat. alga.
algebră, ALGÉBRĂ s.f. 1. Teorie a operatiilor privind numerele reale (pozitive ori negative) sau complexe si rezolvarea ecuatiilor prin substituirea prin litere a valorilor numerice si a formulei generale de calcul numeric particular. ♦ Manual scolar care se ocupa cu studierea acestor operatii. 2. (În sintagma) Algebra logicii = parte a logicii matematice care cuprinde calculul propozitiilor, claselor si relatiilor. – Din fr. algèbre, lat. algebra.
algebrist, ALGEBRÍST, -Ă, algebristi, -ste, s.m. si f. Specialist în algebra. – Din fr. algébriste.
algerian, ALGERIÁN, -Ă, algerieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Algeriei. 2. Adj. Care apartine Algeriei sau poporului ei, privitor la Algeria sau la poporul ei. [Pr.: -ri-an] – Din fr. algérien.
algezie, ALGEZÍE, algezii, s.f. (Med.) Capacitatea de a simti durerea. ♦ (Med.) Durere. – Din germ. Algesiel.
algid, ALGÍD, -Ă, algizi, -de, adj. (Despre o boala) Care este însotit de senzatia de frig. – Din fr. algide.
algiditate, ALGIDITÁTE s.f. Simptom al unei boli caracterizat prin racirea treptata a corpului. – Din fr. algidité.
algie, ALGÍE s.f. Durere aparuta spontan sau în urma excitarii patologice a nervilor senzitivi. – Din fr. algie.
algină, ALGÍNĂ s.f. Substanta mucilaginoasa extrasa din anumite alge marine si folosita pentru apretare în industria pielariei. – Din fr. algine.
algofobie, ALGOFOBÍE, algofobii, s.f. (Med.) Teama patologica de durere. – Din fr. algophobie.
algogen, ALGOGÉN, -Ă, algogeni, -e, adj. Care este produs de o excitatie puternica si care ataca terminatiile nervoase. – Din fr. algogène.
algol, ALGÓL s.n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit în programarea automata orientat în probleme de calcul stiintific. – Din engl., fr. algol.
algolog, ALGOLÓG, -Ă, algologi, -ge, s.m. si f. Specialist în algologie. – Din fr. algologue.
monocord, MONOCÓRD, -Ă I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singura coarda. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singura coarda, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor si a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)
algologie, ALGOLOGÍE s.f. Ramura a botanicii care se ocupa cu studiul algelor. – Din fr. algologic.
algomanie, ALGOMANÍE s.f. (Livr.) Cautare a unei placeri în durere. – Din fr. algomanie.
algonkian, ALGONKIÁN, -Ă, algonkieni, -e, s.n., adj. 1. Subst. Era geologica careia îi apartin formatiile dintre arhaic si paleozoic si care contine urme de organisme si de carbuni. 2. Adj. Care se refera la vârsta sau la formatiile algonkianului (1). [Pr.: -ki-an] – Din fr. algonkien.
algoritm, ALGORÍTM, algoritme, s.n. Ansamblu de simboluri folosite în matematica si în logica, permitând gasirea în mod mecanic (prin calcul) a unor rezultate. ♦ P. gener. Succesiune de operatii necesare în rezolvarea unei probleme oarecare. [Pl. si: (m.) algoritmi] – Din fr. algorithme.
algoritmic, ALGORÍTMIC, -Ă, algoritmici, -ce, adj. Care se bazeaza pe algoritmi. ♢ Logica algoritmica = logica care utilizeaza notatii algoritmice. – Din fr. algorithmique.
algrafie, ALGRAFÍE s.f. Procedeu de executare a formelor de imprimare pe placi de aluminiu, folosit pentru tiparul plan. – Din fr. algraphie.
alhimist, ALHIMÍST s.m. v. alchimist.
alia, ALIÁ, aliez, vb. I. 1. Refl. A încheia un tratat de alianta. ♦ A se întelege cu cineva, a se coaliza în vederea unei actiuni comune. 2. Tranz. A topi laolalta anumite metale sau anumite metale cu metaloizi pentru a obtine un aliaj. [Pr.: -li-a] – Din fr. allier.
aliaj, ALIÁJ, aliaje, s.n. Produs metalic obtinut prin topirea laolalta a anumitor metale sau a unor metale cu metaloizi. [Pr.: -li-aj] – Din fr. alliage.
alianţă, ALIÁNŢĂ, aliante, s.f. 1. Întelegere politica între doua sau mai multe state, pe baza de tratat, prin care statele respective se obliga sa actioneze în comun sau sa se ajute în anumite împrejurari, în special în caz de razboi ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate. ♦ Legatura, întelegere între doua sau mai multe grupuri, în vederea realizarii unui obiectiv comun. 2. (În sintagma) Ruda prin alianta = persoana devenita, prin contractarea unei casatorii, ruda cu rudele sotiei sau ale sotului. ♦ (Reg.) Inel de logodna. [Pr.: -li-an-] – Din fr. alliance.
alias, ÁLIAS adv. Zis si..., pe nume si... [Pr.: -li-as] – Cuv. lat.
aliat, ALIÁT, -Ă, aliati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj. Unit, întovarasit cu cineva printr-o alianta în vederea unei actiuni comune; (despre un stat) care a încheiat un tratat de alianta. 2. S.m. si f. Persoana, clasa, partid, stat etc. care se uneste cu cineva în vederea unei actiuni comune. 3. Adj. (Despre metale) Caruia i s-a adaugat o anumita cantitate din unul sau mai multe elemente, pentru a forma un aliaj. [Pr.: -li-at] – V. alia.
alibi, ALIBÍ, alibiuri, s.n. 1. Dovada de nevinovatie rezultata din constatarea ca, la data savârsirii infractiunii, cel învinuit se afla în alta parte decât la locul savârsirii ei. 2. Mijloc de aparare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuza, justificare. ♢ Expr. A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) detine (nici) o proba, a (nu) avea (nici) o motivare. – Din fr. alibi.
alic, ALÍC, alice, s.n. V. alica.
alicante, ALICÁNTE subst. Soi de vita de vie cu struguri rosietici de marime mijlocie si boabe sferice uniforme. ♦ P. ext. Vin produs din soiul de vita de vie descris mai sus. – Din fr. alicante.
alică, ALÍCĂ, alice, s.f. 1. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre proiectilele sferice de plumb cu care sunt încarcate unele cartuse de vânatoare. 2. Fiecare dintre granulele de otel sau de fonta folosite pentru curatarea prin împroscare a suprafetei pieselor sau în foraj. 3. Bucatele de piatra sau de caramida care se pun în tencuiala pentru a întari sau pentru a astupa un gol. [Var.: alíc s.n., halíce s.f.] – Din ngr. haliki "pietricica".
monocolor, MONOCOLÓR, -Ă adj. 1. unicolor. 2. (fig.) cu o singura orientare politica. (< mono1- + color)
alicărie, ALICĂRÍE s.f. Material de constructie din sparturi de caramida sau din piatra naturala, folosit ca umplutura. – Alic(a) + suf. -arie.
alici, ALICÍ, (1) alicesc, (2) pers. 3 aliceste, vb. IV. 1. Tranz. A rani cu alice (1). 2. Refl. (Reg.) A se vedea, a aparea mai distinct dintre alte lucruri. – Din alica.
monococă, MONOCÓCĂ s. f. constructie (celula sau fuzelaj, sasiu de automobil etc.) care formeaza un bloc. (< fr. monocoque)
alicneală, ALICNEÁLĂ s.f. v. lihneala.
alicotă, ALICÓTĂ, alicote, adj.f. (Mat. în sintagma) Parte alicota = parte care se cuprinde exact, de un anumit numar de ori, într-o cantitate data. – Din fr. aliquote.
alicuantă, ALICUÁNTĂ, alicuante, adj.f. (Mat.; în sintagma) Parte alicuanta = parte care nu se cuprinde exact, de un anumit numar de ori, într-o anumita cantitate data. – Din fr. aliquante.
alidadă, ALIDÁDĂ, alidade, s.f. Dispozitiv atasat la diferite aparate topografice, care serveste la masurarea unghiurilor. – Din fr. alidade, lat. alidada.
aliena, ALIENÁ, alienez, vb. I. 1. Tranz. (Jur.) A transmite cuiva un drept sau un lucru prin vânzare, cesiune etc.; a înstraina. 2. Refl. (Livr.) A înnebuni. ♦ A deveni ostil societatii, factorilor de civilizatie, a se simti izolat în societatea moderna. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliéner, lat. alienare.
alienabil, ALIENÁBIL, -Ă, alienabili, -e, adj. (Jur.; despre un drept, un lucru) Care poate fi înstrainat. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliénable.
alienabilitate, ALIENABILITÁTE s.f. (Jur.) Însusirea de a fi alienabil. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliénabilité.
alienare, ALIENÁRE, alienari, s.f. 1. (Jur.) Actiunea de a aliena; înstrainare a unui bun. 2. (Fil.) Înstrainare. 3. (Med.; în sintagma) Alienare mintala = nebunie. [Pr.: -li-e-] – V. aliena.
alienat, ALIENÁT, -Ă, alienati, -te, adj., s.m. si f. (Persoana) care sufera de o boala mintala; nebun, dement. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliéné, lat. alienatus.
alienaţie, ALIENÁŢIE s.f. (Livr.) Termen generic pentru orice boala mintala; nebunie, dementa. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliénation, lat. alienatio [mentis].
alienist, ALIENÍST, -Ă, alienisti, -ste, s.m. si f. Medic specialist în boli mintale. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliéniste.
alifatic, ALIFÁTIC, -Ă, alifatici, -ce, adj. (Despre substante chimice organice) care este format din atomi de carbon legati între ei în forma de lant liber la ambele capete. – Din germ. aliphatisch.
alifie, ALIFÍE, alifii, s.f. Preparat farmaceutic de uz extern, compus din substante medicamentoase încorporate într-o masa onctuoasa si întrebuintat în medicina si în cosmetica. – Din ngr. alifi "unsoare".
alifios, ALIFIÓS, -OÁSĂ, alifiosi, -oase, adj. (Rar) Ca alifia. [Pr.: -fi-os] – Alifie + suf. -os.
aligator, ALIGATÓR, aligatori, s.m. Gen de crocodili cu botul lat, care traieste în fluviile Americii (Alligator mississippiensis) sau ale Chinei (Alligator sinensis), a caror piele este folosita în marochinarie. – Din fr. alligator.
aligote, ALIGOTÉ subst. Soi de vita de vie originar din Franta, cu boabe mici, rotunde, de culoare alba-verzuie si miez zemos. ♦ P. ext. Vin produs din soiul de vita de vie descris mai sus. – Din fr. aligoté.
alimba, ALIMBÁ, alimbez, vb. I. Tranz. A descarca pe alte vase o parte din încarcatura unei nave, pentru a o putea face sa navigheze în ape de mica adâncime. – Cf. l&nbsp;i&nbsp;m&nbsp;b.
alimbare, ALIMBÁRE, alimbari, s.f. Faptul de a alimba. – V. alimba.
aliment, ALIMÉNT, alimente, s.n. Produs în stare naturala sau prelucrat care serveste ca hrana. – Din fr. aliment, lat. alimentum.
alimenta, ALIMENTÁ, alimentez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A consuma sau a da sa consume alimente; a (se) hrani. 2. Tranz. si refl. A (se) aproviziona. 3. Tranz. A furniza materiale, energie, utilaje etc. unor institutii, întreprinderi etc. pentru asigurarea functionarii sau activitatii acestora. – Din fr. alimenter.
alimentar, ALIMENTÁR, -Ă, alimentari, -e, adj. De alimente, privitor la alimente. ♢ Industrie alimentara = industrie care transforma materiile prime de origine animala si vegetala în produse necesare hranei. ♢ Pensie alimentara = suma de bani necesara întretinerii unei persoane pe care cineva o plateste, lunar, în temeiul unei obligatii stabilite prin lege sau prin hotarâre judecatoreasca; pensie de întretinere. ♦ (Substantivat, f.) Bacanie. – Din fr. alimentaire, lat. alimentarius.
alimentare, ALIMENTÁRE, alimentari, s.f. Actiunea de a (se) alimenta si rezultatul ei; hranire, alimentatie, nutritie. – V. alimenta.
alimentator, ALIMENTATÓR, alimentatoare, s.n. Dispozitiv care serveste la alimentarea unei masini sau a unei instalatii cu combustibil sau cu materie prima. – Din fr. alimentateur.
alimentaţie, ALIMENTÁŢIE, alimentatii, s.f. Alimentare, nutriment. ♢ Alimentatie publica = retea de întreprinderi comerciale pentru servirea populatiei cu mâncaruri si bauturi. ♦ Introducere în organism a substantelor nutritive. – Din fr. alimentation.
monoclu, MONÓCLU s. n. 1. lentila care se poarta sprijinita în orbita ochiului pentru a corecta un defect de vedere. 2. pansament care acopera un singur ochi. (< fr. monocle)
alin, ALÍN adv. (Rar) Domol, linistit, calm, încet, lin. – Din alina (derivat regresiv).
alina, ALINÁ, alín, vb. I. Tranz. si refl. A (se) potoli, a (se) usura, a (se) micsora (în intensitate), a (se) domoli; a (se) linisti. [Var.: (rar) aliní vb. IV] – Lat. •allenare.
alinare, ALINÁRE, alinari, s.f. Actiunea de a (se) alina si rezultatul ei. – V. alina.
alinător, ALINĂTÓR, -OÁRE, alinatori, -oare, adj. Care alina. – Alina + suf. -ator.
alinătură, ALINĂTÚRĂ, alinaturi, s.f. (Rar) Loc pe parcursul unui râu unde apa este linistita. – Alina + suf. -atura.
alineat, ALINEÁT, alineate, s.n. Rând retras într-un text pentru a marca schimbarea ideii; fragment de text care începe cu un asemenea rând. ♦ Pasaj în articole de legi. [Pr.: -ne-at. – Var.: aliniát s.n.] – Dupa fr. alinéa.
alinia, ALINIÁ, aliniez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) aseza în linie dreapta. ♦ Tranz. A îndrepta traseul unei strazi. ♦ Tranz. A aseza un grup de constructii dupa o linie dinainte stabilita. 2. Refl. (Despre tari) A se asocia într-o grupare pe baza unui tratat. 3. Tranz. A ajusta elementele componente ale unui sistem pentru a-i asigura o buna functionare. [Pr.: -ni-a] – A3 + linie (dupa fr. aligner).
aliniament, ALINIAMÉNT, aliniamente, s.n. 1. Linie dreapta, deteminata pe un teren prin pozitia mai multor puncte sau obiecte; p. ext. pozitia mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii drepte. ♢ Aliniament de teren = linie de teren marcata prin jaloane, tarusi etc. 2. Portiune dreapta din traseul unei cai de comunicatie, cuprinsa între doua curbe consecutive. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. alignement.
aliniat, ALINIÁT1 s.n. v. alineat.
aliniat, ALINIÁT2, -Ă, aliniati, -te, adj. 1. Care este asezat în linie dreapta. 2. (Despre tari) Care apartine unei grupari constituite pe baza unui tratat. [Pr.: -ni-at] – V. alinia. Cf. fr. a&nbsp;l&nbsp;i&nbsp;g&nbsp;n&nbsp;é.
aliniere, ALINIÉRE, alinieri, s.f. Actiunea de a (se) alinia si rezultatul ei. ♦ (Mil.; articulat, cu valoare de interjectie) Aliniati-va! Refaceti alinierea ! [Pr.: -ni-e-] – V. alinia.
alint, ALÍNT, alinturi, s.n. (Poetic) 1. Alintare. 2. (Rar) Miscare gratioasa, leganare usoara. ♦ Rasfat, razgâiala. – Din alinta (derivat regresiv).
monoclorurat, MONOCLORURÁT, -Ă adj. (despre substante, compusi, molecule) cu un atom de clor aparut prin clorurare. (dupa fr. monochloré)
alinta, ALINTÁ, alínt, vb. I. 1. vb. I. 1. Tranz. A dezmierda, a mângâia. 2. Tranz. si refl. A (se) rasfata, a (se) razgâia. – Lat. •allentare (< lentus "moale, flexibil").
monoclonal, MONOCLONÁL, -Ă adj. cu descendenta pe cale asexuata din acelasi stramos. (< fr. monoclonal)
alintare, ALINTÁRE, alintari, s.f. Actiunea de a (se) alinta si rezultatul ei; dezmierdare, mângâiere, alintatura; alint; rasfat, razgâiala. – V. alinta.
alintat, ALINTÁT, -Ă, alintati, -te, adj. Care este rasfatat, razgâiat. – V. alinta.
alintător, ALINTĂTÓR, -OÁRE, alintatori, -oare, adj. Care alinta. – Alinta + suf. -ator.
monoclinic, MONOCLÍNIC, -Ă adj. (despre cristale) cristalizat în forma unei prisme dreptunghiulare oblice. (< fr. monoclinique)
alintătură, ALINTĂTÚRĂ, alintaturi, s.f. Alintare. ♦ (Concr.) Copil alintat. – Alinta + suf. -atura.
alior, ALIÓR, aliori, s.m. Nume dat mai multor specii de plante care contin în tulpina si în frunze un suc laptos, otravitor; laptele-câinelui, laptele-cucului (Euphorbia). [Pr.: -li-or] – Lat. aureolus (< aurum "aur").
aliotman, ALIOTMÁN s.n. (Rar) Turcime. [Pr.: -li-ot-] – Din tc. Ali Osman "dinastia lui Osman".
alipi, ALIPÍ, alipesc, vb. IV. Refl. si tranz. A (se) lipi, a (se) alatura, a (se) atasa. – A3 + lipi.
alipire, ALIPÍRE, alipiri, s.f. Actiunea de a (se) alipi si rezultatul ei. – V. alipi.
alipit, ALIPÍT, -Ă, alipiti, -te, adj. Care este lipit, alaturat. – V. alipi.
alismatacee, ALISMATACÉE s.f. pl. Familie de plante acvatice, monocotilodenate, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu canale aerifere în tulpini si frunze. – Dupa fr. alismacées.
alişveriş, ALISVERÍS, alisverisuri, s.n. (Fam.) Vânzare, negot, afaceri (reusite). – Din tc. alisveris.
aliteraţie, ALITERÁŢIE, aliteratii, s.f. 1. Procedeu stilistic care consta în repetarea aceluiasi sunet sau a unui grup de sunete în cuvinte care se succeda. 2. (Med.) Repetare a unor sunete sau silabe în stari de puternica excitatie psihica. – Din fr. allitération.
alivancă, ALIVÁNCĂ, alivenci, s.f. (Reg.) 1. Turta facuta din malai amestecat cu lapte batut si cu brânza si coapta în cuptor cu unt sau cu smântâna. 2. (La pl.) Numele unei hore; melodia dupa care se executa. – Et. nec.
alivanta, ALIVÁNTA interj. (Astazi rar) 1. Exclamatie (glumeata) rostita când cade cineva. ♢ (Adverbial, în expr.) A da (sau a cadea, a veni etc. alivanta = a da (sau a cadea etc.) peste cap. 2. Pleaca! sterge-o! [Var.: alivánti interj.] – Probabil ngr. alla vanda ("într-o parte, la o parte").
alizarină, ALIZARÍNĂ s.f. Substanta rosie, extrasa odinioara din radacina roibei, azi obtinuta prin sinteza. – Din fr. alizarine.
monoclinal, MONOCLINÁL, -Ă adj., s. n. (structura geologica) sub forma unor straturi succesive, cu acelasi sens si unghi de înclinare. (< fr. monoclinal)
alizeu, ALIZÉU, alizee, s.n. Vânt regulat care sufla în tot timpul anului în regiunile tropicale, cu directie opusa, de la NE spre SV (în emisfera nordica) si de la SE spre NV (în emisfera sudica). – Din fr. alizé.
allabreve, ÁLLA BRÉVE loc. adv. Termen care indica executarea într-o miscare rapida în doi timpi a unei compozitii muzicale scrise în masura de patru timpi. – Loc. it.
allegretto, ALLEGRÉTTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Într-un tempo vioi (dar mai moderat decât allegro); repejor. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala executata în acest tempo. – Cuv. it.
allegro, ALLÉGRO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În tempo vioi; repede. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala executata în acest tempo. – Cuv. it.
allemandă, ALLEMÁNDĂ, allemande, s.f. Vechi dans de origine populara germana, la început cu caracter vesel, vioi, ulterior, moderat, grav, în doi timpi; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. allemande.
almageste, ALMAGÉSTE s.f. pl. Culegere de operatii astronomice, facuta pentru prima data de Ptolemeu. – Din fr. almageste.
almanah, ALMANÁH, almanahuri, s.n. 1. Calendar care cuprinde date de popularizare din diferite domenii. ♦ Publicatie anuala, în forma de volum, care cuprinde un calendar si un bogat material beletristic sau de alta natura, precum si diverse note informative cu caracter enciclopedic. 2. Publicatie periodica de literatura, pentru un anumit domeniu de activitate. – Din fr. almanach, lat. almanachus.
almandin, ALMANDÍN s.n. Aluminosilicat de fier din grupa granatelor, de culoare rosie-bruna, fercvent în sisturile cristaline si în aluviuni, folosit uneori ca abraziv sau piatra semipretioasa. – Din fr. almandine.
almar, ALMÁR, almare, s.n. (Reg.) Dulap în care se pastreaza alimente, vase sau haine. – Din magh. almáriom.
almee, ALMÉE s.f. Dansatoare egipteana care îsi însoteste dansul cu cântece (improvizate). – Din fr. almée.
alo, ALÓ interj. Exclamatie conventionala prin care se cheama sau se raspunde la telefon. ♦ Exclamatie de chemare. – Din fr. allô.
alobrogi, ALOBRÓGI s.m. pl. Populatie celtica din SE Frantei de azi, supusa de Cezar în timpul campaniei din Galia. – Din fr. Allobroges.
aloca, ALOCÁ, alóc, vb. I. Tranz. A prevedea într-un buget pentru un anumit scop o suma de bani, materiale etc. – Din alocatie.
alocabil, ALOCÁBIL, -Ă, alocabili, -e, adj. Care poate fi alocat. – Aloca + suf. -bil.
alocare, ALOCÁRE, alocari, s.f. Actiunea de a aloca; alocatie. – V. aloca.
alocaţie, ALOCÁŢIE, alocatii, s.f. Alocare; (concr.) suma acordata de stat sau de o institutie pentru un anumit scop. ♦ Indemnizatie acordata de stat, în anumite conditii, unei anumite persoane. – Din fr. allocation.
alocromatic, ALOCROMÁTIC, -Ă, alocromatici, -ce, adj. Care prezinta alocromatism. – Din germ. allochromatisch.
alocromatism, ALOCROMATÍSM s.n. Proprietate a cristalelor de a prezenta culori diferite în functie de natura substantelor colorate pe care le contin. – Din fr. allochromatisme.
monoclin, MONOCLÍN, -Ă I. adj. cu androceul si gineceul în aceeasi floare. II. s. n. structura monoclinala. (< fr. monocline)
alocuri, ALÓCURI adv. (Adesea precedat de prep. "pe") În unele locuri, pe ici pe colo. [Var.: alócurea adv.] – A2 + locuri.
alocuţiune, ALOCUŢIÚNE, alocutiuni, s.f. Scurta cuvântare ocazionala. [Pr.: -ti-u] – Din fr. allocution, lat. allocutio, -onis.
alodial, ALODIÁL, -Ă, alodiali, -e, adj. Care apartine alodiului, care se refera la alodiu. ♢ Pamânt alodial = proprietate senioriala în evul mediu. [Pr.: -di-al] – Din fr. allodial.
alodiu, ALÓDIU s.n. (În evul mediu, în Apusul si Centrul Europei) Proprietate funciara libera, scutita de orice sarcini de vasalitate. – Din lat. allodium.
aloe, ALÓE s.f. Nume dat mai multor specii de plante exotice decorative, din familia liliaceelor, cu flori mari, galbene sau rosii, dispuse în spice, si cu frunze carnoase care contin un suc folosit în farmacie (Aloe). ♦ Substanta solida cu miros placut si cu gust amar, extrasa din frunzele unor specii de aloe si întrebuintata în farmacie; sabur. [Pr.: -lo-e] – Din fr. aloès, lat. aloe.
alofon, ALOFÓN, alofone, s.n. (Fon.) Varianta pozitionala a unui fonem. – Din fr. allophone.
alogam, ALOGÁM, -Ă, alogami, -e, s.f., adj. 1. S.f. Planta a carei fecundare se face cu polen provenit de la o alta planta din aceeasi specie. 2. Adj. Referitor la alogamie, în legatura cu alogamia. – Din fr. allogame.
alogamie, ALOGAMÍE s.f. Fecundare a unei plante cu polen provenit de la alte plante din aceeasi specie. – Din fr. allogamie.
alogen, ALOGÉN, -Ă, alogeni, -e, adj. Care se deosebeste prin natura si origine de mediul în care se afla; alogenetic. ♦ (Despre populatii) De origine straina, venit din alta parte. – Din fr. allogène.
alogic, ALÓGIC, -Ă, alogici, -ce, adj. Care este lipsit de logica. – Din fr. alogique.
alogism, ALOGÍSM s.n. Curent în filozofie care preconiza negarea gândirii logice ca mijloc stiintific de cunoastere autentica, sustinut de sceptici, mistici si fideisti. – Din germ. Alogismus.
alohton, ALOHTÓN, -Ă, alohtoni, -e, adj., subst. (Masa de roci) care, sub influenta miscarilor scoartei Pamântului, a suferit deplasari fata de locul initial de formare. – Din fr. allochtone.
alonjă, ALÓNJĂ, alonje, s.f. 1. Piesa mobila sau demontabila care serveste la prelungirea unor obiecte. 2. (Sport) Miscare de întindere rapida a bratelor. ♦ Lungime a bratelor unui sportiv angajat într-o lupta directa cu un adversar. – Din fr. allonge.
alopat, ALOPÁT, alopati, s.m. Medic care trateaza prin alopatie. – Din fr. allopathe.
alopatic, ALOPÁTIC, -Ă, alopatici, -ce, adj. Care apartine alopatiei, care se refera la alopatie. – Din fr. allopathique.
alopatie, ALOPATÍE s.f. Tratament medical constând în administrarea unor medicamente în doze care, la omul sanatos, ar declansa efecte contrare simptomelor caracteristice bolii care trebuie tratata. – Din fr. allopathie.
alopecie, ALOPECÍE s.f. Cadere temporara a parului în urma unei boli de piele, a unei boli infectioase etc. – Din fr. alopécie.
alotropie, ALOTROPÍE s.f. Proprietate a unui element chimic de a exista în doua sau mai multe forme care difera între ele din punct de vedere fizic, iar, uneori, si din punct de vedere chimic. – Din fr. allotropie.
aloxan, ALOXÁN s.n. Substanta derivata prin oxidare din acidul uric, cu actiune distructiva asupra celulelor pancreatice secretoare de insulina; provoaca diabetul experimental. – Din engl. aloxan.
alozom, ALOZÓM, alozomi, s.m. Cromozom care are un rol esential în determinarea sexului; cromozom sexual. – Din fr. alosome.
alpaca, ALPACÁ1 s.f. Animal rumegator cu lâna fina, lunga si subtire, care traieste în America de Sud (Lama pacos). ♦ Stofa fina fabricata din lâna acestui animal. – Din fr. alpaga, alpaca.
alpaca, ALPACÁ2 s.f. Aliaj inoxidabil de nichel, cupru si zinc, folosit la fabricarea tacâmurilor, instrumentelor medicale etc. – Din germ. Alpaka.
alpenştoc, ÁLPENSTOC, alpenstocuri, s.n. Baston lung, cu vârf metalic ascutit, folosit în alpinism; baston de munte, piolet. – Din germ. Alpenstock, fr. alpenstock.
alpestru, ALPÉSTRU, -Ă, alpestri, -stre, adj. Alpin; de mare altitudine. – Din fr. alpestre.
alpin, ALPÍN, -Ă, alpini, -e, adj. Care apartine sau care este caracteristic muntilor Alpi sau, p. ext., regiunilor muntoase înalte; alpestru. – Din fr. alpin, lat. alpinus.
alpinism, ALPINÍSM s.n. Ramura sportiva care cuprinde ascensiunile în munti, în special escaladarea partilor greu accesibile ale acestora. – Din fr. alpinisme.
alpinist, ALPINÍST, -Ă, alpinisti, -ste, s.m. si f. Persoana care practica alpinismul. – Din fr. alpiniste.
alsacian, ALSACIÁN, -Ă, alsaciani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Locuitor al Alsaciei sau originar din aceasta regiune. 2. Adj. Care apartine Alsaciei sau alsacienilor (1), privitor la Alsacia sau la alsacieni. 3. Adj., s.m. (Si în sintagma) Lup alsacian = rasa de câini de paza de talie mare, originara din Franta. [Pr.: -ci-an] – Din fr. alsacien.
alt, ALT, ÁLTĂ, alti, alte, adj. (Arata ca fiinta sau lucrul al carui nume îl determina nu este aceeasi sau acelasi cu fiinta sau lucrul despre care a fost vorba, care este de fata sau este cel obisnuit) Alt om. Alt obiect. ♢ Expr. (Pop.) Câte alte = multe. [Gen.-dat. sg.: altui, altei, gen.-dat. pl.: altor] – Lat. alt[(e)rum].
altaic, ALTÁIC, -Ă, altaici, -ce, adj. Din Altai, caracteristic muntilor Altai. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. altaïque.
altar, ALTÁR, altare, s.n. 1. Parte a bisericii, despartita de naos prin catapeteasma, în care se oficieaza liturghia. ♦ Masa de cult pe care se oficiaza liturghia, în biserica crestina. 2. Ridicatura din piatra, pamânt sau lemn pe care, în antichitate, se aduceau jertfe zeilor. 3. (În expr.) Pe altarul patriei = (sacrificându-se, facând totul) pentru patria sa. 4. (Tehn.) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacara. – Lat. altarium.
monoclamideu, MONOCLAMIDÉU, -ÉE I. adj. (despre flori) cu un singur învelis. II. s. n. pl. plante dicotiledonate anemofile, cu flori monoclamidee. (< fr. monochlmaydé/s/)
altădată, ALTĂDÁTĂ adv. Într-un moment nedeterminat din trecut sau din viitor; odata, cândva, altcândva. – Alta + data.
altcândva, ÁLTCÂNDVA adv. (Rar) Altadata (în trecut sau în viitor). – Alt + cândva.
altcineva, ÁLTCINEVA pron. nehot. Un altul, o alta persoana; altcareva. – Alt + cineva.
alteori, ÁLTEORI adv. În alte rânduri, în alte împrejurari; p. ext. altadata (în trecut sau în viitor). [Pr.: -te-ori] – Alte + ori.
alterego, ÁLTER ÉGO s.m. Al doilea eu; persoana care se aseamana întru totul cu alta, încât i se poate substitui. ♦ Om de încredere, prieten nedespartit. – Loc. lat.
altera, ALTERÁ, alterez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A suferi sau a face sa sufere transformari sub actiunea mediului extern; a (se) descompune, a (se) strica. ♢ Tranz. Caldura altereaza alimentele. 2. Tranz. A denatura, a falsifica, a transforma. 3. Refl. (Fon.; despre sunete) A se schimba, a se transforma. 4. Tranz. (Muz.) A ridica sau a coborî un sunet, un acord etc. cu un semiton sau doua (cu ajutorul diezilor, bemolilor etc.) – Din fr. altérer, lat. alterare.
monocitoză, MONOCITÓZĂ s. f. crestere a numarului monocitelor în sânge. (< fr. monocytose)
alterabil, ALTERÁBIL, -Ă, alterabili, -e, adj. (Despre alimente, produse etc.) Care se altereaza (1) usor. – Dupa fr. altérable.
alterabilitate, ALTERABILITÁTE s.f. Însusirea a ceea ce este alterabil. – Din fr. altérabilité.
alterare, ALTERÁRE, alterari, s.f. Actiunea de a (se) altera si rezultatul ei. – V. altera.
alterat, ALTERÁT, -Ă, alterati, -te, adj. 1. (Despre materii organice) Descompus, stricat. 2. Denaturat, falsificat. 3. (Fon.; despre sunete) Schimbat, modificat. 4. (Muz.; despre sunete sau acorduri) Ridicat sau coborât cu un semiton sau doua. – V. altera.
alteraţie, ALTERÁŢIE, alteratii, s.f. Procedeu prin care se modifica, cu ajutorul unor semne conventionale, înaltimea sunetelor; p. ext. semn pus înaintea unei note muzicale, care indica modificarea înaltimii unui sunet; accident. – Din fr. altération.
altercaţie, ALTERCÁŢIE, altercatii, s.f. (Livr.) Schimb violent de cuvinte între doua sau mai multe persoane. – Din fr. altercation, lat. altercatio, -onis.
altern, ALTÉRN, -Ă, alterne, adj. (În sintagmele) Unghiuri alterne (interne sau externe) = fiecare dintre cele doua perechi de unghiuri formate de o parte si de alta a doua drepte taiate de o secanta. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) asezate de o parte si de alta a tulpinii sau a ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern = sistem de agricultura bazat pe alternarea culturilor. – Din fr. alterne, lat. alternus.
alterna, ALTERNÁ, alternez, vb. I. Intranz. si tranz. 1. A reveni sau a face sa revina succesiv, a lua pe rând unul locul altuia, a se succeda sau a face sa se succeada la intervale aproximativ egale. 2. Intranz. (Despre sunete) A se schimba prin alternante (2). – Din fr. alterner, lat. alternare.
alternanţă, ALTERNÁNŢĂ s.f. 1. Insusirea de a alterna; revenire succesiva. 2. Schimbare regulata a unui sunet din tema prin altul în flexiune sau în familie lexicala; ablaut. – Din fr. alternance.
alternare, ALTERNÁRE, alternari, s.f. Actiunea de a alterna si rezultatul ei. – V. alterna.
alternativ, ALTERNATÍV, -Ă, alternativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care alterneaza. ♢ Curent (electric) alternativ = curent electric care îsi schimba sensul si intensitatea la perioade regulate. – Din fr. alternatif.
alternativă, ALTERNATÍVĂ, alternative, s.f. 1. Posibilitate de a alege între doua solutii, între doua situatii etc. care se exclud. 2. Relatie între doua judecati în care, daca o judecata e adevarata, cealalta e neaparat falsa. – Din fr. alternative.
alternator, ALTERNATÓR, alternatoare, s.n. Generator electric care produce tensiuni si curenti alternativi. – Din fr. alternateur.
alteţă, ALTÉŢĂ, altete, s.f. (Adesea folosit ca formula de adresare) Titlu dat principilor si principeselor dintr-o casa domnitoare; persoana care poarta acest titlu. – Din it. altezza, fr. altesse.
monocit, MONOCÍT s. n. leucocita monocelulara de dimensiuni mari, cu o puternica actiune fagocitara. (< fr. monocyte)
altfel, ÁLTFEL adv. 1. În alt chip; altcum, altcumva, altminteri. ♢ Loc. adj. Altfel de = de alta natura, de alt soi. ♢ De altfel = însa; cu toate acestea. 2. Daca nu..., în caz contrar. – Alt + fel.
althorn, ALTHÓRN, althornuri, s.m. Instrument de suflat de alama, specie de corn, folosit mai ales în fanfara. – Din germ. Althorn.
altigraf, ALTIGRÁF, altigrafe, s.n. Altimetru care înregistreaza în timpul zborului înaltimile atinse de avion. – Din fr. altigraphe.
altimetrie, ALTIMETRÍE s.f. Ramura a topografiei care se ocupa cu stabilirea altitudinilor de pe suprafata terestra fata de o suprafata de referinta (nivelul marii) în vederea reprezentarii reliefului pe harta. – Din fr. altimétrie.
altimetru, ALTIMÉTRU, altimetre, s.n. Instrument cu care se masoara altitudinea fata de un nivel de referinta. – Din fr. altimètre.
altist, ALTÍST, -Ă, altisti, -ste, s.m. si f. Persoana care are voce de alto. ♦ Instrumentist care cânta la viola. – Din germ. Altist, fr. altiste.
altitelemetru, ALTITELEMÉTRU, altitelemetre, s.n. Instrument cu care se masoara altitudinea unui punct inaccesibil. – Din fr.altitélémètre.
altitudine, ALTITÚDINE, altitudini, s.f. Înaltime a unui punct de pe suprafata pamântului, considerata în raport cu nivelul marii sau fata de alt punct de pe suprafata terestra. – Din lat. altitudo, -inis, fr. altitude.
altiţă, ALTÍŢĂ, altite, s.f. Portiune ornamentala prin alesatura sau prin cusatura în partea de sus a mânecilor iilor. – Cf. sb. l&nbsp;a&nbsp;t&nbsp;i&nbsp;c&nbsp;a.
altîncotro, ÁLTÎNCOTRO adv. (Rar, în expr.) A nu avea (face) altîncotro = a nu putea sa faca altfel. – Alt + încotro.
monocip, MONOCÍP s. n. circuit integrat cu schema electrica la comanda, realizat dupa o tehnologie de proiectare tipizata. (< engl. monochip)
alto, ÁLTO s.m. 1. Voce (de femeie sau de copil) cu timbru grav, situata ca registru între sopran si tenor. 2. Instrument de suflat a carui scara corespunde vocii de mai sus. 3. Viola1. – Din it., fr. alto.
monocinetic, MONOCINÉTIC, -Ă adj. (fiz.; despre un fascicul) format din particule cu aceeasi viteza. (< fr. monocinétique)
altocumulus, ALTOCÚMULUS subst. Formatie de nori situata la altitudinea medie de 6000 m, cu aspect de paturi de culoare alba sau cenusie, constituite din picaturi mici de apa. – Din fr. altocumulus.
altogravură, ALTOGRAVÚRĂ, altogravuri, s.f. Reproducere dupa originalele de arta prin folosirea cliseelor metalice gravate de mâna sau pe baza de acvaforte. – Din fr. altogravure.
altoi, ALTÓI1, altoaie, s.n. Ramura mica detasata dintr-o planta-mama, folosind la altoire. ♦ Planta altoita. ♦ Planta cultivata pentru a servi la altoire. [Pl. si: altoiuri] – Din magh. oltvány.
altoi, ALTOÍ2, altoiesc, vb. IV. Tranz. 1. A introduce o ramura a unei plante în tesutul alteia, stabilind astfel un contact între tesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însusirile altoiului. 2. (Fam.) A bate, a lovi, a plesni pe cineva. [Var.: (reg.) hultuí vb. IV] – Din magh. oltani.
altoială, ALTOIÁLĂ, altoieli, s.f. (Rar) Altoire. [Pr.: -to-ia-] – Altoi2 + suf. -eala.
altoire, ALTOÍRE, altoiri, s.f. Actiunea de a altoi2; altoit1, altoiala. – V. altoi2.
altoit, ALTOÍT1 s.n. Faptul de a altoi2. – V. altoi2.
altoit, ALTOÍT2, -Ă, altoiti, -te, adj. Care a fost supus altoirii. – V. altoi2.
monocilindric, MONOCILÍNDRIC, -Ă adj. (despre motoare) cu un singur cilindru. (< fr. monocylindrique)
altorelief, ALTORELIÉF, altoreliefuri, s.n. Lucrare de sculptura în relief, fata de un fond de care tine sau pe care a fost aplicata. [Pr.: -li-ef] – Din it. alto rilievo (dupa relief).
altostratus, ALTOSTRÁTUS subst. Formatie de nori situata la o altitudine medie de 6000 m, care se prezinta ca un strat dens si uniform, de culoare cenusie sau albastruie, cu aspect fibros sau usor striat. – Din fr. altostratus.
altruist, ALTRUÍST, -Ă, altruisti, -ste, adj. (Adesea substantivat) Calauzit de altruism. – Din fr. altruiste.
altul, ÁLTUL, ÁLTA, altii, altele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu alta fiinta sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de fata sau care este cel obisnuit) Sa raspunda altul. ♢ Expr. Unuia (si) altuia = oricui, Unii (si) altii = multi. Unul ca altul = la fel, deopotriva, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul dupa altul = succesiv. ♦ (Cu forma feminina si sens neutru) Poveste, întâmplare. ♢ Expr. Alta (acum)!, exprima dezaprobarea fata de o propunere sau o veste neasteptata. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (si) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice pret; fara a se gândi prea mult. Pâna una-alta = deocamdata. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorba-n vorba. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanta cu "unul", "una") Celalalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.
aluat, ALUÁT, aluaturi, s.n. 1. Pasta obisnuita din faina amestecata cu apa, grasime etc., din care se prepara pâine, prajituri etc.; coca. 2. Bucatica de aluat (1) folosita cu plamadeala. 3. Prajitura facuta din aluat (1). [Pr.: -lu-at] – Lat. allevatum (=allevatus "ridicat, înaltat").
monociclu, MONOCÍCLU s. n. vehicul cu o singura roata, folosit de acrobati în circuri. (< fr. monocycle)
alumin, ALUMÍN s.n. v. alumina.
alumină, ALUMÍNĂ s.f. 1. Oxid de aluminiu. 2. (În forma alumin) Varietate de caolin, folosita în industria cauciucului. [Var.: alumín s.n.] – Din fr. alumine.
aluminifer, ALUMINIFÉR, -Ă, aluminiferi, -e, adj. (Despre terenuri, roci etc.) Care contine aluminiu sau alumina. – Din fr. aluminifère.
aluminiu, ALUMÍNIU s.n. Metal usor, ductil si maleabil, de culoare argintie, folosit pe scara întinsa în industrie si în tehnica. [Var.: alumínium s.n.] – Din fr. aluminium.
aluminium, ALUMÍNIUM s.n. v. aluminiu.
aluminiza, ALUMINIZÁ, aluminizez, vb. I. Tranz. A acoperi suprafata unui metal cu un strat protector de aluminiu; (tehn.) a caloriza. – Aluminiu + suf. -iza.
aluminizare, ALUMINIZÁRE s.f. Acoperire a suprafetei unui obiect cu un strat protector de aluminiu. – Din aluminiu.
aluminizat, ALUMINIZÁT, -Ă, aluminizati, -te, adj. (Despre metale) Care a fost acoperit cu un strat protector de aluminiu. – V. aluminiza.
aluminos, ALUMINÓS, -OÁSĂ, aluminosi, -oase, adj. (Despre substante) Care contine compusi de aluminiu. ♦ (Despre materiale) Care contine aluminiu. – Din fr. alumineux.
aluminotermie, ALUMINOTERMÍE s.f. Producere de temperaturi înalte prin reactia aluminiului în praf asupra unor oxizi metalici (reactie utilizata la sudarea otelului în bombele incendiare). – Din fr. aluminothermic.
alumnat, ALUMNÁT, alumnate, s.n. Denumire data în Germania si în Statele Unite ale Americii internatului scolar. – Din germ. Alumnat, fr. alumnat.
alumosilicat, ALUMOSILICÁT, alumosilicati, s.m. Sare naturala a acizilor silicici, în a carei structura cristalina o parte din ionii de siliciu sunt înlocuiti cu cei de aluminiu. – Din fr. alumosilicate.
monociclic, MONOCÍCLIC, -Ă adj. 1. (biol.; despre unele specii) care prezinta o singura perioada de înmultire pe an. 2. (despre flori) dispus într-un singur verticil. 3. (despre compusi organici) care contine un singur ciclu în formula. (< fr. monocyclique)
alun, ALÚN, aluni, s.m. Arbust cu frunze rotunde, paroase pe dos, cu flori monoice, cele mascule sub forma de amenti, si cu fructe comestibile (Corylus avellana). – Din aluna.
alunar, ALUNÁR, alunari, s.m. I. Vânzator de alune. II. 1. Pasare de munte cu penele cafenii stropite cu alb, care se hraneste cu alune, ghinda, seminte si insecte; gaita de munte, nucar (1) (Nucifraga caryocatactes). 2. (Zool.) Pârs. – Aluna + suf. -ar.
monocer, MONOCÉR s. m. animal fabulos cu un singur corn. (< fr. monocère)
alunaş, ALUNÁS, alunasi, s.m. Diminutiv al lui alun. – Alun + suf. -as.
alună, ALÚNĂ, alune, s.f. Fructul alunului, de forma sferica sau ovoidala, cu un mic cioc, având la baza un învelis verde în forma de degetar. ♢ Aluna de pamânt (sau americana) = planta anuala din familia leguminoaselor, originara din America de Sud, cu flori galbene, cultivata pentru semintele sale comestibile si uleiul extras din acestea; fructul acestei plante, care se formeaza în pamânt (de unde vine si numele) si contine substante grase si substante proteice; arahida (Arachis hypogaea). – Lat. •abellona (= abellana [nux]).
monocaziu, MONOCÁZIU s. n. inflorescenta cimoasa unipara, cu axa terminata în floare. (< fr., lat. monochasium)
alunea, ALUNEÁ, alunele, s.f. 1. Alunita (1). 2. Numele unui dans popular; melodia dupa care se executa acest dans. – Aluna + suf. -ea.
aluneasca, ALUNEÁSCA s.f. art. Numele unui dans popular; melodia dupa care se executa acest dans. – Aluna + suf. -easca.
monocarpelar, MONOCARPELÁR, -Ă adj. (despre flori) cu gineceul dintr-o singura carpela. (< fr. monocarpellaire)
aluneca, ALUNECÁ, alúnec, vb. I. Intranz. 1. A-si pierde echilibrul, calcând pe o suprafata lucioasa (si a cadea, a se prabusi). 2. A se misca lin, fara a întâmpina vreo rezistenta; (despre doua corpuri aflate în contact) a se deplasa unul fata de celalalt tangential, fara a se rostogoli; a se strecura usor. 3. Fig. A se abate, a se lasa ispitit; a gresi. [Var.: lunecá vb. I] – Lat. lubricare.
alunecare, ALUNECÁRE, alunecari, s.f. Actiunea de a aluneca; alunecatura, alunecus (2). [Var.: lunecáre s.f.] – V. aluneca.
alunecător, ALUNECĂTÓR, -OÁRE, alunecatori, -oare, adj. Care aluneca. ♦ (Substantivat, n.) Piesa mobila, la unele masini si aparate, care se deplaseaza prin alunecare. – Aluneca + suf. -ator.
alunecătură, ALUNECĂTÚRĂ, alunecaturi, s.f. Alunecare. – Aluneca + suf. -atura.
monocarp, MONOCÁRP s. n. fruct dintr-o singura carpela. (< fr. monocarpe)
alunecos, ALUNECÓS, -OÁSĂ, alunecosi, -oase, adj. Pe care se aluneca usor. ♦ Care aluneca usor. [Var.: lunecós, -oása adj.] – Aluneca + suf. -os.
alunecuş, ALUNECÚS, (1) alunecusuri, s.n. 1. Loc alunecos. ♦ Ghetus. 2. (Rar) Alunecare. [Var.: lunecús s.n.] – Aluneca + suf. -us.
alunel, ALUNÉL, alunei, s.m. 1. Diminutiv al lui alun. 2. (Art.) Numele unui dans popular; melodia dupa care se executa acest dans. 3. Alunita (2). – Alun + suf. -el.
alunele, ALUNÉLE s.f. pl. I. (Bot.) Planta erbacee cu flori albe, cu tuberculele si frunzele comestibile (Carum bulbocastanum). 2. Baraboi (1). 3. Coada-soricelului. II. (Reg.) Pistrui. – Aluna + suf. -ea.
monocameralism, MONOCAMERALÍSM s. n. sistem parlamentar cu o singura adunare legislativa. (< fr. monocaméralisme)
alunet, ALUNÉT, aluneturi, s.n. Alunis. – Alun + suf. -et.
alunga, ALUNGÁ, alúng, vb. I. Tranz. 1. (Adesea fig.) A sili pe cineva sa paraseasca un loc; a goni, a izgoni. 2. A se lua, a alerga dupa...; a fugari, a urmari. – Lat. •allongare (< longus).
monocameral, MONOCAMERÁL, -Ă adj. (despre sistemul politic si legislativ) cu o singura camera (III, 1). (< fr. monocamérale)
alungare, ALUNGÁRE, alungari, s.f. Actiunea de a alunga; izgonire. – V. alunga.
alungător, ALUNGĂTÓR, -OÁRE, alungatori, -oare, adj. (Rar) Care alunga. – Alunga + suf. -ator.
alungi, ALUNGÍ, alungesc, vb. IV. 1. Refl. A se mari în lungime, a se lungi, a se întinde (subtiindu-se). ♦ A se subtia. 2. Tranz. A prelungi, a întinde. – Dupa fr. allonger.
alungire, ALUNGÍRE, alungiri, s.f. Actiunea de a alungi si rezultatul ei; prelungire. – V. alungi.
alungit, ALUNGÍT, -Ă, alungiti, -te, adj. Care are (sau ia) forma lunguiata; prelung. – A3 + lungit. (dupa fr. allongé).
alunică, ALUNÍCĂ, alunele, s.f. Alunita. – Aluna + suf. -ica.
aluniş, ALUNÍS, alunisuri, s.n. Padurice, desis de aluni; alunet. – Alun + suf. -is.
alunit, ALUNÍT, aluniti, s.m. Sulfat natural hidratat de aluminiu si potasiu, alb-galbui, sticlos, pamântos, utilizat la prepararea unor vopsele, medicamente etc. – Din fr. alunite.
aluniţă, ALUNÍŢĂ, alunite, s.f. 1. Diminutiv al lui aluna; alunea, alunica. 2. Mica excrescenta pigmentata pe piele. – Aluna + suf. -ita.
aluniu, ALUNÍU, -ÍE, alunii, adj. (Rar) De culoarea alunei. – Aluna + suf. -iu.
monobloc, MONOBLÓC adj. inv., s. n. (dispozitiv, organ de masina) dintr-un bloc nedemontabil. (< fr., engl. monobloc)
aluniza, ALUNIZÁ, alunizez, vb. I. Intranz. A aseleniza. – Dupa fr. alunir.
alunizare, ALUNIZÁRE s.f. Actiunea de a aluniza; aselenizare. – V. aluniza.
alură, ALÚRĂ s.f. 1. Fel de a se misca; mers, umblet; (rar) înfatisare. 2. Mod de deplasare a unui animal. 3. Ritm în care se desfasoara o actiune individuala sau colectiva în întrecerile sportive. 4. Mod în care se desfasoara un eveniment, o întâmplare etc. – Din fr. allure.
aluvionare, ALUVIONÁRE s.f. 1. Formare de aluviuni. 2. Mod de concentrare a minereurilor si a carbunilor prin depunerea materialelor granulare aduse de un curent de apa într-un jgheab orizontal, în ordinea greutatii lor specifice. [Pr.: -vi-o-] – Dupa fr. alluvionnement.
aluviu, ALÚVIU s.n. (Geol.) Holocen. – Din lat. alluvium.
aluviune, ALUVIÚNE, aluviuni, s.f. Material format din bolovani, mâl, nisip si pietris, adus de apele curgatoare si depus pe fundul albiei, pe lunca sau la varsare. [Pr.: -vi-u-] – Din fr. alluvion, lat. alluvio, -onis.
aluzie, ALÚZIE, aluzii, s.f. Cuvânt, expresie, fraza prin care se face o referire la o persoana, la o situatie, la o idee, fara a o exprima direct. ♢ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva); a viza. [Var.: (înv.) aluziúne s.f.] – Din fr. allusion, lat. allusio, -onis.
aluziune, ALUZIÚNE s.f. v. aluzie.
aluziv, ALUZÍV, -Ă, aluzivi, -e, adj. Cu aluzii. – Din fr. allusif.
alvanit, ALVANÍT, -Ă, s.m. si f., adj. v. arvanit.
alveolar, ALVEOLÁR, -Ă, alveolari, -e, adj. 1. Care apartine alveolelor dentare, referitor la alveole. ♢ Consoana alveolara (si substantivat, f.) = consoana articulata cu limba la nivelul alveolelor dintilor de sus. 2. Care are alveole (2). [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéolaire.
alveolare, ALVEOLÁRE, alveolari, s.f. (Geol.) Formare a alveolelor eoliene.[Pr.: -ve-o-] – De la alveola.
monoblepsie, MONOBLEPSÍE s. f. defect al vederii în neputinta de a vedea clar cu ambii ochi, în timp ce cu fiecare în parte bolnavul vede bine. (< fr. monoblepsíe)
alveolă, ALVEÓLĂ, alveole, s.f. 1. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni mici, situate în oasele maxilarelor, în care sunt înfipti dintii. 2. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni microscopice situate la extremitatea unei bronhiole. 3. Celula a fagurelui. 4. (În sintagma) Alveola eoliana = mica excavatie în rocile regiunilor de desert, rezultata din actiunea vântului. [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéole.
alveolită, ALVEOLÍTĂ s.f. Inflamatie acuta sau cronica a alveolelor (1). [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéolite.
alviţar, ALVIŢÁR, alvitari, s.m. Fabricant sau negustor de alvita. [Var.: halvitár s.m.] – Alvita + suf. -ar.
alviţă, ALVÍŢĂ s.f. Produs alimentar zaharos, fabricat din caramel, miere, nuci, migdale, esente aromate si amidon sau albus de ou. [Var.: halvíta s.f.] – [H]alva + suf. -ita.
monoblast, MONOBLÁST s. n. celula din care ia nastere monocitul. (< fr. monoblaste)
ama, AMÁ interj. (Înv., ir.) Zau ca..., zau asa. – Din tc. ama "însa", ngr. amá.
amabil, AMÁBIL, -Ă, amabili, -e, adj. Prietenos, binevoitor; politicos. – Din fr. aimable, lat. amabilis.
amabile, AMÁBILE adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În mod gratios, placut. – Cuv. it.
amabilitate, AMABILITÁTE, (2) amabilitati, s.f. 1. Însusirea de a fi amabil, atitudine amabila; politete, gentilete. 2. Fapta, vorba amabila; compliment (1) – Din fr. amabilité, lat. amabilitas, -atis.
amalgam, AMALGÁM, amalgame, s.n. 1. Aliaj de mercur cu alt metal. 2. Fig. Amestec de elemente disparate; talmes-balmes. – Din fr. amalgame, lat. amalgama.
amalgama, AMALGAMÁ, amalgamez, vb. I. Tranz. (Rar) A alia mercurul cu un metal; a prepara un amalgam (1). 2. Fig. A amesteca la un loc elemente disparate, eterogene. ♦ (Lingv.) A amesteca sensuri diferite. – Din fr. amalgamer.
amalgamare, AMALGAMÁRE, amalgamari, s.f. Actiunea de a amalgama. – V. amalgama.
monobazic, MONOBÁZIC, -Ă adj. (despre acizi) care contin în molecula lor un singur atom de hidrogen, apt de a fi înlocuit cu un atom de metal. (< fr. monobasique)
amalgamat, AMALGAMÁT, -Ă, amalgamati, -te, adj. (Rar) Amestecat (în mod eterogen). – V. amalgama.
aman, AMÁN interj., subst. 1. Interj. (Înv.) Îndurare! iertare! 2. Subst. (În expr.) A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lasa (pe cineva) la aman = a parasi (pe cineva) când are nevoie de ajutor. – Din tc. aman.
amandină, AMANDÍNĂ, amandine, s.f. 1. Prajitura preparata din ciocolata si crema (de migdale). 2. Bomboana în forma de migdala, umpluta cu crema de ciocolata si tavalita în cacao. – Din fr. amandine.
amanet, AMANÉT, amanete, s.n. Gaj. ♦ (Înv.) Ostatic. – Din tc. emanet, ngr. amanáti.
amanetare, AMANETÁRE, amanetari, s.f. Actiunea de a amaneta. – V. amaneta.
monoax, MONOÁX, -Ă adj. (tehn.) cu un singur ax; uniax. ♢ (despre vehicule) cu o singura osie. (< fr. monoaxe)
amant, AMÁNT, -Ă, amanti, -te, s.m. si f. Persoana care întretine relatii de dragoste cu o persoana de alt sex fara a fi casatorit cu aceasta; (pop.) iubit, ibovnic. – Din fr. amant, lat. amans, -ntis.
amar, AMÁR, -Ă, amari, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre alimente, bauturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necajit. ♢ Expr. Pâine amara = mijloace de existenta câstigate cu multa truda. A face (cuiva) zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strasnic, cumplit. 3. Fig. Rautacios. II. S.n. 1. Jale, tristete; suferinta, chin, necaz. ♢ Expr. A-si înghiti amarul = a suferi în tacere. A-si varsa amarul = a face destainuiri, a-si spune durerea, suferinta. ♦ (Cu valoare de interjectie) Vai! 2. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Multime, gramada. Amar de vreme. – Lat. amarus.
amara, AMARÁ, amarez, vb. I. Tranz. 1. A lega o ambarcatie cu un cablu de tarm sau de alta nava. 2. A fixa un obiect pe o ambarcatie astfel încât acesta sa nu se deplaseze din pricina balansului ambarcatiei. – Din fr. amarrer.
amarant, AMARÁNT, amaranti s.m. 1. Planta erbacee cu inflorescenta în forma de spic, cu flori mici rosii, galbene sau albe catifelate. 2. Colorant rosu-albastrui obtinut din aceasta planta. – Din fr. amarante, lat. amarantus.
amarantacee, AMARANTACÉE s.f. pl. Familie de plante erbacee cu frunze întregi, alterne sau opuse, cu flori unisexuate sau hermafrodite, grupate în inflorescente. – Din fr. amarantacées.
monoatomic, MONOATÓMIC, -Ă adj. (despre molecule) dintr-un singur atom; (despre substante) cu astfel de molecule. (< fr. monoatomique)
amarare, AMARÁRE, amarari, s.f. Actiunea de a amara; amaraj. – V. amara.
amară, AMÁRĂ, amare, s.f. Funie, cablu cu care se leaga o ambarcatie de tarm sau de o alta nava. – Din fr. amarre.
amarilidacee, AMARILIDACÉE, amarilidacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee monocotiledonate, de obicei cu bulb si cu ovar inferior; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. amaryllidacées.
monoartrită, MONOARTRÍTĂ s. f. inflamatie a unei singure articulatii. (< fr. monoarthrite)
amarilis, AMARÍLIS, amarilisi s.m. Planta erbacee cu bulbi cu flori mari, de culoare portocalie sau roz. – Din fr. amaryllis.
amarnic, AMÁRNIC, -Ă, amarnici, -ce, adj. 1. De neîndurat, grozav, cumplit, crunt. ♦ (Adverbial) Foarte tare, foarte mult, intens. 2. Fig. Inimos, curajos. – Amar + suf. -nic.
amator, AMATÓR, -OÁRE, amatori, -oare, s.m. si f., adj. 1. (Persoana) careia îi place ceva, care are predilectie sau pasiune pentru ceva; (persoana) care este dispusa sa cumpere ceva. 2. (Persoana) care se ocupa cu o meserie, cu o arta, cu o disciplina, fara a o exercita ca profesionist; diletant. – Din fr. amateur, lat. amator.
amatorism, AMATORÍSM s.n. Practicare, ca amator, a unui sport, a unei arte etc. – Amator + suf. -ism. Cf. fr. a&nbsp;m&nbsp;a&nbsp;t&nbsp;e&nbsp;u&nbsp;r&nbsp;i&nbsp;s&nbsp;m&nbsp;e.
amaurotic, AMAURÓTIC, -Ă, amaurotici, -ce, adj. 1. Care tine de amauroza; propriu amaurozei. 2. (si substantival) Care este bolnav de amauroza. – Din fr. amaurotique.
amauroză, AMAURÓZĂ s.f. Diminuare sau pierdere a vederii datorita lezarii retinei, cailor nervoase optice sau centrilor cerebrali ai vederii. [Pr.: -ma-u-] – Din fr. amaurose.
amazoană, AMAZOÁNĂ, amazoane, s.f. 1. (Mitol.) Femeie apartinând unui trib razboinic legendar, din care erau exclusi barbatii. 2. Femeie care practica cu predilectie calaria. – Din fr. amazone.
amazonit, AMAZONÍT s.n. Varietate verde de feldspat microclin, folosita ca piatra semipretioasa. – Din fr. amazonite.
monoarterită, MONOARTERÍTĂ s. f. arterita limitata la un segment vascular. (< fr. mono-artérite)
amăgeală, AMĂGEÁLĂ, amageli, s.f. Amagire. [Pl. si: (reg.) amagele] – Amagi + suf. -eala.
amăgeală, AMĂGEÁLĂ, amageli, s.f. Mijloc folosit pentru a însela buna-credinta a cuiva; escrocherie. ♢ A umbla cu amageli = a umbla cu înselaciuni; a avea obisnuinta de a amagi. [G.-D. amagelii] – Amagi + suf. -eala.
amăgi, AMĂGÍ, amagesc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) însela. ♦ Tranz. A ispiti, a ademeni, a atrage (prin promisiuni mincinoase). – Lat. •ammagire.
amăgire, AMĂGÍRE, amagiri, s.f. Faptul de a (se) amagi; amageala; ceea ce amageste. – V. amagi.
amăgit, AMĂGÍT, -Ă, amagiti, -te, adj. Înselat (II 1), prostit (2). – V. amagi.
monoandrie, MONOANDRÍE s. f. forma de casatorie în care femeia are un singur sot. (< fr. monoandrie)
amăgitor, AMĂGITÓR, -OÁRE, amagitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care amageste; înselator. – Amagi + suf. -itor.
amănunt, AMĂNÚNT, -Ă, amanunti, -te, s.n., adj. 1. S.n. Element secundar, neesential al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment, detaliu; (rar) amanuntime. ♢ Loc. adj. si adv. Cu amanuntul = cu bucata, în detaliu, în mici cantitati. Comert cu amanuntul. ♢ Loc. adv. (Cu) de-amanuntul sau pâna în cele mai mici amanunte sau în amanunt, în toate amanuntele = pâna în cele mai mici detalii; minutios. 2. Adj. (Înv.) Amanuntit2. [Var.: (reg.) amarúnt s.n.] – A3 + manunt "marunt".
amănunţi, AMĂNUNŢÍ, amanuntésc, vb. IV. Tranz. (Rar) 1. A farâmita, a marunti. 2. A da amanunte. – Din amanunt.
amănunţime, AMĂNUNŢÍME, amanuntimi, s.f. (Rar) Detaliu, amanunt. – Amanunt + suf. -ime.
monoamidă, MONOAMÍDĂ s. f. corp care poseda o singura functie amida. (< fr. monoamide)
amănunţire, AMĂNUNŢÍRE, amanuntiri, s.f. (Rar) Actiunea de a amanunti. – V. amanunti.
amănunţit, AMĂNUNŢÍT1 s.n. Faptul de a amanunti. – V. amanunti.
amănunţit, AMĂNUNŢÍT2, -Ă, amaruntiti, -te, adj. Care cuprinde multe amanunte; detaliat; (înv.) amanunt. ♦ (Adverbial) În amanunt. – V. amanunti.
amărăciune, AMĂRĂCIÚNE, amaraciuni, s.f. 1. Mâhnire, tristete; amarâre. 2. (Rar) Amareala (1). – Amar + suf. -aciune.
amărăluţă, AMĂRĂLÚŢĂ, amaralute s.f. Mica planta erbacee cu frunzele ascutite si cu flori mici, galbene-aurii, care contin un suc amar cu proprietati tonice (Cicendia filiformis). – Amareala + suf. -uta.
amărătăciune, AMĂRĂTĂCIÚNE s.f. Planta erbacee cu tulpina înalta si cu flori galbene (Senecio sarracenicus – Amarât + suf. -aciune.
amărâre, AMĂRẤRE, amarâri, s.f. (Rar) Faptul de a se amarî; amaraciune. – V. amarî.
monoacid, MONOACÍD adj., s. m. (corp) care poseda o singura functie acida. (< fr. monoacide)
amărât, AMĂRẤT, -Ă, amarâti, -te, adj. Mâhnit, necajit, suparat; chinuit, trist. ♦ (Adesea substantivat) Prapadit, nenorocit; sarac. ♦ (Despre obiecte) Ponosit, uzat, saracacios. – V. amarî.
amăreală, AMĂREÁLĂ, amareli, s.f. 1. (Proprietarea de a avea un) gust amar; amaraciune. ♢ Amareala merelor si perelor = boala a fructelor de mar si par, manifestata prin aparitia pe aceasta a unor pete în dreptul carora carnea fructului respectiv capata un gust amar. 2. Mica planta erbacee cu flori albastre, rosii sau (rar) albe, dispuse în raceme, cu fructe capsule, întrebuintata, pentru proprietatile sale expectorante, contra afectiunilor pulmonare (Polygala vulgaris); sopârlita. – Amârî + suf. -eala.
amăriu, AMĂRÍU, -ÍE, amarii, adj. (Rar) Amarui. – Amar + suf. -iu.
amărî, AMĂRÎ, amarasc, vb. IV. Refl si tranz. A capata sau face sa capete gust amar. 2. Fig. A (se) întrista, a (se) supara, a (se) mâhni. – Lat. •amarire.
amărui, AMĂRÚI, -ÚIE, amarui, adj. Cu gust usor amar; amariu. – Amar + suf. -ui.
monoachenă, MONOACHÉNĂ s. f. fruct format dintr-o singura achena. (< fr. mono-akène)
amărunt, AMĂRÚNT, s.n. v. amanunt.
amărunţelul, AMĂRUNŢÉLUL s.n. art. (Reg.; în loc. adv.) De-amaruntelul = cu minutiozitate, cu atentie, în amanunt. – Amanunt + suf. -el.
amăruţă, AMĂRÚŢĂ, amarute, s.f. Planta erbacee cu tulpina dreapta, frunzele acoperite cu peri aspri si flori galbene, dispuse în capitule (Pieris hieracioides) – Amar + suf. -uta.
amâna, AMÂNÁ, amấn, vb. I. Tranz. 1. A trece la îndeplinirea unei actiuni într-un moment ulterior celui stabilit initial. 2. A purta cu vorba pe cineva. – A3 + mâne (= mâine).
amânar, AMÂNÁR s.n. v. amnar.
mono, MONO1- elem. mon(o)-.
amânare, AMÂNÁRE, amânari, s.f. Actiunea de a amâna si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. Fara amânare = îndata. (Înv.) Cu amânare = în tihna. – V. amâna.
amânat, AMÂNÁT1 s.n. Faptul de a amâna. – V. amâna.
amânat, AMÂNÁT2, -Ă, amânati, -te, adj., adv. 1. Adj. Care a fost sau va fi îndeplinit la un moment ulterior celui stabilit initial. 2. Adv. (înv. si reg.) Târziu, dupa mult timp. – V. amâna.
amândoi, AMÂNDÓI, -DÓUĂ, num. col. Si unul si altul; ambii. [Gen.-dat. (când preceda substantivul) amânduror si (când îl urmeaza sau îi tine locul) amândurora] – Lat. •amindoi (< ambi + dui).
ambala, AMBALÁ, ambalez, vb. I. 1. Tranz. A împacheta ceva într-un material protector, în vederea usurarii manipularii lui si a transportului. 2. Tranz. A face ca viteza unui motor sa devina mai mare decât viteza lui nominala. 3. Refl. (Despre cai) A începe sa fuga tare (fara a putea fi oprit). 4. Refl. Fig. A se lasa purtat de mânie, de entuziasm, a se avânta într-o discutie aprinsa; a se antrena, a se aprinde. – Din fr. emballer.
ambalaj, AMBALÁJ, ambalaje, s.n. Ambalare; (concr.) material sau obiect în care se împacheteaza ceva. – Din fr. emballage.
ambalare, AMBALÁRE, ambalari, s.f. Actiunea de a (se) ambala; (în special) împachetare. – V. ambala.
ambar, AMBÁR, ambare, s.n. V. hambar.
ambarcader, AMBARCADÉR, ambarcadere, s.n. Punte care înainteaza în mare pâna la înaltimea unui vapor si de unde se îmbarca marfurile si calatorii. – Din fr. embarcadère.
ambarcaţie, AMBARCÁŢIE, ambarcatii, s.f. Vas plutitor de dimensiuni mici, cu vâsle, cu vele sau cu motor. [Var.: ambarcatiúne s.f.] – Din fr. embarcation.
ambarcaţiune, AMBARCAŢIÚNE s.f. v. ambarcatie.
ambarda, AMBARDÁ, ambardez, vb. I. Intranz. (Despre mare) A face ambardee. – Din fr. embarder.
ambardee, AMBARDÉE, ambardee, s.f. Îndepartare brusca si involuntara a unei nave din drumul urmat, datorita curentilor marini sau vântului. – Din fr. embardée.
ambasadă, AMBASÁDĂ, ambasade, s.f. Reprezentanta diplomatica pe lânga guvernul unei tari straine, condusa de un ambasador. ♦ Cladire în care îsi are sediul aceasta reprezentanta. – Din fr. ambassade.
ambasador, AMBASADÓR, ambasadori, s.m. Reprezentant diplomatic cu rangul cel mai înalt. ♦ Persoana trimisa cu o misiune speciala pe lânga un stat sau un for international. – Din fr. ambassadeur.
ambeta, AMBETÁ, ambetez, vb. I. Tranz. si refl. (Rar) A (se) plictisi. – Din fr. embêter.
ambetant, AMBETÁNT, -Ă, ambetanti, -te, adj. (Rar) Plicticos, plictisitor. – Din fr. embêtant.
ambiant, AMBIÁNT, -Ă, ambianti, -te, adj. Care se gaseste în jur, în apropiere, înconjurator. [Pr.: -bi-ant] – Din fr. ambiant.
ambianţă, AMBIÁNŢĂ, ambiante, s.f. Mediu material, social sau moral în care traieste cineva sau în care se afla ceva; climat (2). [Pr.: -bi-an-] – Din fr. ambiance.
ambidextrie, AMBIDEXTRÍE s.f. Capacitate de a se folosi cu aceeasi usurinta de ambele mâini. – Din fr. ambidextrie.
ambidextru, AMBIDÉXTRU, -Ă, ambidextri, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care se slujeste cu aceeasi îndemânare de ambele mâini. – Din fr. ambidextre.
ambielaj, AMBIELÁJ, ambielaje, s.n. Ansamblu alcatuit din bielele arborelui cotit al unui motor. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. embiellage.
ambient, AMBIÉNT, ambiente, s.n. (Frantuzism) Ambienta. [Pr.: -bi-ent] – Din fr. ambient.
ambiental, AMBIENTÁL, -Ă, ambientali, -e, adj. (Frantuzism) Ambiant. [Pr.: -bi-en-] – Din fr. ambiental.
ambigen, AMBIGÉN, -Ă, ambigeni, -e, adj. (Gram.; rar, în sintagmele) Genul ambigen (si substantivat, n.) = genul neutru. Substantiv ambigen = substantiv neutru. – Din lat. ambigenus "corcit".
ambiguitate, AMBIGUITÁTE, (2) ambiguitati, s.f. (Livr.) 1. Lipsa de precizie, de claritate. 2. (Concr.) Expresie, afirmatie lipsita de precizie, echivoca; amfibolie. [Pr.: -gu-i-] – Din fr. ambiguïté, lat. ambiguitas, -atis.
ambiguiza, AMBIGUIZÁ, ambiguizez, vb. I. Tranz. (Livr.) A face sa devina ambiguu. [Pr.: -gu-i-] – Ambiguu + suf. -iza.
moniţiune, MONIŢIÚNE s. f. 1. avertisment dat cuiva de un reprezentant al bisericii catolice pentru o greseala pe cale de a fi înfaptuita. 2. dojana, observatie facuta cuiva. (< fr. monition, it. monizione, lat. monitio)
ambiguizare, AMBIGUIZÁRE, ambiguizari, s.f. (Livr.) Faptul de a ambiguiza. [Pr.: -gu-i-] – V. ambiguiza.
ambiguu, AMBÍGUU, -UĂ, ambigui, -ue, adj. (Livr.; despre cuvinte, enunturi etc.) Echivoc, neclar. – Din lat. ambiguus.
ambiofonie, AMBIOFONÍE s.f. Metoda de modificare a acusticii unei sali prin mijloace electroacustice pentru crearea ambiantei sonore adecvate unui anumit gen de program. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. ambiophonie.
ambitus, ÁMBITUS subst. Întindere a unei melodii, de la sunetul ei cel mai grav pâna la cel mai înalt. – Din fr. ambitus.
ambiţie, AMBÍŢIE, ambitii, s.f. Dorinta arzatoare de a realiza ceva; dorinta de glorie, de onoruri, de parvenire. ♢ Expr. A pune pe cineva (sau a se pune) la ambitie = a (se) ambitiona. [Var.: (înv.) ambitiúne s.f.] – Din fr. ambition, lat. ambitio, -onis.
ambiţiona, AMBIŢIONÁ, ambitionez, vb. I. Refl. A avea ambitie. ♦ Tranz. A stimula ambitia cuiva. ♦ Refl. A se încapatâna. ♦ (Înv.) A râvni. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. ambitionner.
ambiţios, AMBIŢIÓS, -OÁSĂ, ambitiosi, -oase, adj., s.m. si f. (Om) plin de ambitie; pornit din ambitie. [Pr.: -ti-os] – Din fr. ambitieux, lat. ambitiosus.
ambiţiune, AMBIŢIÚNE s.f. v. ambitie.
ambivalenţă, AMBIVALÉNŢĂ, ambivalente, s.f. Existenta concomitenta a doua aspecte diferite. – Din fr. ambivalence.
ambliop, AMBLIÓP, -OÁPĂ, ambliopi, -oape, adj., s.m. si f. (Med.) (Bolnav) de ambliopie. [Pr.: -bli-op] – Din fr. amblyope.
monitoriza, MONITORIZÁ cb. tr. a supraveghea prin intermediul monitorului2 (3) sau al altui aparat specializat. (< monitor2 (3) + -iza)
ambliopie, AMBLIOPÍE s.f. Slabire a vederii datorata unor leziuni ale mediilor transparente ale globilor oculari, unor excese sau batrânetii. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. amblyopie.
amblipode, AMBLIPÓDE subst. pl. Mamifere erbivore fosile, cu picioarele terminate cu cinci degete scurte, având copite la vârf. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. amblypodes.
amblistoma, AMBLISTÓMA s.f. Gen de amfibieni cu corpul lung de 15 – 25 cm, de culoare caramizie cu pete mari deschise, raspânditi în America de Nord (Amblystoma). – Din fr. amblystome.
ambranşament, AMBRANSAMÉNT, ambransamente, s.n. Ramificatie secundara a unei linii ferate, a unei conducte de canalizare etc.; bransament. – Din fr. embranchement.
ambrasă, AMBRÁSĂ, ambrase, s.f. (Rar) Cordon care serveste pentru a tine strâns mijlocul unei perdele sau al unei draperii. – Din fr. embrasse.
ambrazură, AMBRAZÚRĂ, ambrazuri, s.f. 1. (Mil.) Deschizatura în peretii unei fortificatii, prin care se executa trageri cu tunul, cu mitraliera etc. 2. (Arhit.) Deschizatura lasata în zid, în vederea montarii unei usi sau a unei ferestre. – Din fr. embrasure.
ambră, ÁMBRĂ, ambre, s.f. Substanta ceroasa, bruna-cenusie, cu miros de mosc, formata în intestinul unei specii de casalot si care se întrebuinteaza în parfumerie; chihlimbar cenusiu. ♢ Ambra galbena = chihlimbar. – Din fr. ambre.
ambreia, AMBREIÁ, ambreiez, vb. I. Tranz. A realiza cuplarea a doua mecanisme cu ajutorul ambreiajului. [Pr.: -bre-ia] – Din fr. embrayer.
ambreiaj, AMBREIÁJ, ambreiaje, s.n. Dispozitiv prin care se leaga solidar, pe un timp anumit, doua mecanisme, permitând cuplarea sau decuplarea în timpul functionarii. [Pr.: -bre-iaj] – Din fr. embrayage.
ambreiare, AMBREIÁRE s.f. v. ambreiere.
ambreiere, AMBREIÉRE, ambreieri, s.f. Actiunea de a ambreia. [Pr.: -bre-ia-. – Var.: ambreiáre s.f.] – V. ambreia.
ambroziac, AMBROZIÁC, -Ă, ambroziaci, -ce, adj. (Livr.) Cu parfum de ambrozie; p. ext. minunat. [Pr.: -zi-ac] – Din fr. ambrosiaque.
ambrozie, AMBRÓZIE s.f. (În mitologia greaca) Hrana aromata a zeilor, despre care se credea ca da nemurire si tinerete vesnica; p. ext. bautura minunata. – Din fr. ambroisie, lat. ambrosia.
ambulacrar, AMBULACRÁR, -Ă, ambulacrari, -e, adj. Care apartine unui ambulacru, care se refera la ambulacru. – Din fr. ambulacraire.
ambulacru, AMBULÁCRU, ambulacre, s.n. Organ în forma de tub subtire, terminat de obicei cu o ventuza, caracteristic echinodermelor si servind la locomotie, respiratie si pipait. – Din fr. ambulacre.
ambulant, AMBULÁNT, -Ă, ambulanti, -te, adj. Care se deplaseaza dintr-un loc în altul, care nu are un loc fix. – Din fr. ambulant, lat. ambulans, -ntis.
ambulanţă, AMBULÁNŢĂ, ambulante, s.f. Instalatie sanitara mobila, în spatele frontului, care da ranitilor primele ajutoare. ♦ Vehicul special amenajat pentru transportul la spital al celor accidentati sau grav bolnavi; salvare. – Din fr. ambulance.
ambulatoriu, AMBULATÓRIU, -IE, ambulatorii, adj., s.n. 1. Adj. (Despre tratamente medicale) Care nu necesita spitalizare. 2. S.n. Institutie medico-sanitara în care se acorda bolnavilor asistenta medicala, fara ca acestia sa fie internati în spital. – Din fr. ambulatoire, lat. ambulatorius.
ambuscadă, AMBUSCÁDĂ, ambuscade, s.f. 1. Actiune de lupta în care inamicul este atacat prin surprindere. 2. Loc amenajat si ocupat de o subunitate militara, în scopul executarii unui atac prin surprindere asupra dusmanului. – Din fr. embuscade.
ambuscat, AMBUSCÁT, ambuscati, adj., s.m. (Frantuzism) (Soldat) dispensat de obligatiile grele ale serviciului militar; (militar) scutit prin diverse aranjamente de a lupta pe front. – Din fr. embusqué.
ambuşură, AMBUSÚRĂ, ambusuri, s.f. Parte a unui instrument muzical de suflat prin care se sufla aerul cu gura; mustiuc. – Din fr. embouchure.
ambuteia, AMBUTEÍA, ambuteiez, vb. I. Tranz. (Frantuzism) A bloca cu vehicule, nave etc. cai rutiere sau de navigatie. [Pr.: -te-ia] – Din fr. embouteiller.
ambuteiaj, AMBUTEIÁJ, ambuteiaje, s.n. 1. (Frantuzism) Îmbuteliere. 2. Blocare într-un port sau într-un bazin a unor nave din cauza îngramadirii lor într-un spatiu mic, a aglomerarii, a dificultatilor de manevrare provocate de aglomerare etc. ♦ Blocare a circulatiei rutiere, din cauza îngramadirii (în dezordine a) unor vehicule. [Pr.: -te-iaj] – Din fr. embouteillage.
ambuteiat, AMBUTEIÁT, -Ă, ambuteiati, -te, adj. Care a fost blocat cu vehicole, nave etc. – V. ambuteia.
ambuteiere, AMBUTEIÉRE s.f. Actiunea de a ambuteia si rezultatul ei. – V. ambuteia.
ambutisa, AMBUTISÁ, ambutisez, vb. I. Tranz. A prelucra prin deformare plastica, la cald sau la rece, un semifabricat din tabla pentru a obtine capace, cutii, farfurii etc. – Cf. fr. e&nbsp;m&nbsp;b&nbsp;o&nbsp;u&nbsp;t&nbsp;i&nbsp;r.
ambutisare, AMBUTISÁRE s.f. Actiunea de a ambutisa. – V. ambutisa.
ameliora, AMELIORÁ, ameliorez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) îmbunatati, a (se) îndrepta, a (se) perfectiona. 2. Tranz. A supune ameliorarii (2) un animal sau o planta. [Pr.: -li-o]. – Din fr. améliorer.
ameliorare, AMELIORÁRE, ameliorari, s.f. 1. Actiunea de a (se) ameliora si rezultatul ei; îmbunatatire, îndreptare, amelioratie. 2. Proces de creare a unei noi rase de animale si noi soiuri de plante de cultura sau de îmbunatatire a celor existente. [Pr.: -li-o]. – V. ameliora.
monitoring, MONITÓRING s. n. 1. (med.) ansamblu de metode de supraveghere, control si analiza imediata a datelor psihopatologice; monitorizare. 2. dispozitiv care permite, într-un amplificator, a compara înregistrarea pe magnetofon cu cea originala. (< engl. monitoring)
ameliorator, AMELIORATÓR, -OÁRE, amelioratori, -oare, adj. (Rar) Ameliorant. [Pr.: -li-o]. – Ameliora + suf. -tor.
amelioraţie, AMELIORÁŢIE, amelioratii, s.f. 1. Ameliorare. 2. (La pl.) Îmbunatatiri funciare. [Pr.: -li-o. – Var.: amelioratiúne s.f.] – Din fr. amélioration.
amelioraţiune, AMELIORAŢIÚNE s.f. v. amelioratie.
amenaja, AMENAJÁ, amenajez, vb. I. Tranz. 1. (Despre case, terenuri, gradini, interioare de locuit etc.) A aranja, a organiza în vederea unei anumite utilizari. 2. A realiza o amenajare (2). – Din fr. aménager.
amenajabil, AMENAJÁBIL, -Ă, amenajabili, -e, adj. Care se poate amenaja. – Dupa fr. aménageable.
amenajament, AMENAJAMÉNT, amenajamente, s.n. 1. Sistem de masuri pentru organizarea exploatarilor forestiere, cuprinzând refacerea, ameliorarea, marirea fondului forestier, protectia si exploatarea lui rationala. 2. Sistem de masuri privind organizarea, folosirea si îmbunatatirea unei pasuni pentru o anumita perioada de timp. – Din fr. aménagement.
amenajare, AMENAJÁRE, amenajari, s.f. 1. Actiunea de a amenaja si rezultatul ei. 2. Ansamblul de lucrari prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse si utilizate astfel încât sistemul sa corespunda cât mai bine scopului pentru care a fost realizat. ♢ Amenajare hidraulica = amenajare pentru prevenirea actunilor daunatoare ale unui curs de apa si pentru valorificarea resurselor lui potentiale. – V. amenaja.
amenda, AMENDÁ1, amendez, vb. I. Tranz. A aplica cuiva o amenda. – Din amenda.
monitorial, MONITÓRIÁL, -Ă adj. sistem ~ = sistem lancasterian. (< engl., fr. monitorial)
amenda, AMENDÁ2, amendez, vb. I. Tranz. 1. A îmbunatati, a modifica prin amendamente (1) un text, mai ales o lege. 2. A îmbunatati unele însusiri ale solului prin încorporarea unor amendamente (2). – Din fr. amender.
amendabil, AMENDÁBIL, -Ă, amendabili, -e, adj. Care se poate amenda2. ♦ Modificat prin amendamente. – Din fr. amendable.
amendament, AMENDAMÉNT, amendamente, s.n. 1. Îmbunatatire, modificare adusa unui proiect de act normativ sau de tratat. 2. Operatie de îmbunatatire a proprietatilor fizice ale solului cultivat, în vederea obtinerii unor recolte sporite. ♦ Substanta care se încorporeaza în sol pentru a schimba unele însusiri nefavorabile ale acestuia, în vederea îmbunatatirii conditiilor de nutritie a plantelor. – Din fr. amendement.
amendare, AMENDÁRE1, amendari, s.f. Actiunea de a amenda1; aplicare a unei amenzi. – V. amenda1.
amendare, AMENDÁRE2, amendari, s.f. Actiunea de a amenda2. – V. amenda2.
amendă, AMÉNDĂ, amenzi, s.f. Pedeapsa în bani. – Din fr. amende.
ameninţa, AMENINŢÁ, aménint, vb. I. Tranz. 1. A arata intentia de a face rau cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obtine ceva de la el). 2. A face un gest de amenintare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata sa..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunta, a vesti, a prevesti ceva rau, primejdios. – Lat. •amminaciare (< minaciae "amenintari").
ameninţare, AMENINŢÁRE, amenintari, s.f. Actiunea de a ameninta si rezultatul ei. ♦ Primejdie, pericol. – V. ameninta.
ameninţător, AMENINŢĂTÓR, -OÁRE, amenintatori, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care ameninta, care sperie, care îngrozeste. – Ameninta + suf. -ator.
amenitate, AMENITÁTE s.f. (Frantuzism) Atitudine binevoitoare, amabilitate, politete. – Dupa fr. aménité, lat. amoenitas, -atis.
amenoree, AMENORÉE s.f. Absenta fiziologica a ciclului menstrual, în timpul sarcinii, al alaptarii, sau patologica, pricinuita de o insuficienta ovariana sau hipofizara. – Din fr. amenorrhée.
ament, AMÉNT, amenti, s.m. Inflorescenta a unor arbori sau arbusti, formata din flori foarte mici unisexuate însirate de-a lungul unui ax si care atârna ca un ciucure; mâtisor, mât. – Din it. amento, lat. amentum.
amentacee, AMENTACÉE, amentacee, s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase cu inflorescenta în forma de amenti; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. amentacées.
american, AMERICÁN, -Ă, americani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Statelor Unite ale Americii sau (mai rar) din populatia de baza a unui alt stat al Americii. 2. Adj. Care apartine (populatiei) Statelor Unite ale Americii sau (mai rar) altui stat al Americii, privitor la (populatia din) Statele Unite ale Americii sau (mai rar) la alt stat din America. – America (n. pr.) + suf. -an. Cf. it. a&nbsp;m&nbsp;e&nbsp;r&nbsp;i&nbsp;c&nbsp;a&nbsp;n&nbsp;o, fr. a&nbsp;m&nbsp;é&nbsp;r&nbsp;i&nbsp;c&nbsp;a&nbsp;i&nbsp;n.
americanism, AMERICANÍSM, americanisme, s.n. 1. Fel de a fi, expresie etc. proprie americanilor (1). 2. Tendinta de a imita comportarea americanilor (1). – Din fr. américanisme.
americanist, AMERICANÍST, -Ă, americanisti, -ste, s.m. si f. 1. Specialist în americanistica. 2. Adept al americanismului (2). – Din fr. américanisme.
americanistică, AMERICANÍSTICĂ s.f. Studiu al limbilor, culturilor si civilizatiilor americane. – Din germ. Amerikanistik.
americaniza, AMERICANIZÁ, americanizez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) transforma în american (1). ♦ Refl. A se comporta ca americanii (1). – Din fr. américaniser.
americanizare, AMERICANIZÁRE, americanizari, s.f. Faptul de a (se) americaniza. – V. americaniza.
americă, AMÉRICĂ s.f. Nume dat în trecut unei pânze de bumbac de calitate inferioara. – Din n. pr. America.
americănesc, AMERICĂNÉSC, -EÁSCĂ, americanesti, adj. (Fam.) Ca în America, din America. – American + suf. -esc.
americăneşte, AMERICĂNÉSTE adv. (Fam.) În felul americanilor (1). – American + suf. -este.
americiu, AMERÍCIU s.n. Element chimic radioactiv sintetic, care se prezinta ca un metal alb-argintiu, din familia elementelor transuranice. [Var.: amerícium s.n.] – Din fr. américium.
americium, AMERÍCIUM s.n. v. americiu.
monitor, MONITÓR3, -OÁRE s. m. f. 1. elev mai în vârsta si mai capabil care, în anumite sisteme de învatamânt, îl ajuta pe învatator în predare si în mentinerea ordinii. 2. supraveghetor (în munca expusa radiatiilor ionizate). II. s. n. titlu al anumitor ziare sau publicatii periodice. (< fr. moniteur, lat. monitor)
amerindian, AMERINDIÁN, -Ă, amerindieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatii bastinase din America, de rasa mongoloida, numite si piei rosii sau indieni2; (si la sg.) persoana care apartine uneia dintre aceste populatii. 2. Adj. Care apartine amerindienilor (1), privitor la amerindieni; indian2. [Pr.: -di-an] – Din fr. amérindien.
ameriza, AMERIZÁ, amerizez, vb. I. Intranz. A executa o amerizare. – Cf. fr. a&nbsp;m&nbsp;e&nbsp;r&nbsp;r&nbsp;i&nbsp;r.
amerizaj, AMERIZÁJ, amerizaje, s.n. Amerizare. – Din fr. amerrissage.
amerizare, AMERIZÁRE, amerizari, s.f. Actiunea de a ameriza; evolutie a unui hidroavion prin care acesta coboara si aluneca pe suprafata unei ape pâna la oprire; amerizaj. ♦ Oprire pe apa a unei nave cosmice. – V. ameriza.
amerizor, AMERIZÓR, amerizoare, s.n. Dispozitiv al unui hidroavion care permite manevrarea în timpul decolarii si amerizarii. – Ameriza + suf. -or.
amestec, AMÉSTEC, amestecuri, s.n. 1. Reuniune de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; amestecatura (1), combinatie, mixtura. ♦ (Chim.) Produs obtinut prin punerea laolalta a mai multor substante care îsi pastreaza proprietatile caracteristice. 2. Amestecatura (2). 3. Interventie într-o afacere; participare (neceruta sau fortata) la treburile sau relatiile altora; ingerinta. ♢ Expr. A (nu) avea (vreun) amestec = a (nu) avea un (vreun) rol într-o afacere, a (nu) avea (vreo) legatura cu cineva sau ceva. – Din amesteca (derivat regresiv).
amesteca, AMESTECÁ, améstec, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face un amestec (1). ♦ Tranz. A provoca dezordine, a încurca diverse lucruri între ele. 2. Refl. (Despre grupuri de fiinte deosebite) A patrunde unele printre altele; a se pierde, a disparea în...; p. ext. a se amesteca. 3. Refl. A interveni, a se baga, a se vârî (nechemat) într-o actiune, într-o discutie etc. – Lat. •ammixticare.
amestecare, AMESTECÁRE, amestecari, s.f. Actiunea de a (se) amesteca – V. amesteca.
amestecat, AMESTECÁT, -Ă, amestecati, -te, adj. Compus din elemente diferite; împestritat, pestrit, eterogen. – V. amesteca.
amestecător, AMESTECĂTÓR, amestecatoare, s.n. Aparat sau masina care serveste la amestecarea unor substante în scopul omogenizarii lor. – Amesteca + suf. -ator.
amestecătură, AMESTECĂTÚRĂ, amestecaturi, s.f. 1. Produs al amestecarii; amestec (1). 2. Îngramadire întâmplatoare de lucruri sau de fiinte; formatie lipsita de unitate; amestec (2). – Amesteca + suf. -atura.
ametabolă, AMETÁBOLĂ, ametabole, adj. (Despre insecte) Care se dezvolta fara metamorfoza. – Din fr. amétabole.
ametist, AMETÍST, ametiste, s.n. Varietate violeta de cuart, folosita ca piatra semipretioasa. – Din fr. améthyste, lat. amethystus.
ametrop, AMETRÓP, -Ă, ametropi, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care sufera de ametropie. – Din fr. amétrope.
ametropie, AMETROPÍE s.f. Tulburare a vederii datorata unui viciu de refractie în mediile transparente ale ochiului. – Din fr. amétropie.
ameţeală, AMEŢEÁLĂ, ameteli, s.f. Stare în care omul îsi pierde simtul echilibrului. – Ameti + suf. -eala.
ameţi, AMEŢÍ, ametesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A fi cuprins sau a aduce în stare de ameteala; fig. a (se) zapaci. 2. Refl. si tranz. A (se) îmbata (usor). – Probabil lat. •ammattire (< mattus "beat").
ameţit, AMEŢÍT, -Ă, ametiti, -te, adj. 1. Cuprins de ameteala; fig. zapacit. 2. Beat. – V. ameti.
ameţitor, AMEŢITÓR, -OÁRE, ametitori, -oare, adj. Care provoaca ameteala. – Ameti + suf. -itor.
monitor, MONITÓR2 s. n. 1. (telec.) receptor, difuzor sau alt aparat pentru a controla calitatea emisiunilor de radio si televiziune. 2. (inform.) program de control care permite supravegherea mai multor programe fara legatura între ele, într-un ordinator. 3. (tehn.) aparat care dirijeaza, coordoneaza sau supravegheaza. o ~ cardiac = aparat automatic care supravegheaza activitatea inimii. ♢ aparat de control sau de semnalizare a radiatiilor ionizate; dozimetru de control. 4. supervizor. (< engl. monitor)
amfetamină, AMFETAMÍNĂ s.f. (Farm.) Benzedrina. – Din fr. amphétamine.
amfiartroză, AMFIARTRÓZĂ s.f. Articulatie care permite miscari limitate; articulatie semimobila. [Pr.: -fi-ar-] – Din fr. amphiarthrose.
amfibian, AMFIBIÁN, amfibieni, s.m. (Zool.) Batracian. [Pr.: -bi-an] – Din fr. amphibien.
amfibiu, AMFÍBIU, -IE, amfibii, adj., s.n. I. Adj. 1. (Despre fiinte) Care poate trai si în apa si pe uscat sau care are o faza de dezvoltare în apa si una pe uscat. 2. Fig. Care are o natura sau un aspect dublu. II. S.n., adj. (Avion, automobil sau tanc) care este special construit, spre a putea fi utilizat atât pe uscat, cât si pe apa. – Din fr. amphibie.
amfibol, AMFIBÓL, amfiboli, s.m. Mineral cristalizat sau grup de minerale constituite din silicati hidratati de magneziu, fier, aluminiu, calciu sau sodiu, foarte raspândite în rocile eruptive si în sisturile cristaline. – Din fr. amphibole.
amfibolie, AMFIBOLÍE s.f. (Livr.) Ambiguitate (2). – Din fr. amphibolie.
amfibologic, AMFIBOLÓGIC, -Ă, amfibologici, -ce, adj. (Livr.) Echivoc, ambiguu, obscur. – Din fr. amphibologique.
amfibologie, AMFIBOLOGÍE, amfibologii, s.f. Constructie defectuoasa de stil, de limba etc. care poate da nastere la echivoc; ambiguitate, amfibolie. – Din fr. amphibologie, lat. amphibologia.
amfibrah, AMFIBRÁH, amfibrahi, s.m. Unitate ritmica formata, în metrica antica, dintr-o silaba lunga precedata si urmata de doua silabe scurte. ♦ Unitate ritmica alcatuita, în metrica moderna, dintr-o silaba accentuata precedata si urmata de doua silabe neaccentuate. – Din fr. amphibraque, lat. amphibrachus.
amfibrahic, AMFIBRÁHIC, -Ă, amfibrahici, -ce, adj. (Lit.; despre ritm) Care este obtinut din amfibrahi. – Din fr. amphibrachique.
amficţion, AMFICŢIÓN s.m. (În Grecia antica) Membru al unei amfictionii. [Pr.: -ti-on] – Din fr. amphictyon.
amficţionie, AMFICŢIONÍE s.f. (În Grecia antica) Unitate de triburi sau asociatie de orase-state, grupate în jurul unui sanctuar comun. [Acc. si: amfictiónie. – Pr.: -ti-o-] – Din fr. amphictyonie.
amfidromic, AMFIDRÓMIC adj.n. (În sintagma) Punct amfidromic = nivelul maxim al mareelor. – Din fr. amphidromique.
amfigonie, AMFIGONÍE s.f. Înmultire sexuata în care gametii uniti provin de la indivizi deosebiti. – Din fr. amphigonie.
amfiguric, AMFIGÚRIC, -Ă, amfigurici, -ce, adj. (Frantuzism; despre scriere, vorbire, stil) Obscur, neinteligibil. – Din fr. amphigourique.
monitor, MONITÓR1 s. n. nava fluviala de tonaj mic, cuirasata, cu artilerie grea, destinata luptei împotriva obiectivelor de pe mal. (< fr. monitor)
amfimacru, AMFIMÁCRU, amfimacri, s.m. Unitate ritmica formata din trei silabe, dintre care prima si ultima sunt lungi, iar cea din mijloc scurta. – Din fr. amphimacre.
amfimixie, AMFIMIXÍE s.f. Tip de înmultire în care zigotul se formeaza dupa unirea gametilor de sex contrar. – Din fr. amphimixie.
amfineurian, AMFINEURIÁN, amfineurieni, s.m. (La pl.) Clasa de moluste marine care au caractere arhaice (un inel nervos de la care pornesc patru cordoane nervoase în jurul esofagului) (Amphineura); (si la sg.) animal din aceasta clasa. [Pr.: -ne-u-ri-an] – Cf. fr. a&nbsp;m&nbsp;p&nbsp;h&nbsp;i&nbsp;n&nbsp;e&nbsp;u&nbsp;r&nbsp;e&nbsp;s.
amfiox, AMFIÓX, amfiocsi, s.m. Acraniat cu corpul transparent, lung de 3-7 cm, cu scheletul de sustinere format numai din notocorda (Branchiostoma lanceolatum). [Pr.: -fi-ox] – Din fr. amphioxus.
amfipod, AMFIPÓD, amfipode, s.n. (La pl.) Clasa de crustacee care se caracterizeaza prin faptul ca au doua feluri de picioare, unele servindu-le la sarit si altele la înotat; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. amphipode.
amfiprostil, AMFIPROSTÍL, amfiprostiluri, s.n. Templu care are câte un portic pe fatada anterioara si unul pe cea posterioara. – Din fr. amphiprostyle.
monist, MONÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monismului. (< fr. moniste)
amfiteatru, AMFITEÁTRU, amfiteatre, s.n. 1. (În arhitectura greco-romana) Edificiu destinat jocurilor publice, de forma circulara sau ovala, de obicei neacoperit, având la mijloc o arena înconjurata de trepte (gradene) si tribune pentru public. ♢ Loc. adj. si adv. În amfiteatru = (în plan) înclinat, în trepte. 2. Sala de cursuri, de spectacole etc. cu locurile asezate în trepte sau pe un plan înclinat. 3. Configuratie a unor terenuri muntoase sau deluroase în etaje circulare. – Din fr. amphithéâtre, lat. amphitheatrum.
amfiteriu, AMFITÉRIU subst. Mamifer jurasic din care se presupune ca au luat nastere marsupialele si mamiferele placentare. – Din fr. amphithérium.
amfitrion, AMFITRIÓN, -OÁNĂ, amfitrioni, -oane, s.m. si f. (Livr.) Stapânul unei case în raport cu oaspetii sai; gazda. [Pr.: -tri-on] – Din fr. amphitryon.
amforă, ÁMFORĂ, amfore, s.f. Vas mare de forma ovoidala sau sferica, cu doua toarte, în care, în antichitate, se pastra si se transporta vinul, untdelemnul, grânele etc. – Din fr. amphore, lat. amphora.
amfoter, AMFOTÉR, -Ă, amfoteri, -e, adj. (Despre unele substante) Care are proprietatea de a reactiona ca un acid în prezenta unei baze si ca o baza în prezenta unui acid. – Din fr. amphotère.
amfotonie, AMFOTONÍE s.f. Stare de hiperactivitate a sistemului nervos simpatic si a celui parasimpatic. – Din fr. amphotonie.
amhara, AMHÁRA subst. Populatie majoritara a Etiopiei, din familia de limbi hamito-semitice si de religie crestina. – Dim Amhara (n. pr.).
amiabil, AMIÁBIL, -Ă, amiabili, -e, adj. (Frantuzism) Întelegator, prietenos; binevoitor. ♢ (Adverbial) Prieteneste. ♦ (Jur.; despre litigii, conflicte etc.) Rezolvat prin negociere, pe cale diplomatica. [Pr.: -mi-a-] – Din fr. amiable.
amiant, AMIÁNT s.n. v. amianta.
amiantă, AMIÁNTĂ, amiante, s.f. Varietate de azbest, cu numeroase întrebuintari în tehnica. [Pr.: -mi-an- – Var.: amiánt s.n.] – Din fr. amiante.
amiaz, AMIÁZ s.n. v. amiaza.
amiază, AMIÁZĂ, amiezi, s.f. 1. Mijlocul zilei, momentul înaltarii maxime a Soarelui deasupra orizontului (corespunzator aproximativ orei 12). ♢ Loc. adj. De amiaza = de prânz, de la ora prânzului. ♢ Expr. Ziua(-n) amiaza mare = în plina zi, în toiul zilei. 2. (Concr.) Zenit. 3. (Reg.) Masa principala care se ia aproximativ la jumatatea zilei; prânz. 4. (Înv.) Miazazi, sud. [Var.: amiáz, amiéz s.n., amiázi, amiázazi s.f.] – Din amiazazi (< lat. ad mediam diem).
amiazăzi, AMIÁZĂZI s.f. v. amiaza.
amiazi, AMIÁZI s.f. v. amiaza.
amibă, AMÍBĂ, amibe, s.f. Animal protozoar (microscopic), cu corpul lipsit de membrana, format dintr-o masa de protoplasma, cu unul sau mai multe nuclee si care se misca cu ajutorul pseudopodelor (Amoeba). – Din fr. amibe.
amic, AMÍC, -Ă, amici, -ce, s.m. si f. Prieten. – Din lat. amicus, it. amico.
monism, MONÍSM s. n. conceptie filozofica potrivit careia la baza tuturor fenomenelor lumii se afla un singur principiu: materia (materialist) sau spiritul (idealist). (< fr. monisme)
amical, AMICÁL, -Ă, amicali, -e, adj. Prietenos; prietenesc. ♦ (Adverbial) Prieteneste. – Din fr. amical, lat. amicalis.
amiciţie, AMICÍŢIE, amicitii, s.f. Prietenie. – Din lat. amicitia, it. amicizia.
amidază, AMIDÁZĂ, amidaze, s.f. Enzima care desface legatura dintre carbon si azot din diferite substante, fixând elementele apei. – Din fr. amidase.
amidă, AMÍDĂ, amide, s.f. Compus organic obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen al amoniacului cu radicalul unui acid. – Din fr. amide.
monilioză, MONILIÓZĂ s. f. 1. boala a pomilor fructiferi, produsa de o ciuperca parazita. 2. candidoza; moniliaza. (< fr. moniliose)
amidină, AMIDÍNĂ, amidine, s.f. Substanta organica pe baza de amida, folosita în medicamentatie. – Din fr. amidine.
amidol, AMIDÓL s.n. Substanta organica folosita ca developator în fotografie. – Din fr. amidol.
amidon, AMIDÓN s.n. Substanta organica ce se gaseste în semintele, fructele si tuberculele plantelor si care se foloseste în industria alimentara, chimica etc. – Din fr. amidon.
amidopirină, AMIDOPIRÍNĂ s.f. Medicament obtinut din antipirina, cu actiune febrifuga si analgezica si care, folosit în mod abuziv, duce la leucemie; piramidon. – Din fr. amidopyrine.
moniliform, MONILIFÓRM, -Ă adj. (biol.; anat.; despre un canal, cordon, filament) în forma de sirag de margele, cu umflaturi globuloase intermitente. (< fr. moniliforme)
amidură, AMIDÚRĂ, amiduri, s.f. Compus chimic obtinut din amoniac prin substituirea unui atom de hidrogen cu un metal. – Din fr. amidure.
amielinic, AMIELÍNIC, -Ă, amielinici, -ce, adj. Care este lipsit de mielina [Pr.: -mi-e-] – Cf. fr. a&nbsp;m&nbsp;y&nbsp;é&nbsp;l&nbsp;i&nbsp;n&nbsp;e.
moniliază, MONILIÁZĂ s. f. monilioza (2). (< fr. moniliase)
amiez, AMIÉZ s.n. v. amiaza.
amiezită, AMIEZÍTĂ s.f. Îmbracaminte rutiera permanenta, confectionata din beton asfaltic cu filer de var stins. [Pr.: -mi-e-] – Din fr. amiésite.
amigdală, AMIGDÁLĂ, amigdale, s.f. (Anat.) Fiecare dintre cele doua glande de natura limfatica, situate de o parte si alta a omusorului. – Din fr. amygdale.
monilia, MONÍLIA s. f. candida2. (< fr., it. monilia)
amigdalectomie, AMIGDALECTOMÍE s.f. Îndepartare a amigdalelor pe cale chirurgicala. – Din fr. amygdalectomie.
amigdalită, AMIGDALÍTĂ s.f. Boala manifestata prin inflamarea (acuta sau cronica) a amigdalelor. – Din fr. amygdalite.
amil, AMÍL, amili, s.m. Radical organic monovalent, provenit din pentan prin îndepartarea unui atom de hidrogen. – Din fr. amyle.
amilaceu, AMILACÉU, -CÉE, amilacei, -cee, adj. Care contine sau care este constituit din amidon. – Din fr. amylacé.
amilază, AMILÁZĂ, amilaze, s.f. Substanta produsa de pancreas, care (în timpul digestiei) transforma amidonul în maltoza si glucoza. – Din fr. amylase.
amilic, AMÍLIC adj. (În sintagma) Alcool amilic = alcool aciclic, saturat, derivat din pentan; pentanol. – Din fr. amylique.
amilodextrină, AMILODEXTRÍNĂ s.f. Polizaharida obtinuta prin hidroliza partiala a amidonului. – Din fr. amylodextrine.
mongoloid, MONGOLOÍD, -Ă I. adj., s. m. f. 1. (om) care apartine rasei galbene; mongolid. 2. (om) atins de mongolism. II. adj. care prezinta caractere fizice asemanatoare cu cele ale unui mongol. (< fr. mongoloïde)
amilograf, AMILOGRÁF, amilografe, s.n. Aparat care masoara si înregistreaza consistenta gelului de amidon dintr-o faina pentru a determina capacitatea de panificatie a acesteia. – Din fr. amylographe.
amilogramă, AMILOGRÁMĂ, amilograme, s.f. (Tehn.) Diagrama înregistrata la amilograf. – Din fr. amylogramme.
amiloidoză, AMILOIDÓZĂ s.f. Fenomen patologic care consta în formarea si depozitarea în anumite organe a unei substante proteice amorfe. [Pr.: -lo-i-] – Din fr. amyloïdose.
mongolistică, MONGOLÍSTICĂ s. f. disciplina stiintifica care studiaza limba, cultura si civilizatia mongola. (< germ. Mongolistik)
amilopectină, AMILOPECTÍNĂ, amilopectine, s.f. Component al amidonului care constituie învelisul exterior si insolubil al granulelor de amidon. – Din fr. amylopectine.
amiloză, AMILÓZĂ, amiloze, s.f. Constituent solubil al amidonului. – Din fr. amylose.
amimie, AMIMÍE s.f. Stare patologica constând în incapacitatea de exprimare a starilor afective prin mimica. – Din fr. amimie.
mongolist, MONGOLÍST, -Ă s. m. f. specialist în mongolistica. (< germ. Mongolist)
amin, AMÍN interj., s.n. 1. Interj. (În texte religioase sau în practica bisericii crestine, folosit ca formula de încheiere) Adevarat! asa sa fie! ♦ Fam. Adio! S-a terminat! 2. S.n. (În expr.) Cât(u-i) aminul sau pâna (ori nici) la amin = niciodata, nicidecum. – Din sl. aminŭ.
amină, AMÍNĂ, amine, s.f. Compus organic derivat al amoniacului. – Din fr. amine.
amino, AMÍNO s.n. (Chim.) Grupare functionala monovalenta rezultata prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula amoniacului. – Din fr. amino.
aminoacid, AMINOACÍD, aminoacizi, s.m. Substanta specifica materiei vii, care se caracterizeaza prin prezenta în aceeasi molecula a unei functii acide si a unei functii bazice si care intra în componenta proteinelor. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacide.
mongolism, MONGOLÍSM s. n. afectiune congenitala caracterizata prin deficiente în dezvoltarea fizica si psihica si facies specific. (< fr. mongolisme)
aminoacidemie, AMINOACIDEMÍE, aminoacidemii, s.f. (Fiziol.) Prezenta a aminoacizilor în sânge; cantitate de aminoacizi prezenta în sânge. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacidémie.
aminoacidurie, AMINOACIDURÍE, aminoacidurii, s.f. (Fiziol.) Prezenta a aminoacizilor în urina; cantitate de aminoacizi prezenta în urina. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacidurie.
aminoalcool, AMINOALCOÓL, aminoalcooli, s.m. (Chim.) Compus organic care contine amina si alcool. [Pr.: -no-al-co-ol] – Din fr. aminoalcool.
aminobenzen, AMINOBENZÉN s.m. (Chim.) Anilina. – Din fr. aminobenzène.
aminobenzoic, AMINOBENZÓIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid aminobenzoic = pulbere cristalina incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata în chimie ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carei derivati sunt folositi în farmacie, parfumerie; acid antranilic. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. aminobenzoïque.
aminoplast, AMINOPLÁST, aminoplaste, s.n. Rasina sintetica obtinuta prin reactii de policondensare între formaldehida si compusi cu grupare amino. – Din fr. aminoplaste.
mongolic, MONGÓLIC, -Ă adj. mongol (II). o limbi če = familie de limbi aglutinante vorbite de mongoli, în Asia Centrala si septentrionala. (< fr. mongolique)
aminozaharuri, AMINOZAHÁRURI s.n. pl. Derivati cu amina ai zaharurilor, care intra în componenta unor substante naturale importante. – Amino + zaharuri (dupa fr. amino-sucres, germ. Amino-zucker).
amintitor, AMINTITÓR, -OÁRE, amintitori, -oare, adj. (Rar) Care aminteste. – Aminti + suf. -tor.
amiotrofie, AMIOTROFÍE s.f. Atrofie a unui grup de muschi, frecventa în unele boli ale sistemului nervos, articulare, musculare etc. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. amiotrophie.
amiral, AMIRÁL, amirali, s.m. I. Cel mai mare grad în marina militara, corespunzator gradului de general-colonel din armata terestra; persoana care poarta acest grad. II. Fluture de zi, mare, foarte frumos colorat, ale carui larve traiesc pe urzici (Vanessa atalanta). – Din fr. amiral.
amiralitate, AMIRALITÁTE, amiralitati, s.f. Comandament suprem al marinei militare; local, cladire în care îsi are sediul acest comandament. – Amiral + suf. -itate (dupa fr. amirauté, it. amiralita).
amirosi, AMIROSÍ vb. IV. v. mirosi.
mongol, MONGÓL, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Mongolia. II. adj. referitor la mongoli; mongolic. ♢ (s. f.) limba vorbita în Mongolia. (< fr. mongol)
amitoză, AMITÓZĂ s.f. Diviziune directa a celulelor prin strangulare, înmugurire etc., fara aparitia cromozomilor. – Din fr. amitose.
amoralism, AMORALÍSM s.n. Conceptie care preconizeaza o atitudine indiferenta fata de morala; faptul de a nu recunoaste valabilitatea nici unei morale. – Din fr. amoralisme.
amoralist, AMORALÍST, -Ă, amoralisti, -ste, adj., s.m. si f. (Rar) (Adept) al amoralismului. – Din fr. amoraliste.
amoralitate, AMORALITÁTE s.f. Atitudinea omului amoral. – Din fr. amoralité.
ampelograf, AMPELOGRÁF, -Ă, ampelografi, -e, s.m. si f. Specialist în ampelografie. – Din fr. ampélographe.
ampelografie, AMPELOGRAFÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul genurilor, al speciilor si al soiurilor de vita de vie. – Din fr. ampélographie.
ampicilină, AMPICILÍNĂ s.f. (Farm.) Antibiotic cu spectru larg. – Din engl. ampicillin.
mongo, MÓNGO s. m. moneda divizionara în Mongolia, a suta parte dintr-un tugrik. (< germ. Mongo)
ampolozitate, AMPOLOZITÁTE, ampolozitati, s.f. (Italienism) Emfaza. – Din it. ampollosità.
anacard, ANACÁRD, anacarde, s.n. Fructul anacardierului. ♦ Anacardier. – Din fr. anacarde.
anacardier, ANACARDIÉR, anacardieri, s.m. Arbust tropical din al carui fruct comestibil se extrage o substanta folosita la lustruirea mobilelor. [Pr.: -di-er] – Din fr. anacardier.
anaconda, ANACÓNDA, anaconde, s.f. Sarpe semiacvatic neveninos, din America Centrala si America de Sud, lung de 7 m, care se hraneste cu pasari si cu mamifere (Eunectes murinus) – Din fr. anaconda.
anadipsie, ANADIPSÍE s.f. Sete exagerata. – Din fr. anadipsie.
anason, ANASÓN s.m. Planta erbacee aromatica cu flori mici si albe, cultivata pentru uleiul eteric si substantele grase care se extrag din fructe cu diverse întrebuintari în industria alimentara si cea farmaceutica (Pimpinella anisum). ♦ Bautura alcoolica preparata din fructele acestei plante. [Var.: anisón s.m.] – Din tc. anason.
ancablură, ANCABLÚRĂ, ancabluri, s.f. Unitate de masura pentru lungime egala cu a zecea parte dintr-o mila marina. – Din fr. encablure.
anceps, ÁNCEPS s.n. Semn care marcheaza cantitatea unei silabe. – Din lat. anceps.
ancestral, ANCESTRÁL, -Ă, ancestrali, -e, adj. Stramosesc. – Din fr. ancestral.
ancie, ÁNCIE, ancii, s.f. Mica lama elastica (de metal, de lemn sau de trestie) fixata în mustiucul unui instrument de suflat pentru a produce sunete sau pentru a le intensifica. – Din it. ancia.
andante, ANDÁNTE adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu o miscare rara, linistita. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala conceputa în aceasta miscare. – Cuv. it.
andantino, ANDANTÍNO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu o miscare putin mai repede decât andante. – Cuv. it.
monetiza, MONETIZÁ vb. tr. a transforma metalul în moneda, a bate moneda. (< fr. monétiser)
andivă, ANDÍVĂ, andive, s.f. Planta erbacee din ale carei frunze albe, carnoase, comestibile se pregatesc salate; cicoare-de-gradina (Cichorium endivia) – Din fr. endive.
anfiladă, ANFILÁDĂ, anfilade, s.f. Sir de cladiri, de portice sau de colonade care se succeda în linie dreapta. ♢ Tragere de anfilada = tragere în tinte însirate perpendicular sau oblic fata de frontul de tragere. – Din. fr. enfilade.
angină, ANGÍNĂ s.f. v. anghina.
angiocolită, ANGIOCOLÍTĂ s.f. Inflamatie a cailor biliare, întâlnita în febra tifoida, calculoza biliara etc. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiocholite.
angiofluorografie, ANGIOFLUOROGRAFÍE, angiofluorografii, s.f. (Med.) Studiu radioscopic sau radiografic al vaselor sanguine cu ajutorul fluorului. [Pr.: an-gi-o-flu-o-] – Din fr. angiofluorographie.
angiogenie, ANGIOGENÍE s.f. Formarea si dezvoltarea vaselor de sânge. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiogénie.
monetică, MONÉTICĂ s. f. totalitatea tehnicilor de plata electronica prin cartele de memorie. (< fr. monétique)
angiografie, ANGIOGRAFÍE s.f. Studiu radioscopic sau radiografic al vaselor sanguine dupa introducerea unor substante radioopace. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiographie.
angiologie, ANGIOLOGÍE s.f. Parte a anatomiei care se ocupa cu studiul vaselor sanguine si limfatice. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiologie.
angiom, ANGIÓM s.n. Tumoare benigna a vaselor sanguine sau limfatice.[Pr.: -gi-om] – Din fr. angiome.
angiopatie, ANGIOPATÍE, agiopatii, s.f. Denumire data oricarei boli a vaselor sanguine. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiopathic.
angiospasm, ANGIOSPÁSM, angiospasme, s.n. Contractie spastica a unui vas sanguin, în special a unei artere. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiospasme.
monetărie, MONETĂRÍE s. f. întreprindere (de stat) unde se fabrica monedele. (< moneda + -arie)
angiosperm, ANGIOSPÉRM, -Ă, angiospermi, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre plante) Care are semintele închise în fructe. 2. S.f. (La pl.) Încrengatura de plante cu flori, cu seminte închise în fructe, raspândite pe tot globul pamântesc; (si la sg.) planta care face parte din aceasta încrengatura. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiosperme.
anhidridă, ANHIDRÍDĂ, anhidride, s.f. 1. Substanta anorganica care, reactionând cu apa, formeaza un acid. 2. Substanta organica rezultata de obicei prin eliminarea unei molecule de apa dintre doua grupari carboxil. ♦ Anhidrida carbonica = bioxid de carbon, Anhidrida acetica = lichid incolor cu miros intepator, întrebuintat la fabricarea colorantilor, medicamentelor, acetatului de celuloza, etc. – Din fr. anhydride
oturac, oturác (-ce), s.n. – Popas, oprire, halta. Tc. oturak (Seineanu, III, 92), cf. alb. oturak. Sec. XVII, înv. – Der. oturac, s.m. (înv., veteran).
monetarist, MONETARÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monetarismului. (< monetar + -ist)
anin, ANÍN s.m. v. arin.
aniniş, ANINÍS s.n. v. arinis.
aninişte, ANÍNISTE s.f. v. ariniste.
anion, ANIÓN, anioni, s.m. (Chim.) Ion cu sarcina negativa, care este atras de anod. [Pr.: -ni-on] – Din fr. anion.
anisol, ANISÓL, anisoli, s.m. (Chim.) Eter metilic al fenolului. – Din fr. anisole.
anison, ANISÓN s.m. v. anason.
anişor, ANISÓR, anisori, s.m. Diminutiv al lui an2. – An2 + suf. -isor.
anofel, ANOFÉL, anofeli, adj. (În sintagma) Ţântar anofel = gen de tântari caracterizati prin pozitia lor oblica în timpul repausului si ale caror femele înteapa oamenii si animalele; unele specii propaga malaria (Anopheles maculipennis). – Din fr. anophèle.
anorganic, ANORGÁNIC, -Ă, anorganici, -ce, adj. (Despre corpuri) în compozitia carora intra numai substante din regnul mineral. ♢ Chimie anorganica = chimie a corpurilor minerale; chimie neorganica. – Din fr. anorganique
anrocament, ANROCAMÉNT, anrocamente, s.n. Îngramadire de bolovani, de piatra, de beton etc., care formeaza platforme de întarire, diguri etc. – Din fr. enrochement (dupa roca).
monetarism, MONETARÍSM s. n. teorie si politica ce atribuie modificarii masei banilor în circulatie o importanta centrala, chiar decisiva, în procesul activitatii economice si în stabilirea nivelului preturilor. (dupa germ. Monetarsystem)
anşoa, ANSOÁ s.n. 1. Peste mic care traieste în Marea Mediterana si în Oceanul Atlantic. 2. Pasta preparata din carnea acestui peste, care se serveste ca aperitiv. – Din fr. anchois.
antablament, ANTABLAMÉNT, antablamente, s.n. Element de arhitectura asezat deasupra zidurilor sau coloanelor unei constructii, care sustine acoperisul. – Din fr. entablement.
anterior, ANTERIÓR, -OÁRĂ, anteriori, -oare, adj. (Adesea adverbial) 1. Care preceda o anumita data; precedent. 2. Care este asezat în partea de dinainte. 3. (Despre sunete) Articulat în partea dinainte a cavitatii bucale. [Pr.: -ri-or] – Din fr. antérieur, lat. anterior.
antidrog, ANTIDRÓG adj. invar. (Despre masuri, atitudini, manifestari etc.) Care este împotriva drogurilor. – Din fr. antidrogue.
antifascism, ANTIFASCÍSM s.n. Miscare social-politica îndreptata împotriva fascismului ♦ Atitudine antifascista. – Din it. antifascismo, germ. Antifascismus.
antifeudal, ANTIFEUDÁL, -Ă, antifeudali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestari) Care este împotriva feudalismului sau a feudalilor. [Pr.: -fe-u-] – Din fr. antiféodal.
antifilistinism, ANTIFILISTINÍSM s.n. Atitudine opusa filistinismului. – Anti- + filistinism.
antifonic, ANTIFÓNIC2, -Ă, antifonici, ce, adj. (Despre materiale) Care atenueaza zgomotul; antizgomot. – Anti- + fonic.
antiformant, ANTIFORMÁNT, antiformanti, s.m. (Fon.) Zona de minima energie, situata între doi formanti apropiati. – Din fr. antiformant.
antifurt, ANTIFÚRT adj. invar., s.n. (Dispozitiv) care avertizeaza în cazul patrunderii unei persoane în spatiul supravegheat sau care face mai dificil furtul. – Anti- + furt (dupa fr. antivol).
antigripal, ANTIGRIPÁL, -Ă, antigripali, -e, adj. Care preîntâmpina sau combate gripa. – Din fr. antigrippal.
antihalo, ANTIHALÓ, s.n. Pelicula de lac sau de gelatina colorata care acopera un film sau o placa fotografica, împiedicând formarea efectului halo. – Din fr. antihalo
antranilic, ANTRANÍLIC, -Ă, antranilici, -ce, adj. (În sintagma) Acid antranilic = pulbere cristalina, incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata, în chimie, ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carui derivati sunt folositi în parfumerie; acid aminobenzoic. – Din fr. anthranilique.
antropologie, ANTROPOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul originii si evolutiei biologice a omului (facând abstractie de conditiile social-istorice în care se dezvolta acesta) – Fr. anthropologie
anvelopă, ANVELÓPĂ, anvelope, s.f. 1. Învelis de protectie a camerei de aer a unui vehicul, confectionat din cauciuc. 2. Supracoperta. 3. (Pict.) Atmosfera difuza care învaluie figurile dintr-un tablou. – Din. fr. enveloppe.
monetar, MONETÁR, -Ă I. adj. referitor la moneda. o sistem ~ = ansamblul reglementarilor legale privind moneda unui stat. II. s. n. inventar al banilor sortati dupa valoare, întocmit de un casier la predarea casei. (< fr. monétaire)
aparat, APARÁT, aparate, s.n. 1. Sistem de piese care serveste pentru o operatie mecanica, tehnica, stiintifica etc. Aparat de radio. Aparat telegrafic. 2. Sistem tehnic care transforma o forma de energie în alta. 3. Ansamblu de organe anatomice care servesc la îndeplinirea unei functiuni fundamentale. Aparat digestiv. 4. Totalitatea serviciilor (sau, p. ext. a personalului) care asigura bunul mers al unei institutii sau al unui domeniu de activitate. Aparat administrativ. ♢ Aparat de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc functiile acestuia; totalitatea angajatilor acestor organe. 5. Ansamblul mijloacelor care servesc pentru un anumit scop. ♢ Aparat stiintific = totalitatea documentelor, izvoarelor, surselor de investigatie stiintifica folosite de un cercetator. Aparat critic = totalitatea notelor si comentariilor care însotesc o editie critica. – Din lat. apparatus, fr. apparat, germ Apparat (cu unele sensuri dupa fr. appareil).
aparte, APÁRTE adv. În mod separat, deosebit (de...). ♦ (În teatru, ca indicatie pentru actori). Ca si cum ar vorbi cu sine însusi, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special, anumit. Trasatura aparte. – A3 + parte (dupa fr. à part).
apartenenţă, APARTENÉNŢĂ, apartenente, s.f. Faptul de a tine, de a fi legat de cineva sau de ceva; proprietatea de a fi un element al unui ansamblu. – Din fr. appartenance.
aparteu, APARTÉU, aparteuri, s.n. Scurt monolog rostit cu glas scazut de un actor pe scena, ca pentru sine, în asa fel încât sa fie auzit numai de spectatori, nu si de partenerii aflati pe scena. – Din fr. aparté.
apartheid, APÁRTHEID s.n. Politica de segregatie rasiala, practicata pâna în anul 1991 de guvernul Republicii Sud-Africane împotriva populatiei de culoare din tara. – Din engl. apartheid.
moneră, MONÉRĂ s. f. protozoar ipotetic fara nucleu, care ar face trecerea de la materia lipsita de viata la cea organica. (< fr. monère)
aparţine, APARŢÍNE, apartín, vb. III. Intranz. A tine, a depinde de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva. ♦ A face parte dintr-o anumita clasa, dintr-o anumita organizatie etc. – Din fr. appartenir (dupa tine).
apaş, APÁS, apasi, s.m. 1. (La pl.) Numele unui trib de indieni din Texas; (si la sg.) indian din acest trib. 2. (Rar) Derbedeu, haimana; hot; bandit. – Din fr. apache.
monem, MONÉM s. n. cea mai mica unitate lingvistica dotata cu semnificatie. (< fr. monème)
apatic, APÁTIC, -Ă, apatici, -ce adj. Care este cuprins de apatie, care manifesta sau tradeaza apatie. – Din fr. apathique.
apatie, APATÍE s.f. Stare de indiferenta, lipsa de interes fata de orice activitate si fata de lumea înconjuratoare. ♦ (În conceptia filozofilor stoici antici) Ideal moral care consta în înabusirea oricarei pasiuni. – Din fr. apathie, lat. apathia.
apatit, APATÍT s.n. Mineral cristalizat, incolor sau variat colorat, folosit la prepararea îngrasamintelor minerale si la extragerea fosforului. – Din fr. apatite.
monegasc, MONEGÁSC, -Ă adj., s. m. f. (persoana) din Monaco. (< fr. monégasque)
apatrid, APATRÍD, -Ă, apatrizi, -de, s.m. si f., adj. (Persoana) care nu are cetatenia nici unui stat. – Din fr. apatride.
apex, ÁPEX, apexuri, s.n. 1. (Astron.) Punct de pe bolta cereasca spre care se deplaseaza în aparenta sistemul nostru solar. 2. Capat, extremitate (ascutita) a unui lucru. – Din fr., lat. apex.
apidă, APÍDĂ, apide, s.f. (La pl.) Familie de insecte himenoptere care cuprinde albinele si bondarii; (si la sg.) insecta care apartine acestei familii. – Din fr. apidés.
aplicaţie, APLICÁŢIE, aplicatii, s.f. 1. Faptul de a aplica (1). ♢ Ceea ce se aplica (1); p. ext. obiect, lucru care rezulta din aplicarea aceasta. 2. Faptul de a aplica (2), de a pune în practica. 3. Fig. Aptitudine, talent, înclinatie. – Din fr. application.
apodictic, APODÍCTIC, -Ă , apodictici, -ce, adj. (Despre judecati, demonstratii etc.) Care exprima raporturi si legaturi necesare între lucruri sau fenomene; care exclude posibilitatea unei opozitii. – Din fr. apodictique, lat. apodicticus.
apogeu, APOGÉU, apogee, s.n. 1. Punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, a unei actiuni etc. 2. Punctul cel mai departat de pamânt la care se afla un astru pe orbita sa. – Din fr. apogée.
aporetic, APORÉTIC, -Ă, aporetici, -ce, adj. (Livr.) Care are aspectul unei aporii, de aporie. – Din fr. aporétique.
aporie, APORÍE, aporii, s.f. Dificultate de ordin rational greu sau imposibil de rezolvat. – Din ngr. aporía, fr. aporie.
apostol, APOSTOL, (I) apostoli, s.m. I. 1. (În religia crestina) Nume dat fiecaruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos. ♦ Misionar crestin de la începutul crestinismului. 2. Adept si propagator înflacarat al unei idei, al unei doctrine etc. II. (La sg.) Carte de ritual crestin, cuprinzând fapte atribuite Apostolilor (I 1) si scrisorile lor adresate diferitelor persoane si comunitati. – Din sl. apostolŭ.
aprioric, APRIÓRIC, -Ă, apriorici, -ce, adj. (Fil.) Anterior experientei, independent de experienta; bazat numai pe ratiune. [Pr.: -pri-o-] – Din germ. apriorisch.
apriorism, APRIORÍSM s.n. Conceptie filozofica potrivit careia ar exista cunostinte apriorice. [Pr.: -pri-o-] – Din germ. Apriorismus, fr. apriorisme.
apropo, APROPÓ (1) adv., (2) apropouri, s.n. 1. Adv. Fiindca a venit vorba (de asta); bine ca mi-am adus aminte. 2. S.n. Aluzie (adesea rautacioasa) la adresa cuiva; propunere facuta cuiva pe ocolite. [Var.: apropóu s.n.] – Din fr. à-propos.
apsidă, APSÍDĂ apside, s.f. Fiecare din cele doua puncte extreme ale axei mari a orbitei pe care un corp ceresc o descrie în jurul altuia – Din fr. apside, lat. apsida.
ap