Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru rea
afortiori, A FORTIÓRI adj. (Despre rationamente) Care consta în trecerea de la o judecata la alta, în favoarea celei de-a doua judecati existând tot atâtea temeiuri sau temeiuri în plus. – Loc. lat.
abintestat, ab intéstat loc. adj. (jur.; despre o succesiune) care se afla în absenta unui testament, situatie în care legea reglementeaza transmiterea bunurilor. (< lat. ab intestat)
abac, ABÁC, abace, s.n. 1. Instrument alcatuit dintr-un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile (colorate) si care este folosit la efectuarea unor calcule aritmetice. 2. Tabel sau diagrama care permite rezolvarea imediata a unor calcule. – Din fr. abaque, lat. abacus.
abagiu, ABAGÍU, abagii, s.m. Persoana care se ocupa cu fabricarea sau cu vânzarea abalei2; abager. – Din tc. abacı.
abandon, ABANDÓN, abandonuri, s.n. 1. Parasire împotriva regulilor morale si a obligatiilor materiale a copiilor, familiei etc. 2. Parasire a unui bun sau renuntare la un drept. 3. Renuntare la continuarea participarii într-o proba sportiva. – Din fr. abandon.
abandona, ABANDONÁ, abandonez, vb. I. 1. Tranz. A parasi pe cineva (lasându-l fara sprijin sau ajutor); a renunta la ceva. 2. Tranz. si intranz. A renunta la continuarea participarii la o întrecere sportiva. – Din fr. abandonner.
abanos, ABANÓS s.m. Lemnul unor specii de copaci exotici, mai ales din India, greu, tare, foarte durabil, de culoare neagra, folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc.; eben (Dyospyros). ♢ Par de abanos = par de culoare neagra lucioasa. – Din tc. abanoz.
abataj, ABATÁJ, abataje, s.n. 1. Operatie de taiere sau de extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zacamânt; p. ext. loc unde se executa aceasta operatie. 2. Operatie de doborâre a arborilor (În exploatarile forestiere). 3. Taiere, sacrificare a vitelor la abator. ♦ Ansamblu de operatii facute la abator de la introducerea animalelor în sala de taiere pâna la transarea carnii. 4. Operatie de înclinare a unei nave mici în vederea repararii, curatirii etc. – Din fr. abattage.
abate, ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. si intranz. A (se) îndeparta (de la o directie apucata, fig. de la o norma fixata, de la o linie de conduita etc.). ♦ Refl. si tranz. A se opri sau a face sa se opreasca în treacat undeva sau la cineva (parasind drumul initial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamitati, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se nazari. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abatut. 5. Tranz. (Frantuzism) A doborî la pamânt. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.
abatere, ABÁTERE, abateri, s.f. 1. Actiunea de a (se) abate2 si rezultatul ei. ♢ Expr. Abatere de la regula = exceptie. ♦ Încalcare a unei dispozitii cu caracter administrativ sau disciplinar. 2. Diferenta dintre valoarea efectiva sau valoarea-limita admisa a unei marimi si valoarea ei nominala. ♦ (Tehn.) Diferenta dintre valoarea reala si cea proiectata a unei piese. – V. abate2.
abatere, abátere s. f. 1. actiunea de a (se) abate. ♦ încalcare a unor dispozitii. 2. diferenta dintre valoarea nominala a unei marimi si valoarea ei masurata. 3. (tehn.) diferenta dintre dimensiunea maxima sau minima realizata pentru o piesa si dimensiunea ei proiectata. (< abate)
abatiză, abatíza s.f. (mil.) baraj realizat din copaci culcati cu vârful spre inamic. (< fr. abattis)
abator, ABATÓR, abatoare, s.n. Ansamblu alcatuit din cladirile, instalatiile, terenul etc. unde se taie vitele destinate consumului si se prelucreaza carnea proaspata. – Din fr. abattoir.
abaţie, ABAŢÍE, abatii, s.f. Mânastire catolica cu statut special (împreuna cu averea, domeniile ei), condusa de un abate1 sau o abatesa (1) si depinzând de un episcop sau direct de papa2. – Din it. ab(b)azia.
monstranţă, MONSTRÁNŢĂ s. f. caseta de cristal încadrata într-o somptuoasa montura de argint sau chiar de aur batut cu pietre pretioase, în care se pastreaza hostia în bisericile catolice. (< germ. Monstranz, fr., engl. monstrance)
abdomen, ABDOMÉN, abdomene, s.n. 1. Parte a corpului, între torace si bazin, în care se gasesc stomacul, ficatul, pancreasul, splina, rinichii si intestinele; pântece, burta, foale. 2. (Biol.) Partea posterioara a corpului la artropode. – Din fr., lat. abdomen.
abecedar, ABECEDÁR, abecedare, s.n. Manual elementar pentru învatarea scrisului si a cititului; azbucoavna, bucoavna. ♢ Fig. Carte care cuprinde notiunile de baza dintr-un anumit domeniu. – Din lat. abecedarium, fr. abécédaire.
abecedar, abecedár s. n. 1. carte elementara pentru învatarea scrisului si cititului. 2. (fig.) primele notiuni ale unei stiinte sau profesiuni; abc. (< lat. abecedarius, fr. abécédaire)
aberaţie, ABERÁŢIE, aberatii, s.f. 1. Abatere de la ceea ce este normal sau corect. 2. Defectiune a unui sistem optic, care duce la obtinerea unor imagini neclare, deformate etc. ♢ Aberatie vizuala = astigmatism (2). Aberatia luminii = variatia aparenta a pozitiei unui astru pe cer datorita miscarii Pamântului în jurul Soarelui si faptului ca lumina se propaga cu viteza finita. 3. Ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate, ineptie, prostie. – Din fr. aberration, lat. aberratio.
aberaţie, aberátie s. f. 1. abatere de la normal sau corect; (p. ext.) idee, notiune, comportament; aberanta; absurditate. ♦ (biol.) abatere de la tipul normal al speciei. ♢ ~ cromozomiala = modificare a numarului de cromozomi caracteristici speciei. 2. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic. ♢ ~ cromatica = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizatii pe marginea imaginilor. 3. unghi format de directia adevarata si de cea aparenta din care este vazut un astru de pe Pamânt. (< fr. aberration, lat. aberratio)
aberometru, aberométru s. n. instrument pentru masurarea aberatiei vizuale. (< fr. aberromètre)
aberoscop, ABEROSCÓP, aberoscoape, s.n. Instrument care serveste la observarea defectului de distorsiune pe care îl prezinta un ochi anormal. – Din fr. aberroscope.
aberoscop, aberoscóp s. n. instrument pentru observarea defectului de distorsiune a unui ochi normal. (< fr. aberroscope)
abiogen, ABIOGÉN, -Ă, abiogeni, -e, adj. (Biol.; despre medii) Care este lipsit de viata; (despre procese) care are loc, se petrece fara participarea materiei vii. [Pr.: -bi-o] – Din fr. abiogène.
abiogeneză, ABIOGENÉZĂ s.f. Conceptie materialist naiva care explica nasterea vietii din materia anorganica. (din fr. abiogenèse)
abiologie, ABIOLOGÍE s.f. Disciplina care are ca obiect studierea elementelor lipsite de viata. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiologie.
abiotrofie, ABIOTROFÍE s.f. Scadere a vitalitatii unui organism sau a unui organ din cauza unor defecte ereditare de dezvoltare sau a lipsei factorilor nutritivi, fapt care determina slabirea capacitatii de adaptare-aparare. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotrophie.
abioză, abióza s. f. 1. stare a unui corp abiotic. 2. conservare a produselor alimentare prin distrugerea microorganismelor. (< fr. abiose)
abioză, ABIÓZĂ s.f. 1. Stare lipsita de viata. 2. Procedeu de conservare a produselor alimentare de natura animala si vegetala, bazat pe distrugerea totala a microorganismelor existente în produs prin termo-, foto- sau chimiosterilizare, iar recent si prin iradieri ionizante. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiose.
abjudeca, abjudecá vb. tr. (jur.) a suspenda printr-o sentinta judecatoreasca. (< lat. abiudicare)
abjudeca, ABJUDECÁ, abjúdec, vb. I. Tranz. A anula, a suspenda (un titlu, un drept etc.) printr-o hotarâre judecatoreasca. – Din lat. abjudecare.
ablacta, ablactá vb. tr. a înlocui treptat laptele matern în hranirea sugarului. (< germ. ablaktieren, lat. ablactare)
ablactaţie, ABLACTÁŢIE, ablactatii, s.f. 1. Trecere treptata si progresiva de la alimentatia exclusiv lactata a sugarului la o alimentatie diversificata. 2. Oprire a secretiei lactate la femeile la care alaptarea este contraindicata sau inutila. – Din germ. Ablaktation.
ablativ, ABLATÍV, ablative, s.n. Caz al declinarii în unele limbi, care exprima despartirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstantial. ♢ Ablativ absolut = constructie sintactica specifica limbilor latina si greaca, alcatuita dintr-un substantiv (sau un pronume) si un participiu la cazul ablativ, având rol de propozitie circumstantiala. – Din fr. ablatif, lat. ablatinus.
ablativ, ablatív1 s. n. caz al declinarii, specific anumitor limbi, care exprima punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ♢ ~ absolut = constructie sintactica în latina sau greaca cu rol de propozitie circumstantiala, dintr-un substantiv (sau pronume) si un participiu în ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif)
ablaţiune, ablatiúne s. f. 1. îndepartare chirurgicala din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ bolnav); exereza, extirpare. 2. transportare a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor. ♦ reducere a masei unui ghetar sau a zapezii prin topire si evaporare. 3. fenomen fizic în urma caruia un meteorit, satelit etc., pierde din substanta datorita încalzirii sale pâna la incandescenta. (< fr. ablation, lat. ablatio)
ablaţiune, ABLAŢIÚNE, ablatiuni, s.f. 1. Transportare (prin actiunea vântului, a apelor sau a ghetarilor) a materialului rezultat în urma dezagregarii solului sau a rocilor. 2. Îndepartare chirurgicala a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care strabate atmosfera cu mare viteza pierde din substanta, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.
aboliţionism, ABOLIŢIONÍSM s.n. Miscare politica aparuta la sfârsitul secolului al XVIII-lea, care urmarea desfiintarea sclaviei negrilor din America; p. gener. miscare politica ce sustine desfiintarea sclaviei. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abolitionnisme.
aboliţionism, abolitionísm s. n. 1. miscare politica aparuta la sfârsitul sec. XVIII în S.U.A., care sustinea desfiintarea sclavajului. 2. curent de opinie care sustine necesitatea abolirii unor relatii sociale, a unui regim politic, unei pedepse. (< fr. abolitionnisme)
monoverb, MONOVÉRB s. n. joc distractiv constând în a reprezenta un cuvânt prin litere combinate între ele sau cu figuri, sensul acestuia reiesind din pozitia elementelor componente. o~ cu incastru = monoverb în care, prin introducerea unui cuvânt sau a unei litere într-o imagine, rezulta un cuvânt nou. (< it. monoverbo)
abonament, ABONAMÉNT, abonamente, s.n. Conventie prin care, în schimbul unei sume, o persoana obtine, pe o anumita perioada, dreptul de a folosi anumite servicii publice, de a asista la spectacole, de a calatori cu mijloace publice de transport, de a primi o revista, un ziar etc.; (concr.) înscris care atesta aceasta conventie; suma platita pentru obtinerea acestui drept. Abonament la radio. – Din fr. abonnement.
abonament, abonamént s. n. conventie prin care, în schimbul unei taxe, se obtin unele servicii, dreptul la folosirea unui mijloc de transport, anumite publicatii; înscris prin care se certifica aceasta conventie. (< fr. abonnement)
aborda, ABORDÁ, abordez, vb. I. 1. Intranz. (Despre nave) A acosta la tarm. ♦ A se alatura de o alta nava, bord la bord (pentru a o ataca). 2. Tranz. A începe studierea unei probleme, a trata o problema, a începe o discutie. ♦ (Frantuzism) A se apropia de cineva pentru a-i vorbi. – Din fr. aborder.
abracadabra, abracadábra interj. cuvânt cabalistic caruia ocultistii, gnosticii etc. îi atribuiau puterea magica de a vindeca anumite boli. (< fr., fr. abracadabra)
abracadabra, ABRACADÁBRA subst. Cuvânt cabalistic caruia obscurantistii îi atribuiau puterea magica de a realiza un lucru supranatural. – Din fr., it. abracadabra.
abrazor, ABRAZÓR, abrazoare, s.n. Unealta alcatuita dintr-un material abraziv (natural sau artificial), folosita la prelucrarea prin aschiere. – Cf. a b r a z i u n e.
abreacţie, abreáctie s.f. (psihan.) reaparitie brusca a unor tensiuni emotionale, regulate. (< fr. abréaction)
abreviator, ABREVIATÓR, abreviatori, s.m. 1. Functionar al cancelariei papale. 2. Persoana care prelucreaza restrângând sau care rezuma scrierile unui autor. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. abréviateur.
monotonie, MONOTONÍE s. f. însusirea de a fi monoton; lipsa de varietate. (< fr. monotonie)
abscisă, ABSCÍSĂ, abscise, s.f. Simbolul care indica lungimea si sensul segmentului cuprins între un punct fix al unei drepte si un punct dat de pe dreapta. ♦ Una dintre coordonatele carteziene, care serveste la stabilirea pozitiei unui punct în plan sau în spatiu. – Din fr. abscisse, lat. abscissa [linea].
abscisă, abscísa s. f. 1. (mat.) numar real care indica pe o axa lungimea si sensul segmentului cuprins între originea axei si un punct dat, determinând pozitia acestuia. 2. prima coordonata carteziana (orizontala) a unui punct. (< fr. abscisse, lat. /linea/ abscissa)
absenteism, absenteísm s. f. 1. absenta frecventa si nemotivata dintr-un loc de munca. 2. mod de exploatare a pamântului printr-un intermediar. 3. neparticiparea la alegeri sau la sedinte politice. ♢ ~ parlamentar = practica folosita de deputatii opozitiei constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptarii unor legi. (< fr. absentéisme, engl. absenteeism)
absenteism, ABSENTEÍSM s.n. 1. Absenta îndelungata a detinatorului unei proprietati funciare, pe care o exploateaza printr-un intermediar. 2. Absenteism parlamentar = practica folosita mai ales de deputatii aflati în opozitie, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. – Din fr. absentéisme.
absidă, absída s. f. nisa în forma semicirculara situata în continuarea navei centrale a unei bazilici sau biserici. (< fr. abside, lat. absida)
absolut, absolút, -a I. adj. 1. care nu comporta nici o restrictie, neconditionat. 2. total, complet, desavârsit. ♢ adevar ~ = adevar care reprezinta cunoasterea completa a realitatii; (fiz.) miscare ~a = deplasarea unui corp fata de un sistem de referinta fix; zero ~ = temperatura cea mai joasa posibila (-273 ºC). 3. (mat.; despre marimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ♢ valoare ~a = valoare aritmetica a unui numar algebric, facând abstractie de semnul sau; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu vesnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce exista în sine si prin sine. III. adv. cu desavârsire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)
absolut, ABSOLÚT, -Ă, absoluti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice conditii si relatii, care nu este supus nici unei restrictii, care nu are limite; neconditionat, perfect, desavârsit. ♢ Monarhie absoluta = forma de guvernamânt în care puterea legislativa, puterea executiva si cea judecatoreasca se afla în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care, dupa unele conceptii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat în raport cu sine însusi si nu în comparatie cu alte fenomene asemanatoare; care se afla pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile în care a fost masurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînteles. II. Adv. (Serveste la formarea superlativului) Cu totul, cu desavârsire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justa. ♢ (Întarind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).
absolutism, absolutísm s. n. regim politic în care un monarh concentreaza în mâinile sale întreaga putere. (< fr. absolutisme)
monoton, MONOTÓN, -Ă adj. 1. (despre sunete, melodii etc.; si adv.) care pastreaza mereu acelasi ton, lipsit de varietate în intonatie. 2. (fig.) uniform; monocord, plictisitor. 3. (mat.; despre functii sau siruri de numere) care este sau crescator sau descrescator. (< fr. monotone)
absolutiza, ABSOLUTIZÁ, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absoluta prin ignorarea caracterului relativ, conditionat, limitat de celelalte laturi sau însusiri ale faptului sau ideii respective; a considera în mod gresit o latura a unui lucru ca o entitate de sine statatoare, rupând-o de complexul careia îi apartine. – Absolut + suf. -iza.
absoluţiune, ABSOLUŢIÚNE, absolutiuni, s.f. 1. Iertare de pedeapsa a unui acuzat când faptul imputat nu este prevazut de lege sau când savârsirea lui a fost justificata. 2. Iertare a pacatelor, data de obicei de papa2. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.
absorbant, ABSORBÁNT, -Ă, absorbanti, -te, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Substanta) care absoarbe lichide sau vapori. ♦ (Substanta) care retine o parte din particulele sau din energia radiata de o sursa. 2. Adj. Fig. Care intereseaza, care captiveaza; catre care se îndreapta toate preocuparile cuiva. – Din fr. absorbant.
absorbitor, ABSORBITÓR, -OÁRE, absorbitori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care absoarbe. 2. S.n. Dispozitiv folosit pentru recoltarea prin absorbtie a probelor de aer în scop analitic. – Absorbi + suf. -tor.
absorbţie, ABSÓRBŢIE, absorbtii, s.f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporeaza prin difuzie din afara o substanta oarecare. ♦ Micsorare sau anulare a intesitatii unei radiatii care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a retine, filtra etc. razele de lumina care dauneaza ochiului. 2. Proces de patrundere a apei, a substantelor minerale si organice, precum si a gazelor în celulele organismului. ♢ Absorbtie intestinala = patrunderea în sânge si în limfa a produsilor rezultati din digestia alimentelor. 3. Încrucisare repetata a unei rase perfectionate cu una ameliorata în scopul îmbunatatirii radicale a acesteia. [Var.: absorbtiúne s.f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.
absorbţiometru, absorbtiométru s. n. aparat pentru masurarea gradului de absorbtie. (< fr. absorptiomètre)
abstenţionism, abstentionísm s. n. abtinere demonstrativa de la exercitarea dreptului de vot. (< fr. abstentionnisme)
abstenţionism, ABSTENŢIONÍSM s.n. Abtinere demonstrativa de la exercitarea dreptului de vot; doctrina care sustine aceasta atitudine. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstentionnisme.
abstinent, ABSTINÉNT, -Ă, abstinenti, -te, s.m. si f. Persoana care îsi impune restrictii de la mâncare, bautura, satisfacerea unor necesitati fiziologice etc. – Din fr. abstinent, lat. abstinens, -ntis.
abstinenţă, ABSTINÉNŢĂ, abstinente, s.f. 1. Faptul de a-si impune restrictii de la mâncare, bautura, satisfacerea unor necesitati fiziologice etc.; abstentiune. 2. (Ec. pol.; în sintagma) Teoria abstinentei = teorie prin care capitalul si acumularea lui rezulta din abtinerea proprietarilor de la consumul personal exagerat. – Din fr. abstinence, lat. abstinentia.
abstract, abstráct, -a I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ♢ în ~ = pe baza de deductii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înteles; (mat.) numar ~ = numar caruia nu i se alatura obiectul numarat; arta ~a = curent aparut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizeaza prin intelectualizarea, reductia abstracta si încifrarea imaginii; abstractionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenita prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o alta parte de vorbire, având un sens abstract. ♢ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind actiunea acestuia. 2. categorie filozofica desemnând cunoasterea proprietatilor esentiale si generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)
abstract, ABSTRÁCT, -Ă, abstracti, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea însusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile în care exista în realitate. ♢ Loc. adv. În abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S.n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.
abstracţionism, ABSTRACŢIONÍSM s.n. Curent în artele plastice europene, a carui trasatura o constituie încercarea de a elimina din reprezentarea operei de arta orice referire la realitatile exterioare, ideile si sentimentele fiind relatate prin pete de culoare sau prin figuri geometrice; arta abstracta. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstractionnisme.
abstrage, abstráge vb. I. tr. a efectua o abstractizare. II. refl. a se izola de realitatea înconjuratoare. (dupa fr. abstraire, lat. abstrahere)
absurd, absúrd, -a I. adj. care contrazice gândirea logica, legile naturii, bunul-simt. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ♢ prin ~ = admitând un rationament fals. 2. (fil.) termen care desemneaza ruptura totala dintre om si mediul sau sociocultural, sentimentul generat de trairea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)
absurd, ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s.n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logica, care nesocoteste legile naturii si ale societatii, contrar bunului-simt; ilogic. ♢ Loc. adv. Prin absurd = admitând un rationament fals, o situatie aproape imposibila. ♦ Reducere la absurd = metoda de demonstrare a unui adevar, aratând ca punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S.n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.
abţine, ABŢÍNE, abtín, vb. III. Refl. A se stapâni, a se retine, a se înfrâna (de la...). ♦ A nu se pronunta, a nu-si exprima parerea sau votul; a se tine departe de o activitate. – Din fr. (s')abstenir (dupa tine).
abţine, abtíne vb. refl. a se stapâni, a se opri de la ceva; a se lipsi de folosirea unor lucruri; a nu se pronunta, a nu-si exprima punctul de vedere. (< fr. s'abstenir, lat. abstinere)
abulie, abulíe s. f. 1. boala psihica manifestata prin pierderea sau slabirea vointei. 2. (fig.) inertie. (< fr. aboulie)
abumarkub, abumarkúb s.m. pasare înalta, asemanatoare cu strutul, cu gâtul scurt si gros, cu capul mare si cioc enorm, din preajma Nilului. (< germ. Abu Markub)
abureală, ABUREÁLĂ, abureli, s.f. 1. Aburi condensati în picaturi foarte fine care se depun pe obiecte. 2. Exalatie, miros. 3. Fig. (Rar) Adiere. – Aburi + suf. -eala.
aburi, ABURÍ, aburesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu picaturi fine provenite din condensarea aburilor (1). 2. Intranz. A scoate, a produce aburi (1). 3. Refl. (Rar) A se aprinde, a se înrosi, a se îmbujora (la fata). 4. Tranz. Fig. A atinge usor (ca o suflare). ♦ Intranz. (Rar; despre vânt) A adia. – Din abur.
aburire, ABURÍRE, aburiri, s.f. Actiunea de a (se) aburi si rezultatul ei. ♦ Expunere a unor materiale textile, lemnoase, etc. sau produse finite la actiunea aburilor (1) în vederea ameliorarii unor însusiri, a usurarii prelucrarii lor ulterioare etc. – V. aburi.
abuz, abúz s. n. 1. întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. 2. încalcare a legalitatii; fapta ilegala. ♢ ~ de putere = infractiune manifestata prin depasirea atributiilor; ~ de încredere = infractiune constând din înselarea încrederii cuiva. (< fr. abus, lat. abusus)
abuz, ABÚZ, abuzuri, s.n. 1. Încalcare a legalitatii; (concr.) fapta ilegala. ♢ Abuz de putere = delict savârsit de cineva prin depasirea atributiilor sale. Abuz de încredere = înselaciune care consta din însusirea ilegala, înstrainarea sau refuzul de restituire a unui obiect încredintat spre pastrare sau spre utilizare. Abuz de drept = delict care consta în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului sau social-economic. 2. Întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. ♢ Loc. adv. Prin abuz = abuziv, exagerat. 3. (Rar) Eroare care consta din exagerarea unui fapt, a unei pareri etc. – Din fr. abus, lat. abusus.
abuziv, ABUZÍV, -Ă, abuzivi, -e, adj. 1. Exagerat, excesiv. 2. (Despre actiunile omului) Arbitrar, ilegal; (despre oameni) care abuzeaza de puterea sa. – Din fr. abusif, lat. abusivus.
acacia, ACÁCIA, acacii, s.f. Nume dat arborilor sau arbustilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivati ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor si pentru extragerea gumei arabice (Acacia). – Din lat., fr. acacia.
academie, ACADEMÍE, academii, s.f. 1. Societate de învatati, de literati, de artisti etc. creata pentru dezvoltoarea stiintelor si a artelor; înalta institutie culturala care reuneste pe cei mai de seama savanti si artisti. 2. Scoala de învatamânt superior. [Acc. si: (dupa lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.
academism, ACADEMÍSM s.n. 1. Atitudine estetica promovând imitatia neconditionata a creatiilor artei antice si a Renasterii. ♦ Trasatura caracteristica oricarei arte care cultiva un ideal de frumusete canonica, conventionala, manierista. 2. Fel de a se comporta academic (2), rigid, rece. – Din fr. académisme.
acaju, ACAJÚ s.m. invar., adj. invar. 1. S.m. invar. Arbore din regiunea tropicala a Americii, al carui lemn, de culoare rosiatica, este întrebuintat la confectionarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni). ♦ Lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar. Maro-roscat, de culoarea lemnului de acaju (1). – Din fr. acajou.
acaparator, ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care acapareaza. – Acapara + suf. -tor.
acar, ACÁR, acari, s.m. Muncitor feroviar care manipuleaza dispozitivele de actionare a acelor de macaz si asigura întretinerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.
monotaster, MONOTÁSTER s. n. ansamblu mecanic al monotipului (II, 1), care executa culegerea. (< fr. monotaster)
monosubstituit, MONOSUBSTITUÍT, -Ă adj. (chim.; despre derivati) obtinut prin substituirea unui atom din molecula. (< fr. monosubstitué)
acatalepsie, ACATALEPSÍE, acatalepsii, s.f. 1. Deficienta a intelectului. 2. Nesiguranta în punerea unui diagnostic la un bolnav. – Din fr. acatalepsie.
acatist, ACATÍST, acatiste, s.n. 1. Imn si slujba bisericeasca ortodoxa în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinti. 2. Lista de nume data preotului spre a se ruga, pentru a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. ♢ Expr. A da acatiste (sau un acatist) = a cere preotului sa rosteasca anumite rugaciuni pentru îndeplinirea unei dorinte. [Acc. si: acátist] – Din sl. akatistŭ.
acăriţă, ACĂRÍŢĂ, acarite, s.f. (Pop.) Cutiuta în care se pastreaza ace, ata si alte maruntisuri necesare la cusut; acarnita. – Ac + suf. -arita.
acătărea, ACĂTẮREA adj. invar. v. acatarii.
acătării, ACĂTẮRII adj. invar. (Pop. si fam.; de obicei la comparativ) 1. (Despre lucruri) Care poseda calitati corespunzatoare scopului sau destinatiei; bun, frumos, de seama. 2. (Despre oameni) De treaba, cumsecade, vrednic, cu calitati deosebite. [Var.: acatarea adj. invar.] – Et. nec.
accelerator, ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj. subst. 1. Adj. Care accelereaza. 2. S.n. Mecanism care permite accelerarea turatiilor unui motor; pedala care comanda acest mecanism. ♦ Instalatie pentru accelerarea microparticulelor. 3. S.m., adj. (Substanta) care se adauga unor materiale pentru a mari viteza unor reactii chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.
accelerograf, ACCELEROGRÁF, accelerografe, s.n. Accelerometru care înregistreaza acceleratiile. – Din fr. accélérographe.
accent, ACCÉNT, accente, s.n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
acceptare, ACCEPTÁRE, acceptari, s.f. Actiunea de a accepta si rezultatul ei. ♦ Consimtamânt al întreprinderii cumparatoare pentru achitarea unei cereri de plata emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnatura de aprobare pusa pe o polita prin care semnatarul se obliga sa plateasca la scadenta suma din polita respectiva. ♦ Manifestare a vointei de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o oferta de încheiere a unui contract. – V. accepta.
acces, ACCÉS, accese, s.n. 1. Posibilitatea de a patrunde, drept de ajunge pâna într-un loc sau pâna la o persoana; p. ext. intrare. ♢ Cale (sau drum, sosea) de acces = drum care face legatura cu o sosea importanta, cu o localitate etc. Rampa de acces = portiune de drum în panta care permite urcarea vehiculelor pe o sosea mai înalta, pe un pod etc. ♢ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea sa mearga undeva, a (nu) avea voie sa patrunda undeva. 2. Ansamblu de tulburari clinice ale organismului care se manifesta brusc, în stare de sanatate aparenta, si care se repeta de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violenta (si trecatoare) a unei stari sufletesti. – Din fr. accès, lat. accessus.
accesibilitate, ACCESIBILITÁTE s.f. Însusirea de a fi accesibil. – Din fr. accessibilité, lat. accessibilitas, -atis.
accesiune, ACCESIÚNE, accessiuni, s.f. Mod de dobândire a proprietatii, rezultând din alipirea naturala sau prin interventia omului a unui bun la alt bun mai important. [Pr.: -si-u-] – Din fr. accession.
accidenţe, ACCIDÉNŢE s.f. pl. Lucrari tipografice de tip special care folosesc în mod variat literele, liniile si ornamentele în scopul realizarii unor efecte de reclama. – Din germ. Akzidenz.
acetat, ACETÁT, acetati, s.m. 1. Sare a acidului acetic, folosita în industria chimica si farmaceutica. 2. Ester al acidului acetic, întrebuintat în tehnica în special ca dizolvant. ♢ Acetat de celuloza = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care serveste la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.
acetic, ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (În sintagmele) Acid acetic = acid organic obtinut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezinta ca un lichid incolor, cu miros întepator si este folosit în industria colorantilor, farmaceutica, în alimentatie etc. Fermentatie acetica = fermentatie care transforma alcoolul etilic în acid acetic, folosita la fabricarea otetului. Aldehida acetica = lichid incolor cu miros întepator, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimica de sinteza etc.; acetaldehida. – Din fr. acétique.
acetobutirat, ACETOBUTIRÁT, acetobutirati, s.m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloza = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloza, a lacurilor, emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.
achiesare, ACHIESÁRE, achiesari, s.f. (Rar) 1. Recunoasterea de catre un acuzat a pretentiilor dintr-o actiune de justitie. 2. Renuntare la atacarea unei hotarâri a justitiei. [Pr.: -chi-e-] – V. achiesa.
achita, ACHITÁ, achít, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotarâre judecatoreasca ca persoana trimisa în judecata penala este nevinovata. 2. Tranz. si refl. A(-si) plati, a(-si) îndeplini o obligatie materiala sau morala. ♢ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârsit o obligatie. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.
achizitor, ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[tie] + suf. -tor.
achiziţie, ACHIZÍŢIE, achizitii, s.f. 1. Forma de comert care consta în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achizitionare. 2. Procurare de obiecte rare. ♢ Expr. A face o achizitie = a procura, în conditii avantajoase, ceva de pret, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obtinut prin achizitie (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.
acianopsie, ACIANOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge culoarea albastra. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acyanopsie.
acidamină, ACIDAMÍNĂ, acidamine, s.f. Produs obtinut prin transformarea treptata a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.
acidimetru, ACIDIMÉTRU, acidimetre, s.n. Aparat pentru masurarea concentratiei de ioni de hidrogen a unei solutii. – Din fr. acidimétre.
acidorezistenţă, ACIDOREZISTÉNŢĂ s.f. Proprietate a unor bacterii de a rezista dupa colorarea cu un colorant de anilina, la actiunea decoloranta a acizilor. – Acid + rezistenta.
acnee, ACNÉE s.f. Boala de piele caracterizata prin aparitia, mai ales pe fata, a unor cosuri, puncte negre etc., care adesea supureaza. ♢ Acnee juvenila = acnee frecventa mai ales la pubertate. [Pr.: -ne-e] – Din fr. acné.
acolo, ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepartat (de cel care vorbeste); în alt loc. ♢ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre directia aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Pâna acolo... = pâna la situatia..., la împrejurarea (care depasete limita îngaduita)... ♢ Expr. (Reg.) (Pân') pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mâna etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de fata)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.
acomodare, ACOMODÁRE, acomodari, s.f. Actiunea de a se acomoda. ♢ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuala) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului sa vada clar obiectele aflate la diferite distante de el. – V. acomoda.
acondroplazie, ACONDROPLAZÍE s.f. Boala congenitala caracterizata prin oprirea cresterii oaselor membrelor, în contrast cu dezvoltarea normala a oaselor capului si ale trunchiului. – Din fr. achondroplasie.
acont, ACÓNT, aconturi, s.n. Parte din suma de bani care se plateste înainte, la o cumparare sau la încheierea unei tranzactii, ca garantie; acontare, arvuna; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s.n.] – Din it. acconto, fr. acompte.
acoperi, ACOPERÍ, acópar, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o fiinta ceva care le ascunde sau le protejeaza. ♢ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a savârsi fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care sa-l închida, sa-l astupe. ♦ A pune acoperis unei cladiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafata unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzura etc. 4. Tranz. (Mil.) A apara, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adapost prin masuri si acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tainui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înabusi. 7. Refl. si tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face fata cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; frantuzism) A strabate o distanta. ♢ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acópera, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.
acoperire, ACOPERÍRE, acoperiri, s.f. Actiunea de a (se) acoperi si rezultatul ei. 1. Punere, asezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apara etc. 2. Operatie de aplicare a unui strat protector pe un obiect depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, padure sau localitate care împiedica observarea inamicului. ♦ Masura speciala de protectie care asigura anumite actiuni (de concentrare sau manevra) ale trupelor. ♢ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o actiune savârsita conform unor indicatii precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face fata unor obligatii, unei plati, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face esalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigura aceasta posibilitate. ♢ Acoperire în aur = stoc de aur si de alte active pe baza carora bancile de emisiune asigura convertibilitatea bacnotelor. – V. acoperi.
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acordor, ACORDÓR1, acordoare, s.n. Unealta care serveste la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.
acordor, ACORDÓR2, acordori, s.m. Persoana care se ocupa cu acordarea si repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.
acreală, ACREÁLĂ, acreli, s.f. 1. Proprietatea de a fi acru; gust acru, întepator; acrime. 2. (Concr.) Mâncare, bautura cu gust acru. 3. Fig. Stare de spirit sau atitudine ursuza, suparacioasa. – Acri + suf. -eala.
acredita, ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A împuternici pe cineva ca reprezentant al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispozitia cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca un fapt neconfirmat, o stire etc. sa apara demne de crezare, acceptabile, verosimile. – Din fr. accréditer.
acreditare, ACREDITÁRE, acreditari, s.f. Actiunea de a acredita. ♢ Scrisori de acreditare = documente prin care se atesta împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.
acreditiv, ACREDITÍV, acreditive, s.n. 1. Suma de bani special rezervata de un cumparator din contul sau, la o banca ce deserveste un furnizor, pentru ca acestuia sa i se faca plata în momentul în care dovedeste predarea furniturilor în conditiile stabilite înainte prin contract. 2. Document financiar de decontare prin intermediul bancii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.
monopson, MONOPSÓN s. n. 1. situatie în care pe o piata exista o singura firma, care monopolizeaza cumpararea unei marfi. 2. prezenta unui singur vânzator pe piata unei marfi si a numerosi cumparatori. (< fr. monopsone)
acribie, ACRIBÍE s.f. (Livr.) Exactitate, corectitudine în cercetarea stiintifica; p. gener. seriozitate, constiinciozitate. – Din fr. acribie.
acribologie, ACRIBOLOGÍE s.f. Precizie în folosirea cuvintelor; corectitudine în respectarea proprietatii termenilor; alegere riguroasa a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime în cercetarea stiintifica. – Din fr. acribologie.
acrilat, ACRILÁT, acrilati, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confectionarea protezelor, a diverselor aparate si suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.
acrilic, ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid incolor cu miros întepator obtinut prin oxidarea acroleinei si folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obtinut cu ajutorul derivatilor acidului acrilic (1). Fibra acrilica. – Din fr. acrylique.
acrime, ACRÍME s.f. (Rar) 1. Acreala. ♦ Gust acru. 2. Fig. Rautate, dusmanie; suparare, amaraciune. – Acru2 + suf. -ime.
acrire, ACRÍRE, acriri, s.f. Actiunea de a (se) acri ♢ Acrirea vinului = boala a vinului, provocata de bacterii acetice, care otetesc vinul. – V. acri.
acriş, ACRÍS s.n. (Reg.) Zer înacrit, jintita etc. întrebuintate la înacrirea mâncarii. – Acru2 + suf. -is.
monoprogramat, MONOPROGRAMÁT, -Ă adj. (despre un ordinator) care nu permite decât monoprogramarea. (< fr. monoprogrammé)
acrobaţie, ACROBAŢÍE, (1) acrobatii, s.f. 1. Exercitiu dificil de echilibristica, de gimnastica etc. ♦ Fig. (La pl.) Sfortari neobisnuite pentru a iesi dintr-o situatie grea, dintr-o încurcatura. 2. Arta sau profesiunea acrobatului. – Din fr. acrobatie.
acrocianoză, ACROCIANÓZĂ s.f. Sindrom de boala manifestat prin racirea si prin aspectul vânat-albastrui si umed al mâinilor si uneori al picioarelor, din cauza unor tulburari de circulatie. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acrocyanose.
acroleină, ACROLEÍNĂ, acroleine, s.f. Aldehida nesaturata, care se obtine prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric si care se prezinta ca un lichid cu miros înecacios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.
acromegalie, ACROMEGALÍE s.f. Boala endocrina care se manifesta prin dezvoltarea exagerata a capului si a membrelor. – Din fr. acromégalie.
acromicrie, ACROMICRÍE s.f. Stare patologica manifestata prin oprirea din crestere a capului si a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei. – Din fr. acromicrie.
acru, ÁCRU2, -Ă, acri, -e, adj. Care are gustul caracteristic al otetului, al lamâii etc.; care provoaca o reactie gustativa astringenta; (despre gust) ca al otetului, al lamâii etc. 2. Fig. Morocanos, ursuz, suparacios; rautacios; suparat, mâhnit. – Lat. acrus.
act, ACT, acte, s.n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arata un fapt, o obligatie, identitatea cuiva etc. ♢ Act de acuzare = concluzie scrisa întocmita de organele judiciare spre a dovedi vinovatia cuiva. 2. Manifestare a activitatii umane; actiune, fapta, fapt. ♢ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal ca a luat cunostinta (de ceva). A face act de prezenta = a aparea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politete. A face un act de dreptate = a recunoaste meritele si drepturile unei persoane nedreptatite. ♦ Rezultatul unei activitati constiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde catre realizarea unui scop. 3. Diviziune principala a unei opere dramatice, reprezentând o etapa în desfasurarea actiunii. – Din lat. actum, fr. acte.
actinic, ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiatii) Capabil sa produca reactii (foto) chimice. – Din fr. actinique.
actinometrie, ACTINOMETRÍE s.f. Capitol al fizicii care se ocupa cu masurarea si studiul radiatiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.
actinometru, ACTINOMÉTRU, actinometre, s.n. Aparat care serveste la masurarea intensitatii radiatiilor electromagnetice din atmosfera. – Din fr. actinomètre.
actinon, ACTINÓN s.n. Izotop al radonului, obtinut prin dezintegrarea actiniului. – Din fr. actinon.
activ, ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care participa (în mod efectiv) la o actiune; harnic, vrednic. ♢ Membru activ = membru al unei organizatii, societati, institutii etc. având anumite obligatii si bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizatii. Metoda activa = metoda de predare care stimuleaza activitatea personala a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Aparare activa = aparare care foloseste contraatacuri, pentru a slabi si a nimici fortele inamice. 2. (Despre corpuri sau substante) Care realizeaza (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ♢ (Chim.) Corp activ = corp care intra usor în reactie. 3. (Despre diateza verbala) Care exprima faptul ca subiectul savârseste actiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operatii, conturi, bilanturi) Care se soldeaza cu un profit, cu un beneficiu. II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor apartinând unei persoane fizice si juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care apartin unei întreprinderi, institutii sau organizatii economice; parte a bilantului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul sau = a fi autorul unei actiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o actiune (grava) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activeaza intens în domeniul vietii politice si obstesti sub conducerea organizatiilor partidului clasei muncitoare sau a organizatiilor de masa. – Din fr. actif, lat. activus; (II si) rus. aktiv.
activant, ACTIVÁNT, -Ă, activanti, -te, adj., s.m. 1. Adj., s.m. Activator. 2. S.m. Reactiv anorganic folosit în flotatia minereurilor. – Din fr. activant.
activare, ACTIVÁRE, activari, s.f. Actiunea de a (se) activa. ♦ Operatie prin care se obtine cresterea reactivitatii unei substante. – V. activa
activator, ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s.n. (Substanta) care realizeaza o activare; activant. – Activa + suf. -tor.
activiza, ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A face pe cineva sa lucreze mai intens. ♦ A grabi desfasurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.
actual, ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care exista sau se petrece în prezent, în momentul de fata. ♦ Care are importanta pentru vremea de fata; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.
actualism, ACTUALÍSM s.n. Principiu metodologic de cercetare a istoriei Pamântului, bazat pe compararea fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualisme.
acţiona, ACŢIONÁ, actionez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o actiune, o fapta etc. ♢ Expr. (Tranz.) A actiona (pe cineva) în justitie (sau în judecata) = a intenta un proces, a da în judecata. ♦ A exercita o influenta asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în miscare, a face sa functioneze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de functionare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ti-o] – Din fr. actionner.
acţiune, ACŢIÚNE, actiuni, s.f. I. 1. Desfasurare a unei activitati; fapta întreprinsa (pentru atingerea unui scop). ♢ Om de actiune = om întreprinzator, energic, care actioneaza repede. ♢ Expr. A pune în actiune = a pune în miscare. A trece la actiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de "armata") Operatie militara. ♦ (Gram.) Ceea ce exprima verbul (o stare, o miscare, un proces etc.). 2. Desfasurare a întâmplarilor într-o opera literara; fabulatie, subiect, intriga. 3. Efect, exercitare a unei influente asupra unui obiect, a unui fenomen. Actiunea substantelor otravitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezinta o parte anumita, fixa si dinainte stabilita, a capitalului unei societati si care da detinatorului dreptul sa primeasca dividende. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.
aculturaţie, ACULTURÁŢIE s.f. Preluare de catre o comunitate a unor elemente de cultura materiala si spirituala sau a întregii culturi a unei comunitati aflate pe o treapta superioara de dezvoltare. – Din fr. acculturation.
acumetrie, ACUMETRÍE s.f. Metoda de examinare medicala care consta în masurarea acuitatii auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.
acumulare, ACUMULÁRE, acumulari, s.f. 1. Actiunea de a acumula si rezultatul ei. 2. (Ec. pol.; în sintagmele) Acumulare de capital = transformarea plusvalorii în capital în procesul reproductiei largite a capitalului. Fond de acumulare = parte a unui venit folosita pentru acumulare. Rata acumularii = raportul dintre fondul de acumulare si venitul pe baza caruia se formeaza. 3. (Geogr.; urmat de determinari) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghetari etc. – V. acumula.
monopolist, MONOPOLÍST, -Ă I. adj. organizat pe baza de monopol (2). II. s. m. f. capitalist participant la conducerea unui monopol. (< fr. monopoliste)
acupresură, ACUPRESÚRĂ s.f. (Med.) Metoda terapeutica care consta în presarea sau masarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologica deosebita; presupunctura. – Din germ. Akupressor.
acupunctură, ACUPUNCTÚRĂ s.f. Metoda terapeutica originara din China, bazata pe actiune reflexa, care consta în înteparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.
acurateţe, ACURATÉŢE s.f. Grija deosebita, atentie mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéta s.f.] – Din it. accuratezza.
acustic, ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s.f. I. Adj. Care emite, transmite sau receptioneaza sunete, care apartine acusticii (II 1), privitor la acustica. ♢ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care serveste la transmiterea vocii pe nave, în puturi minere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul caruia se receptioneaza sunete si se înlesneste perceperea lor. II. S.f. 1. Parte a fizicii care se ocupa cu studiul producerii, propagarii si receptionarii sunetelor. ♢ Acustica arhitecturala = ramura a acusticii care studiaza fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încaperi. 2. Calitatea de a înlesni o (buna) auditie. – Din fr. acoustique.
acustomat, ACUSTOMÁT, acustomate, s.n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea si oprirea automata a aparatului, care asigura înregistrarea numai atunci când se vorbeste. – Din germ. Akustomat.
acuzativ, ACUZATÍV s.n. Caz gramatical care are ca functiune specifica exprimarea complementului direct si a unor atribute. ♢ Acuzativ cu infinitiv = constructie sintactica specifica anumitor limbi, echivalenta cu o propozitie completiva directa, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
acuzator, ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care acuza, care învinuieste. ♢ Acuzator public = persoana însarcinata, în împrejurari exceptionale, cu urmarirea, trimiterea în judecata si sustinerea învinuirii în fata instantei în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.
acvaforte, ACVAFÓRTE s.f. 1. Procedeu de gravura care consta în corodarea unei placi de cupru (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic. 2. (Concr.) Gravura obtinuta prin acvaforte (1). – Din it. acquaforte.
monopol, MONOPÓL s. n. 1. drept exclusiv asupra unor valori, bunuri, asupra efectuarii unor operatii etc. 2. asociatie de mari întreprinderi capitaliste care concentreaza o parte importanta a productiei si a desfacerii unui anumit fel de produse. 3. (fig.) drept exclusiv pe care si-l aroga cineva. (< germ. Monopol, fr. monopole)
acvaristică, ACVARÍSTICĂ s.f. Cresterea pestilor în acvariu. – Din germ. Aquaristik.
advalorem, AD VALÓREM adv. (De obicei despre calcularea taxelor vamale) Dupa valoare. – Loc. lat.
adaptabilitate, ADAPTABILITÁTE s.f. Însusirea de a fi adaptabil. – Adaptabil + suf. -itate.
adaptare, ADAPTÁRE, adaptari, s.f. 1. Actiunea de a (se) adapta si rezultatul ei; (concr.) lucru modificat, ajustat; adaptatie. 2. (Biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma caruia rezulta o corelare a structurii morfologice si a functiunilor fiziologice ale vietuitoarelor în raport cu mediul înconjurator. 3. (În sintagma) Adaptare literara = dramatizare, ecranizare etc. a unui text literar, în vederea reprezentarii lui pe scena, la radio, într-un film. – V. adapta.
adaptat, ADAPTÁT, -Ă, adaptati, -te, adj. 1. Care a fost transformat pentru a corespunde anumitor cerinte sau pentru a fi întrebuintat în anumite împrejurari; care este potrivit pentru ceva. 2. (Despre organisme) Care a suferit un proces de adaptare (2). 3. (Despre textele literare) Caruia i s-au adus modificari în vederea reprezentarii lui pe scena, a utilizarii ca scenariu de film etc. – V. adapta.
adăpost, ADĂPÓST, adaposturi, s.n. Loc ferit; constructie facuta ca sa apere de intemperii, de primejdii etc.; p. gener. orice loc unde se adaposteste cineva. ♢ Adapost (antiaerian) = loc amenajat pentru apararea împotriva atacurilor aeriene. ♦ Ocrotire. A da cuiva adapost. ♢ Expr. A fi (sau a se pune) la adapost de... = a (se) adaposti; fig. a preveni un neajuns. – Lat. ad appos(i)tum sau ad depos(i)tum.
adăuga, ADĂUGÁ, adáug, vb. I. 1. A mai pune peste..., a da în plus; a face sa sporeasca. ♦ A spune sau a scrie ceva în continuare sau în completare. 2. Refl. si tranz. A (se) alatura, a (se) alipi, a (se) reuni. [Pr.: -da-u-. – Var.: adaogá vb. I, adáoge vb. III, adaogí, adaugí vb. IV] – Lat. •adaugere.
adânc, ADẤNC, -Ă, (1) adânci, adj., (II) adâncuri, s.n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavitati sau lucruri concave) Al carui fund se afla la o distanta (relativ) mare de marginea de sus, de suprafata; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ♢ Expr. (A ajunge, a trai etc.) pâna la adânci batrânete = (a trai) pâna la o vârsta înaintata. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se afla sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontala). Radacina adânca. ♦ Greu de strabatut; compact, des; întins, vast. Padure adânca. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare ca vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzatii, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecaciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Facut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care tine de esenta, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desavârsit, deplin, total. O liniste adânca. II. S.n. 1. Parte adânca, adâncime (considerata vertical); loc situat departe (spre interior), strafund. ♢ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al fiintei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prapastie, abis. 2. (La pl.) Departare mare; spatiu întins; p. ext. loc ascuns, asezat departe. – Lat. aduncus.
adâncime, ADÂNCÍME, adâncimi, s.f. 1. Faptul sau însusirea de a fi adânc; distanta de la suprafata sau de la gura unei adâncituri sau ape pâna la fundul ei; (concr.) parte adânca, adâncita; adânc, afunzime. 2. (Concr.) Loc ascuns, departat; afund, afundatura, afundis. 3. Fig. Tarie, forta, profunzime, intensitate. Sentiment de o mare adâncime. – Adânc + suf. -ime.
adâncitor, ADÂNCITÓR, adâncitoare, s.n. Scula aschietoare pentru prelucrarea suprafetelor frontale plane, conice, cilindrice, profilate. – Adânci + suf. -tor.
asibilare, ASIBILÁRE s.f. Fenomen fonetic care consta în transformarea unei consoane ocluzive în consoana africata (sub influenta vocalei e sau i care urmeaza); asibilatie. – V. asibila.
adenoidită, ADENOIDÍTĂ, adenoidite, s.f. Afectiune frecventa mai ales la copii (putând aparea exceptional si la adulti), provocata de o infectie microbiana sau virotica a tesutului glandular din regiunea nazo-faringiana. [Pr.: -no-i-] – Din fr. adénoïdite.
adenopatie, ADENOPATÍE s.f. Nume dat bolilor glandelor sau ganglionilor limfatici, care se manifesta prin cresterea în volum si inflamarea acestora. – Din fr. adénopathie.
mononucleoză, MONONUCLEÓZĂ s. f. boala caracterizata prin cresterea numarului mononuclearelor din sânge. (< fr. mononucléose)
adevăr, ADEVẮR, adevaruri, s.n. 1. Concordanta între cunostintele noastre si realitatea obiectiva; oglindire fidela a realitatii în gândire; ceea ce corespunde realitatii, ceea ce exista sau s-a întâmplat în realitate. ♢ Adevar obiectiv = continutul obiectiv al reprezentarilor omului, care corespunde realitatii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscator. Adevar relativ = reflectare justa, însa aproximativa, limitata a realitatii. ♢ Loc. adv. Într-adevar sau în adevar = în realitate, de fapt. 2. Justete, exactitate. Viitorul a confirmat adevarul calculelor sale. – Lat. ad + de + verum.
adevărat, ADEVĂRÁT, -Ă, adevarati, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu adevarul. ♦ De care nu se poate îndoi nimeni; netagaduit, incontestabil, real. ♢ Loc. adv. Cu adevarat = într-adevar. 2. (În opozitie cu fals) Veritabil, autentic. 3. (Adesea adverbial; în opozitie cu gresit) Drept, just, corect. 4. Sincer, neprefacut. – V. adevara.
adeziv, ADEZÍV, -Ă, adezivi, -e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre materiale) Care sta strâns lipit de ceva, care adera. Ţesut adeziv. 2. S.m. Produs care permite încleierea a doua suprafete din acelasi material sau din materiale diferite. – Din fr. adhésif.
adezivitate, ADEZIVITÁTE s.f. Însusirea de a fi adeziv. – Din fr. adhésivité.
adhoc, AD-HÓC adv. Anume pentru acest scop, de circumstanta. ♢ (Adjectival; în expr.) Divan (sau adunare) ad-hoc = fiecare dintre cele doua adunari speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iasi si la Bucuresti) si au cerut unirea tarilor românesti. – Din lat. ad hoc.
adiator, ADIATÓR, adiatoare, s.n. Aparat simplu pentru efectuarea operatiilor de adunare si de scadere. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adiateur.
adiere, ADIÉRE, adieri, s.f. Suflare lina (de vânt); abur, abureala. [Pr.: -di-e-] – V. adia.
adipic, ADÍPIC, -Ă, adipici, -ce, adj. (În sintagma) Acid adipic = acid bibazic saturat, folosit ca materie prima pentru fabricarea unor fibre sintetice poliamidice. – Din fr. adipique.
adiţie, ADÍŢIE s.f. 1. (Chim.) Adaugare. ♢ Reactie de aditie = reactie chimica prin care se introduc atomi sau molecule într-o molecula cu caracter nesaturat. 2. (Fiziol.; în sintagma) Aditie latenta = aparitie a unei reactii fiziologice într-un organism în urma unor excitatii succesive; sumatie. 3. (Mat.) Adunare. – Din fr. addition, lat. additio.
adjudeca, ADJUDECÁ, adjúdec, vb. I. Tranz. A atribui (prin hotarâre judecatoreasca) un bun scos la licitatie persoanei care ofera pretul cel mai mare. – Din lat. adjudicare.
adjudecător, ADJUDECĂTÓR, -OÁRE, adjudecatori, -oare, s.m. si f. Persoana care face adjudecarea la o licitatie publica. – Din fr. adjudicateur.
adjunct, ADJÚNCT, -Ă, adjuncti, -te, adj. Care face parte din conducerea unei institutii, a unei întreprinderi sau a unui serviciu din cuprinsul acestora, având functia imediat subordonata titularului. ♢ (Substantivat) Adjunctul directorului. – Din germ. Adjunkt, lat. adjunctus.
administrat, ADMINISTRÁT, -Ă, administrati, -te, s.m. si f. (Rar) Persoana care se afla sub conducerea cuiva. – V. administra.
administrator, ADMINISTRÁTOR, -OÁRE, administratori, -oare, s.m. si f. Persoana care administreaza, care conduce o administratie sau un serviciu de administratie. ♦ Persoana care conduce un serviciu în administratia statului. – Din fr. administrateur, lat. administrator.
administraţie, ADMINISTRÁŢIE, administratii, s.f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; sectie a unei institutii însarcinata cu administrarea acelei institutii. ♢ Administratie de stat = a) forma de activitate (executiva si de dispozitie) a statului pentru realizarea functiilor sale; b) totalitatea organelor de stat prin care se desfasoara aceasta activitate. Consiliu de administratie = organ colegial însarcinat cu administrarea unei întreprinderi sau a unei institutii. 2. Parte a armatei care se ocupa cu organizarea, întretinerea, completarea si mobilizarea fortelor armate, precum si cu probleme privitoare la ordinea interioara a trupelor. ♦ Conducerea politica-administrativa a unui stat, a unei regiuni etc. (ocupate), exercitata de militarii o ocupanti. – Din (1) fr. administration, lat. administratio, (2) rus. administratiia.
admitanţă, ADMITÁNŢĂ, admitante, s.f. Nume dat fenomenului invers impedantei si definit ca marime caracteristica unui circuit de curent electric alternativ, egala cu câtul dintre valoarea efectiva a curentului electric absorbit si valoarea efectiva a tensiunii de alimentare. – Din fr. admittance.
admonitiv, ADMONITÍV, -Ă, admonitivi, -e, adj. Care admonesteaza, care cenzureaza. – Din fr. admonitif.
adolescenţă, ADOLESCÉNŢĂ s.f. Perioada a vietii omului cuprinsa între vârsta pubertatii si cea adulta, în care are loc maturizarea treptata a functiunilor fizice si psihice ale organismului. – Din fr. adolescence, lat. adolescentia.
adonic, ADÓNIC, adonice, adj. (În sintagma) Vers adonic = vers format dintr-un dactil si un spondeu sau un troheu, folosit în versificatia greaca si latina. – Din fr. adonique.
adoptare, ADOPTÁRE, adoptari, s.f. Actiunea de a adopta. ♢ Adoptarea legilor = votare a proiectelor de legi de catre organele legislative. – V. adopta.
adormi, ADORMÍ, adórm, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A trece sau a aduce pe cineva la starea de somn. 2. Intranz. Fig. (În limbajul bisericesc) A muri. 3. Tranz. Fig. A alina, a potoli. Cântând si-a mai adormit foamea. – Lat. addormire.
adrenergic, ADRENÉRGIC, -Ă, adrenergici, -ce, adj. Care provoaca secretia de adrenalina. ♢ Nervi adrenergici = nervi simpatici a caror terminatie elibereaza adrenalina. – Din fr. adrénergique.
adresă, ADRÉSĂ, adrese, s.f. 1. Indicatie (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele si domiciliul destinatarului. ♦ Date care indica domiciliul unei persoane. ♢ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A gresi adresa = a) a nimeri în alt loc sau la alta persoana decât cea indicata; b) (fam.) a avea o parere gresita despre cineva sau ceva, a se însela asupra cuiva. 2. Comunicare oficiala facuta în scris de o organizatie, o institutie etc. 3. (Inform.) Expresie (numerica) pentru localizarea informatiei în memorie (3). – Din fr. adresse.
adstrat, ADSTRÁT s.n. (Lingv.) Totalitatea elementelor straine care se adauga unui idiom dupa constituirea lui. – Din fr. adstrat.
adult, ADÚLT, -Ă, adulti, -te, adj., s.m. si f. (Organism) care si-a terminat cresterea si a ajuns în stadiul de a se reproduce; (persoana) aflata în perioada de la 17-18 ani pâna la 50 de ani. – Din fr. adulte, lat. adultus.
adulter, ADULTÉR, -Ă, adulteri, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre soti) Care a încalcat fidelitatea conjugala. 2. S.n. Infractiune care consta în încalcarea fidelitatii conjugale de catre unul dintre soti. – Din fr. adultère, lat. adulterum.
adunare, ADUNÁRE, adunari, s.f. 1. Actiunea de a (se) aduna si rezultatul ei. 2. Una dintre cele patru operatii aritmetice, care consta în totalizarea mai multor numere într-unul singur. 3. Întrunire a mai multor persoane în scopul discutarii unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. ♢ Adunare constituanta = adunare alcatuita din reprezentanti alesi în vederea votarii sau modificarii unei constitutii. Adunare legislativa = organ reprezentativ al statului, competent a se pronunta prin vot asupra proiectelor de legi. Adunare nationala = a) organ suprem al puterii de stat în unele tari; b) organ de stat cu functii legislative sau consultative. Adunare generala = adunare cu participarea generala a membrilor în anumite organizatii, întreprinderi etc. 4. Concentrare a unor fiinte într-un singur loc. 5. (Articulat, cu valoare de interjectie) Semnul dat pentru strângerea într-o formatie ordonata a unei trupe sau a unui grup organizat. 6. Culegere, colectie (de texte). 7. (Înv. si reg.) Petrecere. – V. aduna.
adunător, ADUNĂTÓR, -OÁRE, adunatori, -oare, adj., s.m. si f., s.n. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care aduna; p. ext. strângator, econom. 2. S.n. Masina pentru recoltarea cerealelor si a fânului. – Aduna + suf. -ator.
adunătură, ADUNĂTÚRĂ, adunaturi, s.f. 1. Grup format prin adunarea la un loc a unor obiecte disparate; gramada nesistematizata. 2. (Peior.) Gramada de oameni adunati din întâmplare, gloata, strânsura. – Aduna + suf. -atura.
monom, MONÓM s. n. 1. expresie algebrica compusa dintr-un singur termen, în care nu figureaza nici semnul plus, nici minus. 2. (fig.) sir neîntrerupt. (< fr. monôme)
aer, ÁER1 s.n. 1. Amestec de gaze care alcatuiesc straturile inferioare ale atmosferei si care este absolut necesar vietatilor aerobe. ♢ Aer lichid = lichid obtinut prin racirea aerului pâna sub temperatura de -183°C la presiune normala si folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferica obtinut cu compresoarele. Aer conditionat = sistem de ventilatie a aerului din încaperi în scopul pastrarii proprietatilor fizice normale ale acestuia. ♢ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afara. ♢ Expr. A lua aer = a iesi din casa pentru a respira aer curat. 2. Vazduh, atmosfera. ♢ Expr. A fi (sau a se simti) ceva în aer = a exista semne ca se pregateste ceva (în ascuns). A fi (sau a ramâne) în aer = a se afla într-o situatie critica, a nu avea nici o perspectiva. 3. Înfatisare, aspect, expresie. ♢ Expr. A avea aerul ca... (sau sa...) = a da impresia ca... A-si da (sau a-si lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se fali. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (si cu întelesurile fr. air).
aera, AERÁ, aerez, vb. I. Tranz. 1. A introduce aer1 (1) în masa unui lichid, a unui material grunjos sau care este în forma de pasta fluida. 2. A raci materialele dintr-un siloz prin introducerea de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérer.
aerat, AERÁT, -Ă, aerati, -e, adj. 1. (Despre lichide, materiale granuloase etc.) Tratat prin introducere de aer1 (1). 2. (Despre cereale) Racit prin introducere de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. 3. (Livr.) (Despre texte) Care are o structura simpla; clar, limpede. 4. (Despre pagini scrise) Cu literele si rândurile spatiate; cu mult spatiu alb. [Pr.: a-e-] – V. aera.
aeraţie, AERÁŢIE, aeratii, s.f. Ventilatie si racire a cerealelor aflate într-un siloz cu ajutorul aerului1 (1). [Pr.: a-e-] – Din fr. aération.
aerian, AERIÁN, -Ă, aerieni, -e, adj. Care se afla în aer1 (2), care se întâmpla, se produce în aer1. 2. Care se refera la aviatie. ♢ Linie aeriana = traseu aeronautic si mijloacele materiale aferente. Alarma aeriana = semnul prin care, în timp de razboi, se anunta apropierea avioanelor inamice. 3. Fig. Transparent, diafan, gingas, vaporos; aeros. [Pr.: a-e-ri-an] – Din fr. aérien.
aerlift, AERLÍFT s.n. Metoda mecanizata de extractie a lichidelor din subsol, bazata pe aducerea la suprafata cu ajutorul aerului comprimat. [Pr.: a-er-] – Aer1 + lift.
aero, AERO- Element de compunere însemnând "aer1", care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéro-.
aerocartograf, AEROCARTOGRÁF, aerocartografe, s.n. Aparat automat pentru întocmirea hartilor si a planurilor topografice dupa fotograme aeriene. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocartographe.
aerodrom, AERODRÓM, aerodromuri, s.n. Teren special amenajat pentru decolarea, aterizarea si stationarea avioanelor, cuprinzând si instalatiile, asistenta tehnica etc. necesare activitatii de zbor. [Pl. si: aerodroame – Pr.: a-e-] – Din fr. aérodroame.
aeroelasticitate, AEROELASTICITÁTE s.f. Ramura a fizicii care studiaza comportarea sistemelor elastice solide sub actiunea fortelor aerodinamice. [Pr.: -a-e-ro-e-] – Din fr. aéroélasticité.
aerofagie, AEROFAGÍE s.f. Act reflex caracterizat prin înghitirea, odata cu saliva sau cu alimente ingerate, a unei cantitati mari de aer1 (ducând la tulburari organice). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophagie.
aerogenerator, AEROGENERATÓR, aerogeneratoare, s.n. Instalatie folosita la transformarea fortei eoliene în energie electrica. [Pr.: a-e-] – Din engl. aerogenerator.
aerografie, AEROGRAFÍE s.f. Disciplina care se ocupa cu studierea aerului1 si a proprietatiilor lui. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérographie.
aeroion, AEROIÓN, aeroioni, s.m. (Fiz.) Ion atmosferic (eliberat prin descarcari electrice, evaporarea apei etc.) [Pr.: a-e-ro-ion] – Din fr. aéroion.
aeroionizator, AEROIONIZATÓR, aeroionizatoare, s.n. Aparat pentru concentrarea anionilor negativi într-o încapere în scopul obtinerii unui aer asemanator celui natural. [Pr.: a-e-ro-i-o-] – Din fr. aéroionisateur.
aeromecanică, AEROMECÁNICĂ s.f. Ramura a mecanicii care studiaza miscarea si echilibrul gazelor; mecanica gazelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromécanique.
aerometru, AEROMÉTRU, aerometre, s.n. Instrument care serveste la masurarea sau la determinarea densitatii aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromètre.
aeromodelism, AEROMODELÍSM, s.n. Sport aviatic care consta în proiectarea, construirea si lansarea de aeromodele. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromodélisme.
aeronautic, AERONAÚTIC, -Ă, aeronautici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a tehnicii care se ocupa cu construirea aeronavelor si cu problemele navigatiei aeriene. 2. Adj. Care apartine aeronauticii (1), privitor la aeronautica. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéronautique.
aeroreactor, AEROREACTÓR, aeroreactoare, s.n. Reactor la care jetul de gaze propulsate este aerul1 atmosferic precomprimat. [Pr.: a-e-ro-re-ac-] – Din fr. aéroréacteur.
aerosol, AEROSÓL, aerosoli, s.m. (Mai ales la pl.) Sistem prin care se realizeaza împrastierea mecanica în aer1 sau într-un gaz a unor particule solide sau lichide si care este folosit în medicina în tratamentul unor boli, în agricultura la combaterea daunatorilor etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérosol.
aerostatic, AEROSTÁTIC, -Ă, aerostatici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul echilibrului aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu construirea si cu dirijarea aerostatelor. 2. Adj. Care apartine aerostaticii (1) sau aerostatelor, privitor la aerostatica sau la aerostate. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostatique.
aerotaxaţie, AEROTAXÁŢIE, aerotaxatii, s.f. Meroda pentru determinarea speciilor de arbori, a înaltimii, a diametrului coroanei etc. prin observare directa sau prin intermediul fotogramelor. [Pr.: a-e-] – Aero- + taxatie.
aerotopograf, AEROTOPOGRÁF, aerotopografe, s.n. Aparat fotogrammetric folosit pentru executarea hartilor si a planurilor topografice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotopographe.
afabilitate, AFABILITÁTE s.f. Însusirea de a fi afabil; cordialitate. – Din fr. affabilité, lat. affabilitas, -atis.
afacere, AFÁCERE, afaceri, s.f. 1. Tranzactie financiara, comerciala sau industriala, bazata de obicei pe specula sau pe speculatii. 2. (Fam.) Întreprindere cu rezultat favorabil. 3. Treaba (importanta), îndelenicire, ocupatie. ♢ Afaceri interne (sau externe) = treburi obstesti privind problemele interne (sau externe) ale unei tari. – A3 + facere (dupa fr. affaire).
afânare, AFÂNÁRE, afânari, s.f. Actiunea de a afâna. ♢ Afânarea solului = lucrare agricola executata asupra pamântului, la suprafata, pentru a favoriza aerisirea, patrunderea apei, distrugerea buruienilor. – V. afâna.
afânător, AFÂNĂTÓR, afânatoare, s.n. Masina de lucru folosita în turnatorie pentru afânarea amestecului de formare; aerator. – Afâna + suf. -ator.
afect, AFÉCT, afecte, s.n. 1. Reactie emotionala, cu desfasurare puternica si relativ de scurta durata. 2. (În sens larg) Denumirea generica pentru starile sau reactiile afective. – Din germ. Affekt, lat. affectus.
afecta, AFECTÁ2, afectez, vb. I. Tranz. 1. A mâhni, a întrista. 2. A simula o anumita stare sufleteasca. ♦ Intranz. si refl. A se comporta altfel decât este în realitate, a-si da aere; a se sclifosi. 3. A prejudicia, a leza. – Din fr. affecter.
afectat, AFECTÁT, -Ă, afectati, -te, adj. 1. Mâhnit, întristat. 2. (Despre oameni si unele manifestari ale lor; adesea adverbial) Care se arata altfel decât este în realitate, pentru a face o impresie favorabila; prefacut, nenatural, pretios, nefiresc. – V. afecta2.
afinant, AFINÁNT, afinanti, s.m. Substanta care se adauga materiilor prime din care se fabrica sticla pentru a se realiza afinarea (3). – Afina + suf. -ant.
afinare, AFINÁRE, afinari, s.f. Actiunea de a afina; afinaj. 1. Proces de îndepartare a impuritatiilor dintr-un metal sau dintr-un aliaj. ♦ Perioada din procesul de eleborare a otelului, în care se produce oxidarea elementelor însotitoare si se îndeparteaza oxizii rezultati. 2. Operatie de purificare a zaharului brut, premergatoare decolorarii si rafinarii. 3. Eliminarea completa a gazelor produse în topitura de sticla pentru a se realiza omogenizarea acesteia. – V. afina.
afinitate, AFINITÁTE, afinitati, s.f. 1. Potrivire între oameni sau între manifestarile lor, datorita unor înclinatii comune. 2. (Chim.) Proprietate a doua substante de a se combina. 3. Proprietate a unui material textil de a se vopsi cu un anumit colorant. 4. (Jur.) Legatura de rudenie creata prin casatorie între unul dintre soti si rudele celuilalt sot. – Din fr. affinité, lat. affinitas, -atis.
afinor, AFINÓR, afinori, s.m. Muncitor care lucreaza la afinare. – Din fr. affineur.
afişa, AFISÁ, afisez, vb. I. Tranz. 1. A expune, a lipi un afis. 2. Fig. A manifesta în mod ostentativ o anumita atitudine, a face parada de... ♦ Refl. (Fam.) A aparea (în societate) în tovarasia cuiva în mod ostentativ. – din fr. afficher.
afişor, AFISÓR, -OÁRE, afisori, -oare, s.m. si f., s.n. 1. S.m. si f. Persoana care se ocupa cu lipirea afiselor. 2. S.n. (Electron.) Dispozitiv pe a carui suprafata apar caractere alfanumerice comandate electric; afisaj optic. – Din fr. afficheur.
afla, AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A lua cunostinta despre ceva; a capata informatii, vesti, noutati despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A gasi, a descoperi (cautând sau întâmplator). 3. Refl. A fi, a se gasi într-un loc, într-o pozitie, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ♢ Expr. (Fam.) A se afla în treaba = a se amesteca, a interveni într-o discutie sau într-o actiune numai de forma, fara a aduce vreo contributie. Sa nu se afle (ca) sa... = (sa) nu cumva sa... Cum nu se (mai) afla = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) afla! = nu-i adevarat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare "a sufla spre ceva, a atinge cu respiratia".
afluenţă, AFLUÉNŢĂ s.f. Multime de oameni care se îndreapta spre acelasi punct; aflux, îmbulzeala, navala. ♦ Cantitate mare, abundenta, belsug de produse. [Pr.: -flu-en-] – Din fr. affluénce, lat. affluentia.
afumătoare, AFUMĂTOÁRE, afumatori, s.f. 1. Instalatie rudimentara sau camera speciala pentru afumarea carnii, a prunelor etc. 2. Utilaj (metalic) pentru producerea fumului fara flacara în vederea linistirii familiei de albine când se lucreaza în stup. 3. Afumatorie. 4. (Înv.) Vas în care se ard mirodenii. [Var.: afumatór s.n.] – Afuma + suf. -atoare.
afumătorie, AFUMĂTORÍE, afumatorii, s.f. Instalatie speciala pentru afumarea carnii sau a pestelui; afumatoare (3). – Afumator + suf. -ie.
afunda, AFUNDÁ, afúnd, vb. I. 1. Tranz. si refl. A intra sau a aface sa intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) cufunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A patrunde adânc; fig. a se pierde în departari, a disparea. ♦ Fig. A se cufunda într-o actiune. – Lat. affundare (< ad + fundum).
afurcă, AFÚRCĂ, afurci, s.f. Ansamblu de manevre si de cabluri folosite la afurcarea unei nave. – Din afurca (derivat regresiv).
agarean, AGAREÁN, agareni, s.m. (Înv.) Pagân, turc sau tatar; mahomedan. [Var.: agarineán s.m.] – Din sl. agarĕaninŭ.
agarinean, AGARINEÁN s.m. v. agarean.
agenezie, AGENEZÍE s.f. 1. Dezvoltare insuficienta sau nedezvoltare a unui organ sau a unui tesut în perioada embrionara. 2. Incapacitate de a procrea; sterilitate. – Din fr. agénésie.
agentură, AGENTÚRĂ, agenturi, s.f. 1. Casa de afaceri, în tarile capitaliste, condusa de un agent (1); totalitatea afacerilor efectuate de o astfel de casa; agentie. 2. Grupare aflata în slujba intereselor unui stat strain sau a unor cercuri financiare ori politice straine, care înteprinde actiuni de spionaj si urmareste subordonarea economico-politica a statului în care actioneaza. – Din germ. Agentur.
agfacolor, AGFACOLÓR adj. (În sintagma) Procedeu agfacolor = procedeu de obtinere a imaginii colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile la culorile primare sau la cele fundamentale, utilizat în fotografie si cinematografie. – Din germ. Agfakolor.
monogramă, MONOGRÁMĂ s. f. semn scris, gravat etc. prin reunirea unor initiale ale numelui cuiva. (< fr. monogramme)
agie, AGÍE, agii, s.f. Organ administrativ din sec. XVIII – XIX în Ţara Româneasca si în Moldova, însarcinat cu mentinerea ordinii publice în capitala; totalitatea functionarilor din aceasta institutie. – Aga + suf. -ie.
agio, ÁGIO, agiuri, s.n. Diferenta cu care pretul (cursul) unui semn monetar sau al unei hârtii de valoare depaseste valoarea nominala a acesteia. ♦ Supraprofit rezultat din speculatii cu semne monetare sau hârtii de valoare. [Pr.: -gi-o] – Din it. aggio, fr. agio.
agiota, AGIOTÁ, agiotez, vb. I. Intranz. A face specula cu valoarea sau cu marfa al carei pret este variabil. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agioter.
agiotaj, AGIOTÁJ, agiotaje, s.n. Specula cu semne monetare sau cu hârtii de valoare în vederea obtinerii unui câstig. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agiotage.
agita, AGITÁ, agít, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) misca repede încoace si încolo; a (se) clatina, a (se) zgudui; a (se) framânta. ♦ Tranz. A amesteca doua sau mai multe substante prin clatinarea lor (într-un vas). 2. Refl. (Fam.) A se manifesta prin miscari grabite si dezordonate, sub impulsul unor enervari. 3. Tranz. si refl. Fig. A (se) framânta, a (se) zbuciuma. 4. Tranz. Fig. A ridica masele (la revolta), a atâta, a razvrati. – Din fr. agiter, lat. agitare.
agitator, AGITATÓR, -OÁRE, agitatori, -oare, s.m. si f., s.n. I. S.m. si f. Persoana care face agitatie (politica) în vederea unei actiuni. ♦ Mijloc prin care se realizeaza agitatia (3). II. S.n. 1. (Chim.) Dispozitiv sau aparat care serveste la amestecarea substantelor solide sau fluide în vederea omogenizarii lor. 2. Organ de masina montat în rezervoarele masinilor de stropit, de prafuit, de împrastiat îngrasaminte, de semanat etc. – Din fr. agitateur, (I) si rus. aghitator.
aglomera, AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în numar mare; a se îngramadi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substante) A uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material. 3. Tranz. A încarca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.
aglomerat, AGLOMERÁT, -Ă, aglomerati, -te, adj., s.n. 1. Adj. Îngramadit, înghesuit. ♦ (Despre un loc, un spatiu) Plin de oameni, de vehicule etc.; suprapopulat, ticsit. 2. Adj., s.n. (Material) obtinut prin aglomerare. 3. S.n. Roca formata prin acumularea de materiale provenite din explozii vulcanice. – V. aglomera.
aglutinant, AGLUTINÁNT, -Ă, aglutinanti, -te, adj., subst. I. Adj. Care uneste, lipeste, care aglomereaza prin alipire, care serveste la aglutinare. ♢ Limba aglutinanta = limba în care raporturile gramaticale se exprima prin alipirea unor afixe la radacina cuvântului. II. 1. S.m. Anticorp în organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile patrunse în organism. 2. S.n. Substanta vâscoasa preparata din amidon, dextrina, guma si albumina, care se adauga în pasta de imprimat pentru a pastra desenul pe tesatura. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.
aglutinogen, AGLUTINOGÉN s.m. Substanta de natura proteica, care introdusa în organism, stimuleaza producerea aglutininei. – Din fr. agglutinogène
agnaţiune, AGNAŢIÚNE s.f. Legatura de rudenie civila în raport cu înrudirea naturala. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. agnation, lat. agnatio, -onis.
agravant, AGRAVÁNT, -Ă, agravanti, -te, adj. Care agraveaza, care înrautateste. ♢ Circumstante agravante = împrejurari care contribuie la marirea vinii unui acuzat. – Din fr. aggravant, lat. aggravans, -ntis.
agrea, AGREÁ, agreez, vb. I. Tranz. A vedea cu ochi buni, cu simpatie pe cineva. ♦ A da consimtamântul, a accepta un reprezentant diplomatic. [Pr.: -gre-a] – Din fr. agréer.
agreabil, AGREÁBIL, -Ă, agreabeli, -e, adj. Placut, distractiv. ♦ (Despre oameni) Simpatic. [Pr.: -gre-a-] – Din fr. agréable.
agregat, AGREGÁT1, agregate, s.n. 1. Grup de masini care lucreaza împreuna pentru realizarea unei anumite operatii tehnice. 2. Material mineral sau organic, alcatuit din granule, fibre sau fâsii, care intra în compozitia betoanelor, mortarelor sau a altor materiale aglomerate cu un liant. ♢ Agregat mineral = concrestere de minerale în diferite formatii naturale. – Din rus. agregat, (2) fr. agrégat.
agrement, AGREMÉNT, agremente, s.n. 1. Placere, distractie. 2. Aprobare data sau ceruta de guvernul unei tari pentru numirea reprezentantilor diplomatici. – Din fr. agrément.
agrementa, AGREMENTÁ, agrementez, vb. I. Tranz. (Rar) A da culoare, relief, a înfrumuseta (prin adaugarea unei podoabe); a împodobi. – Din fr. agrémenter.
agresivitate, AGRESIVITÁTE, agresivitati, s.f. Însusirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. ♦ Însusire a unor agenti patogeni de a ataca mai multe plante. – Din fr. agressivité.
agricol, AGRÍCOL, -Ă, agricoli, -e, adj. 1. Care tine de agricultura, care se refera la agricultura; folosit în agricultura. ♢ An agricol = perioada de timp cuprinsa între începutul muncilor agricole de toamna, care privesc recolta anului urmator, si strângerea recoltei din anul în curs. 2. (Despre oameni) Care se ocupa cu agricultura. 3. (Despre o regiune, o tara) Care îsi sprijina economia în special pe agricultura; agrar. – Din fr. agricole.
agricultură, AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s.f. 1. Cultivare a pamântului. 2. Ramura a productiei materiale care are ca obiect cultura plantelor si cresterea animalelor în vederea obtinerii unor produse alimentare si a unor materii prime; totalitatea lucrarilor si a metodelor întrebuintate în acest scop. – Din fr. agriculture, lat. agricultura.
agro, AGRO- Element de compunere însemnând "agricol", "agricultura", care serveste la formarea unor substantive sau adjective. – Din fr. agro-.
agrochimie, AGROCHIMÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul circuitului substantelor nutritive în mediul de crestere si de dezvoltare a plantelor agricole, în vederea stabilirii masurilor de sporire a productiei si de îmbunatatire a calitatii produselor. – Din fr. agrochimie.
agrometeorologie, AGROMETEOROLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu cercetarea conditiilor meteorologice sub aspectul influentei acestora asupra productiei agricole. [Pr.: -te-o-] – Agro- + meteorologie.
aha, AHÁ interj. Exclamatie care exprima multumirea cuiva ca s-a lamurit sau ca a gasit raspunsul la o întrebare care îl framânta.
ahei, AHÉI s.m. pl. 1. Populatie indo-europeana asezata la începutul mileniului al doilea î.Hr. în Pelopones, unde a întemeiat puternice centre de civilizatie. ♦ Una dintre cele patru ramuri ale vechilor greci. 2. Denumirea generala a vechilor triburi grecesti la Homer. – Cf. Ahaia (n. pr.).
aici, AÍCI adv. 1. În acest loc, în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. ♢ Expr. (Fam.) Pâna aici! = destul! ajunge! Pe aici ti-e drumul! = sterge-o! pleaca! a plecat! a sters-o! A se duce pe-aici încolo = a pleca, a o sterge; a pleca fara urma, a disparea. 2. În acest moment, acum. ♢ Expr. Aici i-aici sau aci-i aci = acum e momentul hotarâtor. ♦ (Corelativ) Acum... acum..., când... când..., ba... ba... 3. (În expr.) Cât pe-aci = aproape sa..., gata-gata sa..., mai ca... [Var.: ací, acía, acílea, aíce, aícea adv.] – Lat. ad-hicca.
aievea, AIÉVEA adv., adj. I. Adv. 1. În realitate. ♦ Cu adevarat, într-adevar. 2. Lamurit; clar, limpede. 3. (Înv.) În vazul tuturor, pe fata; deschis. II. Adj. Real; palpabil, concret. [Pr.: a-ie-. – Var.: aiéve adv.] – Din sl. javĕ, bg. jave.
monoftong, MONOFTÓNG s. m. vocala care provine din reducerea unui diftong. (< fr. monophtongue)
aiura, AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. 1. A fi în stare de delir; a delira. ♦ A vorbi fara sens, a spune lucruri absurde, a debita absurditati. 2. (Rar) a se pierde în visari. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).
aiure, AIÚRE adv. v. aiurea.
aiurea, AIÚREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în alta parte; undeva, altundeva. ♢ Într-aiurea = fara tinta; la întâmplare. ♢ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fara rost, a bâigui. ♢ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zapacit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.
aiureală, AIUREÁLĂ, aiureli, s.f. 1. Delir. 2. (Fam.) Vorbire lipsita de sens; absurditate. 3. (Fam.) Zapaceala, tulburare, dezordine. [Pr.: a-iu-] – Aiuri + suf. -eala.
aiurit, AIURÍT, -Ă, aiuriti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care are comportari anormale; (om) zapacit, trasnit, zanatic. 2. Adj. (Despre manifestarile oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [Pr.: a-iu-] – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populara de aiurea).
ajunge, AJÚNGE, ajúng, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc dupa parcurgerea unui drum, a atinge capatul unui drum; a sosi. ♢ Expr. A ajunge departe = a razbi prin greutati si a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cutitul la os = a ajunge la capatul puterii; a fi într-o situatie disperata. ♦ Intranz. si tranz. A atinge (o limita în timp), a apuca (o anumita vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urma, o fiinta sau un vehicul în miscare; a prinde din urma. ♢ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbatrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufleteasca) A cuprinde, a razbi. 4. Intranz. A se întinde pâna la...; a atinge. ♦ A reusi sa atinga ceva situat sus sau departe. ♢ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prajina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre preturi; p.ext. despre marfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se întelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. si tranz. A fi în situatia de a... 3. Intranz. A deveni. ♢ Expr. A ajunge rau = a decadea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reusi, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discretia cuiva. ♦ Intranz. si refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. si refl. A fi în cantitate suficienta. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a sti ce e de facut. – Lat. adjungere "a uni, a lipi".
ajur, AJÚR, ajururi, s.n. 1. Broderie pe o tesatura obtinuta prin scoaterea firelor din urzeala sau din batatura; rarituri cu scop decorativ de-a lungul unei tesaturi. 2. Tricou cu gaurele obtinute în timpul tricotarii. 3. (Arhit.) Ornament perforat care permite patrunderea luminii. – Din fr. ajour.
ajuta, AJUTÁ, ajút, vb. I. 1. Tranz. si refl. A(-si) da ajutor, sprijin. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajuta (pe cineva) puterea (sau capul, mintea, etc.) = a avea capacitatea fizica sau intelectuala de a face un anumit lucru. ♢ Expr. (Absol.) Doamne-ajuta = a) formula de invocare a divinitatii, folosita la începutul unei actiuni; b) (substantivat) situatie favorabila în evolutia unei actiuni, în starea cuiva; spor, mers bun al treburilor; c) (substantivat, ir.) lovitura. (Mai) de Doamne-ajuta = (mai) de seama, (mai) bun, de oarecare valoare. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva ca ajutor. 2. Intranz. A fi de folos, a servi, a sluji. – Lat. adjutare.
ajutaj, AJUTÁJ, ajutaje, s.n. (Tehn.) Tub scurt, executat astfel încât scurgerea fluidelor sa se produca în fiecare sectiune la presiunile sau la vitezele dorite; duza (1). – Din fr. ajoutage.
alabastru, ALABÁSTRU s.n. Varietate de ghips cu aspect de marmura alba strabatuta de vine transparente, întrebuintata la fabricarea unor obiecte ornamentale. – Din it. alabastro, lat. alabastrum.
monofonematic, MONOFONEMÁTIC, -Ă adj. (despre diftongi) care are valoarea unui singur fonem. (< fr. monophonématique)
alambic, ALAMBÍC, alambicuri, s.n. Aparat metalic pentru distilarea lichidelor. – Din fr. alambic.
alambica, ALAMBICÁ, alambichez, vb. I. Tranz. A distila cu ajutorul alambicului. ♦ Fig. A face prea subtil, greu de înteles, excesiv de rafinat, complicat. – Din fr. alambiquer.
alambicat, ALAMBICÁT, -Ă, alambicati, -te, adj. Prea rafinat, excesiv de subtil, greu de înteles, complicat. – V. alambica.
alarma, ALARMÁ, alarmez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) nelinisti, a (se) îngrijora. ♦ Tranz. A pune în stare de alerta, de pregatiri, a da alarma (la apropierea unei primejdii). – Din fr. alarmer.
alarmă, ALÁRMĂ, alarme, s.f. 1. Anuntare a unei primejdii sau calamitati care ameninta populatia; semnal prin care se anunta asemenea primejdii. 2. Neliniste, teama, spaima de care este cuprins cineva la apropierea unei primejdii. – Din fr. alarme.
alămar, ALĂMÁR, alamari, s.m. Meserias care lucreaza obiecte de alama (1). ♦ Negustor de alamuri. – Alama + suf. -ar.
alămiu, ALĂMÍU, -ÍE, alamii, adj. De culoarea alamei (1). – Alama + suf. -iu.
alăturea, ALẮTUREA adv. v. alaturi.
alături, ALẮTURI adv. 1. (Local) Lânga cineva sau ceva, la dreapta sau la stânga cuiva sau a ceva. ♢ Loc. adj. De alaturi = vecin, învecinat. ♢ Expr. (Fam.) A nimeri (sau a fi, a merge, a calca) alaturea cu drumul = a gresi (în comportare, în pareri etc.). ♦ În alt punct decât cel vizat (dar foarte aproape de acesta). 2. (Modal) Unul lânga altul, unul împreuna cu altul (sau cu altii). ♢ Loc. prep. Alaturi de... (sau, rar, cu...) = pe acelasi plan, pe lânga. ♢ Expr. A fi alaturi de cineva = a fi solidar cu cineva. [Var.: alaturea adv.] – A3 + lature.
alb, ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zapezii, a laptelui; (despre culori) ca zapada, ca laptele. ♢ Carne alba = carne de pasare sau de peste. Hârtie (sau coada) alba = hârtie care nu a fost scrisa. Rând alb = spatiu nescris între doua rânduri scrise. Arma alba = arma cu lama de otel. Rasa alba = unul dintre grupurile de popoare în care este împartita, conventional, omenirea si care se caracterizeaza prin culoarea alba-roz a pielii. ♢ Expr. Alb la fata = palid. Ba e alba, ba e neagra, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici alba, nici neagra = a) nici asa, nici asa; b) fara multa vorba; deodata. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care apartine rasei albe. ♦ Carunt. ♢ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necaji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) pâna la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ♢ Nopti albe = nopti luminoase, obisnuite în perioada solstitiului de vara în regiunile situate între paralelele 50° si 65° nord si sud, în care nu se produce întunecare completa, din cauza ca soarele nu coboara suficient sub orizont. Noapte alba = noapte petrecuta fara somn. (Rar) Zile albe = viata tihnita, fericita. (În basme) Lumea alba = lumea reala. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fara rima. II. S.m. Denumire data, dupa revolutia franceza, contrarevolutionarilor si conservatorilor. III. S.n. 1. Culoare obtinuta prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisa mai sus. ♢ Expr. Negru pe alb = asigurare ca cele spuse sunt adevarate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscali un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplina. 2. Obiect, substanta etc. de culoare alba (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotica. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruza. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S.m. Denumire generica data unor rase de porcine de culoare alba (I 1) cu prolificitate si precocitate ridicate, crescute pentru productia de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepa. V. S.f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.
albastru, ALBÁSTRU, -Ă, albastri, -stre, adj., s.n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ♢ Expr. Inima-albastra = a) suflet trist, p. ext. tristete, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rau, (cam) neplacut, situatia e (cam) dificila. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situata între verde si indigo; culoarea descrisa mai sus; albastreala, albastrime. ♢ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuintat în vopsitorie, în lucrari de biologie si în medicina. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianura de fier folosita ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).
albăstreală, ALBĂSTREÁLĂ s.f. 1. Albastru, albastrime. 2. Substanta de culoare albastra-indigo, care are proprietatea de a descompune culoarea galbena si care se foloseste în gospodarie si în industrie pentru accentuarea albului unor obiecte. – Albastri + suf. -eala.
albăstrel, ALBĂSTRÉL, -EÁ, -ÍCĂ, albastrei, -ele, adj., s.f. 1. Adj. Diminutiv a lui albastru. 2. S.f. Planta erbacee cu flori albastre; albastrita (Centaurea cyanus). – Albastru + suf. -el.
albăstri, ALBĂSTRÍ, albastresc, vb. IV. 1. Tranz. A da unui obiect o culoare (mai) albastra; a clati rufele în apa amestecata cu albastreala. 2. Intranz. si refl. Fig. A capata, a avea sau a raspândi o lucire albastra. – Din albastru.
albăstrit, ALBĂSTRÍT, -Ă, albastriti, -te, adj. 1. Care a devenit (mai) albastru. 2. Care este clatit în apa cu albastreala; (reg.) sinilit. – V. albastri.
albăstriţă, ALBĂSTRÍŢĂ, albastrite, s.f. (Bot.) Albastrea. – Albastra + suf. -ita.
albescenţă, ALBESCÉNŢĂ s.f. (Rar) Starea a ceea ce este alb; albiciune. – Din fr. albescence.
albină, ALBÍNĂ, albine, s.f. 1. Insecta din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt si lins, iar cu picioarele posterioare pentru strângerea polenului, cu abdomenul prevazut cu un ac veninos, si care traieste în familii, producând miere si ceara; musca (Apis mellifica). 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori violacee, dispuse în spic, asemanatoare cu o albina (1) (Ophrys cornuta). – Lat. alvina "stup".
albinărit, ALBINĂRÍT s.n. 1. Apicultura. 2. (În evul mediu, în Ţara Româneasca) Dare reprezentând a zecea parte din mierea si ceara produse. – Albina + suf. -arit.
albinism, ALBINÍSM s.n. Anomalie congenitala care consta în lipsa totala sau partiala de pigmenti în celulele inferioare ale pielii, manifestata prin culoarea albicioasa a pielii si a parului si uneori prin culoarea rosiatica a irisului. ♦ Insuficienta de materii colorante la plante, manifestata prin decolorarea totala sau partiala a frunzelor. – Din fr. albinisme.
albitor, ALBITÓR, -OÁRE, albitori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza într-o albitorie. – Albi + suf. -tor.
albitorie, ALBITORÍE, albitorii, s.f. Sectie într-o întreprindere textila în care se albesc produsele prin distrugerea pigmentilor naturali ai fibrelor. – Albitor + suf. -ie.
albitură, ALBITÚRĂ, albituri, s.f. 1. (La pl.) Totalitatea rufelor (de pat, de corp etc.); lenjerie. 2. Nume generic dat exemplarelor mici de platica, babusca etc.; albisoara. 3. (Reg.) Nume dat radacinilor de patrunjel si de pastârnac. 4. (Tipogr.) Mici piese de plumb care servesc la completarea spatiului alb dintre litere, cuvinte sau rânduri; p. ext. spatiu alb între rânduri. – Alb + suf. -itura.
album, ALBÚM, albume, s.n. 1. Caiet cu foile dintr-o hârtie speciala, în care se pastreaza fotografii, ilustrate, marci postale etc. ♦ Caiet în care se scriu versuri, citate sau în care se schiteaza desene. 2. Colectie de fotografii, de ilustratii, de schite etc., reunite, într-un volum, dupa o tema unitara. Album de arta. [Pl. si: albumuri] – Din fr., lat. album.
alcaliceluloză, ALCALICELULÓZĂ s.f. Derivat alcalin al celulozei, folosit la fabricarea matasii artificiale prin procedeul viscozei. – Din fr. alcalicellulose.
alcalimetrie, ALCALIMETRÍE s.f. Capitol al chimiei care se ocupa cu determinarea concentratiei unei baze; procedeu de analiza chimica întrebuintat în acest scop. – Din fr. alcalimétrie.
alcalin, ALCALÍN, -Ă, alcalini, -e, adj. (Despre substante chimice) Care are în solutie o reactie bazica, albastrind hârtia rosie de turnesol si neutralizând acizii; bazic. ♢ Metal alcalin = metal din grupul metalelor monovalente. Medicament alcalin = medicament folosit în tratamentul aciditatii gastrice. – Din fr. alcalin.
alcarazas, ALCARÁZAS, alcarazasuri, s.n. (Rar) Vas poros de pamânt, în care se produce racirea lichidului pe care-l contine, datorita evaporarii prin peretii lui. – Din fr. alcarazas.
alchidal, ALCHIDÁL s.m. Rasina sintetica poliesterica, folosita la prepararea unor lacuri si vopsele. – Din germ. Alkidal.
alcool, ALCOÓL, (1) alcooli, s.m., (2, 3) alcooluri, s.n. 1. Derivat obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril. 2. Lichid incolor, inflamabil, cu miros si gust specific, obtinut prin fermentarea zaharurilor din cereale, fructe etc. sau pe cale sintetica si folosit la prepararea bauturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant etc; etanol, alcool etilic, spirt. ♢ Alcool denaturat = alcool brut sau rafinat caruia i s-au adaugat denaturanti pentru a-l face impropriu consumului alimentar, dar care este folosit în industrie sau ca combustibil menajer. Alcool rafinat = alcool brut din care au fost îndepartate impuritatile prin rectificare. Alcool sanitar = alcool colorat cu albastru de metilen si denaturat cu salicilat de metil, întrebuintat ca dezinfectant extern. Alcool solidificat = polimer al acetaldehidei, insolubil în apa, greu solubil în alcool si eter, întrebuintat drept combustibil solid. 3. Bautura alcoolica. [Pr.: -co-ol] – Din fr. alcool.
alcoolat, ALCOOLÁT s.m. Derivat al acoolului, obtinut prin înlocuirea hidrogenului din grupa hidroxil cu un metal. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolate.
alcoolmetrie, ALCOOLMETRÍE s.f. Totalitatea proceselor întrebuintate pentru determinarea concentratiei unei solutii alcoolice. [Pr.: -co-ol-] – Dupa fr. alcoo(lo)métrie.
alcoolmetru, ALCOOLMÉTRU, alcoolmetre, s.n. Instrument care serveste la masurarea concentratiei de alcool a unei solutii. [Pr.: -co-ol-] – Alcool + metru (dupa fr. alcoo(lo)métre).
alcoolscop, ALCOOLSCÓP, alcoolscoape, s.n. Instrument pentru determinarea alcoolemiei. [Pr.: -co-o-] – Din alcool. (dupa bronhoscop, stetoscop etc.).
monocromie, MONOCROMÍE s. f. 1. însusirea a ceea ce este monocrom. 2. procedeu de pictura sau de tipar în care se foloseste o singura culoare. (< fr. monochromie)
aldămaş, ALDĂMÁS, aldamasuri, s.n. Bautura (si gustare) oferita de cineva dupa încheierea unei tranzactii. [Var.: adalmás s.n.] – Din magh. áldomás.
aldehidă, ALDEHÍDĂ, aldehide, s.f. Substanta organica obtinuta prin oxidarea moderata a unor alcooli, folosita în industria farmaceutica. ♢ Aldehida formica = formaldehida. Aldehida benzoica = benzaldehida. – Din fr. aldéhyde.
aldol, ALDÓL, aldoli, s.m. (Chim.) Aldehida-alcool obtinuta prin polimerizarea unei aldehide. – Din fr. aldol.
aldoză, ALDÓZĂ, aldoze, s.f. (Chim.) Monozaharida având în molecula gruparea carbonil (2) caracteristica aldehidelor. – Din fr. aldose.
monocromator, MONOCROMATÓR s. n. dispozitiv optic pentru izolarea dintr-un spectru a unei radiatii cu o singura frecventa. (< fr. monochromateur)
alege, ALÉGE, alég, vb. III. 1. Tranz. A prefera ceva sau pe cineva; a-si fixa preferintele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. 2. Tranz. A desemna pe cineva prin vot; a vota. 3. Tranz. (Pop.) A deosebi dintre altii, a recunoaste dintre mai multi; a distinge. 4. Tranz. si refl. A (se) împarti formând mai multe grupe. ♢ Expr. (Tranz.) A alege carare = a desparti parul în doua cu pieptenele. ♦ Refl. Impers. (Reg.) A aparea clar, limpede. 5. Tranz. A curata prin selectie. ♦ Fig. A întelege clar spusele cuiva. 6. Refl. A ramâne cu ceva de pe urma unei actiuni, a unei împrejurari etc. 7. Refl. A ajunge într-o anumita situatie (rea). ♢ Expr. A se alege praf si pulbere sau a se alege praful de cineva (sau de ceva) = a se distruge complet, a nu mai ramâne nimic (din ceva). [Perf. s. alesei, part. ales] – Lat. allegere (= eligere).
alegere, ALÉGERE, alegeri, s.f. 1. Actiunea de a (se) alege si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. Fara alegere = la nimereala, la întâmplare. La alegere = dupa voia, dupa placul cuiva. 2. (Mai ales la pl.) Operatie care se efectueaza conform unor norme precise si dinainte stabilite, pentru desemnarea prin vot a unei persoane destinate sa îndeplineasca o anumita sarcina. – V. alege.
alegorie, ALEGORÍE, alegorii, s.f. 1. Procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. 2. Opera literara sau plastica folosind aceasta forma de expresie (fabula, parabola etc.) – Din fr. allégorie, lat. allegoria.
alelei, ALELÉI interj. (Pop.) Exclamatie (precedând o invocatie) care exprima mânia, amenintarea, parerea de rau sau entuziasmul. [Var.: aléi interj.] – Et. nec.
aleluia, ALELÚIA interj. Exclamatie care apare ca un refren de lauda în cântari bisericesti. ♢ Expr. (Fam.) A-i cânta (cuiva) aleluia = a lua parte la îmormântarea cuiva, a îmormânta pe cineva. ♦ (Fam.) S-a sfârsit! s-a terminat! amin! [Var.: alilúia interj.] – Din sl. aleluija.
alergător, ALERGĂTÓR, -OÁRE, alergatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care alearga. ♢ Piatra alergatoare (si substantivat, f.) = piatra de moara care se învârteste spre a macina boabele. Pasari alergatoare (si substantivat, f.) = pasari din tarile calde, având picioare lungi, cu care alearga foarte repede. II. S.m. si f. 1. Atlet care concureaza la probe de alergari. 2. (Rar) Curier (însarcinat cu transmiterea unui mesaj). 3. Cal de curse. III. S.f. 1. Dispozitiv pe care se pun mosoare cu fire pentru a face urzeala la razboaiele de tesut taranesti. 2. (Înv.) Parc vast, împrejmuit, în care erau tinute anumite animale si în care se organizau vânatori. – Alerga + suf. -ator.
alergătură, ALERGĂTÚRĂ, alergaturi, s.f. Alergare. ♢ Expr. O alergatura de cal = masura aproximativa (nu prea mare) de distanta. ♦ Deplasare continua pentru îndeplinirea unor treburi; du-te-vino. ♢ Expr. Cal de alergatura = cal sau, fig., om întrebuintat la toate corvezile. – Alerga + suf -atura.
alergie, ALERGÍE, alergii, s.f. (Med.) Mod special de a reactiona al organismului sub actiunea unor microbi sau a unor substante straine introduse pe cai variate (digestiva, respiratorie, injectii etc.). – Din fr. allergie.
alesătură, ALESĂTÚRĂ, alesaturi, s.f. Procedeu de ornamentare a tesaturilor populare românesti prin separarea si îmbinarea cu mâna, dupa un model, a firelor de urzeala si de bateala. ♦ Motiv decorativ colorat, realizat în arta populara româneasca prin procedeul descris mai sus. – Ales2 + suf. -atura.
aleurometru, ALEUROMÉTRU, aleurometre, s.n. Aparat pentru determinarea calitatii glutenului din fainurile de cereale. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuromètre.
aleuronă, ALEURÓNĂ s.f. Substanta proteica aflata în celulele stratului aleuronic din fructe, din seminte de cereale sau de leguminoase. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleurone.
aleuronic, ALEURÓNIC adj. (În sintagma) Strat aleuronic = strat din celule bogate în proteine, care se gaseste sub învelisul bobului de cereale. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuronique.
alfabetar, ALFABETÁR, alfabetare, s.n. Set de litere si silabe folosit ca material didactic pentru formarea cuvintelor. – Alfabet + suf. -ar.
alfabetizare, ALFABETIZÁRE s.f. Actiunea de a alfabetiza; instruirea analfabetilor; combatere a analfabetismului. – V. alfabetiza.
algebră, ALGÉBRĂ s.f. 1. Teorie a operatiilor privind numerele reale (pozitive ori negative) sau complexe si rezolvarea ecuatiilor prin substituirea prin litere a valorilor numerice si a formulei generale de calcul numeric particular. ♦ Manual scolar care se ocupa cu studierea acestor operatii. 2. (În sintagma) Algebra logicii = parte a logicii matematice care cuprinde calculul propozitiilor, claselor si relatiilor. – Din fr. algèbre, lat. algebra.
algezie, ALGEZÍE, algezii, s.f. (Med.) Capacitatea de a simti durerea. ♦ (Med.) Durere. – Din germ. Algesiel.
algiditate, ALGIDITÁTE s.f. Simptom al unei boli caracterizat prin racirea treptata a corpului. – Din fr. algidité.
algol, ALGÓL s.n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit în programarea automata orientat în probleme de calcul stiintific. – Din engl., fr. algol.
algoritm, ALGORÍTM, algoritme, s.n. Ansamblu de simboluri folosite în matematica si în logica, permitând gasirea în mod mecanic (prin calcul) a unor rezultate. ♦ P. gener. Succesiune de operatii necesare în rezolvarea unei probleme oarecare. [Pl. si: (m.) algoritmi] – Din fr. algorithme.
alia, ALIÁ, aliez, vb. I. 1. Refl. A încheia un tratat de alianta. ♦ A se întelege cu cineva, a se coaliza în vederea unei actiuni comune. 2. Tranz. A topi laolalta anumite metale sau anumite metale cu metaloizi pentru a obtine un aliaj. [Pr.: -li-a] – Din fr. allier.
aliaj, ALIÁJ, aliaje, s.n. Produs metalic obtinut prin topirea laolalta a anumitor metale sau a unor metale cu metaloizi. [Pr.: -li-aj] – Din fr. alliage.
alianţă, ALIÁNŢĂ, aliante, s.f. 1. Întelegere politica între doua sau mai multe state, pe baza de tratat, prin care statele respective se obliga sa actioneze în comun sau sa se ajute în anumite împrejurari, în special în caz de razboi ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate. ♦ Legatura, întelegere între doua sau mai multe grupuri, în vederea realizarii unui obiectiv comun. 2. (În sintagma) Ruda prin alianta = persoana devenita, prin contractarea unei casatorii, ruda cu rudele sotiei sau ale sotului. ♦ (Reg.) Inel de logodna. [Pr.: -li-an-] – Din fr. alliance.
aliat, ALIÁT, -Ă, aliati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj. Unit, întovarasit cu cineva printr-o alianta în vederea unei actiuni comune; (despre un stat) care a încheiat un tratat de alianta. 2. S.m. si f. Persoana, clasa, partid, stat etc. care se uneste cu cineva în vederea unei actiuni comune. 3. Adj. (Despre metale) Caruia i s-a adaugat o anumita cantitate din unul sau mai multe elemente, pentru a forma un aliaj. [Pr.: -li-at] – V. alia.
alibi, ALIBÍ, alibiuri, s.n. 1. Dovada de nevinovatie rezultata din constatarea ca, la data savârsirii infractiunii, cel învinuit se afla în alta parte decât la locul savârsirii ei. 2. Mijloc de aparare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuza, justificare. ♢ Expr. A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) detine (nici) o proba, a (nu) avea (nici) o motivare. – Din fr. alibi.
alică, ALÍCĂ, alice, s.f. 1. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre proiectilele sferice de plumb cu care sunt încarcate unele cartuse de vânatoare. 2. Fiecare dintre granulele de otel sau de fonta folosite pentru curatarea prin împroscare a suprafetei pieselor sau în foraj. 3. Bucatele de piatra sau de caramida care se pun în tencuiala pentru a întari sau pentru a astupa un gol. [Var.: alíc s.n., halíce s.f.] – Din ngr. haliki "pietricica".
alici, ALICÍ, (1) alicesc, (2) pers. 3 aliceste, vb. IV. 1. Tranz. A rani cu alice (1). 2. Refl. (Reg.) A se vedea, a aparea mai distinct dintre alte lucruri. – Din alica.
alidadă, ALIDÁDĂ, alidade, s.f. Dispozitiv atasat la diferite aparate topografice, care serveste la masurarea unghiurilor. – Din fr. alidade, lat. alidada.
alienabilitate, ALIENABILITÁTE s.f. (Jur.) Însusirea de a fi alienabil. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliénabilité.
alimenta, ALIMENTÁ, alimentez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A consuma sau a da sa consume alimente; a (se) hrani. 2. Tranz. si refl. A (se) aproviziona. 3. Tranz. A furniza materiale, energie, utilaje etc. unor institutii, întreprinderi etc. pentru asigurarea functionarii sau activitatii acestora. – Din fr. alimenter.
alimentar, ALIMENTÁR, -Ă, alimentari, -e, adj. De alimente, privitor la alimente. ♢ Industrie alimentara = industrie care transforma materiile prime de origine animala si vegetala în produse necesare hranei. ♢ Pensie alimentara = suma de bani necesara întretinerii unei persoane pe care cineva o plateste, lunar, în temeiul unei obligatii stabilite prin lege sau prin hotarâre judecatoreasca; pensie de întretinere. ♦ (Substantivat, f.) Bacanie. – Din fr. alimentaire, lat. alimentarius.
alimentator, ALIMENTATÓR, alimentatoare, s.n. Dispozitiv care serveste la alimentarea unei masini sau a unei instalatii cu combustibil sau cu materie prima. – Din fr. alimentateur.
alimentaţie, ALIMENTÁŢIE, alimentatii, s.f. Alimentare, nutriment. ♢ Alimentatie publica = retea de întreprinderi comerciale pentru servirea populatiei cu mâncaruri si bauturi. ♦ Introducere în organism a substantelor nutritive. – Din fr. alimentation.
alineat, ALINEÁT, alineate, s.n. Rând retras într-un text pentru a marca schimbarea ideii; fragment de text care începe cu un asemenea rând. ♦ Pasaj în articole de legi. [Pr.: -ne-at. – Var.: aliniát s.n.] – Dupa fr. alinéa.
alinia, ALINIÁ, aliniez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) aseza în linie dreapta. ♦ Tranz. A îndrepta traseul unei strazi. ♦ Tranz. A aseza un grup de constructii dupa o linie dinainte stabilita. 2. Refl. (Despre tari) A se asocia într-o grupare pe baza unui tratat. 3. Tranz. A ajusta elementele componente ale unui sistem pentru a-i asigura o buna functionare. [Pr.: -ni-a] – A3 + linie (dupa fr. aligner).
aliniament, ALINIAMÉNT, aliniamente, s.n. 1. Linie dreapta, deteminata pe un teren prin pozitia mai multor puncte sau obiecte; p. ext. pozitia mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii drepte. ♢ Aliniament de teren = linie de teren marcata prin jaloane, tarusi etc. 2. Portiune dreapta din traseul unei cai de comunicatie, cuprinsa între doua curbe consecutive. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. alignement.
aliniat, ALINIÁT2, -Ă, aliniati, -te, adj. 1. Care este asezat în linie dreapta. 2. (Despre tari) Care apartine unei grupari constituite pe baza unui tratat. [Pr.: -ni-at] – V. alinia. Cf. fr. a l i g n é.
aliniere, ALINIÉRE, alinieri, s.f. Actiunea de a (se) alinia si rezultatul ei. ♦ (Mil.; articulat, cu valoare de interjectie) Aliniati-va! Refaceti alinierea ! [Pr.: -ni-e-] – V. alinia.
aliteraţie, ALITERÁŢIE, aliteratii, s.f. 1. Procedeu stilistic care consta în repetarea aceluiasi sunet sau a unui grup de sunete în cuvinte care se succeda. 2. (Med.) Repetare a unor sunete sau silabe în stari de puternica excitatie psihica. – Din fr. allitération.
allabreve, ÁLLA BRÉVE loc. adv. Termen care indica executarea într-o miscare rapida în doi timpi a unei compozitii muzicale scrise în masura de patru timpi. – Loc. it.
almar, ALMÁR, almare, s.n. (Reg.) Dulap în care se pastreaza alimente, vase sau haine. – Din magh. almáriom.
alocurea, ALÓCUREA adv. v. alocuri.
alocuri, ALÓCURI adv. (Adesea precedat de prep. "pe") În unele locuri, pe ici pe colo. [Var.: alócurea adv.] – A2 + locuri.
alogism, ALOGÍSM s.n. Curent în filozofie care preconiza negarea gândirii logice ca mijloc stiintific de cunoastere autentica, sustinut de sceptici, mistici si fideisti. – Din germ. Alogismus.
alonjă, ALÓNJĂ, alonje, s.f. 1. Piesa mobila sau demontabila care serveste la prelungirea unor obiecte. 2. (Sport) Miscare de întindere rapida a bratelor. ♦ Lungime a bratelor unui sportiv angajat într-o lupta directa cu un adversar. – Din fr. allonge.
alopatie, ALOPATÍE s.f. Tratament medical constând în administrarea unor medicamente în doze care, la omul sanatos, ar declansa efecte contrare simptomelor caracteristice bolii care trebuie tratata. – Din fr. allopathie.
aloxan, ALOXÁN s.n. Substanta derivata prin oxidare din acidul uric, cu actiune distructiva asupra celulelor pancreatice secretoare de insulina; provoaca diabetul experimental. – Din engl. aloxan.
alozom, ALOZÓM, alozomi, s.m. Cromozom care are un rol esential în determinarea sexului; cromozom sexual. – Din fr. alosome.
alpaca, ALPACÁ2 s.f. Aliaj inoxidabil de nichel, cupru si zinc, folosit la fabricarea tacâmurilor, instrumentelor medicale etc. – Din germ. Alpaka.
alpinism, ALPINÍSM s.n. Ramura sportiva care cuprinde ascensiunile în munti, în special escaladarea partilor greu accesibile ale acestora. – Din fr. alpinisme.
altera, ALTERÁ, alterez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A suferi sau a face sa sufere transformari sub actiunea mediului extern; a (se) descompune, a (se) strica. ♢ Tranz. Caldura altereaza alimentele. 2. Tranz. A denatura, a falsifica, a transforma. 3. Refl. (Fon.; despre sunete) A se schimba, a se transforma. 4. Tranz. (Muz.) A ridica sau a coborî un sunet, un acord etc. cu un semiton sau doua (cu ajutorul diezilor, bemolilor etc.) – Din fr. altérer, lat. alterare.
alterabil, ALTERÁBIL, -Ă, alterabili, -e, adj. (Despre alimente, produse etc.) Care se altereaza (1) usor. – Dupa fr. altérable.
alterabilitate, ALTERABILITÁTE s.f. Însusirea a ceea ce este alterabil. – Din fr. altérabilité.
alteraţie, ALTERÁŢIE, alteratii, s.f. Procedeu prin care se modifica, cu ajutorul unor semne conventionale, înaltimea sunetelor; p. ext. semn pus înaintea unei note muzicale, care indica modificarea înaltimii unui sunet; accident. – Din fr. altération.
altern, ALTÉRN, -Ă, alterne, adj. (În sintagmele) Unghiuri alterne (interne sau externe) = fiecare dintre cele doua perechi de unghiuri formate de o parte si de alta a doua drepte taiate de o secanta. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) asezate de o parte si de alta a tulpinii sau a ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern = sistem de agricultura bazat pe alternarea culturilor. – Din fr. alterne, lat. alternus.
alternanţă, ALTERNÁNŢĂ s.f. 1. Insusirea de a alterna; revenire succesiva. 2. Schimbare regulata a unui sunet din tema prin altul în flexiune sau în familie lexicala; ablaut. – Din fr. alternance.
altigraf, ALTIGRÁF, altigrafe, s.n. Altimetru care înregistreaza în timpul zborului înaltimile atinse de avion. – Din fr. altigraphe.
altimetrie, ALTIMETRÍE s.f. Ramura a topografiei care se ocupa cu stabilirea altitudinilor de pe suprafata terestra fata de o suprafata de referinta (nivelul marii) în vederea reprezentarii reliefului pe harta. – Din fr. altimétrie.
monocip, MONOCÍP s. n. circuit integrat cu schema electrica la comanda, realizat dupa o tehnologie de proiectare tipizata. (< engl. monochip)
altminterea, ALTMÍNTEREA adv. v. altminteri.
altminteri, ALTMÍNTERI adv. 1. În alt chip; altfel. 2. De nu..., daca nu..., în caz contrar. 3. De altfel. [Var.: almíntere, almíntrele, altmínterea, altmíntrele, altmíntrelea adv.] – Lat. alteramente.
altogravură, ALTOGRAVÚRĂ, altogravuri, s.f. Reproducere dupa originalele de arta prin folosirea cliseelor metalice gravate de mâna sau pe baza de acvaforte. – Din fr. altogravure.
altul, ÁLTUL, ÁLTA, altii, altele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu alta fiinta sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de fata sau care este cel obisnuit) Sa raspunda altul. ♢ Expr. Unuia (si) altuia = oricui, Unii (si) altii = multi. Unul ca altul = la fel, deopotriva, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul dupa altul = succesiv. ♦ (Cu forma feminina si sens neutru) Poveste, întâmplare. ♢ Expr. Alta (acum)!, exprima dezaprobarea fata de o propunere sau o veste neasteptata. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (si) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice pret; fara a se gândi prea mult. Pâna una-alta = deocamdata. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorba-n vorba. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanta cu "unul", "una") Celalalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.
altundeva, ÁLTUNDEVA adv. În alta parte; aiurea. – Alt + undeva.
aluminotermie, ALUMINOTERMÍE s.f. Producere de temperaturi înalte prin reactia aluminiului în praf asupra unor oxizi metalici (reactie utilizata la sudarea otelului în bombele incendiare). – Din fr. aluminothermic.
alunit, ALUNÍT, aluniti, s.m. Sulfat natural hidratat de aluminiu si potasiu, alb-galbui, sticlos, pamântos, utilizat la prepararea unor vopsele, medicamente etc. – Din fr. alunite.
aluniu, ALUNÍU, -ÍE, alunii, adj. (Rar) De culoarea alunei. – Aluna + suf. -iu.
aluvionare, ALUVIONÁRE s.f. 1. Formare de aluviuni. 2. Mod de concentrare a minereurilor si a carbunilor prin depunerea materialelor granulare aduse de un curent de apa într-un jgheab orizontal, în ordinea greutatii lor specifice. [Pr.: -vi-o-] – Dupa fr. alluvionnement.
amabilitate, AMABILITÁTE, (2) amabilitati, s.f. 1. Însusirea de a fi amabil, atitudine amabila; politete, gentilete. 2. Fapta, vorba amabila; compliment (1) – Din fr. amabilité, lat. amabilitas, -atis.
amar, AMÁR, -Ă, amari, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre alimente, bauturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necajit. ♢ Expr. Pâine amara = mijloace de existenta câstigate cu multa truda. A face (cuiva) zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strasnic, cumplit. 3. Fig. Rautacios. II. S.n. 1. Jale, tristete; suferinta, chin, necaz. ♢ Expr. A-si înghiti amarul = a suferi în tacere. A-si varsa amarul = a face destainuiri, a-si spune durerea, suferinta. ♦ (Cu valoare de interjectie) Vai! 2. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Multime, gramada. Amar de vreme. – Lat. amarus.
amărăciune, AMĂRĂCIÚNE, amaraciuni, s.f. 1. Mâhnire, tristete; amarâre. 2. (Rar) Amareala (1). – Amar + suf. -aciune.
amărăluţă, AMĂRĂLÚŢĂ, amaralute s.f. Mica planta erbacee cu frunzele ascutite si cu flori mici, galbene-aurii, care contin un suc amar cu proprietati tonice (Cicendia filiformis). – Amareala + suf. -uta.
amăreală, AMĂREÁLĂ, amareli, s.f. 1. (Proprietarea de a avea un) gust amar; amaraciune. ♢ Amareala merelor si perelor = boala a fructelor de mar si par, manifestata prin aparitia pe aceasta a unor pete în dreptul carora carnea fructului respectiv capata un gust amar. 2. Mica planta erbacee cu flori albastre, rosii sau (rar) albe, dispuse în raceme, cu fructe capsule, întrebuintata, pentru proprietatile sale expectorante, contra afectiunilor pulmonare (Polygala vulgaris); sopârlita. – Amârî + suf. -eala.
amăruţă, AMĂRÚŢĂ, amarute, s.f. Planta erbacee cu tulpina dreapta, frunzele acoperite cu peri aspri si flori galbene, dispuse în capitule (Pieris hieracioides) – Amar + suf. -uta.
amâna, AMÂNÁ, amấn, vb. I. Tranz. 1. A trece la îndeplinirea unei actiuni într-un moment ulterior celui stabilit initial. 2. A purta cu vorba pe cineva. – A3 + mâne (= mâine).
ambala, AMBALÁ, ambalez, vb. I. 1. Tranz. A împacheta ceva într-un material protector, în vederea usurarii manipularii lui si a transportului. 2. Tranz. A face ca viteza unui motor sa devina mai mare decât viteza lui nominala. 3. Refl. (Despre cai) A începe sa fuga tare (fara a putea fi oprit). 4. Refl. Fig. A se lasa purtat de mânie, de entuziasm, a se avânta într-o discutie aprinsa; a se antrena, a se aprinde. – Din fr. emballer.
ambiofonie, AMBIOFONÍE s.f. Metoda de modificare a acusticii unei sali prin mijloace electroacustice pentru crearea ambiantei sonore adecvate unui anumit gen de program. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. ambiophonie.
ambiţie, AMBÍŢIE, ambitii, s.f. Dorinta arzatoare de a realiza ceva; dorinta de glorie, de onoruri, de parvenire. ♢ Expr. A pune pe cineva (sau a se pune) la ambitie = a (se) ambitiona. [Var.: (înv.) ambitiúne s.f.] – Din fr. ambition, lat. ambitio, -onis.
ambrazură, AMBRAZÚRĂ, ambrazuri, s.f. 1. (Mil.) Deschizatura în peretii unei fortificatii, prin care se executa trageri cu tunul, cu mitraliera etc. 2. (Arhit.) Deschizatura lasata în zid, în vederea montarii unei usi sau a unei ferestre. – Din fr. embrasure.
ambreia, AMBREIÁ, ambreiez, vb. I. Tranz. A realiza cuplarea a doua mecanisme cu ajutorul ambreiajului. [Pr.: -bre-ia] – Din fr. embrayer.
ambreiaj, AMBREIÁJ, ambreiaje, s.n. Dispozitiv prin care se leaga solidar, pe un timp anumit, doua mecanisme, permitând cuplarea sau decuplarea în timpul functionarii. [Pr.: -bre-iaj] – Din fr. embrayage.
ambrozie, AMBRÓZIE s.f. (În mitologia greaca) Hrana aromata a zeilor, despre care se credea ca da nemurire si tinerete vesnica; p. ext. bautura minunata. – Din fr. ambroisie, lat. ambrosia.
ameliorant, AMELIORÁNT, -Ă, amelioranti, -te, adj. Care amelioreaza; ameliorator. [Pr.: -li-o]. – Din fr. améliorant.
ameliorare, AMELIORÁRE, ameliorari, s.f. 1. Actiunea de a (se) ameliora si rezultatul ei; îmbunatatire, îndreptare, amelioratie. 2. Proces de creare a unei noi rase de animale si noi soiuri de plante de cultura sau de îmbunatatire a celor existente. [Pr.: -li-o]. – V. ameliora.
monitoring, MONITÓRING s. n. 1. (med.) ansamblu de metode de supraveghere, control si analiza imediata a datelor psihopatologice; monitorizare. 2. dispozitiv care permite, într-un amplificator, a compara înregistrarea pe magnetofon cu cea originala. (< engl. monitoring)
ameliorativ, AMELIORATÍV, -Ă, ameliorativi, -e, adj. (Livr.) Care amelioreaza. O influenta ameliorativa. [Pr.: -li-o-] – Din fr. amélioratif.
amenaja, AMENAJÁ, amenajez, vb. I. Tranz. 1. (Despre case, terenuri, gradini, interioare de locuit etc.) A aranja, a organiza în vederea unei anumite utilizari. 2. A realiza o amenajare (2). – Din fr. aménager.
amenajament, AMENAJAMÉNT, amenajamente, s.n. 1. Sistem de masuri pentru organizarea exploatarilor forestiere, cuprinzând refacerea, ameliorarea, marirea fondului forestier, protectia si exploatarea lui rationala. 2. Sistem de masuri privind organizarea, folosirea si îmbunatatirea unei pasuni pentru o anumita perioada de timp. – Din fr. aménagement.
amenajare, AMENAJÁRE, amenajari, s.f. 1. Actiunea de a amenaja si rezultatul ei. 2. Ansamblul de lucrari prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse si utilizate astfel încât sistemul sa corespunda cât mai bine scopului pentru care a fost realizat. ♢ Amenajare hidraulica = amenajare pentru prevenirea actunilor daunatoare ale unui curs de apa si pentru valorificarea resurselor lui potentiale. – V. amenaja.
amenda, AMENDÁ2, amendez, vb. I. Tranz. 1. A îmbunatati, a modifica prin amendamente (1) un text, mai ales o lege. 2. A îmbunatati unele însusiri ale solului prin încorporarea unor amendamente (2). – Din fr. amender.
amendament, AMENDAMÉNT, amendamente, s.n. 1. Îmbunatatire, modificare adusa unui proiect de act normativ sau de tratat. 2. Operatie de îmbunatatire a proprietatilor fizice ale solului cultivat, în vederea obtinerii unor recolte sporite. ♦ Substanta care se încorporeaza în sol pentru a schimba unele însusiri nefavorabile ale acestuia, în vederea îmbunatatirii conditiilor de nutritie a plantelor. – Din fr. amendement.
americanism, AMERICANÍSM, americanisme, s.n. 1. Fel de a fi, expresie etc. proprie americanilor (1). 2. Tendinta de a imita comportarea americanilor (1). – Din fr. américanisme.
monitor, MONITÓR3, -OÁRE s. m. f. 1. elev mai în vârsta si mai capabil care, în anumite sisteme de învatamânt, îl ajuta pe învatator în predare si în mentinerea ordinii. 2. supraveghetor (în munca expusa radiatiilor ionizate). II. s. n. titlu al anumitor ziare sau publicatii periodice. (< fr. moniteur, lat. monitor)
amerizor, AMERIZÓR, amerizoare, s.n. Dispozitiv al unui hidroavion care permite manevrarea în timpul decolarii si amerizarii. – Ameriza + suf. -or.
amestec, AMÉSTEC, amestecuri, s.n. 1. Reuniune de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; amestecatura (1), combinatie, mixtura. ♦ (Chim.) Produs obtinut prin punerea laolalta a mai multor substante care îsi pastreaza proprietatile caracteristice. 2. Amestecatura (2). 3. Interventie într-o afacere; participare (neceruta sau fortata) la treburile sau relatiile altora; ingerinta. ♢ Expr. A (nu) avea (vreun) amestec = a (nu) avea un (vreun) rol într-o afacere, a (nu) avea (vreo) legatura cu cineva sau ceva. – Din amesteca (derivat regresiv).
amesteca, AMESTECÁ, améstec, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face un amestec (1). ♦ Tranz. A provoca dezordine, a încurca diverse lucruri între ele. 2. Refl. (Despre grupuri de fiinte deosebite) A patrunde unele printre altele; a se pierde, a disparea în...; p. ext. a se amesteca. 3. Refl. A interveni, a se baga, a se vârî (nechemat) într-o actiune, într-o discutie etc. – Lat. •ammixticare.
amestecător, AMESTECĂTÓR, amestecatoare, s.n. Aparat sau masina care serveste la amestecarea unor substante în scopul omogenizarii lor. – Amesteca + suf. -ator.
monitor, MONITÓR2 s. n. 1. (telec.) receptor, difuzor sau alt aparat pentru a controla calitatea emisiunilor de radio si televiziune. 2. (inform.) program de control care permite supravegherea mai multor programe fara legatura între ele, într-un ordinator. 3. (tehn.) aparat care dirijeaza, coordoneaza sau supravegheaza. o ~ cardiac = aparat automatic care supravegheaza activitatea inimii. ♢ aparat de control sau de semnalizare a radiatiilor ionizate; dozimetru de control. 4. supervizor. (< engl. monitor)
monitor, MONITÓR1 s. n. nava fluviala de tonaj mic, cuirasata, cu artilerie grea, destinata luptei împotriva obiectivelor de pe mal. (< fr. monitor)
amfimixie, AMFIMIXÍE s.f. Tip de înmultire în care zigotul se formeaza dupa unirea gametilor de sex contrar. – Din fr. amphimixie.
amfoter, AMFOTÉR, -Ă, amfoteri, -e, adj. (Despre unele substante) Care are proprietatea de a reactiona ca un acid în prezenta unei baze si ca o baza în prezenta unui acid. – Din fr. amphotère.
amidă, AMÍDĂ, amide, s.f. Compus organic obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen al amoniacului cu radicalul unui acid. – Din fr. amide.
amidură, AMIDÚRĂ, amiduri, s.f. Compus chimic obtinut din amoniac prin substituirea unui atom de hidrogen cu un metal. – Din fr. amidure.
amigdalită, AMIGDALÍTĂ s.f. Boala manifestata prin inflamarea (acuta sau cronica) a amigdalelor. – Din fr. amygdalite.
amil, AMÍL, amili, s.m. Radical organic monovalent, provenit din pentan prin îndepartarea unui atom de hidrogen. – Din fr. amyle.
amilază, AMILÁZĂ, amilaze, s.f. Substanta produsa de pancreas, care (în timpul digestiei) transforma amidonul în maltoza si glucoza. – Din fr. amylase.
amilograf, AMILOGRÁF, amilografe, s.n. Aparat care masoara si înregistreaza consistenta gelului de amidon dintr-o faina pentru a determina capacitatea de panificatie a acesteia. – Din fr. amylographe.
amiloidoză, AMILOIDÓZĂ s.f. Fenomen patologic care consta în formarea si depozitarea în anumite organe a unei substante proteice amorfe. [Pr.: -lo-i-] – Din fr. amyloïdose.
amino, AMÍNO s.n. (Chim.) Grupare functionala monovalenta rezultata prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula amoniacului. – Din fr. amino.
mongolism, MONGOLÍSM s. n. afectiune congenitala caracterizata prin deficiente în dezvoltarea fizica si psihica si facies specific. (< fr. mongolisme)
aminobenzoic, AMINOBENZÓIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid aminobenzoic = pulbere cristalina incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata în chimie ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carei derivati sunt folositi în farmacie, parfumerie; acid antranilic. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. aminobenzoïque.
aminoplast, AMINOPLÁST, aminoplaste, s.n. Rasina sintetica obtinuta prin reactii de policondensare între formaldehida si compusi cu grupare amino. – Din fr. aminoplaste.
anacardier, ANACARDIÉR, anacardieri, s.m. Arbust tropical din al carui fruct comestibil se extrage o substanta folosita la lustruirea mobilelor. [Pr.: -di-er] – Din fr. anacardier.
anfiladă, ANFILÁDĂ, anfilade, s.f. Sir de cladiri, de portice sau de colonade care se succeda în linie dreapta. ♢ Tragere de anfilada = tragere în tinte însirate perpendicular sau oblic fata de frontul de tragere. – Din. fr. enfilade.
angiogenie, ANGIOGENÍE s.f. Formarea si dezvoltarea vaselor de sânge. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiogénie.
angiografie, ANGIOGRAFÍE s.f. Studiu radioscopic sau radiografic al vaselor sanguine dupa introducerea unor substante radioopace. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiographie.
anhidridă, ANHIDRÍDĂ, anhidride, s.f. 1. Substanta anorganica care, reactionând cu apa, formeaza un acid. 2. Substanta organica rezultata de obicei prin eliminarea unei molecule de apa dintre doua grupari carboxil. ♦ Anhidrida carbonica = bioxid de carbon, Anhidrida acetica = lichid incolor cu miros intepator, întrebuintat la fabricarea colorantilor, medicamentelor, acetatului de celuloza, etc. – Din fr. anhydride
monetarism, MONETARÍSM s. n. teorie si politica ce atribuie modificarii masei banilor în circulatie o importanta centrala, chiar decisiva, în procesul activitatii economice si în stabilirea nivelului preturilor. (dupa germ. Monetarsystem)
anşoa, ANSOÁ s.n. 1. Peste mic care traieste în Marea Mediterana si în Oceanul Atlantic. 2. Pasta preparata din carnea acestui peste, care se serveste ca aperitiv. – Din fr. anchois.
antihalo, ANTIHALÓ, s.n. Pelicula de lac sau de gelatina colorata care acopera un film sau o placa fotografica, împiedicând formarea efectului halo. – Din fr. antihalo
antranilic, ANTRANÍLIC, -Ă, antranilici, -ce, adj. (În sintagma) Acid antranilic = pulbere cristalina, incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata, în chimie, ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carui derivati sunt folositi în parfumerie; acid aminobenzoic. – Din fr. anthranilique.
monetar, MONETÁR, -Ă I. adj. referitor la moneda. o sistem ~ = ansamblul reglementarilor legale privind moneda unui stat. II. s. n. inventar al banilor sortati dupa valoare, întocmit de un casier la predarea casei. (< fr. monétaire)
aparat, APARÁT, aparate, s.n. 1. Sistem de piese care serveste pentru o operatie mecanica, tehnica, stiintifica etc. Aparat de radio. Aparat telegrafic. 2. Sistem tehnic care transforma o forma de energie în alta. 3. Ansamblu de organe anatomice care servesc la îndeplinirea unei functiuni fundamentale. Aparat digestiv. 4. Totalitatea serviciilor (sau, p. ext. a personalului) care asigura bunul mers al unei institutii sau al unui domeniu de activitate. Aparat administrativ. ♢ Aparat de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc functiile acestuia; totalitatea angajatilor acestor organe. 5. Ansamblul mijloacelor care servesc pentru un anumit scop. ♢ Aparat stiintific = totalitatea documentelor, izvoarelor, surselor de investigatie stiintifica folosite de un cercetator. Aparat critic = totalitatea notelor si comentariilor care însotesc o editie critica. – Din lat. apparatus, fr. apparat, germ Apparat (cu unele sensuri dupa fr. appareil).
moneră, MONÉRĂ s. f. protozoar ipotetic fara nucleu, care ar face trecerea de la materia lipsita de viata la cea organica. (< fr. monère)
apatie, APATÍE s.f. Stare de indiferenta, lipsa de interes fata de orice activitate si fata de lumea înconjuratoare. ♦ (În conceptia filozofilor stoici antici) Ideal moral care consta în înabusirea oricarei pasiuni. – Din fr. apathie, lat. apathia.
apatit, APATÍT s.n. Mineral cristalizat, incolor sau variat colorat, folosit la prepararea îngrasamintelor minerale si la extragerea fosforului. – Din fr. apatite.
apex, ÁPEX, apexuri, s.n. 1. (Astron.) Punct de pe bolta cereasca spre care se deplaseaza în aparenta sistemul nostru solar. 2. Capat, extremitate (ascutita) a unui lucru. – Din fr., lat. apex.
aplicaţie, APLICÁŢIE, aplicatii, s.f. 1. Faptul de a aplica (1). ♢ Ceea ce se aplica (1); p. ext. obiect, lucru care rezulta din aplicarea aceasta. 2. Faptul de a aplica (2), de a pune în practica. 3. Fig. Aptitudine, talent, înclinatie. – Din fr. application.
apogeu, APOGÉU, apogee, s.n. 1. Punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, a unei actiuni etc. 2. Punctul cel mai departat de pamânt la care se afla un astru pe orbita sa. – Din fr. apogée.
arac, ARÁC, araci, s.m. Par lung care serveste la sustinerea vitei de vie si a altor plante agatatoare. [Var.: harác, harág s.m.] – Din ngr. haráki.
arahnoidită, ARAHNOIDÍTĂ, arahnoidite, s.f. Boala care consta în inflamarea arahnoidei. [Pr.: -no-i] – Din fr. arachnoïdite.
mondoramă, MONDORÁMĂ s. f. rubrica, emisiune ce grupeaza articole, note, informatii din întreaga lume. (< mondo- + -rama2)
armaş, ARMÁS, armasi, s.m. 1. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si Moldova) Dregator domnesc, însarcinat cu paza temnitelor, cu aplicarea pedepselor corporale si cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. 2. (În sintagma) De-a armasul = numele unui joc de copii în care un participant aplica celorlalti lovituri la palma cu o batista înnodata. – Arma + suf. -as.
arpentaj, ARPENTÁJ, s.n. 1. (Metoda de) întocmire a unui plan topografic prin folosirea instrumentelor de masurat lungimi. 2. Tehnica masurarii pe teren a parcelelor cadastrale. – Din fr. arpentage.
asemenea, ASÉMENEA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. Asemanator; spec. (despre figuri geometrice) = care au unghiurile corespunzatoare egale si laturile corespunzatoare proportionale. 2. Care este astfel (de...), atare, asa. O asemenea problema. II. Adv. 1. Tot asa, în acelasi fel, deopotriva (de...), asijderea. 2. Pe lânga aceasta; înca, mai. [Var.: (reg.) asémeni, asémene, asémine adj. invar., adv.] – Lat. assimile.
asindet, ASINDÉT s.n. Figura de stil constând în suprimarea conjunctiilor (copulative). [Var.: asíndeton s.n.] – Din lat. asyndetus, asyndeton, fr. asyndéte.
mondialism, MONDIALÍSM s. n. conceptie cosmopolita care preco-nizeaza realizarea integrarii politice a tuturor tarilor si popoarelor lumii într-o comunitate unica. (< fr. mondialisme)
astigmatism, ASTIGMATÍSM s.n. Aberatie a unui sistem optic, care formeaza o imagine întinsa pentru un obiect. ♦ Defect al lentilelor sau al corneei si cristalinului ochiului omenesc, care consta într-o abatere de la forma sferica, ele având razele de curbura diferite în doua plane perpendiculare, ceea ce duce la deformarea imaginilor. – Din fr. astigmatisme.
astru, ÁSTRU, astri, s.m. Corp situat pe bolta cereasca (stea, planeta etc.). [Pl. si: (n.) astre] – Din fr. astre, lat. astrum.
mondial, MONDIÁL, -Ă adj. care se refera la întreaga lume; raspândit, cunoscut în toata lumea. ♢ (si s. n.) cu caracter international. (< fr. mondial)
aterizor, ATERIZÓR, aterizoare, s.n. Dispozitiv al unui avion care serveste la alunecarea pe sol în scopul aterizarii sau al decolarii. – Din fr. atterrisseur.
aterman, ATERMÁN, -Ă, atermani, -e, adj. (Fig.) Care nu permite trecerea caldurii. Mediu aterman. – Din fr. athermane.
audia, AUDIÁ, audiez, vb. I. Tranz. 1. (Jur.) A asculta un martor în vederea rezolvarii unui proces. 2. A asculta un sir de lectii, de prelegeri, de înregistrari muzicale etc. [Pr: a-u-di-a] – Din audienta, auditor, auditie etc.
audio, AÚDIO2 adj. invar. Care serveste la perceperea auditiva. [Pr.: a-u-di-o] – Din fr. audio.
audiovizual, AUDIOVIZUÁL, -Ă, audiovizuali, -e, adj. Care se bazeaza pe perceperea auditiva si vizuala. [Pr: a-u-di-o-vi-zu-al] – Din fr. audio-visuel.
augmenta, AUGMENTÁ, augmentez, vb. I. Tranz. A mari, a spori ceva (prin adaugarea unor elemente de aceeasi natura). – Din fr. augmenter, lat. augmentare.
augmentativ, AUGMENTATÍV, -Ă, augmentativi, -e, adj., s.n. 1. (Afix) care serveste la formarea unui cuvânt nou denumind un obiect de dimensiuni mai mari decât ale obiectului desemnat prin cuvântul de baza. 2. (Cuvânt) care este format cu un augmentativ (1). – Din fr. augmentatif.
august, AUGÚST2, -Ă, augusti, -ste, adj. (Ca epitet dat monarhilor si persoanelor din familiile domnitoare) Preamarit, slavit. ♦ Fig. Maiestuos, maret, impunator. Imagine augusta. – Din lat. augustus, fr. auguste.
monarhie, MONARHÍE s. f. 1. forma de guvernare în care puterea suprema în stat apartine monarhului si se transmite ereditar. 2. stat monarhic. (< ngr. monarhia, lat. mo-narchia, germ. Monarchie, fr. monarchie)
aur, ÁUR s.n. 1. Metal pretios, de culoare galbena stralucitoare, foarte maleabil si ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoaba, de arta, monede (servind din aceasta cauza si ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, pretios. ♢ Aur alb = apa folosita ca izvor de energie. Aur negru = carbune de pamânt sau (mai rar) titei, considerate ca surse de energie. Aur verde = padurea ca bogatie vegetala. ♢ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbena a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ♢ Expr. Epoca de aur = perioada de înflorire si stralucire a vietii materiale si culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nunta de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrarii unei casatorii. ♦ Fig. Vapaie, stralucire ca a aurului (1). 2. Fir, ata facuta din aur (1) sau imitând aurul si folosita la cusut; p. ext. vesmânt tesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogatie; fig. belsug. ♢ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.
auramină, AURAMÍNĂ, auramine, s.f. Colorant de culoare galbena pe baza de cetona, de clorura de amoniu si de zinc, folosit pentru vopsirea materialelor textile. [Pr.: a-u-] – Din fr. auramine, germ. Auramin.
aurar, AURÁR, aurari, s.m. 1. Mester care lucreaza obiecte de aur. (1). 2. Persoana care extrage aur (1) din mine, din nisipul râurilor. [Pr.: a-u-] – Aur + suf. -ar.
monahism, MONAHÍSM s. n. 1. starea, viata de monah. 2. institutia calugariei. (< fr. monachisme)
aurit, AURÍT, -Ă, auriti, -te, adj. (Adesea fig.) Acoperit cu un strat subtire de aur (1) sau imitând poleiala aurului. ♢ Expr. Fie-ti (sau sa-ti fie etc.) gura aurita ! = sa se realizeze ceea ce spui ! A avea gura aurita, se zice despre cineva care prevede cuiva realizarea unor lucruri favorabile. ♦ Cusut sau tesut cu fir de aur (1) sau auriu. [Pr.: a-u-] – V. auri.
auriu, AURÍU, -ÍE, aurii, adj. (Adesea fig.) De culoarea aurului (1), aurel, auros. [Pr.: a-u-] – Aur + suf. -iu.
auroră, AURÓRĂ, aurore, s.f. 1. Interval de timp, înainte de rasaritul soarelui, când exista o lumina difuza în atmosfera; lumina rosie-portocalie a soarelui din acest interval de timp. ♢ Aurora boreala (sau polara, australa) = lumina difuza, verde sau rosiatica, care apare ca un arc în timpul noptii pe bolta cereasca, în regiunile polare. 2. Început al unei epoci, al unei actiuni etc. [Pr.: a-u-] – Din fr. aurore, lat. aurora.
ausculta, AUSCULTÁ, auscúlt, vb. I. Tranz. (Med.) A asculta cu urechea sau cu stetoscopul zgomotele inimii si ale plamânilor în vederea stabilirii unui diagnostic; a asculta. [Pr.: a-us-] – Din fr. ausculter, lat. auscultare.
austeritate, AUSTERITÁTE s.f. Însusirea de a fi auster. [Pr.: a-us-] – Din fr. austérité, lat. austeritas, -atis.
austromarxism, AUSTROMARXÍSM s.n. Curent oportunist aparut în miscarea muncitoreasca din Austria la sfârsitul sec. XIX. [Pr.: a-us-] – Din germ. Austromarxismus.
autarhie, AUTÁRHIE, (2) autarhii, s.f. 1. Politica prin care se tinde spre crearea unei economii nationale închise, izolate de economia altor tari. 2. (Rar) Stat care practica autarhia (1); stare de autoizolare economica a unui stat. [Pr.: a-u-] – Din fr. autarchie.
autentic, AUTÉNTIC, -Ă, autentici, -ce, adj. Care este conform cu adevarul, a carui realitate nu poate fi pusa la îndoiala; recunoscut ca propriu unui autor sau unei epoci. ♦ (Despre acte) Întocmit cu toate formele legale. [Pr.: a-u-] – Din fr. authentique, lat. authenticus.
autenticitate, AUTENTICITÁTE s.f. Faptul sau însusirea de a fi autentic. [Pr.: a-u-] – Din fr. authenticité.
autism, AUTÍSM s.n. Stare patologica manifestata prin ruperea legaturilor psihice cu lumea exterioara si intensa traire a vietii interioare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autisme.
monadă, MONÁDĂ s. f. 1. (la unii filozofi) unitate indivizibila materiala sau spirituala din care ar fi alcatuita lumea; (la Leibniz) substanta spirituala independenta, care poseda automiscare si care oglindeste tot ceea ce exista în univers. 2. organism inferior, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple. (< fr. monade, germ. Monade)
auto, AUTO1- Element de compunere însemnând "de la sine", "prin mijloace proprii" si care serveste la formarea unor substantive, adjective si verbe. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-.
auto, AUTO2 1. S.n. (Fam.) Automobil. 2. Element de compunere însemnând "automobil", "automat" si care serveste la formarea unor substantive. 3. Adj. invar. Care se efectueaza cu ajutorul unui automobil, care priveste automobilele. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto.
autobrec, AUTOBRÉC, autobrecuri, s.n. Automobil cu caroserie închisa, care poate transporta în comun un numar redus de persoane. [Pr.: a-u-] – Din fr., engl. autobreak.
molon, MOLÓN s. n. bloc mic de piatra naturala, la construirea zidurilor. (< fr. moellon)
autocataliză, AUTOCATALÍZĂ, autocatalize, s.f. Cataliza a unei reactii chimice produsa chiar de elementele care iau parte la reactie. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocatalyse.
autoclavă, AUTOCLÁVĂ, autoclave, s.f. 1. Vas închis ermetic, folosit la sterilizari, la efectuarea reactiilor chimice etc. sub presiune (si la temperaturi ridicate). 2. Capac care închide ermetic un recipient si se mentine închis prin presiunea din recipient. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoclave.
molisol, MOLISÓL s. n. strat de sol care se dezgheata vara la partea superioara, devenind plastic si favorizând producerea solifluziunilor; merzlota. (< fr. mollisol)
autocoră, AUTOCÓRĂ, autocore, s.f., adj. (Planta) care îsi împrastie semintele prin deschiderea brusca a fructelor. [Pr.: a-u-] – Din germ. Autochore.
molinism, MOLINÍSM s. n. doctrina formulata de iezuitul spaniol Luis Molina, care a încercat sa puna de acord predestinarea cu liberul-arbitru. (< fr. molinisme)
autocraţie, AUTOCRAŢÍE, (2) autocratii, s.f. 1. Forma de guvernare în care întreaga putere a statului e concentrata în mâna unei singure persoane; tiranie, absolutism. 2. Stat care are forma de guvernare descrisa mai sus. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocratie.
autodafe, AUTODAFÉ, autodafeuri, s.n. 1. Ceremonie în cursul careia cei condamnati de inchizitie pentru erezie erau pusi sa revina la credinta parasita. 2. Ardere pe rug la care erau condamnati, în timpul inchizitiei, cei socotiti eretici; p. ext. actiune care duce la distrugerea prin foc. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodafé.
autodepăşi, AUTODEPĂSÍ, autodepasesc, vb. IV. Refl. A-si depasi propriile realizari [Pr.: a-u-] – Auto1- + depasi.
molibden, MOLIBDÉN s. n. metal foarte dur, alb-argintiu, asemanator cu fierul, la elaborarea otelurilor speciale si a altor aliaje. (< fr. molybdène)
autodistrugere, AUTODISTRÚGERE s.f. Faptul de a se distruge singur. ♦ Spec. Proprietate pe care o au unele proiectile de a se distruge automat, dupa strabaterea unei anumite traictorii, pentru a nu fi periculoase în cazul în care nu si-au atins tinta. [Pr.: a-u-] – Auto1- + distrugere (dupa fr. autodestruction).
moleta, MOLETÁ vb. tr. 1. a imprima zimti pe o piesa cu ajutorul moletei; a randalina. 2. a grava cilindrii de cupru care servesc la imprimarea tesaturilor. (< fr. moleter)
autofon, AUTOFÓN, -Ă, autofoni, -e, adj. (Despre instrumente muzicale de tipul clopotelului, gongului etc.) Care produce sunete exclusiv prin vibrarea componentelor sale elastice, fara ajutorul unei tensiuni speciale. [Pr.: a-u-] – Din engl. autophone.
molecular, MOLECULÁR, -Ă adj. referitor la molecule. o masa ~a = numar care arata de câte ori molecula unei substante este mai grea decât atomul de hidrogen. (< fr. moléculaire)
molă, MÓLĂ s. f. tumoare în uter, dupa fecundare, împiedicând dezvoltarea fatului. (< fr. môle)
autogenă, AUTOGÉNĂ, autogene, adj. (În sintagma) Sudura autogena = tip de sudura care foloseste caldura produsa prin arderea acetilenei în oxigen. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogéne.
autogeneză, AUTOGENÉZĂ s.f. Teorie care absolutizeaza actiunea factorilor ereditari în dezvoltarea individului si neaga rolul mediului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogénèse.
autoghidat, AUTOGHIDÁT, -Ă, autoghidati, -te, adj. (Despre mobile) Care îsi dirijeaza el însusi miscarea catre tinta. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoguidé.
autogir, AUTOGÍR, autogire, s.n. Aeronava prevazuita cu o elice de propulsie antrenata de un motor si cu elice de suspensie care se învârteste în jurul unui ax vertical prin forta realizata de deplasarea aeronavei. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogire.
autoimpunere, AUTOIMPÚNERE, autoimpuneri, s.f. Contributie baneasca pe care o colectivitate o fixeaza si o da de buna voie, în vederea unor lucrari locale de interes obstesc. [Pr: a-u-] – Auto1- + impunere (dupa rus. samooblojenie).
mol, MOL2 s. n. dig din piatra construit catre largul marii, la intrarea într-un port, pentru a micsora actiunea valurilor. (< it. molo, fr. môle)
autoimunitate, AUTOIMUNITÁTE s.f. (Biol.) Proces patologic care consta în producerea de anticorpi îndreptati împotriva propriilor constituenti ai organismului. [Pr.: a-u-to-i-] – Auto1- + imunitate (dupa fr. auto-immunisation).
autoînsămânţare, AUTOÎNSĂMÂNŢÁRE, autoînsamântari, s.f. (Bot.) Însamântare naturala a plantelor prin scuturarea semintelor. [Pr.: a-u-] – Auto1- + însamântare.
autoliniştire, AUTOLINISTÍRE s.f. Atitudine pasiva în urma unor succese (reale sau aparente). [Pr: a-u-] – Auto1- + linistire.
automacaragiu, AUTOMACARAGÍU, automacaragii, s.m. Muncitor care lucreaza cu automacaraua. [Pr.: a-u-] – Auto2 + macaragiu.
automat, AUTOMÁT, -Ă, automati, -te, adj., s.n. 1. Adj. (Despre aparate, masini etc.) Care este actionat printr-un dispozitiv mecanic; (despre anumite operatii; adesea adverbial) care se efectueaza prin actiunea unui dispozitiv mecanic. ♢ Arma automata (si substantivat, n.) = arma de foc la care armarea se face fara interventia omului; p. restr. pistol-mitraliera. ♦ (Adesea adverbial) Care se face, se executa de la sine, fara participarea ratiunii sau vointei. Gest automat. 2. S.n. Dispozitiv, aparat, masina care efectueaza o anumita operatie fara interventia omului. Automat de scara = dispozitiv care asigura iluminarea temporizata a holurilor si scarilor interioare din blocuri. ♦ Fig. Persoana fara vointa, fara initiativa, care face totul mecanic. [Pr: a-u-] – Din fr. automate.
automatic, AUTOMÁTIC, -Ă, automatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea adverbial) De automat. 2. S.f. Ramura a stiintei si a tehnicii care se ocupa cu studiul metodelor si al mijloacelor pentru efectuarea proceselor tehnice fara participarea directa a omului. [Pr: a-u-] – Din fr. automatique.
automatism, AUTOMATÍSM s.n. 1. Caracterul a ceea ce este automatic; miscare (ca) de automat. 2. Înlantuire de reactii care se desfasoara fara controlul centrilor nervosi superiori; miscare, gest stereotip la care nu participa constiinta. [Pr: a-u-] – Din fr. automatisme.
modulometru, MODULOMÉTRU s. n. aparat pentru masurarea modulatiilor (1). (< fr. modulomètre)
automodelism, AUTOMODELÍSM s.n. Ramura sportiva care se ocupa cu construirea de automodele. [Pr: a-u-] – Automodel + suf. -ism.
automutila, AUTOMUTILÁ, automutilez, vb. I. Refl. A se mutila singur (de obicei pentru a se sustrage de la îndeplinirea unor obligatii). [Pr: a-u-] – Auto1- + mutila.
autopastişă, AUTOPASTÍSĂ, autopastise, s.f. Pastisa a propriilor creatii. [Pr.: a-u-] – Auto1- + pastisa.
autopropulsie, AUTOPROPÚLSIE s.f. Propulsie a unui vehicul realizata cu mijloace proprii. [Pr: a-u-] – Din fr. autopropulsion.
autor, AUTÓR, -OÁRE, autori, -oare, s.m. si f. 1. Persoana care creaza o opera literara, artistica, stiintifica sau publicistica. 2. Persoana care face, care produce sau comite ceva. ♦ Spec. Persoana care comite o infractiune. [Pr: a-u-] – Din fr. auteur, lat. au[c]tor.
modulare, MODULÁRE s. f. 1. actiunea de a modula. 2. sistem de dimensionare a constructiilor, folosind modulul de baza. 3. introducere în opera de arta plastica sau arhitecturala a unei unitati de masura unica, care prin repetarea sau subîmpartirea ei sa serveasca la dimensionarea elementelor constitutive ale operei, ca si a întregului. 4. (biol.) rediferentiere a celulelor în procesul lor de formare definitiva. ♢ modificare produsa în celule de stimulii din mediu. (< modula)
autoreclamă, AUTORECLÁMĂ, autoreclame, s.f. Reclama a propriilor realizari. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoréclame.
autoreferat, AUTOREFERÁT, autoreferate, s.n. Expunere (scurta) facuta de cineva asupra unei lucrari proprii (mai ales în vederea sustinerii tezei de doctorat). [Pr: a-u-] – Auto1- + referat (dupa rus. avtoreferat).
autosifon, AUTOSIFÓN, autosifoane, s.n. Dispozitiv atasat la un recipient metalic pentru prepararea sifonului la domiciliu. [Pr.: a-u-] – Din fr. autosiphon.
autosport, AUTOSPÓRT, autosporturi, s.n. Autoturism cu motor puternic, care poate realiza viteze mari, folosit în întrecerile sportive. [Pr.: a-u-] – Auto2 + sport.
autostop, AUTOSTÓP, autostopuri, s.n. 1. Instalatie de semnalizare luminoasa asezata la întretaierea strazilor pentru reglementarea circulatiei. ♦ Instalatie de oprire automata a unui vehicul feroviar când linia nu este libera. 2. Procedeu prin care un pieton parcurge itinerarul propus apelând la serviciile (gratuite ale) automobilistilor ocazionali. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-stop.
autotaxare, AUTOTAXÁRE, autotaxari, s.f. Compostarea, de catre calatori, a biletelor de calatorie în autovehicule. [Pr.: a-u-] – Auto2 + taxare.
autotipie, AUTOTIPÍE, (2) autotipii, s.f. 1. Procedeu de executare a unui cliseu zincografic care reda nuantele de umbra si lumina prin descompunerea imaginii în puncte de diverse marimi. 2. Cliseu obtinut prin autotipie (1). [Pr.: a-u-] – Din fr. autotypie.
autotomie, AUTOTOMÍE s.f. Proces de automutilare specific unor animale care consta în însusirea de a-si detasa în caz de primejdie o parte a corpului (coada, picior etc.), care ulterior se poate regenera. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotomie.
modul, MODÚL s. n. 1. (mat.) valoare absoluta a unei marimi reale. ♢ numar pozitiv egal cu radacina patrata a sumei patratelor componentelor unui numar real. ♢ (stat.) varianta a caracteristicii (4), înregistrata la cele mai multe unitati ale unei colectivitati statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecventa. 2. coeficient care caracterizeaza o proprietate mecanica oarecare. ♢ raportul dintre diametrul primitiv al unei roti dintate si numarul dintilor acesteia. o ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal si lungimea specifica corespunzatoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apa. 4. parte componenta a unui ansamblu cu functionalitate proprie. ♢ fiecare din partile detasabile ale unei nave spatiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplineste functia de etaj sau de celula într-un aparat, ori într-o instalatie electronica. 6. (arhit.) unitate de masura pentru determinarea proportiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)
modist, MODÍST, -Ă I. s. m. f. creator care da linia în moda. II. s. f. femeie care confectioneaza sau vinde palarii de dama. (< fr. modiste)
autovaccin, AUTOVACCÍN, autovaccinuri, s.n. Vaccin obtinut prin cultura si atenuarea germenilor proprii ai bolnavului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovaccin.
modificator, MODIFICATÓR, -OÁRE I. adj. care modifica. II. s. m. adaos la elaborarea fontei sau a altor aliaje pentru îmbunatatirea structurii. (< fr. modificateur, lat. modificator, it. modificatore)
auxiliar, AUXILIÁR, -Ă, auxiliari, -e, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Element) care ajuta la ceva, care se afla pe plan secundar fata de ceva principal; (element) ajutator. ♦ (Parte de vorbire) care exprima raporturi între cuvinte; (verb) care ajuta la formarea timpurilor si a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul caruia se poate rezolva mai usor o problema. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] – Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.
auxină, AUXÍNĂ, auxine, s.f. Substanta hormonala vegetala care conditioneaza cresterea plantelor. [Pr.: a-u-] – Din fr. auxine.
modicitate, MODICITÁTE s. f. însusirea de a fi modic. (< fr. modicité, lat. modicitas)
avanport, AVANPÓRT, avanporturi, s.n. Zona amenajata la intrarea într-un port, pentru o scurta stationare a navelor. – Din fr. avant-port.
avans, AVÁNS, avansuri, s.n. 1. Plata anticipata a unei parti dintr-o suma curenta datorata ca retributie sau salariu, ca acoperire a unei lucrari efectuate în contul unor zile-munca, la încheierea unui contract etc. 2. (În expr.) A face (cuiva) avansuri = a încerca sa obtina prietenia sau dragostea cuiva prin lingusiri, concesii (de ordin etic) etc. 3. Interval de timp, distanta etc. cu care cineva sau ceva se afla înaintea altuia. – Din fr. avance.
avansat, AVANSÁT, -Ă, avansati, -te, adj. Care a ajuns la o treapta de dezvoltare înaintata, la un stadiu înaintat. – V. avansa.
modestie, MODESTÍE s. f. 1. însusirea de a fi modest (1); sfiala. 2. simplitate. (< lat., it. modestia, fr. modestie)
avat, AVÁT, avati, s.m. Peste rapitor de apa dulce, asemanator cu crapul, si cu spinarea verzuie (Aspius aspius) – Et. nec.
avea, AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stapâni, a poseda, a detine. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut si ce-am pierdut = n-am ce pierde; putin îmi pasa. ♢ Fig. (Complementul indica abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemanare = a se asemana. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorinta = a dori. A avea nadejde = a nadajdui. 2. A primi, a capata, a obtine, a câstiga. Ai un leu de la mine daca îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de ragaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujba etc.) = a detine un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaste (si a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcatuit din...; a fi înzestrat sau prevazut cu... Blocul are doua etaje. ♦ A contine, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A tine, a purta. În mâna avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relatii de dragoste cu cineva. A se avea rau cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dusmani. ♦ A fi îmbracat cu... Avea un pantalon de blana. 6. A fi de o anumita dimensiune, greutate, vârsta etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice masura. 7. A fi cuprins de o senzatie sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ti s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rau; b) nu are nici o importanta. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boala}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui sa... Are de facut cumparaturi; b) (În forma negativa) A fi destul sa... N-are decât sa spuna si se va face; c) (În forma negativa) A nu putea sa... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fa cum vrei (sau faca cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A sti cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a gasi. Are ce sa faca. ♦ Unipers. A fi, a se gasi cineva (sa faca ceva). N-are cine sa-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Serveste la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Serveste la formarea modului optativ-conditional) Ar veni. 3. (Serveste urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au sa vina. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveti, au, (III 1) am, ai, a, am, ati, am, (III 2) as, ai, ar, am, ati, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai si (reg.) aibi, pers. 3 aiba] – Lat. habere.
modernism, MODERNÍSM s. n. 1. însusirea, caracterul a ceea ce este modern; preferinta, gust pentru tot ceea ce este nou, modern; modernitate. 2. tendinta novatoare dintr-o anumita etapa a unei literaturi. ♢ denumire generica pentru miscarile, tendintele si experimentele inovatoare din arta si literatura sec. XX, care, în goana dupa originalitate, ajung la creatii pur experimentale, formale. (< fr. modernisme)
avertisment, AVERTISMÉNT, avertismente, s.n. 1. Înstiintare prealabila, prevenire, semnal (asupra unui risc sau a unei primejdii). 2. Sanctiune administrativa aplicata unui angajat pentru o abatere disciplinara si prin care se atrage atentia acestuia ca va fi sanctionat mai aspru la o noua abatere. ♢ Expr. A da cuiva un avertisment = a atrage atentia cuiva sa nu repete o greseala. ♦ Sanctiune aplicata de arbitru unui sportiv pentru joc neregulamentar si care, la repetarea abaterii, poate fi urmata de eliminarea din joc a sportivului. – Din fr. avertissement.
aviaţie, AVIÁŢIE, aviatii, s.f. 1. Zbor cu ajutorul avioanelor sau al altor aeronave mai grele decât aerul; tehnica acestui zbor. ♦ Ramura a aeronauticii care se ocupa cu constructia si functionarea acestor aeronave. 2. Totalitatea avioanelor de care dispune o tara, o societate de transport etc. ♢ Aviatie sanitara = formatie sanitara dotata cu avioane în vederea acordarii asistentei medicale de urgenta; aviasan. ♦ Spec. Forta militara aeriana; diviziune a armatei care cuprinde aceasta forta. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviation.
avicultură, AVICULTÚRĂ s.f. Stiinta care se ocupa cu cresterea rationala a pasarilor de curte în scop economic; profesiune bazata pe aceasta stiinta. – Din fr. aviculture.
aviditate, AVIDITÁTE s.f. Însusirea de a fi avid. ♦ (Peior.) Lacomie. – Din fr. avidité, lat. aviditas, -atis.
avion, AVIÓN, avioane, s.n. Vehicul aerian mai greu decât aerul, care se mentine în aer datorita unor aripi si se deplaseaza cu ajutorul elicei si motoarelor sau al reactoarelor; aeroplan. [Pr.: -vi-on] – Din fr. avion.
aviva, AVIVÁ, avivez, vb. I. Tranz. A da o nuanta mai vie culorii tesaturilor sau pieilor prin tratarea lor cu anumite substante. – Din fr. aviver.
moderaţie, MODERÁŢIE s. f. însusirea de a fi moderat; cumpatare. (< fr. modération, lat. moderatio, it. moderazione)
aviza, AVIZÁ, avizez, vb. I. 1. Tranz. A înstiinta (printr-un aviz); a face cuiva o comunicare oficiala. ♦ A atrage cuiva atentia în legatura cu o problema. 2. Intranz. A-si exprima parerea autorizata într-o chestiune în care a fost solicitat. – Din fr. aviser.
avocat, AVOCÁT, -Ă, avocati, -te, s.m. si f. Persoana care are profesiunea de a acorda asistenta juridica celor interesati. ♢ Expr. A se face (sau a fi) avocatul cuiva = a lua apararea insistenta a cuiva. [Var.: advocát, -a s.m. si f.] – Din fr. avocat, lat. advocatus.
moderator, MODERATÓR, -OÁRE I. adj., s. m. f. (factor) care modereaza. II. s. m. 1. substanta care încetineste miscarea neutronilor rezultati dintr-o fisiune nucleara. 2. inhibator care încetineste reactia de polimerizare. III. s. m. f. cel care conduce, îndruma o dezbatere publica, o masa rotunda si trage concluziile. IV. s. n. 1. dispozitiv de reglare a vitezei de miscare a unui mecanism. ♢ dispozitiv la unele piane si pianine cu ajutorul caruia coardele se acopera cu o bucata de pâsla, sunetul devenind foarte slab. 2. (electr.) disc de cupru destinat a slabi oscilatiile unui indice magnetic. (< fr. modérateur, lat. moderator, it. moderatore, /III/ engl. moderator)
axă, ÁXĂ1, axe, s.f. Dreapta care se considera orientata într-un anumit sens. ♦ Dreapta (sau obiect în forma de dreapta) care ocupa o anumita pozitie într-un sistem tehnic. ♦ Dreapta închipuita în jurul careia se face miscarea de rotatie a unui corp în jurul lui însusi. ♦ Axa lumii = prelungire a dreptei care uneste polii pamântului pâna la intersectia cu sfera cereasca. – Din fr. axe.
axiomatic, AXIOMÁTIC, -Ă, axiomatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care se întemeiaza pe o axioma; care are caracter de axioma. 2. S.f. Disciplina care studiaza înlantuirea corecta a axiomelor. [Pr.: -xi-o-]. – Din fr. axiomatique.
axonometrie, AXONOMETRÍE s.f. Metoda de reprezentare a obiectelor spatiale pe un plan, astfel ca imaginea obtinuta sa dea impresia realitatii. – Din fr. axonométrie.
azbestoză, AZBESTÓZĂ s.f. (Med.) Boala profesionala provocata de inhalarea particulelor de azbest. – Din fr. asbestose.
moderant, MODERÁNT, -Ă adj. (despre oameni) care modereaza. (< engl. moderant)
azil, AZÍL, aziluri, s.n. 1. Loc unde cineva gaseste ocrotire, adapost, refugiu. ♢ Drept de azil = drept de a se stabili pe teritoriul altei tari, de care se bucura în virtutea legii un refugiat politic. 2. Institutie de asistenta sociala pentru întretinerea batrânilor, infirmilor, copiilor orfani etc. – Din fr. asile, lat. asylum.
modeliza, MODELIZÁ vb. tr. a elabora modele în informatica, automatica si în cercetarea operationala. (< fr. modéliser)
azvârlită, AZVÂRLÍTĂ, azvârlite s.f. (Pop.) Azvârlitura. ♢ De-a azvârlita = numele unui joc de copii, care consta în aruncarea cât mai departe a unei pietre, a unui bat etc. ♢ Loc. vb. A da de-a azvârlita = a azvârli; a rostogoli (azvârlind). – V. azvârli.
ăstălalt, ẮSTĂLALT, ÁSTĂLALTĂ, astialalti, astelalte, pron.dem., adj.dem. (Pop. si fam.) Acesta (din doi) care este în apropierea noastra, cel mai aproape de noi. A venit astalalt. Partea astalalta. [Gen.-dat. sg.: astuilalt, asteilalte si asteilalte; gen.-dat. pl.: astorlalti, astorlalte]. – Ăst + alalt (= alalalt).
babeurre, BABEURRE subst. Aliment acrisor, preparat din lapte crud sau fiert, cu scoaterea (partiala) a smântânii si folosit în alimentatia sugarului. [Pr.: babör] – Cuv. fr.
modelare, MODELÁRE s. f. 1. actiunea de a modela. 2. metoda în stiinta si tehnica constând în reproducerea schematica a unui obiect sau sistem sub forma unui sistem similar sau analog. ♢ (mat.) reprezentare a unei relatii prin simbolism matematic. ♢ construire de modele. 3. reproducere în relief a formelor în sculptura; modelaj. (< modela)
baborniţă, BABÓRNIŢĂ, babornite, s.f. Baba urâta si rea; cotoroanta. ♢ Vrajitoare. [Var.: babórnita s.f.] – contaminare între baba si bahornita.
babuvism, BABUVÍSM s.n. Curent utopic egalitar, creat de Babeuf. – Din fr. babouvisme.
bac, BAC2, bacuri, s.n. Element al sculelor si dispozitivelor de strângere (menghine, mandrine etc.) cu care se prind piesele în vederea prelucrarii lor. – Din germ. Backe.
bacalaureat, BACALAUREÁT, -Ă, bacalaureati, -te, subst. 1. S.n. Examen general pentru absolventii liceului, a carui promovare da dreptul la înscrierea într-o institutie de învatamânt superior. ♢ Titlu obtinut în urma acestui examen. 2. S.m. si f. Persoana care a promovat examenul de bacalaureat (1). [Pr.: -la-u-re-at] – Din fr. baccalauréat.
bachelită, BACHELÍTĂ s.f. Rasina sintetica obtinuta prin tratarea formolului cu fenol, utilizata ca materie plastica pentru confectionarea unor obiecte tehnice sau de uz casnic. – Din fr. bakélite.
bacteriostatic, BACTERIOSTÁTIC, -Ă, bacteriostatici, -ce, adj., s.n. (Substanta) care poate opri dezvoltarea bacteriilor. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériostatique.
badian, BADIÁN, badiani, s.m. Arbust din China si Japonia cu frunze, flori, tulpina si fructe placut mirositoare, întrebuintate la fabricarea lichiorurilor, în medicina etc. (Illicium anisatum); p. restr. fructul acestui arbust. [Pr.: -di-an] – Din fr. badiane.
baga, BAGÁ s.f. Carapace de broasca testoasa prelucrata pentru fabricarea de piepteni, bratari, tabachere etc. – Din tc. bağa.
baghetă, BAGHÉTĂ, baghete, s.f. 1. Varguta de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul; fig. maiestria dirijorului. ♢ Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorala. ♢ Betisor de lovit instrumentele muzicale de percutie. ♢ Vergeaua de lemn a arcusului. 2. (Si în sintagma bagheta magica) Nuielusa vrajita cu care se fac minuni în povesti; betisorul scamatorilor. 3. Piesa tehnica în forma de cilindru subtire din diverse mecanisme sau aparate. 4. Ajur sau dunga ornamentala la ciorapi. – Din fr. baguette.
baie, BÁIE1, bai, s.f. I. 1. Scaldat, scalda, îmbaiere. 2. Cada, vas special de îmbaiat; feredeu. ♦ Apa de îmbaiat. ♢ Expr. Baie de sânge = cantitate mare de sânge pierduta de cineva; p.ext. macel. ♦ Cladire cu instalatii speciale de îmbaiere; p.restr. încapere special amenajata pentru îmbaiere. 3. (Urmat de determinari) Expunere a corpului (gol), în scop igienic sau curativ, la actiunea vaporilor de apa, a soarelui, a aerului etc. 4. Recipient în care se pune un lichid, o solutie chimica etc. în vederea unor operatii tehnice; p.ext. lichidul, solutia chimica etc. în care se fac asemenea operatii. II. (La pl.) Statiune balneara. [Pr.: ba-ie] – Lat. bannea (= balnea). Cf. sl. banja.
baieră, BÁIERĂ, baieri, s.f. Curea, sfoara, ata etc. cusuta sau prinsa de un obiect spre a putea fi transportat, atârnat, strâns etc. ♢ Expr. A strânge baierile pungii = a face economii, a deveni econom. A avea noua baieri la punga = a fi zgârcit. A (i se) rupe baierile inimii = a simti (sau a produce cuiva) o mare durere sufleteasca. A-si dezlega baierile inimii = a se destainui. A ofta (sau a striga, a râde) din baierile inimii = a ofta (sau a striga, a râde) foarte tare, foarte puternic. [Pr.: ba-ie-. – Pl. si: baieri. Var.: báier s.n.] – Din lat. bajulus, bajula.
bait, BAIT, baiti, s.m. (Inform.) Ansamblu de biti (de obicei 8) folosit pentru examinarea capacitatii de memorie (3). – Din engl. byte.
baladă, BALÁDĂ, balade, s.f. 1. Creatie epica în versuri care relateaza o actiune eroica, o legenda, o întâmplare istorica etc. 2. Bucata muzicala cu caracter narativ. – Din fr. ballade.
balama, BALAMÁ, balamale, s.f. Mic dispozitiv metalic format din doua piese articulate pe un ax, dintre care cel putin una se învârteste dupa montare în jurul axului, spre a permite unei usi, unei ferestre, unui capac de lada etc. sa se închida si sa se deschida prin rotire partiala; sarniera, tâtâna. ♦ Fig. (Fam.; la pl.) Încheieturi, articulatii ale corpului. ♢ Expr. A-i (sau a i se) slabi sau a i se muia (cuiva) sau a nu-l (mai) ajuta (sau tine) pe cineva balamalele = a pierde vigoarea (din cauza batrânetii, a oboselii, a fricii). A-i tremura (cuiva) balamalele = a se teme. – Din tc. bağlama.
balans, BALÁNS, balansuri, s.n. 1. Miscare de leganare a unui obiect; pendulare, balansare. 2. (În sintagmele) Balans al culorilor = reglare a semnalelor video ale unui sistem de televiziune în culori, pentru obtinerea reproducerii fidele a culorilor. Balans stereofonic = reglaj al unui sistem stereofonic pentru a egaliza nivelele sonore ale canalelor. – Din balansa (derivat regresiv).
balansier, BALANSIÉR, balansiere, s.n. 1. Piesa care regleaza prin oscilatiile ei miscarea unui mecanism; balansor. Balansier de ceasornic. 2. Bara lunga si subtire utilizata de dansatorii pe sârma pentru a-si tine echilibrul. 3. Organ de echilibru pentru zbor la insectele diptere în forma de maciuca, situat pe metatorace. [Pr.: -si-er. – Var.: (2, înv.) balantiér s.n.] – Din fr. balancier.
balanţă, BALÁNŢĂ, balante, s.f. 1. Instrument pentru masurarea greutatii corpurilor prin echilibrarea lor cu greutati etalonate. ♢ Balanta romana = cântar cu o singura greutate etalonata, care se deplaseaza pe bratul lung al pârghiei inelate de al carei punct fix este atârnat un talger pentru obiectele de cântarit. ♢ Expr. A pune în balanta = a compara doua lucruri sau doua fapte, atitudini, idei diferite. ♦ (Sg. art.) Numele unei constelatii din emisfera australa. 2. (Fin.) Comparatie, raport între mai multi indicatori care trebuie echilibrati; (concr.) tabel, situatie care contine o asemenea operatie etc. ♢ Balanta de verificare = operatie contabila de totalizare a cifrelor din debit si a celor din credit; situatia conturilor la o anumita data. Balanta comerciala (a unei tari) = raportul dintre valoarea generala a importului si cea a exportului. – Din fr. balance.
balast, BALÁST, balasturi, s.n. 1. Încarcaturi de saci de nisip, pietris etc. care reechilibreaza o ambarcatie sau regleaza ridicarea în aer a unui aerostat; lest, savura. ♦ Camera care se umple cu apa sau cu aer pentru a modifica greutatea unui submarin în vederea manevrei de scufundare a lui la suprafata. ♦ Fig. Ceea ce este împovarator, nefolositor. 2. Pietris, zgura etc., folosite ca asternut pe care se monteaza traversele sinelor de tren; amestec de pietris si de nisip întrebuintat la prepararea betonului, la pietruirea soselelor etc. – Din fr. ballast.
mod, MOD s. n. 1. fel, chip, maniera; procedeu, metoda. o (ec.) ~ de productie = modul istoriceste determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existentei si dezvoltarii societatii; ~ de viata = continutul si formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale si spirituale ale unei societati. 2. categorie gramaticala specifica verbului, care exprima aprecierea vorbitorului fata de actiune. ♢ (despre parti de vorbire, propozitii sau parti de propozitii) de ~ = care are sensul, functia de a arata modul. 3. (muz.) structura unei game determinata de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concreta pe care o iau figurile silogismului în functie de calitatea si cantitatea judecatilor componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)
balastor, BALASTÓR, balastoare, s.n. Masina folosita pentru balastarea liniilor de cale ferata. – Balasta + suf. -or.
balaur, BALÁUR, balauri, s.m. (În basme) Monstru care întruchipeaza raul, imaginat ca un sarpe urias cu unul sau mai multe capete, adesea înaripat. ♦ (Art.) Denumirea populara a constelatiei dragonului. [Pr.: -la-ur] – Cf. alb. b o l l ë "sarpe", scr. b l a v o r.
balcaniadă, BALCANIÁDĂ, balcaniade, s.f. Competitie sportiva care are loc la intervale regulate, cu participarea sportivilor din tarile balcanice. [Pr.: -ni-a-] – Balcani (n.pr.) + suf. -iada.
baleiaj, BALEIÁJ, baleiaje, s.n. Eliminarea fortata a gazelor de ardere din cilindrul unui motor cu ardere interna. [Pr.: -le-iaj] – Din fr. balayage.
balenieră, BALENIÉRĂ, baleniere, s.f. Ambarcatie echipata pentru vânatoarea de balene. ♦ Ambarcatie usoara si rapida (cu motor), care serveste pentru transportul persoanelor de pe navele mari la tarm. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. baleinière.
mochetă, MOCHÉTĂ s. f. tesatura plusata, din fire de lâna si de in sau cânepa, folosita drept covor sau la capitonarea mobilelor. (< fr. moquette)
balistă, BALÍSTĂ, baliste, s.f. Masina de razboi folosita în antichitate la aruncarea de bolovani, de butuci etc. asupra (obiectivelor) dusmanului. – Din lat. ballista, it. balista, fr. baliste.
balistic, BALÍSTIC, -Ă, balistici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Privitor la miscarea proiectilelor în spatiu. ♢ Curba balistica = traiectorie de proiectil. Pendul balistic = pendul de masurare a vitezei proiectilelor. 2. S. f. Ramura a mecanicii teoretice care studiaza legile miscarii unui corp greu sau ale unui proiectil aruncat sub un anumit unghi fata de orizont. – Din fr. balistique, it. balistica.
balneo, BÁLNEO- Element de compunere însemnând "balnear", care serveste la formarea de adjective. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balneo-, lat. balneum.
balneoterapie, BALNEOTERAPÍE s.f. Tratarea bolilor prin întrebuintarea metodica a apelor termale sau minerale si a namolurilor. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balnéothérapie.
balon, BALÓN, baloane, s.n. 1. Aerostat alcatuit dintr-o învelitoare impermeabila umpluta cu un gaz mai usor decât aerul, caruia i se poate atasa o nacela. ♢ Expr. (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a-si bate joc, a ironiza (pe cineva). ♦ Jucarie de cauciuc foarte subtire, mai ales în forma de sfera, umpluta cu aer sau cu un gaz usor. ♦ (Sport) Minge. 2. (În sintagma) Balon de sapun = basica suflata din clabuci de sapun; fig. vorba goala, amagitoare. 3. Vas sferic de sticla, întrebuintat în laborator în anumite operatii chimice. ♦ (În sintagma) Balon de oxigen = rezervor de oxigen prevazut cu un tub de aspiratie si întrebuintat la reanimarea unui bolnav. 4. Balonzaid (2). – Din fr. ballon.
balot, BALÓT, baloturi, s.n. Pachet mare de marfuri sau de diferite obiecte; (în special) pachet de bumbac, de lâna etc.; legatura mare de haine, de rufe etc; bal2. ♦ Otel-balot = banda de otel întrebuintata la confectionarea cercurilor de butoaie, a sinelor de roti de caruta etc. – Din fr. ballot.
balsa, BÁLSA subst. invar. Lemn foarte usor provenit dintr-un arbore tropical si utilizat la confectionarea de machete de avion sau de ambarcatii. – Din fr. balsa. Cf. sp. b a l s a.
balsam, BALSÁM, balsamuri, s.n. 1. Suc gros si parfumat extras din rasini sau din alte substante vegetale, folosit ca preparat aromat si curativ. ♦ Fig. Miros foarte placut. ♦ Substanta aromata folosita la îmbalsamarea cadavrelor. 2. Fig. Alinare, mângâiere, consolare. – Din it. balsamo, lat. balsamum.
baltă, BÁLTĂ, balti, s.f. 1. Întindere de apa statatoare, de obicei nu prea adânca, având o vegetatie si o fauna acvatica specifica; zona de lunca inundabila, cu locuri în care stagneaza apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A ramâne (sau a sta, a zacea) balta = a fi lasat în parasire; a sta pe loc, a stagna. A lasa balta (ceva) = a lasa (ceva) în parasire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în balta = a face un gest, a spune o vorba care stânjeneste prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apa de ploaie adunata într-o adâncitura; groapa cu apa sau mocirla; (prin exagerare) cantitate mare de lichid varsat pe jos; baltoaca. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.
balustru, BALÚSTRU, balustri, s.m. 1. Stâlp de balustrada sau de parmaclâc. 2. Compas special, folosit pentru trasarea cercurilor foarte mici. [Var.: balústra s.f.] – Din fr. balustre.
banană, BANÁNĂ, banane, s.f. 1. Fruct de banan, având culoarea galbena, forma lunguiata, miez fainos si aromatic. 2. Piesa de contact electric formata dintr-un mic cilindru metalic învelit pe jumatate în ebonita, care se monteaza la capatul unei conducte de curent. – Din fr. banane.
banc, BANC1, bancuri, s.n. I. 1. Îngramadire de nisip, de pietris sau de namol formata pe fundul marilor sau al fluviilor, care ajunge uneori pâna la suprafata apei. 2. Grup mare de scoici sau de pesti. II. 1. Masa sau platforma special amenajata pentru efectuarea de lucrari caracteristice unei profesiuni manuale. Banc de tâmplarie. Banc de ceasornicar. •• Banc de proba = instalatie pentru controlul calitatilor tehnice ale unor motoare. 2. Bancheta la ambarcatii mici. – Din fr. banc.
bancă, BÁNCĂ2, banci, s.f. 1. Intreprindere financiara care efectueaza operatii de plata si de credit (si organizeaza circulatia baneasca). ♦ Banca de organe = serviciu medical care dispune de sânge pentru transfuzii, de cornee pentru transplantari etc. 2. (La unele jocuri de carti) Suma pe care bancherul (2) o tine în fata lui spre a plati câstigurile celorlalti jucatori. ♢ Expr. A sari (sau a face sa sara) banca (în aer) = a câstiga un pot egal cu întreaga suma pusa de bancher (2) în joc. – Din it. banca, fr. banque.
banchetă, BANCHÉTĂ, banchete, s.f. 1. Banca1 mica (capitonata) fara speteaza; banca1 sau canapea montata în vehicule. 2. Portiune orizontala, în forma de treapta, într-o lucrare de terasament. 3. (În echitatie) Obstacol natural format dintr-o movilita acoperita cu iarba – Din fr. banquette.
bandaj, BANDÁJ, bandaje, s.n. 1. Fâsie de pânza sau tifon utilizata la fixarea si protejarea unui pansament sau la imobilizarea unei parti bolnave a corpului. ♦ Cerc de otel elastic îmbracat în pânza si cu o pernita la capat, care apasa pe locul unei hernii inghinale. ♦ Fâsie de pânza cu care boxerii îsi înfasoara pumnii si peste care îsi pun manusile. 2. Îmbracaminte inelara de otel sau de cauciuc care se monteaza pe obada unei roti de vehicul pentru a o feri de degradare. ♦ Îmbracaminte în forma unei benzi înfasurate pe o teava, pe o varga de metal etc. – Din fr. bandage.
bandă, BÁNDĂ1, bande, s.f. 1. Ceata, grup de raufacatori care actioneaza sub conducerea unui sef. ♦ (Glumet) Grup de prieteni. 2. (Înv.) Ceata de soldati aflati sub aceeasi bandiera. 3. Trupa de muzicanti, fanfara, taraf de lautari. – Din fr. bande, germ. Bande.
bandă, BÁNDĂ2, benzi, s.f. 1. Fâsie de stofa, hârtie, de piele etc. cu care se înfasoara, se leaga sau se întareste ceva; banta. ♦ Fâsie cu care se împodobeste, de obicei pe margini, un articol de îmbracaminte. 2. (în sintagmele) Banda de magnetofon= fâsie magnetizata pe care se imprima si de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Banda rulanta(sau de transport, continua)= fâsie lata de piele, de cauciuc, de placi metalice etc., pe care se transporta automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricatie; conveier. Lucru pe (sau la) banda (rulanta) = sistem de lucru constând din operatii executate succesiv de un sir de lucratori asupra unui obiect aflat pe o banda rulanta care trece prin fata fiecaruia dintre ei. Banda de imagini= pelicula cinematografica. Banda de circulatie= fâsie lunga delimitata din partea carosabila a unui drum, pe care pot circula în acelasi sens numai un sir de vehicule. Banda de rulment= partea de cauciuc din anvelopa unei roti de autovehicul care vine în contact cu pamântul. 3. Margine elastica a mesei de biliard.•• Margine a terenului de popice. 4. Sina care leaga cele doua tevi ale unei arme de vânatoare. 5. Grup de frecvente vecine sau apropiate ale unei radiatii electromagnetice sau sonore. 6. (în sintagmele) Banda etalon = banda magnetica cu înregistrari speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Banda de frecvente = a) interval de frecventa în care un aparat electronic îsi mentine caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvente radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicatii prin reglementari nationale si internationale. Banda X = banda de frecvente cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.
banderilă, BANDERÍLĂ, banderile, s.f. (Rar) Sulita mica împodobita cu fâsii multicolore de pânza, pe care toreadorii o infig în ceafa taurului ca sa-l atâte. – Din fr. banderille.
banderolă, BANDERÓLĂ, banderole, s.f. 1. Fâsie de hârtie lipita în jurul unui ambalaj sau pe locul lui de deschidere, ca mijloc de control al integritatii marfii ambalate. ♦ Banda de hartie care împiedica deschiderea unui volum recent aparut si pe care se imprima de obicei reclama editurii. 2. Brasarda. 3. Stegulet care serveste ca semn distinctiv (prins în vârful unei lanci, al unui catarg. etc). – Din fr. banderole.
bandotecă, BANDOTÉCĂ, bandoteci, s.f. Colectie de benzi de magnetofon. ♦ Dulap, camera în care se pastreaza aceasta colectie. – Din germ.Bandothek.
baniţă, BÁNIŢĂ, banite, s.f. Unitate de masura de capacitate pentru cereale, a carei valoare a variat (în provinciile românesti) în jurul a 21-34 l; dubla (1). ♦ Vas special (facut din doage) care are aceasta capacitate. – Din bg. banica.
bantustanizare, BANTUSTANIZÁRE, bantustanizari, s.f. Politica promovata în Republica Africa de Sud prin care se urmarea izolarea negrilor în bantustane. – De la bantustan.
baptisteriu, BAPTISTÉRIU, baptisterii, s.n. Mic edificiu construit langa o biserica catolica pentru oficierea botezurilor. ♦ Spatiu, capela în interiorul unei biserici catolice, destinate oficierii botezului. – Din lat. baptisterium.
baraj, BARÁJ, baraje, s.n. 1. Constructie care opreste cursul unui râu spre a ridica nivelul apei în amonte, a crea o rezerva de apa, o cadere de apa pentru hidrocentrale etc.; stavilar, zagaz. 2. (Mil.) Lucrare de fortificatie facuta spre a opri înaintarea inamicului. ♢ Baraj (de artilerie)= trageri de artilerie pentru oprirea înaintarii inamicului. Foc de baraj= tragere calculata spre a acoperi cu o ploaie de proiectile o suprafata de teren, care sa devina astfel inaccesibila inamicului. ♦ Ceea ce constituie o piedica (în drum). 3. Întrecere suplimentara între mai multi concurenti sau între mai multe echipe care au obtinut acelasi numar de puncte, pentru a se putea departaja într-un clasament oficial.4. [Psih.; în sintagma] Baraj psihic = simptom al schizofreniei care consta în oprirea brusca si nemotivata a unui act (4). – Din fr. barrage.
barajist, BARAJÍST, barajisti, s.m. Persoana care supravegheaza si asigura întretinerea unei instalatii de captare a apei. – Din fr. barragiste.
barbacană, BARBACÁNĂ, barbacane, s.f. 1. Deschizatura mica lasata din loc în loc într-un zid de sprijin pentru scurgerea apelor colectate în spatele acestuia. 2. Deschizatura înalta si îngusta pentru aerisire si lumina, facuta în zidul unei cladiri cu arhitectura medievala. – Din fr. barbacane.
mobilometru, MOBILOMÉTRU s. n. viscozimetru pentru determinarea consistentei lacurilor, a vopselelor. (< fr. mobilomètre, engl. mobilometer)
barbă, BÁRBĂ, barbi, s.f. 1. Par care creste la barbati pe barbie si pe obraji. ♢ Loc. adv. În barba = pe ascuns, numai pentru sine. ♢ Expr. (Fam.) A se trage de barba (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burta (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) barbi = a minti, a însira verzi si uscate. ♢ Compuse: barba-caprei = denumire data mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi si înguste si cu flori galbene (Tragopogon); barba-împaratului = planta erbacee cu flori de diferite culori, care se cultiva ca planta de ornament si a carei radacina are proprietati purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = planta erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Barbie. 3. Smoc de par pe care îl au unele animale sub bot. 4. Ţepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.
barbet, BARBÉT, barbeti, s.m. Prepelicar cu par lânos si cret, dresat pentru vânatoarea de balta. – Din fr. barbet.
barbetă, BARBÉTĂ, barbete, s.f. 1. Smoc de barba (1) lasat sa creasca pe partile laterale ale fetei. 2. Parâma scurta care serveste la legarea unei ambarcatii de o nava sau de chei. – Din it. barbetta.
barbişon, BARBISÓN, barbisoane, s.n. Barba (scurta) lasata sa creasca numai pe vârful barbiei; cioc2 (3), tacalie, barbisa. – Din fr. barbichon.
barbituric, BARBITÚRIC, -Ă, barbiturici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. (În sintagma) Acid barbituric = substanta sintetica rezultata prin condensarea ureei, care sta la baza multor medicamente sedative, hipnotice, anestezice etc. 2. Adj., s.n. (Substanta, medicament) care are o actiune calmanta, sedativa, anticonvulsiva, anestezica. – Din fr. barbiturique.
barbotaj, BARBOTÁJ, barbotaje, s.n. 1. (Chim., Fiz.) Trecere fortata a unui gaz printr-un lichid; barbotare. 2. (Tehn.) Ungere automata a organelor interne ale unui motor prin scaldarea lor într-un rezervor de ulei special. – Din fr. barbotage.
barcarolă, BARCARÓLĂ, barcarole, s.f. Cântec al gondolierilor venetieni; compozitie muzicala cu caracter liric si miscare ritmica, imitând unduirea valurilor sau cadenta vâslelor. – Din it. barcarola, fr. barcarolle.
barcaz, BARCÁZ, barcazuri, s.n. Ambarcatie pescareasca de lemn cu o capacitate de 10-100 de tone, care poate naviga cu pânze sau cu motor. – Din rus. barkas.
bardou, BARDÓU s.m. Hibrid obtinut prin încrucisarea dintre armasar si magarita (Equus hinnus). – Din fr. bardot.
baricadă, BARICÁDĂ, baricade, s.f. Întaritura amenajata dintr-o aglomerare de materiale diferite (vehicule, arbori, saci cu nisip, bolovani etc.) pentru întreruperea circulatiei sau pentru aparare, de obicei în timpul luptelor de strada. ♢ Expr. A fi de cealalta parte a baricadei = a fi în tabara opusa. A muri pe baricade = a muri luptând pentru o idee. A fi pe baricada = a fi la datorie, a fi combativ. – Din fr. barricade.
barieră, BARIÉRĂ, bariere, s.f. 1. Bara mobila care arata ca trecerea peste o sosea, peste o linie ferata etc. este oprita temporar; p. ext. loc unde se întretaie o sosea cu o linie ferata. ♦ Fig. Obstacol, piedica în calea realizarii unui lucru. ♢ Bariera sociala = situatie prin care este denumit în sociologic elementul care face dificil sau chiar imposibil accesul dintr-o grupare sociala ierarhic inferioara într-o grupare sociala superioara. Bariera luminoasa = fascicul luminos folosit pentru comanda unui fotoreleu, în scopul semnalizarii prezentei corpurilor straine într-o anumita zona. 2. Punct de intrare în oras, unde se încasau altadata taxele pentru marfurile aduse spre vânzare; p. ext. periferie. [Pl.: -ri-e-]. – Din fr. barrière.
barimetrie, BARIMETRÍE s.f. Determinare aproximativa a greutatii animalelor vii prin calcularea dimensiunilor corpului si organelor lor. – Din fr. barymétrie.
mobiliza, MOBILIZÁ vb. I. tr. 1. a chema sub arme, a pune o armata pe picior de razboi. ♢ (fam.) a convoca. 2. a antrena si stimula o colectivitate în vederea unei actiuni de interes general. 3. (med.) a pune un bolnav sa umble, sa se miste. II. refl. a-si aduna fortele. (< fr. mobiliser)
bariu, BÁRIU s.n. Element chimic, metal moale, alcalino-pamântos, de culoare alba-argintie, ai carui compusi se întrebuinteaza la fabricarea vopselelor, a sticlei si în pirotehnie. – Din fr. baryum.
vid, VID, -Ă, vizi, vide, adj., s.n. 1. Adj. (Despre un spatiu) Care nu contine nimic; care nu contine aer sau alt gaz; care nu este ocupat, locuit; pustiu. ♦ Fig. Lipsit de orice gânduri, de orice idei. 2. S.n. Spatiu lipsit de orice corp material sau în care particulele materiale existente sunt extrem de rarefiate. ♢ Loc. adv. În vid = a) în gol; b) cu privirea fixa, fara tinta; c) zadarnic, fara rezultat, în van. ♦ Fig. Pierdere ireparabila. – Din fr. vide.
baroc, BARÓC, -Ă, baroci, -ce, adj., s.n. (Stil artistic) care este caracterizat prin cultivarea formelor grandioase, prin libertatea formelor si bogatia ornamentatiei arhitecturale.•• (Despre constructii, mobila, sculptura, pictura etc.) Care este realizat în acest stil.•• (Stil literar) caracterizat printr-o mare libertate si fantezie de exprimare. – Din fr. baroque.
barograf, BAROGRÁF, barografe, s.n. Barometru care înregistreaza în mod automat curba înaltimilor atinse de un avion. – Din fr. barographe.
barometru, BAROMÉTRU, barometre, s.n. Instrument pentru masurarea presiunii atmosferice. – Din fr. barometre.
baroscop, BAROSCÓP, baroscoape, s.n. Aparat în forma de balanta, cu ajutorul caruia se demonstreaza existenta presiunii atmosferice si aplicarea principiului lui Arhimede la gaze. – Din fr. baroscope.
barou, BARÓU, barouri, s.n. Corp al avocatilor, organizat pe lânga un tribunal sau o curte de apel. – Din fr. barreau.
baschetbal, BÁSCHETBAL s.n. Joc sportiv disputat între doua echipe de câte cinci jucatori, care marcheaza punctele facând sa treaca mingea prin cosul de sfoara împletita fixat de un panou înalt pe terenul echipei adverse; baschet. – Din engl., fr. basket-ball.
basculator, BASCULATÓR, basculatoare, s.n. Dispozitiv care serveste la rasturnarea unui vas sau a unui vagonet, cu scopul de a-l goli de continut; culbutor. – Bascula + suf. -tor (dupa fr. basculeur).
basculă, BASCÚLĂ, bascule, s.f. 1. Aparat care permite cântarirea corpurilor grele cu ajutorul unor greutati (de o suta de ori) mai mici. 2. Scândura sau pârghie mobila asezata în cumpana pe un suport. 3. Partea metalica a armelor de vânatoare cu tevi mobile. – Din fr. bascule.
baset, BASÉT, baseti, s.m. Câine de vânatoare cu corpul lunguiet, cu labele scurte, cu urechile lungi, cu pete rosietice sau negre pe corp, folosit pentru scoaterea din vizuina a vulpilor si a bursucilor. – Din fr. basset.
basicenglish, BASIC-ENGLISH s.m. Forma simplificata a limbii engleze, având la baza circa 850 de cuvinte si un minimum de reguli gramaticale, creata cu scopul de a servi ca limba internationala. [Pr.: béizic-ínglis] – Cuv. engl.
bastard, BASTÁRD, -Ă, bastarzi, -de, s.m. si f., adj. 1. S. m. si f. Copil nelegitim; bitang. 2. S. m. si f. Planta sau animal rezultat din încrucisarea a doua specii deosebite; corcitura. 3. Adj. Batard. Scriere bastarda. - Din it. bastardo.
bastingaj, BASTINGÁJ, bastingaje, s.n. Totalitatea chesoanelor, dulapurilor sau rastelelor în care se pastreaza efectele echipajului pe o nava. – Din fr. bastingage.
baş, BAS1- (Înv.) Element de compunere având sensul de "principal, cu gradul cel mai înalt", izolat din cuvinte turcesti care denumeau functii sau ranguri (bas-aga, bas-caimacam etc.) si folosit uneori la formarea de substantive. – Din tc. bas.
başchie, BÁSCHIE, baschii, s.f. Ciocan cu vârful prevazut cu un sant în forma de v, folosit pentru baterea cercurilor metalice ale butoaielor. – Din bg. baskija.
mobilitate, MOBILITÁTE s. f. 1. însusirea de a fi mobil. 2. faptul de a trece cu usurinta de la o dispozitie sufleteasca la alta. ♢ capacitate a fetei de a-si schimba expresia. ♢ (fig.) nestatornicie. 3. schimbare, transformare, variabilitate. (< fr. mobilité, lat. mobilitas)
bataj, BATÁJ, bataje, s.n. (Text.) Operatie constând în lovirea repetata cu batatoarea2 (2) a masei de material fibros desfacut în prealabil în procesul filarii. – Din fr. battage.
batal, BATÁL1, batali, s.m. Berbec castrat în vederea îmbunatatirii calitatii carnii si a lânii. – Cf. tc. battal "netrebnic".
batard, BATÁRD, -Ă, batarzi, -de, adj. (Despre scriere) Care este intermediar între scrierea ronda si cea cursiva; (despre penite) care are forma potrivita spre a servi la acest fel de scriere; bastard. ♦ (Substantivat, f.) Litera din aceasta scriere. – Din fr. bâtard.
batcă, BÁTCĂ2, batce, s.f. (Reg.) Un fel de capcana folosita la prinderea rozatoarelor mici. – Et. nec.
bate, BÁTE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat si violent (cu palma, cu pumnul, cu batul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gura, peste picioare. A bate la palma, la talpi, la spate. A bate în cap. ♢ Expr. (Tranz.) A fi batut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Batut în cap = prost, nebun, ticnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi usor cu palma umarul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atentia, a-l reconforta sau a-i arata bunavointa; a lovi în acelasi fel o parte a corpului unui animal spre a-l linisti sau a-l mângâia. ♢ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicali, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burta cu cineva = a fi într-o intimitate familiara cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzactie, dând mâna cu el în semn de învoiala. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dusman în lupta, în razboi. ♢ Expr. A bate un record (sportiv) = a depasi un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se razboi. ♢ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ♢ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opozitie, în contradictie, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se lumineaza de ziua sau amurgeste. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul pâna-i cald. ♢ Loc. vb. (Fam.) A bate la masina = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ♢ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate moneda = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredintat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau masura) = a lovi (usor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucati muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multa cale) = a parcurge o distanta lunga. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o actiune, a nu înainta într-o problema. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discuta, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect tintuindu-l de ceva. A batut tablourile pe pereti. Batuse capacul lazii în cuie. ♦ A freca învârtind si lovind de peretii unui vas. Batem albusurile pâna se fac spuma. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apasa producând basici, rani sau bataturi. Ma bate un pantof. ♦ (La razboiul de tesut) A presa cu spata firele din bateala. II. Intranz. 1. A izbi în ceva facând zgomot; a ciocani (la poarta, la usa, la fereastra). Valurile bat de zidurile cetatii. Cine bate oare la fereastra mea? ♢ Expr. A bate la usa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropai. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gura degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trancani. 2. A face o miscare (relativ regulata). ♢ Expr. A bate din aripi = (despre pasari) a face miscarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate matanii = a îngenunchea si a atinge fruntea cu pamântul de mai multe ori la rând, în semn de pocainta sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului omenesc) A avea pulsatii ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frica. Îmi bat tâmplele. ♢ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A functiona dereglat, scotând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul pâna la o anumita distanta, pâna într-un anumit punct. O pusca veche care nu mai batea decât la 100 de pasi. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A latra. ♦ Intranz.si tranz. (Despre astri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ti palaria, sa nu te bata soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critica la ceva. Bate în ciocoi. ♢ Expr. A-si bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fata, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindina, bruma) A cadea (lovind) peste semanaturi, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din lupta; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanta de... Bate în albastru. III. Intranz. si tranz. A emite zgomote ritmice care indica ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite tacanitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ♢ Expr. (Tranz.) A bate o telegrama (sau o depesa) = a da, a transmite o telegrama. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toaca etc.) A emite sunete ritmice cu o anumita semnificatie. – Lat. batt(u)ere.
baterie, BATERÍE, baterii, s.f. 1. Subunitate de artilerie compusa din patru, sase sau opt tunuri, cu mijloacele de tractiune, utilajul si personalul necesar. 2. Grup de aparate, de dispozitive sau de piese identice asociate în vederea executarii unei operatii. ♢ Baterie electrica = reunire a mai multor butelii de Leyda sau a mai multor elemente voltaice spre a produce electricitate. Baterie solara = sursa de energie formata dintr-un grup de generatoare fotoelectrice cu semiconductori, care transforma energia radiatiei solare în energie electrica. 3. Ansamblul instrumentelor de percutie (într-o orchestra). 4. Vas cu gheata în care se afla sticle cu bautura. ♦ P. ext. Un litru de vin si o sticla de sifon luate împreuna. – Din fr. batterie.
batimetrie, BATIMETRÍE s.f. Ramura a hidrometriei care se ocupa cu masurarea adâncimii apei în mari, lacuri si râuri. – Din fr. bathymétrie.
batozar, BATOZÁR, batozari, s.m. (Rar) Muncitor care asigura functionarea batozei. – Batoza + suf. -ar.
bază, BÁZĂ, baze, s.f. I. 1. Parte care sustine un corp, o cladire sau un element de constructie; temei, temelie. ♦ Latura a unui triunghi sau a unui poligon ori fata a unui poliedru (care se reprezinta de obicei în pozitie orizontala). ♦ Dreapta care serveste ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formeaza temeiul a ceva, elementul fundamental, esential. ♢ Loc. adj. De baza = fundamental, esential. Fara baza = neîntemeiat, inconsistent. ♢ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe baza de... = în conformitate cu..., pe principiul... ♢ Expr. A avea (ceva) la baza = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substante chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea "economica") Totalitatea relatiilor de productie într-o etapa determinata a dezvoltarii sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care serveste ca punct de plecare pentru o anumita activitate. Baza de aprovizionare. Baza de receptie. Baza de atac. ♢ Baza aeriana = aeroport militar. Baza navala = port militar. Baza sportiva = complex de instalatii sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniana înspre ceafa. II. Corp chimic alcatuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai multi hidroxili, care albastreste hârtia rosie de turnesol, are gust lesietic si, în combinatie cu un acid, formeaza o sare. III. 1. Distanta între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonica. 2. (Electron.) Electrod corespunzator zonei cuprinse între cele doua jonctiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Baza de timp = unitate functionala a unor aparate electronice, care genereaza impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.
bazedov, BÁZEDOV s.n. (Si în sintagma Boala lui Bazedow) Boala endocrina manifestata prin cresterea în volum a glandei tiroide, proeminenta globilor oculari, palpitatii, insomnii, nervozitate etc. – Din fr. [maladie de] Basedow.
mobilă, MÓBILĂ s. f. 1. obiect care serveste la amenajarea unei locuinte. ♢ (col.) mobilier. 2. (herald.) orice piesa în alcatuirea unei steme, a unui scut. (dupa it. mobile, fr. meuble, germ. Möbel)
bazin, BAZÍN, bazine, s.n. 1. Rezervor deschis, de mari dimensiuni, construit din metal, din piatra, din ciment etc. ♦ Rezervor de apa amenajat pentru înot sau pentru sporturile care se practica în apa. 2. (Si în sintagma bazin hidrografic) Regiune din care un râu, un fluviu, un lac sau o mare îsi aduna apele. ♦ Regiune delimitata de albiile tuturor afluentilor unui râu sau ai unui fluviu. ♢ Bazin portuar = parte a unui port, special amenajata pentru stationarea vaselor (în vederea încarcarii si descarcarii lor). ♦ Regiune geografica bogata în zacaminte de minereuri, în special de carbuni. 3. (Anat.) Cavitate situata în partea inferioara a abdomenului si constituita din oasele iliace; pelvis. – Din fr. bassin.
băbăreasă, BĂBĂREÁSĂ, babarese, s.f. (Reg.) Baba (care descânta sau ghiceste). – Cf. b a b a.
băbesc, BĂBÉSC, -EÁSCĂ, babesti, adj., s.f. 1. Adj. (Peior.). Dupa felul, obiceiurile sau portul babelor. ♢ Expr. Vorbe (sau fleacuri) babesti = vorbe carora nu trebuie sa li se dea importanta. Leacuri babesti = mijloace empirice cu care se încearca vindecarea unor boli. Socoteala babeasca = socoteala facuta în mod simplist, empiric; fig. judecata gresita, îngusta. 2. S.f. Soi românesc de vita de vie, cu struguri ramurosi si boabe rotunde, de culoare neagra-albastruie, din care se produc vinuri rosii. – Baba + suf. -esc.
băcălie, BĂCĂLÍE1, bacalii, s.f. (Înv.) Sotia bacanului; negustoreasa. Bacalia ambitioasa. – Cf. b a c a n 2,  b a c a n i e.
băga, BĂGÁ, bag, vb. I. 1. Tranz. si refl. A face sa intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra2. ♢ Expr. (Tranz.) A baga ceva în gura = a mânca. A baga (pe cineva) sub masa = a) a face (pe cineva) sa cada sub masa din cauza ca i s-a dat prea mult de baut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discutie; a înfunda. A(-si) baga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discutie. A baga (ceva) în (sau la) cap = a tine minte un lucru. A baga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) sa înteleaga o problema, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) sa creada un lucru (curios), sa fie obsedat de ceva. A(-si) baga mintile în cap = a se cuminti, a reveni la o comportare conforma cu interesele sale. A baga (cuiva) frica în oase sau a baga pe cineva în sperieti (sau în racori) = a speria rau (pe cineva). A baga (pe cineva) în boala (sau în boale) = a înspaimânta (pe cineva). A baga (pe cineva) în draci = a necaji, a întarâta (pe cineva). (Fam.) A baga pe cineva în viteza = a face (pe cineva) sa lucreze repede, fara ragaz. (Refl.) A se baga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistenta observat de cineva spre a-i câstiga încrederea, a nu slabi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesata) etc. (Tranz.) A baga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari suparari. A o baga pe mâneca = a fi prins cu minciuna, a nu mai sti cum sa îndrepte o greseala, a o sfecli. A baga zâzanie (sau vrajba, intriga) (între oameni) = a învrajbi, a produce discordie. (Arg.) A baga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. si refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Îsi baga toti banii în carti de specialitate. S-a bagat slujbas la primarie. S-a bagat sluga. ♢ Expr. (Tranz.) A baga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujba. (Arg.) A baga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bataie (pe cineva). (Fam.) A baga actele (de casatorie) = a depune actele cerute pentru casatorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A baga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A baga în seama (ceva sau pe cineva) = a da atentie (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A baga de seama = a avea grija (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se baga de seama = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.
băgător, BĂGĂTÓR, -OARE, bagatori, -oare, adj. (Mai ales ir.; în sintagma) Bagator de seama = care nu face decât sa observe fara a actiona; care nu are un rol precis într-o treaba. – Baga + suf. -ator.
băieşiţă, BĂIESÍŢĂ2, baiesite, s.f. (Reg.) 1. Sotie de baies. 2. Femeie care lucreaza într-o mina. – Baies + suf. -ita.
băimărean, BĂIMĂREÁN, -Ă, baimareni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Baia Mare. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Baia Mare. - Baia Mare (n. pr.) + suf. -ean.
băimăreancă, BĂIMĂREÁNCĂ, baimarence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Baia Mare. ♢ Locuitoare din municipiul Baia Mare. – Baimarean + suf. -ca.
moaraj, MOARÁJ s. n. (poligr.) efect optic prin suprapunerea a doua tipare cu retele de puncte sau de linii, care formeaza unghiuri între ele. (< fr. moirage)
bănat, BĂNÁT, (3) banaturi, s.n. (Reg.) 1. Stare de durere sufleteasca, de jale, de tristete, de parere de rau. 2. Suparare, necaz, ciuda. ♢ Expr. A nu-i fi cuiva cu banat= (ca formula de politete) a nu lua în nume de rau rugamintea sau întrebarea cuiva. 3. Învinuire, repros, imputare. – Din magh. bánat.
bănicer, BĂNICÉR, baniceri, s.m. 1. Meserias care face cosuri sau banite din coaja de tei. 2. Cel care masoara cereale cu banita. 3. Banicioara. – Banita + suf. -ar.
bănuială, BĂNUIÁLĂ, banuieli, s.f. 1. Presupunere, presimtire, supozitie. 2. Atitudine de neîncredere fata de cineva sau ceva, presupunere ca cineva are o vina sau o intentie rea; suspiciune. – Banui + suf. -eala.
bărbat, BĂRBÁT, -Ă, barbati, -te, s.m., adj. I. S. m. 1. Persoana adulta de sex masculin. ♦ Om în toata firea. 2. Sot. II. Adj. (Rar) Curajos; voinic; harnic, activ. – Lat. barbatus.
bărbânţă, BĂRBẤNŢĂ, barbânte, s.f. (Reg.) Vas de lemn facut din doage, în care se pastreaza mai ales lapte si brânzeturi. [Var.: berbínta s.f.] – Din magh. berbence.
bărbiereală, BĂRBIEREÁLĂ, barbiereli, s.f. 1. Faptul de a (se) barbieri. 2. Fig. Laudarosenie, minciuna. [Pr.: -bi-e-] – Barbieri + suf. -eala.
bărbuşoară, BĂRBUSOÁRĂ, barbusoare, s.f. 1. (Rar) Diminutiv al lui barba; barbuta. 2. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene placut mirositoare; micsandra-salbatica (Erysimum repandum). • Compus: barbusoara-de-munte = planta erbacee din familia cruciferelor, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu flori mici, albe sau galbui; tunicea (Arabis turrita). 3. (Reg.) Crusatea (Barbarea vulgaris). - Barba + suf. -usoara.
bărcuit, BĂRCUÍT s.n. Cautarea si gasirea stupilor salbatici, pentru a li se lua mierea.
bărnaci, BĂRNÁCI, -CE, barnaci, -ce, adj. (Reg.; despre culoarea fetei si a ochilor; p. ext. Despre oameni) Negricios, oaches. – Din magh. barnás.
băşcălios, BĂSCĂLIÓS, -OÁSĂ, bascaliosi, -oase, adj. (Fam.; despre oameni) Care îsi bate joc de cineva sau ia în râs pe cineva; (despre manifestari ale oamenilor) care denota luarea în râs a cuiva sau a ceva. – Bascalie + suf. -os.
bătaie, BĂTÁIE, batai, s.f. I. 1. Lovitura repetata data de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ♢ Loc. vb. A (se) lua la bataie = a (se) bate. ♢ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bataie (sau în batai) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rau. (Fam.) A da bataie = a zori, a grabi. Bataie de cap = framântare a mintii; p. ext. truda, osteneala. Bataie de joc = batjocura; p.ext. fapta urâta, incalificabila. 2. (Înv.) Lupta, batalie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bataie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetata) a unui obiect de altul. ♢ Bataie de aripa (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitura a vatalei la razboiul2 de tesut. ♦ (Concr.) Bateala. ♦ Stârnire a pestelui sau a vânatului. 2. Lovitura data într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în functie. 4. Distanta pâna la care poate ajunge un proiectil, o sageata etc; felul cum trimite o arma proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanta pâna la care poate ajunge vederea cuiva; raza vizuala. 5. (În legatura cu anumite fenomene ale naturii, a caror denumire determina sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cadere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreala, arsita. d) Lumina. 6. (Reg.) Latrat (scurt si ritmic) al câinilor. 7. Boiste. ♦ Epoca în care se împerecheaza cocosii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pamântului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o saritura. 2. (În expr. si loc. adv.) (A cântari) cu bataie = (a cântari) cu putin peste greutatea exacta. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.
bătălie, BĂTĂLÍE, batalii, s.f. Lupta între armate, între grupuri, cete armate etc.; bataie. ♦ Fig. Eforturi comune facute în vederea îndeplinirii unei actiuni importante (si urgente). – Din ngr. batália. Cf. it. b a t t a g l i a.
bătător, BĂTĂTÓR1, batatoare, s.n. 1. Bat, lopatica (împletita) în forma de palma etc., cu care se bat covoare, perne etc. pentru a le curata de praf. 2. Suport folosit pentru batutul covoarelor, cuverturilor etc. 3. Bat subtire, la un capat cu o rotita de lemn cu gaurele, cu care se bate laptele prins sau smântâna în putinei, ca sa se aleaga untul; mâtca, brighidau. 4. Parte a melitei pe care se aseaza transversal inul sau cânepa, spre a fi melitate. 5. Scândura mica, dreptunghiulara, care serveste la tasarea pamântului semanat din gradina. – Lat. batt(u)atorium.
bătător, BĂTĂTÓR2, -OARE, batatori, -oare, adj., s.f. I. Adj. (În expr.) Batator la ochi = care atrage atentia în mod flagrant; izbitor. II. S. f. 1. Lopatica cu care se bate pânza (când se inalbeste) sau rufele (când se spala); mai. 2. Masina care bate smocurile de bumbac pentru destramarea fibrelor. – Bate + suf. -ator.
bătrân, BĂTRẤN, -Ă, batrâni, -e, adj., s.m. si f. I. Adj. 1 Care traieste de multi ani, care este înaintat în vârsta. ♢ Fata batrâna = fata ramasa nemaritata dupa vremea maritisului. ♦ (Despre fata sau înfatisarea cuiva) Care si-a pierdut fragezimea, care tradeaza batrânete. 2. Care exista de mult timp, de demult. II. S. m. si f. 1. Persoana în vârsta înaintata. ♢ Loc. adj. si adv. Din batrâni = din vremea veche, din mosi-stramosi. 2. (Fam., la m. sg.) Tata; (la f. sg.) mama; (la m. pl.) parinti. – Lat. betranus (= veteranus).
bătrâneţe, BĂTRÂNÉŢE s.f. 1.Etapa finala din viata fiintelor, caracterizata prin diminuarea treptata a functiilor fiziologice; vârsta înaintata a unui om. 2. (Rar) Batrânime. – Batrân + suf. -ete.
băţ, BĂŢ, bete, s.n. 1. Bucata de lemn lunga si subtire. ♢ Expr. A pune (cuiva) bete în roate = a face (cuiva) dificultati pentru a zadarnici o actiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin bat = a fi extrem de insistent, de obraznic. A ramâne cu traista-n bat = a saraci. A-si lua traista-n bat = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept teapan, rigid. Sta bat. 2.Fig. Lovitura cu batul (1). 3.Piesa în forma de vergea, care intra în alcatuirea diferitelor unelte, masini etc. Batul itelor. - Et. nec.
băţos, BĂŢÓS, -OÁSĂ, batosi, -oase, adj. 1. Drept, teapan, rigid ca un bat. ♦ Fig. (Despre oameni sau firea lor) Lipsit de mladiere; rigid; îngâmfat, plin de sine. 2. (Despre plante) Cu tulpina lemnoasa. – Bat + suf. -os.
băutură, BĂUTÚRĂ, bauturi, s.f. 1. Orice lichid de astâmparat setea. ♦ Lichid alcoolic potabil. 2. Consum de mari cantitati de lichide alcoolice. ♢ Expr. A (nu) tine la bautura = a (nu) rezista la consumarea (exagerata) a lichidelor alcoolice. [Pr.: ba-u-. - Var.: (reg.) beutúra s.f.] – Lat. •bibitura.
bâlbâi, BÂLBÂÍ, bấlbâi, vb. IV. Intranz., refl. si tranz. A pronunta nedeslusit sunetele sau cuvintele, repetându-le si împiedicându-se în rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emotiei sau a enervarii; a gângavi. ♦ Refl. A-si pierde sirul vorbelor, a bolborosi cuvinte si fraze fara sens. – Formatie onomatopeica.
bâldâbâc, BÂLDÂBẤC interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de caderea unui corp în apa; bâltâc. – Onomatopee.
bâtlan, BÂTLÁN, bâtlani, s.m. Pasare mare de balta, cu gâtul si picioarele lungi si cu penele cenusii (Ardea cinerea); stârc. – Din bg. batlan.
beatifica, BEATIFICÁ, beatífic, vb. I. Tranz. (La catolici) A trece o persoana în categoria fericitilor bisericii, aflati pe o treapta inferioara sfintilor. [Pr.: be-a-] – Din lat. beatificare. Cf. fr. b é a t i f i e r.
becar, BECÁR, becari, s.m. Semn grafic pe portativ care, anulând un bemol sau un diez anterior, indica revenirea la tonul natural al unei note muzicale. – Din fr. bécarre.
becer, BECÉR, beceri, s.m. Vechi dregator domnesc însarcinat cu supravegherea bucatariei domnesti; p.ext. Bucatar domnesc. – Beci + suf. -ar.
bechie, BECHÍE, bechii, s.f. 1. Dispozitiv asezat la coada fuzelajului unui avion, care serveste la rezemarea acestuia pe sol. 2. Piesa de metal care protejeaza elicea unei ambarcatii cu motor ce navigheaza în ape putin adânci. – Din fr. béquille [de queue].
becisnicie, BECISNICÍE, becisnicii, s.f. (Pop.) 1. Fapta de becisnic. 2. Starea omului becisnic. – Becisnic + suf. -ie.
bedreag, BEDREÁG, bedreaguri, s.n. (Reg.) Butuc, scaun sau banc de lucru pentru lemnar, rotar, cizmar. – Et. nec.
behaviorism, BEHAVIORÍSM s.n. Teorie care pune la baza psihologiei comportarea nediferentiala a omului si animalului fata de un stimulent exterior organismului; comportamentism. [Pr.: -vi-o-] – Din engl. behaviorism, fr. béhaviorisme.
mnemotehnic, MNEMOTÉHNIC, -Ă I. adj. referitor la mnemotehnica; mnemonic. II. s. f. ansamblu de procedee pentru întiparirea în memorie a unor informatii necesare; mnemonica (II, 1), mnemotehnie. (< fr. mnémotechnique)
beilic, BEILÍC, beilicuri, s.n. 1. Casa în care erau gazduiti beii si alti trimisi oficiali ai Portii otomane în tarile românesti. 2. Vânzare fortata de oi în tarile românesti, facuta în favoarea sultanului la preturi fixate de turci; dijma (în oi). 3. Munca efectuata gratuit în folosul unui bei sau al feudalilor autohtoni. – Din tc. beylik.
beldiţă, BÉLDIŢĂ, beldite, s.f. Peste mic, asemanator cu obletul, cu spinarea albastra-verzuie, având pe partile laterale câte doua linii paralele întrerupte (Alburnoides bipunctatus) - Et. nec.
bendix, BENDÍX, bendixuri, s.n. Mecanism care permite angrenarea pinionului demarorului cu coroana dintata de pe volantul motorului, la automobile, avioane etc. – Din fr. bendix.
beneficiu, BENEFÍCIU, beneficii, s.n. Câstig, profit sau folos pe care-l are cineva din ceva; profit financiar al unei întreprinderi, reprezentând diferenta dintre veniturile realizate si cheltuielile ocazionate de acestea. ♢ Expr. Sub beneficiu de inventar = în mod provizoriu, sub rezerva controlului ulterior. – Din fr. bénéfice, lat. beneficium.
benzen, BENZÉN, benzeni, s.m. Hidrocarbura lichida, incolora, insolubila în apa, extrasa din gudroanele carbunilor de pamânt sau din petrol, si care se foloseste, ca decolorant, ca materie prima la fabricarea unor compusi organici etc. – Din fr. benzène.
benzoilare, BENZOILÁRE, benzoilari, s.f. Reactia chimica dintre un derivat al acidului benzoic cu alti compusi chimici.
berar, BERÁR, berari, s.m. Specialist în fabricarea berii1. ♦ Negustor care tine o berarie. – Bere1 + suf. -ar.
berbec, BERBÉC, berbeci, s.m. I. 1. Masculul oii; arete. 2. (La sg. art.) Constelatie din emisfera boreala; unul din cele douasprezece semne ale zodiacului. ♢ Zodia berbecului = perioada dintre 21 martie si 21 aprilie, când soarele trece în dreptul berbecului (I 2). II. 1. Masina de razboi întrebuintata odinioara la spargerea zidurilor si portilor unei cetati asediate. 2. Greutate mare, actionata mecanic sau manual, care prin cadere, serveste la baterea pilonilor, la batucit pamântul, la spargerea bucatilor mari de fonta etc. [Var.: berbéce s.m.] – Lat. berbex, -ecis (= vervex).
bere, BÉRE1, (rar) beri, s.f. 1. Bautura slab alcoolica, obtinuta prin fermentarea unei infuzii rezultate din fierberea în apa a maltului si a florilor de hamei. 2. (Eliptic) Ţap, halba, sticla de bere1 (1). – Din germ. Bier (influentat de bere2).
beretă, BERÉTĂ, berete, s.f. Sapca marinareasca fara cozoroc; p. ext. basca. [Var.: (rar) berét s.m.] – Din fr. béret.
mnemotaxie, MNEMOTAXÍE s. f. reactie de orientare directionala la animale si pasari, care le permite sa se întoarca la locul de hranire si adapost. (< fr. mnémotaxie)
bernardin, BERNARDÍN1, bernardini, s.m. Câine mare, cu parul lung, de culoare alba cu pete roscate, originar din Elvetia, dresat pentru gasirea persoanelor ratacite în munti; saint-bernard. – Din germ. Bernhardiner.
betelie, BETELÍE, betelii, s.f. Fâsie îngusta cusuta în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitura facuta în acelasi loc (ca sa se treaca prin ea un siret etc.); bata; p. ext. margine tivita la gâtul sau la mânecile camasii sau ale iei. – Din bata.
beton, BETÓN s.n. 1. Amestec de pietris, nisip, ciment (sau asfalt, var hidraulic etc.) si apa, care se transforma prin uscare într-o masa foarte rezistenta si se foloseste în constructii. ♢ Beton armat = amestecul descris mai sus, turnat peste o armatura de vergele metalice. (În sintagma) Beton vibrat = beton de ciment a carui compactitate este sporita dupa turnarea în cofraje prin imprimarea unor oscilatii rapide cu ajutorul unor aparate speciale. 2. (Sport) Sistem de aparare folosit în unele jocuri sportive (mai ales în fotbal), constând în utilizarea supranumerica a jucatorilor în linia defensiva. – Din fr. béton.
betonieră, BETONIÉRĂ, betoniere, s.f. Masina pentru prepararea betonului. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. bétonnière.
beţie, BEŢÍE, betii, s.f. 1. Stare în care se afla omul alcoolizat; stare de ebrietate. ♦ Consumare regulata de alcool în mari cantitati; alcoolism, etilism. 2. Petrecere la care se bea foarte mult alcool; chef. 3. (În sintagmele) Betie rece (sau cu stupefiante) = stare de ameteala, de hiperexcitatie sau de halucinatie provocata de introducerea stupefiantelor în organism. Betie alba = toxicomanie. Betia adâncurilor = stare de euforie provocata de cresterea azotului în sânge la persoane care coboara la mari adâncimi în mari sau oceane. 4. Fig. Stare sufleteasca de tulburare, de uitare de sine. ♦ Betie de cuvinte = însirare bombastica de cuvinte, stil umflat. – Beat + suf. -ie.
biberet, BIBERÉT, bibereti, s.m. 1. Blanita de culoare maro-roscata imitând blana de biber, obtinuta prin sacrificarea mieilor carnabat de câteva luni. 2. Plus de culoare gri sau maro, din lâna sau din fibre sintetice, cu tuseu moale, folosit pentru gulere, caciuli etc. – Din germ. Biberet.
biberon, BIBERÓN, biberoane, s.n. Sticluta prevazuta cu un vârf de cauciuc în forma de sfârc, care serveste la alaptarea artificiala a sugarilor. ♦ (Impr.) Vârful de cauciuc în forma de mamelon al unui biberon. – din fr. biberon.
bibliografie, BIBLIOGRAFÍE, bibliografii, s.f. 1. Descriere de specialitate a lucrarilor unui autor sau a lucrarilor referitoare la o anumita problema. 2. Carte care cuprinde o bibliografie (1). 3. Ramura a bibliologiei care se ocupa cu descrierea, aprecierea, sistematizarea si raspândirea publicatiilor. 4. Material informativ asupra unei probleme. [Pr.: -bli-o] – Din fr. bibliographie.
bibliologie, BIBLIOLOGÍE s.f. Studiul cartii ca fenomen al vietii sociale, care cuprinde istoria, productia si raspândirea cartii. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliologie.
biblioraft, BIBLIORÁFT, bibliorafturi, s.n. Clasor de carton în forma de carte pentru pastrarea corespondentei, a actelor etc. [Pr.: -bli-o-] – Biblio[teca] + raft.
bibliotecar, BIBLIOTECÁR, -Ă, bibliotecari, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu administrarea si cu functionarea unei biblioteci. – Din fr. bibliothécaire.
bibliotecă, BIBLIOTÉCĂ, biblioteci, s.f. 1. Dulap sau mobila speciala cu rafturi de tinut carti. 2. Încapere, sala în care se pastreaza si se citesc cartile. 3. Colectie de carti, periodice, foi volante, imprimate etc. ♦ Institutie care colectioneaza carti, periodice etc. spre a le pune în mod organizat la dispozitia cititorilor. 4. Nume dat unei serii de carti care prezinta caractere comune si sunt publicate de aceeasi editura. – Din fr. bibliothèque, lat. bibliotheca.
biblioteconomie, BIBLIOTECONOMÍE s.f. Ramura a bibliologiei care se ocupa cu formarea, administrarea si organizarea bibliotecilor. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliothéconomie.
bicentenar, BICENTENÁR, -Ă, bicentenari, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care dureaza de doua secole, care a împlinit doua sute de ani. 2. S.n. Împlinire a doua secole de la un eveniment (important); a doua suta aniversare a unui eveniment. – Din fr. bicentenaire.
bici, BÍCI, bice, s.n. (Adesea fig.) Obiect alcatuit dintr-o curea sau o împletitura de curele, mai rar de cânepa, legata de un bat, cu care se lovesc sau se îndeamna animalele sa mearga. ♦ Lovitura data cu obiectul descris mai sus. [Var.: (reg.) zbici s.n.] – Din sl. biči.
bicromat, BICROMÁT, bicromati, s.m. Sare obtinuta prin tratarea cu acid a cromatului unui metal. ♢ Bicromat de potasiu = sare cristalizata, portocalie, întrebuintata ca oxidant si colorant. – Din fr. bichromate.
bidon, BIDÓN, bidoane, s.n. Vas (de tabla) pentru pastrarea sau transportul lichidelor. ♦ Plosca de tabla simpla sau emailata (îmbracata în postav sau piele), de tinut apa sau alta bautura. – Din fr. bidon.
bielă, BIÉLĂ, biele, s.f. Organ de masina în forma de bara articulata, care transforma miscarea rectilinie în miscare de rotatie si invers. [Pr.: bi-e-] – Din fr. bielle.
bienal, BIENÁL, -Ă, bienali, -e, adj. 1. Care dureaza doi ani. ♦ (Despre plante) Care da recolte la doi ani dupa semanare. 2. Adj., s.f. (Întrunire, consfatuire etc.) Care are loc o data la doi ani. [Pr.: bi-e-] – Din fr. biennal, lat. biennalis.
biforă, BIFÓRĂ, bifore, adj. (În stilul gotic; despre o fereastra, o usa etc.) Împartita în doua printr-o coloneta, fiecare despartitura fiind terminata cu un arc. – Et. nec.
bigbang, BIG BANG s.n. (Astron.) Marea explozie (ipotetica) ce a initiat expansiunea universului observabil. [Pr.: beng] – Din engl. big bang [theory].
bihorean, BIHOREÁN, -Ă, bihoreni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în judetul Bihor. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din judetul Bihor. – Bihor (n.pr.) + suf. -ean.
bihoreancă, BIHOREÁNCĂ, bihorence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în judetul Bihor. ♦ Locuitoare din judetul Bihor. – Bihorean + suf. -ca.
bijuterie, BIJUTERÍE, bijuterii, s.f. Obiect de podoaba facut din metal nobil (si pietre pretioase); giuvaer. ♦ Magazin specializat în confectionarea si vânzarea giuvaerurilor. – Din fr. bijouterie.
bilabial, BILABIÁL, -Ă, bilabiali, -e, adj. (Despre sunete) La articularea carora participa amândoua buzele. [Pr.: -bi-al] – Din fr. bilabial.
bilă, BÍLĂ2, bile, s.f. Sfera (de mici dimensiuni) fabricata din diferite materiale si întrebuintata în diverse scopuri (ca rulmenti, la unele jocuri de copii, la jocul de popice, ca modalitate de vot etc.). ♢ Bila alba = expresie a votului pozitiv. Bila neagra = expresie a votului negativ. (La notarea raspunsurilor studentilor; în trecut) Bila alba = calificativ între "foarte bine" si "bine". Bila rosie = calificativ între "bine" si "suficient". Bila neagra = calificativul "insuficient". – Din fr. bille.
bilet, BILÉT, bilete, s.n. 1. Scrisoare de câteva rânduri. 2. Bucata mica de hârtie sau de carton imprimat care da dreptul la intrarea (si ocuparea unui loc) într-o sala de spectacol, într-o arena sportiva etc. • Bilet de banca = hârtie de valoare emisa de o banca, prin care acesta se obliga sa plateasca detinatorului, la prezentare, suma înscrisa pe hârtie. Bilet de ordin = hârtie prin care o persoana se obliga sa plateasca altei persoane o anumita suma de bani la cererea acesteia din urma; cambie. – Din fr. billet. Cf. it. b i g l i e t t o.
biliard, BILIÁRD, biliarde, s.n. Joc în care o serie de bile2 sunt deplasate pe o masa speciala prin lovirea uneia dintre ele cu tacul. ♦ Masa pe care se practica acest joc. [Pr.: -li-ard] – Din it. biliardo, rus. biliard. Cf. fr. b i l l a r d.
bimetal, BIMETÁL, bimetale, s.n. 1. Produs tehnic realizat prin unirea a doua metale. 2. Organ sensibil alcatuit din doua rigle de metale diferite sudate, care, prin deformari datorate dilatatiei termice, pot actiona un mecanism. – Din fr. bimétal.
bimetalism, BIMETALÍSM s.n. Sistem monetar bazat pe valoarea a doua metale-etalon, aur si argint. – Din fr. bimétallisme.
bimilenar, BIMILENÁR, -Ă, bimilenari, -e, adj. Care dureaza sau are o vechime de (circa) doua mii de ani. – Din fr. bimillénaire.
binaritate, BINARITÁTE s.f. (Mat.) Însusirea de a se diviza în doua unitati sau elemente. – Binar + suf. -itate.
bine, BÍNE adv., s.n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ♢ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învatatura, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (sa...) = a(-i) veni cuiva la îndemâna; a fi avantajat de o situatie prielnica. ♢ (În formule de salut) Bine ai (sau ati) venit (sanatos, sanatosi)! ♢ (Referitor la sanatate) A se simti bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, bautura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ti-e bine? = a) (ce), nu esti sanatos? ai o slabiciune fizica?; b) (ce), esti nebun? nu esti în toate mintile? 2. În concordanta cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Sa te porti bine cu oricine. ♦ Expr. (Fam. si ir.) Bine ti-a facut! = asa trebuia, asa se cuvenea sa-si faca (pentru purtarea ta urâta, condamnabila)! ♦ În concordanta cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cânta si danseaza bine. Cu rochia asta iti sade bine. ♢ Barbat sau femeie bine facut(a) = barbat sau femeie chipes(a). ♦ În concordanta cu adevarul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine ca asa stau lucrurile. Sa stiu bine ca mor, si nu ma las pâna nu-mi aflu dreptatea! ♢ De-a binelea = de-adevarat, cu adevarat. ♦ (Având valoarea unei afirmatii) Bine, am sa procedez cum vrei tu! ♢ Expr. (Ca) bine zici = (ca) zici asa cum trebuie. Ei bine... = dupa cum spuneam... ♦ Cu grija, cu atentie. Uita-te bine si învata. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani si mai bine. ♦ Mult si prielnic. A plouat bine. A mâncat si a baut bine. II. S.n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ♢ Om de bine = om care actioneaza în folosul, în sprijinul, care ajuta pe cei din jurul sau. ♢ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Sa-ti (sau sa va) fie de bine! = a) sa-ti (sau sa va) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (gresit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lauda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândete, cu întelegere, cu bunavointa fata de cineva suparat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca stiinta. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, placut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc dupa gr. Agathos, germ. das Gut).
binecuvânta, BINECUVÂNTÁ, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revarsa gratia divina; a blagoslovi. ♦ (Despre preoti) A revarsa harul divinitatii asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ♦ P.anal. A dori prosperitate si fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lauda, a slavi pe Dumnezeu. ♦ P. anal. A lauda, a preamari pe cineva în semn de recunostinta. [Prez. ind. si: (rar) binecuvấnt] – Bine + cuvânta (dupa sl. blagosloviti).
binecuvântare, BINECUVÂNTÁRE, binecuvântari, s.f. Actiunea, formula sau gestul de a binecuvânta; benedictiune, blagoslovire, blagoslovenie. ♢ Expr. A (sau a-si) da binecuvântarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba. – V. binecuvânta.
biniş, BINÍS, binisuri, s.n. Haina boiereasca lunga de ceremonie, cu mânecile largi si despicate, strânsa pe bust si larga în poale, captusita cu blana si devenita cu timpul îmbracaminte a vechilor lautari. [Var.: (înv. si reg.) benís s.n.] – Din tc. binis.
bio, BIO- Element de compunere cu sensul "(referitor la) viata", care serveste la formarea de substantive si adjective. [Pr.: bi-o] – Din fr. bio-
bioacumulare, BIOACUMULÁRE, bioacumulari, s.f. Proces de acumulare în sol a substantelor organice în urma descompunerii resturilor vegetale si animale, care contribuie la fertilizarea pamântului. [Pr.: bi-o-a-] – Bio- + acumulare.
bioamplificator, BIOAMPLIFICATÓR, bioamplificatoare, s.n. (Med.) Aparat electronic folosit pentru amplificarea biopotentialelor musculare. [Pr.: bi-o-] – Din fr. bioamplificateur.
biocatalizator, BIOCATALIZATÓR, biocatalizatori, s.m. Substanta care provoaca sau grabeste o reactie chimica în organismele vii. [Pr.: bi-o-] – Bio- + catalizator (dupa fr. biocatalyseur).
biocomplex, BIOCOMPLÉX, biocomplexe, s.n. Ansamblu de specii de organisme vegetale si animale instalate într-o nava spatiala pentru cercetari în cosmos sau pentru asigurarea unui sistem ecologic la bordul acesteia. [Pr.: bi-o-] – Bio- + complex.
biofiltru, BIOFÍLTRU, biofiltre, s.n. Filtru1 (1) biologic pentru curatarea apei poluate a canalelor cu ajutorul bacteriilor aerobe. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biofiltre.
bionic, BIÓNIC, -Ă, bionici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. (În sintagma) Bionica informationala= ramura a bionicii care studiaza mecanismele de receptie, stocare, prelucrare si transmitere a informatiei la sistemele biologice în vederea transpunerii lor în tehnica informationala. 2. Adj. De bionica (1).
biostimula, BIOSTIMULÁ, biostimulez, vb. I. Tranz. A stimula cresterea si rezistenta organismului prin biostimulatori. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biostimuler. - biostimulare s.f.
biostimulator, BIOSTIMULATÓR, -OÁRE, biostimulatori, -oare, adj., s.m. (Substanta) care stimuleaza asimilatia, dezvoltarea si sporeste imunitatea organismului; biostimulent. [Pr.: bi-o-. – Var.: biostimulatóriu, -ie adj.] – Din fr. biostimulateur.
bioterapie, BIOTERAPÍE s.f. Utilizarea terapeutica a unor produse provenite de la fiinte vii. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biothérapie.
bipolaritate, BIPOLARITÁTE s.f. Starea unui corp care are doi poli mangetici, electrici etc. – Din fr. bipolarité.
bir, BIR, biruri, s.n. 1. Impozitul principal perceput în statele feudale românesti de la tarani si mestesugari; p. gener. (pop.) impozit. ♢ Expr. A da bir cu fugitii = a disparea, a fugi (în mod las) dintr-un loc. 2. (Înv.) Tribut. – Din magh. bér.
bireactor, BIREACTÓR, bireactoare, adj., s.n. (Avion) cu doua reactoare. [Pr.: re-ac-] – Din fr. biréacteur.
birefringenţă, BIREFRINGÉNŢĂ, birefringente, s.f. Dublarea prin refractie a unei raze de lumina la patrunderea în anumite medii. ♦ Însusirea unor cristale de a dubla razele de lumina. – Din fr. biréfringence.
birocrat, BIROCRÁT, -Ă, birocrati, -te, s.m. si f. Persoana care practica birocratia. – Din fr. bureaucrate.
birocratic, BIROCRÁTIC, -Ă, birocratici, -ce, adj. Care caracterizeaza birocratismul sau pe birocrati; functionaresc. – Din fr. bureaucratique.
birocratiza, BIROCRATIZÁ, birocratizez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) transforma în birocrat; a (se) trata în mod birocratic. – Din fr. bureaucratiser.
birocraţie, BIROCRAŢÍE, birocratii, s.f. Interpretare si aplicare a legilor, a dispozitiilor, a regulamentelor etc. numai în litera lor, fara preocuparea de a le întelege spiritul; birocratism, functionarism. – Din fr. bureaucratie.
birou, BIRÓU, birouri, s.n. 1. Masa de scris (cu sertare si compartimente pentru hârtii, acte etc.) 2. Local, parte dintr-un local sau încapere în care lucreaza o persoana sau un serviciu. ♢ Expr. (A lucra, a rezolva etc.) din birou = (a lucra, a rezolva etc.) fara a cunoaste realitatile, birocratic. 3. Organul executiv si conducatorul activitatii curente a unei organizatii de partid comunist sau muncitoresc sau a unei organizatii de mase. ♢ Birou politic = organ al Comitetului Central al unui partid comunist sau muncitoresc, care conduce munca politica si organizatorica a partidului între doua adunari plenare ale Comitetului Central. ♦ Grup de persoane alese de o adunare constituita ca sa-i organizeze lucrarile si sa asigure buna lor desfasurare. – Din fr. bureau, rus. biuro.
bis, BIS, bisuri, s.n. Numar (II 2) prezentat la cererea publicului a doua oara sau ca supliment de program.
bis, BIS, (1) adj. invar., (2) bisuri, s.n. 1. Adj. invar. (Precedat de un numar) A doua oara; repetat. Numarul 3 bis. •• (Cu valoare de interjectie) Strigat prin care spectatorii solicita repetarea unei parti dintr-un program artistic. 2. S.n. Numar (II 2) prezentat la cererea publicului a doua oara sau ca supliment de program. – Din fr., lat. bis.
bisa, BISÁ, bisez, vb. I. Tranz. 1. A repeta o parte a programului artistic la cererea publicului. 2. A cere din sala sa se execute înca o data o parte dintr-un program artistic. – Din fr. bisser.
biscuit, BISCUÍT, biscuiti, s.m. 1. Produs alimentar bine deshidratat prin coacerea unui aluat de prajitura în diferite forme (cerculete, patratele, litere etc.). 2. Semifabricat de ceramica neglazurata, ars numai o data si folosit la fabricarea faiantei sau a portelanului. 3. Portelan supus la doua arderi succesive, a carui structura imita marmura. – Din fr. biscuit.
bisector, BISECTÓR, -OÁRE, bisectoare, s.f., adj. 1. S.f. Dreapta care împarte un unghi în doua parti egale. 2. Adj. (În sintagma) Plan bisector = plan care împarte un diedru în doua diedre egale. – Din fr. bissecteur.
bişniţar, BISNIŢÁR, bisnitari, s.m. (Fam.) Persoana care practica afacerismul, realizând profituri personale pe cai necinstite, meschine; gheseftar. – Bisnita + suf. -ar.
bitum, BITÚM s.n. Produs solid, plastic, de culoare neagra, obtinut prin oxidarea la cald a reziduurilor de petrol sau prin distilarea huilei. [Acc. si: bítum] – Din fr. bitume.
bitumen, BITÚMEN s.n. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea în conditii naturale a cerii si a rasinii de origine vegetala. – Din germ. Bitumen, lat. bitumen.
bituminizare, BITUMINIZÁRE, bituminizari, s.f. Proces natural de formare a asfaltului din namolul rezultat prin descompunerea în absenta aerului a organismelor animale si vegetale în fundul marilor. – Cf. fr. b i t u m i n i s a t i o n.
bizam, BIZÁM, bizami, s.m. Mamifer rozator lung de circa 30 cm, care traieste în preajma apelor si a carui blana, castanie-roscata, este utilizata în blanarie (Ondatra zibethica) ♦ Blana acestui animal. – Din germ. Bisam.
bizantinologie, BIZANTINOLOGÍE s.f. Disciplina care cerceteaza istoria, literatura, limba (medio-greaca) si arta bizantina; bizantinistica. – Din fr. byzantinologie.
blajin, BLAJÍN, -Ă, blajini, -e, adj. (Adesea fig.) Blând, omenos, pasnic. ♦ (Despre fizionomia, firea, manifestarile oamenilor) Care exprima bunatate, blândete. ♦ (Substantivat, f. pl. art.; mitol. pop.) Fiinte blânde si evlavioase care traiesc departe de lume, pe apa Sâmbetei. – Din sl. blažĕnŭ.
blajinătate, BLAJINĂTÁTE s.f. (Rar) Însusirea de a fi blajin. – Blajin + suf. -atate.
blama, BLAMÁ, blamez, vb. I. Tranz. A exprima public dezaprobarea fata de o atitudine, un act, un gest etc. considerate reprobabile. ♦ A vorbi de rau, a defaima. – Din fr. blâmer.
blănăreasă, BLĂNĂREÁSĂ, blanarese, s.f. Femeie care face îmbracaminte din blana; negustoreasa de blanuri. ♦ Sotia blanarului. – Blanar + suf. -easa.
blândeţe, BLÂNDÉŢE s.f. Însusirea omului blând; purtare de om blând. – Blând + suf. -ete.
blendă, BLÉNDĂ1 s.f. 1. Roca lucioasa, de culoare galbuie, bruna sau neagra, reprezentând sulfura naturala de zinc. 2. (Cin.) Suprafata metalizata folosita pentru reflectarea si difuziunea luminii. – Din germ. Blende, fr. blende.
bleotocăreală, BLEOTOCĂREÁLĂ, bleotocareli, s.f. (Reg.) Faptul de a bleotocari. – Bleotocari + suf. -eala.
bleşti, BLESTÍ, blestesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A rasufla (greu), a-si trage (cu greu) rasuflarea. 2. A îngaima, a vorbi (greu). ♦ Tranz. si refl. A (se) molesi, a (se) înmuia, a slabi; a (se) pleosti. 3. A vorbi mult; a flecari, a trancani. – Cf. sl. b l e n s t i, scr. b l e š t i t i.
blidar, BLIDÁR, (1, 2) blidari, s.m., (3) blidare, s.n. 1. S. m. Mestesugar care face blide. 2. S. m. Lingau, linge-blide, linge-talere. 3. S. n. Raft, dulap cu rafturi pe care se pastreaza blidele. – Blid + suf. -ar.
bliţ, BLIŢ s.n. Sursa de lumina proprie, intensa si de scurta durata, cu care este prevazut un aparat fotografic si care se aprinde simultan cu deschiderea obturatorului. ♢ Blit secundar = blit comandat pe cale optica de lumina blitului principal, asigurându-se o sincronizare perfecta. [Scris si: blitz] – Cuv. germ.
bloc, BLOC, blocuri, s.n. 1. Bucata mare dintr-o materie solida si grea, masa solida dintr-o singura bucata. 2. Gramada de lucruri considerate ca alcatuind o masa unica. ♢ Bloc de desen = grup de foi de hârtie de desenat, lipite între ele la una din margini si pastrate între doua cartoane protectoare. ♦ Loc. adv. În bloc = împreuna, laolalta. 3. Cladire mare cu multe etaje; blochaus. 4. Alianta, întelegere (între state, partide grupari etc.) pentru realizarea unor scopuri comune. 5. (În sintagma) Bloc motor = organ de motor în care se afla cilindrii si pistoanele. 6. (Med.; în sintagmele) Bloc cardiac = tulburare a ritmului inimii, datorita blocarii influxului nervos care strabate muschiul cardiac. Bloc operator = parte componenta a serviciilor chirurgicale, cuprinzând salile de operatie si dependintele acestora. – Din fr. bloc, (3) germ. Block[haus]
bloca, BLOCÁ, blochez, vb. I. Tranz. 1. A izola un oras, un port sau un stat prin blocada. 2. A închide o artera de circulatie; a împiedica circulatia vehiculelor sau a persoanelor. 3. Tranz. si refl. A nu mai functiona sau a face sa nu mai functioneze (fixându-se sau imobilizându-se) într-o pozitie data. 4. A interzice în mod legal folosirea unor produse, a unor fonduri etc. 5. (Sport) A efectua un blocaj (2). – Din fr. bloquer.
blocaj, BLOCÁJ, blocaje, s.n. 1. (Rar) Blocare, blocada. 2. Tactica de oprire a unei actiuni adverse sau de aparare strânsa în unele întreceri sportive. 3. (Tehn.) Fundatie din piatra, bolovani de râu etc., la unele sosele si la cai ferate. ♦ Dig rudimentar format prin îngramadirea de pietre, bolovani, caramizi etc. – Din fr. blocage.
blocstart, BLOC-START, bloc-starturi, s.n. (Sport) Dispozitiv care serveste alergatorilor pentru luarea startului în cursele de viteza. – Din engl. starting-block.
bluf, BLUF, blufuri, s.n. (Livr.) Atitudine neîntemeiata prin care se urmareste intimidarea cuiva. [Pr.: si: blaf] – Din engl. bluff.
boare, BOÁRE s.f. Adiere placuta de vânt. – Lat. boreas.
mizanscenă, MIZANSCÉNĂ s. f. realizare scenica sau cinematografica a unei piese, a unui scenariu; punere în scena. (< fr. mise en scène)
bob, BOB1, (1) boabe, s.n. (2, rar 1) bobi, s.m. 1. S.n. Samânta de cereale sau de legume care fac fructe pastai; graunte, boaba (2). ♢ Loc. adv. Bob cu bob = cu grija si rabdare; amanuntit. Din bob în bob = amanuntit. Bob numarat = întocmai, exact. ♢ Expr. A da (sau a ghici) în bobi = a cauta tainele viitorului dupa cum se asaza bobii aruncati de ghicitor. ♦ Orice particica de materie friabila care seamana cu un graunte. Bob de nisip. 2. S.m. Planta leguminoasa cu flori albe sau trandafirii, cu pastai mari si cu seminte ovale, turtite (Vicia faba); mazariche (I). ♦ P. restr. Samânta acestei plante. – Din sl. bobŭ.
bob, BOB3, boburi, s.n. Instalatie pentru ridicarea materialelor de constructie. – Et. nec.
bobârnac, BOBÂRNÁC, bobârnace, s.n. Lovitura data peste nas, peste ureche etc. prin destinderea degetului aratator sau mijlociu dupa ce a fost încordat pe degetul mare. ♦ Fig. Aluzie rautacioasa, întepatura la adresa cuiva. – Et. nec.
bobină, BOBÍNĂ, bobine, s.f. Mosor de diverse forme, pe care se înfasoara ata, sârma, cablu electric etc.; p. ext. mosorul împreuna cu spirele înfasurate pe el. ♦ Spec. Ansamblu de spire format prin înfasurarea în serie a unuia sau a mai multor conductoare electrice. – Din fr. bobine.
mixtură, MIXTÚRĂ s. f. 1. amestec de elemente eterogene. 2. amestec din mai multe substante, materiale lichide sau granulare. ♢ medicament dintr-un amestec de mai multe substante. ♢ (pl.) produse miniere naturale, din mai multe minerale concrescute, care trebuie sfarâmate pentru separarea substantelor utile. 3. (muz.) registratie la orga care consta din adaugarea la sunetul fundamental a câtorva armonice superioare. (< fr. mixture, lat. mixtura)
bobot, BÓBOT, bobote, s.n. 1. (Înv. si reg.; precedat de "în", "din") Întâmplare. ♢ Expr. A vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) în bobote (sau în bobot) = a vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) fara rost, la întâmplare, fara socoteala, într-aiurea. 2. (Reg.) Acces (de furie, de mânie). [Var.: bóbota s.f.] – Din bg., scr. bobot.
bocănit, BOCĂNÍT s.n. Actiunea de a bocani si rezultatul ei; zgomot produs prin izbirea cu un obiect tare în ceva; bocaneala, bocanitura. – V. bocani.
boccealâc, BOCCEALẤC, boccealâcuri, s.n. (Înv.) Boccea; (în special) pachet cu haine si rufe pe care mireasa le daruia mirelui. – Din tc. bohçalık.
boci, BOCÍ, bocesc, vb. IV. Intranz. si refl. A plânge tare (cu vaiete si strigate). ♦ Tranz. A recita bocete la înmormântarea cuiva. – Din boace (înv. si reg. "voce" < lat.).
bocşă, BÓCSĂ, bocse, s.f. 1. (Reg.) Gramada de lemne pregatite pentru a fi transformate prin ardere înceata în carbuni; p. ext. carbunarie. 2. Gramada de minereuri bogate în sulf, folosite pentru oxidarea minereurilor. – Din magh. boksa.
bogăţie, BOGĂŢÍE, bogatii, s.f. 1. Cantitate abundenta de bunuri materiale, de materii prime, de bani, de obiecte pretioase etc. 2. Starea, situatia în care se afla posesorul unei mari cantitati de bunuri materiale, de bani etc. 3. Resursele unei tari, ale unei regiuni etc. care, prin prelucrare, se transforma în bunuri utilizate de societate. Petrolul este o bogatie nationala. 4. Abundenta si varietate de valori spirituale. Bogatie de idei. Bogatie de cuvinte. – Bogat + suf. -ie.
boghiu, BOGHÍU, boghiuri, s.n. Cuplu de patru roti pe care este articulat sasiul locomotivelor si al vagoanelor de cale ferata si care le permite luarea curbelor. – Dupa fr. bogie, boggie.
boia, BOIÁ, (1) boiele, s.f. 1. (Reg.) Vopsea. ♦ (Peior.) Fard. 2. Condiment de culoare rosie, obtinut din pisarea ardeiului iute uscat; paprica. – Din tc. boya.
boiereasă, BOIEREÁSĂ, boierese, s.f. Boieroaica. – Boier + suf. -easa.
boierime, BOIERÍME s.f. Totalitatea boierilor; multime de boieri; clasa boiereasca. – Boier + suf. -ime.
boieroaică, BOIEROÁICĂ, boieroaice, s.f. Sotie de boier; mare proprietara de pamânt; mosiereasa, boiereasa, boierita. ♦ Sotie de demnitar, de mare negustor, de industrias etc. – Boier + suf. -oaica.
boişte, BÓISTE, boisti, s.f. Depunerea si fecundarea icrelor; perioada de rut a pestilor, bataia pestelui; (concr.) locul unde se face fecundarea. – Din bg. boište, scr. bojište.
boiştean, BOISTEÁN, boisteni, s.m. Peste de 8-12 cm cu spinarea si partile laterale de culoare verde-închis, cu pete si puncte întunecate, alb pe burta, care traieste în apele din zona de munte si de coline (Phoxinus phoxinus). [Pr.: bo-is-] – Boiste + suf. -ean.
bol, BOL, boluri, s.n. 1. Cocolos. ♢ Bol alimentar = cocolos rezultat din mestecarea alimentelor cu saliva în cavitatea bucala. 2. Vas de forma semisferica cu sau fara picior. – Din fr. bol.
boleşniţă, BOLÉSNIŢĂ, bolesnite, s.f. (Pop.) Boala molipsitoare (nu prea grava). ♦ Epidemie, epizootie, molima, boleazna, boliste. – Din bg. boleštnica.
mixolidic, MIXOLÍDIC, -Ă adj. (muz.) mod ~ = mod melodic a carui scara muzicala se deosebeste de cea a modului major prin faptul ca treapta a VII-a coborâta, în loc sa formeze cu tonica o septima mare, formeaza o septima mica; mixolidian. (< germ. mixolydisch)
bolometru, BOLOMÉTRU, bolometre, s.n. Instrument pentru determinarea intensitatii radiatiei termice prin masurarea încalzirii unui element sensibil expus radiatiei. – Din fr. bolomètre.
bolovan, BOLOVÁN, bolovani, s.m. Piatra (voluminoasa si grea) rotunjita prin rostogolirea ei de ape; pietroi. ♦ Bucata mare de pamânt sau dintr-o materie solida oarecare. Bolovan de sare. – Din bg. balvan.
mixocromozom, MIXOCROMOZÓM s. n. cromozom rezultat din fuzionarea a doi cromozomi omologi în profaza meiotica. (< fr. myxochromosome)
boltă, BÓLTĂ, bolti, s.f. 1. Zidarie sau constructie cu partea superioara arcuita în forma de semicerc sau numai bombata în sus. ♦ Încapere, gang sau galerie subterana cu tavanul arcuit. ♦ Constructie de lemn sau de vergele de fier în forma de arc, care serveste de sprijin plantelor agatatoare. ♦ Fig. Arc de verdeata format de ramurile unite ale copacilor. ♦ (În sintagma) Bolta cereasca sau bolta cerului = cer2 (1). 2. (În sintagmele) Bolta craniana = partea superioara a cutiei craniene. Bolta palatina = palat1, cerul-gurii. 3. (Reg.) Pravalie, dugheana. [Var.: (reg.) boálta s.f.] – Din scr. bolta, magh. bolt.
bolţar, BOLŢÁR, boltari, s.m. Bucata de piatra sau de beton special fasonata pentru construirea boltilor. – Bolta + suf. -ar.
bombăni, BOMBĂNÍ, bombanesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi pentru sine, încet si fara a articula raspicat sunetele. ♦ Tranz. A sâcâi pe cineva, aratându-i nemultumirea prin vorbe spuse parca pentru sine. 2. (Despre copiii mici) A produce sunete nearticulate. – Formatie onomatopeica.
bombonieră, BOMBONIÉRĂ, bomboniere, s.f. Vas, cutie de metal etc. în care se pastreaza bomboane. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. bonbonnière.
bon, BON, bonuri, s.n. 1. Bilet provizoriu pe baza caruia se elibereaza o marfa, un bun etc. 2. Hârtie de valoare emisa de stat sau de o institutie financiara recunoscuta de stat. ♢ Bon de tezaur = obligatie emisa de stat pentru sumele împrumutate pe termen scurt si pentru care statul plateste dobânda. – Din fr. bon.
bonapartism, BONAPARTÍSM s.n. 1. Forma de dictatura aparuta în Franta, în timpul lui Napoleon I. 2. Atasament fata de bonapartism (1) sau fata de conducerea lui Napoleon Bonaparte. – Din fr. bonapartisme.
bonificaţie, BONIFICÁŢIE, bonificatii, s.f. Bonificare. ♦ Avantaj acordat primilor clasati într-o cursa ciclista pe etape, care consta în scaderea unor secunde sau minute din timpul realizat de acestia în etapa respectiva. – Din fr. bonification.
bonitare, BONITÁRE, bonitari, s.f. Determinare a calitatii; apreciere pe baza unor criterii stabilite; clasificare dupa calitate. ♦ Apreciere complexa a unui animal în vederea selectiei. – Cf. b o n i t a t e.
boom, BOOM s.n. Denumire data perioadei de avânt economic, caracterizata prin cresterea productiei, a profiturilor, scaderea somajului etc. [Pr.: bum] – Cuv. engl.
mixer, MÍXER s. n. 1. aparat electric, instalatie care efectueaza amestecarea unor materiale, produse alimentare. 2. amestecator hidraulic la prepararea laptelui de ciment pentru cimentarea sondelor. 3. dispozitiv care permite folosirea mai multor surse electroacustice. ♢ (cinem.) pupitru de mixaj. (< fr., engl. mixer)
borcan, BORCÁN, borcane, s.n. Vas (cilindric) de sticla, folosit pentru pastrarea conservelor, a preparatelor farmaceutice etc. – Din bg. burkan.
borceag, BORCEÁG, (1) s.m., (2) borceaguri, s.n. 1. S.m. Numele a doua plante: a) mazariche; b) planta erbacee agatatoare, cu florile de culoare alba-galbuie sau purpurie si cu fructe în forma de pastai paroase (Vicia pannonica). 2. S.n. Amestec de mazariche sau de mazare furajera cu o cereala paioasa, folosit ca nutret. – Din bg. borčak.
bord, BORD, borduri, s.n. Marginea din stânga sau cea din dreapta a puntii unei ambarcatii (mari). ♢ Jurnal de bord = registru în care se înregistreaza toate evenimentele importante petrecute în cursul calatoriei unei ambarcatii sau a unui avion. ♢ Loc. adv. Pe (sau la) bord = în ambarcatie; p. anal. în avion. ♢ Expr. A arunca peste bord = a renunta la ceva ca nefiind de folos. – Din fr. bord.
borderou, BORDERÓU, borderouri, s.n. Lista recapitulativa de marfuri, de sumele unui cont, de acte dintr-un dosar, de materiale dintr-o magazie etc. – Din fr. bordereau.
boreal, BOREÁL, -Ă, boreali, -e, adj. Din emisfera nordica; septentrional. [Pr.: -re-al] – Din fr. boréal, lat. borealis.
boreasă, BOREÁSĂ, borese, s.f. (Reg.) Nevasta. – Din boiereasa.
borfăşie, BORFĂSÍE s.f. (Rar) Îndeletnicirea borfasului; furt de lucruri marunte. – Borfas + suf. -ie.
borhot, BORHÓT, borhoturi, s.n. Ceea ce ramâne din amestecul fermentat de fructe sau de cereale, dupa ce a fost folosit la fabricarea tuicii, a berii etc. ♦ (Rar; la pl.) Mate, maruntaie de porc, de miel etc. necuratate. – Et. nec.
bornă, BÓRNĂ, borne, s.f. 1. Stâlp fixat pe marginea unui drum pentru indicarea kilometrajului, a distantei pâna la localitatile de pe sosea etc. ♦ Stâlp implantat la distante regulate în marginea unui drum carosabil. 2. Piesa de contact montata la capatul unui conductor electric. – Din fr. borne.
mitridatiza, MITRIDATIZÁ vb. tr. a obisnui organismul cu otravuri prin ingerarea lor în cantitati progresive. (< fr. mithridatiser)
boschet, BOSCHÉT, boschete, s.n. Grup de arbusti plantati pentru umbra sau pentru înfrumusetarea unui parc, a unei gradini etc. – Din fr. bosquet.
mitridatism, MITRIDATÍSM s. n. imunitate la otravuri, prin deprinderea organismului cu doze progresive. (< fr. mithridatisme, engl. mithridatism)
boston, BÓSTON2 s.n. Presa manuala pentru imprimarea cartilor de vizita, a ferparurilor, a afiselor de format redus. – Din germ. Boston[presse].
bosumfla, BOSUMFLÁ, bosúmflu, vb. I. Refl. (Fam.) A-si manifesta supararea încruntându-se si strângând buzele; a se îmbufna. – Et. nec.
boşorogeală, BOSOROGEÁLĂ, bosorogeli, s.f. (Pop.) Hernie. ♦ Fig. Starea omului batrân si ramolit. – Bosorogi + suf. -eala.
boştină, BOSTÍNĂ, bostine, s.f. (Reg.) 1. Ceea ce ramâne din fagure dupa ce s-au scos mierea si ceara. 2. Tescovina. [Var.: hostína s.f.] – Din sl. voština.
botă, BÓTĂ1, bote, s.f. 1. Vas din doage de lemn înalt ca o cofa si înfundat la amândoua capetele, cu o mica deschidere pe capacul de deasupra, care serveste pentru transportarea apei sau pentru pastrarea bauturilor alcoolice. 2. (Reg.) Donita. – Et. nec.
botez, BOTÉZ, botezuri, s.n. 1. Ritual crestin de primire a cuiva printre credinciosii bisericii, însotit de atribuirea unui prenume; p. ext. petrecere care are loc cu acest prilej; cumetrie. ♢ Expr. (Mil.) Botezul focului = prima participare activa la o lupta. 2. Apa folosita pentru savârsirea botezului (1). 3. Stropire cu agheasma a credinciosilor si a caselor lor de catre preot, cu prilejul unor slujbe sau sarbatori bisericesti. 4. (Mar.) Ceremonial de lansare la apa a unei nave noi. – Din boteza (derivat regresiv).
botriomicoză, BOTRIOMICÓZĂ, botriomicoze, s.f. Boala infectioasa a cailor, caracterizata prin formarea unor tumori asemanatoare cu fibroamele. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothryomycose.
boţ, BOŢ2, boturi, s.n. Bucata de parâma sau de lant care serveste la manevrarea lanturilor unei ancore. – Din rus. bot.
bourean, BOUREÁN, -Ă, boureni, -e, adj. Bouresc. – Bour + suf. -ean.
bourel, BOURÉL, -EÁ, bourei, -ele, s.m., adj. 1. S.m. Diminutiv al lui bour (1). 2. Adj. Cu coarne ca ale bourului (1); bourean. 3. S.m. Melc (1). – Bour + suf. -el.
bouresc, BOURÉSC, -EÁSCĂ, bouresti, adj. (Despre coarnele melcului) (Ca) de bour (1); bourean, bourel. – Bour + suf. -esc.
bovarism, BOVARÍSM s.n. Tendinta prezenta la unele persoane care, nemultumite de realitatea propriei lor conditii, îsi fauresc o personalitate fictiva, corespunzatoare aspiratiilor lor. – Din fr. bovarysme.
box, BOX1 s.n. 1. Sport în care doi adversari lupta între ei, pe ring, dupa anumite reguli, cu pumnii îmbracati în manusi speciale; pugilistica, pugilism, pugilat. 2. Arma alba, alcatuita dintr-o placa de metal cu gauri pentru degete si cu o creasta de sinuozitati, cu care se ataca tinând pumnul strâns. – Din fr. boxe.
boxă, BÓXĂ, boxe, s.f. 1. Despartitura, compartiment de dimensiuni reduse, în interiorul unui local, al unei încaperi, al unei case (pentru acuzati la tribunal, pentru o masa separata la restaurant etc.). ♦ Despartitura într-un grajd, facuta pentru un singur animal. ♦ Compartiment amenajat la malul unei ape, care serveste la parcarea ambarcatiilor cu motor. ♦ Lada care serveste la încarcarea si la descarcarea animalelor (de) pe o nava. 2. (Fam.) Incinta acustica. – Din fr. box.
braconaj, BRACONÁJ, braconaje, s.n. Faptul de a bracona. ♦ Infractiune care consta în practicarea ilegala a vânatului sau a pescuitului. – Din fr. braconnage.
brad, BRAD, brazi, s.m. 1. Arbore din familia pinaceelor care creste în zona muntoasa, înalt pâna la 50 m, cu tulpina dreapta, cu frunzele în forma de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile si semintele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ♢ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupar cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-rosu = molid. ♢ (În sintagma) Apa de brad = a) amestec de apa si ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încaperilor sau a apei de baie; b) bautura alcoolica aromata cu esenta din seminte de ienupar. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) taiat si împodobit cu globuri, jucarii, bomboane etc. cu prilejul Craciunului sau al Anului Nou; pom de Craciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul si portile mirilor la nunti. 2. (Art.) Numele unei hore care se joaca, în ajunul nuntii, la casa miresei; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Cf. alb. • b r a d h,  b r e d h.
bradt, BRADT s.n. Semifabricat obtinut prin tocarea fina a carnii proaspete de vita, folosit la fabricarea salamurilor. [Pr.: brat]- Cuv. engl.
brahă, BRÁHĂ s.f. 1. Orz macinat, întrebuintat la fabricarea berii. 2. Reziduu ramas dupa fabricarea rachiului. – Din ucr. braha.
brahicefalie, BRAHICEFALÍE s.f. Însusirea de a fi brahicefal. – Din fr. brachycéphalie.
brahilogie, BRAHILOGÍE s.f. Tip de elipsa care consta în evitarea repetarii unui element al frazei exprimat anterior. – Dupa fr. brachyologie.
braişvanţ, BRAISVÁNŢ s.n. Blana matasoasa de calitate superioara obtinuta prin sacrificarea mielului înainte de nastere. – Din germ. Breitschwanz.
bramă, BRÁMĂ, brame, s.f. Semifabricat obtinut prin laminarea lingourilor de otel, cu sectiunea dreptunghiulara sau patrata, cu muchii rotunjite si cu suprafata striata sau punctata. – Din fr. brame.
brambureală, BRAMBUREÁLĂ, brambureli, s.f. (Fam.) Actiunea de a (se) bramburi; dezordine, debandada; bramburire. – Bramburi + suf. -eala.
branişte, BRÁNISTE, branisti, s.f. 1. Padure rara sau parte de padure cu arbori batrâni în care este interzisa taierea lemnelor; p. gener. padure. 2. (Înv.) Mosie domneasca folosita ca pasune si fâneata. – Din bg. branište.
branşament, BRANSAMÉNT, bransamente, s.n. Legatura între o conducta principala a unei retele de distributie (de energie electrica, de apa, de gaze etc.) si una secundara, care serveste la alimentarea unui consumator. – Din fr. branchement.
brasaj, BRASÁJ s.n. 1. Amestecare cu aer a vaporilor sau a picaturilor unui combustibil lichid înainte de introducerea lui în cilindrul motorului. 2. Amestecare a fainii de malt cu apa calda pentru a se obtine mustul de bere. – Din fr. brassage.
braţ, BRAŢ, brate, s.n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot si umar; partea de la umar pâna la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ♢ Loc. adv. În brate = cu bratele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Brat) la brat (sau de brat) = cu bratul trecut pe sub bratul altuia. ♢ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) bratul = a trece bratul sub bratul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) brat = a sprijini pe cineva, ducându-l de brat. (A primi sau a astepta etc. pe cineva) cu bratele deschise = (a primi sau a astepta etc. pe cineva) cu mare placere. A lua (pe cineva sau ceva) în brate = a apara, a sustine, a lauda (pe cineva sau ceva). A fi bratul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în bratele cuiva = a ajunge (sau a lasa pe cineva) la discretia cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde si duce în brate (1). Un brat de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brate de munca = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamana cu bratul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capat cu sistemul respectiv si care serveste la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei miscari. 5. Parâma legata la capatul unei vergi si care serveste la manevrarea laterala a acesteia. 6. Distanta de la un punct fix la linia de actiune a unei forte. 7. Ramificatie a cursului principal al unei ape curgatoare. ♢ Brat mort = ramificatie parasita a unei ape, alimentata numai la revarsari. – Lat. brachium.
brazdă, BRÁZDĂ, brazde, s.f. 1. Fâsie îngusta de pamânt, taiata si rasturnata cu plugul; urma ramasa în pamânt dupa plug; brazdatura. ♢ Loc. adj. Din (sau de) brazda = (despre vite de jug) din dreapta. ♢ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazda = a îndrepta pe cineva; a-l face sa se acomodeze. A se da pe brazda = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situatie, a se acomoda. 2. Bucata de pamânt înierbata, de forma paralelipipedica, desprinsa de pe terenurile acoperite cu iarba, care serveste la ornarea parcurilor, la protejarea taluzurilor etc. ♢ Brazda de udare = element provizoriu al sistemului de irigatie, prin care apa este adusa la radacina plantelor. 3. Rând de iarba, de grâu etc. cosit; polog1. 4. Strat de legume sau de flori; razor1. 5. Urma, dâra, pârtie. ♦ Crestatura. 6. Fig. Zbârcitura, cuta a fetei; rid. – Din sl. brazda.
miting, MÍTING s. n. întrunire publica pentru discutarea unor importante evenimente politice. ♢ manifestatie sportiva de masa. (< engl., fr. meeting)
brăcinar, BRĂCINÁR, bracinare, s.n. 1. Siret, sfoara sau curea cu care se strâng în jurul mijlocului izmenele, itarii etc.; brânet. 2. Vergea de otel care leaga coarnele plugului, pentru a le întari. – Bracina (reg. "cingatoare" < lat.) + suf. -ar.
mitilicultură, MITILICULTÚRĂ s. f. ramura a agriculturii care se ocupa cu cresterea si comercializarea midiilor. (< fr. mytiliculture)
brănui, BRĂNUÍ, branuiesc, vb. IV. Tranz. A impregna cu grasimi topite pieile tabacite, pentru a le face mai elastice, mai suple, mai rezistente si impermeabile în vederea utilizarii lor în scopuri tehnice. – Et. nec.
brăţară, BRĂŢÁRĂ, bratari, s.f. 1. Podoaba în forma de veriga, facuta din metal pretios sau din alt material si purtata de femei la încheietura mâinii sau pe brat; bratea. 2. Manseta brodata la mânecile camasilor taranesti. 3. (Tehn.) Piesa de metal alcatuita din una sau mai multe bucati, care se strânge în jurul altor piese pentru a le asambla. ♦ Cerc de metal care serveste la fixarea pe zid a tuburilor, a burlanelor sau a cablurilor. 4. (Arhit.) Inel de metal care strânge o coloana; ornament iesit în relief cu asemenea forma. – Lat. brachiale.
brânduşă, BRÂNDÚSĂ, brânduse, s.f. 1. Planta erbacee cu flori violete în forma de pâlnie, care înfloreste primavara timpuriu (Crocus heuffelianus). 2. (În sintagma) Brândusa galbena = planta erbacee perena cu florile galbene-aurii, ocrotita de lege (Crocus moesiacus). 3. Planta veninoasa din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite si cu flori rosietice sau liliachii, care înfloreste toamna si care este folosita în medicina (Colchicum autumnale); floarea-brumei. – Cf. bg. b r e n d u š k a, scr. b r n d u š a.
brânză, BRẤNZĂ, (2) brânzeturi, s.f. 1. Produs alimentar obtinut prin coagularea si prelucrarea laptelui. ♢ Expr. (Fam.) A nu fi nici o brânza (de cineva) = a nu fi bun de nimic. (Fam.) A nu face nici o brânza = a nu realiza nimic; a nu fi bun de nimic. (Pop.) (Duca-se sau du-te etc.) opt cu-a brânzei sau opt (si) cu-a brânzei noua, se zice când scapi (sau doresti sa scapi) de o persoana suparatoare. 2. (La pl.) Diferite sortimente de brânza (1), de cascaval etc. – Et. nec.
brânzăreasă, BRÂNZĂREÁSĂ, brânzarese, s.f. Femeie care face sau vinde brânza; nevasta de brânzar. – Brânzar + suf. -easa.
mitacism, MITACÍSM s. n. 1. aliteratie constând în repetarea sunetului m. 2. defect de pronuntare constând în substituirea sunetelor m, b, p cu alte sunete. (< fr. mytacisme)
breabăn, BREÁBĂN, brebeni, s.m. (Bot.; reg.) 1. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu flori rosii reunite în raceme si cu rizom acoperit cu solzi (Dentaria glandulosa). 2. Brebenel. 3. Nume dat mai multor specii de anemone. – Et. nec.
breakfast, BREAKFAST s.n. Micul dejun. [Pr.: brécfast] – Cuv. engl.
breaslă, BREÁSLĂ, bresle, s.f. 1. (În societatea medievala) Asociatie de mestesugari de aceeasi bransa, creata pentru apararea intereselor comune; organizatie închisa a mesterilor. 2. Nume dat organizatiilor profesionale formate din muncitori si patroni; corporatie. 3. Meserie; p. ext. profesiune. 4. (Înv.) Trupa de soldati recrutata din breslasi (1) si din diferite categorii ale burgheziei. – Din sl. bratĩstvo.
mit, MIT s. n. 1. povestire fabuloasa, cu caracter sacru, prima treapta a cunoasterii, care expune diversele credinte ale popoarelor despre originea universului si fenomenelor naturale sau sociale, despre zei si eroi legendari, explica diversele sentimente fundamentale etc. 2. (fig.) nascocire, poveste, basm. (< fr. mythe, lat. mythus, gr. mythos)
breaz, BREAZ, -Ă, breji, -ze, adj. 1. (Despre animale) Cu o pata alba în frunte sau cu o dunga alba pe bot. ♢ Expr. A cunoaste (pe cineva) ca pe un cal breaz = a cunoaste foarte bine (pe cineva). 2. Fig. (Ir.; despre oameni) Destept, istet, grozav. – Din bg. breaz.
brează, BREÁZĂ s.f. act. (În sintagma) Ca la breaza = dans popular românesc raspândit în zona subcarpatica munteana, si în sudul Ardealului, cu ritm sincopat; melodie dupa care se executa acest dans. – Din n. pr. Breaza.
brebenea, BREBENEÁ, brebenele, s.f. (Bot.; reg.) Brebenel. – Breaban + suf. -ea.
brebenel, BREBENÉL, brebenei, s.m. Numele mai multor specii de plante erbacee, cu flori purpurii, trandafirii, albe sau galbui, care înfloresc primavara (Corydalis); breaban (2), brebenea. – Breaban + suf. -el.
brec, BREC1, brecuri, s.n. Trasura usoara cu patru roti, de obicei neacoperita, cu capra înalta, având doua banci asezate fata în fata în lungul sau în latul trasurii. – Din fr., engl. break.
brec, BREC2, brecuri, s.n. 1. Comanda data de catre arbitrul unui meci de box atunci când loviturile nu sunt regulamentare si la care boxerii sunt obligati sa faca câte un pas înapoi pentru a se distanta unul de altul. 2. Punct obtinut de un jucator de tenis împotriva adversarului sau atunci când acesta are serviciul. – Din engl. break.
brecie, BRÉCIE s.f. Roca în alcatuirea careia intra fragmente de roci colturoase de dimensiuni mari si ciment de natura sedimentara sau eruptiva. – Din germ. Breccie.
breslaş, BRESLÁS, breslasi, s.m. 1. Membru al unei bresle (1). 2. (Înv. si reg.) Meserias; p. ext. slujbas. 3. (Înv.) Soldat care facea parte dintr-o breasla (4).- Breasla + suf. -as.
bretelă, BRETÉLĂ, bretele, s.f. Sistem de ramificatie de cale ferata asezat între doua linii paralele, constituit din doua linii diagonale încrucisate, care permite trecerea trenului de pe o linie pe alta în ambele sensuri. – Din fr. bretelle.
bretesă, BRETÉSĂ, bretese, s.f. 1. Lucrare de fortificatie medievala care întarea alta fortificatie. 2. Armatura mobila a coifului care apara nasul. – Din fr. bretesse.
breton, BRETÓN1, bretoane, s.n. Par lasat pe frunte si retezat în linie dreapta. – Din fr. [à la] bretonne.
brevet, BREVÉT, brevete, s.n. Document oficial acordat de o autoritate (de stat) prin care se confera unei persoane o distinctie, o calitate în virtutea careia are anumite drepturi speciale. ♢ Brevet de inventie = document pe care organul de stat competent îl elibereaza inventatorului sau persoanei careia acesta i-a transmis drepturile sale si prin care se recunoaste dreptul acestora de a exploata exclusiv inventia un anumit timp; patenta. – Din fr. brevet.
brevilocvenţă, BREVILOCVÉNŢĂ s.f. (Livr.) Însusirea de a fi brevilocvent. – Din it. breviloquenza.
breza, BREZÁ, brezez, vb. I. (Reg.) Tranz. 1. A murdari, a pata. 2. A astupa cu lut sparturile din pereti înainte de a-i varui. – Din breaz.
mişcare, MISCÁRE s. f. 1. actiune, curent care grupeaza un numar mare de oameni în jurul unei activitati de interes general, al unei idei sau al unei conceptii. 2. actiune organizata de masa, care tinde sa realizeze un scop social-politic. 3. (muz.) grad de accelerare sau de încetinire a unei masuri; tempo. ♢ parte a unei lucrari muzicale ciclice, de mari dimensiuni (simfonie, sonata). (dupa fr. mouvement, rus. dvijenie)
bricheta, BRICHETÁ, brichetez, vb. I. Tranz. A face brichete2 prin aglomerarea sau presarea materialelor marunte sau pulverulente. – Din fr. briqueter.
brichetă, BRICHÉTĂ2, brichete, s.f. 1. Produs obtinut prin brichetarea materialului marunt sau pulverulent, în forme geometrice regulate (paralelipipedice, ovoidale etc.), în vederea transportului, a folosirii sau a prelucrarii lui ulterioare. 2. (În sintagma) Bricheta furajera = furaj combinat, în stare presata, folosit pentru hrana cabalinelor, bovinelor si ovinelor. – Din fr. briquette.
bridă, BRÍDĂ, bride, s.f. 1. Gaica prin care se petrece cordonul sau cu care se încheie o copca. 2. Piesa metalica în forma de "U", care face legatura între arcuri si osii. ♦ Piesa metalica în forma unei coroane circulare, care se aplica pe tuburi, la îmbinarea lor; marginea rasfrânta a capetelor tuburilor, servind la îmbinarea acestora. 3. (Med.) Aderenta (1). – Din fr. bride.
brigadă, BRIGÁDĂ, brigazi, s.f. 1. Mare unitate militara, formata dintr-un numar variabil de regimente, batalioane si divizioane. 2. Formatie (stabila) de lucru, compusa din muncitori organizati adesea pe echipe si pe schimburi sau pe faze de operatie, în vederea îndeplinirii unei sarcini de productie. 3. (În sintagma) Brigada silvica = subunitate silvica formata din unul sau din mai multe cantoane, si condusa de un brigadier silvic. 4. (Iesit din uz; în sintagma) Brigada artistica = colectiv în cadrul miscarii artistice de amatori, care prezenta programe artistice (scurte) inspirate din viata colectivului din care facea parte. – Din fr. brigade, rus. brigada.
briliant, BRILIÁNT, briliante, s.n. 1. Diamant slefuit în dubla piramida cu numeroase fatete pentru accentuarea reflexului luminii, folosit ca piatra pretioasa, montat în bijuterii. 2. Numele celui mai mic corp de litera tipografica. [Pr.: -li-ant] – Din fr. brillant, rus. brilánt.
brioşă, BRIÓSĂ, briose, s.f. Produs de patiserie, preparat prin coacerea în forme mici, rotunde si ondulate, a unui aluat de cozonac. [Pr.: bri-o-] – Din fr. brioche.
britani, BRITÁNI s.n. pl. Triburi celtice, constituind pâna la cucerirea anglo-saxona (sec. V-VI) populatia de baza a Britaniei. – Din lat. Britanni.
britanic, BRITÁNIC, -Ă, britanici, -ce, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Marii Britanii: p. restr. englez. 2. Adj. Care apartine Marii Britanii, privitor la Marea Britanie; p. restr. englez. – Din fr. britannique.
broatec, BROÁTEC, broateci, s.m. Animal amfibiu înrudit cu broasca, de culoare verde, cu pernite vâscoase la vârfurile degetelor; buratic, brotac, brotan (Hyla arborea). – Lat. brotachus.
brodeală, BRODEÁLĂ, brodeli, s.f. (Pop. si fam.) Faptul de a o brodi, de a o nimeri; nimereala. ♢ Loc. adv. La brodeala = la nimereala, la întâmplare; întâmplator. – Brodi + suf. -eala.
brodeză, BRODÉZĂ, brodeze, s.f. Femeie specializata în coaserea broderiilor. – Din fr. brodeuse.
brodi, BRODÍ, brodesc, vb. IV. (Pop. si fam.) 1. Tranz. (Adesea ir.) A sfârsi cu bine un lucru, a (o) nimeri (adesea din întâmplare). ♢ Loc. adv. Pe brodite = la întâmplare, la nimereala. 2. Refl. A se gasi din întâmplare (undeva); a se nimeri, a se potrivi. – Din sl. broditi.
bromhidric, BROMHÍDRIC adj.m. (În sintagma) Acid bromhidric = gaz incolor rezultat din combinarea bromului cu hidrogenul. – Din fr. bromhydrique.
bromoform, BROMOFÓRM s.n. Lichid incolor, volatil, dulceag, preparat pe baza de brom si folosit pentru calmarea tusei, a spasmelor si a convulsiilor. – Din fr. bromoforme.
bromurare, BROMURÁRE s.f. Reactie chimica prin care se introduc atomi de brom în molecula unui compus organic. – Din brom.
bronhopneumonie, BRONHOPNEUMONÍE, bronhopneumonii, s.f. Boala care consta în inflamarea bronhiilor, a bronhiolelor si a plamânilor. [Pr.: -pne-u-] – Din fr. broncho-pneumonie.
bronhoscop, BRONHOSCÓP, bronhoscoape, s.n. Instrument medical care serveste la efectuarea unei bronhoscopii. – Din fr. bronchoscope.
bronhotomie, BRONHOTOMÍE, bronhotomii, s.f. Interventie chirurgicala care consta în taierea unei bronhii. – Din fr. bronchotomie.
bronşită, BRONSÍTĂ, bronsite, s.f. Boala a cailor respiratorii care consta în inflamarea mucoasei bronhiilor si care se manifesta prin tuse. – Din fr. bronchite.
bronz, BRONZ, bronzuri, s.n. Aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur si mai rezistent decât cuprul, având numeroase întrebuintari tehnice. ♢ Epoca de bronz (sau a bronzului) = epoca din istoria societatii umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î.Cr. si se caracterizeaza prin descoperirea metalelor si a bronzului. ♢ Expr. Caracter de bronz = caracter ferm, neclintit. ♦ Obiect de arta facut din aliajul definit mai sus. ♦ Pigment metalic de culoare galbena, cu care se vopseste un obiect. ♦ Culoare aramie a pielii în urma expunerii la soare sau la vânt. – Din fr. bronze.
bronzit, BRONZÍT s.n. Varietate de piroxen si oxid de fier, având culoarea bruna-galbuie, asemanatoare cu a bronzului. – Din fr. bronzit.
broşă, BRÓSĂ, brose, s.f. 1. Bijuterie feminina prevazuta cu un ac, care se poarta prinsa de rochie, de haina etc. 2. Unealta de aschiere cu taisuri multiple, folosita la prelucrarea suprafetei (interioare sau exterioare) a unor piese metalice. – Din fr. broche.
brr, BRR interj. I. 1. Exclamatie pe care o scoate cel caruia îi este frig; bruh. 2. Exclamatie care exprima spaima. 3. Exclamatie care exprima dezgustul sau greata. II. Exclamatie cu care oile sunt îndemnate la mers. III. (De obicei repetat) Cuvânt care imita sunetul tobei. – Onomatopee.
bruceloză, BRUCELÓZĂ, bruceloze, s.f. Boala infectioasa si contagioasa (a vitelor si a oamenilor), care se manifesta la om prin febra mare, transpiratie, marirea splinei etc. – Din fr. brucellose.
brudină, BRÚDINĂ, brudine, s.f. (Reg.) Bac1 (1). ♦ Taxa pentru trecerea apei pe un bac1. – Din scr. brodina.
brumă, BRÚMĂ, brume, s.f. 1. Cristale de zapada care se formeaza noaptea (în anotimpurile de tranzitie) prin înghetarea vaporilor de apa din atmosfera si care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. 2. (Pop.) Chiciura. 3. Strat fin, alburiu, care acopera unele fructe (sau plante). 4. Fig. Cantitate mica de... – Lat. bruma.
brumărea, BRUMĂREÁ, brumarele, s.f. Numele a doua plante erbacee ornamentale cu flori diferit si viu colorate si cu miros placut (Phlox paniculata si drummondi). – Bruma + suf. -area.
brumăriu, BRUMĂRÍU, -ÍE, brumarii, adj. 1. De culoarea brumei (1), alb-cenusiu, brumat. 2. (În sintagmele) Prune brumarii = soi de prune acoperite cu bruma (3). Oaie brumarie = varietate de oaie cu lâna pestrita, alba si neagra. ♦ Care apartine acestor oi sau pielicelelor acestor oi. Caciula brumarie. – Bruma + suf. -ariu.
mistagog, MISTAGÓG s. m. (ant.) preot initiator în mistere; (p. ext.) om înzestrat cu puterea de a patrunde aspectele ascunse ale realitatii. (< fr. mystagogue)
brusca, BRUSCÁ, bruschez, vb. I. Tranz. 1. A trata pe cineva cu asprime, fara menajamente; a repezi; a bruftui. ♦ A se purta violent cu cineva. 2. A grabi, a forta desfasurarea unui proces, a unui eveniment. – Din fr. brusquer.
brutăreasă, BRUTĂREÁSĂ, brutarese, s.f. Femeie care fabrica sau vinde pâine; sotia brutarului; jimblareasa. – Brutar + suf. -easa.
buc, BUC2, (2) buci, s.m. (Reg.) 1. Pleava ramasa dupa vânturarea semintelor de cânepa sau de in, dupa macinarea boabelor de porumb etc. 2. (La pl.) Scame ramase de la melitarea si pieptanarea inului si a cânepii. – Cf. alb. b y k.
bucată, BUCÁTĂ, (I) bucati, (II) bucate, s.f. I. 1. Parte taiata, rupta, desfacuta dintr-un corp solid, dintr-un întreg; darab. ♦ (Determinat prin "de drum", "de cale" sau presupunând aceasta determinare) Distanta, portiune. ♦ (Determinat prin "de vreme", "de timp" sau presupunând aceasta determinare) Interval, perioada. ♦ (În limbajul comercial si în cel industrial) Exemplar, piesa, parte, unitara dintr-un ansamblu, dintr-o multime de obiecte de acelasi fel. ♢ Expr. A vinde (sau a cumpara) cu bucata = a vinde (sau a cumpara) cu amanuntul, în detaliu. A plati cu bucata (sau, rar bucata) = a plati munca dupa numarul de piese executate; a plati în acord. A face ceva din bucati = a confectiona, a încropi ceva din parti sau piese care provin din ansambluri diferite. Om dintr-o bucata = om integru. 2. Opera (sau fragment unitar) literara sau muzicala de dimensiuni relativ reduse. II. (La pl.) (Feluri de) mâncare. ♢ Expr. A face (cuiva) bucata = a face (cuiva) cu intentie un lucru neplacut, un rau, a-i provoca o încurcatura. ♦ (Pop.) (Recolta de) grâne, cereale. – Lat. buccata.
bucătăreasă, BUCĂTĂREÁSĂ, bucatarese, s.f. Femeie care are meseria de a gati mâncare. – Bucatar + suf. -easa.
bucătărie, BUCĂTĂRÍE, bucatarii, s.f. 1. Camera (sau cladire) în care se gateste mâncarea; cuhnie; p. ext. totalitatea obiectelor, a mijloacelor care servesc la gatirea mâncarii. ♢ Bucatarie de campanie = vehicul prevazut cu aparatura necesara prepararii hranei calde pentru trupele aflate în deplasare. ♦ Fig. (Fam.) Totalitatea accesoriilor sau actiunilor care servesc la sustinerea unei demonstratii, la efectuarea unei lucrari dupa ce s-a stabilit ideea de baza. 2. Faptul de a pregati mâncare; mod specific de a prepara mâncarea. – Bucatar + suf. -ie.
buchereală, BUCHEREÁLĂ s.f. (Fam.) Faptul de a silabisi (un text); p. ext. faptul de a învata ceva pe de rost, în chip mecanic. – Bucheri + suf. -eala.
buchetieră, BUCHETIÉRĂ, buchetiere, s.f. (Înv.) Florareasa. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. bouquetière.
buclă, BÚCLĂ, bucle, s.f. I. 1. Suvita de par rasucita în spirala; zuluf, cârliont. 2. Portiune de fir textil, rasucita în timpul tricotarii, în forma de bucla (I 1). II. 1. Curba dintr-un drum în serpentina. ♦ Cot al unui curs de apa. 2. Piesa metalica pe care se fixeaza, prin îndoire, capatul unui cablu. 3. (În sintagma) Bucla digitala = aparat electronic folosit pentru redarea infinita a unei secvente sonore înregistrate. – Din fr. boucle.
buda, BUDÁ, budez, vb. I. Tranz. (Livr.) A tine la distanta, a-si exprima nemultumirea (fata de cineva) printr-o atitudine indiferenta sau morocanoasa. – Din fr. bouder.
budăi, BUDẮI, budaie, s.n. (Reg.) 1. Vas din doage, de forma unui trunchi de con, în care se pastreaza laptele, se duc bucatele la câmp, se tin bauturi etc. 2. Trunchi scobit, întrebuintat ca ghizd la fântâna. – Din magh. bödön.
budism, BUDÍSM, s.n. Religie aparuta în India în sec. V-VI î.Cr. si atribuita lui Buddha, care considera viata un izvor de suferinte si de iluzii, propovaduind renuntarea la orice placeri. – Din fr. bouddhisme.
buf, BUF1 interj. Cuvânt care imita zgomotul înfundat produs de caderea unui obiect tare, de o lovitura sau de o explozie. – Onomatopee.
buf, BUF3, -Ă, bufi, -e, adj. (Despre comedii) Cu un caracter comic exagerat. ♦ (Despre opere muzicale) Care este compus în genul liric usor. ♦ (Despre actori sau cântareti) Care s-a specializat în interpretarea unor roluri comice de comedie sau de opera muzicala bufa3; (despre roluri) specific comediei sau operei muzicale bufe3. – Din fr. bouffe.
bulb, BULB, bulbi, s.m. 1. Tulpina (subterana) a unor plante, alcatuita din frunze în forma de tunici sau solzi suprapusi (în care se depun substante de rezerva), cu un învelis membranos uscat. 2. (În sintagmele) Bulb pilos = partea terminala, umflata, a radacinii firului de par. Bulb rahidian = segment interior al creierului, în forma unei umflaturi, situat între maduva spinarii si protuberanta creierului. Bulbii ochilor = globii ochilor. Bulb aortic = dilatatie a arterei aorte situata la iesirea din inima, existenta la pesti si la batracieni. 3. Obiect, umflatura etc. care are forma unui bulb (1). – Din fr. bulbe, lat. bulbus.
buldozer, BULDÓZER, buldozere, s.n. 1. Masina alcatuita dintr-un tractor pe senile, prevazut în fata cu o lama puternica, folosita pentru saparea si nivelarea terenurilor, pentru transportarea pe distante mici a pamântului, deszapezirea soselelor, etc. 2. Presa orizontala de matritat si de îndoit la cald. – Din engl., fr. bulldozer, rus. bul'dozer.
buletin, BULETÍN, buletine, s.n. 1. (Urmat de determinari) Scurt comunicat, raport, anunt sau nota oficiala care contine informatii de actualitate si de interes public. ♦ Adeverinta eliberata de o autoritate pentru a atesta ceva. Buletin de analize medicale. ♦ Nume dat unei publicatii periodice cu scurte dari de seama, studii si informatii de specialitate etc. 2. (Adesea cu determinarea "de identitate") Act oficial care atesta identitatea unei persoane. 3. (În sintagma) Buletin de vot = imprimat cuprinzând numele si prenumele candidatilor la o alegere, cu ajutorul caruia alegatorii îsi exercita dreptul de vot. – Din fr. bulletin.
bulină, BULÍNĂ2, buline, s.f. Parâma pentru manevrarea pânzelor inferioare ale unei nave cu pânze. – Din fr. bouline.
bulon, BULÓN, buloane, s.n. Tija cilindrica, cu sau fara cap, prevazuta cu filet, la unul sau la ambele capete si care serveste la asamblarea a doua piese. – Din fr. boulon.
bulz, BULZ, bulzi, s.m. 1. (Pop.) Cocolos. ♦ Cocolos de mamaliga calda în care s-a pus brânza de oaie sau urda. 2. (Tehn.) Ansamblu de piese de cherestea obtinute prin debitarea unui bustean si asezate astfel încât sa reconstituie trunchiul. [Pl. si: (n.) bulzuri] – Cf. alb. b u l e z.
bumbăcăreasă, BUMBĂCĂREÁSĂ, bumbacarese, s.f. Lucratoare care se ocupa cu scarmanatul si torsul firelor de bumbac. – Bumbacar + suf. -easa.
bumbăcărie, BUMBĂCĂRÍE1, bumbacarii, s.f. 1. Întreprindere textila sau sectie dintr-o întreprindere textila în care se prelucreaza bumbacul (2).2. Produse confectionate din bumbac (2); cantitate mare de tesaturi de bumbac. 3. Teren plantat cu bumbac (1). – Bumbac + suf. -arie.
bun, BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s.m. si f., (IX) bunuri, s.n., (X) adv. I. Adj. Care are calitati. 1. Care face în mod obisnuit bine altora, care se poarta bine cu altii; binevoitor. ♢ Expr. Bun la inima = milostiv. Bun, rau = oricum ar fi. (Substantivat) Bun si rau = toata lumea (fara deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ♢ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunatatea! 2. Care se achita de obligatiile morale si sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ♢ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunavoie. ♢ Expr. Sfat bun = îndemn întelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încapea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoana de încredere. A pune o vorba (sau un cuvânt) bun(a) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a sustine pe cineva. ♢ Compuse: bun-simt = capacitate bazata pe experienta cotidiana de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele: buna purtare = comportare conforma normelor moralei si educatiei: certificat de buna-purtare = a) (iesit din uz) certificat în care se atesta purtarea corecta a cuiva într-un serviciu, în scoala etc.; b) fig. recomandatie orala sau lauda adusa cuiva; buna-cuviinta = purtare cuviincioasa, crestere aleasa. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultator, îndatoritor; care are grija de parinti. 4. Caracteristic omului multumit, vesel, bine dispus. ♢ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; placut, satisfacator, agreabil. ♢ Expr. A i-o face buna sau a-i face (cuiva) una buna = a-i provoca cuiva o suparare. Una buna = o întâmplare deosebita, spirituala, o nostimada. A o pati buna = a avea necaz. (Ir.) Buna treaba! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ti-o buna! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ti-o buna ca ti-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situatie dificila sau inoportuna. 2. (Despre mâncaruri si bauturi) Gustos, apetisant, ales. ♢ Expr. Poama buna, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorala. ♢ Compus: bun-gust = simt estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelsugat. 4. (Despre miros) Frumos, placut, agreabil. 5. Linistit, tihnit, fara griji; fericit. Viata buna. ♢ (În formule de salut sau de urare) Buna ziua! Buna seara! Noapte buna! ♢ Compus: (Bot.) buna-dimineata = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-si îndeplineste bine menirea. ♢ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare data de autor, de editura, de redactie sau de alti beneficiari pe tiparul de corectura sau de proba, dupa care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre functiunile lor) Care functioneaza bine. ♢ Expr. Bun de gura = limbut. Bun de mâna = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbracaminte si încaltaminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sarbatoare. 4. De calitate superioara; p. ext. de pret, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ♢ Expr. A o lua de buna = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o tine (una si) buna = a sustine un lucru cu încapatânare. A sti una si buna = a se încapatâna în sustinerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulatie. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ♢ Expr. La ce bun? = la ce foloseste? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme si superstitii) Prevestitor de bine. ♢ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplacut, rau. VI. Adj. 1. Zdravan, puternic, strasnic. ♦ Considerabil, mare. ♢ Loc adv. În buna parte = în masura importanta. O buna bucata sau o bucata buna (de timp, de loc etc.) = o parte însemnata (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., si mai bine. ♢ Compuse: buna-credinta s.f. = a) obligatie de comportare corecta pe care partile trebuie s-o respecte la încheierea si la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane ca actioneaza în temeiul unui drept si conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de buna-credinta = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o buna zi (sau dimineata) = cândva, odata; pe neasteptate. VII. Adj. (Despre legaturi de rudenie) De sânge, adevarat. Tata bun. ♦ Var bun sau vara buna = var primar sau vara primara. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S.m. si f. (Înv. si pop.) Bunic, bunica. IX. S.n. 1. Ceea ce este util sau necesar societatii sau individului pentru a-i asigura existenta, bunastarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanta în circulatia economica. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce poseda cineva; avut, proprietate, avere; bogatie, avutie. ♢ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ♢ Bune oficii = interventie a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvarii pe cale pasnica, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprima o aprobare) Bine, da, asa. – Lat. bonus.
bunătate, BUNĂTÁTE, (1 3, II) bunatati, s.f. I. 1. Însusirea de a fi bun, înclinarea de a face bine; p. ext. îndurare, mila, blândete; bunete. 2. Bunavointa, amabilitate. ♢ Expr. Ai bunatate (sau bunatatea) ori fa bunatatea (sa...) = te rog, fii bun (sa...). 3. Fapta buna, binefacere. 4. Gust bun, placut. II. (Concr.) 1. (La pl.) Mâncare sau bautura (foarte) buna. 2. (Mai ales la pl.) Lucru de calitate (foarte) buna. 3. (La pl.) Averi, bogatii. – Lat. bonitas, -atis.
buncăr, BÚNCĂR, buncare, s.n. 1. Constructie alcatuita dintr-un recipient de otel, de beton etc. si un schelet de sustinere, destinata depozitarii temporare a unor materiale granulare. 2. Cutie metalica destinata depozitarii pieselor la masinile-unelte în vederea prelucrarii lor. 3. Compartiment amenajat pe nave pentru depozitarea combustibilului (carbuni). 4. Mic adapost blindat; cazemata. – Din germ. Bunker. Cf. rus. b u n k e r.
bur, BUR, -Ă, buri, -e, s.m. si f. (La pl.) Populatie în Africa de Sud constituita din urmasii colonistilor europeni, în special olandezi, stabiliti aici în secolul al XVII-lea; (la sg.) persoana care face parte din aceasta populatie. – Din pronuntarea bur a cuv. engl. boer.
bura, BURÁ1, pers. 3 bureaza, vb. I. Intranz. A ploua marunt si des; a burnita, a târâi. – Din bura.
burare, BURÁRE, burari, s.f. Actiunea de a bura2; buraj. ♢ Burarea caii = îndesare manuala sau cu mijloace mecanizate a balastului sub traversele unei linii de cale ferata. – V. bura2.
burat, BURÁT, burate, s.n. Aparat format dintr-o sita centrifuga, folosit pentru cernerea fainii de cereale. – Din fr. burat.
burbă, BÚRBĂ, burbe, s.f. Ramasita sau drojdie rezultata dupa limpezirea mustului si constituita din pielite, bobite sfarâmate, codite etc. – Din fr. bourbe.
burduf, BURDÚF, burdufuri, s.n. 1. Sac facut din piele netabacita, uneori din stomacul unui animal (capra, oaie, bivol), în care se pastreaza sau se transporta brânza, faina, apa etc. ♢ Expr. Burduf de carte = foarte învatat; toba de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strâns, încât sa nu se poata misca; a lega fedeles, a lega cobza. (Reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mâncare) = a mânca foarte mult, a se ghiftui. 2. Sac facut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazineaza aerul la cimpoi, la armonica etc. 3. Învelitoare de piele pentru picioare la trasurile, descoperite. ♢ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netaiata, prinsi de restul încaltamintei; bocanci facuti dintr-o singura bucata. 4. Învelitoare elastica de piele, pânza etc. a spatiului de comunicatie dintre doua vagoane de calatori. ♦ Garnitura de piele sau de cauciuc prin care se leaga doua conducte dintr-un motor. 5. Basica (1) uscata, care, pe vremuri, se întrebuinta în loc de geam. 6. (Reg.) Burduhan. 7. (Reg.) Copca în gheata. [Var.: burdúv, burdúh, burdús s.n.] – Et. nec.
miră, MÍRĂ s. f. 1. rigla cu diviziuni speciale servind la masurarea indirecta a distantelor sau înaltimilor. ♢ bucata de pelicula pe care sunt imprimate linii foarte fine si luminoase, încrucisându-se în toate sensurile, si care permite o stabilire precisa a claritatii imaginii fotografice sub aparatul de marit. 2. catare (la arma). 3. imagine-tip care serveste la reglarea imaginii de televiziune. (< fr. mire)
burduşire, BURDUSÍRE, burdusiri, s.f. 1. Actiunea de a burdusi. 2. Deformare accidentala a unui perete de tabla, cu formarea unei convexitati. – V. burdusi.
buret, BURÉT s.n. 1. Fir de matase naturala, gros si neregulat, obtinut prin macerarea speciala a unor gogosi. 1. Ţesatura de matase fabricata din acest fir; p. ext. tesatura de bumbac cu fir gros, noduros si poros. – Din fr. bourrette.
bureză, BURÉZĂ, bureze, s.f. Masina de lucru folosita pentru îndesarea balastului sub traverse (burarea caii). – Din fr. bourreuse.
burghez, BURGHÉZ, -Ă, burghezi, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Creat de burghezie, referitor la burghezie, propriu acesteia, purtând caracterul ei; care face parte din burghezie. 2. S.m. si f. Persoana care apartine burgheziei; ♢ Mic-burghez: a) persoana care face parte din mica burghezie; b) fig. persoana cu vederi înguste; filistin. 3. (În orânduirea feudala) Orasean, târgovet. [Pl. si: burgheji] – Din it. borghese.
burghiu, BURGHÍU, burghie, s.n. Unealta ascutita de otel în forma de spirala, care, prin miscari de însurubare, serveste la gaurirea cilindrica a materialelor; sfredel. ♢ Burghiu de foraj = unealta de foraj în forma de bara, cu capatul ca o elice, care se adapteaza la perforatorul mecanic. – Din tc. burgu, bg., scr. burgija.
buric, BURÍC, burice, s.n. 1. Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la fetus; cicatrice ramasa în mijlocul abdomenului dupa caderea cordonului ombilical; ombilic. ♦ Fig. Mijloc, centru. ♢ Expr. Buricul pamântului = centrul pamântului. A se crede (sau a se socoti) buricul pamântului = a se crede (sau a se socoti) cel mai important dintre toti. ♦ Cordonul ombilical prin care fetusul primeste hrana din corpul mamei. 2. (În sintagma) Buricul degetului = vârful degetului. 3. Compus: buricul-apei = planta erbacee cu flori mici, albe sau rosietice, dispuse în umbele (Hydrocotyle vulgaris). – Lat. •umbulicus (= umbilicus), prin deglutinare: un – buric.
buriu, BURÍU, burie, s.n. (Înv. si reg.) Butoias cu capacitatea de peste 100 l, în care, în gospodariile taranesti, se pastreaza de obicei tuica sau otetul. – Din bg. burija.
burlan, BURLÁN, burlane, s.n. Tub de tinichea, de fonta etc. prin care se scurge apa de la jgheaburile acoperisului. ♦ Jgheab prin care se scurge apa dintr-un izvor, dintr-o cismea etc. ♦ Tub cilindric de tinichea sau de olane, prin care trece fumul din soba în cos; urloi. ♦ Tub de beton, de fonta etc. din care se fac canale, utilaje pentru exploatarea miniera etc. – Cf. tc. b o r u.
burlet, BURLÉT, burleti, s.m. Snur gros din bumbac, din cauciuc, din material sintetic, din hârtie gudronata sau din lame metalice, care se pune la usi sau la ferestre pentru a împiedica patrunderea frigului. – Din fr. bourrelet.
bursă, BÚRSĂ2, burse, s.f. Institutie unde se negociaza hârtii de valoare si valute straine sau unde se desfasoara tranzactii de marfuri. ♢ Expr. A juca la bursa = a cumpara si a revinde efecte de bursa2, cu scopul de a realiza un venit de pe urma urcarii sau scaderii pretului lor. ♦ Bursa neagra = comert clandestin. Bursa muncii = institutie care înregistreaza cererile de lucru si mijloceste angajarile. – Din fr. bourse.
burzului, BURZULUÍ, burzuluiesc, vb. IV. Refl. 1. A se mânia brusc; a se rasti (la cineva); a se bursuca. ♦ Fig. (Despre vreme) A se schimba în rau. ♦ Refl. si tranz. fact. (Înv.) A (se) rascula, a (se) razvrati. 2. (Despre par) A se zbârli. ♢ Expr. (Tranz.; fam.) A-si burzului creasta = a se grozavi, a se îngâmfa. – Din magh. borzolni.
busolă, BUSÓLĂ, busole, s.f. Instrument alcatuit dintr-un cadran si un ac magnetic mobil care, lasat liber, se asaza pe directia nord-sud. ♢ Expr. A-si pierde busola = a se zapaci, a-si pierde dreapta judecata, simtul masurii. ♦ Fig. Calauza, conducator. – Din fr. boussole.
bust, BUST2 s.n. Dispozitiv pentru masurarea de scurta durata a puterii motorului la avioane în vederea înlesnirii decolarii. – Din engl. bust.
bustrofedon, BUSTROFEDÓN s.n. Fel de scriere foarte veche în care rândurile mergeau fara discontinuitati de la stânga la dreapta si de la dreapta la stânga. – Din fr. boustrophédon.
butadienă, BUTADIÉNĂ, butadiene, s.f. Substanta chimica din clasa hidrocarburilor nesaturate, care se prezinta ca un gaz incolor, insolubil în apa si care se utilizeaza la prepararea cauciucurilor sintetice, a lacurilor etc. [Pr.: -di-e-] – Din fr. butadiène.
butaforie, BUTAFORÍE s.f. Ansamblu de obiecte confectionate din paste maleabile, din hârtie si clei, folosite la realizarea decorurilor. – Din rus. butaforiia.
butalcă, BUTÁLCĂ, butalci, s.f. Unealta de lemn constituita dintr-o bara cilindrica subtire cu doua placi fixate în cruce la unul dintre capete, folosita la farâmitarea cheagului de lapte în vederea formarii casului si a eliminarii zerului. – Et. nec.
miotonometru, MIOTONOMÉTRU s. n. aparat pentru masurarea tonusului muscular. (< fr. myotonomètre)
miotonie, MIOTONÍE s. f. spasm al muschiului. ♢ stare de boala caracterizata prin tulburari în contractarea muschilor. (< fr. myotonie)
butelcă, BUTÉLCĂ, butelci, s.f. (Reg.) Butelie (2). ♦ Damigeana mica cu gâtul strâmt facuta din pamânt ars si folosita pentru pastrarea apei, a vinului etc. – Din ucr. butelka.
butelie, BUTÉLIE, butelii, s.f. 1. Vas de sticla, de material plastic sau de metal, de diferite forme, folosit pentru depozitarea si transportarea unor materiale fluide, granulare sau pulverulente. ♢ Butelie de Leyda = condensator electric în forma de cilindru sau de con, alcatuit dintr-o butelie de sticla cuprinsa între doua armaturi metalice. 2. Sticla pentru pastrat sau pentru transportat lichide; butelca. – Din fr. bouteille.
butelnic, BUTÉLNIC, butelnice, s.n. Burghiu mic întrebuintat de dulgheri, rotari etc. la executarea gaurilor cu diametrul pâna la 30 mm. – Bute + suf. -elnic.
butenă, BUTÉNĂ, butene, s.f. Substanta chimica obtinuta prin cracarea produselor petroliere; butilena. – Din fr. boutène.
buterolă, BUTERÓLĂ, buterole, s.f. Instrument folosit pentru turtirea capului liber al niturilor; capuitor. – Din fr. bouterolle.
butilic, BUTÍLIC, -Ă, butilici, -ce, adj. (Despre substante) Care contine în molecula un radical obtinut prin îndepartarea unui atom de hidrogen din molecula butanului. ♢ Alcool butilic = butanol. – Din fr. butylique.
butiric, BUTÍRIC adj. (În sintagma) Acid butiric = acid organic care se gaseste în grasimile animale, mai ales în unt, întrebuintat la prepararea unor esteri, a celulozei etc. – Din fr. butyrique.
butirometru, BUTIROMÉTRU, butirometre, s.n. Instrument în forma de tub gradat pentru determinarea procentului de unt sau de grasime din lapte. – Din fr. butyromètre.
butisă, BUTÍSĂ, butise, s.f. Pavea de piatra, mai lunga decât pavelele obisnuite, folosita la încheierea pavajelor si la obtinerea alternantei regulate a rosturilor. – Din fr. boutisse.
butoi, BUTÓI, butoaie, s.n. 1. Vas de lemn facut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru pastrarea lichidelor, a muraturilor etc.; bute. ♢ Expr. Butoi fara fund = se spune despre cei care beau fara masura. A vorbi ca din butoi = a avea vocea ragusita. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Partea cilindrica la revolvere, în care se introduc cartusele. – Bute + suf. -oi.
butuc, BUTÚC, butuci, s.m. 1. Bucata dintr-un trunchi de copac taiat si curatat de crengi; butura. ♦ Bucata groasa de lemn de foc; bustean, buturuga. ♢ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât sa nu mai poata misca; a lega cobza, a lega fedeles. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucata groasa de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la macelarie; trunchi care servea calaului pentru decapitarea condamnatilor. 2. Fig. Om prost si necioplit. 3. Partea de jos, mai groasa, a tulpinii vitei de vie (de la pamânt pâna la punctul de ramificatie). 4. Partea centrala a unui corp rotativ, care se monteaza pe un arbore si în care sunt înfipte spite (la roti), pale (la elice) etc. Butucul rotii. 5. Bucata groasa de lemn prevazuta cu gauri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestatilor si prizonierilor. 6. Partea superioara a jugului. 7. Talpa sau scaunul razboiului de tesut. – Et. nec.
butură, BÚTURĂ, buturi, s.f. (Reg.) 1. Butuc (1); buturuga. 2. Bucata de lemn cu noduri si cu alte defecte, care se despica si se prelucreaza si este considerata ca sortiment inferior al lemnului de foc; ciot. 3. Trunchi scorburos; butoarca. [Var.: bútur, búture s.m.] – Cf. b u t u c.
buzaină, BUZÁINĂ, buzaine, s.f. (Reg.) Magazie sau sopron într-o curte taraneasca, în care se pastreaza butoaie, cazane si alte vase de gospodarie. – Et. nec.
buză, BÚZĂ, buze, s.f. l. Fiecare dintre cele doua parti carnoase care marginesc gura si acopera dintii. ♢ Buza de iepure = anomalie congenitala care consta în faptul ca buza este usor despicata (ca la iepure). ♢ Expr. (Fam.) A ramâne cu buzele umflate = a ramâne înselat, dezamagit în asteptarile sale. A-si musca buzele (de necaz sau de parere de rau) = a regreta foarte tare, a se cai. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a ramâne pagubas; a fluiera a paguba. A se sterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit sa renunte la ceva. A-i crapa (sau a-i plesni, a-i scapara, a-i arde cuiva) buza (de sau dupa ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-si linge buzele (dupa ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lasa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copil) a fi gata sa izbucneasca în plâns. ♦ Margine a unei rani pricinuite de o taietura adânca. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza strachinii. ♢ Expr. (Rar) Plin (pâna în) buza = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui sant, a unei paduri etc. 4. Ascutis al unor instrumente de taiat; tais. 5. (În sintagma) Buza de bandaj = partea proeminenta a bandajului montat pe rotile autovehiculelor de cale ferata, care serveste la mentinerea si la conducerea vehiculului respectiv pe sina. – Cf. alb. b u z ë.
buzunar, BUZUNÁR, buzunare, s.n. Un fel de punga interioara cusuta la haine, în care se tin lucruri marunte. ♢ Loc. adj. De buzunar = care se poarta în buzunar: p. ext. de format sau de proportii mici; de valoare redusa. Editie de buzunar. ♢ Expr. A fi (tot) cu mâna în buzunar = a fi darnic; a fi cheltuitor, a fi obligat sa cheltuiasca mereu. Bani de buzunar = suma de bani pentru cheltuieli marunte. A da din buzunar = a plati din banii proprii o paguba (de care nu esti raspunzator). A avea (sau a baga) în buzunar (pe cineva) = a avea pe cineva în puterea sa. A avea (ceva) în buzunar = a fi sigur de mai înainte ca va dispune de ceva. [Var.: (reg.) pozunár s.n.] – Din ngr. buzunára.
buzunăreală, BUZUNĂREÁLĂ, buzunareli, s.f. Actiunea de a buzunari. – Buzunari + suf. -eala.
mioplastie, MIOPLASTÍE s. f. operatie chirurgicala pentru refacerea unui muschi. (< fr. myoplastie)
cabană, CABÁNĂ, cabane, s.f. casa (la munte) construita, de obicei, din lemn, care serveste pentru adapostirea turistilor si a vânatorilor. – Din fr. cabane.
cabanier, CABANIÉR, -Ă, cabanieri, -e, s.m. si f. Persoana însarcinata cu paza si administrarea unei cabane. [Pr.: -ni-er] – Cabana + suf. -ier.
cabernet, CABERNÉT subst. Soi de vita de vie cu struguri mici de culoare neagra-albastruie, cultivat pentru producerea vinurilor rosii de calitate superioara. ♦ Vin produs din acest soi. – Din fr. cabernet.
cabestan, CABESTÁN, cabestane, s.n. Troliu cu ax vertical pe care se înfasoara cablul de tractiune, folosit la deplasarea sarcinilor si a vehiculelor pe distante relativ scurte. – Din fr. cabestan.
cabinet, CABINÉT, cabinete, s.n. I. 1. Încapere dintr-o locuinta sau dintr-o institutie, folosita pentru exercitarea unei profesiuni. ♦ Biroul unei persoane cu munca de raspundere. Cabinetul ministrului ♢ Sef (sau director) de cabinet = functionar însarcinat cu pregatirea lucrarilor unui conducator de mare institutie. Lucrari de cabinet = lucrari auxiliare, de secretariat. (În unele tari) Cabinet de instructie = birou pentru cercetarea si trierea probelor de acuzare condus de un judecator de instructie. ♢ Încapere în care sunt expuse obiecte de muzeu, de studiu etc. Cabinet de numismatica. 2. Sectie sau serviciu în întreprinderi, în institutii de învatamânt etc., destinate unor studii si consultatii de specialitate. Cabinet tehnic. 3. (În unele tari) Consiliu de ministri; guvern. II. Mobila de dimensiuni mici, cu sertare, destinata pastrarii obiectelor de pret. – Din fr. cabinet.
cabla, CABLÁ, cablez. vb. I. Tranz. 1. A confectiona un cablu prin rasucirea sau împletirea firelor în manunchiuri si unirea manunchiurilor între ele. 2. A aseza, a instala cabluri de telecomunicatii. ♦ A face legatura (unui bloc, unei case etc.) cu un cablu de telecomunicatii. – Din fr. câbler.
cablaj, CABLÁJ s.n. 1. Mod de rasucire sau de împletire a firelor pentru a forma un cablu. 2. Totalitatea cablurilor si a firelor izolate care constituie conexiunile unei instalatii sau ale unui aparat de telecomunicatii. ♢ (Electron.) Cablaj imprimat = cablaj prefabricat în care conexiunile dintre piesele componente ale unui aparat electronic sunt realizate sub forma de benzi conductoare înguste, pe un suport izolant; circuit imprimat. – Din fr. cablage.
cablu, CÁBLU, cabluri, s.n. 1. Funie groasa obtinuta prin rasucirea unor (grupuri de) fire vegetale sau metalice, folosita la utilajul de transport sau de ridicat. 2. Conducta electrica formata din mai multe fire izolate (acoperite cu un învelis vegetal sau metalic). 3. Unitate de masura pentru distante, egala cu a zecea parte dintr-o mila marina, adica cu 185,2 m; ancablura. – Din fr. câble.
cabotin, CABOTÍN, -Ă, cabotini, -e, s.m. si f. 1. (în trecut, în Franta) Actor (sau actrita) ambulant(a). 2. Actor (sau actrita) mediocru(a) care urmareste obtinerea de efecte teatrale cu mijloace facile, de prost gust; p. ext. persoana care urmareste sa obtina succese usoare prin mijloace ieftine. – Din fr. cabotin.
miopie, MIOPÍE s. f. 1. defect al cristalinului (II), care nu permite formarea imaginilor obiectelor îndepartate pe retina, ci înaintea ei; miopism; hipometropie. 2. (fig.) lipsa de perspectiva. (< fr. myopie)
cacao, CACÁO s.f. Samânta arborelui de cacao, folosita (sub forma de produs pulverulent) în alimentatie, mai ales la fabricarea ciocolatei si a unor bauturi hranitoare. ♢ Unt (sau ulei) de cacao = substanta grasa, de culoare alba-galbuie, extrasa din pulberea de cacao si folosita la fabricarea ciocolatei, în industria farmaceutica, în cosmetica etc. ♦ Bautura preparata cu pulbere de cacao. [Pr.: -ca-o] – Din fr. cacao.
cacosmie, CACOSMÍE, cacosmii, s.f. (Med.) Deficienta constând în perceperea exagerata a mirosurilor urâte. – Din fr. cacosmie.
cadavru, CADÁVRU, cadavre, s.n. Corpul unui om sau al unui animal mort; hoit, stârv, les1. ♢ Expr. Cadavru viu (sau, fam., ambulant) = om foarte slab si palid. A calca (sau a trece) peste cadavre = a fi lipsit de orice scrupule în atingerea unui scop. – Din fr. cadavre.
cadă, CÁDĂ, cazi, s.f. 1. Vas mare pentru îmbaiat; baie1, vana (1). 2. Recipient mare, deschis, din lemn, din metal, din beton etc.; în care se introduc lichidele folosite în diverse operatii tehnologice. 3. Vas mare din doage, întrebuintat la prepararea vinului, a rachiului etc.; zacatoare. – Din sl. kadĩ.
cadenţmetru, CADENŢMÉTRU, cadentmetre, s.n. (Fiz.) Instrument pentru masurarea radioactivitatii. – Din germ. Kadenzmeter.
cadra, CADRÁ, pers. 3 cadreaza, vb. I. Intranz. A se potrivi, a corespunde (întocmai) cu ceva sau într-o anumita împrejurare. – Din fr. cadrer.
cadru, CÁDRU, cadre, s.n. I. 1. Rama în care se fixeaza un tablou, o fotografie etc. ♦ Tablou, fotografie etc. înramate ♦ Fig. Persoana foarte frumoasa. 2. Pervaz al unei usi sau al unei ferestre. ♦ Deschizatura a zidului ocupata de o usa sau de o fereastra. ♦ Desen care înconjura, margineste un text, o harta, o fotografie etc. ♦ Portiune a unei marci postale pe care este executat desenul. 3. Fig. Mediu, ambianta. ♦ Spatiu în limitele caruia este cuprinsa o imagine pe o pelicula cinematografica. 4. Fig. Limitele unei probleme, ale unui subiect, ale unei actiuni etc.; p. ext. cuprinsul dintre aceste limite. 5. Schelet alcatuit din bare de lemn, de metal sau din grinzi de beton armat, care se întrebuinteaza la constructii; suport pentru diferite aparate. ♦ Schelet pe care sunt înfasurate conducte (electrice, radiofonice etc.) izolate. II. 1. (La pl.) Efectiv de baza al salariatilor dintr-o întreprindere sau dintr-o institutie, dintr-un sindicat etc.; elementele de conducere si de comanda ale subunitatilor si unitatilor militare; p. gener. întregul efectiv al unei întreprinderi sau al unei institutii. ♦ (Rar.; la sg.) Persoana din efectivul unei întreprinderi sau institutii, dintr-o organizatie etc. 2. (Iesit din uz; la pl.) Subdiviziune în administratia interna a unei institutii, întreprinderi etc. care se ocupa cu angajarea personalului. (II 1.), cu evidenta lui etc.; serviciul personal. ♦ (Astazi rar; la pl.) Serviciu care se ocupa cu angajarea si evidenta personalului unei întreprinderi, institutii etc. [Var.: (I 1.) cádra s.f.] – Din fr. cadre, (II) rus. kadrî.
caducitate, CADUCITÁTE s.f. Faptul sau însusirea de a fi caduc. ♦ Ineficacitatea unui act juridic ca urmare a survenirii unui eveniment ulterior încheierii lui. – Din fr. caducité.
cafegiu, CAFEGÍU, cafegii, s.m. 1. (Înv.) Proprietar al unei cafenele sau al unui magazin de cafea; cel care prepara sau vindea cafele. 2. (Înv.) Slujitor la curtea domneasca însarcinat cu prepararea si servirea cafelelor. 3. (Fam.) Barbat care bea cu placere multa cafea (2). – Din tc. kahveci.
cafeniu, CAFENÍU, -ÍE, cafenii, adj. De culoarea cafelei prajite. – Cafea + suf. -iu (dupa castaniu, galbeniu etc.).
cafetieră, CAFETIÉRĂ, cafetiere, s.f. Aparat pentru preparat si pentru turnat cafeaua; vas pentru pastrarea cafelei. ♦ Serviciu de cafea. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. cafetière.
caia, CAIÁ, caiele, s.f. Cui de otel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: -ca-ia] – Cf. tc. k a y a r "potcoava cu colti".
caiet, CAIÉT, caiete, s.n. 1. Fascicula de foi de hârtie legate sau brosate împreuna, folosita la scris, desenat etc. 2. Publicatie periodica cuprinzând diverse studii, note, informatii (dintr-un anumit domeniu de activitate). ♢ Caiet de sarcini = document care cuprinde conditiile tehnice, de calitate, termenele si programele de lucru etc. privitoare la executarea unei lucrari. Caiet program = program (de spectacol) sub forma de caiet(1). Caiet catalog = catalog de expozitie sub forma de caiet(1). [Pr.: ca-iet] – Dupa fr. cahier. Cf. pol. k a j e t.
caimacam, CAIMACÁM, caimacami, s.m. 1. Loctiitor al unor demnitari (turci). ♢ Compus: caimacam-aga = loctiitor al marelui vizir. 2. Loctiitor al domnului, însarcinat cu administrarea Moldovei si Ţarii Românesti pâna la instalarea pe tron a noului domn. 3. Loctiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacán s.m.] – Din tc. kaymakam.
caiman, CAIMÁN2, caimani, s.m. (Reg.) Persoana care însoteste în padure pe muncitorii lemnari sau pe plutasi, pentru a le pregati mâncarea, pentru a le pazi si curata coliba etc. – Et.nec.
cal, CAL, cai, s.m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicata, folosit la calarie si la tractiune (Equus caballus); p. restr. armasar castrat. Calul de dar nu se cauta la dinti (sau în gura) = lucrurile primite în dar se iau asa cum sunt, fara sa se mai tina seama de defecte. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de posta = a fi întrebuintat la toate; a alerga mult. Cal de bataie = a) persoana hartuita, muncita de toti; b) problema de care se ocupa multa lume si care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal magar = a face sa ajunga (sau a ajunge) într-o situatie mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereti) = a-si închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Pastele cailor = niciodata. O alergatura (sau o fuga) de cal = o distanta (destul de) mica. Calul dracului = femeie batrâna si rea; vrajitoare. ♢ Compus: cal-putere = unitate de masura pentru putere, egala cu 75 de kilogrammetri-forta pe secunda, folosita pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemanatoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastica; b) piesa la jocul de sah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apa) = libelula; (Iht.) cal-de-mare = mic peste marin cu capul asemanator cu cel al calului; calut de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.
miomatoză, MIOMATÓZĂ s. f. maladie caracterizata prin formarea de mioame. (< fr. myomatose)
calambur, CALAMBÚR, calambururi, s.n. Joc de cuvinte bazat pe echivocul rezultat din asemanarea formala a unor cuvinte deosebite ca sens. – Din fr. calembour.
calamină, CALAMÍNĂ, calamine, s.f. Reziduu de carbune provenit din arderea combustibilului într-un motor cu ardere interna, care se depune pe pereti, pe bujii etc., provocând perturbatii în functionarea motorului. – Din fr. calamine.
calandra, CALANDRÁ, calandrez, vb. I. Tranz. A trece un material printr-un calandru în vederea subtierii, aplatizarii, netezirii etc. acestuia; a presa cu calandrul. – Din fr. calandrer.
calandror, CALANDRÓR, -OÁRE, calandrori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza la calandru. – Din fr. calandreur.
calandru, CALÁNDRU, calandre, s.n. 1. Masina de finisat sau de apretat tesaturile prin presare la cald. 2. (Tipogr.) Presa pentru imprimarea în relief a matritelor (de stereotipie) si pentru satinarea hârtiei. – Din fr. calandre.
calapod, CALAPÓD, calapoade, s.n. Piesa de lemn în forma (labei) piciorului, întrebuintata la confectionarea încaltamintei sau care se pune în încaltaminte pentru a împiedica sa se deformeze; forma de lemn pe care se întind caciulile sau palariile. ♦ gener. Tipar, forma, model. ♢ Expr. Pe acelasi calapod = la fel, asemanator, identic. – Din ngr. kalapódi.
calc, CALC, calcuri, s.n. 1. (În sintagma) Hârtie de calc = Hârtie translucida obtinuta prin macinarea fina a pastei de hârtie, folosita la executarea desenelor în tus, pentru a fi apoi copiate pe hârtie heliografica (ozalid). 2. Copia pe hârtie de calc a unui desen; decalc (1). 3. Fenomen lingvistic care consta în atribuirea de sensuri noi, dupa model strain, cuvintelor existente în limba ori în formarea unor cuvinte ori expresii noi prin traducerea elementelor componente ale unor cuvinte straine; decalc (2). – Din fr. calque.
calce, CÁLCE2, s.f. 1. Oxid de calciu. 2. Material refractar obtinut prin calcinarea carbonatului de calciu natural. – Din lat. calx, calcis.
calcedonie, CALCEDÓNIE, s.f. Varietate (colorata sau translucida) de bioxid de siliciu natural, folosita ca piatra semipretioasa, la confectionarea unor obiecte de arta, ca abraziv etc. – Din fr. calcédoine, lat. chalcedonius.
calcina, CALCINÁ, calcinez, vb. I. Tranz. A transforma o substanta chimica în alta prin încalzirea ei la o temperatura înalta în scopul eliminarii apei, al înlaturarii unor compusi volatili, al oxidarii etc. – Din fr. calciner.
calcinator, CALCINATÓR1, calcinatoare, s.n. Aparat folosit pentru recuperarea caldurii gazelor de ardere din cuptoarele rotative de ciment. – Din fr. calcinateur.
calcinator, CALCINATÓR2, -OÁRE, calcinatori, -oare, s.m. si f. Muncitor care lucreaza la calcinare. – Calcina + suf. -tor.
calcină, CALCÍNĂ, calcine, s.f. Pulbere galbena obtinuta din cositor si plumb, folosita la prepararea unor emailuri si ca abraziv. – Din fr. calcin.
calcinoză, CALCINÓZĂ s.f. Boala caracterizata prin depunerea unor cantitati mari de saruri de calciu în tesuturi, muschi, peretii vaselor sangvine etc. – Din fr. calcinose.
calcul, CÁLCUL, (I) calcule, s.n., (II) calculi, s.m. I S.n. 1. Ansamblu de operatii matematice facute cu scopul de a gasi valoarea uneia sau a mai multor marimi; socoteala. ♢ (În sintagmele) Calcul grafic = (Mat.) rezolvare a unor probleme cu ajutorul unor constructii geometrice. ♢ Calcul logic = ansamblu de operatii prin care anumite expresii logice sunt derivate din alte expresii logice. 2. Plan, combinatie, proiect, apreciere, socoteala. II. S.m. (Med.) Concretiune de forma unei pietricele, rezultata din precipitarea sarurilor organice sau anorganice, care se formeaza în anumite organe interne; piatra. – Din fr. calcul, lat. calculus.
calculator, CALCULATÓR, -OÁRE, calculatori, -oare, subst. 1. S.n. Tabel care cuprinde rezultatele unor calcule, folosit pentru simplificarea operatiilor; carte, brosura care cuprinde asemenea tabele. 2. S.n. (Si în sintagma calculator electronic) Ordinator, computer. ♢ Calculator de buzunar = calculator de dimensiuni foarte mici, destinat publicului larg pentru efectuarea unei game de probleme matematice limitate; (impr.) minicalculator. 3. S.m. si f. Persoana specializata în calcule, mai ales economice. – Din fr. calculateur, lat. calculator.
calculoză, CALCULÓZĂ, calculoze, s.f. Boala care consta în formarea unor calculi într-un organ intern; litiaza. – Din fr. calculose.
caldarâmgiu, CALDARÂMGÍU, caldarâmgii, s.m. (Înv.) Muncitor care se ocupa cu executarea caldarâmurilor. – Din tc. kaldırımcı.
cale, CÁLE, cai, s.f. I. 1. Fâsie de teren special amenajata pentru a înlesni circulatia oamenilor, a vehiculelor si a animalelor; drum. ♢ Loc. adv. Din cale-afara sau afara din cale = peste masura, neobisnuit, foarte. ♢ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a iesi) înaintea cuiva, împiedicându-l (sa înainteze, sa faca un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o actiune, a i se împotrivi. A iesi (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A gasi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti ca este nimerit. Calea-valea = treaca-mearga, asa si asa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo si încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregati ceva, a aranja; a sfatui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau sa...) = a fi aproape sa..., pe punctul sa..., gata de a... ♦ Cale ferata = mijloc de transport terestru, destinat circulatiei vehiculelor prin rulare pe sine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinari care indica numele) Nume dat unor strazi lungi si largi. ♦ Caile respiratorii = aparatul respirator. 2. Artera de patrundere într-un oras, facând legatura cu o sosea importanta. 3. Element al unei constructii pe care se deplaseaza un aparat sau o masina. 4. Succesiune de linii si centrale intermediare prin care se realizeaza legatura telefonica sau telegrafica între doua localitati. 5. Calatorie. Dor de cale. ♢ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsa = a se întoarce din drum. Cale buna! formula de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanta, departare. A mers cale de doua ceasuri. II. Fig. Directie luata de o dezvoltare, de o actiune, de o miscare; linie. ♦ Metoda, mijloc, modalitate, procedeu. ♢ Cale de atac = mijloc prin care partea nemultumita de hotarârea unui organ de jurisdictie sesizeaza organul competent în vederea desfiintarii hotarârii si rejudecarii litigiului. ♢ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativa. – Lat. callis.
caleidoscop, CALEIDOSCÓP, caleidoscoape, s.n. Aparat optic format dintr-un cilindru opac în interiorul caruia se gasesc mai multe oglinzi, dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capatul opus celui prin care se priveste, sa formeze, prin rotirea cilindrului, diferite imagini simetrice. ♦ Rubrica într-o publicatie periodica, emisiune la radio sau la televiziune etc. cu un continut extrem de variat. – Din fr. kaléidoscope.
calibra, CALIBRÁ, calibrez, vb. I. Tranz. 1. A prelucra mecanic o piesa, un semifabricat, spre a obtine forma si dimensiunile prescrise. 2. A sorta, dupa marime, cereale, fructe, puieti de pom etc. 3. A restrânge albia variabila a unui râu prin lucrari hidrotehnice. – Din fr. calibrer.
calibror, CALIBRÓR, -OÁRE, calibrori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. (Despre un instrument, o masina) Care calibreaza. 2. S.n. Instrument pentru masurarea diametrului puietilor. 3. S.n. Aparat sau masina pentru sortarea fructelor dupa marime. – Din fr. calibreur.
calif, CALÍF, califi, s.m. Titlu purtat, dupa moartea lui Mahomed, de sefii musulmanilor care detineau puterea politica si pe cea religioasa; persoana având acest titlu. – Din fr. calife.
califica, CALIFICÁ, calífic, vb. I. 1. Refl. si tranz. A dobândi sau a ajuta sa dobândeasca un nivel adecvat de pregatire prin însusirea unor cunostinte si deprinderi de specialitate (împreuna cu recunoasterea oficiala a acestei pregatiri). 2. Refl. A obtine (în urma rezultatelor favorabile) dreptul de a participa la o etapa superioara într-o competitie sau într-o proba sportiva, culturala etc. 3. Tranz. A atribui unei fiinte sau unui lucru o anumita calitate; a caracteriza; a numi. – Din fr. qualifier, lat. qualificare.
calificare, CALIFICÁRE, calificari, s.f. Actiunea de a (se) califica si rezultatul ei; pregatire într-un anumit domeniu de activitate profesionala; calificatie. ♦ Etapa eliminatorie într-un concurs sau într-o competitie sportiva, pentru selectarea concurentilor. – V. califica.
caligraf, CALIGRÁF, -Ă, caligrafi, -e, s.m. si f. Persoana care are scrisul frumos. ♦ Persoana care se ocupa cu copierea artistica de carti si manuscrise (mai ales înainte de raspândirea tiparului). – Din fr. calligraphe.
caligrafie, CALIGRAFÍE s.f. Arta si deprinderea de a scrie frumos. ♦ Scriere frumoasa. ♦ Fel de scriere al cuiva. – Din ngr. kalligráphia, fr. calligraphie.
caligramă, CALIGRÁMĂ, caligrame, s.f. Mod special de dispunere a versurilor, care are ca scop reprezentarea grafica a simbolurilor sau sugestiilor dintr-o poezie. – Din fr. calligramme.
calitate, CALITÁTE, calitati, s.f. 1. Totalitatea însusirilor si laturilor esentiale în virtutea carora un lucru este ceea ce este, deosebindu-se de celelalte lucruri. 2. Însusire (buna sau rea), fel de a fi (bun sau rau); p. restr. caracteristica pozitiva, însusire buna. ♢ Loc. adj. De calitate = de calitate buna, de valoare. 3. Pozitie, situatie, titlu care confera un drept. ♢ Loc. conj. În calitate de... = cu dreptul de..., fiind... 4. (La jocul de sah) Diferenta de valoare între un turn si un nebun sau un cal. – Din fr. qualité, lat. qualitas, -atis.
calitativ, CALITATÍV, -Ă, calitativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care tine de calitate (1), de natura lucrurilor; privitor la calitate. ♢ Analiza calitativa = determinarea naturii chimice a unei substante; identificarea componentilor unei substante. – Din fr. qualitatif, lat. qualitativus.
calmare, CALMÁRE s.f. 1. Actiunea de a (se) calma si rezultatul ei. 2. Operatie de linistire a "fierberii" otelului la turnare în lingotiere sau în forme prin adaugarea unor elemente dezoxidante. – V. calma.
calomnia, CALOMNIÁ, calomniez, vb. I. Tranz. A vorbi pe cineva de rau, a spune lucruri neadevarate despre cineva, a discredita pe cineva în onoarea sau reputatia sa; a defaima, a bârfi, a cleveti, a huli, a ponegri. [Pr.: -ni-a] – Din fr. calomnier, lat. calumniari.
calomnie, CALOMNÍE, calomnii, s.f. Afirmatie mincinoasa si tendentioasa facuta cu scopul de a discredita onoarea sau reputatia cuiva; defaimare, clevetire. – Din fr. calomnie, lat. calumnia.
calorie, CALORÍE, calorii, s.f. Unitate de masura egala cu cantitatea de caldura care ridica temperatura unui gram de apa distilata de la 19,5 la 20,5 °C; unitate de masura care indica valoarea energetica a unui aliment. ♢ (Fiz.) Calorie mare = kilocalorie. – Din fr. calorie.
calorimetru, CALORIMÉTRU, calorimetre, s.n. Instrument folosit pentru masurarea cantitatilor de caldura produse sau absorbite de corpuri. – Din fr. calorimètre.
calorizator, CALORIZATÓR, calorizatoare, s.n. Schimbator de caldura folosit la încalzirea zemii de difuzie în fabricile de zahar. – Din fr. calorisateur.
calotă, CALÓTĂ, calote, s.f. 1. Fiecare dintre cele doua parti obtinute prin taierea unei sfere cu un plan. 2. Bolta a carei suprafata interioara are, în sectiune, forma unui semicerc. 3. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere interna; p. ext. piesa tehnica asemanatoare cu o calota sferica. 4. Partea de deasupra a unei palarii, care acopera capul si este marginita de boruri. ♦ Tichie care acopera crestetul capului. 5. (În sintagma) Calota craniana = partea superioara a cutiei craniene. 6. (În sintagma) Calota glaciara = masa de gheata care acopera portiuni mari în regiunile polare sau partile superioare ale muntilor înalti. – Din fr. calotte.
calup, CALÚP, calupuri, s.n. (Pop.) 1. Calapod, tipar în caramidarie, olarit, cizmarie. 2. Bucata (de sapun, de brânza etc.) de forma tiparului în care a fost turnata. 3. Bucata (paralelipipedica) de piatra, beton sau lemn, care serveste la executarea unor pavaje – Din tc. kalıp.
calvar, CALVÁR, calvaruri, s.n. Chin, suferinta, durere îndelungata; încercare grea. – Din fr. calvaire, lat. calvarium.
calviniza, CALVINIZÁ, calvinizez, vb. I. Tranz. si refl. (Rar) A face sa treaca sau a trece la calvinism. – Calvin + suf. -iza.
cam, CAM adv. 1. Aproximativ, aproape. Cam pe vremea aceea traia bunicul. ♦ Oarecum, întrucâtva. Casatoria s-a facut cam pe ascuns. 2. Destul de...; prea. Vremea e cam rece. Haina e cam lunga. – Din camai (înv. "si mai" < lat.).
camaieu, CAMAIÉU, camaieuri, s.n. 1. (Pict.) Grisai. 2. Gravura (în lemn) realizata pe tonurile aceleiasi culori. – Din fr. camaïeu.
camă, CÁMĂ, came, s.f. Proeminenta sau sant pe suprafata unui disc sau a unui cilindru, care asigura deplasarea periodica a unei tije sprijinite pe ea. – Din fr. came.
cambiu, CÁMBIU s.n. Ţesut vegetal din zona generatoare, care asigura cresterea secundara în grosime a tulpinii si a radacinii. [Var.: cámbium s.n.] – Din germ. Kambium, fr. cambium.
cambuzier, CAMBUZIÉR, cambuzieri, s.m. 1. Persoana care se ocupa cu administrarea cambuzei pe o nava. 2. Chelner pe vapor. [Pr.: -zi-er] – Din fr. cambusier.
cameleon, CAMELEÓN, cameleoni, s.m. 1. Reptila arboricola si insectivora din regiunile tropicale, cu gheare ca un cleste, care o ajuta sa se prinda de copaci, si cu proprietatea de a-si schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurator (Chamaeleo vulgaris). 2. Fig. Persoana care-si schimba purtarea si convingerile dupa împrejurari. [Pr.: -le-on] – Din fr. cameléon.
cameleonic, CAMELEÓNIC, -Ă, cameleonici, -ce, adj. (Livr.) Care îsi schimba culoarea. ♦ (Despre oameni) Versatil. [Pr.: -le-o-] – Cameleon + suf. -ic.
cameleonism, CAMELEONÍSM s.n. 1. Proprietate a unor reptile de a-si schimba culoarea pielii dupa culoarea mediului înconjurator. 2. Fig. Schimbare a purtarii si a convingerilor cuiva în functie de împrejurari. [Pr.: -le-o-] – Cameleon + suf. -ism.
camelină, CAMELÍNĂ, cameline, s.f. Planta din familia cruciferelor cu tulpina dreapta, cu flori galbene si cu fructe mici, folosita în industrie pentru semintele ei bogate în ulei, mai ales la fabricarea sapunului (Camelina sativa). – Din fr. caméline.
cameralism, CAMERALÍSM s.n. Doctrina cu caracter economic, financiar, administrativ etc. despre conducerea statului aparuta în Germania în secolul al XVII-lea. – Din germ. Kammeralismus.
cameră, CÁMERĂ, camere, s.f. I. 1. Încapere într-o cladire; odaie. ♢ Camera mobilata = camera care se închiriaza cu mobila proprietarului. Camera de lucru = birou într-o casa particulara. Muzica de camera = compozitie muzicala pentru un numar restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încaperi cu destinatie speciala: camera obscura = a) încapere neluminata în care se executa developarea, fixarea si alte operatii fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul caruia se obtine pe un ecran (sau pe un cliseu) imaginea rasturnata a unui obiect; camera de comanda = încapere speciala în care se efectueaza în mod automat controlul si conducerea functionarii unei centrale sau statiuni electrice; camera frigorifica (sau refrigerenta) = încapere izolata termic, în care se mentine o temperatura mai joasa decât a mediului ambiant. 3. Spatiu în care se produce un proces tehnic; incinta care face parte integranta dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezinta instrumentul însusi: camera de combustie = spatiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere interna în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartusului = partea dinapoi a tevii armelor de foc, unde se introduce cartusul si unde se produce explozia pulberii; camera de luat vederi = aparat cu ajutorul caruia se obtin imaginile succesive ale obiectelor în miscare pe pelicula cinematografica; camera de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o pelicula fotosensibila în cinematografie; camera de transpunere = aparat pentru înregistrarea optica a sunetelor pe film în cinematografie; camera de televiziune sau camera videocaptoare = aparat complex cu ajutorul caruia se realizeaza captarea imaginii si transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umfla cu aer si care se asaza înauntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înauntrul anvelopei, care se umfla cu aer; p. ext. recipient cu pereti extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Camera paleala sau camera mantalei = spatiu cuprins între peretii mantalei si corpul molustei. III. (Urmat de determinari) Parte componenta a organului legislativ în unele tari. – Din it. camera, (pentru unele sensuri si) engl. camera, fr. caméra.
camerton, CAMERTÓN, camertonuri, s.n. Instrument format dintr-un tub sonor, care, prin suflare, emite nota "la"(sau din patru tuburi "sol", "la", "re", "mi"), folosit la acordarea instrumentelor muzicale. – Din germ. Kammerton.
camfor, CÁMFOR s.n. Substanta organica, incolora, volatila, cu miros caracteristic si cu gust amar, extrasa din lemnul unui arbore exotic (Cinnamonum camphora) sau fabricata pe cale sintetica si utilizata (sub forma de ulei camforat) în medicina ca stimulent al centrilor nervosi vasomotori si al aparatului respirator si la fabricarea celuloidului. – Din ngr. kámfora.
campament, CAMPAMÉNT, campamente, s.n. Instalare temporara a unei unitati militare sau, p. ext., a unui grup de turisti, de vânzatori etc. pe un câmp, în corturi; tabara (1); (concr.) locul unde are loc instalarea; obiectele necesare instalarii – Din fr. campement.
campanie, CAMPÁNIE, campanii, s.f. 1. Totalitatea operatiilor executate de fortele armate ale unei tari sau de o parte a lor, pe un câmp de lupta, într-o anumita perioada de timp, cu scopuri strategice partiale. ♢ Loc. adj. De campanie = destinat sa fie folosit pe front. Pat de campanie = pat care se poate strânge pentru a nu ocupa loc în timpul zilei sau pentru a fi mai usor transportat. 2. Actiune organizata dupa un anumit plan, în vederea realizarii unor sarcini politice, sociale etc., într-o anumita perioada de timp; p. ext. timpul cât dureaza aceasta actiune. Campanie electorala. Campanie agricola. ♢ Campanie de presa = mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presa, în favoarea sau împotriva unei situatii, unei cauze, unei persoane etc. – Din fr. campagne, rus. kampaniia.
campionat, CAMPIONÁT, campionate, s.n. 1. Competitie oficiala organizata pe o proba sau pe o ramura de sport, pentru desemnarea celui mai bun sportiv sau a celei mai bune echipe. 2. Situatia, calitatea de campion. [Pr.: -pi-o-] – Din it. campionato.
canafas, CANAFÁS s.n. Pânza rara din fire de cânepa, foarte apretata, care se foloseste la confectionarea hainelor, ca întaritura la piepti, la gulere si, în legatorie, la cusutul cotoarelor de carti. – Din germ. Kanevas.
canalagiu, CANALAGÍU, canalagii, s.m. Muncitor care lucreaza la instalarea si la întretinerea canalizarii. – Canal + suf. -agiu.
canalizare, CANALIZÁRE, canalizari, s.f. Actiunea de a canaliza si rezultatul ei. ♦ Ansamblu de lucrari tehnice executate pentru colectarea, epurarea si evacuarea apei întrebuintate într-o localitate, într-un sistem tehnic, pe un teren etc., sau a apei de ploaie, în vederea pastrarii salubritatii solului si a aerului; canalizatie. – V. canaliza.
canarisi, CANARISÍ, canarisesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre nave) A se înclina transversal din cauza unei sparturi sau a repartitiei neuniforme a încarcaturii. 2. Tranz. A înclina transversal o nava mica pentru a descoperi o parte a carenei în vederea curatarii sau a reparatiei acesteia. – Et. nec.
canarisit, CANARISÍT, -Ă, canarisiti, -te, adj. (Despre nave) înclinat transversal din cauza unei sparturi, a repartitiei neuniforme a încarcaturii sau în vederea curatarii ori a reparatiei. – V. canarisi.
canastă, CANÁSTĂ, canaste, s.f. Joc de carti care consta în realizarea de serii de sapte carti de aceeasi valoare. – Din fr. canasta.
canat, CANÁT, (1) canate, (2, 3) canaturi, s.n. 1. Fiecare dintre cele doua parti ale unei piei de animal taiate în jumatate, de-a lungul spinarii. 2. Fiecare dintre partile mobile din care este alcatuita o usa, o poarta, o fereastra etc. 3. Toc2, pervaz de usa. – Din tc. kanat.
canava, CANAVÁ, canavale, s.f. Ţesatura rara din fire groase de bumbac, tari si duble, formând o împletitura de patrate regulate si servind la executarea unei broderii. – Din bg. kanava. Cf. fr. c a n e v a s.
cancioc, CANCIÓC, canciocuri, s.n. 1. Unealta de metal în forma de lingura mare cu coada de lemn, folosita de zidari pentru asezarea mortarului pe rândurile de caramizi ale unui zid în lucru. 2. Vas pentru luarea probelor de produse petroliere, din rezervoare sau instalatii. [Var.: cancióg s.n.] – Din magh. kancsó.
candel, CÁNDEL s.n. Zahar cristalizat în prisme transparente mari, obtinut prin cristalizarea lenta a zaharului din siropuri saturate, cu puritate mare. – Din germ. Kandel[zucker].
candelă, CÁNDELĂ, candele, s.f. 1. Lampa cu ulei, care se pune la icoane sau la morminte sau care servea, în trecut, la iluminat. 2. Unitate de masura pentru calcularea intensitatii unui izvor de lumina. 3. Stâlp rotund de lemn, întrebuintat pentru sustinerea boltilor unui tunel pâna la turnarea betonului. – Din sl. kanŭdilo sau ngr. kandíla, (2) din fr. candela.
candeliţă, CANDELÍŢĂ, candelite, s.f. (Mar.) Nod care serveste la prinderea unui obiect. – Candela + suf. -ita.
candidatură, CANDIDATÚRĂ, candidaturi, s.f. Faptul de a candida2; starea, calitatea de candidat. – Din fr. candidature.
canea, CANEÁ, canele, s.f. Cep de lemn sau de metal, fixat într-un vas, prevazut la capatul liber cu un robinet de scurgere, care serveste la scoaterea lichidului dintr-un vas. [Var.: caná s.f.] – Refacut din canele (pl. lui canela, rar "canea" < ngr. kanélla, bg. kanela).
canelură, CANELÚRĂ, caneluri, s.f. 1. Sant îngust care brazdeaza vertical (sau elicoidal) corpul unei coloane, al unui pilastru etc.; sant pe suprafata pieselor unor masini, servind la îmbucarea cu alte piese; nut (1). 2. Fiecare dintre adânciturile longitudinale ale trunchiului unui arbore. – Din fr. cannelure.
canevas, CANEVÁS, canevasuri, s.n. 1. Schita sau linii generale ale unui desen. 2. Retea de meridiane si de paralele trasate în vederea alcatuirii unei harti. 3. Ansamblul triunghiurilor, liniilor poligonale si punctelor care servesc ca baza masuratorilor terestre. – Din fr. canevas.
cange, CÁNGE, cangi, s.f. Prajina lunga de lemn, cu cârlig de fier în vârf, utilizata la acostarea sau la îndepartarea de mal a navelor mici, la împingerea sau la prinderea de departe a unui obiect. ♦ Gheara ascutita si întoarsa a pasarilor rapitoare. – Din tc. kanca.
antecedent, ANTECEDÉNT, antecedente, s.n., adj. 1. S.n. Fapt, întâmplare anterioara unei anumite date sau stari. ♢ Antecedent penal = fapt penal existent în trecutul inculpatului si de care instanta judecatoreasca tine seama la stabilirea pedepsei. ♦ (La pl.) Simptome (personale sau ereditare) care preced o boala si care trebuie sa fie cunoscute de medic în vederea stabilirii diagnosticului si a tratamentului. 2. Adj. Care se afla înainte, care s-a întâmplat înainte. 3. (Log.) Primul termen al unei judecati ipotetice, introdus prin conjunctia "daca"; p. gener. tot ceea ce poate constitui punctul de plecare al unui demonstratii. – Din fr. antécédent, lat. antecedens, -ntis.
minuţiozitate, MINUŢIOZITÁTE s. f. însusirea de a fi minutios; minutie. (< minutios + -itate)
canon, CANÓN, canoane, s.n. 1. Regula, dogma bisericeasca; tipici. ♦ Norma, regula de conduita. ♦ Lista de texte sacre care se bucura de autoritate deplina în cadrul unei religii. 2. Pedeapsa data de biserica la calcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. 4. Regula care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regula rigida, formalista. 5. Compozitie muzicala în care doua sau mai multe voci, intrând succesiv, executa împreuna aceeasi melodie. ♦ Cântare bisericeasca; p. ext. cântec; glas. 6. Litera de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipareau în trecut cartile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.
canonarh, CANONÁRH, canonarhi, s.m. Monah însarcinat cu orânduirea slujbei la strana în manastirile si catedralele ortodoxe. – Din ngr. kanonárhis.
canonicitate, CANONICITÁTE s.f. Însusirea de a fi canonic2. – Din fr. canonicité.
minuterie, MINUTERÍE s. f. parte a unui ceasornic care imprima minutarelor miscarea de rotatie. (< fr. minuterie)
canton, CANTÓN, cantoane, s.n. 1. Cladire din imediata vecinatate a unei cai de comunicatie, înzestrata cu aparatele necesare pentru supravegherea si întretinerea acesteia si care serveste si ca locuinta pentru cantonier. 2. Cea mai mica unitate în administratia padurilor; locuinta padurarului. 3. Unitate teritorial-administrativa în unele tari. 4. Fiecare dintre statele care compun Confederatia Elvetiana. – Din fr. canton.
cantonament, CANTONAMÉNT, cantonamente, s.n. 1. Stationare vremelnica (a unor unitati militare) într-o localitate, în afara cazarmei; loc unde sunt instalati cei cantonati. 2. Loc de cazare special amenajat si perioada de timp în care o echipa sau un lot de sportivi se pregatesc în comun (în vederea participarii la o competitie de amploare). – Din fr. cantonnement.
cap, CAP1, (I, III) capete, s.n., (II) capi, s.m. I. S.n. 1. Extremitatea superioara a corpului omenesc sau cea anterioara a animalelor, unde se afla creierul, principalele organe de simt si orificiul bucal. ♢ Loc. adv. Din cap pâna-n picioare = de sus pâna jos, în întregime, cu desavârsire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineata. (Pâna) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai destept, mai reusit, mai bine. Cu capul plecat = rusinat, umilit, învins. Pe dupa cap = pe dupa gât, la ceafa. ♢ Loc. adj. (Fam.) Batut (sau cazut) în cap = tâmpit, prost. ♢ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pamânt; a da jos dintr-o situatie, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, bautura etc.) = a înghiti dintr-o data continutul unui pahar, al unei cani etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuiala. A scoate capul în lume = a iesi între oameni, în societate. A nu-si (mai) vedea capul de... sau a nu sti unde-i sta sau unde-i este capul = a nu sti ce sa mai faca, a fi coplesit de... A-si pierde capul = a se zapaci. A nu mai avea unde sa-si puna capul = a ajunge fara adapost, pe drumuri, sarac. A da din cap = a clatina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violenta pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traista = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toti peretii (sau de pereti) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greseala facuta. A-si lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, parasindu-si casa, locul de origine si ratacind prin lume. A-si pleca capul = a se simti rusinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cadea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situatie neplacuta, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplaceri si necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cadea pe capul cuiva = a sosi pe neasteptate la cineva (creându-i neplaceri, deranj). A sta (sau a sedea, a se tine) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a starui fara încetare pe lânga cineva. A sedea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lânga sau la cineva (creându-i neplaceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lasa pe cineva în pace. (Reg.) A nu sti (sau a nu avea) ce-si face capului = a nu mai sti ce sa faca pentru a iesi dintr-o situatie grea. ♢ Cap de familie = barbatul care reprezinta puterea familiala si parinteasca; p. gener. orice persoana care procura mijloacele necesare traiului unei familii si o reprezinta juridic. ♢ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amanuntit al expresiei unui sentiment pe trasaturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de marci postale românesti, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Parul capului. 2. Capatâi; capatâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ♢ Expr. Pe capete = care mai de care, în numar foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea pareri, exprima o mare divergenta de opinii. 4. Minte, gândire, judecata; memorie. ♢ Loc. adj. si adv. Cu cap = (în mod) inteligent, destept. Fara cap = (în mod) necugetat. ♢ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecata dreapta; cuminte. ♢ Expr. A fi bun (sau usor) la (sau de) cap sau a avea cap usor = a fi destept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i iesi (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai iesi (cuiva ceva) din cap = a-l stapâni mereu (acelasi gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-si bate (sau a-si framânta, a-si sparge, a-si sfarâma etc.) capul = a se gândi, a se stradui spre a solutiona o problema. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) sa înteleaga ceva, a lamuri (pe cineva). A fi (sau a ramâne, a umbla etc.) de capul sau = a fi (sau a ramâne etc.) liber, independent, nesupravegheat, A face (ceva) din (sau de) capul sau = a face (ceva) fara a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva sa-si piarda dreapta judecata; a zapaci; a face pe cineva sa se îndragosteasca. A nu avea cap sa... = a nu avea posibilitatea sa..., a nu putea sa... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiaza acuzarea. 5. (Înv.) Viata. A plati cu capul. ♦ (Astazi în expr.) Odata cu capul sau în ruptul capului = cu nici un pret, niciodata. A-si face de cap = a face ceva ce poate sa-i primejduiasca viata; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = striga; b) (Bot.) cap-de-cocos = dulcisor; capul-sarpelui = planta erbacee acoperita cu peri aspri si cu flori rosii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelatiei balaurului. II. S.m. Capetenie, sef, conducator. ♦ Initiator. III. S.n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminenta a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemanator cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extrema cu care începe sau sfârseste ceva. ♢ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apa, de un defileu etc.; p. ext. fortele armate care ocupa acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor si a mijloacelor de lupta. ♢ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu partile extreme alaturate. ♢ Expr. Cap de tara = margine de tara; hotar. Nu-i (un) cap de tara = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a sedea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în sezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ♢ Cap de an (sau de saptamâna, de iarna etc.) = începutul unui an (sau al unei saptamâni etc.) Cap de coloana = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afis (sau cap de lista) = primul nume dintr-o lista de persoane afisate în ordinea valorii lor. ♢ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul noptii = dupa ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principala, mai aleasa (a unui lucru). ♢ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masa. 4. Partea de jos sau dindarat a unui lucru; capat; (cu sens temporal) sfârsit. ♢ Expr. A o scoate la cap = a sfârsi (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a razbi. În cap = (dupa numerale) exact, întocmai. 5. Bucatica rupta dintr-un obiect; p. ext. lucru de mica importanta. ♢ Expr. Nici un cap de ata = absolut nimic. Pâna la un cap de ata = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transforma variatiile unui semnal electric în variatii de flux magnetic sau invers, folosit pentru operatii de înregistrare, redare si stergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) dupa fr. chef < lat. caput).
capac, CAPÁC, capace, s.n. Acoperitoare care se asaza deasupra deschizaturii unui vas, a unei cutii, a unui cufar etc. ♢ Friptura la capac = friptura gatita, într-un vas acoperit. Oua la capac = ochiuri prajite. Cascaval la capac = cascaval prajit în tigaie. ♢ Expr. A pune capac cuiva = a închide cuiva gura cu un raspuns potrivit. A gasi capac la toate = a da întotdeauna raspunsul potrivit. Asta pune capac (la toate) = asta e prea de tot. – Din tc. kapak.
capacitate, CAPACITÁTE, capacitati, s.f. 1. Volum al unui recipient. 2. Însusirea de a fi încapator; marime care reprezinta cantitatea maxima de materii sau de energie pe care o poate acumula un corp, un sistem etc. ♢ Masuri de capacitate = masuri cu care se determina volumul lichidelor, al cereale lor etc. 3. Posibilitatea pe care o are un corp, un sistem etc. de a acumula o cantitate de materii sau de energie. 4. Posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza ceva. ♦ Posibilitatea, însusirea morala sau intelectuala a cuiva; aptitudine. ♦ Persoana capabila. 5. Însusirea de a face acte juridice valabile. – Din fr. capacité, lat. capacitas, -atis.
capanliu, CAPANLÍU, capanlii, s.m. (Turcism înv.) Negustor turc care achizitiona alimente pentru aprovizionarea trupelor turcesti. – Din tc. kapanlı.
capcană, CAPCÁNĂ, capcane, s.f. (Adesea fig.) Dispozitiv pentru prinderea unor animale; cursa. – Din tc. kapkan.
capelină, CAPELÍNĂ, capeline, s.f. (Med.) Boneta sau banda circulara (elastica sau ghipsata) folosita pentru imobilizarea fracturilor, ancorarea aparatelor si protezelor chirurgicale etc. – Din fr. capeline.
capie, CÁPIE s.f. Boala a ovinelor, bovinelor, caprelor si cailor (provocata de localizarea la creier a teniei) care se manifesta prin ameteli, convulsii si miscari repezi si dezordonate; cenuroza, capiala. ♦ Animal care sufera de aceasta boala. – Cf. sl. k a p i j a.
capilar, CAPILÁR, -Ă, capilari, -e, adj. 1. Subtire, fin, îngust. ♢ Vase capilare (si substantivat, n. pl.) = cele mai mici vase de sânge, care servesc la hranirea tesuturilor si stabilesc legatura între vene si artere. 2. Care apartine capilaritatii, privitor la capilaritate. ♢ Tub capilar = tub îngust în care se manifesta fenomenele de capilaritate. – Din fr. capillaire, lat. capillaris.
minută, MINÚTĂ s. f. 1. text original al unui act, al unei sentinte. 2. prima redactare a unui act diplomatic, a unui document. ♢ plan în creion al unei ridicari topografice. 3. protocol scris privind întelegerea între doi parteneri; rezumat asupra discutiilor dintr-o sedinta. 4. (arhit.) subdiviziune a unui modul. (< fr. minute, rus. minuta)
capitonat, CAPITONÁT, -Ă, capitonati, -te, adj. 1. (Despre o mobila) Tapisat. 2. (Despre o usa, un perete) Prevazut cu un strat de material izolator, care împiedica patrunderea zgomotelor. – V. capitona.
capon, CAPÓN, capoane, s.n. Suport mic situat în afara bordajului unei nave, care sustine ancora, când lantul acesteia este folosit pentru legarea navei de o geamandura. – Din fr. capon.
capot, CAPÓT3, capoate, s.n. (Înv.) Un fel de manta boiereasca sau militara. – Din tc. kapot.
capota, CAPOTÁ, capotez, vb. I. Intranz. (Despre autovehicule) A se rasturna, dându-se peste cap prin ridicarea partii din spate; (despre avioane) a se prabusi, intrând cu botul în pamânt. – Din fr. capoter.
capotă, CAPÓTĂ, capote, s.f. 1. Îmbracaminte din tabla sau din alt material cu care se acopera un sistem tehnic în vederea protejarii lui. 2. Acoperis pliabil al unui autovehicul. – Din fr. capote.
capră, CÁPRĂ, capre, s.f. I. 1. Gen de mamifere rumegatoare paricopitate, cu parul lung, cu coarne, mai mari si diferentiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ♢ Capra de stânca = capra salbatica, cu blana roscata si cu coarnele în forma de spada (Capra ibex). Capra domestica = animal domestic rumegator, crescut pentru productia de lapte (Capra hircus). ♢ Expr. A împaca si capra, si varza = a multumi si pe unul, si pe altul; a împaca doua interese opuse. Capra râioasa, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capra-neagra sau capra-de-munte = capra salbatica, cu blana bruna-neagra, cu coarne scurte si curbate la vârf si cu doua dungi albe pe partea anterioara a capului, care traieste în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou si care consta din executarea unor figuri comice de catre un personaj mascat cu cap de capra (I 1) care bate ritmic din falci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil sta aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalti sar peste el. II. 1. Unealta de lemn cu patru picioare, încrucisate doua câte doua, pe care se pun lemnele pentru a fi taiate cu ferastraul. 2. Sistem de lemne încrucisate care serveste la sustinerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau lada) care se afla în partea de dinainte a trasurii sau a carutei si pe care sade vizitiul. 4. Aparat de gimnastica pentru sarituri, format dintr-un suport capitonat asezat pe patru picioare, cu înaltimea reglabila. 5. Arsic de miel. – Lat. capra.
caprolactamă, CAPROLACTÁMĂ s.f. Substanta organica folosita ca materie prima pentru fabricarea fibrelor sintetice de relon. – Din fr. caprolactame.
capron, CAPRÓN s.n. Fibra textila sintetica, cu rezistenta si elasticitate foarte mare, obtinuta prin policondensarea caprolactamei. – Din rus. kapron.
capsator, CAPSATÓR, capsatoare, s.n. Dispozitiv de birou folosit pentru prinderea foilor de hârtie cu ajutorul capselor. – Capsa + suf. -tor.
capsă, CÁPSĂ, capse, s.f. 1. Dispozitiv de metal utilizat la legarea unor hârtii, la consolidarea unei butoniere, la încheierea unor obiecte de îmbracaminte etc.; buton (2). 2. Mic capacel sau tub metalic umplut cu o materie exploziva, folosit la armele de foc, în mine etc. pentru a provoca explozia unei încarcaturi. ♢ Expr. (Fam.) A fi cu capsa pusa = a fi gata de cearta, pus pe cearta, nervos. 3. Capsula (4). 4. (Elt.) Rondela metalica izolata de soclul becului, care face legatura cu unul dintre capetele filamentului. – Din lat. capsa, germ. Kapsel.
capsulă, CAPSÚLĂ, capsule, s.f. 1. Tip de fruct uscat, uneori divizat în mai multe loji si având numeroase seminte, care, la maturitate, se deschide de la sine, punând semintele în libertate; maciuca (3), maciulie (2). 2. învelis al unor organe si organisme inferioare. Capsula bacteriana. 3. Mic învelis solubil, facut din amidon, gelatina sau cheratina, care contine diferite medicamente pulverulente cu gust neplacut, pentru a putea fi înghitite mai usor. 4. Vas facut dintr-un material rezistent la caldura, în care se încalzesc, în laborator, diverse substante; capsa (3). 5. Mic cilindru metalic care contine bioxid de carbon sub presiune, servind la prepararea unei bauturi gazoase în sifoane speciale. 6. Cutie cu capac care se deformeaza sub actiunea variatiilor presiunii atmosferice (constituind partea sensibila a unor barometre). 7. (În sintagma) Capsula telefonica = cutiuta care contine (într-un aparat telefonic) un microfon sau un receptor. 8. Capac de tinichea cu care se astupa sticlele de bere, de apa minerala etc. 9. (În sintagma) Capsula cosmica = compartiment etanseizat al navei spatiale capabil sa se desprinda de restul vehiculului si sa coboare pe un corp cosmic. – Din fr. capsule, lat. capsula.
captare, CAPTÁRE, captari, s.f. Actiunea de a capta; captatie. ♢ Captare a sunetului = ansamblu de operatii care asigura transformarea informatiilor sonore în semnale electrice. ♦ Ansamblul amenajarilor, constructiilor si instalatiilor necesare pentru operatia de captare a unui fluid. – V. capta.
captator, CAPTATÓR, captatoare, s.n. 1. Dispozitiv care serveste la captare. ♢ Captator solar = instalatie pentru captarea si transformarea energiei solare în energie termica sau electrica. 2. Dispozitiv montat pe vehicule cu tractiune electrica pentru a realiza un contact alunecator cu firul aerian de contact. – Capta + suf. -tor.
captivitate, CAPTIVITÁTE s.f. Faptul de a fi captiv; starea în care se afla un om captiv; prizonierat. – Din fr. captivité, lat. captivitas, -atis.
captor, CAPTÓR, captoare, s.n. Aparat electric sau electromagnetic care serveste la transformarea semnalelor sonore sau optice în semnale electrice. – Din fr. capteur.
capugiu, CAPUGÍU, capugii, s.m. (Turcism înv.) Trimis al sultanului în tarile românesti, împuternicit în special cu schimbarea domnilor. – Din tc. kapucu (lit. kapici).
car, CAR2, care, s.n. 1. Vehicul terestru încapator, cu patru roti, cu tractiune animala, folosit la tara pentru transportarea poverilor. ♢ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. si pop.) Car de foc = tren. ♢ Expr. Nici în car, nici în caruta, se spune despre cineva nehotarât, care nu stie ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ♢ Compuse: Carul-Mare = constelatie alcatuita din sapte stele asezate în forma de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelatie formata din sapte stele (printre care si steaua polara) asezate în chip asemanator cu cele din carul-mare; ursa-mica. ♦ (În antichitate) Vehicul cu doua roti, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri si la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încarca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Multime, gramada. Un car de ani. ♢ Loc adv. Cu carul = din belsug. 3. (Reg.) Parte a ferastraului mecanic alcatuita din doua bârne puse pe rotite, pe care se asaza busteanul pentru a fi prefacut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi dupa fr. char).
car, CAR3, caruri, s.n. Piesa cilindrica mobila pe care se fixeaza hârtia la masina de scris, facând posibila (prin deplasare) scrierea succesiva a literelor si a rândurilor. – Dupa engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.
carabină, CARABÍNĂ, carabine, s.f. 1. Pusca (cu teava ghintuita) mai scurta si mai usoara decât pusca obisnuita. 2. Cârlig închis prin intermediul unui arc, care se fixeaza la extremitatea unui lant sau a unei curele pentru a prinde de el diferite obiecte. 3. Cârlig pentru cablu fixat cu un dispozitiv care permite rotirea usoara a cablului. – Din fr. carabine.
carabuşcă, CARABÚSCĂ, carabusti, s.f. (Reg.) Cutioara confectionata din coaja de copac, în care se pastreaza tutunul. – Din rus. korobocika.
caracatiţă, CARACÁTIŢĂ, caracatite, s.f. Animal marin din încrengatura molustelor, cu corpul rotund, în forma de sac si cu opt brate puternice, prevazute cu ventuze (Octopus vulgaris). ♦ Fig. Persoana lacoma, apucatoare, hrapareata. – Din rus. karakatita.
caracteristic, CARACTERÍSTIC, -Ă, caracteristici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Însusire specifica predominanta, proprie unei fiinte, unui lucru, unui fenomen etc. si care diferentiaza o fiinta de alta, un lucru de altul. 2. Adj. Care constituie trasatura distinctiva a unei fiinte, a unui lucru sau a unui fenomen. 3. S.f. Partea întreaga a unui logaritm. 4. S.f. Parametru sau data tehnica utilizata pentru aprecierea comportarii în exploatare a unui sistem tehnic sau a unui material. 5. S.f. Curba care reprezinta modul cum variaza o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv în functie de o anumita variabila. – Din fr. caractéristique.
caracterograf, CARACTEROGRÁF, caracterografe, s.n. Aparat electronic care permite vizualizarea pe ecranul unui tub catodic a caracteristicilor dispozitivelor semiconductoare. – Din engl. characterographe.
caractron, CARACTRÓN, caractroane, s.n. (Electron.) Tub catodic utilizat în afisarea rapida a literelor sau cifrelor pe ecranul sau. – Din fr., engl. caractron.
caragaţă, CARAGÁŢĂ, caragate, s.f. (Ornit.) Cotofana. ♦ Fig. (Fam.) Femeie vorbareata. ♦ Expr. (Fam.) A face caragate = a face glume (pe socoteala cuiva); a umbla cu pacaleli. [Var.: garagáta s.f.] – Din ngr. karakáxa.
caramel, CARAMÉL, carameluri, s.n. Produs de culoare bruna-roscata solubil în apa, obtinut prin încalzirea si deshidratarea zaharului si folosit în cofetarie, la colorarea unor bauturi sau a unor alimente si la prepararea placilor fotografice. – Din it. caramel.
carantină, CARANTÍNĂ s.f. 1. Punct sanitar pentru cercetarea si izolarea persoanelor, vaselor sau marfurilor venite dintr-o regiune bântuita de o epidemie. ♦ Izolare preventiva a unei persoane sau a unei colectivitati care a fost în contact cu un bolnav contagios sau care vine dintr-o regiune unde exista o epidemie. ♢ Carantina fitosanitara = complex de masuri cu caracter preventiv, luate pentru a se opri patrunderea bolilor plantelor, a daunatorilor plantelor sau a unor buruieni din alte tari si pentru a se limita raspândirea acestora în cuprinsul tarii. ♦ Restrictii aplicate în vederea combaterii bolilor contagioase ale animalelor. 2. Fig. Izolare. – Din rus. karantin (< fr.).
minus, MÍNUS I. s. n. 1. semn grafic (-) pentru indicarea operatiei de scadere sau care indica un numar negativ. 2. semn ca cel din matematica, indicând sarcinile electrice negative. 3. deficit, lipsa. II. adv. mai putin, fara. (< lat. minus)
caravă, CARÁVĂ, carave, s.f. Unealta de pescuit de forma unei capcane deschise, care se instaleaza în lacurile litorale si în balti pentru prinderea platicii si a salaului. – Et. nec.
carbid, CARBÍD s.n. Substanta solida, formata din calciu si carbon, întrebuintata mai ales la fabricarea acetilenei; carbura de calciu. – Din fr. carbide.
carbolineum, CARBOLINÉUM s.n. Lichid de culoare bruna obtinut prin distilarea carbunelui de pamânt si întrebuintat la impregnarea lemnului si ca funigid. – Din fr. carbolineum.
carbometru, CARBOMÉTRU, carbometre, s.n. Aparat pentru detectarea bioxidului de carbon. – Din fr. carbomètre.
carbon, CARBÓN s.n. Element chimic, metaloid foarte raspândit în natura, component de baza al tuturor substantelor organice, care se gaseste în carbuni, în petrol, în gaze etc., iar în stare elementara în diamant, în grafit si în carbunele negru. ♢ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia nastere în atmosfera si care serveste la stabilirea vârstei vestigiilor materiale. (Hârtie-)carbon = hârtie subtire acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare închisa, întrebuintata în dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii; indigo, plombagina. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.
carbonatare, CARBONATÁRE s.f. Reactie chimica la care participa bioxidul de carbon si un hidroxid, din care rezulta un carbonat. – Dupa fr. carbonation.
carbonic, CARBÓNIC, -Ă, carbonici, -ce, adj. Care contine (mult) carbon. ♢ Acid carbonic = acid slab care se obtine prin dizolvarea bioxidului de carbon în apa; (impr.) bioxid de carbon. – Din fr. carbonique.
carbonifer, CARBONIFÉR, -Ă, carboniferi, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre roci, terenuri sau regiuni) Care contine zacaminte de carbuni. 2. Adj. Care se ocupa cu extractia si cu prelucrarea carbunelui; privitor la carbuni. 3. S.n. A cincea perioada a erei paleozoice, în cursul careia s-au format principalele zacaminte de carbuni. – Din fr. carbonifère.
carbonilic, CARBONÍLIC, -Ă, carbonilici, -ce, adj. (Chim.; despre substante) Care contine, în molecula gruparea functionala carbonil. ♢ Compusi carbonilici = denumire generica pentru aldehide si cetone. – Din engl. carbonylic.
carboxilază, CARBOXILÁZĂ, carboxilaze, s.f. Enzima care catalizeaza eliberarea bioxidului de carbon din unii acizi. – Din fr. carboxylase.
carburator, CARBURATÓR, carburatoare, s.n. Aparat al unui motor cu ardere interna, cu aprindere electrica, în care se formeaza amestecul carburant, în proportia dorita, prin difuzarea combustibilului într-un curent de aer. – Din fr. carburateur.
carbură, CARBÚRĂ, carburi, s.f. Substanta rezultata din combinarea carbonului cu un metal sau cu unele metaloide. ♢ Carbura de calciu = carbid. – Din fr. carbure.
carcafung, CARCAFÚNG, carcafunguri, s.n. Parâma care se fixeaza pe marginea întinsa unei vele si care serveste la strângerea acesteia. – Cf. engl. c a r g u e  f o n d.
cardan, CARDÁN, cardane, s.n. Sistem de suspensie sau de articulatie, care permite miscarea în toate sensurile. – Din fr. cardan.
cardă, CÁRDĂ, carde, s.f. Masina folosita în filaturi pentru daracirea (si prelucrarea) mecanizata a unui material textil. – Din fr. carde.
cardinal, CARDINÁL, -Ă, cardinali, -e, adj., s.m. I. Adj. Principal, esential, fundamental. ♢ Punct cardinal = fiecare dintre cele patru directii principale ale orizontului, care ajuta la determinarea pozitiei unui punct de pe glob. Numeral cardinal = numeral care exprima un numar întreg abstract sau un numar determinat de obiecte, fiinte etc. II. S.m. Titlu din ierarhia bisericii catolice, purtat de înaltii demnitari care alcatuiesc consiliul papei si dintre care se alege noul papa; persoana care poarta acest titlu. ♦ (Adjectival; în sintagma) Rosu cardinal = rosu purpuriu. – Din fr. cardinal, lat. cardinalis.
cardiograf, CARDIOGRÁF, cardiografe, s.n. Aparat care înregistreaza grafic pulsatiile inimii. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiographe.
cardiomalacie, CARDIOMALACÍE, cardiomalacii, s.f. (Med.) Distrofie a miocardului prin infiltrarea fibrei musculare cu grasimi. [Pr.: -di-a-] – Din fr. cardiomalacie.
cardioplastie, CARDIOPLASTÍE, cardioplastii, s.f. Operatie plastica asupra stomacului si esofagului pentru largirea cardiei. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioplastie.
care, CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjunctie, ca element de legatura între propozitia regenta unde se afla numele caruia îi tine locul si propozitia subordonata). 1. (Introduce propozitii atributive) Cartea pe care trebuia sa ti-o aduc am pierdut-o. ♢ (Introduce propozitii atributive circumstantiale) a) (Cu nuanta finala) Sa ia calauza din sat, care sa le arate drumul. b) (Cu nuanta conditionala) Ce holera ar fi aceea care i-ar lasa neatinsi pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ♢ Loc. conj. Dupa care = dupa aceea. Care va (sau vra) sa zica = ceea ce înseamna, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotarât) a) Fiecare. Le porunci sa mearga care pe unde va putea. ♢ Expr. (Sa) nu care cumva = nu cumva sa... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (în corelatie cu sine însusi exprima ideea de opozitie sau de distributie) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ♢ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezinta o fiinta sau un lucru) Care n-a înteles întrebarea? ♢ (Introduce propozitii interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ♢ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ♢ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu tine la viata lui? [Gen.-dat. sg. m. caruia, f. careia, gen.-dat. pl. m. si f. carora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. carui, f. carei, gen.-dat. pl. m. si f. caror. Nom. sg. m. si: (înv.) carele; nom. pl. m. si f. si: cari] – Lat. qualis.
careu, CARÉU, careuri, s.n. 1. Mod de asezare în forma de patrat a unor persoane sau obiecte. 2. Suprafata a terenului de fotbal, de tenis etc., marcata cu alb, care delimiteaza anumite zone în câmpul de joc, si în cadrul careia se aplica unele reguli speciale. 3. Încapere la bordul unei nave folosita ca sala de mese, de lectura si de recreatie pentru ofiteri. 4. (La unele jocuri de carti) Grup de patru carti de aceeasi valoare. – Din fr. carré.
carfologie, CARFOLOGÍE s.f. Agitatie a degetelor unui bolnav care pare ca vrea sa pipaie obiecte mici. – Din fr. carphologie.
caricatură, CARICATÚRĂ, caricaturi, s.f. 1. Reprezentare, mai ales în desen, a unei persoane sau a unei situatii prin exagerarea unor trasaturi, îndeosebi negative, cu o intentie satirica sau umoristica. ♦ Înfatisare ridicola a unei persoane sau a unui obiect; persoana sau obiect cu aceasta înfatisare. 2. Imitatie nereusita, care denatureaza originalul. – Din fr. caricature.
caricaturistic, CARICATURÍSTIC, -Ă, caricaturistici, -ce, adj. 1. Care exagereaza unele trasaturi, îndeosebi negative, ale unei persoane, ale unei situatii, cu intentie satirica sau umoristica. 2. Propriu caricaturii. – Caricaturist + suf. -ic.
carieră, CARIÉRĂ2, cariere, s.f. Profesiune, ocupatie; domeniu de activitate; timp cât cineva lucreaza într-un anumit domeniu. ♦ Etapa, treapta în ierarhia sociala sau profesionala. ♦ Pozitie în societate, situatie buna. [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carrière.
carioca, CARIÓCA1 s.f. 1. Dans popular din America Latina (Brazilia), cu ritm moderat; melodie dupa care se executa acest dans. 2. Instrument popular de percutie folosit la acompanierea ritmica a dansului carioca (1). [Pr.: -ri-o-] – Din sp., port. carioca.
carlingă, CARLÍNGĂ, carlingi, s.f. 1. Cabina pentru echipajul unui avion, în care sta pilotul si unde sunt instalate comenzile de zbor, aparatele de bord etc. 2. Grinda longitudinala din osatura unei nave, care serveste la legarea diferitelor parti ale navei. – Din fr. carlingue.
carmangiu, CARMANGÍU, carmangii, s.m. Persoana care lucreaza în carmangerie. – Din tc. dial. karmancı.
carminativ, CARMINATÍV, -Ă, carminativi, -e, adj., s.n. (Medicament) care calmeaza durerile abdominale si favorizeaza evacuarea gazelor intestinale. – Din fr. carminatif.
carne, CÁRNE, carnuri, s.f. 1. Nume dat tesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor împreuna cu tesuturile la care adera. ♢ Carne de tun = masa de militari trimisi pe front spre a lupta si care sunt expusi macelului, cu pierderi mari de vieti omenesti. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ♢ Expr. A taia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a taia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca sa curme un rau prin masuri foarte drastice. A fi rau (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau usor) la o rana. În carne si oase = în persoana, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, ruda de sânge. A-si pune (sau a-si baga) carnea în (sau la) saramura = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizarii unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrasa. A creste carnea pe cineva = a simti o satisfactie, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frica. 2. Bucata din tesutul muscular al animalelor taiate, întrebuintata ca aliment. 3. Partea interioara a pielii, opusa fetei acesteia. 4. (Bot.) Pulpa la fructe. – Lat. caro, carnis.
carnivor, CARNIVÓR, -Ă, carnivori, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care se hraneste mai ales cu carne. ♢ Plante carnivore = grup restrâns de plante care, pe lânga nutritia normala (asimilatia clorofiliana), au însusirea de a se hrani cu animale (insecte, viermi etc.) 2. S.n. (La pl.) Ordin din clasa mamiferelor care se hranesc mai ales cu carne, având carnasiere si canini lungi si ascutiti; (si la sg.) animal din acest ordin. – Din fr. carnivore, lat. carnivorus.
caro, CARÓ, carale, s.n. Una dintre cele doua culori rosii la cartile de joc, însemnata cu romburi. – Din fr. carreau.
caroiaj, CAROIÁJ, caroiaje, s.n. Retea de patratele înscrisa pe un desen, pe o harta etc. pentru a servi la reproducerea acestora la o alta scara. [Pr.: -ro-iaj] – Din fr. carroyage.
carotaj, CAROTÁJ, carotaje, s.n. Determinare prin foraj a structurii si compozitiei straturilor scoartei terestre, bazata pe analiza probelor carotelor (2) sau pe masurarea marimilor fizice caracteristice ale rocii strabatute. – Din fr. carottage.
carotă, CARÓTĂ, carote, s.f. 1. Varietate de morcovi timpurii, cu radacini scurte globuloase, de culoare galbena-rosiatica. 2. Proba cilindrica de material luata din betonul de fundatie al unei sosele, în vederea verificarii proprietatilor fizice si mecanice ale acesteia în laborator. 3. Fig. (Rar) Înselatorie, smecherie, trisare, sarlatanie. 4. (La jocul de biliard) Pozitie dificila lasata adversarului care urmeaza sa execute lovitura. – Din fr. carotte.
carotieră, CAROTIÉRĂ, carotiere, s.f. Utilaj de foraj folosit pentru taierea si scoaterea la suprafata a carotelor (2) din gaura de sonda. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. carottier.
carou, CARÓU, carouri, s.n. (De obicei la pl.) Patratel imprimat pe (sau tesut în) unele stofe, format din dungi de alta culoare decât fondul. – Din fr. carreau.
minnesota, MINNESOTA MINISäÚTA/ s. f. rasa de porci creata în America si crescuta pentru productia de carne. (< engl. minnesota)
carst, CARST, carsturi, s.n. Eroziune si dizolvare a calcarelor, gipsurilor si sarii, provocata de apele subterane sau de suprafata, urmata de crearea unor forme caracteristice; (concr.) forma de relief rezultata în urma acestei eroziuni. – Din germ. Karst.
carte, CÁRTE, carti, s.f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tiparita si legata sau brosata în volum. ♢ Carte albastra (sau alba, neagra etc.) = publicatie oficiala a unui guvern care contine documente justificative privitoare la o problema politica. ♢ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învatat; a vorbi asa cum trebuie; a face caz de eruditia sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învatat. Cum scrie la carte = asa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoana care citeste, studiaza mult; carturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proportii mari. 2. Fig. Cunostinte de scriere si de citire; învatatura, stiinta, cultura. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Carnet cu date personale, care atesta sau confera unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ♢ Carte de munca = carnet de munca. 2. Bucata de carton, cu însemnari scrise sau tiparite, careia i se dau diferite întrebuintari: pentru corespondenta (carte postala), ca permis de intrare la un concert, la o biblioteca (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizita) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferentiate dupa culorile, semnele si figurile imprimate pe ele si întrebuintate la anumite jocuri de noroc. ♢ Expr. A da cartile pe fata = a-si arata gândurile sau planurile, a spune adevarul. A(-si) juca ultima carte = a face o ultima încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile si a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperata) în scopul atingerii unui ideal. A da în carti = A pretinde ca ghiceste viitorul cu ajutorul cartilor de joc. III. (Înv. si pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovada. ♢ Carte de judecata = hotarâre, sentinta judecatoreasca. – Refacut din carti (pl. lui •carta < lat. charta), prin analogie cu parte-parti; (II) din fr. carte.
cartel, CARTÉL, carteluri, s.n. 1. Uniune monopolista în care mai multe întreprinderi din aceeasi ramura de productie încheie o conventie, stabilind preturile, conditiile de vânzare si de aprovizionare, termenele de plata, cantitatea de marfuri ce urmeaza sa o produca fiecare si îsi împart pietele de desfacere, în vederea limitarii sau eliminarii concurentei. 2. Coalitie între doua sau mai multe partide, organizatii etc. 3. (Înv.) Conventie scrisa între state, pentru schimbul sau rascumpararea prizonierilor. – Din fr., engl. cartel.
minnesang, MINNESANG [MINEZANG] s. n. poezie lirica de curte, creata de cavalerii si cântaretii germani din evul mediu, dupa model folcloric si sub influenta trubadurilor provensali. (< germ. Minnesang)
cartier, CARTIÉR, cartiere, s.n. 1. Parte a unui oras deosebita de celelalte prin caracteristici proprii (geografice, istorice etc.) si care formeaza o unitate organica. ♦ Locuitorii acestei parti a orasului. 2. Parte din comandamentul unei mari unitati, compusa din personalul de deservire si din mijloacele de transmisiuni. ♢ Marele cartier general = (în timp de razboi) organul suprem de conducere a armatei în frunte cu comandantul sau suprem. ♦ Loc (întarit) unde stationeaza trupele timp mai îndelungat în vederea efectuarii de exercitii practice pe teren, cu efective mari de unitati; tabara. 3. Fiecare dintre partile laterale ale navei de la mijlocul ei spre pupa. [Pr.: -ti-er] – Din fr. quartier.
cartism, CARTÍSM s.n. Miscare a muncitorilor englezi, desfasurata în deceniile 4 si 5 ale sec. XIX, cu scopul de a obtine satisfacerea unor revendicari economice si politice. – Din engl. Chartism, fr. chartisme.
cartogramă, CARTOGRÁMĂ, cartograme, s.f. Reprezentare grafica pe o harta a unor marimi referitoare la raspândirea, la gradul de intensitate etc. al unor fenomene statistice, prin hasuri, culori etc. – Din fr. cartogramme.
cartonaj, CARTONÁJ, cartonaje, s.n. 1. Cartonare. 2. Obiect (cutie, mapa, ambalaj etc.) executat din carton1 (1) sau din mucava. 3. Atelier unde se lucreaza astfel de obiecte. – Din fr. cartonnage.
cartotecă, CARTOTÉCĂ, cartoteci, s.f. Totalitatea fiselor de evidenta care cuprind date privitoare la materialele sau la persoanele dintr-o institutie, orânduite dupa anumite criterii; cartoniera. ♦ Cutie sau dulap în care se pastreaza fise clasate dupa anumite norme. – Din germ. Kartothek, rus. kartoteka.
cartuş, CARTÚS, cartuse, s.n. 1. Tub metalic sau de carton prevazut cu o capsa, cu material exploziv si cu proiectil sau cu alice, care serveste ca munitie pentru armamentul portativ; patron1. ♦ Bucata cilindrica de exploziv folosita la producerea exploziilor în gaurile de mina. 2. Ornament sculptat sau gravat (în forma de sul desfacut partial) pe care se scriu inscriptii, monograme etc. 3. Textul încadrat pe o pagina (pe care se afla si texte neîncadrate); ornament care încadreaza un text tiparit. 4. Cutie paralelipipedica de carton care contine un anumit numar de pachete de tigari. – Din fr. cartouche.
casa, CASÁ, casez, vb. I. Tranz. 1. A anula (în întregime sau partial) o hotarâre judecatoreasca în urma admiterii recursului. 2. A efectua totalitatea operatiilor privind scoaterea definitiva din folosinta si din inventar a unui mijloc fix a carui folosire, reparare sau modernizare nu mai sunt economice; a lichida. 3. (Rar) A sparge. – Din fr. casser.
casabil, CASÁBIL, -Ă, casabili, -e, adj. 1. Casant. 2. (Despre o hotarâre judecatoreasca) Care poate fi casat (1). – Din fr. cassable.
casă, CÁSĂ1, case, s.f. 1. Cladire destinata pentru a servi de locuinta omului. ♢ Loc. adj. De casa = facut în casa1. ♢ Expr. (A avea) o casa de copii = (a avea) copii multi. A-i fi cuiva casa casa si masa masa = a duce o viata ordonata, normala, linistita. A nu avea (nici) casa, (nici) masa = a duce o viata neregulata, plina de griji, de framântari. ♦ (Reg.) Camera, odaie. ♢ Casa de veci = mormânt. 2. Încapere speciala într-o cladire, având o anumita destinatie. ♢ Casa ascensorului = spatiul în care se deplaseaza cabina unui ascensor. Casa scarii = spatiul dintr-o cladire care adaposteste o scara. 3. Cutie dreptunghiulara în care se pastreaza literele, semnele etc. tipografice de acelasi caracter. 4. Gospodarie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreuna (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Casnicie, menaj. ♢ Expr. A face (sau a duce) casa (buna) cu cineva = a trai cu cineva (în buna întelegere), a se împaca bine. A duce casa buna cu ceva = a se împaca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinari) Nume dat unor institutii, asezaminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ♢ Casa de economii = institutie publica de credit care se ocupa cu strângerea disponibilitatilor banesti temporare ale populatiei, acordând pentru acestea mai ales dobânda. Casa de ajutor reciproc = asociatie benevola a unor angajati sau pensionari, creata pentru acordarea de împrumuturi si de ajutoare membrilor ei din fondurile obtinute din depunerile lor lunare. Casa de filme = institutie producatoare de filme cinematografice. Casa de cultura = institutie culturala în care au loc diverse manifestari culturale, educative etc. Casa de nasteri = institutie medico-sanitara, în care se acorda viitoarelor mame, la nastere, asistenta calificata. Casa de vegetatie = constructie speciala, cu acoperisul si cu peretii de sticla, folosita pentru experiente de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetatie. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boala a vinurilor, pe care acestea o capata când ajung în contact cu aerul si care se caracterizeaza prin tulburare si prin schimbarea culorii. – Lat. casa.
casă, CÁSĂ2, case, s.f. 1. Dulap sau ladita de fier în care sunt tinuti bani, hârtii de valoare etc. Casa de fier. Casa de bani. 2. Masa, pupitru sau birou într-un magazin, unde se achita costul cumparaturilor. ♦ Ghiseu sau încapere într-o întreprindere sau într-o institutie, unde se fac încasarile si platile, unde se elibereaza biletele de calatorie, de spectacol etc. ♦ Suma de bani de care dispune la un moment dat casieria unei institutii sau a unei întreprinderi. ♢ Plus (sau minus) de casa = diferenta în plus (sau în minus) rezultata la stabilirea încasarilor si platilor. Registru de casa = registru în care se trec sumele încasate si cele platite. ♢ Expr. A face casa = a întocmi bilantul încasarilor si al platilor unei zile. – Din it. cassa, germ. Kasse.
cascadă, CASCÁDĂ, cascade, s.f. 1. Cadere naturala de apa pe cursul unui râu, provocata de o ruptura de panta în profilul longitudinal al vaii; cataracta. ♢ Expr. Cascada de râs = râs zgomotos, sacadat si prelungit. 2. (Tehn.; în sintagma) Montaj în cascada = model de legare a unor aparate sau masini electrice astfel încât curentul de la intrarea unui element sa fie egal eu cel de la iesirea elementului anterior. – Din fr. cascade.
cascadorie, CASCADORÍE, cascadorii, s.f. 1. Saritura primejdioasa, situatie dificila realizata de cascador. 2. Arta sau meserie a cascadorului. – Cascador + suf. -ie.
cască, CÁSCĂ, casti, s.f. 1. Acoperamânt pentru cap, facut din metal, din piele sau din cauciuc si folosit de militari, de unii sportivi si de unii muncitori pentru protectia capului. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei caciuli, folosit la uscatul parului. 2. Dispozitiv alcatuit din unul sau din doua receptoare fixate pe urechi, care serveste la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.
caserolă, CASERÓLĂ, caserole, s.f. 1. Capsula de portelan, cu coada, folosita în laborator pentru topirea substantelor vâscoase si putin volatile. 2. Cratita adânca cu coada si cu fundul plat, folosita în bucatarie. – Din fr. casserole.
casetă, CASÉTĂ, casete, s.f. 1. Cutie în care se pastreaza bani sau mici obiecte (pretioase) sau care protejeaza anumite elemente ale unui sistem tehnic. ♦ Cutie de lemn sau de metal cu un perete mobil, unde se introduce placa sau filmul pe care se fotografiaza. 2. Cutie anexa a camerelor de luat vederi, în interiorul careia se afla pelicula cinematografica. 3. Despartitura a unei case1 tipografice. 4. Anunt cu chenar, folosit la tiparirea numelor si adreselor, în anuare, carti de telefon etc. 5. Indicatie pusa, de obicei, la sfârsitul unei carti si care cuprinde anumite date privitoare la lucrare (data culegerii, a tiparirii etc.). 6. Constructie standardizata compacta din material plastic, în care se afla montata banda magnetica (subtire si îngusta). ♢ Caseta video = videocaseta. 7. (Med.) Partea metalica a puntii protetice dentare. – Din it. cassetta, fr. cassette.
casetotecă, CASETOTÉCĂ, casetoteci, s.f. Raft sau dulap special pentru depozitarea casetelor (de casetofon). – Din fr. cassettotheque.
casier, CASIÉR, -Ă, casieri, -e, s.m. si f. Persoana care are în sarcina sa casa de bani, distribuirea si încasarea banilor si pastrarea hârtiilor de valoare într-o întreprindere sau într-o institutie. [Pr.: -si-er] – Din it. cassiere.
casierie, CASIERÍE, casierii, s.f. Încapere, serviciu, birou, ghiseu într-o întreprindere sau într-o institutie, unde se primesc, se pastreaza si se distribuie banii. [Pr.: -si-e-] Casier + suf. -ie.
casiu, CASÍU, casiuri, s.n. Sant sau rigola pietruita ori pavata, larga, care serveste la scurgerea apei de ploaie pe o suprafata înclinata de teren (traversând o sosea). – Din fr. cassis.
casnic, CÁSNIC, -Ă, casnici, -ce, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. Care tine de casa1, de gospodarie. ♢ Industrie casnica = activitate industriala neevoluata, desfasurata în mod auxiliar în gospodarie cu unelte relativ simple, care are ca obiect obtinerea unor produse destinate, de obicei, nevoilor proprii. 2. Care îsi petrece timpul liber acasa, în familie. II. 1. S.f. Femeie care se ocupa numai cu gospodaria; gospodina. 2. S.m. (Rar) Casean. – Casa1 + suf. -nic.
casoletă, CASOLÉTĂ, casolete, s.f. 1. Vas metalic inoxidabil care serveste la sterilizarea si la pastrarea sterila a pansamentelor si a unor instrumente medicale. 2. (Frantuzism) Vas în care se ard mirodenii. – Din fr. cassolette.
casone, CASÓNE s.n. Mobila de forma unei lazi, împodobita cu sculpturi în lemn sau cu picturi, folosita pentru pastrarea obiectelor de îmbracaminte. – Din it. cassone.
castanietă, CASTANIÉTĂ, castaniete, s.f. Instrument muzical de percutie (raspândit în Spania si în America Latina), format din doua placute de lemn sau de fildes, prinse ca valvele unei scoici, care sunt lovite ritmic una de alta si folosit la acompanierea dansului si a muzicii; geamparale (2). – Din fr. castagnettes.
castaniu, CASTANÍU, -ÍE, castanii, adj. (Despre par) De culoarea castanei (1); (despre ochi) caprui. – Castana + suf. -iu.
castă, CÁSTĂ, caste, s.f. Fiecare dintre grupurile sociale închise si strict delimitate prin originea comuna, prin profesiunea si prin privilegiile membrilor lor, în care este împartita societatea în India si în alte tari orientale; p. gener. grup social închis care îsi pastreaza privilegiile si interesele (egoiste). ♢ Expr. Spirit de casta = spirit îngust, exclusivist. – Din fr. caste.
castel, CASTÉL, castele, s.n. 1. Cladire mare, medievala, prevazuta cu turnuri si cu creneluri, înconjurata de ziduri si de santuri, care servea ca locuinta seniorilor feudali; (astazi) casa mare care imita arhitectura medievala. ♢ Expr. Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice, iluzii desarte. 2. (În sintagma) Castel de apa = constructie speciala (în forma de turn) care serveste ca rezervor de apa. 3. Fiecare dintre constructiile situate deasupra puntii superioare a unei nave. – Din lat. castellum. Cf. pol. k a s z t e l, it. c a s t e l l o.
castelan, CASTELÁN, -Ă, castelani, -e, s.m. si f. Persoana care stapâneste un castel, care locuieste într-un castel sau care îl îngrijeste si îl administreaza. – Din lat. castellanus, it. castellano, pol. kasztellan.
castitate, CASTITÁTE s.f. Însusirea de a fi cast; virtute, feciorie1, nevinovatie. – Din lat. castitas, -atis.
castrare, CASTRÁRE, castrari, s.f. Actiunea de a castra; castratie; emasculatie, eviratie, juganire. ♢ Castrare radiologica = suprimare functionala a glandelor sexuale cu ajutorul razelor X. ♢ Castrarea plantelor = înlaturare a staminelor, a inflorescentei mascule sau a indivizilor masculi. – V. castra.
castravete, CASTRAVÉTE, castraveti, s.m 1. Planta legumicola cu tulpina agatatoare, acoperita cu peri aspri, cu frunze mari si cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de forma alungita, de culoare verde, care se consuma crud, murat sau gatit. ♢ Expr. A vinde castraveti la gradinar = a da explicatii într-o problema cuiva mai bine informat decât cel ce vrea sa-l lamureasca. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refacut din castraveti (pl. lui castravet < bg. krastavet, krastavita).
caşalot, CASALÓT, casaloti, s.m. Mamifer asemanator cu balena, care traieste în marile calde, caracterizat prin dezvoltarea mare a capului si prin prezenta dintilor pe falca inferioara (Physeter catodon). ♢ Ulei de casalot = amestec de ceruri fluide si solide obtinut din capul de casalot si folosit în medicina, în cosmetica si în componenta unor produse industriale; ulei de spermantet. – Din fr. cachalot.
caşcaval, CASCAVÁL, cascavaluri, s.n. 1. Specie de brânza fina, tare, în forma de turte sau de roti, preparata din cas de lapte de oaie (mai rar de vaca). ♢ Expr. (Fam.) A se întinde la cascaval = a avea pretentii exagerate. 2. (Mar.) Pana metalica folosita la fixarea arborelui gabier pe gabie. – Din tc. kaskaval.
caşerat, CASERÁT, -Ă, caserati, -te, s.n., adj. 1. S.n. (Tipogr.) Lipirea unui strat de hârtie, a unui celuloid etc. pe un carton pentru a-i da aspect mai frumos. 2. Adj. (Despre confectii) Cu un strat de spuma poliuretanica fixat între tricot si captuseala. – Dupa fr. cacher.
caşeu, CASÉU, caseuri, s.n. (Cin.) Masca folosita în filmarea combinata, pentru a se acoperi partea din cadru care nu trebuie sa apara. – Din fr. cachet.
caşexie, CASEXÍE s.f. Stare generala proasta a organismului, comuna mai multor boli, care se manifesta prin tulburarea functiilor organismului, prin slabire si anemie extrema, prin scaderea temperaturii corpului etc. – Din fr. cachexie, lat. cachexia.
catafazie, CATAFAZÍE, catafazii, s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii, constând în repetarea mecanica a acelorasi fraze sau cuvinte. – Din fr. cataphasie.
catahreză, CATAHRÉZĂ, catahreze, s.f. Figura de stil care consta în transferarea întelesului unui cuvânt asupra altui cuvânt cu înteles apropiat. – Din fr. catachrèse, lat. catachresis.
catalază, CATALÁZĂ, catalaze, s.f. (Chim.) Enzima care catalizeaza descompunerea peroxidului de hidrogen în apa si oxigen. – Din fr. catalase.
catalizator, CATALIZATÓR, catalizatori, s.m. Substanta care grabeste sau încetineste o reactie chimica, fara ca ea însasi sa fie modificata. – Cataliza + suf. -tor (dupa fr. catalyseur).
cataliză, CATALÍZĂ, catalize, s.f. Actiune prin care se grabeste sau se încetineste o reactie chimica, sub influenta unor catalizatori. – Din fr. catalyse.
catamneză, CATAMNÉZĂ s.f. Urmarire a evolutiei unei afectiuni la un bolnav pe baza informatiilor date de acesta dupa iesirea din spital. – Din fr. catamnèse.
cataplexie, CATAPLEXÍE, cataplexii, s.f. (Med.) încetare brusca si de scurta durata a oricarei miscari (fara pierderea constiintei). – Din fr. cataplexie.
catapultă, CATAPÚLTĂ, catapulte, s.f. 1. Masina de razboi, folosita mai ales la atacul cetatilor, care servea, în antichitate si la începutul evului mediu, la aruncarea pietrelor sau a butoaielor cu substante inflamabile asupra inamicului. 2. Dispozitiv pentru lansarea unei aeronave care, la decolare, trebuie sa atinga o viteza mare pe un spatiu redus. 3. Dispozitiv pentru aruncarea din avion a pilotului împreuna cu scaunul sau cu cabina, în vederea parasutarii lui în caz de pericol. – Din fr. catapulte, lat. catapulta.
cataractă, CATARÁCTĂ, cataracte, s.f. I. Cadere naturala de apa produsa pe o succesiune de terenuri abrupte mici; ansamblu de cascade mai mici; cascada. II. Boala de ochi, care consta în opacifierea cristalinului si care poate duce la orbire totala sau partiala. – Din fr. cataracte, lat. cataracta.
cataramă, CATARÁMĂ, catarame, s.f. Piesa din metal, os, material plastic etc., cu care se încheie o cingatoare, o curea etc. sau care este folosita ca obiect decorativ la confectii. ♢ Loc. adj. si adv. (Fam.) La catarama = zdravan, strasnic. ♢ Expr. Prieteni la catarama = prieteni foarte buni. – Et. nec.
minitelecomandă, MINITELECOMANDĂ s. f. mic aparat pentru declansarea functionarii unui tv., alarma unei agentii diplomatice etc. (< mini1- + telecomanda)
catastrofism, CATASTROFÍSM s.n. Teorie potrivit careia toate schimbarile din istoria pamântului s-ar datora unor catastrofe periodice, urmate de noi acte de creatie. – Din fr. catastrophisme.
catatermometru, CATATERMOMÉTRU, catatermometre, s.n. Instrument medical utilizat pentru masurarea caldurii pierdute de corpul omenesc datorita curentilor de aer si transpiratiei. – Din fr. catathermomètre.
catavasie, CATAVASÍE, catavasii, s.f. (Primul) imn dintr-o cântare a unui canon despre coborârea lui Cristos în iad. – Din ngr. katavasía.
catâr, CATẤR, catâri, s.m. Animal domestic, hibrid rezultat din împerecherea magarului cu iapa sau a armasarului cu magarita (Equus mullus). ♦ Fig. Om încapatânat. – Din tc. katır.
catch, CATCH s.n. Gen de lupte libere în care sunt permise aproape orice mijloace pentru înfrângerea adversarului. [Pr.: checi. – Var.: catch-can (pr.: checi-chén) s.n.] Cuv. engl.
categoremă, CATEGORÉMĂ, categoreme, s.f. (Log.) Notiune universala, în sistemul lui Aristotel, care serveste la stabilirea unor relatii între lucruri. – Din fr. catégorème.
categorie, CATEGORÍE, categorii, s.f. 1. Notiune fundamentala si de maxima generalitate care exprima proprietatile si relatiile esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor realitatii. 2. Grup de fiinte, de obiecte sau de fenomene de acelasi fel sau asemanatoare între ele. 3. (Biol.; în sintagma) Categorie sistematica (sau taxonomica) = fiecare dintre marile grupe de plante sau de animale asemanatoare si înrudite (clase, ordine, familii etc.). 4. (Sport) Fiecare dintre grupele în care sunt împartiti sportivii sau echipele dupa criterii de greutate, vârsta, sex, clasificare sportiva sau grad de pregatire. ♢ Categorie de greutate = categorie de concurs sportiv stabilita în raport cu greutatea corporala a concurentului. – Din fr. catégorie, lat. categoria.
catehumen, CATEHÚMEN, -Ă, catehumeni, -e, s.m. si f. Persoana adulta pregatita pentru primirea botezului (în crestinismul primitiv). – Din fr. catéchumène.
miniteatru, MINITEÁTRU s. n. 1. gen de spectacole mici, agreabile, fara pretentii. 2. teatru pentru astfel de spectacole. 3. teatru cu capacitate mica; club teatral. (< fr. mini-théatre)
catetometru, CATETOMÉTRU, catetometre, s.n. Instrument pentru masurarea cu precizie a diferentelor de înaltime. – Din fr. cathétomètre.
catharsis, CÁTHARSIS s.n. 1. (Lit.) Purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensa la fenomenul artistic. 2. (În psihanaliza) Efect terapeutic obtinut prin descarcarea unei trairi refulate. [Scris si: catarsis. – Pr.: -tar-] – Din fr. catharsis.
catifelat, CATIFELÁT, -Ă, catifelati, -te, adj. Care are înfatisarea si finetea placuta la pipait a catifelei. ♦ Fig. (Despre sunete sau voce) Care este placut, cald, mângâietor. – Catifea + suf. -at (dupa fr. velouté).
catolicism, CATOLICÍSM s.n. Confesiune crestina care recunoaste primatul papei, infailibilitatea lui în materie de dogma si de morala, purcederea "Sfântului Duh" de la Dumnezeu-Tatal si de la Dumnezeu-Fiul, existenta purgatoriului etc. – Din fr. catholicisme.
catoliciza, CATOLICIZÁ, catolicizez, vb. I. Tranz. si refl. A face sa treaca sau a trece la catolicism; a (se) papistasi. – Catolic + suf. -iza.
catolicizat, CATOLICIZÁT, -Ă, catolicizati, -te, adj. Care a trecut sau a fost facut sa treaca la catolicism. – V. catoliciza.
catran, CATRÁN s.n. 1. Lichid vâscos de culoare închisa, obtinut prin distilarea petrolului, a carbunilor sau a lemnului; gudron. ♢ Expr. A se face catran (de mânie sau de suparare) = a se supara foarte tare. 2. Fig. Suparare mare; venin. Are catran la inima. 3. (Pop.; în expr.) Catran de... = foarte, extrem de... Catran de scump. - Din tc. katran.
caţă, CÁŢĂ2, cate, s.f. (Fam.) Persoana rea si cicalitoare. – Cf. c a t a.
cauciuc, CAUCIÚC, (2) cauciucuri, s.n. 1. Produs industrial, elastic si rezistent, fabricat din latexul unor arbori tropicali sau obtinut pe cale sintetica, utilizat la confectionarea anvelopelor, a benzilor elastice, a tuburilor, etc. 2. Anvelopa (pneumatica) care îmbraca rotile automobilelor, bicicletelor etc. [Pr.: ca-u-] – Din fr. caoutchouc, rus. kauciuk.
cauper, CÁUPER, caupere, s.n. Instalatie pentru preîncalzirea aerului din furnale prin arderea gazelor combustibile rezultate ca produs secundar la elaborarea fontei. [Pr.: cau-] – Din engl. cauper.
ministerial, MINISTERIÁL, -Ă adj. care tine de un ministru, de un minister. o banca ~a = loc unde sunt grupati membrii guvernului la sedintele parlamentului; hârtie (sau coala) ~a = hârtie (coala) de format obisnuit pentru cereri; plic ~ = plic mare, în care se pastreaza acte fara a fi îndoite. (< fr. ministériel)
cauţiune, CAUŢIÚNE, cautiuni, s.f. 1. Suma de bani depusi pentru garantarea executarii de catre debitor a unei obligatii. 2. Suma depusa pentru a obtine eliberarea provizorie a unei persoane arestate si care garanteaza prezentarea acesteia la ancheta penala, la judecata si la executarea pedepsei; p. ext. garantie. [Pr.: ca-u-ti-u-] – Din fr. caution, lat. cautio, -onis.
cauză, CÁUZĂ, cauze, s.f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care preceda si, în conditii determinate, provoaca aparitia altui fenomen, denumit efect, caruia îi serveste ca punct de plecare; motiv. 2. Problema sociala care intereseaza o colectivitate larga de oameni si pentru a carei aparare si punere în valoare se duce o lupta sustinuta. Cauza pacii. ♢ Expr. În cunostinta de cauza = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauza comuna (cu cineva) = a-si uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, ratiune. 3. (Jur.) Proces, pricina. ♦ Expr. A avea câstig de cauza = a i se da cuiva dreptate (într-o disputa etc.; a câstiga, a învinge. A da (cuiva) câstig de cauza = (despre un organ de jurisdictie) a se pronunta în favoarea uneia dintre partile aflate în proces. (A fi) în cauza = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apara interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.
cavalet, CAVALÉT, cavalete, s.n. 1. Postament pe care se asaza ambarcatiile la bordul unei nave sau pe uscat. 2. Suport de lemn care se fixeaza provizoriu pe cofrajul unui planseu de beton si pe care se sprijina dreptarul cu care se face nivelarea planseului dupa turnarea betonului. – Din it. cavalletto.
cavalier, CAVALIÉR, cavaliere, s.n. 1. Terasa înalta, construita într-o fortificatie, pentru amplasarea tunurilor. 2. Cordon de pamânt sau de alte materiale de-a lungul unui drum, format prin curatarea santurilor. [Pr.: -li-er] – Din fr. cavalier.
cavilă, CAVÍLĂ, cavile, s.f. 1. Piesa din lemn de esenta tare sau din otel, în forma de ac, folosita la matisarea parâmelor. 2. Mâner asezat la extremitatea spitelor timonei. – Din it. caviglia.
caz, CAZ, cazuri, s.n. 1. Împrejurare, circumstanta, situatie. ♢ Caz de constiinta = Împrejurare în care cineva ezita între sentimentul datoriei si un interes propriu. ♢ Expr. A admite cazul ca... = a presupune ca... A face caz de ceva = a acorda prea multa importanta unui lucru. A face caz de cineva = a scoate în evidenta în mod exagerat meritele cuiva. 2. Întâmplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinari) Îmbolnavire, boala. Doua cazuri de scarlatina. 4. (Gram.) Categorie specifica numelui, prin care se exprima raporturile logice dintre nume si diverse parti ale propozitiei; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima diferitele functiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui si numeralului. – Din lat. casus, fr. cas.
cazan, CAZÁN, cazane, s.n. 1. Vas mare de metal, de forma cilindrica sau tronconica, deschis, care serveste, în gospodarie sau în tehnica, la încalzit sau la fiert. 2. Rezervor metalic în care se poate introduce apa pentru a fi încalzita (si transformata în aburi). ♢ Cazan de abur = instalatie constituita dintr-un focar, dintr-un sistem fierbator, supraîncalzitor de abur etc., utilizata pentru producerea aburului necesar în centralele termoenergetice, în industria textila etc. ♦ Instalatie, folosita pentru vaporizarea sub presiune a lichidelor în vederea întrebuintarii vaporilor ca forta motrice, la încalzirea caloriferelor etc. ♦ Instalatie compusa dintr-un vas prin care trec o serie de tuburi, folosita la distilarea alcoolului. 3. (Geogr.) Caldare (II). Cazanele Dunarii. - Din tc. kazan.
cazeificare, CAZEIFICÁRE s.f. Proces caracteristic tuberculozei, care consta în transformarea tesutului necrozat într-o masa amorfa. [Pr.: -ze-i-] – Cf. fr. c a s e i f i c a t i o n.
cazic, CAZÍC, cazici, s.m. Ţarus de lemn (având la capat un inel de otel), care se introduce în pamânt, pe malul unei ape, pentru legarea ambarcatiilor. – Et. nec.
cazier, CAZIÉR, caziere, s.n. 1. Dulap cu mai multe compartimente sau sertare, în care se claseaza acte, dosare etc. ♦ (Tipogr.) Dulapior cu rafturi în care se pastreaza literele. 2. (Jur.; în sintagma) Cazier judiciar = fisa de evidenta în care organele judiciare consemneaza toate condamnarile penale ale unei persoane. ♦ Serviciu care tine evidenta acestor fise. [Pr.: -zi-er] – Din fr. casier.
cazma, CAZMÁ, cazmale, s.f. 1. Unealta de sapat pamântul, asemanatoare cu lopata, alcatuita dintr-o lama metalica, usor concava, cu muchie ascutita, fixata la o coada dreapta de lemn; hârlet. 2. (Reg.) Târnacop. 3. Lovituri de cazma (1, 2). – Din tc. kazma.
cazualism, CAZUALÍSM s.n. Conceptie filozofica conform careia dezvoltarea lumii, ca si ordinea în care se succeda evenimentele, se datoresc hazardului. [Pr.: -zu-a-] – Din fr. casualisme.
cazuar, CAZUÁR, cazuari, s.m. Gen de pasari mari din Oceania, asemanatoare cu strutul, cu o creasta cornoasa pe frunte si cu pene negre întrebuintate ca podoaba (Casuarius casuarius). [Pr.: -zu-ar] – Din fr. casoar, it. casuario.
, CĂ conj. 1. Introduce propozitii subordonate: a) completive; Am spus ca nu pot veni; b) subiective: Asa-i c-a venit si rândul meu?; c) atributive: Gândul ca nu pot pleca ma chinuie; d) (cauzale) caci, fiindca. Hai acasa ca-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, ca-l bate vântul; f) (concesive) desi, cu toate ca, macar ca. Si omul, ca-i om, si nu poate sa înteleaga; g) (temporale) dupa ce, când. Acum ca ne-am odihnit, pot sa-ti povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Si. Sa care barbatul cu carul si femeia sa împrastie cu poala, ca tot se ispraveste. 3. (În expr.) Nici ca = nu. (Adversativ) Numai ca = dar, însa. 4. Într-adevar, asa e. Ca bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Ca nu mai vine odata. 6. Doar. Da cum nu! Ca nu mi-oi festeli eu obrazul! ♢ (Cu sens restrictiv) Nu ca ma laud, dar asa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum ca, dupa ce ca, macar ca etc. – Lat. quod.
căciular, CĂCIULÁR, caciulari, s.m. 1. Meserias care lucreaza caciuli. 2. Infanterist în vechea armata româna. – Caciula + suf. -ar.
căciulă, CĂCIÚLĂ, caciuli, s.f. 1. Obiect confectionat din blana de oaie sau de alt animal si care serveste la acoperirea capului. Buna ziua, caciula (ca stapânu-tau n-are gura)! se spune, în bataie de joc, unuia care nu saluta. ♢ Expr. A-si lua (sau a-si scoate) caciula (de pe cap) = a-si descoperi capul în semn de salut sau de respect. La asa cap, asa caciula = cum e omul, asa e si purtarea lui. A-i iesi (cuiva) parul prin caciula = a) a i se urî asteptând; b) a o duce greu; a saraci. A fi (sau a se sti, a se simti) cu musca pe caciula = a se simti vinovat. (Asta sau aia e) alta caciula = (aceasta e) altceva, alta socoteala. A da cu caciula în câini = a fi cu chef, a-si face de cap. (Bun de) sa dai cu caciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoana, individ. Câte cinci lei de caciula. 2. Obiect în forma de caciula (1) (care serveste ca acoperamânt pentru cosuri, canale etc.). ♦ Partea superioara a ciupercii. – Cf. alb. k ë s u l ' ë.
cădea, CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorita greutatii, a se lasa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarna, ger, seara etc.) A se lasa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinti, par, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lasa în jos continuând sa fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se rasturna, a se pravali; a se darâma, a se surpa. ♢ Expr. A cadea (bolnav) la pat = a se îmbolnavi. A cadea în picioare = a iesi cu abilitate dintr-o situatie grea. ♦ (Determinat prin "în genunchi", "cu rugaminte" etc.) A se aseza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arata supunere; a ruga pe cineva cu umilinta sau cu staruinta. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în lupta). 2. (Despre orase, pozitii strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reusi. A cazut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-si înceta existenta, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neasteptate într-un loc sau într-o situatie. ♢ Expr. A-i cadea cuiva (cu) drag (sau la inima) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se napusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A cazut în extaz. ♢ Expr. A cadea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cadea bine = a-i placea, a-i prii. A-i cadea rau = a nu-i conveni, a nu-i placea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunarii. ♦ (La ghicitul în carti) A se arata, a se vedea, a reiesi. 8. (În expr.) A cadea la învoiala (sau de acord) = a ajunge la o întelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A sedea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.
cădere, CĂDÉRE, caderi, s.f. Faptul de a cadea. 1. Deplasare, miscare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pamânt sub efectul gravitatiei. ♢ Cadere de apa = diferenta de nivel între doua puncte ale unui curs de apa; (concr.) masa de apa care cade de la o oarecare înaltime; cascada, cataracta. ♦ Lasare în jos a unui lucru care continua sa fie în parte sustinut. ♦ Deplasare a unui organ din pozitia sa normala. Caderea muschilor. •• Diferenta dintre valorile pe care le ia o marime în doua puncte diferite. Cadere de potential. •• (Med.; în sintagma) Cadere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normala. 2. Desprindere a unei parti componente dintr-un organism. 3. Rasturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Caderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereusita. 6. Competenta, drept. Nu e în caderea lui sa ma judece. 7. Nereusita, esec. – V. cadea.
căi, CĂÍ, caiesc, vb. IV. Refl. A-i parea cuiva rau, a regreta, a recunoaste ca a gresit. ♦ Tranz. (Rar) A compatimi pe cineva; a caina. – Din sl. kajati sen.
călare, CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) încalecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ♢ Expr. De(-a) calare = a) calarind, încalecat; din fuga calului, de pe cal; b) fig. fara odihna. Nici calare, nici pe jos = nici asa, nici asa. A fi calare pe situatie = a domina o situatie, a se simti tare, sigur într-o anumita împrejurare (grea). [Forma gramaticala; pl. (adjectival) calắri] – Lat. caballaris, -em.
călăfătui, CĂLĂFĂTUÍ, calafatuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa cu calafat gaurile dintre scândurile bordajelor sau ale puntii unei nave în vederea etansarii. – Calafat + suf. -ui. Cf. ngr. k a l a f a t i z o.
călăreţ, CĂLĂRÉŢ, -EÁŢĂ, calareti, -e, adj., subst. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care calareste, (sportiv) care practica calaria. ♦ (Înv.) Calaras (1). 2. S.m. Denumire data unor piese si instrumente: a) placa mica de metal care se prinde în partea superioara a unei fise dintr-o cartoteca de biblioteca sau de contabilitate; b) mica piesa de sârma de forma literei U, care se asaza rasturnata pe bratele unei balante pentru a obtine echilibrul; c) mica piesa de sârma îndoita în forma de U, care serveste la închiderea unui circuit; d) bara scurta de otel si de beton, folosita ca armatura suplimentara în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius.
călărie, CĂLĂRÍE s.f. Actiunea de a calari; calarit. ♦ Arta de a calari. ♦ Ramura sportiva care consta în conducerea calului din pozitia încalecat, în probe de alergare, sarituri, dresaj etc.; echitatie. – Calare + suf. -ie.
călătorie, CĂLĂTORÍE, calatorii, s.f. Actiunea de a calatori; drum pe care îl face cineva într-un loc (mai departat). ♢ Expr. (Ir.) Calatorie sprâncenata = urare care arata indiferenta pentru plecarea cuiva. – Calatori + suf. -ie.
călău, CĂLẮU, calai, s.m. Barbat însarcinat cu executarea osânditilor la moarte; gâde, hoher. ♦ Fig. Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigas. – Din tig. kalo "negru".
călca, CĂLCÁ, calc, vb. I. I. 1. Intranz. A pune piciorul pe ceva sau pe undeva; a pasi. ♢ Expr. A calca din pod (sau de sus) = a umbla tantos, trufas. A calca în strachini = a umbla neatent, a fi stângaci; a face gafe. A calca pe urmele cuiva = a avea apucaturile, comportarea cuiva. A calca strâmb (sau alaturi cu drumul) = a fi necinstit, incorect, a se abate de la normele de conduita stabilite. A calca cu stângul = a porni prost la o actiune; a nu izbuti. A calca cu dreptul = a începe ceva cu bine; a izbuti. ♦ A trece pasind peste ceva. 2. Tranz. (Pop.; despre barbatusul pasarilor) A fecunda. 3. Intranz. A intra, a veni undeva, a se abate. 4. Tranz. A cutreiera, a strabate un drum, o regiune etc. 5. Tranz. Fig. A încalca pustiind si pradând. ♦ (Fam.) A veni fara veste undeva sau la cineva. II. Tranz. 1. A strivi, a zdrobi, a nimici cu picioarele. ♦ A batatori pamântul, iarba, semanaturile printr-o calcare repetata cu picioarele. ♦ A tescui strugurii cu picioarele. ♢ Expr. A calca apa = a se mentine la suprafata apei înotând în pozitie verticala. ♦ Intranz. A înfrânge o pornire sau un sentiment. ♢ Expr. A-si calca pe inima = a face ceva împotriva propriilor sale sentimente, împotriva propriei sale vointe. 2. A nu respecta o hotarâre, o lege, o obligatie etc. III. Tranz. A netezi îmbracamintea sau rufaria cu fierul de calcat. – Lat. calcare.
călcător, CĂLCĂTÓR, -OÁRE, calcatori, -oare, subst. 1. S.m. si f. 1. Meserias care calca haine sau rufarie într-un atelier de confectii, într-o spalatorie etc. 2. (Rar) Persoana care calca o lege, o dispozitie etc. ♦ Pradator, hot. II. S.f. 1. Scândura pe care olarul framânta lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calca (II 1) strugurii. 3. Instalatie speciala la gardurile pescaresti, care permite trecerea pestelui într-un singur sens sau circulatia barcilor în ambele sensuri fara ca pestele sa iasa. III. S.n. 1. Mecanism la masinile de cusut, care apasa pe placa masinii materialul ce se lucreaza, pentru a putea fi fixat si deplasat mai usor; apasator, ceapraz. 2. Unealta formata dintr-o lama de otel plana sau îndoita, cu crestaturi pe una sau pe ambele muchii, prevazuta cu mâner si folosita de lemnari la rostuirea dintilor pânzelor de ferastrau; ceapraz. 3. Pânza sau pernita pe care se calca (III) haine, rufarie etc. – Calca + suf. -ator.
călcătoreasă, CĂLCĂTOREÁSĂ, calcatorese, s.f. Femeie care are meseria de a calca (III) haine, rufarie etc. – Calcator + suf. -easa.
călcătorie, CĂLCĂTORÍE, calcatorii, s.f. Atelier unde se calca (III) haine, rufarie etc. ♦ Spec. Sectie sau atelier în care se calca produsele textile realizate într-o fabrica de confectii. – Calcator + suf. -ie.
călcâi, CĂLCẤI, calcâie, s.n. 1. Partea posterioara a talpii piciorului, formata din oasele astragal si calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încaltamintei care acopera aceasta portiune a piciorului. ♢ Expr. A se afla (sau a fi, a trai etc.) sub calcâi = a se afla (sau a fi, a trai) sub totala dominatie a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sari) într-un calcâi = a se misca repede, a fi iute la treaba; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) calcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) calcâiele (dupa cineva) = a) a fi foarte îndragostit (de cineva), a se îndragosti subit; b) a fi zorit, nerabdator. ♦ Lovitura data cu calcâiul (1). ♢ Expr. A da calcâie calului = (despre calareti) a lovi calul cu calcâiele, ca sa porneasca sau sa mearga mai repede. ♦ (Livr.) Calcâiul lui Ahile = partea vulnerabila, latura slaba a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat partii dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesa mica de lemn, de forma prismatica, fixata de o grinda de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de constructie care se reazema pe grinda sau folosita ca piesa de rezistenta într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedica filarea unui lant sau a unei parâme. 5. Strat format între sapun si lesiile de glicerina la fabricarea sapunului. – Lat. calcaneum.
căldare, CĂLDÁRE, caldari, s.f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevazut cu o toarta la partea superioara, folosit pentru pastrarea si transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; galeata. ♢ Caldare de abur = instalatie (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul careia se trece apa, sub actiunea caldurii, din faza lichida în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferica; cazan cu abur. Caldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Continutul unei caldari (1). II. (Geogr.) Depresiune circulara cu versante prapastioase în zona muntilor înalti; scobitura în albiile apelor curgatoare, la baza unei cascade; cazan. ♢ Caldare glaciara = circ glaciar. – Lat. caldaria.
căldură, CĂLDURĂ, calduri, s.f. 1. Starea sau gradul de încalzire a unui corp; faptul ca un corp poseda o anumita temperatura; senzatie produsa de corpurile calde; temperatura ridicata. 2. (Fiz.) Marime scalara prin care se exprima transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite parti ale aceluiasi sistem în cadrul unei transformari în care nu se efectueaza lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiaza fenomenele termice. ♢ Caldura specifica = caldura necesara ridicarii cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ♢ Caldura animala = energie calorica rezultata în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substantelor nutritive. 3. (La pl.) Timp calduros, atmosfera fierbinte; vreme torida. 4. (La pl.) Temperatura ridicata a corpului; febra. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patima. ♦ Afectiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioada din ciclul sexual în care animalele femele manifesta dorinta naturala de a se împerechea. – Lat. pop. caldura.
călduros, CĂLDURÓS, -OÁSĂ, caldurosi, -oase, adj. 1. Care pastreaza caldura. 2. Fig. Însufletit, plin de caldura (5). – Caldura + suf. -os.
călire, CĂLÍRE, caliri, s.f. Actiunea de a (se) cali. ♦ Tratament termic al otelului, care consta în încalzirea piesei la o temperatura superioara punctului de transformare, urmata de racirea ei brusca într-un mediu gazos, lichid sau granular, în vederea maririi duritatii, mai ales a stratului superficial. – V. cali.
călţunăreasă, CĂLŢUNĂREÁSĂ, caltunarese, s.f. (Reg.) Femeie care duce darurile miresei. Caltunar + suf. -easa.
călugăr, CĂLÚGĂR, calugari, s.m. I. Barbat care a facut legamânt sa duca o viata religios-ascetica si care traieste într-o comunitate manastireasca; monah. II. Instalatie hidrotehnica cu ajutorul careia se poate evacua apa din helesteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ (< gr.).
călugăriţă, CĂLÚGĂRIŢĂ, calugarite, s.f. I. Femeie care a facut legamânt sa duca o viata religios-ascetica si care traieste într-o comunitate manastireasca; monahie2. II. Insecta carnivora mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din fata în forma de cange, care-i servesc la prinderea prazii (Mantis religiosa). – Calugar + suf. -ita.
căluş, CĂLÚS, calusuri, s.n. 1. Bucata de lemn sau de metal care se pune între dintii dinainte ai unui animal, spre a-l forta sa tina gura deschisa; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica sa strige. ♢ Expr. A pune (cuiva) calusul în gura = a împiedica (pe cineva) sa vorbeasca. 2. Betisor care face parte din mecanismul de declansare al capcanelor de lemn. 3. Mica piesa de lemn cu o forma speciala, pe care se sprijina coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul îsi asaza tabloul când lucreaza; sevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prajinilor, folosit în forajul prin percutie sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flacai; melodie dupa care se executa acest dans; calusar (1), calusel (4). – Cal + suf. -us.
cămară, CĂMÁRĂ, camari, s.f. 1. Încapere mica în care se pastreaza alimente. 2. (Înv.) Camera, odaie. ♢ Camara domneasca = (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova): a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vami, ocne si impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei; b) (rar) monetarie. – Probabil lat. •camara în loc de cam(m)ara "camera" (< gr.).
cămăşuială, CĂMĂSUIÁLĂ, camasuieli, s.f. 1. Actiunea de a camasui; camasuire. 2. Pojghita, învelis care acopera unele materii, obiecte sau piese. ♦ Captuseala interioara, subtire, de zidarie a unui tunel. ♢ Camasuiala pilotilor = tub metalic folosit pentru confectionarea pilotilor2 de beton. 3. Strat de piatra sau de balast dezagregat, care trebuie îndepartat la deschiderea unei cariere sau a unei balastiere. [Pr.: -su-ia-] – Camasui + suf. -eala.
cămătăreasă, CĂMĂTĂREÁSĂ, camatarese, s.f. (Rar) Femeie care da bani cu camata, care ia în camata. – Camatar + suf. -easa.
cămilă, CĂMÍLĂ, camile, s.f. 1. Mamifer rumegator mare din Africa de Nord si din Asia, cu una (dromader) sau cu doua cocoase pe spate, folosit la carat poveri (Camelus bactrianus). 2. (Mar.) Ponton din lemn pentru ridicarea navelor scufundate. – Din sl. kamilĩ (< gr.).
cămin, CĂMÍN, (1, 4, 6) caminuri, (2, 3, 5) camine, s.n. 1. Soba joasa, zidita la peretele camerei, cu vatra larg deschisa. 2. Cuptor, vatra. 3. Cos pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casa parinteasca; p. ext. familie. 5. Denumire data unor institutii cu caracter social-cultural; camin de copii = institutie cu regim de internat pentru copii prescolari (3-6 ani), cu orar de zi sau saptamânal; camin studentesc = asezamânt universitar care asigura cazarea studentilor, pe lânga acesta functionând uneori si cantine; camin cultural = institutie înfiintata în scopul propagarii culturii la sate (5); camin scoala = camin pentru copiii orfani, în care se afla si scoala; camin spital = camin (de batrâni) în care se acorda asistenta medicala. 6. Încapere mica subterana, zidita si acoperita cu capac de fonta, pe traseul unei conducte de alimentare cu apa a unui canal, construita pentru a permite accesul la conducta sau la canal. – Din sl. kamina.
căminar, CĂMINÁR, caminari, s.m. Slujitor însarcinat, în evul mediu, în Moldova si apoi în Ţara Româneasca, cu perceperea unor dari (la început numai pe vânzarea cerii). – Camana (înv. "dare anuala asupra bauturilor alcoolice" < sl.) + suf. -ar.
minimiza, MINIMIZÁ vb. tr. 1. a minimaliza. 2. (mat.) a da unei cantitati valoarea sa minimala. (< fr. minimiser)
căpăstru, CĂPẮSTRU, capestre, s.n. Portiune de harnasament, confectionata din frânghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al magarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – Lat. capistrum.
căpătuit, CĂPĂTUÍT, -Ă, capatuiti, -te, adj. Care si-a creat (prin mijloace necinstite) o situatie, un rost; cu stare, asezat. ♦ (Fam.) Casatorit. – V. capatui.
căpăţână, CĂPĂŢẤNĂ, capatâni, s.f. 1. Cap de animal mort sau taiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucata a unei plante, formata din tulpina sau din suprapunerea frunzelor. Capatâna de varza. 4. Nume dat unor obiecte de forma conica. Capatâna de zahar. – Lat. pop. capitina.
minimetru, MINIMÉTRU s. n. instrument de precizie pentru masurarea dimensiunilor prin indicarea abaterilor lor fata de un etalon. (< fr. minimètre)
căpeţel, CĂPEŢÉL, capetele, s.n. 1. Bucatica mica (din ceva). 2. Colac rotund care se duce la biserica la slujbele pentru pomenirea mortilor. – Lat. capitellum.
minimaliza, MINIMALIZÁ vb. tr. a reduce la minim, a micsora importanta, valoarea; a subaprecia; a minimiza (1). (< germ. minimalisieren)
căpitan, CĂPITÁN, capitani. s.m. 1. Grad de ofiter superior locotenentului si inferior maiorului; persoana care are acest grad. ♢ (Mar.) Capitan-locotenent = grad corespunzator capitanului din armata de uscat sau de aviatie; ofiter care are acest grad. Capitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzator colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofiter care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinarile "de vas", "de slep", "de remorcher") Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ♢ Capitan de port = persoana însarcinata cu conducerea activitatii unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoana care comanda o ostire sau o parte a ei; comandant. ♢ Capitan-pasa = comandantul flotei turcesti. ♦ Capetenie (de haiduci, de hoti etc.). ♦ Capitan de posta = administrator al unei poste. 4. (Sport) Jucator care în timpul unei competitii este reprezentantul si conducatorul echipei din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. k a p i t á n y.
căpitănie, CĂPITĂNÍE, capitanii, s.f. 1. (Urmat de determinarea "portului") Autoritate administrativa si politieneasca care dirijeaza activitatea unui port. ♦ Cladire în care este instalata administratia unui port. 2. (Înv.) Detasament condus de un capitan. – Capitan + suf. -ie.
căpiţă, CĂPÍŢĂ, capite, s.f. 1. Gramada conica de fân, p. ext. de plante de nutret sau de cereale. 2. (Rar) Capatâna (3). – Din bg. kopica.
căprioreală, CĂPRIOREÁLĂ, caprioreli, s.f. Totalitatea capriorilor (II 1). [Pr.: -pri-o-] – Caprior(i) + suf. -eala.
căpşună, CĂPSÚNĂ, capsuni, s.f. Fruct fals al capsunului, format din îngrosarea receptaculului floral în care sunt îngropate fructele propriu-zise, asemanator cu fraga, dar mai mare ca aceasta, de culoare rosie, carnos, parfumat si gustos. – Probabil din capusa (înv. "capsuna") + suf. -une (lat. < -onem).
căpuitor, CĂPUITÓR, capuitoare, s.n. Unealta de fierarie cu care se executa capuirea2; buterola. [Pr.: -pu-i-] – Cf. c a p 1.
cărare, CĂRÁRE, carari, s.f.1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ♢ Loc. adv. Pe toate cararile = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ♢ Expr. A umbla pe doua carari = a se clatina în mers; a fi beat. A-i taia (sau a-i închide) cuiva cararea (sau cararile) = a opri pe cineva sa faca sau sa continue un drum. A-si îndrepta cararile = a apuca într-o directie. A-i scurta (cuiva) cararile = a omorî (pe cineva) 2. Linie obtinuta prin despartirea în doua a parului de pe cap. Lat. carraria.
cărămidă, CĂRĂMÍDĂ, caramizi, s.f. Material de constructie artificial, având forma unei piese prismatice, obtinut dintr-un amestec de argila, nisip si apa sau din alte materiale (beton, zgura de furnal etc.), uscat la soare sau ars în cuptor. ♢ Caramida refractara = caramida confectionata dintr-un material cu temperatura de topire foarte înalta, folosita la zidirea focarelor cuptoarelor metalurgice. – Din ngr. keramídi.
cărămidărie, CĂRĂMIDĂRÍE2, caramidarii, s.f. Loc special amenajat (împreuna cu instalatiile) pentru fabricarea caramizilor; fabrica de caramida. – Caramida + suf. -arie.
cărămiziu, CĂRĂMIZÍU, -ÍE, caramizii, adj. De culoarea caramizii; rosiatic. – Caramida + suf. -iu.
minim, MÍNIM, -Ă I. adj. cel mai mic (ca dimensiuni, durata, intensitate, valoare); foarte mic; minimal. II. s. f. 1. valoarea cea mai mica, într-un interval, a unei variabile sau functii. ♢ centru de joasa presiune atmosferica. 2. categorie de greutate la box pentru juniorii între 42 si 45 kg. III. s. n. minimum (2). ♦ ~ de trai = venitul necesar pentru satisfacerea nevoilor elementare de consum ale unei persoane sau familii. (< fr. minime, lat. minimus)
cărbunar, CĂRBUNÁR, carbunari, s.m. 1. Muncitor care lucreaza la producerea carbunelui de lemn. 2. Persoana care vinde carbuni. – Carbune + suf. -ar.
cărbune, CĂRBÚNE, carbuni, s.m. I. 1. Roca combustibila amorfa, de culoare galbuie, bruna pâna la neagra, friabila, formata prin îmbogatirea în carbon (în lipsa oxigenului din aer) a resturilor unor plante din epocile geologice si folosita drept combustibil si ca materie prima în industria chimica si în metalurgie. ♦ Carbune brun = carbune de culoare brun-închis, compact, sticlos, casant. Carbune activ = carbune cu structura poroasa si cu mare capacitate de retinere prin adsorbtie a gazelor, a vaporilor etc. Carbune animal = material obtinut prin calcinarea oaselor animale si folosit ca adsorbant pentru gaze si pentru substante colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intestinal etc. ♦ Carbune alb = denumire data cursurilor de apa cu caderi utilizabile pentru producerea de energie. 2. Material combustibil de culoare neagra, usor si sfarâmicios, rezultat din arderea incompleta a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscata a lemnului, folosit în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ♢ Expr. A se face carbune = (despre alimente) a se arde. A sta (ca) pe carbuni (aprinsi) = a fi foarte nerabdator. 3. Creion negru obtinut dintr-un lemn de esenta foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schite etc. II. 1. (Med.) Antrax. 2. (Zool.; în sintagma) Carbune enfizematos = boala infectioasa acuta a rumegatoarelor, în special a bovinelor, provocata de bacteria Clostridium chauvoei si care se manifesta prin aparitia în muschi a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (La plante) Taciune. 4. (Bot.; reg.; la pl.) Planta erbacee cu frunze ovale la baza, lanceolate mai sus si flori negre-violacee (Phyteuma spiciforma); spinuta (1). – Lat. carbo, -onis.
cărturăreasă, CĂRTURĂREÁSĂ, carturarese, s.f. Femeie care se îndeletniceste cu ghicitul în carti. – Carturar + suf. -easa.
cărucior, CĂRUCIÓR, carucioare, s.n. 1. Trasurica în care sunt plimbati copiii mici; carut (3). 2. Vehicul de dimensiuni reduse, cu roti de rulare, care se poate deplasa pe linii ferate, pe cabluri sau pe drumuri obisnuite si care este folosit la transporturi de sarcini relativ mici pe distante scurte; carut (2). 3. Subansamblu al unei masini-unelte, al unei masini de lucru sau al unui utilaj, folosit pentru deplasarea uneltei, a obiectului de prelucrat etc. – Carut + suf. -ior.
căruţă, CĂRÚŢĂ, carute, s.f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic si mai usor decât acesta, cu tractiune animala, mai ales cu cai. ♢ Expr. A se lasa de caruta = a renunta la un lucru sau la o treaba începuta. A ramâne de caruta = a ramâne în urma; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, lemne etc. cât se poate încarca într-o caruta (1). – Din car.
căsătorie, CĂSĂTORÍE, casatorii, s.f. Uniune legala, liber consimtita între un barbat si o femeie pentru întemeierea unei familii. ♦ Trai comun între soti, viata conjugala; casnicie. – Casator (înv. "sot" < casa1 + suf. -ator) + suf. -ie.
căsca, CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ♢ Expr. A casca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naiva; p. ext. a umbla fara nici o treaba, a pierde vremea. A casca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a baga de seama, a fi atent. ♢ Compus; casca-gura s.m. = gura-casca. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o miscare de inspirare adânca, urmata de o expiratie prelungita, tradând oboseala, plictiseala si mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (putin); a se crapa. – Lat. •cascare.
căsoaie, CĂSOÁIE, casoaie, s.f. 1. Augmentativ al lui casa1 (1). ♦ Baraca (de lemn) unde se adapostesc muncitorii care lucreaza la câmp sau la padure. 2. Camara în care se tin, la tara, lucruri de gospodarie. 3. Element de constructie în forma de cutie (fara funduri sau cu un singur fund), confectionat din grinzi de lemn sau de beton prefabricat, care se umple cu piatra, cu pamânt etc. si care se asaza în albie sau pe malul unei ape în scopul executarii unui baraj, a unui dig etc. [Var.: casói s.n.] – Casa + suf. -oaie.
căsuţă, CĂSÚŢĂ, casute, s.f. 1. Diminutiv al lui casa1 (1); cascioara, casisoara, casulie. ♦ Casuta postala = ghiseu sau compartiment special unde se repartizeaza si se pastreaza, la posta, scrisorile pe care le ridica personal adresantul. 2. Compartiment dintr-o cutie de litere tipografice, în care se pastreaza un singur fel de litera. ♢ Casuta tipografica = spatiu destinat colofoniului. 3. (La pl.) Spatiile dintre dintii spatei, prin care trec firele de urzeala la razboaiele de tesut – Casa1 + suf. -uta.
căţea, CĂŢEÁ, catele, s.f. 1. Femela câinelui. 2. Epitet dat unei femei rele sau depravate. ♢ Expr. (Rar) Catea de vreme = vreme rea, cumplita. 3. Fig. (Arg.) Mitraliera. Lat. catella.
căţel, CĂŢÉL, catei, s.m. I. 1. Pui de câine; p. ext. pui de animal salbatic (asemanator cu câinele). ♢ Expr. (Fam.) Cu catel, cu purcel = cu întreaga familie si cu tot avutul; cu tot ce are. 2. Fig. Om lingusitor si fara scrupule. 3. Compuse: (Zool.) catelul-pamântului = orbet; catel-de-mare = corosbina; catel-de-frasin sau catelul-frasinului = cantarida. II. Fiecare dintre partile care compun capatâna de usturoi. – Lat. catellus.
căuş, CĂÚS, cause, s.n. 1. Vas de lemn în forma de cupa sau de lingura mare, folosit pentru a lua apa, faina, graunte etc.; cauc; p. ext. nume dat unor unelte care au aceasta forma. ♢ Expr. A face mâna caus = a da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele si adâncind palma. ♦ Cantitatea de apa, faina, graunte etc. care intra într-un caus (1). 2. Lingura mare de lemn cu care se toarna vinul din pritoaca în cada. 3. Lingura de forma speciala folosita la prepararea brânzeturilor, cu care se scoate, se asaza si se amesteca coagulul. 4. Lingura de tabla sau de lemn cu ajutorul careia se scoate apa din barca. 5. Piesa din tabla folosita pentru legarea cablului de foraj de un ax sau a doua cabluri între ele. 6. Cancioc. 7. (Mar.) Bazin mic într-un port, pentru ambarcatiuni. – Lat. •cau (< cavus) + suf. -us.
căuta, CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca sa gaseasca pe cineva sau ceva; a umbla dupa... ♢ Expr. A cauta cuiva cearta (sau pricina) cu lumânarea = a provoca cearta cu orice pret. N-ai ce cauta (undeva) = nu exista motiv, este interzis sa vii sau sa te afli undeva. A cauta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca sa descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o multime etc. A cauta cu gândul = a se sili sa-si aduca aminte. A cauta privirile cuiva = a încerca sa întâlneasca privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobai. ♦ A se deplasa undeva pentru a gasi pe cineva; a se interesa undeva de prezenta cuiva. 2. A încerca sa obtina ceva, a urmari ceva. ♦ Refl. (Despre marfuri) A avea cautare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ♢ Expr. A-si cauta de treaba (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-si vedea de treaba. 2. Intranz. si tranz. A purta de grija (unui bolnav), a se îngriji de... ♢ Refl. Se cauta la doctor. ♦ A baga de seama, a fi atent. 3. Tranz. A-si da silinta, a se stradui sa... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmari cu ochii. ♢ Expr. (Fam.) A-i cauta (cuiva) în coarne = a rasfata (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre fiinte) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfatisarea de... 4. Intranz. si tranz. Fig. A lua în consideratie, a se lua dupa... Nu cauta ca-s mic. 5. Intranz. (În superstitii) A cerceta pozitia stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -ca-u-. – Var.: (pop.) catá vb. I] – Lat. •cautare.
căznit, CĂZNÍT, -Ă, cazniti, -te, adj. 1. Muncit, împilat, asuprit, torturat. 2. Facut cu mult efort (si fara prea mare succes). – V. cazni.
câine, CẤINE, câini, s.m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru paza, vânatoare etc. (Canis familiaris). ♢ Expr. (Ir.) A trai (sau a se întelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre doua sau mai multe persoane care nu se înteleg deloc, nu se pot suferi, se dusmanesc si se cearta întruna. A taia frunza la câini = a trândavi; a nu avea nici o ocupatie. A trai ca câinele la stâna = a trai bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trasatura distinctiva, o situatie clara. Nu-i numai un câine scurt de coada = mai e si altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discutie e comun si altora. Viata de câine = viata grea, plina de lipsuri. (Ir.) Umbla câinii cu covrigi (sau colaci) în coada = e mare belsug. ♦ Epitet dat unui om rau, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelatii boreale (din care face parte si Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelatii boreale, situata între Hidra si Orion; câine-de-mare = rechin de talie mica, de culoare albastra-cenusie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub forma de vierme mare si paros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete.[Var.: (reg.) cấne s.m.] – Lat. canis.
câmp, CÂMP, câmpuri, s.n. si (1, astazi mai ales în expr.) câmpi, s.m. 1. Întindere vasta de pamânt fara accidente însemnate de teren; ses, câmpie; spec. întindere de pamânt cultivata, semanata; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ♢ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care foloseste tunul si obuzierul de calibru mic si care poate fi întrebuintata pe un teren fara accidente prea mari. ♢ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fara adapost. ♢ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, parasind drumul. A-si lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbeste, fara a sti încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pamânt în afara unei localitati (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheata = masa întinsa si neîntrerupta de gheata care acopera o suprafata (în regiunile polare). 2. Loc. Spatiu, portiune de teren în limitele carora se desfasoara o anumita activitate. Câmp de lupta. ♢ (Astazi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva îsi desfasoara activitatea; activitate, munca, productie. Câmp vizual = portiune de spatiu care poate fi cuprinsa cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spatiu în care fiecarui punct i se asociaza o marime fizica determinata; marime care caracterizeaza o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spatiu în care se pot exercita actiuni de forta asupra corpurilor. ♢ Câmp electric = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic corp încarcat cu electricitate, acesta ar fi supus actiunii unei forte care nu s-ar exercita daca corpul nu ar fi încarcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forte de aceeasi natura ca cele care se exercita între doi magneti vecini. 4. Forma a materiei prin intermediul careia are loc interactiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = portiune anatomica pe suprafata careia are loc o interventie chirurgicala. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Multime de valori ale uneia sau mai multor marimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.
minicartelă, MINICARTÉLĂ s. f. (inform.) cartela mai mica decât cartela standard, care permite perforarea unui numar mai mare de caractere. (dupa engl. minicard)
cânepă, CẤNEPĂ, cânepe, s.f. 1. Planta textila cu tulpina înalta si dreapta si cu frunze alterne dintate pe margini, cu flori mici, verzui, cultivata pentru fibrele care se scot din tulpina si pentru uleiul care se extrage din seminte (Cannabis sativa). ♢ Cânepa indiana = varietate de cânepa cultivata îndeosebi în anumite regiuni din India, Iran, Africa de nord si cele doua Americi, din care se extrag stupefiante (Cannabis indica). ♢ Compus: cânepa-codrului = cânepioara (2). 2. Fibre textile extrase din tulpina de cânepa (1). – Lat. •canapa (= cannabis).
cânepiu, CÂNEPÍU, -ÍE, cânepii, adj. Care are înfatisarea fuiorului de cânepa; de culoarea semintei de cânepa, cenusiu-închis. – Cânepa + suf. -iu.
cântar, CÂNTÁR, cântare, s.n. 1. Nume dat mai multor instrumente care servesc la stabilirea greutatii unui obiect sau a unei fiinte, de obicei a unei marfi. ♢ Expr. A trage la cântar = a) a cântari (mult), a avea greutate (mare); b) a avea importanta. ♦ Cântarire. Însala la cântar. 2. Unitate pentru masurarea greutatilor folosita în trecut, a carei valoare a variat în timp si pe regiuni. – Din tc. kantar.
cântăreală, CÂNTĂREÁLĂ s.f. (Rar) Cântarire. – Cântari + suf. -eala.
minicardiograf, MINICARDIOGRÁF s. n. electrocardiograf de buzunar, care permite persoanelor suferinde sa-si controleze singure functionarea cordului. (< mini1- + cardiograf)
cântări, CÂNTĂRÍ, cântaresc, vb. IV. 1. Tranz. A determina greutatea unui corp cu ajutorul cântarului, al balantei, al basculei. 2. Tranz. Fig. A aprecia, a judeca; a cumpani, a chibzui. 3. Intranz. A avea o anumita greutate. ♦ Fig. A valora, a pretui. Aprecierea lui cântareste mult. – Din cântar.
cântărire, CÂNTĂRÍRE, cântariri, s.f. Actiunea de a cântari; cântareala. – V. cântari.
cârcimăreasă, CÂRCIMĂREÁSĂ s.f. v. cârciumareasa.
cârciumăreasă, CÂRCIUMĂREÁSĂ, cârciumarese, s.f. 1. Nevasta de cârciumar; femeie care are în proprietate o cârciuma; cârciumarita. 2. Planta erbacee ornamentala cu frunze opuse, ovale, cu flori mari, divers colorate (Zinnia elegans). [Var.: crâsmareása, (reg.) cârcimareása s.f.] – Cârciumar + suf. -easa.
cârciumăriţă, CÂRCIUMĂRÍŢĂ, cârciumarite, s.f. Cârciumareasa (1). [Var.: crâsmaríta, (reg.) cârcimaríta s.f.] – Cârciumar + suf. -ita.
cârcoti, CÂRCOTÍ, cârcotesc, vb. IV. Intranz. si refl. recipr. (Pop.) A se certa, a se sfadi mereu. ♦ Intranz. A-si arata nemultumirea; a cârti. – Din cârcota.
cârd, CÂRD, cârduri, s.n. 1. Grup mare de animale mamifere, de pasari, de pesti de acelasi fel, care se afla împreuna. 2. (De obicei peior.) Ceata (mare) de oameni. ♢ Expr. A se pune (sau a intra) în cârd cu cineva = a se asocia, a se întovarasi cu cineva (în vederea unor actiuni reprobabile). 3. (Fam.) Multime, sir (de ani, de zile). ♢ Loc. adv. De (la) un cârd de vreme = de un timp încoace. Un cârd de ani = foarte multi ani. – Din scr. krd.
cârjă, CẤRJĂ, cârje, s.f. 1. Bat cu partea superioara bifurcata, fixata sub brat, de care se sprijina în timpul mersului oamenii infirmi. 2. Baston (încovoiat în partea superioara); spec. baston care servea ca simbol al puterii sau care serveste ca simbol al unei demnitati. 3. (Anat.; în sintagma) Cârja aortei = portiunea curbata pe care o prezinta artera, dupa iesirea din inima. [Pl. si: cârji] – Din sl. kryži "cruce".
cârlig, CÂRLÍG, cârlige, s.n. 1. Piesa de metal cu un capat îndoit, de care se atârna, se prinde etc. un obiect. ♢ Loc. vb. A se face cârlig = a se strâmba; a se ghemui. 2. Prajina cu un capat (metalic) încovoiat. care serveste la scoaterea galetii cu apa din fântâna. 3. Partea metalica a unditei, de forma unui ac îndoit, în care se prinde pestele. 4. Încuietoare la o usa, la o poarta etc., în forma de bara metalica subtire sau de cui lung, încovoiat la un capat, care se prinde într-un belciug, într-un ochi de metal etc. 5. Andrea. 6. Mic dispozitiv cu care se prind rufele pe frânghie. 7. (Rar) Mladita sau cârcel de vita de vie. – Cf. k a r l i k.
cârmaci, CÂRMÁCI, cârmaci, s.m. 1. Persoana, sportiv care manevreaza cârma unei ambarcatii, a unei nave. 2. Fig. Cârmuitor, conducator. – Din bg. karmač.
cârmă, CÂRMĂ, cârme, s.f. 1. Piesa mobila care serveste la mentinerea sau la schimbarea directiei de mers a unei ambarcatii, a unei nave sau a unui aparat de zbor. 2. Fig. Conducere, cârmuire, guvernare. – Din sl. krŭma.
cârmeală, CÂRMEÁLĂ, cârmeli, s.f. (Pop.) Întorsatura, cotitura, schimbare (în desfasurarea unei operatii, a unei actiuni). ♦ Fig. Schimbare survenita în atitudinea sau comportarea cuiva. – Cârmi + suf. -eala.
cârmuitor, CÂRMUITÓR, -OÁRE, cârmuitori, -oare, s.m. si f. Persoana care conduce, administreaza o institutie, care guverneaza un stat etc. [Pr.: -mu-i-] – Cârmui + suf. -tor.
cârnăţăreasă, CÂRNĂŢĂREÁSĂ, cârnatarese, s.f. Femeie care prepara sau vinde cârnati si alte mezeluri; nevasta de cârnatar. – Cârnatar + suf. -easa.
cârneleagă, CÂRNELEÁGĂ, cârnelegi, s.f. (În religia ortodoxa, de obicei la pl.) Saptamâna antepenultima din dulcele Craciunului, în timpul careia credinciosii pot mânca de dulce miercurea si vinerea. – Lat. carnem ligat.
cârni, CÂRNÍ, cârnesc, vb. IV. 1. Intranz. (Pop.) A (se) îndrepta în alta directie; a (se) întoarce. ♢ Expr. (Tranz.) Îti cârneste nasul din loc = miroase extrem de urât. A-si cârni nasul sau (intranz.) a cârni din nas = a se arata nemultumit (strâmbând din nas); a strâmba din nas. ♦ Fig. A reveni asupra celor spuse, hotarâte, a nu mai face ce a spus, ce a hotarât. 2. Tranz. A taia, a rupe vârful lastarilor tineri ai unor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. – Din cârn.
cârpaci, CÂRPÁCI, cârpaci, s.m. Meserias care peticeste, care repara încaltaminte, haine etc. ♦ Meserias sau, p. gener. persoana care lucreaza prost. – Din bg. karpač.
cârpă, CÂRPĂ, cârpe, s.f. Bucata de pânza sau de stofa (veche), folosita de obicei în gospodarie (la stergerea prafului, a vaselor etc.), ca materie prima în industria hârtiei etc. ♦ Scutec. ♦ Fig. Om fara personalitate, care face întotdeauna orice i se spune. – Din bg. karpa, scr. krpa.
cârpi, CÂRPÍ, cârpesc, vb. IV. Tranz. 1. A petici, a repara, a coase un obiect rupt sau descusut. ♢ Expr. Cu ochii cârpiti de somn = neputându-si tine ochii deschisi din cauza somnului. 2. A repara un obiect spart sau crapat. 3. Fig. A palmui pe cineva. 4. Fig. A nascoci, a inventa la repezeala o motivatie, o explicatie, un pretext (nu prea convingator). – Din sl. krupiti.
cârti, CÂRTÍ, cârtesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A-si exprima (mereu) nemultumirea prin murmure sau critici (facute de obicei în absenta celui în cauza); a se plânge, a protesta (mereu). – Et. nec.
câteşi, CẤTESI- Element de compunere care înseamna "toti (ori toate) împreuna" si care serveste la formarea unor numerale colective; câtesitrei, câtesitrele; câtesipatru etc. – Câte + si.
câtva, CÂTVÁ, CÂTĂVÁ, câtiva, câteva, pron. nehot., adj. nehot. Un numar mic, o cantitate sau o parte mica (dintr-un numar, o cantitate sau o parte mai mare). ♦ (Adverbial) Putin timp, nu prea multa vreme. – Cât + va (= vrea).
cea, CEA interj. Strigat cu care se mâna boii spre dreapta. ♦ (Substantivat) Partea dreapta; dreapta. [Var.: (reg.) ceála interj.] – Onomatopee.
ceac, CEAC s.n. Prajina lunga, prevazuta la un capat cu cârlig, folosita pentru prinderea si manevrarea butucilor pe apa. – Et. nec.
ceacpac, CEAC-PÁC adv. (Fam.) Asa si asa, nici prea bine, nici prea rau. [Var.: ceat-pát adv.] – Din tc. çatpat "din când în când; pe ici pe colo".
ceai, CEAI, (1) s.m., (2, 3, 4) ceaiuri, s.n. 1. S.m. Arbust exotic cultivat pentru frunzele lui care, uscate, sunt folosite pentru prepararea unei bauturi cu efect excitant (Thea sinensis); p. rest. frunzele (uscate ale) acestui arbust. 2. S.n. (De obicei urmat de determinari care arata felul) Bautura obtinuta prin maceratia, infuzia sau decoctia frunzelor de ceai (1) sau a unor plante medicinale. 3. S.m. Timpul, masa (de dimineata) la care se bea ceaiul (2). 4. S.n. Reuniune între prieteni, în cursul dupa-amiezii, la care se serveste ceai (2) sau diferite gustari si se danseaza. – Din rus. čai.
ceair, CEAÍR, ceairuri, s.n. (Înv. si reg.) Loc de pasune (împrejmuit); p. ext. Câmpie nelucrata în apropierea unei ape. [Var.: ciér s.n.] – Din tc. çair.
ceamur, CEAMÚR s.n. (Reg.) Material de constructie constituit din lut framântat cu paie tocate (si cu unele substante minerale), întrebuintat la tencuirea sau la construirea caselor taranesti, a cuptoarelor etc. – Din tc. çamur.
ceapă, CEÁPĂ, cepe, s.f. 1. Planta erbacee legumicola, bienala, din familia liliaceelor, comestibila, cu miros puternic, specific, cu tulpina aeriana dreapta, cilindrica si verde si cu cea subterana în forma de bulb, cu frunze cilindrice si cu flori albe numeroase, dispuse în inflorescente dese (Allium cepa). ♢ Ceapa de apa = ceapa care se cultiva prin rasad si se recolteaza în acelasi an în care s-a semanat. Ceapa de samânta = arpagic. ♦ Bulbul cepei (1), cu miros specific si cu continut bogat de vitamine, folosit în alimentatie; p. gener. orice bulb al unei plante. ♢ Expr. Nu face (sau nu valoreaza nici cât) o ceapa degerata, se spune despre cineva (sau despre ceva) fara nici o valoare. 2. Compus: ceapa-ciorii = numele a trei plante erbacee bulboase din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). – Lat. caepa.
ceapraz, CEAPRÁZ, ceaprazuri, s.n. 1. Siret, panglica sau ciucure de matase sau de fir, cu care se împodobesc hainele (militare), draperiile, tapiteriile etc. 2. Pozitia alternativa a dintilor de ferestrau într-o parte si în alta, în afara planului pânzei, pentru a face mai usoara taierea materialului. 3. Calcator (III 1, 2). – Din tc. çapraz.
ceaprăzui, CEAPRĂZUÍ, ceaprazuiesc, vb. IV. Tranz. A încovoia dintii ferastraului (1) pentru a realiza ceaprazul (2). – Ceapraz + suf. -ui.
ceară, CEÁRĂ s.f. 1. Produs natural (de origine animala, vegetala sau minerala) sau sintetic, plastic, insolubil în apa, care se înmoaie si se topeste la temperaturi destul de joase si care are numeroase utilizari în industria farmaceutica, electronica, a hârtiei, cosmetica etc. ♢ Ceara de albine = ceara de culoare galbuie, cu miros placut, caracteristic, produsa de albine, care se recolteaza prin topirea fagurilor. Ceara de balena = spermantet, ulei de casalot. Ceara de parchet = amestec de ceara sintetica cu parafina, cerezina, ceara vegetala si cu alte substante, care formeaza pe parchet o pelicula lucioasa, protectoare. Ceara rosie = amestec de colofoniu, selac, ulei de terebentina si culori minerale, care, datorita proprietatilor lui plastice la încalzire, este folosit la sigilarea scrisorilor, pachetelor, la închiderea ermetica a flacoanelor etc. Ceara montana = ceara minerala obtinuta din carbunii bruni prin extractie cu solventi. Ceara vegetala = strat care acopera suprafata plantelor, mai ales a fructelor. 2. (Geol.; în sintagma) Ceara de pamânt = ozocherita. 3. (Fiziol.) Cerumen. – Lat. cera.
ceas, CEAS, ceasuri, s.n. 1. Interval de timp egal cu 60 de minute; ora. ♢ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat, mult. La tot ceasul = întruna, mereu. ♢ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = cât mai repede cu putinta, pâna nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. ♦ Spatiu, distanta care se poate parcurge în timp de o ora. Acest sat e la 3 ceasuri de Bucuresti. ♢ Expr. A face un ceas bun pâna... = a avea nevoie de o ora întreaga (sau de mai bine de o ora) pâna... ♦ Fiecare dintre cele 24 de parti în care este împartita o zi si care sunt marcate pe cadranul si cu acele unui ceasornic; p. ext. bataie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre punctele principale ale cadranului. 2. Moment, clipa; timp, vreme. ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ♢ Expr. Ceas bun (sau rau) = (în superstitii) moment considerat ca norocos (sau nenorocos). (Sa fie) într-un ceas bun! formula prin care se ureaza cuiva sucees când întreprinde ceva. (Pop.) A se da de ceasul mortii = a se agita; a se framânta, a se zbuciuma. 3. Aparat care serveste la determinarea si masurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ♢ Ceas electronic = ceas a carui functionare se bazeaza pe folosirea circuitelor integrate specializate. Ceas digital = ceas (electronic) la care ora este indicata prin cifre atasate pe un ecran. Ceas vorbitor = a) ceas electronic la care ora este anuntata verbal; b) magnetofon pentru redarea înregistrarilor de semnal orar si a unor informatii vorbite asociate, folosit pentru anuntarea orei exacte în reteaua telefonica. Ceas solar = suprafata marginita de numere, având în centru o tija a carei umbra indica cu aproximatie orele zilei; cadran solar. ♢ Expr. A merge ca ceasul = (despre masini, aparate etc.) a functiona perfect. ♦ Aparat în forma de ceas (3), ale carui limbi înregistreaza miscarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujba religioasa savârsita la anumite ore din zi. – Din sl. časŭ.
ceasoficare, CEASOFICÁRE, ceasoficari, s.f. Creare a unei retele de ceasuri publice a caror functionare este asigurata prin transmiterea unor impulsuri electrice de la un centru de control. – Din ceas (dupa radioficare).
ceată, CEÁTĂ, cete, s.f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunati de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinari) Gramada de animale (de acelasi fel). 2. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Grup de organizare speciala, militara si fiscala, alcatuit din subalternii de la sate ai dregatorilor domnesti; pâlc (2), stol (2); trupa înarmata si organizata. – Din sl. četa.
ceaţă, CEÁŢĂ, ceturi, s.f. 1. Particule de apa rezultate din vaporizarea apei de pe pamânt, aflate în suspensie în atmosfera, la suprafata solului, si care îngreuiaza vizibilitatea; negura, pâcla. 2. (Impr.) Aburii care se condenseaza pe o sticla, pe o suprafata neteda. – Lat. caecia (< caecus "orb").
ceaun, CEAÚN, ceaune, s.n. Vas de tuci, de forma emisferica, cu doua toarte unite printr-un mâner, folosit pentru fierberea mamaligii sau a altor mâncaruri. ♦ Continutul unui asemenea vas; cantitatea care încape într-un asemenea vas. [Pl. si: ceaunuri - Din lat. ca(h)un, ucr. ca(v)un.
miniaturist, MINIATURÍST, -Ă s. m. f. 1. pictor de miniaturi. 2. scriitor care descrie cu finete si sensibilitate aspecte ale realitatii. (< fr. miniaturiste)
ceda, CEDÁ, cedez, vb. I. 1. Tranz. A renunta (gratuit sau prin vânzare) la posesiunea asupra unui bun. ♦ (Despre persoane) A transmite un drept de creanta unei alte persoane. 2. Intranz. A da cuiva dreptate într-o discutie, a nu se mai împotrivi; a se supune; a renunta. ♦ (Sport) A se recunoaste învins (renuntând la lupta); a fi învins. 3. Intranz. (Despre boli) A scadea din intensitate, a se ameliora. 4. Intranz. (Despre lucruri) A nu rezista unei presiuni; a se încovoia; a se deforma; a se rupe. – Din fr. céder.
cedent, CEDÉNT, cedenti, s.m. Creditor care transmite, printr-un contract de cesiune, dreptul sau de creanta unei alte persoane. – Din lat. cedens, -ntis.
cedru, CÉDRU, cedri, s.m. Numele mai multor specii de arbori din familia pinaceelor, cu lemnul tare, cu ramurile orizontale (Cedrus). ♦ Lemnul acestor arbori, de culoare bruna-galbuie, rezistent, uleios, cu miros puternic, folosit în constructiile navale, la fabricarea mobilelor, în sculptura. – Din fr. cèdre, lat. cedrus.
miniaturism, MINIATURÍSM s. n. miniaturistica (1); preocupare pentru aspectele miniaturale, delicate ale realitatii. (< it. miniaturismo)
cefalograf, CEFALOGRÁF, cefalografe, s.n. Instrument pentru înregistrarea grafica a dimensiunilor capului, folosit în antropometrie. – Din fr. céphalographe.
cefalografie, CEFALOGRAFÍE s.f. 1. Descriere anatomica a capului. 2. Înregistrarea grafica a formei si a dimensiunilor capului. – Din fr. céphalographie.
cefalometru, CEFALOMÉTRU, cefalometre, s.n. Instrument pentru masurarea capului. – Din fr. céphalomètre.
cefalotorace, CEFALOTORÁCE, cefalolorace, s.n. Segment al corpului, la arahnide si la crustacee, format prin unirea capului cu toracele. – Din fr. céphalothorax, it. cefalotorace.
cefar, CEFÁR, cefare, s.n. 1. Partea superioara a jugului, de forma unei bare de lemn cu doua curburi, care se asaza pe ceafa unor animale de tractiune. 2. Bucata de pânza care se prinde la ceafa de chipiu, pentru a apara ceafa de arsita soarelui; curea care se prinde la ceafa. – Ceafa + suf. -ar.
cel, CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arata ca fiinta sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determina se afla mai departe, în spatiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brate cea caldare. ♢ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealalta; celalalt tarâm. II. Art., adj. 1. (Preceda un adjectiv care determina un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoana, nearticulat) Fruntea ta cea lata. Stefan cel Mare. 2. (Preceda un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de "mai" formeaza superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc, adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel putin = a) minimum; b) macar, barem. 4. (Substantiveaza adjectivul pe care îl preceda) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indica pe cineva sau ceva relativ departat, în spatiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ♢ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoara (sau cu coarne) = dracul. (Intra în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetica sintactica).
cela, CÉLA, CÉEA, ceia, celea. pron. dem., adj. dem. (postpus). 1. Pron. dem. (Pop.) (Indica o fiinta sau un lucru mai departat, în spatiu sau în timp, de subiectul vorbitor) Acela. ♢ Expr. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe si diverse. Alte cele(a) = alteeva; alte lucruri. Ba ceea..., ba ceea... = ba una..., ba alta... ♦ (Intra în formarea unui pronume relativ compus) Ceea ce = ce. 2. Adj. dem. (postpus) (Pop.) Acela. Omul cela. Femeia ceea. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora) Din acela, aceea (cu afereza lui a).
celar, CELÁR, celare, s.n. Mica încapere în locuintele taranesti, pentru pastrarea alimentelor si a obiectelor casnice. – Lat. cellarium.
celebrator, CELEBRATÓR, -OÁRE, celebratori, -oare, s.m. si f. (Rar) Persoana care celebreaza (2). – Celebra + suf. -tor.
celebritate, CELEBRITÁTE, (2) celebritati, s.f. 1. Însusirea de a fi celebru; reputatie, faima. 2. Persoana care se bucura de mare renume si prestigiu. – Din fr. célébrité, lat. celebritas, -atis.
celestă, CELÉSTĂ, celeste, s.f. Instrument muzical de percutie cu claviatura, ale carui sunete sunt produse prin lovirea unor placi de metal. – Din fr. célesta.
celestină, CELESTÍNĂ s.f. Sulfat de strontiu natural, sticlos-transparent, incolor sau usor colorat, întrebuintat ca materie prima la prepararea sarurilor de strontiu. – Din fr. célestine.
celibat, CELIBÁT s.n. Faptul de a fi celibatar, starea unei persoane necasatorite. – Din fr. célibat, lat. caelibatus.
celochit, CELOCHÍT s.n. Chit constituit dintr-un bitum moale si din var gros, cu adaos de fibre de celuloza, folosit la executarea izolatiilor hidrofuge. – Cf. c e l u l o z a si c h i t.
celoidină, CELOIDÍNĂ s.f. Solutie concentrata de piroxilina, inflamabila, solubila în alcool si în eter, folosita la sectionarea fina a tesuturilor pentru examinarea lor microscopica. [Pr.: -lo-i-] – Din germ. Keloidine.
celostat, CELOSTÁT, celostate, s.n. Mecanism care urmareste miscarea diurna a unui astru, transmitându-i imaginea cu ajutorul unei oglinzi, tot timpul în aceeasi directie. – Et. nec.
celular, CELULÁR, -Ă, celulari, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care apartine celulei (1), de natura celulei; alcatuit din celule. ♢ Teorie celulara = teorie dupa care celula (1) constituie elementul fundamental al organizarii interne a plantelor si animalelor. 2. (Jur.; în sintagma) Regim celular = regim special la care sunt supusi, pe anumite perioade, detinutii în închisori, prin izolare severa în celule (4) individuale. 3. (În telecomunicatii; în sintagma) Telefonie celulara = sistem de telefonie fara cablu care pentru transmiterea semnalelor digitale utilizeaza aparate de emisie-receptie de mica putere, emitatoare-receptoare de tip releu, fiecare acoperind o celula (7), si echipamente computerizate pentru prelucrarea si comutarea semnalelor. Telefon celular = aparat de emisie-receptie, folosit în telefonia celulara; telefon mobil. II. S.n. Telefon celular, telefon mobil. Nu uita sa-ti iei celularul. – Din fr. cellulaire (I 1, 2), engl. cellular [telephone] (I 3, II).
celulă, CELÚLĂ, celule, s.f. 1. Element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcatuit din membrana, citoplasma si nucleu, reprezentând cea mai simpla unitate anatomica. 2. (În sintagma) Celula de partid = (în trecut) denumirea organizatiei de baza a partidului comunist. 3. Fiecare dintre cavitatile hexagonale ale fagurilor de ceara, în care albinele depun mierea, cresc ouale, puietul sau depoziteaza hrana; alveola. 4. Încapere (strâmta) în închisori, unde sunt tinuti arestatii sau condamnatii. 5. Ansamblu format din aripile (si fuzelajul) unui avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alaturate si cu aceeasi functie, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celula de siloz. 7. (În telecomunicatii) Suprafata geografica limitata acoperita de un releu de emisie-receptie, în cadrul sistemului de telefonie celulara. – Din fr. cellule, lat. cellula.
celuloid, CELULOÍD s.n. Materie solida, incolora, uneori transparenta, lucioasa, flexibila si plastica, usor inflamabila, obtinuta din nitroceluloza si camfor, folosita la fabricarea filmelor fotografice, a lacurilor si a unor obiecte uzuale. – Din fr. celluloïd.
cement, CEMÉNT, cementuri, s.n. 1. Agent pulverulent care serveste la cementarea otelului. 2. (Med.; în sintagma) Cement dentar = material folosit în obturatia provizorie a cariilor si la fixarea unor proteze. – Din fr. cément.
cementaţie, CEMENTÁŢIE, cementatii, s.f. 1. (Chim.) Cementare. 2. Întarire si pierdere a elasticitatii suprafetei lemnului. 3. (Geol; în sintagma) Zona de cementatie = zona din scoarta pamântului în care se produce îmbogatirea în sulfuri secundare a unui zacamânt de sulfuri primare. – Din fr. cémentation.
cenotaf, CENOTÁF, cenotafe, s.n. (Livr.) Monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale carei oseminte se gasesc în alt loc sau au disparut. – Din fr. cénotaphe, lat. cenotaphium.
cens, CENS s.n. 1. (În Roma antica) Recensamânt al cetatenilor si al averii lor. Efectuat din cinci în cinci ani, pentru a servi ca baza în recrutare, la fixarea impozitelor, la exercitarea drepturilor politice etc. ♦ Grupare a unor cetateni sau a tuturor locuitorilor unei tari dupa diverse criterii. 2. (În societatea feudala) Renta în bani sau în natura datorata seniorului de catre posesorul pamântului. 3. (În unele tari) Câtimea de impozit prevazuta de legile electorale necesara pentru acordarea dreptului de alegator. – Din lat. census, fr. cens.
cent, CENT, centi, s.m. 1. Moneda divizionara în Statele Unite ale Americii si în Canada. egala cu o sutime de dolar. ♦ Moneda în Ţarile de Jos, valorând o sutime de florin. 2. (Muz.) Subdiviziune pentru masurarea intervalelor muzicale, egala cu o sutime dintr-un semiton. – Din engl., fr. cent.
centaur, CENTÁUR, centauri, s.m. (În mitologia greaca) Fiinta imaginara, cu trup de cal si cu bust omenesc; hipocentaur. ♦ (La sg. art.) Constelatie din emisfera australa, din care face parte steaua cea mai apropiata de sistemul solar. [Pr.: -ta-ur] – Din lat. centaurus.
centenar, CENTENÁR, centenare, s.n. Împlinire a o suta de ani de la un eveniment însemnat; celebrarea acestui eveniment. ♦ (Adjectival) Care dateaza de o suta (sau de mai multe sute) de ani. – Din lat. centenarius, fr. centenaire.
centi, CENTI- Element de compunere care intra în denumirea submultiplilor unitatilor de masura pentru a exprima a suta parte din întreg. – Din fr.. it. centi-. Cf. lat. c e n t u m.
central, CENTRÁL, -Ă, centrali, -e, adj., s.f. I. Adj. 1. Care se afla (aproximativ) în centru, în mijloc; care provine dintr-un centru. 2. Fig. Care ocupa o pozitie principala, care constituie un nucleu în jurul caruia se grupeaza elementele secundare. ♦ Care se conduce sau se dirijeaza de la un centru. II. S.f. 1. Institutie, unitate economica care coordoneaza si controleaza activitatea si buna desfasurare a muncii într-o anumita ramura de activitate. ♦ (Si în sintagma centrala industriala) = (iesit din uz) unitate industriala caracteristica sistemului economic centralizat, care reunea întreprinderi cu profil similar, institute de cercetare si proiectare si care coordona întreaga lor activitate. 2. Instalatie sau ansamblu de instalatii tehnice în care se produce, în mod centralizat, energie, se efectueaza o anumita operatie tehnologica centralizata etc. 3. Statie unde se efectueaza punerea în legatura a posturilor unei retele de electrocomunicatii. – Din fr. central, lat. centralis.
centralism, CENTRALÍSM s.n. Sistem de organizare administrativa, economica sau politica, potrivit caruia institutiile locale se afla (în orice problema) în subordinea institutiilor centrale si lucreaza dupa dispozitiile acestora. ♦ (Iesit din uz) Centralism democratic = principiu de baza propriu organizarii si activitatii partidelor comuniste si muncitoresti, care sustinea îmbinarea centralismului cu democratia, conducerea centralizata cu participarea membrilor colectivitatii. – Din fr. centralisme. Cf. rus. t e n t r a l i z m.
centralist, CENTRALÍST2, -Ă, centralisti, -ste, s.m. si f. Persoana care lucreaza într-o centrala (telefonica). – Centrala + suf. -ist.
centralizare, CENTRALIZÁRE, centralizari, s.f. Actiunea de a centraliza si rezultatul ei; centralizatie; spec. proces de unire a mai multor unitati economice (mai mici) în mari unitati economice. ♦ Centralizarea capitalului = formarea unor capitaluri mai mari prin unirea unor capitaluri mai mici. – V. centraliza.
centrifug, CENTRIFÚG, -Ă, centrifugi, -ge, adj., s.f. 1. Adj. Care tinde sa se departeze de centru; centrifugal. ♢ Forta centrifuga = forta care actioneaza asupra unui corp aflat în miscare de rotatie, tinzând sa-l departeze de axa de rotatie. Miscare centrifuga = miscare a unui corp care se departeaza de centrul lui de rotatie. Pompa centrifuga = aparat bazat pe efectul fortei centrifuge si folosit la pomparea apei. 2. S.f. Aparat pentru separarea componentilor cu densitati diferite dintr-un amestec lichid eterogen cu ajutorul fortei centrifuge. – Din fr. centrifuge.
mineralurgie, MINERALURGÍE s. f. stiinta care studiaza aplicarea cu-nostintelor mineralogice în industrie. (< fr. minéralurgie)
centromer, CENTROMÉR, centromere, s.n. (Biol.) Regiune din cromozom unde se insereaza bratele cromatidelor. – Din fr. centromère.
centrozom, CENTROZÓM, centrozomi, s.m. Constituent citoplasmatic situat lânga nucleu, servind la reproducerea indirecta a celulei. – Din fr. centrosome.
centru, CÉNTRU, (I 1, 2, 3, 4, II 1, 3) centre, s.n., (I 5, II 2) centri, s.m. I. 1. S.n. (Mat.) Punct în raport cu care punctele unei figuri se asociaza în perechi simetrice. Centrul unui dreptunghi. ♦ Punct în raport cu care toate punctele unei figuri sunt la aceeasi distanta. Centrul unui cerc. ♦ Fig. (În loc.) În centrul (atentiei, preocuparilor etc.) = pe primul plan; la loc de frunte. 2. S.n. (În sintagma) Centru de rotatie = punct în jurul caruia alt punct sau un corp pot efectua o miscare de rotatie. 3. S.n. Punctul de aplicatie al rezultantei unui sistem de forte. Centru de greutate. 4. S.n. Punct central al unei întinderi, al unui spatiu. ♦ Spec. Punct marcat la mijlocul unui teren de joc (fotbal, handbal etc.), de unde începe partida sau de unde se repune mingea în actiune, dupa înscrierea unui gol. 5. S.m. Jucator aflat în centrul liniei de atac sau de aparare la anumite jocuri sportive. II. 1. S.n. Punct în care sunt localizate anumite functii sau acte. Centrul reflexelor. 2. S.m. (În sintagma) Centru nervos = grup de celule nervoase aflate în encefal, în bulb sau în maduva, la care vin excitatiile periferice si de la care pornesc excitatiile centrale. 3. S.n. Loc (localitate sau parte dintr-o localitate) unde este concentrata o activitate (industriala, comerciala, administrativa, culturala). ♢ Centru universitar = localitate în care exista institutii de învatamânt superior. Centru de documentare = biblioteca, sectie într-o biblioteca sau într-o institutie, care are ca sarcina principala furnizarea de material documentar. ♦ Institutie conducatoare; putere administrativa centrala. 4. S.n. sg. Pozitie politica de mijloc între dreapta si stânga. ♢ Centru-dreapta = pozitie politica de mijloc cu tendinte de dreapta. Centru-stânga = pozitie politica de mijloc cu tendinte de stânga. ♢ Loc. adj. De centru = care se situeaza pe o pozitie intermediara, între doua opinii extreme. Partid politic de centru. - Din fr. centre, lat. centrum.
centruire, CENTRUÍRE s.f. Operatie de prelucrare a gaurilor de centrare la o piesa, în vederea prelucrarii ei ulterioare la o masina-unealta. – Din centru.
centură, CENTÚRĂ, centuri, s.f. 1. Curea (lata) de piele, de pânza etc. cu care se încinge talia; cordon, cingatoare. ♢ Expr. Pâna, la centura = (de la umeri) pâna la talie. ♦ Centura de campion = centura, panglica lata etc. cu care se încinge mijlocul câstigatorului unui campionat la box sau la lupte. Centura de gimnastica = cingatoare lata, folosita pentru a sustine corpul la unele exercitii de gimnastica. Centura ortopedica = dispozitiv folosit în unele afectiuni ale sistemului osos, pentru mentinerea corpului în pozitie corecta. Centura de salvare = echipament individual, de forma unui cordon lat, a unui pieptar etc. facut din placi de pluta învelite în pânza, care serveste la mentinerea unui naufragiat la suprafata apei; colac de salvare. Centura de siguranta = echipament individual de protectie folosit de muncitorii care lucreaza pe stâlpi la înaltime, constituit dintr-o cingatoare lata si o frânghie de sustinere. ♦ (Mil.) Curea lata de piele (rar de pânza) care se pune în jurul taliei si de care se agata sabia, baioneta sau tocul pistolului; centiron. ♦ Fâsie lata de pânza, de elastic, de material plastic etc. cu care se încinge abdomenul pentru a-l sustine sau pentru a-l mentine în pozitie corecta. 2. (Anat.) Ansamblu osos prin care extremitatile se leaga de trunchi. ♢ Centura pelviana = centura formata din oasele coxale si care leaga membrele inferioare de trunchi. Centura scapulara = centura formata din clavicule si omoplati si care leaga membrele superioare de trunchi. 3. (Sport) Linie orizontala, imaginara, la nivelul ombilicului, care marcheaza limita sub care loviturile la box sunt nepermise de regulament. ♦ (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile. 4. (Astron.; în sintagma) Centura de radiatie = fiecare dintre zonele din jurul Pamântului în care radiatia corpusculara ionizanta este atât de intensa, încât prezinta nocivitate pentru cosmonauti. 5. (În sintagma) Centura de fortificatii = linie de lucrari de aparare din beton armat si metal, construita în jurul unei localitati. 6. Grinda orizontala rezemata pe toata lungimea ei pe zidurile unei cladiri, în vederea realizarii legaturii dintre ziduri. 7. (Constr.) Brâu de beton pe care se fixeaza planseul cladirilor. 8. Fâsie continua de tabla de otel care formeaza bordajul unei nave. – Din fr. ceinture.
cenuşar, CENUSÁR, (1) cenusare, s.n., (II, III) cenusari, s.m. I. S.n. 1. Cutie de metal asezata sub gratarul locomotivei sau al unei sobe de încalzit, al unui cuptor etc. în care cade cenusa rezultata din ardere. 2. Atelier sau sectie dintr-o fabrica de tabacarie în care se executa operatiile premergatoare tabacirii. ♦ Bazin folosit în tabacarie, în care se pun pieile crude, cu o solutie de lapte de var, pentru a le curata de par. ♦ Solutie de lapte de var proaspat sau alcalin, folosita pentru depilarea pieilor crude si îndepartarea epidermei. 3. Urna în care se pastreaza cenusa unei persoane incinerate; urna cinerara. II. S.m. (Înv. si ir.) Scriitor de cancelarie, copist (prost). III. S.m. Arbore ornamental originar din China, înalt, cu coroana ovala, cu frunze compuse si cu flori mici verzi-galbui (Ailanthus altissima). – Cenusa + suf. -ar.
cenuşă, CENÚSĂ s.f. 1. Reziduu solid format din substante minerale sub forma de pulbere, care ramâne dupa arderea completa a unui corp. ♢ Expr. A (se) preface în cenusa = a (se) distruge în întregime (prin foc). A nu avea nici cenusa în vatra = a fi foarte sarac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva si cenusa din vatra = a lasa pe cineva sarac lipit, a-i lua cuiva tot. A trage cenusa (sau spuza) pe turta sa = a-si apara cauza proprie. A-si pune cenusa în cap = a se pocai, a-si recunoaste vina sau greseala. ♦ Ramasitele unui mort incinerat. 2. (În sintagma) Cenusa vulcanica = masa de elemente fine aruncata în atmosfera de un vulcan în eruptie. – Lat. •cinusia (< cinis).
cenuşăreasă, CENUSĂREÁSĂ, cenusarese, s.f. Personaj din basme, închipuit ca o fata persecutata si chinuita de mama vitrega; fig. fata persecutata în familie, care munceste peste puteri. – Cenusar + suf. -easa.
cenuşiu, CENUSÍU, -ÍE, cenusii, s.n., adj. 1. S.n. Culoare obtinuta prin suprapunerea în diferite proportii a culorilor alb si negru; sur, gri. 2. Adj. De culoarea cenusii; gri, bozafer. 3. Adj. Fig. Sters, lipsit de expresivitate. – Cenusa + suf. -iu.
cenzitar, CENZITÁR, -Ă, cenzitari, -e, adj. Care are la baza censul (3), întemeiat pe cens. ♢ Sistem (electoral) cenzitar = sistem electoral în care recunoasterea dreptului de vot este în functie de îndeplinirea de catre alegatori a anumitor conditii, în primul rând în functie de avere. – Din fr. censitaire.
cenzor, CÉNZOR, cenzori, s.m. 1. (În Roma antica) Magistrat care avea misiunea de a face recensamântul persoanelor si al averilor si de a supraveghea moravurile publice. 2. (În unele state) Persoana aleasa de adunarea generala a unei societati comerciale pentru a face verificarea conturilor prezentate de administrator. 3. Persoana care verifica gestiunea unei întreprinderi, a unei banci etc. 4. Persoana însarcinata sa asigure secretele de stat; persoana însarcinata cu cenzura (1). – Din fr. censeur, lat. censor.
cenzură, CENZÚRĂ, cenzuri, s.f. 1. Control prealabil exercitat, în unele state, asupra continutului publicatiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune si, în anumite conditii, asupra corespondentei si convorbirilor telefonice; organ care exercita acest control. 2. Demnitatea, functia de cenzor în vechea Roma. – Din lat. censura, fr. censure.
cep, CEP, cepuri, s.n. 1. Dop de lemn, de forma tronconica, cu care se astupa gaura butoiului. ♦ Canea. ♦ Gaura de umplere sau de scurgere a lichidului dintr-un butoi care se închide cu un cep (1) sau cu o canea. ♢ Expr. A da cep (unei buti, unui butoi etc.) = a începe o bute, un butoi etc. plin cu vin (sau cu alt lichid), facându-i o gaura. 2. Portiune din tulpina unui portaltoi, care se lasa deasupra altoiului pâna la dezvoltarea acestuia, cu scopul de a-l proteja. ♦ Nod din tulpina unui brad sau a unui molid, din care creste ramura. 3. Fusul arborelui de lemn al unei mori taranesti de apa. 4. Proeminenta prismatica sau cilindrica fasonata la capatul unei piese de lemn, cu care aceasta urmeaza a fi îmbucata în alta piesa. ♦ Capatul filetat în exterior al unei tevi, care serveste la îmbinare prin însurubare. – Lat. cippus.
cepchen, CEPCHÉN, cepchene, s.n. (Înv.) Haina boiereasca scurta, cu mânecile despicate, care se purta pe umeri. – Din tc. çepken.
cer, CER2, ceruri, s.n. 1. Spatiu cosmic nesfârsit în care se afla astrii; (mai ales) parte din acest spatiu vazuta deasupra orizontului, care are o forma aparent emisferica; bolta cereasca, firmament. ♢ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuinte, afara. Pâna-i cerul = niciodata. Ca cerul de pamânt sau ca de la cer la pamânt, se spune despre o deosebire extrem de mare între doua lucruri, doua puncte de vedere, doua situatii etc. A rascoli cerul si pamântul = a face tot posibilul (pentru a gasi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (si) cu pamântul = a se ruga cu cea mai mare staruinta. A pica (sau a cadea) din cer = a) a sosi pe neasteptate; b) a nu putea întelege; a fi strain de aceea ce se întâmpla în jur. Nu pica din cer = nu vine de-a gata. Parca a picat (sau a cazut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprima supararea, rusinea, uimirea cuiva în fata unei situatii neasteptate (si neplacute). Nu s-o face gaura (sau borta) în cer = n-o sa fie cine stie ce paguba, n-o sa se întâmple nici un rau. A fagadui (sau a promite) cerul si pamântul = a promite lucruri nerealizabile. ♢ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavitatii bucale, palatul bucal. 2. Aer, vazduh, atmosfera. ♢ Pasarile cerului = pasarile zburatoare. 3. Rai1, eden, paradis. ♢ Expr. A fi (sau a se crede) în al saptelea (sau în al noualea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divina, divinitate, providenta. – Lat. caelum.
mineralizator, MINERALIZATÓR, -OÁRE I. adj. care preface un metal în mineral, combinându-se cu el; mineralizant. II. s.n. substanta care favorizeaza formarea sau cristalizarea unor minerale. (< fr. minéralisateur)
ceramic, CERÁMIC, -Ă, ceramici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Tehnica si arta prelucrarii argilelor, pentru a se obtine, prin omogenizarea amestecului plastic, modelarea, decorarea, smaltuirea, uscarea si arderea lui, diverse obiecte. ♦ Obiect obtinut prin aceasta tehnica. ♦ Material din care se obtin astfel de obiecte. 2. Adj. (Despre obiecte sau materiale) Obtinut prin tehnica ceramicii (1); referitor la ceramica, de ceramica. – Din fr. céramique.
ceramist, CERAMÍST, -Ă, ceramisti, -ste, s.m. si f. Specialist în fabricarea obiectelor de ceramica sau în arta ceramicii. – Din fr. céramiste.
cerber, CÉRBER, (2) cerberi, s.m. 1. (În mitologia greaca) Animal fabulos imaginat ca un câine cu trei capete, care statea la portile infernului si pazea intrarea. 2. Fig. (Livr.) Paznic sever, exigent. – Din fr. cerbère, lat. cerberus.
cerc, CERC, cercuri, s.n. I. 1. Figura geometrica plana formata din multimea tuturor punctelor egal departate de un punct fix; circumferinta; suprafata limitata de aceasta figura. ♢ Cerc polar = fiecare dintre cele doua linii închipuite pe globul pamântesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade si 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de astri în miscarea lor aparenta, zilnica, în jurul Pamântului. 2. Figura, desen, linie sau miscare în forma de cerc (I 1). ♢ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greseala de logica constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în forma de arc. 4. Fig. Sfera, întindere, cuprins, limita (de cunostinte, de atributii, de ocupatii etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în forma de linie circulara. 1. Banda subtire de metal sau de lemn care înconjura un butoi cu doage pentru strângerea si consolidarea acestora. 2. Banda subtire (de metal) cu care se consolideaza un cufar, un geamantan etc. 3. Sina de fir fixata în jurul rotilor de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile si pentru a servi ca piesa de uzura la rulare. 4. Obiect de lemn de forma circulara, pe care îl ruleaza copiii lovindu-l cu un betisor. 5. (Înv.) Diadema. III. Disc gradat, întrebuintat la unele instrumente de masura pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busola. IV. Grup de oameni legati între ei prin interese comune ori prin legaturi de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legati între ei prin preocupari, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop stiintific, artistic sau instructiv-educativ. ♢ Cercuri muncitoresti = organizatii politice muncitoresti aparute la noi la sfârsitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice dupa fr. cercle).
mineraliza, MINERALIZÁ vb. I. tr., refl. (despre metale) a (se) transforma în mineral. II. tr. 1. a modifica apa prin descompunerea substantelor minerale. 2. a da aspect de mineral. (< fr. minéraliser)
cercetător, CERCETĂTÓR, -OÁRE, cercetatori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care cerceteaza. 2. S.m. si f. Persoana care se ocupa cu cercetarea în domeniul stiintei sau al tehnicii; om de stiinta. ♢ Cercetator stiintific = functie în cadrul institutelor de cercetari stiintifice, în laboratoare etc.; persoana care are aceasta functie. – Cerceta + suf. -ator.
cercevea, CERCEVEÁ, cercevele, s.f. Cadru în care este fixat geamul la o fereastra sau la o usa; lemnaria (în forma de cruce) din mijlocul ferestrei, în care sunt montate geamurile. [Var.: gergeveá, giurgiuveá s.f.] – Din tc. çerçeve.
cereală, CEREÁLĂ, cereale, s.f. (La pl.) Grup de plante din familia gramineelor (grâu, porumb etc.), cu radacini fasciculate, tulpini neramificate si fructele cariopse, ale caror seminte servesc ca hrana omului sau animalelor si ca materie prima în industria alimentara; (si la sg.) planta care face parte din acest grup. [Pr.: -re-a-] – Din fr. céréale.
cerealicultură, CEREALICULTÚRĂ s.f. Ramura a agriculturii care studiaza cultura cerealelor. [Pr.: -re-a-] – Din fr. céréaliculture.
cerealier, CEREALIÉR, -Ă, cerealieri, -e, adj. Care produce cereale; de cereale. [Pr.: -re-a-li-er] – Din fr. céréalier.
cerealist, CEREALÍST, cerealisti, s.m. Negustor de cereale. [Pr.: -re-a-] – Din fr. céréaliste.
cerebel, CEREBÉL, cerebele, s.n. Parte a encefalului situata în regiunea posterioara si inferioara a emisferelor cerebrale, cu rol important în reglarea miscarilor; creierul mic. – Din lat. cerebellum.
cerebralitate, CEREBRALITÁTE s.f. (Rar) însusirea de a fi cerebral (2, 3). – Din fr. cérébralité.
minaj, MINÁJ s. n. drept luat de seniorul feudal la vinderea produselor pe piata. (< fr. minage)
ceremonie, CEREMONÍE, ceremonii, s.f. Ansamblu de reguli, de forme exterioare, protocolare, obisnuite la solemnitati; parada, solemnitate, fast. ♦ Maestru de ceremonie (sau de ceremonii) = persoana însarcinata sa dirijeze, dupa protocol, desfasurarea unei solemnitati. ♦ Totalitatea formelor de politete folosite în relatiile dintre membrii societatii. ♦ Forma exterioara a unui cult (religios); slujba. [Var.: (Înv.) teremónie s.f.] – Din pol. ceremonia, fr. cérémonie, lat. caerimonia.
cerere, CÉRERE, cereri, s.f. Actiunea de a (se) cere si rezultatul ei. 1. Solicitare; rugaminte. 2. Pretentie, exigenta; revendicare. 3. Cautare, cerinta; cantitate de bunuri si de servicii necesare pentru a acoperi consumul. ♢ Cerere solvabila = (în economia de marfuri) cerinta de marfuri si de servicii pentru care cumparatorii dispun de mijloace de plata. ♢ Loc. adv. La cerere = când se cere, când se solicita. 4. Sesizare adresata unui organ de jurisdictie sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoasterea sau apararea unui drept. ♦ (Concr.) Petitie. 5. (Tehn.; în sintagmele) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumata într-un anumit timp de o apa care se scurge prin canale, atunci când este supusa unui proces de curatare biologica. Cerere maxima de putere = valoare maxima a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat. – V. cere.
cergă, CÉRGĂ, cergi, s.f. 1. Patura (de lâna) care serveste la învelit sau care se asterne pe pat; tol, velinta, scoarta. 2. Adapost din ramuri si cetina în care lucreaza sindrilarul. – Din bg., scr. cerga. Cf. magh. c s e r g e.
ceriu, CÉRIU s.n. Element chimic, metal moale, ductil si stralucitor, folosit, în aliaj cu lantan si fier, la fabricarea pietrelor de brichete, a gloantelor si a proiectilelor. – Din fr. cérium.
cerneală, CERNEÁLĂ2, cerneluri, s.f. 1. Substanta lichida sau vâscoasa, variat colorata, care contine uleiuri sicative, uleiuri polimerizate, albumine si coloranti si care serveste la scris, la tiparit, la stampilat, la gravat etc. 2. (Reg.) Culoare neagra cu care se vopsesc materiile textile si parul; negreala. – Din sl. črŭnilo.
cerografie, CEROGRAFÍE s.f. Procedeu de pregatire a unei forme de tipar înalt, prin gravarea manuala a imaginii într-un strat de ceara aplicat pe o placa de metal. – Din fr. cérographie.
mimetism, MIMETÍSM s. n. 1. însusire a unor animale de a-si schimba culoarea sau de a lua forma unor obiecte, ori animale din mediul înconjurator. 2. (fig.) reproducere mecanica a gesturilor si atitudinilor cuiva; imitatie (servila) a unui model; maimutareala. (< fr. mimétisme)
certificat, CERTIFICÁT, certificate, s.n. Act oficial prin care se confirma exactitatea unui fapt, autenticitatea unui înscris sau în care se atesta o anumita calitate, în vederea valorificarii unor drepturi; atestat. ♢ Certificat de alegator = (în unele state) act prin care se constata înscrierea unui cetatean, în listele electorale si pe baza caruia acesta îsi exercita dreptul la vot. Certificat prenuptial = certificat medical eliberat celor ce vor sa se casatoreasca, prin care se atesta ca starea sanatatii acestora este corespunzatoare pentru întemeierea unei familii. – Din fr. certificat, lat. certificatum.
mimesis, MIMÉSIS s. n. principiu estetic, de origine platoniciana si aristoteliana, potrivit caruia arta este o rezultanta a imitarii realitatii. (< gr. mimesis, imitatie)
ceruză, CERÚZĂ s.f. Carbonat natural de plumb, alb sau cenusiu, cu luciu diamantin, folosit mai ales la prepararea vopselelor; alb de plumb. – Din fr. ceruse, lat. cerussa.
cesiona, CESIONÁ, cesionez, vb. I. Tranz. A transmite un drept de creanta unei alte persoane în temeiul unui contract de cesiune; a renunta de bunavoie la un drept în avantajul cuiva. [Pr.: -si-o-] – Din cesiune.
mimansa, MIMÁNSA s. f. scoala filozofica indiana care sustinea ca lumea se întemeiaza pe un principiu material alaturi de unul spiritual, ea fiind vesnica, necreata si formata din atomi. (< fr. mimansa)
cesiu, CÉSIU s.n. Element chimic, metal alcalin monovalent, moale, alb, care se gaseste în cantitati foarte mici alaturi de potasiu si se foloseste la fabricarea celulelor fotoelectrice. – Din fr. césium.
cesiune, CESIÚNE, cesiuni, s.f. Transmitere de catre o persoana altei persoane a unui drept de creanta cu titlu oneros în temeiul unui contract. ♦ (Concr.) Obiect, bun cesionat. [Pr.: -si-u-] – Din fr. cession, lat. cessio, -onis.
cestălalt, CÉSTĂLALT, CEÁSTĂLALTĂ, cestilalti, cestelalte, pron. dem. (Rar) Acela care (din doi sau din doua grupuri) este mai în apropierea noastra; astalalt. – Cest + alalt (înv. "celalalt").
cetate, CETÁTE, cetati, s.f. 1. Loc întarit printr-un sistem de fortificatii; fortareata. ♦ Oras sau cartier al unui oras care reprezinta o unitate cu caracteristici speciale. Cetate universitara. ♦ Nume dat cartierului mai vechi al unui oras în care a existat o cetate (1). ♦ Locuitorii unui oras (întarit). 2. (Înv.; în sintagma) Cetate de scaun = resedinta permanenta a domnului în tarile românesti; capitala. – Lat. civitas, -atis.
cetăţuie, CETĂŢÚIE, cetatui, s.f. Diminutiv al lui cetate; fortareata; întaritura naturala. [Pr.: -tu-ie] – Cetate + suf. -uie.
cetină, CÉTINĂ, cetini, s.f. 1. Ramura, creanga de brad; p. ext. brad. ♦ Nume dat speciilor de arbori si de tufe din clasa coniferelor. 2. Compus: cetina-de-negi = mic arbust rasinos ornamental din familia pinaceelor, totdeauna verde, cu tulpini culcate, foarte ramificate, cu frunze solzoase si cu flori dioice sau monoice (Juniperus sabina). [Pl. si: cetine] – Din bg., scr. četina.
cetoacidoză, CETOACIDÓZĂ s.f. Stare patologica caracterizata prin scaderea rezervei alcaline a sângelui, datorita acumularii de acetona, acid acetilacetic etc. [Pr.: -to-a-] – Din fr. cétoacidose.
cetogen, CETOGÉN, -Ă, cetogeni, -e, adj. (Despre alimente sau despre regimul de hrana) Care favorizeaza producerea de cetone în organism. – Din fr. cétogène.
cetogeneză, CETOGENÉZĂ, cetogeneze, s.f. (Biochim.) Formarea cetonei în organism. – Din fr. cétogenèse.
cetonă, CETÓNĂ, cetone, s.f. Nume generic dat unor compusi organici, care se obtin mai ales prin oxidarea alcoolilor secundari, a hidrocarburilor etc. întrebuintati în sinteza multor substante organice. – Din fr. cétone.
cetonic, CETÓNIC, -Ă, cetonici, -e, adj. De natura cetonei. ♢ Corpi cetonici = produsi intermediari ai metabolismului lipidelor, rezultati prin oxidarea acizilor grasi. – Din fr. cétonique.
cetonurie, CETONURÍE s.f. Eliminare prin urina a cetonelor rezultate din arderea incompleta a grasimilor. – Din fr. cétonurie.
cezariană, CEZARIÁNĂ, cezariene, s.f. (Si adjectival) Interventie chirurgicala în regiunea abdominala, care consta în extragerea fatului viu prin deschiderea uterului, în cazuri de nastere dificila; cezarotomie. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. césarienne.
cezură, CEZÚRĂ, cezuri, s.f. Pauza ritmica înauntrul unui vers, care împarte versul în parti de obicei egale (emistihuri), pentru a usura recitarea si a sustine cadenta. – Din lat caesura, fr. césure.
chartreuse, CHARTREUSE s.n. Sort de lichior obtinut prin macerarea în alcool etilic a unui amestec de plante, care apoi se distileaza, se amesteca cu sirop de zahar, se îmbuteliaza si se pastreaza mai mult timp pentru desavârsirea aromei. [Pr.: sartröz] – Cuv. fr.
cheag, CHEÁG, cheaguri, s.n. 1. Ferment extras din sucul gastric al rumegatoarelor tinere si al copilului, care are proprietatea de a închega cazeina din lapte; chimozina, lactoferment. 2. Una dintre cele patru despartituri ale stomacului rumegatoarelor, din care se extrage cheagul (1). 3. (În sintagma) Cheag sangvin = masa gelatinoasa rosie care se formeaza prin închegarea sângelui; coagul. 4. Fig. Fond initial al unei averi mai mari. ♢ Expr. A prinde cheag = a începe sa se îmbogateasca, a se îmbogati. A avea cheag = a fi bogat – Lat. •clagum (= coagulum).
chei, CHEI, cheiuri, s.n. 1. Constructie amenajata într-un port pentru acostarea, încarcarea si descarcarea vapoarelor, servind, totodata, la consolidarea malului si la apararea acestuia de actiunea apelor; p. ext. strada de-a lungul si la marginea unei asemenea constructii. 2. Platforma construita în lungul unei linii de cale ferata, la înaltimea pardoselii vagoanelor, pentru a usura încarcarea si descarcarea lor. [Var.: cheu s.n.] – Din bg. kei, fr. quai.
cheie, CHÉIE, chei, s.f. 1. Obiect de metal care serveste la încuierea sau descuierea unei broaste sau a unui lacat. ♢ Loc. adj. si adv. La cheie = (despre locuinte, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosinta. ♢ Expr. A tine (ceva sau pe cineva) sub cheie = a tine (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia si lacatul = totul; începutul si sfârsitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicatie, dezlegare. ♢ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfatiseaza, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem dupa care se înlocuiesc literele si cifrele reale cu altele conventionale pentru ca textul sa nu fie înteles de alte persoane. Pozitie-cheie = pozitie strategica, economica etc. de importanta deosebita. 3. Unealta de metal cu care se strâng sau se desfac suruburile sau piulitele. ♢ Cheie franceza (sau universala) = unealta de metal reglabila printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între falcile ei sa poata fi prins si rasucit orice tip de surub sau de piulita. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealta de metal sau de lemn cu care se întind coarde le unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn conventional pus la începutul portativului, pentru a indica pozitia unei note de o anumita înaltime, si, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngusta, lipsita de albie majora, între doi pereti înalti si abrupti, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercita o puternica eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de bolta (sau de arc) = boltar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolti sau al unui arc, având rolul de a încheia constructia si de a sustine celelalte boltare; fig. element de baza care explica sau dezleaga o problema; baza. – Lat. clavis.
cheiţă, CHEÍŢĂ, cheite, s.f. 1. Diminutiv al lui cheie. 2. (Pop.) Cusatura (colorata) în zigzag, cu care se încheie marginile la o camasa taraneasca. ♦ Mica întaritura cusuta la capatul unei taieturi facute într-o stofa, pentru a împiedica destramarea materialului. ♦ Cheotoare (1) subtire, facuta din ata. – Cheie + suf. -ita.
miliţie, MILÍŢIE s. f. 1. armata nepermanenta sau de rezerva, cuprinzând si unele corpuri speciale. 2. (în unele tari si la noi pâna în 1989) organ de stat având drept scop apararea ordinii publice, a proprietatii de stat si a celei personale, precum si a drepturilor si libertatilor cetatenesti. (< lat. militia, /2/ rus. militiia)
chelăreasă, CHELĂREÁSĂ, chelarese, s.f. Sotia chelarului; femeie care îndeplinea functia de chelar; chelarita. – Chelar + suf. -easa.
chelăriţă, CHELĂRÍŢĂ, chelarite, s.f. Chelareasa. – Chelar + suf. -ita.
chelbe, CHÉLBE s.f. (Pop.) Boala care consta în caderea parului de pe cap în arii rotunde, care pot fuziona; pelada; p. gener. chelie, calvitie. – Et. nec.
cheltuială, CHELTUIÁLĂ, cheltuieli, s.f. Faptul de a cheltui; (concr.) bani cheltuiti. ♢ Cheltuieli de judecata = suma de bani pe care este obligat s-o plateasca, pe baza unei hotarâri judecatoresti, partea care a pierdut un proces partii care a câstigat procesul. ♢ Expr. Cu (sau pe) cheltuiala cuiva = cu mijloace banesti oferite de altcineva. Bani de cheltuiala = bani destinati cheltuielilor curente. A se pune pe cheltuiala = a cheltui mult (si nerational). A baga (sau a pune pe cineva) la cheltuiala = a face (pe cineva) sa cheltuiasca bani multi. (Fam.) A da cuiva de cheltuiala = a bate pe cineva. ♦ Consum de mijloace materiale, de munca, energie etc. pentru satisfacerea unor nevoi, a unor obligatii etc. ♦ (În contabilitate; la pl.) Rubrica dintr-un registru în care se trec sumele cheltuite. [Pr.: -tu-ia-] – Cheltui + suf. -eala.
chema, CHEMÁ, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune, a striga, a comunica cuiva sa vina aproape sau într-un anumit loc. 2. A pofti, a îndemna (în mod oficial) pe cineva sa participe la o actiune, la un fapt; a solicita, a apela la... ♦ (Poetic) A evoca. 3. A ordona, a impune cuiva (în mod oficial) sa se prezinte într-un anumit loc. ♦ Expr. A chema la ordine = a cere, a soma sa respecte anumite reguli de disciplina, liniste etc. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. II. Refl. (impers.) A avea numele..., a se numi; a însemna, a se zice, a se socoti. ♦ Expr. Se cheama ca... = însemneaza ca..., vrea sa zica. – Lat. clamare.
militarism, MILITARÍSM s. n. politica care acorda armatei si celorlalte institutii militare un loc preponderent în societate, iar conducatorilor militari un rol principal în dirijarea politicii interne si externe a tarii. (< fr. militarisme, germ. Militarismus)
chemosinteză, CHEMOSINTÉZĂ, chemosinteze, s.f. Fenomen prin care organismele vii folosesc, în sintezele organice, energia chimica rezultata prin oxidarea unor substante minerale; chimiosinteza. – Din germ. Chemosynthese.
chemoterapie, CHEMOTERAPÍE s.f. Tratare a unor boli cu ajutorul anumitor substante chimice care distrug microbii sau împiedica dezvoltarea lor. – Din germ. Chemotherapie.
cheotoare, CHEOTOÁRE, cheotori, s.f. 1. Mic ochi de ata, de siret, de stofa etc. la un obiect de îmbracaminte, prin care se petrece nasturele pentru a încheia obiectul. 2. Taietura din partea stânga (sau dreapta) a reverului unei haine (barbatesti); butoniera. 3. (Pop.) Loc unde se împreuna bârnele la colturile caselor. [Pr.: che-o- – Var.: cheutoáre, chiotoáre s.f.] – Lat. •clautoria (< •clautus = clavutus).
chepeng, CHEPÉNG, chepenguri, s.n. 1. Usa sau capac orizontal sau usor înclinat, cu care se închide intrarea într-o pivnita, într-o magazie de nava etc. 2. (Rar) Oblon la o fereastra, la un galantar sau la o usa de pravalie, care se poate ridica si lasa vertical. – Din tc. kepenk.
cheratocon, CHERATOCÓN, cheratocoane, s.n. (Med.) Deformare conica a corneei, însotita de scaderea accentuata a vederii. – Din fr. kératocone.
cheratometru, CHERATOMÉTRU, cheratometre, s.n. (Med.) Instrument pentru masurarea curburii corneei. – Din fr. kératomètre.
cheratoplastie, CHERATOPLASTÍE, cheratoplastii, s.f. Operatie care consta în înlocuirea unui fragment din corneea bolnava cu un fragment de cornee normala. – Din fr. kératoplastie.
chercheleală, CHERCHELEÁLĂ, s.f. (Fam.) Faptul de a se chercheli; starea omului cherchelit. – Chercheli + suf. -eala.
cherestea, CHERESTEÁ, (2) cherestele, s.f. 1. (Cu sens colectiv) Material lemnos, cu cel putin doua fete plane si paralele, rezultat din taierea bustenilor la gater si întrebuintat de obicei în constructie. 2. Fig. (Fam.) Constructie fizica solida a unei persoane, structura osoasa. ♢ Expr. N-are cherestea sau îi lipseste cheresteaua, se spune despre o persoana nesimtita, nepunctuala. – Din tc. kereste.
cherestegiu, CHERESTEGÍU, cherestegii, s.m. Negustor de cherestea; persoana care lucreaza cherestea. [Var.: chiristigíu s.m.] – Din tc. keresteci.
ches, CHES interj. (Turcism înv.) Exclamatie care se rostea ca un ordin sau ca un semnal pentru taierea capului osânditului ♢ Expr. A face ches = A taia (capul cuiva) – Din tc. kes "taie!".
cheson, CHESÓN, chesoane, s.n. 1. Vehicul de artilerie, tras de cai, format dintr-o lada de tabla închisa, împartita în compartimente, destinat pentru transportul munitiei. 2. Fiecare dintre despartiturile cu pereti metalici care se fac la o nava, cu scopul de a evita patrunderea masiva a apei în caz de avarie. ♦ Dulap pentru pastrarea efectelor pe bordul unei nave. 3. Constructie de beton, de otel etc. de forma unei cutii, care serveste la executarea fundatiilor sub apa sau în terenurile umede, precum si la repararea unei nave sub linia de plutire. – Din fr. caisson.
chesonier, CHESONIÉR, chesonieri, s.m. Muncitor specializat în executarea lucrarilor la cheson (3). [Pr.: -ni-er] – Cheson + suf. -ier.
chezaş, CHEZÁS, -Ă, chezasi, -e, subst. 1. S.m. si f. (Pop.) Persoana care garanteaza cu averea sa pentru o datorie facuta de altul; garant; p. ext. persoana care îsi ia raspunderea morala pentru cineva sau ceva. 2. S.m. (Rar) Fiecare dintre capatâiele de lemn pe care se asaza butoaiele cu vin în pivnita. – Din magh. kezes.
chezăşui, CHEZĂSUÍ, chezasuiesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A garanta pentru cineva sau ceva; a constitui o garantie pentru înfaptuirea unui lucru. – Chezas + suf. -ui.
chiar, CHIAR, -Ă, chiari, -e, adv., adj. I. Adv.1. Tocmai, întocmai, exact. Porneste chiar acum. ♦ Însusi, singur, nu altcineva sau altceva decât... Era chiar copilul lui. 2. Pâna si, înca si. Chiar prin somn tot simtea. ♦ Înca; deja. Chiar de la început. ♦ (Precedat de "nici") Macar. ♦ (Urmat de propozitie concesiva introdusa prin "daca" sau "de") Si în cazul. Ma asez chiar daca nu ma pofteste nimeni. 3. În realitate, cu adevarat, într-adevar. Iata ca chiar vine. 4. (Înv.) În mod clar, lamurit. II. Adj. (Înv.) Clar, curat, pur, limpede. – Lat. clarus.
chiasm, CHIÁSM, chiasme, s.n. Figura de stil care consta în reluarea, în ordine inversa, a doua cuvinte sau expresii. – Din fr. chiasme.
chiasmă, CHIÁSMĂ, chiasme, s.f. Formatie nervoasa din interiorul craniului, alcatuita din încrucisarea partiala a fibrelor nervilor optici. – Din fr. chiasma.
chibzuinţă, CHIBZUÍNŢĂ s.f. Examinarea atenta a împrejurarilor, judecata cumpanita; însusire care caracterizeaza pe omul chibzuit. – Chibzui + suf. -inta.
chică, CHÍCĂ, chici, s.f. (Pop. si fam.) Parul de pe cap; spec. par lasat sa creasca lung pe ceafa sau pe spate; plete. ♢ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau maciuca) sau a face (cuiva) morisca în chica = a trage (pe cineva) de par; p. ext. a bate zdravan. ♢ Compus: chica-voinicului = planta erbacee ornamentala, cu frunze despicate în lobi si cu flori albastre (Nigella damascena). - Din sl. kyka.
chihlimbar, CHIHLIMBÁR, chihlimbare, s.n. Rasina fosila divers colorata (mai ales în nuante de galben), provenita din mai multe specii de pini si întrebuintata la fabricarea unor obiecte de podoaba; ambra. [Var.: chiblibár, chilimbár s.n.] – Din tc. kehlibar.
chihlimbariu, CHIHLIMBARÍU, -ÍE, chihlimbarii, adj. De culoarea chihlimbarului; galbui. [Var.: chihlibaríu, -íe, chilimbaríu, -íe adj.] – Chihlimbar + suf. -iu.
chilă, CHILĂ1, chile, s.f. Veche masura de capacitate pentru cereale, egala cu circa 680 de litri în Ţara Româneasca si cu circa 430 de litri în Moldova. – Din tc. kile.
chimie, CHIMÍE s.f. Stiinta care studiaza compozitia, structura si proprietatile substantelor, transformarilor lor prin regruparea atomilor componenti, precum si combinatiile noi ale substantelor rezultate în urma acestor transformari. – Din fr. chimie, lat. chimia.
chimiluminescenţă, CHIMILUMINESCÉNŢĂ s.f. Luminescenta produsa în timpul unei reactii chimice. [Var.: chemoluminéscenta s.f.]. – Din fr. chimiluminescence.
chimion, CHIMIÓN s.m. 1. Planta erbacee umbelifera cu frunze penate si cu nori mici, albe-liliachii, ale carei seminte aromatice se întrebuinteaza în medicina, în bucatarie si la fabricarea lichiorurilor; chimen (Carum carvi). 2. Compus: chimion-de apa (sau -de-balta) = mararas. [Pr.: mi-on] – Din tc. kimyon.
chimism, CHIMÍSM s.n. Totalitatea reactiilor chimice ale organismului. ♢ Chimism gastric = analiza a aciditatii sucului gastric din organism. – Din fr. chimisme.
chimograf, CHIMOGRÁF, chimografe, s.n. Aparat folosit în fiziologie pentru înregistrarea grafica a miscarilor unor organe. – Din fr. kimographe.
chindie, CHINDÍE, chindii, s.f. 1. (Pop.) Timp al zilei catre apusul soarelui. ♦ Loc de pe bolta cereasca unde se afla soarele pe înserat. 2. Numele unui dans popular asemanator cu sârba; melodie dupa care se executa acest dans. – Din tc. ikindi.
chinezesc, CHINEZÉSC, -EÁSCĂ, chinezesti, adj. Chinez2 (2). ♢ Zidul chinezesc = a) urias zid de aparare ridicat la granitele Chinei începând din antichitate; b) fig. stavila, opreliste (pusa în calea influentelor inovatoare din afara). Umbre chinezesti = umbre (reprezentând diverse figuri) proiectate pe un perete, pe un ecran etc., prin combinarea pozitiei palmelor si a degetelor. – Chinez2 + suf. -esc.
chinoroz, CHINORÓZ s.n. Funingine foarte fina, folosita la fabricarea unor vopsele, a cernelii de tipar etc. [Var.: chinorós s.n.] – Din germ. Kienruss.
chinui, CHINUÍ, chinuiesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A produce sau a îndura suferinte fizice sau morale intense. ♦ Tranz. A necaji, a plictisi. 2. Refl. A se stradui, a face eforturi pentru a realiza ceva. [Prez. ind. si: chínui] – Chin + suf. -ui.
chinuit, CHINUÍT, -Ă, chinuiti, -te, adj. 1. Plin de chinuri, de suferinte. Viata chinuita. 2. (Despre o opera artistica, un text etc.) Care este facut cu multa truda (si nu prea izbutit) – V. chinui.
chiondoreală, CHIONDOREÁLĂ, chiondoreli, s.f. (Reg.) Privire încruntata, posomorâta – [În]chiondora + suf. -eala.
chior, CHIOR, CHIOÁRĂ, chiori, chioare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care vede numai cu un ochi; caruia îi lipseste un ochi. 2. (Reg.; adesea substantivat) Orb. 3. (Adesea substantivat) Care nu vede bine. 4. (Adesea substantivat) Sasiu. 5. Fig. (Despre surse de lumina) Care da o lumina slaba, insuficienta; (despre lumina) slab. ♦ (Despre ferestre) Prin care lumina strabate cu greu, care este prea mic sau (în parte) astupat. 6. (În expr.) Apa chioara = a) nume dat în ironie unor alimente lichide sau unor bauturi alcoolice prea diluate; b) vorbe lipsite de continut. A nu avea para chioara sau (rar, substantivat) a nu avea chioara în punga = a nu avea nici un ban. – Din tc. kör.
chiorăială, CHIORĂIÁLĂ, chioraieli, s.f. Zgomot produs de miscarea gazelor în intestine; ciorait, chioraitura. [Pr.: -ra-ia-. – Var.: ghioraiála s.f.] – Chiorai + suf. -eala.
chiorî, CHIORÎ, chiorasc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A-si pierde sau a face pe cineva sa-si piarda un ochi; p. ext. a-i slabi sau a face sa-i slabeasca cuiva vederea sau sa nu mai vada (temporar). ♦ (Reg.) A orbi. ♦ Tranz. Fig. A încerca sa însele sau a însela pe cineva (în legatura cu ceva care poate fi vazut). 2. Refl. (Fam.) A se uita foarte atent, cu curiozitate, facând ochii mari; a se holba. 3. Intranz. Fig. (Despre surse de lumina) A da o lumina foarte slaba. – Din chior.
chip, CHIP, chipuri, s.n., adv. 1. S.n. 1. Fata, obraz, figura. Un chip oval. ♦ Expresie a fetei; fizionomie. Un chip trist. 2. Înfatisarea sau aspectul unei fiinte. Avea chip omenesc. ♢ Loc. adv. În chip de... = cu înfatisare de..., asemenea cu... ♦ Persoana; fiinta. A vazut acolo multe chipuri. 3. Imagine, înfatisare a unei fiinte sau a unui obiect, redata prin desen, pictura, sculptura etc. ♢ Chip cioplit = idol. II. S.n. 1. Fel, mod, gen. Scrie într-un chip original. ♢ Loc. adj. Fel si chip de... = tot felul de... ♢ Loc. adv. (În sau cu) fel si chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitatile posibile. 2. (Rar) Modalitate, posibilitate. ♢ Loc. adv. Cu orice chip = oricum. În (sau cu) nici un chip = nicidecum. ♢ Expr. Nu e chip sa... = nu se poate, imposibil sa... A nu avea (nici un) chip (sa...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (sa...). (Pop.) A afla chip (si cale) = a gasi un mijloc eficace, o solutie. 3. (Reg.) Încercare (de a gasi o solutie) 4. (În expr.) Cu chip sa... = ca sa..., pentru ca sa..., având intentia sa... Cu chip ca... = sub pretext ca..., sub aparenta ca... III. Adv. (La pl. art.; pop.) Vorba vine, cica. ♦ La drept vorbind, nu-i vorba; ba chiar. – Din magh. kép.
chiriarhie, CHIRIARHÍE, chiriarhii, s.f. (Înv.) Demnitatea de chiriarh; conducerea, autoritatea superioara a bisericii. [Pr.: -ri-ar-] – Din ngr. kiriarhía.
chirurgical, CHIRURGICÁL, -Ă, chirurgicali, -e, adj. Care apartine chirurgiei, care se refera la chirurgie, care se realizeaza cu ajutorul chirurgiei. [Var.: (înv.) hirurgicál, -a adj.] – Din fr. chirurgical, lat. chirurgicalis.
chit, CHIT2 s.n. Pasta formata dintr-un praf mineral si un lichid vâscos (ulei de in, glicerina etc.), care se întareste în contact cu aerul si e folosita la fixarea geamurilor în cercevele, la astuparea gaurilor în lemn sau în zid etc. – Din germ. Kitt.
chitanţier, CHITANŢIÉR, chitantiere, s.n. Carnet sau registru cu foi detasabile pentru întocmirea chitantelor. [Pr.: -ti-er] – Chitanta + suf. -ier.
chiteală, CHITEÁLĂ1 s.f. (Pop.) Chibzuiala, judecata (dreapta, cumpanita). – Chiti1 + suf. -eala.
milesim, MILÉSIM s. n. 1. cifra 1 care indica mia în exprimarea miilor în cifre. 2. data jubiliara, comemorativa, care figureaza pe monede, medalii, marci postale etc. ♢ an, data indicata în cifre. (< fr. millésime, lat. millesimus)
mileniu, MILÉNIU s. n. perioada de timp de o mie de ani. ♢ împlinirea a o mie de ani de la producerea unui eveniment însemnat. (< lat. millenium)
chiul, CHIUL, chiuluri, s.n. (Fam.) Sustragere nemotivata de la îndeplinirea unei obligatii, a unei datorii; p. ext. înselatorie. ♢ Loc. vb. A trage chiulul = a) a chiuli; b) a nu-si tine cuvântul dat. A-i trage (cuiva) chiulul = a pacali, a însela (pe cineva). – Din fr. [tirer au] cul.
chiuli, CHIULÍ, chiulesc, vb. IV. Intranz. (Fam.) A se sustrage nemotivat de la îndeplinirea unei obligatii, a unei datorii; a trage chiulul. – Din chiul.
chiup, CHIUP, chiupuri, s.n. (Reg.) Vas de lut ars, de mare capacitate, în forma de amfora, întrebuintat pentru pastrarea untdelemnului, a muraturilor etc. – Din tc. küp.
chivot, CHÍVOT, chivoturi, s.n. Cutiuta asezata în altar în care se pastreaza cuminecatura rezervata celor care se împartasesc în caz de boala, înainte de moarte etc. ♦ Lada în care evreii mozaici tineau tablele legii. [Acc. si: chivót. – Pl. si: chivote] – Din sl. kivotŭ.
chulo, CHULO s.m. Toreador care lupta pe jos si are misiunea de a întarâta taurul cu ajutorul unei pelerine rosii. [Pr.: ciúlo] – Cuv. sp.
cianhidrină, CIANHIDRÍNĂ, cianhidrine, s.f. Compus organic care contine în molecula un hidroxil si un nitril, folosit la obtinerea aminoacizilor si a unor materiale plastice. [Pr.: ci-an-] – Din fr. cyanhydrine.
cicatrizant, CICATRIZÁNT, -Ă, cicatrizanti, -te, s.n., adj. (Medicament) care favorizeaza cicatrizarea unei rani. – Din fr. cicatrisant.
ciclizare, CICLIZÁRE s.f. (În sintagma) Reactie de ciclizare = reactie chimica prin care lantul de atomi din molecula unui compus organic se închide si formeaza un ciclu. – Dupa fr. [réaction de] cyclisation.
ciclocefalie, CICLOCEFALÍE, ciclocefalii, s.f. (Med.) Monstruozitate constând din lipsa totala sau partiala a nasului si situarea ochilor, uniti, într-o singura orbita. – Din fr. cyclocéphalie.
cicloidă, CICLOÍDĂ, cicloide, s.f. Curba plana descrisa de un punct al unui cerc care se rostogoleste fara alunecare pe o dreapta fixa. – Din fr. cycloïde.
ciclon, CICLÓN, cicloane, s.n. 1. Vânt puternic cu deplasarea aerului în spirala, însotit de ploi torentiale si de descarcari electrice, specifice regiunilor tropicale; uragan, taifun. ♦ Regiune a sistemului baric în care presiunea scade de la periferie spre centru, iar masele de aer au o miscare convergenta. 2. Aparat pentru separarea particulelor materiale dintr-un gaz cu ajutorul fortei centrifuge. – Din fr. cyclone.
ciclopie, CICLOPÍE s.f. (Med.) Monstruozitate congenitala care consta în dezvoltarea unui singur glob ocular sau în fuzionarea celor doua orbite. – Din fr. – cyclopie.
cicloturism, CICLOTURÍSM s.n. Turism în care deplasarea se face cu bicicleta. – Din fr. cyclotourisme.
ciclu, CÍCLU, cicluri, s.n. 1. Succesiune de fenomene, stari, operatii, manifestari etc. care se realizeaza într-un anumit interval de timp si care epuizeaza, în ansamblul lor, evolutia unui anumit proces (repetabil): totalitatea fenomenelor, faptelor, actiunilor etc. legate între ele. ♢ Ciclu anual = perioada de un an în care pamântul face o rotatie completa în jurul soarelui. Ciclu solar = perioada de 28 de ani dupa expirarea careia datele diferitelor zile ale anului cad în aceleasi zile din saptamâna. Ciclu de conferinte (sau de lectii etc.) = serie de conferinte (sau de lectii etc.) care trateaza diverse aspecte ale unui subiect unitar. ♦ (Si în sintagma ciclu menstrual) Menstruatie, ♦ Durata unui ciclu (1). ♦ Diagrama care reprezinta un ciclu (1). ••Grup de productii (literare, muzicale) care au o tema comuna. 2. Lant închis de atomi din molecula unei substante. 3. Valorile succesive pe care le capata o marime periodica în cursul unei perioade date. 4. (Fiz.; iesit din uz la noi; în constructia) Cicluri pe secunda = hertzi. – Din fr. cycle, lat. cyclus.
cicoare, CICOÁRE2, cicori, s.f. Insecta galbena-castanie, cu spinarea neagra, cu aripile stravezii si lungi, cu capul lat si cu ochii mari (Cicada orni). – Lat •cicala (= cicada).
cidru, CÍDRU s.n. Bautura alcoolica obtinuta prin fermentarea mustului de mere (sau a altor fructe). – Din fr. cidre.
cifră, CÍFRĂ, cifre, s.f. 1. Simbol grafic (care reprezinta unul dintre numerele de la zero la noua) folosit pentru scrierea numerelor; (impr.) numar. 2. Volum, suma, cantitate reprezentata prin cifre (1). ♢ Impozit pe cifra de afaceri = impozit aplicat proportional cu marimea, cu valoarea afacerilor. 3. Numar care indica valoarea unei marimi caracteristice a unei substante, a unui fenomen. Cifra de saponificare. – Din it. cifra, lat. cifra. Cf. fr. c h i f f r e.
cil, CIL cili, s.m. Prelungire protoplasmatica mobila în forma de fire subtiri, a unor bacterii, a unor infuzori, a unor alge si a unor celule animale, care serveste de obicei la locomotie si la deplasarea secretiilor în organism. – Din fr. cil.
migraţiune, MIGRAŢIÚNE s. f. 1. deplasare în masa a unor triburi sau popoare de pe un teritoriu pe altul. 2. deplasarea în masa a unor animale sau pasari dintr-o regiune într-alta în vederea reproducerii, a cautarii de hrana etc. 3. miscarea apei în sol; înaintarea petrolului în rocile sedimentare. 4. ~ profesionala = deplasare a unei parti din mâna de lucru dintr-o meserie într-alta. 5. a capitalului = deplasarea capitalului dintr-o tara în alta, dintr-o ramura de productie în alta. (< fr. migration, lat. migratio)
cilindru, CILÍNDRU, (1, 2, 3, 4) cilindri, s.m. (5) cilindre, s.n. 1. S.m. Suprafata obtinuta prin deplasarea unei drepte paralele cu ea însasi, astfel încât sa se sprijine mereu pe o curba închisa si fixa. 2. S.m. Corp geometric marginit de un cilindru (1) si de doua plane paralele. 3. S.m. Piesa cilindrica componenta a unor masini, care se poate roti în jurul propriei sale axe; organ de masina tubular în interiorul caruia se deplaseaza un piston (la motoare cu ardere interna, la masini cu abur, la compresoare etc.). 4. S.m. (În sintagma) Cilindru central = partea centrala a radacinilor si tulpinilor plantelor vasculare. 5. (Înv.) Joben. – Din fr. cylindre, lat. cylindrus.
cimbri, CÍMBRI s.m. pl. Trib germanic asezat în antichitate la varsarea Elbei si zdrobit de romani. – Din fr. Cimbres.
ciment, CIMÉNT, (rar) cimenturi, s.n. Material de constructie în forma de pulbere fina, obtinut prin macinarea clincherului si care, în contact cu apa, face priza si se întareste. [Acc. si címent] – Din it. cimento, fr. ciment.
migrator, MIGRATÓR, -OÁRE adj. care migreaza (1). (< fr. migrateur, lat. migrator)
cimentometru, CIMENTOMÉTRU, cimentometre, s.n. Aparat pentru determinarea modului de distribuire a cimentului în spatiul dintre coloana unei sonde si teren. – Ciment + metru (dupa apometru, gazometru etc.).
migrant, MIGRÁNT, -Ă adj., s. m. f. (om, animal) care migreaza. (< fr. migrant)
ciudă, CIÚDĂ, s.f. Sentiment de parere de rau, de invidie amestecata cu suparare sau de invidie amestecata cu dusmanie. ♢ Loc. adv si prep. În ciuda cuiva = cu intentia de a supara pe cineva, în necazul, în pofida cuiva; înfruntând împotrivirea cuiva sau a ceva. ♢ Loc. conj. În ciuda faptului ca... = cu toate ca..., desi. ♢ Expr. A face (cuiva) în ciuda = a necaji intentionat (pe cineva). – Din sl. čudo "minune".
clarobscur, CLAROBSCÚR, (2) clarobscururi, s.n. 1. Procedeu grafic si pictural cu ajutorul caruia se obtine redarea volumelor prin distribuirea gradata a umbrei si a luminii sau prin efecte de contrast puternice. 2. Gravura în lemn realizata în mai multe nuante ale aceleiasi culori. – Dupa fr. clair-obscur.
clasa, CLASÁ, clasez, vb. I. Tranz. 1. A aranja, a împarti, a rândui ceva (dupa caractere distinctive) pe clase sau categorii. ♦ A face o triere; a tria. ♦ Refl. A obtine un anumit loc în clasamentul unei clase, la un concurs etc. 2. A înceta un proces penal când se constata ca exista o cauza legala care împiedica pornirea sau continuarea lui. ♦ A scoate din uz (cu forme legale) un material care nu mai poate fi folosit din cauza degradarii, a învechirii. – Din fr. classer.
clasă, CLÁSĂ, clase, s.f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de fiinte, de fenomene care au însusiri comune. 2. (De obicei cu determinarea "sociala") Ansamblu de persoane grupate dupa criterii economice, istorice si sociologice. ♢ Loc. adj. De clasa = care se refera la o clasa sociala sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mica decât încrengatura si mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorica de baza în sistemul învatamântului, compusa dintr-un numar de elevi care au aceeasi vârsta, o pregatire scolara egala si învata împreuna în cursul unui an pe baza aceleiasi programe de învatamânt. ♦ Unitate organizatorica într-un institut de arta, cuprinzând pe toti elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se afla. ♦ Sala în care se tin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Frantuzism) Timpul în care se tine o lectie; ora de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (dupa confort si tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru calatoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acorda unui salariat potrivit functiei avute. 8. (În expr.) De (mare) clasa sau (de) clasa întâi = de calitate superioara, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv) clas s.n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.
clasic, CLÁSIC, -Ă, clasici, -ce, adj. 1. (Despre opere literare, stiintifice, artistice) Care serveste ca model de perfectiune, care poate fi luat drept model; p. ext. care este scris dupa canoanele obisnuite, traditionale. ♦ (Despre scriitori, artisti, oameni de stiinta etc.; adesea substantivat) De mare valoare, a carui opera îsi pastreaza importanta de-a lungul veacurilor, ramâne în patrimoniul cultural-stiintific al unui popor sau al lumii. 2. Care concentreaza caracteristicile (bune sau rele ale) unui lucru, ale unei actiuni, ale unei situatii etc.; tipic, caracteristic; care este folosit în mod curent. Procedeu tehnic clasic 3. Care apartine clasicismului, privitor la clasicism. – Din fr. classique, lat. classicus.
clasicism, CLASICÍSM s.n. 1. Ansamblu de trasaturi proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizata prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta si literatura europeana, aparut în sec. XVII în Franta, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmarirea unui ideal, prin disciplinarea imaginatiei si a sensibilitatii, prin ordine, echilibru si claritate. 3. Perioada din istoria culturii universale sau nationale ale carei creatii reprezinta un maximum de realizare artistica pentru perioada respectiva. – Din fr. classicisme.
clasicitate, CLASICITÁTE s.f. Însusirea de a fi clasic; p. ext. clasicism. – Din germ. Klassizität.
clasor, CLASÓR, clasoare, s.n. Obiect (mapa, album, cutie, dulap etc.) special confectionat pentru pastrarea diferitelor lucruri clasate. – Din fr. classeur.
clauzulă, CLAUZÚLĂ, clauzule, s.f. Fiecare dintre silabele accentuate de la sfârsitul unui vers care, prin dispunerea lor armonioasa împreuna cu silabele neaccentuate, creeaza un ritm expresiv. ♦ Cuvintele finale ale unei fraze în proza, ale unei strofe sau ale unui vers, dispuse astfel încât sa produca un efect expresiv. [Pr.: cla-u-] – Din lat clausula.
migmatit, MIGMATÍT s. n. roca metamorfica formata prin patrunderea magmei topite în rocile sedimentare. (< fr. migmatite)
clădire, CLĂDÍRE, cladiri, s.f. 1. Actiunea de a cladi. 2. (Concr.) Constructie înaltata la suprafata pamântului si care serveste la adapostirea unor oameni, unor animale, unor obiecte si instalatii etc. – V. cladi.
clupă, CLÚPĂ, clupe, s.f. 1. Instrument în forma de compas, care serveste la masurarea diametrului trunchiurilor de arbori; compas forestier. 2. Unealta manuala formata dintr-un cadru închis si din brate de actionare, în interiorul careia se prind bacurile de filetat. – Din germ. Kluppe.
codism, CODÍSM s.n. (Iesit din uz) Tendinta de negare a importantei teoriei revolutionare si a rolului conducator al partidului comunist în lupta pentru instaurarea dictaturii proletariatului. – Coada + suf. -ism. (dupa rus. hvostizm).
colaţiona, COLAŢIONÁ, colationez, vb. I. Tranz. A confrunta un text original cu copia sau cu reproducerea lui pentru a stabili exactitatea acestora sau spre a constata asemanarile si deosebirile existente. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. collationner.
comandită, COMANDÍTĂ, comandite, s.f. Contract de asociatie în care una dintre parti, comanditatul, raspunde solidar si cu întreaga sa avere pentru obligatiile societatii fata de creditori, pe când cealalta parte, comanditarul, nu raspunde decât în limitele capitalului social investit de el. ♢ Societate în comandita = societate alcatuita pe baza unui asemenea contract. – Din fr. commandite.
confesiune, CONFESIÚNE, confesiuni, s.f. 1. Marturisire a unor fapte, a unor gânduri sau sentimente intime; p. restr. spovedanie. ♦ Scriere literara care contine marturisirea unor gânduri si sentimente legate de viata intima a autorului. ♦ Scriere care cuprinde marturisirea de credinta a unei ramuri a bisericii crestine. 2. Religie, cult. [Pr.: -si-u-] – Din fr. confession, lat. confessio, -onis.
confuzie, CONFÚZIE, confuzii, s.f. 1. Faptul de a confunda; încurcatura; lipsa de orientare (în diverse probleme). ♢ Confuzie mintala = stare patologica ce se caracterizeaza prin tulburari de perceptie, orientare, rationament, memorie etc., însotite uneori de agitatie. 2. (Jur.; în forma confuziune) Stingere a unei obligatii prin întrunirea, în aceeasi persoana, a calitatilor de creditor si debitor. [Var.: confuziúne s.f.] – Din fr. confusion, lat confusio, -onis.
congelare, CONGELÁRE, congelari, s.f. Actiunea de a congela si rezultatul ei. ♦ Înghetare a solutiilor apoase si a solutiilor albuminoase dintr-un corp prin coborîrea artificiala a temperaturii în vederea conservarii mai îndelungate a unor produse alimentare. – V. congela.
congelator, CONGELATÓR, congelatoare, s.n. Aparat care serveste la congelarea lichidelor sau a alimentelor; instalatie care serveste la congelare. – Din fr. congélateur.
consistoriu, CONSISTORIU, consistorii, s.n. 1. Adunare de cardinali convocata de papa. 2. Adunare de pastori sau de rabini. 3. Organ administrativ si disciplinar în conducerea unor biserici. – Din lat. consistorium, fr. consistoire.
constrictiv, CONSTRICTÍV, -Ă, constrictivi, -e, adj., s.f. (Consoana) care se pronunta prin strâmtarea canalului vocal, în asa fel încât se produce un zgomot de frictiune (1); (sunet) continuu, fricativ, spirant. – Din fr. constrictif, lat. constrictivus.
crea, CREÁ, creez, vb. I. Tranz. 1. A face ceva ce nu exista înainte; a întemeia, a produce, a înfiinta; a organiza. ♦ A inventa, a nascoci; a concepe, a compune o opera literara, o bucata muzicala etc. 2. A pregati, a instrui pe cineva, a forma pentru o cariera sau pentru o misiune. 3. (Teatru, în expr.) A crea un rol = a da viata unui personaj, a interpreta cu pricepere si originalitate un rol dintr-o piesa de teatru, un film etc. [Prez. ind. pers. 1 pl. cream, ger. creând] – Din fr. créer, lat. creare.
criptogamă, CRIPTOGÁMĂ, criptogame, s.f., adj. 1. S.f. (La pl.) Grup mare de plante inferioare, lipsite de flori, care au drept caracteristica înmultirea prin spori; (si la sg.) planta care face parte din acest grup. 2. Adj. Care apartine criptogamelor (1), privitor la criptogame. – Din fr. cryptogame.
curatelă, CURATÉLĂ, curatele, s.f. Institutie legala pentru ocrotirea unei persoane care are capacitatea civila, dar care, din cauza batrânetii, a unei boli ori infirmitati fizice sau a lipsei îndelungate de la domiciliu, nu-si poate administra singura bunurile si apara interesele. – Din fr. curatelle, lat. curatela.
dacapo, DA CÁPO loc. adv. (Indica repetarea unei lucrari muzicale sau, p. ext., a unei actiuni, operatii din alte domenii) De la început, din nou, înca o data. ♢ Da capo al fine, indica repetarea unei lucrari muzicale, p. ext. si a altor actiuni, de la început la sfârsit. – Din it. da capo.
midinetă, MIDINÉTĂ s. f. tânara croitoreasa, sau modista pariziana. (< fr. midinette)
mielinizare, MIELINIZÁRE s. f. acoperirea cu mielina a fibrelor nervoase. (dupa fr. myelinisation)
mieloblastoză, MIELOBLASTÓZĂ s. f. forma de leucemie acuta caracterizata prin proliferarea mieloblastelor. (< fr. myéloblastose)
dactiliotecă, DACTILIOTÉCĂ s.f. Colectie de inele sau de pietre pretioase. ♦ Caseta, sipet pentru pastrarea inelelor sau a pietrelor pretioase. [Pr.: -li-o-] – Din germ. Daktyliothek.
dadaism, DADAÍSM s.n. Curent literar si artistic aparut în 1916 în Europa, caracterizat prin negarea oricarui raport între gândire si expresia artistica, prin ridicarea hazardului la rangul de principiu de creatie; dada. – Din fr. dadaïsme.
daira, DAIRÁ s.f. v. dairea.
dairea, DAIREÁ, dairele, s.f. Instrument muzical popular oriental de percutie, asemanator cu tamburina, format dintr-o piele de toba întinsa pe un cerc de lemn, prevazut în interior cu discuri metalice, si folosit la marcarea ritmului. [Var.: dairá s.f.] – Din tc. daire.
microtron, MICROTRÓN s. n. accelerator de electroni de tipul ciclotronului, în care cresterea energiei se obtine la trecerea treptata a acestora prin câmpul electric oscilant al unei cavitati rezonante. (< fr., engl. microtron, germ. Mikrotron)
dalac, DALÁC s.n., s.m. 1. S.n. (Med.) Antrax. 2. S.m. Planta erbacee otravitoare din familia liliaceelor, cu tulpina dreapta, terminata cu o unica floare verzuie si cu fructul o boaba neagra-albastrie de marimea unui bob de mazare; frunzele acestei plante sunt întrebuintate în popor pentru vindecarea dalacului (1) (Paris quadrifolia). – Din tc. dalak "splina".
dală, DÁLĂ, dale, s.f. Placa poligonala subtire de piatra, marmura, beton, material plastic etc., folosita la executarea unor pardoseli, pavaje sau placaje de zidarie. ♦ Placa de beton armat a unui planseu, a unei bolti etc. – Din fr. dalle.
microtomografie, MICROTOMOGRAFÍE s. f. tomografie redusa, realizata cu un aparat care combina un scanograf si un microscop electronic. (< micro1- + tomografie)
microtomie, MICROTOMÍE s. f. taierea unor fragmente foarte subtiri dintr-un corp spre a fi examinate la microscop. (< engl. microtomy)
dalmatic, DALMÁTIC, -Ă, dalmatici, -ce, adj. Care apartine Dalmatiei, privitor la aceasta regiune. ♢ Ţarm dalmatic = tarm format din patrunderea apelor marii printre culmile paralele cu linia litorala a unor regiuni muntoase; tarm de canale. – Din fr. dalmatique.
damasc, DAMÁSC s.n. Ţesatura de in, bumbac, matase sau lâna, cu desene mari în relief, folosita la confectionarea fetelor de masa, a albiturilor de pat etc. – Din it. damasco, lat. (a)damascus.
microtermofilă, MICROTERMOFÍLĂ adj., s. f. (planta) care creste în zona cu clima temperata rece din regiunea boreala. (< fr. microthermophile)
damf, DAMF, damfuri, s.n. (Fam.) Miros dezagreabil, caracteristic (de alcool) pe care îl exala cineva sau ceva. – Din germ. Dampf.
damigeană, DAMIGEÁNĂ, damigene, s.f. Vas mare de sticla cu gâtul scurt, îmbracat, de obicei, într-o împletitura de nuiele, de rachita, de papura, de material plastic etc. si folosit la transportul sau la pastrarea unor lichide. – Din it. damigiana.
dană, DÁNĂ, dane, s.f. 1. Loc situat de-a lungul cheiurilor sau, mai rar, în mijlocul apei navigabile si amenajate pentru scoaterea vaselor si manipularea marfurilor într-un port. 2. Magazie pentru depozitarea marfurilor (într-un port sau la vama). 3. Slep sau grup de slepuri acostate bord la bord la aceeasi dana (1). – Din ngr. dána.
dandi, DÁNDI s.m. Tânar elegant, îmbracat dupa ultimul jurnal de moda; om de o eleganta prea rafinata, uneori exagerata si usor ridicola. [Scris si: dandy. – Pr.: déndi] – Din fr., engl. dandy.
danie, DÁNIE, danii, s.f. (Înv.) Faptul de a darui (avere, bani etc.); (concr.) dar2, donatie. ♢ Hrisov (sau act) de danie = act prin care se întareste în scris o donatie. ♢ Expr. A face danie (cuiva) = a darui averea (cuiva). – Din sl. danije.
dans, DANS, dansuri, s.n. 1. Ansamblu de miscari ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii si având caracter religios, de arta sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de miscari artistice conventionale care constituie baza tenhica a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Actiunea de a dansa. Îi place muzica si dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = tema alegorica simbolizând egalitatea în fata mortii prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mâna care atrage în hora oameni de diferite vârste si conditii sociale si-i omoara. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, facând anumite miscari, îsi comunica gasirea unei surse de hrana, directia si distanta acestei surse. [Var.: (pop.) dant s.n.] – Din fr. danse. Cf. it. d a n z a, germ. T a n z.
microsondă, MICROSÓNDĂ s. f. (tehn.) sonda care permite dozarea elementelor prezente într-un volum de materie extrem de redus. (< fr. microsonde)
danubian, DANUBIÁN, -Ă, danubieni, -e, adj. Din regiunea Dunarii; dunarean. [Pr.: -bi-an] – Din fr. danubien.
dar, DAR1 conj., adv. A. Conj. I. (Leaga propozitii sau parti de propozitie adversative) 1. (Arata o opozitie) Cu toate acestea, totusi. ♢ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum sa nu, se spune ca raspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu ca zic, dar asa este. 2. (Arata o piedica) Însa. Ascult, dar nu înteleg. ♢ Expr. Dar as! = însa, nici vorba, nici gând! 3. (Adauga o idee noua la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, daramite. Munte cu munte se întâlneste, dar om cu om. ♢ Expr. D-apoi = daramite. ♦ (Dupa o propozitie optativa urmata de o constructie negativa) Nicidecum, nici gând, ♢ Expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atât mai putin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ti-as arata eu! II. (În propozitii conclusive) Prin urmare, asadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legatura cu un imperativ, exprima nerabdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odata! III. (Introduce o propozitie interogativa) Oare? Dar ce vreti voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repeta, întareste întelesul acestuia) Ma voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprima surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânti! B. Adv. (Înv. si reg.) Da, asa, astfel. ♢ Expr. (Pop.) Pai dar = cum altfel? ♦ Fireste, desigur; negresit. [Var.: da, dára conj.] – Et. nec.
dar, DAR2, daruri, s.n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fara plata cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ♢ Loc. adj. De dar = primit gratis, daruit. ♢ Loc. adv. În dar = fara plata, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donatie. 2. (Bis.) Prinos, ofranda. ♢ Sfintele daruri = pâinea si vinul sfintite pentru cuminecatura. II. 1. Însusire (cu care se naste cineva); aptitudine, vocatie, talent. ♢ Expr. A avea darul sa... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea sa..., a fi în stare sa..., a fi de natura sa... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul betiei = a fi (sau a deveni) betiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (În conceptia crestina) Ajutor pe care îl acorda Dumnezeu omului; mila, har divin. ♢ Darul preotiei = dreptul de a exercita functiile preotesti. – Din sl. darú.
dara, DARÁ s.f. Greutatea ambalajului, a recipientului, a vehiculului etc. în care se pastreaza, se transporta sau se cântareste o marfa. ♢ Expr. Mai mare daraua decât ocaua sau nu face daraua cât ocaua = prea multa osteneala pentru obtinerea unui lucru neînsemnat. – Din tc. dara.
microseismograf, MICROSEISMOGRÁF s. n. seismograf pentru înregistrarea microseismelor. (< fr. microséismographe)
microscop, MICROSCÓP s. n. instrument optic de laborator cu un sistem de lentile, pentru observarea si cercetarea obiectelor si formatiunilor extrem de mici, care nu pot fi vazute cu ochiul liber. (< fr. microscope, germ. Mi-kroskop)
darwinism, DARWINÍSM s.n. Conceptie evolutionista, formulata de naturalistul englez Darwin, care explica originea si evolutia speciilor de animale si de plante prin transformarea treptata a altor specii care au trait odinioara pe pamânt, ca urmare a interactiunii dintre variabilitate, ereditate, suprapopulatie, lupta pentru existenta si selectia naturala. – Din fr. darwinisme.
dat, DAT1, daturi, s.n. I. Faptul de a da2; (urmat de determinari introduse prin prep. "la") efectuare a anumitor operatii de prelucrare. Datul la rindea. II. 1. Realitate ca punct de la care se pleaca într-un rationament, într-o discutie; fapt din care rezulta sau se deduc altele; notiune fundamentala. 2. (În superstitii) Boala care s-ar datora vrajilor, farmecelor. 3. (În expr.) Asa e datul (cuiva) = asa e soarta (cuiva). – V. da2.
dat, DAT2, -Ă, dati, -te, adj., s.f. I. Adj. Pus la dispozitie, oferit; înmânat, transmis, prezentat, daruit. ♢ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de fata. Dat fiind (ca...) = tinând seama de... (sau ca...), având în vedere (ca...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = destept, istet; smecher, siret. Dat uitarii = uitat, parasit. II. S.f. 1. Momentul, împrejurarea (repetabila) când se produce un fapt; oara, rând. ♢ Loc. adv. Data trecuta = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioara. De data aceasta (sau asta) ori de asta data = de rândul acesta, acum. Pe data ce... (sau cum...) = îndata; pe loc, numaidecât. O data = într-un singur caz. Nu o data = de multe ori. Înca o data = din nou. 2. (La pl.) Fapte stabilite (de stiinta), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotarâri etc. III. S.f. (Reg.) Soarta, destin. ♢ Cum (sau precum) e data = dupa cum e obiceiul, datina. – V. da2.
dată, DÁTĂ, date, s.f. I. Timpul precis (exprimat în termeni calendaristici) când s-a produs sau urmeaza sa se produca un eveniment. ♦ Indicatia acestui timp pe un act, pe o scrisoare etc. (pusa la întocmirea lor). II. Fiecare dintre numerele, marimile, relatiile etc. care servesc pentru rezolvarea unei probleme sau care sunt obtinute în urma unei cercetari si urmeaza sa fie supuse unei prelucrari. – Din fr. date.
dativ, DATÍV s.n. Caz al declinarii care exprima, de obicei, destinatia actiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect si raspunzând la întrebarea "cui?" ♢ Dativ etic = dativul unui pronume care indica pe cel interesat în actiune. – Din fr. datif, lat. dativus.
dator, DATÓR, -OÁRE, datori, -oare, adj. 1. Care are de platit cuiva o datorie (baneasca). ♢ Expr. Dator vândut = plin de datorii. A scoate pe cineva dator = a-i pretinde cuiva achitarea unei sume pe care nu o datoreaza. ♦ Îndatorat fata de cineva pentru un serviciu, un sprijin etc. 2. Obligat (moraliceste sau prin lege, printr-o învoiala) sa faca ceva. – Lat. debitorius (dupa da2).
microreacţie, MICROREÁCŢIE s. f. reactie chimica între cantitati foarte mici de substanta. (< fr. microréaction)
dădacă, DĂDÁCĂ, dadace, s.f. Femeie angajata pentru cresterea si îngrijirea copiilor mici. ♢ Expr. A face pe dadaca = a-si asuma rolul de a asista, de a îndruma si de a îngriji pe cineva, în special pe un copil. – Din ngr. dadá, tc. dad (influentat de neneaca, babaca, duduca etc.).
micropsie, MICROPSÍE s. f. tulburare a vederii, datorita careia obiectele sunt percepute mai mici decât în realitate. (< fr. micropsie)
microproiecţie, MICROPROIÉCŢIE s. f. proiectie care permite obtinerea pe ecran a imaginii unor obiecte invizibile pentru ochiul liber, a unor preparate microscopice. (< fr. microprojection)
microprocesor, MICROPROCESÓR s. n. proces realizat cu un numar redus de elemente cu componente integrate, specializat pentru operatii de calcul, comanda si control, într-un computer sau alt sistem electronic. (< engl. microprocessor)
micropodie, MICROPODÍE s. f. anomalie în dezvoltarea piciorului, care ramâne mic. (< engl. micropodia)
dărăcitor, DĂRĂCITÓR, -OÁRE, daracitori, -oare, subst. 1. S.m. si f. Muncitor specializat în daracit, care lucreaza la daracit. 2. S.n. Perie cu dinti rari de otel, folosita pentru daracit; darac. – Daraci + suf. -tor.
dărâma, DĂRÂMÁ, darấm, vb. I. Tranz. 1. A doborî, a culca la pamânt, fig. a distruge, a nimici, a risipi. ♦ Refl. A se prabusi, a se surpa; a se ruina, a se darapana (1). ♦ A demola o cladire (veche). 2. (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. ♦ (Reg.) A cosi iarba, cereale etc. [Var.: (reg.) darmá vb. I] – Lat. •deramare.
microoperaţie, MICROOPERÁŢIE s. f. (inform.) operatie elementara efectuata prin executarea unei microinstructiuni. (< engl. microoperation)
dărâmătură, DĂRÂMĂTÚRĂ, darâmaturi, s.f. 1. Zid, cladire darâmata; ruina. ♦ Material cazut, surpat dintr-o cladire în ruina. 2. (La pl.) Crengi de copaci rupte si doborâte la pamânt; vreascuri. 3. (Fam.) Epitet deprecativ dat unui animal sau unui om slabanog. [Var.: darmatúra s.f.] – Darâma + suf. -atura.
dărnicie, DĂRNICÍE, darnicii, s.f. 1. Însusirea de a fi darnic; generozitate, marinimie. 2. Fig. Abundenta, belsug; rodnicie, fertilitate. Darnicia solului. – Darnic + suf.. -ie.
micrometrie, MICROMETRÍE s. f. disciplina care se ocupa cu masurarea dimensiunilor extrem de mici. (< fr. micrométrie)
dâră, DẤRĂ, dâre, s.f. 1. Urma îngusta si continua lasata pe pamânt, pe nisip, pe zapada pe iarba etc. de un obiect târât sau de o cantitate mica de lichid, de graunte etc. varsate; p. gener. urma. ♢ Expr. (Fam.) A face dâra prin barba = a face începutul, a stabili un obicei (rau), a crea un precedent. 2. Dunga, linie; spec. dunga, raza de lumina. – Din sl. dira.
decrepitudine, DECREPITÚDINE s.f. Stare de batrânete înaintata, caracterizata prin slabire excesiva si prin pierderea aproape totala a fortelor vitale; ramolire, ramolisment. ♢ Fig. Decadere extrema, ruina. – Din fr. décrépitude.
defetism, DEFETÍSM s.n. 1. Opinia, parerea, atitudinea celui ce nu are încredere în reusita unei actiuni; lipsa de încredere. 2. Infractiune care consta în lansarea, raspândirea sau publicarea, în timp de razboi, de zvonuri sau informatii false, exagerate sau tendentioase, relative la situatia economica, politica si sociala a tarii. – Din fr. défaitisme.
micromanometru, MICROMANOMÉTRU s. n. aparat pentru masurarea variatiilor foarte mici de presiune. (< fr. micromanomètre)
demers, DEMÉRS, demersuri, s.n. Actiune întreprinsa (pe lânga cineva) în sustinerea unei cauze; interventie în scopul obtinerii unui anumit rezultat. – De4 + mers (dupa fr. démarche).
demiurg, DEMIÚRG s.m. Nume dat în filosofia lui Platon, creatorului divin care a faurit lumea; creatorul universului; p. ext. principiu activ si creator. [Pr.: -mi-urg] – Din lat. demiurgus, fr. démiurge.
demn, DEMN, -Ă, demni, -e, adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. (Despre oameni sau purtarea lor) Care impune respect; respectabil; rezervat, sobru. Formatie savanta din lat. dignus (modificat dupa lemn < lignum, semn < signum, etc.).
dentală, DENTÁLĂ, dentale, adj.f. (În sintagma) Consoana dentala (si substantivat, f.) = consoana care se articuleaza prin apropierea vârfului limbii de dintii incisivi superiori sau inferiori. – Din fr. dental.
deschidere, DESCHÍDERE, deschideri, s.f. I. Actiunea de a (se) deschide si rezultatul ei. ♦ (La sah) Primele miscari cu care începe o partida. ♦ (Sport) Trecere a mingii de catre un jucator unui coechipier, pentru a întreprinde o actiune ofensiva. ♢ Expr. În deschidere = în primul meci dintr-un cuplaj sportiv. II. 1. Distanta, departarea dintre falcile (2) unei unelte de prindere, ale unei piese de apucat sau ale unui dispozitiv (1) de fixare pentru prelucrarea pieselor. ♦ Distanta orizontala dintre marginile spatiului unui gol. 2. Spatiu liber într-un zid, într-un perete etc., pentru iluminare si aerisire sau pentru circulatie. ♦ Locul unde apare sau unde se formeaza o deschizatura, o gaura, o intrare. 3. Loc unde apar la suprafata rocile de adâncime în urma eroziunii (1) scoartei pamântului. ♢ Deschidere geologica = loc unde apar, la suprafata pamântului, rocile sau mineralele; afloriment. 4. (Lingv.) Largimea canalului fonator în timpul articularii unui sunet. [Var.: (pop.) deschídere s.f.] – V. deschide.
microlector, MICROLÉCTOR s. n. aparat special pentru proiectarea microfilmelor pe un ecran orizontal. (< fr. microlecteur)
dihonie, DIHÓNIE, dihonii, s.f. (Reg.) Neîntelegere care degenereaza în vrajba. – Din ngr. dihónia.
divin, DIVÍN, -Ă, divini, -e adj. 1. Considerat ca provine de la Dumnezeu sau de la zei, în felul lui Dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Facut de oameni în slujba sau pentru preamarirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. Fig. Înzestrat cu însusiri cu totul exceptionale; minunat. Voce divina. – Din fr. divin, lat.divinus.
dogmatic, DOGMÁTIC, -Ă, dogmatici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care tine de dogme, privitor la dogme; care se sprijina pe dogme. 2. S.f. Parte a teologiei care cuprinde expunerea sistematica a dogmelor unei religii; tratat asupra dogmelor religioase. 3. S.m. si f. Persoana care sustine si aplica dogmatismul; dogmatist. – Din fr. dogmatique, lat. dogmaticus.
dogmatism, DOGMATÍSM, s.n. Mod de gândire care opereaza cu teze acceptate necritic, considerate valabile în orice conditii si vesnic. – Din fr. dogmatisme. Cf. rus. d o g m a t i s m.
doină, DÓINĂ, doine, s.f. Poezie lirica specifica folclorului românesc, care exprima un sentiment de dor, de jale, de revolta, de dragoste etc., fiind însotita, de obicei, de o melodie adecvata; specie muzicala a creatiei folclorice românesti, având caracteristicile de mai sus. – Et. nec.
microinformatică, MICROINFORMÁTICĂ s. f. parte a informaticii care se ocupa cu masurarea dimensiunilor extrem de mici. (< fr. micro-informatique)
dor, DOR, doruri, s.n. 1. Dorinta puternica de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferata; nostalgie. ♢ Loc. adv. Cu dor = duios; patimas. 2. Stare sufleteasca a celui care tinde, râvneste, aspira la ceva; nazuinta, dorinta. 3. Suferinta pricinuita de dragostea pentru cineva (care se afla departe). 4. (Pop.) Durere fizica. Dor de dinti. 5. Pofta, gust (de a mânca sau de a bea ceva). De dorul fragilor (sau capsunilor) manânci si frunzele. 6. Atractie erotica. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = fara tinta hotarâta, fara rost, la întâmplare. – Lat. pop. dolus (< dolere "a durea").
dori, DORÍ, doresc, vb. IV. Tranz. 1.. A fi stapânit de tendinta launtrica de a face, de a avea sau de a dobândi ceva; a tine, a râvni, a nazui la ceva. ♢ Expr. A fi de dorit= a fi necesar, recomandabil, a se cuveni. A lasa de dorit = a avea lipsuri, a nu satisface. ♦ A avea intentia; a vrea. Cum doresti (sau doriti etc.), formula prin care se lasa la aprecierea interlocutorului luarea unei hotarâri. 2. A tine mult sa vada sau sa revada pe cineva sau ceva drag, a astepta pe cineva sau ceva cu dor, cu nerabdare. 3. A simti o atractie erotica. 4. A ura cuiva ceva. – Din dor.
micrografie, MICROGRAFÍE s. f. 1. studiul microscopic al unui obiect. 2. studierea la microscop a structurii metalelor si aliajelor metalice. 3. scriere marunta, pâna la ilizibilitate. (< fr. micrographie)
dumbravă, DUMBRÁVĂ, dumbravi, s.f. Padure tânara si nu prea deasa. ♦ Padure de stejar. – Din sl. donbravĩnŭ.
micrograf, MICROGRÁF s. n. pantograf care permite desenarea unei figuri extrem de reduse. (< fr. micrographe)
dumnezeu, DUMNEZÉU, (rar) dumnezei, s.m. 1. Fiinta supranaturala, considerata în credintele religioase drept creatoare a lumii si cea care determina destinul oamenilor. ♢ Loc. adj. Batut de Dumnezeu = napastuit, nenorocit. ♢ Expr. Încotro (sau unde, cum) te-a îndrepta Dumnezeu = la voia întâmplarii, oriunde. (Va fi) cum va da (sau va vrea) Dumnezeu = (va fi) cum s-o întâmpla, la întâmplare, potrivit destinului. Cum da Dumnezeu = cum se întâmpla; p. ext. prost, rau. A porni (sau a merge etc.) cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) în pace, cu bine, sanatos. Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! (la drum, într-o actiune întreprinsa etc.) A nu avea (sau a fi fara) nici un Dumnezeu = a nu crede în nimic; a nu avea (sau a fi fara) nici un sens, nici o valoare, nici un gust. A lasa (pe cineva) în plata (sau în stirea) lui Dumnezeu = a lasa (pe cineva) în pace sau la voia întâmplarii. A (se) ruga (ca) de toti Dumnezeii = a se ruga cu insistenta; a implora. Parca (sau i se pare ca) a apucat (sau a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are un mare si neasteptat noroc. (Punând accentul în fraza) Dumnezeu stie! = nu se stie! Dumnezeule! exclamatie de spaima, durere, deznadejde, entuziasm, mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamatie de implorare, deznadejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! exclamatie de necaz, de nemultumire. Sa dea Dumnezeu! = (formula de urare) sa se împlineasca ceea ce doresc (sau doresti etc.)! 2. Divinitate, zeu. – Lat. dom(i)ne deus.
microglosar, MICROGLOSÁR s. n. glosar cu un numar redus de cuvinte si cu explicatii sumare. ♢ glosar care înregistreaza vocabularul specific unei activitati, meserii etc. (< fr. microglossaire)
eben, EBÉN s.n. Varietate de lemn tare, greu si de culoare închisa, obtinuta din arbori exotici, în special din abanos, si intrebuintata la confectionarea mobilei de lux si a unor obiecte decorative. – Din fr. ébène, lat. ebenus.
ebenist, EBENÍST, -Ă, ebenisti, -ste, s.m. si f. 1. Tâmplar specializat în placarea mobilei; p. ext. tâmplar care executa lucrari de tâmplarie fina; artizan de mobilier. 2. Persoana care confectioneaza sau vinde obiecte din lemn de abanos. – Din fr. ébéniste.
eclator, ECLATÓR, eclatoare, s.n. Aparat electric folosit pentru masurarea tensiunilor înalte, format din doi electrozi între care se produce o descarcare electrica daca tensiunea dintre ei depaseste o anumita valoare. – Din fr. éclateur.
economie, ECONOMÍE, (2, 3) economii, s.f. 1. Ansamblul activitatilor umane desfasurate în sfera productiei, distributiei si consumului bunurilor materiale si serviciilor. ♦ Economie nationala = totalitatea activitatilor si interdependentelor economice la nivel macro- si microeconomic, coordonat pe plan national prin mecanisme proprii de functionare. Economie politica = stiinta a administrarii unor resurse si mijloace limitate, care studiaza, analizeaza si explica comportamentele umane legate de organizarea si utilizarea acestor resurse. Economie de schimb = economie în cadrul careia produsele muncii iau cu precadere forma de marfuri. Economie naturala = economie în care bunurile materiale se produc direct pentru consum, fara intermediul schimbului. ♦ Ramura, sector de activitate (productiva). 2. Folosire chibzuita a mijloacelor materiale sau banesti, limitata la strictul necesar în cheltuieli; cumpatare, chibzuiala, masura. 3. (Concr.; la pl.) Bani agonisiti si pastrati pentru satisfacerea anumitor trebuinte. 4. Mod de întocmire, de orânduire a planului sau a partilor unei lucrari, ale unei scrieri, ale unei legi etc.; alcatuire, compozitie. [Var.: (înv.) iconomíe, -ii s.f.] – Din fr. économie.
ecopraxie, ECOPRAXÍE s.f. (Med.) reactie patologica de imitare automata a gesturilor si actiunilor cuiva. Din. fr. échopraxie.
efect, EFÉCT, efecte, s.n. 1. Fenomen care rezulta în mod necesar dintr-o anumita cauza, fiind într-o legatura indestructibila cu aceasta; rezultat, urmare, consecinta. ♢ Expr. A-si face efectul = a da un anumit rezultat, a avea consecinta scontata. 2. Impresie produsa de cineva sau de ceva asupra cuiva. ♢ Loc. adj. De efect = care atrage atentia, care produce o impresie puternica. ♢ Loc. vb. A face efect = a impresiona. ♢ (În sintagma) Efect sonor = efect produs prin mijloace electroacustice sau electronice sugerând ascultatorului senzatia unui sunet real sau oferindu-i sonoritati inedite. 3. (Concr.; la pl.) Bunuri mobile. ♦ Îmbracaminte militara, echipament. 4. (La pl.) Valori negociabile (emise de stat), hârtii de valoare. Efecte de comert. Efecte publice. – Din lat. effectus (cu sensurile fr. effet).
efuzor, EFUZÓR, efuzoare, s.n. Tub cu sectiune crescatoare, utilizat pentru accelerarea scurgerii unui gaz. – Din efuziune.
ehei, EHÉI interj. Exclamatie care exprima diverse sentimente: admiratie, bucurie, regret, nostalgie; exclamatie care însoteste evocarea unor amintiri, constatarea unor fapte etc. [Var.: ehé, ehehéi, hehéi interj.] – Onomatopee.
elice, ELÍCE, elice, s.f. 1. Organ de masina (având forma unor aripi sau a unor lopeti fixate pe un ax rotativ) care serveste la punerea în miscare a unui avion, a unei nave etc. 2. Linie curba care taie sub un unghi constant generatoarele unui cilindru sau ale unui con. [Var.: helíce s.f.] – Din fr. hélice, lat. helix, -icis.
emondaj, EMONDÁJ, s.n. 1. Operatie de taiere a ramurilor de pe trunchiurile arborilor în perioada de crestere pentru a stimula dezvoltarea lor în înaltime; emondare, emondatie. 2. (Med.) Interventie chirurgicala constând în înlaturarea exostozelor si osteofitelor epifizelor. – Din fr. émondage.
microfotometru, MICROFOTOMÉTRU s. n. aparat pentru determinarea opacitatii locale pe zone foarte mici a negativelor fotografice. (< fr. microphotomètre)
empatie, EMPATÍE s.f. 1. (Fil.) Forma de intuire a realitatii prin identificare afectiva. 2. Tendinta a receptorului de a trai afectiv, prin transpunere simpatetica, viata eroilor din opere literare, filme etc. – Din fr. empathie, engl. empathy.
empiric, EMPÍRIC, -Ă, empirici, -ce, adj. Bazat (numai) pe experienta; care priveste empirismul, care are la baza empirismul. ♢ Formula empirica = formula obtinuta prin prelucrarea pur matematica a unor date experimentale, fara substrat teoretic. Medicina empirica = tratament al bolilor numai pe baza de experienta si de cazuri antecedente. – Din fr. empirique, lat. empiricus.
emu, EMÚ s.m. invar. Pasare terestra de talie mare, originara din Australia si din Tanzania, asemanatoare cu strutul, dar lipsita de creasta (Dromiceius novaehollandiae). – Din fr. émou, germ. Emu.
emul, EMÚL, emuli, s.m. Persoana care se straduieste sa egaleze sau sa întreaca pe cineva într-un domeniu de activitate. – Din fr. émule, lat. aemulus.
microfotogrammetrie, MICROFOTOGRAMMETRÍE s. f. ramura a fotogrammetriei care se ocupa cu masurarea si cu reprezentarea corpurilor de dimensiuni mici. (< fr. microphotogrammétrie)
emulgator, EMULGATÓR, emulgatori, s.m. Substanta chimica folosita la obtinerea emulsiilor; emulsiv (2), emulsionant. ♦ Substanta chimica folosita pentru îndepartarea grasimilor în produsele textile. – Din germ. Emulgator.
esperanto, ESPERÁNTO s.n. Limba artificiala, formata din elemente de vocabular si de gramatica împrumutate din cele mai raspândite limbi europene, creata cu scopul de a deveni limba internationala. – Din fr. espéranto.
etufare, ETUFÁRE, etufari, s.f. Actiunea de a etufa si rezultatul ei; operatie care consta în distrugerea nimfei fluturelui de matase prin introducerea gogosilor destinate filarii într-un cuptor special, la o temperatura de circa 80° C. – V. etufa.
euristic, EURÍSTIC, -Ă, euristici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Despre procedee metodologice) Care serveste la descoperirea unor cunostinte noi. 2. S.f. (Rar) Metoda de studiu si de cercetare bazata pe descoperirea de fapte noi; arta de a duce o disputa cu scopul de a descoperi adevarul. [Pr.: e-u-] – Din fr. euristique.
microfonist, MICROFONÍST, -Ă s. m. f. tehnician de sunet care asigura amplasarea si deplasarea microfoanelor la filmari sincrone. (< it. microphonista)
exalaţie, EXALÁŢIE, exalatii, s.f. Exalare; abureala. [Pr.: eg-za-] – Din fr. exhalation, lat. exhalatio.
fabianism, FABIANÍSM s.n. Doctrina care preconiza trecerea lenta, pe calea reformelor de stat, de la capitalism la socialism. [Pr.: -bi-a-] – Din engl. fabianism, fr. fabianisme.
microfonie, MICROFONÍE s. f. 1. reactie care se produce între un microfon în functiune si difuzoarele sale atunci când amplificatorul întrece ca volum o anumita limita. ♢ fenomen care are loc atunci când la condensatorul variabil al unui radioreceptor nu functioneaza bine gama de unde scurte. 2. slabire a vocii. (< fr. microphonie)
făgaş, FĂGÁS, fagase, s.n. Urma adânca (si îngusta) sapata în pamânt de suvoaiele apelor de ploaie sau lasata de rotile unui vehicul. ♦ Scobitura sapata pe întreaga lungime a frontului minier de abataj, pentru a usura desprinderea ulterioara a rocii. ♦ Fig. Directie, drum. Si-a orientat cercetarile pe un nou fagas. [Pl si: fagasuri. – Var.: (reg.) haugás, hogás, vagás s.n.] – Din magh. vágás.
femeiuşcă, FEMEIÚSCĂ, femeiusti s.f. Diminutiv al lui femeie; (admirativ) femeie draguta, vioaie, plina de temperament; (peior.) femeie rea, usoara, neserioasa. 2. Femela. [Pr.: -me-ius-] – Femeie + suf. -usca.
fenomenologic, FENOMENOLÓGIC, -Ă, fenomenologici, -ce , adj. 1. Care apartine fenomenologiei, privitor la fenomenologie, care are la baza fenomenologia. 2. Care se limiteaza la descrierea fenomenelor, care priveste fenomenele. Studiu fenomenologic . – Din fr. phénoménologique.
fenomenologie, FENOMENOLOGÍE s.f. 1. Curent în filozofie care îsi propune sa studieze fenomenele constiintei prin prisma orientarii si a continutului lor, facând abstractie de omul real, de activitatea lui psihica concreta si de mediul social. 2.(La Hegel) Teorie filozofica în care se afirma primatul constiintei asupra existentei si se încearca în mod rational descrierea procesului dezvoltarii constiintei. 3. Studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, asa cum se manifesta ele în timp si spatiu. – Din fr. phénoménologie.
ferăstrău, FERĂSTRẮU, ferastraie, s.n. 1. Unealta sau masina-unealta prevazuta cu o lama, o banda sau un disc de otel (cu dinti ascutiti), pusa în miscare manual sau pe cale mecanica si folosita pentru taiatul unor materiale (lemne, metale etc.). 2. Instrument muzical alcatuit dintr-o lama de metal care se freaca cu un arcus pentru a emite sunete. [Var.: (1) ferestrắu, fierastrắu, herastrắu s.n.] – Firiz + suf. -au (contaminat cu fereastra sau ferestrui).
fezabil, FEZÁBIL, -Ă, fezabili, -e, adj. (Frantuzism) Care se poate face; realizabil, posibil. – Din fr. faisable.
fezabilitate, FEZABILITÁTE s.f. (Frantuzism) Însusirea de a fi fezabil; caracter realizabil al unui lucru. – Din fr. faisabilité.
filon, FILÓN, filoane, s.n. Zacamânt cu aspect de placi format în crapaturile scoartei pamântului prin consolidarea magmei sau prin depunerea unor minerale aflate în solutie în apele termale; vâna. – Din fr. filon.
flanger, FLÁNGER, flangere, s.n. Aparat electronic realizat cu linii de întârziere, folosit pentru obtinerea unor efecte sonore speciale în muzica moderna. [Pr.: -jer] – Din engl. flanger.
fortran, FORTRÁN s.n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit în programarea automata, orientat spre probleme tehnico-stiintifice. – Din engl., fr. fortran.
fragă, FRÁGĂ, fragi, s.f. Partea comestibila a fragului1 (considerata în mod gresit drept fruct), compusa din receptaculul carnos si rosu pe suprafata caruia se gasesc presarate fructele. 2. Compus: fraga-tatareasca = planta erbacee cu frunze dintate, cu flori asezate la subsuoara frunzelor si cu fructe rosii (Blitum virgatum). 3. (Reg.; uneori determinat prin "de pom") Duda. [Var.: frag s.m.] – Lat. fraga.
freamăt, FREÁMĂT, freamate, s.n. 1. Zgomot surd produs de frunzele miscate de vânt, de valurile marii etc.; frematare. ♦ Murmur de voci înnabusite sau nedeslusite. ♦ Zgomot, larma. 2. Fig. Fior, înfiorare. [Var.: (reg.) hreámat s.n.] – Din lat. fremitus
frusteţe, FRUSTÉŢE s.f. (Rar) Însusirea de a fi frust (2). – Frust + suf. -ete.
ftaleină, FTALEÍNĂ, ftaleine, s.f. (La pl.) Clasa de combinatii organice obtinute prin condensarea anhidridei ftalice cu fenoli; (si la sg.) substanta din aceasta clasa. – Din fr. phtalèine.
fucsină, FUCSÍNĂ s.f. Substanta coloranta rosie, întrebuintata pentru vopsirea pieilor, a tesaturilor si, în histologie, la prepararea preparatelor microscopice. [Scris si: fuxina] – Din fr. fuchsine.
fugpapier, FUGPAPIER s.n. Hârtie gumata folosita pentru înnadirea furnirelor. [Pr.: fugpapír] – Cuv. germ.
furfurol, FURFURÓL, furfuroli, s.m. Aldehida provenita din furan, care se prezinta sub forma de lichid uleios, cu miros particular, folosita ca solvent selectiv la rafinarea uleiurilor vegetale si minerale si ca insecticid, vermicid etc. – Din fr. furfurol.
fuşereală, FUSEREÁLĂ, fusereli, s.f. (Fam.) Faptul de a fuseri. – Fuseri + suf. -eala.
fuzel, FUZÉL s.m. Amestec de alcooli superiori, rezultat din fermentatia alcoolica a proteinelor din cereale si din fructe sub actiunea drojdiei de bere si folosit ca dizolvant la fabricarea substantelor aromatice si a parfumurilor. – Din fr. fusel.
gabară, GABÁRĂ, gabare, s.f. Nava sau ambarcatie mare, servind, de obicei, la transbordarea pe punte a unor materiale de pe o nava care nu poate acosta în raza portului. – Din fr. gabare, it. gabarra.
microfilm, MICROFÍLM s. f. film fotografic pentru reproducerea la scara redusa a documentelor, a unor pagini de carte etc. ♢ (inform.) suport fotografic de informatii; microfisa. (< fr., engl. microfilm, germ. Mikrofilm)
gabie, GÁBIE, gabii, s.f. Platforma orizontala fixata în vârful unui catarg si folosita ca post de observatie sau (la navele cu pânze) ca loc de unde se manevreaza parâmele. – Din fr. gabie, it. gabbia.
gabier, GABIÉR, gabieri, s.m. Marinar care face serviciul de veghe pe gabie si care asigura, la navele cu pânze, manevrarea parâmelor, vergelelor etc. [Pr.: -bi-er] – Din fr. gabier. Cf. it. g a b b i e r e.
gabion, GABIÓN, gabioane, s.n. Cos de nuiele sau din sârma umplut cu pamânt, cu pietris etc., care serveste la apararea malurilor de valuri, la construirea barajelor etc. [Pr.: -bi-on] – Din fr. gabion.
gablonz, GABLÓNZ, gablonzuri, s.n. Cristal (1) special cu irizatii, folosit la fabricarea unor obiecte de podoaba ieftine; p. ext. obiect de podoaba care are asemenea cristale. [Pr.: gablont] – Din n. pr. Gablonz.
microfermă, MICROFÉRMĂ s. f. mica unitate de productie cu profil agricol, în care lucreaza elevi sau studenti. (< micro1- + ferma1)
gafă, GÁFĂ, gafe, s.f. 1. Piesa metalica în forma de cârlig, fixata pe o prajina, folosita la acostarea unei ambarcatii, la îndepartarea ei de mal etc. 2. Cârlig montat la capatul unui dispozitiv de ridicat, si de care se prinde sarcina. 3. Gest, atitudine sau vorba nepotrivita, care poate constitui o indelicatete sau o jignire neintentionata adusa cuiva. – Din fr. gaffe.
gaibarace, GAIBARÁCE s.f. pl. (Fam.) Picioare (prea lungi); gaibe, gaide. – Cf. g a i b e.
gaibe, GÁIBE s.f. pl. (Fam.) Picioare (prea lungi); gaibarace, gaide. – Cf. g a i d a.
gaică, GÁICĂ, gaici, s.f. 1. Banda (lata) de stofa cusuta la o haina, în spate si în dreptul taliei, pentru a strânge creturile, în scop decorativ etc. 2. Fiecare dintre bentitele de stofa sau de snur fixate în talie la unele haine, prin care se petrece cordonul, cureaua, cingatoarea. ♦ Cheotoare la o haina, facuta din snur sau din gaitan. ♦ Siret cusut la o haina pentru a o putea agata în cui; atârnatoare, agatatoare. – Cf. rus. g a i k a "placa de metal cu gauri pentru a lega doua obiecte; piulita".
microestezie, MICROESTEZÍE s. f. tulburare de sensibilitate manifestata prin receptarea diminuata a volumului si greutatii obiectelor. (< fr. microesthésie)
gaidă, GÁIDĂ, gaide, s.f. 1. (Reg.) Cimpoi. 2. Numele unui dans popular cu acompaniament de cimpoi. 3. Fig. (La pl.) Picioare (prea lungi); gaibarace, gaibe. – Din bg., scr. gajda.
gaj, GAJ, gajuri, s.n. Garantie depusa în contul unei datorii sau al executarii unei lucrari; bun care se depune drept garantie; amanet, zalog. ♦ Obiect depus, la unele jocuri de societate, de catre cel care a facut o greseala si care se rascumpara prin executarea unei pedepse hazlii. ♦ Asigurare, garantie morala data cuiva. – Din fr. gage.
gal, GAL2, gali, s.m. Unitate pentru masurarea acceleratiei, egala cu 1 centimetru pe secunda la patrat. – Din fr. gal.
galactoree, GALACTORÉE, galactoree, s.f. (Med.) Secretie continua de lapte în timpul sau dupa încetarea alaptarii. – Din fr. galactorrhée.
galalit, GALALÍT s.n. Masa plastica cornoasa obtinuta din cazeina si folosita la fabricarea unor obiecte uzuale sau a unor piese tehnice (izolante electrice). – Din fr. galalithe.
microelectronografie, MICROELECTRONOGRAFÍE s. f. fotografie, la microscop, care permite studierea fenomenelor biologice celulare sub aspect electric. (< micro1- + electronografie)
microelectronic, MICROELECTRÓNIC, -Ă I. adj. 1. referitor la microelectronica. 2. (despre dispozitive electronice) cu grad înalt de miniaturizare. II. s. f. ramura a electronicii care studiaza miniaturizarea continua a circuitelor si aparatelor electronice. (< fr. microélectronique, engl. microelectronic/s/)
galben, GÁLBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., subst. 1. Adj. De culoarea aurului, a lamâiei etc. ♢ Rasa galbena = grup de popoare care se caracterizeaza prin culoarea galbena-bruna a pielii. Friguri galbene = boala contagioasa raspândita în tarile tropicale, transmisa de o specie de tântari, caracterizata prin febra si prin colorarea pielii în galben (2). ♢ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emotii sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) ameteala, a i se face rau. ♦ (Despre fata omului sau despre alte parti ale corpului sau; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre parul oamenilor) Blond. ♦ (Despre parul sau culoarea cailor) Sarg. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situata între portocaliu si verde. ♦ Substanta, colorant, pigment care are culoarea descrisa mai sus. ♢ Galben de cadmiu = sulfura de cadmiu întrebuintata ca pigment galben-oranj în pictura. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obtinerea verdelui. 3. S.m. Nume dat mai multor monede straine de aur, de valori variabile, care au circulat si în tarile românesti. 4. S.f. (În sintagma) Galbena de Odobesti = specie de vita de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) gálbin, -a adj., subst.] – Lat. galbinus.
năsturăreasă, nasturareása, nasturarése, s.f. (înv.) 1. sotie de nasturar. 2. femeie care face sau vinde nasturi.
galenă, GALÉNĂ s.f. Sulfura naturala de plumb, folosita ca redresor la aparatele de radio fara lampi, la prepararea unor vopsele etc. – Din fr. galène.
galenic, GALÉNIC, -Ă, galenici, -ce, adj. (Despre unele preparate farmaceutice) Care poate fi administrat direct bolnavilor sau poate servi la prepararea unor retete. – Din fr. galénique.
galenism, GALENÍSM s.n. Veche teorie medicala conform careia bolile ar fi cauzate de ruperea echilibrului dintre umori. – Din fr. galénisme.
galerie, GALERÍE, galerii, s.f. 1. Coridor subteran în forma de tunel care permite accesul minerilor la zacamânt si îngaduie executarea lucrarilor miniere. 2. Canal subteran de comunicatie care face legatura între doua puncte ale unei lucrari hidrotehnice. 3. Coridor subteran (adesea ramificat) pe care si-l sapa unele animale pentru a le servi ca adapost. 4. Coridor lung (si boltit) situat în interiorul sau în afara unei cladiri, servind ca element de legatura sau ca loc de plimbare. 5. Muzeu, sectie a unui muzeu sau sala într-o expozitie ori într-un muzeu, în care sunt expuse mai ales opere de pictura si de sculptura. ♦ Serie de tablouri expuse; p. ext. serie de portrete descrise într-o opera (literara). 6. Magazin în care se vând opere de arta; p. gener. (la pl.) magazin cu caracter universal. 7. Balconul dintr-o sala de spectacole cu mai multe nivele situat la nivelul cel mai înalt; (fam.) spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care manifesta zgomotos la un spectacol, la o adunare, la o întrunire etc. ♢ Expr. A face galerie = a manifesta zgomotos în semn de aprobare, de încurajare (în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc.). 8. Bara de lemn sau de metal de care se atârna perdelele. 9. Un fel de tava de metal care se pune în fata sobei ca sa nu cada carbunii din soba pe dusumea. – Din fr. galerie. Cf. it. g a l l e r i a, germ. G a l e r i e.
galet, GALÉT1, galeti, s.m. 1. Fragment dintr-o roca sau dintr-un mineral, slefuit si rotunjit prin actiunea marii, a torentelor, a ghetarilor etc. 2. Rola care permite o miscare prin rostogolire. 3. (Text.) Piesa de la masina de filat matase artificiala care întinde firul la iesirea din baia de filare. 4. (Tehn.) Bobina inelara. 5. (Tehn.) Sectiune a unui comutator rotativ. – Din fr. galet.
galic, GÁLIC1 adj.m. (în sintagma) Acid galic = acid organic aromatic, astringent, extras din gogosile de ristic si din coaja de stejar, folosit la fabricarea cernelii negre, a colorantilor si a unor medicamente. – Din. fr. gallique.
galiu, GÁLIU s.n. Element chimic, metal moale, ductil, de culoare cenusie, folosit la fabricarea unor termometre care masoara temperaturi înalte sau (ca aliaj) la fabricarea tranzistoarelor, la construirea oglinzilor optice etc. – Din fr. gallium.
galon, GALÓN2, galoane (galoni), s.n. (m.) 1. Unitate de masura pentru capacitate folosita în tarile de limba engleza si egala cu circa patru litri. 2. (Rar) Sticla mai mare în care se pastreaza bauturi. – Din fr. gallon.
galoroman, GALOROMÁN, -Ă, galoromani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte dintr-o populatie rezultata din amestecul galilor1 cu romanii, dupa cucerirea Galiei de catre romani. 2. Adj. Care apartine galoromanilor (1), privitor la galoromani. – Din fr. gallo-romain (dupa roman). Cf. germ. g a l l o r o m a n i s c h.
microcinematografie, MICROCINEMATOGRAFÍE s. f. folosirea tehnicii cinematografice în domeniul microscopiei; microfilmare. (< fr. microcinématographie)
microchimie, MICROCHIMÍE s. f. ramura a chimiei care studiaza reactiile chimice dintre cantitati foarte mici de substanta. (< fr. microchimie)
microcentrală, MICROCENTRÁLĂ s. f. centrala electrica sau de termoficare pentru alimentarea unor consumatori izolati. (< fr. microcentrale)
galvanoplastie, GALVANOPLASTÍE s.f. Procedeu tehnic de reproducere în relief a obiectelor, constând în acoperirea lor sau a tiparului lor cu un strat de metal depus prin electroliza. – Din fr. galvanoplastie.
microcefalie, MICROCEFALÍE s. f. malformatie congenitala prin dezvoltarea insuficienta a craniului si a creierului; nanocefalie. (< fr. microcéphalie)
gambit, GAMBÍT, gambituri, s.n. Sacrificare a unui pion alb sau a altei piese la începutul unei partide de sah pentru obtinerea unui avantaj în atac. – Din fr. gambit.
microbarograf, MICROBAROGRÁF s. n. barograf pentru înregistrarea variatiilor mici si rapide ale presiunii. (< fr. microbarographe)
garaj, GARÁJ, garaje, s.n. 1. Cladire sau încapere (special amenajata) pentru adapostirea (si întretinerea ori repararea) autovehiculelor. 2. (în sintagma) Linie de garaj = linie ferata pe care sunt dirijate vagoanele când trebuie sa stationeze mai multa vreme într-o gara sau care face legatura între locul de încarcare si descarcare a vagoanelor si liniile pe care circula efectiv trenurile. – Din fr. garage.
garajist, GARAJÍST, garajisti, s.m. Lucrator într-un garaj, care se ocupa cu întretinerea si repararea automobilelor. – Din fr. garagiste.
garant, GARÁNT, -Ă, garanti, -te, s.m. si f. Persoana sau institutie care garanteaza cu averea sa pentru cineva sau ceva. – Din fr. garant.
garanta, GARANTÁ, garantez, vb. I. Tranz. si intranz. A da cuiva siguranta ca va avea ceva; a asigura (cuiva ceva); a raspunde de valoarea, de calitatea unui obiect. ♦ A se angaja sa mentina în stare de buna functionare, pe o durata determinata, un aparat, un mecanism etc. vândut. ♦ A raspunde pentru faptele sau pentru comportarea altuia, a da asigurari ca... ♦ Intranz. A-si lua raspunderea cu averea sa ca datoria facuta de altul va fi achitata conform obligatiilor stabilite. – Din fr. garantir.
garanţie, GARANŢÍE, garantii, s.f. Obligatie în virtutea careia o persoana sau o institutie raspunde de ceva; mijloc legal prin care se asigura executarea unei obligatii (materiale); (concr.) ceea ce serveste drept asigurare ca o obligatie luata va fi tinuta. ♢ Loc. vb. A lua pe garantie = a garanta. ♢ Expr. Pe garantia cuiva = pe raspunderea cuiva. A da garantie = a da asigurari ca un lucru va fi îndeplinit. A prezenta garantie de... = a se prezenta astfel încât sa trezeasca încrederea, sa ofere siguranta. – Din fr. garantie, it. garanzia.
gară, GÁRĂ, gari, s.f. Ansamblu de constructii, instalatii, amenajari etc. situat pe o linie ferata, unde opresc trenurile pentru urcarea si coborârea calatorilor si pentru încarcarea si descarcarea marfurilor. ♢ Gara maritima (sau fluviala) = ansamblu de constructii, instalatii, amenajari etc. situat pe cheiul unui port maritim (sau fluvial), destinat îmbarcarii si debarcarii calatorilor si bagajelor. – Din fr. gare.
gard, GARD, garduri, s.n. 1. Constructie de lemn, de metal, de zidarie etc. care împrejmuieste o curte, un teren, o gradina etc. ♢ Gard viu = plantatie deasa de arbusti, de forma unui gard (1), care serveste la împrejmuirea unui loc sau ca element decorativ. ♢ Expr. A nimeri (sau a da) (ca Ieremia) cu oistea-n gard = a spune un lucru nepotrivit, a face o gafa, o prostie. A lega (pe cineva) la gard = a prosti, a pacali (pe cineva). A sari peste garduri = a avea o comportare imorala, a umbla dupa aventuri amoroase. A sari peste (sau dincolo de) gard = a depasi limita admisa (prin atitudinea, faptele sale). A lega (ceva) la (sau de) gard = a abandona, a renunta (la ceva). 2. împletitura de nuiele, de trestie etc. cu care se face un baraj de-a curmezisul unei ape curgatoare pentru prinderea pestelui. 3. (Sport) Fiecare dintre obstacolele în forma de gard (1) de la unele probe atletice de alergari; (la pl.) proba atletica în care se folosesc aceste obstacole. – Cf. alb. g a r d h, sl. g r a d ŭ.
gardă, GÁRDĂ, garzi, s.f. 1. Paza, supraveghere efectuata într-o unitate militara, într-o institutie civila etc.; (concr.) persoana sau grup de persoane care asigura aceasta paza. ♢ Garda de onoare = a) subunitate militara care prezinta onorurile unei persoane oficiale; b) paza simbolica instituita în semn de respect la ocazii solemne; grup de persoane care fac aceasta paza. Garda personala = grup de persoane însarcinat cu paza vietii unui demnitar. (în trecut) Garda civica (sau nationala) = unitate compusa din voluntari, care asigura paza si linistea într-un oras. ♢ Loc. adj. De garda = a) care este însarcinat cu paza, cu supravegherea, cu îngrijirea. Soldat, medic de garda; b) care este de serviciu, deschis în afara orelor de functionare obisnuite. Farmacie de garda. ♦ Pozitie a bratelor si a corpului luata de un boxer, de un luptator etc. pentru a para loviturile adversarului sau pentru a ataca. ♢ Expr. A se pune în garda = a) (la scrima) a lua pozitia de aparare sau de atac; b) a-si lua toate masurile de precautie spre a nu fi surprins de un lucru neplacut. (La jocul de sah) Garda sau (rar) garda la regina = avertisment dat partenerului ca regina este amenintata. Garda veche (sau vechea garda) = cei care au participat în trecut la o actiune sociala, politica etc. 2. Aparatoare metalica montata între mânerul si lama unei sabii, unei spade etc. ♢ Garda tragaciului = piesa de protectie a tragaciului la armele de foc. – Din fr. garde.
garderob, GARDERÓB, garderoburi, (1) s.n., GARDERÓBĂ, garderobe, (2, 3, 4) s.f. 1. S.n. Dulap în care se pastreaza haine, obiecte de îmbracaminte, lenjerie etc. 2. S.f. Loc special amenajat în salile de spectacole, în localurile publice etc., unde se pot lasa în pastrare paltoanele, palariile etc. 3. S.f. Totalitatea costumelor pastrate în depozitul unui teatru. 4. S.f. întreaga îmbracaminte pe care o poseda cineva. – Din fr. garde-robe.
gardian, GARDIÁN, gardieni, s.m. Persoana însarcinata cu paza sau cu supravegherea unui local, a unei institutii, a unui oras etc.; paznic, straja. [Pr.: -di-an] – Din fr. gardien.
gargui, GARGÚI, garguie, s.n. Jgheab sau burlan scurt pentru scurgerea apei de ploaie, de obicei bogat ornamentat. – Din fr. gargouille.
garnitură, GARNITÚRĂ, garnituri, s.f. 1. Accesoriu folosit pentru a împodobi sau a completa un lucru. ♦ Adaos constând din legume, salata etc., care se serveste la friptura. 2. Piesa sau ansamblu de piese demontabile care completeaza, întaresc sau protejeaza o piesa, micsorându-i uzura; piesa care asigura îmbinarea perfecta a doua elemente prin care circula un fluid. 3. Grup de mai multe lucruri de acelasi gen care împreuna formeaza un ansamblu unitar. ♦ Totalitatea uneltelor, sculelor, pieselor etc. de acelasi fel folosite într-un atelier sau într-o exploatare. ♦ Totalitatea pieselor de acelasi gen ale unei masini. ♢ Garnitura de litere = serie de litere si de semne cu caractere tipografice identice, cuprinzând toate corpurile caracterului respectiv. ♦ Ansamblu format din locomotiva si vagoanele unui tren. 4. Totalitatea jucatorilor care alcatuiesc o echipa sportiva; formatie. – Din fr. garniture.
garou, GARÓU, garouri, s.n. Banda sau tub, de obicei din cauciuc, care serveste la întreruperea temporara a circulatiei sângelui într-o regiune a corpului (mai ales la brat), pentru a preveni sau a înlatura o hemoragie. – Din fr. garrot.
gastronom, GASTRONÓM, -OÁMĂ, gastronomi, -oame, s.m. si f. Persoana careia îi place mâncarea aleasa si care stie s-o aprecieze. – Din fr. gastronome.
gastronomie, GASTRONOMÍE s.f. Arta de a prepara mâncaruri alese sau însusirea de a le aprecia calitatea, gustul. – Din fr. gastronomie.
gastrotomie, GASTROTOMÍE, gastrotomii, s.f. Operatie chirurgicala care consta în deschiderea stomacului. – Din fr. gastrotomie.
gastrulă, GASTRÚLĂ s.f. (Biol.) Stadiu în dezvoltarea embrionului la animalele pluricelulare. – Din fr. gastrula.
gaşcă, GÁSCĂ, gasti, s.f. (Peior.) Grup restrâns de oameni, uniti între ei prin preocupari, mai ales în vederea savârsirii unor actiuni reprobabile; grup de oameni care se afla la periferia societatii. ♢ Expr. A (se) sparge gasca = a (se) risipi, a (se) destrama o cârdasie, o clica. – Et. nec.
gata, GÁTA adj. invar. (Adesea adverbial) 1. (Despre lucruri) A carui confectionare, construire, realizare s-a îndeplinit; ispravit, terminat, sfârsit. ♢ Haine (de) gata = haine confectionate care se pot cumpara direct din magazin. ♢ Loc. adv. (Pe) de (-a) gata = fara sa munceasca, pe nemuncite, din munca altuia. ♢ Expr. A da gata = a) a ispravi, a lichida ceva; b) a chinui, a distruge pe cineva; c) a zapaci, a ului pe cineva. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a profita de ceva facut de altul. ♦ Care a luat fiinta, a capatat existenta. ♦ (Cu valoare de adverb sau de interjectie) Ajunge! destul! 2. Care a facut toate pregatirile pentru ceva; pregatit. ♦ Dispus sa..., în stare sa... 3. Care este aproape sa..., pe punctul de a... – Cf. alb. g a t.
gaterist, GATERÍST, gateristi, s.m. Muncitor care lucreaza la gatere. – Gater + suf. -ist.
gaură, GÁURĂ, gauri, s.f. Scobitura, adâncitura, spartura ivita de la sine sau anume facuta într-un corp, într-un material, în pamânt etc.; cavitate, borta. ♢ Gaura cheii = orificiu prin care se baga cheia în broasca. ♢ Expr. Gaura de sarpe = loc ferit care serveste cuiva ca ascunzatoare. (Pop.) Doar nu s-o face gaura-n cer = nu va fi o paguba prea mare. (Astron.) Gaura neagra = relicva de dimensiuni reduse a unei stele masive, formata prin prabusire gravitationala, caracterizata prin densitate foarte mare si forta de atractie uriasa si absorbanta. [Pr.: ga-u-] – Lat. •gavula (< cavus).
gaz, GAZ2, gaze, s.n. 1. Nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusa, incolore, usor deformabile si expansibile, care, din cauza coeziunii moleculare slabe, nu au o forma proprie stabila si tind sa ocupe întregul volum pe care îl au la dispozitie. ♢ Gaz perfect (sau ideal) = gaz (ipotetic) extrem de rarefiat, la care produsul dintre presiune si volum ramâne constant la orice temperatura. Gaz aerian (sau de iluminat) = gaz combustibil obtinut prin distilarea huilei la temperaturi înalte. Gaz lichefiat = amestec de gaze combustibile usor lichefiabile, obtinut prin extragerea directa din gaze de sonda sau prin distilare din unele produse petroliere, pastrat în stare lichida în butelii. Gaz nobil = fiecare dintre elementele chimice situate în grupa a opta principala a sistemului periodic al elementelor, inclusiv heliu, caracterizate prin inertia lor chimica. Gaz solid = combinatie solida de molecule de gaz metan si de apa, care se gaseste în special în zonele unde pamântul este înghetat pâna la mari adâncimi. Gaze naturale = gaze combustibile care emana din pamânt. 2. (La pl.) Nume dat unor substante gazoase toxice sau asfixiante folosite în razboi. 3. (La pl.) Emanatii gazoase ale stomacului sau ale intestinelor. 4. Petrol lampant. ♢ Expr. (Fam.) Doar n-am baut gaz, se spune ca raspuns negativ la o propunere nepotrivita; nici nu ma gândesc! A arde gaz (sau gazul) degeaba = a nu face nimic, a pierde vremea de pomana. – Din fr. gaz.
micetom, MICETÓM s. n. tumefactie inflamatorie provocata prin dezvoltarea în organism a unei ciuperci parazite. (< fr. mycétome)
gaza, GAZÁ, gazez, vb. I. Tranz. 1. A expune un spatiu limitat actiunii unor gaze toxice pentru distrugerea anumitor organisme vii daunatoare (paraziti, soareci, insecte). 2. A lansa gaze toxice într-o zona în timp de razboi pentru a distruge în masa; a expune o persoana sau un grup de persoane actiunii gazelor toxice într-o încapere închisa pentru a le ucide. – Din fr. gazer.
micanită, MICANÍTĂ s. f. izolant electric obtinut prin aglomerarea cu selac a fragmentelor de mica. (< fr. micanite)
gazetar, GAZETÁR, -Ă, gazetari, -e, s.m. si f. Persoana care lucreaza în redactia unei gazete, care scrie ca profesionist articole într-o gazeta; ziarist, jurnalist. – Gazeta + suf. -ar.
gazogen, GAZOGÉN, gazogene, s.n. Aparat sau instalatie folosita pentru transformarea unui combustibil solid în gaz2 combustibil. – Din fr. gazogène.
gazolină, GAZOLÍNĂ s.f. Produs lichid combustibil, obtinut prin lichefierea gazului2 de sonda. – Din fr. gazoline.
gazoscop, GAZOSCÓP, gazoscoape, s.n. Aparat pentru detectarea prezentei gazelor inflamabile în galeriile subterane din mine. – Din fr. gazoscope.
mi, MI1 s. m. inv. (muz.) 1. treapta a treia a gamei diatonice; sunetul si nota corespunzatoare. 2. coarda, clapa unui instrument care da sunetul acestei note. (< it. mi)
mezzotinto, MÉZZO-TÍNTO s. n. inv. tehnica a gravurii pe metal constând în granularea placii cu un instrument special, astfel ca la imprimare sa rezulte gradatii treptate de luminozitate si nuante de negru, intense si catifelate. (< it. mezzo tinto)
mezzosoprană, MÉZZO-SOPRÁNĂ s. f. voce de femeie, între soprana si contralta; cântareata cu o asemenea voce. (< it. mezzosoprano)
găinăreasă, GĂINĂREÁSĂ, gainarese, s.f. Pazitoare, îngrijitoare de gaini, gainarita; femeie care vinde gaini. [Pr.: ga-i-] – Gainar + suf. -easa.
mezzopiano, MÉZZO-PIÁNO loc. adv. (muz.) nu prea încet, mai tare decât piano. (< it. mezzo piano)
găinăriţă, GĂINĂRÍŢĂ, gainarite, s.f. (Rar) Gainareasa. [Pr.: ga-i-] – Gainar + suf. -ita.
gălbenea, GĂLBENEÁ, galbenele, s.f. 1. Planta erbacee cu tulpina groasa, cu frunze lanceolate si dintate, cu flori galbene, care creste în locuri umede (Rorippa amphibia). 2. (La pl.) Planta erbacee cu tulpina paroasa în partea de jos, cu frunze palmate si cu flori galbene-aurii (Ranunculus pedatus). ♢ Galbenele de padure = planta erbacee cu tulpina acoperita de peri si cu flori galbene-aurii, care creste în regiuni înalte (Ranunculus aureus). 3. (La pl.) Numele a trei plante erbacee din familia primulaceelor: a) planta cu tulpina dreapta, cu frunzele ovale acoperite cu peri si cu flori galbene (Lysimachia punctata); b) planta cu tulpina dreapta, cu frunze ovale-lunguiete si cu flori galbene dispuse în panicule terminale (Lysimachia vulgaris); c) drete (Lysimachia nummularia). – Galben + suf. -ea.
găleată, GĂLEÁTĂ, galeti, s.f. 1. Vas de lemn, de metal etc. de forma unui trunchi de con cu baza mare în partea superioara, cu toarta, folosit pentru transportul (si pastrarea) unor lichide, unor materiale granulare sau pulverulente etc.; continutul acestui vas; caldare. ♢ Expr. A ploua (sau a turna) cu galeata = a ploua foarte tare, torential. 2. Veche masura de capacitate pentru lapte, cereale etc., a carei valoare a variat în timp, pe regiuni si pe substante; continutul acestei masuri. 3. Dijma în grâne care se percepea în evul mediu, în tarile române. – Lat. galleta.
mezostih, MEZOSTÍH s. n. problema enigmistica înrudita cu acrostihul, a carei solutie este un cuvânt obtinut prin citirea câte unei litere de la mijlocul fiecarui vers în ordinea stabilita de autor si într-un anumit sens (vertical, oblic etc.). (< mezo- + /acro/stih)
găsi, GĂSÍ, gasesc, vb. IV. 1. Tranz. A da de (sau peste) ceva sau cineva (din întâmplare sau cautând anume); a descoperi, a afla. ♢ Expr. (Fam.) A-si gasi beleaua = a se afla într-o situatie neplacuta, a avea necazuri. (Intranz.) Ţi-ai gasit! = as! de unde! nici gând! A-si gasi (sau, refl., a se gasi) sa... = a-i veni (pe neasteptate si într-un moment nepotrivit) sa..., a se apuca sa... (Reg.) A (-i) gasi (cuiva) dreptate = a (-i) face (cuiva) dreptate. ♢ (Loc. vb.) A-si gasi mormântul (sau moartea) = a muri. ♦ Tranz. si refl. A întâlni pe cineva sau a se întâlni cu cineva. ♢ Expr. (Tranz.) A-si gasi omul (sau nasul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poti însela sau birui, care te obliga sa te comporti cum se cuvine. Sa te gasesc sanatos! formula de salut la despartire. ♦ A descoperi o noua metoda, un nou preparat, un nou aparat etc. (în urma unor cercetari si studii prealabile). 2. Tranz. (Despre suferinte fizice sau despre moarte) A cuprinde, a surprinde (pe neasteptate) pe cineva. ♢ Expr. Ce te-a gasit (de...)? = (exprima reprosul) ce ai? ce ti s-a întâmplat (de...)? ce te-a apucat? 3. Refl. A se afla undeva, a fi; a se afla într-o anumita situatie, împrejurare etc.; a se prezenta într-un anumit fel. 4. Tranz. A fi de parere ca...; a socoti, a crede ca... – Cf. sl. g a s i t i "a stinge".
gătej, GĂTÉJ, gateje, s.n. Creanga subtire si uscata care serveste la aprinderea focului; vreasc. – Cf. sl. g a t ĩ.
impresariat, IMPRESARIÁT s.n. Institutie, întreprindere care se ocupa cu organizarea de turnee, de spectacole artistice etc. [Pron. -ri-at. / < germ. Impresariat].
găurea, GĂUREÁ, GĂURÍCĂ, gaurele, s.f. Diminutiv al lui gaura; gaurice. ♦ (La pl.) Fel de broderie pe o pânza din care s-au scos din loc în loc câteva fire. [Pr.: ga-u-] – Gaura + suf. -ea, -ica.
găurea, GĂUREÁ, GĂURÍCĂ, gaurele, s.f. Diminutiv al lui gaura; gaurice. ♦ (La pl.) Fel de broderie pe o pânza din care s-au scos din loc în loc câteva fire. [Pr.: ga-u-] – Gaura + suf. -ea, -ica.
găurice, GĂURÍCE, gaurici, s.f. Gaurea. [Pr.: ga-u-] – Gaura + suf. -ice.
mezopauză, MEZOPÁUZĂ s. f. stratul superior al mezosferei, care face trecerea spre termosfera, prin valori termice minime. (< fr. mésopause)
mezomorf, MEZOMÓRF, -Ă adj. (despre starea de agregare a materiei) intermediar între starea amorfa si cea cristalina. (< fr. mésomorphe)
gâdila, GÂDILÁ, gâdil, vb. I. Tranz. 1. A produce, prin atingeri usoare asupra unor parti ale corpului, o senzatie particulara, care provoaca cuiva un râs convulsiv nestapânit. ♦ Refl. A fi sensibil la asemenea atingeri (reactionând printr-un râs convulsiv). 2. Fig. A produce cuiva o senzatie placuta, o placere; a flata (în mod exagerat) pe cineva. [Var.: gâdilí vb. IV] – Din bg. gadel mi je "ma gâdila".
mezomerie, MEZOMERÍE s. f. teorie potrivit careia structura electronica reala a unor molecule este o structura intermediara între structuri limita. (< fr. mésomerie)
gâdilici, GÂDILÍCI s.n. (Pop. si fam.; în expr.) A avea gâdilici la limba, se spune despre un om care vorbeste (prea) mult, care nu se poate abtine sa nu vorbeasca. – Gâdila + suf. -ici.
gâfâit, GÂFÂÍT s.n. Faptul de a gâfâi; (zgomot caracteristic provocat de o) rasuflare deasa si grea; gâfâiala. – V. gâfâi.
gâlceavă, GÂLCEÁVĂ, gâlcevi, s.f. (Pop.) Cearta (zgomotoasa, aprinsa); situatie creata în raporturile dintre doua sau mai multe persoane în urma unor certuri; sfada. – Din bg. galčava.
gând, GÂND, gânduri, s.n. 1. Proces de gândire sau rezultatul procesului de gândire; idee, cuget, cugetare. Îi treceau multe gânduri prin cap. ♢ Expr. A framânta (sau a apasa etc. pe cineva) gândul = a preocupa, a obseda (pe cineva) o idee. A-si lua (sau a-si muta) gândul = a nu se mai gândi; a renunta la orice speranta. Ca gândul = extrem de repede. (Dus sau cazut etc.) pe gânduri = absorbit de ceva intim, nelegat de realitatea imediata. A sta pe (sau la) gânduri = a chibzui, a reflecta (mult); a sovai. A pune (pe cineva) pe gânduri = a îngrijora (pe cineva). A-si face (sau a intra etc. la) gânduri = a se îngrijora. A-i sta gândul la ceva = a fi preocupat de ceva. 2. Închipuire, imaginatie, fantezie; inspiratie. Gândul îl purta departe. 3. Loc considerat ca sediu al cugetarii; minte; memorie. I-a iesit din gând. ♢ Expr. Nici cu gândul n-am gândit = nici nu m-am asteptat la asta, n-am crezut ca se va întâmpla aceasta. Când cu gândul n-ai gândi = când nici nu te astepti. A-i da (sau a-i trece, a-i veni) cuiva (ceva) prin (sau în) gând = a-i veni cuiva brusc o idee. 4. Intentie, plan. A venit cu gând bun. ♢ Expr. A-si pune în gând = a lua hotarârea sa... A pune (cuiva) gând rau = a avea intentii rele fata de cineva. A-l bate (sau a-l paste etc.) gândul = a intentiona, a planui sa... 5. Convingere, parere. 6. Voie, dorinta, plac. Toate s-au facut dupa gândul lui. – Din magh. gond.
gândi, GÂNDÍ, gândesc, vb. IV. 1. Intranz. si refl. A-si forma o idee despre un lucru, a patrunde ceva cu mintea; a reflecta, a medita, a cugeta, a chibzui la ceva. ♢ Expr. A da (cuiva) de gândit = a obliga (pe cineva) sa mediteze, sa se întrebe, sa discearna. ♦ Intranz. si tranz. A concepe, a crea ceva (abstract sau concret). 2. Refl. si intranz. A se îngriji, a-i pasa de ceva sau de cineva. 3. Tranz. si intranz. A-i trece cuiva prin minte (ca...); a crede, a socoti (ca...). 4. Tranz. si refl. A lua în considerare (ca...), a-si da seama (ca...). 5. Refl. A intentiona (sa...). ♦ Tranz. (Reg.) A dori, a spera. – Din gând.
gândire, GÂNDÍRE gândiri, s.f. 1. Facultate superioara a creierului omenesc, care reflecta în mod generalizat realitatea obiectiva prin notiuni, judecati, teorii etc. ♢ Gândire laterala v. lateral. 2. Factor ideal care constituie reflectarea realitatii obiective; spirit, constiinta. 3. Idee, gând (1), cuget; meditatie, reflectie. 4. Imaginatie, fantezie. – V. gândi.
gândirism, GÂNDIRÍSM s.n. Curent filozofic din România, de orientare existentialist-ortodoxa, format în jurul revistei "Gândirea" în primele decenii ale sec. XX. – "Gândirea" (n. pr.) + suf. -ism.
gândirist, GÂNDIRÍST, -Ă, gândiristi, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine gândirismului, privitor la gândirism, specific gândirismului. 2. S.m. si f. Adept al gândirismului. – "Gândirea" (n. pr.) + suf. -ist.
gârbiţă, GÂRBIŢĂ, gârbite, s.f. 1. (Pop.; la animale) Greaban, grumaz; (la oameni) ceafa. ♢ Expr. A muia (cuiva) gârbita = a înfrânge, a obliga sa se supuna. 2. Planta erbacee cu tulpina acoperita cu solzi si cu flori mari, violete (Limodorum abortivum). – Din bg. garbica, scr. grbica.
gârbov, GÂRBOV, -Ă, gârbovi, -e, adj. (Despre oameni) Care are spinarea încovoiata (de batrânete); gârbovit. – Din bg. garbav.
gârgâr, GÂRGÂR, gârgâre, s.n. Unealta folosita la pescuitul marin prin încercuirea si adunarea bancurilor de hamsii, stavrizi, scrumbii etc. – Et. nec.
gârniţă, GÂRNIŢĂ, gârnite, s.f. Arbore înrudit cu stejarul, cu tulpina dreapta, a carei scoarta are la exterior un strat solzos, cu frunze mari, lungi, fara petiol (Quercus frainetto). [Var.: gârneáta s.f.] – Din bg., scr. granica.
defensism, DEFENSÍSM s.m. Atitudine a reactiunii din primul razboi mondial, care, sub lozinca "apararii patriei", urmarea atragerea maselor în acest razboi. [< fr. défensisme].
gâtar, GÂTÁR, gâtare, s.n. Curea lata a hamului, care se trece peste gâtul calului; hamut. – Gât + suf. -ar.
geam, GEAM, geamuri, s.n. 1. Placa de sticla care se fixeaza în pervazurile (ori cercevelele) ferestrelor sau ale usilor si care permite sa strabata lumina în interiorul unei încaperi. ♦ Bucata de sticla care se fixeaza în rama ceasornicelor, a ochelarilor etc. 2. P. gener. Fereastra. – Din tc. cam.
metru, MÉTRU1 s. m. 1. unitate fundamentala de masura pentru lungime, a patruzecea milioana parte din meridianul terestru. 2. rigla, banda gradata de lemn, de metal etc., cu lungimea de un metru (1). 3. grup de silabe constituind unitatea de masura a versului; (p. ext.) ritm determinat de împartirea unui vers în silabe. 4. (muz.) diviziune la baza organizarii duratelor sunetelor dupa succesiunea accentelor tari sau slabe; ritm, cadenta, masura. (< fr. mètre, lat. metrum, gr. metron)
geamăt, GEÁMĂT, gemete, s.n. Sunete nearticulate scoase de o fiinta care simte o durere (fizica sau morala). ♦ Fig. Freamat, murmur, vuiet (al unor elemente ale naturii). [Var.: gémat, gémet s.n.] – Lat. gemitus.
geambaş, GEAMBÁS, geambasi, s.m. Persoana care vinde cai sau mijloceste vânzarea cailor. – Din tc. cambaz.
geantă, GEÁNTĂ, genti, s.f. Obiect din piele, din pânza, din material plastic etc. de forma dreptunghiulara, având în interior una sau mai multe despartituri, care serveste la transportarea cu mâna a unor acte, carti, caiete etc.; servieta. ♦ Poseta. – Din tc. çanta.
gelaţie, GELÁŢIE s.f. Variatia limitei de curgere reala a gelului din noroaiele de foraj în functie de timp. – Din fr. gélation, engl. gelation.
gem, GEM, gemuri, s.n. Produs alimentar obtinut prin fierberea fructelor (întregi) cu zahar pâna la gelificarea siropului. – Din engl. jam.
gen, GEN, genuri, s.n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezinta un obiect, o fiinta, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obtinuta prin clasificarea creatiilor artistice dupa forma, stil, tema. ♢ Pictura de gen = pictura care înfatiseaza aspecte ale vietii de toate zilele. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare si care cuprind creatiile asemanatoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticala bazata pe distinctia dintre fiinte si obiecte, precum si dintre fiintele de sex masculin si cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematica, subordonata familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasa de obiecte care au note esentiale comune si cuprind cel putin doua specii. – Din lat. genus, -eris.
genă, GÉNĂ, gene, s.f. (Biol.) Element al cromozomilor care determina transmiterea si manifestarea unor caractere ereditare. – Din fr. gène.
genealogie, GENEALOGÍE, genealogii, s.f. Urmarire sistematica a filiatiei existente între membrii unei familii (marcante), facuta pentru a stabili originea si gradul lor de înrudire. ♦ Disciplina auxiliara a istoriei, care se ocupa cu întocmirea unor astfel de filiatii si legaturi pentru familiile domnitoare, nobiliare etc. [Pr.: -ne-a-] – Din fr. généalogie, lat. genealogia.
genera, GENERÁ, pers. 3 genereaza, vb. I. Tranz. A produce, a determina, a da nastere la... – Din lat. generare.
general, GENERÁL2, -Ă, generali, -e, adj. 1. Care este comun tuturor (sau marii majoritati a) fiintelor sau obiectelor dintr-o anumita categorie. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este comun tuturor (sau marii majoritati a) fiintelor sau obiectelor dintr-o anumita categorie; spec. categorie filozofica reflectând trasaturile esentiale comune obiectelor dintr-o clasa. ♦ (Despre un fenomen sau o situatie) Care priveste pe toti, care cuprinde pe toti, la care participa toti (sau marea majoritate). 2. Care priveste ceva în ansamblu, în trasaturile fundamentale, care se ocupa în linii mari de ceva. ♢ Cultura generala = cultura bazata pe cunoasterea elementelor fundamentale ale creatiilor din diferite domenii ale stiintei si artei. ♢ Loc. adv. în general = în linii mari; fara referire la un caz anumit. 3. Care se întâmpla, care exista pe o întindere mare, care cuprinde o arie foarte larga sau totul. 4. Care are toata raspunderea în conducerea unei anumite diviziuni dintr-o institutie, dintr-o întreprindere etc. Director general. – Din fr. général, lat. generalis.
metreză, METRÉZĂ s. f. instrument pentru masurarea lungimii filmelor si a benzilor de magnetofon. (< fr. métreuse)
generalitate, GENERALITÁTE, generalitati, s.f. 1. Caracterul sau însusirea a ceea ce este general2. 2. (La pl.) Idei generale sintetice, privitoare la un anumit domeniu. ♦ Idei generale care nu au o legatura directa cu subiectul tratat, discutat etc. – Din fr. généralité, lat. generalitas, -atis.
generativ, GENERATÍV, -Ă, generativi, -e, adj. Care genereaza. ♢ Gramatica generativa = gramatica ce tinde sa stabileasca regulile de formare a frazelor corecte într-o limba. – Din engl. generative, fr. génératif.
generator, GENERATÓR, -OÁRE, generatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care genereaza, produce, determina ceva. II. S.f. Linie dreapta care genereaza prin deplasarea în spatiu (pe o traiectorie curba) o suprafata riglata. III. S.n. 1. Aparat, masina sau instalatie care serveste la producerea unei forme de energie, folosind energie de o alta forma. ♢ Generator cuantic = generator sau amplificator de radiatii electromagnetice care functioneaza pe baza fenomenului de emisie stimulata a radiatiilor. Generator de zgomot = dispozitiv electronic care produce o tensiune de zgomot (de obicei aleator) spre a fi folosita în masuratori. Generator de aeroioni = aeroionizator. 2. Aparat sau instalatie care serveste la producerea unui fluid sau a unei suspensii fluide. – Din fr. générateur, lat. generator, -oris.
metoposcopie, METOPOSCOPÍE s. f. pretinsa arta de a descoperi viitorul cuiva prin studierea liniilor fruntii, sau ale trasaturilor fetei. (< fr. métoposcopie)
generic, GENÉRIC, -Ă, generici, -ce, adj. Care apartine unei categorii întregi, privitor la o categorie întreaga (de fiinte, obiecte, fenomene); care cuprinde toate cazurile de acelasi fel. ♦ (Substantivat, n.) Partea de la începutul sau de la sfârsitul unui film, în care sunt indicate numele principalilor realizatori ai filmului respectiv. – Din fr. générique.
geneză, GENÉZĂ, geneze, s.f. Proces de nastere si de formare a unei fiinte sau a unui lucru; nastere, origine. ♦ Ansamblu de fapte, de împrejurari, de elemente care au concurat la formarea unui lucru. Geneza unui roman. ♦ Prima carte a Bibliei. – Din fr. genèse.
metonomasie, METONOMASÍE s. f. schimbare a unui nume propriu prin traducerea în alta limba; metonomaza. (< fr. métonomasie)
genialitate, GENIALITÁTE s.f. Caracterul sau însusirea unui geniu ori a ceea ce este genial. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. génialité.
genital, GENITÁL, -Ă, genitali, -e, adj. (Biol.) Care serveste la reproducerea organismului animal, la procreare. – Din fr. génital, lat. genitalis.
metonimie, METONIMÍE s. f. figura de stil, constând în inversarea cauzei prin efect, a abstractului prin concret, a notiunilor morale prin cele fizice etc. si invers. (< fr. métonymie, lat., gr. metonymia)
genitival, GENITIVÁL, -Ă, genitivali, -e, adj. Care se afla în cazul genitiv, care are valoarea cazului genitiv; care se refera la cazul genitiv. – Genitiv + suf. -al.
geniu, GÉNIU, genii, s.n. I. 1. Cea mai înalta treapta de înzestrare spirituala a omului, caracterizata printr-o activitate creatoare ale carei rezultate au o mare însemnatate; persoana care are o asemenea înzestrare. ♢ Loc. adj. De geniu = genial. 2. Fire, natura, caracter specific. II. (Mitol.; azi în stilul poetic) Spirit protector; duh (bun sau rau). III. Arma militara care cuprinde trupe specializate pentru executarea lucrarilor de fortificatii, de drumuri, de poduri etc. – Din lat. genius, fr. génie.
metodă, METÓDĂ s. f. 1. ansamblu de mijloace proprii pentru realizarea unui scop; mod de executare a unui lucru. ♢ totalitatea procedeelor practice cu ajutorul carora se preda o stiinta, o disciplina. ♢ manual care contine principiile de învatare a unei limbi, a unui instrument muzical etc. 2. mod de a studia, de a cerceta fenomenele naturii si societatii. (< fr. méthode, lat. methodus, gr. methodos, germ. Methode)
geochimie, GEOCHIMÍE s.f. Ramura a chimiei care studiaza raspândirea si deplasarea elementelor chimice care alcatuiesc scoarta Pamântului. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géochimie.
metis, METÍS, -Ă s. m. f. 1. individ din rase diferite. 2. (biol.) hibrid rezultat din încrucisarea a doi indivizi de rase diferite. (< fr. métis)
geodimetru, GEODIMÉTRU, geodimetre, s.n. Instrument pentru masurarea pe cale electrooptica a distantelor în geodezie. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géodimètre.
geofon, GEOFÓN, geofoane, s.n. 1. Aparat electroacustic folosit în prospectarea geofizica (seismica). 2. Aparat acustic folosit la detectarea pierderilor de apa din conductele îngropate. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géophone.
geofotogrammetrie, GEOFOTOGRAMMETRÍE s.f. Ramura a fotogrammetriei care se ocupa cu masurarea, determinarea si reprezentarea suprafetei terestre. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géophotogrammétrie.
geogenie, GEOGENÍE s.f. Parte a geologiei si a cosmogoniei care studiaza originea si formarea Pamântului. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géogénie.
geologie, GEOLOGÍE s.f. Stiinta care studiaza modul de formare, alcatuirea si istoria dezvoltarii globului terestru. ♦ Manual în care se studiaza aceasta stiinta. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géologie.
metilic, METÍLIC, -Ă adj. (despre corpuri) derivat din metan. o alcool ~ = alcool inflamabil toxic, obtinut prin distilarea uscata a lemnului; metanol. (< fr. méthylique)
geosferă, GEOSFÉRĂ, geosfere, s.f. Fiecare dintre învelisurile concentrice, cu forma aproximativ sferica, care, dupa ipotezele actuale, ar intra în alcatuirea globului terestru. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géosphère.
geostaţionar, GEOSTAŢIONÁR, -Ă, geostationari, -e, adj. (Despre sateliti artificiali) Care graviteaza pe o traiectorie astfel calculata încât deplasarea sa se faca cu viteza de rotatie a Pamântului, ramânând în pozitie fixa în raport cu un reper de pe Pamânt. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géostationnaire, engl. geostationary.
geotehnic, GEOTÉHNIC, -Ă, geotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta aplicata care studiaza comportarea terenurilor din punctul de vedere al stabilitatii si al rezistentei lor. 2. Adj. Referitor la geotehnica. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géotechnique.
geotermic, GEOTÉRMIC, -Ă, geotermici, -ce, adj. Care apartine caldurii din interiorul scoartei Pamântului, privitor la aceasta caldura. ♢ Treapta geotermica = distanta pe verticala, spre interiorul scoartei terestre, la care se înregistreaza cresterea succesiva a temperaturii cu câte 1° C. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géothermique.
geotermometru, GEOTERMOMÉTRU, geotermometre, s.n. Termometru pentru masurarea temperaturii solului. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géothermomètre.
metilen, METILÉN s. m. radical organic bivalent, derivat din metan prin îndepartarea a doi atomi de hidrogen. o albastru de ~ = materie coloranta albastra, folosita în vopsitorie si ca dezinfectant. (< fr. méthylène, germ. Methylen)
gerant, GERÁNT, -Ă, geranti, -te, s.m. si f. (Rar) Persoana care gereaza. [Var.: giránt, -a s.m. si f.] – Din fr gérant.
metilceluloză, METILCELULÓZĂ s. f. eter metilic al celulozei, rezultat prin tratarea acesteia cu sulfat sau clorura de metil. (< fr. méthylcellulose)
germaniu, GERMÁNIU s.n. Element chimic, semimetal, de culoare cenusiu-deschis, folosit la fabricarea pieselor semiconductoare, a redresoarelor etc. – Din fr. germanium, germ. Germanium.
metil, METÍL s. m. radical organic monovalent, derivat din metan, prin îndepartarea unui atom de hidrogen. (< fr. méthyle)
germinator, GERMINATÓR, -OÁRE, germinatori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care poate germina sau care poate face sa germineze. 2. S.n. Aparat, instalatie etc. care determina procentul de germinatie al diferitelor seminte; aparat, instalatie etc. cu care se obtine germinarea artificiala a unor seminte. – Din fr. germinateur.
meticulozitate, METICULOZITÁTE s. f. însusirea de a fi meticulos; minutiozitate. (< fr. méticulosité)
germinaţie, GERMINÁŢIE, germinatii, s.f. Proces fiziologic de trecere a unui germen de la viata latenta la viata activa si care duce la nasterea unei plante sau a unui organ vegetal. – Din fr. germination, lat. germinatio.
gerontocraţie, GERONTOCRAŢÍE, gerontocratii, s.f. Sistem de guvernare în care puterea politica sau conducerea apartine batrânilor. – Din fr. gérontocratie.
gerovital, GEROVITÁL s.n. (Farm.) Solutie pe baza de procaina folosita ca medicament pentru întârzierea proceselor de îmbatrânire la oameni. – Gero[ntologie] + vital.
meticulos, METICULÓS, -OÁSĂ adj. (despre oameni) care lucreaza cu multa atentie, cu scrupule exagerate; tipicar, pedant. ♢ (si adv.) facut cu grija deosebita pentru amanunte; minutios, scrupulos. (< fr. méticuleux, lat. meticulosus)
gestaţie, GESTÁŢIE s.f. Perioada din viata organismului unor femele, care tine de la fecundarea ovulului pâna la nasterea fatului. – Din fr. gestation, lat. gestatio.
gestică, GÉSTICĂ s.f. Ansamblu de gesturi folosite de un actor în interpretarea unui rol ori în recitarea sau în lectura unei opere poetice. – Gest + suf. -ica.
gestiune, GESTIÚNE, gestiuni, s.f. Administrare a bunurilor unei întreprinderi, institutii sau persoane; raspunderea pastrarii bunurilor si a mânuirii fondurilor unei întreprinderi, institutii sau persoane; ansamblu de operatii privind primirea, pastrarea si eliberarea unor bunuri materiale apartinând altcuiva; (concr.) totalitate a bunurilor încredintate cuiva în vederea administrarii lor. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. gestion, lat. gestio, -onis.
meteorutier, METEORUTIÉR, -Ă adj. referitor la starea vremii si a drumurilor. (< meteo + rutier)
getter, GETTER s.n. (Tehn.) Substanta folosita pentru mentinerea vidului în tuburile electronice. [Pr.: ghétar] – Din engl., fr. getter.
gevrea, GEVREÁ, gevrele, s.f. (înv.) Batista de matase sau de pânza cu broderie. – Din tc. çevre.
gheară, GHEÁRĂ, gheare, s.f. 1. Formatie cornoasa ascutita, curbata, crescuta la vârful degetelor unor reptile, pasari si mamifere, servind mai ales la aparare si la atac. ♢ Expr. (Fam.) A fi lung în (sau la, de) gheare = a avea obiceiul sa fure. A-si scoate( sau a-si arata) ghearele = a-si arata fondul ascuns si rau al firii. A fi ( sau a cadea, a încapea etc.) în ghearele ( sau gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesiunea, în puterea sau sub autoritatea absoluta a cuiva, la discretia cuiva; a fi prins (si tinut închis). A pune gheara (pe cineva) = a pune stapânire (pe cineva); a prinde (pe cineva). A fi ( sau a se zbate) în ghearele mortii = a fi grav bolnav, aproape de moarte. 2. (Tehn.) Piesa (1) asemanatoare cu o gheara (1), care serveste la apucat, împiedicat etc. – Et. nec.
gheaţă, GHEÁŢĂ, (2) gheturi, s.f., adj. invar. 1. S.f. Apa aflata în stare solida, în urma înghetarii. ♢ Expr. A se da cu patinele pe gheata = a patina2. A (se) sparge sau a (se) rupe gheata = a disparea sau a face sa dispara atmosfera ori senzatia de jena existenta la un moment dat; a (se) înlatura primele dificultati în bunul mers al unei actiuni. ♦ (Reg.) Grindina, piatra (I 7). 2. S.f. (La pl.) Întinderi mari de gheata (1) aflate pe uscat sau pe apa. ♢ Loc. adj. De gheata = indiferent, nepasator, nesimtitor. 3. S.f. Senzatie neplacuta de raceala, provocata de frica, emotie etc. 4. S.f. Planta erbacee cu flori mici, albe, roz sau rosii, având frunzele acoperite cu papile albe care seamana cu cristalele de gheata (1) (Mesembryanthemum crystallynum). 5. S.f. Planta erbacee cu tulpina carnoasa, ramificata, cu frunze ovale-rotunde si cu flori numeroase, albe, mai rar roz sau rosii (Begonia semperflorens). 6. Adj. invar. (În sintagma) Bani gheata = bani în numerar, platiti pe loc, bani lichizi (2), bani pesin. – Lat. glacia (= glacies).
gheboşat, GHEBOSÁT2, -Ă, ghebosati, -te, adj. (Despre oameni) Care are spinarea adusa, încovoiata, gârbovita (din cauza greutatii pe care o poarta, a durerii, a batrânetii etc.). ♦ (Rar) Cocosat. [Var.: ghebosít, -a adj.] – V. ghebosa.
gheişă, GHÉISĂ (GHEÍSĂ), gheise, s.f. Dansatoare si cântareata japoneza. – Din fr. geisha.
meteoropat, METEOROPÁT, -Ă s. m. f. cel care reactioneaza patologic la modificarile factorilor meteorologici. (< fr. météoropathe)
gheizerit, GHEIZERÍT s.n. (Geol.) Depozit (3) silicios provenit din precipitarea (2) apei gheizerelor. – Din fr. geysérite.
ghem, GHEM1, gheme (ghemuri), s.n. 1. Obiect de forma (relativ) sferica, rezultat prin depanarea unor fire (de ata, de lâna etc.). ♢ Expr. A face ghem = a) a depana în forma de ghem1 (1); b) a face mototol (1). Loc. vb. A se face (sau a sta) ghem = a se ghemui. 2. Al treilea compartiment al stomacului rumegatoarelor (2). – Lat. •glemus (= glomus).
gherghef, GHERGHÉF, gherghefuri, s.n. Cadru de lemn sau de metal pe care se întinde o tesatura pentru a fi brodata sau firele de urzeala (1) pentru teserea covoarelor; p. ext. tesatura întinsa pe acest cadru. – Din tc. gergef.
ghermea, GHERMEÁ, ghermele, s.f. Piesa prismatica de lemn care se fixeaza în zidarie pentru a înlesni prinderea în cuie sau în suruburi a tocului2 (3) unei usi sau al unei ferestre. – Et. nec.
meteorograf, METEOROGRÁF s. n. instrument pentru înregistrarea presiunii, temperaturii si umiditatii aerului. (< fr. météorographe)
ghicitor, GHICITÓR, -OÁRE, ghicitori, -oare, s.m. si f., GHICITOÁRE, ghicitori, s.f. 1. S.m. si f. Persoana care se îndeletniceste cu prezicerea viitorului (II 2). 2. S.f. Specie a literaturii populare, de obicei în versuri, în care se prezinta sub forma metaforica un obiect, o fiinta sau un fenomen, cerându-se identificarea acestora prin asocieri logice (II 1); cimilitura. – Ghici + suf. -tor.
ghid, GHID, -Ă, (1) ghizi, -de, s.m. si f., (2) ghiduri, s.n. 1. S.m. si f. Persoana care conduce si îndrumeaza un grup de turisti, un grup de vizitatori ai unei expozitii etc., dându-le explicatiile necesare; calauza, cicerone. 2. S.n. Carte cuprinzând informatii de calatorie, harti, planuri, îndrumari etc. necesare unui turist pentru orientarea într-o tara, într-o regiune, într-un muzeu etc. 3. S.n. (În sintagma) Ghid de unde = mediu1 (3) în care are loc propagarea ghidata a unui fascicul de unde electromagnetice. – Din fr. guide.
ghidaj, GHIDÁJ, ghidaje, s.n. 1. Faptul de a ghida. 2. Dispozitiv (1) mecanic fix al unui mecanism (1), care permite deplasarea unei piese mobile doar într-o anumita directie si între anumite limite. – Din fr. guidage.
ghidon, GHIDÓN, ghidoane, s.n. Bara de otel curbata la capete, fixata transversal pe furca (2) rotii directoare1 (1) a unei biciclete, a unei motociclete, a unui scuter, actionata de mâinile conducatorului si servind la mentinerea sau la schimbarea directiei vehiculului respectiv. – Din fr. guidon.
ghili, GHILÍ, ghilesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A înalbi o pânza prin muierea în apa si întinderea repetata la soare. – Din ucr. biliti.
ghilimele, GHILIMÉLE s.f. pl. Semn de punctuatie în forma de doua mici unghiuri sau de doua mici virgule dispuse paralel, care închid între ele citate, o vorbire directa, titluri de opere ori nume de institutii, cuvinte carora li se da un sens (stilistic) special sau asupra carora vorbitorul vrea sa insiste, traducerea ori sensul unui cuvânt; semnele citarii. [Var.: ghileméle, (rar) ghiliméte s.f. pl.] – Din fr. guillemets.
ghilit, GHILÍT2, -Ă, ghiliti, -te, adj. (Reg.; despre pânza) Care a fost albit2 prin muierea în apa si întinderea repetata la soare. – V. ghili.
ghilotină, GHILOTÍNĂ, ghilotine, s.f. 1. Instrument de executie a celor condamnati la moarte prin decapitare. ♦ Pedeapsa cu moartea prin ghilotinare. 2. Instrument prevazut cu o lama ascutita, care serveste la taierea foilor de tabla, de carton, de hârtie etc. – Din fr. guillotine.
metaxilem, METAXILÉM s. n. tesut lemnos din vase cu lumen mare, care se formeaza dupa încetarea cresterii în lungime a radacinii si tulpinii. (< fr. métaxylème)
ghioc, GHIÓC1, ghioci, s.m. (Bot.; reg.) Albastrea. – Et. nec.
metatext, METATÉXT s. n. rezultat al unei analize complexe, aprofundate a textului, prin aplicarea unui demers critic, o ipoteza asupra textului. (< meta- + text)
ghiojghioare, GHIOJGHIOÁRE adv. V. ghiojgorea.
ghiojgorea, GHIOJGOREÁ adv. (Turcism Înv.) Vazând cu ochii; aievea. [Pr.: ghioj-. – Var.: ghiojghioáre adv.] – Tc. gözgöre.
ghionder, GHIONDÉR, ghiondere, s.n. Prajina care serveste pentru a pune în miscare o ambarcatie mica, împingând cu ea în fundul apelor putin adânci, sau cu care se mâna pestele spre plasa, cu care se construiesc gardurile pentru prinderea pestelui etc. – Din tc. gönder.
ghioş, GHIÓS, ghiosuri, s.n. Ornament gravat format din linii fine, drepte sau ondulate, folosit la împodobirea unor obiecte de sticla sau de metal. ♦ Desen complex format din linii apropiate si încrucisate dispuse geometric, folosit pentru realizarea fondului unor hârtii cu valoare nominala. [Var.: ghilós s.n.] – Din fr. guillochis.
ghioşă, GHIÓSĂ, ghiose, s.f. Dalta subtire, folosita la gravarea pe pietre litografice sau pe placi metalice. [Pr.: ghi-o-] – Din fr. guilloche.
ghipsotecă, GHIPSOTÉCĂ, ghipsoteci, s.f. 1. Colectie de statuete si de placi ornamentale din ghips. 2. Loc special amenajat pentru pastrarea ghipsotecii (1). [Var.: gipsotéca s.f.] – Din fr. gypsothèque.
metastructură, METASTRUCTÚRĂ s. f. (chim., fiz.) retea cristalina partial distrusa, în care scheletul retelei initiale se mai pastreaza înca, dar în care câmpul de forte e perturbat si regula valentelor, strict respectata la structurile de echilibru, nu mai e verificata. (< meta- + structura)
ghiveci, GHIVÉCI, (1) ghivece, (2) ghiveciuri, s.n. 1. Vas de pamânt ars, de material plastic etc., de forma tronconica, folosit pentru plantarea (în casa a) florilor. ♢ Ghiveci nutritiv = amestec de pamânt, nisip, mranita, îngrasaminte chimice etc., în care se planteaza rasadurile de legume. 2. Mâncare preparata din tot felul de legume, cu sau fara carne. ♦ Fig. (Peior.) Creatie literara, muzicala etc. eterogena si lipsita de valoare. – Din tc. güvec.
metastază, METASTÁZĂ s. f. 1. localizare secundara, departe de focarul primitiv, a unei boli; raspândire la distanta, pe diferite cai, a unei tumori maligne. 2. figura retorica prin care vorbitorul, obligat sa recunoasca un fapt reprobabil, îl pune pe seama altcuiva. 3. faza a detentei în articularea oclusivelor. (< fr. métastase)
ghivent, GHIVÉNT, ghiventuri, s.n. Sant elicoidal regulat facut pe suprafata interioara sau exterioara a unei piese cilindrice ori conice, care permite însurubarea acesteia cu o piesa similara; filet. – Din germ. Gewinde.
metastabilitate, METASTABILITÁTE s. f. însusirea de a fi metastabil. (< fr. métastabilité)
giacă, GIÁCĂ, giace, s.f. Jacheta scurta pâna în talie. [Var.: geáca s.f.] – Din giacat (pronuntarea cuv. engl. jacket).
giberelină, GIBERELÍNĂ, gibereline, s.f. Substanta vegetala cu actiune stimulatoare asupra cresterii plantelor folosita pentru a facilita aclimatizarea si dezvoltarea unor plante de cultura. – Din fr. gibbérelline.
gig, GIG, giguri, s.n. Ambarcatie sportiva cu scaune rulante, folosita la învatarea canotajului. – Din engl. gig.
gigant, GIGÁNT, giganti, s.m. (Adesea adjectival) Fiinta (reala sau din basme si credinte) de proportii uriase; urias. ♦ Constructie, întreprindere etc. uriasa. ♦ Fig. Persoana care se remarca prin calitati exceptionale. – Din it. gigante, lat. gigas, -ntis. Cf. germ. g i g a n t.
gigantism, GIGANTÍSM s.n. 1. Însusirea, calitatea de a fi gigantic. 2. Boala endocrina care consta în cresterea excesiva în lungime a corpului sau a unor parti ale lui. – Din fr. gigantisme.
gilotaj, GILOTÁJ s.n. (Poligr.) Acoperirea cu un strat protector a cliseelor zincografice. – Din fr. gillotage.
gimnastic, GIMNÁSTIC, -Ă, gimnastici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ansamblu de exercitii fizice care contribuie la dezvoltarea armonioasa a corpului omenesc, la corectarea unor deficiente sau care constituie o ramura sportiva. 2. Adj. Care tine de gimnastica (1), privitor la gimnastica. ♢ Pas gimnastic = mers cadentat si vioi, care se executa dupa anumite reguli, de obicei la deplasarea în grup. – Din fr. gymnastique.
metapneumonic, METAPNEUMÓNIC, -Ă adj. care survine dupa vindecarea unei pneumonii. (< engl. metapneumonic)
gin, GIN, ginuri, s.n. Bautura alcoolica obtinuta prin distilarea mustului fermentat2 de cereale, în care s-au pus boabe de ienupar. – Din engl., fr. gin.
metaplasmă, METAPLÁSMĂ s. f. 1. schimbare fonologica sau morfologica a unui element lingvistic; (spec.) schimbare survenita în forma unui cuvânt prin adaugarea, sau înlaturarea unui sunet; forma a cuvântului rezultata din aceasta schimbare. 2. (biol.) substante alimentare elaborate de protoplasma. (< fr. métaplasme)
gingăşie, GINGĂSÍE, gingasii, s.f. 1. Calitate a ceea ce este gingas, plapând, firav, delicat, fin1; fragezime, gratie, delicatete. ♦ Manifestare plina de delicatete, de sensibilitate, de duiosie. 2. Însusirea unei plante de a nu putea rezista frigului sau caldurii excesive. – Gingas + suf. -ie.
girafă, GIRÁFĂ, girafe, s.f. 1. Gen de mamifere rumegatoare cu gâtul si picioarele de dinainte lungi, cu capul mic, cu blana albicioasa cu pete brune, care traiesc în Africa (Giraffa); animal care face parte din acest gen. 2. Suport care permite deplasarea unui microfon (în scenele în care actorii, cântaretii etc. se misca în scena). – Din fr. girafe.
girant, GIRÁNT1, giranti, s.m. Persoana care gireaza1 (o cambie). – Din it. girante, germ. Girant.
giratar, GIRATÁR, giratari, s.m. Persoana în favoarea careia este girata1 o cambie. – Din it. giratario.
giratoriu, GIRATÓRIU, -IE, giratorii, adj. (Despre o miscare) De rotatie, circular. ♢ Sens giratoriu = sens de circulatie la o intersectie, într-o piata etc., potrivit caruia un vehicul este obligat sa faca o rotatie de la dreapta la stânga. – Din fr. giratoire.
gireadă, GIREÁDĂ, girezi, s.f. (Reg.) Sira, stog (de grâu, de paie etc.). – Et. nec.
girometru, GIROMÉTRU, girometre, s.n. Instrument care înregistreaza grafic viteza unghiulara a unui avion. – Din fr. gyromètre.
girondin, GIRONDÍN, girondini, s.m. Membru al unei grupari politice din Franta în timpul Revolutiei de la 1789-1794, care, preluând puterea, s-a situat pe pozitii moderate, împotriva exceselor revolutiei. – Din fr. Girondin.
giroorizont, GIROORIZÓNT, giroorizonturi, s.n. Aparat de bord giroscopic, care indica înclinarea longitudinala si laterala a avionului. [Pr.: -ro-o-] – Din fr. gyrohorizon.
metamorfoza, METAMORFOZÁ vb. I. refl. 1. a suferi o metamorfoza (1). 2. a-si schimba înfatisarea, caracterul, comportarea. II. refl., tr. a (se) transforma. (< fr. métamorphoser)
giroscop, GIROSCÓP, giroscoape, s.n. 1. Aparat care, antrenat de o miscare de rotatie în jurul uneia dintre axe, se poate astfel deplasa încât sa nu modifice directia axei sale de rotatie. 2. Dispozitiv care asigura stabilitatea si orientarea în spatiu a unui avion, a unui submarin etc. – Din fr. gyroscope.
metamorfopsie, METAMORFOPSÍE s. f. tulburare a vederii constând în deformarea obiectelor, datorita erorilor de perceptie în plasarea corecta a acestora în spatiu. (< fr. métamorphopsie)
giumbuşluc, GIUMBUSLÚC, giumbuslucuri, s.n. Fapta, atitudine, vorba care înveseleste, distreaza; caraghioslâc, ghidusie, giumbus; (peior.) gluma de prost gust. – Din tc. cümbüslük.
giuvaiergereasă, GIUVAIERGEREÁSĂ, giuvaiergerese, s.f. Negustoreasa de giuvaieruri. [Pr.: -va-ier-] – Giuvaierger[ie] + suf. -easa.
glaciar, GLACIÁR, -Ă, glaciari, -e, adj. 1. (În sintagma) Perioada (sau epoca, era) glaciara = perioada din era cuaternara (sau p. gener., dintr-o alta era) în care ghetarii ocupau regiuni foarte întinse pe pamânt si în care alternau intervalele reci cu cele calde. ♦ Care apartine acestei perioade, privitor la aceasta perioada. 2. Provenit din topirea ghetarilor; rezultat în urma actiunii ghetarilor. Lac glaciar. Eroziune glaciara. [Pr.: -ci-ar] – Din fr. glaciaire.
glaciaţie, GLACIÁŢIE, glaciatii, s.f. Interval rece din perioada glaciara, caracterizat prin dezvoltarea intensa a ghetarilor; p. ext. proces de intensa dezvoltare a ghetarilor, caracteristic acestui interval. [Pr.: -ci-a-. – Var.: glaciatiúne s.f.] – Din fr. glaciation.
glaf, GLAF, glafuri, s.n. 1. Sapatura facuta cu dalta în lungul sau împrejurul unei coloane. 2. Element de constructie din lemn, din marmura sau din beton, folosit la captusirea partii inferioare a golului unei ferestre. 3. Muchia finisata a deschiderii facute într-un perete. – Din bg. glah.
glas, GLAS, glasuri, s.n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifica omului de a emite sunete articulate; voce. ♢ Loc. adv. Într-un glas = (toti) deodata; în unanimitate. ♢ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înalta) glasul = a vorbi, a raspunde cu un ton ridicat, tare, rastit; a protesta. A capata (sau a prinde) glas = a capata curaj, a-si reveni (si a începe sa vorbeasca). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-si pierde) glasul = a nu mai putea sa vorbeasca, sa raspunda; a nu mai avea ce raspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al pasarilor. ♦ Strigat produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apa etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, stire. 4. Denumire data scarii muzicale în cântarea bisericeasca rasariteana. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (3) fundamentale dupa care se executa cântarile bisericesti. – Din sl. glasŭ.
glasiu, GLASÍU s.n. Culoare clara si transparenta aplicata (în pictura) pe o culoare mai densa si servind la redarea clarobscurului. – Din fr. glacis.
glastră, GLÁSTRĂ, glastre, s.f. Ghiveci (1) (cu pamânt) în care cresc plante ornamentale (cu flori); vas special (cu apa) în care se pastreaza flori ale plantelor decorative, vaza. – Din ngr. ghlástra.
glaucom, GLAUCÓM, glaucomuri, s.n. Boala de ochi caracterizata prin cresterea tensiunii oculare, dureri locale intense si grave tulburari de vedere. – Din fr. glaucome, lat. glaucoma.
metalurgie, METALURGÍE s. f. 1. stiinta care studiaza proprietatile fizice si chimice ale metalelor si ale aliajelor lor, procesele fizice care au loc la extragerea metalelor din minereuri si la elaborarea aliajelor. 2. tehnica extragerii metalelor si a elaborarii aliajelor, precum si a prelucrarii lor în semifabricate. (< fr. métallurgie)
gleizare, GLEIZÁRE, gleizari, s.f. Proces de reducere a oxizilor de fier din sol în conditii de anaerobioza, create de un exces de umiditate. [Pr.: gle-i-] – Dupa fr. gleiser.
metaloterapie, METALOTERAPÍE s. f. tratament al bolilor (nervoase) prin aplicarea unor placi metalice pe corpul bolnavului. (< fr. métallothérapie)
glenoid, GLENOÍD, -Ă, glenoizi, -de, adj. (Despre unele cavitati ale corpului) Care permite articularea oaselor. – Din fr. glénoïde.
metalotehnică, METALOTÉHNICĂ s. f. ramura a tehnicii care se ocupa cu prelucrarea metalelor. (< metalo- + tehnica)
metalogravură, METALOGRAVÚRĂ s. f. procedeu de gravare manuala cu dalta a cliseelor de metal pentru imprimarea de bancnote, timbre etc. ♢ cliseul obtinut. (< fr. métallogravure)
glicometru, GLICOMÉTRU, glicometre, s.n. Areometru folosit pentru determinarea cantitatii de zahar dintr-un lichid; glucometru. – Din fr. glycomètre.
gliptotecă, GLIPTOTÉCĂ, gliptoteci, s.f. Colectie de pietre pretioase sau semipretioase gravate; p. ext. muzeu (sau sectie într-un muzeu) în care se pastreaza asemenea colectii. – Din fr. glyptothèque, germ. Glyptothek.
glissando, GLISSÁNDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Prin trecerea continua si treptata de la un sunet la altul. – Cuv. it.
metaloceramică, METALOCERÁMICĂ s. f. ramura a metalurgiei care produce pulberi metalice folosite la fabricarea diferitelor obiecte. (< fr. métallocéramique)
gloată, GLOÁTĂ, gloate, s.f. 1. (Depr.) Multime (pestrita) de oameni strânsi la un loc; buluc, adunatura. 2. (În orânduirea feudala) Unitate de infanterie alcatuita din tarani. – Din sl. glota.
metalism, METALÍSM s. n. teorie potrivit careia valoarea banilor e determinata de valoarea metalului din care sunt facuti. (< germ. Metalismus)
global, GLOBÁL, -Ă, globali, -e, adj. Care ia în consideratie toate elementele unui ansamblu, care rezulta prin însumarea tuturor elementelor de acelasi fel; total. – Din fr. global.
glodaş, GLODÁS, glodasi, s.m. Lucrator care executa transportul si depozitarea sarii din salina la suprafata. – Glod + suf. -as.
metalescent, METALESCÉNT, -Ă adj. de culoarea si luciul metalului. (< fr. métallescent)
metalepsă, METALÉPSĂ s. f. figura de stil, constând în indicarea unui amanunt antecedent pentru a sugera consecinta unui fapt, sau invers. (< fr. métalepse)
glomerulă, GLOMERÚLĂ, glomerule, s.f. 1. Agregat de pamânt de mici dimensiuni, format prin alipirea unor particule elementare ale solului. 2. Formatie anatomica cu aspect de ghem, alcatuita din tuburi glandulare, vase de sânge, nervi etc. 3. Tip de fruct format prin cresterea laolalta a mai multor fructe provenite din flori independente; tip de inflorescenta în care florile par a fi prinse la acelasi nivel de o axa. [Var.: glomerúl s.n.] – Din fr. glomérule.
metaldehidă, METALDEHÍDĂ s. f. substanta solida alba rezultata prin polimerizarea aldehidei acetice, folosita drept combustibil. (< fr. métaldéhyde)
metagramă, METAGRÁMĂ s. f. 1. schimbare a unei litere într-un cuvânt. 2. problema enigmistica, în versuri sau în imagini, constând în obtinerea unui cuvânt nou prin anagramare si înlocuirea unei vocale cu alta. (fr. métagramme)
glorifica, GLORIFICÁ, glorífic, vb. I. Tranz. (Livr.) A preamari, a slavi. – Din fr. glorifier, lat. glorificare.
glorificare, GLORIFICÁRE, glorificari, s.f. (Livr.) Actiunea de a glorifica si rezultatul ei; preamarire, slavire. – V. glorifica.
glosă, GLÓSĂ, glose, s.f. 1. Explicarea sensului unui pasaj sau a unui cuvânt dintr-o scriere; spec. comentariu sau nota explicativa facuta pe marginea unui text. ♦ (La pl.) Totalitatea cuvintelor care alcatuiesc un glosar. 2. Forma fixa de poezie în care fiecare strofa, începând de la cea de-a doua, comenteaza succesiv câte un vers din prima strofa, versul comentat repetându-se la sfârsitul strofei respective, iar ultima strofa reproducând în ordine inversa versurile primei strofe. – Din lat. glossa. Cf. fr. g l o s e, it. g l o s s a, germ. G l o s s e.
glucocorticoid, GLUCOCORTICOÍD, glucocorticoizi, s.m. (Biol.) Hormon secretat de glanda corticosuprarenala, cu rol în reglarea metabolismului glucidelor, lipidelor si protidelor, precum si în cel al apei si al electrolitilor. – Din fr. glucocorticoïde.
metafrază, METAFRÁZĂ s. f. 1. transpunere a unei poezii în proza; traducere a unui text în care se urmareste interpretarea fidela a continutului. 2. anafora care foloseste sinonimele pentru a evita repetarea monotona a aceluiasi cuvânt. (< fr. métaphrase)
glucometrie, GLUCOMETRÍE s.f. Dozarea glucozei în mustul strugurilor sau în derivatele lui. – Din fr. glucométrie.
glucometru, GLUCOMÉTRU, glucometre, s.n. Areometru folosit pentru determinarea cantitatii de zahar dintr-un lichid; glicometru. – Din fr. glucomètre.
gluconic, GLUCÓNIC, -Ă, gluconici, -ce, adj. (Despre un acid) Care se formeaza prin oxidarea glucozei cu brom. – Fr. gluconique (< gr.).
metafosforos, METAFOSFORÓS adj. acid ~ = acid al fosforului, obtinut prin oxidarea înceata a hidrogenului fosforat. (< fr. métaphosphoreux)
glumă, GLÚMĂ1, glume, s.f. Scurta poveste plina de haz (si cu un final neasteptat), care provoaca râs si veselie. V. anecdota. ♢ Loc. adv. În gluma = fara nici o intentie serioasa, fara rautate. Fara gluma = în mod serios. Nu gluma! = cu adevarat, serios. ♢ Expr. A se întrece (sau a merge prea departe) cu gluma = a-si permite prea mult, a întrece limita admisa în atitudini, comportare. A lasa gluma (la o parte) = a vorbi serios. A lua (ceva) în gluma = a nu lua (ceva) în serios, a nu da importanta; a subestima. A nu sti (sau a nu întelege) de gluma, se spune (ca repros) despre cineva care se supara când glumesti cu el. A nu-i arde (cuiva) de gluma = a fi indispus, suparat, necajit. Nu-i (de) gluma = e lucru serios, îngrijorator. ♦ Fapta hazlie; pacaleala. – Din sl. glumŭ, bg. gluma.
gluten, GLUTÉN s.n. Substanta proteica densa, vâscoasa, moale si elastica, prezenta în boabele si în faina cerealelor. – Din fr., lat. gluten.
gnoseologie, GNOSEOLOGÍE s.f. Teorie filozofica asupra capacitatii omului de a cunoaste realitatea si de a ajunge la adevar; teoria cunoasterii. [Pr.: -se-o-] – Din germ. Gnoseologie.
gnosticism, GNOSTICÍSM s.n. Curent filozofic-religios care cauta sa îmbine teologia crestina cu filozofia elenistica greaca si cu unele religii orientale, sustinând posibilitatea unei cunoasteri mistice. – Din fr. gnosticisme.
metafizic, METAFÍZIC, -Ă I. adj. referitor la metafizica. II. s. f. 1. parte a filozofiei idealiste, având ca obiect fenomenele care nu pot fi percepute prin simturi, care depasesc cadrul experientei. 2. metoda de cunoastere, opusa dialecticii, care considera fenomenele izolate unele de altele si imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de crestere si neaga contradictiile interne ale fenomenelor. (< fr. métaphysique, /II/, lat. metaphysica, gr. metaphysiki, germ. Metaphysik)
godeu, GODÉU, godeuri, s.n. I. 1. Cupa de metal care se monteaza la aparatele de ridicat sau de transportat materiale si care se încarca si se descarca automat. 2. Mic recipient din material izolant, folosit pentru realizarea unor legaturi electrice. II. Fald la o rochie, la o draperie etc. – Din fr. godet.
metaeducaţie, METAEDUCÁŢIE s. f. pregatire educativa necesara omului contemporan în vederea însusirii deprinderilor de a utiliza atât cantitatea de informatie tehnico-stiintifica si culturala, cât si sistemele de comunicare si de documentare existente. (< meta- + educatie)
godevil, GODEVÍL, godeviluri, s.n. Dispozitiv pentru ghidarea unui instrument sau a unui aparat în interiorul tevilor de extractie sau în interiorul unor conducte la exploatarile petroliere. [Var.: godavíl s.n.] – Din engl. go-devil.
metadiscurs, METADISCÚRS s. n. realizare concreta a metalimbajului. (< fr. métadiscours)
gofraj, GOFRÁJ, gofraje, s.n. Serie de cute paralele (si ondulate) aplicate pe o tesatura, pe o tabla, pe o hârtie etc. ♦ Efect de finisare a unor tesaturi, constând în aplicarea de desene imprimate în relief. – Din fr. gaufrage.
gogoaşă, GOGOÁSĂ, gogosi (gogoase), s.f. 1. Produs de patiserie facut din aluat dospit si prajit în grasime, peste care se presara zahar. ♦ Fig. (mai ales la pl.) Minciuna (evidenta). 2. (De obicei urmat de determinari introduse prin prep. "de", care arata felul) Excrescenta sferica (de marimea unei alune) care se formeaza pe ramurile unor specii de stejar. 3. Învelis protector format din fire (matasoase), în interiorul caruia are loc transformarea larvelor unor insecte în nimfe. ♢ Gogoasa de matase = gogoasa (3) a viermelui de matase; cocon2. 4. Nume dat unor obiecte umflate si sferice. [Var.: (reg.) gugoása s.f.] – Et. nec. Cf. c o c o a s a.
metacromatism, METACROMATÍSM s. n. 1. schimbare de culoare a blanii unor animale, a penajului etc., datorita unor influente diverse. 2. proprietate a unor elemente histologice de a reactiona diferit la coloranti. (< fr. métachromatisme)
gol, GOL1, goluri, s.n. (La unele sporturi) Introducere a mingii în poarta echipei adverse; punct marcat în favoarea echipei care a reusit aceasta introducere. – Din engl. goal.
gol, GOL2, GOÁLĂ, goi, goale, adj., GOL2, goluri, s.n. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care nu are pe corp (sau pe o parte a corpului) nici un fel de îmbracaminte. V. dezbracat, nud, descult. ♢ Expr. (A fi) cu coatele goale = a) (a fi) cu haina rupta în coate; b) (a fi îmbracat) saracacios; (a fi) sarac. Adevarul gol (-golut) = adevar spus direct, fara menajamente; adevar evident, care nu poate fi negat. Minciuna goala = minciuna evidenta. ♦ Care are haine putine, care este saracacios (sau prea usor) îmbracat; p. ext. sarac. ♢ Expr. A lasa (pe cineva) gol = a jefui (pe cineva) de tot ce are. ♦ (Despre pasari sau alte animale) Golas (1). ♦ (Despre copaci, crengi) Care este lipsit de frunze. ♦ (Despre pereti) Care nu are agatat sau lipit nimic pe el. 2. (Despre suprafete, terenuri, regiuni) Care nu este acoperit cu vegetatie, cu case etc. sau care este fara fiinte, pustiu. ♦ Care nu are acoperis sau nu este acoperit. ♢ Expr. Sub cerul gol = a) fara adapost; b) afara, în aer liber. Pe pamântul gol sau pe scândura goala = fara asternut, direct pe pamânt sau pe scândurile patului. 3. (Despre alimente) Care nu este asociat, combinat cu nimic altceva; simplu. Pâine goala. 4. (Despre recipiente, spatii închise etc.) Care nu contine nimic înauntru; desert. ♢ (Substantivat) Suna a gol. ♢ Expr. Cu mâna goala = a) fara nici un dar, fara nici un ban; b) care nu are (sau neavând) nici o arma asupra sa. Pe inima goala sau pe stomacul gol = fara sa fi mâncat ceva înainte; pe nemâncate. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 5. Fig. Care este fara temei, fara fond; neîntemeiat. II. S.n. Spatiu liber, cavitate (în interiorul unui corp); vid. ♢ Gol de aer = zona din atmosfera unde o aeronava întâlneste un curent de aer descendent. Gol de productie = stagnare temporara a productiei. ♢ Loc. adv. În gol = a) în abis sau prin aer (îndreptându-se cu viteza în jos); b) cu privirea fixa, fara tinta; c) fara folos, zadarnic. ♢ Expr. A umple un gol = a completa o lipsa, a satisface o nevoie reala. A simti un gol la (sau în) stomac = a avea o senzatie neplacuta de la stomac din cauza foamei. A (se) da de gol = a (se) trada, a (se) demasca. (În superstitii) A(-i) iesi (cuiva) cu gol(ul) = a iesi înaintea cuiva cu un vas gol (prevestindu-i prin aceasta un insucces). ♦ Loc lipsit de vegetatie, de asezari. – Din sl. golŭ.
metacaolinit, METACAOLINÍT s. n. produs instabil, prin deshidratarea caolinului la anumite temperaturi. (< fr. métakaolinite)
metabolit, METABOLÍT s. m. substanta organica care participa sau rezulta din reactiile metabolismului. (< fr. métabolite)
golf, GOLF1 s.n. 1. Joc sportiv, între doua sau patru persoane, în care se urmareste introducerea unei mingi mici si dure în mai multe gauri succesive (aflate pe un teren special) prin lovirea ei cu o crosa. 2. (În sintagma) Pantaloni golf = pantaloni (initial de sport) mai largi decât cei obisnuiti, legati strâns dedesubtul genunchiului, cu faldurile cazând (pâna deasupra gleznei) peste legatura. – Din engl., fr. golf.
goliciune, GOLICIÚNE, goliciuni, s.f. 1. Starea omului gol2; p. ext. partile goale ale trupului. ♦ Starea omului zdrentaros, sarac. 2. Starea unui loc gol2, lipsit de vegetatie, sarac, pustiu. 3. Fig. Aspectul real (si neplacut, crud) al unui lucru, al unei solutii etc. – Gol2 + suf. -iciune.
gonflant, GONFLÁNT s.n. Substanta care poate fi absorbita de un material coloidal provocând umflarea acestuia. – Din fr. gonflant.
goniometrie, GONIOMETRÍE s.f. Ramura a geometriei aplicate care se ocupa cu studiul unghiurilor si cu masurarea valorii lor. ♦ Tehnica a masurarii valorii unghiurilor cu ajutorul goniometrului. [Pr.: -ni-o-] – Din fr. goniométrie.
goniometru, GONIOMÉTRU, goniometre, s.n. Instrument care serveste la masurarea valorii unghiurilor. [Pr.: -ni-o-] – Din fr. goniomètre.
gonitor, GONITÓR, -OÁRE, gonitori, -oare, s.m. si f., adj. (Vita cornuta) care are vârsta la care se poate împreuna (în vederea reproducerii). – Goni + suf. -tor.
mesianism, MESIANÍSM s. n. credinta într-un mântuitor divin al lumii, care apare în dogmele mozaice si crestine; curent filozofic idealist, bazat pe idei mistico-religioase, mesianice. ♢ atitudine profetica si de exaltare în împlinirea unei misiuni prin sacrificiu. (< fr. messianisme)
gordin, GORDÍN s.m. Soi autohton de vita de vie, cu boabele strugurilor ovoide, verzi-galbui (cu puncte ruginii), folosit mai ales la producerea vinului. – Et. nec.
gorgonă, GORGÓNĂ, gorgone, s.f. Monstru din mitologia greaca, închipuit ca o femeie cu serpi în loc de par, a carei privire împietrea orice fiinta. ♦ Ornament arhitectural reprezentând capul unui astfel de monstru. – Din lat. Gorgona, fr. Gorgones.
gospodar, GOSPODÁR, gospodari, s.m., adj.m. 1. S.m. Om care poseda o gospodarie. 2. S.m., adj.m. (Om) care dovedeste pricepere, chibzuiala în conducerea unei gospodarii (personale, de stat etc.), a unei institutii, organizatii etc. 3. S.m. (Reg.) Sot (în raport cu sotia sa). 4. S.m. (Înv.) Domnitor. – Din bg., scr. gospodar.
gospodărie, GOSPODĂRÍE, gospodarii, s.f. 1. Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobila a) unui locuitor, îndeosebi a unui taran (si a familiei sale); casa1. ♦ Unitate formata dintr-o locuinta si din persoanele (înrudite) care o locuiesc, traind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreuna, având buget comun si valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. 2. Activitate casnica (a gospodinei); menaj. 3. (Iesit din uz) Unitate de productie agricola, de prestari de servicii etc. (de stat, cooperatista sau particulara). 4. Conducere, administrare a unui bun, a unei institutii (publice) etc.; institutie sau ansamblu de institutii care asigura aceasta conducere, administrare. Gospodarie comunala. – Gospodar + suf. -ie.
gospodăros, GOSPODĂRÓS, -OÁSĂ, gospodarosi, -oase, adj. (Despre oameni) Care dovedeste pricepere si manifesta interes, pasiune în conducerea unei gospodarii (personale, de stat etc.), a unei institutii, organizatii etc. – Gospodar + suf. -os.
goştinar, GOSTINÁR, gostinari, s.m. Slujbas însarcinat cu încasarea gostinei. – Gostina + suf. -ar.
gotic, GÓTIC, -Ă, gotici, -ce, adj. Al gotilor, privitor la goti. ♢ Scriere gotica sau litere gotice, alfabet gotic = scriere, litere sau alfabet cu caractere colturoase, întrebuintate, în evul mediu, în apusul Europei, astazi mai ales în Germania. Stil gotic = stil arhitectural aparut în sec. XII în Europa occidentala, caracterizat prin predominarea formelor arhitectonice înalte si zvelte, prin arcuri si bolti ogivale, prin contraforturi, prin vitralii si prin numarul mare de sculpturi în piatra. Arta gotica = forma de arta raspândita în Europa începând din sec. XII. ♦ (Construit) în stil gotic. – Din fr. gothique, lat. gothicus.
mesaj, MESÁJ s. n. 1. informatie, comunicare; stire, veste. ♢ comunicare telefonica la biroul postal, care este transmisa destinatarului pe cale postala. 2. comunicare oficiala adresata de seful statului catre armata, catre popor etc. ♢ forma de comunicare larg uzitata la nivelul sefilor de state si de guverne, prin care se exprima puncte de vedere sau propuneri privind solutionarea unor probleme importante si de actualitate ale relatiilor internationale. 3. încarcatura de idei si de sentimente, de semnificatii si de atitudini a unei opere de arta. 4. ~ genetic = cantitatea de informatii din moleculele acidului ribonucleic ale unui organism. 5. (cib.) lot de informatii formând un tot inteligibil sau exploatabil si transmis deodata. (< fr. message)
grabnic, GRÁBNIC, -Ă, grabnici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Care se grabeste, care arata graba; care se întâmpla repede, pe neasteptate; care nu poate astepta, nu poate întârzia, care trebuie facut fara întârziere. Mers grabnic. Moarte grabnica. Treaba grabnica. – Graba + suf. -nic.
grad, GRAD, grade, s.n. 1. Nume dat mai multor unitati de masura pentru diverse marimi (variabile), în cadrul unor sisteme sau scari de reper. Grad centezimal. Grad de latitudine. ♢ Grad de libertate = indice care arata posibilitatile de miscare ale (elementelor) unui sistem mecanic. 2. (Mat.) Exponentul sau suma exponentilor marimii literale a unui monom; cel mai mare dintre exponentii monoamelor care alcatuiesc un polinom. ♢ Ecuatie de gradul întâi (sau al doilea etc.) = ecuatie a carei necunoscuta e la puterea întâi (sau a doua etc.). 3. Fiecare dintre diviziunile în care se împarte un sistem sau o scara de reper, de masura. 4. Valoare a unei marimi, considerata în raport cu o valoare de referinta. ♢ Grad alcoolic = fiecare dintre procentele de alcool pur din volumul unui lichid alcoolic. 5. Etalon sau criteriu de apreciere a felului cum se realizeaza un proces tehnic, o însusire a unui material etc. 6. (În sintagma) Grad de comparatie V. comparatie. 7. (Urmat de determinari) Treapta, nivel, stadiu (într-un proces, într-o situatie etc. data). ♢ Grad de rudenie = raportul de apropiere între rude. ♢ Loc. adv. În ultimul grad = în stadiul cel mai avansat, cel mai grav. 8. Fiecare dintre treptele sistemului de organizare a unor institutii; fiecare dintre treptele ierarhiei unor functii; p. ext. loc pe care îl ocupa cineva în ierarhia unor functii; persoana care ocupa o anumita functie în aceasta ierarhie. – Din fr. grade, lat. gradus, germ. Grad.
gradaţie, GRADÁŢIE, gradatii, s.f. 1. Crestere sau descrestere treptata, progresiva, înaintare succesiva (a unui proces, a unui fenomen, a unei actiuni etc.). 2. Fiecare dintre diviziunile care se gasesc pe suportul unui instrument de masura cu scari gradate. 3. Figura de stil constând în trecerea treptata, ascendenta sau descendenta, de la o idee la alta. ♦ (Pict.) Trecere treptata de la o nuanta la alta. 4. Fiecare dintre treptele de încadrare pe care se afla un salariat în cadrul gradului sau, acordata pe baza vechimii în serviciu si a aportului în munca; p. ext. spor de salariu care corespunde fiecareia dintre aceste trepte. – Din fr. gradation, lat. gradatio.
mersolat, MERSOLÁT s. m. produs detergent, obtinut prin tratarea mersolilor cu hidroxid de sodiu. (< fr. mersolate)
graden, GRADÉN, gradenuri (gradene), s.n. 1. Treapta înalta, asezata la baza unui edificiu. 2. Fiecare dintre treptele unui amfiteatru, stadion etc., pe care sunt asezate bancile sau scaunele. – Din fr. gradin.
mersol, MERSÓL s. m. produs derivat prin tratarea unor hidrocarburi cu un amestec de bioxid de sulf si de clor. (< fr. mersol)
gradier, GRADIÉR, gradiere, s.n. Constructie folosita la racirea apei necesare instalatiilor energetice. [Pr.: -di-er] – Din germ. Gradier[werk].
gradină, GRÁDINĂ, gradine, s.f. Dalta speciala din otel care serveste la cioplirea unor roci în vederea obtinerii de elemente de constructie decorative. – Din it. gradina.
grafic, GRÁFIC, -Ă, grafici, -ce, adj., GRÁFIC, grafice, s.n., GRÁFICĂ s.f. I. Adj. 1. Referitor la metoda de a reprezenta prin desen (linii, puncte, figuri etc.) o marime, variatia unei marimi sau raportul dintre doua sau mai multe marimi variabile; care apartine acestei metode. 2. Care tine de sau privitor la felul în care se realizeaza o tiparitura. II. 1. S.n. Reprezentare prin desen a unei marimi, a variatiei unei marimi sau a raportului dintre doua sau mai multe marimi variabile; reprezentare prin linii, figuri geometrice, harti etc. a unor date din diverse domenii de activitate. 2. S.f. Ramura a artei plastice la baza careia se afla desenul de sine statator si care foloseste diverse procedee tehnice si diferite materiale. – Din fr. graphique.
merospermie, MEROSPERMÍE s. f. mod de reproducere în care gametul mascul declanseaza doar dezvoltarea oului, fara a se uni cu gametul femel. (< fr. mérospermie)
grafitiza, GRAFITIZÁ, grafitizez, vb. I. Tranz. A purifica fonta prin separarea grafitului. – Grafit + suf. -iza. Cf. germ. g r a p h i t i e r e n.
grafitizată, GRAFITIZÁTĂ, grafitizate, adj.f. (Despre fonta) Care a fost purificata prin separarea grafitului. – V. grafitiza.
grafometru, GRAFOMÉTRU, grafometre, s.n. Instrument pentru masurarea unghiurilor de pe teren, folosit în ridicarea de planuri. – Din fr. graphomètre.
meroblastic, MEROBLÁSTIC, -Ă adj. (biol.) care contribuie numai partial la formarea celulelor. (< fr. méroblastique)
grajd, GRAJD, grajduri, s.n. Constructie sau încapere special amenajata pentru adapostirea animalelor domestice mari. – Din sl. graždĩ.
gramatică, GRAMÁTICĂ, gramatici, s.f. Ansamblu de reguli cu privire la modificarea formelor cuvintelor si la îmbinarea lor în propozitii; ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul structurii gramaticale a unei limbi sau, p. ext., cu studiul tuturor elementelor constitutive ale unei limbi. ♦ Manual care studiaza aceste elemente. – Din lat. grammatica.
gramieră, GRAMIÉRĂ, gramiere, s.f. Balanta speciala în forma de sfert de cerc folosita în industria hârtiei si a celulozei la determinarea gramajului. [Pr.: -mi-e-] – Gram + suf. -iera.
gramofon, GRAMOFÓN, gramofoane, s.n. Aparat pentru reproducerea sunetelor înregistrate pe o placa, prevazut cu o doza2 de redare cu ac si cu o pâlnie de rezonanta. – Din fr. gramophone, germ. Grammophon.
merlin, MERLÍN s. n. 1. coarda subtire alcatuita din trei fire de in sau de cânepa rasucite împreuna, servind la matisarea parâmelor. 2. ciocan pentru asomarea animalelor la abator. (< fr. merlin)
gramolă, GRÁMOLĂ, gramole, s.f. Dispozitiv pentru framântarea si omogenizarea mecanizata a aluatului. – Din it. gramola.
merita, MERITÁ vb. tr. a fi vrednic de ceva; a i se cuveni. ♢ a justifica stima, pretuirea, interesul. ♢ (despre marfuri) a justifica pretul, a valora. (< fr. mériter, lat. meritare)
imposibil, IMPOSÍBIL, -Ă adj. Care nu se poate face, nu este posibil, nu poate sa existe. ♦ (Fam.) Nesuferit, rau, insuportabil. // s.n. Lucru cu neputinta de realizat, irealizabil. ♢ A face imposibilul = a face totul pentru a realiza ceva. [Cf. fr. impossible, it. impossibile, lat. imposibilis].
granitic, GRANÍTIC, -Ă, granitici, -ce, adj. Care este format din granit, care are înfatisarea (si taria) granitului. – Din fr. granitique.
granulator, GRANULATÓR, granulatoare, s.n. Masina folosita pentru granularea (si sortarea) materialelor dure. – Din fr. granulateur.
granulă, GRANÚLĂ, granule, s.f. 1. Particula solida mica care intra în componenta unui corp solid cu structura eterogena sau care rezulta din sfarâmarea, taierea etc. unui corp solid. 2. Pastila continând un amestec de substante medicamentoase încorporate într-o masa zaharoasa. – Din fr. granule.
granulit, GRANULÍT s.n. 1. Roca metamorfica sistoasa si grauntoasa, asemanatoare cu gnaisul. 2. Argila artificiala obtinuta prin arderea granulelor de argila în cuptoare speciale si folosita ca material de constructie. – Din fr. granulite.
granulocitoză, GRANULOCITÓZĂ, granulocitoze, s.f. (Med.) Crestere a numarului de granulocite sangvine peste valoarea normala. – Din fr. granulocytose.
grapă, GRÁPĂ1, grape, s.f. Unealta agricola formata dintr-un gratar cu dinti, cu discuri, cu roti dintate etc. sau dintr-o legatura de maracini, care serveste la maruntirea, afânarea si netezirea pamântului arat, la acoperirea semintelor etc.; boroana. ♢ Expr. A se tine grapa de cineva = a însoti pretutindeni pe cineva. – Cf. alb. g r e p,  g ë r e p ë "undita, cârlig de undita".
meridian, MERIDIÁN, -Ă I. adj. referitor la un meridian. o cerc ~ = instrument cu ajutorul caruia se determina trecerea unui astru la meridian (II, 1) si care serveste la masurarea înaltimii astrului; distanta ~a = diferenta de longitudine dintre doua puncte situate pe meridiane diferite; linie ~a = meridiana locului. II. s. n. 1. fiecare dintre cercurile imaginare care trec prin polii globului terestru. o plan ~ = plan determinat de verticala locului si paralela axei de rotatie a Pamântului. 2. intersectia unei suprafete de revolutie cu un plan care trece prin axa suprafetei. o ~ ceresc = cercul mare din intersectia sferei ceresti cu planul care trece prin axa universului. 3. (în acupunctura) linie imaginara a suprafetei pielii care uneste diferite puncte corespunzând unui anumit organ. II. s. f. 1. intersectie a unei suprafete de revolutie cu un plan care trece prin axa suprafetei. o (astr.) a locului = intersectia planului meridian cu planul orizontal într-un loc dat; linie meridiana. 2. (arheol.) cadran solar care indica ora amiezii. 3. canapea cu spatar si brate inegale, care tine loc de sezlong. (< lat. meridianus, it. meridiano, fr. méridien)
gratificaţie, GRATIFICÁŢIE, gratificatii, s.f. Recompensa baneasca ce se acorda unui angajat peste salariul obisnuit, de obicei la sfârsitul anului, pentru îndeplinirea în bune conditii a sarcinilor de munca. – Din fr. gratification, lat. gratificatio.
gratuitate, GRATUITÁTE, gratuitati, s.f. (La sg.) Însusirea de a fi gratuit, de a nu costa nimic. ♦ (Concr.) Obiect (mai ales carti) oferit în mod gratuit unei persoane de catre institutia sau întreprinderea în care se elaboreaza sau se confectioneaza astfel de obiecte. ♦ Fig. (La sg.) Inutilitate, zadarnicie sau netemeinicie a unei actiuni, a unei fapte etc.; (la pl.) fapte, vorbe, atitudini care se dovedesc inutile sau nejustificate. [Pr.: -tu-i-] – Din fr. gratuité, lat. gratuitas, -atis.
graţia, GRAŢIÁ, gratiez, vb. I. Tranz. A acorda unui condamnat iertarea, partiala sau totala, în executarea pedepsei, printr-un act emis de seful statului. [Pr.: -ti-a] – Din fr. gracier. Cf. it. g r a z i a r e.
graţie, GRÁŢIE, gratii, s.f. 1. Dragalasenie, finete, gingasie demonstrate de o fiinta în miscari, atitudini etc.; atractie particulara pe care o provoaca cineva sau ceva prin aspect, miscare etc.; farmec. ♢ (În mitologia romana) Cele trei gratii sau gratiile = cele trei zeite considerate ca personificari ale frumusetii si gingasiei feminine. ♢ Expr. (Peior.) A face gratii = a) a cauta sa para fermecator prin gesturi si atitudini afectate; b) a-si manifesta în mod nejustificat nemultumirea, a face nazuri. 2. Bunavointa, preferinta, favoare de care se bucura cineva. ♢ Expr. A intra în gratiile cuiva = a câstiga încrederea, bunavointa cuiva. ♦ Ajutor, mila, îndurare (divina); iertare (de o pedeapsa). ♢ Anul de gratie..., formula emfatica ce preceda indicarea unui an calendaristic. 3. (Cu valoare de prepozitie) Datorita. – Din lat. gratia.
graur, GRÁUR, grauri, s.m. Pasare migratoare cu ciocul ascutit de culoare galbuie si cu pene negre-verzui cu pete albe (Sturnus vulgaris). ♦ (Adjectival m.; despre cai) Care are culoarea cenusie (împestritata cu pete albe). [Var.: (pop.) gráure s.m.] – Lat. graulus.
grav, GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de important prin consecintele neplacute pe care le poate avea, care poate avea urmari rele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, rani) Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. 2. (Despre oameni, despre figura, privirea sau manifestarile lor) Foarte serios, sever; solemn. 3. (Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se afla la registrul cel mai de jos; jos, profund, adânc, gros. 4. (În sintagma) Accent grav = accent (orientat oblic de la stânga la dreapta) purtat în unele limbi de o vocala deschisa. – Din fr. grave, lat. gravis.
mercerie, MERCERÍE s. f. 1. obiecte marunte întrebuintate la cusut, la garnisirea sau repararea îmbracamintei etc.; maruntisuri. 2. negotul cu astfel de obiecte. 3. magazin de mercerie (1). (< fr. mercerie)
grave, GRAVE adv. (Muz.; indica modul de executie) Rar, largo. ♦ (Substantivat, n.) Compozitie sau parte dintr-o compozitie muzicala creata în acest tempo. [Pr.: grá-] – Cuv. it.
gravidie, GRAVIDÍE s.f. Starea femeii gravide; graviditate. – Din fr. gravidie.
graviditate, GRAVIDITÁTE s.f. Starea femeii gravide (din momentul conceperii fatului si pâna la nasterea lui); starea de sarcina. – Din lat. graviditas, -atis, fr. gravidité.
gravimetrie, GRAVIMETRÍE s.f. 1. Parte a geofizicii care studiaza distributia geografica a câmpului de gravitatie. 2. Metoda chimica prin care se determina cantitatea unui element dintr-un amestec prin separarea lui cu ajutorul unui reactiv. – Din fr. gravimétrie, germ. Gravimetrie.
gravimetru, GRAVIMÉTRU, gravimetre, s.n. (Fiz.) Instrument pentru masurarea acceleratiei gravitatiei. – Din fr. gravimètre.
mercedari, MERCEDÁRI s. m. pl. ordin de calugari cersetori, fondat de dominicani în 1240, devenit apoi ordin militar, cu misiunea de a elibera pe sclavii crestini capturati de sarazini, prin strângerea fondurilor necesare pentru rascumpararea lor. (cf. it. mercede, mila)
gravură, GRAVÚRĂ, (3) gravuri, s.f. 1. Gravare. 2. Gen al graficii în care imaginea artistica este obtinuta prin reproducerea dupa o placa pe a carei suprafata a fost trasat sau gravat desenul, în adâncime sau în relief. ♦ Arta sau tehnica gravorului. 3. Placa de cupru, de piatra etc. pe care s-a gravat o imagine spre a fi reprodusa; p. ext. imaginea reprodusa dupa o astfel de placa. V. stampa. – Din fr. gravure.
grăbi, GRĂBÍ, grabesc, vb. IV. Refl., intranz. si tranz. A actiona sau a face pe cineva sa actioneze (mai) repede; a-si iuti sau a face sa-si iuteasca miscarile, mersul. ♦ Tranz. A face ca o treaba, un fenomen etc. sa se întâmple, sa se savârseasca mai repede; a urgenta, a zori, a iuti, a accelera, a devansa. ♦ Refl. A actiona, a face ceva prea în graba si fara prea multa chibzuiala; a se pripi. – Din bg. grabja (se).
mercantilism, MERCANTILÍSM s. n. 1. doctrina economica practicata de o serie de tari europene în sec. XV-XVIII, care considera ca avutia sociala rezida în acumularea de bani. 2. spirit negustoresc, comercial; preocupare de a câstiga bani prin orice mijloace. (< fr. mercantilisme)
grădinar, GRĂDINÁR, gradinari, s.m. Persoana care se ocupa de cultivarea unei gradini. – Gradina + suf. -ar.
grădină, GRĂDÍNĂ, gradini, s.f. 1. Suprafata de teren arabil, de obicei îngradita, pe care se cultiva legume, flori sau pomi fructiferi, în vederea obtinerii unor produse; gradinarie. ♢ Expr. O gradina de om = om placut, simpatic. 2. Suprafata de teren plantata (si amenajata cu alei, banci etc.) care serveste ca loc de agrement sau care are rol decorativ. ♢ Gradina botanica = institutie stiintifica dotata cu o suprafata de teren pe care sunt cultivate (în scopul prezentarii si studierii) colectii de plante vii. Gradina zoologica = institutie stiintifica dotata cu o suprafata de teren pe care sunt crescute (spre a fi expuse publicului sau studiate) animale vii din diverse regiuni ale pamântului. ♦ Gradina de vara = restaurant amenajat în timpul verii în aer liber. 3. (În sintagmele) Gradina de copii = gradinita (de copii). Gradina sezoniera = gradina de copii care functioneaza în mediul rural în timpul muncilor agricole. – Din bg., scr. gradina.
grădinăreasă, GRĂDINĂREÁSĂ, gradinarese, s.f. Femeie care se ocupa de cultivarea unei gradini; sotie de gradinar. – Gradinar + suf. -easa.
grădinări, GRĂDINĂRÍ, gradinaresc, vb. IV. Intranz. (Rar) A se ocupa de cultivarea unei gradini. – Din gradinar.
grădiniţă, GRĂDINÍŢĂ, gradinite, s.f. Diminutiv al lui gradina; gradinuta. ♢ Gradinita (de copii) = institutie pentru educarea si instruirea copiilor între 3 si 6 ani; gradina de copii. – Gradina + suf. -ita.
grăjdar, GRĂJDÁR, grajdari, s.m. Barbat care se ocupa de îngrijirea animalelor adapostite într-un grajd. – Grajd + suf. -ar.
grămătic, GRĂMĂTÍC, gramatici, s.m. Secretar sau scriitor într-o cancelarie (domneasca sau boiereasca). ♦ (Ir.) Lingvist; gramatician. – Din ngr. ghrammatikós.
meplat, MEPLÁT I. s. n. (arte) relief foarte plat în care motivul plin este pus în evidenta prin usoara adâncire a spatiului perimetral. II. adj. inegal ca grosime. o (arhit.) linii ĕ = linii care fac trecerea de la un plan la altul. (< fr. méplat)
menur, MENÚR s. m. pasare mica, de talia unui fazan, cu aripile scurte, în padurile umede din Australia; pasarea-lira. (< fr. ménure, lat. menura)
grăsime, GRĂSÍME, grasimi, s.f. 1. Substanta unsuroasa raspândita în tesuturile animale si în plante, formând, la om si la unele animale, primul strat de sub piele, care acopera muschii. 2. Pata de grasime (1). 3. Starea, însusirea unei fiinte grase (I 1). – Gras + suf. -ime.
grătar, GRĂTÁR, gratare, s.n. 1. Ansamblu de bare metalice paralele ori încrucisate sau placa de tabla gaurita, alcatuind un dispozitiv folosit pentru înlesnirea patrunderii aerului si înlaturarea cenusii în (sau din) instalatiile de ardere, pentru separarea de impuritati a unor materii prime, pentru împiedicarea patrunderii corpurilor straine în instalatiile hidrotehnice, pentru separarea bucatilor mari de minereuri dupa marime etc. 2. Obiect alcatuit din vergele metalice paralele, prinse într-un cadru (dreptunghiular), sau din aluminiu ondulat, pe care se frige carne, peste, ciuperci etc.; p. ext. friptura astfel preparata. ♢ Loc. adj. La gratar = (despre carne, peste, ciuperci etc.) fript pe gratar (2). 3. Obiect alcatuit din bare de lemn sau de fier paralele, servind drept stergatoare pentru talpa încaltamintei. 4. Partea de deasupra ieslei, în forma de scara înclinata fixata de-a lungul peretelui, în care se pune fânul. 5. (Tehn.) Grila (1). – Probabil lat. •gratarium (< •gratis = cratis).
menţiune, MENŢIÚNE s. f. 1. mentionare; specificare, precizare. 2. distinctie constând în citarea cu elogii a cuiva în urma unui concurs. (< fr. mention, lat. mentio)
grăunte, GRĂÚNTE, graunti, s.m. 1. Samânta unor plante, mai ales a cerealelor; bob1, boaba. ♢ Expr. Cât un graunte de mustar = foarte mic. 2. Mic obiect asemanator cu un graunte (1), izolat dintr-o masa de obiecte asemanatoare sau desprins dintr-un obiect mai mare. Graunte de sare. 3. Cristal metalic de forma neregulata care rezulta dintr-un cristal elementar în urma solidificarii sau a tratamentelor termice. [Var.: graúnt s.n., graúnta s.f.] – Refacut din pl. graunti (< lat. •granuceum).
grânar, GRÂNÁR, (1, 2) grânare, s.n., (3) grânari, s.m. 1. S.n. Magazie de cereale; hambar, jitnita. 2. S.n. Fig. Ţinut sau tara care produce grâne din abundenta si care aprovizioneaza cu ele si alte tari sau alte regiuni. 3. S.m. (Înv.) Negustor de cereale. – Grâne (pl. lui grâu) + suf. -ar.
grâu, GRÂU, (1) s.m., (2) grâne (grâie), s.n. 1. S.m. Gen de plante erbacee din familia gramineelor, cu radacina adânca, cu frunzele lanceolate, cu inflorescenta în forma de spic, din ale caror boabe se face faina (Triticum); planta care face parte din acest gen. ♦ Samânta acestei plante. 2. S.n. (Adesea la pl.) Semanatura, lan, holda de grâu (1) sau, p. gener., de cereale. ♦ (La pl.) Cereale sub forma de boabe. – Lat. granum.
grea, GREÁ, greez, vb. I. Tranz. (Mar.) A echipa o nava cu greementul necesar. [Pr.: gre-a] – Din fr. gréer.
greabăn, GREÁBĂN, grebene (grebeni), s.n. (m.) Regiune a corpului unor animale (mari) situata între gât si spinare. ♦ P. anal. Coama a unui munte. – Din sl. grebeni "pieptene".
greare, GREÁRE, greari, s.f. Actiunea de a grea si rezultatul ei. [Pr.: gre-a-] – V. grea.
great, GREÁT, -Ă, greati, -te, adj. (Despre nave) Care a fost echipat cu greementul necesar. [Pr.: gre-at] – V. grea.
greaţă, GREÁŢĂ, greturi, s.f. 1. Senzatie neplacuta, adesea însotita de varsaturi, reprezentând reactia unor receptori nervosi din cavitatea abdominala la diversi agenti. 2. Fig. Sentiment de scârba, de dezgust, de sila fata de cineva sau de ceva. – Greu + suf. -eata.
grebănar, GREBĂNÁR, grebanare, s.n. Curea a hamului care se trece peste greabanul calului. V. gâtar. – Greaban + suf. -ar.
grebănos, GREBĂNÓS, -OÁSĂ, grebanosi, -oase, adj. Care are greabanul proeminent. ♦ (Despre oameni) Care are spatele adus, încovoiat, cocosat. – Greaban + suf. -os.
mentism, MENTÍSM s. n. tulburare a memoriei caracterizata prin desfasurarea tumultuoasa, incoercibila si anxiogena a ideilor si amintirilor. (< fr. mentisme)
greblă, GRÉBLĂ, greble, s.f. 1. Unealta sau masina agricola cu ajutorul careia se strâng paiele, fânul etc. sau cu care se maruntesc bulgarii de pamânt, se niveleaza solul etc. 2. Constructie orientata transversal pe un curs de apa, servind la oprirea bustenilor. – Din bg. greblo.
grec, GREC, GREÁCĂ, greci, grece, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Greciei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Greciei sau grecilor, privitor la Grecia sau la greci; grecesc. ♢ Lupte greco-romane V. lupta. ♦ (Substantivat, f.) Limba greaca. – Lat. Graecus.
greceşte, GRECÉSTE adv. Ca grecii, în felul grecilor; în limba greaca. ♢ Expr. A sedea (sau a se aseza etc.) greceste = a sedea (sau a se aseza etc.) cu genunchii la gura; a sedea (sau a se aseza) cu picioarele încrucisate sub corp; a sedea turceste. – Grec + suf. -este.
grecism, GRECÍSM, grecisme, s.n. Cuvânt, expresie sau constructie care au fost împrumutate din limba greaca, fara a fi fost asimilate. ♦ Influenta limbii (si culturii) grecesti asupra altei limbi (si culturi). – Din fr. grécisme.
mentalism, MENTALÍSM s. n. 1. conceptie metafizica potrivit careia realitatea este spirit. 2. atitudine a acelora care, într-un sistem lingvistic, considera continutul ca un element determinant al expresiei. (< fr. mentalisme, germ. Mentalismus)
grefă, GRÉFĂ1, grefe, s.f. Serviciu din cadrul unei instante judecatoresti, care întocmeste, pastreaza, comunica etc. actele de procedura. – Din fr. greffe.
grefier, GREFIÉR, grefieri, s.m. Functionar judecatoresc însarcinat cu înregistrarea dezbaterilor instantei, cu redactarea hotarârilor, cu întocmirea, pastrarea si comunicarea actelor de procedura [Pr.: -fi-er] – Din fr. greffier.
greier, GRÉIER, greieri, s.m. Gen de insecte cu corpul scurt si gros, cu antene lungi si cu ochi mari, cu picioarele posterioare adaptate la sarit, care produc un sunet ascutit si patrunzator prin frecarea elitrelor (Gryllus); insecta care face parte din acest gen. [Pr.: gre-ier. – Var.: gréiere, (reg.) gríer s.m.] – Lat. •grylliolus (< gryllus).
grej, GREJ s.n., adj. invar. 1. S.n. Fir de matase naturala bruta. 2. Adj. invar. (Despre firele de matase naturala sau despre matasea naturala) Care are culoarea naturala. – Din fr. grége.
grenadină, GRENADÍNĂ, grenadine, s.f. (Rar) Fir de matase naturala întrebuintat la fabricarea dantelelor. ♦ Ţesatura subtire si transparenta, de bumbac sau de matase, din care se confectioneaza rochii de vara, perdele etc. – Din fr. grenadine.
gresa, GRESÁ, gresez, vb. I. Tranz. A unge piesele cu miscare relativa si în contact ale unui mecanism, ale unei masini etc., pentru a reduce frecarea, uzura sau încalzirea lor ori pentru a le proteja împotriva unor agenti externi. – Din fr. graisser.
gresie, GRÉSIE, gresii, s.f. 1. Roca sedimentara foarte dura, formata prin cimentarea nisipurilor cu diverse materiale. 2. Cute facuta din gresie (1). 3. Olarie dura si opaca, având la baza o argila plastica. [Var.: grézie s.f.] – Cf. alb. g ë r e s ë.
greşeală, GRESEÁLĂ, greseli, s.f. Fapta, actiune etc. care constituie o abatere (constienta sau involuntara) de la adevar, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (si care poate atrage dupa sine un rau, o neplacere); eroare; (concr.) ceea ce rezulta în urma unei astfel de fapte, actiuni etc. ♢ Loc. adv. Fara greseala = perfect. Din greseala = fara voie, involuntar, neintentionat. – Gresi + suf. -eala.
greţos, GREŢÓS, -OÁSĂ, gretosi, -oase, adj. 1. Care provoaca greata; scârbos, dezgustator. 2. (Rar) Caruia i se face usor greata. – Greata + suf. -os.
greu, GREU, GREA, grei, grele, adj., GREU, adv., s.n. I. Adj. 1. Care apasa cu greutate asupra suprafetei pe care sta; care are greutate (mare); care cântareste mult. Corp greu. ♢ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unitatilor sale tunuri si obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de productie. (Sport) Categorie grea = categorie în care intra boxerii, luptatorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ♢ Expr. Pas greu = moment dificil, initiativa plina de greutati. Bani grei = suma mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovarat, îngreuiat, încarcat. Sac greu. ♢ Familie (sau casa) grea = familie numeroasa si greu de întretinut. ♦ (Pop.; la f.) Gravida. ♦ (Despre nori) De culoare neagra, aducator de ploaie si de furtuna. II. Adj. 1. (Despre parti ale corpului) Care pare ca apasa (din cauza oboselii, bolii, starii sufletesti etc.). Are capul greu. ♢ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimtiri rele. A avea mâna grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacientilor. 2. (Despre alimente) Care produce usor indigestie; care se asimileaza cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzatie de neplacere, de insuficienta respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rau; încarcat; p. ext. apasator, coplesitor. ♢ Atmosfera grea = atmosfera apasatoare care preceda declansarea unei furtuni, unei ploi torentiale; fig. atmosfera încarcata de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceata etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Munca grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi strabatut cu greutate. ♦ Care se întelege, se învata cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferinte, necazuri, împrejurari etc.) Care se suporta cu mari suferinte, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferinte si se vindeca cu mare greutate sau nu se mai vindeca; grav. ♢ Zile grele sau viata grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitura grea = lovitura morala dureroasa. ♢ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal si greu la vale, se spune când cineva este silit sa faca fata unei situatii dificile cu posibilitati (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ♢ Vorba grea = insulta, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toata greutatea. S-a lasat greu. ♢ Expr. A-i cadea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutatii, cantitatii). Cântareste greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu truda; anevoie. Munceste greu. ♢ Expr. A-i fi greu (sa)... = a simti dificultatea initierii unei actiuni. A-i veni (cuiva) greu (sa...) = a-i fi neplacut (sa...), a-i displacea; a se jena (sa...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi sila, a fi satul (de cineva sau de ceva); b) a se rusina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trai în lipsuri materiale, a avea o situatie materiala precara. ♦ Încet (si neplacut). Orele trec greu. 3. Rau, grav, tare. E greu bolnava. ♢ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plati greu = a) a plati scump, cu mari sacrificii; b) a nu plati la timp. V. S.n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificila; impas. ♢ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultati; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treaba anevoioasa. A greu = cu neplacere. ♢ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutati. 2. Povara, sarcina; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificila a unei munci, a unei situatii etc. 3. Partea mai numeroasa dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).
meniscotom, MENISCOTÓM s. n. instrument chirurgical pentru sectio-narea meniscului articular. (< fr. méniscotome)
greutate, GREUTÁTE, greutati, s.f. I. 1. Apasare pe care o exercita un corp asupra unei suprafete (orizontale) pe care se sprijina; însusirea unui corp de a fi greu; forta care se exercita asupra unui corp sau cu care un corp este atras de pamânt; greime. ♢ Greutate specifica = greutate a unitatii de volum dintr-un anumit corp; marime care indica, în procente, raportul în care se afla o parte a unei colectivitati fata de întreaga colectivitate; fig. valoare proprie a unui lucru. Centru de greutate V. centru. Greutate atomica = numar care arata de câte ori atomul unui element este mai greu decât a 12-a parte din masa atomului de carbon. Greutate moleculara = numar egal cu suma greutatilor atomice ale elementelor unei molecule. 2. Corp, obiect etc. având o masa (relativ) mare (si carat de cineva sau de ceva). ♦ Fig. Senzatie de apasare (fiziologica sau morala), de oboseala, de neliniste. ♢ Expr. A i se lua (sau a-i cadea) (cuiva) o greutate de pe inima = a scapa de o mare grija. 3. Bucata de metal de forma caracteristica si cu masa etalonata, care serveste la stabilirea masei ori greutatii altor corpuri (prin cântarire). ♦ Bucata de metal sau de alt material, care îndeplineste anumite functii într-un mecanism. 4. Haltera. ♦ Obiect metalic de forma sferica, folosit la probele atletice de aruncari; p. ext. proba sportiva în care se arunca acest obiect. II. 1. Dificultate, piedica în realizarea unui lucru. ♢ Loc. adv. Cu (mare) greutate = (foarte) greu. 2. (Fam.) Influenta, trecere, putere. ♦ Putere de convingere; valoare documentara. 3. Gravitate; asprime. Greutatea unei pedepse. [Pr.: gre-u-] – Greu + suf. -atate.
grifă, GRÍFĂ, grife, s.f. 1. Instrument cu ajutorul caruia se marcheaza scoarta arborilor din padure pentru diverse lucrari silvice. 2. Dispozitiv care permite deplasarea peliculei într-un aparat de filmat, prinzând intermitent perforatiile filmului. – Din fr. griffe.
grilaj, GRILÁJ, grilaje (grilajuri), s.n. Gardulet facut din vergele de fier, din stinghii (încrucisate) de lemn, din plasa de sârma etc., care se monteaza la o fereastra, la o usa, la unele garduri etc. – Din fr. grillage.
meningoblast, MENINGOBLÁST s. n. celula nevroglica transformata care intra în compunerea unui meningoblastom. (< fr. méningoblaste)
grimeur, GRIMEUR, -Ă, grimeuri, -e, s.m. si f. Specialist care se ocupa cu grimarea artistilor; machior. [Pr.: grimör. – Var.: grimér, -a s.m. si f.] – Din fr. grimeur.
grindă, GRÍNDĂ, grinzi, s.f. Element de constructie din lemn, otel, beton armat etc., cu lungimea mare în raport cu celelalte dimensiuni, folosit de obicei la asigurarea rezistentei unei constructii. – Din sl. grenda.
grindei, GRINDÉI, grindeie, s.n. 1. Una dintre partile componente ale plugului cu tractiune animala, care leaga între ele toate celelalte elemente. 2. Grinda mica (fixata la o constructie de-a curmezisul si orizontal). ♦ Bucata de lemn care intra în alcatuirea unor instrumente, mecanisme etc. – Grinda + suf. -ei. Cf. bg. g r e d e l, scr. g r e d e l j.
gripa, GRIPÁ, gripez, vb. I. 1. Refl. si intranz. (Despre piese de motoare si despre motoare; la pers. 3) A (se) bloca în timpul functionarii. ♢ Tranz. fact. Ungerea defectuoasa a gripat motorul. 2. Refl. si tranz. fact. A (se) îmbolnavi de gripa. – Din fr. gripper.
gripcă, GRÍPCĂ, gripci, s.f. Unealta care serveste la curatarea doagelor (vechi), a grinzilor etc. – Din bg. ogribka.
griş, GRIS s.n. Produs alimentar obtinut din boabe de grâu sau de alte cereale, macinate mai mare. [Var.: gris s.n.] – Din germ. Griess.
mendelism, MENDELÍSM s. n. conceptie biologica potrivit careia transmiterea caracterelor ereditare se face dupa anumite legi fixe, independent de actiunea si influenta mediului exterior asupra organismului. (< fr. mendélisme)
grohotiş, GROHOTÍS, grohotisuri, s.n. Îngramadire de bucati de roca colturoase, de dimensiuni variabile, rezultate din dezagregarea stâncilor si pravalite din munti sau aduse de ghetari; p. ext. roca sedimentara formata din acest material. ♦ Loc, teren acoperit cu acest material. – Grohot + suf. -is.
gropar, GROPÁR, gropari, s.m. 1. Persoana care se ocupa cu saparea de gropi pentru morminte. 2. (Entom.) Necrofor. – Groapa + suf. -ar.
gropăreasă, GROPĂREÁSĂ, groparese, s.f. (Rar) Sotie de gropar. – Gropar + suf. -easa.
gros, GROS2, grosi, s.m. Masura folosita în comert pentru marfuri sub forma de obiecte mici de acelasi fel, egala cu 12 duzini, adica 144 de bucati. ♢ Mic gros = depozit care livreaza marfuri în cantitati comerciale. – Din germ. Gros.
memorie, MEMÓRIE s. f. 1. capacitate a creierului omenesc de a retine, recunoaste si reproduce ceea ce si-a însusit anterior. 2. amintire. ♢ amintire pastrata de posteritate pentru oamenii ilustri. 3. parte componenta a unui sistem electronic de calcul în care se memoreaza informatiile; memorator (2). (< lat., it. memoria)
memorial, MEMORIÁL, -Ă I. adj. care serveste pentru a aminti un eveniment important, o personalitate etc. II. s.. 1. scriere literara înrudita cu însemnarile de calatorie si cu memoriile, în care se consemneaza anumite realitati. 2. monument comemorativ. (< fr. mémorial, (II, 2) engl. memorial, lat. memoriales, germ. Memorial)
grotesc, GROTÉSC, -Ă, grotesti, adj., GROTÉSC s.n. 1. Adj. Care este de un comic excesiv prin aspectul caricatural, neobisnuit de caraghios; ridicol, burlesc; bizar. ♢ (Substantivat, n.) Grotescul unei situatii. ♦ (Substantivat, n.) Categorie, ipostaza estetica reflectând realitatea în forme fantastice, bizare, disproportionate, caricaturale. 2. S.n. Corp de litera de tipar fara picioruse, format din arce si segmente de dreapta de aceeasi grosime. – Din fr. grotesque.
memorandum, MEMORÁNDUM s. n. document, memoriu continând expunerea unor chestiuni, a unor stari de lucruri de ordin diplomatic, politic etc. (< lat. memorandum, germ. Memorandum, fr. mémorandum)
grozăvenie, GROZĂVÉNIE, grozavenii, s.f. (Pop. si fam.) 1. Faptul de a fi groaznic; aspect groaznic, situatie groaznica. 2. (Concr.) Lucru sau fiinta înfricosatoare. 3. Faptul de a iesi cu totul din comun prin calitatile sale; însusirea unui lucru cu deosebite calitati; grozavie. 4. (Concr.) Lucru sau fiinta care întruneste calitati deosebite, iesite din comun; grozavie. 5. Fig. Numar, cantitate mare; multime (de...). – Grozav + suf. -enie.
grozăvie, GROZĂVÍE, grozavii, s.f. 1. Faptul de a fi groaznic, de a inspira groaza; fapta, situatie, întâmplare îngrozitoare; oroare, urgie. 2. (Concr.) Lucru sau fiinta îngrozitoare. 3. Faptul de a iesi cu totul din comun prin calitatile sale; însusirea unui lucru cu deosebite calitati; grozavenie. 4. (Concr.) Lucru sau fiinta care întruneste calitati deosebite, iesite din comun; grozavenie. – Grozav + suf. -ie.
gruie, GRÚIE, gruie, s.f. 1. Macara folosita la bordul navelor pentru ridicarea unor elemente ale navei (barci, ancore, scari de bord etc.). 2. Suport mobil care poarta camera de luat vederi si pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în miscare. – Din fr. grue.
membranofon, MEMBRANOFÓN, -Ă adj. (despre instrumente muzicale) care produce sunetele prin punerea în vibratie a unei membrane întinse. (< germ. Membranophon)
grupă, GRÚPĂ, grupe, s.f. 1. Colectiv restrâns de oameni, subordonat unei forme organizatorice mai largi. ♦ Unitate administrativa dintr-o întreprindere sau dintr-o institutie, bazata pe specializare, pe diviziunea muncii. ♦ Cea mai mica subunitate militara de instructie si de lupta. ♦ (Rar) Grup (2). 2. Subdiviziune (în stiinte) care cuprinde elemente cu trasaturi comune. ♢ Grupa sangvina = fiecare dintre categoriile de clasificare a sângelui, întemeiata pe ansamblul de caracteristici ale globulelor rosii si ale plasmei sangvine. ♦ Spec. Fiecare dintre subîmpartirile care rezulta din asezarea elementelor chimice în sistemul periodic, grupând elementele cu proprietati înrudite. – Din fr. groupe.
guanidină, GUANIDÍNĂ s.f. Substanta chimica organica solida, solubila în apa, folosita la fabricarea unor medicamente, a unor rasini sintetice, etc. – Din fr. guanidine.
guano, GUÁNO s.n. Îngrasamânt organic natural, bogat în fosfor (si în azot), care se gaseste în mari cantitati în America de Sud, provenit din acumularea excrementelor si a cadavrelor de pasari, de lilieci din pesteri, a cadavrelor unor animale marine, etc. – Din fr. guano.
melotron, MELOTRÓN s. n. instrument electroacustic cu clape destinat reproducerii sonoritatilor suflatorilor si coardelor, la care actionarea claviaturii pune în miscare benzi continând imprimari ale instrumentelor respective. (< engl. mellotron)
melotomie, MELOTOMÍE s. f. embriotomie constând în sectionarea unui membru al fatului mort. (< fr. mélotomie)
gudron, GUDRÓN, gudroane, s.n. Lichid vâscos de culoare închisa, cu miros specific, care se obtine prin distilarea uscata a unor materii organice; catran. – Din fr. goudron.
guguştiuc, GUGUSTIÚC, gugustiuci, s.m. Specie de turturea de culoare cenusie-bruna pe spate si pe pântece, cu o dunga neagra pe gât (Streptopelia decaocto). ♢ (Fam.) Epitet dat unei persoane naive, usor de înselat. – Din bg. guguštuk.
gulfstream, GULFSTREAM s.n. Curent cald care porneste din Oceanul Atlantic (Golful Mexic), trece pe la sudul Floridei si se ramifica spre vestul Europei. [Pr.: gálfstrim] – Cuv. engl.
guma, GUMÁ, gumez, vb. I. Tranz. A aplica un strat de guma (1) sau de cauciuc pe suprafata unui obiect. ♦ A aplica un strat de clei, lipici etc. pe dosul unei etichete, unei marci postale etc., în vederea lipirii acestora pe ceva. – Din guma.
gumă, GÚMĂ, gume, s.f. 1. Substanta vâscoasa, secretata de unele plante sau obtinuta pe cale sintetica, având proprietatea de a se întari în contact cu aerul, folosita în industrie. ♢ Guma arabica. 2. (Pop.) Siret elastic sau fâsie elastica fabricate din guma (1); elastic. 3. Mic obiect de cauciuc folosit la stergerea urmelor de creion sau de cerneala de pe hârtie; radiera. 4. (În sintagma) Guma de mestecat = pasta de mestecat, aromatizata, obtinuta din guma (1). – Dupa fr. gomme, it. gomma. Cf. lat. g u m m i, germ. G u m m i.
melodramă, MELODRÁMĂ s. f. 1. (în tragedia antica greaca) dialog cântat între corifeu si un personaj. 2. drama care utiliza acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau iesirea personajelor din scena. 3. opera dramatica scrisa într-un stil emfatic, cu actiune complicata, neverosimila, în care comicul alterneaza cu dramaticul. (< fr. mélodrame)
gură, GÚRĂ, guri, s.f. I. 1. Cavitate din partea anterioara (si inferioara) a capului oamenilor si animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele si deschizatura dintre ele; buze. ♢ Loc. adv. Gura-n gura = foarte aproape unul de celalalt. ♢ Expr. A(-i) da (cuiva) o gura = a saruta (pe cineva). Cu sufletul la gura = a) abia mai putând respira (de emotie sau de oboseala); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mâna pâna la gura = a uita repede, a fi uituc. Parca se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care manânca lacom sau vorbeste repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a disparea. A scoate (sau a scapa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A tipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gura de sarpe = a tipa din rasputeri, deznadajduit. A se zvârcoli ca în gura de sarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gura = (despre cai) a se supune usor (sau greu) la miscarile ce i se fac cu frâul. ♢ Compuse: gura-casca (sau -cascata) = persoana care-si pierde vremea în zadar sau care dovedeste neglijenta, dezinteres condamnabil; persoana care sta absenta, care nu întelege ce i se spune; gura-de-lup = a) defect congenital de conformatie a fetei omului, constând dintr-o despicatura la buza si la gingia superioara si în cerul-gurii, si în comunicarea cavitatii bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealta cu care se îndoaie tabla groasa; gura-leului = planta erbacee ornamentala cu flori de diverse culori, asemanatoare cu o gura (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = planta erbacee cu flori vinete-violete, având o margine alba sau galbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sarutare, sarut. 2. Gura (I 1) considerata ca organ cu care cineva se hraneste. ♢ Expr. A pune (sau a lua, a baga) ceva în gura = a mânca (putin). A i se face gura punga = a avea o senzatie de astringenta din cauza unor alimente acre introduse în gura. A da (cuiva) mura-n gura = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fara sa faca cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucatura, sorbitura, înghititura. ♢ Expr. Nici o gura de apa = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hranit. 3. Gura (I 1) considerata ca organ al vorbirii; cloanta. ♢ Expr. A tacea din gura = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva sa nu mai vorbeasca, a pune pe cineva în situatia de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gura = a) a spune tocmai ceea ce voia sa zica altul în clipa respectiva; b) a întrerupe pe cineva când vorbeste. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul sa vorbeasca; a schimba, a atenua tonul si continutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scapa gura = a destainui ceva fara voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit sa spuna. A avea gura (sau a fi gura) sparta = a nu putea tine un secret, a dezvalui orice secret. A fi slobod la gura = a vorbi mult si fara sfiala, depasind uneori limitele bunei-cuviinte. A fi cu gura mare = a fi certaret. A avea o gura cât o sura = a vorbi mult si tare. A-si pazi (sau tine etc.) gura = a-si impune tacere; a fi prudent în tot ce vorbeste. A(-i tot) da din gura (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o melita, ca o moara stricata sau hodorogita sau ca o pupaza) = a vorbi repede si fara întrerupere; a flecari. A fi bun de gura = (adesea peior.) a vorbi mult si cu usurinta, a se pricepe sa-si pledeze cauza, sa convinga. A fi rau de gura (sau gura rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rau, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) tine seama de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumatate de gura (sau cu gura jumatate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotarât, fara convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se tine de cuvânt, sau care se lauda cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gura = a nu gasi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l gasi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gura în gura = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generatie în generatie. ♢ Compus: gura-sparta = om flecar, limbut, care nu poate tine un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorba, spusa, marturisire. ♢ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoana care nascoceste) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge sa fie vorbit de rau. A te lua dupa gura cuiva = a actiona (în mod gresit) dupa sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lânga cineva pentru a-l convinge sa faca un lucru; a cicali pe cineva. ♦ Glas, grai. ♢ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tacut, linistit, potolit. Cât îl tine (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din rasputeri. A nu avea gura (sa raspunzi sau sa spui ceva) = a nu avea putinta sau curajul (de a mai raspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Galagie, tipat, cearta. ♢ Loc. vb. A sta (sau a sari, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se rasti la cineva. ♢ Expr. A da gura la câini = a striga la câini sa nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbeste; vorbitor. ♢ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerata ca organ al cântarii. II. Deschizatura a unui obiect, a unei încaperi etc., prin care intra, se introduce, se varsa, iese etc. ceva, prin care se stabileste o comunicatie etc. Gura vasului. Gura camasii. Gura de canal. Gura fluviului. ♢ Gura de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept si din cea care se petrece pe dupa gâtul calului. Gura de apa = instalatie care serveste pentru a lua apa dintr-o retea de distributie. Gura de incendiu = gura de apa la care se monteaza un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gura de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gura artificiala = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incinta acustica, de forma si dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice sa fie asemanatoare cu acelea ale gurii umane. ♢ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeala înainte de a începe tesutul; b) a se înstari. A prins pânza gura = s-a facut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula "gâtlej, gât".
melocord, MELOCÓRD s. n. instrument electronic care emite sunete neobisnuite, prin modificarea frecventelor dupa dorinta interpretului. (< fr. mélocorde)
guseu, GUSÉU, guseuri, s.n. (Constr.) Placa de otel care serveste la prinderea barelor ce se unesc într-un nod al unei grinzi. – Din fr. gousset.
gust, GUST, gusturi, s.n. I. Simt prin care organismul primeste (cu ajutorul limbii si mucoasei bucale) informatii asupra proprietatilor chimice ale unor substante cu care vine în contact; senzatie produsa de o substanta (alimentara) prin excitarea limbii si mucoasei bucale; proprietatea unor substante (alimentare) de a provoca aceasta senzatie. ♢ Loc. adj. Cu gust = gustos. Fara (nici un) gust = lipsit de gust bun; fad. ♢ Expr. A da de (sau a afla) gustul (unui lucru) = a incepe sa-ti placa (un lucru). II. Fig. 1. Capacitatea de a întelege sau de a aprecia frumosul (în natura, în arta). ♢ Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simt estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestari, realizari ale oamenilor) care exprima, arata un asemenea simt. Fara (sau lipsit de) gust = (despre oameni) lipsit de simt estetic; (despre manifestari sau realizari ale oamenilor) urât. De prost gust = a) care arata lipsa simtului estetic; b) nepotrivit, penibil, jenant. ♢ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic. 2. Înclinatie, predispozitie, pornire. ♦ Preferinta. 3. Placere, dorinta, pofta. – Lat. gustus.
guşă, GÚSĂ, gusi, s.f. 1. (La pasari) Portiune mai dilatata, în forma de punga, a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. ♢ Compus: gusa-porumbului (sau -porumbelului) = a) planta erbacee cu frunze opuse si ascutite, cu flori albe-verzui, cu fructul în forma de bobite negre (Cucubalus baccifer); b) planta erbacee cu flori albe, cu fructul o capsula (Silene cucubalus); c) odolean. 2. (La animalele amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care ajuta, împreuna cu muschii respectivi, la respiratie. ♦ (La reptile) Barbie. 3. (La oameni) Umflatura patologica formata în partea anterioara a gâtului prin marirea glandei tiroide; boala care provoaca aceasta umflatura. 4. Cuta de grasime care atârna sub barbie la unele persoane. 5. (Fam.) Gât. ♦ Gâtlej. ♢ Expr. A râde din gusa = a râde afectat, fortat. A vorbi din gusa = a) a vorbi gros; b) a vorbi afectat. 6. Partea de sub gât a unei blani sau a unei piei. 7. (În sintagma) Gusa de conducta = cuta care se formeaza uneori la curbarea unei tevi. – Lat. geusiae.
melită, MELÍTĂ s. f. sirop de zahar care înlocuieste mierea. ♢ medicament preparat cu miere. (< fr. méllite)
gută, GÚTĂ1 s.f. 1. Boala provocata de depunerea sarurilor acidului uric în regiunea unor articulatii, care se manifesta prin umflaturi ale articulatiilor, însotite de dureri violente; podagra. 2. (Reg.) Apoplexie; paralizie. – (1) Din fr. goutte, (2) lat. gutta "picatura".
melisă, MELÍSĂ s. f. planta erbacee melifera din familia labiatelor, cu frunze care contin un ulei sedativ; roinita. ♢ bautura alcoolica aromata obtinuta prin fermentarea frunzelor acestei plante. (< fr. mélisse, lat. melissa)
guturai, GUTURÁI, guturaiuri, s.n. Boala contagioasa (cu caracter epidemic) provocata de virusuri, care consta în inflamarea acuta a mucoasei nazale, fiind însotita de o bogata secretie apoasa; coriza. [Var.: (reg.) gutunár s.n.] – Lat. •gutturalium (< guttur "gât, gâtlej").
guvern, GUVÉRN, guverne, s.n. Organ de stat care exercita puterea executiva; cabinet, consiliu de ministri. – Din guverna (derivat regresiv).
guvernant, GUVERNÁNT, -Ă, guvernanti, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea substantivat, m. pl.) Care guverneaza. 2. S.f. Femeie angajata pentru cresterea si educarea în familie a copiilor (mai ales pentru învatarea unei limbi straine). – Din fr. gouvernant.
habadie, HABADÍE, habadii, s.f. (Reg.) Gramada de curpeni, de vreascuri. [Var.: habadíe s.f.] – Sb. habatija.
melificaţie, MELIFICÁŢIE s. f. elaborarea mierii de catre albine. (< fr. mellification)
habană, HABÁNĂ adj.f. (În sintagma) Ceramica habana = tip de ceramica fina, smaltuita, cu fond alb, ornamentata cu motive cinegetice, realizata de olarii din Transilvania în sec. al XVII-lea. – Et. nec.
melifer, MELIFÉR, -Ă I. adj. 1. (despre plante) cu flori din al caror nectar albinele prepara mierea. 2. (despre regiuni) bogat în plante melifere (1). II. s. f. pl. grup de insecte himenoptere: albinele, viespile etc. (< fr. mellifère/s/)
habitus, HÁBITUS s.n. 1. Aspect fizic exterior al unui individ, capabil sa prezinte indicatii asupra starii de sanatate a individului respectiv. 2. Aspect exterior specific pe care îl capata cristalele prin dezvoltarea diferita a fetelor. – Cuv. lat.
habotnicie, HABOTNICÍE, habotnicii, s.f. Faptul de a fi habotnic; purtare sau deprindere de habotnic; zel exagerat pentru respectarea ritualurilor religiei; bigotism. – Habotnic + suf. -ie.
hagadă, HAGÁDĂ, hagade, s.f. Povestire însotita de cântece traditionale ebraice, referitoare la iesirea evreilor din Egipt. – Din germ. Haggada.
melasă, MELÁSĂ s. f. reziduu siropos, de culoare bruna, rezultat la fabricarea zaharului. (< fr. mélase, germ. Melasse, it. melassa)
haham, HAHÁM, hahami, s.m. 1. Persoana însarcinata cu taierea rituala a vitelor si a pasarilor la mozaici. 2. (Înv.) Rabin. – Din tc. haham.
melanoză, MELANÓZĂ s. f. 1. acumulare patologica de melanina în diferite tesuturi. 2. boala a plantelor, cauzata de ciuperci, care se manifesta prin înnegrirea unor organe. (< fr. mélanose)
haide, HÁIDE interj. 1. Exclamatie care exprima un îndemn (la o actiune). ♢ (Cu ton de comanda, exprimând nerabdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, vino mai repede! ♦ Exclamatie care exprima încercarea de a îmbuna pe cineva. 2. (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. ♢ (Adverbial, în compuse) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. ♢ (Marcheaza începutul unei actiuni) Lua toporul si haide la treaba. 3. (În expr.) Haida-de!, exclamatie prin care se respinge o parere sau se dezaproba o comportare; as! Haide-haide sau haide-hai, se spune când mustram cu indulgenta pe cineva care nu ia în seama sfaturile sau avertismentele noastre. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.
haimanalâc, HAIMANALÂC, haimanalâcuri, s.n. Faptul de a hoinari ca o haimana; hoinareala, vagabondaj. – Haimana + suf. -lâc.
hait, HAIT2, haituri, s.n. (Reg.) Iaz artificial creat prin colectarea, cu ajutorul unui baraj, a apelor de munte; barajul cu care se deschide sau se închide acest iaz pentru a da drumul plutelor; p. ext. unda de apa care duce plutele. – Din ucr. hat'.
haită, HÁITĂ, haite, s.f. 1. Grup de câini, de lupi etc. care umbla împreuna (dupa prada). ♦ Fig. Banda (de raufacatori). 2. (Înv.) Vânatoare (cu gonaci si câini); goana. 3. (Reg.) Catea (rea); p. ext. câine (rau). ♦ Epitet dat unei femei rele sau desfrânate. – Din magh. hajtó.
melanjor, MELANJÓR s. n. utilaj în care se efectueaza amestecarea produselor fluide sau solide pentru a se omogeniza. (< fr. mélangeur)
hal, HAL s.n. Stare rea, situatie vrednica de plâns. ♢ Loc. adv. În asa hal (ca)... = în asa masura (ca)... Într-un hal... sau Într-un hal fara (de) hal = în cea mai proasta stare. ♢ Expr. A nu avea hal sa... = a nu fi în stare, a nu putea sa... – Din tc. hal.
halat, HALÁT, halate, s.n. 1. Haina lunga de pânza, de molton etc. care se poarta în timpul lucrului, din motive de igiena sau pentru a proteja îmbracamintea. 2. Haina comoda, lunga si larga, care se poarta în casa. ♢ Halat de baie = halat confectionat dintr-o tesatura absorbanta si care se îmbraca la iesirea din baie. ♦ Haina lunga si larga purtata de orientali. – Din bg., rus. halat.
haldă, HÁLDĂ, halde, s.f. Loc unde se depoziteaza sterilul si deseurile inutilizabile provenite din lucrarile miniere, de la prepararea minereurilor sau din uzinele metalurgice; p. ext. materialul depozitat pe acest loc. – Din germ. Halde.
halogena, HALOGENÁ, halogenez, vb. I. Tranz. A supune o substanta reactiei de halogenare. – Din fr. halogéner.
halogenare, HALOGENÁRE, halogenari, s.f. Reactie chimica de introducere a halogenilor în molecula unui compus organic. – V. halogena.
melamină, MELAMÍNĂ s. f. material plastic rezistent, pe baza de rasina sintetica, folosit pentru furniruirea mobilei de bucatarie, a unor panouri decorative etc. (< fr. mélamine)
halometru, HALOMÉTRU, halometre, s.n. (Ind.) Areometru folosit la stabilirea concentratiei de saruri anorganice solubile a substantelor zaharate. – Din fr. halomètre.
halor, HALÓR, halori, s.m. (Mar.) Muncitor care lucreaza la halajul navelor. – Din fr. haleur.
haltă, HÁLTĂ, halte, s.f. 1. Punct de oprire reglementara (de scurta durata) a trenurilor; gara mica. 2. Oprire, popas. 3. Scurta oprire a trupelor în mars, pentru odihna, ajustarea echipamentului si verificarea tehnicii de lupta. – Din germ. Halte[stelle], fr. halte.
halteră, HALTÉRĂ (HÁLTERĂ), haltere, s.f. 1. Aparat de atletica grea, alcatuit din doua rânduri de discuri sau sfere metalice de diferite greutati, fixate la capetele unei bare; greutate. 2. (La pl.) Ramura sportiva care consta în ridicarea halterelor (1). – Din fr. haltère.
halucinaţie, HALUCINÁŢIE, halucinatii, s.f. Tulburare psihica constând în perceperea unui obiect sau a unui fenomen fara ca acesta sa existe în realitate. ♦ Produs al acestei stari; nalucire, vedenie. – Din fr. hallucination, lat. hallucinatio.
halva, HALVÁ, (rar) halvale, s.f. Produs alimentar dulce, cu o mare valoare nutritiva, preparat din tahân sau din seminte de floarea-soarelui si din zahar, eventual cu adaos de alvita. – Din tc. halva.
meistergesang, MEISTERGESANG [MÁISTĂRGHEZANG] s. n. totalitatea creatiilor poetice cu caracter didactic ale meistersängerilor. (< germ. Meistergesang)
meioză, MEIÓZĂ s. f. diviziune celulara în cursul careia are loc reducerea numarului de cromozomi. (< fr. méiose)
ham, HAM2, hamuri, s.n. Ansamblu de curele (sau de frânghii) cu care se înhama calul sau alte animale (de tractiune) la un vehicul. ♢ Gura de ham = ham rudimentar format numai din curelele de la pieptul si gâtul calului si din cele doua sleauri. ♢ Expr. A trage în (sau la) ham = a trai o viata grea; a munci din greu. ♦ (Precedat de prepozitii) Tractiune (cu cai). Are cai buni la ham. – Din magh. hám.
hamadriadă, HAMADRIÁDĂ, hamadriade, s.f. (În mitologia greaca) Fiecare dintre nimfele padurii, care se nasteau si mureau odata cu arborii în care îsi aveau salasul. [Pr.: -dri-a-] – Din fr. hamadryade.
hamalâc, HAMALÂC s.n. 1. (Înv.) Meseria hamalului; munca de hamal. 2. Fig. Munca grea, istovitoare. – Din tc. hamallik.
hambar, HAMBÁR, hambare, s.n. 1. Magazie în care se pastreaza diferite produse agricole, în special cereale; grânar, jitnita. ♦ Magazie mica (în podul morii) în care se toarna cerealele date ca plata pentru macinat. 2. (Reg.) Lada mare de lemn, în care se pastreaza faina, malaiul sau cerealele. 3. Loc pe un vapor unde se depoziteaza marfurile transportate; cala. [Var.: ambár s.n.] – Din magh. hambár, bg. hambar.
hamei, HAMÉI s.m. Planta erbacee agatatoare cu flori galbene-verzui, ale carei inflorescente femele aromatice si amare se întrebuinteaza la fabricarea berii (Humulus lupulus). [Var.: haméi s.m.] – Din sl. chŭmelĩ.
megohmetru, MEGOHMÉTRU s. n. instrument gradat pentru masurarea rezistentelor în megohmi. (< fr. mégohmmètre)
hamsie, HAMSÍE, hamsii, s.f. Mic peste marin de culoare argintie, cu gura mare, care traieste în Marea Neagra, Marea Mediterana si Oceanul Atlantic (Engraulis encrasicholus). – Din ngr. ha(m)psi.
handicapa, HANDICAPÁ, handicapez, vb. I. Tranz. 1. A avea sau a-si crea (printr-o manevra) un avantaj asupra unui adversar, într-o întrecere, într-o competitie sportiva. 2. Fig. A stânjeni activitatea cuiva, a pune pe cineva în stare de inferioritate. – Din fr. handicaper.
handralău, HANDRALĂU, handralai, s.m. (Depr.) Flacau care umbla dupa fete. ♢ Expr. (Adverbial) A umbla handralau = a umbla de colo pâna colo fara nici o treaba; a hoinari. [Var.: handralau s.m.] – Cf. magh. v á n d o r l ó.
hangar, HANGÁR, hangare, s.n. Constructie amplasata în apropierea pistei de decolare si aterizare, destinata adapostirii, repararii, reviziei si întretinerii avioanelor. – Din fr. hangar.
megaric, MEGÁRIC, -Ă I. adj. scoala ~a = scoala filozofica greceasca întemeiata de Euclid din Megara, care cauta sa uneasca etica idealista a lui Socrate cu doctrina eleata asupra existentei imuabile, sustinând ca singura existenta reala ar fi binele. II. adj., s. m. (adept) al acestei scoli. (< fr. mégarique)
haos, HÁOS, haosuri, s.n. 1. Stare primitiva, de neorganizare, în care, dupa cum presupuneau cei vechi, s-ar fi aflat materia înainte de aparitia universului cunoscut de om; (în unele conceptii teogonice) spatiu nemarginit, cufundat în bezna si umplut de "neguri", în care s-ar fi gasit, într-un amestec confuz, elementele si materia înainte de organizarea lumii; stare de dezordine, primordiala a materiei. ♦ Personificare a acestui spatiu nemarginit sub forma unei divinitati. 2. Stare generala de mare confuzie, dezordine mare, învalmaseala, neorganizare. [Var.: (înv.) cáos s.n.] – Din fr., lat. chaos.
hap, HAP1 interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de apucarea sau de înghitirea rapida a ceva. – Onomatopee.
megalopolis, MEGALOPÓLIS s. n. aglomeratie urbana enorma, din contopirea mai multor orase. (< fr. mégalopolis, engl. megalopolis)
har, HAR, haruri, s.n. 1. (În religia crestina) Dar2, ajutor spiritual, gratie divina acordata omului. ♢ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamatie prin care cineva îsi exprima satisfactia pentru reusita unui lucru; slava Domnului! ♦ Puterea sacramentala a preotilor de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însusire, dispozitie naturala care face pe cineva vrednic de admiratie; p. ext. talent, vocatie, dar2. 3. (Înv.) Dar2 sau rasplata acordata cuiva ca un semn de bunavointa, ca o favoare deosebita. – Din sl. chari.
harachiri, HARACHÍRI s.n. Sinucidere prin spintecarea pântecelui, practicata în Japonia, în special de samurai, în caz de înfrângere, dezonoare sau de condamnare la moarte. – Din fr. hara-kiri.
harancă, HARÁNCĂ, harance, s.f. (Reg.) Femeie rea, afurisita. – Et. nec.
haretism, HARETÍSM s.n. Conceptie sociologica în care se preconiza ridicarea starii materiale si culturale a satului prin activitatea extrascolara a învatatorilor. – [Spiru] Haret (n. pr.) + suf. -ism.
harnaşament, HARNASAMÉNT, harnasamente, s.n. Totalitatea obiectelor necesare la înhamarea, înseuarea si conducerea calului. – Din fr. harnachement.
harnic, HÁRNIC, -Ă, harnici, -ce, adj. Care munceste mult si cu râvna, care lucreaza iute si cu spor; vrednic, muncitor, activ, sârguincios, sârguitor. ♦ (Pop.) Capabil, destoinic. – Din sl. •harĩnŭ.
harpie, HARPÍE (HÁRPIE), harpii, s.f. 1. (În mitologia greaca) Monstru fabulos, reprezentat sub forma unei femei înaripate, cu trup si cu gheare de vultur, personificând furtunile si moartea. ♦ Fig. Femeie hrapareata, artagoasa si rea; zgripturoaica. 2. Specie de vultur din America de Sud. – Din fr. harpie.
harpon, HARPÓN, harpoane, s.n. Unealta în forma de lance, constituita dintr-o bara metalica sau de lemn si un vârf metalic în forma de sageata, prinsa cu o frânghie lunga si groasa si întrebuintata la vânarea balenelor, a rechinilor etc. – Din fr. harpon.
hartan, HARTÁN, hartane (hartanuri), s.n. 1. Bucata mare de carne; halca. 2. (Rar) Zdreanta, ruptura (dintr-un obiect de îmbracaminte). [Var.: hartán s.n.] – Et. nec.
hartă, HÁRTĂ, harti, s.f. Reprezentare grafica în plan orizontal a suprafetei pamântului (totala sau partiala), generalizata si micsorata conform unei anumite scari de proportie si întocmita pe baza unei proiectii cartografice. ♢ (În sintagmele) Harta fusurilor orare = harta care indica limitele reale ale fusurilor orare. Harta geologica = harta pe care este reprezentata raspândirea diferitelor formatii geologice. Harta hidrologica = harta pe care sunt reprezentate repartitia proprietatilor fizice si chimice si conditiile de zacamânt ale apelor subterane. Harta lingvistica = harta rezultata din cartografierea faptelor de limba. Harta sinoptica = harta facuta din 6 în 6 ore în care se înscriu principalele elemente meteorologice. Harta de anomalii = harta care indica abaterile (actuale) ale unor elemente meteorologice, fata de valorile medii multianuale. – Din ngr. hártis.
harţi, HÁRŢI s.m. pl. (În religia ortodoxa) Saptamâna în care e permis sa se manânce de frupt miercurea si vinerea. [Var.: hârta s.f., hârti s.m. pl.] – Din ngr. Artzi[vurtzi] (< armeana).
haruspiciu, HARUSPÍCIU, haruspicii, s.m. (În Roma antica) Preot despre care se credea ca poate prezice viitorul prin examinarea maruntaielor animalelor jertfite. – Din lat. haruspex, -picis, fr. haruspice.
haspel, HÁSPEL, haspeluri, s.n. 1. Masina folosita la finisarea tesaturilor si a pieilor. 2. Masina care trece firele de pe tevi sau de pe bobine pe sculuri, pentru a forma pachete de bumbac. – Din germ. Haspel.
haşurator, HASURATÓR, hasuratoare, s.n. Instrument care serveste la trasarea hasurilor. – Hasura + suf. -tor. Cf. fr. h a c h u r a t e u r.
hatie, HÁTIE, hatii, s.f. (Reg.) Îngramadire de nuiele, pietre, bolovani etc. executata pentru a amenaja cursul unei ape sau pentru a stavili revarsarea ei. – Hat + suf. -ie.
hava, HAVÁ, havez, vb. I. Tranz. A sapa cu haveza fagase într-un zacamânt în curs de exploatare pentru a usura desprinderea materialului din masiv. – Din fr. haver.
havalea, HAVALEÁ, havalele, s.f. Îndatorire constând din prestarea de zile de claca, podvezi etc., pe care o aveau taranii pe vremea clacii. ♦ Prestatie în bani sau în natura facuta în contul haraciului. – Din tc. havale.
meduloterapie, MEDULOTERAPÍE s. f. tratament preventiv al turbarii prin inocularea de maduva. (< fr. médullothérapie)
haz, HAZ, (rar) hazuri, s.n. 1. Stare de buna dispozitie, de voiosie; veselie. ♢ Vorbe de haz = vorbe spirituale, glume. ♢ Expr. A face haz = a se veseli, a petrece glumind; (cu determinari introduse prin prep. "de") a face glume pe seama cuiva, a-si bate joc, a râde de cineva sau de ceva. A face haz de necaz = a-si ascunde necazul, facând glume sau simulând voia buna. ♦ Calitatea cuiva de a înveseli pe cei din jur prin firea sa vesela, prin glume sau prin vorbe spirituale. ♢ Expr. A fi cu haz = a fi plin de duh, a avea umor. 2. (Înv.) Placere, bucurie (pe care o simte cineva sau pe care o faci cuiva). ♢ Expr. A face haz (de cineva sau de ceva) = a-i placea de cineva sau de ceva. A nu face haz de cineva (sau de ceva) = a nu da importanta cuiva (sau unui lucru), a nu lua în seama. 3. Calitatea cuiva de a placea (prin veselie, spirit, farmec, gratie etc.). ♢ Loc. adj. si adv. Cu haz = placut, nostim. ♢ Expr. (Ir.) Stii ca ai (sau are) haz? = stii ca-mi placi (sau ca-mi place)? stii ca esti (sau ca e) bine? – Din tc. haz.
medulocultură, MEDULOCULTÚRĂ s. f. metoda de diagnostic în bolile infectioase, constând din cultivarea germenilor din maduva osoasa. (< fr. médulloculture)
hazna, HAZNÁ, haznale, s.f. 1. Bazin subteran de dimensiuni relativ mici, folosit pentru colectarea si decantarea apelor impurificate provenite dintr-un numar mic de gospodarii; p. ext. latrina. 2. (Înv.) Cladire sau încapere a vistieriei în care se pastrau un tezaur, o suma mai mare de bani sau alte lucruri de pret; p. gener. vistierie. – Din tc. hazine, hazne.
hăbădic, HĂBĂDÍC, habadicuri, s.n. (Reg.) Vreasc. – Bg. habatija.
hădărag, HĂDĂRÁG, hadaragi, s.m. (Reg.) 1. Lemnul gros si mobil al îmblaciului cu care se bat cerealele. 2. Piesa de lemn sprijinita pe piatra de moara, care scutura teica, lasând sa cada boabele din cosul morii; hadarau. 3. Fiecare dintre lemnele de care trag pescarii la navod. 4. Mânerul de lemn cu care se învârteste râsnita. [Var.: hadarág s.m.] – Cf. magh. h a d a r ó.
mediu, MÉDIU2, -IE adj. 1. de (la) mijloc, mijlociu; care formeaza o medie. o învatamânt ~ = treapta superioara învatamântului elementar; (log.) termen ~ = al doilea termen al unui silogism, care leaga ceilalti doi termeni. 2. (fig.) moderat, echilibrat, ponderat. (< lat. medius)
mediu, MÉDIU1 s. n. 1. natura, spatiul înconjurator în care se afla o fiinta, un lucru etc.; complexul tuturor factorilor care afecteaza viata si dezvoltarea organismelor. ♢ orice substanta în care se produce sau se propaga un fenomen. o ~ de cultura = solutie nutritiva sterilizata, pentru înmultirea microbilor în laborator. 2. substanta care poate fi strabatura de un fluid. 3. societatea, lumea în mijlocul careia traieste cineva. 4. (în forma medium) cel care pretinde ca poate înlesni comunicarea cu spiritele în practicile oculte. (< lat. medium)
mediteranean, MEDITERANEÁN, -Ă I. adj. referitor la Marea Medi-terana. o clima ~a – clima temperata, cu ierni blânde, caracteristica regiunilor din jurul Mediteranei. II. s. n. 1. neogen. 2. ansamblu de etaje ale miocenului. (< fr. méditerranéen)
hămui, HĂMUÍ, hamuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A istovi un animal punându-l sa traga prea mult la ham2. – Ham2 + suf. -ui.
hărăzi, HĂRĂZÍ, harazesc, vb. IV. Tranz. 1. A stabili, a hotarî (ceva) dinainte, în vederea unui scop; a destina (1). ♦ (Înv.) A dedica, a închina. 2. (Înv.) A face cuiva un dar, o cinste, o donatie; a acorda un drept, un privilegiu, un titlu, o distinctie. – Din sl. harizati.
mediodorsal, MEDIODORSÁL, -Ă adj. 1. (anat.) la mijlocul spatelui. 2. consoana ~a (si s. f.) = consoana pentru articularea careia dosul limbii se ridica la nivelul partii mediane a valului palatului. (< fr. médiodorsal)
hărţui, HĂRŢUÍ, hartuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A necaji pe cineva cu tot felul de neplaceri, a nu lasa în pace pe cineva; a cicali, a sâcâi, a pisa. ♦ (Reg.) A întarâta, a zadarî un câine. 2. Tranz. A desfasura atacuri scurte si repetate asupra inamicului cu scopul de a-i provoca panica si de a nu-i permite deplasarea, pregatirea unor actiuni de lupta, aprovizionarea etc. 3. Refl. recipr. A purta discutii repetate si contradictorii cu cineva, a se lua la cearta sau la bataie; a se încaiera. [Var.: hârtuí vb. IV] – Harta + suf. -ui.
hăti, HĂTÍ, hatesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A zagazui, a baricada, a opri cursul unei ape, trecerea pe un drum etc. – Din ucr. hatyty.
hătmănie, HĂTMĂNÍE, hatmanii, s.f. Titlu purtat de hatman, demnitate sau rang de hatman; puterea sau conducerea hatmanului. ♦ Organ suprem de conducere si de organizare a ostirii. [Var.: hatmaníe s.f.] – Hatman + suf. -ie.
hăţ, HĂŢ1, haturi, s.n. 1. Parte a hamului alcatuita din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele capetelei, cu ajutorul carora se conduc caii înhamati. ♢ Expr. A tine (pe cineva sau ceva) în haturi = a tine din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stapâni. A lua haturile în mâna = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângatoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scapa haturile din mâna = a pierde conducerea sau initiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stapâni spiritele. 2. (Reg.) Lat, juvat, streang de care este spânzurat cineva. – Cf. h a t.
medie, MÉDIE s. f. 1. valoare numerica mijlocie a mai multor marimi. o ~ aritmetica = numar din împartirea sumei mai multor marimi la numarul lor; ~ geometrica = radical al unui produs. 2. rezultat din adunarea notelor primite de un elev si împartirea sumei totale la numarul lor. (< lat. media)
hânţău, HÂNŢĂU, hântauri, s.n. Unealta a rotarului servind la fixarea bucatilor de lemn din care se fac spitele.
medicină, MEDICÍNĂ s. f. stiinta care studiaza mijloacele de prevenire si tratare a bolilor. o ~ veterinara = stiinta având drept obiect apararea sanatatii animalelor; ~ judiciara = ramura a medicinei care se ocupa cu efectuarea expertizelor si examenelor medicale pentru clarificarea unor cazuri de omor, de loviri etc. (< lat. medicina, germ. Medizin)
hârâială, HÂRÂIÁLĂ, hârâieli, s.f. Zgomot ragusit si hârâitor, produs de o respiratie grea; hârcâiala, hârcâit, hârâitura; tuse (din piept). [Pr.: -râ-ia-] – Hârâi + suf. -eala.
hârâit, HÂRÂÍT1, hârâituri, s.n. Zgomot produs de frecarea unui obiect de altul, de un mecanism stricat, de organele respiratorii bolnave etc. – V. hârâi.
hârâitor, HÂRÂITÓR, -OÁRE, hârâitori, -oare, adj., HÂRÂITOÁRE, hârâitori, s.f. 1. Adj. (Despre glas, vorbire, sunet) Care hârâie; hârâit2. 2. S.f. Jucarie cu care se produce (prin rotirea unui dispozitiv) un zgomot specific, dogit. [Pr.: -râ-i-] – Hârâi + suf. -tor.
medicaţie, MEDICÁŢIE s. f. administrarea de medicamente în scop terapeutic. (< fr. médication)
medicament, MEDICAMÉNT s. n. substanta pentru prevenirea, ameliorarea sau vindecarea bolilor. (< fr. médicament, lat. médicamentum)
hârdău, HÂRDĂU, hârdaie, s.n. Vas facut din doage de lemn, dintre care doua pot fi mai lungi si gaurite, servind ca toarte, întrebuintat la pastrarea sau la transportarea lichidelor; ciubar. ♢ Expr. A turna (pe cineva) la hârdau (sau la hârdaul lui Petrache) = a baga (pe cineva) la închisoare, a aresta (pe cineva). ♦ Continutul vasului descris mai sus. – Din magh. hordó.
medical, MEDICÁL, -Ă adj. referitor la medic(ina). o concediu ~ = concediu de boala; gimnastica ~a = sistem de exercitii metodice de gimnastica având ca scop corectarea diferitelor defecte fizice sau fiziologice. (< fr. médical)
hârlostea, HÂRLOSTEÁ, hârlostele, s.f. Plan înclinat de scânduri acoperit cu o tesatura de lâna scamosata, care serveste la retinerea firisoarelor de aur din nisipurile aurifere spalate cu apa. – Et. nec.
mediaţie, MEDIÁŢIE s. f. actiunea de a media; mediere. ♢ interventie a unui stat, a unei organizatii internationale, unei persoane oficiale în vederea aplanarii sau prevenirii unui conflict. (< fr. médiation)
hârşâit, HÂRSÂÍT s.n. Faptul de a (se) hârsâi; zgomot produs prin frecarea unui obiect de altul; hârsâire, hârsâitura. [Var.: hârsiít, hârjâít, hârscâít s.n.] – V. hârsâi.
mediator, MEDIATÓR, -OÁRE I. adj. (despre planuri) perpendicular pe mijlocul unui segment de dreapta. II. s. f. perpendiculara pe mijlocul unui segment de dreapta. III. s. m. 1. factor intermediar de mediere si transmitere a unui semnal nervos sau umoral de la un organ la altul. 2. substanta chimica eliberata de terminatiile nervoase pentru transmiterea fluxului nervos. IV. s. m. f. persoana, guvern, stat care face o mediatie; mijlocitor, intermediar. (< lat. mediator)
hârşie, HẤRSIE, hârsii, s.f. (Reg.) Blana (neagra) de miel, cu lâna creata si marunta, din care se fac caciuli, gulere etc. sau cu care se îmblanesc hainele. [Var.: hắrsie s.f.] – Cf. magh. h a s k e r,  h a s k á r t y a "piele de pe burta".
mediatizare, MEDIATIZÁRE s. f. 1. actiunea de a mediatiza. 2. proces logic realizat prin intermediul unui termen (sau enunt, propozitie) mediu. (< mediatiza)
hârşti, HÂRSTI interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de frecarea sau de zgârierea suprafetei aspre a doua obiecte. ♦ Cuvânt care imita zgomotul produs prin spintecarea cu putere a aerului (lovind, plesnind, retezând etc. ceva). [Var.: hars, hârs interj.] – Onomatopee.
mediatic, MEDIÁTIC, -Ă I. adj. referitor la mediatica. II. s. f. utilizarea informaticii în tehnicile de comunicare. (< fr. médiatique)
hârtie, HÂRTÍE, hârtii, s.f. 1. Produs industrial special pentru scris, tiparit, desenat, împachetat etc., fabricat din substante organice vegetale si materiale de încleiere si de colorare, în forma de foi subtiri si întinse. ♢ Expr. A pune (sau a asterne) ceva pe hârtie = a scrie, a redacta ceva. 2. Foaie de hârtie (1) (scrisa sau tiparita). 3. Act, document, scrisoare etc. cu caracter oficial. 4. Ban de hârtie (1), bancnota. Cinci hârtii de câte o suta. ♢ Hârtie de valoare = înscris care atesta participarea la formarea unui capital sau la acordarea unui împrumut si care da proprietarului sau posesorului sau dreptul de a primi dividende sau de a încasa dobânda. Hârtie-moneda = bani de hârtie. 5. (Sport) Categorie de greutate în box, la juniori, între 45 si 48 kg. – Din sl. chartija.
mediatecă, MEDIATÉCĂ s. f. colectie de benzi magnetice, discuri etc. ♢ încapere scolara pentru pastrarea mijloacelor audiovizuale, la învatarea limbilor straine. (< fr. médiathèque)
hârzob, HÂRZÓB, hârzoabe, s.n. (Reg.) 1. Funie groasa folosita la coborârea sau la ridicarea greutatilor din adâncime. ♢ Expr. (Ir.) (A se crede) coborât cu hârzobul din cer = (a se crede) mult superior celor din jur, (a fi) mândru, îngâmfat. A cadea cu hârzobul din cer = a veni, a pica pe neasteptate; a se realiza de la sine. 2. Lada care odinioara servea de scena si în spatele careia papusarul mânuia papusile; lada papusilor. 3. Cosulet din cetina de brad, în care se pastreaza unii pesti. – Din bg. varzop "legatura".
mediantă, MEDIÁNTĂ s. f. treapta a treia si a sasea a unei game diatonice; acord minor al acestei trepte. (< fr. médiante)
hâţ, HÂŢ interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de o miscare brusca si rapida, când cineva apuca, smuceste sau trage ceva. ♢ Expr. Hât în sus, hât în jos sau hât în dreapta, hât în stânga, arata sfortarile, încercarile numeroase si diverse pe care le face cineva pentru a aduce la îndeplinire o actiune sau pentru a scapa dintr-o situatie neplacuta. [Var.: hat interj.] – Onomatopee.
median, MEDIÁN, -Ă I. adj. situat la mijloc; medial; (mat.) care împarte (un corp, o figura) în doua parti egale. II. s.f. dreapta care uneste un vârf de triunghi cu mijlocul laturii opuse sau un vârf al unui tetraedru cu centrul de greutate al fetei opuse. (< fr. médian, lat. medianus)
medalist, MEDALÍST s. m. 1. specialist în medalistica; colectionar de medalii. 2. specialist în realizarea si gravarea medaliilor. (dupa fr. médailliste)
hecatombă, HECATÓMBĂ, hecatombe, s.f. Jertfa religioasa (de o suta de animale) care se facea la popoarele vechi. ♦ Denumirea sarbatorii în care se faceau asemenea jertfe. ♦ Fig. Masacru, macel; gramada de cadavre. [Var.: ecatómba s.f.] – Din fr. hécatombe.
hecht, HECHT s. (probabil n.) Forma sub care se prezinta pielea dupa eliminarea partilor cu structura prea rara, pentru a putea fi folosita la croit. [Pr.: heht] – Cuv. germ.
hectolitric, HECTOLÍTRIC, -Ă, hectolitrici, -ce, adj. 1. Masurat în hectolitri. 2. (În sintagma) Greutate hectolitrica = masa unui hectolitru de material granulos; greutatea unui hectolitru de cereale. – Hectolitru + suf. -ic.
hectolitru, HECTOLÍTRU, hectolitri, s.m. Unitate de masura pentru volume, egala cu 100 de litri, folosita mai ales pentru masurarea cerealelor. [Abr.: hl] – Din fr. hectolitre, germ. Hektoliter.
medalion, MEDALIÓN s. n. 1. bijuterie ovala sau rotunda în care se pastreaza o fotografie, o mica amintire (care se poarta la gât). 2. ornament rotund sau oval de fatada sau de mobilier, care cuprinde un basorelief, o inscriptie. ♢ motiv în forma de romb care se aplica în mijlocul unei tesaturi. 3. preparat culinar de forma rotunda sau ovala. 4. scurta scriere literara în proza, articol critic în care se schiteaza portretul unei personalitati. ♢ spectacol, emisiune dedicata evocarii unui scriitor, muzician etc. (< it. medaglione, fr. médaillon)
heder, HÉDER, hedere, s.n. Parte componenta a combinelor de cereale, constituita dintr-o platforma care are în fata aparatul de taiere, despartitoarele de lan, un transportor, rabatorul si mecanismele de actionare ale acestora. – Din rus. heder, engl. header.
medalier, MEDALIÉR s. n. colectie de medalii: mobila pentru pastrarea acestora. (< fr. médaillier)
hedonism, HEDONÍSM s.n. Conceptie etica potrivit careia scopul vietii este placerea; cultul placerii. – Din fr. hédonisme
medalie, MEDÁLIE s. f. piesa de metal, în forma de moneda, emisa în amintirea unui eveniment sau spre a fi conferita ca semn de distinctie pentru merite exceptionale. (< it. medaglia)
helcometru, HELCOMÉTRU, helcometre, s.n. Aparat de gimnastica folosit pentru dezvoltarea fortei musculare, care functioneaza pe principiul învingerii rezistentei unei greutati reglabile, ridicata si coborâta cu ajutorul unor scripeti. – Din fr. helcomètre.
heleşteu, HELESTÉU, helesteie, s.n. Bazin cu apa sau iaz special amenajat pentru cresterea si reproducerea pestilor. [Var.: elestéu s.n.] – Din magh. halastó.
heliant, HELIÁNT, helianti, s.m. (Livr.) Floarea-soarelui (Helianthus annuus). [Pr.: -li-ant] – Din fr. hélianthe.
helicon, HELICÓN, helicoane, s.n. Instrument muzical de suflat din alama, asemanator cu tuba, folosit în fanfarele militare, alcatuit dintr-un tub încovoiat în forma de spirala, prin care trec capul si mâna dreapta a instrumentistului si cu care sunt emise tonuri grave. – Din fr. hélicon.
helio, HELIO- Element de compunere care înseamna "privitor la soare, la lumina soarelui", "care apartine soarelui" si care serveste la formarea unor substantive si adjective. – Din fr. hélio-.
heliofil, HELIOFÍL, -Ă, heliofili, -e, adj. (Despre plante) Iubitor de lumina, care se îndreapta catre lumina; care creste în regiuni puternic însorite. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliophile.
heliograf, HELIOGRÁF, heliografe, s.n. Nume dat mai multor aparate, servind la: a) reproducerea, prin copiere, a desenelor executate pe hârtie de calc cu ajutorul unei hârtii speciale impregnate cu o solutie sensibila la lumina, developarea facându-se cu vapori de amoniac; b) transmiterea semnalelor luminoase prin dirijarea, cu ajutorul unei oglinzi, a reflectarii razelor solare; c) masurarea puterii calorice a Soarelui si înregistrarea perioadelor din zi cu timp însorit; d) fotografierea Soarelui. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliographe.
mecanoterapie, MECANOTERAPÍE s. f. tratament al unor boli prin mobilizarea articulatiilor, a muschilor cu ajutorul a diferite instalatii mecanice. (< fr. mécanothérapie)
heliogravură, HELIOGRAVÚRĂ, heliogravuri, s.f. 1. Ansamblu de procedee fizice si chimice cu care se executa cliseele de cupru pentru imprimarea heliografica; heliografie. ♦ Gravura obtinuta printr-un astfel de procedeu. 2. Procedeu fotomecanic de gravare a formelor de tipar adânc; fotogravura. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliogravure.
heliometru, HELIOMÉTRU, heliometre, s.n. Instrument optic pentru determinarea diametrului aparent al Soarelui si al planetelor. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliomètre.
mecanografie, MECANOGRAFÍE s. f. 1. fabricare a masinilor de scris, a multiplicatoarelor. 2. folosirea mijloacelor mecanice pentru lucrari de birou. (< fr. mécanographie)
helioscop, HELIOSCÓP, helioscoape, s.n. Aparat sau dispozitiv optic care se ataseaza la o luneta pentru a proteja vederea în timpul observarii soarelui. [Pr.: -li-o-] – Din fr. hélioscope.
heliotehnic, HELIOTÉHNIC, -Ă, heliotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Tehnica de utilizare a energiei solare prin transformarea luminii naturale în curent electric cu ajutorul fotopilelor. 2. Adj. De heliotehnica (1). [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliotechnique.
mecaniza, MECANIZÁ vb. tr. a introduce folosirea masinilor, a aparatelor pentru efectuarea anumitor operatii în procesele de productie. (< fr. mécaniser)
helioterapie, HELIOTERAPÍE, helioterapii, s.f. Tratament care consta în expunerea corpului omenesc la actiunea razelor solare ultraviolete, folosit în rahitism, reumatism, tuberculoza osoasa, unele boli de piele etc.; baie de soare. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliothérapie.
mecanism, MECANÍSM s. n. 1. sistem tehnic din piese fixe si mobile care sunt în contact si ale carui elemente mobile antreneaza miscarea celorlalte. 2. ansamblul elementelor care formeaza un întreg, functionând ca un organism. ♢ sistem, mod de organizare. (< fr. mécanisme, germ. Mechanismus)
heliotermie, HELIOTERMÍE, heliotermii, s.f. Fenomen fizic care consta în pastrarea mai mult timp a caldurii înmagazinate în apa sarata a unor lacuri comparativ cu regiunile învecinate, datorita prezentei la suprafata lacurilor a unui strat izolator de apa dulce, care împiedica iradierea caldurii în atmosfera. [Pr.: -li-o-] – Din heliotermic.
mecanicism, MECANICÍSM s. n. 1. conceptie filozofica materialista dominanta în sec. XVI-XVIII, care încerca sa descrie si sa explice fenomenele realitatii pe baza legilor mecanicii. 2. reducere a fenomenelor de ordin superior la fenomenele mai simple care intra în componenta lor. (< rus. mekanitizm, it. mecanicismo)
heliozincografie, HELIOZINCOGRAFÍE, heliozincografii, s.f. Procedeu de reproducere a hartilor si a desenelor, care consta în trecerea desenului pe o placa de zinc granulat. ♦ (Concr.) Reproducere obtinuta prin acest procedeu. [Pr.: -li-o-] – Helio- + zincografie.
heliu, HÉLIU. s.n. Element chimic din familia gazelor nobile, rar, inert, incolor si inodor, cel mai usor dintre gazele din atmosfera, întrebuintat la umplerea baloanelor dirijabile, fiind neinflamabil. – Din fr. hélium.
mecanic, MECÁNIC, -Ă I. adj. 1. referitor la mecanica (III). 2. actionat de o masina, de un mecanism. 3. (despre o actiune, un gest; si adv.) facut automat; masinal. II. s. m. lucrator specialist în lucrari de mecanica, în reparatii de masini, de instalatii etc. ♢ conducator al unei locomotive; motorist. III. s. f. 1. stiinta care studiaza legile miscarii si ale repausului corpurilor. o a fluidelor = hidromecanica; ~ cereasca = ramura a astronomiei care studiaza miscarea corpurilor ceresti. 2. tehnica procedeelor în care intervin fenomene mecanice; mecanotehnica. 3. (fig.) combinatie. (< fr. mécanique, it. mecanico, germ. Mechenik/er/, lat. mecanicus, germ. Mechenik/er/)
hematimetru, HEMATIMÉTRU, hematimetre, s.n. Aparat folosit pentru numararea globulelor (rosii) din sânge. – Din fr. hématimètre.
hematocrit, HEMATOCRÍT, hematocrite, s.n. Aparat care permite separarea prin centrifugare a elementelor celulare din plasma, pentru stabilirea gradului de dilutie sau de concentrare a sângelui; hematoglobinometru. – Din fr. hématocrite.
meandru, MEÁNDRU s. n. 1. cotitura mare a cursului unei ape curgatoare. ♢ sinuozitate. 2. motiv ornamental dintr-o îmbinare de linii curbe sau frânte reprezentând stilizarea unui val. (< fr. méandre)
hematogen, HEMATOGÉN, -Ă, hematogeni, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre unele medicamente) Care produce sânge, care face sa creasca numarul globulelor rosii din sânge. 2. S.n. Produs alimentar concentrat, obtinut prin amestecarea sângelui cu lapte si cu diferite substante aromatizate si folosit ca tonic puternic în anemii pernicioase, slabiciune anormala etc. – Din fr. hématogène.
hematom, HEMATÓM, hematoame, s.n. Tumoare care contine o aglomerare de sânge închistat, provocata de ruperea spontana sau traumatica a vaselor sangvine. – Din fr. hématome.
hematometrie, HEMATOMETRÍE, hematometrii, s.f. Examinare a sângelui în vederea determinarii tipurilor si proportiei diferitelor elemente constitutive, precum si a cantitatii de hemoglobina. – Din fr. hématométrie.
hematoporfirină, HEMATOPORFIRÍNĂ, hematoporfirine, s.f. Substanta provenita din hem prin eliminarea fierului si care apare ca produs de descompunere a hemoglobinei în sânge si în urina. – Din fr. hématoporphyrine.
hematoscop, HEMATOSCÓP, hematoscoape, s.n. Instrument folosit pentru dozarea hemoglobinei în sânge. – Din fr. hématoscope.
hematoză, HEMATÓZĂ, hematoze, s.f. Transformare a sângelui venos în sânge arterial prin eliminarea bioxidului de carbon si prin fixarea oxigenului din aerul introdus în plamâni în timpul respiratiei; oxigenare (2). – Din fr. hématose.
maya, MÁYA s. f. (în fil. indiana) latura fenomenala a realitatii; aparenta înselatoare, iluzia. ♦ valul ~ ei = aparenta care ascunde ultima esenta a lucrurilor sau nimicul. (< fr. maya)
maximiza, MAXIMIZÁ vb. tr. 1. a da unui fapt, unei idei cea mai înalta valoare posibila; a maximaliza. 2. (mat.) a da unei cantitati valoarea maxima. (< fr. maximiser)
hemină, HEMÍNĂ, hemine, s.f. Substanta organica produsa prin încalzirea hemoglobinei cu clorura de sodiu si acid acetic, folosita în medicina judiciara pentru identificarea petelor de sânge. – Din fr. hémine.
maximafilie, MAXIMAFILÍE s. f. ramura a filateliei care se ocupa cu colectionarea de ilustrate maxime. (< fr. maximaphilie)
maxim, MÁXIM2, -Ă I. adj. 1. cel mai mare (ca dimensiuni, durata, intensitate, valoare); maximal. 2. ilustrata ~a = piesa filatelica ce trebuie sa realizeze o concordanta deplina între imaginea de pe ilustrata, marca postala aplicata pe fata vederii si stampila obliteranta a postei. II. s. f. (mat.) valoarea cea mai mare, într-un interval, a unei variabile sau functii. ♢ (met.) centru de înalta presiune atmosferica. (< lat. maximus, fr. maxime)
maxim, MÁXIM1 s. n. 1. maximum. 2. (mat.) valoare a unei functii într-un punct, mai mare decât valoarea acesteia în punctele vecine. (< fr., lat. maximum)
hemocultură, HEMOCULTÚRĂ, hemoculturi, s.f. Cultivare si identificare a unor germeni patogeni din sânge prin însamântarea sângelui pe un mediu de cultura. – Din fr. hémoculture.
hemodinamometru, HEMODINAMOMÉTRU, hemodinamometre, s.n. (Med.) Instrument pentru masurarea presiunii sângelui. – Din fr. hémodynamomètre.
hemofilie, HEMOFILÍE, hemofilii, s.f. Boala ereditara, transmisa de mama numai baietilor, care consta într-o predispozitie spre hemoragie, cauzata de prelungirea timpului de coagulare a sângelui. – Din fr. hémophilie.
hemogenie, HEMOGENÍE, hemogenii, s.f. Boala a sângelui, mai frecventa la femei, caracterizata prin scaderea numarului trombocitelor, purpura2 hemoragica, cresterea timpului de sângerare etc. – Din fr. hémogénie.
maus, MAUS2 s. n. mic dispozitiv actionat manual, conectat la un computer, a carui deplasare pe o suprafata antreneaza deplasarea cursorului pe ecran. (< engl. mouse)
hemoliză, HEMOLÍZĂ s.f. Distrugere patologica a globulelor rosii din sânge si trecerea lor în plasma. – Din fr. hémolyse.
hemometru, HEMOMÉTRU, hemometre, s.n. Aparat folosit pentru dozarea hemoglobinei din sânge. – Din fr. hémomètre.
hemosideroză, HEMOSIDERÓZĂ, hemosideroze, s.f. Boala care se manifesta prin depunerea hemosiderinei în diverse organe (ficat, plamâni etc.). – Din fr. hémosidérose.
hemostatic, HEMOSTÁTIC, -Ă, hemostatici, -ce, adj., s.n. (Agent mecanic, fizic sau chimic) care are însusirea de a opri o hemoragie. – Din fr. hémostatique.
hendiadă, HENDIÁDĂ, hendiade, s.f. Figura de stil care consta în înlocuirea unui substantiv însotit de un atribut prin doua substantive sau a unui atribut adjectival cu unul substantival. [Pr.: -di-a-] – Din fr., lat. hendiadys.
henoteism, HENOTEÍSM s.n. Forma primitiva de religie, care face trecerea de la politeism la monoteism, în care una din divinitatile adorate devine principalul obiect de cult. – Din germ. Henotheismus, fr. hénothéisme.
matronale, MATRONÁLE s. f. pl. sarbatoare care se celebra de femeile romane la 1 martie, în amintirea luptei dintre romani si sabini. (< lat. matronalia)
hep, HEP interj. Strigat cu care birjarii atrag atentia pietonilor sa se fereasca din drum.
heparină, HEPARÍNĂ, heparine, s.f. Medicament care are proprietatea de a împiedica coagularea sângelui si care este folosit în cazul infarctului miocardic, al flebitelor etc. – Din fr. héparine.
hepatopancreas, HEPATOPANCREÁS, hepatopancrease, s.n. Glanda digestiva la unele nevertebrate care cumuleaza functiile ficatului si ale pancreasului. [Pr.: -cre-as] – Din fr. hépatopancréas.
herghelie, HERGHELÍE, herghelii, s.f. 1. Crescatorie de cai, alcatuita din animale de reproductie si din exemplare de diferite vârste, care cresc sau pasc laolalta; loc unde se afla aceasta crescatorie. ♦ (Fam.) Termen de ocara pentru o femeie prea vorbareata. 2. Grup mare de cai de o anumita categorie. – Din tc. hergele.
hering, HÉRING, heringi, s.m. Peste marin asemanator cu scrumbia, lung de circa 20 cm, cu spinarea verde-albastrie si cu laturile argintii (Clupea harengus). – Din germ. Hering.
herme, HÉRME s.f. pl. Stâlpi de piatra amplasati de-a lungul drumurilor, la raspântii si la intrarea în casele grecesti, având sapat în partea superioara capul lui Hermes, zeul comertului. – Din n. pr. Hermes.
matriarhat, MATRIARHÁT s. n. forma de viata sociala în dezvoltarea comunei primitive în care filiatia se stabileste matriliniar. (< germ. Matriarchat, fr. matriarcat)
hernie, HERNÍE, hernii, s.f. 1. Umflatura formata prin iesirea totala sau partiala a unui organ din cavitatea sa naturala printr-un orificiu natural sau artificial; spec. iesire a intestinului subtire din peritoneu; vatamatura, surpatura, bosorogeala. ♢ Hernie de disc = iesire a nucleului cartilaginos din discul intervertebral. 2. (Bot.; în sintagma) Hernia verzei = boala a verzei provocata de o ciuperca si manifestata prin aparitia pe radacina plantei atacate a unor tumori galbene, apoi brune. – Din fr. hernie, lat. hernia.
heroidă, HEROÍDĂ, heroide, s.f. Epistola în versuri, în care se celebreaza un erou sau un personaj celebru. Heroidele lui Ovidiu. – Din fr. héroïde.
hersă, HÉRSĂ, herse, s.f. Gratar metalic care închidea intrarea cetatilor medievale, servind ca bariera auxiliara a portii. – Din fr. herse.
matitate, MATITÁTE s. f. 1. starea a ceea ce este mat. 2. senzatie auditiva perceputa la percutia muschilor si a organelor pline. (< fr. matité)
matisa, MATISÁ vb. tr. 1. a împreuna doua frânghii, cabluri prin împletirea firelor care le compun. 2. a finisa tesaturile de matase artificiala si de celofibra prin micsorarea luciului. (dupa fr. matir)
hesperornis, HESPERÓRNIS s.m. Pasare fosila acvatica, asemanatoare cu pinguinul, cu aripile reduse la doua palete, care a trait în cretacic si care face trecerea de la reptile la pasari. – Din fr. hesperornis.
hessian, HESSIÁN s.n. Ţesatura de iuta cu legatura de pânza, folosita în tapiterie, la confectionarea sarcinilor si ca ambalaj. [Pr.: -si-an] – Din fr. hessian.
maternitate, MATERNITÁTE s. f. 1. starea, calitatea de mama; instinct matern. ♢ (rar) sarcina. 2. spital unde se dau îngrijiri femeilor care nasc. ♢ adapost special amenajat (într-o ferma etc.) destinat fatarii animalelor. (< fr. maternité)
heterocromie, HETEROCROMÍE, heterocromii, s.f. (Med.) Anomalie congenitala caracterizata prin colorarea diferita a irisurilor. – Din fr. hétérochromie.
heterogamie, HETEROGAMÍE, heterogamii, s.f. Forma de înmultire sexuala prin unirea a doi gameti diferiti ca forma, marime si structura; anizogamie. – Din fr. hétérogamie.
materie, MATÉRIE s. f. 1. realitatea obiectiva, existenta independent de constiinta si reflectata de aceasta. 2. substanta din care sunt facute diverse obiecte. ♢ element, corp privit din punctul de vedere al compozitiei lui. o ~ prima = produs destinat prelucrarii. 3. domeniu de cunoastere, de cercetare etc.; obiect de studiu. o în ~ de = în ceea ce priveste... ♢ continut, fond, esenta. 4. totalitatea cunostintelor predate în cadrul unui obiect de studiu, disciplina scolara. (< lat., it. materia, rus. materiia germ. Materie)
heterotermie, HETEROTERMÍE, heterotermii, s.f. Fenomen care consta în pierderea sezoniera a capacitatii de încalzire, caracteristic animalelor care hiberneaza. – Din fr. hétérothermie.
materialism, MATERIALÍSM s. n. 1. orientare fundamentala în filozofie, opusa idealismului, potrivit careia lumea este, în esenta, materiala si cognoscibila. o ~ dialectic = conceptie care îmbina organic rezolvarea consecvent materialista a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica; ~ istoric = conceptie filozofica având ca obiect societatea, legile generale si fortele motrice ale dezvoltarii istorice; ~ economic = conceptie unilaterala, metafizica, despre societate, care absolutizeaza rolul determinant al factorului economic în dezvoltarea sociala; ~ stiintific-naturalist = conceptie exprimând convingerea spontana a naturalistilor ca lumea exterioara este o realitate obiectiva; ~ vulgar = curent care, în esenta, reduce întreaga realitate, inclusiv constiinta, la materie. 2. interes exagerat pentru problemele materiale. (< fr. matérialisme, germ. Materialismus)
hexa, HEX(A)- Element de compunere însemnând "de sase ori", "sextuplu", care serveste la formarea unor adjective si substantive. [Var.: exa-] – Din fr. hex(a)-.
hexa, HEX(A)- Element de compunere însemnând "de sase ori", "sextuplu", care serveste la formarea unor adjective si substantive. [Var.: exa-] – Din fr. hex(a)-.
hexaclorbenzen, HEXACLORBENZÉN s.m. Compus chimic obtinut prin substituirea atomilor de hidrogen din benzen cu atomi de clor, întrebuintat la combaterea malurii grâului. – Din fr. hexachlorobenzène.
material, MATERIÁL, -Ă I. adj. 1. alcatuit din materie; (fil.) care apartine realitatii obiective, existând independent de constiinta si în afara ei. ♢ palpabil, concret, real. 2. care consta în bunuri (economice). II. s. n. 1. materie prima sau semifabricata din care se fac diverse bunuri. 2. totalitatea informatiilor, a datelor necesare pentru întocmirea unei lucrari stiintifice, literare etc. (< fr. matériel, lat. materialis, germ. materiel)
matematiza, MATEMATIZÁ vb. tr. a da caracter matematic (unei stiinte, unei probleme etc.). ♢ a utiliza conceptele matematice în formularea ipotezelor si a procedeelor de deductie în diferite teorii stiintifice. ♢ a abstractiza. (< fr. mathématiser)
hexametafosfat, HEXAMETAFOSFÁT s.m. Polimer al metafosfatului de sodiu, întrebuintat la dedurizarea apelor si în industria petroliera. – Din fr. hexamétaphosphate.
hexareactor, HEXAREACTÓR, hexareactoare, adj.n., s.n. (Avion) propulsat de sase turboreactoare. [Pr.: -re-ac-] – Din fr. hexaréacteur.
hialin, HIALÍN, -Ă, hialini, -e, adj. Care are aspectul, transparenta sticlei. ♢ Ţesut hialin = tesut rezultat din transformarea patologica a substantei tesutului conjunctiv într-o masa sticloasa, omogena. [Pr.: hi-a-] – Din fr. hyalin.
matador, MATADÓR1 s. m. 1. toreador caruia, în desfasurarea unei coride, îi revine sarcina sa ucida taurul. 2. (ir.) personaj important, conducator etc. ♢ (fig.) persoana înzestrata cu calitati deosebite, personalitate de prim rang. (< fr., gr. matador, germ. Matador)
mata, MATÁ vb. tr. 1. a face mat, a înlatura luciul la pânzeturi sau la fire de matase artificiala. 2. a etansa îmbinarea dintre doua foi de tabla groasa; a stemui. 3. a introduce mortar în rosturi prin batere. (< fr. mater)
hibernoterapie, HIBERNOTERAPÍE, hibernoterapii, s.f. Stare de hibernare realizata pe cale artificiala în scop terapeutic sau în unele interventii chirurgicale. – Din fr. hibernothérapie.
hibrid, HIBRÍD, -Ă, hibrizi, -de, s.m., adj. 1. S.m., adj. (Organism) provenit din încrucisarea a doi indivizi de specii, de soiuri, de genuri sau de rase diferite. 2. Adj. Fig. (Despre realizari, idei, fapte) Alcatuit din elemente disparate; lipsit de armonie. – Din fr. hybride, lat. hybrida.
hibriditate, HIBRIDITÁTE, hibriditati, s.f. Însusirea de a fi hibrid, caracterul a tot ceea ce este hibrid. – Din fr. hybridité.
maşinist, MASINÍST, -Ă s. m. f. 1. muncitor care conduce o masina (1); mecanic. 2. tehnician care executa schimbarea decorurilor, aprinde si stinge luminile într-un teatru etc. (< fr. machiniste, germ. Machinist)
hidatic, HIDÁTIC, hidatice, adj.n. (În sintagma) Chist hidatic = tumoare benigna plina cu lichid, provocata de dezvoltarea în unele organe (ficat, plamâni etc.) a larvelor de tenie; echinococoza. – Din fr. hydatique.
hidrant, HIDRÁNT, hidrante (hidranti), s.n. (m.) Dispozitiv la conductele de distributie a apei sub presiune, care permite deschiderea si închiderea unuia sau a mai multor furtunuri în acelasi timp. – Din fr. hydrante, germ. Hydrant.
hidrargiroză, HIDRARGIRÓZĂ, hidrargiroze, s.f. Boala provocata de intoxicarea cu mercur, care se manifesta prin inflamatia si hemoragia gingiilor, dureri si contractii ale muschilor, tulburari psihice etc. – Din fr. hydrargyrose.
masturbaţie, MASTURBÁŢIE s. f. provocare a orgasmului prin autoexcitatia organelor sexuale; onanie, chiromanie. o ~ psihica = obtinerea satisfactiei sexuale prin simpla exacerbare imaginativa. (< fr. masturbation, lat. masturbatio)
hidraulic, HIDRAÚLIC, -Ă, hidraulici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta care studiaza legile de echilibru si de miscare ale lichidelor si aplicarea lor în tehnica. 2. Adj. Care apartine hidraulicii (1), referitor la hidraulica. ♢ Presa hidraulica = presa al carei mecanism este alcatuit dintr-un cilindru cu piston actionat de apa sub presiune. – Din fr. hydraulique.
mastopexie, MASTOPEXÍE s. f. operatie estetica constând în ridicarea unui sân cazut. (< fr. mastopexie)
hidrazonă, HIDRAZÓNĂ, hidrazone, s.f. Substanta organica rezultata din condensarea hidrazinei cu aldehida sau cetona. – Din fr. hydrazone.
hidric, HÍDRIC, hidrice, adj.n. (În sintagma) Regim hidric = regim medical în care se recomanda consumarea (unei cantitati mari) de apa. – Din fr. hydrique.
hidro, HIDRO- Element de compunere cu sensul "(care se refera la) apa" si care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. – Din fr. hydro-.
hidroacustic, HIDROACÚSTIC, -Ă, hidroacustici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a acusticii care se ocupa de producerea si propagarea sunetelor în apa. 2. Adj. De hidroacustica. [Pr.: -dro-a-] – Din fr. hydroacoustique.
hidrocefalie, HIDROCEFALÍE, hidrocefalii, s.f. Afectiune caracterizata prin acumularea excesiva de lichid cefalorahidian în membranele creierului, însotita de atrofia acestuia, iar la copii si de cresterea progresiva a cutiei craniene, incomplet osificata. – Din fr. hydrocéphalie.
hidrochinonă, HIDROCHINÓNĂ s.f. Substanta chimica organica obtinuta prin reducerea chinonei si folosita ca revelator în fotografie. – Din fr. hydroquinone, germ. Hydrochinon.
hidrociclon, HIDROCICLÓN, hidrocicloane, s.n. Aparat de sortare si de concentrare a materialelor granulare, în care separarea granulelor se face sub actiunea fortei centrifuge, exercitata de un curent de apa. – Din fr. hydrocyclone.
hidrocinematică, HIDROCINEMÁTICĂ s.f. Ramura a hidrodinamicii care studiaza miscarea fluidelor, independent de fortele care se exercita asupra lor. – Hidro- + cinematica.
hidrocoră, HIDROCÓRĂ, hidrocore, adj.f., s.f. (Planta) ale carei fructe sau seminte sunt adaptate pentru raspândirea prin intermediul apei. – Din fr. hydrochore.
masticator, MASTICATÓR, -OÁRE I. adj. care serveste la masticatie. II. s. n. masina servind la masticarea cauciucului. (< fr. masticateur)
hidrocultură, HIDROCULTÚRĂ s.f. Cultura a plantelor (industriale) prin mentinerea radacinilor în solutii nutritive sau în apa, renuntându-se la folosirea pamântului; hidroponica. – Din fr. hydroculture, germ. Hydrokultur.
hidroelectric, HIDROELÉCTRIC, -Ă, hidroelectrici, -ce, adj. (Despre instalatii) Care transforma energia hidraulica în energie electrica. ♢ Centrala hidroelectrica =ansamblu de instalatii, cladiri si amenajari în care se produce energie electromagnetica prin transformarea din alte forme de energie; hidrocentrala. ♦ (Despre centrale electrice) Care foloseste debitul si caderea unui râu sau al unui fluviu. [Pr.: -dro-e-] – Din fr. hydro-électrique.
masticare, MASTICÁRE s. f. 1. actiunea de a mastica; masticatie. 2. operatie de amestecare prin care se supune cauciucul la deformatii plastice repetate pentru micsorarea viscozitatii. (< mastica)
hidroelevator, HIDROELEVATÓR, hidroelevatoare, s.n. Dispozitiv folosit pentru ridicarea si îndepartarea apei si a noroiului din sapaturile executate cu mijloace hidromecanice. [Pr.: -dro-e-] – Din fr. hydro-élévateur.
mastic, MASTÍC s. n. 1. rasina vegetala, provenita dintr-un arbore exotic. 2. amestec de substante minerale sau organice, care se întareste în contact cu aerul. 3. substanta pe baza de colofoniu, pentru ungerea ranilor la pomi. (< fr. mastic)
masterat, MASTERÁT s. n. perioada studiilor pentru obtinerea titlului de master. (< master1 + -at)
hidrofobie, HIDROFOBÍE, hidrofobii, s.f. 1. (Chim.) Însusire a unei substante de a fi hidrofoba. 2. (Med.) Teama patologica de contactul corporal cu apa. ♦ Aversiune pentru consumarea apei sau a altor lichide, caracteristica unor boli ca turbarea, meningita, tetanosul, isteria etc. – Din fr. hydrophobie.
hidrofon, HIDROFÓN, hidrofoane, s.n. Aparat utilizat pentru semnalizarea sub apa cu ajutorul sunetelor, format din microfoane actionate electromagnetic. – Din fr. hydrophone.
hidroftalmie, HIDROFTALMÍE, hidroftalmii, s.f. Stare patologica care consta în întinderea globului ocular din cauza unei presiuni interioare prea puternice. – Din fr. hydrophtalmie.
hidrofugare, HIDROFUGÁRE, hidrofugari, s.f. Operatie de finisare a tesaturilor care are ca scop micsorarea capacitatii de umezire a acestora, realizându-se fie prin apretare, fie prin modificarea structurii chimice a fibrelor. – Cf. fr. h y d r o f u g a t i o n.
massdisplay, MASS-DISPLAY MAS-DISPLEI/ s. n. prezentare în numar mare a unui produs în locuri care sa tenteze cumpararea lui. (< engl. mass-display)
hidrogenoliză, HIDROGENOLÍZĂ, hidrogenolize, s.f. Reactie simultana de hidrogenare si de rupere a unei catene de atomi de carbon. – Cf. h i d r o g e n a r e.
masoterapie, MASOTERAPÍE s. f. folosirea terapeutica a masajului. (< fr. massothérapie)
masoret, MASORÉT s. m. învatat evreu care a participat la vocalizarea si accentuarea textului Bibliei. (< fr. massorète)
hidrografie, HIDROGRAFÍE s.f. 1. Ramura a hidrologiei care se ocupa cu studiul apelor de suprafata dintr-o regiune. ♦ Totalitatea apelor curgatoare si statatoare ale unei regiuni. 2. Stiinta care se ocupa cu elaborarea hartilor marine. ♦ Totalitatea hartilor care reprezinta o mare sau un ocean. – Din fr. hydrographie.
hidroizohipsă, HIDROIZOHÍPSĂ, hidroizohipse, s.f. (Geol.) Curba obtinuta prin unirea punctelor cu acelasi nivel hidrostatic subteran la straturile acvifere cu nivel liber. [Pr.: -dro-i-] – Din fr. hydroisohypse.
hidroizola, HIDROIZOLÁ, hidroizolez, vb. I. Tranz. A izola pentru a împiedica sau reduce infiltrarea sau orice alta actiune a apei asupra unei constructii. [Pr.: -dro-i-] – Hidro- + izola.
hidrolază, HIDROLÁZĂ, hidrolaze, s.f. Enzima care catalizeaza reactiile de hidroliza. – Din fr. hydrolase.
hidroliză, HIDROLÍZĂ, hidrolize, s.f. Reactie chimica între ionii unei sari si ionii apei, care formeaza un acid slab sau o baza slaba. 2. Reactie chimica între un compus organic si apa, produsa în prezenta unui catalizator. – Din fr. hydrolyse.
masochism, MASOCHÍSM s. n. 1. perversiune sexuala constând în a cauta placerea în suferinte fizice si morale produse de partener. 2. atitudine a cuiva care gaseste satisfactie în propria-i suferinta, decadere sau umilire. (< fr. masochisme)
hidrologic, HIDROLÓGIC, -Ă, hidrologici, -ce, adj. Care apartine hidrologiei, care se refera la hidrologie. ♢ Bilant hidrologic = raportul dintre cantitatea de apa primita si cea cedata pe un teritoriu într-un anumit timp din precipitatii atmosferice, din scurgerea apei la suprafata si din evaporare. Regim hidrologic = variatie în timp a unei cantitati de apa care trece printr-o sectiune a unui râu. – Din fr. hydrologique.
hidrologie, HIDROLOGÍE s.f. Stiinta care studiaza proprietatile generale ale apelor de la suprafata scoartei terestre, legile generale care dirijeaza procesele din hidrosfera, influenta reciproca dintre hidrosfera, atmosfera, litosfera si biosfera, precum si prognoza evolutiei elementelor hidrologice, în vederea folosirii lor rationale în economie. – Din fr. hydrologie.
hidromecanizat, HIDROMECANIZÁT, -Ă, hidromecanizati, -te, adj. Care este realizat prin hidromecanizare. – Din hidromecanizare.
hidrometalurgie, HIDROMETALURGÍE s.f. Ramura a metalurgiei care se ocupa cu extragerea metalelor din minereuri cu ajutorul solutiilor apoase, prin solubilizare, filtrare, precipitare etc. --Din fr. hydrométallurgie.
maser, MÁSER s. n. 1. generator cuantic pentru producerea si amplificarea microundelor electromagnetice, bazat pe principiul laserului. 2. proces de producere si amplificare a microundelor. (< engl. maser)
hidrometrie, HIDROMETRÍE s.f. Ramura a hidrologiei care se ocupa cu determinarea cantitativa a debitului unui curs de apa, cu studiul metodelor tehnice pentru determinarea vitezei, a adâncimii unui curs de apa, a unui strat de apa subteran sau a apei dintr-o conducta, în vederea realizarii proiectelor de constructie hidrotehnica si a planului de gospodarire a apelor. – Din fr. hydrométrie.
hidrometru, HIDROMÉTRU, hidrometre, s.n. 1. Aparat pentru masurarea densitatii si a vitezei de curgere a lichidelor. 2. Manometru metalic cu scara gradata în unitati de coloana de apa, cu care se masoara nivelul unui curs de apa. – Din fr. hydromètre.
hidromodul, HIDROMODÚL, hidromoduli, s.m. Debit de apa exprimat în litri pe secunda, necesar în timpul unui sezon pentru irigarea suprafetei de un hectar, calculat pentru fiecare cultura agricola. – Din fr. hydromodule.
hidromonitor, HIDROMONITÓR, hidromonitoare, s.n. Instalatie pentru saparea pamântului, formata dintr-o conducta metalica prin care se proiecteaza o vâna de apa sub presiune. – Din fr. hydromoniteur, germ. Hydromonitor, rus. ghidromonitor.
hidroniu, HIDRÓNIU, hidronii, s.m. Ion rezultat din unirea protonului cu o molecula de apa. – Din fr. hydronium.
hidropatie, HIDROPATÍE, hidropatii, s.f. Tratament medical care consta în întrebuintarea apei sub forma de bai, dusuri, aburi etc. la diferite temperaturi; hidroterapie. – Din fr. hydropathie.
hidropizie, HIDROPIZÍE s.f. Boala cauzata de acumularea patologica de apa în cavitatile naturale ale corpului sau în tesuturi; dropica. [Var.: idropizíe s.f.] – Din fr. hydropisie, lat. hydropisis.
hidroseparator, HIDROSEPARATÓR, hidroseparatoare, s.n. Instalatie de separare actionata cu ajutorul unui curent de apa si folosita la prepararea mecanica a carbunilor. – Hidro- + separator.
hidrosonicitate, HIDROSONICITÁTE s.f. Ramura a fizicii care studiaza transmiterea energiei prin unde elastice în medii lichide. – Hidro- + sonicitate.
hidrostatic, HIDROSTÁTIC, -Ă, hidrostatici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a hidromecanicii care studiaza legile echilibrului fluidelor si ale corpurilor scufundate în ele. 2. Adj. Care se refera la echilibrul fluidelor. ♢ Balanta hidrostatica = balanta cu brate egale, întrebuintata pentru determinarea densitatii solidelor si a lichidelor. – Din fr. hydrostatique.
deliberat, DELIBERÁT, -Ă adj. Gândit, cumpanit; liber consimtit. // s.n. Deliberare între judecatori înainte de pronuntarea sentintei. ♢ Deliberat moral = decizie într-o chestiune de responsabilitate morala. [Cf. fr. délibéré].
hidrotehnic, HIDROTÉHNIC, -Ă, hidrotehnici, -ce, s.f., adj. 1. Ramura a tehnicii care se ocupa cu folosirea apei si cu proiectarea si executarea lucrarilor de folosire a apei, a energiei hidraulice si a lucrarilor de prevenire a distrugerilor provocate de ape. 2. Adj. Privitor la hidrotehnica (1), care apartine hidrotehnicii. – Din fr. hydrotechnique, germ. Hydrotechnik.
hidroterapie, HIDROTERAPÍE, hidroterapii, s.f. Tratament medical care consta în întrebuintarea apei sub forma de bai, dusuri, aburi etc. la diferite temperaturi; hidropatie. – Din fr. hydrothérapie.
hidrotermal, HIDROTERMÁL, -Ă, hidrotermali, -e, adj. Care se refera la ape fierbinti, provenite prin racirea topiturilor magmatice. ♢ (Geol.) Proces hidrotermal sau faza hidrotermala = ultima etapa a consolidarii magmatice. – Din fr. hydrothermal.
hidrotipie, HIDROTIPÍE, hidrotipii, s.f. Procedeu de realizare a fotografiilor în culori, folosit mai ales la copierea filmelor cinematografice în culori cu matrite în relief, care se coloreaza cu coloranti solubili în apa. – Din fr. hydrotypie.
mască, MÁSCĂ s. f. 1. figura de lemn cu care actorii antici îsi acopereau fata. ♢ fata falsa de carton, de stofa etc. cu care îsi acopera cineva figura. o a-si scoate (sau a-si lepada) a = a se demasca, a aparea în adevarata lumina, a-si arata adevarata fata. 2. persoana mascata. 3. (fig.) înfatisare, figura falsa; imagine conventionala. ♢ înfatisare a fetei cauzata de un sentiment puternic, de o boala. ♢ (psih.) comportament cu caracter inautentic, fals. 4. machiaj. ♢ preparat cosmetic care se aplica pe fata pentru îngrijirea tenului. 5. ~ mortuara = mulaj în ghips al fetei unui mort. 6. dispozitiv, aparat care acopera sau protejeaza corpul ori fata unui om, animal etc. ♢ dispozitiv sau învelis de protectie a unui element de constructie. ♢ (inform.) vector binar pentru izolarea unor anumite zone ale unei date. o ~ de gaze = aparat aplicat etans pe fata pentru protectia împotriva gazelor de lupta. 7. (la baraje) ecran de etansare. 8. caseu. 9. adapost individual pe câmpul de lupta. (< fr. masque, germ. Maske, rus. maska)
mascaron, MASCARÓN s. n. element decorativ, înfatisând un cap fantastic sau grotesc de om ori de animal, la împodobirea cheilor boltilor, a capitelurilor, cremoanelor etc. (< fr. mascaron)
hieratic, HIERÁTIC, -Ă, hieratici, -ce, adj. 1. Care tine de lucruri sfinte. 2. (În sintagma) Scriere hieratica = scriere cursiva si simplificata a hieroglifelor. 3. (În arta; despre conceptii, orientari, realizari etc.) Care reprezinta sau sustine reprezentarea personajelor în atitudini conventionale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase. [Pr.: hi-e-] – Din fr. hiératique, lat. hieraticus.
hieroglifă, HIEROGLÍFĂ, hieroglife, s.f. Semn sau caracter din scrierea vechilor egipteni, care reprezenta notiunile prin figuri de fiinte si de obiecte. ♦ Fig. (ir.) Scris necitet, indescifrabil. [Pr.: hi-e-. – Var.: ieroglífa s.f.] – Din fr. hiéroglyphe.
higrograf, HIGROGRÁF, higrografe, s.n. Aparat folosit pentru înregistrarea gradului de umiditate a aerului din atmosfera. – Din fr. hygrographe.
higrometrie, HIGROMETRÍE s.f. Ramura a meteorologiei care se ocupa cu descrierea metodelor si a aparatelor utilizate în determinarea umiditatii aerului atmosferic. – Din fr. hygrométrie.
higroscop, HIGROSCÓP, higroscoape, s.n. Instrument folosit pentru studierea variatiei umiditatii aerului atmosferic. – Din fr. hygroscope.
higrostat, HIGROSTÁT, higrostate, s.n. Aparat folosit pentru mentinerea umiditatii relative a aerului dintr-o încapere, dintr-o instalatie etc. – Din fr. hygrostat.
hilozoism, HILOZOÍSM s.n. Teorie potrivit careia întreaga materie ar fi vie, însufletita, având capacitatea de a simti si de a gândi. – Din fr. hylozoïsme.
himeră, HIMÉRĂ, himere, s.f. 1. Închipuire fara temei, fantezie irealizabila; iluzie, fantasma. 2. Monstru în mitologia antica greaca, închipuit ca un animal cu cap de leu, cu corp de capra si cu coada de sarpe; p. ext. motiv decorativ reprezentând un astfel de monstru. 3. (Bot.; în sintagma) Himera de altoire = planta ale carei tesuturi sunt diferite din punct de vedere genetic. 4. (Biol.) Organism produs prin fuziunea a doi sau mai multi zigoti distincti. – Din fr. chimère, it. chimera, lat. Chimaera.
himeric, HIMÉRIC, -Ă, himerici, -ce, adj. Care se bazeaza pe himere (1); lipsit de orice temei real; iluzoriu. ♦ (Si adv.) Ca de himera, fantastic. – Din fr. chimérique (dupa himera).
hingher, HINGHÉR, hingheri, s.m. Persoana, în slujba serviciului de ecarisaj, care se ocupa cu prinderea câinilor vagabonzi; hoher (1). [Var.: (înv.) henghér s.m.] – Din sas. hoenger (= germ. Henker).
hiper, HIPER- Element de compunere însemnând "peste, excesiv de...", folosit la formarea unor substantive si a unor adjective. – Din fr. hyper-, germ. hyper- (Hyper-).
hiperaciditate, HIPERACIDITÁTE, hiperaciditati, s.f. Tulburare functionala care se manifesta prin cresterea excesiva a acidului clorhidric din secretia gastrica, întâlnita la gastrite, ulcer duodenal; hiperclorhidrie. – Hiper- + aciditate.
masă, MÁSĂ s. f. 1. cantitate de materie a unui corp, considerata ca o marime caracteristica în raport cu volumul. o ~ verde = furaj; ~ critica = masa minima a unui material radioactiv în care poate aparea o reactie de fisiune nucleara în lant. 2. îngramadire de elemente care formeaza împreuna un singur corp; corp solid, compact; bloc. o ~ de aer = portiune imensa, omogena, a troposferei, cu proprietati distincte. 3. corp metalic masiv la care se leaga punctele unei retele, ale unei masini sau ale unui aparat electric, pentru evitarea supratensiunilor. 4. (fam.) cantitate mare. o a vocabularului = partea cea mai mare a vocabularului, supusa schimbarilor. 5. multime compacta de oameni. o ĕ populare = totalitatea claselor si categoriilor sociale dintr-o anumita etapa istorica, ale caror interese fundamentale concorda cu cerintele si sensul actiunii legilor obiective ale dezvoltarii societatii. 6. ~ continentala = continent. (< fr. masse, germ. Masse)
hiperbată, HIPERBÁTĂ, hiperbate, s.f. 1. Inversiune a ordinii naturale a cuvintelor, inversiune a topicii normale. 2. Adaos pe care îl face scriitorul sau vorbitorul dupa încheierea unui enunt. – Din fr. hyperbate.
hiperbolă, HIPÉRBOLĂ, hiperbole, s.f. 1. (Mat.) Curba reprezentând locul geometric al punctelor dintr-un plan pentru care diferenta distantelor fata de doua puncte fixe, numite focare, este constanta. 2. Figura de stil care consta în exagerarea marimii, importantei etc. reale a lucrurilor. [Var.: ipérbola s.f.] – Din fr. hyperbole.
hiperborean, HIPERBOREÁN, -Ă, hiperboreeni, -e, adj. Care se afla, care traieste în extremitatea de miazanoapte a globului pamântesc. [Pr.: -re-an] – Din fr. hyperboréen.
hiperboreu, HIPERBORÉU, -ÉE, hiperborei, -ee, adj., s.m. si f. (Persoana) din regiunea extremului nordic; p. gener. (persoana) de la nord; hiperborean. – Din fr. hyperborée.
hipercaracterizare, HIPERCARACTERIZÁRE, hipercaracterizari, s.f. Cumul de mijloace morfologice folosit pentru evidentierea unei singure valori lexicale sau gramaticale. – Hiper- + caracterizare.
hiperclorhidrie, HIPERCLORHIDRÍE, hiperclorhidrii, s.f. Tulburare functionala care se manifesta prin cresterea excesiva a acidului clorhidric din secretia gastrica, întâlnita la gastrite, ulcer duodenal; hiperaciditate (gastrica). – Din fr. hyperchlorhydrie.
hipercorectitudine, HIPERCORECTITÚDINE, hipercorectitudini, s.f. (Lingv.) Greseala de limba care consta în folosirea de forme hipercorecte, datorita efortului constient al vorbitorilor de a se conforma mecanic normelor limbii literare. – Hiper – + corectitudine.
hiperparatiroidism, HIPERPARATIROIDÍSM s.n. Boala manifestata prin decalcifierea generalizata a oaselor si prin depuneri de saruri de calciu în piele si în diverse organe. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hyperparathyroïdisme.
hipersensibilizare, HIPERSENSIBILIZÁRE, hipersensibilizari, s.f. 1. Actiunea de a (se) hipersensibiliza si rezultatul ei. 2. Tratament al emulsiilor fotografice pentru marirea sensibilitatii. – V. hipersensibiliza.
hipertiroidie, HIPERTIROIDÍE s.f. Boala endocrina care se datoreste secretiei excesive a hormonilor tiroidieni si care se manifesta prin cresterea glandei tiroide, slabire, ridicarea metabolismului bazal etc.; hipertiroidism. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hyperthyroïdie.
hipertiroidism, HIPERTIROIDÍSM s.n. Boala endocrina care se datoreste secretiei excesive a hormonilor tiroidieni si care se manifesta prin cresterea glandei tiroide, slabire, ridicarea metabolismului bazal etc.; hipertiroidie. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hyperthyroïdisme.
hipertrofie, HIPERTROFÍE, hipertrofii, s.f. Dezvoltare excesiva a volumului unui organ sau al unui tesut fara înmultirea celulelor acestuia, datorita unei functii nutritive exagerate ori din cauza unui proces maladiv. – Din fr. hypertrophie.
hiperurbanism, HIPERURBANÍSM, hiperurbanisme, s.n. Fenomen care consta în crearea unor variante fonetice, forme gramaticale, accentuari sau grafii necorecte, datorita intentiei vorbitorului de a evita o exprimare sau o grafie presupusa neliterara; forma care rezulta din acest fenomen. – Din fr. hyperurbanisme.
hipnopedie, HIPNOPEDÍE s.f. Ansamblu de procedee care permit usurarea memorarii în timpul somnului. – Din fr. hypnopédie.
martingală, MARTINGÁLĂ s. f. 1. curea de ham care nu lasa calul sa sara în doua picioare. 2. (mar.) bara de metal fixata perpendicular sub bompres, care sustine subarbele. 3. sistem de joc bazat pe consideratii decurgând din calculul probabilitatilor, care urmareste asigurarea beneficiului prin marirea progresiva a mizei la jocurile de noroc si la cursele de trap. (< fr. martingale)
hipnotism, HIPNOTÍSM s.n. Totalitatea fenomenelor caracteristice hipnozei; totalitatea procedeelor practicate pentru provocarea hipnozei si pentru aplicatiile ei terapeutice. – Din fr. hypnotisme.
hipnotiza, HIPNOTIZÁ, hipnotizez, vb. I. Tranz. (Adesea fig.) A adormi pe cineva prin hipnoza, a-l face sa treaca la starea de hipnoza, a provoca aparitia unor faze hipnotice în celula scoartei cerebrale. – Din fr. hypnotiser.
hipnoză, HIPNÓZĂ, hipnoze, s.f. Stare asemanatoare cu somnul sau cu somnambulismul, provocata artificial prin sugestie, în timpul careia controlul constient asupra propriei comportari si contactul cu realitatea slabesc, actiunile celui hipnotizat fiind supuse vointei hipnotizatorului. ♦ Fig. Fascinatie. – Din fr. hypnose.
hipo, HIPO-1 Element de compunere cu sensul "mai putin, sub", care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. – Din fr. hypo-.
martelaj, MARTELÁJ s. n. 1. ciocanire a metalelor. 2. procedeu învechit de castrare prin strivirea cordonului testicular cu un ciocan special. 3. (fig.) chinuire; hartuire. (< fr. martelage)
hipo, HIPO-2 Element de compunere cu sensul "referitor la cai", care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. – Din fr. hippo-.
marşrut, MARSRÚT s. n. 1. itinerar, traseu. 2. mers al unui tren de marfa de lung parcurs, care nu ia si nu lasa vagoanele în statii. 3. metoda de a lucra la mai multe masini prin deservirea lor într-o ordine prestabilita. (< rus. marsrut, fr. marcheroute, germ. Marschrout)
hipocentaur, HIPOCENTÁUR, hipocentauri, s.m. (Rar; în mitologia greaca) Centaur. [Pr.: -ta-ur] – Din fr. hippocentaure, lat. hippocentaurus.
marşă, MÁRSĂ s. f. sol format de depunerile ramase dupa retragerea apelor marii. (< germ. Marsch)
hipocondru, HIPOCÓNDRU, hipocondre, s.n. Regiune a peretelui abdominal la mamifere si la pasari, situata la dreapta si la stânga regiunii epigastrice, sub ultimele coaste. – Din fr. hypocondre.
hipocratism, HIPOCRATÍSM s.n. 1. Sistem de tratament care se fundamenteaza pe conceptia lui Hipocrat. 2. (Anat.; în sintagma) Hipocratism digital = anomalie care consta în îngrosarea extremitatilor degetelor, cu bombarea unghiilor. – Din fr. hippocratisme.
hipodrom, HIPODRÓM, hipodromuri, s.n. Incinta amenajata pentru desfa