Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru oe
monostrofă, MONOSTRÓFĂ s. f. poezie de o singura strofa. (< engl. monostrophe)
monostih, MONOSTÍH s. n. poezie, strofa dintr-un singur vers. (< fr. monostiche, gr. monostikhos)
monorimă, MONORÍMĂ I. adj. (despre poezii) care are aceeasi rima la toate versurile. II. s. f. reluare a aceleiasi rime la sfârsitul mai multor versuri care se succeda. (< fr. monorime)
acrostih, ACROSTÍH, acrostihuri, s.n. Poezie sau strofa în care literele initiale ale versurilor alcatuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicatie etc.) sau o propozitie. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.
aed, AÉD, aezi s.m. Poet epic recitator si cântaret în Grecia antica. – Din fr. aède.
aeroelasticitate, AEROELASTICITÁTE s.f. Ramura a fizicii care studiaza comportarea sistemelor elastice solide sub actiunea fortelor aerodinamice. [Pr.: -a-e-ro-e-] – Din fr. aéroélasticité.
akân, AKẤN, akâni, s.m. Poet, recitator si cântaret popular la kazahi, kirghizi etc. – Din rus. akân.
monoelectrovalent, MONOELECTROVALÉNT, -Ă adj. (despre elemente chimice) care are electrovalenta egala cu unitatea. (< mono1- + electrovalent)
alboradă, ALBORÁDĂ, alborade, s.f. Compozitie muzicala instrumentala, inspirata din poeziile populare din Peninsula Iberica si care se executa în zori; albada. – Din sp. alborada.
alexandrin, ALEXANDRÍN, -Ă, alexandrini, -e, adj. Care tine de civilizatia elenistica din Alexandria; p. ext. care tine de epoca elenistica. ♦ Vers alexandrin (si substantivat, m.) = vers iambic de 12 silabe (cu cezura dupa silaba sasea). Poezie alexandrina = poezie de tip rafinat, erudit, adesea ezoteric, caracteristica epocii elenistice. – Din fr. alexandrin, lat. alexandrinus.
alexandrinism, ALEXANDRINÍSM s.n. 1. Ansamblu de manifestari ale civilizatiei elenistice, semigrecesti, semiegiptene, cu centrul în orasul Alexandria (sec. III î.Hr. – III d.Hr.). 2. Caracterul operei poetilor alexandrini; p. ext. caracterul rafinat, erudit, subtil, ezoteric al artei si filozofiei în perioadele sale de declin. – Din fr. alexandrinisme.
alint, ALÍNT, alinturi, s.n. (Poetic) 1. Alintare. 2. (Rar) Miscare gratioasa, leganare usoara. ♦ Rasfat, razgâiala. – Din alinta (derivat regresiv).
aloe, ALÓE s.f. Nume dat mai multor specii de plante exotice decorative, din familia liliaceelor, cu flori mari, galbene sau rosii, dispuse în spice, si cu frunze carnoase care contin un suc folosit în farmacie (Aloe). ♦ Substanta solida cu miros placut si cu gust amar, extrasa din frunzele unor specii de aloe si întrebuintata în farmacie; sabur. [Pr.: -lo-e] – Din fr. aloès, lat. aloe.
amenitate, AMENITÁTE s.f. (Frantuzism) Atitudine binevoitoare, amabilitate, politete. – Dupa fr. aménité, lat. amoenitas, -atis.
amibă, AMÍBĂ, amibe, s.f. Animal protozoar (microscopic), cu corpul lipsit de membrana, format dintr-o masa de protoplasma, cu unul sau mai multe nuclee si care se misca cu ajutorul pseudopodelor (Amoeba). – Din fr. amibe.
mondoeconomie, MONDOECONOMÍE s. f. economie mondiala. (< fr. mondo-économie)
autoaprecia, AUTOAPRECIÁ, autoapreciez, vb. I. Refl. A se aprecia singur; a se autoevalua. [Pr.: a-u-to-a-pre-ci-a] – Auto1- + aprecia.
autoapreciere, AUTOAPRECIÉRE, autoaprecieri, s.f. Faptul de a se autoaprecia; autoevaluare. – V. autoaprecia.
molon, MOLÓN s. n. bloc mic de piatra naturala, la construirea zidurilor. (< fr. moellon)
autoechilibrare, AUTOECHILIBRÁRE, autoechilibrari, s.f. Echilibrare (la rotile de automobil). [Pr.: a-u-to-e-] – Auto2 + echilibrare.
autoeduca, AUTOEDUCÁ, autoedúc, vb. I. Refl. A se educa pe sine.[Pr.: a-u-to-e-] – Auto1- + educa.
autoeducare, AUTOEDUCÁRE, autoeducari, s.f. Actiunea de a se autoeduca si rezultatul ei. [Pr.: a-u-to-e-] – V. autoeduca.
autoeducaţie, AUTOEDUCÁŢIE, autoeducatii, s.f. Educatie facuta de sine însusi. [Pr.: a-u-to-e-] – Auto1- + educatie.
autoelogia, AUTOELOGIÁ, autoelogiez, vb. I. Refl. A-si aduce singur elogii. [Pr.: a-u-to-e-] – Auto1- + elogia.
autoelogiere, AUTOELOGIÉRE, autoelogieri, s.f. Actiunea de a se autoelogia. [Pr.: a-u-to-] – V. autoelogia.
autoevalua, AUTOEVALUÁ, autoevaluez, vb. I. Refl. A se autoaprecia. [Pr.: a-u-to-e-] – Auto1- + evalua.
autoexcavator, AUTOEXCAVATÓR, autoexcavatoare, s.n. Excavator prevazut cu motor propriu pentru propulsie. [Pr.: a-u-] – Auto1- + excavator.
autoexcitaţie, AUTOEXCITÁŢIE, autoexcitatii, s.f. Excitatie magnetica a unui generator electric la care curentul este luat de la acelasi generator. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-excitation.
autoexigenţă, AUTOEXIGÉNŢĂ s.f. Exigenta manifestata de propria persoana. [Pr.: a-u-] – Auto1- + exigentia.
modul, MODÚL s. n. 1. (mat.) valoare absoluta a unei marimi reale. ♢ numar pozitiv egal cu radacina patrata a sumei patratelor componentelor unui numar real. ♢ (stat.) varianta a caracteristicii (4), înregistrata la cele mai multe unitati ale unei colectivitati statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecventa. 2. coeficient care caracterizeaza o proprietate mecanica oarecare. ♢ raportul dintre diametrul primitiv al unei roti dintate si numarul dintilor acesteia. o ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal si lungimea specifica corespunzatoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apa. 4. parte componenta a unui ansamblu cu functionalitate proprie. ♢ fiecare din partile detasabile ale unei nave spatiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplineste functia de etaj sau de celula într-un aparat, ori într-o instalatie electronica. 6. (arhit.) unitate de masura pentru determinarea proportiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)
babuin, BABUÍN, babuini, s.m. Maimuta cinocefala cu buze proeminente. – Din fr. babouin.
bandă, BÁNDĂ2, benzi, s.f. 1. Fâsie de stofa, hârtie, de piele etc. cu care se înfasoara, se leaga sau se întareste ceva; banta. ♦ Fâsie cu care se împodobeste, de obicei pe margini, un articol de îmbracaminte. 2. (în sintagmele) Banda de magnetofon= fâsie magnetizata pe care se imprima si de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Banda rulanta(sau de transport, continua)= fâsie lata de piele, de cauciuc, de placi metalice etc., pe care se transporta automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricatie; conveier. Lucru pe (sau la) banda (rulanta) = sistem de lucru constând din operatii executate succesiv de un sir de lucratori asupra unui obiect aflat pe o banda rulanta care trece prin fata fiecaruia dintre ei. Banda de imagini= pelicula cinematografica. Banda de circulatie= fâsie lunga delimitata din partea carosabila a unui drum, pe care pot circula în acelasi sens numai un sir de vehicule. Banda de rulment= partea de cauciuc din anvelopa unei roti de autovehicul care vine în contact cu pamântul. 3. Margine elastica a mesei de biliard.•• Margine a terenului de popice. 4. Sina care leaga cele doua tevi ale unei arme de vânatoare. 5. Grup de frecvente vecine sau apropiate ale unei radiatii electromagnetice sau sonore. 6. (în sintagmele) Banda etalon = banda magnetica cu înregistrari speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Banda de frecvente = a) interval de frecventa în care un aparat electronic îsi mentine caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvente radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicatii prin reglementari nationale si internationale. Banda X = banda de frecvente cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.
bard, BARD, barzi, s.m. (La vechii celti) Poet care compunea si recita cântece razboinice si religioase. ♦ P. gener. Poet. – Din fr. barde, lat. bardus.
batat, BATÁT, batati, s.m. Planta perena din tarile calde, cu tulpina lunga, târâtoare, cu frunze mari, cu flori albe sau roz, cultivata pentru tuberculele sale comestibile bogate în amidon, vitamine si zahar, cartof dulce (Ipomoea batatas); p. restr. tuberculul acestei plante. – Din. rus. batat. Cf. sp., port., it. b a t a t a.
baterie, BATERÍE, baterii, s.f. 1. Subunitate de artilerie compusa din patru, sase sau opt tunuri, cu mijloacele de tractiune, utilajul si personalul necesar. 2. Grup de aparate, de dispozitive sau de piese identice asociate în vederea executarii unei operatii. ♢ Baterie electrica = reunire a mai multor butelii de Leyda sau a mai multor elemente voltaice spre a produce electricitate. Baterie solara = sursa de energie formata dintr-un grup de generatoare fotoelectrice cu semiconductori, care transforma energia radiatiei solare în energie electrica. 3. Ansamblul instrumentelor de percutie (într-o orchestra). 4. Vas cu gheata în care se afla sticle cu bautura. ♦ P. ext. Un litru de vin si o sticla de sifon luate împreuna. – Din fr. batterie.
bazedov, BÁZEDOV s.n. (Si în sintagma Boala lui Bazedow) Boala endocrina manifestata prin cresterea în volum a glandei tiroide, proeminenta globilor oculari, palpitatii, insomnii, nervozitate etc. – Din fr. [maladie de] Basedow.
băloşel, BĂLOSÉL, balosei, s.m. Ciuperca necomestibila cu palaria galben-rosiatica si cu miros neplacut (Russula foetens). - Balos + suf. -el.
bărbie, BĂRBÍE, barbii, s.f. 1. Parte a fetei formata de proeminenta maxilarului inferior; barba. ♢ Barbie dubla = gusa de sub barbie la persoanele grase. 2. Parte carnoasa care atârna sub falca de jos la unele animale. ♦ (La pl.) Cele doua lame rosii, carnoase, care atârna de o parte si de alta sub ciocul gainilor. 3. Dispozitiv de lemn aplicat la baza viorii, pe care se sprijina barbia (1) violonistului. – Barba + suf. -ie.
bâigui, BÂIGUÍ, bấigui, vb. IV. Intranz. si refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. b o l y o n g n i "a rataci".
benzoe, BENZÓE s.f. Produs natural, vegetal, solid, care contine rasini, acid benzoic si un ulei volatil si care este folosit în dermatologie si în parfumerie; smirna. – Din fr. benzoë.
bibilică, BIBILÍCĂ, bibilici, s.f. 1. Pasare domestica de marimea unei gaini, cu pene negre-cenusii împestritate cu alb si cu o proeminenta cornoasa pe frunte (Numida meleagris). 2. Planta erbacee cu flori pestrite (Fritillaria meleagris). - Cf. bg., scr. b i b a.
bioelectric, BIOELECTRÍC, -Ă, bioelectrici, -ce, adj. De bioelectricitate. [Pr.: bi-o-e-] – Din engl. bioelectric.
bioelectricitate, BIOELECTRICITÁTE s.f. Ansamblu de fenomene electrice care însotesc unele manifestari biologice. [Pr.: bi-o-] – Din engl. bioelectricity.
bioelement, BIOELEMÉNT, bioelemente, s.n. Element chimic din compozitia celulelor vii. [Pr.: bi-o-e-] – Din fr. bioélément.
bioenergetic, BIOENERGÉTIC, -Ă, bioenergetici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. Ramura a biofizicii care studiaza sursele energetice si transformarile de energie la nivelul materiei vii. 2. Adj. De bioenergetica (1). [Pr.: bi-o-e-] – Din fr. bioénergétique, engl. bioenergetics.
bioenergie, BIOENERGÍE s.f. Energie de natura organica. [Pr.: bi-o-e-] – Din engl. bioenergy.
bioinginer, BIOINGINÉR, -Ă, bioingineri, -e, s.m. si f. Specialist în bioinginerie. [Pr.: bi-o-in-] – Din bioinginerie (dupa engl. bioengineer).
bioinginerie, BIOINGINERÍE s.f. 1. Domeniu interdisciplinar fundamentat pe transferul de principii teoretice si metodologice între biologie si stiinte tehnice. 2. Inginerie genetica. [Pr.: bi-o-in-] – Bio- + inginerie (dupa engl. bioengineering).
boem, BOÉM1, -Ă, boemi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Boemiei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Boemiei sau populatiei ei, privitor la Boemia sau la populatia ei. – Din n. pr. Boemia (derivat regresiv).
boem, BOÉM2, -Ă, boemi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Artist care duce o viata dezordonata, neconforma convenientelor sociale. 2. Adj. Care corespunde firii sau felului de viata caracteristic boemilor2 (1). 3. S.f. Mediu în care traiesc boemii2 (1); viata dusa de boemi2 (plina de privatiuni, dezordonata). – Din fr. bohème.
mixedematos, MIXEDEMATÓS, -OÁSĂ adj., s. m. f. (suferind) de mixedem. (< fr. myxoedémateux)
mixedem, MIXEDÉM s. n. edem galbui al pielii, provocat de insuficienta tiroidiana. (< fr. myxoedème)
bosă, BÓSĂ, bose, s.f. 1. (Anat.) Proeminenta pe suprafata unui organ. 2. (Frantuzism) Aptitudine. – Din fr. bosse.
brânduşă, BRÂNDÚSĂ, brânduse, s.f. 1. Planta erbacee cu flori violete în forma de pâlnie, care înfloreste primavara timpuriu (Crocus heuffelianus). 2. (În sintagma) Brândusa galbena = planta erbacee perena cu florile galbene-aurii, ocrotita de lege (Crocus moesiacus). 3. Planta veninoasa din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite si cu flori rosietice sau liliachii, care înfloreste toamna si care este folosita în medicina (Colchicum autumnale); floarea-brumei. – Cf. bg. b r e n d u š k a, scr. b r n d u š a.
bruiat, BRUIÁT, -Ă, bruiati, -te, adj. (Despre posturi de radioemisie) Perturbat prin zgomote. [Pt.: bru-iat] – V. bruia.
bucea, BUCEÁ, bucele, s.f. 1. Manson de metal montat între doua piese; bucsa. ♦ Captuseala de fonta din interiorul unui butuc de roata (de car, de camion etc.). 2. Scobitura într-o piesa de lemn în care se îmbuca proeminenta altei piese. – Lat. buccela "gurita".
bucolic, BUCÓLIC, -Ă, bucolici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. De pastor, pastoresc, pastoral; p. ext. de la tara, câmpenesc, rustic, idilic. 2. S.f. Mic poem pastoral; egloga, idila. – Din fr. bucolique, lat. bucolica.
bulbucat, BULBUCÁT, -Ă, bulbucati, -te, adj. Iesit în afara, formând o proeminenta; umflat. ♦ (Despre ochi) Larg deschis, holbat. – V. bulbuca.
bulbucătură, BULBUCĂTÚRĂ, bulbucaturi, s.f. Proeminenta rotunjita, protuberanta. – Bulbuca + suf. -atura.
buldog, BULDÓG, buldogi, s.m. Rasa de câini cu trupul îndesat, cu cap mare, bot turtit, falca de jos proeminenta si cu labe scurte si groase; mops. [Acc. si: búldog] – Din fr. bouledogue.
bumburez, BUMBURÉZ, bumburezi, s.m. (Reg.) 1. Graunte; bob de mazare, de fasole etc. 2. Planta erbacee cu spice brun-închis: bumbusor (II 2) (Schoenus nigricans). – Cf. b u m b, b u b u r u z a.
bumbuşor, BUMBUSÓR, bumbusori, s.m. I. (Pop.) Nasturas. II. (Bot.; reg.) 1. Banut (2) (Bellis perennis). 2. Bumburez (2) (Schoenus nigricans). – Bumb + suf. -usor.
bur, BUR, -Ă, buri, -e, s.m. si f. (La pl.) Populatie în Africa de Sud constituita din urmasii colonistilor europeni, în special olandezi, stabiliti aici în secolul al XVII-lea; (la sg.) persoana care face parte din aceasta populatie. – Din pronuntarea bur a cuv. engl. boer.
buză, BÚZĂ, buze, s.f. l. Fiecare dintre cele doua parti carnoase care marginesc gura si acopera dintii. ♢ Buza de iepure = anomalie congenitala care consta în faptul ca buza este usor despicata (ca la iepure). ♢ Expr. (Fam.) A ramâne cu buzele umflate = a ramâne înselat, dezamagit în asteptarile sale. A-si musca buzele (de necaz sau de parere de rau) = a regreta foarte tare, a se cai. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a ramâne pagubas; a fluiera a paguba. A se sterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit sa renunte la ceva. A-i crapa (sau a-i plesni, a-i scapara, a-i arde cuiva) buza (de sau dupa ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-si linge buzele (dupa ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lasa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copil) a fi gata sa izbucneasca în plâns. ♦ Margine a unei rani pricinuite de o taietura adânca. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza strachinii. ♢ Expr. (Rar) Plin (pâna în) buza = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui sant, a unei paduri etc. 4. Ascutis al unor instrumente de taiat; tais. 5. (În sintagma) Buza de bandaj = partea proeminenta a bandajului montat pe rotile autovehiculelor de cale ferata, care serveste la mentinerea si la conducerea vehiculului respectiv pe sina. – Cf. alb. b u z ë.
cadenţă, CADÉNŢĂ, cadente, s.f. 1. Miscare ritmica si uniforma; ritm. ♢ Loc. adv. În cadenta = cu miscari repetate la intervale egale. ♦ Numarul de lovituri pe care o arma de foc le trage pe minut. ♦ (Fiz.) Frecventa; viteza de repetare a unui fenomen. 2. Succesiune ritmica a unor unitati poetice (picioare, silabe) accentuate, care produc un efect auditiv armonios. ♦ Succesiune de armonii care produc impresia unei încheieri într-o compozitie muzicala. 3. Pasaj mai mare de virtuozitate solistica dintr-un concert instrumental, interpretat fara acompaniament. – Din fr. cadence, it. cadenza.
caligramă, CALIGRÁMĂ, caligrame, s.f. Mod special de dispunere a versurilor, care are ca scop reprezentarea grafica a simbolurilor sau sugestiilor dintr-o poezie. – Din fr. calligramme.
mioedem, MIOEDÉM s. n. contractie nodulara a unui muschi sub influenta unui soc. (< fr. myooedème)
camă, CÁMĂ, came, s.f. Proeminenta sau sant pe suprafata unui disc sau a unui cilindru, care asigura deplasarea periodica a unei tije sprijinite pe ea. – Din fr. came.
cancioneiro, CANCIONEIRO s.n. Culegere de poezii lirice portugheze din sec. XII-XIV. [Pr.: can-siu-naí-ru] – Cuv. port.
cancionero, CANCIONERO s.n. Culegere de poezii lirice spaniole din secolul al XV-lea. [Pr.: cansionéro] – Cuv. sp.
canoe, CANÓE, canoe, s.f. 1. Ambarcatie usoara, fara cârma, construita simetric, cu prora si pupa ascutite si înaltate, condusa cu ajutorul pagaielor din pozitia în genunchi. ♦ Sport nautic care se practica cu canoe (1). 2. Ambarcatie usoara folosita în trecut de amerindienii din regiunea Marilor Lacuri. – Din fr. canoë.
canoist, CANOÍST, -Ă, canoisti, -ste, s.m. si f. Sportiv(a) care practica sportul cu canoe. – Canoe + suf. -ist. Cf. fr. c a n o é i s t e.
canţonă, CANŢÓNĂ, cantone, s.f. 1. Poezie lirica italiana medievala, de origine provensala, consacrata iubirii cavaleresti. 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renasterii, apropiat de cântecul popular, care, cu timpul, a devenit o piesa instrumentala. – Din it. canzone.
canţonetă, CANŢONÉTĂ, cantonete, s.f. 1. Mic cântec popular italian; p. ext. cântec scurt. 2. Poezie lirica italiana, formata din versuri scurte. – Din it. canzonetta.
canţonier, CANŢONIÉR, cantoniere, s.n. Culegere italiana de poezii lirice de dragoste. Cantonierul lui Petrarca. – Din it. canzoniere.
cap, CAP1, (I, III) capete, s.n., (II) capi, s.m. I. S.n. 1. Extremitatea superioara a corpului omenesc sau cea anterioara a animalelor, unde se afla creierul, principalele organe de simt si orificiul bucal. ♢ Loc. adv. Din cap pâna-n picioare = de sus pâna jos, în întregime, cu desavârsire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineata. (Pâna) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai destept, mai reusit, mai bine. Cu capul plecat = rusinat, umilit, învins. Pe dupa cap = pe dupa gât, la ceafa. ♢ Loc. adj. (Fam.) Batut (sau cazut) în cap = tâmpit, prost. ♢ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pamânt; a da jos dintr-o situatie, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, bautura etc.) = a înghiti dintr-o data continutul unui pahar, al unei cani etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuiala. A scoate capul în lume = a iesi între oameni, în societate. A nu-si (mai) vedea capul de... sau a nu sti unde-i sta sau unde-i este capul = a nu sti ce sa mai faca, a fi coplesit de... A-si pierde capul = a se zapaci. A nu mai avea unde sa-si puna capul = a ajunge fara adapost, pe drumuri, sarac. A da din cap = a clatina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violenta pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traista = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toti peretii (sau de pereti) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greseala facuta. A-si lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, parasindu-si casa, locul de origine si ratacind prin lume. A-si pleca capul = a se simti rusinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cadea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situatie neplacuta, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplaceri si necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cadea pe capul cuiva = a sosi pe neasteptate la cineva (creându-i neplaceri, deranj). A sta (sau a sedea, a se tine) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a starui fara încetare pe lânga cineva. A sedea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lânga sau la cineva (creându-i neplaceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lasa pe cineva în pace. (Reg.) A nu sti (sau a nu avea) ce-si face capului = a nu mai sti ce sa faca pentru a iesi dintr-o situatie grea. ♢ Cap de familie = barbatul care reprezinta puterea familiala si parinteasca; p. gener. orice persoana care procura mijloacele necesare traiului unei familii si o reprezinta juridic. ♢ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amanuntit al expresiei unui sentiment pe trasaturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de marci postale românesti, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Parul capului. 2. Capatâi; capatâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ♢ Expr. Pe capete = care mai de care, în numar foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea pareri, exprima o mare divergenta de opinii. 4. Minte, gândire, judecata; memorie. ♢ Loc. adj. si adv. Cu cap = (în mod) inteligent, destept. Fara cap = (în mod) necugetat. ♢ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecata dreapta; cuminte. ♢ Expr. A fi bun (sau usor) la (sau de) cap sau a avea cap usor = a fi destept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i iesi (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai iesi (cuiva ceva) din cap = a-l stapâni mereu (acelasi gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-si bate (sau a-si framânta, a-si sparge, a-si sfarâma etc.) capul = a se gândi, a se stradui spre a solutiona o problema. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) sa înteleaga ceva, a lamuri (pe cineva). A fi (sau a ramâne, a umbla etc.) de capul sau = a fi (sau a ramâne etc.) liber, independent, nesupravegheat, A face (ceva) din (sau de) capul sau = a face (ceva) fara a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva sa-si piarda dreapta judecata; a zapaci; a face pe cineva sa se îndragosteasca. A nu avea cap sa... = a nu avea posibilitatea sa..., a nu putea sa... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiaza acuzarea. 5. (Înv.) Viata. A plati cu capul. ♦ (Astazi în expr.) Odata cu capul sau în ruptul capului = cu nici un pret, niciodata. A-si face de cap = a face ceva ce poate sa-i primejduiasca viata; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = striga; b) (Bot.) cap-de-cocos = dulcisor; capul-sarpelui = planta erbacee acoperita cu peri aspri si cu flori rosii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelatiei balaurului. II. S.m. Capetenie, sef, conducator. ♦ Initiator. III. S.n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminenta a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemanator cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extrema cu care începe sau sfârseste ceva. ♢ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apa, de un defileu etc.; p. ext. fortele armate care ocupa acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor si a mijloacelor de lupta. ♢ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu partile extreme alaturate. ♢ Expr. Cap de tara = margine de tara; hotar. Nu-i (un) cap de tara = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a sedea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în sezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ♢ Cap de an (sau de saptamâna, de iarna etc.) = începutul unui an (sau al unei saptamâni etc.) Cap de coloana = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afis (sau cap de lista) = primul nume dintr-o lista de persoane afisate în ordinea valorii lor. ♢ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul noptii = dupa ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principala, mai aleasa (a unui lucru). ♢ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masa. 4. Partea de jos sau dindarat a unui lucru; capat; (cu sens temporal) sfârsit. ♢ Expr. A o scoate la cap = a sfârsi (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a razbi. În cap = (dupa numerale) exact, întocmai. 5. Bucatica rupta dintr-un obiect; p. ext. lucru de mica importanta. ♢ Expr. Nici un cap de ata = absolut nimic. Pâna la un cap de ata = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transforma variatiile unui semnal electric în variatii de flux magnetic sau invers, folosit pentru operatii de înregistrare, redare si stergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) dupa fr. chef < lat. caput).
carenă, CARÉNĂ, carene, s.f. 1. Partea exterioara a corpului unei nave, care se gaseste sub linia de plutire. 2. Proeminenta prelungita a unor organe. Carena sternului la pasari. 3. (Bot.) Structura în corola leguminoaselor alcatuita din doua petale inferioare care cresc unite. – Din fr. carène, it. carena.
minnesang, MINNESANG [MINEZANG] s. n. poezie lirica de curte, creata de cavalerii si cântaretii germani din evul mediu, dupa model folcloric si sub influenta trubadurilor provensali. (< germ. Minnesang)
catren, CATRÉN, catrene, s.n. Strofa (sau poezie) formata din patru versuri. – Din fr. quatrain.
cazan, CAZÁN, cazane, s.n. 1. Vas mare de metal, de forma cilindrica sau tronconica, deschis, care serveste, în gospodarie sau în tehnica, la încalzit sau la fiert. 2. Rezervor metalic în care se poate introduce apa pentru a fi încalzita (si transformata în aburi). ♢ Cazan de abur = instalatie constituita dintr-un focar, dintr-un sistem fierbator, supraîncalzitor de abur etc., utilizata pentru producerea aburului necesar în centralele termoenergetice, în industria textila etc. ♦ Instalatie, folosita pentru vaporizarea sub presiune a lichidelor în vederea întrebuintarii vaporilor ca forta motrice, la încalzirea caloriferelor etc. ♦ Instalatie compusa dintr-un vas prin care trec o serie de tuburi, folosita la distilarea alcoolului. 3. (Geogr.) Caldare (II). Cazanele Dunarii. - Din tc. kazan.
cărbune, CĂRBÚNE, carbuni, s.m. I. 1. Roca combustibila amorfa, de culoare galbuie, bruna pâna la neagra, friabila, formata prin îmbogatirea în carbon (în lipsa oxigenului din aer) a resturilor unor plante din epocile geologice si folosita drept combustibil si ca materie prima în industria chimica si în metalurgie. ♦ Carbune brun = carbune de culoare brun-închis, compact, sticlos, casant. Carbune activ = carbune cu structura poroasa si cu mare capacitate de retinere prin adsorbtie a gazelor, a vaporilor etc. Carbune animal = material obtinut prin calcinarea oaselor animale si folosit ca adsorbant pentru gaze si pentru substante colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intestinal etc. ♦ Carbune alb = denumire data cursurilor de apa cu caderi utilizabile pentru producerea de energie. 2. Material combustibil de culoare neagra, usor si sfarâmicios, rezultat din arderea incompleta a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscata a lemnului, folosit în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ♢ Expr. A se face carbune = (despre alimente) a se arde. A sta (ca) pe carbuni (aprinsi) = a fi foarte nerabdator. 3. Creion negru obtinut dintr-un lemn de esenta foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schite etc. II. 1. (Med.) Antrax. 2. (Zool.; în sintagma) Carbune enfizematos = boala infectioasa acuta a rumegatoarelor, în special a bovinelor, provocata de bacteria Clostridium chauvoei si care se manifesta prin aparitia în muschi a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (La plante) Taciune. 4. (Bot.; reg.; la pl.) Planta erbacee cu frunze ovale la baza, lanceolate mai sus si flori negre-violacee (Phyteuma spiciforma); spinuta (1). – Lat. carbo, -onis.
minienciclopedie, MINIENCICLOPEDÍE s. f. microenciclopedie. (< mini1- + enciclopedie)
cânt, CÂNT, cânturi, s.n. 1. Cântare, cântec; ciripit de pasari. 2. Poezie (însotita uneori de melodie). 3. Parte, diviziune a unui poem epic. – Din cânta (derivat regresiv).
cântăreţ, CÂNTĂRÉŢ, -EÁŢĂ, cântareti, -e, s.m. si f. 1. Persoana care cânta cu vocea; artist care are profesiunea de a cânta cu vocea. ♦ Persoana care executa cântarile si citirile în serviciile religioase. 2. Poet (care lauda în versurile sale pe cineva sau ceva). – Cânta + suf. -aret.
cântec, CẤNTEC, cântece, s.n. 1. Sir armonios de sunete emise cu vocea sau cu un instrument; cântare, cânt. ♦ Sunete placute, melodioase emise de unele pasari; zumzetul placut al unor insecte. ♢ Cântecul lebedei = ultima opera sau ultima manifestare de valoare (a unui artist, a unui muzician, a unui scriitor etc.). Cântecul planetelor = muzica sferelor. 2. Compozitie literara în versuri, adesea însotita de melodie. ♢ Cântec batrânesc = balada populara veche. Cântec de dor = poezie populara cu caracter elegiac. Cântec de lume = poezie lirica cu caracter erotic. Cântec de mase = cântec cu continut patriotic, revolutionar, care are un caracter mobilizator si exprima nazuinte de libertate, de pace etc. Cântec de leagan = cântec liric cu care sunt adormiti copiii mici. ♢ Expr. Vorba (sau povestea) cântecului = cum se zice; vorba ceea. Asa-i cântecul = asta e situatia. A fi cu cântec sau a-si avea cântecul sau = (despre lucruri, întâmplari, atitudini etc.) a avea istoria, tâlcul sau (complicat, plin de aspecte dubioase, neclare). [Var.: (reg.) cấntic s.n.] – Lat. canticum.
ceasornic, CEASÓRNIC, ceasornice, s.n. 1. Ceas (3). ♢ Ceasornic de pontaj = ceasornic special pus la poarta de intrare într-o uzina, întreprindere etc., care imprima pe fisele individuale momentul intrarii si iesirii muncitorilor. 2. (Bot.) Planta agatatoare cu flori albe, trandafirii si albastrii (Passiflora coerulea). - Din bg., scr. časovnik (modificat dupa ornic).
celenterat, CELENTERÁT, celenterate, s.n. (La pl.) încrengatura de animale inferioare, de obicei marine, care au corpul cu peretii alcatuiti din doua straturi de celule si cu o cavitate digestiva în interior; (si la sg.) animal care face parte din aceasta încrengatura. ♢ (Adjectival) Meduza si coralii sunt animale celenterate. - Din fr. coelentérés.
celest, CELÉST, -Ă, celesti, -ste, adj. (Livr.; poetic) Ceresc; fig. foarte frumos, minunat, divin. – Din fr. céleste, lat. caelestis.
celiac, CELIÁC, -Ă, celiaci, -ce, adj. (Anat.) Al cavitatii abdominale. [Pr.: -li-ac] – Din fr. coeliaque.
celioscopie, CELIOSCOPÍE s.f. Metoda de examinare a interiorului cavitatii abdominale; peritonescopie. [Pr.: -li-o-] – Din fr. coelioscopie.
celiotomie, CELIOTOMÍE, celiotomii, s.f. (Med.) Laparotomie. [Pr.: -li-o-] – Din fr. coeliotomie.
celom, CELÓM s.n. Cavitate în interiorul corpului animalelor metazoare. – Din fr. coelome.
celomat, CELOMÁT, celomate, s.n. Animal prevazut cu celom. – Din fr. coelomates.
celomic, CELÓMIC, -Ă, celomici, -ce, adj. (Anat.) Care apartine celomului, referitor la celom. – Din fr. coelomique.
cenobit, CENOBÍT, cenobiti, s.m. Calugar care traieste într-o manastire. – Din fr. cénobite, lat. coenobita.
cep, CEP, cepuri, s.n. 1. Dop de lemn, de forma tronconica, cu care se astupa gaura butoiului. ♦ Canea. ♦ Gaura de umplere sau de scurgere a lichidului dintr-un butoi care se închide cu un cep (1) sau cu o canea. ♢ Expr. A da cep (unei buti, unui butoi etc.) = a începe o bute, un butoi etc. plin cu vin (sau cu alt lichid), facându-i o gaura. 2. Portiune din tulpina unui portaltoi, care se lasa deasupra altoiului pâna la dezvoltarea acestuia, cu scopul de a-l proteja. ♦ Nod din tulpina unui brad sau a unui molid, din care creste ramura. 3. Fusul arborelui de lemn al unei mori taranesti de apa. 4. Proeminenta prismatica sau cilindrica fasonata la capatul unei piese de lemn, cu care aceasta urmeaza a fi îmbucata în alta piesa. ♦ Capatul filetat în exterior al unei tevi, care serveste la îmbinare prin însurubare. – Lat. cippus.
cesiu, CÉSIU s.n. Element chimic, metal alcalin monovalent, moale, alb, care se gaseste în cantitati foarte mici alaturi de potasiu si se foloseste la fabricarea celulelor fotoelectrice. – Din fr. césium.
chema, CHEMÁ, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune, a striga, a comunica cuiva sa vina aproape sau într-un anumit loc. 2. A pofti, a îndemna (în mod oficial) pe cineva sa participe la o actiune, la un fapt; a solicita, a apela la... ♦ (Poetic) A evoca. 3. A ordona, a impune cuiva (în mod oficial) sa se prezinte într-un anumit loc. ♦ Expr. A chema la ordine = a cere, a soma sa respecte anumite reguli de disciplina, liniste etc. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. II. Refl. (impers.) A avea numele..., a se numi; a însemna, a se zice, a se socoti. ♦ Expr. Se cheama ca... = însemneaza ca..., vrea sa zica. – Lat. clamare.
milioersted, MILIOERSTÉD R-/ s. m. a mia parte dintr-un oersted. (< fr. millioersted)
cicadă, CICÁDĂ, cicade, s.f. Nume dat unor insecte cu corpul scurt si gros, cu capul mare, terminat printr-o proeminenta ascutita. – Din lat. Cicada (denumire stiintifica).
cifoză, CIFÓZĂ, cifoze, s.f. (Med.) Deformatie a coloanei vertebrale care duce la o proeminenta dorsala. V. cocoasa. – Din fr. cyphose.
deschidere, DESCHÍDERE, deschideri, s.f. I. Actiunea de a (se) deschide si rezultatul ei. ♦ (La sah) Primele miscari cu care începe o partida. ♦ (Sport) Trecere a mingii de catre un jucator unui coechipier, pentru a întreprinde o actiune ofensiva. ♢ Expr. În deschidere = în primul meci dintr-un cuplaj sportiv. II. 1. Distanta, departarea dintre falcile (2) unei unelte de prindere, ale unei piese de apucat sau ale unui dispozitiv (1) de fixare pentru prelucrarea pieselor. ♦ Distanta orizontala dintre marginile spatiului unui gol. 2. Spatiu liber într-un zid, într-un perete etc., pentru iluminare si aerisire sau pentru circulatie. ♦ Locul unde apare sau unde se formeaza o deschizatura, o gaura, o intrare. 3. Loc unde apar la suprafata rocile de adâncime în urma eroziunii (1) scoartei pamântului. ♢ Deschidere geologica = loc unde apar, la suprafata pamântului, rocile sau mineralele; afloriment. 4. (Lingv.) Largimea canalului fonator în timpul articularii unui sunet. [Var.: (pop.) deschídere s.f.] – V. deschide.
doină, DÓINĂ, doine, s.f. Poezie lirica specifica folclorului românesc, care exprima un sentiment de dor, de jale, de revolta, de dragoste etc., fiind însotita, de obicei, de o melodie adecvata; specie muzicala a creatiei folclorice românesti, având caracteristicile de mai sus. – Et. nec.
economie, ECONOMÍE, (2, 3) economii, s.f. 1. Ansamblul activitatilor umane desfasurate în sfera productiei, distributiei si consumului bunurilor materiale si serviciilor. ♦ Economie nationala = totalitatea activitatilor si interdependentelor economice la nivel macro- si microeconomic, coordonat pe plan national prin mecanisme proprii de functionare. Economie politica = stiinta a administrarii unor resurse si mijloace limitate, care studiaza, analizeaza si explica comportamentele umane legate de organizarea si utilizarea acestor resurse. Economie de schimb = economie în cadrul careia produsele muncii iau cu precadere forma de marfuri. Economie naturala = economie în care bunurile materiale se produc direct pentru consum, fara intermediul schimbului. ♦ Ramura, sector de activitate (productiva). 2. Folosire chibzuita a mijloacelor materiale sau banesti, limitata la strictul necesar în cheltuieli; cumpatare, chibzuiala, masura. 3. (Concr.; la pl.) Bani agonisiti si pastrati pentru satisfacerea anumitor trebuinte. 4. Mod de întocmire, de orânduire a planului sau a partilor unei lucrari, ale unei scrieri, ale unei legi etc.; alcatuire, compozitie. [Var.: (înv.) iconomíe, -ii s.f.] – Din fr. économie.
enologie, ENOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu vinificatia si cu studiul produselor derivate ale viei si ale vinului. [Var.: oenologíe s.f.] – Din fr. oenologie.
flamingo, FLAMÍNGO, flamingi, s.m. Pasare migratoare de apa, de marimea unei berze, cu gâtul si cu picioarele foarte lungi si cu pene de culoare alba cu nuante roz. (Phoenicopterus ruber). – Din germ. Flamingo.
microexpoziţie, MICROEXPOZÍŢIE s. f. expozitie de mici proportii. (< micro1- + expozitie)
microexplozie, MICROEXPLÓZIE s. f. explozie de proportii reduse. (< engl. microexplosion)
microevoluţie, MICROEVOLÚŢIE s. f. totalitatea proceselor de adaptare si de diferentiere a unor grupe de organisme mai mici. (< fr. microévolution)
microeseu, MICROESÉU s. n. eseu de proportii reduse. (< micro1- + eseu)
microestezie, MICROESTEZÍE s. f. tulburare de sensibilitate manifestata prin receptarea diminuata a volumului si greutatii obiectelor. (< fr. microesthésie)
microenciclopedie, MICROENCICLOPEDÍE s. f. enciclopedie de dimensiuni reduse; minienciclopedie. (< micro1- + enciclopedie)
microencefalie, MICROENCEFALÍE s. f. malformatie constând din existenta unui creier foarte mic. (< micro1 – + encefalie)
microelement, MICROELEMÉNT s. n. element chimic care se gaseste în cantitati foarte mici în sol, sau în organismele vii; oligoelement. (< fr. micro-élément)
microelectronografie, MICROELECTRONOGRAFÍE s. f. fotografie, la microscop, care permite studierea fenomenelor biologice celulare sub aspect electric. (< micro1- + electronografie)
microelectronic, MICROELECTRÓNIC, -Ă I. adj. 1. referitor la microelectronica. 2. (despre dispozitive electronice) cu grad înalt de miniaturizare. II. s. f. ramura a electronicii care studiaza miniaturizarea continua a circuitelor si aparatelor electronice. (< fr. microélectronique, engl. microelectronic/s/)
microelectrobuz, MICROELECTROBÚZ s. n. microbuz actionat electric. (< micro1- + electrobuz)
microeconomie, MICROECONOMÍE s. f. disciplina care studiaza relatiile economice la nivelul fiecarei întreprinderi. (< fr. microéconomie)
microcircuit, MICROCIRCUÍT s. n. dispozitiv microelectronic cu o densitate mare de elemente de circuit echivalente, constituind o singura unitate. (< micro1- + circuit)
gastroenterită, GASTROENTERÍTĂ, gastroenterite, s.f. Boala care consta în inflamatia simultana a mucoasei stomacului si a intestinelor si care se manifesta prin diaree, dureri abdominale etc. [Pr.: -tro-en-] – Din fr. gastro-entérite.
gastroenterolog, GASTROENTEROLÓG, -Ă, gastroenterologi, -ge, s.m. si f. Specialist în gastroenterologie. [Pr.: -tro-en-] – Din fr. gastro-entérologue.
gastroenterologie, GASTROENTEROLOGÍE s.f. Ramura a medicinii care studiaza fiziologia si patologia tubului digestiv. [Pr.: -tro-en-] – Din fr. gastro-entérologie.
gaz, GAZ2, gaze, s.n. 1. Nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusa, incolore, usor deformabile si expansibile, care, din cauza coeziunii moleculare slabe, nu au o forma proprie stabila si tind sa ocupe întregul volum pe care îl au la dispozitie. ♢ Gaz perfect (sau ideal) = gaz (ipotetic) extrem de rarefiat, la care produsul dintre presiune si volum ramâne constant la orice temperatura. Gaz aerian (sau de iluminat) = gaz combustibil obtinut prin distilarea huilei la temperaturi înalte. Gaz lichefiat = amestec de gaze combustibile usor lichefiabile, obtinut prin extragerea directa din gaze de sonda sau prin distilare din unele produse petroliere, pastrat în stare lichida în butelii. Gaz nobil = fiecare dintre elementele chimice situate în grupa a opta principala a sistemului periodic al elementelor, inclusiv heliu, caracterizate prin inertia lor chimica. Gaz solid = combinatie solida de molecule de gaz metan si de apa, care se gaseste în special în zonele unde pamântul este înghetat pâna la mari adâncimi. Gaze naturale = gaze combustibile care emana din pamânt. 2. (La pl.) Nume dat unor substante gazoase toxice sau asfixiante folosite în razboi. 3. (La pl.) Emanatii gazoase ale stomacului sau ale intestinelor. 4. Petrol lampant. ♢ Expr. (Fam.) Doar n-am baut gaz, se spune ca raspuns negativ la o propunere nepotrivita; nici nu ma gândesc! A arde gaz (sau gazul) degeaba = a nu face nimic, a pierde vremea de pomana. – Din fr. gaz.
gazel, GAZÉL, gazeluri, s.n. Poezie (orientala) cu forma fixa alcatuita din distihuri si care de obicei cânta dragostea si vinul. – Din fr. ghazel.
metroelitrorafie, METROELITRORAFÍE s. f. sutura a peretelui vaginal anterior, sau a fetei anterioare a colului uterin cu peretele posterior al vaginului. (< fr. métro-élytrorrhaphie)
metric, MÉTRIC, -Ă I. adj. 1. referitor la masura, la metru. o sistem ~ = sistem international de masurare a lungimilor, greutatilor si capacitatilor, bazat pe unitati care cresc, sau descresc din zece în zece. 2. referitor la metrica (II, 1). II. s. f. 1. ramura a poeticii care studiaza structura versului si a unitatilor prozodice; totalitatea regulilor privitoare la structura versurilor; sistem de construire ritmica a versurilor. 2. ramura a muzicii care se ocupa cu studiul metrului1 (4). 3. (mat.) sistem de masuri care se asociaza unei masuri date. (< fr. métrique, /II/ germ. Metrik)
geniu, GÉNIU, genii, s.n. I. 1. Cea mai înalta treapta de înzestrare spirituala a omului, caracterizata printr-o activitate creatoare ale carei rezultate au o mare însemnatate; persoana care are o asemenea înzestrare. ♢ Loc. adj. De geniu = genial. 2. Fire, natura, caracter specific. II. (Mitol.; azi în stilul poetic) Spirit protector; duh (bun sau rau). III. Arma militara care cuprinde trupe specializate pentru executarea lucrarilor de fortificatii, de drumuri, de poduri etc. – Din lat. genius, fr. génie.
gestică, GÉSTICĂ s.f. Ansamblu de gesturi folosite de un actor în interpretarea unui rol ori în recitarea sau în lectura unei opere poetice. – Gest + suf. -ica.
ghint, GHINT, ghinturi, s.n. 1. Sant în forma de spirala, facut pe suprafata interioara a tevii unor arme de foc, pentru a imprima proiectilului o miscare de rotatie necesara mentinerii stabilitatii acestuia pe o traiectorie data. 2. Cui sau piron cu capatul lat si proeminent. – Din pol. gwint, ucr. gvint.
gibozitate, GIBOZITÁTE s.f. Deformare a coloanei vertebrale, care se manifesta printr-o curbura cu proeminenta dorsala; cifoza, cocoasa. – Din fr. gibbosité.
metapoezie, METAPOEZÍE s. f. poezie despre poezie, despre materia ei. (< meta- + poezie)
glăsui, GLĂSUÍ, glasuiesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. (Azi poetic si fig.) A vorbi, a spune. ♦ Intranz. (Despre texte scrise; la pers. 3) A contine, a exprima. 2. Tranz. (Rar) A cânta, a intona. – Glas + suf. -ui.
gleznă, GLÉZNĂ, glezne, s.f. 1. Parte a membrului inferior care cuprinde portiunea articulatiei tibiei cu tarsul. ♦ Proeminenta osoasa formata în aceasta regiune. ♦ Parte mai subtire a gambei, situata deasupra articulatiei tibiei cu tarsul. 2. Parte a piciorului unor animale cuprinsa între fluier si chisita. – Din sl. glezinŭ, glezna.
glosă, GLÓSĂ, glose, s.f. 1. Explicarea sensului unui pasaj sau a unui cuvânt dintr-o scriere; spec. comentariu sau nota explicativa facuta pe marginea unui text. ♦ (La pl.) Totalitatea cuvintelor care alcatuiesc un glosar. 2. Forma fixa de poezie în care fiecare strofa, începând de la cea de-a doua, comenteaza succesiv câte un vers din prima strofa, versul comentat repetându-se la sfârsitul strofei respective, iar ultima strofa reproducând în ordine inversa versurile primei strofe. – Din lat. glossa. Cf. fr. g l o s e, it. g l o s s a, germ. G l o s s e.
metafrază, METAFRÁZĂ s. f. 1. transpunere a unei poezii în proza; traducere a unui text în care se urmareste interpretarea fidela a continutului. 2. anafora care foloseste sinonimele pentru a evita repetarea monotona a aceluiasi cuvânt. (< fr. métaphrase)
gnomic, GNÓMIC, -Ă, gnomici, -ce, adj. 1. (Despre scrieri) Care cuprinde maxime, sentinte, reflectii, sfaturi morale. ♢ Poeti gnomici = poeti din Grecia (si din Roma) antica, autori ai unor opere gnomice (1). 2. (Lingv.; despre unele timpuri verbale) Care indica actiunea sub forma generala sau care se îndeplineste indiferent de timp. – Din fr. gnomique.
godron, GODRÓN, godroane, s.n. Ornament în relief format din proeminente ovale alungite, dispuse pe un element de arhitectura, pe un vas etc. – Din fr. godron.
goeland, GOELÁND, goelanzi, s.m. (Ornit.; rar) Pescarus. [Pr.: go-e-] – Din fr. goéland.
goeletă, GOELÉTĂ, goelete, s.f. Nava cu pânze având doua pâna la sase catarge. [Pr.: go-e-] – Din fr. goélette.
goethean, GOETHEÁN, -Ă, goetheeni, -e, adj. De Goethe, al lui Goethe; în maniera lui Goethe. [Pr.: gö-te-an] – Goethe (n.pr.) + suf. -an.
goliard, GOLIÁRD, goliarzi, s.m. Poet medieval de limba latina, ratacitor, care cânta bucuria de a trai; vagant. [Pr.: -li-ard] – Din fr. goliard.
gordian, GORDIÁN adj. (În sintagma) Nod gordian = dificultate extrem de mare, greu sau imposibil de rezolvat. [Pr.: -di-an] – Din fr. [noeud] gordien.
grebănos, GREBĂNÓS, -OÁSĂ, grebanosi, -oase, adj. Care are greabanul proeminent. ♦ (Despre oameni) Care are spatele adus, încovoiat, cocosat. – Greaban + suf. -os.
mentism, MENTÍSM s. n. tulburare a memoriei caracterizata prin desfasurarea tumultuoasa, incoercibila si anxiogena a ideilor si amintirilor. (< fr. mentisme)
greu, GREU, GREA, grei, grele, adj., GREU, adv., s.n. I. Adj. 1. Care apasa cu greutate asupra suprafetei pe care sta; care are greutate (mare); care cântareste mult. Corp greu. ♢ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unitatilor sale tunuri si obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de productie. (Sport) Categorie grea = categorie în care intra boxerii, luptatorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ♢ Expr. Pas greu = moment dificil, initiativa plina de greutati. Bani grei = suma mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovarat, îngreuiat, încarcat. Sac greu. ♢ Familie (sau casa) grea = familie numeroasa si greu de întretinut. ♦ (Pop.; la f.) Gravida. ♦ (Despre nori) De culoare neagra, aducator de ploaie si de furtuna. II. Adj. 1. (Despre parti ale corpului) Care pare ca apasa (din cauza oboselii, bolii, starii sufletesti etc.). Are capul greu. ♢ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimtiri rele. A avea mâna grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacientilor. 2. (Despre alimente) Care produce usor indigestie; care se asimileaza cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzatie de neplacere, de insuficienta respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rau; încarcat; p. ext. apasator, coplesitor. ♢ Atmosfera grea = atmosfera apasatoare care preceda declansarea unei furtuni, unei ploi torentiale; fig. atmosfera încarcata de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceata etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Munca grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi strabatut cu greutate. ♦ Care se întelege, se învata cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferinte, necazuri, împrejurari etc.) Care se suporta cu mari suferinte, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferinte si se vindeca cu mare greutate sau nu se mai vindeca; grav. ♢ Zile grele sau viata grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitura grea = lovitura morala dureroasa. ♢ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal si greu la vale, se spune când cineva este silit sa faca fata unei situatii dificile cu posibilitati (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ♢ Vorba grea = insulta, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toata greutatea. S-a lasat greu. ♢ Expr. A-i cadea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutatii, cantitatii). Cântareste greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu truda; anevoie. Munceste greu. ♢ Expr. A-i fi greu (sa)... = a simti dificultatea initierii unei actiuni. A-i veni (cuiva) greu (sa...) = a-i fi neplacut (sa...), a-i displacea; a se jena (sa...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi sila, a fi satul (de cineva sau de ceva); b) a se rusina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trai în lipsuri materiale, a avea o situatie materiala precara. ♦ Încet (si neplacut). Orele trec greu. 3. Rau, grav, tare. E greu bolnava. ♢ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plati greu = a) a plati scump, cu mari sacrificii; b) a nu plati la timp. V. S.n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificila; impas. ♢ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultati; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treaba anevoioasa. A greu = cu neplacere. ♢ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutati. 2. Povara, sarcina; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificila a unei munci, a unei situatii etc. 3. Partea mai numeroasa dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).
meningoencefalită, MENINGOENCEFALÍTĂ s. f. inflamatie a meningelor si a creierului. (< fr. méningo-encéphalite)
menestrel, MENESTRÉL s. m. poet-muzicant ambulant din evul mediu, care cânta si recita versuri acompaniindu-se cu un instrument; (p. ext.) cântaret popular. (< fr. ménestrel)
meloide, MELOÍDE s. f. pl. familie de insecte vezicante: cantarida si meloea. (< fr. méloïdés)
meloe, MELÓE s. f. insecta coleoptera fara aripi, cu elitrele atrofiate, care traieste pe pajisti si fânete. (< fr. méloé)
melic, MÉLIC, -Ă adj. referitor la muzica. ♢ referitor la poezia lirica corala a grecilor. (< fr. mélique, gr. melikos)
haiku, HAIKÚ, haiku-uri, s.n. (Livr.) Poezie japoneza alcatuita din 17 silabe dispuse în trei grupe. – Din fr. haïku, engl. haikku.
meistersänger, MEISTERSäNGER MÁISTĂRZENGĂR/ s. m. nume dat unor cântareti si poeti germani din evul mediu, apartinând burgheziei orasenesti, organizati în asociatii, cu reguli de compozitie minutios codificate. (< germ. Meistersänger)
meistergesang, MEISTERGESANG [MÁISTĂRGHEZANG] s. n. totalitatea creatiilor poetice cu caracter didactic ale meistersängerilor. (< germ. Meistergesang)
megaesofag, MEGAESOFÁG s. n. dilatare enorma a esofagului. (< fr. méga-oesophage)
meditaţie, MEDITÁŢIE s. f. 1. gândire, cugetare îndelungata si adânca. 2. poezie lirica filozofica în care poetul îsi pune unele probleme în legatura cu existenta omeneasca. ♢ scriere în proza asupra unui subiect filozofic, moral sau religios. 3. lectie particulara. (< fr. méditation, lat. meditatio)
hialită, HIALÍTĂ, hialite, s.f. 1. Varietate de opal care are transparenta. 2. Sticla neagra de Boemia. 3. Inflamatie a corpului vitros al ochiului. [Pr.: hi-a-] – Din fr. hyalite.
masturbaţie, MASTURBÁŢIE s. f. provocare a orgasmului prin autoexcitatia organelor sexuale; onanie, chiromanie. o ~ psihica = obtinerea satisfactiei sexuale prin simpla exacerbare imaginativa. (< fr. masturbation, lat. masturbatio)
mastoidă, MASTOÍDĂ adj. apofiza ~a (si s. f.) = fiecare dintre cele doua proeminente ale osului temporal situate îndaratul urechii. (< fr. mastoïde)
hidrocentrală, HIDROCENTRÁLĂ, hidrocentrale, s.f. Centrala hidroelectrica. – Din fr. hydrocentrale.
hidroelectric, HIDROELÉCTRIC, -Ă, hidroelectrici, -ce, adj. (Despre instalatii) Care transforma energia hidraulica în energie electrica. ♢ Centrala hidroelectrica =ansamblu de instalatii, cladiri si amenajari în care se produce energie electromagnetica prin transformarea din alte forme de energie; hidrocentrala. ♦ (Despre centrale electrice) Care foloseste debitul si caderea unui râu sau al unui fluviu. [Pr.: -dro-e-] – Din fr. hydro-électrique.
hidroelevator, HIDROELEVATÓR, hidroelevatoare, s.n. Dispozitiv folosit pentru ridicarea si îndepartarea apei si a noroiului din sapaturile executate cu mijloace hidromecanice. [Pr.: -dro-e-] – Din fr. hydro-élévateur.
hidroenergetic, HIDROENERGÉTIC, -Ă, hidroenergetici, -ce, adj. Referitor la energia care se produce cu ajutorul apei. [Pr.: -dro-e-] – Hidro- + energetic.
hidroenergie, HIDROENERGÍE s.f. Energie produsa de apa în miscare; energie hidraulica. [Pr.: -dro-e-] – Din fr. hydroénergie.
hingher, HINGHÉR, hingheri, s.m. Persoana, în slujba serviciului de ecarisaj, care se ocupa cu prinderea câinilor vagabonzi; hoher (1). [Var.: (înv.) henghér s.m.] – Din sas. hoenger (= germ. Henker).
hipoergie, HIPOERGÍE, hipoergii, s.f. (Med.) Reducere a capacitatii organismului de a reactiona la diversi antigeni. [Pr.: -po-er-] – Din fr. hypoergie.
marş, MARS I. s. n. 1. deplasare a unei trupe sau a unei (grupari de) nave (într-o anumita formatie). o ~ fortat = mars executat cu o viteza sporita fata de cea normala. 2. proba de atletism în timpul careia concurentii sunt obligati sa mearga repede, fara a alerga. 3. piesa muzicala cu o miscare uniforma sugerând pasul cadentat de defilare al unei trupe, al unui cortegiu etc. 4. poezie lirica patriotica scrisa pentru a putea fi cântata dupa melodia unui mars (3). 5. operatie de extragere si introducere în sonda a garniturii de foraj. II. interj. 1. comanda de pornire a unei trupe. 2. cuvânt cu care se alunga un câine, se îndeparteaza în mod brutal un om. (< fr. marche, germ. Marsch)
hipoestezie, HIPOESTEZÍE, hipoestezii, s.f. Diminuare a sensibilitatii cutanate, întâlnita în unele boli nervoase. [Pr.: -po-es-] – Din fr. hypoesthésie.
marginat, MARGINÁT, -Ă adj. (biol., despre un organ) cu o margine proeminenta, distincta. (< lat. marginatus, fr. marginé)
iac, IAC, iaci, s.m. Mamifer rumegator din Tibet, mai mic decât bivolul, cu corpul masiv, acoperit de par lung de culoare bruna si cu o cocoasa pe ceafa (Poephagus grunniens). – Din fr. yack.
iarbă, IÁRBĂ, (2) ierburi, s.f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu partile aeriene verzi, subtiri si mladioase, folosite pentru hrana animalelor. ♢ Expr. Paste, murgule, iarba verde = va trebui sa astepti mult pâna ti se va împlini ceea ce doresti. Din pamânt, din iarba verde = cu orice pret, neaparat. ♦ Nutret verde, proaspat cosit. 2. Buruieni de tot felul. ♢ Iarba rea = a) buruiana otravitoare; b) fig. om rau, primejdios. 3. Pajiste. 4. Compuse: iarba-de-mare = planta erbacee cu frunze liniare si cu flori verzi, care creste pe fundul marii si ale carei frunze uscate sunt folosite în tapiterie; zegras (Zostera marina); iarba-broastei = mica planta acvatica, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorita petiolului lung) plutesc la suprafata apei, si cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = planta perena din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) planta erbacee veninoasa, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-galbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarba cu putere miraculoasa, cu ajutorul careia se poate deschide orice usa încuiata; p. ext. putere supranaturala, care poate ajuta la ceva greu de obtinut; iarba-gaii = planta erbacee cu frunze dintate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarba-creata = izma-creata; iarba-deasa = planta erbacee cu tulpini subtiri, cu frunze înguste si flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarba-grasa = planta erbacee cu tulpina ramificata si întinsa pe pamânt, cu frunze carnoase, lucioase si flori galbene (Portulaca oleracea); iarba-mare = planta erbacee cu tulpina paroasa si ramificata, cu frunze mari si flori galbene (Inula helenium); iarba-alba = planta erbacee ornamentala cu frunzele vargate cu linii verzi si albe-rosietice sau galbui (Phalaris arundinacea); iarba-canarasului = planta erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui si semintele galbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarba-albastra = planta erbacee cu frunzele îngramadite la baza tulpinii si cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = planta erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = planta erbacee cu tulpinile noduroase si cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarba-neagra = a) planta erbacee cu frunze dintate si cu flori brune-purpurii pe dinafara si galbene-verzui pe dinauntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare si flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse si cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarba-rosie = planta erbacee cu tulpina rosiatica, cu frunze nedivizate, lanceolate si cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioara (Bidens cernuus); iarba-sarpelui = a) planta erbacee cu frunze lanceolate, paroase, cu flori albastre, rar rosii sau albe (Echium vulgare); b) planta cu tulpina paroasa, cu flori albastre sau rosietice (Veronica latifolia); c) broscarita; iarba-sopârlelor = planta erbacee cu rizom gros, carnos, cu tulpina terminata în spic, cu frunze ovale si flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarba-stelata = planta erbacee cu tulpina întinsa pe pamânt, cu frunze pe fata superioara si pe margini paroase si cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarba-de-Sudan = planta cu tulpina înalta, cu frunze lungi, cultivata ca planta furajera (Sorghum halepense). 5. Praf de pusca. – Lat. herba.
idilă, IDÍLĂ, idile, s.f. Specie de poezie lirica si erotica din sfera poeziei bucolice, în care este prezentata, în forma optimista sau idealizata, viata si dragostea în cadrul rustic; bucolica. ♦ Iubire curata, naiva si tinereasca între persoane de sex opus. [Var.: idíl, -e s.n.] – Din fr. idylle. Cf. germ. I d y l l.
idilic, IDÍLIC, -Ă, idilici, -ce, adj. Care se petrece ca într-o idila; bucolic, pastoral. ♦ (Despre natura) Câmpenesc, rustic; singuratic. ♦ (Despre sentimente) Simplu, naiv. ♦ (Despre poeti) Care scrie idile. – Din fr. idyllique. Cf. germ. i d y l l i s c h.
ieşi, IESÍ, ies, vb. IV. Intranz. 1. A parasi un loc, o încapere, un spatiu închis, limitat, plecând afara; a trece din interior în exterior. ♢ Expr. A iesi afara = a defeca (2). A-i iesi (cuiva) înainte sau a iesi în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. ♦ A se duce, a pleca de acasa. 2. A se ivi, a aparea, a se face vazut sau auzit. ♢ Expr. A iesi în relief = a) a fi mai în afara decât cele din jur, a fi proeminent; b) a se remarca, a se releva. A-i iesi (cuiva) ochii din cap (sau sufletul), se zice când cineva depune un efort extrem de mare. ♦ (Despre semanaturi) A rasari, a creste. ♦ A se naste din..., a-si trage originea; a proveni. 3. A parasi o pozitie, o situatie, o stare; a se desprinde, a se elibera. ♢ Expr. A-si iesi din sarite (sau din fire, din rabdari, din pepeni, din tâtâni, din balamale) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A se abate de la o hotarâre, de la o decizie etc.; a încalca, a nu respecta. 4. A ajunge, a izbuti, a reusi (într-un anumit fel). A iesit primul. ♢ Loc. vb. A iesi biruitor (sau învingator) = a birui, a învinge. ♢ Expr. A-i iesi (cuiva ceva) dupa plac = a-i reusi (ceva cuiva) asa cum a dorit. Cum o iesi, (numai) sa iasa, exprima indiferenta sau resemnarea fata de un rezultat (nefavorabil) asteptat. ♦ A promova, a avansa, a ajunge. A iesit ofiter. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activitati etc.; a obtine un câstig material. ♦ (Despre calcule, socoteli) A da rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. 6. A se decolora; a se spalaci. – Lat. exire.
ieşind, IESÍND, iesinduri, s.n. Partea iesita în afara (la o constructie, la o piesa etc.); proeminenta, iesitura. – V. iesi.
ieşit, IESÍT2, -Ă, iesiti, -te, adj. 1. Scos în relief; proeminent. 2. (În expr.) Iesit de soare (sau la spalat) = decolorat. 3. (În expr.) Iesit din minti = nebun. – V. iesi.
ieşitură, IESITÚRĂ, iesituri, s.f. Partea iesita în afara (la o constructie, la o piesa etc.); proeminenta, iesind. – Iesi + suf. -tura.
manoperă, MANÓPERĂ s. f. 1. cantitatea de munca (manuala) necesara pentru efectuarea unei lucrari; remuneratia cuvenita pentru aceasta munca. 2. (fig.) uneltire, intriga. (dupa fr. monoeuvre, lat. manopera)
imagism, IMAGÍSM s.n. Tendinta în poezia si proza moderna de a sugera mesajul prin imagini (vizuale sau auditive) si nu discursiv. ♦ Ansamblu de imagini existent într-o creatie literara imagistica. – Din engl. imagism, fr. imagisme.
imagistic, IMAGÍSTIC, -Ă, imagistici, -ce, adj. (Rar) Privitor la imagini, de imagini, cu imagini. ♦ (Substantivat, f.) Gen de poezie sau de proza în care predomina imaginile; ansamblu de imagini care exista în asemenea creatii. – Din fr. imagistique.
imn, IMN, imnuri, s.n. Poezie sau cântec solemn compus pentru preamarirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou (legendar) etc. ♦ Spec. Cântec religios de preamarire a divinitatii. ♦ Spec. Cântec solemn aparut o data cu formarea statelor nationale si adoptat oficial ca simbol al unitatii nationale de stat. – Din fr. hymne, lat. hymnus.
manie, MANÍE1 s. f. boala mintala manifestata prin dispozitie euforica, succesiune rapida si incoerenta a ideilor. ♢ obsesie, preocupare exclusiva pentru ceva; ciudatenie, toana. (< ngr. manie, fr. manie)
opăcea, OPĂCEÁ, opacele, s.f. (În poezia populara) Diminutiv al lui opaca.
manevrier, MANEVRIÉR, -Ă I. adj. (despre unitati militare, avioane etc.) care executa manevre cu dibacie, usor. II. s. m. 1. (mar.) cel care executa corect manevrele cu nava. 2. cel care stie sa manevreze cu abilitate (în politica). (< fr. manoeuvrier)
manevră, MANÉVRĂ s. f. 1. manevrare. 2. (pl.) pregatire tactica a trupelor terestre sau a flotei în conditii asemanatoare cu cele de pe câmpul de lupta. 3. totalitatea operatiilor de compunere si de descompunere a treburilor, de conducere a unei nave etc. 4. parâma la fixarea si manevrarea velelor, la legarea catargelor etc. 5. (fig.) uneltire, intriga, masinatie. (< fr. manoeuvre)
manevrabil, MANEVRÁBIL, -Ă adj. care poate fi manevrat. (< fr. manoeuvrable)
manevrabilitate, MANEVRABILITÁTE s. f. însusire a unei nave, a unui vehicul de a fi manevrat. (< fr. manoevrabilité)
manevra, MANEVRÁ vb. I. intr. 1. (despre trenuri) a executa o manevra (3). 2. (despre trupe) a executa diferite miscari tactice. 3. (fig.) a unelti. II. tr. 1. a conduce, a pune în miscare o nava. 2. a mânui, a folosi (fonduri, bani). (< fr. manoeuvrer)
improviza, IMPROVIZÁ, improvizez, vb. I. Tranz. A compune, a alcatui (ocazional) repede, pe nepregatite o poezie, un discurs, o compozitie muzicala etc.; a face, a confectiona, a construi ceva la repezeala, din ce se gaseste (si provizoriu). – Din fr. improviser.
imunoelectroforeză, IMUNOELECTROFORÉZĂ s.f. (Med.) Adaptare a tehnicii electroforetice la studiile imunochimice. [Pr.: -no-e-] – Din engl. immunoelectrophoresis.
incoercibil, INCOERCÍBIL, -Ă, incoercibili, -e, adj. (Livr.) Care nu poate fi constrâns. ♦ (Fiz.) Care nu poate fi retinut, comprimat într-un recipient. [Pr.: -co-er-] – Din fr. incoercible.
incoercibilitate, INCOERCIBILITÁTE s.f. (Livr.) Imposibilitatea de a constrânge, de a stapâni. [Pr.: -co-er-] – Din fr. incoercibilité.
incoerent, INCOERÉNT, -Ă, incoerenti, -te, adj. (Despre oameni) Lipsit de logica în gândire, în manifestari; (despre manifestarile oamenilor) lipsit de logica. [Pr.: -co-e-. Var.: incoherént, -a adj.] – Din fr. incohérent.
incoerenţă, INCOERÉNŢĂ, incoerente, s.f. Lipsa de legatura logica (în gândire sau actiune). [Pr.: -co-e-. – Var.: incoherénta s.f.] – Din fr. incohérence.
incoherent, INCOHERÉNT, -Ă adj. v. incoerent.
incoherenţă, INCOHERÉNŢĂ s.f. v. incoerenta.
indicativ, INDICATÍV, -Ă, indicativi, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Rar) Care indica, care îndruma. 2. Adj. (Gram.; în sintagma) Mod indicativ (si substantivat, n.) = mod personal care exprima, de obicei, o actiune prezentata de catre vorbitor ca reala. 3. S.n. Tot ceea ce serveste pentru a indica ceva. 4. S.n. Denumire conventionala atribuita unitatilor militare, comandantilor si unor ofiteri din statele-majore în scopul pastrarii secretului si pentru a nu fi recunoscute de inamic. 5. S.n. Semnal de identificare la începutul sau sfârsitul programului (de radio si de televiziune). ♢ Indicativ de apel = apelativ conventional format din litere sau cifre al unei statii de radioemisie care permite ca aceasta sa fie distinsa de alte statii sau sa fie chemata. – Din fr. indicatif, lat. indicatiws.
indoeuropean, INDO-EUROPEÁN, -Ă, indo-europeni, -e, adj., s.m. pl. 1. Adj. (În sintagma) Limbi indo-europene (si substantivat, f. sg.) = familie de limbi reprezentând continuarea unei limbi neatestate în texte scrise, dar reconstituita, în esenta, cu ajutorul metodei comparativ-istorice. 2. S.m. pl. Denumire data unui grup de populatii care traiau prin mileniul III a Cr. în Asia Centrala, de unde au emigrat mai târziu spre vest si sud-vest. 3. Adj. Care apartine limbilor indo-europene sau populatiilor care vorbeau aceste limbi, privitor la aceste limbi. – Din fr. indoeuropéen.
infraroşu, INFRARÓSU, -IE, infrarosii, adj., s.n. 1. Adj. (În sintagma) Radiatii infrarosii = radiatii electromagnetice invizibile, penetrante, cu efect termic pronuntat, situate în spectru între limita rosie a domeniului luminii vizibile si microundele radioelectrice. 2. S.n. Domeniu spectral al radiatiilor infrarosii, situat între limita rosie a spectrului vizibil si radiatiile hertziene. – Infra-+rosu (dupa fr. infrarouge).
ingambament, INGAMBAMÉNT, ingambamente, s.n. Procedeu poetic cerut de necesitati prozodice sau de dorinta de a scoate în relief anumite cuvinte, care consta în trecerea unei parti de fraza ori propozitie sau a unor cuvinte dintr-un vers în versul urmator. – Cf. fr. e n j a m b e m e n t.
mamelon, MAMELÓN s. n. 1. sfârcul mamelei. ♢ formatie anatomica proeminenta. 2. ridicatura de teren izolata, cu vârful rotunjit. (< fr. mamelon)
interpret, INTERPRÉT, -Ă, interpreti, -te, s.m. si f. 1. Persoana care traduce pe loc si oral ceea ce spune cineva în alta limba, mijlocind astfel întelegerea dintre doua sau mai multe persoane; translator, talmaci. 2. Fig. Persoana care exprima nazuintele unei colectivitati; persoana care face cunoscute altuia vointa, dorinta, sentimentele cuiva; exponent, reprezentant. 3. Persoana care interpreteaza un rol într-un spectacol, o bucata muzicala, o poezie etc. V. artist, actor. – Din fr. interprèt, lat. interpres, -etis.
intimist, INTIMÍST, -Ă, intimisti, -ste, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Artist care exprima în creatia sa sentimente cu caracter strict personal, intime; partizan al intimismului. 2. Adj. Care exprima sentimente intime, cu caracter personal. Poezie intimista. Din fr. intimiste.
invocaţie, INVOCÁŢIE, invocatii, s.f. Faptul de a invoca; chemare în ajutor. ♦ Spec. Chemare (cu valoare stilistica) adresata de catre un poet muzei pentru a-l ajuta în realizarea creatiei sale artistice. ♦ Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpeleaza un personaj (de obicei istoric) absent. [Var.: invocatiúne s.f.] – Din fr. invocation, lat. invocatio, -onis.
iridiu, IRÍDIU s.n. Element chimic, metal greu, alb-argintiu, foarte dur, putin ductil, cu temperatura de topire foarte înalta, întrebuintat la confectionarea unor instrumente fizice si chirurgicale, a vârfurilor de penita pentru stilouri sau, sub forma aliajelor cu platina, pentru cupluri termoelectrice. [Var.: irídium s.n.] – Din fr. iridium.
izoedric, IZOÉDRIC, -Ă, izoedrici, -ce, adj. (Despre corpuri geometrice) Care are toate fetele egale. – Din fr. isoédrique.
maiorescianism, MAIORESCIANÍSM s. n. stil creator, deschis fata de fenomenul cultural, care promoveaza principiul autonomiei esteticului si criteriul estetic în judecata de valoare a poeziei. (< maiorescian + -ism)
înaripa, ÎNARIPÁ, înaripez, vb. I. Refl. A prinde aripi; a-si lua avânt; a întraripa. ♦ Tranz. (Poetic) A da avânt, a însufleti. – În + aripi.
înălţa, ÎNĂLŢÁ, înált, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) îndrepta în sus; a (se) ridica. ♢ Expr. (Tranz.) A(-si) înalta ochii = a privi în sus. (Intranz.) A înalta din umeri = a ridica din umeri în semn de nedumerire, de nestiinta, de nepasare etc. ♦ Tranz. A face sa fie mai înalt prin ridicare si asezare pe un obiect situat mai sus etc. ♦ Refl. (Rar; cu determinarea "pe cal", "în sa") A se urca pe cal; a încaleca. 2. Refl. A deveni mai înalt; a creste. 3. Refl. (Despre cladiri, monumente etc.) A aparea, a se ivi (în toata înaltimea). 4. Tranz. A construi, a cladi. A înalta o casa. 5. Tranz. A ridica vocea, tonulä pronunta tare. ♦ Refl. (Despre voce, glas, sunete) A se auzi (limpede). 6. Tranz. A ridica pe cineva în rang. ♦ Fig. A ridica din punct de vedere spiritual. Poezia înalta sufletul. ♦ Refl. A se arata trufas; a se mândri. [Var.: (reg.) naltá vb. I] – Lat. inaltiare (< altus).
închegat, ÎNCHEGÁT, -Ă, închegati, -te, adj. 1. Care aprins cheag, coagulat. 2. Fig. Care a prins contur, a luat fiinta. ♦ Coerent. – V. închega.
magnetoelectric, MAGNETOELÉCTRIC, -Ă adj. referitor deopotriva la fenomenele magnetice si electrice. (< fr. magnéto-électrique)
madrigal, MADRIGÁL s. n. 1. poezie lirica scurta de natura galanta, care face elogiul unei femei. 2. scurta compozitie muzicala vocala cu caracter idilic si foarte delicat. (< fr. madrigal, it. madrigale)
madh, MADH s. n. gen de poezie orientala asemanatoare cu panegiricul. (< ar. madh)
întomna, ÎNTOMNÁ, pers. 3 întomneaza, vb. I. Intranz. si refl. (Poetic) A se face toamna. – În + toamna.
întomnare, ÎNTOMNÁRE, întomnari, s.f. (Poetic) Faptul de a se întomna. – V. întomna.
întomnat, ÎNTOMNÁT, -Ă, întomnati, -te, adj. (Poetic) Peste care s-a lasat toamna. – V. întomna.
jigher, JÍGHER, jigheruri (jighere), s.n. 1. (Text.) Masina pentru vopsit pânza. 2. (Elt.) Transformator pentru cuplarea circuitelor radioelectrice. [Scris si: jigger] – Din engl. jigger.
macroevoluţie, MACROEVOLÚŢIE s. f. (biol.) totalitatea fenomenelor care au dus la aparitia speciilor. (< fr. macroévolution)
joiană, JOIÁNĂ s.f. Planta erbacee cu flori albe, ale carei radacini contin un suc galben-portocaliu. (Oenanthe silaifolia). [Pr.: jo-ia-] – Et. nec.
macroestezie, MACROESTEZÍE s. f. alterare a simtului tactil, prin care obiectele sunt percepute mai mari decât în realitate. (< it. macroestesia)
macroetnologie, MACROETNOLOGÍE s. f. studiu etnologic al unitatilor sociale mari, ca entitati creatoare, consumatoare si de difuzare a civilizatiei si culturii. (< macro- + etnologie)
macroelement, MACROELEMÉNT s. n. element mineral care se gaseste în cantitati relativ mari în sol sau în organismele vii. (< engl. macrelement)
macroeconomie, MACROECONOMÍE s. f. ramura care studiaza relatiile economice la nivelul ansamblului economiei nationale. (< fr. macroéconomie)
kiloelectronvolt, KILOELECTRONVÓLT, kiloelectronvolti, s.m. (Fiz.) Unitate (tolerata) de masura pentru energie, egala cu o mie de electronvolti. [Pr.: -lo-e-. – Abr.: keV] – Din fr. kiloélectronvolt.
laur, LÁUR, lauri, s.m. 1. Dafin. (La pl.) Frunzele dafinului (cu care se încununau odinioara eroii, poetii, oratorii); fig. glorie, victorie. ♢ Expr. A culege lauri = a avea succese, a deveni celebru. A se culca pe lauri = a se multumi cu succesele obtinute si a nu duce activitatea mai departe. 2. Arbust cu frunze persistente si lucioase, cu flori mici si cu fructe rosii (Ilex aquifolium). 3. Planta veninoasa cu miros neplacut, cu flori mari albe si cu fructul o capsula tepoasa; ciumafaie (Datura stramonium). ♢ Expr. (Fam. în fraze interogative sau exclamative) Am mâncat laur(i) sau doar n-am mâncat laur(i) = doar nu-s nebun. – Lat. laurus.
lichen, LICHÉN, licheni, s.m. 1. (La pl.) Grup de plante inferioare ale caror tal este compus dintr-o ciuperca si o alga aflate în simbioza, care cresc pe scoarta arborilor batrâni, pe ziduri, pe stânci, etc.; (si la sg.) planta care face parte din acest grup. 2. Boala de piele cu evolutie cronica, caracterizata prin aparitia pe piele a unor proeminente care provoaca mâncarime, prin îngrosarea si pigmentarea excesiva a pielii. – Din fr. lichen
macaronadă, MACARONÁDĂ, macaronade, s.f. (Rar) Poezie în stil macaronic. – Macaron[ic] + suf. -ada.
macaronic, MACARÓNIC, -Ă, macaronici, -ce, adj. (Despre versuri, poezii, stil etc.) Care parodiaza si satirizeaza pedantismul moravurilor cavaleresti, amestecând cuvintele si formele limbii nationale cu cuvinte latinesti, latinizante sau cu alte cuvinte straine. – Din fr. macaronique. Cf. it. m a c c h e r o n i c o.
macroeconomic, MACROECONÓMIC, -Ă, macroeconomici, -ce, adj. Care se refera la macroeconomie. [Pr.: -cro-e-] – Macro1 + economic.
macroeconomie, MACROECONOMÍE s.f. Economia, relatiile economice la nivelul ramurilor si al ansamblului economiei nationale. [Pr.: -cro-e-] – Macro1 + economie.
macroelement, MACROELEMÉNT, macroelemente s.n. (Biol.) Element mineral esential aflat în cantitate mare în tesuturile vegetale si animale. [Pr.: -cro-e-] – Din engl. macroelement.
madrigal, MADRIGÁL, madrigale, s.n. 1. Poezie lirica scurta care exprima sentimente delicate sau complimente (la adresa unei femei). 2. Scurta compozitie muzicala vocala cu caracter liric, caracteristica pentru sec. XVI. [Pl. si: madrigaluri] – Din fr. madrigal.
macaronic, MACARÓNIC, -Ă adj. (despre versuri, poezii, stil etc.) scris într-o limba specifica macaronismului. (< fr. macaronique, it. maccheronico)
macaronadă, MACARONÁDĂ s. f. poezie în stil macaronic. (dupa it. maccheronata)
meningoencefalită, MENINGOENCEFALÍTĂ, meningoencefalite, s.f. Inflamatie a meningelui si a creierului, datorita unui agent infectios (microbian sau virotic), toxic sau alergic. – Din fr. méningo-encéphalite.
minnesang, MINNESANG s.n. Poezie lirica de curte creata de cavalerii medievali, în sec. XII, dupa model folcloric si sub influenta trubadurilor provensali. [Pr.: mínezang, scris si minesang] – Cuv. germ.
minoian, MINOIÁN subst. Perioada arhaica a civilizatiei cretane si grecesti. [Pr.: -no-ian] – Din fr. minoen.
nut, NUT, nuturi, s.n. 1. Canelura. 2. Uluc, sant facut într-o piesa de lemn. ♢ Nut si feder = sistem de îmbinare a doua piese (din lemn) care consta în introducerea unei proeminente fasonate, aflata pe una din fetele primei piese, în ulucul de pe fata corespunzatoare a celei de-a doua piese. – Din germ. Nut.
oenologie, OENOLOGÍE s.f. v. enologie.
onomatopeic, ONOMATOPÉIC, -Ă, onomatopeici, -ce, adj. (Despre cuvinte, fraze, versuri etc.) Cu caracter de onomatopee, format din onomatopee; imitativ, onomatopoetic. [Pr.: -pe-ic] – Din fr. onomatopéique.
onomatopoetic, ONOMATOPOÉTIC, -Ă, onomatopoetici, -ce, adj. (Înv.) Onomatopeic. – Din germ. onomatopoetisch.
ortoman, ORTOMÁN, -Ă, ortomani, -e, adj. (Mai ales în poezia pop.; adesea substantivat) 1. (Despre ciobani) Bogat (în turme). 2. (Despre haiduci) Chipes, viteaz, mândru; ortomanos. 3. (Despre cai) Care alearga bine; sprinten, focos. [Var.: iortomán, -a, iortománi, -e adj.] – Et. nec.
ortomănesc, ORTOMĂNÉSC, -EÁSCĂ, ortomanesti, adj. (În poezia pop.) De ortoman, haiducesc. [Var.: iortomanésc, -eásca, iortomanesti adj.] – Ortoman + suf. -esc.
ortomăneşte, ORTOMĂNÉSTE adv. (În poezia pop.) Cu curaj, voiniceste. [Var.: iortomanéste adv.] – Ortoman + suf. -este.
pindaric, PINDÁRIC, -Ă, pindarici, -ce, adj. (Livr.; despre poezii, versuri, etc.) Care este scris in genul poetului antic grec Pindar. – Din fr. pindarique.
ţinc, ŢINC1, tincuri, s.n. Fiecare dintre proeminentele taiate la capetele a doua scânduri (alternând cu câte o scobitura) pentru a permite o îmbucare solida în unghi a celor doua scânduri. – Din germ. Zinke.
ţumburuş, ŢUMBURÚS, tumburuse, s.n. Mica proeminenta (rotunda) la un obiect. [Var.: tâmburús s.n.] – Et. nec.
ţuţ, ŢUŢ, tuturi, s.n. (Reg.) 1. Proeminenta sau excrescenta carnoasa. 2. (Adverbial; în expr.) A ramâne tut = a ramâne uluit, mirat peste masura. – Et. nec.
umăr, ÚMĂR, (1, 2, 3, 4) umeri, s.m., (5) umere, s.n. 1. S.m. Parte a corpului omenesc corespunzatoare articulatiei dintre mâna si trunchi. ♢ Expr. Umar la umar = alaturi, unul lânga altul; împreuna, uniti. A pune umarul = a ajuta efectiv la îndeplinirea unei actiuni; a sprijini. A da (sau a ridica etc.) din umeri = a-si exprima nedumerirea, nestiinta, indiferenta etc. printr-un gest de ridicare a umerilor (1). A se uita la cineva (sau a privi pe cineva) peste umar = a se uita la cineva dispretuitor, batjocoritor. (Pop.) A-si lua calcâiele (sau picioarele) de-a umeri = a fugi. A pune (cuiva ceva) pe umeri = a încarca, a împovara (pe cineva) cu o vina. ♦ Parte a unui obiect de îmbracaminte care acopera umarul (1). ♦ Fig. Culme a unui deal, a unui munte. 2. S.m. (În sintagma) Umarul obrazului (sau al fetei) = partea proeminenta, osoasa din mijlocul obrazului; pometi. 3. S.m. Partea bombata de lânga gâtul unui vas. ♦ Proeminenta pe suprafata unui obiect, care serveste ca reazem altui obiect. 4. S.m. Parte a jugului care se asaza pe gâtul vitelor. 5. S.n. Umeras. – Lat. humerus.
unitate, UNITÁTE, unitati, s.f. 1. Numarul unu. ♦ Marime care serveste ca masura de baza pentru toate marimile de acelasi fel. Unitate de masura. ♢ (În sintagma) Unitate astronomica = unitate folosita pentru exprimarea distantelor în sistemul solar, egala cu distanta medie de la Soare la Pamânt. 2. Însusirea a tot ce constituie un întreg indivizibil. 3. Coeziune, omogenitate, solidaritate, unire; tot unitar, indivizibil. ♢ Regula celor trei unitati (de loc, de timp si de actiune) = regula caracteristica teatrului clasic (antic si modern), dupa care opera dramatica trebuie sa fie dezvoltarea unei actiuni unice, care se desfasoara în acelasi loc si într-un interval de 24 de ore. 4. Cea mai mica formatie, organizatie economica, administrativa, militara, sanitara etc. care alcatuieste un întreg si actioneaza dupa un plan general. – Din fr. unité, lat. unitas, -atis.
loess, LOESS LöS/ s. n. roca argiloasa din particule fine, galbui, foarte bogata în saruri minerale. (< fr. loess, germ. Loess)
ureche, URÉCHE, urechi, s.f. I. 1. Fiecare dintre cele doua organe ale auzului si echilibrului, asezate simetric de o parte si de cealalta a capului omului si mamiferelor, alcatuite dintr-o parte externa, una mijlocie si una interna. ♢ Expr. A fi numai urechi sau a-si deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent. A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmatii, zvonuri, stiri) a deveni cunoscut, stiut de cineva. A-i trece cuiva (ceva) pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacat, neprecis. A-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche si a-i iesi pe alta (sau pe cealalta) = a nu retine ceea ce i se spune, a trece usor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite. Tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = surd. ♦ Partea externa, cartilaginoasa, vizibila a urechii (I 1); pavilionul urechii, auricula. ♢ Loc. adv. Pâna peste urechi = extrem de..., foarte. ♢ Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, ticnit. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame etc.) = a-si pierde rabdarea asteptând (sa manânce etc.), a dori foarte mult (ceva). ♢ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciuperca comestibila de culoare galbuie sau trandafirie pe partea exterioara si rosie-portocalie pe partea interioara; urechiusa (Peziza aurantia); urechea iepurelui = a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); b) planta erbacee din familia labiatelor, cu tulpina si frunzele paroase, cu florile roz (Stachys lanata); urechea-porcului = planta erbacee melifera din familia labiatelor, cu tulpina paroasa si ramificata în partea superioara, cu frunzele ovale si dintate si cu flori mici, albastrui-violete (Salvia verticillata); urechea-soarecelui = nu-ma-uita; urechea-ursului = planta erbacee cu frunze carnoase, ovale, usor dintate, dispuse în forma de rozeta si cu flori galbene (Primula auricula). 2. Fig. Facultatea de a auzi; simtul auzului; auz. ♢ Expr. A avea ureche (muzicala) = a avea facultatea de a percepe just (si de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. A cânta dupa ureche = a reproduce o melodie dupa auz, fara a folosi partitura. II. (Pop.) Organul respirator al pestilor; branhie. III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ata sau sfoara). ♢ Expr. A scapa ca prin urechile acului = a scapa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situatie dificila. 2. Cheotoarea de piele sau de pânza care se coase la marginea posterioara de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul careia se trage încaltamintea în picior. 3. Toarta; inel, belciug. ♦ Proeminenta în forma de cârlig la capatul de sus al leucii carului, de care se sprijina lantul sau veriga care leaga loitrele de leuca. ♦ Ochi, lat, juvat la capatul streangului; valul streangului. 4. (La pl.) Portiune iesita în afara dintr-o lucrare de zidarie, amenajata pentru a usura fixarea unui toc de fereastra sau de usa, pentru a sustine un ornament etc. – Lat. oricla (= auricula).
localizare, LOCALIZÁRE s. f. 1. actiunea de a (se) localiza. o ~ari cerebrale = legarea diverselor procese psihice de anumite regiuni ale scoartei cerebrale. ♢ opera literara localizata. 2. detectare si precizare a pozitiei unui obiect, a unui zacamânt, a unui post de radioemisiune etc. 3. restrângere la un areal limitat, în distributia biogeografica a speciilor. (< localiza)
lob, LOB1 s. m. 1. portiune rotunjita si proeminenta a unui organ anatomic (creier, plamâni, ficat). ♢ partea inferioara a pavilionului urechii. 2. element de constructie în forma unui arc de cerc. 3. portiune buclata a unui meandru. 4. fiecare dintre partile în care este sectionata o frunza, o petala sau sepala. (< fr. lobe)
vagant, VAGÁNT, vaganti, s.m. Poet medieval de limba latina, ratacitor, care cânta bucuria de a trai; goliard. – Din fr. vagant.
vapotron, VAPOTRÓN, vapotroane, s.n. Tub electronic de mare putere pentru statii de radioemisie, a carui racire se face cu apa. – Din fr. vapotron.
venit, VENÍT, -Ă, (1) venituri, s.n., (2) veniti, -te, s.m. si f. 1. S.n. Suma de bani care revine unei persoane sau firme dintr-o activitate prestata sau din proprietatea detinuta, într-o perioada de timp; câstig, beneficiu. ♢ Venit national = indicator macroeconomic al rezultatelor activitatii (anuale) reprezentând suma veniturilor încasate de posesorii factorilor de productie care participa direct sau indirect la productie. 2. S.m. si f. Persoana care vine, se prezinta undeva, la cineva. ♢ Nou venit = persoana sosita de curând undeva, la cineva. – V. veni.
listerioză, LISTERIÓZĂ s. f. boala infectioasa provocata de listeria, la unele specii de animale, caracterizata prin hipertonie si meningoencefalita. (< fr. listériose)
listel, LISTÉL s. n. 1. (arhit.) mulura cu aspect de banda plata si îngusta care încadreaza o alta mulura (mai mare). ♢ suprafata plana care separa canelurile unei coloane. 2. spatiu dintre doua chenare sau doua cercuri concentrice. ♢ cercul proeminent de la circumferinta monedelor. (< fr., engl. listel)
voinicică, VOINICÍCĂ, voinicele, s.f. 1. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina si frunze paroase si cu flori galbene asezate în ciorchini la vârful tulpinii (Sisymbrium loeselii). 2. Usturoita. – Voinic + suf. -ica.
liric, LÍRIC, -Ă I. adj. 1. (despre poezii) care exprima direct sentimente si emotii în legatura cu realitatea. o gen ~ = gen literar cuprinzând opere care redau realitatea prin evocarea sentimentelor si emotiilor poetului. ♢ (fig.) sentimental, sensibil. 2. (despre poeti; si s.) care scrie poezii lirice (1). 3. referitor la muzica de opera. ♢ (despre voce) caracterizata prin sonoritate dulce, lipsita de încordare, prin mobilitate. II. s. f. 1. totalitatea operelor lirice ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci. 2. poezia lirica, genul liric. (< fr. lyrique, lat. lyricus)
liră, LÍRĂ1 s. f. 1. instrument muzical rudimentar, dintr-o cutie de rezonanta, doua brate în forma de coarne si mai multe coarde ciupite cu un plectru, cu care poetii din antichitate îsi acompaniau recitarea poemelor. ♢ (fig.) simbol al talentului poetic, al poeziei (lirice). 2. dispozitiv în forma de lira (1), care permite dilatarea unei conducte. 3. priza de curent la vehiculele cu tractiune electrica. 4. element decorativ în forma de lira (1), în mobila Biedermeier. (< fr. lyre, lat., gr. lyra)
liomer, LIOMÉR s. n. 1. poezie umoristica din sec. XV-XVI, în dialectul napolitan, cu teme diferite si destinata a fi recitata. 2. intriga, încurcatura. (< it. gliommero)
maleolă, MALEÓLĂ, maleole, s.f. Fiecare dintre proeminentele situate în partea inferioara a tibiei si a peroneului. – Din fr. malléole.
mamelon, MAMELÓN, mameloane, s.n. 1. Vârful proeminent al mamelei, unde se deschid canalele care secreta laptele; sfârc. 2. Ridicatura de teren izolata, având de obicei vârful rotunjit. – Din fr. mamelon.
manie, MANÍE, manii, s.f. 1. Boala mintala manifestata prin euforie, stare de excitatie psihomotorie, logoree, halucinatii, incoerenta a gândirii etc.; p.ext. idee fixa care preocupa pe cineva. 2. (Cu sens atenuat) Preocupare exagerata pentru ceva; deprindere bizara. V. capriciu, toana. – Din ngr. manía, fr. manie.
psihomotoriu, PSIHOMOTÓRIU adj. v. MANIE (1). Boala mintala manifestata prin euforie, stare de excitatie psihomotorie, logoree, halucinatii, incoerenta a gândirii etc.; p.ext. idee fixa care preocupa pe cineva. [DEX '98]
limfedem, LIMFEDÉM s. n. edem bogat în proteine si dur datorita prezentei în tesuturi a unui exces de limfa. (< fr. lymphoedème)
limerick, LÍMERICK s. n. specie de poezie în folclorul englez si irlandez sau în lirica culta, cu forma fixa, din cinci versuri, si continând un umor absurd. (< engl., it. limerick)
arcă, ÁRCĂ s.f. (Rar) Corabie. ♢ Arca lui Noe = corabia miticului Noe; fig. îngramadire eterogena de oameni si de animale. – Din it., lat. arca.
mastoidă, MASTOÍDĂ, mastoide, s.f., adj. 1. S.f. Fiecare dintre cele doua proeminente ale osului temporal, situate dinapoia urechii. 2. Adj. (Rar) Care tine de mastoida (1), care se refera la mastoida. – Din fr. mastoïde.
licenţă, LICÉNŢĂ s. f. 1. titlu la terminarea studiilor superioare, prin care se acorda dreptul de a exercita o profesiune; examen dat pentru obtinerea acestui titlu; diploma obtinuta. 2. contract prin care posesorul unui brevet de inventie acorda unei persoane sau statului dreptul de a folosi sau valorifica inventia sa. 3. autorizatie data de stat unui particular pentru exercitarea unui anumit comert, a unei anumite industrii sau pentru a importa si exporta marfuri. 4. atitudine, purtare care întrece limitele bunei-cuviinte; lipsa de respect pentru formele obisnuite. 5. figura retorica prin care oratorul îndrazneste sa arate preopinentilor ca e just ceea ce ei resping eronat. o ~ poetica = abatere usoara de la regulile de pronuntare si scriere corecta a cuvintelor, din necesitati prozodice. (< fr. licence, lat. licentia)
psalm, PSALM, psalmi, s.m. 1. Imn religios biblic; (la pl.) culegere formata din 151 de astfel de imnuri, cuprinsa în Vechiul Testament si care alcatuieste Psaltirea. 2. Imn, cântec (de factura religioasa); poezie (lirica). – Din sl. psalmŭ.
coeziune, COEZIÚNE, coeziuni, s.f. 1. Proprietate a elementelor constitutive ale substantelor solide, lichide si gazoase de a se mentine unite, datorita fortelor care se exercita între atomii sau între moleculele lor. 2. Fig. Legatura interna strânsa. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. cohésion.
măr, MĂR2, mere, s.n. 1. Fruct al marului1, de forma rotunda-turtita si de diferite culori. ♢ Expr. (Adverbial) A bate (sau a face, a lasa) mar (pe cineva) = a bate foarte tare (pe cineva). ♢ Compus: (reg.) mar-gutuie = gutuie. ♦ Marul discordiei = cauza neîntelegerii sau a dusmaniei dintre mai multe persoane. 2. (În sintagma) Marul lui Adam = proeminenta a zgârciului tiroidian, vizibil la barbati în partea anterioara a gâtului; nodul gâtului. – Lat. melum.
mărăraş, MĂRĂRÁS s.m. 1. Diminutiv al lui marar. 2. Planta erbacee acvatica din familia umbeliferelor, cu tulpina ramificata si cu flori albe, foarte asemanatoare cu mararul; chimion-de-apa (sau -de-balta) (Oenanthe aquatica). Marar + suf. -as.
leucoencefalită, LEUCOENCEFALÍTĂ s. f. inflamatie a substantei albe a creierului. (< fr. leuco-encéphalite)
ecologie, ECOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul interactiunii dintre organisme si mediul lor de viata. [Var.: oecologíe s.f.] – Din fr. écologie.
elegie, ELEGÍE, elegii, s.f. 1. Specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristete, de jale; p. ext. plângere, jeluire. 2. Compozitie muzicala cu caracter melancolic, trist. – Din fr. élégie, lat. elegia.
epistolă, EPÍSTOLĂ, epistole, s.f. 1. (Rar) Scrisoare. 2. Specie literara în versuri apartinând poeziei didactice, în care se trateaza un subiect filozofic, moral, artistic etc. sub forma de scrisoare. – Din lat. epistola.
letrism, LETRÍSM s. n. miscare literara formalista din Franta, care considera ca poezia s-ar defini exclusiv prin expresivitatea literelor, îmbinate eufonic, arbitrar. (< fr. lettrisme)
exoftalmie, EXOFTALMÍE, exoftalmii, s.f. Proeminenta accentuata a globilor oculari în afara orbitelor, constituind un simptom al anumitor boli. – Din fr. exophtalmie.
făurar, FĂURÁR2, faurari, s.m. (Înv. si reg.) Fierar. ♦ (Poetic) Fauritor, creator. Faurar de frumusete. [Pr.: fa-u-] – Faur + suf. -ar.
fluid, FLUÍD, -Ă, fluizi, -de, adj., s.n. 1. Adj. (Despre corpuri) Cu coeziune slaba între molecule. 2. S.n. Corp lichid sau gazos care îsi schimba forma sub actiunea unei forte foarte mici. 3. S.n. Suflu, impuls, curent; emanatie. – Din fr. fluide, lat. fluidus.
papilă, PAPÍLĂ, papile, s.f. Mica proeminenta (conica) a pielii, a unor mucoase sau a fetei externe sau interne a unui organ. – Din lat. papilla, fr. papille.
penal, PENÁL, -Ă, penali, -e, adj. (Despre dispozitii cu caracter de lege) Care are un caracter represiv, care se ocupa de infractiuni si prevede pedepsele care trebuie aplicate. ♢ Drept penal (si substantivat, n.) = ramura a stiintei dreptului care se ocupa de normele juridice cu caracter represiv. Cod penal = ansamblu principalelor norme juridice care definesc infractiunile si stabilesc sanctionarea lor. Proces penal sau actiune penala = actiune în justitie pornita împotriva unui infractor cu scopul de a obtine pedepsirea lui potrivit legilor în vigoare. Fapt penal = infractiune. Sanctiune penala = pedeapsa prevazuta de legile penale. Clauza penala = clauza prin care partile unui contract evalueaza anticipat daunele ce se cuvin creditorului în caz de neexecutare, executarea cu întârziere sau executarea necorespunzatoare a obligatiilor contractuale. – Din lat. poenalis, fr. pénal.
plasticitate, PLASTICITÁTE s.f. 1. Proprietate a unui material consistent de a se modela usor prin apasare. ♦ Proprietatea a unor materii prime ceramice de a forma cu apa o pasta care îsi mentine coeziunea dupa ce a fost framântata si uscata. 2. Însusirea a unei opere literare, a stilului, a unei expresii, a unui cuvânt etc. de a evoca ceva în mod viu, sugestiv. – Din fr. plasticité.
proeminent, PROEMINÉNT, -Ă, proeminenti, -te, adj. Care iese mult în relief. ♦ (Despre oameni sau actiunile, realizarile lor) Care iese din comun prin valoare, calitati; remarcabil. [Pr.: pro-e-] – Din fr. proéminent.
pântecos, PÂNTECÓS, -OÁSĂ, pântecosi, -oase, adj. 1. Cu pântecele mare, proeminent; burtos. 2. Fig. (Despre obiecte) Cu peretii rotunjiti în afara, bombat. – Pântec + suf. -os.
radioastronomie, RADIOASTRONOMÍE s.f. Studiul fenomenelor din univers cu ajutorul undelor radioelectrice emise de corpurile din spatiul cosmic si al undelor radioelectrice emise de pe Pamânt si reflectate de aceste corpuri. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radio-astronomie, germ. Radioastronomie.
radiobaliză, RADIOBALÍZĂ, radiobalize, s.f. Aparat terestru de radionavigatie care indica trecerea unei aeronave deasupra unui anumit punct geografic, prin emiterea unor unde radioelectrice sau prin reflectarea unor unde radioelectrice receptionate; radiofar. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiobalise.
radioemisie, RADIOEMÍSIE s.f. v. radioemisiune.
sintaxă, SINTÁXĂ, sintaxe, s.f. Parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor în vorbire si care stabileste regulile de îmbinare a cuvintelor în propozitii si a propozitiilor în fraze. ♢ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei; sintactica poetica. ♦ Parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivarii expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.
spaţiu, SPÁŢIU, spatii, s.n. 1. (Fil.; la sg.) Forma obiectiva si universala a existentei materiei, inseparabila de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni si exprima ordinea coexistentei obiectelor lumii reale, pozitia, distanta, marimea, forma, întinderea lor. ♦ (Mat.) Multime de puncte care prezinta anumite proprietati. ♢ Geometrie în spatiu = ramura a geometriei care studiaza figurile ale caror elemente sunt situate în planuri diferite. 2. Întindere nemarginita care cuprinde corpurile ceresti; vazduh; portiune din atmosfera; întinderea, locul care ne înconjura. ♢ Spatiu aerian = portiune din atmosfera corespunzatoare limitelor teritoriale ale unui stat si în care acesta îsi exercita suveranitatea. Spatiu cosmic = întindere nemarginita situata dincolo de atmosfera pamântului. ♦ Perspectiva vasta, orizont larg. 3. Loc, suprafata, întindere limitata. ♦ Limitele între care se desfasoara o actiune; cadru. ♦ Lungime luata de-a lungul traiectoriei unui corp mobil. 4. Loc (liber) între doua obiecte, distanta, interval. ♢ Spatiu verde = suprafata acoperita cu vegetatie în perimetrul unei asezari. ♦ (Tipogr.) Interval alb lasat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) unealta cu care se realizeaza acest interval. ♦ (Muz.) Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de timp, rastimp. – Din lat. spatium, fr. espace.
stăncuţă, STĂNCÚŢĂ, stancute, s.f. Pasare de culoare neagra-cenusie, cu ciocul si picioarele negre, mai mica decât cioara; stanca, ceuca (Coloeus monedula). – Stanca + suf. -uta.
substanţă, SUBSTÁNŢĂ, substante, s.f. 1. Corp (omogen) alcatuit din atomi si din molecule (formate din aceleasi elemente) si care poseda o anumita forma, culoare, miros, gust etc. ♢ Substanta de contrast = substanta chimica utilizata la examenele radiologice, opaca la razele Roentgen. 2. (Anat.; în sintagmele) Substanta alba = parte a sistemului nervos central formata din fibrele celulelor nervoase. Substanta cenusie = parte a sistemului nervos central formata din corpurile celulelor nervoase. 3. Categorie filozofica care desemneaza fie esenta comuna si stabila a tuturor lucrurilor, fie ceea ce exista de sine statator. 4. Parte esentiala, principala, constitutiva a unui lucru. ♦ Fig. Continutul, miezul unui discurs, al unei scrieri etc. ♢ Loc. adv. (Rar) În substanta = pe scurt, în rezumat; în fond. – Din fr. substance.
tragicomedie, TRAGICOMEDÍE, tragicomedii, s.f. 1. Specie a genului dramatic cu subiect patetic, în care conflictele fundamentale, grave, profunde, însotite de unele incidente comice, sunt rezolvate printr-un deznodamânt fericit. 2. Fig. Întâmplare care prezinta un amestec de elemente tragice si elemente comice. – Din fr. tragi-comédie, lat. tragicomoedia.
troheu, TROHÉU, trohei, s.m. Picior de vers alcatuit dintr-o silaba lunga si una scurta (în metrica poeziei antice) sau dintr-o silaba accentuata si una neaccentuata (în poezia moderna). – Din fr. trochée.
anacreontic, ANACREÓNTIC, -Ă, anacreontici, -ce, adj. 1. Care e compus în maniera poeziei erotice de curte a poetului grec antic Anacreon. 2. (În sintagma) Vers anacreontic = vers cu structura metrica des întilnita în poeziile atribuite lui Anacreon. [Pr.: -cre-on-]. – Din fr. anacréonthique.
foehn, FOEHN, (2) foehnuri, s.n. 1. Vânt cald, uscat si puternic, care bate primavara dinspre crestele alpine ale muntilor din Elvetia si Austria spre vai, grabind topirea zapezilor. 2. Uscator electric pentru par. [Pr.: fön] – Din fr. foehn, germ. Föhn.
fotocatod, FOTOCATÓD, fotocatozi, s.m. Catod a carui emisie de electroni se face prin efect fotoelectric. – Din fr. photocatode.
fotocelulă, FOTOCELÚLĂ, fotocelule, s.f. Celula fotoelectrica. – Din fr. photocellule.
fotodiodă, FOTODIÓDĂ, fotodiode, s.f. 1. Dioda a carei functionare este dependenta de intensitatea fluxului luminos care cade asupra sa. 2. Celula fotoelectrica. [Pr.: -di-o-] – Din fr. photodiode.
fotoelasticimetrie, FOTOELASTICIMETRÍE s.f. (Fiz.) Metoda de masurare optica a tensiunilor din masa unui corp. [Pr.: -to-e-] – Din fr. photoélasticimétrie.
fotoelasticimetru, FOTOELASTICIMÉTRU, fotoelasticimetre, s.n. (Fiz.) Aparat folosit în fotoelasticimetrie. [Pr.: -to-e-] – Din fr. photoélasticimètre.
fotoelasticitate, FOTOELASTICITÁTE s.f. (Fiz.) Proprietate a unor materiale transparente de a-si modifica indicele de refractie sub actiunea deformatiilor elastice. – Din fr. photoélasticité.
fotoelectric, FOTOELÉCTRIC, -Ă, fotoelectrici, -ce, adj. 1. (Despre emisiunea de electroni din metale) Provocat de incidenta radiatiei luminoase. ♢ Efect fotoelectric extern = emisie de electroni de pe suprafata metalelor sau a semiconductoarelor, sub actiunea iluminarii. Efect fotoelectric intern = punerea în libertate, în masa unui semiconductor, a purtatorilor de sarcini sub actiunea iluminarii. 2. Referitor la efectul fotoelectric extern sau intern; bazat pe aceste efecte. ♢ Celula fotoelectrica = element de circuit electric, cu doi electrozi, care se bazeaza pe efectul fotoelectric si care lasa sa treaca prin el un curent electric de intensitate mai mare sau mai mica; fotodioda, fotocelula. [Pr.: -to-e-] – Din fr. photoélectrique.
fotoelectricitate, FOTOELECTRICITÁTE s.f. Fenomen datorita caruia un material emite electroni când cade pe el lumina. ♦ Disciplina care se ocupa cu studiul fenomenelor fotoelectrice. – Din fr. photoélectricité.
fotoelectron, FOTOELECTRÓN, fotoelectroni, s.m. Electron emis prin efect fotoelectric. – Din fr. photoélectron.
fotoelement, FOTOELEMÉNT, fotoelemente, s.n. Aparat care emite un curent electric de intensitate variabila în raport cu lumina care cade pe el; pila sau celula fotovoltaica. – Din fr. photo-élément.
fotoemisie, FOTOEMÍSIE s.f. (Fiz.) Emisie de fotoelectroni. [Var.: fotoemisiúne s.f.] – Din fr. photo-émission, engl. photoemission.
fotoemisiune, FOTOEMISIÚNE s.f. v. fotoemisie.
fotoenergetică, FOTOENERGÉTICĂ s.f. Ramura a biologiei care studiaza influenta energiei radiante a soarelui asupra activitatii vitale a organismelor vegetale si animale. – Din fr. photoénergétique.
fotopilă, FOTOPÍLĂ, fotopile, s.f. (Elt.) Fotoelement. – Din fr. photopile.
fotovoltaic, FOTOVOLTÁIC, -Ă, fotovoltaici, -ce, adj. 1. (În sintagma) Efect fotovoltaic = aparitie a unei tensiuni electromotoare într-o jonctiune semiconductoare sau într-un contact metal-semiconductor. 2. (În sintagma) Pila (sau celula) fotovoltaica = fotoelement. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. photovoltaïque.
lakist, LAKÍST, -Ă I. adj., s. m. f. (poet) care apartine scolii lakiste. II. adj. scoala ~a = grupare literara romantica engleza de la începutul sec. XIX, care critica civilizatia industriala, recomandând întoarcerea la viata patriarhala si la natura. (< fr. lakiste)
lai, LAI s. n. poezie medievala cu caracter liric sau narativ, cu versuri scurte, în general de opt silabe, si cu rima plata. (< fr., engl. lai)
frontal, FRONTÁL, -Ă, frontali, e, adj., s.n. 1. Adj. Care tine de regiunea fruntii. ♦ (Substantivat, n.; rar) Parte proeminenta a unui obiect. 2. Adj. Din fata, asezat în fata. ♢ Abataj frontal = abataj al minereului facut pe un front foarte lung în directia filonului; p. ext. locul unde se executa o astfel de operatie. 3. Adj. Referitor la front (6). 4. S.n. Os al craniului care formeaza fruntea si o parte din orbite. – Din fr. frontal.
frumos, FRUMÓS, -OÁSĂ, frumosi, -oase, adj., adv., s.n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat; despre fiinte si parti ale lor, despre lucruri din natura, obiecte, opere de arta etc.) Care place pentru armonia liniilor, miscarilor, culorilor etc.; care are valoare estetica; estetic. ♢ Arte frumoase = pictura, sculptura, gravura (în trecut si arhitectura, poezie, muzica, dans) ♦ (Substantivat, f. pl. art.) Ielele. 2. Care place, care trezeste admiratia din punct de vedere moral. ♢ Expr. (Substantivat) A lua (pe cineva) cu frumosul = a trata (pe cineva) blajin, cu menajamente. 3. (Despre timp) Senin, calm (din punctul de vedere al starii atmosferice). 4. (Despre lucruri sau fapte) Important, considerabil, remarcabil. II. Adv. 1. În mod placut, armonios, estetic. 2. Potrivit, bine; asa cum se cuvine. ♢ Expr. A sta (sau a sedea) frumos = (despre obiecte de îmbracaminte) a i se potrivi (cuiva), a-i veni bine; (despre purtari) a fi asa cum trebuie, cum se cere. A face frumos = (despre câini) a sta sluj. A fi frumos (din partea cuiva) = a se cuveni, a fi cuviincios; a fi laudabil. III. S.n. Categorie fundamentala a esteticii prin care se reflecta însusirea omului de a simti emotie în fata operelor de arta, a fenomenelor si a obiectelor naturii etc. si care are ca izvor obiectiv dispozitia simetrica a partilor obiectelor, îmbinarea specifica a culorilor, armonia sunetelor etc. – Lat. formosus.
atomoelectric, ATOMOELÉCTRIC, -Ă, atomoelectrici, -ce, adj. Care se bazeaza pe electricitatea produsa cu ajutorul energiei atomice. Centrala atomoelectrica. [Pr.: -mo-e-] – Din fr. atomoélectrique.
padină, PÁDINĂ, padini, s.f. Loc aproape plan sau usor scobit, de obicei în vârful unui deal sau al unui munte. ♦ Mica depresiune, circulara sau alungita, dezvoltata de obicei pe loess prin tasare; crov. [Pl. si: padine] – Din bg. padina.
paleoecologic, PALEOECOLÓGIC, -Ă, paleoecologici, -ce, adj. Referitor la paleoecologie, de paleoecologie. [Pr.: -le-o-e-] – Din fr. paléoécologique.
paleoecologie, PALEOECOLOGÍE s.f. Ramura a paleontologiei care studiaza conditiile de viata ale plantelor si animalelor din trecut. [Pr.: -le-o-e-] – Din fr. paléoécologie.
paleoetnolog, PALEOETNOLÓG, -Ă, paleoetnologi, -ge, s.m. si f. Specialist în paleoetnologie. [Pr.: -le-o-] – Din fr. paléoethnologue.
paleoetnologic, PALEOETNOLÓGIC, -Ă, paleoetnologici, -ce, adj. Care apartine paleoetnologiei, privitor la paleoetnologie. [Pr.: -le-o-] – Din fr. paléoethnologique.
paleoetnologie, PALEOETNOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studierea popoarelor disparute. [Pr.: -le-o-] – Din fr. paléoethnologie.
pantum, PANTÚM, pantumuri, s.n. Specie fixa a poeziei lirice, în care al doilea si al patrulea vers dintr-un catren formeaza primul si al treilea vers din catrenul urmator. [Pl. si: pantume] – Din fr. pantoum.
parameci, PARAMÉCI, parameci, s.m. Gen de animale infuzoare de forma oval-alungita, care traiesc în apele statatoare dulci (Paramoecium); animal din acest gen. – Din fr. paramécie.
parnasianism, PARNASIANÍSM s.n. Curent în poezie, aparut în Franta spre jumatatea sec. XIX, care cultiva virtuozitatea imaginii, evocarea grandioasa a naturii si a civilizatiilor trecute, descrierea stralucirii exterioare a lucrurilor, constructia savanta a limbii. [Pr.: -si-a-] – Parnasian + suf. -ism.
pasa, PASÁ, pasez, vb. I. Tranz. 1. (Sport) A trimite mingea unui coechipier. 2. (Fam.) A da sau a ceda cuiva ceva; a face sa ajunga sau sa treaca în mâna altuia, a transmite altuia. 3. A trece prin sita fructe sau legume; a zdrobi, a marunti. – Din fr. passer.
pasă, PÁSĂ, pase, s.f. 1. (Sport) Transmitere a mingii catre un coechipier. 2. Fiecare dintre miscarile facute cu mâna de cel care hipnotizeaza pe cineva. 3. Miza pe care trebuie sa o depuna jucatorii de carti la fiecare nou tur. ♦ (Rar) Tur la unele jocuri de carti. ♢ Expr. A avea (sau a fi în) pasa buna (sau proasta) = a avea noroc (sau ghinion) la jocul de carti; a trece prin împrejurari favorabile (sau nefavorabile); a-i reusi (sau a nu-i reusi) cuiva ceva. 4. (Nav.) Fâsie de apa indicata navigatiei într-o zona cu stânci, bancuri, mine etc. 5. (Tehn.) Trecere a metalului de forjat în tiparele sau în matritele care îl fasoneaza. – Din fr. passe, engl. pass.
pastel, PASTÉL, pasteluri, s.n., adj. invar. 1. S.n. Creion colorat, moale, pentru desen, facut din pigmenti pulverizati, amestecati cu talc si cu guma arabica. ♦ Desen executat cu acest fel de creioane. 2. S.n. Poezie cu continut liric, în care se zugraveste un tablou din natura. 3. Adj. invar. (Despre culori, desene etc.) Cu tonuri palide, delicate; pastelat. – Din fr. pastel, it. pastello.
pastelist, PASTELÍST, pastelisti, s.m. 1. Pictor de pasteluri (1). 2. Poet care compune pasteluri (2). – Din fr. pastelliste.
kiloelectronvolt, KILOELECTRONVÓLT s. m. unitate de masura pentru energie, de 1000 de electronvolti. (< fr. kiloélectronvolt)
pegas, PEGÁS, pegasi, s.m. 1. Cal nazdravan cu aripi, din mitologia greaca; fig. inspiratie poetica. 2. Specie de peste care traieste în Oceanul Indian, cu înotatoarele în forma de aripi, asemanatoare cu cele ale liliacului (Pegasus draco). 3. Numele unei constelatii din emisfera boreala. [Acc. si: pégas] – Din fr. pégase.
penă, PÉNĂ, pene, s.f. (Înv.) Pedeapsa. – Din lat. poena, fr. peine.
penitent, PENITÉNT, -Ă, penitenti, -te, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Credincios care se supune penitentei (1). 2. adj. Care apartine penitentului (1), de penitent. – Din fr. pénitent, lat. poenitens, -ntis.
penitenţă, PENITÉNŢĂ, penitente, s.f. 1. (În practicile crestine) Pedeapsa pe care si-o impune cineva sau pe care i-o da cuiva preotul la spovedanie, pentru ispasirea pacatelor; canon, p. ext. privatiune (de ordin fizic, material); viata aspra pe care si-o impune cineva. 2. (Livr.) Pocainta. – Din lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza.
schinduf, SCHINDÚF s.m. (Bot.) 1. Cimbrisor. 2. Planta erbacee din familia leguminoaselor, întrebuintata ca nutret pentru vite sau folosita în bucatarie si în medicina (Trigonella foenum graecum). – Et. nec.
transcendent, TRANSCENDÉNT, -Ă, transcendenti, -te, adj. 1. (Fil.) care se ridica dincolo de limita sau de nivelul unui domeniu dat; care presupune un principiu exterior si superior oricarei clase de obiecte. ♦ (În filozofia lui Kant) Care se gaseste dincolo de orice experienta posibila, care este inaccesibil cunoasterii bazate pe experienta, care întrece limitele realitatii. ♢ Care se afla mai presus de inteligenta obisnuita, de lucruri individuale, de umanitate. 2. (Mat.) Care foloseste calculul diferential si integral. ♦ (Despre unele numere) Care nu poate fi radacina unui polinom cu coeficienti rationali – Din fr. transcendant, lat.transcendens, -ntis.
jongler, JONGLÉR s. m. 1. cântaret (ambulant) din evul mediu care recita la curtile nobililor feudali poezii cavaleresti. 2. artist de circ care evolueaza jonglând cu diferite obiecte. 3. cel care cauta a pacali, a trage pe sfoara. (< fr. jongleur)
coeficient, COEFICIÉNT, coeficienti, s.m. 1. Element constant într-o expresie matematica, care multiplica o marime variabila. 2. Marime care indica sau caracterizeaza o anumita proprietate a unui corp sau a unei substante si care este constanta pentru acel corp sau pentru aceea substanta în conditii determinate. 3. Marime relativa care exprima raportul dintre doi indicatori, aratând câte unitati din indicatorul raportat revin la o unitate din indicatorul luat ca baza de raportare. [Pr.: -ci-ent] – Din fr. coefficient.
jigher, JIGHER GÍGĂR/ s. n. 1. masina pentru vopsit pânza. 2. transformator pentru cuplarea circuitelor radioelectrice. (< engl., fr. jigger)
antifricţiune, ANTIFRICŢIÚNE s.f. (În sintagma) Aliaj antifrictiune = aliaj cu coeficient de frecare mic, folosit la captusirea cuzinetilor. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. antifriction.
roentgen, RÓENTGEN s.m. v. röntgen.
roentgenterapie, ROENTGENTERAPÍE s.f. v. röntgenterapie.
arcadă, ARCÁDĂ, arcade, s.f. 1. Element arhitectural format din unul sau din mai multe arce si din elementele care le sustin (coloane, stâlpi, ziduri). 2. Formatie anatomica în forma arcuita; (în special) proeminenta curba la baza osului frontal, situata deasupra fiecarei orbite. – Din fr. arcade.
robinsona, ROBINSONÁ, robinsonez, vb. I. Intranz. (Liv.; rar) A se izola (refugiindu-se în natura). – Din n. pr. Robinson [Crusoe].
antipoem, ANTIPOÉM, antipoeme, s.n. Poem care nu respecta procedeele lirice consacrate si care ilustreaza o noua estetica. ♢ Poem fara valoare artistica. – Anti- + poem.
antipoezie, ANTIPOEZÍE, antipoezii, s.f. Poezie care nu respecta procedeele lirice consacrate si care ilustreaza o noua estetica. ♦ Poezie fara valoare artistica. – Anti- + poezie.
antistrofă, ANTISTRÓFĂ, antistrofe, s.f. 1. A doua parte în triada strofa-antistrofa-epoda a unei poezii lirice cântate de cor dupa strofa si înainte de epoda în teatrul antic grec. 2. Repetare a cuvintelor în ordine inversa în vers, în fraza. – Din fr. antistrophe.
antipoetic, ANTIPOÉTIC, -Ă, antipoetici, -ce, adj. Contrar poeziei. – Din fr. antipoétique.
apofiză, APOFÍZĂ, apofize, s.f. 1. Proeminenta pe suprafata unui os. Apofiza vertebrelor. 2. Ramificatie de forma tubulara sau cilindrica a filoanelor, zacamintelor, corpurilor eruptive etc., care patrunde în rocile înconjuratoare. 3. (Arhit.) Mulura concava care marcheaza legatura dintre fusul unei coloane si baza ei. – Din fr. apophyse, lat. apophysis.
apoetic, APOÉTIC, -Ă, apoetici, -ce, adj. Care nu este poetic, care nu are valoare poetica. – Din poetic.
armonie, ARMONÍE1, armonii, s.f. Potrivire desavârsita a elementelor unui întreg. ♦ Buna întelegere în relatiile dintre doua persoane, doua colectivitati etc. ♦ Îmbinare melodioasa a mai multor sunete (în muzica sau în poezie); spec. (Muz.) concordanta fonica între sunete. ♢ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita sau sugereaza un sunet din natura. Armonie vocalica = fenomen fonetic care consta în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcatuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiaza acordurile în compozitie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.
pietroşel, PIETROSÉL, pietrosei, s.m. 1. Nume dat mai multor pesti: a) peste mic de culoare cafeniu-închis pe spate si galbena pe burta (Umbra krameri); b) porcusor. 2. Nume dat mai multor pasari migratoare care traiesc între stânci si prin locuri pietroase. ♢ Pietrosel sur = pasare mica, cenusie pe spate si galbena-ruginie pe piept; pietrar (Oenanthe oenanthe). Pietrosel cânepiu = cânepar. – Pietros + suf. -el.
piezoelectric, PIEZOELÉCTRIC, -Ă, piezoelectrici, -ce, adj. (Fiz.) Care apartine piezoelectricitatii, privitor la piezoelectricitate, propriu piezoelectricitatii. [Pr.: pi-e-zo-e-] – Din fr. piézo-électrique.
piezoelectricitate, PIEZOELECTRICITÁTE s.f. (Fiz.) Proprietate a unor cristale ionice de a se polariza electric sub actiunea unei deformari mecanice sau de a se deforma sub actiunea unui câmp electric exterior. ♦ Modificare a dimensiunilor unui corp sub actiunea câmpului electric. [Pr.: pi-e-zo-e-] – Din fr. piézo-électricité.
pinten, PÍNTEN, pinteni, s.m. 1. Obiect de metal în forma de potcoava, prevazut cu o rotita dintata, cu un vârf etc., pe care calaretii îl prind la calcâiul cizmelor si care le serveste pentru a îmboldi calul la mers; p. ext. lovitura data calului cu acest obiect. ♢ Expr. A da pinteni = a) a împunge, a îmboldi calul cu pintenii pentru a-l face sa mearga mai repede; b) a (se) zori, a (se) grabi. A bate din pinteni = (mai ales despre militari) a lovi calcâiele unul de altul, facând sa sune pintenii, si a lua pozitia (reglementara) de drepti. A bate din pinteni (de bucurie) = a-si manifesta bucuria în chip zgomotos. 2. P. anal. (La unele pasari, mai ales la cocosi) Formatie cornoasa situata în partea de dinapoi si de jos a piciorului, deasupra labei. ♦ Protuberanta situata în partea de dinapoi si de jos a piciorului calului sau boului, deasupra gleznei. 3. P. anal. Numele unor parti de plante sau (cu determinari) al unor plante care au de obicei proeminente, protuberante, excrescente etc. 4. Proeminenta a unei piese care serveste la limitarea cursei altei piese în miscare sau ca punct de articulatie. ♦ Unealta cu care apicultorii fixeaza fagurele pe rama. 5. Constructie sau element de constructie care seamana cu un pinten (1) si care sustine sau întareste o zidarie, un terasament, consolideaza un mal etc. 6. Portiune de teren care depaseste nivelul din jur; vârf mic, culme care se desprinde dintr-un ansamblu deluros sau muntos unitar. – Din sl. •pentĩnŭ.
pipirig, PIPIRÍG, pipirigi, s.m. Nume dat mai multor plante erbacee care cresc pe malul apelor sau prin locuri umede si mlastinoase: a) planta cu tulpina înalta, cilindrica, de culoare verde si cu flori brune-roscate, îngramadite în spice la vârful tulpinii (Schoenoplectus lacustris); b) planta cu tulpina formata din trei muchii, cu frunze late, cu flori verzi închis (Scirpus silvaticus); c) planta cu tulpina aspra si rigida, de culoare cenusie-verzuie sau albastruie, terminata cu un spic care are la capat un vârf ascutit (Equisetum hiemale); d) planta erbacee perena cu tulpina triunghiulara, plina pe dinauntru, cu frunze liniare cu nervuri paralele si cu inflorescentele compuse din 1-4 globusoare (Holoschoenus vulgaris). – Et. nec.
politicastru, POLITICÁSTRU, politicastri, s.m. (Rar; peior.) Om politic lipsit de orizont, preocupat de interese meschine. – Politic + suf. -astru (dupa poetastru etc.).
polcă, PÓLCĂ2, polci, s.f. Numele unui dans popular originar din Boemia, în ritm viu, sprinten, care, în a doua jumatate a sec. XIX, a devenit unul dintre cele mai cunoscute dansuri de bal; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr., rus. polka.
poezioară, POEZIOÁRĂ, poezioare, s.f. Diminutiv al lui poezie; (depr.) poezie slaba, fara valoare; poezea. [Pr.: po-e-zi-oa-] – Poezie + suf. -ioara.
poezie, POEZÍE, poezii, s.f. 1. Modalitate a literaturii care exprima mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive, al unui limbaj concentrat, al afectivitatii, al rimei, al ritmului etc.; (concr.) creatie literara în versuri. ♦ Totalitatea compozitiilor în versuri ale unui poet, ale unui curent literar, ale unui popor etc. 2. Fig. Caracter poetic al unei opere literare, al unui peisaj, al unei situatii; farmec, frumusete, încântare. [Pr.: po-e-] – Din fr. poésie.
poezea, POEZEÁ, poezele, s.f. (Depr.) Poezioara. [Pr.: po-e-] – Poezie + suf. -ea.
poetizare, POETIZÁRE, poetizari, s.f. Actiunea de a poetiza si rezultatul ei; idealizare. [Pr.: po-e-] – V. poetiza.
poetizant, POETIZÁNT, -Ă, poetizanti, -te, adj. (Rar) Care are trasaturi poetice; care poetizeaza. [Pr.: po-e-] – Poetiza + suf. -ant.
poetiza, POETIZÁ, poetizez, vb. I. Tranz. A da unui fapt, unui eveniment, unei idei etc. caracter poetic; a înfrumuseta, a idealiza. [Pr.: po-e-] – Din fr. poétiser.
poetic, POÉTIC, -Ă, poetici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care apartine poeziei, privitor la poezie. ♦ De poet. 2. Adj. Fig. Care poate inspira pe poeti, demn de a fi motiv de inspiratie; p. ext. impresionant, fermecator. 3. S.f. (Si adjectival, în sintagma arta poetica) Tratat despre creatia poetica; ansamblu de reguli pentru alcatuirea unei opere literare; ramura a teoriei literaturii care se ocupa de creatia poetica. 4. S.f. Ansamblu de forme si de principii poetice (1) caracteristice unei epoci sau unui curent literar; maniera poetica caracteristica unui poet. – Din ngr. poiitkós, poiitikí, lat. poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr. poétique.
redan, REDÁN, redane, s.n. 1. Lucrare simpla de fortificatie, alcatuita dintr-un zid în forma de unghi iesit în afara, folosita în trecut pentru apararea unei treceri. 2. Motiv decorativ sculptat în forma de dinti alaturati, folosit în arhitectura evului mediu. 3. Fiecare dintre treptele amenajate în partea superioara a unui zid construit pe un teren înclinat. 4. Aliniere a cladirilor de-a lungul unei strazi, astfel încât un colt al lor sa fie iesit mai mult în strada. 5. Suprafata proeminenta, în forma de treapta, pe fundul cocei unei ambarcatii sau al unui hidroavion (ori al flotoarelor acestuia), care asigura alunecarea acestora pe apa cu o rezistenta redusa la înaintare. – Din fr. redan.
poetesă, POETÉSĂ, poetese, s.f. (Rar) Poeta. ♦ (Depr.) Poeta mediocra, lipsita de talent. [Pr.: po-e-] – Din fr. poétesse.
poetastru, POETÁSTRU, poetastri, s.m. (Depr.) Poetas. [Pr.: po-e-] – Din fr. poétastre, it. poetastro.
poetard, POETÁRD, poetarzi, s.m. (Depr.) Poetas. [Pr.: po-e-] – Poet + suf. -ard.
poet, POÉT, -Ă, poeti, -te, s.m. si f. 1. Persoana care compune poezii, autor de poezii. 2. Persoana înzestrata cu imaginatie si sensibilitate de poet (1). – Din ngr. poiitís, lat., it. poeta, fr. poète.
poemă, POÉMĂ s.f. v. poem.
poematic, POEMÁTIC, -Ă, poematici, -ce, adj. Care tine de poem, cu caracter de poem. [Pr.: po-e-] – Din it. poematico.
poem, POÉM, poeme, s.n. 1. (Adesea fig.) Specie a poeziei epice, de întindere relativ mare, cu caracter eroic, filozofic, istoric, mitologic, legendar etc. ♢ Poem în proza = specie a prozei literare apartinând genului liric, cultivata din a doua jumatate a sec. XIX. Poem dramatic = scriere dramatica în versuri sau cu caracter poetic. ♦ Mica piesa muzicala instrumentala, vocala sau vocal-simfonica de constructie libera, cu caracter liric sau liric-narativ. ♢ Poem simfonic = lucrare ampla pentru orchestra, având de obicei un continut programatic. [Var.: poéma s.f.] – Din ngr. póiima, fr. poème, lat. poema.
piroelectric, PIROELÉCTRIC, -Ă, piroelectrici, -ce, adj. Referitor la piroelectricitate, de piroelectricitate. [Pr.: -ro-e-] – Din fr. pyro-électrique.
pluton, PLUTÓN1, plutoane, s.n. 1. Subunitate militara mai mica decât compania, alcatuita din trei sau patru grupe. ♢ Pluton de executie = unitate militara care executa prin împuscare pe cei osânditi la moarte. ♦ P. anal. Grup de persoane cu preocupari sau ocupatii comune. ♦ P. ext. Stol, pâlc. 2. Grup compact si omogen de concurenti sportivi care se afla într-o anumita pozitie pe parcursul unei curse de alergari, caiac-canoe, ciclism etc. [Var.: (pop.) plotón s.n.] – Dupa fr. peloton, it. plotone.
pernuţă, PERNÚŢĂ, pernute, s.f. 1. Pernita (I 1). 2. Pernita (I 2). 3. Parte proeminenta si moale a extremitatii labei la feline; p. ext. (impr.) proeminenta situata în partea superioara extrema a copitei calului. [Var.: (reg.) perinúta s.f.] – Perna + suf. -uta.
pneumoenterită, PNEUMOENTERÍTĂ, pneumoenterite, s.f. Pneumonie contagioasa la porci, provocata de un microb, a carei evolutie se prezinta la început ca o complicatie a pestei porcine. [Pr.: pne-u-mo-en-] – Din fr. pneumo-entérite.
piezoceramic, PIEZOCERÁMIC, -Ă, piezoceramici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Denumire generica pentru un grup de ceramice piezoelectrice folosite în constructia rezonatoarelor si a filtrelor de calitate, a dozelor de pick-up, a traductoarelor de ultrasunete etc. 2. Adj. Referitor la ceramice piezoelectrice. [Pr.: pi-e-] – Din fr. piézo-céramique.
piezogramă, PIEZOGRÁMĂ, piezograme, s.f. (Biol.) Curba rezultata din înregistrarea fenomenelor biologice cu ajutorul cristalelor piezoelectrice. [Pr.: pi-e-] – Din fr. piézogramme.
izotopie, IZOTOPÍE s. f. 1. proprietate a unor elemente chimice de a fi formate din mai multi izotopi. 2. (lingv.) ansamblu redundant de categorii semantice, care face posibila lectura coerenta a unui text. (< fr. isotopie)
plevaiţă, PLEVÁIŢĂ, plevaite, s.f. Numele a doua plante erbacee din familia compozitelor, cu tulpina lânoasa si ramificata de la baza, cu flori mici, roz-violacee sau rosii-purpurii, persistente, care cresc în regiunile de stepa si de silvostepa; imortela (Xeranhemum annuum si foetidum). [Pr.: -va-i-] – Et. nec.
arhidieceză, ARHIDIECÉZĂ, arhidieceze, s.f. Arhiepiscopie. [Pr.: -di-e-] – Din lat. archidioecesis.
petrarchist, PETRARCHÍST, -Ă, petrarchisti, -ste, adj., s.m. 1. Adj. De Petrarca, al lui Petrarca; în maniera lui Petrarca. 2. S.m. Poet care cultiva motivele liricii lui Petrarca; poet care imita maniera lui Petrarca. – Din fr. pétrarquiste.
piroelectricitate, PIROELECTRICITÁTE s.f. Proprietate a unor cristale de a se polariza electric sub actiunea unei variatii de temperatura sau de a-si modifica temperatura sub actiunea unui câmp electric exterior. [Pr.: -ro-e-] – Din fr. pyroélectricité.
piramidă, PIRAMÍDĂ, piramide, s.f. 1. Poliedru cu baza poligonala si fetele triunghiulare, care se unesc într-un vârf comun. 2. Monument funerar gigantic de piatra în forma de piramida (1), ridicat pentru faraonii Egiptului antic; p. gener. edificiu arhitectonic monumental în forma de piramida (1). 3. Gramada (mare) de obiecte aranjate în forma de piramida (1). ♦ (Mil.; iesit din uz) Piramida de arme (sau de pusti, de carabine) = grup de pusti sau de alte arme de foc asezate cu talpa patului pe pamânt si sprijinite una de alta la vârful tevii. ♦ Figura de gimnastica executata de mai multe persoane, care se asaza în rânduri suprapuse tot mai înguste pe masura ce se apropie de vârf, în forma de piramida (1); ansamblu de persoane astfel asezate. 4. Sistem de sustinere a vitei de vie portaltoi, alcatuit dintr-un stâlp înalt din vârful caruia pornesc 6-8 sârme fixate cu câte un tarus lânga fiecare butuc de vita. 5. (Anat.; în sintagma) Piramida bulbara = fiecare dintre proeminentele cordoanelor anterioare ale maduvei spinarii, la nivelul bulbului rahidian. – Din ngr. piramís, -ídos, lat. pyramis, -idis, fr. pyramide.
pomeţi, POMÉŢI s.m. pl. (De obicei cu determinarea "obrazului" sau "obrajilor") Partea proeminenta, osoasa a obrajilor; umerii obrajilor. [Var.: (rar) pométe s.m.] – Din fr. pommette.
poetaş, POETÁS, poetasi, s.m. Diminutiv al lui poet; (depr.) poet mediocru, lipsit de talent; poetastru, poetard. [Pr.: po-e-] – Poet + suf. -as.
cleştar, CLESTÁR1 s.n. (Poetic) Cristal. – Din magh. kristály.
epopee, EPOPÉE, epopei, s.f. Poem epic de mari dimensiuni în versuri, în care se povestesc fapte eroice, legendare sau istorice, dominate adesea de personaje extraordinare sau supranaturale; epos; p. ext. productie epica de mare amploare. ♦ Sir de fapte eroice si glorioase. – Din fr. épopée.
muză, MÚZĂ, muze, s.f. 1. (Mitol.) Fiecare dintre cele noua divinitati alegorice ocrotitoare si inspiratoare ale artelor si ale stiintelor; spec. zeita a poeziei, care inspira pe poeti. 2. Inspiratie poetica. 3. (Livr.) Poezie, literatura. – Din lat., it. musa, fr. muse, ngr. músa, germ. Muse.
potop, POTÓP, potopuri, s.n. 1. (În Biblie) Revarsare uriasa de ape care ar fi înecat întreaga lume si toate vietuitoarele de pe pamânt (afara de cele de pe corabia lui Noe). 2. Ploaie mare, torentiala; revarsare mare de ape, inundatie mare. ♦ P. Gener. Calamitate, dezastru, nenorocire. 3. P. anal. Cantitate imensa; numar mare de fiinte sau de lucruri; multime, gramada. – Din sl. potopŭ.
potrivi, POTRIVÍ, potrivesc, vb. IV. 1. Refl. si tranz. A avea sau a face sa aiba însusiri comune cu cineva sau cu ceva, a fi sau a face sa fie la fel; a fi sau a pune pe acelasi plan. ♦ A (se) compara. 2. Tranz. A aseza ceva la locul nimerit; a aranja într-un anumit fel, a face sa stea asa cum trebuie. ♦ A împodobi, a dichisi. 3. Tranz. A pune de acord, a face sa corespunda, sa fie la fel cu altceva, a adapta, a da dupa... ♦ (Pop.) A acorda un instrument muzical. ♦ A doza atât cât trebuie (pentru a fi bun). A potrivi o mâncare din sare. 4. Tranz. A da forma dorita, necesara etc.; a fasona. ♦ Fig. A ticlui; a improviza. Potrivise pe hârtie câteva poezii. 5. Refl. si tranz. A fi sau a face pe masura cuiva, a-i veni sau a face sa vina bine. Haina i se potriveste. ♦ Refl. A fi în concordanta, a se armoniza. ♢ Expr. A se potrivi ca nuca-n perete (sau ca musca-n lapte) = a fi nepotrivit, a fi deplasat. 6. Tranz. A face în asa fel încât...; a calcula, a chibzui, a cumpani. 7. Refl. (Pop. si fam.) A da cuiva ascultare, a-i face pe voie; a consimti. 8. Refl. (Înv. si pop.) A se împotrivi. – Din potriva.
prag, PRAG, praguri, s.f. 1. Partea de jos, orizontala, a unui toc de usa sau a unei porti, putin mai ridicata de la pamânt, peste care se trece la intrare si iesire. ♢ Expr. A calca (sau a trece, a pasi) pragul (casei) = a) a iesi din casa; b) a intra în casa cuiva, a vizita pe cineva. A se pune prag = a se aseza în calea cuiva; a se împotrivi, a se opune actiunilor cuiva. A pune piciorul în prag = a se opune cu dârzenie la ceva, a avea o atitudine intransigenta, a soma pe cineva sa faca ceva. ♦ Mica ridicatura special amenajata pe terenul de sport, pentru a marca limita de la care se efectueaza sariturile atletice. ♦ Partea de sus, orizontala, a tocului usii. ♢ Expr. A da (sau a se lovi, a se izbi) cu capul de pragul de sus = a se convinge de unele adevaruri în urma unei triste experiente. ♦ Fig. Treapta sociala, rang. 2. Usa, poarta; p. ext. casa, locuinta; camin, familie. ♢ Expr. Din prag în prag = din casa în casa. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a hoinari, a colinda. ♦ Portiune de teren din fata usii de la iesirea dintr-o casa. ♦ (Rar) Temelie. 3. Fig. Început al unei situatii noi, limita care desparte doua situatii, perioade etc. diferite. În pragul verii. 4. Ridicatura naturala a fundului albiei unei ape curgatoare; banc de depuneri format de materialele transportate de apa; treapta mai înalta pe fundul unui bazin oceanic sau marin. ♦ Ridicatura de teren în forma de prag (1); treapta de stânca greu de trecut. ♦ Perete de piatra, stânca peste care trece o apa, formând o cascada. 5. Proeminenta în forma de treapta pe suprafata unei piese de lemn, care intra într-o scobitura facuta în alta piesa îmbinata cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor doua piese una fata de alta. ♦ P. gener. Proeminenta în forma de treapta executata sau formata (în urma uzurii) pe suprafata unei piese. 6. (Fiz.) Valoarea maxima sau minima a unei marimi caracteristice unui fenomen dat, deasupra sau dedesubtul careia fenomenul nu se mai poate petrece. ♦ (Med.) Valoare minima a unui factor necesara pentru a determina aparitia unui fenomen fiziologic sau patologic. ♢ Prag de excitabilitate = intensitatea minima a unui excitant capabila sa provoace o stare de excitatie într-o celula sau într-un complex de celule nervoase. Prag senzorial absolut = marime minima a unui excitant, necesara pentru a provoca o senzatie abia perceptibila. 7. Bucatica de lemn (de abanos) sau de os de elefant care se fizeaxa perpendicular pe capatul superior al corpului unor instrumente muzicale si pe care se sprijina coardele. – Din sl. pragŭ.
izofază, IZOFÁZĂ s. f. linie care reprezinta izotermele si izobarele coincidente pe o diagrama a unui sistem fizico-chimic dintr-un singur component cu doua faze coexistente. (< fr. izophase)
izoelectric, IZOELÉCTRIC, -Ă adj. (despre un curent electric) care se mentine în acelasi potential. (< fr. isoélectrique)
viziomat, VIZIOMÁT, viziomate, s.n. 1. Aparat automat folosit în instalatii de fotoreproducere. 2. (Poligr.) Colorimetru fotoelectric pentru masurarea transparentei materialelor, a înnegririi sau a intensitatii de culoare. – Var. (dupa alte surse) vizomat. – Din germ. Visiomat.
izoedric, IZOÉDRIC, -Ă adj. (despre corpuri geometrice, cristale) cu fetele egale. (< fr. isoédrique)
produs, PRODÚS, produse, s.n. 1. Bun material rezultat dintr-un proces de munca; totalitatea obiectelor sau a bunurilor obtinute în procesul de productie; bun, product (1). ♢ Produs de schimb = marfa. Produs social total = indicator macroeconomic reprezentând totalitatea bunurilor materiale create în decursul unei perioade de timp de lucratorii ocupati în economia nationala. Produs intern brut = expresie valorica a totalitatii bunurilor si serviciilor finale furnizate de agentii economici care-si desfasoara activitatea pe teritoriul unei tari. Produs national brut = indicator macroeconomic format din produsul intern brut la care se adauga productia finala bruta a agentilor nationali care-si desfasoara actitivitatea în strainatate si din care se scade productia finala a agentilor economici straini realizata în interiorul tarii. ♦ Corp sau substanta obtinuta pe cale naturala sau în laborator; preparat. 2. Rezultat material al unui proces social sau natural, al unui proces fiziologic sau de creatie; rezultat material al unui complex de fenomene sau de actiuni; p. ext. urmare, efect, rod; product (2). 3. Rezultatul înmultirii a doi factori (numere, marimi scalare, vectoriale etc.); p. ext. înmultire. – V. produce (dupa fr. produit).
proeminenţă, PROEMINÉNŢĂ, proeminente, s.f. Faptul de a fi proeminent; (concr.) parte proeminenta a unui obiect, ridicatura, iesitura. [Pr.: pro-e-] – Din fr. proéminence.
proeres, PROÉRES s.n. v. proeresis.
proeresis, PROÉRESIS s.n. (Grecism înv.) Bunavointa, intentie buna, generozitate. [Var.: proéres s.n.] – Din ngr. proéresis.
proestos, PROESTÓS, proestosi, s.m. (Înv.) Calugar sau preot cu cel mai înalt rang în ierarhia clericilor unei manastiri sau a unei biserici. [Pr.: pro-es-. – Var.: proistós s.m.] – Din ngr. proestós.
izentropie, IZENTROPÍE s. f. entropie constanta. (< fr. isoentropie)
prognatism, PROGNATÍSM s.n. Conformatie a fetei omului care consta în proeminenta anterioara (în forma de bot) a maxilarelor sau a arcadelor dentare ale acestora. – Din fr. prognathisme.
proistos, PROISTÓS s.m. v. proestos.
protuberanţă, PROTUBERÁNŢĂ, protuberante, s.f. 1. Parte a unui obiect, a unui organ etc. iesita în relief; proeminenta, iesitura. 2. Nor de gaz incandescent care apare pe fondul coroanei solare în forma unor limbi de foc. – Din fr. protubérance.
prozodie, PROZODÍE s.f. 1. Parte a poeticii care studiaza versificatia si normele ei sub raportul structurii versurilor, al numarului accentelor sau lungimii silabelor versurilor. 2. (Înv.) Punctuatie. – Din ngr. prosodía, fr. prosodie.
pseudoetimologism, PSEUDOETIMOLOGÍSM s.n. Sistem ortografic intermediar între cel etimologic si cel fonetic. [Pr.: pse-u-do-e-] – Pseudo- + etimologism.
psihoendocrinologie, PSIHOENDOCRINOLOGÍE s.f. Ramura a endocrinologiei care studiaza influenta sistemului endocrin asupra psihicului. – Din fr. psycho-endocrinologie.
convex, CONVÉX, -Ă, convecsi, -xe, adj. Care are suprafata rotunjita si bombata, care prezinta o proeminenta. – Din fr. convexe, lat. convexus.
puni, PUNI s.m. pl. Nume dat cartaginezilor de catre romani. – Din lat. Poeni.
sabur, SÁBUR s.n. Substanta solida cu miros placut si cu gust amar, extrasa din frunzele unor specii de aloe, întrebuintata în farmacie. – Din tc. sabur, sabir.
puternic, PUTÉRNIC, -Ă, puternici, -ce, adj. 1. (Despre fiinte; p. ext. despre parti ale corpului lor) Care are o mare putere fizica; tare, voinic, viguros. ♦ (Despre obiecte) Rezistent, solid, tare. ♦ (Despre parti ale fetei oamenilor) Pronuntat, proeminent, accentuat. 2. (Despre masini, unelte) Care poseda o forta mecanica sau motrice ridicata; care actioneaza cu putere si cu efect, care dezvolta o energie mare. 3. (Despre voce, sunete) Tare, intens. ♦ (Despre lumina sau surse de lumina) Viu, intens. ♦ (Despre senzatii, sentimente) Adânc, profund, patrunzator. ♦ (Despre ape curgatoare) Cu debit sporit si cu rapiditate mare. ♦ (Despre substante chimice, medicamente etc.) Care are un efect imediat si vizibil. 4. Care are influenta, autoritate; care detine putere; însemnat prin situatia sau prin rolul sau. ♦ (Substantivat, m.) Persoana care ocupa un loc de frunte, care detine o pozitie influenta în societate. 5. Înzestrat cu o mare forta (organizatorica, politica, economica etc.); capabil de actiuni de mare amploare. 6. Fig. Important prin continutul sau; p.ext. temeinic. Argument puternic. – Putere + suf. -nic.
oboi, OBÓI, oboaie, s.n. Instrument muzical de suflat în forma de tub, cu ancie dubla, construit din lemn special, cu gauri si cu clape, folosit mai ales în orchestra. – Din it. oboe, germ. Oboe.
ou, OU, oua, s.n. 1. Celula rezultata dintr-un ovul fecundat de un spermatozoid si din care se dezvolta, prin diviziuni repetate, un nou organism; zigot. ♦ Spec. Oul (1) de pasare, protejat de o coaja calcaroasa si alcatuit din doua membrane, din albus si din galbenus, care este folosit ca aliment. ♢ Loc. adj. Ca oul = fragil. ♢ Expr. (Despre closca) A sta pe oua = a cloci. A umbla cu cineva ca cu un ou (moale) = a trata pe cineva (suparacios) cu prea multe menajamente, a menaja foarte mult pe cineva. (Merge sau calca) parca are oua-n poala sau parca calca pe oua = (merge) cu exagerata bagare de seama. Oul lui Columb = problema pe care cineva o rezolva într-un mod foarte simplu, desi anterior parea foarte complicata si fara solutie. ♦ (Bot.) Celula reproducatoare rezultata din fuziunea a doi gameti: zigot. 2. (Urmat de determinari care indica materia) Obiect în forma de ou (1). ♢ (Pop.) Oul genunchiului = rotula. Oul piciorului = os proeminent care uneste laba piciorului cu partea de jos a femurului. – Lat. ovum.
şir, SIR, siruri, s.n. 1. Grup, multime de fiinte sau de lucruri dispuse în succesiune, desfasurate în linie (dreapta); rând, sirag (1). ♢ Loc. adv. si adj. În sir = în rând unul dupa altul. ♦ Sirag (2). ♦ (Înv.) Rând scris sau tiparit. ♦ Lant de munti; masiv muntos. ♦ Dâra formata de un lichid care se prelinge pe ceva. 2. Succesiune de fapte, evenimente, unitati de timp etc. Sir de întâmplari. ♢ Loc. adj. si adv. În sir = pe rând, succesiv, neîntrerupt, necontenit. 3. Desfasurare continua si regulata, înlantuire logica a ideilor, a faptelor într-o expunere, într-o relatare; fir. ♢ Loc. adj. si adv. Fara sir = lipsit de legatura logica, incoerent. 4. (Mat.) Multime infinita, ordonata, ale carei elemente pot fi puse în corespondenta cu multimea numerelor naturale. – Refacut dupa sire (pl. lui sira).
oligoelement, OLIGOELEMÉNT, oligoelemente, s.n. Element care se gaseste în organism în cantitati foarte mici, îndeplinind, în unele procese biologice, rolul de catalizator. – Din fr. oligo-élément.
oecologie, OECOLOGÍE s.f. v. ecologie.
oenochoe, OENOCHOÉ s.n. Tip de vas grecesc din ceramica, de dimensiuni mici, cu deschidere trilobata si cu un singur mâner. [Pr.: enocoé] – Din fr. oenochoé.
oersted, OERSTÉD, oerstezi, s.m. Unitate de masura a intensitatii câmpului magnetic. [Pr.: örsted] – Din fr. oersted.
oerstedmetru, OERSTEDMÉTRU, oerstedmetre, s.n. (Fiz.) Aparat pentru masurarea intensitatii câmpului magnetic. [Pr.: ör-] – Din fr. oerstedmètre.
octavă, OCTÁVĂ, octave, s.f. Interval între doua sunete ale gamei la distanta de opt trepte. ♦ Strofa alcatuita din opt versuri endecasilabice, dintre care primele sase cu rima încrucisata, iar ultimele doua cu rima împerecheata, folosita, mai ales în poezia italiana, spaniola si portugheza. – Din fr. octave.
odă, ÓDĂ, ode, s.f. Specie a poeziei lirice (formata din strofe cu aceeasi forma si cu aceeasi structura metrica), în care se exprima elogiul, entuziasmul sau admiratia fata de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de lira. ♦ Compozitie muzicala cu caracter eroic, solemn. – Din fr. ode.
cosmoeconomie, COSMOECONOMÍE s.f. Mondoeconomie. [Pr.: -mo-e-] – Din cosmos + economie.
ştafetă, STAFÉTĂ, stafete, s.f. 1. (Înv.) Curier special care ducea scrisori sau mesaje urgente; stafetar. 2. Scrisoare, mesaj urgent dus de un curier special: p. ext. veste, stire. ♢ Expr. Fam. A umbla cu stafeta sau a duce stafeta = a purta vorba, a bârfi, a cleveti. 3. Concurs sportiv la alergari, schi, înot etc., care consta în parcurgerea unei distante regulamentare în patru parti egale, de catre o echipa compusa din patru persoane, care strabat succesiv distanta repartizata, cu obligatia de a transmite coechipierului urmator un obiect conventional, care trebuie dus la punctul final. ♦ Obiect conventional care se transmite succesiv într-o astfel de competitie. ♦ Sportiv care participa la o stafeta (3). – Din it. staffetta, germ. Stafette.
nod, NOD, noduri, s.n. 1. Loc în care se leaga doua fire, doua sfori, doua fâsii de pânza etc. ca sa se tina strâns împreuna; loc în lungul sau la capatul unui fir, al unei sfori, al unei fâsii de pânza etc. unde s-a facut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete si s-a strâns tare; legatura obtinuta astfel. ♢ Loc. adj. (Rar) În noduri = încâlcit, încurcat. ♢ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte zgârcit. ♦ Loc de intersectie a doua sau a mai multor cai de comunicatie având directii diferite. ♢ Nod de cale ferata = punct de intersectie a cel putin trei linii principale de cale ferata, prevazut cu instalatii speciale pentru a asigura tranzitul trenurilor, desfacerea sau cuplarea unor vagoane, încarcarea si descarcarea marfurilor, deservirea calatorilor etc. ♦ Loc de legatura, de întretaiere, de întâlnire a doua sau a mai multor elemente ale unui mecanism, ale unei constructii etc. 2. Proeminenta pe trunchiul unui arbore, pe tulpina unei plante sau la încheietura unui cotor; punct de unde încep sa creasca crengile pe tulpina sau frunzele pe lujer. ♢ Expr. A cauta (sau a gasi) (cuiva) nod în papura = a cauta sau a gasi cu orice pret greseli, cusururi acolo unde ele nu sunt; a învinovati pe nedrept. ♦ Portiune mica, rotunda, compacta, foarte tare dintr-o bucata de lemn, într-o scândura reprezentând locul de ramificatie a crengilor pe trunchi. ♦ Aglomerare locala de material în masa unui corp, cu o structura mai compacta sau de culoare diferita fata de rest. 3. (Înv. si pop.) Articulatie, încheietura (a degetelor). 4. (În sintagmele) Nodul gâtului (sau gâtlejului, beregatei etc.) = marul lui Adam. Nod vital = punct situat în bulbul rahidian corespunzând centrului respirator si a carui lezare are ca urmare moartea imediata prin oprirea respiratiei. 5. Umflatura, tumoare, nodozitate, gâlca rezultata dintr-o stare patologica. 6. Punct dublu al unei curbe în care aceeasi ramura a curbei se intersecteaza pe ea însasi. 7. Fiecare dintre punctele în care sunt dispusi atomii, moleculele unei retele cristaline. ♦ Punct dintr-un sistem de unde stationare în care amplitudinea oscilatiei are mereu o valoare nula. 8. Fiecare dintre cele doua puncte în care orbita unui astru intersecteaza planul eclipticei. 9. Loc sau centru geografic sau geologic cu anumite caracteristici, deosebite fata de împrejurimi. ♢ Nod hidroenergetic = centru geografic pe a carui suprafata sunt asezate o centrala hidroelectrica si constructiile hidrotehnice aferente. 10. Fig. Senzatie de sufocare pe care de obicei o are cineva cuprins de o emotie sau de o enervare puternica. ♢ Expr. A înghiti (cu sau la) noduri = a) a suporta cu necaz, cu amaraciune o durere, o umilinta (fara a putea spune nimic); b) a mânca în sila, cu mare greutate. 11. Fig. Punct esential de care depinde solutionarea unei probleme; dificultate, greutate care trebuie învinsa pentru solutionarea unei probleme. Nod gordian = problema foarte grea sau cu neputinta de rezolvat. ♢ Expr. A taia nodul gordian = a recurge la un mijloc extrem în rezolvarea unei situatii careia nu i se poate gasi o solutie. ♦ Moment culminant în desfasurarea actiunii unei opere literare. 12. Unitate de masura pentru viteza navelor, egala cu viteza unei nave care se deplaseaza cu o mila marina (1852 m) pe ora. – Lat. nodus.
occiput, OCCIPÚT, occiputuri, s.n. Proeminenta osoasa situata în partea posterioara si inferioara a craniului, care este legata de vertebrele gâtului. – Din fr., lat. occiput.
ocheadă, OCHEÁDĂ, ocheade, s.f. Privire (semnificativa) aruncata cuiva pe furis; închidere intentionata a ochilor pentru a atrage atentia asupra celor spuse sau sugerate; semn cu ochiul. – Din ochi2 (dupa fr. oeillade).
vers, VERS, versuri, s.n. Unitate prozodica elementara, alcatuita dintr-unul sau mai multe cuvinte, potrivit unei scheme si determinata fie de cantitatea silabelor, fie de accent, fie de numarul silabelor; fiecare dintre rândurile care alcatuiesc strofele unei poezii; p. ext. (la pl.) poezie. – Din fr. vers, lat. versus.
versificator, VERSIFICATÓR, -OÁRE, versificatori, -oare, s.m. si f. Persoana care face versuri sau transpune ceva în versuri. ♦ Poet minor (la care mestesugul de a face versuri este mai evident decât inspiratia poetica). – Din fr. versificateur, lat. versificator, -oris.
versificaţie, VERSIFICÁŢIE, versificatii, s.f. (Mod de) dispunere a versurilor potrivit anumitor reguli prozodice, dintre care cele mai importante sunt cele ale rimei, ritmului si ale gruparii strofice; arta de a face versuri; p. ext. poezie. – Din fr. versification.
verslibrist, VERSLIBRÍST, -Ă, verslibristi, -ste, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Poet modern care scrie versuri libere. 2. Adj. Compus din versuri libere. – Din fr. vers-libriste.
versuitor, VERSUITÓR, versuitori, s.m. (Înv.) Poet. [Pr.: -su-i-] – Versui + suf. -tor.
onanie, ONANÍE2 s.f. Anomalie sexuala care consta în obtinerea orgasmului prin autoexcitatie (de obicei manuala); masturbatie, onanism, malahie. – Din lat. onania, germ. Onanie.
figură, FIGÚRĂ, figuri, s.f. 1. Înfatisare a fetei, a obrazului cuiva; chip, fata, obraz. ♢ Expr. A face figura buna (sau rea) = a face o impresie buna (sau rea) celor din jur. (Fam.) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsa sau o surpriza neplacuta. A face figura de... = a avea aerul de..., a fi considerat (sau a tine sa fie considerat) drept... 2. Imagine plastica a unei fiinte sau a unui obiect, redata prin desen, pictura, sculptura etc. ♢ Figura geometrica = ansamblu format din puncte, linii si suprafete. ♦ (La jocul de carti) Carte care reprezinta diverse personaje (valet, dama etc.). ♦ (La sah) Fiecare dintre piesele de joc, având forme caracteristice. ♦ Gramada de nisip, de pietris etc., care a fost cladita în forma de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula mai usor volumul. 3. Persoana; (în special) persoana purtatoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. 4. (În sintagmele) Figura de stil (sau poetica) = procedeu stilistic prin care se modifica întelesul propriu al unui cuvânt sau se asociaza cuvintele în asa fel ca sensurile vechi sa se îmbogateasca, pentru a da mai multa forta imaginii sau expunerii prezentate. Figura etimologica = constructie sintactica în care se alatura doua cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb si un substantiv) sau apropiate din punct de vedere semantic. "Si-a trait traiul" reprezinta o figura etimologica. (Log.) Figuri silogistice = forme de silogism care se deosebesc între ele dupa locul ocupat de termenul mediu în premise. 5. Pozitie sau ansamblu de pozitii si de miscari la dans, la balet, la scrima, la patinaj etc. – Din fr. figure, lat. figura.
figurat, FIGURÁT, -Ă, figurati, -te, adj. (Despre cuvinte, expresii sau despre sensul lor) Întrebuintat cu alt înteles decât cel obisnuit, propriu, de obicei pentru obtinerea unor efecte stilistice. ♢ (Substantivat, n.) La figurat = într-un sens deosebit de cel propriu. ♦ (Despre stil, limba etc.) Care contine (multe) figuri poetice; figurativ. – Din fr. figuré, lat. figuratus.
fiere, FIÉRE s.f. 1. Lichid amar, de culoare galbena-verzuie, secretat de ficat; bila1. ♢ Expr. A varsa fiere, se zice despre o persoana plina de necaz, de ciuda, de mânie (care se manifesta cu violenta). ♦ Fig. Amaraciune, suparare, necaz. 2. (Si în sintagma basica fierii) Vezicula biliara. ♢ Expr. A-i crapa (sau plesni) cuiva fierea (de necaz) = a fi necajit, mânios, invidios etc. la culme. 3. Compus: fierea-pamântului = a) planta erbacee medicinala cu flori rosietice, rar albe, cu gust amar (Erythraea centaurium); b) planta erbacee inferioara, cu talul târâtor, având pe partea inferioara rudimente de frunza (Marchantia polymorpha); fiere-de-urs = numele a doi arbusti tropicali si mediteraneeni din care se extrage saburul; a) arbust înalt de 3-4 m, cu frunze mari si flori violacee dispuse într-un spic (Aloë ferox); b) arbust înalt de 1 m, ramificat, cu frunze dispuse în rozeta (Aloë succotrina). – Lat. •fele (= fel).
epicen, EPICÉN, epicene, adj.n. (Despre substantive nume de fiinte) Care are aceeasi forma pentru indicarea ambelor sexe. – Din fr. épicène, lat. epicoenus.
fetus, FÉTUS, fetusi, s.m. (Anat.) Fat (1). – Din lat., fr. foetus.
orfic, ÓRFIC, -Ă, orfici, -ce, adj., s.f. pl. 1. Adj. Privitor la Orfeu, care se refera la doctrine, mistere, conceptii filozofice atribuite acestuia. ♦ Poeme orfice – denumire data textelor lirice si filozofice grecesti atribuite poetului mitic Orfeu. 2. S.f. pl. Sarbatori în cinstea lui Dionysos. – Din fr. orphique.
fetid, FETÍD, -Ă, fetizi, -de, adj. Care exala un miros puternic si respingator. – Din fr. fétide, lat. foetidus.
crov, CROV, crovuri, s.n. Forma mica de relief cu aspect de depresiune circulara sau alungita, dezvoltata pe loess prin tasare; gavan, padina. – Din scr. crov.
ferice, FERÍCE adj. invar., s.f. 1. Adj. invar. (Poetic) Fericit. ♢ Expr. Ferice de mine (sau de tine etc.)! = ce fericit sunt (sau esti etc.)! 2. S.f. (Înv.) Fericire. ♢ Expr. A-l bate (pe cineva) fericea, se spune despre un om sau unui om norocos. – Lat. felix, -icis.
cornişă, CORNÍSĂ, cornise, s.f. 1. Partea superioara, iesita în afara si ornamentata, a zidului unei constructii, având rolul de a sprijini acoperisul si de a împiedica scurgerea apei de ploaie pe fata cladirilor. 2. Mulura proeminenta care înconjoara un antablament, o mobila etc., având rol decorativ. 3. Drum paralel cu curbele de nivel pe marginea superioara a unei pante abrupte, a unei faleze etc. [Var.: corníce s.f.] – Din fr. corniche.
fenix, FÉNIX s.m. (Mitol.; în sintagma) Pasarea fenix = pasare fabuloasa despre care cei vechi credeau ca este unica pe lume si care, când îsi simtea sfârsitul aproape (o data la 500 de ani), se arunca în foc si renastea din propria ei cenusa, ca simbol al reînnoirii vesnice. [Scris si: phoenix. – Var.: (înv.) feníce s.m.] – Din fr. phénix, lat. phoenix.
fenicul, FENÍCUL, feniculi, s.m. Planta erbacee înalta, cu frunze penate, cu flori mici, galbene, ale carei seminte contin un ulei eteric folosit în alimentatie si farmacie (Foeniculum vulgare). – Din lat. Foeniculum [vulgare], numele stiintific al plantei.
fatigabilitate, FATIGABILITÁTE s.f. (Frantuzism) (Tendinta spre) oboseala; coeficient de oboseala. – Din fr. fatigabilité.
făt, FĂT, feti, s.m. 1. Produs de conceptie din uterul mamiferelor, din momentul când începe a avea miscari proprii si formele caracteristice speciei si pâna când se naste; fetus. 2. (Pop. si poetic) Fecior, fiu; baiat, copil. ♢ (Pop.) Fatul meu, formula cu care un batrân se adreseaza cu afectiune, bunavointa etc. unui tânar. ♦ Fat-Frumos = erou principal din basme, înzestrat cu frumusete fizica si morala, cu bunatate, curaj si vitejie iesite din comun; p. gener. (ca nume comun) baiat, tânar sau barbat deosebit de frumos. (Pop.) Fat-logofat = copil cu însusiri (fizice) deosebite, minunate. – Lat. fetus.
optoelectronică, OPTOELECTRÓNICĂ s.f. Ramura a electronicii care se ocupa de producerea, masurarea si folosirea radiatiei electromagnetice din domeniul optic, precum si de conversia acestei radiatii în semnal electric. – Din fr. optoélectronique.
invocaţie, INVOCÁŢIE s. f. 1. invocare. 2. procedeu artistic, rugaminte prin care poetul se adreseaza muzelor sau unor divinitati pentru a-l inspira. o ~ retorica = invocatie patetica. (< fr. invocation, lat. invocatio)
zooeconomie, ZOOECONOMÍE s.f. Disciplina care studiaza aplicarea principiilor de economie rurala la cresterea animalelor. (din fr. zooéconomie)
zoogrefă, ZOOGRÉFĂ s.f. Grefa dermoepidermica cu grefon de la un animal. (din fr. zoogreffe)
epitaf, EPITÁF, epitafuri, s.n. 1. Inscriptie funerara, în versuri sau în proza, cuprinzând elogiul defunctului sau o sentinta morala; p.ext. placa cu o inscriptie funerara. ♦ Poezie epigramatica având ca pretext moartea (imaginara) a unei persoane. 2. Obiect de cult care consta dintr-o bucata de stofa pe care este brodata o scena reprezentând punerea în mormânt a lui Isus Cristos; aer2 (2). – Din ngr. epitáfion, fr. épitaphe.
rutişor, RUTISÓR, rutisoare, s.n. Nume dat mai multor plante erbacee: a) planta cu tulpina înalta, cu flori galbene dispuse în buchete pe vârfurile ramurilor (Thalictrum foetidum); b) planta cu frunze ovale si flori trandafirii sau albe (Thalictrum aquilegifolium). ♢ Compus: rutisor-galben = planta cu rizom târâtor si cu numeroase flori galbene mici, dispuse în umbele (Thalictrum flavum). – Ruta2+ suf. -isor.
invar, INVÁR s. n. otel aliat cu mult nichel, cu coeficient de dilatatie foarte mic, folosit la fabricarea instrumentelor si a aparatelor de precizie. (< fr. invar)
cinteză, CÍNTEZĂ, cinteze, s.f. Mica pasare cântatoare cu ciocul conic, scurt si tare, cu penajul cenusiu-albastrui sau brun-roscat, având pe aripa o dunga alba (Fringilla coelebs). [Acc. si: cintéza. – Var.: (reg.) cíntita s.f.] – Et. nec.
corioepiteliom, CORIOEPITELIÓM, corioepiteliomuri, s.n. Tumoare maligna dezvoltata în uter din resturile placentare ramase dupa o sarcina. [Pr.: -ri-o-e-pi-te-li-om] – Din fr. chorio-épithéliome.
osianic, OSIÁNIC, -Ă, osianici, -ce, adj. Care apartine lui Ossian ori seamana cu poemele atribuite lui, privitor la Ossian sau la poemele atribuite lui. [Pr.: -si-a-] – Din fr. ossianique.
osianism, OSIANÍSM s.n. (Lit.) Caracter, atmosfera proprie poemelor osianice; imitatie a poemelor osianice. – Din fr. ossianisme.
wronskian, WRONSKIÁN s.n. (Mat.) Determinantul de ordin n asociat unei multimi de n functii, în care primul rând consta din cele n functii, al doilea rând din derivatele de ordinul întâi ale celor n functii, al treilea rând din derivatele de ordinul al doilea ale celor n functii s.a.m.d. (Sil. -ski-an) (dupa Józef Maria Hoene-Wroński 1778-1853, filozof si matematician polonez + suf. -an) [def. MW]
liber, LÍBER2, -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucura de libertate, de independenta individuala si cetateneasca, care are drepturi politice si cetatenesti depline. ♦ (Despre popoare, state, orase) Independent, neatârnat, nesupus (unei puteri straine), autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a actiona dupa vointa sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus nici unei constrângeri; slobod. ♢ Liber arbitru = libertate absoluta a vointei omului, postulata la idealismul filozofic1, în opozitie cu determinismul. 3. (Despre actiuni) Care nu este supus unei restrictii cu caracter arbitrar. ♢ Traducere libera = traducere care reda continutul originalului în formele proprii limbii în care se traduce, fara sa respecte riguros forma originalului. Versuri libere = rânduri de poezie neprozodica, în care normele prozodice, daca apar, sunt aplicate necanonic, dupa dorinta autorului. Intrare libera = intrare fara plata într-o sala de spectacol, pe un stadion etc. Lovitura libera = (la unele jocuri sportive cu mingea) lovitura acordata unei echipe drept compensatie pentru o infractiune sau o greseala comisa de echipa adversa. Profesiune libera = profesiune exercitata de o persoana pe cont propriu (fara sa fie angajata permanent într-o institutie sau întreprindere). ♢ Compus: (Substantivat) liber-profesionist = persoana care exercita o profesiune libera. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul plac, care este în afara obligatiilor (profesionale). ♢ Expr. (Substantivat) A avea liber = a se afla în afara obligatiilor (mai ales profesionale) pe o perioada de timp; a fi scutit pentru un timp oarecare de obligatiile (profesionale) pe care le are în mod obisnuit, a putea dispune de timpul sau. 5. (Despre banci, scaune, locuinte etc.) Care nu este ocupat, gol; neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are obligatii fata de altii; neangajat, disponibil. 7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, usor. ♢ Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a) a tine un discurs, o prelegere etc. fara a citi un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândesti; c) a vorbi fara perdea, obscen. (A vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fara ajutorul unui instrument optic. Desen liber = desen artistic efectuat fara ajutorul vreunui instrument tehnic. 8. (În loc. adv.) În aer liber = în plin aer, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afara, într-un loc descoperit. – Din fr. libre, lat. liber.
lele, LÉLE s.f. 1. Termen de respect, cu care se adreseaza, la tara, un copil sau o persoana mai tânara unei femei mai în vârsta. ♦ (În poezia populara) Femeie tânara; iubita. 2. Femeie cu purtari rele. ♢ Expr. Fecior (sau pui, fiu) de lele = smecher, siret, ticalos. A umbla frunza (sau în dorul) lelii = a umbla fara rost, degeaba. – Bg., sb. lelja.
dispozitiv, DISPOZITÍV, dispozitive, s.n. 1. Ansamblu de piese legate între ele într-un anumit fel (de obicei imobil) si care îndeplineste o functie bine determinata într-un sistem tehnic. ♢ (Electron.; în sintagma) Dispozitiv optoelectronic = dispozitiv care are proprietatea de a transforma un semnal luminos într-unul electric sau invers. 2. Dispunerea pe teren a trupelor în vederea unei actiuni de lupta sau a unei deplasari; p. ext. (concr.) trupele astfel dispuse pe teren (împreuna cu zona în care se afla). 3. Parte finala a unei hotarâri judecatoresti, în care se arata solutia data litigiului (si unele dispozitii accesorii). – Din fr. dispositif.
ortodiagrafie, ORTODIAGRAFÍE, ortodiagrafii, s.f. Forma de reproducere cu ajutorul razelor Roentgen, care scoate în evidenta conturul exterior si marimea organelor interne. [Pr.: -di-a-] – Din fr. orthodiagraphie.
ortoedric, ORTOÉDRIC, -Ă, ortoedrici, -ce, adj. (Despre cristale) Care are planurile coordonate perpendiculare între ele, care are fetele intersectate în unghi drept. – Din fr. orthoédrique.
ortoepic, ORTOÉPIC, -Ă, ortoepici, -ce, adj. Care apartine ortoepiei, privitor la ortoepie. – Din fr. orthoépique.
ortoepie, ORTOEPÍE s.f. Ansamblu de reguli proprii unei limbi care stabilesc pronuntarea corecta (literara) a cuvintelor; disciplina care se ocupa cu studiul acestor reguli. – Din fr. orthoépie.
ortomănos, ORTOMĂNÓS, -OÁSĂ, ortomanosi, -oase, adj. (În poezia pop.) Ortoman (2). – Ortoman + suf. -os.
feder, FÉDER, federe, s.n. Mica proeminenta prevazuta în lungul muchiei unei piese de lemn sau de metal, care intra în nutul corespunzator al altei piese pentru a asigura o îmbinare perfecta; lamba. – Din germ. Feder.
federat, FEDERÁT, federati, s.m. (Mai ales la pl.). 1. Persoana care facea parte din populatiile asezate la granitele Imperiului Roman si care se angaja sa apere aceste granite în schimbul unor avantaje. 2. Membru al garzii nationale în timpul Comunei din Paris. – Din lat. foederatus, fr. fédéré.
feeric, FEÉRIC, -Ă, feerici, -ce, adj. Cu aspect sau caracter de feerie, nespus de frumos, plin de poezie, minunat, încântator. – Din fr. féerique.
lamartinist, LAMARTINÍST, -Ă, lamartinisti, -ste, s.m., adj. 1. S.m. Poet care cultiva motivele liricii lui Lamartine. 2. Adj. Lamartinian. – Lamartine (n. pr.) + suf. -ist.
lambă, LÁMBĂ, lambe, s.f. 1. Lant care leaga crucea protapului unui car cu capetele osiei; vatrai. 2. Parte proeminenta a unei piese de lemn sau de metal care se îmbuca în scobitura corespunzatoare a altei piese pentru a asigura o îmbinare perfecta; feder. 3. Vergea lata de lemn care se introduce (cu fiecare jumatate din latimea ei) în ulucele a doua scânduri pentru a le îmbina. – Din tc. lâmba.
ciot, CIOT, cioturi, s.n. 1. Parte ramasa dintr-un copac dupa ce restul a fost taiat sau rupt. ♦ Parte mica ramasa dintr-un obiect (de forma lunga). Un ciot de creion. ♦ Nod proeminent într-un trunchi, într-o ramura, într-o scândura etc. 2. Parte ramasa dintr-un picior, dintr-un brat sau (la animale) din coada, dupa ce restul a fost taiat, rupt. [Var.: cioáta s.f., (rar) ciótur s.n.] – Et. nec.
cioturos, CIOTURÓS, -OÁSĂ, cioturosi, -oase, adj. (Despre copaci, lemne, obiecte de lemn etc.) Cu multe cioturi sau noduri; noduros. ♦ Fig. (Despre mâini, picioare, degete etc.) Cu oasele proeminente (care fac impresia unor crengi sau radacini uscate). [Var.: ciotorós, -oása adj.] – Ciot + suf. -os.
luminiţă, LUMINÍŢĂ, luminite, s.f. 1. Diminutiv al lui lumina. 2. (Pop.) Lumânare mica. 3. Planta melifera, cu tulpina dreapta, înalta, cu frunze alterne si cu flori mari, mirositoare, de culoare galbena (Oenothera biennis). – Lumina + suf. -ita.
letrism, LETRÍSM s.n. Teorie literara si artistica formalista, care considera ca esenta poeziei consta în simpla sonoritate a sunetelor, dispuse mai mult sau mai putin arbitrar. – Din fr. lettrisme.
lele, LÉLE s.f. 1. Termen de respect cu care se adreseaza la tara un copil sau o persoana mai tânara unei femei în vârsta sau cu care vorbeste despre ea; leica1. ♦ (În poezia populara) Femeie (tânara) iubita; mândra. 2. Femeie rea sau imorala. ♢ Expr. Fecior (sau pui, fiu) de lele = om smecher, siret, ticalos. A umbla frunza (sau în dorul) lelii = a umbla fara rost, degeaba. – Din bg. lelja.
lăcrimar, LĂCRIMÁR, lacrimare, s.n. (Arh.) Proeminenta la cornisa unui acoperis care împiedica prelingerea pe zidul constructiei a apei de ploaie; piesa de lemn ori de metal fixata în acelasi scop pe partea exterioara de la cerceveaua usilor si a ferestrelor. – Lacrima + suf. -ar.
legat, LEGÁT4, -Ă, legati, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre oameni) Zdravan, vânjos, voinic. 2. Adj. (Despre sosuri, dulceturi etc.) Îngrosat, devenit consistent. 3. Adv. În mod coerent, cu înteles logic. – V. lega1.
licenţă, LICÉNŢĂ, licente, s.f. 1. Titlu obtinut la terminarea studiilor superioare, pe baza unui examen prin care se dobândeste dreptul de a exercita profesiunea corespunzatoare studiilor facute; examen dat pentru obtinerea acestui titlu; p. ext. diploma care confera acest titlu. 2. Autorizatie data de stat unei persoane pentru exercitarea unui negot special, pentru operatii de import si de export etc. 3. Contract prin care posesorul unui brevet de inventie cedeaza cuiva dreptul de exploatare a inventiei sale. 4. Atitudine, tinuta care depaseste limitele bunei-cuviinte; lipsa de respect pentru formele obisnuite. 5. (În sintagma) Licenta poetica = abatere usoara de la regulile gramaticale ale limbii, ceruta de necesitatea rimei, ritmului sau din dorinta de a realiza o nota stilistica particulara. – Din fr. licence, lat. licentia.
lotus, LÓTUS, lotusi, s.m. Nume dat mai multor plante acvatice cu flori albastre, mari, placut mirositoare (Nymphaea coerulea), trandafirii (Nelumbo nucifera) sau albe (Nymphaea lotus thermalis). – Din fr. lotus.
colţ, COLŢ, (I, II 4) colturi, s.n. (II, III) colti, s.m. I. S.n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ♢ Coltul gurii = fiecare dintre cele doua extremitati laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de doua strazi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ♢ Expr. Colt cu... = în unghiul format de strazile... 2. Portiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsa între extremitatile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistica) Rubrica rezervata unei anumite specialitati. ♦ Margine, extremitate. ♢ Colt de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucata de pâine (taiata de la o margine). ♦ Portiune dintr-o încapere cuprinsa între extremitatile reunite ale peretilor. ♢ Expr. A da din colt în colt = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a iesi dintr-o încurcatura. A pune (un copil) la colt = a pedepsi un copil, asezându-l într-un ungher al camerei cu fata la perete. 3. Loc îndepartat, retras, dosnic; refugiu, ascunzis. ♢ Expr. În (sau din) toate colturile = în (sau din) toate partile. II. S.m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. si al oamenilor), în special caninul. ♢ Expr. A-si arata coltii = a manifesta o atitudine agresiva, apriga. A (se) lua la colti = a (se) certa, a fi gata de încaierare. A avea colti (sau un colt) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o masea rupta. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi si ascutite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemanatoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplica cineva pe talpa încaltamintei de iarna ca sa nu alunece pe gheata; tinta. 4. Vârf ascutit si proeminent de stânca, de gheata etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltarii lor, când încoltesc. 6. Compus: coltii-babei = planta erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene si cu fructe tepoase (Tribulus terrestris). III. S.m. 1. Fiecare dintre taieturile de forma aproximativ triunghiulara facute pe marginea unei stofe; dantela împletita în aceasta forma. 2. Suvita de par ondulata trasa pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.
lied, LIED, lieduri, s.n. Compozitie muzicala (vocala) cu caracter liric, facuta pe textul unei poezii scurte. [Pr.: lid] – Din germ. Lied.
lin, LIN3, -Ă, lini, -e, adj. 1. Care se misca sau se desfasoara în mod egal, fara salturi si treceri bruste (si în ritm moderat); domol, linistit, potolit. 2. (Despre drumuri, pante etc.) Cu înclinatie mica, usor de urcat sau de strabatut. ♦ (Rar; despre suprafete) Neted. 3. (Despre sunete) Lipsit de intensitate; blând, potolit. ♦ (Poetic; despre lumina) Cu o stralucire domoala, blânda, odihnitoare. 4. Calm, linistit. – Lat. lenus, -a (= lenis).
liră, LÍRĂ1, lire, s.f. 1. Instrument muzical rudimentar, format dintr-o cutie de rezonanta, doua brate în forma de coarne si mai multe coarde, folosit, în antichitate, mai ales la acompaniere, când se recitau poeme. ♦ Fig. Simbol al talentului poetic, al inspiratiei poetice, al creatiei poetice, al poeziei (lirice). 2. (Art.) Numele unei constelatii din emisfera boreala; Ciobanul-cu-Oile, Oierul. 3. (În sintagma) Lira de dilatatie = dispozitiv în forma de lira1 (1) sau de bucla, care permite dilatarea unei conducte pentru fluide fierbinti. – Din fr. lyre, lat. lyra.
liric, LÍRIC, -Ă, lirici, -ce, adj. 1. (Mai ales despre poezii) Care exprima direct stari afective personale, sentimente intime. ♦ (Substantivat, f.) Poezia lirica (1), genul poetic liric. ♦ (Substantivat, f.) Totalitatea operelor lirice (1) ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci etc. 2. Care apartine poeziei (sau literaturii) lirice (1), care este caracteristic poeziei lirice, privitor la poezia lirica. ♦ (Despre scriitori; adesea substantivat) Care scrie poezii lirice (1) sau literatura lirica. ♦ Fig. Sentimental, emotiv, sensibil; plin de entuziasm, exaltat. 3. Care apartine muzicii de opera, referitor la muzica de opera. ♦ (Despre voce) Care se caracterizeaza prin sonoritate dulce, lipsita de încordare, prin mobilitate; (despre cântareti) care are o astfel de voce. – Din fr. lyrique.
coadă, COÁDĂ, cozi, s.f. 1. Apendice terminal al partii posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de par sau de pene care acopera acest apendice sau care creste în prelungirea lui. ♢ Expr. A da din coada = (despre oameni; fam.) a se lingusi pe lânga cineva; a se bucura. A-si vârî (sau baga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Îsi vâra (sau si-a vârât, îsi baga, si-a bagat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situatie se ivesc neîntelegeri sau complicatii (neasteptate). A calca (pe cineva) pe coada = a jigni, a supara (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furis), a o sterge (lasând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rusinat; fara a fi reusit. (Pop.) A-si face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâta (sau pe dracul) de coada = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu fata nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaos; vechi, bastinas; de origine rurala. (Fam.) A prinde prepelita (sau purceaua) de coada = a se îmbata. ♦ Partea dindarat, mai îngusta, a corpului unor animale (a pestelui, a sarpelui, a racului etc.). 2. Par (de pe capul femeilor) crescut lung si apoi împletit; cosita. 3. Parte a unei plante care leaga fructul, frunza sau floarea de tulpina sau de creanga. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungita sau care se târaste pe jos) a unor obiecte de îmbracaminte (mai ales a celor purtate de femei); trena. ♢ Expr. A se tine de coada cuiva sau a se tine (sau a umbla) coada dupa cineva = a fi nedespartit de cineva, a se tine cu insistenta si pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasa a cometelor. ♦ Fâsie foarte îngusta din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârna de partea de jos a unui zmeu spre a-i mentine echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apuca cu mâna; mâner. ♢ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coada = a se apuca de treaba, a începe (ceva). A-si vedea de coada maturii (sau tigaii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodaresti. Coada de topor = persoana care serveste drept unealta în mâna dusmanului. 6. Partea terminala a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucata de la capatul unui lucru; sfârsit, extremitate. ♢ Loc. adv. La (sau în) coada = pe cel din urma loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la scoala etc.). De la coada = de la sfârsit spre început. ♢ Expr. A nu avea nici cap, nici coada = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fara înteles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngusteaza un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în helesteu. 7. Sir (lung) de oameni care îsi asteapta rândul la ceva, undeva. ♢ Expr. A face coada = a sta într-un sir (lung) de oameni, asteaptând sa-i vina rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin doua tipuri de tulpini: una fertila si alta sterila; barba-ursului (Equisetum); b) planta erbacee acvatica cu frunze liniare si cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocosului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuintate în medicina populara (Polygonatum); coada-mielului = a) planta erbacee cu frunze lucitoare si cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mica planta erbacee cu tulpina întinsa pe pamânt, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinisoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâtei = planta erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâtei-de-balta = nume dat mai multor specii de muschi de culoare alba-galbuie, care cresc prin locurile umede si contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = planta erbacee cu flori mari de culoare galbena (Potentilla anserina); coada-soricelului = planta erbacee medicinala cu frunze penate, paroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) planta erbacee tepoasa, înalta, cu frunze lanceolate si cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) planta erbacee cu flori violete sau rosietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = planta erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioara, cu flori verzi dispuse în forma de spic, folosita ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = planta veninoasa cu tulpina târâtoare si cu fructele în forma unor bobite rosii, care creste prin mlastini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorati, care au câte o prelungire în partea posterioara a aripilor (Papilio machaon si podalirius). [Pl. si: (2) coade] – Lat. coda (=cauda).
copcă, CÓPCĂ1, copci, s.f. 1. Sistem format din doua piese metalice (un cârlig si un inel), folosit pentru prinderea a doua parti ale unei confectii. 2. Agrafa pentru învelitori în constructie. 3. Proeminenta în forma de limba a unei piese plate, care intra în orificiul unei alte piese plate, realizând îmbinarea prin încopciere. [Var.: (reg.) cópcie s.f.] – Din bg. kopce.
coprină, COPRÍNĂ, coprine, s.f. (Reg.) Planta erbacee cu tulpina terminata cu o singura floare, mare, de culoare galbena (Narcissus radiiflorus) sau alba (Narcissus poeticus). – Cf. bg. k o p r i n a "matase".
deschide, DESCHÍDE, deschíd, vb. III. 1. Tranz. A da la o parte, a împinge în laturi o usa, o fereastra, un capac etc. care închide ceva. ♢ Expr. A(-i) deschide (cuiva) portile = a(-i) da (cuiva) acces (la ceva), a-i acorda (cuiva) libera trecere. ♦ A descoperi deschizatura de acces într-o încapere sau într-un spatiu, dând la o parte usa sau capacul care o închide. ♢ Expr. A-si deschide sufletul (sau inima) = a face destainuiri, a spune tot ce are pe suflet; a se confesa. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva pofta de mâncare = a provoca cuiva (sau a capata) pofta de mâncare. ♦ A descuia. ♦ Refl. (Despre ferestre si usi) A lasa liber accesul sau vederea în... sau spre..., a da spre... ♦ A îndeparta terenurile sterile situate deasupra unui zacamânt, în vederea exploatarii lui. 2. Tranz. A desface, a face sa nu mai fie împreunat sau strâns. ♢ Expr. A deschide gura = a) a îndeparta buzele si falcile una de alta pentru a sorbi, a mânca sau a vorbi; b) a vorbi. A deschide cuiva gura = a face, a sili pe cineva sa vorbeasca. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele, descoperind ochii; p. ext. a se destepta din somn; b) a se naste. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) sa-si dea seama de ceva. A-si deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a întelege bine ceva. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. A deschide mâna = a desface degetele strânse în pumn; fig. a fi darnic. A deschide bratele = a întinde bratele în laturi pentru a îmbratisa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. 3. Tranz. A desface, a dezlipi un plic, a scoate din plic, a despaturi o scrisoare (pentru a lua cunostinta de continut). ♦ A întoarce coperta (împreuna cu una sau mai multe file ale) unei carti, a unui caiet, a desface o carte sau un caiet la o anumita pagina. ♦ A face o incizie sau o interventie chirurgicala într-o rana, într-un organ al corpului. 4. Refl. (Despre pamânt sau formatii ale lui; p. anal. despre valuri) A se despica, a se crapa. ♦ (Despre gauri sau crapaturi) A se forma. ♦ (Despre rani) A începe sa sângereze sau sa supureze; a înceta sa mai fie închis. ♦ (Despre flori) A-si desface petalele. ♦ (Despre peisaje, privelisti) A se înfatisa vederii, a se desfasura. 5. Tranz. (Adesea fig.) A sapa, a taia, a croi un drum, o sosea, o carare. ♢ Expr. A deschide cuiva cariera = a face cuiva posibila o cariera buna. 6. Tranz. A porni o actiune (juridica), a face începutul; a începe. ♢ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. ♦ A face prima miscare într-o partida de sah. ♦ A trece mingea unui coechipier pentru ca acesta sa întreprinda o actiune ofensiva. 7. Tranz. A face sa ia nastere, sa functioneze, a înfiinta, a organiza o scoala, o institutie etc. 8. Tranz. (În expr.) A deschide o paranteza = a pune primul dintre cele doua semne care formeaza o paranteza; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A capata o nuanta mai luminoasa, mai apropiata de alb. ♦ Tranz. si refl. Fig. A da sau a capata o înfatisare luminoasa, prietenoasa. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. [Prez. ind. si: (reg.) deschiz; perf. s. deschisei, part. deschis. – Var.: (pop.) deschíde vb. III] – Lat. discludere.
logoreic, LOGORÉIC, -Ă, logoreici, -ce, adj. (Livr.) Care vorbeste mult si uneori incoerent. [Pr.: -re-ic] – Logoree + suf. -ic.
logoree, LOGORÉE s.f. Stare de excitatie psihica, care se caracterizeaza prin tendinta excesiva, nestapânita de a vorbi continuu si incoerent. ♦ (Fam.) Faptul de a vorbi mult si inutil; limbutie, locvacitate. – Din fr. logorrhée.
loess, LOESS, loessuri, s.n. Roca sedimentara neconsolidata, de origine eoliana, de culoare galbena-cenusie, cu aspect poros, formata mai ales din praf silicos si argilos. [Pr.: lös] – Din fr. loess.
localizare, LOCALIZÁRE, localizari, s.f. Actiunea de a (se) localiza si rezultatul ei. ♦ Localizari cerebrale = legarea diverselor procese psihice de anumite regiuni ale scoartei cerebrale. ♦ (Tehn.) Detectare si precizare a pozitiei unui obiect, a locului unui defect dintr-o piesa, a unui zacamânt în scoarta terestra, a unui post de radioemisiune etc. ♦ Opera literara adaptata pentru a corespunde anumitor conditii de loc sau de timp. – V. localiza.
menestrel, MENESTRÉL, menestreli, s.m. Poet si muzicant din Franta evului mediu, adesea ambulant, care cânta si recita versuri acompaniindu-se cu un instrument; p. gener. cântaret popular. – Din fr. ménestrel.
metafrază, METAFRÁZĂ, metafraze, s.f. 1. Transpunere a unei poezii în proza. 2. Anafora care foloseste sinonimele pentru a evita repetitia monotona. – Din fr. métaphrase.
convexitate, CONVEXITÁTE, convexitati, s.f. Însusirea de a fi convex; suprafata, forma, parte convexa (a unui lucru); proeminenta, umflatura. – Din fr. convexité, lat. convexitas, -atis.
meistergesang, MEISTERGESANG s.n. Totalitatea creatiilor poetice ale meistersängerilor. [Pr.: máistarghezang] – Cuv. germ.
metric, MÉTRIC, -Ă, metrici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Despre sisteme de unitati de masura) Care are metrul (1) drept unitate fundamentala pentru lungime. ♦ Sistem metric = sistem international de masurare a lungimilor, a greutatilor si a capacitatilor bazat pe unitati fixe, care cresc si descresc din zece în zece. 2. S.f. Ramura a poeticii care se ocupa cu studiul structurii versului si al unitatilor prozodice; totalitatea regulilor privind masura versului; sistem de construire ritmica a versului. 3. Adj. Care se refera la metru (2), compus într-un anumit metru; privitor la structura ritmica a versurilor. 4. S.f. Ramura a muzicii care se ocupa cu studiul metrului (4). – Din fr. métrique, germ. Metrik.
microcircuit, MICROCIRCUÍT, microcircuite, s.n. Dispozitiv microelectronic cu o densitate mare de elemente de circuit echivalente care constituie o singura unitate. – Micro1 + circuit.
microeconomic, MICROECONÓMIC, -Ă, microeconomici, -ce. adj. De microeconomie. [Pr.: -cro-e-] – Din fr. microéconomique.
microeconomie, MICROECONOMÍE s.f. Economia sau relatiile economice la nivelul fiecarei întreprinderi în parte. – Din fr. micro-économie.
microelectronic, MICROELECTRÓNIC, -Ă, microelectronici, -ce, s.f., adj. I. S.f. Ramura a electronicii care studiaza producerea si utilizarea circuitelor electronice cu grad înalt de miniaturizare. II. Adj. 1. Referitor la microelectronica (I). 2. (Despre dispozitive electronice) Cu grad înalt de miniaturizare. [Pr.: -cro-e-] – Din engl. microelectronic(s).
microelectronografie, MICROELECTRONOGRAFÍE, microelectronografii, s.f. Fotografie facuta la microscop care permite studierea fenomenelor biologice celulare sub aspect electric. [Pr.: -cro-e-] – Micro1 + electronografie.
microelement, MICROELEMÉNT, microelemente, s.n. Element chimic care intra în compozitia hormonilor, a enzimelor, a fermentilor etc. si care se gaseste în cantitati foarte mici în sol si în organism. [Pr.: -cro-e-] – Din fr. micro-élément.
microelectronografic, MICROELECTRONOGRÁFIC, -Ă, microelectronografici, -ce, adj. De microelectronografie. [Pr.: -cro-e-] – De la microelectronografie.
microenciclopedie, MICROENCICLOPEDÍE, microenciclopedii, s.f. Enciclopedie cu volum restrâns de informatii; (rar) minienciclopedie. [Pr.: -cro-en-] – Micro1 + enciclopedie.
microeseu, MICROESÉU, microeseuri, s.n. Eseu (1) scurt. [Pr.: -cro-e-] – Micro1 + eseu.
milioersted, MILIOERSTÉD, milioerstezi, s.m. (Fiz.) A mia parte dintr-un oersted. [Pr: -li-ör-sted. – Abr.: mOe] – Din fr. millioersted.
miliroentgen, MILIROENTGEN, miliroentgeni, s.m. (Fiz.) A mia parte dintr-un roentgen. [Pr: -röntghen. – Abr.: mR] – Din fr. milliröntgen.
integronică, INTEGRÓNICĂ s. f. teorie generala a integrarii. ♢ stiinta coexistentei sistemelor, care studiaza procesele de integrare si elementele lor componente, sistemele integrate. (< engl. integronics)
minienciclopedie, MINIENCICLOPEDÍE, minienciclopedii, s.f. (Rar) Microenciclopedie. [Pr: -ni-en-] – Mini1- + enciclopedie.
mixedem, MIXEDÉM s.n. Boala endocrina datorata unei grave insuficiente tiroidiene, care duce la scaderea functiilor organismului, – Din fr. myxoedème.
moscat, MOSCÁT, -Ă, moscati, -te, adj. Cu miros de mosc; parfumat cu mosc. ♢ Bou moscat = mamifer raspândit în Groenlanda si în regiunile arctice ale Americii, intermediar între oi si vitele cornute, asemanator cu boul, cu corpul acoperit cu par des si lung, a carui carne miroase a mosc (2) (Ovibos moschatus). – Mosc + suf. -at.
instrumentalism, INSTRUMENTALÍSM s. n. 1. conceptie idealist-subiectiva, varianta a pragmatismului, care considera ca notiunile, categoriile si teoriile stiintifice sunt simple "instrumente" si "chei" utile, fara sa aiba valoare reflectorie în raport cu realitatea obiectiva. 2. scoala formalista în poezie care îsi propune sa creeze efecte lirice prin combinatii sonore muzicale, expresive. (< fr. instrumentalisme)
zorel, ZORÉL, zoréi, s.m. (În poezia populara) Luceafar (de dimineata). ♦ Zorel de ziua.
dezagrega, DEZAGREGÁ, pers. 3 dezagréga, vb. I. Refl. (Despre corpuri) A se desface în partile constitutive. ♦ (Despre nucleul atomic al unui element; impr.) A se dezintegra. ♦ Fig. (Despre o comunitate) A-si pierde cu totul coeziunea. – Dupa fr. désagréger.
dezagregat, DEZAGREGÁT, -Ă, dezagregati, -te, adj. (Despre corpuri) Desfacut în partile componente. ♦ (Despre nuclee atomice; impr.) Dezintegrat. ♦ Fig. (Despre o comunitate) Care si-a pierdut cu totul coeziunea. – V. dezagrega.
rodocrozit, RODOCROZÍT s.n. (Min.) Carbonat natural de mangan de culoare roz, cristalizat în sistemul romboedric. – Din fr. rhodocrosite.
molişor, MOLISÓR, -OÁRĂ, molisori, -oare, adj., s.f. pl. 1. Adj. (Rar) Molicel. 2. S.f. pl. Mica planta erbacee din familia orhideelor, cu tulpina dreapta si cu flori verzi-galbui, dispuse în spic la vârful tulpinii (Liparis loeselii). – Moale + suf. -isor.
molon, MOLÓN, moloane, s.n. Bloc de piatra naturala prelucrat pe fetele vizibile, folosit în zidarie. – Din fr. moellon.
molură, MOLÚRĂ, moluri, s.f. Planta erbacee aromatica cu flori galbene dispuse în umbele, ale carei fructe sunt întrebuintate în medicina; molotru (Foeniculum vulgare). – Cf. m a l u r a.
mondoeconomie, MONDOECONOMÍE s.f. Economie mondiala; cosmoeconomie. – Mondo- (< fr. monde) + economie.
monoelectrovalent, MONOELECTROVALÉNT, -Ă, monoelectrovalenti, -te, adj. (Despre elemente chimice) Care are electrovalenta egala cu unitatea. [Pr.: -no-e-] – Mono- + electrovalent.
monticul, MONTÍCUL, monticuli, s.m. 1. (Geol.) Forma de relief cu aspect de movila; munte mic, colina. 2. (Anat.) Mica proeminenta. [Var.: montícula s.f.] – Din fr. monticule, lat. monticula.
monorimă, MONORÍMĂ, monorime, adj. (Despre poezii) Care are aceeasi rima la toate versurile. ♦ (Substantivat) Repetare a aceleiasi rime într-o succesiune de versuri. – Din fr. monorime.
nas, NAS, nasuri, s.n. 1. Parte proeminenta a fetei, situata între obraji, frunte si gura, servind ca organ al respiratiei si al mirosului. ♢ Loc. adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în fata, sub ochii cuiva. (În legatura cu verbe ca "a vorbi", "a cânta" etc.) pe nas = cu timbru nazal. ♢ Expr. A avea nas sau a-si ridica nasul = a îndrazni, a cuteza. (Fam.) A-si lua nasul la purtare = a deveni prea îndraznet, a se obraznici. A (nu-) si cunoaste (sau vedea, sti) lungul nasului = a (nu-) si da seama cât e în stare sa faca cu puterile proprii; a (nu-) si da seama de masura pe care trebuie s-o pastreze fata de altii; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cadea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-si pierde îndrazneala sau îngâmfarea, a ramâne rusinat, umilit. (Fam.) Nu-ti cade (sau pica) nasul daca... = nu ti se întâmpla nimic, nu-ti pierzi demnitatea daca... Nu-i ajungi (nici) cu prajina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se tine) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidator. A strâmba din nas = a fi nemultumit. A da nas (cuiva) = a îngadui prea multe (cuiva). A taia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rusina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reprosa (cuiva ceva) (cu rautate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) mustarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supara; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceara = a fi foarte susceptibil. A lasa (sau a pune) nasul în jos sau în pamânt = a se rusina, a se simti vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rusinat. (Fam.) Sa-ti fie în nas! = sa-ti fie rusine! (Fam.) A-si baga (sau a-si vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problema (care nu-l priveste). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stapâni, a conduce (pe cineva), determinându-l sa faca ceva (care nu este în interesul sau); b) a amagi, a însela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minti. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lânga) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fara menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în fata, batându-si joc de el. (Fam.) A-i iesi (sau a-i da) pe nas = a o pati, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide cuiva) usa în nas = a) a refuza sa primeasca (pe cineva); b) a pleca suparat de la cineva, închizând usa cu putere. A se împiedica de nas = avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi marginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în graba sau întâmplator. (Fam.) A-si arata sau a(-si) scoate nasul (la iveala) = a aparea, a se înfatisa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neasteptate (si fara a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) fata în fata (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e fapta de om vrednic. (Ir.) Îi curge untura (sau grasimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simt de orientare în împrejurari dificile, capacitate de intuire exacta a unei situatii. ♦ (Rar) Fata, obraz, cap. 2. Proeminenta a unei piese, care serveste la fixarea piesei într-o anumita pozitie sau la ghidarea, ridicarea sau distantarea unei alte piese. 3. Partea anterioara a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.
monostih, MONOSTÍH, monostihuri, s.n. Poezie sau strofa alcatuita dintr-un singur vers. – Din fr. monostiche.
monostrofă, MONOSTRÓFĂ, monostrofe, s.f. Poezie formata dintr-o singura strofa. – Mono- + strofa.
mont, MONT, monturi, s.n. Parte care ramâne dupa amputarea unei mâini sau a unui picior; ciot. ♦ Capat proeminent al unui os sau al unei articulatii; spec. proeminenta patologica a unui os sau a unei articulatii, îndeosebi la degetul gros de la picior. – Din bont.
nefiinţă, NEFIÍNŢĂ s.f. 1. (Poetic) Faptul de a nu exista, de a nu fi; inexistenta; stare a ceea ce nu exista; p. ext. neant. 2. (Înv.) Absenta, lipsa dintr-un anumit loc (a unei persoane). – Ne- + fiinta.
nea, NEA2 s.f. (Înv., reg. si în limbajul poetic) Zapada. ♢ Loc. adj. De nea = alb stralucitor ca zapada. [Var.: neáua s.f.] – Lat. nix, nivis.
radioemiţător, RADIOEMIŢĂTÓR, radioemitatoare, s.n. Instalatie cu ajutorul careia se produc unde electromagnetice folosite la radiocomunicatii; emitator radio1. [Pr.: -di-o-] – Radio1- + emitator (dupa fr. radio-émetteur).
ingambament, INGAMBAMÉNT s. n. procedeu de versificatie constând în continuarea ideii poetice în versul urmator, fara a marca aceasta prin vreo pauza; enjambement, rejet (3). (< it. ingambamento, dupa fr. enjambement)
neoanacreontic, NEOANACREÓNTIC, -Ă, neoanacreontici, -ce, adj. Care se inspira din poezia lirica cultivata de imitatori târzii ai lui Anacreon; care apartine acestei poezii. [Pr.: ne-o-a-na-cre-on-] – Din fr. néo-anacréontique.
nodozitate, NODOZITÁTE, nodozitati, s.f. 1. Formatie patologica rezultata din înmultirea celulelor radacinilor de leguminoase în urma infectiei cu anumite bacterii. 2. Proeminenta la articulatiile corpului sau a unei parti a lui. ♦ Nodul (1). 3. Ridicatura mica, rotunjita pe suprafata unui obiect. – Din fr. nodosité.
infrarefracţie, INFRAREFRÁCŢIE s. f. refractie a undelor radioelectrice în troposfera, mai putin pronuntata decât refractia în atmosfera standard. (< fr. infraréfraction)
noduros, NODURÓS, -OÁSĂ, nodurosi, -oase, adj. 1. (Despre sfori, ate, tesaturi) Care are (multe) noduri (1). 2. (Despre arbori, lemne, diverse plante) Cu noduri (2), plin de noduri. 3. (Despre fiinte sau parti ale corpului lor) Cu articulatii proeminente sau cu proeminente; ciolanos. [Var.: (pop. nodorós, -oása adj.] – Nod + suf. -uros.
noetic, NOÉTIC, -Ă, noetici, -ce, adj. (Fil.) Care se refera la procesul de gândire. [Pr.: no-e-] – Din fr. noétique.
contrarandă, CONTRARÁNDĂ, contrarande, s.f. Vela de forma triunghiulara sau trapezoidala plasata deasupra rondei pe goelete si pe iahturi. – Din it. contraranda.
nervură, NERVÚRĂ, nervuri, s.f. 1. Fiecare dintre fasciculele conducatoare liberiene lemnoase care strabat limbul frunzelor si prin care circula seva. P. anal. (Rar) Fiecare dintre ramificatiile cele mai subtiri ale radacinii unui copac. 2. Fiecare dintre fibrele cornoase, ramificate în forma de retea, care strabat membrana aripii unor insecte. 3. (La pl.) Retea de dungi de alta culoare decât fondul, care dau un aspect marmorat unei suprafete; (si la sg.) fiecare dintre dungile care formeaza aceasta retea. 4. Proeminenta pe suprafata interioara sau exterioara a unei piese, a unui organ de masina etc., care serveste la marirea rezistentei sau a rigiditatii piesei, la marirea suprafetei de schimb de caldura etc. 5. (Arhit.) Fiecare dintre mulurile care formeaza osatura unei bolti (gotice sau romanice); mulura care contureaza si decoreaza muchiile unei bolti, marginile unei nise etc. 6. Grinda de beton armat turnata o data cu planseul si servind la întarirea acestuia. 7. Fiecare dintre piesele asezate pe axa unei aripi de avion pentru a asigura profilul aripii, a împiedica deformarea ei si a mari rezistenta scheletului acesteia. 8. (De obicei la pl.) Cuta foarte îngusta, cusuta ca garnitura pe un obiect de îmbracaminte; cerculet. – Din fr. nervure.
scară, SCÁRĂ, scari, s.f. I. 1. Obiect (de lemn, de fier, de frânghie etc.) alcatuit din doua parti laterale lungi si paralele, unite prin piese paralele asezate transversal la distante egale si servind pentru a urca si a coborî la alt nivel. ♢ Scara de pisica = scara flexibila formata din doua parâme care sustin trepte de lemn, folosita în navigatie. ♢ Expr. Scara cerului, se spune, în gluma, despre un om foarte înalt. ♢ Compus: (Bot.) Scara domnului = planta erbacee din regiunea muntoasa cu flori albastre sau albe (Polemonium coeruleum). 2. Element de constructie alcatuit dintr-un sir de trepte de lemn, marmura, piatra etc. (cu balustrada), servind pentru comunicarea între etaje, între o cladire si exteriorul ei etc.; (la pl.) trepte. ♢ Scara rulanta = scara cu trepte mobile montate pe o banda rulanta; escalator. ♦ Treapta sau sir de trepte la un vehicul, servind la urcare si la coborâre. 3. Fiecare dintre cele doua inele prinse de o parte si de alta a seii, în care calaretul îsi sprijina piciorul. II. 1. Succesiune, sir, serie ordonata de elemente (marimi, cifre etc.) asezate în ordine crescânda, descrescânda sau cronologica, servind la stabilirea valorii a ceva. ♢ Scara fiintelor (sau vietuitoarelor) = sirul neîntrerupt al fiintelor organizate, de la cele mai simple pâna la cele mai evoluate. Scara duritatii (sau de duritate) = succesiunea progresiva a duritatii celor zece minerale adoptate ca etalon al gradului de duritate. Scara muzicala = succesiune a sunetelor muzicale, cuprinzând aproximativ opt octave. (Tel.) Scara de gri = scara (II 1) care reprezinta variatia luminatiei în mai multe trepte între nivelul de alb si nivelul de negru, folosita pentru controlul si reglajul sistemelor de televiziune. ♦ (Înv.) Tabla de materii, index. ♦ Ierarhia conditiilor, a starilor, a rangurilor sociale. ♦ Ierarhia manifestarilor si a valorilor morale si spirituale. 2. Serie de diviziuni la unele aparate si instrumente (termometru, barometru etc.), formând o linie gradata, cu ajutorul careia se face determinarea unei marimi prin deplasarea unei parti mobile. 3. Linie gradata care reproduce în mic unitatile de masura si care serveste la masurarea distantelor sau a cantitatilor cuprinse într-o harta, într-un plan, într-un desen. ♦ Raport constant între dimensiunile reproduse pe o harta, un desen etc. si cele reale. ♢ Loc. adj. si adv. La scara = într-un raport anumit si constant fata de realitate. ♢ Expr. A reduce la scara = a reprezenta un obiect reducându-i dimensiunile, dar pastrând un raport constant al acestor dimensiuni fata de realitate. 4. (În expr.) Pe (o) scara întinsa (sau larga) = în masura mare, în proportii mari. 5. Fig. Masura, proportie. – Lat. scala (cu sensuri dupa fr. échelle).
neuroendocrin, NEUROENDOCRÍN, -Ă, neuroendocrini, -e, adj. (Med.) Care se refera la relatiile dintre sistemul nervos si cel endocrin. [Pr.: ne-u-] – Din engl. neuroendocrine.
ecoencefalografie, ECOENCEFALOGRAFÍE, ecoencefalografii, s.f. (Med.) Metoda de investigare a integritatii sistemului nervos central prin folosirea ultrasunetelor. [Pr.: -co-en-] – Din fr. écho-encéphalographie.
ectoendoparazită, ECTOENDOPARAZÍTĂ, ectoendoparazite, s.f. Ciuperca parazita al carei miceliu se dezvolta atât la suprafata, cât si în interiorul plantei-gazda. – Din fr. ectoendoparasite.
edem, EDÉM, edeme, s.n. (Med.) Acumulare de lichid seros în spatiile intercelulare ale organelor si tesuturilor. ♢ Edem pulmonar = afectiune cauzata de trecerea plasmei sangvine în alveolele pulmonare. – Din fr. oedème.
eglogă, EGLÓGĂ, egloge, s.f. Mic poem pastoral asemanator idilei; bucolica. – Din fr. églogue, lat. ecloga.
electroencefalograf, ELECTROENCEFALOGRÁF, electroencefalografe, s.n. Aparat folosit în electroencefalografie. [Pr.: -tro-en-] – Din fr. électro-encéphalograph.
electroencefalografie, ELECTROENCEFALOGRAFÍE, electroencefalografii, s.f. Procedeu de studiere a activitatii electrice a creierului, bazat pe aplicarea unor electrozi pe pielea capului si pe înregistrarea grafica, sub forma de unde, a curentilor corespunzatori acestei activitati. [Pr.: -tro-en-] – Din fr. électro-encéphalographie.
electroencefalogramă, ELECTROENCEFALOGRÁMĂ, electroencefalograme, s.f. Diagrama activitatii electrice a creierului obtinuta cu ajutorul electroencefalografului. [Pr.: -tro-en-] – Din fr. électro-encéphalogramme.
electroenergetic, ELECTROENERGÉTIC, -Ă, electroenergetici, -ce, adj. De energie electrica, referitor la energia electrica. [Pr.: -tro-e-] – Din fr. électro-énergétique.
indogermanistică, INDOGERMANÍSTICĂ s. f. indoeuropenistica. (< germ. Indogermanistik)
indogermanist, INDOGERMANÍST, -Ă s. m. f. indoeuropenist. (< germ. Indogermanist)
indoeuropenistică, INDOEUROPENÍSTICĂ s. f. stiinta care studiaza limbile indo-europene; indogermanistica. (dupa germ. Indoeuropäistik)
indoeuropenist, INDOEUROPENÍST, -Ă s. m. f. specialist în indoeuropenistica; indogermanist. (dupa germ. Indoeuropäist)
indoeuropeism, INDOEUROPEÍSM s. n. însusire a limbilor indo-europene care apar în alte familii de limbi. (< germ. Indoeuropäismus)
emiţător, EMIŢĂTÓR, -OÁRE, emitatori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care emite; emisiv. ♢ Post emitator = post de radioemisiune. 2. S.n. Dispozitiv, aparat sau instalatie care emite unde sonore ori electromagnetice sau impulsii de curent. Emitator radio = radioemitator. – Emite + suf. -ator (dupa fr. émetteur).
marinană, MARINÁNĂ, marinane, s.f. Planta erbacee cu frunze ovale, ascutite si paroase si cu flori albe (Moehringia trinervia).
electrofotografie, ELECTROFOTOGRAFÍE, electrofotografii, s.f. 1. Procedeu de obtinere a fotografiilor bazat pe efectul fotoelectric al luminii. 2. Tehnica de copiere (directa sau indirecta) a materialelor tiparite, în scopul multiplicarii rapide. – Electro- + fotografie.
elegiac, ELEGIÁC, -Ă, elegiaci, -ce, adj. Care are caracterele elegiei; p. ext. melancolic, nostalgic, trist, jalnic. ♦ (Despre poeti) Care scrie elegii sau lucrari cu caracter de elegie. [Pr.: -gi-ac] – Din fr. élégiaque, lat. elegiacus.
coexista, COEXISTÁ, coexíst, vb. I. Intranz. A exista în acelasi timp sau împreuna cu altcineva sau cu altceva. – Din fr. coexister.
endemoepidemic, ENDEMOEPIDÉMIC, -Ă, endemoepidemici, -ce, adj. Care se refera la boli infectioase prezente în mod endemic într-o populatie, dar care pot provoca uneori izbucniri epidemice. [Pr.: -mo-e-] – Endémie + epidemic.
endoenzimă, ENDOENZÍMĂ, endoenzime, s.f. Enzima intracelulara a carei eliberare nu are loc decât dupa distrugerea mecanica a celulelor. [Pr.: -do-en-] – Din fr. endoenzyme.
endoestezie, ENDOESTEZÍE s.f. Sentiment, sensibilitate interna, interioara. [Pr.: -do-es-] – Din fr. endoesthésie.
contradicţie, CONTRADÍCŢIE, contradictii, s.f. 1. (Fil.) Categorie care exprima starea launtrica a tuturor obiectelor si proceselor (corelatia de unitate, legatura, coexistenta si lupta a laturilor, proprietatilor si tendintelor contrare, proprii fiecarui obiect sau proces), constituind continutul, motorul dezvoltarii, cauza tuturor schimbarilor din univers, a evolutiei de la inferior la superior. ♢ Loc. adv. În contradictie cu... = în opozitie sau în dezacord cu... 2. Raport logic între doua notiuni, judecati, concluzii care epuizeaza complet domeniul lor de referinta si care se exclud reciproc. 3. Nepotrivire între idei sau fapte; contrazicere. ♢ Spirit de contradictie = tendinta a unor oameni de a contrazice totdeauna pe ceilalti. – Din fr. contradiction, lat. contradictio.
epigramă, EPIGRÁMĂ, epigrame, s.f. Specie a poeziei lirice, de proportii reduse, care satirizeaza elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situatii etc. si se termina printr-o poanta ironica. – Din fr. épigramme, lat. epigramma.
epitalam, EPITALÁM, epitalamuri, s.n. (Livr.) Cântec de nunta sau mic poem compus în cinstea mirilor cu prilejul oficierii casatoriei. – Din fr. épithalame, lat. epithalamium.
epodă, EPÓDĂ, epode, s.f. 1. (În teatrul antic) Partea a treia si ultima a cântecului unui cor, dupa strofa si antistrofa. 2. Poezie lirica compusa din distihuri. – Din fr. épode, lat. epodos.
ermetic, ERMÉTIC, -Ă, ermetici, -ce, adj. (Adesea adverbial) 1. Care închide perfect sau care este perfect închis; care nu lasa sa patrunda sau sa iasa nimic. 2. Fig. Greu de înteles ♢ Poezie ermetica = poezie caracterizata prin ermetism. – Din fr. hermétique.
ermetism, ERMETÍSM s.n. Tendinta în literatura, mai ales în poezie, de a folosi, uneori cu ostentatie, un limbaj obscur, dificil, criptic. – Din fr. hermétisme.
eroicomic, EROICÓMIC, -Ă, eroicomici, -ce, adj. Care este în acelasi timp eroic si comic. ♢ Poem eroicomic = gen de poem epic care trateaza un subiect comic în forma unei epopei. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. héroï-comique.
enotehnică, ENOTÉHNICĂ s.f. Ramura a enologiei care studiaza metodele de preparare si de conservare a vinurilor. – Din fr. oenotechnique.
enterogastrită, ENTEROGASTRÍTĂ, enterogastrite, s.f. Gastroenterita. – Din fr. entérogastrite.
esofag, ESOFÁG, esofage, s.n. Segment al tubului digestiv cuprins între faringe si stomac, prin care trec alimentele înghitite. [Pl. si: esofaguri] – Din fr. oesophage.
esofagian, ESOFAGIÁN, -Ă esofagieni, -e, adj. De esofag, referitor la esofag. [Pr.: -gi-an] – Din fr. oesophagien.
esofagism, ESOFAGÍSM s.n. Spasm al esofagului care apare la bolnavii de tetanos, în isterie, turbare etc. – Din fr. oesophagisme.
estradiol, ESTRADIÓL, estradioli, s.m. Hormon secretat de ovar, utilizat în cancerul de prostata. [Pr.: -di-ol] – Din fr. oestradiol.
estral, ESTRÁL, -Ă, estrali, -e, adj. De estru, privitor la estru. ♢ Ciclu estral = ansamblul modificarilor periodice ale uterului si ale vaginului. – Din fr. oestral.
estriol, ESTRIÓL, estrioli, s.m. Hormon secretat de placenta, care se extrage din urina gravidelor. [Pr.: -tri-ol] – Din fr. oestriole.
estrogen, ESTROGÉN, estrogene, s.n. Nume generic dat hormonilor de tipul foliculinei, care provoaca fenomene caracteristice estrului. – Din fr. oestrogène.
estronă, ESTRÓNĂ, estrone, s.f. Hormon derivat din estriol, care se extrage din urina animalelor femele gravide. – Din fr. oestrone.
estru, ÉSTRU, estre, s.n. Perioada a ciclului sexual la femelele mamifere, în care mucoasa uterului permite fixarea oului fecundat. – Din fr. oestre.
discriminant, DISCRIMINÁNT, -Ă, discriminanti, -te, adj., s.m. 1. Adj. (Rar) Discriminatoriu. 2. S.m. Expresie matematica formata din coeficientii unei ecuatii de gradul doi. – Din fr. discriminant.
display, DISPLAY, displayuri, s.n. (Inform., Electron.) 1. Dispozitiv de vizualizare folosit ca periferic la calculatoare. 2. Afisaj optoelectronic care contine un grup de cifre, folosit la instrumentele de masura. 3. Caracter tipografic sau litera tipografica aldina cursiva. [Pr.: -pléi] – Din engl. display.
dispnee, DISPNÉE s.f. Greutate în respiratie datorita mai ales unor boli cardiace sau respiratorii; naduf. – Din fr. dyspnée, lat. dyspnoea.
incoerenţă, INCOERÉNŢĂ s. f. faptul de a fi incoerent. (< fr. incohérence)
incoerent, INCOERÉNT, -Ă adj. lipsit de legatura logica în gândire, în exprimare, în manifestari; fara sir. (< fr. incohérent)
incoercibilitate, INCOERCIBILITÁTE s. f. calitatea de a fi incoercibil. (< fr. incoercibilité)
incoercibil, INCOERCÍBIL, -Ă adj. care nu poate fi constrâns. ♢ care nu poate fi retinut într-un recipient. (< fr. incoercible)
exoelectron, EXOELECTRÓN, exoelectroni, s.m. Electron produs prin exoemisie. [Pr.: -so-e-] – Din fr. exo-électron.
exoemisie, EXOEMÍSIE, exoemisii, s.f. Emisie de electroni de catre suprafetele corpurilor supuse în prealabil unei actiuni (prelucrare mecanica, iradiere etc.). [Pr.: -so-e-] – Din fr. exo-émission.
ditiramb, DITIRÁMB, ditirambi, s.m. 1. (La vechii greci si la romani) Poem liric în onoarea lui Bachus; p. ext. poem liric caracterizat prin inspiratie entuziasta. 2. Fig. Elogiu exagerat, în termeni bombastici, adus cuiva. – Din fr. dithyrambe, lat. dithyrambus.
divan, DIVÁN, divane, s.n. I. Canapea fara spatar, pe care se poate sedea sau dormi. II. 1. (În Imperiul Otoman) Consiliu cu atributii politice, administrative si juridice, alcatuit din cei mai înalti demnitari; (în tarile românesti) sfat domnesc. ♢ Divan ad-hoc v. ad-hoc. ♦ Adunare, sedinta a divanului (II 1). ♦ Sala, cladire în care se adunau membrii divanului (II 1); sediul divanului; p. gener. loc de adunare si de consfatuire. 2. (Înv.) Judecata, proces. ♢ Expr. (Glumet) A face (cuiva) divan pe spinare = a bate (pe cineva). III. Culegere postuma de versuri apartinând unui poet oriental. [Pl. si: divánuri] – Din tc. divan.
doctor, DÓCTOR, doctori, s.m. 1. Persoana cu studii superioare care se ocupa cu vindecarea, tratarea sau prevenirea bolilor umane si animale; medic. 2. Titlu stiintific înalt acordat de o institutie academica sau de învatamânt superior; persoana care are acest titlu. 3. (Fam.) Persoana foarte priceputa într-un domeniu. 4. (Bot., reg.; în forma doftor) Arbust mediteraneean si tropical din care se extrage saburul (Aloë vera). [Var.: (1, pop.) dóftor s.m.] – Din lat. doctor, fr. docteur. Cf. germ. D o k t o r.
dolomită, DOLOMÍTĂ s.f. 1. Mineral format din carbonat de calciu si carbonat de magneziu, cristalizat în sistemul romboedric. 2. Roca cu aspect grauntos formata din dolomita (1). [Var.: dolomít s.n.] – Din fr. dolomite.
domniţă, DOMNÍŢĂ, domnite, s.f. Fiica (sau sotie) de domn (3); printesa. ♦ (Poetic si fam.) Termen cu care un barbat se adreseaza unei femei tinere. – Doamna + suf. -ita.
imunoelectroforeză, IMUNOELECTROFORÉZĂ s. f. adaptarea tehnicii electroforetice în scopul imunizarii. (< fr. immunoélectrophorèse)
dualitate, DUALITÁTE, dualitati, s.f. Calitatea, caracterul a ceea ce este dublu sau prezinta o natura dubla; coexistenta a doua principii sau a doua elemente diferite, opuse. ♦ Ansamblu format din doua elemente diferite, opuse. [Pr.: du-a-] – Din fr. dualité, lat dualitas.
dubla, DUBLÁ, dublez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni de doua ori mai mare; a (se) îndoi. 2. Tranz. A reuni doua materiale, punându-le unul peste altul. ♦ A captusi, a acoperi cu un alt material. 3. Tranz. A face o lucrare similara cu alta existenta sau care serveste aceluiasi scop ca si prima. 4. Tranz. (În teatru, la opera etc.) A înlocui pe titularul unui rol; a juca, a interpreta un rol, alternativ cu titularul lui. ♦ (În film) A înlocui pe titularul rolului în scenele primejdioase, care cer calitati fizice deosebite; a realiza dublajul unui actor. ♦ (Sport) A se plasa înapoia coechipierilor din aparare, pentru a putea preveni contraatacurile jucatorilor din echipa adversa. 5. Tranz. (Despre nave) A înconjura, a ocoli un cap. – Din fr. doubler.
impromptu, IMPROMPTU EMPROMTü/ s. n. 1. (muz.) piesa instrumentala cu caracter improvizatoric (pentru pian), în forma de lied. 2. improvizatie poetica. (< fr. impromptu)
slalom, SLÁLOM, slalomuri, s.n.. Coborâre pe schiuri într-o succesiune de viraje. ♦ Proba din schiul alpin care consta în coborârea în doua manse a unei pante, prin anumite puncte de trecere obligatorii (denumite porti). ♢ Slalom nautic = ramura din sportul nautic care consta în parcurgerea unui traseu, cu caiacul sau cu canoia, pe ape curgatoare si tumultoase, printre obstacole suspendate deasupra apelor. – Din fr. slalom.
solid, SOLÍD2, -Ă, solizi, -de, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Corp) care poseda capacitatea de a-si mentine forma si dimensiunile, de a se opune fortelor deformatoare, având o structura compacta si o mare coeziune; p. ext. (corp) dur, tare, rigid, rezistent. 2. Adj. Care este astfel facut încât rezista mult timp; rezistent, trainic, durabil. 3. Adj. Mare (ca dimensiuni si greutate); (fam., despre fiinte) voinic, robust. 4. Adj. Fig. Temeinic, serios; p. ext. sigur, statornic. ♦ Care înfrunta cu tarie greutatile; dârz. – Din fr. solide, lat. solidus.
debit, DÉBIT1, debite, s.n. 1. Tutungerie. ♦ (Înv.) Debit de bauturi spirtoase = cârciuma. 2. (Înv.) Vânzare, desfacere continua de marfuri cu amanuntul. 3. Cantitatea de fluid sau de pulbere fina care trece, într-o unitate de timp, printr-o sectiune a unei albii, a unei conducte sau a unui canal. ♢ Debit instalat = valoare maxima a debitului de apa care poate fi utilizat în scopuri energetice de turbinele unei centrale hidroelectrice. ♦ Cantitate de material sau de obiecte produse de o masina sau de o instalatie într-o unitate de timp. Debit de energie = energie debitata de o instalatie într-o unitate de timp. ♦ (Med.) Debit cardiac = cantitatea de sânge expulzata de ventriculul stâng în aorta la fiecare contractie a inimii sau în cursul unui minut. ♦ (Mil.) Debit de foc = numarul de lovituri care poate fi tras de o gura într-o anumita cantitate de timp. ♦ Fig. Afluenta (precipitata), torent de cuvinte în vorbirea cuiva. – Din fr. débit.
dinte, DÍNTE, dinti, s.m. 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalt, asezate în cavitatea bucala a majoritatii vertebratelor si servind de obicei pentru a rupe, a mesteca si a farâmita alimentele; p. restr. fiecare dintre organele osoase mici asezate în partea din fata a maxilarelor. ♢ Dinte de lapte = fiecare dintre dintii care le cresc copiilor în primii ani ai vietii si care cad mai târziu, fiind înlocuiti cu dintii definitivi. ♢ Expr. Soare cu dinti = soare pe timp geros, racoros sau ploios. A se tine de ceva cu dintii = a nu ceda cu nici un pret, a nu renunta la ceva în ruptul capului. Înarmat pâna în dinti = puternic înarmat. A-i scoate (cuiva) si dintii din gura = a-i lua (cuiva) tot ce are, a saraci (pe cineva) cu desavârsire. A-si arata dintii = a ameninta; a se manifesta în mod nefavorabil. Printre dinti = (în legatura cu verbe de declaratie) neclar, nedeslusit (si cu nemultumire). A avea un dinte împotriva (sau contra) cuiva = a avea un motiv de nemultumire, de suparare sau de dusmanie împotriva cuiva. ♦ Compuse: dintele-dracului = planta erbacee cu flori albe, rosii-purpurii sau verzui asezate în spice (Polygonum hydropiper); (porumb) dinte-de-cal (sau dintele-calului) = varietate de porumb cu boabe mari, late si albicioase, cu un santulet la vârf. 2. Fiecare dintre crestaturile, zimtii, proeminentele (ascutite si regulate) de pe marginea unor unelte sau piese de masina; fiecare dintre coltii pieptenului, ai greblei, ai grapei etc. 3. Înaltime stâncoasa, izolata, cu peretii abrupti; colt. – Lat. dens, -ntis.
suprasaturat, SUPRASATURÁT, -Ă, suprasaturati, -te, adj. 1. (Despre solutii) Care contine mai multa substanta dizolvata decât cantitatea corespunzatoare coeficientului de solubilitate la temperatura ordinara; care se afla într-o concentratie superioara aceleia corespunzatoare tensiunii maxime a vaporilor pentru temperatura respectiva. 2. Fig. (Fam.) Satul peste masura de ceva. – Supra- + saturat (dupa fr. sursaturé).
coenzimă, COENZÍMĂ, coenzime, s.f. (Biochim.) Componenta activa si termostabila a unei enzime; coferment. – Din fr. coenzyme.
coferment, COFERMÉNT, cofermenti, s.m. (Biochim.) Coenzima. – Din fr. coferment.
tetralogie, TETRALOGÍE, tetralogii, s.f. Serie de patru piese de teatru (trei tragedii si o drama satirica) pe care poetii greci o prezentau la concursuri. ♦ P. ext. Serie de patru opere literare sau muzicale unite printr-o idee comuna. – Din fr. tétralogie.
imnologie, IMNOLOGÍE s. f. arta crearii si studierii poeziei imnice. (< fr. hymnologie)
imnograf, IMNOGRÁF, -Ă s. m. f. poet autor de imnuri (liturgice). (< fr. hymnographe)
imn, IMN s. n. 1. (în Grecia antica) poezie, cântec solemn în care erau preamariti zeii sau eroii legendari. ♢ specie a liricii cetatenesti în care e celebrat un erou, un eveniment deosebit etc. ♢ cântec solemn care reprezinta simbolul unitatii de stat sau de clasa. 2. cântec de lauda festiv sau ocazional; (p. ext.) cântec religios de slavire a divinitatii. (< fr. hymne, lat. hymnus, gr. hymnos)
imagism, IMAGÍSM s. n. 1. scoala în poezia engleza si americana întemeiata pe cultul exclusivist al imaginii, care pretindea sa comunice prin culoare si ritm emotia directa a sensibilitatii poetului. ♢ curent de avangarda în poezia rusa a anilor postrevolutionari, care concepea poezia ca mijloc gratuit de inventivitate imagistica. 2. preferinta pentru imagini, abundenta de imagini într-o opera beletristica. (< engl. imagism, fr. imagisme)
imaginar, IMAGINÁR, -Ă I. adj. 1. plasmuit de imaginatie; închipuit, nereal, fictiv. 2. (mat.; despre numere) al carui patrat este un numar negativ. II. s. n. 1. domeniu al imaginatiei; ceea ce este imaginat. 2. (poet.) imaginatie; ansamblul manifestarilor acesteia. (< fr. imaginaire)
tăia, TĂIÁ, tai, vb. I. I. 1. Tranz. A desparti, a separa ceva în bucati cu ajutorul unui obiect taios sau prin diferite procedee fizice si chimice; a diviza, a scinda, a despica, a fragmenta, a îmbucatati. ♢ Expr. A-si taia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a-si primejdui situatia printr-o actiune negândita. A taia nodul gordian = a gasi solutia unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situatie încurcata. Poti sa tai lemne pe dânsul, se spune despre cineva care doarme adânc. ♦ Spec. A desprinde, a desface filele unei carti necitite, unite la margini. 2. Tranz. A despica, a spinteca, a trece prin... ♢ Expr. A(-si) taia drum (sau cale, carare) = a-si face loc îndepartând obstacolele ce îi stau în cale. 3. Tranz. A suprima (un text sau o parte din el). ♢ Expr. A taia raul de la radacina = a lua masuri energice pentru a stârpi radical un rau. 4. Tranz. A lasa urme în profunzime, a brazda; a executa (prin aschiere) adâncituri sau proeminente pe suprafata unui obiect. ♦ A sapa, a sculpta. 5. Tranz. (Rar) A croi un obiect de îmbracaminte. 6. Tranz. (Înv.) A fabrica bani, a bate moneda. 7. Tranz. (Despre drumuri, râuri etc.) A strabate; a traversa. ♦ (Despre oameni, vehicule etc.) A merge pe drumul cel mai scurt; a scurta drumul. 8. Refl. recipr. A se întretaia. 9. Refl. (Despre tesaturi) A se destrama, a se rupe în directia firului tesut sau la îndoituri. 10. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brânzi (fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a capata aspect de lapte brânzit din cauza alterarii sau a unei greseli de preparare. ♦ Tranz. A opri fermentarea mustului. II. Tranz. si refl. (recipr.) A (se) spinteca, a (se) omorî, a (se) ucide (cu un obiect taios). ♢ Expr. (Absol.) A taia si a spânzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar si abuziv. ♦ A (se) rani cu un instrument taios. ♦ Tranz. A provoca o durere fizica. ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal (în scopul valorificarii). III. 1. Tranz. si refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe. ♢ Expr. (Tranz.) A taia drumul (sau calea) cuiva = a iesi înaintea cuiva spre a-l împiedica sa înainteze, a-l opri din drum. (Refl.) A i se taia cuiva drumurile (sau cararile) = a fi în încurcatura, a i se reduce posibilitatea de a-si aranja treburile. 2. Tranz. A face sa slabeasca sau sa înceteze; a micsora, a slabi, a modera, a atenua, a opri. ♢ Expr. A-i taia (sau, refl., a i se taia) cuiva (toata) pofta = a face sa-si piarda sau a-si pierde cheful, curajul de a (mai) face ceva. A-i taia (cuiva) cuvântul = a descuraja (pe cineva). (Refl.) A i se taia cuiva (mâinile si) picioarele = a-i slabi, a i se muia cuiva (mâinile si) picioarele. ♦ A distruge, a sterge efectul. 3. Tranz. A consfinti încheierea unei tranzactii (prin desfacerea cu palma deschisa a mâinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. ♦ (La jocurile de carti) A desparti în doua pachetul de carti, punând jumatatea de dedesubt deasupra; a juca tinând banca împotriva tuturor celorlalti jucatori. 4. Tranz. si intranz. (Fam.; în expr.) A taia (la) piroane = a spune minciuni. 5. Tranz. (În expr.) A-l taia pe cineva capul = a întelege, a (se) pricepe sa faca un lucru. (Fam.) A spune ce-l taie capul = a spune vrute si nevrute, a vorbi fara rost. 6. Tranz. (Fam.; în expr.) A taia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge. [Pr.: ta-ia] – Lat. •taliare.
idioecologie, IDIOECOLOGÍE s. f. ecologie a organismelor individuale. (< fr. idioécologie)
ideal, IDEÁL, -Ă I. adj. 1. referitor la o idee sau la ideatie; care nu exista sau nu poate exista decât în gândire. 2. perfect, desavârsit; model. II. s. n. 1. model considerat perfect; perfectiune pe care încearca s-o imite un artist, un poet etc. 2. scop suprem al existentei, al activitatii cuiva sau a ceva. 3. (mat.) multime de elemente ale unui inel pentru care atât diferenta dintre doua elemente, cât si produsul dintre un element al inelului si un element al ei sunt tot elemente ale multimii. (< fr. idéal, lat. idealis)
terţină, TERŢÍNĂ, tertine, s.f. Poezie în forma fixa, alcatuita din strofe de trei versuri, dintre care al doilea rimeaza cu primul si cu al treilea din strofa urmatoare; tertet (2). ♦ Strofa dintr-o astfel de poezie. – Din it. terzina.
codroş, CODRÓS, codrosi, s.m. Gen de pasari migratoare mici, cântatoare, cu penajul cenusiu rosiatic si cu coada lunga, rosie (Phoenicurus); pasare de acest gen. – Coada + rosu.
coechipier, COECHIPIÉR, -Ă, coechipieri, -e, s.m. si f. Membru al unei echipe de munca sau al unei echipe sportive, considerat în raport cu ceilalti membri ai echipei. [Pr. : -pi-er] – Din fr. coéquipier.
coercibil, COERCÍBIL, -Ă, coercibili, -e, adj. (Despre gaze) Care poate fi comprimat si retinut într-un spatiu oarecare. – Din fr. coercible.
coercitiv, COERCITÍV, -Ă, coercitivi, -e, adj. (Livr.) Care are puterea, dreptul de a constrânge. – Din fr. coercitif.
coerciţie, COERCÍŢIE s.f. (Livr.) Masura de constrângere aplicata cuiva pentru a-l face sa-si îndeplineasca o obligatie. – Din fr. coercition.
coerede, COERÉDE, coerezi, s.m. (Jur.) Persoana care mosteneste împreuna cu altii pe cineva, considerata în raport cu acestia; comostenitor. – Din lat. coheres, -edis.
coerent, COERÉNT, -Ă, coerenti, -te, adj. 1 Care se compune din elemente strâns legate (si armonizate) între ele; închegat. 2. (Fiz.; despre unde) Care are aceeasi lungime si diferente de faza constante în timp. [Var. : coherent, -a adj.] – Din fr. coherent, lat. cohaerens, -ntis.
coerenţă, COERÉNŢĂ, coerente, s.f. 1. Legatura strânsa (si armonioasa) între partile sau elementele unui întreg. 2. (Fiz.) Proprietatea mai multor unde de a avea aceeasi lungime si diferente de faza constante în timp.[Var. : coherénta s.f.] – Din lat. cohaerentia, fr. cohérence.
coexistent, COEXISTÉNT, -Ă, coexistenti, -te, adj. Care exista în acelasi timp sau împreuna cu altcineva sau cu altceva. – Din fr. coexistant.
coexistenţă, COEXISTÉNŢĂ, coexistente, s.f. Existenta simultana a mai multor lucruri, fiinte, fenomene. ♢ Coexistenta pasnica = principiu de baza al relatiilor internationale dintre state cu sisteme sociale diferite, potrivit caruia aceste state se angajeaza sa traiasca în pace si sa rezolve litigiile dintre ele fara a apela la forta armata – Din fr. coexistence
coherent, COHERÉNT, -Ă adj. v. coerent.
coherenţă, COHERÉNŢĂ s.f. v. coerenta.
coeducaţie, COEDUCÁŢIE s.f. Educatie a baietilor la un loc cu fetele în scoli mixte. – Din fr. coéducation.
termoelasticitate, TERMOELASTICITÁTE s.f. Capitol al mecanicii corpurilor solide, care se ocupa cu studierea starilor de tensiune si a deformatiilor produse sub actiunea unui câmp termic. – Termo- + elasticitate.
termoelectric, TERMOELÉCTRIC, -Ă, termoelectrici, -ce, adj. De termoelectricitate, privitor la termoelectricitate. ♢ Centrala termoelectrica = centrala electrica în care se folosesc generatoare electrice antrenate de turbine cu aburi sau cu gaz. – Din fr. thermo-électrique.
termoelectricitate, TERMOELECTRICITÁTE s.f. Parte a fizicii care studiaza efectele aparute în conductoare sau în semiconductoare si care constau în interactiuni între efectele termice si cele electrice. – Din fr. thermo-électricité.
termoelement, TERMOELEMÉNT, termoelemente, s.n. (Tehn.) Termocuplu. – Din engl. thermoelement.
termoenergetic, TERMOENERGÉTIC, -Ă, termoenergetici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a energeticii care se ocupa cu producerea si folosirea energiei termice. 2. Adj. Referitor la termoenergetica (1). – Din fr. thermo-énergétique.
termoenergetician, TERMOENERGETICIÁN, -Ă, termoenergeticieni, -e, s.m. si f. Specialist în termoenergetica (1). [Pr.: -ci-an] – Din fr. thermo-énergéticien.
termoestezie, TERMOESTEZÍE s.f. Sensibilitate la variatiile de temperatura, importanta în unele boli nervoase. [Pr.: -mo-es-] – Din fr. thermo-esthésie.
termopilă, TERMOPÍLĂ, termopile, s.f. Pila termoelectrica. – Din engl. thermopile.
tornadă, TORNÁDĂ2, tornade, s.f. Dedicatie care încheia poezia trubadurilor si în care se reluau o idee si unele versuri deja exprimate. – Din fr. tornada.
horsdoeuvre, HORS-DÓEUVRE ORDöVR/ s. n. inv. 1. parte neesentiala, digresiune. 2. gustare, aperitiv. (< fr. hors-dóeuvre)
horaţianism, HORAŢIANÍSM s. n. imitatie a poeziei lui Horatiu, caracterizata prin intimitate, recluziune, meditatie si somnolare la gura sobei. (< horatian + -ism)
homooeconomicus, HÓMO OECONÓMICUS (Pron:. e-co-) s. m. om conceput de economisti ca o fiinta abstracta, încadrat în societate si mânat de stimulul de a-si satisface nevoile materiale. (< lat. homo oeconomicus)
trac, TRAC3, -Ă, traci, -ce, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte dintr-o veche populatie indo-europeana din Tracia. 2. Adj. Tracic. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de traci3 (1) – Din lat. Thracus.
tragedie, TRAGEDÍE, tragedii, s.f. 1. Specie a genului dramatic cu subiect patetic, cu personaje puternice aflate în conflict violent, cu deznodamânt nefericit. 2. Fig. Întâmplare zguduitoare, nenorocire mare, catastrofa. – Din fr. tragédie, lat. tragoedia.
homerid, HOMERÍD s. m. 1. nume dat aezilor sau rapsozilor greci care au contribuit la transmiterea si la definitivarea epopeilor homerice. 2. poet care imita stilul poeziei lui Homer. (< fr. homéride)
homeoteleută, HOMEOTELEÚTĂ s. f. figura de sintaxa poetica, constând în potrivirea fonica a ultimelor silabe a doua cuvinte învecinate; homeoptota. (< fr. homéotéleute)
trapezoedru, TRAPEZOÉDRU, trapezoedre, s.n. Corp ale carui fete sunt trapezoidale. – Din fr. trapézoèdre.
holoferment, HOLOFERMÉNT s. m. holoenzima. (< germ. Holoferment)
holoenzimă, HOLOENZÍMĂ s. f. enzima complexa; holoferment. (< fr. holoenzyme)
holoendozoare, HOLOENDOZOÁRE s. n. pl. organisme (ciuperci, bacterii) care traiesc în corpul animalelor gazda. (< fr. holoendozoaires)
holoendobiotic, HOLOENDOBIÓTIC, -Ă adj. (despre ciuperci) care traieste toata viata în interiorul unui alt organism. (< fr. holoendobiotique)
holoedrie, HOLOEDRÍE s. f. calitate a unor cristale de a prezenta simetrie maxima. (< fr. holoédrie)
tribrah, TRIBRÁH, tribrahi, s.m. Picior metric în poezia greco-latina alcatuit din trei silabe scurte. – Din fr. tribraque (dupa amfibrah).
triboelectricitate, TRIBOELECTRICITÁTE s.f. Electricitate produsa prin frecarea a doua corpuri dintre care cel putin unul trebuie sa fie dielectric. [Pr.: -bo-e-] – Din fr. tribo-électricité.
trubadur, TRUBADÚR, trubaduri, s.m. Poet-cântaret provensal din evul mediu; p. gener. poet-cântaret care calatorea din loc în loc. – Din fr. troubadour.
truver, TRUVÉR, truveri, s.m. Poet-cântaret francez din evul mediu, în nordul Frantei. – Din fr. trouvère.
recitare, RECITÁRE, recitari, s.n. Actiunea de a recita si rezultatul ei; declamare. ♦ Poezie recitata; text de recitat. – V. recita.
triolet, TRIOLÉT, triolete, s.n. 1. Poezie de opt (sau sapte) versuri (de câte opt silabe fiecare), în care primul vers este identic cu al patrulea si cu al saptelea, iar al doilea cu al optulea. 2. Grup de trei note de valoare egala, care se executa în timpul necesar pentru executarea a doua dintre ele. [Pr.: tri-o-] – Din fr. triolet.
hipsaritmie, HIPSARITMÍE s. f. epilepsie infantila caracterizata prin contractii musculare bruste si frecvente, asociate cu descarcari de unde rapide si ample pe traseul electroencefalogramei. (< fr. hypsarithmie)
tubercul, TUBÉRCUL, tuberculi, s.m. 1. Tulpina subterana, scurta si îngrosata, care înmagazineaza substantele de rezerva ale unor plante. 2. (Anat.) Denumire pentru diferite proeminente aflate pe vase, cartilaje, piele, organe etc. 3. (Med.) Mica tumoare aparuta în grosimea pielii sau în orice alt tesut. [Pl. si: (n.) tubércule. – Var.: tubércula s.f.] – Din fr. tubercule, lat. tuberculum.
tuberculat, TUBERCULÁT, -Ă, tuberculati, -te, adj. (Despre plante). Cu tuberculi. ♦ (Despre unele organe) Acoperit cu mici tuberculi sau proeminente. – Din fr. tuberculé.
tuberozitate, TUBEROZITÁTE, tuberozitati, s.f. Proeminenta osoasa pe care sunt fixati muschii si ligamentele. – Din fr. tubérosité.
hippy, HÍPPY s. m. nume dat tinerilor care, prin modul de viata boem, prin tinuta vestimentara nonconformista si, uneori, prin consumare de droguri si prin promiscuitate, se opun vietii conventionale a societatii. ♢ epitet dat unui tânar cu parul lung si îmbracat neglijent. ♢ (adj.) miscarea, moda hippy. (< amer. hippy)
radioaterizare, RADIOATERIZÁRE, radioaterizari, s.f. Aterizare fara vizibilitate, în cursul careia avionul este dirijat cu ajutorul unor radioemitatoare situate pe sol. [Pr.: -di-o-] – Radio1- + aterizare.
radiocompas, RADIOCOMPÁS, radiocompasuri, s.n. Aparat montat la bordul unui avion, care permite mentinerea avionului pe directia unui post de radioemisiune. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiocompas.
radiodifuza, RADIODIFUZÁ, radiodifuzez, vb. I. Tranz. A transmite, a emite ceva printr-un post de radioemisiune. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiodiffuser.
radioecologie, RADIOECOLOGÍE s.f. Studiul efectelor radiatiilor naturale asupra organismelor vii. [Pr.: -di-o-] – Din engl. radioecology.
radioecou, RADIOECÓU, radioecouri, s.n. Radiounda receptionata dupa emisie, în urma reflexiei ei pe suprafata unui corp (ceresc). [Pr.: -di-o-] – Radio2 + ecou.
radioelectric, RADIOELÉCTRIC, -Ă, radioelectrici, -ce, adj. Care apartine radioelectricitatii, privitor la radioelectricitate, studiat de radioelectricitate. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radioélectrique.
radioelectrician, RADIOELECTRICIÁN, -Ă, radioelectricieni, -e, s.m. si f. Specialist în radioelectricitate. [Pr.: -di-o-e-lec-tri-ci-an] – Din fr. radioélectricien.
radioelectricitate, RADIOELECTRICITÁTE s.f. Parte a fizicii care studiaza oscilatiile de înalta frecventa si undele electromagnetice, precum si aplicatiile acestora în radiocomunicatii, în radiolocatie etc. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radioélectricité.
radioelement, RADIOELEMÉNT, radioelemente, s.n. Element chimic radioactiv. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radioélément.
radioemisiune, RADIOEMISIÚNE, radioemisiuni, s.f. 1. Producere a undelor electromagnetice în scopul realizarii unei radiocomunicatii. 2. Emisiune radiofonica cu ajutorul careia se transmit stiri, programe culturale etc. [Pr.: -di-o-e-mi-si-u-. – Var.: radioemísie s.f.] – Din fr. radio-émission.
radiofar, RADIOFÁR, radiofaruri, s.n. Post fix de radioemisiune, folosit la dirijarea navigatiei maritime si aeriene. ♦ Radiobaliza. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiophare.
radiogoniometra, RADIOGONIOMETRÁ, radiogoniometrez, vb. I. Tranz. A determina directia unui radioemitator prin radiogoniometrie. [Pr.: -di-o-go-ni-o-] – Din radiogoniometru.
radiomicrofon, RADIOMICROFÓN, radiomicrofoane, s.n. Mic radioemitator portabil, prevazut cu un microfon, folosit pentru interviuri sau pe scena. [Pr.: -di-o-] – Radio1- + microfon.
hipotenar, HIPOTENÁR, -Ă adj., s. n. (proeminenta) care formeaza partea interna a palmei, corespunzând muschilor degetului mic. (< fr. hypothénar)
radiorecepţie, RADIORECÉPŢIE, radioreceptii, s.f. Receptie a unei radioemisiuni, folosita în telecomunicatii. [Pr.: -di-o-] – Radio1- + receptie.
radiostaţiune, RADIOSTAŢIÚNE, radiostatiuni, s.f. Ansamblu format dintr-un radioemitator, o antena de emisiune, instalatii si cladiri anexe, destinat efectuarii radioemisiunilor. [Pr.: -di-o-sta-ti-u-] – Dupa rus. radiostantiia.
radiotelefonie, RADIOTELEFONÍE s.f. Sistem de comunicatie telefonica radioelectrica, în ambele sensuri, cu ajutorul a doua posturi de radioemisiune si a doua posturi de radioreceptie. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiotéléphonie.
hiposmie, HIPOSMÍE s. f. hipoestezie a mirosului. (< fr. hyposmie)
hiposensibilitate, HIPOSENSIBILITÁTE s. f. însusirea de a fi hiposensibil; hipoestezie. (< fr. hyposensibilité)
ramie, RÁMIE s.f. Planta textila cultivata în zonele subtropicale din sud-estul Asiei, ale carei fibre sunt lungi, elastice si rezistente si din care se fac tesaturi fine, dantele, matase artificiala etc. (Boehmeria nivea). [Pr.: -mi-e] – Din fr. ramie.
rapsod, RAPSÓD, rapsozi, s.m. 1. (În Grecia antica) Cântaret care colinda orasele recitând fragmente din poeme epice. 2. Autor de ample poeme epice care evoca evenimentele de seama din viata unui popor; poet epic. – Din fr. rhapsode.
rapsodia, RAPSODIÁ, rapsodiez, vb. I. Intranz. (Rar) A compune si a recita poeme epice. [Pr.: -di-a] – Din rapsodie.
rapsodie, RAPSODÍE, rapsodii, s.f. 1. (În Grecia antica) Fragment dintr-un poem epic recitat de rapsozi; cântec epic. 2. Compozitie muzicala, de obicei de forma libera, compusa din motive si fragmente variate, inspirate adesea din folclor. – Din fr. rhapsodie.
hipoestezie, HIPOESTEZÍE s. f. hiposensibilitate. (< fr. hypoesthésie)
hipoemie, HIPOEMÍE s. f. circulatie defectuoasa, lenta a sângelui. (< fr. hypoémie)
hipoacuzie, HIPOACUZÍE s. f. hipoestezie a auzului. (< fr. hypoacousie)
refren, REFRÉN, refrene, s.n. 1. Cuvânt, vers sau grup de versuri care se repeta dupa una sau mai multe strofe, cu rolul de a sublinia, prin repetitie, o idee poetica. 2. Fraza muzicala reluata la sfârsitul cupletelor unui cântec, în general pe aceeasi linie melodica. ♦ Tema principala a rondoului, care se repeta dupa fiecare cuplet. 3. Fig. (Depr.) Cuvânt, fraza, expresie care se repeta stereotip. [Pr. si: refrenuri] – Din fr. refrain.
regată, REGÁTĂ, regate, s.f. 1. Denumire data unei competitii sportive nautice (caiac, canoe, iahting, canotaj) în ansamblul ei tehnic. ♦ Proba în competitiile de iahting, care are mai multe etape în cadrul aceluiasi program. 2. Forma de cravata care se înnoada si cade vertical de-a lungul plastronului camasii. – Din fr. régate.
hiperestrogenie, HIPERESTROGENÍE s. f. exces de hormoni estrogeni în organism, datorat hiperfunctiei ovariene. (< fr. hyperoestrogénie)
regosol, REGOSÓL, regosoluri, s.n. Tip de sol tânar, format pe depozite afânate sau slab consolidate (nisipuri, loess, argile, marne etc.) – Din fr. régosol.
relief, RELIÉF, reliefuri, s.n. 1. Configuratie a suprafetei terestre constituita din totalitatea neregularitatilor de forme pozitive sau negative considerate fata de un plan de referinta general sau local. 2. Ridicatura, proeminenta pe o suprafata. ♢ Loc. adj. În relief = cu trei dimensiuni, iesit în afara dintr-un plan, proeminent. ♢ Expr. A scoate în relief = a scoate în evidenta, a pune în lumina, a sublinia, a accentua; a reliefa. ♦ Fig. Contur; forta, stralucire. 3. Sculptura fixata pe o suprafata plana. – V. basorelief. [Pr.: -li-ef] – Din fr. relief.
colţuros, COLŢURÓS, -OÁSĂ, colturosi, -oase, adj. 1. (Despre pietre, bolovani etc.) Care are unul sau mai multe colturi; plin de colturi. 2. Fig. (Despre fata oamenilor) Cu trasaturi proeminente; osos. – Colturi (pl. lui colt) + suf. -os.
hioid, HIOÍD, -Ă adj., s. n. (os) în forma de potcoava, între limba si laringe. (< fr. hyoïde, gr. hyoeides)
himeneu, HIMENÉU s. f. 1. (poet.) casatorie. 2. imn de nunta (la romani). (< fr. hyménée, lat. hymenaeus)
rezolvantă, REZOLVÁNTĂ, rezolvante, adj. (Mat.: în sintagma) Ecuatie rezolvanta = ecuatie formata cu coeficientii unei ecuatii, care ajuta la gasirea radacinilor acesteia. – Din fr. résolvante.
rebord, REBÓRD, reborduri, s.n. (Tehn.) Margine proeminenta, iesita în afara. – Din fr. rebord.
hieroglifă, HIEROGLÍFĂ s. f. 1. semn al scrierii ideografice a vechilor egipteni, stilizare de fiinte sau lucruri. 2. teoria ĕlor = conceptie potrivit careia senzatiile, perceptiile si reprezentarile nu sunt imagini obiective, ci numai semne conventionale, simboluri, care nu au nimic comun cu obiectele reale si cu însusirile lor. 3. (fig.; ir.) scris urât, necitet, indescifrabil; lucru greu de descifrat. 4. (pl.) urme proeminente, alungite sau ramificate, întâlnite în straturile geologice. (< fr. hiéroglyphe)
ridicătură, RIDICĂTÚRĂ, ridicaturi, s.f. 1. Înaltime, proeminenta. ♦ Loc ridicat; dâmb. 2. Faptul de a ridica (lucruri grele). – Ridica + suf. -atura.
hidroscală, HIDROSCÁLĂ s. f. suprafata de apa amenajata cu instalatiile necesare decolarii si amerizarii hidroavioanelor. (< fr. hydroescala)
comedie, COMEDÍE1, comedii, s.f. Opera dramatica al carei subiect si deznodamânt provoaca râsul si care ridiculizeaza relatii sociale si etice, tipuri umane, naravuri etc. ♦ Fig. Prefacatorie, ipocrizie, falsitate. – Din fr. comédie, lat. comoedia.
comediograf, COMEDIOGRÁF, comediografi, s.m. Autor de comedii1. [Pr.: -di-o-] – Din it. commediografo, lat. comoediographus.
retorsiune, RETORSIÚNE, retorsiuni, s.f. Luarea de catre un stat fata de altul a unor masuri coercitive, asemanatoare celor pe care cel din urma le-a luat împotriva celui dintâi. – Din fr. rétorsion.
ritmic, RÍTMIC, -Ă, ritmici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care are ritm; cadentat, regulat. ♢ Gimnastica ritmica = ramura a gimnasticii în care exercitiile se executa cadentat si cu acompaniament muzical. ♦ Care se refera la ritm. 2. S.f. Ansamblu de reguli privitoare la folosirea ritmului în poezie si, mai rar, în proza; ritm. ♦ (Muz.) Stiinta care studiaza simetria timpilor accentuati si slabi, precum si a diferitelor valori de note într-o compozitie muzicala. ♦ Întrebuintarea ritmului; totalitalea ritmurilor. – Din fr. rythmique.
ritornelă, RITORNÉLĂ, ritornele, s.f. 1. Revenire, într-o melodie, într-un cântec, a unui refren cu acelasi text dupa fiecare strofa cântata; fragment instrumental care preceda dansul sau alterneaza cu el. 2. Vers sau grup de versuri repetate, într-o poezie, la intervale regulate. [Var.: riturnéla s.f.] – Din it. ritornello, fr. ritournelle.
depila, DEPILÁ, depiléz, vb. I. Tranz. 1. A îndeparta parul de pe pielea pregatita pentru tabacit. 2. A îndeparta parul de pe corp sau de pe fata (smulgându-l sau distrugându-l cu ajutorul razelor Roentgen, al unor pensete speciale sau al substantelor depilatoare), în scop igienic sau estetic; a epila. – Din fr. dépiler, lat. depilare.
hidroestezie, HIDROESTEZÍE s. f. sensibilitate fata de apa. (< fr. hydroesthésie)
hidroenergie, HIDROENERGÍE s. f. energie produsa de apa în miscare; energie hidraulica. (< fr. hidroénergie)
hidroenergetician, HIDROENERGETICIÁN, -Ă s. m. f. specialist în lucrari hidroenergetice. (< hidroenergetic + -ian)
hidroenergetic, HIDROENERGÉTIC, -Ă adj. care produce energie cu ajutorul apei; care utilizeaza energia apei. (< fr. hydroénergétique)
hidroelicopter, HIDROELICOPTÉR s. n. elicopter care poate decola si reveni atât pe uscat cât si pe apa. (< hidro- + elicopter)
hidroelevator, HIDROELEVATÓR s. n. dispozitiv pentru înlaturarea noroiului în lucrari de hidromecanizare; elevator hidraulic. (< fr. hydro-élevator)
hidroelectric, HIDROELÉCTRIC, -Ă adj. (despre centrale electrice) care transforma energia hidraulica în energie electrica. (< fr. hydro-électrique)
demon, DÉMON, demoni, s.m. 1. Diavol, drac. ♦ Fig. Om rau. ♦ Fiinta imaginara considerata ca spirit al raului. 2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a razvratirii si uneori a frumusetii fizice. ♦ (În gândirea mitica si în poezie) Geniu al nelinistii, care stârneste dorinte, pasiuni etc. [Var.: (reg.) dímon s.m.] – Din ngr. démonas. Cf. fr. démon.
hidrocentrală, HIDROCENTRÁLĂ s. f. centrala hidroelectrica. (< fr. hydrocentrale)
hidroagregat, HIDROAGREGÁT s. n. agregat în centralele hidroelectrice. (< hidro- + agregat)
romancero, ROMANCÉRO s.n. Culegere de poeme spaniole medievale, având un continut variat (romante eroice sau traditionale, cavaleresti etc.). [Pr.: romanséro] – Cuv. sp.
romanţă, ROMÁNŢĂ, romante, s.f. 1. Compozitie muzicala vocala cu acompaniament instrumental, având un continut liric, sentimental; p. ext. piesa instrumentala cu caracter asemanator. 2. Specie a poeziei lirice sentimentale, de obicei de inspiratie erotica. – Din fr. romance, it. romanza, germ. Romanze.
dilataţie, DILATÁŢIE, dilatatii, s.f. Crestere a dimensiunilor unui corp sub actiunea caldurii; dilatare. ♦ Coeficient de dilatatie = cresterea unitatii de lungime, de suprafata sau de volum a unui corp, raportata la 1
romboedric, ROMBOÉDRIC, -Ă, romboedrici, -ce, adj. Care are forma unui romboedru. ♦ Sistem romboedric = sistem de cristalizare a carui forma de baza este o prisma dreapta cu bazele triunghiuri. – Din fr. rhomboédrique.
romboedru, ROMBOÉDRU, romboedre, s.n. 1. Poliedru cu toate fetele în forma de romb. 2. Forma cristalografica simpla, limitata la sase fete cu contur rombic. – Din fr. rhomboédre.
rondel, RONDÉL, rondeluri, s.n. Specie a poeziei lirice cu forma fixa, având 13 (sau 14) versuri repartizate în trei strofe, în care primul vers este identic cu al saptelea si al treisprezecelea, iar al doilea cu al patrulea si ultimul vers. – Din it. rondello, fr. rondel.
röntgen, RÖNTGEN s.m. Unitate de masura a dozei radiatiilor X sau Y. ♢ Radiatii X sau Y. [Pr.: rönt-ghen. – Var.: róentgen s.m.] – Din germ. Röntgen[strahlen].
röntgenterapie, RÖNTGENTERAPÍE s.f. (Med.) Radioterapie. [Pr.: rönt-ghen-. – Var.: roentgenterapíe s.f.] – Din fr. röntgenthérapie, germ. Röntgentherapie.
deconsolidare, DECONSOLIDÁRE, deconsolidari, s.f. Actiunea de a deconsolida si rezultatul ei. ♦ Spec. Pierdere a legaturilor solide de coeziune dintre particulele unei roci. – V. deconsolida.
hialit, HIALÍT s. n. 1. varietate transparenta si vitroasa de opal. 2. sticla neagra de Boemia. (< germ. Hyalit)
hexastih, HEXASTÍH, -Ă adj., s. n. (poezie, strofa) din sase versuri. (< fr. hexastique)
roxolan, ROXOLÁN, -Ă, roxolani, -e, s.m. si f. (La pl.) Nume dat unor triburi sarmatice existente la începutul secolului I la rasarit de Prut, care au atacat provincia romana Moesia, au fost aliati cu Decebal în timpul campaniei romane împotriva statului dac (101-102) si au fost supusi de goti la mijlocul sec. III; (si la sg.) persoana care facea parte din aceste triburi. – Din lat. Rhoxolani, fr. Roxolans.
cristal, CRISTÁL, (2) cristale si (1) cristaluri, s.n. 1. Sticla de o fabricatie speciala, transparenta si perfect incolora, cu însusirea de a refracta puternic lumina, întrebuintata pentru fabricarea lentilelor optice si a unor obiecte de lux. ♦ Obiect fabricat din cristal (1). 2. Substanta minerala solida, omogena, cu o structura interna regulata, care se prezinta sub forma unor poliedre. ♢ Cristal de stânca = varietate transparenta, incolora, de cuart, care se prezinta în cristale mari si care este folosita în industria optica, în radiotehnica, ca piatra semipretioasa etc. 3. (În sintagma) Cristale lichide = substante mezomorfe folosite la realizarea unor dispozitive optoelectronice de afisare. – Din fr. cristal, lat. crystallus.
dezarticula, DEZARTICULÁ, dezarticuléz, vb. I. 1. Tranz. A amputa un membru sau o parte a lui la nivelul unei articulatii. 2. Refl. (Despre oase) A iesi din articulatii; a se disloca. 3. Refl. Fig. A-si pierde coeziunea, unitatea. – Din fr. désarticuler.
dezvoltat, DEZVOLTÁT, -Ă, dezvoltati, -te, adj. 1. (Despre fiinte si însusirile lor) Care a ajuns la gradul normal de dezvoltare. ♦ Proeminent, mare. ♦ Ajuns într-un stadiu înaintat, superior. Cultura dezvoltata. 2. Expus în mod amanuntit; amplu. Plan dezvoltat. – V. dezvolta.
diafan, DIAFÁN, -Ă, diafani, -e, adj. (În limbaj poetic) Foarte putin dens, foarte subtire, lasând sa strabata lumina, fara a permite distingerea clara a formelor si a contururilor; (despre fata si mâinile omului) cu pielea fina, delicata, palida (lasând sa se stravada vinisoarele albastre). [Pr.: di-a-] – Din fr. diaphane
diaree, DIARÉE s.f. Stare patologica manifestata prin eliminarea frecventa de materii fecale moi sau lichide. [Pr.: di-a-] – Din fr. diarrhée, lat. diarrhoea.
kiloelectronvolt, KILOELECTRÓN-VOLT, kiloelectrón-volti s.m. v. kiloelectronvolt. [Simb. keV]
samoed, SAMOÉD, -Ă, samoezi, -de, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-o populatie de origine mongola din Siberia de nord. 2. Adj. Al samoezilor (1), privitor la samoezi. – Din fr. samoyéde.
saturnin, SATURNÍN, -Ă, saturnini, -e. adj. 1. (În sintagma) Vers saturnin = vers iambic (de sapte silabe) întrebuintat în poezia latina arhaica; saturnian. 2. (Despre boli) Care este provocat de intoxicatia cu plumb. – Din fr. saturnin.
sălăţică, SĂLĂŢÍCĂ, salatele, s.f. 1. Diminutiv al lui salata. 2. Planta erbacee cu flori galbene din zona muntoasa (Asperis foetide). 3. (Bot.; reg.) Untisor (Ranunculus ficaria). [Var.: salateá s.f.] – Salata + suf. -ica.
heterocarioză, HETEROCARIÓZĂ s. f. coexistenta în cadrul aceleiasi celule a unor nuclei genetic deosebiti. (< fr. hétérocaryose)
dieceză, DIECÉZĂ, dieceze, s.f. (Bis.) Eparhie. [Pr.: di-e-. – Var.: diocéza s.f.] – Din fr. diocèse, lat. dioecesis.
heptastih, HEPTASTÍH, -Ă adj., s. m. f. (poezie, strofa) din sapte versuri. (< engl. heptastich)
scald, SCALD, scalzi, s.m. Nume dat vechilor poeti nordici, mai ales islandezi. – Din fr. scalde.
scobar, SCOBÁR, scobari, s.m. Peste de apa dulce, lung de 25-30 cm, cu botul proeminent, verde-cenusiu pe spate si argintiu pe laturi si pe burta; scobai (Chondrostoma nasus). – Din bg. skobar.
deparazitare, DEPARAZITÁRE, deparazitari, s.f. 1. Actiunea de a deparazita si rezultatul ei; distrugere a parazitilor; despaduchere. 2. (Tehn.; în sintagma) Deparazitare radioelectrica = combatere a perturbatiilor radioelectrice produse de instalatiile tehnice (paraziti industriali) prin actionarea directa asupra surselor care le provoaca. – V. deparazita.
colhoz, COLHÓZ, colhózuri, s.n. ~ (din rus. kolhoz < kollektivnoe hozyaistvo = gospodarie (agricola) colectiva) [et. MW]
sovhoz, SOVHÓZ, sovhózuri, s.n. (În fosta URSS) Gospodarie agricola de stat. (din rus. sovhoz < sovetskoe hozyaistvo = gospodarie (agricola) sovietica) [def. MDN, et. MW]
seleniu, SELÉNIU s.m. Element chimic, metaloid negru-cenusiu care se gaseste în natura în combinatie cu sulful si care se întrebuinteaza în industria sticlei, a ceramicii si la fabricarea celulelor fotoelectrice. [Var.: selénium s.n.] – Din fr. sélénium.
servoelement, SERVOELEMÉNT, servoelemente, s.n. Element al unui mecanism regulator dintr-un sistem tehnic cu ajutorul caruia se variaza direct sau indirect o anumita marime sau un anumit parametru al sistemului. [Pr.: -vo-e-] – Servo- + element.
schizofazie, SCHIZOFAZÍE, schizofazii, s.f. (Med.) Tulburare patologica (în schizofrenie) care se manifesta prin vorbire incoerenta, confuza. – Din fr. schizophasie.
simbolist, SIMBOLÍST, -Ă, simbolisti, -ste, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (Rar la f.) Poet, literat, artist care apartine simbolismului (2); adept al simbolismului. 2. Adj. Care apartine simbolismului, privitor la simbolism, caracteristic simbolismului. – Din fr. symboliste.
solecism, SOLECÍSM, solecisme, s.n. Greseala de sintaxa (neadmisa de normele limbii literare). – Din fr. solécisme, lat. soloecismus.
sonet, SONÉT, sonete, s.n. Poezie cu forma prozodica fixa, alcatuita din 14 versuri repartizate în doua catrene cu rima îmbratisata si doua tertine cu rima libera. – Din fr. sonnet, it. sonetto.
sextină, SEXTÍNĂ, sextine, s.f. Poezie cu forma fixa, alcatuita din sase strofe si jumatate, în care aceleasi cuvinte revin la rima într-o anumita ordine. ♦ Strofa de sase versuri. – Din fr. sextine.
sintactic, SINTÁCTIC, -Ă, sintactici, -ce, adj. 1. Care se refera la sintaxa, privitor la sintaxa, de sintaxa. 2. (Substantivat, f.; în sintagma) Sintactica poetica = sintaxa poetica, v. sintaxa. – Din ngr. sintaktikós, fr. syntactique.
spină, SPÍNĂ, spine, s.f. (Med.) Proeminenta ascutita a unui os. ♢ Spina bifida = malformatie congenitala a coloanei vertebrale caracterizata prin lipsa de sudura a arcurilor vertebrale, situata de obicei în regiunea lombara si sacrala. – Din lat., fr. spina bifida.
haikai, HAIKÁI s. n. mic poem clasic japonez, din trei versuri, primul si al treilea heptasilabice, iar al doilea pentasilabic, de o deosebita delicatete a expresiei; haiku. (< fr. haïkaï)
stagflaţie, STAGFLÁŢIE, stagflatii, s.f. Fenomen economic care se manifesta prin coexistenta stagnarii economiei, inflatiei si somajului. – Din engl., fr. stagflation.
stanţă, STÁNŢĂ1, stante, s.f. Strofa cu înteles deplin, alcatuita din opt versuri cu o anumita schema de rima si formând o unitate ritmica. ♦ (La pl.) Poezie scrisa cu tipul de strofa definit mai sus; p. gener. poezie. – Din fr. stance, it. stanza.
stoechiometric, STOECHIOMÉTRIC, -Ă, stoechiometrici, -ce, adj. Care apartine stoechiometriei, privitor la stoechiometrie. [Pr.: -chi-o-. – Var.: stoichiométric, -a adj.] – Din fr. stoechiométrique.
stoechiometrie, STOECHIOMETRÍE s.f. Ramura a chimiei care studiaza raporturile cantitative dintre elemente, în combinatii sau în reactii. [Pr.: -chi-o-. – Var.: stoichiometríe s.f.] – Din fr. stoechiométrie.
stoichiometric, STOICHIOMÉTRIC, -Ă adj. v. stoechiometric.
stoichiometrie, STOICHIOMETRÍE s.f. v. stoechiometrie.
stih, STIH, stihuri, s.n. 1. (Înv., pop. si poetic) Vers; p. ext. (la pl.) poezie. 2. Verset din psalmi sau dintr-o cântare bisericeasca. – Din sl. stihŭ.
stihar, STIHÁR2, stihari, s.m. (Rar) Poet, versificator. – Stih + suf. -ar.
stihie, STIHÍE, stihii, s.f. 1. Fenomen al naturii care se manifesta cu o forta irezistibila, distrugatoare. ♦ Fiecare dintre elementele considerate în conceptiile din trecut ca ar sta la baza fenomenelor si corpurilor din natura. 2. (În superstitii) Duh rau personificând o forta oarba a naturii. ♦ Fig. Himera, naluca. 3. (Poetic) Pustietate, singuratate, salbaticie. – Din sl. stihija.
stihuire, STIHUÍRE, stihuiri, s.f. (Rar) Faptul de a stihui; versificatie; poezie. – V. stihui.
stihuitor, STIHUITÓR, stihuitori, s.m. Versificator, poet. [Pr.: -hu-i-] – Stihui + suf. -tor.
soclu, SÓCLU, socluri, s.n. 1. Suport sau postament (din piatra) care sustine o coloana, o statuie etc. ♦ Partea de jos (mai proeminenta) a unei cladiri, a unui grilaj de fier etc. 2. Partea de metal a unui bec electric care se fixeaza în dulie. ♦ Piesa prin intermediul careia se fixeaza tuburile electronice de sasiul aparatelor în care sunt montate. 3. (Geogr.; în sintagma) Soclu continental = zona a uscatului, afundata cu panta lina sub apele marii, pâna la adâncimea de 200 de metri. – Din fr. socle.
graţie, GRÁŢIE I. s. f. 1. dragalasenie, gingasie, finete, eleganta (în atitudini, în miscari). ♢ (pl.) atitudini, cuvinte dragalase. ♢ bunavointa, favoare. o a intra în ĩle cuiva = a obtine bunavointa cuiva. 2. har, ajutor supranatural pe care divinitatea îl acorda oamenilor pentru a se mântui. o stare de ~ = creatie poetica; poezie; ipostaza, inspiratie poetica. 3. lovitura de ~ = lovitura care aduce sfârsitul, moartea. 4. (mit.) fiecare dintre cele trei zeitati care personificau gratia si frumusetea feminina. II. prep. cu ajutorul, datorita. (< lat. gratia, it. grazia, /II/ fr. grâce à)
strâns, STRÂNS2, -Ă, strânsi, -se, adj., adv., s.f. I. Adj. 1. Legat, înfasurat bine. ♦ Întins, încordat. ♦ (Despre îmbracaminte) Strâmt; ajustat (pe talie). ♦ Fig. Îndârjit. ♦ Fig. (Despre relatii între oameni) Trainic, puternic. ♦ Fig. (Despre felul de a gândi, de a se exprima) Coerent; concis, precis. 2. Prins, apucat, cuprins cu putere (în mâini). 3. Presat din mai multe parti; înghesuit. ♦ Rânduri strânse = rânduri dese. 4. (Despre parti ale corpului omenesc) închis sau înclestat. ♢ Expr. A fi strâns la mâna sau a fi cu mâna strânsa = a fi zgârcit; a fi cumpatat la cheltuieli, econom. ♦ Apropiat tare, lipit. 5. (Despre pânza, hârtie etc.) Înfasurat, împaturit. 6. (Despre fiinte sau parti ale lor) Ghemuit, zgârcit; contractat. ♢ Expr. Cu inima strânsa = stapânit de o emotie puternica; cu teama. II. Adj. 1. (Despre lucruri) Adunat la un loc; îngramadit. 2. (Despre bani, avutii) Agonisit, economisit, acumulat. 3. Asezat la loc sigur, pus bine. ♦ Pus în ordine. III. Adv. 1. (Indica gradul cel mai înalt al unor actiuni) a) Foarte tare, foarte puternic (ca sa nu se mai poata desface). b) Foarte mult, cu toata puterea. 2. În mod strict, cu strictete, întocmai. IV. S.f. (Pop.) Ceea ce agoniseste, aduna cineva; avere; provizie, recolta. – V. strânge.
streche, STRÉCHE, streche, s.f. Nume dat mai multor specii de insecte foarte vatamatoare pentru animalele domestice: a) (si în sintagma strechea vitelor) insecta de marimea unei albine, cu corpul paros, negru sclipitor, ale carei larve traiesc ca paraziti sub pielea vitelor cornute mari, hranindu-se cu sângele lor (Hypoderma bovis); b) (si în sintagma strechea oilor) insecta mare de culoare bruna-cenusie, paroasa, care îsi depune larvele în narile oilor, de unde ajung în sinusurile fruntii, producând moartea animalelor (Oestrus ovis); c) (si în sintagma strechea cailor) insecta mare de culoare galbena-bruna, paroasa, care îsi depune ouale pe corpul sau pe coama cailor, de unde larvele ajung în intestin (Gastrophilus equi); d) insecta cu abdomenul oval, cu picioarele paroase, care îsi depune ouale pe parul caprioarelor si al cerbilor (Hypoderma diana si actaeon). ♦ Neliniste, spaima provocata animalelor de insectele descrise mai sus. ♢ Expr. A da strechea în cineva ori a-l lovi (sau a-l apuca) pe cineva strechea = a) (despre animale) a fi atacat de streche; a da semne de neliniste; (în special) a fugi orbeste, fara motiv aparent; b) (despre oameni) a se purta ciudat; (în special) a se agita fara motiv, a fi plin de neastâmpar. ♦ Furie subita, acces de nebunie. – Din bg. strak.
strofă, STRÓFĂ, strofe, s.f. Ansamblu unitar dintr-o poezie format din mai multe versuri legate înre ele prin elemente prozodice (masura, ritm, rima). ♦ (În tragedia greaca antica) Arie în versuri pe care o cânta o parte a corului, în timp ce evolua ritmic pe scena. – Din fr. strophe, lat. stropha.
sunătoare, SUNĂTOÁRE s.f. Nume dat mai multor plante erbacee din familii diferite: a) planta cu miros neplacut din familia compozeelor, cu tulpina si frunzele acoperite cu peri moi, cu flori galbene si cu miros neplacut (Crepis foetida); b) pojarnita; c) maselarita; d) sulitica. – Lat. [herba] •sanatoria (dupa sunator).
gonio, GÓNIO2 s. n. inv. instalatie ~ = instalatie de radioreceptie sau de radioemisie, cu ajutorul careia se determina pozitia unei (aero)nave. (< fr. gonio)
goliard, GOLIÁRD s. m. nume dat poetilor medievali ratacitori, de limba latina, care celebrau în poeziile lor bucuria de a trai într-un spirit libertin, adesea satiric. ♢ student medieval. (< fr. goliard)
superorticon, SUPERORTICÓN, superorticoane, s.n. Tub analizor de imagine bazat pe efectul fotoelectric extern, utilizând explorarea cu electroni lenti. – Din germ. Superorthikon.
goeletă, GOELÉTĂ s. f. veche nava de transport cu doi-trei arbori si vele aurice. (< fr. goélette)
complex, COMPLÉX, -Ă, complecsi, -xe, adj., s.n. 1. Adj. Format din mai multe parti; care îmbratiseaza, care întruneste în sine mai multe laturi sau elemente diferite. ♦ (Mat.) Numar complex = numar alcatuit prin însumarea unui numar real cu un numar imaginar. 2. S.n. Întreg, unitate formata din mai multe parti, din mai multe elemente; sistem care întruneste în sine mai multe laturi, care îmbratiseaza mai multe domenii; combinare, asociere într-un tot a mai multor fenomene, stari de lucruri etc. ♦ Ansamblu de constructii, de unitati industriale sau comerciale etc. cu functii deosebite, grupate teritorial, care alcatuiesc un tot unitar servind aceluiasi scop. ♦ Complex sportiv = baza sportiva special amenajata pentru practicarea mai multor ramuri de sport. 3. S.n. Ansamblu de tendinte inconstiente formate în copilarie pe baza anumitor relatii familiale si sociale, care determina comportarea ulterioara a persoanei. ♦ Complex de inferioritate = sentiment de neîncredere în fortele proprii, care se formeaza de obicei în copilarie, uneori în legatura cu o deficienta fizica sau psihica. (Psih.) Complexul lui Oedip = atasament erotic al copilului fata de parintele de sex opus. – Din fr. complexe, lat. complexus.
concomitenţă, CONCOMITÉNŢĂ, concomitente, s.f. Simultaneitate a doua sau mai multe lucruri; coexistenta. – Din fr. concomitance.
condil, CONDÍL, condili, s.m. (Anat.; adesea cu determinari care indica locul de articulare) Proeminenta rotunda la extremitatea unor oase. – Din fr. condyle.
constantan, CONSTANTÁN s.n. Aliaj de cupru si de nichel, cu coeficient de dilatare mic si rezistenta specifica mare, întrebuintat la confectionarea rezistentelor electrice, a reostatelor, a termoelementelor etc. – Din fr. constantan.
crab, CRAB, crabi, s.m. Nume dat mai multor specii de animale crustacee marine, cu zece picioare, cu abdomenul scurt si îndoit sub cefalotoracele mare si turtit; mai cunoscuta este o specie din Marea Neagra, cu carnea foarte gustoasa (Carcinus moenas). – Din fr. crabe.
crabot, CRABÓT, craboti, s.m. (Tehn.) Fiecare dintre proeminentele frontale ale unui manson sau ale unui disc, prin intermediul carora se poate realiza antrenarea în miscarea de rotatie a doi arbori. – Din fr. crabot.
crai, CRAI, crai, s.m. 1. (Astazi poetic sau în basme) Împarat, rege, domnitor. ♢ (Cei trei) crai de la rasarit = magi. ♢ Compus: crai-nou = luna în prima ei faza, când are forma unei seceri subtiri; luna-noua. 2. Barbat usuratic, care se tine de chefuri, de aventuri amoroase etc.; craidon. ♢ Crai de curte veche = haimana, pungas, derbedeu, desfrânat. – Din sl. kralĩ.
crăiasă, CRĂIÁSĂ, craiese; s.f. (Poetic sau în basme) Împarateasa, regina, zâna. [Pr.: cra-ia-] – Crai + suf. -easa.
crăie, CRĂÍE, craii, s.f. (Poetic sau în basme) Ţara peste care domneste un crai (1); regat, împaratie, craime (2). – Crai + suf. -ie.
crăiesc, CRĂIÉSC, -IÁSCĂ, craiesti, adj. (Poetic sau în basme) Care tine de crai (1), privitor la crai; regesc, împaratesc. – Crai + suf. -esc.
crăieşte, CRĂIÉSTE adv. (Poetic sau în basme) Ca un crai (1); regeste, împarateste. – Crai + suf. -este.
crăime, CRĂÍME, (rar) craimi, s.f. (Poetic sau în basme) 1. Multime de crai (1). 2. Craie. – Crai + suf. -ime.
creastă, CREÁSTĂ, creste, s.f. 1. Excrescenta carnoasa, de obicei rosie si dintata, sau mot de pene pe care le au la cap unele pasari. ♢ Compus: creasta-cocosului = a) planta erbacee cu frunze ovale, cu flori rosii sau galbene, reunite la vârful tulpinii în forma de creasta ondulata (Celosia cristala); b) numele a doua specii de ferigi cu sporii dispusi pe fata interioara a frunzelor (Polystichum braunii si lobatum); c) numele unei ciuperci mari, comestibile, cu tulpina carnoasa, groasa, foarte ramificata (Clavaria flava). ♦ (Anat.) Proeminenta osoasa. 2. Partea cea mai de sus a unui munte, a unei case, a unui copac, a unui val de apa etc. 3. Coama de acoperis. 4. (În sintagma) Creasta de taluz = linia de intersectie dintre fata unui taluz si suprafata terenului natural sau a platformei unui rambleu. – Lat. crista.
cufunda, CUFUNDÁ, cufúnd, vb. I. 1. Refl. si tranz. A intra sau a face sa intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) afunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A intra în adânc; a disparea (undeva). ♦ A prezenta o adâncitura. ♦ (Despre ochi) A fi înfundat în orbite. ♦ (Poetic) A se pierde (în umbra, în întuneric etc.). ♦ Fig. (Despre astri) A trece dincolo de orizont; a apune (dupa linia orizontului). ♦ (Despre pamânt) A se prabusi. 3. Refl. Fig. A se lasa absorbit de o activitate, de somn etc. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Var.: (înv.) acufundá vb. I] – Lat. confundare.
cult, CULT2, -Ă, culti, -te, adj. 1. Care are un nivel înalt de cultura si de cunostinte; instruit. 2. (Despre manifestari ale oamenilor) De care da dovada omul cult (1); care are caracter savant, carturaresc. 3. (În opozitie cu popular; despre muzica, poezie, literatura etc.) Creat de un autor instruit. – Din lat. cultus.
curmal, CURMÁL, curmali, s.m. Arbore exotic din familia palmierilor, cu trunchiul înalt pâna la 25 m, cu frunze mari de 2 -3 m si cu fructe comestibile (Phoenix dactylifera). – Din curmala (derivat regresiv).
cuplet, CUPLÉT, cuplete, s.n. 1. Scurta piesa muzicala vocala, cu continut vesel sau satiric inspirat din actualitatile zilei, în care toate strofele textului se cânta cu acelasi refren. ♦ Cântec intercalat între scenele unui vodevil. ♦ Sectiune intercalata între refrenele unui rondo. 2. Poezie satirica alcatuita din mai multe strofe si un refren. 3. Strofa a unui cântec sau a unei poezii terminata printr-un refren. – Din fr. couplet.
gisment, GISMÉNT s. n. 1. unghiul format de axa unei (aero)nave cu directia catre un post de radioemisiune. ♢ unghi facut de directie cu liniile nord-sud ale caroiajului unei harti. 2. dispozitia straturilor minerale în scoarta Pamântului. ♢ strat de minerale. (< fr. gisement)
apoetic, Apoetic ≠ poetic
coercibil, Coercibil ≠ incoercibil, necoercibil
coerent, Coerent ≠ necoerent, discoerent
coerenţă, Coerenta ≠ incoerenta
coeziune, Coeziune ≠ dezbinare, discordie
incoercibil, Incoercibil ≠ coercibil
incoerent, Incoerent ≠ coerent
incoerenţă, Incoerenta ≠ coerenta
necoercibil, Necoercibil ≠ coercibil
necoerent, Necoerent ≠ coerent
ordinar, Ordinar ≠ deosebit, grozav, extraordinar, neordinar, proeminent, uimitor
poetic, Poetic ≠ apoetic
verş, VERS s. v. poezie, stihuri, vers, versuri.
versuitor, VERSUITÓR s. v. poet, versificator.
versificator, VERSIFICATÓR s. v. poet.
versifica, VERSIFICÁ vb. (LIT.) a rima, (rar) a stihui, (înv.) a poetiza, a versui.
giostră, GIÓSTRĂ s. f. compunere poetica în care se povesteste despre o întrecere cavalereasca. (< it. giostra)
vers, VERS s. (LIT.) 1. (Mold. si Transilv.) vers, (înv.) stih. (Strofa de patru ~uri.) 2. (la pl.) poezie, stihuri (pl.), (Mold. si Transilv.) vers. (Scrie ~uri si proza.) 3. rima. (Poezie cu ~ alb.)
gibozitate, GIBOZITÁTE s. f. 1. cifoza. 2. orice proeminenta în forma de cocoasa. (< fr. gibbosité)
gibos, GIBÓS, -OÁSĂ adj. 1. în forma de cocoasa. 2. cu proeminente rotunjite. (< fr. gibbeux, lat. gibbosus)
gestă, GÉSTĂ2 s. f. 1. fapta memorabila, în general razboinica; act vitejesc. 2. poem epic sau eroic din evul mediu. (< fr. geste, it. gesta)
unitate, UNITÁTE s. 1. (MAT.) v. unime. 2. (MAT.) unitate statistica = individ. 3. (rar) indivizibilitate. (~ unui tot.) 4. v. omogenitate. 5. coeziune, legatura, solidaritate. (~ existenta între noi.) 6. v. fraternitate. 7. v. identitate. 8. firma, v. întreprindere. 9. v. institutie.
geotumoare, GEOTUMOÁRE s. f. proeminenta de mari dimensiuni a scoartei terestre, rezultata printr-o puternica miscare de înaltime. (< fr. géotumeur)
georgic, GEÓRGIC, -Ă adj. referitor la muncile agricole. ♢ (s. f.) poezie având acest caracter. (< fr. géorgique, lat. georgicus, gr. georgikos)
geoestezie, GEOESTEZÍE s. f. sensibilitate a plantelor fata de forta de gravitatie. (< fr. géoesthésie)
geoecotip, GEOECOTÍP s. n. ecotip geografic stabilit. (< fr. géoécotype)
ţipirig, ŢIPIRÍG s. (BOT.) 1. (Scirpus silvaticus) pipirig. 2. (Scirpus holoschoenus) (reg.) rogoz.
generaţie, GENERÁŢIE s. f. 1. functiune prin care fiintele vii se reproduc; reproducere. o (biol.) ~ spontanee = ipoteza potrivit careia organismele vii ar lua nastere în mod spontan din materia anorganica. 2. totalitatea oamenilor care sunt de aceeasi vârsta. ♢ (biol.) grupare de indivizi având aceeasi filiatie. ♢ perioada de timp care desparte vârsta tatalui de aceea a fiului. 3. grup de familii tehnologice contemporane sau coerente corespunzând perioadelor în care tehnica se afla relativ stabilizata. (< fr. génération, lat. generatio)
turturea, TURTUREÁ s. (ORNIT.; Streptopelia turtur) porumbel salbatic, (reg.) porumbelul lui Noe.
gazel, GAZÉL s. n. poezie lirica cu forma fixa formata din distihuri, de provenienta orientala, în care fiecare al doilea vers al distihurilor se termina cu aceeasi rima ca cea a primului distih. (< fr. ghazel)
gaz, GAZ2 s. n. 1. fluid compresibil, cu o coeziune moleculara foarte mica. 2. substanta sau amestec de substante în stare gazoasa, drept combustibil. ♢ petrol lampant. 3. (pl.) emanatii gazoase ale stomacului sau intestinelor. 4. (pl.) substante toxice, iritante, asfixiante etc. folosite în razboi. (< fr. gaz)
transpune, TRANSPÚNE vb. 1. a talmaci, a traduce, (livr.) a transla, (înv. si reg.) a tâlcui, (înv.) a da, a izvodi, a întoarce, a preface, a prepune, a primeni, a scoate. (A ~ o poezie dintr-o limba în alta.) 2. a transcrie. (A ~ un text dintr-un alfabet în altul.)
gastroenterostomie, GASTROENTEROSTOMÍE s. f. creare operatorie a unei comunicatii directe între stomac si intestin. (< fr. gastro-entérostomie)
gastroenteroptoză, GASTROENTEROPTÓZĂ s. f. ptoza a stomacului si intestinelor. (< fr. gastro-entéroptose)
gastroenterologie, GASTROENTEROLOGÍE s. f. disciplina medicala care studiaza fiziopatologia aparatului digestiv. (< fr. gastro-entérologie)
gastroenterolog, GASTROENTEROLÓG, -Ă s. m. f. specialist în gastroenterologie. (< fr. gastro-entérologue)
gastroenterocolită, GASTROENTEROCOLITĂ s. f. inflamatie a mucoasei stomacului, intestinului subtire si a colonului3. (< fr. gastro-entérocolite)
gastroenterită, GASTROENTERÍTĂ s. f. inflamatie a mucoasei si a intestinului subtire. (< fr. gastro-entérite)
traduce, TRADÚCE vb. a talmaci, a transpune, (livr.) a transla, (înv. si reg.) a tâlcui, (înv.) a da, a izvodi, a întoarce, a preface, a prepune, a primeni, a scoate. (A ~ o poezie dintr-o limba în alta.)
totalitate, TOTALITÁTE s. 1. total. (~ vitelor vândute.) 2. suma. (~ imaginilor dintr-o poezie.) 3. integritate, întregime. (~ bunurilor.) 4. (JUR.) universalitate. (Lasa cuiva prin testament ~a bunurilor sale.) 5. v. unanimitate. (A obtinut ~ voturilor.) 6. v. ansamblu.
gama, GÁMA s. f. 1. a treia litera a alfabetului grecesc, corespunzând lui g. 2. unitate de masura a masei, o milionime de gram; microgram. 3. unitate de masura a intensitatii câmpului magnetic, a miliona parte dintr-un oersted. 4. raze (sau radiatii) ~ = radiatie emisa de corpurile radioactive, cu o putere penetranta foarte mare. (< fr., gr. gamma)
termoemisiune, TERMOEMISIÚNE s. (FIZ.) emisiune termoelectronica.
termocuplu, TERMOCÚPLU s. v. cuplu termoelectric.
termocentrală, TERMOCENTRÁLĂ s. 1. centrala termica. 2. ter-mocentrala electrica = centrala termoelectrica.
frontal, FRONTÁL, -Ă I. adj. 1. din regiunea fruntii. ♢ (s. n.) muschi al fruntii. 2. din, asezat în fata. o abataj ~ = abataj al minereului facut pe un front foarte lung în directia filonului; drepta ~a = dreapta paralela cu planul vertical de proiectie. ♢ referitor la front (5). II. s. n. 1. os al craniului care formeaza fruntea si o parte din orbite. 2. parte proeminenta a unui obiect. (< fr. frontal)
şuner, SÚNER s. v. goeleta.
fotovoltaic, FOTOVOLTÁIC, -Ă adj. 1. efect ~ = aparitie a unei tensiuni electromotoare la contactul unui redresor, când pe acest contact cade un fascicul de radiatii. 2. pila (sau celula) ~a = fotoelement. (< fr. photovoltaïque)
şofran, SOFRÁN s. (BOT.) 1. (Crocus variegatus) sofranel, brândusa alba. 2. (Crocus moesiacus) brândusa galbena. 3. (Crocus banaticus) sofranel.
fotorezistenţă, FOTOREZISTÉNŢĂ s. f. conductor electric a carui rezistenta variaza în functie de iluminare, functionând pe baza efectului fotoelectric intern. (< fr. photorésistance)
fotopolarimetru, FOTOPOLARIMÉTRU s. n. polarimetru fotoelectric. (< fr. photopolarimètre)
fotopilă, FOTOPÍLĂ s. f. fotoelemet. (< fr. photopile)
fotomultiplicator, FOTOMULTIPLICATÓR s. n. dispozitiv pentru amplificarea fluxurilor luminoase, bazat pe fenomenul de fotoemisiune. (< fr. photomultiplicateur)
şir, SIR s. 1. v. rând. 2. v. sirag. 3. succesiune, (fig.) lant. (Un ~ de case.) 4. v. convoi. 5. rând, sirag, (reg.) ord, sar, (înv.) rang. (Un ~ de plopi.) 6. (GEOGR.) brâu, lant, sirag. (~ul Carpatilor.) 7. însirare, însiruire, serie, succesiune. (Un lung ~ de rationamente.) 8. (FIZ., CHIM.) sirul lui Volta = serie electrochimica. 9. succesiune, sirag, (Munt.) siretenie. (Un ~ de evenimente.) 10. gramada, multime, (fam.) cârd. (A trecut un ~ de ani de când nu ne-am vazut.) 11. coerenta, logica, noima, sens. (Vorbeste fara ~.)
fotolector, FOTOLÉCTOR s. n. (inform.) masina periferica pentru citirea cu ajutorul unui sistem fotoelectric a informatiilor. (< fotolec/tura/ + -tor)
fotoestezie, FOTOESTEZÍE s. f. sensibilitate la actiunea luminii. (< fr. photoesthésie)
fotoenergetică, FOTOENERGÉTICĂ s. f. ramura a biologiei care studiaza influenta energiei radiante a Soarelui asupra activitatii vitale a organismelor. (< fr. photoénergétique)
fotoemisiv, FOTOEMISÍV, -Ă adj. (despre substante, corpuri) care emite electroni sub actiunea luminii. (< fr. photoémissif)
fotoemiţător, FOTOEMIŢĂTÓR, -OÁRE adj. (despre corpuri) care emite electroni când este supus actiunii radiatiilor luminoase. (dupa fr. photoémetteur)
fotoemisiune, FOTOEMISIÚNE s. f. emisiune de electroni prin efect fotoelectric. (< fr. photoémission)
fotoelectron, FOTOELECTRÓN s. m. electron emis de o suprafata metalica pe care cade un fascicul de radiatii. (< fr. photoélectron)
fotoelement, FOTOELEMÉNT s. n. element al unui circuit care transforma energia luminoasa în energie electrica; pila (sau celula) fotovoltaica; fotopila. (< fr. photoélément)
fotoelectricitate, FOTOELECTRICITÁTE s. f. 1. fenomen datorita caruia un material emite electroni sub actiunea luminii. 2. disciplina care studiaza fenomenele fotoelectrice. (< fr. photoélectricité)
fotoelectric, FOTOELÉCTRIC, -Ă adj. (despre emisiunea de electroni din metale) provocat de incidenta radiatiei luminoase. o efect ~ = emisiune de electroni de catre metale sau semiconductori sub actiunea luminii; celula ~a = element de circuit electric, cu doi electrozi, care se bazeaza pe efectul fotoelectric; fotocelula. (< fr. photoélectrique)
fotodiodă, FOTODIÓDĂ s. f. 1. dioda a carei functionare depinde de intensitatea fluxului luminos ce cade asupra sa. 2. celula fotoelectrica. (< fr. photodiode)
fotoefect, FOTOEFÉCT s. n. efect fotoelectric. (< germ. Photoeffeckt)
fotoelasticimetrie, FOTOELASTICIMETRÍE s. f. metoda de masurare optica a tensiunilor din masa unui corp. (< fr. photoélasticimétrie)
fotoelasticimetru, FOTOELASTICIMÉTRU s. n. aparat folosit în fotoelasticimetrie. (< fr. photoélasticimètre)
fotoelasticitate, FOTOELASTICITÁTE s. f. proprietate a unor materiale transparente si izotope de a-si modifica indicele de refractie sub actiunea deformatiilor elastice. (< fr. photoélasticité)
fotocelulă, FOTOCELÚLĂ s. f. celula fotoelectrica. (< fr. photocellule)
fotocatod, FOTOCATÓD s. m. catod a carui emisiune de electroni se face prin efect fotoelectric. (< fr. photocathode)
sunătoare, SUNĂTOÁRE s. (BOT.) 1. (Hypericum perforatum) pojarnita, (reg.) drobisor, falcatea, harnica, închegatoare, pojar, pojarnica, sunaica, serlai, zburatoare, barba-lupului, buruiana-de-naduf, crucea-voinicului, floare-de-naduf, floare-galbena, iarba-crucii, iarba-lui-sf.-Ioan, iarba-sângelui, iarba-spaimei, iarba-spurcatii, osul-iepurelui, sovârf-galben. 2. (Hypericum maculatum) (reg.) falcatea, lujerica, merisor, sovârvarita, sulitica, brâncuta-de-pisica, iarba-spaimei, trifoi-capresc. 3. (Crepis rhocadifolia) (reg.) barba-lupului, gaina-parasita. 4. (Crepis foetida) (reg.) maselar, pojarnita, barba-lupului, laptuca-iepurilor.
sulfină, SULFÍNĂ s. (BOT.) 1. (Melilotus officinalis) (reg.) molotru, iarba-de-piatra, trifoi-mare. 2. (Meli-lotus albus) (reg.) molotru alb. 3. sulfina albastra (Melilotus coerulea) = (reg.) schinduf, molotru albastru.
studiu, STÚDIU s. 1. v. învatare. 2. (înv.) citanie. (~ al istoriei.) 3. v. învatatura. 4. învatatura, scoala. (A plecat la ~.) 5. (la pl.) v. învatatura. 6. v. analiza. 7. v. cercetare. 8. (concr.) lucrare. (Un mic ~ asupra poeziei românesti.) 9. v. cercetare.
strâns, STRÂNS adj. v. adunator, apasat, aspru, coerent, comprimat, concentrat, concis, crutator, econom, laconic, lapidar, pastrator, presat, restrâns, riguros, scurt, sever, sistematic, strasnic, strict, strângator, succint.
foehn, FOEHN [FÖN] s. n. 1. vânt cald si uscat care bate în muntii Alpi. 2. aparat electric pentru uscarea parului cu ajutorul unor curenti de aer cald. (< fr. foehm, germ. Föhn)
streche, STRÉCHE s. (ENTOM.) 1. (Hypoderma bovis) (reg.) bâza, bâzdara, boanza, bonzar, bonza, sclept, musca-boului, musca-de-bâzai, musca-de-bâzait, musca-de-bâzdarit, musca-de-marha. 2. (Oestrus ovis) (reg.) musita, (înv., în Transilv.) sclept.
fluiditate, FLUIDITÁTE s. f. 1. însusirea a ceea ce este fluid; viscozitate redusa. 2. (fig.) schimbare; curgere; mladire, flexibilitate; cursivitate, coerenta. (< fr. fluidité)
stindard, STINDÁRD s. drapel, steag, (livr. si poetic) flamura, (rar) bandiera, (înv. si reg.) banderiu, prapur. (~ul unei tari.)
floem, FLOÉM s. n. totalitatea vaselor liberiene care conduc seva elaborata în diferite parti ale plantelor lemnoase. (< fr. phloème)
floe, FLÓE FLO/ s. n. gheata care acopera partial marile nordice, plutind în blocuri. (< fr., engl. floë)
stihuitor, STIHUITÓR s. v. poet, versificator.
stil, STIL s. 1. scris. (Are un ~ nervos, vioi.) 2. exprimare. (Are un ~ plastic.) 3. (rar) rostire, (fig.) condei. (~ poetic.) 4. limbaj. (~ stiintific.) 5. (rar) sistem. (~ pictural.) 6. fel, maniera, metoda, mod. (~ de lucru al cuiva.) 7. fel, gen, maniera, mod, modalitate, regim, sistem. (~ de viata.) 8. (ARHIT.) stil gotic = stil ogival; stil ogival = stil gotic.
stihar, STIHÁR s. v. poet.
stih, STIH s. 1. (LIT.; la pl.) poezie, versuri (pl.), (Mold. si Transilv.) vers. (Scrie ~ si proza.) 2. (BIS.) verset, (rar) vers. (~ din psalmi.)
stăncuţă, STĂNCÚŢĂ s. (ORNIT.; Coloeus monedula) ceuca, stanca, (reg.) cioaca, ciochita, ciorica, ciovica, crancau, lisarca, stancusoara, cioara-gulerata, cioara-pucioasa, papagal-tiganesc, porumbel-tiganesc.
staroste, STÁROSTE s. 1. (înv.) bas, proestos, protomester. (~ al unei bresle.) 2. (prin Ban. si Transilv.) tarisfat. (~ la nuntile taranesti.)
stancă, STÁNCĂ s. (ORNIT.; Coloeus monedula) v. stancuta.
spunere, SPÚNERE s. 1. exprimare, formulare, pronuntare, rostire, zicere. (~ unei opinii.) 2. declamare, de-clamatie, recitare, (rar) debitare, (înv.) recitatie. (~ unei poezii.)
fitoelectrogeneză, FITOELECTROGENÉZĂ s. f. producere a electricitatii în plante. (< fr. phytoélectrogenèse)
fitoedafon, FITOEDAFÓN s. n. totalitatea organismelor vegetale care traiesc în sol. (< fr. phytoédaphon)
fitoecologie, FITOECOLOGÍE s. f. studiul relatiilor plantei cu mediul ambiant. (< fr. phytoécologie)
spaţialitate, SPAŢIALITÁTE s. (rar) spatiozitate. (Poezie a ~atii.)
solidaritate, SOLIDARITÁTE s. 1. coeziune, legatura, unitate. (~ existenta între noi.) 2. fratie, înfratire, unitate. (~ tarilor democrate.)
filozofie, FILOZOFÍE s. f. 1. conceptie generala despre lume si viata, forma a constiintei sociale, constituind un sistem coerent de notiuni si idei care reflecta realitatea sub aspectele ei cele mai generale. o ~ lingvistica = teorie neopozitivista care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului. 2. totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al stiintei. o a culturii = disciplina teoretica relativ autonoma, care se preocupa de definirea genetica, structurala si functionala a fenomenului culturii. 3. comportare, fel de a reactiona al cuiva în fata unor lovituri, nenorociri etc.; fel de a privi lumea si viata; întelepciune, stoicism. 4. (fam.) problema greu de rezolvat. 5. sistem filozofic apartinând unei persoane, scoli sau epoci. (< fr. philosophie, gr. philosophia)
filoenglez, FILOENGLÉZ, -Ă adj., s. m. f. anglofil. (< it. filoinglese)
filoembriogeneză, FILOEMBRIOGENÉZĂ s. f. evolutie datorata modificarii cursului dezvoltarii embrionare. (< fr. phyloembryogenèse)
smirnă, SMÍRNĂ s. benzoe, (înv.) mira. (~ serveste ca esenta în parfumerie.)
filoelenism, FILOELENÍSM s. n. dragoste, admiratie pentru ceea ce este grecesc. (< fr. philohellénisme)
filoelen, FILOELÉN, -Ă adj., s. m. f. prieten, admirator al grecilor; filoelenic. (< fr. philohellène)
filoelenic, FILOELÉNIC, -Ă adj. filoelen. (< fr. philohellénique)
slobozenie, SLOBOZÉNIE s. v. acord, aprobare, asen-timent, autonomie, autorizatie, aviz, concediu, consimtamânt, consimtire, desfrâu, dezmat, dezrobire, eliberare, emancipare, emancipatie, independenta, încuviintare, îngaduinta, învoiala, învoire, liberare, libertate, licenta poetica, neatârnare, orgie, permis, permisie, permisiune, suveranitate, voie, vointa, vrere.
sârg, SÂRG s. bunavointa, râvna, silinta, zel, (înv.) proeresis. (Arata destul ~, dar nu putea realiza nimic.)
figurat, FIGURÁT, -Ă adj. 1. (despre cuvinte, expresii) folosit în alt sens decât cel propriu, obisnuit. 2. (despre stil) bogat în imagini, în figuri poetice; figurativ (1). 3. elemente ĕ = celulele din sânge. (< fr. figuré, lat. figuratus)
sistematic, SISTEMÁTIC adj., adv. 1. adj. coerent, (fig.) închegat, legat, strâns. (Un plan ~.) 2. adj. metodic, organizat, (înv.) metodicesc. (O actiune ~.) 3. adv. metodic, organizat, (înv.) meto-diceste. (Procedeaza ~.) 4. adj. periodic, regulat. (Controale ~.)
sistem, SISTÉM s. 1. ansamblu. (Un ~ coerent de idei; un ~ tehnic.) 2. structura. (Un ~ închis.) 3. model, tip. (Un ~ nou de evacuare a apei.) 4. (ANAT., FIZIOL.) aparat. (~ circulator, cardiovascular etc.) 5. (ANAT.) sistem nervos central = nevrax, ax cerebrospinal, sistem nervos cerebrospinal; sistem nervos cerebrospinal v. sistem nervos central; sistem nervos ortosimpatic = sistem nervos simpatic; sistem nervos simpatic v. sistem nervos ortosimpatic; sistem osos = osatura, schelet, (înv., în Transilv.) dabila, (fig.) cherestea. 6. (GEOGR.) sistem muntos = lant, (livr.) catena. 7. formatiune, orânduire. (~ social-economic.) 8. orânduire, regim, societate. (~ul capitalist.) 9. v. procedeu. 10. (TEHN.) metoda, procedeu, solutie. (~ de turnare.) 11. (FIZ., MAT.) sistem de referinta = referential. 12. doctrina, învatatura, teorie. (~ economic.) 13. (EC.) sistem monetar = mercantilism timpuriu. 14. (PED.) sistem monitorial v. lancasterianism. 15. (ASTRON.) sistem planetar v. lume; sistem solar v. lume; sistem stelar v. galaxie; sistemul heliocentric v. heliocentrism. 16. (CHIM.) sistemul periodic al elementelor = tabloul periodic al elementelor. 17. metoda. (O lucrare vadind lipsa de ~.) 18. fel, gen, maniera, mod, modalitate, regim, stil. (~ de viata.)
ficoeritrină, FICOERITRÍNĂ s. f. pigment rosu din unele alge. (< fr. phycoérythrine)
silinţă, SILÍNŢĂ s. 1. v. stradanie. 2. efort, încercare, osteneala, sfortare, stradanie, straduinta. (Toate ~ele lui au fost zadarnice.) 3. v. perseverenta. 4. harnicie, râvna, sârguinta, stradanie, straduinta, vrednicie, zel, (pop.) sârg, (înv.) activitate, diligenta. (E de admirat ~ lui.) 5. bunavointa, râvna, sârg, zel, (înv.) proeresis. (Arata destula ~, dar nu putea realiza mare lucru.)
fetus, FÉTUS s. m. produs de conceptie a unui mamifer, care a depasit stadiul de embrion; fat. (< lat., fr. foetus)
fetor, FETÓR s. n. miros puternic, neplacut, duhoare. (< it. fetore, lat. foetor)
fetopatie, FETOPATÍE s. f. boala a fetusului. (< fr. foetopathie)
feto, FETO-/FET(I)- elem. "embrion, fat". (< fr. foeto-, foet/i/-, cf. lat. foetus)
fetal, FETÁL, -Ă adj. referitor la fetus. (< fr. foetal)
feticid, FETICÍD s. n. omorârea unui fat în pântecele mamei. (< fr. foeticide)
fetid, FETÍD, -Ă adj. care exala un miros greu, respingator. (< fr. fétide, lat. foetidus)
fescenin, FESCENÍN, -Ă adj. din Fescennia (Etruria). o versuri (sau cântece) ĕ = versuri, poezii satirice latine. (< fr. fescennin, lat. fescenninus)
feroelectricitate, FEROELECTRICITÁTE s. f. proprietate a unor substante dielectrice care se manifesta prin aparitia polarizarii spontane, provocata de schimbarea pozitiei ionilor în reteaua cristalina. (< fr. ferro- + électricité)
sens, SENS s. I. 1. (LINGV.) acceptie, continut, însemnare, înteles, semnificatie, valoare, (rar) semantica, semantism, (înv.) noima, simt, tâlc. (~ul unui cuvânt.) 2. v. semnificatie. 3. coerenta, logica, noima, sir. (Vorbeste fara ~.) 4. justificare, logica, motivare, noima, ratiune, rost, temei. (Nu vad ~ul acestei decizii.) 5. înteles, mesaj, semnificatie, tâlc, (înv.) socoteala. (~ul adânc al unei poezii.) 6. semnificatie, tâlc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanta, însemnatate, semnificatie, valoare, (fig.) pret. (~ul actului Unirii.) II. 1. directie, parte. (În ce ~ o iei?) 2. directie, latura, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, directie, linie. (Ce ~ va urma aceasta dezvoltare?) 4. directie, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, maniera, mod, (rar) spirit. (Se pot face si alte observatii în acelasi ~.)
fenix, FÉNIX s. m. 1. pasare legendara ca un vultur cu penele de aur si de purpura, despre care se credea ca renaste din propria ei cenusa, simbol al reînnoirii vesnice. 2. (fig.) om superior, unic în genul sau, de mare valoare. 3. palmier cultivat în tarile temperate ca planta de apartament. (< fr. phénix, lat. phoenix)
fenicul, FENÍCUL s. m. planta erbacee înalta, cu flori mici, galbene, din ale carei seminte se extrage un ulei eteric. (< lat. foeniculum)
semnificaţie, SEMNIFICÁŢIE s. 1. (LINGV.) acceptie, continut, însemnare, înteles, sens, valoare, (rar) semantica, semantism, (înv.) noima, simt, tâlc. (~ unui cuvânt.) 2. (SEMIOTICĂ) denotatie. (~ si conotatie.) 3. înteles, ratiune, rost, sens, tâlc, (înv. si pop.) mestesug, (pop.) noima, (Mold. si Munt.) merchez, (înv.) tocmeala. (Ce ~ are aceasta afirmatie?) 4. înteles, mesaj, sens, tâlc, (înv.) socoteala. (~ adânca a unei poezii.) 5. sens, tâlc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~ii noi.) 6. importanta, însemnatate, sens, valoare, (fig.) pret. (a actului Unirii.)
felibru, FELÍBRU s. m. poet sau prozator apartinând scolii literare constituite de Mistral în Provence. (< fr. félibre)
federaţie, FEDERÁŢIE s. f. 1. forma de organizare statala constând din unirea mai multor state autonome într-un stat unitar, condus de un guvern central. 2. grupare a unor organizatii de masa si obstesti constituita în vederea realizarii unui scop comun; liga, confederatie. (< fr. fédération, lat. foederatio)
federat, FEDERÁT s. m. 1. (ant.) persoana care facea parte din populatiile la granitele Imperiului Roman, angajata sa apere aceste granite în schimbul unor avantaje. 2. delegat la sarbatoarea Federatiei din timpul Revolutiei Franceze din 1789. (< lat. foederatus, fr. fédéré)
fatrasie, FATRASÍE s. f. mica compozitie poetica medievala constând dintr-un ansamblu de piese satirice. (< fr. fatrasie)
scoţătură, SCOŢĂTÚRĂ s. v. iesind, iesitura, proeminenta, protuberanta, ridicatura.
scosătură, SCOSĂTÚRĂ s. v. iesind, iesitura, proemi-nenta, protuberanta, ridicatura.
scos, SCOS adj. v. boltit, bombat, proeminent.
fantezism, FANTEZÍSM s. n. 1. caracter fantezist. 2. orientare a poeziei de la începutul sec. XX caracterizata prin metafore scânteietoare, prin usurinta si eleganta stilului si prin ineditul comparatiilor. (< fantezie + -ism)
schinduf, SCHINDÚF s. (BOT.; Trigonella foenum graecum) (reg.) molotru.
scăricea, SCĂRICEÁ s. (BOT.; Polemonium coeruleum) scara-doamnei, scara-domnului.
factor, FÁCTOR s. m. 1. conditie, element, împrejurare care poate determina, influenta sau explica un proces, un fenomen, o actiune etc. o ~ de productie = componenta a ansamblului de elemente care iau parte la producerea bunurilor materiale. 2. (mat.) fiecare dintre termenii unui produs. o ~ prim = fiecare dintre numerele prime prin care se împarte exact un numar dat; ~ comun = numar sau polinom prin care se divide oricare dintre termenii unei sume. 3. marime pentru un sistem tehnic, un material etc., reprezentând raportul a doua marimi de natura diferita. 4. coeficient; postas. 5. functionar, agent postal care distribuie corespondenta. (< fr. facteur, lat. factor)
scară, SCÁRĂ s. 1. (înv.) scala. (Se suie pe ~.) 2. v. treapta. 3. peron. (Trasura a tras la ~.) 4. (TEHN.) scara rulanta = escalator. 5. (TEHN.) (reg.) scaun, ursoaie. (~ la cosul morii.) 6. scala. (~ unui aparat de radio.) 7. (MUZ.) (înv.) scala. 8. ierarhie, nivel, rang, stare, strat, treapta. (~ sociala.) 9. (BOT.) scara-doamnei (Polemonium coeruleum) = scaricea, scara-domnului; scara-domnului (Polemonium coeruleum) = scaricea, scara-doamnei.
sălăţea, SĂLĂŢEÁ s. (BOT.) 1. v. untisor. 2. (Aposeris foetida) (reg.) salata-câinilor.
satiric, SATÍRIC adj., s. 1. adj. sarcastic, (livr.) acrimonios, (înv.) satiricesc, (fig.) biciuitor, caustic, incisiv, întepator, muscator, piscator, sfichiuitor, taios, usturator. (Ton ~.) 2. adj. epigramatic, (fig.) caustic, incisiv, întepator, muscator, usturator. (Poezie cu caracter ~.) 3. s. (rar) satirist. (Gr. Alexandrescu a fost un mare ~.)
sabur, SÁBUR s. v. aloe.
exoenzimă, EXOENZÍMĂ s. f. enzima care îsi exercita activitatea în afara celulei de care a fost secretata. (< fr. exoenzyme)
exoemisiune, EXOEMISIÚNE s. f. emisiune de electroni de catre o suprafata (ne)metalica supusa în prealabil unei actiuni fizice. (< fr. exoémission)
exoelectron, EXOELECTRÓN s. m. electron produs prin exoemisiune. (< fr. exo-électron)
rogoz, ROGÓZ s. (BOT.) 1. (Carex) (reg.) mohor, pir-rosu, (Transilv. si Bucov.) susarca. 2. (Carex silvatica si pilosa) sovar. 3. (Carex riparia) (reg.) mohor, pir. 4. (Scirpus maritimus) (Munt.) pasa. 5. (Schoenoplectus lacustris) pipirig, (reg.) papurica, tiperig, papura-rotunda.
recitare, RECITÁRE s. declamare, declamatie, spunere, (rar) debitare, (înv.) recitatie. (~ unei poezii.)
recita, RECITÁ vb. a declama, a rosti, a spune, (rar) a debita, (pop.) a cuvânta. (A ~ o poezie.)
realiza, REALIZÁ vb. 1. v. executa. 2. a efectua, a executa, a face, a împlini, a îndeplini, a înfaptui, a savârsi, (înv. si pop.) a plini. (Am ~ tot ce mi-ai dat.) 3. a înfaptui, (pop.) a ispravi. (Ce ai ~?) 4. a efectua, a executa, a face, a fauri, a înfaptui, a savârsi. (A ~ o lucrare durabíla.) 5. v. crea. 6. v. desavârsi. 7. a se desavârsi. (S-a ~ ca poet.) 8. v. alcatui. 9. v. concretiza. 10. v. turna. 11. v. obtine. 12. v. aduce. 13. v. inventa. 14. v. ajunge. 15. v. înfaptui. 16. v. fauri. 17. a se înfaptui, a se produce. (Când s-a ~ Unirea?) 18. v. repurta. 19. v. stabili. 20. a obtine, (pop.) a cunoaste, a vedea. (Au ~ unele progrese.) 21. a împlini, a îndeplini, a satisface, (înv.) a plini, (rar fig.) a satura. (I-a ~ dorinta.) 22. a se împlini, a se îndeplini, a se înfaptui, (pop.) a se întâmpla, (înv. si reg.) a se plini. (Prorocirea lui s-a ~.) 23. v. adeveri.
etopee, ETOPÉE s. n. 1. figura de stil constând în personificarea unor lucruri. 2. figura de compozitie care consta în descrierea caracterului sau structurii psihice a unui erou epic prin scrisori ori printr-o cuvântare. (< fr. éthopée, lat. ethopoeia)
eteriza, ETERIZÁ vb. I. tr. a anestezia cu eter. II. tr., refl. (poet.) a capata un caracter eteric, a deveni pur, diafan. (< fr. éthériser)
estru, ÉSTRU2 s. n. faza a ciclului sexual la mamifere în care mucoasa uterului permite fixarea ovulului fecundat. (< fr. oestrus, gr. oistros)
estru, ÉSTRU1 s. m. musca parazitara a oilor; strechea oilor. (< fr. oestre, lat. oestrus, gr. oistros)
estroză, ESTRÓZĂ s. f. boala parazitara a oilor si caprelor, produsa de larvele de estru1. (< fr. oestrose)
estronă, ESTRÓNĂ s. f. foliculina. (< fr. oestrone)
estrogenoterapie, ESTROGENOTERAPÍE s. f. tratament cu estrogen. (< fr. oestrogénothérapie)
estrogenie, ESTROGENÍE s. f. prezenta hormonilor estrogeni în organism. (< fr. oestrogénie)
estro, ESTRO- elem. comp. "excitatie sexuala, estru2". (< fr. oestro-, cf. gr. oistros, dorinta puternica)
estrogen, ESTROGÉN, -Ă adj., s. n. (hormon feminin, medicament) care provoaca estrul2, în afara aparitiei sale normale. (< fr. oestrogène)
estriol, ESTRIÓL s. m. hormon steroid, secretat de placenta, prezent în urina gravidelor. (< fr. oestriol)
estranediol, ESTRANEDIÓL s. m. hormon femel prezent în urina. (< fr. oestranediol)
estral, ESTRÁL, -Ă adj. referitor la estru2. o ciclu ~ = ansamblul modificarilor periodice ale uterului si ale vaginului sub influenta hormonilor ovarieni. (< fr. oestral)
ramie, RÁMIE s. (BOT.; Boehmeria nivea) urzica chine-zeasca.
radioemislune, RADIOEMISLÚNE s. (FIZ.) emisiune radio.
radioemiţător, RADIOEMIŢĂTÓR s. emitator radio.
puternic, PUTÉRNIC adj., adv., s. art. 1. adj. v. robust. 2. adj. rezistent, tare, (pop.) pilos. (Om ~.) 3. adj. v. solid. 4. adj. v. proeminent. 5. adj. v. redutabil. 6. adj. strasnic, zdravan, (pop.) teapan. (I-a tras o palma ~.) 7. adv. tare, voiniceste, zdravan. (Trage ~ de funie.) 8. adj. v. energic. 9. adj. tare, (înv.) temeinic, (frantuzism înv.) ponderos. (Un stat ~.) 10. adj. (înv.) potent, putincios. (Un partid ~; un împarat ~.) 11. s. art. v. Dumnezeu. 12. adj. v. influent. 13. adj. v. intens. 14. adj. intens, rasunator, ridicat, tare, tunator. (Voce ~.) 15. adj. v. sonor. 16. adv. v. forte. 17. adv. intens, tare. (Inima îi batea ~.) 18. adj. v. patrunzator. 19. adj. aprig, intens, mare, strasnic, tare, violent, zdravan. (Un vânt ~.) 20. adv. bine, intens, tare, vârtos, zdravan. (Ploua ~.) 21. adj. v. chinuitor. 22. adj. v. acut. 23. adj. v. viu. 24. adj. intens, viu, (fig.) aprins, arzator, fierbinte, înflacarat, înfocat, pasionat. (O dorinta ~.) 25. adj. v. drastic. 26. adj. tare, viu, (frantuzism) criant, (fig.) aprins. (Culori ~.) 27. adj. v. convingator. 28. adj. v. tare.
esofagotubaj, ESOFAGOTUBÁJ s. n. tubaj esofagian. (< fr. oesophago- tubage)
esofagotom, ESOFAGOTÓM s. n. instrument folosit în esofagotomie. (< fr. oesophagotome)
esofagostomie, ESOFAGOSTOMÍE s. f. fixare operatorie la piele a unei portiuni din esofag. (< fr. oesophagostomie)
esofagostenoză, ESOFAGOSTENÓZĂ s. f. îngustare anormala a cavitatii esofagului. (< fr. oesophagosténose)
esofagospasm, ESOFAGOSPÁSM s. n. contractie spastica a esofagului. (< fr. oesophagospasme)
esofagoscopie, ESOFAGOSCOPÍE s. f. explorare endoscopica a esofagului cu ajutorul esofagoscopului. (< fr. oesophagoscopie)
esofagoscop, ESOFAGOSCÓP s. n. aparat folosit în esofagoscopie. (< fr. oesophagoscope)
esofagoragie, ESOFAGORAGÍE s. f. hemoragie la nivelul mucoasei esofagiene. (< fr. oesophagorragie)
esofagoplastie, ESOFAGOPLASTÍE s. f. operatie de refacere a unei portiuni din esofag. (< fr. oesophagoplastie)
esofagopatie, ESOFAGOPATÍE s. f. denumire generica pentru maladiile esofagului. (< fr. oesophagopathie)
esofagomalacie, ESOFAGOMALACÍE s. f. înmuiere anormala a peretelui esofagian, prin actiunea sucului gastric în urma vomismentelor. (< fr. oesophagomalacie)
esofagită, ESOFAGÍTĂ s. f. inflamatie a mucoasei esofagului. (< fr. oesophagite)
esofagian, ESOFAGIÁN, -Ă adj. referitor la esofag. (< fr. oesophagien)
esofagism, ESOFAGÍSM s. n. spasm al esofagului, în unele boli. (< fr. oesophagisme)
esofagectazie, ESOFAGECTAZÍE s. f. dilatatie anormala a esofagului. (< fr. oesophagectasie)
esofagectomie, ESOFAGECTOMÍE s. f. rezectie a unei parti a esofagului. (< fr. oesophagectomie)
esofagalgie, ESOFAGALGÍE s. f. durere esofagiana. (< fr. oesophagalgie)
esofag, ESOFAG2(O)- elem. "esofag". (< fr. oesophag/o/-, cf. gr. oisophagos, care duce cele ce se manânca)
esofag, ESOFÁG1 s. n. organ tubular care leaga faringele cu stomacul. (< fr. oesophage)
eschimos, ESCHIMÓS, -Ă I. s. m. f. populatie de tip mongoloid care traieste în regiunile arctice din America si Groenlanda. II. adj. care apartine acestei populatii. ♢ (s. f.) limba vorbita de eschimosi. (< fr. esquimau)
eroicomic, EROICÓMIC, -Ă adj. care este în acelasi timp eroic si comic. o poem ~ = poem-epopee care are un subiect comic. (< fr. héroï-comique, lat. heroicus)
eroic, ERÓIC, -Ă I. adj. propriu eroilor; cu calitati de erou. ♢ maret, grandios. ♢ (despre poezii, poeme etc.) care cânta, povesteste faptele unui erou. II. s. n. forma de manifestare a sublimului, expresie viguroasa a unirii idealului etic cu cel estetic. (< fr. héroïque)
ermetism, ERMETÍSM s. n. 1. caracterul a ceea ce este ermetic (2). 2. directie estetica (dupa primul razboi mondial) care cultiva deliberat (în poezie) un limbaj excesiv intelectualizat, cifrat, adesea ininteligibil. 3. ansamblul doctrinelor ezoterice ale alchimistilor. (< fr. hermétisme)
pseudoepigraf, PSEUDOEPIGRÁF adj. v. pseudonim.
pseudonim, PSEUDONÍM s., adj. 1. s. (rar) pseudonume. (Scrie sub ~.) 2. adj. pseudoepigraf. (Opera ~.)
protuberanţă, PROTUBERÁNŢĂ s. 1. proeminenta, (pop.) bulbu-catura. (~ anatomica.) 2. v. iesitura.
ergot, ERGÓT s. n. 1. formatie vegetala parazitara, veninoasa, sub forma de mici puncte pe spicul unor graminee. 2. boala criptogamica a cerealelor (secara), caracterizata prin formarea de ergoturi (1); cornul secarei. 3. (anat.) proeminenta medulara a fiecarui ventricul lateral al creierului. (< fr. ergot)
pronunţat, PRONUNŢÁT adj. 1. v. evident. 2. v. proeminent.
epopee, EPOPÉE s. f. 1. poem epic în versuri, de mare întindere, în care se povestesc fapte eroice, legendare sau istorice, de o deosebita însemnatate pentru viata unui popor; (p. ext.) opera epica de mare amploare; epos. 2. sir de fapte, de întâmplari eroice, glorioase. (< fr. épopée, gr. epopoiia)
epodă, EPÓDĂ s. f. 1. (în corurile tragediei grecesti) parte lirica ce se cânta dupa strofa si antistrofa. 2. cuplet liric compus din versuri inegale. 3. mic poem satiric. (< fr. épode, lat., gr. epodos)
proeminenţă, PROEMINÉNŢĂ s. 1. v. iesitura. 2. v. protuberanta.
proeresis, PROÉRESIS s. v. bunavointa, râvna, silinta, sârg, zel.
proerisi, PROERISÍ vb. v. îndura, milostivi.
proestoasă, PROESTOÁSĂ s. v. stareta.
proestos, PROESTÓS s. v. staroste.
proeminent, PROEMINÉNT adj. 1. v. iesit. (Parte ~ a unui obiect.) 2. boltit, bombat, (rar) scos. (O frunte ~.) 3. accentuat, pronuntat, puternic. (Maxilare ~; barbie ~.)
proeminent, PROEMINÉNT adj. v. important, însemnat, marcant, remarcabil.
epitalam, EPITALÁM s. n. poem liric compus si cântat cu ocazia unei casatorii. (< fr. épithalame, lat. epithalamium, gr. epithalamion)
epitaf, EPITÁF s. n. 1. (ant.) inscriptie funerara în care se facea elogiul celui decedat. ♢ placa, monument funerar care cuprinde o asemenea inscriptie. 2. poezioara compusa cu ocazia mortii cuiva. (< fr. épitaphe, lat. epitaphium, gr. epitaphion)
epistolă, EPÍSTOLĂ s. f. 1. scrisoare. 2. poezie lirica cu caracter filozofic, moral etc. sub forma de scrisoare. (< lat. epistola)
epinicii, EPINÍCII s. f. pl. (ant.) serbari la greci în cinstea victoriei repurtate la marile jocuri. ♢ (sg.) poem liric, oda în onoarea învingatorilor la concursuri. (< fr. épinicie/s/)
epigramă, EPIGRÁMĂ s. f. 1. (ant.) inscriptie pe pietre funerare, monumente, vase etc. 2. poema scurta pe orice tema, de felul celor cultivate în epoca elenistica la Alexandria. 3. specie de poezie scurta, cu caracter satirizant, care se sfârseste printr-o poanta ironica, muscatoare, la adresa unui personaj, a unui fapt etc. (< fr. épigramme, lat. epigramma)
epicen, EPICÉN adj. (despre substantive nume de fiinte) care are o forma unica pentru masculin si feminin. (< fr. épicène, lat. epicoenus, gr. epikoinos)
epecie, EPECÍE s. f. (biol.) folosire a indivizilor unei specii ca substrat de viata de catre indivizii altor specii. (< fr. époecie)
enterogastrită, ENTEROGASTRÍTĂ s. f. gastroenterita. (< fr. entérogastrite)
enotecă, ENOTÉCĂ s. f. vinoteca. (< fr. oenothèque)
enotehnic, ENOTÉHNIC, -Ă I. adj. referitor la enotehnica. II. s. f. tehnica vinificatiei, a pastrarii vinurilor. (< fr. oenotechnique)
enometru, ENOMÉTRU s. n. aparat folosit în enometrie. (< fr. oenomètre)
enometrie, ENOMETRÍE s. f. determinare a cantitatii de alcool din vin. (< fr. oenométrie)
enomanie, ENOMANÍE s. f. impuls patologic de a bea vin. (< fr. oenomanie)
enologie, ENOLOGÍE s. f. stiinta care studiaza tehnologia producerii si conservarii vinurilor. (< fr. oenologie)
enolog, ENOLÓG, -Ă s. m. f. specialist în enologie. (< fr. oenologue)
enografie, ENOGRAFÍE s. f. descriere a diferite sorturi de vinuri; tratat despre vinuri. (< fr. oenographie)
enolic, ENÓLIC, -Ă adj. (despre medicamente) care foloseste vinul ca excipient. o acizi či = materii care se gasesc în vinurile rosii. (< fr. oenolique)
eno, ENO-/OENO- elem. "vin". (< fr. aeno-, oino-, cf. gr. oinos)
enilism, ENILÍSM s. n. forma de alcoolism datorat abuzului de vin. (< fr. oenilisme)
endoestezie, ENDOESTEZÍE s. f. sensibilitate interna. (< fr. endoesthésie)
endoenzimă, ENDOENZÍMĂ s. f. enzima care îsi exercita activitatea chiar în celulele în care a fost produsa. (< fr. endoenzyme)
endoecie, ENDOECÍE s. f. folosire a cavitatilor din corpul indivizilor unei specii ca locuinta de catre indivizii altei specii, fara ca între cele doua organisme sa existe relatii de parazitism. (< endo- + gr. oikos, casa)
endemoepidemic, ENDEMOEPIDÉMIC, -Ă adj. referitor la boli infectioase endemice care pot produce uneori izbucniri epidemice. (< endem/ic/ + epidemic)
encomion, ENCOMIÓN s. n. 1. gen al poeziei lirice din Grecia antica folosit pentru exaltarea meritelor cuiva; lauda publica si solemna, discurs la sarbatorirea cuiva. 2. cântec de lauda adresat cuiva; panegiric, elogiu. (< gr. enkomion, discurs)
encefalografie, ENCEFALOGRAFÍE s. f. radiografie a encefalului cu ajutorul unor substante radioopace. o ~ gazoasa = pneumoencefalografie. (< fr. encéphalographie)
enantic, ENÁNTIC, -Ă adj. care apartine vinului. (< fr. oenanthique)
empireu, EMPIRÉU s. n. 1. partea superioara a cerului, unde se credea ca se afla resedinta zeilor; locasul zeilor. 2. (poet.) bolta cerului, firmament. (< fr. empyrée, gr. empyrios, it. empireo)
emiţător, EMIŢĂTÓR, -OÁRE I. adj. care emite; emitent, emisiv. o post ~ = post de radioemisiune. II. s. n. dispozitiv, instalatie care emite unde sonore ori electromagnetice sau impulsuri de curent. (dupa fr. émetteur)
eminescianism, EMINESCIANÍSM s. n. moment distinct al istoriei literare, marcat de Mihai Eminescu, expresie a geniului poporului român, spirit enciclopedic, universal, care, prin originalitate, prin simtul absolut al limbii si al muzicalitatii poetice, a dat o maxima stralucire romantismului românesc. ♢ tendinta de a prelua si cultiva teme si motive eminesciene. (< eminescian + -ism)
eminenţă, EMINÉNŢĂ s. f. 1. titlu care se da cardinalilor. o ~ cenusie = consilier intim, persoana influenta care manevreaza din umbra un personaj oficial, un partid. 2. proeminenta, iesitura. (< fr. éminence, lat. eminentia)
porumbelulluinoe, PORUMBELULLUINÓE s. v. porumbel salba-tic, turturea.
elegie, ELEGÍE s. f. 1. poezie lirica în care domina sentimentul de melancolie; (p. ext.) plângere, jeluire. 2. piesa vocala sau instrumentala cu caracter melancolic, trist, nostalgic. (< fr. élégie, lat. elegia, gr. elegeia)
elegiac, ELEGIÁC, -Ă adj. 1. cu caracter de elegie; elegic. o distih ~ = distih folosit în elegii. ♢ (despre poeti) care compune elegii, opere cu caracter de elegie. 2. trist, jalnic, melancolic, nostalgic. (< fr. élégiaque, lat. elegiacus)
poezie, POEZÍE s. v. farmec, fascinatie, încântare, magie, poetica, vraja.
poezioară, POEZIOÁRĂ s. (LIT.) poezea.
poezie, POEZÍE s. (LIT.) stihuri (pl.). versuri (pl.), (Mold. si Transilv.) vers. (Scrie ~ si proza.)
poezea, POEZEÁ s. (LIT.) poezioara.
poetizare, POETIZÁRE s. idealizare, înfrumusetare. (~ reali-tatii.)
poetiza, POETIZÁ vb. v. rima, versifica.
poeticesc, POETICÉSC adj. v. poetic.
poetiza, POETIZÁ vb. a idealiza, a înfrumuseta. (A ~ realitatea.)
poetă, POÉTĂ s. (livr.) poetesa.
poetesă, POETÉSĂ s. v. poeta.
poetic, POÉTIC adj. (înv.) poeticesc. (O imagine ~.)
poetic, POÉTIC s. v. poet.
poetică, POÉTICĂ s. (înv.) poezie. (Studii de ~.)
poetaş, POETÁS s. v. poetastru.
poetastru, POETÁSTRU s. (depr.) poetard, poetas.
poetard, POETÁRD s. v. poetastru.
poemat, POEMÁT s. v. poem.
poet, POÉT s. (livr.) bard, (rar) stihuitor, (înv.) cântator, poetic, stihar, versuitor, (depr.) versificator. (Mare ~ national.)
poedinoc, POEDINÓC s. v. duel.
poem, POÉM s. (LIT.) 1. (înv.) poemat. 2. poem epic v. epopee.
electrospectrografie, ELECTROSPECTROGRAFÍE s. f. analiza formei complexe a unei electroencefalograme prin izolarea si înregistrarea sistemului de unde constituent. (< electro- + spectrografie)
electrofotografie, ELECTROFOTOGRAFÍE s. f. 1. procedeu de obtinere a fotografiilor prin efectul fotoelectric al luminii. 2. copiere a materialelor tiparite, în scopul multiplicarii rapide. (< fr. électrophotographie)
plevaiţă, PLEVÁIŢĂ s. (BOT.; Xeranthemum annuum si foetidum) imortela, (reg.) cununita, maturica, pelin, plevita, tavnica, tavnita.
electroexosmoză, ELECTROEXOSMÓZĂ s. f. electroosmoza prin deplasarea lichidului spre anod. (< fr. électro-exosmose)
electroerodare, ELECTROERODÁRE s. f. prelucrare a metalelor prin îndepartarea unui strat din material cu ajutorul descarcarilor electrice prin scântei. (dupa fr. électro-érosion)
electroenergetic, ELECTROENERGÉTIC, -Ă adj. referitor la energia electrica. (< fr. électro-énérgetique)
electroendosmoză, ELECTROENDOSMÓZĂ s. f. electroosmoza constând în deplasarea lichidului spre catod. (< fr. électro-endosmose)
electroencefalogramă, ELECTROENCEFALOGRÁMĂ s. f. diagrama obtinuta prin electroencefalografie. (< fr. électro-encéphalogramme)
electroencefalograf, ELECTROENCEFALOGRÁF s. n. aparat folosit în electroencefalografie. (< fr. électro-encéphalographe)
electroencefalografie, ELECTROENCEFALOGRAFÍE s. f. metoda de diagnostic bazata pe înregistrarea curentilor electrici care se produc la nivelul scoartei cerebrale. (< fr. électro-encéphalographie)
electrochimografie, ELECTROCHIMOGRAFÍE s. f. metoda de înregistrare fotoelectrica a pulsatiilor inimii si a variatiilor densitatii pulmonare, cu razele X. (< engl. electrokymography)
elastanţă, ELASTÁNŢĂ s. f. 1. coeficient de proportionalitate între presiunea unui fluid si volumul unui rezervor elastic. o ~ pulmonara = variatia de presiune necesara pentru producerea unei variatii a volumului toracopulmonar. 2. inversul capacitatii electrice. (< fr. élastance)
eglogă, EGLÓGĂ s. f. poezie pastorala; idila; bucolica. (< fr. églogue, lat. ecloga)
pirop, PIRÓP s. (MIN.) granat de Boemia.
pipirig, PIPIRÍG s. (BOT.) 1. (Bolbochoenus maritimus) (reg.) rogoz. 2. (Holoschoenus vulgaris) (reg.) papura. 3. (Scirpus silvaticus) tipirig. 4. (Schoenoplectus lacustris) rogoz, (reg.) papurica, tiperig, papura-rotunda. 5. (Equisetum hiemale) (reg.) coada, capu-câmpului, iarba-de-cositor. 6. v. stuf.
pilă, PÍLĂ s. (FIZ.) pila atomica v. reactor atomic; pila electrica = element; pila electrochimica = ele-ment galvanic; pila fotovoltaica v. fotoelement; pila secundara v. acumulator electric.
pietrar, PIETRÁR s. I. 1. (reg.) cioplitor. (~ la o cariera de marmura.) 2. pavagiu, pavator. (E ~ de profesie.) II. 1. (ORNIT.; Oenanthe oenanthe oenanthe) (rar) pietrosel-sur, (reg.) codalbita, pietroaica-sura. 2. (IHT.; Aspro zingel) fusar mare, (reg.) fus, râp, sula, peste-de-piatra, pestele-tiganului.
edometru, EDOMÉTRU s. n. aparat folosit în edometrie. (< fr. oedomètre)
edometrie, EDOMETRÍE s. f. studiul si masurarea compresibilitatii solurilor sub fundatii. (< fr. oedométrie)
edem, EDÉM s. n. umflatura nedureroasa rezultata din infiltrarea unui lichid seros într-un tesut celular subcutanat. o ~ pulmonar = afectiune cauzata de transvazarea plasmei sangvine în alveolele pulmonare. (< fr. oedème)
edematos, EDEMATÓS, -OÁSĂ adj. 1. afectat de edem. 2. de natura edemului. (< fr. oedémateux)
ecumenist, ECUMENÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al ecumenismului. (< fr. oecuméniste)
ecumenism, ECUMENÍSM s. n. miscare ecumenica. (< fr. oecuménisme)
ecumenicitate, ECUMENICITÁTE s. f. caracter ecumenic. (< fr. oecuménicité)
ecumenic, ECUMÉNIC, -Ă adj. cu caracter universal; investit cu autoritate ecleziastica pentru toate bisericile crestine. o miscare ~a = miscare religioasa care urmareste reuniunea tuturor bisericilor crestine într-una singura; ecumenism. (< fr. oecuménique, lat. oecumenicus, gr. oikumenike)
pescăruş, PESCĂRÚS s. (ORNIT.) 1. v. martin. 2. v. pescar. 3. v. martin. 4. (Sterna si Alcedo) (livr.) goeland. 5. v. pescar. 6. (Sterna hirundo) chirighita, râbar, (reg.) pescar, pescarita, rândunica-de-mare. 7. v. pescarel. 8. v. pescaras. 9. (Alcedo hispida) (înv.) ielcovan.
personifica, PERSONIFICÁ vb. 1. (rar) a personaliza, (înv.) a personisi. (Poetul ~ obiectele.) 2. a incarna, a întruchipa, a întrupa, a reprezenta, a simboliza, (înv.) a închipa. (El ~ forta brutala.)
ectoendoparazit, ECTOENDOPARAZÍT s. m. ciuperca parazita la suprafata si în interiorul plantei gazda. (< fr. ectoendoparasite)
economie, ECONOMÍE s. f. 1. totalitatea ramurilor muncii sociale existente într-o anumita orânduire sociala, determinate de stadiul de dezvoltare a fortelor de productie si a relatiilor de productie. ♢ totalitatea relatiilor de productie care constituie cadrul desfasurarii muncii sociale. o ~ de piata = forma de organizare si functionare a economiei în care oamenii îsi desfasoara activitatea în mod liber, autonom si eficient. ♢ ramura, sector de activitate productiva. ♢ gospodarire. 2. stiinta care se ocupa cu studiul economiei (1). o ~ politica = stiinta sociala care studiaza legile productiei sociale, ale repartitiei si schimbului bunurilor materiale, specifice diferitelor orânduiri sociale în succesiunea lor istorica. 3. chibzuinta, cumpatare (în cheltuieli). 4. (pl.) rezerva de bani: bani agonisiti. 5. alcatuire, compozitie a planului unei lucrari, a tratarii unei chestiuni etc. (< fr. économie, lat. oeconomia, gr. oikonomia)
economic, ECONÓMIC, -Ă adj. 1. referitor la economie. 2. care cere putine cheltuieli, eforturi; ieftin, convenabil. (< fr. économique, lat. oeconomicus, gr. oikonomikos)
econocrat, ECONOCRÁT s. m. tehnocrat care se ocupa de probleme macroeconomice. (< econo/mie/ + -crat)
ecoencefalogramă, ECOENCEFALOGRÁMĂ s. f. înregistrare a unui proces patologic intracranian, prin ecoencefalografie. (< fr. échoencéphalogramme)
ecoestezie, ECOESTEZÍE s. f. fenomen fiziologic datorat propagarii difuze a excitatiei, care face ca senzatiile determinate de un stimul sa apara si în afara zonei aplicarii lui. (< fr. écho-esthésie)
ecoencefalografie, ECOENCEFALOGRAFÍE s. f. tehnica moderna de diagnosticare a proceselor patologice intracraniene cu ajutorul ultrasunetelor. (< fr. échoencéphalographie)
pământ, PĂMÂNT s. 1. v. lume. 2. v. teritoriu. 3. v. uscat. 4. (pop. si poetic) glie. (Si-a sarutat ~ul natal.) 5. v. sol. 6. v. argila. 7. pamânt de diatomee v. diatomit.
patrie, PÁTRIE s. tara, (înv. si pop.) mosie, (pop. si poetic) glie, (înv.) nastere, (grecism înv.) patrida. (Sa ne aparam ~.)
partener, PARTENÉR s. 1. v. coechipier. 2. pereche. (Are un ~ ideal de dans.)
parodia, PARODIÁ vb. (rar) a parodiza. (A ~ o poezie.)
dumping, DÚMPING [DAM-] s. n. 1. export de marfuri la preturi mult inferioare celor de pe piata interna si mondiala, promovat de unele tari capitaliste, cu scopul de a patrunde pe o anumita piata si de a impune apoi preturi de monopol. ♢ ~ valutar = dumping bazat pe decalajul creat între cursul, micsorat intentionat, al valutei nationale a tarii exportatoare fata de cursul valutei tarii importatoare. 2. ~ sindrom = sindrom care survine postprandial la bolnavii cu gastroectomie, fiind determinat de patrunderea brusca a continutului gastric în jejun si manifestându-se prin slabiciune, ameteli, transpiratie etc. (< fr., engl. dumping)
parameci, PARAMÉCI s. (ZOOL.; Paramoecium) pantofior.
dualitate, DUALITÁTE s. f. 1. coexistenta a doua principii diferite; ansamblu format din doua elemente diferite; dualism (2). 2. (log.) raport de opozitie între doua functii logice, cea de-a doua prin negarea simultana a valorii celei dintâi si a argumentelor ei. 3. a puterii = regim politic caracterizat prin existenta concomitenta a doua puteri politice în stat, fiecare exprimând interese de clasa opuse. (< fr. dualité, lat. dualitas)
oze, ÓZE s. v. oesar.
onegit, ONEGÍT s. (MIN.) goethit.
ogor, OGÓR s. 1. câmp, tarina, (pop. si poetic) glie, (pop.) razor, (înv. si reg.) agru, (reg.) plan, (înv.) sat. (A iesit pe ~, la arat.) 2. v. aratura. 3. pârloaga, (pop.) moina, (reg.) mejdina, morhoanca, morogan, morunca, nadaz, navaloaca, noroi, obleaga, orpie, rât, toloaca. (Pamântul arabil temporar nelucrat se numeste ~.) 4. v. pârloaga. 5. v. lan.
oesar, OÉSAR s. (GEOGR.) oze.
ocară, OCÁRĂ s. 1. blestem, imprecatie, (livr.) maledictie. (Poeziile contineau multe ~.) 2. batjocura, rusine, (înv. si pop.) mascara, (înv.) necinste. (S-a facut de ~.) 3. afront, injurie, insulta. jignire, ofensa, rusine, umilinta, (livr.) ultraj, vexatiune, (pop.) hula, sudalma, suduitura, (înv.) basau, dosada, înfruntare, necinste, obida, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~ ce i s-a adus.)
noemă, NOÉMĂ s. v. idee.
ditiramb, DITIRÁMB s. m. 1. (ant.) cântec în onoarea zeului Dionysos, executat cu prilejul sacrificarii unei victime, menit sa produca extazul colectiv cu ajutorul unor miscari ritmice si prin aclamatii rituale. 2. poem liric pe un ton entuziast. 3. (fig.) elogiu exagerat adus cuiva. (< fr. dithyrambe, lat. dithyrambus, gr. dityrambos)
nepereche, NEPERÉCHE adj. 1. v. impar. 2. (fig.) unic, fara egal. (Eminescu – poetul ~.)
dispnee, DISPNÉE s. f. respiratie grea, simptom al unor boli cardiace, respiratorii sau nervoase. (< fr. dyspnée, lat. dyspnoea)
display, DISPLAY [DÍS-PLEI] s. n. 1. terminal de iesire al unui ordinator cu ajutorul caruia se pot vizualiza operatiile. 2. afisaj optoelectronic continând un grup de cifre, la instrumentele de masura. 3. caracter tipografic aldin cursiv. (< engl. display)
dislogie, DISLOGÍE s. f. tulburare a limbajului, printr-o vorbire incoerenta, datorata unor modificari psihopatologice fara substrat neurologic. (< fr. dyslogie)
necunoscut, NECUNOSCÚT adj. 1. v. nestiut. (Lucruri înca ~.) 2. ascuns, nedescoperit, nestiut, tainic. (Viata ~ a Deltei.) 3. v. anonim. 4. v. inexplorat. 5. strain. (Astazi mi-esti complet ~.) 6. obscur. (Un poet ~.)
discriminant, DISCRIMINÁNT, -Ă I. adj. care separa, face deosebire. II. s. m. (mat.) expresie formata din coeficientii unei ecuatii de gradul doi care serveste a discuta natura radacinilor distincte ale ecuatiei; realizant. (< fr. discriminant)
discord, DISCÓRD1 s. n. poezie lirica medievala provensala, cu o structura neregulata prin diversitatea strofelor sau chiar a limbilor. (< it. discordo)
dipnoi, DIPNÓI s. m. pl. ordin de pesti cu respiratie dubla, acvatica si aeriana. (< fr. dipnoé)
diploic, DIPLÓIC, -Ă adj. referitor la diploe. (< fr. diploïque)
diploe, DIPLÓE s. f. tesut spongios, între cele doua oase late ale craniului. (< fr. diploé)
dioecic, DIOÉCIC, -Ă adj. 1. (despre specii animale) care are nevoie pentru dezvoltare de doua organisme gazda. 2. (despre flori mascule sau femele) care se afla pe indivizi diferiti ai aceleiasi specii. (< fr. dioécique)
diofantic, DIOFÁNTIC, -Ă adj. (mat.) ecuatii ĕ = ecuatii cu mai multe necunoscute si cifre întregi drept coeficienti, al caror rezultat este tot o cifra întreaga. (< germ. diophantisch)
dilataţie, DILATÁŢIE s. f. dilatare (I). o coeficient de ~ = crestere a unitatii de lungime, de suprafata sau de volum a unui corp, raportata la 1sC de crestere a temperaturii. (< fr. dilatation, lat. dilatatio)
diglosie, DIGLOSÍE s. f. 1. malformatie dintr-o limba bifida. 2. coexistenta, în aceeasi tara, a doua limbi diferite (una savanta si alta populara) sau a doua stadii ale aceleiasi limbi. (< fr. diglossie)
mondoeconomie, MONDOECONOMÍE s. v. cosmoeconomie.
molură, MOLÚRĂ s. (BOT.; Foeniculum vulgare) (reg.) molotru, secarea, anason-dulce, anason-mare, anason-nemtesc, chimen-dulce.
dianoetic, DIANOÉTIC, -Ă adj. (fil.) referitor la facultatea gândirii discursive, rationale sau la rezultatele acesteia. (< engl. dianoetic)
diaforază, DIAFORÁZĂ s. f. enzima care catalizeaza dehidrogenarea coenzimelor reduse. (< engl. diaphorase)
miră, MÍRĂ s. v. benzoe, mireasa, smirna.
dezordine, DEZÓRDINE s. f. 1. lipsa de ordine; neorânduiala, deranj. 2. lipsa de organizare, de disciplina; debandada. ♢ (pl.) tulburari (sociale); revolta, rascoala. 3. (fig.) confuzie (în idei); incoerenta. (dupa fr. désordre)
dezarticula, DEZARTICULÁ vb. I. tr. 1. (med.; despre membre) a face sa iasa din articulatie. 2. (chir.) a amputa la nivelul unei articulatii. II. refl. 1. (despre oase) a iesi din încheieturi. 2. a-si pierde coeziunea, a se dezmembra. (< fr. désarticuler)
mesaj, MESÁJ s. 1. v. comunicare. 2. v. stire. 3. înteles, semnificatie, sens, tâlc, (înv.) socoteala. (~ adânc al unei poezii.)
dezagregare, DEZAGREGÁRE s. f. 1. actiunea de a (se) dezagrega. 2. transformare chimica a unui material sau a unei substante, insolubile în dizolvanti obisnuiti, în substante dintre care cel putin una este solubila. 3. distrugere a starii de coeziune a unei roci sub actiunea agentilor geomorfologici externi. (< dezagrega)
memorizat, MEMORIZÁT adj. învatat, memorat. (Poezie ~.)
memorizare, MEMORIZÁRE s. învatare, memorare. (~ unei poezii.)
memoriza, MEMORIZÁ vb. a învata, a memora, a repeta, (reg.) a proba. (A ~ o poezie.)
mediocru, MEDIÓCRU adj. 1. comun, mijlociu, potrivit. (Un elev ~.) 2. (fig.) obscur. (Un poet ~.) 3. modest, redus, scazut. (Opera de valoare ~.)
mărăraş, MĂRĂRÁS s. (BOT.) 1. mararel. (Foaie verde ~.) 2. (Oenanthe aquatica) (reg.) joina, chimion-de-apa, chimion-de-balta, cucutica-de-balti, marariu-baltilor, petrunjelul-broastelor.
detector, DETECTÓR s. n. 1. aparat, dispozitiv pentru detectarea gazelor din mine, a substantelor toxice de lupta, a radiatiilor nucleare, a undelor radioelectrice, a minelor etc. o ~ de proximitate = aparat electronic care detecteaza apropierea unei persoane sau a unui obiect de o zona controlata; ~ de metale = aparat electronic pentru detectarea obiectelor metalice ascunse vederii. 2. ~ de minciuni = aparat în practica organelor de urmarire penala pentru a detecta, prin înregistrarea efectelor fiziologice si a emotiilor provocate de întrebari, daca cel interogat spune adevarul sau nu. (< fr. détecteur)
marcant, MARCÁNT adj. 1. v. memorabil. 2. important, însemnat, remarcabil, (fig.) proeminent. (O personalitate ~.) 3. v. influent.
mamornic, MAMÓRNIC s. (ENTOM.; Meloe proscarabaeus) (Mold.) clabuc, (Transilv.) morosliv, (Mold.) gândac-negru, gândac-puturos, (Ban.) gringoase-puturoasa.
mac, MAC s. (BOT.) 1. (Papaver somniferum) (reg.) paparuna, somnisor. 2. (Papaver rhoeas) (reg.) macut, paparuna, paparuie, somnisor. 3. mac-cornut (Glaucium corniculatum si phoeniceum) = (reg.) paparuna.
luminiţă, LUMINÍŢĂ s. (BOT.; Oenothera biennis) (reg.) iarba-asinului.
logică, LÓGICĂ s. 1. logica matematica v. logica simbolica; logica simbolica logistica, logica matematica. 2. coerenta, noima, sens, sir. (Vorbeste fara ~.) 3. v. justificare.
logic, LÓGIC adj., adv. 1. adj. rational. (Judecata ~.) 2. adj., adv. coerent, (fig.) legat. (Bine si ~ vorbeste; vorbire ~.) 3. adj. v. fundamentat.
lirism, LIRÍSM s. sentimentalism. (~ul unei poezii.)
limbaj, LIMBÁJ s. 1. grai, limba, vorbire. (Aparitia ~ului.) 2. grai. (Omul e înzestrat cu ~.) 3. v. exprimare. 4. v. stil. (~ stiintific.) 5. (livr.) verb. (Un ~ poetic pregnant.)
licenţăpoetică, LICENŢĂ POÉTICĂ s. (STILISTICĂ) (înv.) slobo-zenie.
depoetiza, DEPOETIZÁ vb. tr. (despre cuvinte, imagini) a face sa-si piarda însusirea poetica, figurata. (< fr. dépoétiser)
deparazitare, DEPARAZITÁRE s. f. 1. actiunea de a deparazita. 2. (tehn.) ~ radioelectrica = combatere a perturbatiilor radioelectrice produse de instalatiile tehnice. (< deparazita)
legat, LEGÁT adj, adv. v. coerent, logic.
demon, DÉMON s. m. 1. (ant.) spirit care dirijeaza destinul oamenilor, al cetatilor etc. 2. diavol, drac. ♢ (fig.) om rau. 3. (în literatura romantica) fiinta care întruchipeaza razvratirea împotriva destinului, eroismul, curajul, maretia, frumusetea fizica etc. ♢ (în poezie) geniu chinuit de neliniste, care stârneste pasiuni, dorinte. (< fr. démon, lat. daemon, gr. daimon)
deliriciza, DELIRICIZÁ vb. tr. a goli poezia de fiorul ei emotional, liric. (< de1- + liriciza)
îndura, ÎNDURÁ vb. 1. a patimi, a pati, a rabda, a suferi, a suporta, a trage, (astazi rar) a purta, (înv. si reg.) a petrece, a târpi, (prin Bucov.) a joi, (Transilv.) a paula, (Ban.) a pesti, (prin Transilv.) a pristui, (înv.) a bineviea, a cerca, a obicni, a panata, (fig.) a înghiti. (Câte n-a ~ !) 2. v. ispasi. 3. v. suporta. 4. a încerca, a suferi, a suporta. (A ~ multe nevoi.) 5. a se milostivi, (Olt.) a se mili, (înv.) a bineviea, a se milcui, a se milosârdi, a se milostivnici, a se milui, a proerisi. (S-a ~ de el si l-a iertat.)
decorum, DECÓRUM s. n. (în poezia epica si dramatica) grija pentru respectarea trasaturilor generale ale caracterului. (< lat. decorum)
închegat, ÎNCHEGÁT adj. v. coerent, omogen, siste-matic, unitar.
închegat, ÎNCHEGÁT adj. 1. coagulat, (pop.) naclait. (Sânge ~.) 2. v. prins. 3. v. sleit. (Grasime ~.) 4. îngrosat, învârtosat, legat. (Dulceata ~.) 5. coerent. (Un tot ~.)
deconsolidare, DECONSOLIDÁRE s. f. actiunea de a deconsolida, pierdere a legaturilor solide de coeziune dintre particulele unei roci. (< deconsolida)
ipotetic, IPOTÉTIC adj. presupus, prezumtiv, (livr.) conjectural, prezumat, (înv.) prezumt. (Autorul ~ al unei poezii.)
incoerent, INCOERÉNT adj. v. ilogic.
incoerenţă, INCOERÉNŢĂ s. (livr.) ilogism.
dadaism, DADAÍSM s. n. curent literar si artistic aparut în 1916 în Europa, caracterizat prin negarea si rasturnarea valorilor artistice, existente, cultivând ilogicul, arbitrarul irational, suprimarea oricarei legaturi dintre gândire si expresie în literatura, colajele, alaturarea incoerenta de linii si de culori în artele plastice; dada. (< fr. dadaïsme)
ilogism, ILOGÍSM s. v. incoerenta.
ilogic, ILÓGIC adj. 1. incoerent, nelogic. (Afirmatii ~.) 2. v. absurd.
ieşitură, IESITÚRĂ s. iesind, proeminenta, protuberanta, ridicatura, (reg.) bolfa, (înv.) scosatura, scotatura. (O ~ a unei piese.)
ieşit, IESÍT adj. proeminent. (Parte ~ a unui obiect.)
idee, IDÉE s. 1. (FILOZ.) noema. 2. notiune. 3. conceptie. 4. v. parere. 5. consideratie, considerent, constatare, observare, observatie, opinie, parere, reflectie, reflexie, remarca. (Câteva idei asupra ...) 6. v. intentie. 7. (MED.) idee fixa = manie, monomanie, obsesie, psihoza.
idealizare, IDEALIZÁRE s. înfrumusetare, poetizare. (~ realitatii.)
idealiza, IDEALIZÁ vb. a înfrumuseta, a poetiza. (A ~ realitatea.)
iac, IAC s. (ZOOL.; Poephagus grunniens) bou grohaitor.
cvadrigemeni, CVADRIGÉMENI I. adj. pl. tuberculi ~ = cele patru proeminente ale bulbului rahidian. II. s. m. pl. cvadrupleti. (< lat. quadrigeminus)
holoenzimă, HOLOENZÍMĂ s. (BIOL.) holoferment.
holoferment, HOLOFERMÉNT s. v. holoenzima.
curtenesc, CURTENÉSC, -EÁSCĂ adj. de curte. ♢ (despre poezia erotica a evului mediu si a Renasterii) care exprima un adevarat cult pentru femeie. (< curtean + -esc)
hidrocentrală, HIDROCENTRÁLĂ s. centrala hidroelectrica.
cuplet, CUPLÉT s. n. 1. piesa muzicala vocala cu continut satiric în care toate strofele textului se cânta pe aceeasi melodie. 2. poezie satirica cu mai multe strofe si un refren. ♢ strofa a unui cântec, a unei poezii. 3. sectiune intercalata între refrenele unui rondo. ♢ cântec intercalat între scenele unui vodevil. (< fr. couplet)
grindel, GRINDÉL s. (IHT.; Noemacheilus barbatulus) molan, (reg.) bruda, moina, moita, moleac, molete, molâu, moloi, morlauca, popete, toata, vârlan.
cult, CULT2, -Ă adj. 1. cu un nivel înalt de cunostinte, de cultura; învatat, instruit. 2. (despre manifestari ale oamenilor) de care da dovada omul cult (1); livresc. 3. (despre muzica, literatura, poezie) creat de un autor instruit. (< lat. cultus)
granatdeboemia, GRANAT DE BOÉMIA s. v. pirop.
goethit, GOETHÍT s. (MIN.) onegit.
goeland, GOELÁND s. v. pescarus.
goeletă, GOELÉTĂ s. (MAR.) (rar) suner. (O ~ cu doua catarge.)
gastroenterită, GASTROENTERÍTĂ s. (MED.) enterogastrita.
fotopilă, FOTOPÍLĂ s. v. fotoelement.
fotodiodă, FOTODIÓDĂ s. v. celula fotoelectrica.
fotoelement, FOTOELEMÉNT s. (FIZ.) fotopila, celula fotovol-taica, pila fotovoltaica.
fotoemisiune, FOTOEMISIÚNE s. (FIZ.) emisiune fotoelectronica.
fotocelulă, FOTOCELÚLĂ s. v. celula fotoelectrica.
fieredeurs, FIERE-DE-ÚRS s. v. aloe.
crioenergetic, CRIOENERGÉTIC, -Ă I. adj. referitor la crioenergetica. II. s. f. studiul energiilor la temperaturile joase. (< crio- + energetic)
crioelectronică, CRIOELECTRÓNICĂ s. f. parte a electronicii care face apel la temperaturi foarte joase. (< fr. cryoélectronique)
farmec, FÁRMEC s. 1. v. vraja. 2. fascinatie, încântare, magie, vraja, (fig.) poezie. (~ul miraculos al noptii.) 3. v. desfatare. 4. v. dragalasenie. 5. v. atractie. 6. haz, (fam.) chichirez. (Tot ~ul sta în ...) 7. (fig.) savoare, seva, suculenta. (O vorba plina de ~.)
crepuscular, CREPUSCULÁR, -Ă adj. 1. referitor la crepuscul. ♢ slab luminat, abia vizibil. ♢ (despre un curent poetic din literatura italiana de la începutul sec. XX) care manifesta predilectie pentru tonurile mijlocii, pentru vagul culorii, pentru o banalitate ostentativa si un prozaism voit al expresiei. 2. (despre animale) care este activ dupa apusul Soarelui. (< fr. crépusculaire)
evidenţia, EVIDENŢIÁ vb. 1. v. profila. 2. v. contura. 3. v. re-marca. 4. v. afirma. 5. v. accentua. 6. a reiesi, a se reliefa. (Se ~ un anumit patos în poezia lui.)
creion, CREIÓN s. n. 1. bastonas de lemn având la mijloc o mina neagra sau colorata pentru scris sau desenat. 2. schita a unui desen executata în creion (1); ebosa (a unui tablou, a unei poezii). 3. ustensila asemanatoare cu creionul (1), baton având diferite întrebuintari. o ~ luminos = dispozitiv electronic pentru introducerea datelor si informatiilor în minicalculatoare. 4. (fig.) usurinta de a scrie, de a desena, de a compune. (< fr. crayon)
epopee, EPOPÉE s. (LIT.) poem epic, (livr.) epos.
epos, ÉPOS s. v. epopee, poem epic.
epigramatic, EPIGRAMÁTIC adj. satiric, (fig.) caustic, incisiv, înte-pator, muscator, usturator. (Poezie cu caracter ~.)
enterogastrită, ENTEROGASTRÍTĂ s. v. gastroenterita.
emiţător, EMIŢĂTÓR s., adj. 1. s. emitator radio = radioemitator. 2. adj. transmitator, (rar) emisiv. (Statie õare.)
emisiune, EMISIÚNE s. 1. v. emitere. 2. v. emanatie. 3. transmisiune. (~ radiofonica.) 4. (FIZ.) emisiune autoelectronica = emisiune la rece, emisiune prin efect de câmp; emisiune fotoelectronica v. fotoemisiune; emisiune la rece v. emisiune autoelectronica; emisiune prin efect de câmp v. emisiune autoelectronica; emisiune radio v. radioemisiune; emisiune termoelectronica v. termoemisiune.
craterizare, CRATERIZÁRE s. f. formare a unei scobituri în forma de crater pe anticatodul unui tub de radiatii roentgen. (dupa it. craterizzazione)
elegiac, ELEGIÁC adj. melancolic, trist. (Poezie cu carac-ter ~.)
educaţie, EDUCÁŢIE s. 1. instructie, învatamânt, învatatura, (înv.) pedeapsa. (Procesul de ~.) 2. educatie mixta v. coeducatie. 3. v. educare. 4. educatie fizica v. gimnastica.
duel, DUÉL s. (rusism înv.) poedinoc. (L-a provocat la ~.)
drapel, DRAPÉL s. steag, stindard, (livr. si poetic) flamura, (rar) bandiera, (înv. si reg.) banderiu, prapur. (~ al unei tari.)
cornişă, CORNÍSĂ s. f. 1. partea superioara, ornamentata, a zidului unei constructii, pe care se sprijina acoperisul. 2. mulura proeminenta care înconjura un antablament, o mobila etc. 3. partea superioara, iesita în afara, a unui versant sau a unui perete stâncos; panta abrupta. ♢ acumulare de zapada depusa de vânt în forma de streasina, care prelungeste o panta sau chiar acoperisul diverselor constructii. (< fr. corniche)
corioepiteliom, CORIOEPITELIÓM s. n. tumoare maligna care se dezvolta în uter din resturile placentare ramase dupa o sarcina. (< fr. chorio-épithéliome)
corelaţie, CORELÁŢIE s. f. 1. relatie reciproca între lucruri sau fenomene; interdependenta. ♢ relatie de reciprocitate între cuvinte sau unitati sintactice, în cadrul propozitiei sau frazei. 2. raport de excludere între termeni care contracteaza aceeasi relatie în mod alternativ. ♢ (mat.) transformare biunivoca prin care unui punct îi corespunde un plan, si reciproc, deci unei drepte, o dreapta. o coeficient de ~ = marime masurând relatia de similitudine între doi factori. (< fr. corrélation, lat. correlatio)
desăvârşi, DESĂVÂRSÍ vb. 1. v. perfectiona. 2. a împlini, a îndeplini, a înfaptui, a realiza. (Si-a ~ opera.) 3. a se realiza. (S-a ~ ca poet.) 4. a încheia, a sfârsi, a termina. (A ~ opera începuta de altii.)
coracoid, CORACOÍD, -Ă adj. os ~ = os pereche, component al centurii scapulare, la batracieni, la reptile si pasari, în forma de cioc de corb; apofiza ~a = proeminenta pe marginea superioara a omoplatului la mamifere. (< fr. coracoïde)
convexitate, CONVEXITÁTE s. f. însusirea de a fi convex; suprafata bombata în afara; umflatura, proeminenta. (< fr. convexité, lat. convexitas)
curmal, CURMÁL s. (BOT.; Phoenix dactylifera) (înv.) finic.
cuplu, CÚPLU s. 1. v. pereche. 2. (FIZ.) cuplu termoelectric = termocuplu.
contrast, CONTRÁST s. n. 1. deosebire izbitoare între doua sau mai multe lucruri, stari, actiuni etc. 2. diferenta între densitatile extreme ale unei imagini fotografice. ♢ efect artistic obtinut de un scriitor, pictor etc. prin opozitia ritmului, a ideilor, culorilor. 3. gen de poezie lirica medievala în care era folosit efectul artistic al opozitiilor de ritm, de idei etc. (< fr. contraste)
contrarandă, CONTRARÁNDĂ s. f. vela triunghiulara sau trapezoidala deasupra randei, pe goelete si iahturi. (< it. controranda)
contramanevră, CONTRAMANÉVRĂ s. f. manevra opusa alteia. (< fr. contre-manoeuvre)
cosmoeconomie, COSMOECONOMÍE s. mondoeconomie.
constrângere, CONSTRÂNGERE s. 1. fortare, obligare, silire, (livr.) somare, violentare, (înv.) asuprire, siluire. (~ cuiva sa faca ceva.) 2. v. forta. 3. v. coercitie. 4. v. severitate.
constrângător, CONSTRÂNGĂTÓR adj. v. coercitiv.
consistenţă, CONSISTÉNŢĂ s. 1. soliditate, tarie, (înv.) vârtosie. (~ unei substante.) 2. v. coerenta.
concomitenţă, CONCOMITÉNŢĂ s. 1. coexistenta, paralelism, simultaneitate, sincronism. (~ desfasurarii unor fenomene.) 2. coexistenta.
concomitent, CONCOMITÉNT adj., adv. 1. adj. coexistent, paralel, simultan, sincron, sincronic. (Fenomene ~.) 2. adv. paralel, simultan, totdeodata, totodata, (înv.) împreuna. (~ sa începem si aprovizionarea.) 3. adv. v. odata. 4. adj. coexistent.
comoştenitor, COMOSTENITÓR s. (JUR.) coerede.
coferment, COFERMÉNT s. v. coenzima.
coexistent, COEXISTÉNT adj. v. concomitent.
coexistenţă, COEXISTÉNŢĂ s. v. concomitenta.
coeziune, COEZIÚNE s. v. unitate.
coerenţă, COERÉNŢĂ s. 1. v. logica. 2. (MAT.) consistenta.
coerent, COERÉNT adj., adv. 1. adj. închegat. (Un tot ~.) 2. adj. sistematic, (fig.) închegat, legat, strâns. (Un plan ~.) 3. adj., adv. v. logic.
coerciţie, COERCÍŢIE s. (JUR.) constrângere.
coerede, COERÉDE s. v. comostenitor.
coercitiv, COERCITÍV adj. (JUR.) constrângator. (Ma-suri ~.)
coenzimă, COENZÍMĂ s. (BIOL.) coferment.
coeducaţie, COEDUCÁŢIE s. (PED.) educatie mixta. (~ în scoala.)
coechipier, COECHIPIÉR s. (SPORT) partener.
codroş, CODRÓS s. (ORNIT.; Phoenicurus) (reg.) pieptanus, coada-rosie.
consol, CONSÓL s. n. sistem de navigatie radioelectrica indicând drumul de urmat prin semnale audibile emise de un radiofar. (< fr., engl. consol)
consistenţă, CONSISTÉNŢĂ s. f. 1. stare a unui corp care are un anumit grad de densitate. ♢ rezistenta opusa de un corp la deformare, la sfarâmare. ♢ (fig.) soliditate, tarie; fermitate. 2. (mat.) coerenta (2). 3. (log.) însusire a unui sistem axiomatic de a nu fi contradictoriu. (< fr. consistance, it. consistenza)
cântător, CÂNTĂTÓR s. v. cântaret, cocos, poet.
cânt, CÂNT s. 1. cântare, cântat, cântec, glas, melodie, (pop.) viers. (Un ~ superb de pasarele.) 2. v. canto. 3. (LIT.) (înv.) cap. (~ într-un poem.)
cinteză, CÍNTEZĂ s. (ORNIT.) 1. (Fringilla coelebs) (rar) scatiu, (reg.) ciz, finchiu, pinchiu, saghies, (Transilv.) pasare-domneasca. 2. cinteza de iarba (Fringilla montifringilla) = (reg.) sfinteta.
centrală, CENTRÁLĂ s. centrala hidroelectrica v. hidro-centrala; centrala termica v. termocentrala; centrala termoelectrica v. termocentrala electrica.
celulă, CELÚLĂ s. 1. (BIOL., FIZIOL.) celula-ou v. zigot; celula sexuala v. gamet. 2. v. alveola. 3. (FlZ.) celula fotoelectrica = fotocelula, fotodioda; celula fotovoltaica v. fotoelement.
ceasornic, CEASÓRNIC s. 1. ceas, (înv.) orar, orologhion, (înv., mai ales în Mold.) ornic, (arg.) moara. (Si-a cumparat un ~ de perete.) 2. (BOT.; Passiflora coerulea) (reg.) floarea-suferintei.
condil, CONDIL2(O)- elem. "vârf, proeminenta, condil". (< fr. condyl/o/-, cf. gr. kondylos)
condil, CONDÍL1. s. m. proeminenta osoasa articulata. (< fr. condyle)
cărticică, CĂRTICÍCĂ s. 1. carticea, cartulie, volumas, (rar) cartisoara. (O ~ de poezii.) 2. brosura, (înv.) filada, tartaj.
concomitenţă, CONCOMITÉNŢĂ s. f. coexistenta, simultaneitate. (< fr. concomitance, lat. concomitantia)
buruiană, BURUIÁNĂ s. (BOT.) 1. balarie, (pop.) dudau, (reg.) beldie, (înv.) bâlie, zizanie. 2. buruiana-surpaturii (Scleranthus annuus) = (reg.) bosoroaga, sincerica; buruiana-de-cinci-degete (Potentilla recta) = (reg.) gainuta, galbenusa, scrântitoare; buruiana-porceasca (Hipochoeris radicata) = (reg.) iarba-porceasca.
bunăvoinţă, BUNĂVOÍNŢĂ s. 1. afectiune, cordialitate, prietenie, (livr.) afabilitate, (fig.) caldura. (N-am simtit ~ lui obisnuita.) 2. amabilitate, atentie, prietenie, solicitudine. (Ne-a aratat multa ~.) 3. v. serviabilitate. 4. v. amabilitate. 5. îngaduinta, întelegere, marinimie, mila, (înv. si pop.) milostenie, (înv.) priinta, (turcism înv.) musaadea. (Cu ~ lui.) 6. râvna, silinta, sârg, zel, (înv.) proeresis. (Arata destula ~, dar nu putea realiza mai nimic.)
bumbuşor, BUMBUSÓR s. (BOT.; Schoenus nigricans) (reg.) bumburez.
bulbucătură, BULBUCĂTÚRĂ s. v. proeminenta, protuberanta.
comedie, COMEDÍE s. f. 1. opera dramatica cu subiect (si deznodamânt) vesel, care ridiculizeaza diverse defecte, moravuri sau situatii. 2. (fig.) prefacatorie, falsitate, ipocrizie. (< fr. comédie, lat. comoedia)
comediograf, COMEDIOGRÁF s. m. autor de comedii. (< it. commediografo, lat. comoediographus)
bucolic, BUCÓLIC adj. câmpenesc, idilic, pastoral, pastoresc. (Poem ~.)
boltit, BOLTÍT adj. 1. v. arcuit. 2. v. proeminent.
colană, COLÁNĂ s. f. culegere de poezii sau de proza cu tema comuna. (< it. collana)
coferment, COFERMÉNT s. m. coenzima. (< fr. coferment)
coezivitate, COEZIVITÁTE s. f. (fiz.) proprietate pe care o are o materie de a-si conserva stabilitatea prin jocul fortelor interioare. (< fr. cohésivité)
coeziv, COEZÍV, -Ă adj. care leaga, uneste. (< fr. cohésif)
coeziune, COEZIÚNE s. f. 1. forta de atractie care se exercita între particulele (molecule, atomi, ioni) de acelasi fel ale corpurilor. 2. (fig.) legatura strânsa, de ordin interior. (< fr. cohésion)
coexistenţă, COEXISTÉNŢĂ s. f. existenta simultana a mai multor lucruri, fiinte, fenomene. o ~ pasnica = principiu de baza al relatiilor internationale dintre state cu orânduiri sociale diferite, potrivit caruia acestea se angajeaza sa renunte la folosirea razboiului ca mijloc de rezolvare a problemelor litigioase. (< fr. coexistence)
coexistent, COEXISTÉNT, -Ă adj. care coexista. (< fr. coexistant)
coexista, COEXISTÁ vb. intr. a exista simultan sau împreuna cu cineva sau ceva. (< fr. coexister)
coeror, COERÓR s. n. aparat pentru receptionarea semnalelor de telegrafie fara fir. (< fr. cohéreur)
coerede, COERÉDE s. m. (jur.) mostenitor împreuna cu altii. (< lat. coheres, -edis)
coerent, COERÉNT, -Ă adj. 1. constituit din parti care sunt strâns, logic legate între ele; închegat, unitar; coeziv. 2. (fiz.; despre unde) care are aceeasi lungime de unda si diferenta de faza constanta în timp. (< fr. cohérent, lat. cohaerens)
coerenţă, COERÉNŢĂ s. f. 1. însusirea de a fi coerent; legatura strânsa, logica între mai multe elemente, idei, lucruri. 2. (mat.) proprietate a unui sistem de axiome de a nu admite contradictii între nici o pereche de propozitii care pot fi deduse din el; consistenta (2). 3. (fiz.) proprietate a undelor de a fi coerente (2). (< fr. cohérence, lat. cohaerentia)
coerciţie, COERCÍŢIE s. f. constrângere (mai ales pentru a impune respectarea obligatiilor legale). (< fr. coercition, lat. coercitio)
coercibilitate, COERCIBILITÁTE s. f. însusirea a ceea ce este coercibil. (< fr. coercibilité)
coercitiv, COERCITÍV, -Ă adj. care constrânge. o câmp ~ = intensitatea câmpului magnetic la care se anuleaza magnetizatia unui corp feromagnetic. (< fr. coercitif)
coercibil, COERCÍBIL, -Ă adj. comprimabil. (< fr. coercible)
coefor, COEFÓR, -Ă s. m. f. (la greci) persoana care aducea ofrande pentru jertfe. (< fr. choéphore)
coempţiune, COEMPŢIÚNE s. f. (jur.) cumparare reciproca. (< fr. coemption, lat. coemptio)
coenzimă, COENZÍMĂ s. f. componenta neproteica si dizolvabila a unei enzime, care favorizeaza actiunea acesteia; coferment. (< fr. coenzyme)
coeficient, COEFICIÉNT s. m. 1. numar scris la începutul unui anumit termen (dintr-o expresie algebrica) pe care îl multiplica. 2. marime constanta în anumite conditii date, care indica o anumita proprietate a unei substante, a unui sistem, proces tehnologic etc. 3. valoare relativa atribuita la un examen. (< fr. coefficient)
coeducaţie, COEDUCÁŢIE s. f. educatie în comun a baietilor si fetelor în aceeasi scoala si clasa. (< fr. coéducation)
coeducaţional, COEDUCAŢIONÁL, -Ă adj. care tine de coeducatie. (< engl. coeducational)
coedita, COEDITÁ vb. tr. a edita în asociatie cu cineva (o opera) (< co- + edita)
coeditor, COEDITÓR, -OÁRE s. m. f. persoana sau editura care se asociaza cu alta în editarea unei opere. (< fr. coéditeur)
coechipier, COECHIPIÉR, -Ă s. m. f. membru al unei echipe, al unei formatii etc., în raport cu ceilalti membri ai echipei. (< fr. coéquipier)
blestem, BLESTÉM s. 1. imprecatie, ocara, (livr.) maledictie. (Poeziile lui contin multe ~.) 2. v. excomunicare.
benzoe, BENZÓE s. v. smirna.
bărbie, BĂRBÍE s. (ANAT.) 1. barba. (Are o ~ proeminenta.) 2. v. gusa.
clivaj, CLIVÁJ s. n. 1. proprietatea unor minerale sau roci de a cliva. 2. divizare a zigotului în blastomere. 3. (psih.) scindarea persoanei sau coexistenta unor grupuri asociative distincte. ♢ (fig.) separare; fisura. (< fr. clivage)
băloşel, BĂLOSÉL s. (BOT.; Russula foetens) (reg.) burete-balos, ciuperca-puturoasa.
batat, BATÁT s. (BOT.; Ipomoea batatas) (pop.) cartof-dulce.
bard, BARD s. v. poet.
barbă, BÁRBĂ s. 1. v. barbie. (Are o ~ proeminenta.) 2. (BOT.) teapa, (pop.) mustata. (~ de la spicele cerealelor.) 3. (BOT.) barba-boierului (Ajuga laxmanni) = avrameasa, avrameasca, (reg.) cârstaneasca, cristeneasa; barba-caprei (Tragopogon major) = (reg.) floare-de-câmp-galbena, salata-de-iarna, tâta-caprei; barba-caprei (Calocera viscosa) = (reg.) coada-sopârlei; barba-îm-paratului (Mirabilis jalapa) = (reg.) noptita, norea; barba-popii (Spiraea aruncus) = (reg.) barba-tapului, coada-priculicilor, cornul-dra-cului, floarea-zmeului, goliciunea-fetii-padurii, Mama-Padurii; barba-ursului v. coada-calului.
aspira, ASPIRÁ vb. 1. v. inspira. 2. v. inhala. 3. v. absorbi. 4. a dori, a jindui, a nazui, a pofti, a pretinde, a râvni, a tinde, a tinti, a urmari, a visa, a viza, (rar) a starui, (înv. si reg.) a nasli, (reg.) a naduli, (prin Transilv. si Mold.) a barani, (înv.) a atinti, a bate, a jelui, a nadajdui. (~ sa fie un mare poet.)
arpagic, ARPAGÍC s. (BOT.) 1. (Allium schoenoprasum) (reg.) pur, (prin Transilv.) chisarau. 2. ceapa de samânta, (Olt. si Munt.) orceag, (Transilv.) parpangica, (prin Ban.) puiac, (prin nord-vestul Olt.) puit.
cingulum, CÍNGULUM s. n. 1. formatiune anatomica în forma de cordon. ♢ fascicul de fibre situat pe fata interna a emisferelor cerebrale, cu rol important în geneza emotiilor. 2. proeminenta pe fata ovala a incisivilor superiori. (< fr., lat. cingulum)
cinedensigrafie, CINEDENSIGRAFÍE s. f. metoda de investigatie a inimii, a vaselor pulmonare si a plamânilor, bazata pe fenomenul impresionarii variate, a unor celule fotoelectrice în functie de densitatea unui fascicul de raze roentgen. (< fr. cinédensigraphie)
antologie, ANTOLOGÍE s. (livr.) florilegiu. (~ de poezie lirica.)
aloe, ALÓE s. (BOT.; Aloe ferox si succotrina) (rar) sabur, (reg.) fiere-de-urs.
cid, -CÍD elem. "a ucide", "a distruge". (< fr. -cide, cf. lat. coedere)
alb, ALB adj., s. 1. adj. (poetic) dalb. (Cal cu coama ~.) 2. adj. coliliu. (Om cu parul ~.) 3. s. (CHIM.) alb de balena v. spermantet; alb de barita v. sulfat de bariu; alb de plumb = ceruza, (înv.) stiubeci; alb de titan v. bioxid de titan; alb de zinc v. oxid de zinc. 4. s. (ZOOL.) albul-mijlociu = york mijlociu. 5. adj. gol, nescris. (Rând ~ pe o foaie scrisa.)
cicadă, CICÁDĂ s. f. denumire data insectelor homoptere cu corpul scurt si gros si cu capul mare, terminat printr-o proeminenta ascutita, al caror mascul emite un târâit caracteristic; greier. (< lat. cicada)
accentuat, ACCENTUÁT adj. 1. tonic. (Vocala ~; silaba ~.) 2. evidentiat, întarit, marcat, reliefat, subliniat, (livr.) potentat. (Semnificatii ~.) 3. v. proeminent. 4. v. evident.
chemoestezie, CHEMOESTEZÍE s. f. sensibilitate a plantelor fata de excitanti chimici. (< germ. Chemoesthesie)
vrabie, VRÁBIE s. (ORNIT.) 1. (Passer domesticus) (reg.) brabete, (Transilv., Ban. si Bucov.) pasare, (Olt. si Ban.) vrabete. 2. vrabie-de-trestie (Emberiza schoeniclus) = (reg.) presura-de-trestie, vrabie-de-stuf.
cenobit, CENOBÍT s. m. calugar care traieste într-o manastire. (< fr. cénobite, lat. coenobita)
celostat, CELOSTÁT s. n. instrument care permite urmarirea astrilor în miscarea lor aparenta diurna si transmite neîncetat imaginea cu ajutorul unui sistem de oglinzi plane. (< fr. coelostat)
celometru, CELOMÉTRU s. n. instrument compus dintr-o luneta si un înclinometru, cu care se determina înaltimea norilor. (< fr. coelomètre)
celomic, CELÓMIC, -Ă adj. referitor la celom. (< fr. coelomique)
celomate, CELOMÁTE s. n. pl. grup de animale metazoare cu celom. (< fr. coelomates)
celom, CELÓM s. n. cavitate în interiorul corpului animalelor cu mezoderm (spongieri, celenterate), în care se gasesc organele. (< fr. coelome)
celoblast, CELOBLÁST s. n. aparat vegetativ la unele plante inferioare, dintr-o celula polinucleara. (< fr. coeloblaste)
celiotomie, CELIOTOMÍE s. f. laparotomie. (< fr. coeliotomie)
celioscop, CELIOSCÓP s. n. instrument optic folosit în celioscopie. (< fr. coelioscope)
celioscopie, CELIOSCOPÍE s. f. examen endoscopic al cavitatii abdominale cu ajutorul celioscopului. (< fr. coelioscopie)
celiorafie, CELIORAFÍE s. f. sutura a peretelui abdominal. (< fr. coeliorraphie)
celiopatie, CELIOPATÍE s. f. denumire generica pentru afectiunile abdominale. (< fr. coeliopathie)
celiomialgie, CELIOMIALGÍE s. f. durere în muschii abdominali. (< fr. coeliomyolgie)
celiogastrotomie, CELIOGASTROTOMÍE s. f. incizie chirurgicala a stomacului în urma sectionarii abdominale. (< fr. coelio-gastronomie)
celioenterostomie, CELIOENTEROSTOMÍE s. f. deschidere chirurgicala a intestinului prin incizia peretelui abdominal. (< fr. coelio-entérostomie)
celiocenteză, CELIOCENTÉZĂ s. f. punctie abdominala. (< fr. coeliocentèse)
celialgie, CELIALGÍE s. f. durere abdominala. (< fr. coelialgie)
celiac, CELIÁC, -Ă adj. referitor la cavitatea abdominala. (< fr. coeliaque)
celio, CELI(O)-/CELO- elem. "cavitate", "abdomen". (< fr. coeli/o/-, coelo-, cf. gr. koilos, koilia)
celenterate, CELENTERÁTE s. f. pl. încrengatura de animale inferioare acvatice, cu corpul în forma de sac cu un orificiu înconjurat de numeroase tentacule. (< fr. coelentérés)
aeroelasticitate, aeroelasticitáte s. f., g.-d. art. aeroelasticitatii
aeroelectronică, aeroelectrónica s. f., g.-d. art. aeroelectrónicii
agroecologie, agroecologíe s. f., g.-d. art. agroecologíei
agroecosistem, agroecosistém s. n. → sistem
agroecotip, agroecotíp s. n., pl. agroecotípuri
aloe, alóe s. f., art. alóea, g.-d. art. alóei; pl. alóe
antipoem, antipoém s. n. → poem
antipoetic, antipoétic adj. → poetic
apoetic, apoétic adj. → poetic
arheoetnologie, arheoetnologíe s. f. (sil. -he-o), g. -d. art. arheoetnologíei
arhivoeconomie, arhivoeconomíe s. f., g. -d. art. arhivoeconomíei
atomoelectric, atomoeléctric adj. (sil. -mo-e-) → electric
autoechilibrare, autoechilibráre s. f. (sil. a-u-to-e-) → echilibrare
autoecranizare, autoecranizáre s. f. (sil. a-u-to-e-) → ecranizare
autoeduca, autoeducá vb. (sil. a-u-to-e-) → educa
autoeducativ, autoeducatív adj. (sil. a-u-to-e-) → educativ
autoeducaţie, autoeducátie s. f. (sil. a-u-to-e-) → educatie
autoelogia, autoelogiá vb. (sil. a-u-to-e-) → elogia
autoelogiu, autoelógiu s. n. → elogiu
autoepuraţie, autoepurátie s. f. (sil. a-u-, -ti-e), art. autoepurátia (sil. -ti-a), g.-d. art. autoepurátiei
autoetanşare, autoetansáre s. f. (sil. a-u-), g.-d. art. autoetansarii
autoevalua, autoevaluá vb. (sil. a-u-to-e-va-lu-a) → evalua
autoevidenţia, autoevidentiá vb. (sil. a-u-to-e-) → evidentia
autoexamen, autoexámen s. n. (sil. a-u-to-e-) → examen
autoexamina, autoexaminá vb. (sil. a-u-to-e-) → examina
autoexcavator, autoexcavatór s. n. (sil. a-u-), pl. autoexcavatoáre
autoexcita, autoexcitá vb. (sil. a-u-to-ex-) → excita
autoexcitaţie, autoexcitátie s. f. (sil. a-u-) → excitatie
autoexigenţă, autoexigénta s. f. (sil. a-u-), g.-d. art. autoexigéntei
autoexigenţă, autoexigénta s. f., pl. autoexigénte
autoexil, autoexíl s. n. (sil. a-u-to-e-) → exil
benzoe, benzóe s. f.
bioecologie, bioecologíe s. f. (sil. bi-o-e-), g.-d. art. bioecologíei
bioeconomic, bioeconómic adj. m. (sil. bi-o-e-), pl. bioeconómici; f. sg. bioeconómica, pl. bioeconómice
bioeconomie, bioeconomíe s. f. (sil. bi-o-e-), g.-d. art. bioeconomíei
bioelectric, bioeléctric adj. (sil. bi-o-) electric
bioelectricitate, bioelectricitáte s. f., g.-d. art. bioelectricitatii
bioelectronică, bioelectrónica s. f., g.-d. art. bioelectrónicii
bioelement, bioelemént s. n. (sil. bi-o-), pl. bioeleménte
bioenergetic, bioenergétic adj. (sil. bi-o-) → energetic
bioenergetician, bioenergeticián s. m., pl. bioenergeticiéni
bioenergeticiană, bioenergeticiána s. f., pl. bioenergeticiéne
bioenergie, bioenergíe s. f., g.-d. art. bioenergíei; pl. bioenergíi
boehmit, boehmít s. n. [pron. bo-e-mit]
boem, boém (din Boemia, de artist) adj. m., s. m., pl. boémi; f. sg. boéma, pl. boéme
boemă, boéma (mediu, fel de viata) s. f., g.-d. art. boémei; pl. boéme
canoe, canóe s. f., art. canóea; pl. canóe
coechipier, coechipiér s. m. (sil. -pi-er), pl. coechipiéri
coechipieră, coechipiéra s. f. → echipiera
coeditor, coeditór s. m., pl. coeditóri
coeducaţie, coeducátie s. f. (sil. co-e-) → educatie
coeficient, coeficiént s. m. (sil. -ci-eni), pl. coeficiénti
coempţiune, coemptiúne s. f. (sil. -emp-ti-u), g.-d. art. coemptiúnii
coenzimă, coenzíma s. f. → enzima
coercibil, coercíbil adj. m., pl. coercíbili; f. sg. coercíbila, pl. coercíbile
coercibilitate, coercibilitáte s. f., g.-d. art. coercibilitatii
coercitiv, coercitív adj. m., pl. coercitívi; f. sg. coercitíva, pl. coercitíve
coerciţie, coercítie s. f. (sil. -ti-e), art. coercítia (sil. -ti-a), g.-d. coercítii, art. coercítiei
coerede, coeréde s. m., pl. coerézi
coerent, coerént adj. m., pl. coerénti; f. sg. coerénta, pl. coerénte
coerenţă, coerénta s. f., g.-d. art. coeréntei; pl. coerénte
coeror, coerór s. n., pl. coeroáre
coexista, coexistá vb. [x pron. gz], ind. prez. 1 sg. coexíst, 3 sg. si pl. coexísta
coexistent, coexistént adj. [x pron. gz] → existent
coexistenţă, coexisténta s. f. [x pron. gz] → existenta
coextensiv, coextensív adj. m., pl. coextensívi; f. sg. coextensíva, pl. coextensíve
coeziune, coeziúne s. f. (sil. -zi-u-), g.-d. art. coeziúnii; pl. coeziúni
coeziv, coezív adj. m., pl. coezívi; f. sg. coezíva, pl. coezíve
coezivitate, coezivitáte s. f., g.-d. art. coezivitatii
corioepiteliom, corioepitelióm s. n. (sil. -ri-o-, -li-om), pl. corioepiteliómuri
cosmoeconomie, cosmoeconomíe s. f., art. cosmoeconomía, g.-d. cosmoeconomíi, art. cosmoeconomíei
catren, CATRÉN s. n. strofa (poezie) de patru versuri; tetrastih. (< fr. quatrain)
depoetiza, depoetizá vb. (sil. -po-e-), ind. prez. 3 sg. depoetizeáza
diploe, diplóe s. f. (sil. -plo-e)
ecoetologie, ecoetologíe s. f., g.-d. art. ecoetologíei
ectoendoparazit, ectoendoparazít s. m., pl. ectoendoparazíti
electroencefalograf, electroencefalográf s. n. (sil. -tro-en-, -graf), pl. electroencefalográfe
electroencefalografie, electroencefalografíe s. f. (sil. -tro-en-) → encefalografie
electroencefalogramă, electroencefalográma s. f. (sil. -tro-en-, -gra-), g.-d. art. electroencefalográmei; pl. electroencefalográme
electroenergetic, electroenergétic adj. m., pl. electroenergétici; f. sg. electroenergética, pl. electroenergétice
electroerodare, electroerodáre s. f. (sil. -tro-e-), g.-d. art. electroerodarii
endemoepidemic, endemoepidémic adj. → epidemic
endoecie, endoecíe s. f., art. endoecía, g.-d. endoecíi, art. endoecíei
endoenzimă, endoenzíma s. f. → enzima
endoestezie, endoestezíe s. f. → estezie
exoelectron, exoelectrón s. m., pl. exoelectróni
exoemisie, exoemísie s. f. (sil. -si-e), art. exoemísia (sil. -si-a), g.-d. art. exoemísiei; pl. exoemísii, art. exoemísiile (sil. -si-i-)
feroelectric, feroeléctric adj. → electric
feroelectricitate, feroelectricitáte s. f. → electricitate
ficoeritrină, ficoeritrína s. f. (sil. -tri-), g.-d. art. ficoeritrínei
fitoecologie, fitoecologíe s. f. → ecologie
fotoefect, fotoeféct s. n., pl. fotoefécte
fotoelasticimetrie, fotoelasticimetríe s. f. (sil. -tri-), art. fotoelasticimetría, g.-d. fotoelasticimetríi, art. foloelasticimetríei
fotoelasticitate, fotoelasticitáte s. f., g.-d. art. fotoelasticitatii
fotoelectric, fotoeléctric adj. → electric
fotoelectricitate, fotoelectricitáte s. f., g.-d. art. fotoelectricitatii
fotoelectron, fotoelectrón s. m., pl. fotoelectróni
fotoelement, fotoelemént s. n., pl. fotoeleménte
fotoemisiune, fotoemisiúne s. f. (sil. -si-u-), g.-d. art. fotoemisiúnii
fotoenergetică, fotoenergética s. f., g.-d. art. foloenergéticii
gastroenterită, gastroenteríta s. f., pl. gastroenteríte
gastroenterolog, gastroenterológ s. m., pl. gastroenterológi
gastroenterologă, gastroenterológa s. f., pl. gastroenterológe
gastroenterologic, gastroenterológic adj. m., pl. gastroenterológici; f. sg. gastroenterológica, pl. gastroenterológice
gastroenterologie, gastroenterologíe s. f., art. gastroenterología, g.-d. gastroenterologíi, art. gastroenterologíei
geoecologie, geoecologíe s. f. (sil. ge-o-e-), g.-d. art. geoecologíei
geoecotip, geoecotíp s. n. (sil. ge-o-e-), pl. geoecotípuri
gerontoecologie, gerontoecologíe s. f. (sil. -to-e-), g.-d. art. gerontoecologíei
goeland, goelánd s. m., pl. goelánzi
goeletă, goeléta s. f., pl. goeléte
hidroelectric, hidroeléctric adj. (sil. -dro-) → electric
hidroelevator, hidroelevatór s. n. (sil. -dro-), pl. hidroelevatoáre
hidroelicopter, hidroelicoptér s. n., pl. hidroelicoptére
hidroenergetic, hidroenergétic adj. (sil. -dro-) → energetic
hidroenergetician, hidroenergeticián s. m. (sil. -dro-), pl. hidroenergeticiéni
hidroenergeticiană, hidroenergeticiána s. f. (sil. -dro-), pl. hidroenergeticiéne
hidroenergie, hidroenergíe s. f. (sil. -dro-), pl. hidroenergíi
hipoestezie, hipoestezíe s. f., art. hipoestezía, g.-d. art. hipoestezíei; pl. hipoestezíi, art. hipoestezíile
holoedric, holoédric adj. m., pl. holoédrici; f. sg. holoédrica, pl. holoédrice
holoedrie, holoedríe s. f. (sil. -dri-), art. holoedría, g.-d. holoedríi, art. holoedríei
holoenzimă, holoenzíma s. f. → enzima
idioecologie, idioecologíe s. f. (sil. -di-o-), art. idioecología, g.-d. art. idioecologíei
incoercibil, incoercíbil adj. m. coercibil
incoercibilitate, incoercibilitáte s. f. (sil. -co-er-), g.-d. art. incoercibilitatii
incoerent, incoerént adj. m. coerent
incoerenţă, incoerénta s. f. coerenta
indoeuropenism, indoeuropenísm s. n.
indoeuropenist, indoeuropeníst s. m., pl. indoeuropenísti
indoeuropenistă, indoeuropenísta s. f., pl. indoeuropeníste
indoeuropenistică, indoeuropenística s. f., g.-d. art. indoeuropenísticii
izoedric, izoédric adj. m. (sil. -dric), pl. izoédrici; f. sg. izoédrica, pl. izoédrice
izoelectric, izoeléctric adj. m., pl. izoeléctrici
fleci, flecí (-césc, -ít), vb. – A marunti, a zdrobi, a terciui; a reduce un corp solid la o masa inconsistenta. – Var. fleciui, flecui. Creatie expresiva, facînd parte din aceeasi familie si corespunzînd aceleiasi intentii ca fleasc; cf. si lat. flaccus, flaccidus "flescait", pol. flaczeć "a flescai" (dupa Cihac, II, 110, pol. ar fi etimonul cuvîntului rom.). Var. flecui are si sensul de "a murdari, a umple de noroi", care deriva în mod evident din cel primar; totusi, DAR îl pune în legatura cu germ. flecken, cu care are în comun numai intentia expresiva. Cu schimbare de suf. s-a obtinut var. flecni, vb. (Trans., a închega; a bate, a face praf; a îmbata), ale carui sensuri pleaca toate de la acela de "a se înmuia", cf. flescai. A dat nastere la o lunga serie de der. expresivi, a caror idee comuna este cea de "obiect fara consistenta". Der. fleac, s.n. (bagatela, nimicuri; moft), a carui origine expresiva nu ridica probleme (cf. Iordan, BF, II, 174), trebuie sa fi desemnat la început fie un "cuvînt fara consistenta" fie un obiect flasc cum ar fi o cîrpa nefolositoare sau o fructa zdrobita, cf. semantismul sp. papandujo. Totusi, DAR îl pune în legatura cu germ. Fleck "petic" (plecînd de la o confuzie cu flec, cf. aici); Körting 3804 si Loewe 57 pleaca de la lat. flaccus, cf. Giuglea, Dacor., III, 1090 si REW 3343; iar Scriban propune o relatie cu rut. fljak care pare der. din rom. Este cuvînt identic cu felega, s.f. (cîrpa), cf. rut. felegi "zdrente" (dupa Tiktin si DAR, rut. este etimonul cuvîntului rom.); peletic, s.n. (pensula de olar), cf. Iordan, BF, II, 186; felegos, adj. (zdrenturos). – Der. flecar, adj. (vorbaret, palavragiu), cf. sl. flekavŭ "bîlbîit", tot formatie expresiva (dupa Cihac, II, 109, rom. provine din sl.); flecari, vb. (a sta la taifas, a palavragi); flecarie, s.f. (bîrfa, vorba de claca); flecati, vb. (Trans., a palavragi); flecaros, adj. (palavragiu); flecustet, adj. (nimic, bagatela); fleoanca (var. fleanca, flioanca, fleoarca, fleoarta, fleandura, fleanta, fle(a)ura, fulendrita, loandra, moleandra), s.f. (cîrpa; gura, cioc, limba; femeie usoara), pentru ale carei asociatii semantice cf. Iordan, BF, II, 167-72; fle(o)nca(n)i, vb. (a palavragi); fle(o)ncaneala (var. fle(o)ncanitura), s.f. (bîrfa, vorba de claca); flencau s.m. "baiat, tînar" prin încrucisare cu flacau, cf. trancau si, în general, paralelismul cu der. lui tranc; fleace, s.f. (noroi, glod); fleciu, adj. (flasc, zdrobit, moale, stricat); flenches, adj. (cu coarnele cazute); flenduros, adj. (zdreturos); fleng (var. flenc), adj. (cu urechile cazute); flentoi, adj. (zdrentaros); fleortotina, s.f. (prostituata); fleos, adj. (moale, flasc); fleuri, vb. (Trans., palavragi); fleros, adj. (Trans., palavragiu); tranca-fleanca, interj. (exprima ideea de flecareala); flet, adj. (tont, prost); nataflet, adj. (tont). În general, si cu exceptia articolului citat al lui Iordan, toate cuvintele mentionate aici se considera ca fac parte din familii diferite. Fleandura este pus de obicei în legatura cu germ. (sas.) flander "zdrenturos" (Borcea 186; DAR), sau cu sl. (sb., ceh.) flandra "prostituata" (Cihac, II, 109; DAR), cuvinte care au la baza numele de Flandes, cf. ceh. flandra, pol. fladra "pînza" (Daničič, III, 60); însa istoria acestor cuvinte este neclara si Miklosich, Fremdw., 88 si Wander., 15 considera ca sb., pol., rut. flandra provin din rom. Este vorba mai curînd de o radacina comuna expresiva. Fleoarta, de origine necunoscuta pentru DAR, ar avea legatura cu sas. Flärre "ruptura", dupa Draganu, Dacor., V, 273 si ar fi identic cu fleura, dupa acelasi autor, pe cînd Cihac, II, 660, pune în legatura acest cuvînt cu ngr. φλύαρος "palavragiu"; Bogrea, Dacor., I, 258, îl considera ca un rezultat al încrucisarii lui flaut cu fluer, sau al lat. flabrum "suier al vîntului".
sapă, sápa (sápe), s.f. – 1. Unealta agricola. – 2. Prasila, prasire. – Mr., megl. sapa, istr. sope. Lat. vulg. sappa (Roensch, ZRPh., I, 414; Densusianu, Hlr., 197; Puscariu 1512; Candrea, Elemente, 404; REW 9599), cf. it. zappa, fr. sape, sp. zapa, ngr. τσάπα (Cihac, II, 694), tc. capa (Popescu-Ciocanel 41). – Der. sapa, vb. (a prasi, a lucra cu sapa; a excava, a scobi, a scrijeli; a roade, a mînca; a gauri, a sfredeli), mr., megl. sap, poate direct din lat. vulg. sappāre (Puscariu 1511; Tiktin); sapacios, adj. (care se naruie, sfarîmicios); sapator, s.m. (muncitor cu sapa; soldat care sapa transee; sculptor, taietor); sapatura, s.f. (prasire, munca cu sapa; groapa, adîncitura; taietura, sculptura); sapoi, s.n. (sapa mare, tîrnacop); sapaliga, s.f. (sapa mica, grebla). Din rom. provin rut. sapa, s., sapaty, vb., sapanie, s., obsapaty, vb. (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 404), mag. szápoly, s., szápaly, s., si probabil alb. sëpatë "topor".
kiloelectronvolt, kiloelectrón-volt s. m., pl. kiloelectrón-volti; simb. keV
luceafăr, luceáfar (stea stralucitoare, figura proeminenta) s. m., pl. lucéferi
macroeconomic, macroeconómic adj. m. (sil. -cro-) economic
macroeconomie, macroeconomíe s. f. (sil. -cro-), art. macroeconomía, g.-d. macroeconomíi, art. macroeconomíei
macroelement, macroelemént s. n. (sil. -cro-e-), pl. macroeleménte
macroenergic, macroenérgic adj. m., pl. macroenérgici; f. sg. macroenérgica, pl. macroenérgice
macroetnologie, macroetnologíe s. f., g.-d. art. macroetnologíei
macroevoluţie, macroevolútie s. f., g.-d. art. macroevolútiei; pl. macroevolútii
magnetoelectric, magnetoeléctric adj. m., pl. magnetoeléctrici; f. sg. magnetoeléctrica, pl. magnetoeléctrice
meloe, melóe s. f.
meningoencefalită, meningoencefalíta s. f., pl. meningoencefalíte
microeconomic, microeconómic adj. m. (sil. -cro-e-), pl. microeconómici; f. sg. microeconómica, pl. microeconómice
microeconomie, microeconomíe s. f. (sil. -cro-), art. microeconomía, g.-d. microeconomíi, art. microeconomíei
microelectronic, microelectrónic adj. m., pl. microelectrónici; f. sg. microelectrónica, pl. microelectrónice
microelectronografic, microelectronográfic adj. m. (sil. -cro-e-), pl. microelectronográfici; f. sg. microelectronográfica, pl. microelectronográfice
microelectronografie, microelectronografíe s. f., g.-d. art. microelectronografíei; pl. microelectronografíi
microelement, microelemént s. n. (sil. -cro-), pl. microeleménte
microenciclopedie, microenciclopedíe s. f., pl. microenciclopedíi
microeseu, microeséu s. n. (sil. -cro-e-), pl. microeséuri
microevoluţie, microevolútie s. f., g.-d. art. microevolútíei; pl. microevolútii
milioersted, milioerstéd s. n., pl. milioerstézi
miliroentgen, miliroentgen s. m. [pron.: -rœntghen], pl. miliroentgeni
mondoeconomie, mondoeconomíe s. f., art. mondoeconomía, g.-d. mondoeconomíi, art. mondoeconomíei
monoelectrovalent, monoelectrovalént adj. m. (sil. -no-e-), pl. monoelectrovalénti; f. sg. monoelectrovalénta, pl. monoelectrovalénte
nanoelectronică, nanoelectrónica s. f., g.-d. art. nanoelectrónicii
neoecologie, neoecologíe s. f. (sil. ne-o-e-) ecologie
neuroendocrin, neuroendocrín adj. m. endocrin
neuroendocrinologie, neuroendocrinologíe s. f. endocrinologie
noemă, noéma s. f., pl. noéme
noetic, noétic adj. m. (sil. no-e-), pl. noétici; f. sg. noética, pl. noétice
oligoelement, oligoelemént s. n., pl. oligoeleménte
onomatopoetic, onomatopoétic adj. m. poetic
optoelectronic, optoelectrónic adj. m. (sil. -to-e-), pl. optoelectrónici; f. sg. optoelectrónica, pl. optoelectrónice
optoelectronică, optoelectrónica s. f. (sil. -to-e-), g.-d. art. optoelectrónicii
ortoedric, ortoédric adj. m. (sil. -dric), pl. ortoédrici; f. sg. ortoédrica, pl. ortoédrice
ortoepic, ortoépic adj. m., pl. ortoépici; f. sg. ortoépica, pl. ortoépice
ortoepie, ortoepíe s. f., art. ortoepía, g.-d. ortoepíi, art. ortoepíei
paleoecologic, paleoecológic adj. m. (sil. -le-o-e-), pl. paleoecológici; f. sg. paleoecológica, pl. paleoecológice
paleoecologie, paleoecologíe s. f. (sil. -le-o-e-), g.-d. art. paleoecologíei
paleoetmografie, paleoetmografíe s. f., g.-d. art. paleoetmografíei
paleoetnolog, paleoetnológ s. m. (sil. -le-o-), pl. paleoetnológi
paleoetnologă, paleoetnológa s. f. (sil. -le-o-) etnologa
paleoetnologic, paleoetnológic adj. (sil. -le-o-) → etnologic
paleoetnologie, paleoetnologíe s. f. (sil. -le-o-) etnologie
piezoelectric, piezoeléctric adj. m. (sil. pie-zo-e-) electric
piezoelectricitate, piezoelectricitáte s. f. (sil. pie-zo-e-), g.-d. art. piezoelectricitatii
piroelectric, piroeléctric adj. m., pl. piroeléctrici; f. sg. piroeléctrica, pl. piroeléctrice
piroelectricitate, piroelectricitáte s. f., g.-d. art. piroelectricitatii
pneumoenterită, pneumoenteríta s. f. (sil. pne-u-), pl. pneumoenteríte
poem, poém s. n., pl. poéme
poematic, poemátic adj. m., pl. poemátici; f. sg. poemática, pl. poemátice
poematiza, poematizá vb., ind. prez. 1 sg. poematizéz, 3 sg. si. pl. poematizeáza
poet, poét s. m., pl. poéti
poetard, poetárd s. m., pl. poetárzi
poetastru, poetástru s. m., art. poetástrul; pl. poetástri, art. poetástrii
poetaş, poetás s. m., pl. poetási
poetă, poéta s. f., pl. poéte
poetesă, poetésa s. f., g.-d. art. poetései; pl. poetése
poetic, poétic adj. m., pl. poétici; f. sg. poética, pl. poétice
poetică, poética s. f., g.-d. art. poéticii
poetician, poeticián s. m., pl. poeticiéni
poeticiană, poeticiána s. f., pl. poeticiéne
poeticitate, poeticitáte s. f., g.-d. art. poeticitatii
poetiza, poetizá vb., ind. prez. 1 sg. poetizéz, 3 sg. si pl. poetizeáza
poetizant, poetizánt adj. m., pl. poetizánti; f. sg. poetizánta, pl. poetizánte
poetizare, poetizáre s. f., g.-d. art. poetizarii; pl. poetizari
poezea, poezeá s. f., art. poezeáua, g.-d. art. poezélei; pl. poezéle
poezie, poezíe s. f., art. poezía, g.-d. art. poezíei; pl. poezíi, art. poezíile
poezioară, poezioára s. f. (sil. -zi-oa-), g.-d. art. poezioárei; pl. poezioáre
proeminent, proeminént adj. → eminent
proeminenţă, proeminénta s. f., g.-d. art. proeminéntei; (parti proeminente) pl. proeminénte
proeresis, proéresis/proéres s. n.
prozopoem, prozopoém s. n., pl. prozopoéme
pseudoestet, pseudoestét s. m., pl. pseudoestéti
pseudoestetă, pseudoestéta s. f., pl. pseudoestéte
pseudoestetic, pseudoestétic adj. m., pl. pseudoestétici; f. sg. pseudoestética, pl. pseudoestétice
pseudoetimologic, pseudoetimológic adj. m. (sil. pse-u-do-e-), pl. pseudoetimológici; f. sg. pseudoetimológica, pl. pseudoetimológice
pseudoetimologism, pseudoetimologísm s. n. (sil. pse-u-do-e-)
psihoendrocrinologie, psihoendrocrinologíe s. f., g.-d. art. psihoendrocrinologíei
psihoenergetică, psihoenergética s. f., g.-d. art. psihoenergéticii
psihoenergizant, psihoenergízant adj. m., pl. psihoenergizánti; f. sg. psihoenergizánta, pl. psihoenergizánte
radioecologie, radioecologíe s. f. (sil. -di-o-e-), art. radioecología, g.-d. art. radioecologíei
radioecou, radioecóu s. n. (sil. -di-o-e-), pl. radioecóuri
radioelectric, radioeléctric adj. m. (sil. -di-o-) electric
radioelectrician, radioelectricián s. m. (sil. -di-o-e-lec-tri-ci-an), pl. radioelectriciéni (sil. -ci-eni)
radioelectriciană, radioelectriciána s. f. (sil. -ci-a-), pl. radioelectriciéne (sil. -ci-ene)
radioelectricitate, radioelectricitáte s. f. (sil. -di-o-), g.-d. art. radioelectricitatii
radioelectronic, radioelectrónic adj. m., pl. radioelectrónici; f. sg. radioelectrónica, pl. radioelectrónice
radioelement, radioelemént s. n. (sil. -di-o-), pl. radioeleménte
radioemisiune, radioemisiúne s. f. (sil. -di-o-) emisiune
radioemiţător, radioemitatór s. n. (sil. -di-o-), pl. radioemitatoáre
radioestezie, radioestezíe s. f. (sil. -di-o-) estezie
romboedric, romboédric adj. m. (sil. -dric), pl. romboédrici; f. sg. romboédrica, pl. romboédrice
romboedru, romboédru s. n. (sil. -dru), art. romboédrul; pl. romboédre
rondou, rondóu (loc circular, manevra, poezie) s. n., art. rondóul; pl. rondóuri
röntgen, röntgen/roentgen (unitate de masura) s. m. [pron. germ. rönt-ghen], pl. röntgeni/roentgeni; simb. r
röntgen, röntgen/roentgen (aparat) s. n. [pron. germ. rönt-ghen]
röntgendiagnostic, röntgendiagnóstic s. n., var. (dupa alte surse) roentgendiagnostic
röntgenologie, röntgenologíe s. f., art. röntgenología, g.-d. art. röntgenologíei, var. (dupa alte surse) roentgenologíe
samoed, samoéd s. m., adj. m., pl. samoézi; f. sg. samoéda, g.-d. art. samoédei, pl. samoéde
seignettoelectricitate, seignettoelectricitáte s. f. (sil. sei-gnet-) [seignetto- pron. senieto-], g.-d. art. seignettoelectricitatii
servoelement, servoelemént s. n., pl. servoeleménte
socioeconomic, socioeconómic adj. economic
termoelastic, termoelástic adj. m. (sil. -mo-e-), pl. termoelástici; f. sg. termoelástica, pl. termoelástici
termoelasticitate, termoelasticitáte s. f. (sil. -mo-e-), g.-d. art. termoelasticitatii
termoelectric, termoélectric adj. m. (sil. -mo-e-) electric
termoelectricitate, termoelectricitáte s. f. (sil. -mo-e-), g.-d. art. termoelectricitatii
termoelement, termoelemént s. n. (sil. -mo-e-), pl. termoeleménte
termoenergetic, termoenergétic adj. m. (sil. -mo-e-), pl. termoenergétici; f. sg. termoenergética, pl. termoenergétice
termoenergetică, termoenergética s. f. (sil. -mo-e-), g.-d. art. termoenergéticii
termoenergetician, termoenergeticián s. m. (sil. -mo-e-ner-ge-ti-ci-an), pl. termoenergeticiéni
termoenergeticiană, termoenergeticiána s. f., pl. termoenergeticiéne
termoestezie, termoestezíe s. f. (sil. -mo-es-), art. termoestezía, g.-d. termoestezíi, art. termoestezíei
trapozoedru, trapozoédru s. n. (sil. -zo-e-dru), art. trapezoédrul; pl. trapezoédre
triboelectric, triboeléctric adj. m. (sil. -bo-e-), pl. triboeléctrici; f. sg. triboeléctrica, pl. triboeléctrice
triboelectricitate, triboelectricitáte s. f. (sil. -bo-e-), g.-d. art. triboelectricitatii
umăr, úmar (umeras, proeminenta la suprafata unei piese) s. n., pl. úmere
veloergometru, veloergométru s. n., pl. veloergométre
vers, vers (rând în poezie) s. n., pl. vérsuri
viscoelastic, viscoelástic adj. m., pl. viscoelástici; f. sg. viscoelástica, pl. viscoelástice
zooeconomie, zooeconomíe s. f., art. zooeconomía, g.-d. zooeconomíi, art. zooeconomíei
microelectronică, MICROELECTRÓNICĂ s.f. – V. microelectronic (I) [DEX'98]
poetică, POÉTICĂ, poetici, s.f. – V. poetic (4) [DEX'98]
odeon, ODEÓN odeoáne n. (în antichitatea greco-romana) Cladire speciala pentru manifestatii artistice (auditii muzicale, recitaluri de poezie etc.). [Sil. -de-on] /<fr. odéon
oboi, OBÓI oboáie n. Instrument muzical de suflat constând dintr-un tub conic de lemn, cu ancie dubla, cu orificii laterale si cu clape. /<it. oboe, germ. Oboe
noduros, NODUR//ÓS ~oása (~ósi, ~oáse) 1) (de-spre sfori, ate etc.) Care are (multe) noduri. 2) (despre tulpini sau alte parti ale plantelor lemnoase) Care are (multe) cioturi; cioturos. Bat ~. 3) (despre persoane sau parti ale corpului lor) Care are articulatii proeminente; cioturos. Degete ~oase. /nod + suf. ~uros
nodozitate, NODOZIT//ÁTE ~ati f. 1) Formatie secun-dara pe radacinile unor plante leguminoase, rezultata în urma infectarii cu anumite bac-terii. 2) Proeminenta noduroasa la articulatiile corpului. 3) Mica ridicatura pe suprafata unor obiecte. /<fr. nodosité
nod, NOD ~uri n. 1) Loc în care se leaga strâns capetele a doua sau a mai multor fire (ate, sfori, funii, cabluri etc.). 2) Loc pe un singur fir unde a fost legat strâns un lat. ~ul cravatei. ♢ A face (un) ~ a lega un nod; a înnoda. A face ~ peste ~ a lega mai multe noduri în acelasi loc. A desface un ~ a dezlega un nod; a deznoda. ~ marinaresc nod special, folosit în marina, pentru a lega doua parâme. A lega paraua cu zece ~uri a fi foarte zgârcit. A lega ~uri (pe socoteala cuiva) a bârfi. 3) Loc de intersectie a unor cai de comunicatie. ~ de cale ferata. 4) Punct de pe tulpina unei plante, din care pornesc ramurile si frunzele. ♢ A cauta (sau a-i gasi) cuiva ~ în papura a cauta cuiva (sau a-i gasi) defecte pe care nu le are. 5) Portiune rotunda dintr-o bucata de lemn; ciot. Scândura cu ~uri. 6) Tumoare dura. 7) Parte (mai proeminenta) de pe suprafata corpului, unde are loc legatura dintre oase. ♢ ~ul gâtului (sau gâtlejului) marul lui Adam. 8) fig. Senzatie de sufocare pe care o are cineva, când este enervat sau emotionat. ♢ A se urca un ~ în gât a) a se sufoca; b) a fi cuprins de neliniste; a fi emotionat. A înghiti ~uri a îndura ceva în tacere. 9) Parte esentiala a unei probleme, de care depinde solutionarea acesteia; esenta; fond; miez. ~ul chestiunii. ♢ ~ gordian chestiune foarte complicata; problema aproape insolubila. A taia ~ul gordian a solutiona o chestiune complicata printr-o actiune energica (deseori violenta). 10) Unitate de masura pentru viteza navelor (egala cu o mila marina pe ora). 11) Punct de importanta deosebita; centru. ♢ ~ strategic centru de rezistenta. ~ vital centru al bulbului rahidian, a carui lezare antreneaza moartea imediata. 12) Parte a unui mecanism în care se unesc doua sau mai multe elemente simple. /<lat. nodus
niobiu, NIÓBIU n. Metal rar, dur, cenusiu-deschis, lucios, foarte rezistent la coroziune, între-buintat la fabricarea otelurilor inoxidabile în electro-tehnica, în radioelectronica etc.; columbiu. [Sil. ni-o-] /<fr. niobium, germ. Niobium
nea, NEA1 f. poet. Precipitatie atmosferica în forma de fulgi albi, ce se asterne pe pamânt; zapada. [Art. neaua] /<lat. nix, nivis
nas, NAS ~uri n. 1) Organ al mirosului si al respiratiei situat deasupra gurii. ~ acvilin. ~ cârn. ♢ A vorbi pe ~ a vorbi fonfait. Cu ~ul în jos a) cuprins de rusine; b) mofluz. A lasa (sau a pune) ~ul în jos (sau în pamânt) a fi cuprins de un sentiment de vinovatie. A (nu) avea ~ a (nu) îndrazni. A strâmba din ~ a) a manifesta nemultumire; b) a face mofturi. A-si baga (sau a-si vârî) ~ul în ceva (sau unde nu-i fierbe oala) a se ame-steca nepoftit în treburile altuia. A (nu)-si cunoaste (sau a (nu)-si sti) lungul ~ului a) a (nu)-si sti locul; b) a (nu) sti masura. A da ~ în ~ cu cineva a se întâlni fata în fata (pe neasteptate) cu cineva. A duce (sau a purta) pe cineva de ~ a) a amagi pe cineva; b) a manipula dupa plac pe cineva. A-i iesi cuiva (ceva) pe ~ a avea de suferit de pe urma unui folos anterior. A (nu) fi de ~ul cuiva a (nu) fi potrivit, pe masura cuiva. A fi cu ~ul de ceara a fi foarte sensibil. ~ în ~ fata în fata. Sub ~ aproape de tot. De sub ~ din fata ochilor. 2) Simt al realitatii înconjuratoare. ♢ ~ subtire simt ascutit; spirit subtil. A avea ~ fin a fi perspicace; a avea fler. 3) Proeminenta pe partea dinainte a unui mecanism sau a unei masini. ~ul avionului. ~ul corabiei. /<lat. nasus
muză, MÚZ//Ă ~e f. 1) Zeita a poeziei, inspiratoare a poetilor. 2) Izvor al inspiratiei poetice. 3) livr. Opera poetica. 4) Inspiratie poetica, evocata de o femeie considerata ideala. /<lat., it. musa, fr. muse, germ. Muse
mut, MUT múta (muti, múte) 1) si substantival (despre persoane) Care este lipsit de facultatea de a vorbi; care nu poate vorbi. ♢ Unde a dus surdul roata si ~ul iapa undeva departe, unde nu stie nimeni. 2) fig. Caruia nu-i place sa vorbeasca mult; tacut din fire. 3) Care este lipsit de sonoritate. Film ~. Scena muta. ♢ Litera muta litera scrisa care nu se citeste. 4) fig. poet. Care este absolut linistit; netulburat de nimeni. 5) (despre sentimente) Care nu poate fi exprimat prin cuvinte. /<lat. mutus
moţ, MOŢ1 móturi n. 1) Smoc de fire din frunte sau din crestetul capului. ♢ A lua (sau a apuca) de ~ pe cineva a trage de par pe cineva; a parui. 2) Smoc de pene de pe capul unor pasari. 3) Pielea rosie de pe capul curcanului care atârna ca un ciucure. ♢ ~ul curcanului planta erbacee ornamentala cu flori purpurii, grupate în spice lungi. 4) Ciucure confectionat din diferite materiale, care se atârna la caciulite, bonete, fesuri etc. 5) Parte proeminenta (ascutita) a unui lucru. /Orig. nec.
mont, MONT ~uri n. 1) Parte ramasa dupa amputarea unei mâini sau a unui picior. 2) Proeminenta patologica a unui os sau a unei articulatii. /Din bont
monostih, MONOSTÍH ~uri n. Poezie sau strofa alcatuita dintr-un singur vers. /<fr. monostiche
monostrofă, MONOSTRÓF//Ă ~e f. Poezie alcatuita dintr-o singura strofa. /mono- + strofa
monorimă, MONORÍM//Ă ~e f. (despre poezii) Reluare a aceleiasi rime într-o succesiune de mai multe versuri. /<fr. monorime
modul, MODÚL2 ~e n. 1) (în arhitectura clasica) Unitate de masura pentru determinarea proportiilor elementelor componente ale unei constructii. 2) Coeficient care caracterizeaza proprietatea de rezistenta mecanica a materialelor. ~ de torsiune. 3) Parte componenta (si detasabila) a unui ansamblu. ~ de biblioteca. 4) Parte principala a unui vehicul spatial. /<fr. module
moaşte, MOÁSTE f. pl. 1) (în religia crestina) Ramasita (oseminte, resturi de îmbracaminte sau alte obiecte) apartinând unei persoane considerate ca sfânta; relicva. 2) fig. poet. Obiect (ramas de la o persoana iubita sau de la un om de vaza) pastrat ca o amintire scumpa; relicva; vestigiu. /<sl. mošti
mimic, MÍMI//C ~ca (~ci, ~ce) Care tine de mim sau de mimica; propriu mimului sau mimicii. Poezie ~ca. /<fr. mimique
microelement, MICROELEMÉNT ~e n. Element chimic (iod, fier, cobalt etc.) aflat în cantitati mici în organismele vegetale si animale, care joaca un rol important în stimularea functiilor biologice. [Sil. -cro-e-] /<fr. micro-élément
microelectronică, MICROELECTRÓNICĂ f. Ramura a electronicii care se ocupa cu studiul producerii si utilizarii circuitelor electronice cu grad înalt de miniaturizare. [Sil. -cro-e-] /<engl. microelectronic
microelectronic, MICROELECTRÓNI//C ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de microelectronica; propriu microelectronicii. 2) (despre dispozitive electronice) Care are un grad înalt de miniaturizare. [Sil. -cro-e-] /<engl. microelectronic
microeconomie, MICROECONOMÍE f. Economia la nivelul fiecarei întreprinderi în parte. /<fr. micro-économie
microeconomic, MICROECONÓMI//C ~ca (~ci, ~ce) Care tine de microeconomie; propriu microeconomiei. [Sil. -cro-e-] /<fr. micro-économique
metafrază, METAFRÁZ//Ă ~e f. Transpunere a unei poezii în proza. /<fr. métaphrase
menestrel, MENESTRÉL ~i m. Poet si muzicant ambulant din Franta evului mediu. /<fr. ménestrel
meditaţie, MEDITÁŢI//E ~i f. 1) Proces de examinare profunda a unei idei, situatii sau probleme; cugetare adânca; reflectie. 2) Poezie lirica în care se mediteaza asupra problemelor fundamentale ale existentei umane. 3) Lectie particulara data de un meditator. /<lat. meditatio, ~onis, fr. méditation
mărgea, MĂRG//EÁ ~éle f. 1) mai ales la pl. Fiecare dintre boabele de piatra, sticla, margean sau lemn, de diferite forme si culori, folosite ca podoaba (în siraguri, cusute pe îmbracaminte etc.). 2) la pl. Proeminente ale pielii pe capul si pe gâtul curcanului. [Art. margeaua; G.-D. margelei; Var. margica] /<lat. margella
masturbaţie, MASTURBÁŢI//E ~i f. Autoexcitare artificiala a organelor sexuale pentru obtinerea orgasmului; onanie; onanism. /<fr. masturbation
mastoidă, MASTOÍD//Ă ~e f. Fiecare dintre cele doua proeminente ale osului temporal de dupa ureche. ♢ Apofiza ~ proeminenta a osului de dupa ureche. /<fr. mastoïde
marş, MARS1 ~uri n. 1) Mers ordonat si cadentat. A merge în ~. 2) Miscare a unor unitati militare (într-o anumita formatie). ♢ ~ fortat mars executat cu o viteza mai sporita decât cea obisnuita (de o unitate militara). 3) Compozitie muzicala cu ritm vioi, cadentat. 4) Poezie lirica patriotica. 5) sport Proba atletica caracterizata prin deplasarea la pas. /<fr. marche, germ. Marsch
manoperă, MANÓPER//Ă ~e f. 1) Munca manuala care este necesara pentru efectuarea unei lucrari. 2) rar Mijloc de a actiona în vederea atingerii unui anumit scop; maniera; modalitate; procedeu; manevra. /<fr. manoeuvre, it. manovra
manie, MANÍ//E ~i f. 1) Stare patologica caracterizata prin diverse tulburari mintale (exaltare euforica, instabilitate, incoerenta de idei si de activitate motrice). 2) Tulburare a spiritului, manifestata prin prezenta unei idei fixe. 3) Obisnuinta exagerata si obsedanta; purtare ciudata. /<ngr. mania, fr. manie
manevră, MANÉVR//Ă ~e f. 1) mai ales la pl. Deplasare a trupelor, sustinuta de regruparea organizata si rapida a acestora în timpul operatiilor militare, pentru a ataca inamicul pe neasteptate sau pentru a le reorganiza în urma unui insucces. 2) Ansamblu de exercitii tactice, prevazute pentru instruirea militara a trupelor în conditii asemanatoare cu cele de lupta. 3) Totalitate de operatii necesare pentru constituirea sau desfacerea unei garnituri de tren. 4) Ansamblu de operatii executate în vederea schimbarii directiei de deplasare a unei nave, mai ales în timpul acostarii sau iesirii din port. 5) fig. Mijloc de a actiona în vederea atingerii cu orice pret a unui scop. 6) Parâma folosita la fixarea si mânuirea pânzelor si a catargelor. /<fr. manoeuvre
manevrabil, MANEVRÁBIL ~a (~i, ~e) Care poate fi manevrat; care se preteaza la manevrari. /<fr. manoeuvrable
manevra, A MANEVR//Á ~éz 1. intranz. 1) (despre vehicule) A face manevre. 2) fig. A face uz de diverse mijloace (incorecte) pentru a atinge un anumit scop. 2. tranz. (aparate, dispozitive, instalatii tehnice etc.) A folosi cu ajutorul mâinilor, dirijând cu dibacie; a mânui; a manipula. /<fr. manoeuvrer
madrigal, MADRIGÁL ~e n. 1) Poezie lirica de proportii reduse care exprima sentimente delicate sau complimente galante (adresate unei femei). 2) Compozitie muzicala polifonica, de natura lirica, executata, de regula, fara acompaniament instrumental. /<fr. madrigal
macroeconomic, MACROECONÓMI//C ~ca (~ci, ~ce) Care tine de macroeconomie. /macro- + economic
macroeconomie, MACROECONOMÍE f. Economia la nivelul ramurilor si al ansamblurilor economiei nationale. /macro- + economie
macaronic, MACARÓNI//C ~ca (~ci, ~ce) (despre opere literare) Care contine o cantitate exagerata de cuvinte straine. Poezie ~ca. /<fr. macaronique
lut, LUT ~uri n. 1) Roca sedimentara de culoare galbena-roscata sau cafenie, folosita în constructii si în olarie; argila. ♢ Greu ca ~ul foarte greu. 2) poet. Trupul omenesc (dupa moarte). ♢ Chip de ~ se spune despre o persoana indiferenta. /<lat. lutum
lumesc, LUM//ÉSC ~eásca (~ésti) 1) Care tine de lume; propriu lumii. 2) Care desfata simturile; trupesc; senzual. 3) Care nu tine de biserica; independent de confesiunile religioase; laic; mirean. Poezie ~easca. /lume + suf. ~esc
calabalîc, calabalîc (calabalấcuri), s.n. – 1. Cortegiu, alai. – 2. Catrafuse, bagaje. – 3. Zgomot, murmur. – Mr. calabalîche, megl. calbalǫc. Tc. kalabalik (Roesler 594; Seineanu, II, 76; Lokotsch 643); cf. ngr. ϰαλαμπαλίϰι sau χαλαμπαλίϰι, bg. kalabalŭk, sb. kalabaluk. Sensurile 1 si 3 par înv.
logică, LÓGICĂ f. 1) Stiinta care se ocupa cu studiul formelor si legilor fundamentale ale gândirii. 2) Manual în care sunt expuse elementele de baza ale acestei stiinte. 3) Modalitate de a gândi; fel de a rationa. 4) Ratiune coerenta, consecventa si temeinica. 5) Temei firesc al unei actiuni. [G.-D. logicii] /<fr. logique, lat. logica
lob, LOB ~i m. 1) Portiune anatomica si functionala a unui organ (creier, plamâni etc.) delimitata prin fisuri sau cute adânci. 2) Partea inferioara a urechii externe la om. 3) Fiecare dintre partile proeminente si rotunjite ale unei frunze, petale sau sepale, despartite una de alta prin crestaturi adânci. /<fr. lobe
liric, LÍRI//C2 ~ci m. Autor de poezii lirice. /<fr. lyrique, lat. lyricus
lirică, LÍRI//CĂ ~ci f. Totalitate a operelor lirice ale unui poet, ale unui popor etc. [G.-D. liricii] <fr. lyrique, lat. lyricus, ngr. lyrikós
liric, LÍRI//C1 ~ca (~ci, ~ce) 1) Care exprima sentimente intime prin intermediul mijloacelor artistice. Poezie ~ca. ♢ Gen ~ gen literar care reflecta realitatea prin prisma sentimentelor si emotiilor poetului. 2) fig. (despre persoane si despre manifestarile lor) Care vadeste afectivitate sporita (ca de poet); sentimental. Pornire ~ca. 3) (despre poeti) Care scrie în genul liric. 4) Care tine de muzica de opera. Comedie ~ca. Teatru ~. 5) (despre voce) Care are sonoritate sentimentala. Artist ~. /<fr. lyrique, lat. lyricus, ngr. lyrikós
liră, LÍR//Ă1 ~e f. 1) Instrument muzical antic, cu coarde fixate pe o cutie de rezonanta si pe doua brate în forma de coarne, servind la acompanierea recitalurilor de poeme. 2) fig. Simbol al inspiratiei poetice; talent poetic. 3): ~ de dilatatie dispozitiv semicircular, care se introduce într-o conducta, prin care curge un fluid fierbinte, pentru a-i permite (fluidului) de a se dilata liber. /<fr. lyre, lat. lyra
licenţă, LICÉNŢ//Ă ~e f. 1) Grad universitar obtinut dupa absolvirea studiilor superioare, care permite exercitarea profesiunii corespunzatoare. 2) Examen sustinut pentru a obtine acest grad universitar. 3) Diploma care confirma acest grad. 4) Permisiune oficiala de a practica o anumita profesiune, de a importa sau de a exporta anumite marfuri. 5) Autorizatie în baza careia posesorul unui brevet de inventie cedeaza dreptul de exploatare a inventiei altei persoane. 6) Brevet care acorda acest drept. 7) Lipsa de buna-cuviinta; purtare lipsita de respect. 8): ~ poetica abatere constienta de la normele limbii literare, conditionata de legile versificatiei sau de necesitatea obtinerii unor efecte stilistice distincte. /<fr. licence, lat. licentia
letrism, LETRÍSM n. Teorie literara formalista care considera ca esenta poeziei consta în expresivitatea sunetelor îmbinate eufonic arbitrar. /<fr. lettrisme
lele, LÉL//E f. pop. (folosit si ca termen de adresare pe lânga numele respectiv) 1) Sora mai mare sau orice femeie mai în vârsta. 2) (în poezia populara) Femeie în raport cu barbatul cu care se afla în relatii de dragoste; mândra; iubita. 3) peior. Femeie de moravuri usoare. ♢ Pui (sau fecior, fiu) de ~ om smecher, siret; cotcar. A umbla în dorul ~ii a umbla fara rost, brambura. A pleca în dorul ~ii a se duce fara a sti unde. [G.-D. lelei] /<bulg. lelja
cais, caís (caísi), s.m. – Pom fructifer. Tc. kayisi (Roesler 594; Seineanu, II, 76; Lokotsch 1012; Meyer 173; Ronzevalle 130); cf. ngr. ϰαϊσί, alb. kais, bg., sb. kaisija. Cuvîntul tc. provine la rîndul sau din gr. ϰασσία. – Der. caisa, s.f. (fruct de cais); caisiu, adj. (de culoarea caisei); caisîna, s.f. (Banat, caisa), din mag. kajszin (Candrea).
lambă, LÁMB//Ă ~e f. 1) Proeminenta în lungul unei piese de lemn sau de metal care se îmbuca în scobitura de acelasi profil a altei piese; feder. 2) Lant sau bara de fier care leaga crucea carutei cu capetele osiei. /<turc. lâmba
învăţa, A ÎNVĂŢÁ învat 1. tranz. 1) (activitati, actiuni, procese) A însusi prin eforturi sustinute. ~ o meserie. 2) (persoane) A face sa capete cunostinte si/sau deprinderi într-un domeniu oarecare; a pregati; a instrui; a prepara. ♢ ~ minte a pedepsi pentru a-i da învatatura pe viitor. 3) A sustine cu sfaturi, cu recomandari (cum trebuie procedat într-o situatie sau alta); a sfatui; a povatui; a îndruma. 4) (lectii, poezii, roluri etc.) A retine în memorie; a memoriza. 2. intranz. pop. A urma cursurile (unei institutii de învatamânt); a-si face studiile. /<lat. invitiare
îngemăna, A SE ÎNGEMĂN//Á ma ~éz intranz. poet. A se apropia unindu-se si formând un tot; a se împreuna; a se îmbina. Cerul se ~eaza cu pamântul. [Si îngeaman] /<lat. ingeminare
îndreptar, ÎNDREPTÁR ~e n. Carte ce cuprinde o colectie de norme, reguli si recomandari practice într-un anumit domeniu; calauza; ghid; îndrumar. ~ ortoepic. /a îndrepta + suf. ~ar
închina, A ÎNCHINÁ închín 1. tranz. 1) ist. (cetati, tari, tinuturi etc.) A preda (unei puteri straine) în semn de supunere. 2) pop. A aduce în dar; a darui. 3) fam. (bauturi alcoolice) A consuma pentru a-si face placere; a cinsti. ~ în sanatatea cuiva. 4) (opere de arta) A destina printr-o dedicatie; a consacra; a dedica. ~ cuiva o poezie. 2. intranz. pop.A consuma alcool; a cinsti. /<lat. inclinare
începător, ÎNCEPĂT//ÓR1 ~oáre (~óri, ~oáre) 1) Care abia începe; cu primele semne ale unui început; incipient. Poet ~. 2) Care constituie un început; de început; initial; primar; primordial. Perioada ~oare. /a începe + suf. ~ator
înălţător, ÎNĂLŢĂT//ÓR1 ~oáre (~óri, ~oáre) 1) Care înalta. 2) fig. Care creeaza omului o stare morala sau psihica superioara; care înnobileaza sufletul. Poezie ~oare. Scopuri ~oare. /a înalta + suf. ~ator
înaripa, A ÎNARIP//Á ~éz tranz. poet. (persoane) A face sa se înaripeze. /în + aripa
înaripa, A SE ÎNARIP//Á ma ~éz intranz. poet. (despre persoane) A fi cuprins de avânt creator; a prinde aripi. /în + aripa
înainta, A ÎNAINT//Á ~éz 1. intranz. 1) A se misca înainte (în spatiu si în timp); a avansa. Vehiculul ~eaza. ♢ ~ în vârsta a îmbatrâni. 2) fig. A trece printr-o serie de schimbari spre o treapta superioara; a avansa; a propasi; a se dezvolta; a progresa; a evolua. ~ la învatatura. 3) (despre peninsule, proeminente etc.) A iesi în afara, formând un relief; a fi în relief. 4) fam. (despre boli) A deveni din ce în ce mai grav; a se agrava; a progresa. 5) (despre persoane) A se ridica pe o treapta superioara (într-un post, într-un grad stiintific); a promova; a avansa. 2. tranz. 1) (persoane) A ridica într-un post sau în grad mai înalt; a promova; a avansa. 2) (proiecte, rapoarte, candidaturi etc.) A prezenta spre examinare si aprobare; a propune. ~ o cerere. 3) (idei, teze, doctrine etc.) A aduce la cunostinta publica; a pune în circulatie; a emite; a preconiza. 4) înv. (sume de bani) A plati cu anticipatie. /Din înainte
izoedric, IZOÉDRI//C ~ca (~ci, ~ce) (despre figuri geometrice) Care are toate fetele egale. /<fr. isoédrique
invocaţie, INVOCÁŢI//E ~i f. 1) v. A INVOCA. 2) Citare ca argument pentru sustinerea unei afirmatii. 3) Chemare a unui poet adresata muzei pentru a-l inspira. [G.-D. invocatiei] /<fr. invocation, lat. invocatio, ~onis
interferenţă, INTERFERÉNŢ//Ă ~e f. 1) Întâlnire a undelor (sonore, luminoase, electromagnetice etc.) coerente, în urma careia unele slabesc sau se distrug, iar altele se intensifica. 2) Suprapunere a doua sau mai multe fenomene, fapte, întâmplari care se întâlnesc; încrucisare. /<fr. interférence
incompatibil, INCOMPATÍBIL ~a (~i, ~e) 1) Care nu este compatibil (cu ceva sau cineva); care nu poate coexista (cu ceva sau cineva). 2) mat. (despre un sistem de ecuatii sau inecuatii) Care nu are solutii. /<fr. incompatible
incoerent, INCOERÉN//T ~ta (~ti, ~te) Care nu este coerent; lipsit de consecventa, de legatura logica; necoerent; neînchegat. [Sil. -co-e-] /<fr. incohérent
incoerenţă, INCOERÉNŢ//Ă ~e f. Caracter incoerent; lipsa de coerenta. /<fr. incohérence
incoercibil, INCOERCÍBIL ~a (~i, ~e) 1) (despre gaze) Care nu poate fi comprimat sau retinut într-un anumit spatiu. 2) fig. Care nu poate fi constrâns, reprimat; de neconstrâns. [Sil. -co-er-] /<fr. incoercible
improviza, A IMPROVIZ//Á ~éz 1. tranz. 1) (poezii, compozitii muzicale, discursuri etc.) A compune în graba, fara pregatire prealabila. 2) pop. (obiecte, lucruri etc.) A face la repezeala din materiale aflate la îndemâna; a înjgheba; a închipui; a înfiripa; a sclipui. 2. intranz. A avea capacitatea de a compune ceva (o poezie, o compozitie muzicala etc.) la momentul cerut. [Sil. im-pro-] /<fr. improviser
imn, IMN ~uri n. 1) Cântec religios de preamarire a divinitatii. 2) Poezie lirica având un caracter solemn si o anumita dedicatie (unui eveniment, unui erou, unei idei etc.). 3) Compozitie muzicala solemna, facând parte din simbolica oficiala a unui stat. /<fr. hymne, lat. hymnus
idilă, IDÍL//Ă ~e f. 1) Specie poetica de dimensiuni reduse cu subiect pastoral si amoros (care a avut o larga circulatie în sec. XVIII-XIX). 2) Poezie din aceasta specie în care se idealizeaza viata fara griji în sânul naturii. 3) fig. Mica aventura amoroasa si naiva (a unor tineri de sex opus). /<fr. idylle
hippy, HIPPY [pr.: hípi] m. Tânar nonconformist, îmbracat neglijent si cu înclinare spre modul de viata boem. /Cuv. engl.
hipoestezie, HIPOESTEZÍE f. Stare patologica constând în scaderea gradului de sensibilitate a unui organ de simt. /<fr. hyppoesthésie
hingher, HINGHÉR ~i m. Lucrator din serviciul de ecarisaj, care se ocupa cu prinderea câinilor vagabonzi. /<sas. hoenger
hidroenergetică, HIDROENERGÉTICĂ f. Ramura a energeticii care se ocupa de studiul energiei apei. /<fr. hydroénergétique
hidroenergie, HIDROENERGÍE f. Energie produsa de apa în miscare; energie hidraulica. /<fr. hydroénergie
hidroelevator, HIDROELEVAT//ÓR ~oáre n. tehn. Elevator hidraulic, destinat eliminarii apei si a noroiului din sapaturile la adâncime. /<fr. hydro-élévateur
hidroenergetic, HIDROENERGÉTI//C ~ca (~ci, ~ce) Care tine de energia hidraulica; propriu energiei hidraulice. /<fr. hydroénergétique
hidroelectric, HIDROELÉCTRI//C ~ca (~ci, ~ce) Care transforma energia hidraulica în energie electrica. Centrala ~ca. [Sil. hi-dro-e-lec-tric] /<fr. hydroéléctrique
hidrocentrală, HIDROCENTRÁL//Ă ~e f. Centrala hidroelectrica. [Sil. hi-dro-cen-tra-] /<fr. hydrocentrale
har, HAR ~uri n. 1) (în credinta crestina) Gratie divina acordata omului. ~ dumnezeiesc. 2) Calitate naturala care trezeste admiratie. 3) poet. Aptitudine naturala deosebita; dar; talent; vocatie. /<sl. chari
greabăn, GREÁBĂN grébene n. 1) (la unele animale, în special la cabaline si bovine) Partea proeminenta a corpului dintre gât si spinare. 2) Creasta a unui munte. [Pl. si grebeni] /<sl. grebeni
goeletă, GOELÉT//Ă ~e f. Corabie usoara cu doua (sau mai multe) catarge. /<fr. goélette
goeland, GOELÁN//D ~zi m. rar Pasare marina de talie medie, cu aripi lungi si cu penaj alburiu, care se hraneste cu pesti; pescarus. /<fr. goéland
gnomic, GNÓMI//C ~ca (~ci, ~ce) (despre scrieri) Care contine maxime si sentinte morale; cu maxime si sentinte în componenta. Poezie ~ca. ♢ Poeti ~ci poeti din antichitatea greco-romana, ale caror scrieri se caracterizeaza printr-o abundenta de maxime si sentinte. Prezent ~ prezent care exprima actiunea fara a o raporta la un timp anumit; prezent atemporal; prezent generic; prezent aforistic (în proverbe). /<fr. gnomique, lat. gnomicus
glosă, GLÓS//Ă ~e f. 1) Scurta nota explicativa, care însoteste un cuvânt dificil sau un pasaj neînteles dintr-un text; comentariu; adnotare. 2) Poezie de forma fixa, în care fiecare vers din prima strofa este comentat succesiv în strofele urmatoare, ultima strofa reproducând în ordine inversa versurile primei strofe. /<lat. glossa, fr. glose, germ. Glosse
gleznă, GLÉZN//Ă ~e f. 1) (la om) Parte a piciorului care cuprinde portiunea articulatiei tibiei cu tarsul. 2) Proeminenta osoasa formata în aceasta parte a piciorului. 3) Parte mai subtire a gambei, situata deasupra articulatiei tibiei cu tarsul. 4) (la unele animale) Portiune a membrului cuprinsa între fluier si chisita. [G.-D. gleznei] /<sl. glezinu, glezna
glăsui, A GLĂSU//Í ~iésc tranz. fig. poet. A exprima prin grai; a zice; a spune; a vorbi. /glas + suf. ~ui
gibozitate, GIBOZITÁTE f. Proeminenta patologica pe spate, care deformeaza trunchiul; cocoasa; gheb; cifoza. /<fr. gibbosité
gheb, GHEB ~uri n. 1) (la oameni) Proeminenta patologica pe spate care deformeaza trunchiul; cocoasa; cifoza; gibozitate. 2) Ridicatura de teren; dâmb. /<lat. glibbus
gazel, GAZÉL ~uri n. Poezie lirica (orientala), cu continut erotic sau filozofic, având forma fixa si constând din distihuri, în care strofa întâi are rima împerecheata, iar, în strofele urmatoare, fiecare al doilea vers rimeaza cu versurile primei strofe. /<fr. ghazel
gastroenterologie, GASTROENTEROLOGÍE f. Ramura a medicinei care se ocupa cu studiul bolilor aparatului digestiv (stomacului si intestinelor). /<fr. gastro-enterologie
gastroenterită, GASTROENTERÍT//Ă ~e f. Stare patologica constând în inflamarea simultana a mucoasei stomacului si a mucoasei intestinului subtire. /<fr. gastro-entérite
gargarisi, A GARGARIS//Í ~ésc intranz. 1) A face gargara. 2) fig. A vorbi incoerent încet si nedeslusit; a bolborosi. /<ngr. gargarizo
galant, GALÁN//T ~ta (~ti, ~te) 1) (despre barbati sau despre manifestarile lor) Care vadeste galanterie; caracterizat prin atitudine atenta si curtenitoare fata de femei. 2) Care tine de relatiile amoroase; propriu relatiilor de dragoste. Aventura ~ta. Poezie ~ta. 3) Care manifesta politete; cu bun-simt si serviabil; amabil; gentil; politicos. 4) Care este mereu dispus sa ajute material pe altii, în mod dezinteresat; generos; marinimos; darnic; galanton. /<fr. galant
fotoemisiune, FOTOEMISIÚNE f. Emisiune de electroni prin efect fotoelectric. [Sil. -to-e-mi-si-u-] /<fr. photoémission
fotoenergetică, FOTOENERGÉTICĂ f. Ramura a biologiei care se ocupa cu studiul influentei energiei solare asupra activitatii vitale a organismelor vii. [Sil. -to-e-] /<fr. photoénergétique
fotoelement, FOTOELEMÉNT ~e n. Aparat fotoelectronic pentru transformarea energiei luminii în energie electrica. [Sil. -to-e-] /<fr. photo-élément
fotoelectricitate, FOTOELECTRICITÁTE f. Caracter fotoelectric. [Sil. -to-e-] /<fr. photoélectricité
fotoelectric, FOTOELÉCTRI//C ~ca (~ci, ~ce) Care tine de fenomenele electrice si de lumina; propriu fenomenelor electrice si de lumina. ♢ Celula ~ca aparat folosit în cinematografie si televiziune, care transforma energia luminoasa în energie electrica. Efect ~ fenomen de emisiune a electronilor sub influenta luminii vizibile sau a razelor gama. /<fr. photo-électrique
fotocatod, FOTOCATÓ//D ~zi m. Catod al dispozitivelor fotoelectronice care emite electroni sub actiunea luminii. /<fr. photocathode
foehn, FOEHN [pr.: fön] ~uri n. Uscator electric pentru par. /<fr. foehn, germ. Föhn
fluid, FLUÍ//D2 ~da (~zi, ~de) (despre corpuri) Care are o coeziune slaba între molecule; care poate curge. /<fr. fluide, lat. fluidus
filomelă, FILOMÉL//Ă ~e f. poet. Pasare migratoare de talie mica, cu penajul brun-cafeniu, care produce sunete foarte melodioase; privighetoare. /<fr. philomele
figurativ, FIGURATÍV ~a (~i, ~e) 1) (despre stil, poezie etc.) Care este bogat în figuri de stil. 2) Care reproduce realitatea într-un mod plastic. Arta ~a. 3) Care prezinta lucrurile reproduse ca în natura. /<fr. figuratif
fetus, FÉTU//S ~si m. biol. Organism în stadiul intrauterin de viata; fat. /<fr. foetus
feticid, FETICÍD ~e n. Omorâre a unui fat. /<fr. foeticide
fetid, FETÍ//D ~da (~zi, ~de) 1) (despre mirosuri, emanatii, aer) Care este extrem de dezgustator; respingator în cel mai înalt grad. 2) (despre substante sau corpuri) Care are miros respingator. /<fr. fétide, lat. foetidus
ferice, FERÍCE adj. invar. poet. v. FERICIT. ♢ ~ de mine! Ce fericit sunt! /<lat. felix, ~cis
fenix, FÉNIX m. mit. 1): Pasarea ~ pasare fabuloasa, imaginata ca un vultur, care, conform legendei, spre sfârsitul vietii se arunca în foc si renastea din propria cenusa. 2) Persoana superioara, unica în felul sau. 3) Simbol al reînnoirii eterne. /<fr. phénix, lat. phoenix
federat, FEDERÁ//T ~ti m. mai ales la pl. 1) (în Imperiul Roman) Persoana care locuia la granita si care, în schimbul unor privilegii, îndeplinea unele misiuni de aparare împotriva strainilor. 2) (în perioada Comunei din Paris) Membru al garzii nationale. /<lat. foederatus, fr. fédéré
feder, FÉDER ~e n. Proeminenta în lungul unei piese de lemn sau de metal care intra în nutul de acelasi fel al altei piese; lamba. /<germ. Feder
făuri, A FĂUR//Í ~ésc tranz. 1) poet. A concepe si a transforma în fapt printr-un efort creator. 2) înv. (metale) A prelucra la cald sau la rece, batând cu ciocanul (pentru a da o forma definita). [Sil. fa-u-] /Din faur
făurar, FĂURÁR2 ~i m. 1) înv. Mester care confectiona obiecte din fier sau din alte metale; fierar. 2) poet. Persoana care are darul fauririi. [Sil. fa-u-] /faur + suf. ~ar
făt, FĂT feti m. 1) (la om si la mamifere) Organism în stadiul intrauterin de viata, din momentul când începe sa se miste si pâna la nastere; fetus. 2) poet. Persoana de sex masculin, luata în raport cu parintii sai; baiat; fiu; fecior. ♢ ~ Frumos personaj principal în povestile românesti, înzestrat cu cele mai alese calitati fizice si morale. /<lat. fetus
face, A FÁCE fac 1. tranz. I. 1) (bunuri materiale sau valori spirituale) A realiza prin efort fizic sau intelectual. ~o casa. ~ poezii. 2) (obiecte care necesita îngrijire) A aranja în ordinea cuvenita. ~ patul. 3) (avere, bani etc.) A aduna, sporind mereu. ♢ ~ banul cu ciocanul a câstiga usor bani multi. 4) (urmat de o propozitie complementara cu verbul la conjuctiv) A determina actionând într-un anumit fel. ~ sa plece. 5) (persoane) A desemna printr-un calificativ (de obicei depreciativ); a numi; a califica; a eticheta; a considera; a taxa. ♢ A-l ~ (pe cineva) cum îi vine la gura a ocarî (pe cineva), folosind cuvinte la întâmplare. 6) (mai ales abstracte) A efectua, procedând într-un anumit fel. ~ un bine. ♢ Tace si face se spune despre cineva care înfaptuieste pe tacute un lucru surprinzator. Una zice si alta face spune într-un fel si procedeaza altfel. Usor de zis, greu de facut (sau usor a zice, greu ~) nu e usor sa rezolvi o problema complicata. ~ pomana a) a darui cuiva ceva; b) a face cuiva un mare bine. ~ abstractie a nu lua în considerare; a ignora. ~ uz de forta a folosi puterea în scopuri nepermise. A nu avea ce face (sau ce sa faca) a) a nu fi ocupat cu ceva; b) a nu avea posibilitatea de a se împotrivi; a nu avea încotro. Ce are ~ ? a) ce importanta, ce legatura este? N-are ~ n-are importanta. 7) (suparari, necazuri, placeri, bucurii etc.) A avea drept efect; a pricinui; a cauza; a provoca; a produce. ♢ A-i ~ cuiva de lucru a complica cuiva rezolvarea unei chestiuni. A i-o ~ buna (sau lata) a pricinui un mare rau. 8) (pictura, stiinta, politica etc.) A practica în mod sistematic. 9) (în îmbinari cu substantivul ce indica o institutie sau o forma de învatamânt) A frecventa, studiind. ~ Universitatea. 10) (drumuri, distante) A strabate de la un capat la altul; a parcurge. ♢ A-si ~ drum (la cineva) a cauta pretext pentru a vizita pe cineva. 11) (intervale de timp, perioade) A consuma, efectuând un lucru. ♢ ~ chindia a se odihni la chindii. II. (în îmbinari stabile) 1) (sugereaza ideea de semnalizare) ~ (cuiva) cu degetul. ~ (cuiva) cu ochiul (sau din ochi). 2) (sugereaza ideea de transformare) ~ om (pe cineva). ♢ ~ de ocara (sau de rusine) a compromite, atragând oprobriul public. ~ (pe cineva) din cal magar a-si bate joc de cineva, înjosindu-l. ~ (pe cineva) cuc (sau tun) a-l îmbata tare (pe cineva). ~ (cuiva) coastele pântece a bate tare pe cineva. ~ praf (pe cineva) a nimici, a distruge pe cineva. ~ ochii mari a se mira. ~ falci (burta sau pântece) a se îngrasa. ~ genunchi a se evidentia urmele genunchilor la pantalonii purtati mult. 3) (sugereaza ideea de îmbolnavire) ~ gâlci. 4) (sugereaza ideea de perpetuare a speciei) ~ copii. ~ fructe. ~ floare. 5) (sugereaza ideea de relatie) ~ prietenie. ♢ ~ gura a face galagie. III. (împreuna cu unele substantive formeaza locutiuni verbale având sensul substantivului cu care se imbina): ~ chef a chefui. ~ glume a glumi. A-si ~ griji a se îngrijora. ~ dragoste (sau sex) a savârsi actul sexual; a se împerechea. 2. intranz. I. 1) A actiona dupa cum dicteaza împrejurarile sau constiinta; a proceda. 2) (mai ales în superstitii) A vesti aparitia (unui fenomen sau a unui eveniment). ~ a ploaie. 3) (în povesti si în superstitii) A lega prin vraji; a vraji; a fermeca. ~ de dragoste. 4) A prezenta o anumita valoare (baneasca); a valora; a pretui; a costa. Cât face un palton? 5) A fi egal. Trei ori trei fac noua. 6) A prezenta interes. Face sa vezi acest oras. 7) A fi convenabil. Face sa zbori cu avionul. 8) (în vorbirea dialogata ca remarca a autorului) A exprima prin grai; a reda prin cuvinte; a zice; a spune. 9) (urmat de un complement circumstantial ce indica o directie) A lua directia; a se îndrepta; a apuca. ~ la stânga. ~ spre sat. 10) A cauta sa apara altfel decât este. ~ pe desteptul. II. (împreuna cu onomatopeele formeaza locutiuni verbale intranzitive) ~ hârsti! ~ zdup. /<lat. facere
eufonie, EUFONÍ//E ~i f. 1) Succesiune de sunete vocale si consonante care produce o impresie placuta auzului. 2) Ramura a poeticii care studiaza structura operelor literare din punctul de vedere al armoniei. /<fr. euphonie
esofagism, ESOFAGÍSM n. Spasm al esofagului. /<fr. oesophagisme
esofag, ESOFÁG ~uri n. Parte a tubului digestiv cuprinsa între faringe si stomac, având rolul de a transporta alimentele din gura în stomac. [Pl. si esofage] /<fr. oesophage
erotic, ERÓTI//C ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de dragoste; propriu dragostei. Sentiment ~. 2) (despre opere de arta) Care contine scene de dragoste; care proslaveste dragostea. Poezie ~ca. 3) (despre persoane si despre manifestarile lor) Care vadeste senzualism. Gest ~. /<fr. érotique
epos, ÉPOS ~uri n. 1) Ansamblu de motive epice majore proprii unei culturi. 2) Poem epic în versuri, de mari proportii, în care se povestesc fapte eroice. /<germ. Epos
epopee, EPOPÉ//E ~i f. 1) Poem epic de mari proportii, în care se relateaza fapte de eroism (legendare sau istorice) de o deosebita importanta pentru viata unui popor. 2) Sir de fapte eroice, glorioase. [Art. epopeea; G.-D. epopeii; Sil. e-po-pe-e] /<fr. épopée
epitaf, EPITÁF ~uri n. 1) Inscriptie funerara facuta pe placa de la mormântul cuiva. 2) Poezie scrisa cu prilejul mortii cuiva. 3) bis. Bucata de stofa, pe care este reprezentata imaginea lui Isus Hristos mort; aer. /<ngr. epitaphion, fr. épitaphe
epigramă, EPIGRÁM//Ă ~e f. Poezie lirica de proportii reduse care satirizeaza trasaturile morale negative ale unei persoane sau anumite stari de lucruri, terminându-se, de obicei, printr-o poanta ironica. [Sil. -pi-gra-] /<fr. épigramme, lat. epigramma
epicen, EPICÉN ~a (~i, ~e) gram. (despre substantive nume de fiinte) Care are aceeasi forma pentru indicarea ambelor genuri. /<fr. épicene, lat. epicoenus
epic, ÉPI//C ~ca (~ci, ~ce) 1) Care exprima în versuri fapte eroice. Poem ~. ♢ Gen ~ gen literar care include creatiile cu caracter narativ în proza sau în versuri. 2) Care are proportii vaste, meritând a fi reflectate într-o epopee. Evenimente ~ce. /<fr. épique, lat. epicus
enotehnică, ENOTÉHNICĂ f. Ramura a stiintei care se ocupa cu metodele de preparare si de conservare a vinurilor. /<fr. oenotechnique
enologie, ENOLOGÍE f. Stiinta care se ocupa cu studiul vinificatiei si al produselor vinicole. [G.-D. enologiei] /<fr. oenologie
enolog, ENOLÓ//G ~ga (~gi, ~ge) m. si f. Specialist în enologie. /<fr. oenologue
enofil, ENOFÍL ~a (~i, ~e) m. si f. Persoana care produce sau îmbunatateste vinurile. [Var. oenofil] /<it. enofilo
enantic, ENÁNTI//C ~ca (~ci, ~ce) livr. Care tine de vin; propriu vinului. /<fr. oenanthique
elegie, ELEGÍ//E ~i f. 1) Specie a poeziei lirice patrunsa de tristete, de jale, de melancolie. 2) Compozitie muzicala cu caracter meditativ si melancolic. [G.-D. elegiei] /<fr. élégie, lat. elegia
elegiac, ELEGIÁ//C ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de elegie; propriu elegiei. Versuri ~ce. 2) (despre poeti) Care scrie elegii sau lucrari cu caracter de elegie. [Sil. -gi-ac] /<fr. élégiaque, lat. elegiacus
electroencefalogramă, ELECTROENCEFALOGRÁM//Ă ~e f. Diagrama a activitatii electrice a creierului. /<fr. électro-encéphalogramme
electroenergetic, ELECTROENERGÉTI//C ~ca (~ci, ~ce) Care tine de energia electrica; propriu energiei electrice. /<fr. électro-énergetique
electroencefalografie, ELECTROENCEFALOGRAFÍ//E ~i f. Metoda de înregistrare a biocurentilor electrici, care însotesc activitatea celulelor nervoase ale creierului. [G.-D. electroencefalografiei] /<fr. électro-encéphalographie
eglogă, EGLÓ//GĂ ~ge f. Mic poem pastoral. /<fr. églogue, lat. ecloga
ecumenism, ECUMENÍSM n. Miscare religioasa ce urmareste scopul de a unifica toate bisericile crestine. /<fr. oecuménisme
ecumenic, ECUMÉNI//C ~ca (~ci, ~ce) rel. Care se extinde asupra întregii biserici crestine. /<lat. oecumenicus, ngr. oikoumenikos
dumdum, DUM-DUM n. invar. : Proiectil (glont) ~ proectil care explodeaza numai în momentul atingerii tintei, provocând distrugeri (rani) grave. /<fr. dum-dum
dualism, DUALÍSM n. 1) Conceptie filozofica conform careia la baza existentei ar sta doua elemente opuse, materia si spiritul. 2) Coexistenta a doua principii contradictorii. [Sil. du-al] /<fr. dualisme
caimacam, caimacám (caimacámi), s.m. – 1. Loctiitor al marelui Vizir. – 2. În Muntenia si Moldova, loctiitor al domnitorului începînd din sec. XVIII. – 3. Loctiitor al banului Craiovei; în jurul lui 1783 l-a înlocuit definitiv pe ban, al carui titlu a fost de atunci doar onorific. – Mr., megl. caimacam. Tc. kaymakam (Roesler 594; Seineanu, II, 76; Lokotsch 1010); cf ngr. ϰαϊμαϰάμης, bg. kaimakam. – Der. caimacameasa, s.f. (nevasta de caimacam); caimacamesc, adj. (propriu unui caimacam); caimacami, vb. (a conduce în calitate de caimacam; a guverna în interegn); caimacamie, s.f. (guvernare).
ditiramb, DITIRÁMB ~i m. 1) Poem liric antic, dedicat zeului Dionisos si recitat la serbarile dionisiace. 2) Lauda exagerata adusa cuiva; elogiu emfatic; panegiric. /<fr. dithyrambe, lat. dithyrambus
dispnee, DISPNÉE f. med. Stare patologica constând în tulburari respiratorii cauzate de insuficiente cardiace sau de stari nervoase. [Art. dispneea; G.-D. dispneii; Sil. -ne-e] /<fr. dispnée, lat. dyspnoea
discriminant, DISCRIMINÁN//T2 ~ti m. mat. Expresie a coeficientilor unei ecuatii de gradul al doilea care indica existenta si natura radicalului. /<fr. discriminant
dioceză, DIOCÉZ//Ă ~e f. 1) Fiecare din diviziunile administrative ale Imperiului Roman târziu. 2) v. DIECEZĂ. [Sil. di-o-] /<fr. diocese, lat. dioecesis
difuz, DIFÚZ ~a (~i, ~e) 1) Care este raspândit în toate directiile; împrastiat; risipit. Lumina ~a. Durere ~a. 2) fig. (despre persoane si manifestarile lor) Care are gândirea incoerenta. Scriitor ~. /<fr. diffus, lat. diffusus
dieceză, DIECÉZ//Ă ~e f. Unitate administrativa bisericeasca, condusa de un episcop; episcopie. [Sil. di-e-] /<fr. diocese, lat. dioecesis
diaree, DIARÉE f. Stare patologica manifestata prin eliminarea frecventa de materii fecale cu consistenta moale sau apoasa. [Art. diareea; G.-D. diareei; Sil. di-a-re-e] /<fr. diarrhée, lat. diarrhoea
dezuni, A SE DEZUNÍ ma dezunesc intranz. rar 1) (despre obiecte unite) A se desprinde unul de altul sau dintr-un tot. 2) (despre comunitati) A-si pierde coeziunea interna; a se dezmembra; a se dezarticula; a se descompune; a se destrama; a se dezagrega. 3) (despre doua sau mai multe persoane) A trai în vrajba; a se vrajmasi; a se dusmani; a se învrajbi; a se urî. /dez- + a uni
dezmembra, A SE DEZMEMBR//Á ma ~éz intranz. (despre comunitati) A-si pierde coeziunea interna; a se dezarticula; a se descompune; a se dezagrega: a se dezbina; a se destrama. /<fr. démembrer
dezbina, A SE DEZBINÁ ma dezbín intranz. 1) (despre doua sau mai multe persoane) A trai în vrajba; a se afla în relatii de dusmanie; a se vrajmasi; a se învrajbi; a se urî. 2) (despre comunitati) A-si pierde coeziunea interna; a se dezmembra; a se dezarticula; a se descompune; a se dezagrega. 3) (despre crengi) A se desprinde de tulpina sau de alta creanga (fara a cadea). /<lat. disglut[i]nare
dezarticula, A SE DEZARTICUL//Á ma ~éz intranz. 1) (despre membre) A iesi din arti-culatie; a se disloca; a se luxa; a se scrânti. 2) (despre comunitati) A pierde coeziunea interna; a se dezagrega; a se dezmembra; a se descompune; a se destrama; a se dezbina. /<fr. désarticuler
dezagrega, A SE DEZAGREGÁ pers. 3 se dezagréga intranz. 1) (despre corpuri) A se separa în elementele constitutive; a se descompune; a se disocia; a se dezasambla; a se desface. 2) (despre nuclee acomice) A se transforma spontan în alte nuclee atomice; a se dezintegra. 3) (despre comunitati) A-si pierde coeziunea interna; a se dezmembra; a se dezarticula; a se descompune; a se destrama; a se dezbina. 4) (despre roci) A se distruge sub actiunea factorilor externi. /<fr. désag-réger
detector, DETECT//ÓR ~oáre n. Aparat pentru detectarea gazelor, substantelor radioactive, minelor etc. ~ de semnale radioelectronice. /<fr. détecteur
destrăma, A SE DESTRĂMÁ pers. 3 se destráma intranz. 1) (despre materiale textile fibroase sau obiecte din astfel de materiale) A se zdrentui (prin uzare), în special pe la margini, prin desprinderea firelor unul de altul. 2) (despre comunitati) A-si pierde coeziunea interna; a se dezmembra; a se dezagrega; a se dezarticula; a se descompune. 3) (despre visuri, sperante etc.) A înceta sa mai existe; a se spulbera; a se risipi. /des- + fr. trame
descompune, A SE DESCOMPÚNE ma descompún intranz. 1) (despre corpuri) A se separa în elementele constitutive; a se desface; a se disocia; a se dezagrega; a se dezasambla. 2) fig. (despre comunitati) A-si pierde coeziunea interna; a se dezmembra; a se dezagrega; a se destrama; a se dezarticula. 3) (despre substante organice) A pierde proprietatile pozitive (sub influenta factorilor externi); a se strica; a se înacri; a se altera. 4) (despre persoane) A-si modifica aspectul moral sau fizic. 5) (despre fata) A se convulsiona momentan si involuntar sub actiunea unei suprasolicitari nervoase; a se crispa; a se contracta. /des- + compus
dansa, A DANS//Á ~éz 1. intranz. 1) A executa un dans. 2) A poseda bine tehnica dansului. 3) fig. poet. (despre fulgi, frunze si alte obiecte usoare) A face miscari ca de dans (prin aer); a pluti usor (în aer), saltând ca într-un dans. 2. tranz. 1) (anumite feluri de dans) A executa dupa tehnica si regulile specifice. ~ un vals. 2) (persoane, mai ales de sex feminin) A avea drept partener de dans. /<fr. danser
dalb, DALB ~a (~i, ~e) 1) poet. Care este de culoare alba imaculata. ♢ Florile ~e formula care apare în refrenele colindelor. 2) Care raspândeste lumina; luminos; stralucitor. 3) Care desfata ochiul; încântator. /de + alb
cuplet, CUPLÉT ~e n. Poezie umoristica sau satirica cu refren. /<fr. couplet
culegere, CULÉGER//E ~i f. 1) v. A CULEGE. 2) Publicatie care cuprinde mai multe lucrari de acelasi fel. ~ de poezii. /v. a culege
coordona, A COORDON//Á ~éz tranz. 1) (persoane) A pune de acord în vederea obtinerii unui ansamblu coerent. 2) (activitati, actiuni) A orienta pentru a obtine rezultatul scontat. [Sil. co-or-] /<fr. coordoner
convexitate, CONVEXITÁTE f. 1) Caracter convex. 2) Forma convexa; proeminenta; protuberanta; ridicatura. /<fr. convexité, lat. convexitas, ~atis
condur, CONDÚR ~i m. înv. poet. Pantof femeiesc de stofa, cu toc înalt, împodobit cu broderii. ♢ ~ul-doamnei planta decorativa anuala, cu tulpina agatatoare, frunze verzi-albastrui si flori mari portocalii. /<turc. kundura
condil, CONDÍL ~i m. Proeminenta osoasa. ~ femural. /<fr. condyle
comuniune, COMUNIÚN//E ~i f. Legatura trainica între oameni; coeziune interna durabila. [Sil. -ni-u-] /<fr. communion
compact, COMPÁC//T ~ta (~ti, ~te) 1) Care este format din elemente coerente; constituit din elemente strâns legate între ele. 2) (despre multimi, grupuri de oameni) Care este format din multe persoane strânse la un loc. Populatie ~ta. În rânduri ~te. 3) fig. (despre întuneric) Care este lipsit de lumina; care nu are nici un loc luminos. /<fr. compact, lat. compactus
comediograf, COMEDIOGRÁF ~a (~i, ~e) m. si f. Autor de comedii. [Sil. -di-o-] /<it. comme-diografe, lat. comoediographus
comedie, COMEDÍ//E ~i f. 1) Piesa de teatru destinata sa produca râsul. 2) Ansamblu de actiuni care provoaca râsul. 3) Gen literar care este bazat pe comicul situatiilor si caracterelor. ~ lirica. [Art. comedia; G.-D. comediei; Sil. -di-e] /<fr. comedie, lat. comoedia
combativ, COMBATÍV ~a (~i, ~e) 1) Care lupta cu dârzenie si cu perseverenta; caracterizat prin lupta activa si dârza. Poezie ~a. /<fr. combatif
colţos, COLŢ//ÓS ~oáse (~ósi, ~oáse) 1) Care are colti; cu dinti mari si ascutiti. 2) fig. Care este rau de gura. 3) fig. (despre oameni) Care are oase mari, cu articulatii proeminente; osos; ciolanos. /colt + suf. ~os
colţ, COLŢ2 ~i m. 1) Dinte cu vârf ascutit, situat între dintii incisivi si masele; dinte canin. ~i de morsa. ~i de elefant. ♢ A-si arata ~ii a-si da pe fata firea agresiva. A fi la ~i cu cineva a trai rau cu cineva; a nu se putea întelege. 2) Bucata ramasa dintr-un dinte rupt. 3) Fiecare dintre piesele în forma de cui ale unei unelte agricole; dinte. ~i de grebla. ~ de furca. 4) Cui cu gamalia mare si crestata, care se aplica pe talpa încaltamintei de sport sau de iarna pentru a împiedica alunecarea. 5) Vârful unei plante, mai ales al ierbii, când rasare din pamânt. ♢ A da (sau a scoate, a prinde) ~i a încolti. 6) Proeminenta cu vârf ascutit. ~ de stânca. 7) Fiecare dintre taieturile triunghiulare facute pe marginea unei stofe; zimt. 8): Floare-de-~ mica planta erbacee, cu frunze albicioase, pufoase si ascutite, care creste pe crestele stâncoase ale muntilor; floarea-doamnei; albumeala; edelvais. /<bulg. kolec, sb. kolac
coeziune, COEZIÚN//E ~i f. 1) Forta care uneste partile componente ale unei substante materiale; atractie moleculara. 2) fig. Legatura interna strânsa; caracter unitar; coerenta; unitate. [G.-D. coeziunii; Sil. co-e-zi-u-] /<fr. cohésion
coexistenţă, COEXISTÉNŢ//Ă ~e f. Existenta simultana. ♢ ~ pasnica principiu potrivit caruia statele renunta la aplicarea fortei, pledând pentru solutionarea tuturor litigiilor pe calea tratativelor. [G.-D. coexistentei] /<fr. co-existence
coexista, A COEXISTÁ coexíst intranz. A exista simultan împreuna cu altcineva sau cu altceva. [Sil. co-e-] /<fr. coexister
coerenţă, COERÉNŢ//Ă ~e f. 1) Legatura interna strânsa; caracter coerent; unitate; coeziune. 2) Relatie armonioasa între idei; lipsa de contradictii. [Sil. co-e-ren-] /<lat. cohaeren-tia, fr. cohérence
coerent, COERÉN//T ~ta (~ti, ~te) 1) (despre un întreg) Care consta din elemente strâns legate între ele; închegat; armonios. 2) (despre componentii unui întreg) Care este strâns legat de celelalte elemente constitutive. /<fr. cohérent, lat. cohaerens, ~ntis
coerede, COERÉ//DE ~zi m. Persoana care mosteneste ceva împreuna cu altii; comostenitor. [Sil. co-e-re-] /<lat. coheres, ~edis
coerciţie, COERCÍŢIE f. jur. Masura de constrângere asupra unei persoane pentru a o sili sa-si faca datoria sau sa îndeplineasca prescriptiile autoritatilor. [G.-D. coercitiei; Sil. -ci-ti-e] /<fr. coercition
coercitiv, COERCITÍV ~a (~i, ~e) jur. Care are puterea, dreptul sau menirea de a constrânge. Masuri ~e. [Sil. co-er-] /<fr. coercitif
coercibil, COERCÍBIL ~a (~i, ~e) (despre gaze) Care poate fi supus comprimarii si pastrarii într-un spatiu închis. [Sil. co-er-] /<fr. coercible
coechipier, COECHIPIÉR ~i m. Fiecare din cei doi sau mai multi echipieri în raport unul fata de celalalt. [Sil. -pi-er] /<fr. coéquipier
coeficient, COEFICIÉN//T ~ti m. 1) Numar care multiplica un termen dintr-o expresie algebrica. 2) Factor numeric (constant) de pe lânga o expresie algebrica sau marime variabila. 3) fiz. Marime care indica proprietatea constanta a unui corp în anumite conditii. [Sil. -ci-ent] /<fr. coefficient
cocoaşă, COCOÁS//Ă ~e f. 1) Protuberanta pe spinarea unor animale formata din grasime; gheb. Camila cu doua ~e. 2) Proeminenta patologica a coloanei vertebrale care deformeaza trupul; gheb; cifoza; gibozitate. [G.-D. cocoasei] /cf. gogoasa
cleştar, CLESTÁR1 ~e n. 1) Sticla de calitate superioara, de fabricatie speciala, folosita în optica si la fabricarea veselei etc.; cristal. 2) poet. Cristal natural. /<ung. kristály
cioturos, CIOTUR//ÓS ~oása (~ósi, ~oáse) 1) Care are (multe) cioturi; noduros. Arbore ~. 2) fig. Care are articulatii proeminente; noduros. Mâini ~oase. /ciot + suf. ~os
ciolănos, CIOLĂN//ÓS ~oása (~ósi, ~oáse) (despre persoane sau despre corpul lor) Care are ciolane mari; cu articulatii proeminente; osos. Mâna ~oasa. /ciolan + suf. ~os
cifoză, CIFÓZ//Ă ~e f. Proeminenta patologica pe spate, care deformeaza trunchiul; cocoasa; gheb; gibozitate. /<fr. cyphose
cezură, CEZÚR//Ă ~i f. 1) Pauza ritmica în interiorul unui vers, care-l împarte în doua emistihuri, pentru a sustine cadenta poeziei. 2) Pauza scurta între doua fragmente ale unei lucrari muzicale. /<lat. caesura, fr. césure
cesiu, CÉSIU n. Metal alcalin moale, de culoare alba, folosit la fabricarea elementelor fotoelectrice. [Sil. ce-siu] /<fr. césium
cep, CEP ~uri n. 1) Dop de lemn cu care se astupa gaura de scurgere la un butoi. 2) Gaura mica într-un butoi care se astupa cu un astfel de dop. ♢ A da ~ a începe un butoi (cu vin). 3) Proeminenta a unei piese care se îmbuca cu scobitura facuta în alta piesa. 4) Coarda de vita de vie, cu 1-3 ochi. /<lat. cippus
centon, CENT//ÓN ~oáne n. livr. 1) Poezie alcatuita din versurile luate din diferiti autori. 2) Opera lipsita de originalitate. /<fr. centon
centrală, CENTRÁL//Ă ~e f. 1) Ansamblu de instalatii tehnice care produc si furnizeaza un anumit tip de energie. ~ hidroelectrica. ~ termoelectrica. 2) Statie de baza prin care se efectueaza toate legaturile dintr-o retea de telecomunicatii. ~ telefonica. [G.-D. centralei] /<fr. centrale
cenobit, CENOBÍ//T ~ti m. 1) Calugar care traieste într-un cenobiu. /<fr. cénobite, lat. coenobita
celostat, CELOSTÁT ~e n. Instrument cu ajutorul caruia este urmarita miscarea diurna a astrilor de pe o anumita portiune a boltii ceresti. /<fr. coelostat
celom, CELÓM ~uri n. Cavitate la animalele cu mezoderm, situata între peretele corpului si organe. /<fr. coelome
celenterat, CELENTERÁT ~e n. 1) la pl. Încrengatura de animale inferioare acvatice cu corpul în forma de saculet sau de clopot (reprezentanti: coralul, meduza, hidra etc.). 2) Animal din aceasta încrengatura. /<fr. coelentérés
celest, CELÉ//ST ~sta (~sti, ~ste) livr. poet. 1) Care tine de cer; propriu cerului; ceresc. Spatiu ~. 2) fig. Care este uimitor de frumos; splendid; divin. /<fr. céleste, lat. celestis
câte, CÂTE prep. (formeaza cu cuvintele pe care le introduce circumstantiale de masura) Au declamat câte o poezie. ♢ Unul câte unul pe rând; unul dupa altul. /<lat. cata
cântec, CÂNTE//C ~ce n. 1) Sir de sunete melodioase, emise din gura sau produse de un instrument muzical; cânt. 2) Sunete scoase de pasari si de unele insecte; ciripit. ♢ ~cul lebedei ultima opera a unui artist. 3) Piesa de muzica vocala sau instrumentala. 4) Poezie lirica care se executa însotita de melodie. ~ popular. ~ de leagan. ~ de dor. ~ de lume. ♢ Asa-i ~cul asta e situatia. /<lat. canticum
cântăreţ, CÂNTĂR//ÉŢ ~eáta (~éti, ~éte) m. si f. 1) Persoana care are darul de a cânta; artist care cânta din gura. ~ de opera. 2) Persoana care cânta viata în versuri; poet. 3) (în biserica) Slujitor care citeste sau cânta anumite pasaje în timpul serviciului divin; dascal; psalt. /a cânta + suf. ~aret
cânta, A CÂNTÁ cânt 1. intranz. 1) A emite cu vocea sau cu un instrument un sir de sunete muzicale organizate într-o melodie. ~ frumos. ~ la nai. 2) (despre unele pasari sau insecte) A scoate sunete melodioase, caracteristice speciei. 3) fam. A vorbi mult si fara rost; a îndruga; a trancani; a flecari; a palavragi. 2. tranz. 1) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a interpreta; a executa; a zice. 2) A trata cu elogii (în versuri); a ridica în slavi (printr-o poezie); a elogia; a slavi; a glorifica; a exalta. /<lat. cantare
cânt, CÂNT ~uri n. 1) v. CÂNTEC. 2) Ciripit de pasari. 3) Diviziune a unui poem epic sau a unei epopei. /v. a cânta
carenă, CARÉN//Ă ~e f. 1) (la pasari) Proeminenta alungita în forma de creasta a sternului pe care sunt fixati muschii pieptului si care actioneaza aripile. 2) bot. Portiune din corola leguminoaselor care ia nastere din concresterea a doua petale inferioare. 3) Parte exterioara a unei nave care se afla sub linia de plutire. /<fr. carene, it. carena
canţonetă, CANŢONÉT//Ă ~e f. 1) Cântec popular italian. 2) Poezie lirica italiana formata din versuri scurte. 3) Cântec scurt. /<it. canzonetta
canţonă, CANŢÓN//Ă ~e f. înv. 1) (în evul mediu si în epoca Renasterii) Poezie lirica consacrata iubirii cavaleresti. 2) (în epoca Renasterii) Melodie pe mai multe voci, asemanatoare cântecului popular italian. /<it. canzone
canoist, CANOÍ//ST ~sta (~sti ~ste) m. si f. Sportiv care practica canoea. /canoe + suf. ~ist
canoe, CANÓE ~ f. 1) Luntre sportiva usoara, cu prora si pupa, condusa cu o pagaie. 2) Sport nautic practicat cu aceasta ambarcatie. 3) Ambarcatie îngusta si lunga, facuta dintr-un trunchi de copac scobit, din scoarta de copac sau din piei cusute; piroga. [Sil. -no-e] /<fr. canoë
camă, CÁM//Ă ~e f. Proeminenta pe suprafata unui ax sau a unui disc care serveste la deplasarea periodica a unui organ. /<fr. came
calozitate, CALOZIT//ÁTE ~ati f. 1) (la om si la unele animale) Portiune de piele întarita si îngrosata sub actiunea unor factori externi nocivi; batatura. 2) (la plante) Proeminenta dura pe suprafata frunzelor, semintelor etc. /<fr. callosité, lat. callositas, ~atis
cadenţă, CADÉNŢ//Ă ~e f. 1) Repetare regulata si uniforma a unei miscari. ♢ A tine ~a a pastra ritmul în timpul mersului într-o coloana. În ~ cu miscari repetate la intervale egale. 2) Succesiune regulata si armonioasa a unor unitati poetice sau muzicale. 3) Grad de iuteala în sistemul de productie. ~ înalta. 4) Fragment dintr-un concert instrumental interpretat fara acompaniament. /<fr. cadence, it. cadenza
buză, BÚZ//Ă ~e f. 1) Fiecare dintre cele doua parti carnoase, proeminente care marginesc gura din exterior. ♢ ~ de iepure buza usor despicata (ca la iepure), constituind o anomalie congenitala. A întoarce ~a pe dos a se supara tare, mai ales fara motiv; a se bosumfla. A-si linge ~ele dupa ceva a dori ceva foarte tare; a râvni ceva. A-si musca ~ele a regreta amarnic. A ramâne cu ~ele umflate a ramâne dezamagit; a fi deceptionat de ceva. 2) Linie care margineste suprafata unor vase, obiecte, organe etc.; margine. ~a urciorului. ~a unei rani. 3) Partea ascutita a unui obiect de taiat; ascutis; tais. ~a toporului. [G.-D. buzei] /Cuv. autoht.
burtă, BÚR//TĂ ~ti f. pop. 1) Parte a corpului, la om si la animale, dintre torace si bazin, în care se afla stomacul, intestinele si alte organe interne; pântece; abdomen. ♢ A sta cu ~ta la soare a sta degeaba; a trândavi. A-si face ~ta toba a mânca mult, fara masura. 2) fig. Parte proeminenta (a unui obiect); pântece. [G.-D. burtii] /Orig. nec.
bulbucătură, BULBUCĂTÚR//Ă ~i f. Loc bulbucat de pe suprafata unui obiect; proeminenta rotunjita. /a (se) bulbuca + suf. ~atura
bulbucat, BULBUCÁ//T ~ta (~ti, ~te) 1) (despre ochi) v. A BULBUCA si A SE BULBUCA. 2) rar (despre suprafete, obiecte etc.) Care este rotunjit în afara, formând o proeminenta. /v. a (se) bulbuca
bucolic, BUCÓLI//C ~ca (~ci, ~ce) Care tine de viata de la tara; caracteristic vietii de la tara; câmpenesc; rustic; pastoral. Peisaj ~. Poezie ~ca. /<fr. bucolique, lat. bucolica
bolborosi, A BOLBOROS//Í ~ésc intranz. 1) A vorbi incoerent, încet si nedeslusit; a bodogani; a balmaji; a boscorodi. 2) A vorbi într-o limba neînteleasa de ascultatori. 3) (despre lichide) A produce un zgomot asemanator cu cel al apei care fierbe; a gâlgâi. /Onomat.
boem, BOÉM2 ~a (~i, ~e) si substantival Care duce o viata dezordonata si fara griji. /Din Boemia n. pr.
boemă, BOÉM//Ă ~e f. 1) Mediu în care traiesc boemii; lume a boemilor. 2) Fel de viata caracteristic boemilor. [G.-D. boemei] /Din Boemia n. pr.
boem, BOÉM1 ~a (~i, ~e) m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Boemiei (Cehia) sau este originara din Boemia. [Sil. bo-em] /Din Boemia n. pr.
bodogăni, A BODOGĂN//Í ~ésc intranz. (despre persoane) A vorbi incoerent, încet si nedeslusit (în semn de nemultumire); a bombani; a balmaji; a boscorodi. /Orig. nec.
bibilică, BIBILÍ//CĂ ~ci f. Pasare domestica de talie medie, având penajul cenusiu, împestritat cu alb, si o proeminenta cornoasa mai sus de cioc. /cf., bulg., sb. biba
berbecat, BERBECÁ//T ~ta (~ti, ~te) rar 1) (despre capul unor animale) Care are fruntea bombata si proeminenta ca la berbec. 2) (despre botul sau fruntea unui animal) Care se caracterizeaza prin profil convex. /berbec + suf. ~at
bâigui, A BÂIGUÍ bâigui intranz. A vorbi incoerent si confuz. [Sil. bâi-gu-i] /<ung. bolyo[n]gni
bărbie, BĂRBÍ//E ~i f. 1) Parte inferioara a fetei aflata sub buza de jos, formând o proeminenta rotunjita de sub barbia unor persoane grase; gusa. 2) Parte carnoasa de sub falca de jos a unor animale sau pasari. ~a cocosului. 3) muz. Dispozitiv concav aplicat în partea de jos a viorii, menit sa sprijine barbia violonistului. [Art. barbia; G.-D. barbiei; Sil. -bi-e] /barba + suf. ~ie
bălmăji, A BĂLMĂJ//Í ~ésc intranz. A vorbi incoerent, încet si nedeslusit; a bodogani; a mormai; a bombani; a boscorodi. /Din balmos
bard, BAR//D ~zi m. 1) (la celti) Poet care cânta eroii si faptele lor vitejesti. 2) Poet national. /<lat. bardus, fr. barde
autoexcitaţie, AUTOEXCITÁŢI//E ~i f. Excitatie magnetica a unui generator electric produsa chiar de acelasi generator. /<fr. auto-excitation
autoexigenţă, AUTOEXIGÉNŢĂ f. Exigenta manifestata fata de propria persoana. /auto- + exigenta
atomoelectric, ATOMOELÉCTRI//C ~ca (~ci, ~ce) Care se refera la electricitatea bazata pe energia atomica. ♢ Centrala ~ca centrala care produce energie electrica cu ajutorul reactoarelor nucleare. /<fr. atomoélectrique
artă, ÁRT//Ă ~e f. 1) Forma a activitatii umane care oglindeste realitatea prin imagini expresive. ~ populara. ~ poetica. 2) Totalitate a operelor dintr-o epoca, dintr-o tara, care apartin acestei activitati. 3) Fiecare dintre modalitatile de exprimare a frumosului, a esteticului. ~ cinematografica. ~ teatrala. ~e plastice. 4) Totalitate de cunostinte si de priceperi, necesare pentru activitatea într-un anumit domeniu. ~ oratorica. ♢ ~ militara ramura a stiintei militare care se ocupa cu teoria si tactica actiunilor de lupta. [G.-D. artei] /<fr. art, lat. ars, artis
arcă, ÁRCĂ árce f. Vas mare cu pânze, folosit, în trecut, la transport. ♢ Arca lui Noe corabia legendara a lui Noe, supravietuitorul potopului biblic. /<lat., it. arca
apofiză, APOFÍZ//Ă ~e f. 1) Proeminenta pe suprafata unui os. 2) Ramura a unei roci eruptive. /<fr. apophyse, lat. apophysis
apoetic, APOÉTI//C ~ca (~ci, ~ce) Care nu este poetic; fara valoare poetica. /a + poetic
antologie, ANTOLOGÍ//E ~i f. Culegere de texte reprezentative, alese din unul sau din mai multi autori; florilegiu. ~a poeziei românesti. [G.-D. antologiei] /<fr. anthologie
anacreontic, ANACREÓNTI//C ~ca (~ci, ~ce) Care este scris în genul poeziilor de dragoste ale poetului grec antic Anacreon. Versuri ~ce. /<lat. anacreonticus, fr. anacréontique
ambivalenţă, AMBIVALÉNŢĂ f. Coexistenta simultana a doua aspecte (total) diferite sau opuse. /<fr. ambivalence
aloe, ALÓE f. Planta exotica cu flori mari galbene sau rosii, cu frunze carnoase, din care se extrage un suc folosit în medicina. [G.-D. aloei] /<fr. aloes, lat aloe
alexandrin, ALEXANDRÍN ~a (~i, ~e) 1) Care tine de cultura elenistica din Alexandria; propriu acestei culturi. Arta ~a. 2): Vers ~ vers iambic de douasprezece silabe, cu cezura dupa silaba a sasea. ♢ Poezie ~a poezie rafinata, uneori ezoterica, proprie epocii alexandrine. /<fr. alexandrin, lat. alexandrinus
acrostih, ACROSTÍH ~uri n. Poezie în care literele initiale ale versurilor, citite vertical, formeaza un cuvânt sau o propozitie. /<ngr. akróstichon, fr. acrostiche
onanie, ONANÍE f. Autoexcitare artificiala a organelor sexuale pentru obtinerea orgasmului; masturbatie. /<lat. onania, germ. Onanie
opoziţie, OPOZÍŢI//E ~i f. 1) Raport dintre lucruri sau situatii care coexista opunându-se. 2) Re-latie dintre persoane cu idei sau interese opuse. 3) Grup de persoane care se opun majoritatii. 4) Grup sau partid politic care se opune partidului aflat la putere. [G.-D. opozitiei; Sil. -ti-e] /<lat. oppositio, ~onis, fr. opposition, germ. Opposition
oraţie, ORÁŢI//E ~i f. 1) Poezie populara ritualica, ce contine urari de bine, felicitari, recitata cu diferite ocazii (de Anul Nou, la nunta, la cumetrie). 2) înv. Discurs ceremonios rostit cu anumite ocazii. [G.-D. oratiei; Sil. -ti-e] /<lat. oratio, ~onis
orfic, ÓRFI//C ~ca (~ci, ~ce) 1) Care se atribuie poetului si cântaretului mitic Orfeu. Poeme ~ce. 2) Care tine de creatia lui Orfeu; propriu creatiei lui Orfeu. /<fr. orphique
ortodiagrafie, ORTODIAGRAFÍE f. Mod de reproducere a conturului exterior si a marimii unor organe interne cu ajutorul razelor Roentgen. [Sil. -di-a-] /<fr. ortodiagraphie
ortoedric, ORTOÉDRI//C ~ca (~ci, ~ce) (despre poliedre) Care are fetele intersectate în unghi drept. /<fr. orthoédrique
ortoepic, ORTOÉPI//C ~ca (~ci, ~ce) Care tine cu ortoepie; propriu ortoepiei. Norme ~ce. /<fr. orthoépique
ortoepie, ORTOEPÍE f. 1) Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul regulilor de rostire corecta. 2) Totalitate a regulilor de pronuntare corecta într-o limba. [G.-D. ortoepiei] /<fr. orthoépie
ortomănesc, ORTOMĂN//ÉSC ~eásca (~ésti) rar (în poezia populara) Care este caracteristic pentru ortomani; propriu ortomanilor. /ortoman + suf. ~esc
osos, OSÓS osoása (osósi, osoáse) 1) Care are oase mari si articulatii proeminente; colturos. 2) Care este caracteristic pentru oase; propriu oaselor. Tuberculoza osoasa. ♢ Sistem ~ totalitate a oaselor din organismul unui animal vertebrat sau al omului; schelet. 3) Care are proprietati asemanatoare cu ale oaselor; ca osul. 4) pop. Care are corp format numai din muschi si oase; uscativ; costeliv. /os + suf. ~os
papilă, PAPÍL//Ă ~e f. 1) Mica proeminenta pe suprafata pielii, a unor mucoase sau a unor organe. 2) Mica ridicatura formata din celule epidermice pe suprafata organelor unei plante. /<lat. papilla, fr. papille
pasă, PÁS//Ă ~e f. 1) sport Transmitere a mingii catre un coechipier. 2) (la jocurile de carti) Suma de bani care trebuie depusa la fiecare tur nou. ♢ A fi în ~ buna (sau proasta) a-i reusi (sau a nu-i reusi) cuiva ceva; a-i merge cuiva bine (sau rau). /<fr. passe, engl. pass
pastel, PASTÉL ~uri n. 1) Creion moale, colorat, folosit în pictura. 2) Desen executat cu un astfel de creion, reprezentând, mai ales, o priveliste din natura. 3) Poezie lirica în care se zugraveste un peisaj. 4) Compozitie muzicala compusa pe versurile unei asemenea poezii. /<fr. pastel, it. pastello
pântece, PÂNTECE ~ n. 1) (la om si la animale) Parte a corpului dintre torace si bazin în care se afla stomacul, intestinele si alte organe; burta; abdomen. ♢ A fi cu ~le la gura a fi într-un stadiu avansat de graviditate. 2) Organ în forma de punga, în care are loc digestia alimentelor; stomac. ♢ Cu ~le lipit de coaste (sau de spinare) foarte flamând; rupt de foame. 3) pop. (la om si la animale vivipare) Cavitate interna a aparatului genital feminin, în care se dezvolta embrionul; uter; mitra. ♢ Înca din ~le mamei înca înainte de a se naste. A lua (sau a avea, a purta) în ~ a fi însarcinata. 4) fig. Parte proeminenta a unui obiect. ~le urciorului. 5) fig. Parte interioara a proeminentei unui obiect. /<lat. pantex, ~icis
pegas, PEGÁ//S1 ~si m. 1) (în mitologia greaca) Fiinta imaginara cu aspect de cal cu aripi. 2) fig. Simbol al inspiratiei poetice. /<fr. pégase
penal, PENÁL ~a (~i, ~e) jur. Care tine de urmarirea si de pedepsirea infractorilor; cu caracter represiv. ♢ Cod ~ culegere de legi în care se definesc infractiunile si se stabilesc pedepsele corespunzatoare. Proces ~ proces intentat împotriva unui infractor cu scopul de a obtine pedepsirea lui conform prevederilor legii. Drept ~ ramura a stiintei dreptului care se ocupa cu studiul normelor juridice cu caracter represiv. /<lat. poenalis, fr. pénal
penitent, PENITÉN//T ~ta (~ti, ~te) m. si f. Persoana supusa unei penitente. /<fr. pénitent, lat. poenitens, ~ntis
penitenţă, PENITÉNŢ//Ă ~e f. rel. 1) Pedeapsa impusa de biserica pentru ispasirea pacatelor; canon. 2) Marturisire a pacatelor cu scopul de a le ispasi; pocainta. /<lat. poenitentia, fr. pénitence, it. penitenza
pernuţă, PERNÚŢ//Ă ~e f. (diminutiv de la perna) 1) v. PERNIŢĂ. 2) (la feline) Parte proeminenta si moale a extremitatii labei. /perna + suf. ~uta
piezoelectric, PIEZOELÉCTRI//C ~ca (~ci, ~ce) Care tine de piezoelectricitate; propriu piezoelectricitatii. [Sil. pi-e-] /<fr. piézo-électrique
piezoelectricitate, PIEZOELECTRICIT//ÁTE ~ati f. Proprietate a unor substante cristaline de a se polariza sub actiunea unor factori exteriori. [Sil. pi-e-] /<fr. piézo-électricité
pinguin, PINGUÍN ~i m. Pasare marina polara, de talie mare, cu cioc proeminent, cu aripi mici, modificate în labe înotatoare, cu picioare scurte (având mersul în pozitie verticala si leganat), cu penaj alb pe pântece si negru pe spate, care se hraneste cu peste. /<fr. pingouin
pinten, PÍNTEN1 ~i m. 1) (la unele animale si pasari) Proeminenta cornoasa în partea de dinapoi si de jos a piciorului. 2) (la unele plante) Parte care reprezinta o proeminenta sau o excrescenta. /<sl. pentinu
pinten, PÍNTEN2 ~i m. 1) Obiect de metal în forma de potcoava, prevazut cu o rotita, fixata de calcâiul încaltamintei unui calaret, cu ajutorul caruia se îndeamna calul la mers. 2) Lovitura data cu un astfel de obiect. 3) Proeminenta pe o piesa, care serveste ca locas de articulatie sau pentru a limita cursa altei piese. 4) Element de constructie din beton executat la un baraj pentru a-i mari rezistenta. 5) Culme care iese în afara unui ansamblu deluros sau muntos. /<sl. pentinu
pirogă, PIRÓ//GĂ ~gi f. Ambarcatie îngusta si lunga, facuta dintr-un trunchi (prin scobire), din scoarta de copac sau din piei cusute, propulsata cu ajutorul pânzelor sau a vâslelor (folosita de amerindieni, de populatiile bastinase din Oceania etc.); canoe. /<fr. pirogue
plai, PLÁ//I ~iuri n. 1) Regiune de munte sau de dealuri, aproape plana, acoperita cu pasuni. 2) Versant de munte sau de deal. 3) poet. Spatiu de asezare a unei comunitati etnice. 4) Drum care trece printr-o regiune muntoasa. 5) (în trecut) Diviziune administrativa a unui judet (de munte). /Orig. nec.
poem, POÉM ~e n. 1) Creatie literara de proportii mari, de obicei în versuri, cu caracter epic, având continut bogat în evenimente. ♢ ~ în proza creatie literara în proza caracterizata prin lirism, ritm si limbaj metaforic. 2) Compozitie muzicala cu caracter lirico-narativ. ♢ ~ simfonic compozitie muzicala de proportii mari pentru orchestra, cu baza literara. /<fr. poeme, lat. poema
poematic, POEMÁTI//C ~ca (~ci, ~ce) Care tine de poem; propriu poemului. [Sil. po-e-] /<it. poematico
poet, POÉ//T ~ta (~ti, ~te) m. si f. 1) Autor de creatii literare în versuri. 2) fig. Persoana înzestrata cu imaginatie artistica. [Sil. po-et] /<ngr. poitís, lat., it. poeta, fr. poete
poetard, POETÁR//D ~zi m. depr. v. POETASTRU. [Sil. po-e-] /poet + suf. ~ard
poetastru, POETÁ//STRU ~stri m. depr. Poet lipsit de talent; versificator; poetas. [Sil. po-e-] /<fr. poétastre
poetaş, POETÁS ~i m. (diminutiv de la poet) depr. Poet lipsit de talent; poetastru; versificator. [Sil. po-e-] /poet + suf. ~as
poetesă, POETÉS//Ă ~e f. Autoare de creatii literare în versuri. 2) fig. Femeie înzestrata cu imaginatie artistica. [Sil. po-e-] /<fr. poétesse
poetic, POÉTI//C ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de poezie; propriu poeziei. Imagine ~ca. ♢ Licenta ~ca v. LICENŢĂ. 2) fig. Care este plin de poezie; care încânta prin frumusete si prin farmec. /<ngr. poiitikós, lat. poeticus, poetica, fr. poétique
poetică, POÉTICĂ f. 1) Ramura a teoriei literaturii care se ocupa cu studiul creatiei poetice. 2) Tra-tat de poezie. 3) Teorie generala despre esenta si istoria poeziei. 4) Ansamblu de principii ale versificatiei, caracteristice unui poet, unui curent literar sau unei epoci. /<ngr. poiitilkós, poiitiki, lat. poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr. poétique
poetiza, A POETIZ//Á ~éz tranz. (fapte, idei, persoane etc.) A prezenta într-un aspect poetic; a înfrumuseta. [Sil. po-e-] /<fr. poétiser
poezie, POEZÍ//E ~i f. 1) (în opozitie cu proza) Opera literara artistica scurta în versuri. 2) Totalitate a unor astfel de opere literare artistice (ale unui poet, ale unui popor, ale epocii etc.). ~a poetilor români din sec.XIX. ♢ ~ populara (orala) creatie populara în versuri. ~ calendaristica ansamblu de poezii populare privind obiceiurile calendaristice. 3) fig. Ceea ce are caracter poetic, ce încânta; farmec; vraja. ~a vietii. [G.-D. poeziei; Sil. po-e-] /<fr. poésie
poiană, POIÁNĂ poiéne f. Teren fara copaci, acoperit cu iarba si flori, dintr-o padure; luminis; colnic. [G.-D. poienei; Pl. si poeni] /<sl. poljana
polimetrie, POLIMETRÍE f. 1) Fenomen de prezenta într-o opera poetica a mai multor metri prozodici. 2) Proces de îmbinare concomitenta a mai multor feluri de masuri într-o compozitie muzicala. /<it. polimetria
pomeţi, POMÉŢI m. pl.: ~i obrajilor proeminentele osoase ale obrajilor; umerii obrajilor. /<fr. pommette
potop, POTÓP ~uri n. 1) (în legendele biblice) Inundatie de mari proportii, care a înecat totul în afara de cele ce se aflau pe corabia lui Noe. 2) Ploaie torentiala care tine mai mult timp. 3) fig. Nenorocire mare care se abate asupra unei colectivitati; catastrofa de mari proportii; prapad; dezastru; flagel; calamitate. /<sl. potopu
priză, PRÍZ//Ă4 ~e f. Proeminenta a unei stânci de care se poate apuca un alpinist în urcus. [G.-D. prizei] /<fr. prise
proeminent, PROEMINÉN//T ~ta (~ti,~te) 1) Care depaseste limitele obisnuite evidentiindu-se. Nas ~. 2) (despre persoane) Care se distinge prin calitati deosebite; iesit din comun prin aptitudini. /<fr. proéminent
proeminenţă, PROEMINÉNŢ//Ă ~e f. 1) Caracter proeminent. 2) Parte proeminenta; ridicatura; protuberanta; convexitate. /<fr. proéminence
prognatism, PROGNATÍSM n. Configuratie anormala a fetei unor oameni, caracterizata prin proeminenta anterioara (în forma de bot) a maxilarelor. /<fr. prognathisme
prost, PROST2 proásta (prosti, proáste) si substantival 1) (despre persoane sau despre manifestari ale lor) Care vadeste lipsa de inteligenta; netot; neghiob; natarau; natâng; nerod; tont; stupid; tâmp; nauc. ♢ Da în gropi de ~ ce e, ~ ca noaptea, un ~ si jumatate foarte prost. A o face pe ~ul a se preface ca-i prost. 2) înv. Care se trage din popor; de jos; de rând. ♢ Soldat ~ soldat fara grad. 3) înv. Care nu stie carte; nestiutor de carte; neînvatat. 4) Care este de calitate inferioara; lipsit de valoare; nesatisfacator; necorespunzator; ordinar. Poezii proaste. 5) (despre situatii, stiri etc.) Care provoaca neplacere, nemultumire; care supara; suparator. ♢ Gluma proasta gluma care nu stârneste râsul, ci jigneste. Vorba proasta vorba care insulta. 6) (despre timp sau despre perioade de timp) Care nu este prielnic; nefavorabil; urât; rau. 7) Care are pregatire slaba într-un domeniu de activitate; care este sub nivelul cerintelor unei specialitati; necalificat; nepregatit. /<sl. prostu
protuberanţă, PROTUBERÁNŢ//Ă ~e f. 1) Parte proeminenta; ridicatura; proeminenta; convexitate. 2) astr. Nor de gaz incandescent care se formeaza pe marginea discului solar. /<fr. protubérance
prozaic, PROZÁI//C ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de proza; propriu prozei. 2) (despre poezie) Care este lipsit de valoare artistica. 3) fig. Care este lipsit de particularitati specifice; de rând; obisnuit. [Sil. -za-ic] /<fr. prosaïque, lat. prosaicus
prozaism, PROZAÍSM n. 1) Caracter prozaic. 2) Prezenta în poezie a elementelor prozaice; lipsa de expresivitate; platitudine. /<fr. prosaisme
proză, PRÓZ//Ă f. 1) (în opozitie cu poezie) Creatie literara artistica realizata într-un limbaj expresiv, dar nesupus regulilor de versificatie. 2) Totalitate a creatiilor literare de acest fel (ale unui scriitor, ale unui popor, ale unei epoci). ~a lui I. Druta. ~a secolului XIX. 3) Mod de exprimare caracteristic pentru acest gen de creatie. 4) fig. Fapt care este obisnuit, cotidian. ♢ ~a vietii ansamblul preocuparilor si grijilor banale din viata de toate zilele. /<fr. prose, lat. prosa
prozodie, PROZODÍE f. 1) Ramura a poeticii care se ocupa cu studiul tehnicii versificatiei. 2) Sistem de pronuntare a silabelor (accentuate si neaccentuate, lungi si scurte). /<ngr. prosodia, fr. prosodie
prozopopee, PROZOPOPÉ//E ~i f. Procedeu de retorica constând în a pune sa vorbeasca o persoana absenta, defuncta sau un obiect personificat. [G.-D. prozopopeei] /<fr. prosopopée, lat. prosopopoeia
psalm, PSALM ~i m. 1) Imn biblic. 2) Creatie artistica (cântec, poezie etc.) lirica. /<sl. psalmu
pseudoetimologie, PSEUDOETIMOLOGÍE f. Etimologie falsa. /pseudo- + etimologie
pubis, PÚBIS ~e n. anat. (la om) Proeminenta triunghiulara situata la împreunarea oaselor anterioare ale bazinului. /<fr. pubis
quasag, QUASAG [pr.: cuaság] n. astr. Obiect extragalactic cu stralucire intensa care nu are radioemisie deosebita. /<engl. quasag
radiocompas, RADIOCOMPÁS ~uri n. Aparat instalat la bordul unei aeronave care determina automat directia spre radioemitatoarele (radiofarurile) de pe pamânt. [Sil. -di-o-] /<fr. radiocompas
radioelectric, RADIOELÉCTRI//C ~ca (~ci, ~ce) Care tine de radioelectricitate; propriu radioelectricitatii. [Sil. -di-o-] /<fr. radio-électrique
radioelectricitate, RADIOELECTRICITÁTE f. Ramura a fi- zicii care se ocupa cu studierea undelor electromagnetice si cu aplicarea lor în radiocomunicatii. [Sil. -di-o-] /<fr. radio-électricité
radioelectronic, RADIOELECTRÓNI//C ~ca (~ci, -ce) Care tine de radioelectronica; propriu radio-electronicii. [Sil. -di-o-] /<fr. radioelectro-nique
radioelectronică, RADIOELECTRÓNICĂ f. Grup de dome-nii ale stiintei si tehnicii, legate de transmite-rea informatiei prin intermediul oscilatiilor si undelor electromagnetice. [Sil. -di-o-] /<fr. radioelectronique
radioelement, RADIOELEMÉNT ~e n. Element chimic radioactiv. [Sil. -di-o-] /<fr. radio-élément
radioemisiune, RADIOEMISIÚN//E ~i f. 1) Program transmis prin radio; emisiune radiofonica; radiotransmisiune. 2) Generare a undelor electromagnetice în scopul realizarii unei radiocomunicatii. [G.-D. radioemisiunii; Sil. -di-o-e-mi-si-u-] /<fr. radio-émission
radioemiţător, RADIOEMIŢĂT//ÓR ~oáre n. Aparat pentru asigurarea radiocomunicatiilor; emita-tor de radio. [Sil. -di-o-] /radio + emitator
radiogoniometru, RADIOGONIOMÉTR//U ~e n. tehn. Aparat de radioreceptie pentru determinarea directiei din care vine o radioemisie, folosit în navigatia fara vizibilitate si în radiolocatie; radiopelengator. [Sil. -di-o-go-ni-o-] /<fr. radiogoniometre
radiomicrofon, RADIOMICROF//ÓN ~oáne n. Mic ra-dioemitator în care este încorporat un mi-crofon. [Sil. -di-o-] /radio- + microfon
radiostaţiune, RADIOSTAŢIÚN//E ~i f. Statie de ra-dioemisiune. [Sil. -di-o-sta-ti-u-] /<engl. radiostation
radiotransmisiune, RADIOTRANSMISIÚN//E ~i f. 1) Trans-misiune a unor sunete sau imagini prin unde radio. 2) Program transmis prin radio; emi-siune radiofonica; radioemisiune. [Sil. -di-o-] /<fr. radiotransmission
rapsod, RAPSÓ//D ~zi m. 1) (în Grecia antica) Cântaret si recitator peregrin de poeme epice; aed. 2) Autor de poeme epice; poet epic. /<fr. r[h]apsode
rapsodie, RAPSODÍ//E ~i f. 1) Compozitie muzicala instrumentala, de forma libera, care are la baza motive de inspiratie populara. 2) (în Grecia antica) Fragment dintr-un poem epic recitat de un rapsod; cântec epic. [G.-D. rapsodiei] /<fr. r[h]apsodie
recita, A RECITÁ recít tranz. (texte) A spune pe de rost, expresiv si cu intonatia ceruta; a declama. ~ o poezie. /<fr. réciter
redan, REDÁN ~e n. 1) înv. Fortificatie simpla în forma de unghi (folosita de obicei pentru apa-rarea unei treceri). 2) Aliniere oblica a cladiri-lor de-a lungul unei strazi, astfel ca un colt al lor sa iasa mai mult spre strada. 3) Fiecare dintre treptele facute în partea de sus a unui zid, construit pe un teren înclinat. 4) Proemi-nenta longitudinala pe fundul unei ambarcatii sau al unui hidroavion care asigura alune-carea acestora pe apa. /<fr. redan
refren, REFRÉN ~e n. 1) Vers sau grup de versuri care se repeta dupa fiecare strofa a unei poezii. 2) Fraza muzicala care se repeta la sfârsitul fiecarui cuplet al unui cântec. 3) fig. Enunt care se repeta mereu într-o forma invariabila. /<fr. refrain
regată, REGÁT//Ă1 ~e f. Competitie sportiva de amploare, desfasurata între diferite tipuri de ambarcatii nautice (caiac, canoe, canotaj etc.). /<fr. régate, it. regatta
rege, RÉG//E ~i m. 1) (în unele state; folosit si ca titlu pe lânga numele respectiv) Conducator absolut al tarii; riga; monarh; suveran; împarat. ~ al Suediei. 2) fig. Persoana care domina o anumita sfera de activitate prin puterea sa materiala sau spirituala; stapân absolut. ~ al poeziei. ~ al petrolului. ♢ ~ele animalelor denumire data leului. ~ele pasarilor denumire data vulturului. 3) (la jocul de sah) Piesa care ocupa o pozitie principala. 4) (la jocul de carti) Figura pe care este reprezentat chipul unui barbat în vârsta cu coroana; popa. /<lat. rex, ~gis
releu, RELÉ//U ~e n. 1) Dispozitiv care permite unei energii (relativ slabe) sa declanseze o energie puternica. 2) Dispozitiv care serveste la transmiterea unui semnal radioelectronic, amplificându-l. 3) Dispozitiv care permite comutarea unui circuit electric cu ajutorul unui semnal de comanda. 4) Grup de cai (de curse), de câini (de vânatoare), de stafete, care sunt înlocuiti prin altii în timpul unei curse. 5) Loc unde se petrece aceasta înlocuire. /<fr. relais
relief, RELIÉF ~uri n. 1) Forma a suprafetei tere-stre fata de un plan de referinta. 2) Proemi-nenta care se evidentiaza pe un plan. ♢ În ~ iesit în afara dintr-un plan. A scoate în ~ a scoate în evidenta; a sublinia; a accentua. 3) Sculptura ale carei forme ies putin în afara pe un fond cu care fac corp comun; basorelief. [Sil. -li-ef] /<fr. relief
ridicătură, RIDICĂTÚR//Ă ~i f. Parte mai ridicata; proeminenta; convexitate; protuberanta. ♢ ~ de pamânt movila; dâmb. /a se ridica + suf. ~atura
ritmică, RÍTMICĂ f. 1) Totalitate a regulilor care reglementeaza folosirea ritmului în poezie. 2) Stiinta care studiaza ritmul în muzica. /<fr. rythmique
ritornelă, RITORNÉL//Ă ~e f. 1) Reluare într-o melodie a unui refren dupa fiecare strofa cântata. 2) Fragment de muzica instrumentala care se intercaleaza între elementele componente ale unui program de dansuri. 3) Scurta poezie compusa din strofe de câte trei versuri, dintre care primul rimeaza cu al treilea. 4) Vers sau grup de versuri care se repeta la intervale regulate într-o poezie. /<it. ritornello, fr. ritournelle
roentgen, ROENTGEN [pr.: röntghén] ~i m. fiz. Unitate de masura pentru radiatii. ♢ Aparat ~ aparat folosit în medicina pentru efectuarea roentgenoscopiei. [Var. röntgen] /<germ. Röntgen
roentgenterapie, ROENTGENTERAPIE [pr.: röntghenterapíe] f. Metoda de tratament al unor boli prin actiunea fiziologica a razelor X. [Var. röntgenterapie] /<fr. rontgentherapie, germ. Röntgentherapie
romancero, ROMANCERO [pr.: romanséro] n. (în Spania medievala) 1) Culegere de poeme epice în care se tratau teme eroice. 2) Lucrare poetica inclusa într-o astfel de culegere. /Cuv. sp.
romantic, ROMÁNTI//C1 ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de romantism; propriu romantismului. Poema ~ca. 3) si substantival Care manifesta sensibilitate si exaltare, pasiunea fiind mai puternica decât ratiunea; cuprins de sensibili-tate si exaltare deosebita; romantios. /<fr. romantique, germ. romantisch
romanţă, ROMÁNŢ//Ă ~e f. 1) Cântec liric sentimental cu nuanta elegiaca, executat cu acompaniament instrumental. 2) Piesa instrumentala care reproduce caracterul acestui cântec. 3) Poezie lirica destinata pentru a fi transpusa pe melodie. /<fr. romance, germ. Romanze
romboedric, ROMBOÉDRI//C ~ca (~ci, ~ce) Care are forma unui romboedru. ♢ Sistem ~ sistem de cristalizare având ca forma funda-mentala o prisma dreapta ale carei baze sunt triunghiulare. /<fr. rhomboédrique
romboedru, ROMBOÉDR//U ~e n. Poliedru cu toate fetele în forma de romb. /<fr. rhomboedre
rondel, RONDÉL ~uri n. Specie a poeziei lirice cu forma fixa, compusa din treisprezece (sau paisprezece) versuri repartizate în trei strofe, cu anumite repetari ale primelor doua versuri. /<it. rondello, fr. rondel
rubaiat, RUBAIÁT ~e n. (în Persia) Poezie lirica cu caracter filozofic meditativ. /<fr. rubaíyyat
rubidiu, RUBIDÍU n. Metal alcalin, alb-argintiu, foarte activ, întrebuintat la confectionarea fotoelementelor, tuburilor luminoase si în medicina. /<fr. rubidium, germ. Rubidium
sabur, SABÚR n. Substanta solida cu miros placut si gust amar, extrasa din frunzele unor specii de aloe, întrebuintata în medicina. /<turc. sabur
safic, SÁFI//C ~ca (~ci, ~ce) (în poezia lirica clasica): Vers ~ care consta din cinci picioare endecasilabice cu cezura dupa al doilea picior. Strofa ~ca strofa constând din trei versuri safice si unul adonic. /<fr. saphique
satiră, SATÍR//Ă ~e f. 1) Specie a poeziei lirice în care sunt atacate moravurile sociale si cusururile omenesti. 2) Creatie literara care are un asemenea caracter. 3) Categorie estetica care ridiculizeaza în mod violent si caricatural moravurile sociale si cusururile omenesti. 4) fig. Critica persiflanta. [G.-D. satirei; Acc. si sátira] /<ngr. satyra, lat. satira, fr. satire
saturnian, SATURNI//ÁN ~ána (~éni, ~éne) : Vers ~ vers iambic de sapte silabe, folosit în poezia veche latineasca. /<fr. saturnien
săptămână, SĂPTĂMÂN//Ă ~i f. 1) Interval de timp egal cu sapte zile succesive (socotit de luni dimineata pâna duminica seara). 2) Orice perioada de sapte zile consecutive. ~a poeziei. ~a cartii. ♢ ~ de munca numarul zilelor (sau al orelor) lucratoare din cursul unei saptamâni calendaristice. [ G.-D. saptamânii] /<lat. septimana
sextină, SEXTÍN//Ă ~e f. 1) Poezie cu forma fixa, compusa din sase strofe. 2) Strofa compusa din sase versuri. /<fr. sextine
sintaxă, SINTÁX//Ă ~e f. 1) Totalitate a tipurilor de îmbinare a cuvintelor si a modelelor de construire a propozitiilor. 2) Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul îmbinarii cuvintelor în procesul vorbirii. ♢ ~ poetica totalitate a procedeelor sintactice cu ajutorul carora se creeaza efecte stilistice. [G.-D. sintaxei] /<ngr. sintaxix, lat. syntaxis, fr. syntaxe
sonet, SONÉT ~e n. Poezie lirica cu forma fixa, compusa din paisprezece versuri grupate în doua strofe catrene si doua tertene. /<fr. sonnet, it. sonneto
splendid, SPLÉNDI//D ~da (~zi, ~de) si adverbial 1) Care impresioneaza prin calitati deosebite; magnific; superb. Poezie ~da. 2) Care este de o frumusete uimitoare; celest. Panorama ~da. /<fr. splendide, lat. splendidus
stih, STIH ~uri n. 1) înv. pop. Rând de poezie format dintr-un sir de cuvinte, asezate potrivit unor anumite reguli de masura si cadenta; vers. 2) mai ales la pl. rar Creatie literara scurta în versuri; poezie. /<ngr. stihos, sl. stihu
stihui, A STIHU//Í ~iésc intranz. înv. A compune versuri; a face poezii; a versifica. /stih + suf. ~ui
stihuitor, STIHUITÓR ~i m. 1) înv. Autor de stihuri; versificator. 2) peior. Poet lipsit de talent. /a stihui + suf. ~tor
strigătură, STRIGĂTÚR//Ă ~i f. Scurta poezie populara, compusa din doua sau din mai multe versuri, care se rosteste în timpul unor jocuri populare. /a striga + suf. ~atura
strofă, STRÓF//Ă ~e f. Parte a unei opere poetice, constând din câteva versuri, ce constituie un tot unitar din punct de vedere al ritmului, rimei si sensului. /<lat. stropha, fr. strophe, it. strofa, germ. Strophe
stronţiu, STRÓNŢIU n. Metal, alb-argintiu, ai carui compusi au diferite întrebuintari (la fabricarea fotoelementelor, rachetelor de semnalizare, a sticlei etc.). /<fr. strontium, germ. Strontium
suflare, SUFL//ÁRE ~ari f. 1) v. A SUFLA. 2) v. A RĂSUFLA. ♢ A-si retine ~area a întrerupe respiratia. A i se taia cuiva ~area a i se opri cuiva respiratia (de spaima, de mirare etc.). Fara (de) ~ mort. A-si da ~area (de pe urma) a muri. Într-o ~ foarte repede. 3) poet. Tot ce sufla, respira (fiind viu); ceea ce are viata; vietuitoare; vietate; fiinta. ♢ Nici (o) ~ de om nimeni. [Sil. su-fla-] /v. a sufla
ştafetă, STAFÉT//Ă ~e f. 1) înv. v. STAFETAR. 2) Mesaj urgent transmis printr-un curier special. ♢ A umbla cu (sau a duce) ~a a raspândi zvonuri, vorbe calomnioase; a bârfi. 3) Proba sportiva constând din patru etape parcurse succesiv de participanti, care transmit coechipierului urmator un obiect conventional. 4) Obiect care se transmite de la un sportiv la altul în aceasta proba, 5) fig. Traditie demna de urmat, transmisa de la o generatie la alta. A prelua ~a. /<it. staffeta, fr. estafétte
termocentrală, TERMOCENTRÁL//Ă ~e f. Centrala electrica care functioneaza pe baza energiei termice; centrala termoelectrica. [G.-D. termocentralei; Sil. -cen-tra-] /termo- + centrala
termoelectric, TERMOELÉCTRI//C ~ca (~ci, ~ce) Care tine de termoelectricitate; propriu termoelectricitatii. ♢ Centrala ~ca uzina electrica care functioneaza pe baza energiei termice a carbunelui sau a altor carburanti. [Sil. -mo-e-lec-tric] /<fr. thermoélectrique
termoelectricitate, TERMOELECTRICITÁTE f. Ramura a fizicii care studiaza relatiile dintre fenome-nele termice si cele electrice. [G.-D. termoelectricitatii; Sil. -mo-e-lec-tri-] /<fr. thermoélectricité
termoenergetic, TERMOENERGÉTI//C ~ca (~ci, ~ce) Care tine de energia termica; propriu energiei termice. /<fr. thermo-énergétique
termoestezie, TERMOESTEZÍE f. Stare patologica constând în sensibilitate marita la variatiile de temperatura (caracteristica pentru unele boli de nervi). /<fr. thermo-esthésie
terţină, TERŢÍN//Ă ~e f. 1) Poezie cu forma fixa compusa din strofe a câte trei versuri, dintre care primul rimeaza cu al treilea, în timp ce al doilea vers rimeaza cu primul si cu al treilea din strofa urmatoare. 2) Strofa dintr-o astfel de poezie. /<it. terzina
teşi, A TES//Í ~ésc tranz. 1) (lemne, trunchiuri) A taia piezis. 2) (obiecte cu muchii, margini sau colturi proeminente) A face sa se teseasca. 3) (obiecte alungite în partea de sus) A turti, strâmbând sau aplecând pe o parte. 4) fig. A culca la pamânt (printr-o lovitura); a doborî; a pravali. /<bulg. teša
teşi, A SE TESÍ pers. 3 se teséste intranz. (despre obiecte cu muchii, margini sau colturi proeminente) A capata forme mai netede (în urma tocirii). /<bulg. teša
tragedie, TRAGEDÍ//E ~i f. 1) Opera dramatica având conflicte acute si un deznodamânt (de obicei) fatal. 2) fig. Eveniment cu urmari catastrofale; nenorocire mare. [G.-D. tragediei] /<lat. tragoedia, fr. tragédie
tragicomedie, TRAGICOMEDÍ//E ~i f. 1) Opera dramatica în care tragicul si comicul se îmbina (deznodamântul fiind fericit). 2) Întâmplare în care elementele triste se împletesc cu cele vesele. [G.-D. tragicomediei] /<fr. tragi-comédie, lat. tragicomoedia
trapezoedru, TRAPEZOÉDR//U ~e n. Poliedru cu toate fetele trapeze. /<fr. trapézoedre
triolet, TRIOLÉT ~e n. 1) muz. Grup de trei note egale ca valoare, echivalând cu doua note ale aceleiasi figuri ritmice, care se executa într-o singura bataie. 2) Poezie cu forma fixa alcatuita din opt versuri, dintre care primul vers este identic cu al patrulea si al saptelea, iar al doilea este identic cu al optulea. /<fr. triolet
trubadur, TRUBADÚR ~i m. 1) (în Franta din sec. XII-XIII) Poet liric care compunea versuri în vechea franceza de sud si le recita cu un acompaniament muzical specific (pe la curtile marilor feudali). 2) fig. Persoana care lauda excesiv ceva. /<fr. troubadour
ţinc, ŢINC ~uri n. Fiecare dintre proeminentele executate la extremitatea a doua scânduri care se îmbina, una intrând în golurile celeilalte. /<germ. Zinke
ţumburuş, ŢUMBURÚS ~e n. Mica proeminenta, de obicei rotunda, la un obiect. [Pl. si tumburusuri] /cf. sâmbure
sinepitrop, sinepitróp, sinepitrópi, s.m. (înv.) coepitrop.
vânos, VâN//ÓS ~oása (~ósi, ~oáse) 1) Care are vine proeminente. ♢ Sânge ~ sânge care circula prin vine spre inima. 2) Care are vâna; cu mare forta fizica; vânjos; viguros; puternic. /vâna + suf. ~os
vers, VERS ~uri n. 1) Rând de poezie format dintr-un sir de cuvinte, asezate potrivit unor anumite reguli de masura si cadenta. 2) Scurta creatie literara în versuri; poezie. ♢ ~uri libere versuri care au diferite masuri. ~uri albe a) versuri fara rima; b) poezie continând astfel de versuri. /<lat. versus, fr. vers, it. verso
versificator, VERSIFICATÓR ~i m. 1) Scriitor care versifica. 2) fam. depr. Persoana care scrie versuri fara a avea har poetic; poet lipsit de talent; poetastru. /<lat. versificator, fr. versificateur
vioi, VIÓI vioáie adj. 1) (despre persoane) Care vadeste usurinta în miscari; sprinten; iute; ager; agil. 2) (despre ochi, privire) Care expri-ma inteligenta; viu. 3) (despre conversatii) Care se desfasoara din ce în ce mai energic, înflacarat. 4) poet. (despre stele, flacari, vapai) Care straluceste; care raspândeste lumina în jur; luminos; lucitor. 5) Care se caracterizeaza printr-un ritm sustinut. Muzica vioaie. /viu + suf. ~oi
vizieră, VIZIÉR//Ă ~e f. 1) înv. Partea din fata a coifului, care putea fi coborâta, pentru a proteja fata si ochii de lovituri. 2) Partea din fata, proeminenta, a unei caschete sau a unui chipiu, care serveste drept acoperis pentru ochi; cozoroc. 3) Dispozitiv optic circular de dimensiuni mici, montat într-o usa pentru a permite sa se vada din interior spre exterior; vizor; vizeta. [Sil. -zi-e-] /<fr. visiére
acân, ACÂN s.m. Poet si cântaret popular cazah sau chirghiz. [< rus. akân].
epifanie, epifaníe s.f. Aratare a lui Isus Cristos oamenilor, magilor; (p. ext.) revelatie a unei realitati sacre, mitice; (fig.; poet.) revelatie a unei lumi nevazute. (< fr. épiphanie, gr. epiphania, aparitie)
aeroembolie, AEROEMBOLÍE s.f. (Biol.) Prezenta unor bule de gaz în tesuturi. [Gen. -iei. / Cf. fr. aéroembolie].
cascadă, CASCÁDĂ s. f. 1. cadere naturala de apa de la o mare înaltime; cataracta2. 2. (fig.) suita de lucrari care se produc în sacade. o ~ de râs = râs sacadat si prelungit; ~ de aplauze = aplauze puternice. 3. montaj în ~ = mod de legare a unor aparate, masini sau circuite electrice astfel încât curentul de la intrare sa fie egal cu cel de la iesirea elementului anterior. ♢ succesiune de uzine hidroelectrice pe un curs de apa regularizat. 4. cadere libera, pe sol, a unui acrobat sau cascador. (< fr. cascade)
afereză, AFERÉZĂ s.f. 1. Fenomen lingvistic constând în suprimarea vocalei initiale a unui cuvânt. ♦ Poezie rebusista formata din doua parti, prima definind un cuvânt-baza, din care, daca suprimam prima litera, obtinem un alt cuvânt, definit în a doua parte a poeziei. 2. Figura retorica prin care se respinge ceea ce trebuie respins, enuntându-se ceea ce este demn de retinut. [< fr. aphérèse, cf. gr. aphairesis – îndepartare, cadere].
albă, ÁLBĂ s.f. Veche forma de poezie provensala. [< prov. alba, cf. lat. alba – zori].
alcaic, ALCÁIC, -Ă adj. Vers alcaic = vers endecasilabic greco-latin, de un ritm foarte armonios, creat de poetul Alceu; strofa alcaica = strofa în care primele doua versuri sunt alcaice. [< fr. alcaïque, lat. alcaicus, cf. Alceu – poet liric grec].
carunculă, CARÚNCULĂ s. f. 1. formatie anatomica mica, proeminenta; nodul. 2. excrescenta carnoasa pe tegumentul semintei, colorata, bogata în materii oleaginoase, la diseminare prin intermediul insectelor. (< fr. caroncule, lat. caruncula)
aloetic, ALOÉTIC, -Ă adj. (Farm.) Care contine aloe. [< fr. aloétique].
amenomanie, AMENOMANÍE s.f. Delir cu dispozitie vesela. [< fr. aménomanie, cf. lat. amoenus – placut, gr. mania – nebunie].
anacreontism, ANACREONTÍSM s.n. Imitare a poeziei anacreontice. [< fr. anacréontisme].
amoebă, AMOEBĂ s.f. v. amiba.
amibă, AMÍBĂ s.f. Animal protozoar, unicelular, cu corpul format dintr-o masa protoplasmatica si dintr-unul sau mai multe nuclee. [Var. amoeba s.f. / < fr. amibe, cf. germ. Amöbe < gr. amoibe – schimbare].
antropozoic, ANTROPOZÓIC s.n. Era cuaternara, caracterizata prin aparitia omului. // adj. Care apartine acestei ere. [Pron. -zo-ic. / < fr. anthropozoïque, cf. gr. anthropos – om, zoe – viata].
apoetic, APOÉTIC, -Ă adj. Lipsit de poezie. [a- + poetic].
arcadia, ARCÁDIA s.f. Curent literar italian si european ale carui principii au fost elaborate de membrii academiei "Arcadia" (întemeiata la 1690) si care orientau poezia catre arta bucolica, simpla si clara a elegiei grecesti si latine. [Pron. -di-a. / < it. arcadia, cf. Arcadia – provincie din Grecia antica, patria mitica a artei bucolice].
arcadic, ARCÁDIC, -Ă adj. (Liv.) Referitor la creatia poetica a Arcadiei; pastoral, idilic, taranesc, simplu. [< it. arcadico].
arcadier, ARCADIÉR s.m. (Liv.) Membru al academiei poetice intitulata "Arcadia" (1690), care avea ca model poezia pastorala antica. [Cf. germ. Arkadier, it. arcade].
arhidioceză, ARHIDIOCÉZĂ s.f. Dioceza în fruntea careia se afla un arhiepiscop; arhiepiscopie. [< fr. archidiocèse, cf. lat. med. archidioecesis].
arhiloc, ARHILÓC s.m. Vers al poeziei latine si grecesti, prezentând doua variante : mare arhiloc = vers compus din sapte picioare, dintre care primele patru sunt dactili (sau spondei) si ultimele trei sunt trohei ; mic arhiloc = vers format din trei picioare, cu doi dactili si o silaba. [Cf. lat. archilochium, gr. archilocheios < Archilochos – poet liric grec din antichitate].
ariostic, ARIÓSTIC adj. (Liv.) În genul lui Ariosto. [Pron. -ri-os-, pl. -ci, -ce. / cf. Ariosto – poet italian din sec. XV].
aristofanic, ARISTOFÁNIC, -Ă adj. (Lit.) În genul lui Aristofan. // s.m. Tetrametru anapestic, folosit adesea de Aristofan în comediile sale. ♦ Vers antic format dintr-un dactil si doi trohei. [Cf. Aristofan – poet comic grec din antichitate].
asclepiad, ASCLEPIÁD1 adj., s.m. (Vers) compus dintr-un spondeu (sau troheu), doi sau trei coriambi si un iamb. [Pron. -pi-ad. / < fr asclépiade, cf. lat. asclepiadeum (metrum) < Asclepiade – poet grec din antichitate].
asteroid, ASTEROÍD s.m. (de obicei la pl.) Numele unor planete mici care îsi au orbitele între orbitele lui Marte si Jupiter. ♦ Bolid, aerolit. [Pron. -ro-id. / < fr. astéroïde, cf. gr. asteroeides – asemanator unei stele].
aubadă, AUBÁDĂ s.f. Poezie lirica medievala care se recita în zori. [Pron. o-ba-, pl. -de. / < fr., prov. aubade, cf. aube – zori de zi].
autoanclanşare, AUTOANCLANSARE s.f. Anclansare automata. [Cf. fr. autoenclenchement].
autoeducare, AUTOEDUCÁRE s.f. Actiunea de a se autoeduca ; autoeducatie. [< autoeduca].
autoeducativ, AUTOEDUCATÍV, -Ă adj. Referitor la autoeducatie. [Cf. it. autoeducativo].
autoeducaţie, AUTOEDUCÁŢIE s.f. Activitate desfasurata în mod constient în vederea dezvoltarii propriei personalitati. [Gen. -iei. / cf. it. autoeducazione].
autoelogia, AUTOELOGIÁ vb. I. refl. A aduce elogii propriei persoane. [Et. incerta].
autoelogiu, AUTOELÓGIU s.n. Elogiu adus propriei persoane. [Et. incerta].
autoepuraţie, AUTOEPURÁŢIE s.f. Purificare naturala a apelor reziduale varsate în ape de suprafata, datorita actiunii bacteriilor aerobe. [Cf. fr. auto-épuration].
autoerija, AUTOERIJÁ vb. I. refl. (Nerecomandabil) A se erija singur. [Et. incerta].
autoerijare, AUTOERIJÁRE s.f. (Nerecomandabil) Faptul de a se autoerija. [< autoerija].
autoetanşare, AUTOETANSÁRE s.f. Realizare a impermeabilitatii unui dig datorita proprietatilor materialului de constructie. [Dupa fr. autoétanchement].
autoevalua, AUTOEVALUÁ vb. I. refl. A-si evalua propriile merite. [Et. incerta].
autoevaluare, AUTOEVALUÁRE s.f. Faptul de a-si evalua propriile merite. [< autoevalua].
autoevidenţia, AUTOEVIDENŢIÁ vb. I. refl. A se evidentia pe sine însusi. [Et. incerta].
autoevidenţiere, AUTOEVIDENŢIÉRE s.f. Faptul de a se autoevidentia. [< autoevidentia].
autoexamen, AUTOEXÁMEN s.n. Examen al propriei persoane. [Dupa engl. selfexamination].
autoexamina, AUTOEXAMINÁ vb. I. refl. A-si controla propriile cunostinte. [Et. incerta].
autoexaminare, AUTOEXAMINÁRE s.f. Faptul de a se autoexamina. [< autoexamina].
autoexcita, AUTOEXCITÁ vb. I. refl. A se excita singur. [Cf. fr. s'autoexciter].
autoexcitare, AUTOEXCITÁRE s.f. Actiunea de a se autoexcita si rezultatul ei : autoexcitatie. [< autoexcita].
autoexcitaţie, AUTOEXCITÁŢIE s.f. Autoexcitare. ♦ Excitatie magnetica a unei masini sau a unui aparat electromagnetic produsa în cursul functionarii de ele însele. [Cf. fr. auto-excitation].
autotest, AUTOTÉST s.n. (Psih.) Chestionar la care raspunde însusi autorul pe baza unor coeficienti numerici stabiliti pentru fiecare întrebare. [< fr. autotest].
carenă, CARÉNĂ s. f. 1. parte din coca unei nave, sub apa. ♢ volumul de apa dislocat de un plutitor, de o nava. 2. portiune din corola leguminoaselor, în forma de luntre, prin unirea celor doua petale inferioare. 3. iesitura a unui organ, a unui os. 4. prelungire a sternului la pasari. 5. proeminenta alungita în roca unei galerii sau pesteri calcaroase. (< fr. carène, it. carena)
averroism, AVERROÍSM s.n. Curent în filozofia medievala occidentala având la baza învatatura lui Averroes, care sustinea ca materia si miscarea sunt vesnice si nu au fost create si nega nemurirea sufletului si viata de apoi. [Pron. -ro-ism. / < fr. averroïsme, cf. Averroes – numele latinizat al filozofului arab Ibn-Rosd].
baladă, BALÁDĂ s.f. 1. Poezie populara medievala în versuri endecasilabice sau septenare, care se cânta si recita. ♦ Poezie epica cu subiect simplu, care relateaza o întâmplare, de obicei eroica, sau o legenda; cântec batrânesc. 2. Compozitie muzicala cu caracter narativ pentru voce sau pentru instrumente. [< fr. ballade, cf. lat. ballare – a dansa].
balată, BALÁTĂ s.f. (Liv.) Poezie (medievala) care se cânta pe o melodie de dans, formata din una sau mai multe strofe si un refren, interpretat de obicei în cor. [Pl. -te. / < it. ballata].
baroc, BARÓC, -Ă adj. Stil baroc (si s.n.) = stil artistic predominant în sec. XVII-XVIII, care se caracterizeaza prin ornamentatie excesiva, neregularitatea liniilor si prin monumentalitatea constructiilor (în arhitectura), contururi agitate (în sculptura), prin folosirea larga a tehnicii clarobscurului, compozitii în diagonala sau în vârtej (în pictura), dramatism interior si o anumita bizarerie si îndrazneala a metaforei (în muzica si poezie). ♦ Stilul de la sfârsitul perioadelor clasice, în care forma se dezvolta în dauna continutului. ♦ (p. ext.) Stil încarcat, retoric, excesiv de ornamentat. [< it. baròcco, fr. baroque, cf. port. barocco – perla de forma neregulata].
baudelairianism, BAUDELAIRIANÍSM s.n. (Liv.) Imitatie a poeziei lui Baudelaire, care exprima simbolic dezamagirea si pesimismul generate de societatea burgheza. [Pron. bod-le-ri-a-. / < Baudelaire – poet francez].
biedermeier, BIEDERMEIER adj., s.n. Stil Biedermeier = stil de mobilier caracterizat prin forme simple, suprafete netede, lemn curbat, cu aspect general greoi, exprimând gustul pentru confort si pentru viata intima de familie. [Pron. bi-der-má-ier. / < Biedermeier – personaj, întruchipare a filistinului burghez, din poemele scriitorului german Eichrodt].
bioelectronică, BIOELECTRÓNICĂ s.f. Parte a biologiei moleculare care studiaza actiunile electrice între moleculele celulelor si cele ale substantelor care intervin în metabolismul celular. / < fr. bioélectronique].
bioenergetică, BIOENERGÉTICĂ s.f. Capitol al biofizicii care studiaza producerea proceselor energetice din materia vie. [< fr. bioénergétique].
blenoree, BLENORÉE s.f. Blenoragie. [Pron. -re-e. / < fr. blennorrhée, cf. gr. blennorhoe < blenna – mucozitate, rhein – a curge].
bosaj, BOSÁJ s.n. Proeminenta regulata pe suprafata unei piese, care serveste ca reazem pentru alta piesa. ♦ Suprafata pietrelor unei zidarii, aflata în relief fata de paramentul zidului. [< fr. bossage, cf. bosse – îngrosatura].
bric, BRIC s.n. Corabie cu doua catarge, echipata cu pânze patrate si uneori cu motor. ♢ Bric-goeleta = bric al carui arbore trinchet poarta vele patrate, iar celalalt arbore vele aurice. [Pl. -curi. / < fr. brick, cf. engl. brig].
bucolică, BUCÓLICĂ s.f. Poezie pastorala; egloga, idila. [Pl. -ce. / < lat. bucolica, cf. fr. bucolique, gr. boukolikos – pastoral].
byronism, BYRONÍSM s.n. (Lit.) Imitatie a poeziei lui Byron, care se caracterizeaza printr-o atitudine de revolta individualista si anarhica, dar sincera si cinstita. [Pron. bai-. / < germ. Byronismus, cf. Byron – poet romantic englez].
puţă, PÚŢĂ, púte, s.f. (Vulgar) 1. (În limbajul copiilor) Penis. 2. Mucos, tângau. (macedorom. si meglenorom. puta, istrorom. putę; < produs expresiv, apartinator fam. pit-, care indica un obiect de dimensiuni reduse (cf. pipiric, pitigoi, pitic, putin) si care, dupa toate probabilitatile, pare sa descinda din lat. cf. praepūtium (= preput), salapūtium (= mormoloc, copil mic), care indica existenta unui •pūtium (= mic), cf. de asemenea putus si pittinus, pissinus; lat. •pūtium a fost deja postulat de catre P. Papahagi; celelalte explicatii nu sunt suficiente: a. din cr. puca < it. pulcella, b. din pol., ceh. pica (= vulva), c. dintr-un lat. •pupucea, d. dintr-un lat. •pubucea < pubes, e. dintr-un lat. •putea < putus, f. din lat. potta (= labie, buza) g. preindoeurop.)
cancionero, CANCIONÉRO s.n. Culegere de poezii lirice spaniole sau portugheze medievale. [Pron. -sio-, var. cancioneiro s.n. / < sp. cancionero, port. cancioneiro].
canţonetă, CANŢONÉTĂ s.f. 1. Poezie lirica italieneasca, formata din versuri scurte. 2. Mic cântec popular italian; (p. ext.) cântec scurt. 3. (Muz.) Piesa instrumentala polifonica din epoca Renasterii, asemanatoare cântecului popular. [< it. canzonetta].
carunculă, CARÚNCULĂ s.f. Mica formatie anatomica, proeminenta, colorata de obicei în rosu; nodul. [< fr. caroncule, engl. caruncula, cf. lat. caruncula – bucatica de carne].
celo, CELO2- Element de compunere savanta cu semnificatia "gol", "cav", "scobit". [Si -cel. / < fr. coel(o)- < gr. koilos – scobit, cav].
celio, CELIO- Element de compunere savanta cu semnificatia "abdomen", "în legatura cu abdomenul". [Pron. -li-o-, var. celo-. / < fr. coelio-, lat. coeliacum < gr. koilia – pântece, abdomen].
celiac, CELIÁC, -Ă adj. Referitor la cavitatea abdominala. [Pron. -li-ac. / < fr. coeliaque].
celioscopie, CELIOSCOPÍE s.f. Metoda de explorare vizuala a cavitatii abdominale cu ajutorul unui dispozitiv optic. [Pron. -li-o-. / < fr. coelioscopie, cf. gr. koilia – pântece, skopein – a privi].
cainozoic, CAINOZÓIC s.n. Neozoic. [Pron. ca-i-no-zo-ic, var. cenozoic s.n. / cf. caenozoïque, engl. cainozoic, rus. kainozoiskii < gr. kainos – nou, zoe – viata].
centon, CENTÓN s.n. (Rar) Poezie ale carei versuri sau fragmente sunt luate de la diferiti autori. ♦ Lucrare, opera fara originalitate; plagiat. [Pl. -oane. / < fr. centon, cf. lat. cento – haina facuta din bucati].
clasem, CLASÉM s.n. Unitate reprezentativa pentru o clasa (lingvistica, literara, poetica, sociologica etc.). [Pl. -me. / < fr. classème].
coeficient, COEFICIÉNT s.m. 1. (Mat.) Numar sau parametru literal care multiplica o expresie algebrica în forma de monom. 2. Valoare relativa atribuita la un examen. 3. Marime constanta în anumite conditii date, care indica o anumita proprietate a unei substante, a unui sistem fizic. ♢ Coeficient statistic = forma de exprimare a raportului dintre doua marimi printr-un numar, care arata de câte ori o marime este mai mare sau mai mica în comparatie cu alta; coeficient economic = relatie, exprimata în procente, între cantitatea de munca utila produsa de un mecanism si cantitatea de energie pe care o consuma acesta. [Pron. co-e-fi-ci-ent, pl. -nti. / < fr. coefficient].
coempţiune, COEMPŢIÚNE s.f. (Jur.) Cumparare reciproca. [Cf. fr. coemption, lat. coemptio].
coercibilitate, COERCIBILITÁTE s.f. Însusirea a ceea ce este coercibil. [Pron. co-er-. / cf. fr. coercibilité].
coerciţie, COERCÍŢIE s.f. Constrângere (mai ales în vederea supunerii fata de legi). [Gen. -iei, var. coercitiune s.f. / cf. fr. coercition, lat. coercitio < coercere – a constrânge].
coerciţiune, COERCIŢIÚNE s.f. v. coercitie.
coerenţă, COERÉNŢĂ s.f. Legatura, unire strânsa (între mai multe elemente, idei, lucruri). ♦ Proprietate a unui sistem de axiome de a nu admite contradictie între nici o pereche de propozitii care pot fi deduse din el. [Var. coherenta s.f. / cf. fr. cohérence, lat. cohaerentia].
coeror, COERÓR s.n. (Fiz.) Aparat imaginat de Branly pentru receptionarea semnalelor de telegrafie fara fir. [Pron. co-e-, pl. -roare. / < fr. cohéreur].
holoedric, HOLOÉDRIC,-Ă, adj. Referitor la holoedrie. [Pron. -lo-e-. / < fr. holoédrique]
coeziv, COEZÍV, -Ă adj. (Rar) Coerent. [Pron. co-e-. [Cf. fr. cohésif].
coezivitate, COEZIVITÁTE s.f. (Fiz.) Proprietate pe care o are o materie de a-si conserva stabilitatea prin jocul fortelor interioare. [Pron. co-e-. / cf. fr. cohésivité].
colană, COLÁNĂ s.f. (Italienism) Culegere de poezii sau de proza cu tema comuna; (p. ext.) colectie de opere. [< it. collana].
comedio, COMEDIO- Element prim de compunere savanta cu semnificatia "(referitor la) comedie". [Pron. -di-o-. / < lat. comoedia].
comprimabil, COMPRIMÁBIL, -Ă adj. Care se poate comprima; coercibil. ♦ (Fig.) Compresibil. [Cf. fr. comprimable].
condil, CONDÍL s.m. Iesitura, vârf, proeminenta a unui os prin care se face articulatia. [< fr. condyle, cf. gr. kondylos – articulatie].
coeficient, Coeficient de clasificare sahista internationala:Rating sahist
contrast, CONTRÁST s.n. 1. Opozitie, deosebire izbitoare între doua sau mai multe lucruri, situatii, calitati etc. ♦ Diferenta dintre densitatile extreme ale unei imagini fotografice. ♦ Efect artistic obtinut de un scriitor, de un pictor etc. prin opozitia ritmului, a ideilor, a culorilor etc. 2. (Lit.) Gen de poezie lirica medievala în care este folosit efectul artistic al opozitiilor de ritm, de idei etc. [Pl. -te, var. (2) contrasto s.n. / < fr. contraste, cf. it. contrasto].
corelaţie, CORELÁŢIE s.f. Relatie, legatura reciproca între lucruri sau fenomene. ♦ (Mat.) Transformare biunivoca prin care unui punct îi corespunde un plan si reciproc, deci unei drepte o dreapta. ♢ Coeficient de corelatie = marime masurând relatia de similitudine dintre doi factori. [Gen. -iei, var. corelatiune s.f. / cf. fr. corrélation].
coriocarcinom, CORIOCARCINÓM s.n. (Med.) Corioepiteliom. [< fr. choriocarcinome].
corioepiteliom, CORIOEPITELIÓM s.n. (Med.) Tumoare maligna care se dezvolta în uter din resturile placentare ramase dupa o sarcina; coriocarcinom. [< fr. chorio-épithéliome, cf. gr. chorion – placenta, lat. épithélium – epiteliu].
groenlandez, GROENLANDÉZ, -Ă, groenlandézi, -e, s.m. si f., adj. Persoana care face parte din populatia de baza a insulei Groenlanda sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine insulei Groenlanda sau groenlandezilor (1.), privitor la insula Groenlanda sau la groenlandezi, originar din Groenlanda. (cf. fr. groenlandais)
bioetică, BIOÉTICĂ s.f. Morala a stiintei în general si a medicinei în special, care interzice comercializarea corpului uman si traficul de organe. (din fr. bioéthique, it. bioetica)
craterizare, CRATERIZÁRE s.f. Formare a unei scobituri în forma de crater pe anticatodul unui tub de radiatii roentgen. [Cf. it. craterizzazione].
criestezie, CRIESTEZÍE s.f. v. crioestezie.
crioestezie, CRIOESTEZÍE s.f. Sensibilitate deosebita la frig. [Gen. -iei, var. criestezie s.f. / < fr. cryesthésie, cf. gr. kryos – frig, aisthesis – percepere].
cuplet, CUPLÉT s.n. Cântec sau poezie satirica cu mai multe strofe si un refren. ♦ Strofa a unui cântec, a unei poezii. ♦ Episod intercalat între refrenele unui rondo. [Pl. -te, -turi / < fr. couplet].
cvinariu, CVINÁRIU, -IE adj. Care se divide exact cu cinci. ♦ Care are ca baza numarul cinci. // s.f. Strofa (sau poezie) alcatuita din cinci versuri. [Pron. -riu. / < fr. quinaire, cf. lat. quinque – cinci].
dantologie, DANTOLOGÍE s.f. (Lit.) Studiul vietii si operei lui Dante, poet si prozator italian din sec. XIV; dantistica; dantism. [< fr. dantologie, it. dantologia].
assafetida, ASSA-FETÍDA s.f. (Chim., med., farm.) Guma rasinoasa uscata obtinuta prin incizarea tulpinii si radacinii mai multor umbelifere asiatice (din familia Ferula), de culoare crem sau roscata, cu gust acru si cu miros deosebit de respingator. Este întrebuintata drept condiment (în bucataria indiana), antispastic (în medicina moderna), profilactic împotriva bolilor (în medicina traditionala), momeala, etc. [Pr.: a-sa-] (cf. fr. as(s)a(-)foetida sau as(s)a(-)fétida, engl. asaf(o)etida, din lat. asafoetida, din pers. azā = mastic si lat. foetida fem. de la foetidus = fetid) [Cuvinte straine (recent intrate în limba), pp. 1046-1052; morf., def., et. TLF si MW]
canţonier, CANŢONIÉR s. n. 1. culegere italiana de poezii lirice de dragoste. 2. culegere de cantone (2) sau cantonete. (< it. canzoniere)
depoetiza, DEPOETIZÁ vb. I. tr. A lipsi de poezie, a lua caracterul poetic. [Pron. -po-e-. / cf. fr. dépoétiser].
depoetizare, DEPOETIZÁRE s.f. Actiunea de a depoetiza si rezultatul ei. [< depoetiza].
canţonetă, CANŢONÉTĂ s. f. 1. mic cântec popular italian, de origine napolitana; (p. ext.) cântec scurt. 2. poezie lirica italiana din versuri scurte. (< it. canzonetta)
canţonă, CANŢÓNĂ s. f. 1. poezie lirica medievala cu tematica erotica, divizata în mai multe strofe. 2. cântec italian pe mai multe voci din epoca Renasterii, transcris apoi pentru instrumente spre a deveni o forma polifonica strofica. (< it. canzone)
phoenix, PHOÉNIX s.m. v. fenix. [DEX'98]
dezagregare, DEZAGREGÁRE s.f. Actiunea de a se dezagrega si rezultatul ei. ♦ Transformare chimica a unui material sau a unei substante, insolubile în dizolvanti obisnuiti, în substante dintre care cel putin una este solubila. ♦ Distrugere a starii de coeziune a unei roci sub actiunea agentilor geomorfologici externi. [< dezagrega].
dioceză, DIOCÉZĂ s.f. 1. Fiecare dintre cele 14 provincii ale Imperiului roman (din sec. IV). 2. Regiune de sub jurisdictia unui episcop sau a unui arhiepiscop catolic. [Var. dieceza s.f. / < fr. diocèse, cf. lat. dioecesis, gr. dioikesis – conducere].
dilataţie, DILATÁŢIE s.f. Marire a dimensiunilor unui corp (sub actiunea caldurii); dilatare. ♢ Coeficient de dilatatie = crestere a unitatii de lungime, de suprafata sau de volum a unui corp, raportata la 1
dinamoelectric, DINAMOELÉCTRIC adj.n. Principiu dinamoelectric = principiu de baza în exploatarea magnetismului pentru producerea curentului în motoarele tip dinam. [Cf. fr. dynamo-électrique].
diploe, DIPLÓE s.f. (Anat.) Ţesut osos spongios, aflat între cele doua oase late ale craniului. [< fr. diploé].
diploic, DIPLÓIC, -Ă adj. Referitor la diploe. [Pron. -plo-ic. / < fr. diploïque]
discord, DISCÓRD s.n. Poezie lirica medievala de origine provensala, cu o structura neregulata prin diversitatea strofelor sau chiar a limbilor. [< it. discordo, cf. prov. descort].
discriminant, DISCRIMINÁNT, -Ă adj. (Mat.) Care face o separatie între doi termeni. // s.m. Relatie între coeficientii unei ecuatii de gradul al doilea care indica daca aceasta poseda doua radacini distincte, o radacina dubla sau nu admite nici o radacina; realizant. [Cf. lat. discriminans, it. discriminante, fr. discriminant].
cantică, CÁNTICĂ s. f. (rar) poem epic religios; (spec.) cele trei parti ale Divinei comedii a lui Dante. (< it. cantica)
ecoencefalografie, ECOENCEFALOGRAFÍE s.f. Metoda de diagnosticare a proceselor patologice intracraniene cu ajutorul ultrasunetelor. [Gen. -iei. / < fr. échoencéphalographie, cf. gr. echo – sunet, enkephalos – creier, graphein – a scrie].
edematos, EDEMATÓS, -OÁSĂ adj. (Med.) Referitor la edem. [< fr. oedémateux].
electroencefalografie, ELECTROENCEFALOGRAFÍE s.f. Metoda de diagnostic bazata pe înregistrarea curentilor electrici care însotesc activitatea celulelor nervoase. [Gen. -iei. / < fr. électro-encéfalographie].
electroendosmoză, ELECTROENDOSMÓZĂ s.f. Electroosmoza constând în deplasarea lichidului spre catod. [< fr. électro-endosmose].
electroerodare, ELECTROERODÁRE s.f. Prelucrare a metalelor constând în îndepartarea unui strat din material cu ajutorul descarcarilor electrice prin scântei; electroeroziune. [Et. incerta].
electroeroziune, ELECTROEROZIÚNE s.f. Electroerodare. [Pron. -tro-e-. / < fr. électroerosion].
electroexosmoză, ELECTROEXOSMÓZĂ s.f. Electroosmoza constând în deplasarea lichidului spre anod. [< fr. électro-exosmose].
elegiac, ELEGIÁC, -Ă adj. 1. Cu caracter de elegie; elegic. ♦ (Despre un poet) Care compune elegii sau opere cu caracter de elegie. 2. Trist, jalnic. [Pron. -gi-ac. / cf. fr. élégiaque, it. elegiaco].
eminenţă, EMINÉNŢĂ s.f. 1. Titlu care se da cardinalilor catolici. 2. (Frantuzism) Proeminenta, iesitura. [Cf. fr. éminence, it. eminenza, lat. eminentia – înaltime].
encomion, ENCOMIÓN s.n. (Liv.) 1. Gen al poeziei lirice din Grecia antica folosit pentru exaltarea meritelor cuiva; elogiu. [Pron. -mi-on, var. encomiu s.n. / < it. encomio, cf. gr. enkomion – discurs].
endodiascop, ENDODIASCÓP s.n. Tub de raze roentgen, folosit pentru efectuarea de radiografii interne prin introducerea într-o cavitate a corpului. [Pron. -di-as-, pl. -coape. / < fr. endodiascope].
endoecie, ENDOECÍE s.f. (Biol.) Folosire a cavitatilor din corpul indivizilor unei specii ca locuinta de catre indivizii altei specii, fara ca între cele doua organisme sa existe relatii de parazitism. [Pron. -do-e-, gen. -iei. / cf. gr. endon – înauntru, oikos – casa].
endoenzimă, ENDOENZÍMĂ s.f. (Biol.) Enzima care îsi exercita activitatea chiar în celulele în care a fost produsa. [Pron. -do-en-. / < fr. endoenzyme].
enilism, ENILÍSM s.n. Forma de alcoolism datorat abuzului de vin. [< fr. oenilisme].
eno, ENO- Element prim de compunere savanta cu semnificatia "(referitor la) vin", "(de la) vin". [Var. oeno-. / < it. eno-, fr. oeno-, cf. gr. oinos].
oeno, OENO- v. eno-.
enolog, ENOLÓG, -Ă s.m. si f. Specialist în enologie. Si oenolog, var. oinolog s.m.f. / < fr. oenologue].
oenolog, OENOLÓG s.m. si f. v. enolog.
enologic, ENOLÓGIC, -Ă adj. Referitor la enologie. [Scris si oenologic. / < fr. oenologique].
enologie, ENOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul vinurilor si al produselor derivate din vin. [Gen. -iei, scris si oenologie, var. oinologie s.f. / < fr. oenologie, cf. gr. oinos – vin, logos – studiu].
oenologic, OENOLÓGIC, -Ă adj. v. enologic.
oenologie, OENOLOGÍE s.f. v. enologie.
enometrie, ENOMETRÍE s.f. Determinare a cantitatii de alcool din vin. [Scris si oenometrie. / < fr. oenométrie].
oenometrie, OENOMETRÍE s.f. v. enometrie.
enotehnică, ENOTÉHNICĂ s.f. Tehnica vinificatiei, a pastrarii vinurilor. [Gen. -cii, scris si oenotehnica. / < fr. oenotechnique].
oenotehnică, OENOTEHNICĂ s.f. v. enotehnica.
enoterapie, ENOTERAPÍE s.f. Tratament prin vin. [Gen. -iei, scris si oenoterapie, var. oinoterapie s.f. / cf. it. enoterapia < gr. oinos – vin, therapeia – tratament].
oenoterapie, OENOTERAPÍE s.f. v. enoterapie.
canoist, CANOÍST, -Ă s. m. f. sportiv la întrecerile de canoe. (< fr. canoéiste)
eozoic, EOZÓIC s.n. Proterozoic. // adj. Care apartine acestei ere. [Pron. e-o-, pl. -ci, -ce. / < fr. éozoïque, cf. gr. eos – aurora, zoe – viata].
proterozoic, PROTEROZÓIC s.n. Algonkian; eozoic. [Pron. -zo-ic. / < germ. Proterozoikum, cf. gr. proteros – anterior, zoe – viata].
canoe, CANÓE s. f. 1. barca usoara dintr-un singur trunchi, la amerindieni. 2. ambarcatie cu capetele ascutite, la care se vâsleste cu ajutorul unei pagaie din pozitia în genunchi. ♢ sport nautic cu aceasta ambarcatie. (< fr. canoë, engl. canoe)
epigramă, EPIGRÁMĂ s.f. 1. (Ant.) Inscriptie pe morminte, monumente, vase etc. 2. (Lit.) Specie de poezie (scurta) cu caracter satirizant, care se sfârseste printr-o poanta ironica, muscatoare la adresa unui personaj, a unui fapt etc. [< fr. épigramme, it., lat. epigramma, cf. gr. epi – deasupra, gramma – inscriptie].
arpagic, ARPAGÍC s.n. 1. Ceapa mica, obtinuta din samânta si care, rasadita, da ceapa mare (Allium cepa). 2. Ceapa perena pitica (Allium schoenoprasum), foarte prolifica, cu aspect de tufa deasa, de la care se utilizeaza doar frunzele subtiri, tubulare, cu gust de usturoi, întrucât nu face bulb; este specifica bucatariei franceze si germane, fiind utilizata ca verdeata; pop. cepsoara, ceapa marunta, ceapa cu foi subtiri, hajme, arpagica, ai de ciorba, ai tufos; denumiri adaptate în comert: civeta (< fr. civette), cibulet (< fr. ciboulette).
ermetism, ERMETÍSM s.n. 1. Caracterul de neînteles al unei opere, lucrari teoretice, caracterul secret al unei doctrine. 2. Curent literar, manifestat cu precadere dupa primul razboi mondial, care a cultivat deliberat (în poezie) un limbaj excesiv intelectualizat, încifrat, adesea ininteligibil. [Var. hermetism s.n. / < fr. hermétisme, it. ermetismo, cf. Hermes (Trismegistul) – zeu grec, considerat de alchimisti ca patron al stiintelor oculte si al magiei].
oesar, OESÁR s.n. (Geol.) Muncele de nisip alungite si înguste, formate de morene în câmpiile glaciare. [Pron. esar, var. esar s.n. / < fr. oesar < cuv. finlandez].
esar, ESÁR s.n. v. oesar.
cancionero, CANCIONERO [CANSIONÉRO] s. n. culegere de poezii lirice spaniole. (< sp. cancionero)
cancioneiro, CANCIONEIRO [CANSIONÉIRU] s. n. culegere de poezii lirice portugheze, asemanatoare cancionero-ului spaniol. (< port. cancioneiro)
esofagectomie, ESOFAGECTOMÍE s.f. Rezectie a unei parti a esofagului. [Gen. -iei. / < fr. oesophagectomie].
esofagită, ESOFAGÍTĂ s.f. (Med.) Inflamatie a esofagului. [< fr. oesophagite].
esofagomalacie, ESOFAGOMALACÍE s.f. (Med.) Înmuiere anormala a peretelui esofagian, provocata de actiunea sucului gastric în urma vomismentelor frecvente. [Gen. -iei. / < fr. oesophagomalacie, cf. gr. oesophagos – esofag, malakia – înmuiere].
esofagoscop, ESOFAGOSCÓP s.n. (Med.) Tub special pentru examenul endoscopic al esofagului. [Pl. -scoape. / < fr. oesophagoscope].
esofagoscopie, ESOFAGOSCOPÍE s.f. (Med.) Explorarea endoscopica a esofagului. [Gen. -iei. / < fr. oesophagoscopie, cf. gr. oesophagos – esofag, skopein – a privi].
esofagostomie, ESOFAGOSTOMÍE s.f. (Med.) Deschidere operatorie la piele a esofagului. [< fr. oesophagostomie, cf. gr. oesophagos – esofag, stoma – deschidere].
esofagotom, ESOFAGOTÓM s.n. Instrument chirurgical folosit în esofagotomie. [< fr. oesophagotome].
esofagotomie, ESOFAGOTOMÍE s.f. (Med.) Incizie a peretelui esofagian. [Gen. -iei. / < fr. oesophagotomie, cf. gr. oesophagos – esofag, tome – taiere].
fenugrec, FENUGRÉC s.m. Planta erbacee, numita si fân grecesc (Trigonella foenum-grecum) – V. schinduf
schinduf, SCHINDUF s.m. Planta erbacee, îndeobste folosita ca nutret, numita si fân grecesc (Trigonella foenum-grecum), ale carei seminte se folosesc în tarile asiatice drept condiment – fie uscate, adaugate în amestecuri traditionale (curry), fie încoltite ca o verdeata picanta, în salate.
estral, ESTRÁL, -Ă adj. Referitor la estru. [Scris si oestral. / < fr. oestral].
oestral, OESTRÁL, -Ă adj. v. estral.
oestru, OÉSTRU s.m. si n. v. estru.
estrogen, ESTROGÉN s.n. Hormon feminin care determina aparitia estrului (1). [Scris si oestrogen. / < fr. oestrogène].
oestrogen, OESTROGÉN s.n. v. estrogen.
estrogenie, ESTROGENÍE s.f. (Med.) Prezenta hormonilor estrogeni în organism. [< fr. oestrogénie].
estronă, ESTRÓNĂ s.f. Foliculina. [Scris si oestrona. / < fr. oestrone].
oestronă, OESTRÓNĂ s.f. v. estrona.
estroză, ESTRÓZĂ s.f. (Biol.) Boala parazitara a oilor si caprelor, produsa de larvele de estru, care se localizeaza în sinusuri, provocând ameteli. [Scris si oestroza. / < fr. oestrose].
oestroză, OESTRÓZĂ s.f. v. estroza.
eteriza, ETERIZÁ vb. I. tr. 1. A anestezia cu eter. 2. tr., refl. (Poet.) A capata un caracter eteric, a deveni pur, diafan. [< fr. éthériser].
etopee, ETOPÉE s.f. (Liv.) Descriere, înfatisare a moravurilor si a sentimentelor oamenilor. ♦ Figura de compozitie constând în zugravirea caracterului sau structurii psihice a unui personaj prin scrisori ori printr-o cuvântare, adesea fictive. ♦ Figura de stil constând în personificarea unor lucruri. [Pron. -pe-e, var. etopoezie s.f. / < fr. éthopée, lat. ethopoeia, gr. ethopoiia].
etopoezie, ETOPOEZÍE s.f. v. etopee.
canadiană, CANADIÁNĂ s. f. 1. haina de vânt scurta, impermeabila; vindiac. 2. ambarcatie usoara, canoe, la indienii nord- americani. (< fr. canadienne)
evie, ÉVIE s.f. (Liv.) Bacanta. [Gen. -iei. / < it. evia, cf. gr. euoe].
evoe, EVOÉ interj. Strigat al bacantelor în onoarea lui Bachus. [< lat. evoe, gr. euoe].
exoenzimă, EXOENZÍMĂ s.f. Enzima secretata în celule, dar eliminata în lichidele din organism, unde îsi exercita activitatea. [< fr. exoenzyme].
fantezism, FANTEZÍSM s.n. (Rar) Caracter fantezist. ♦ Orientare a poeziei si prozei de la începutul sec. XX, care se caracterizeaza prin metafore scânteietoare, prin usurinta si eleganta stilului si prin ineditul comparatiilor. [< fantezie + -ism].
fatrasie, FATRASÍE s.f. (Lit.) Mica compozitie poetica medievala, alcatuita din dictoane, proverbe etc. [Gen. -iei. / < fr. fatrasie].
faustic, FAÚSTIC, -Ă adj. (Liv.) În genul lui Faust, propriu lui Faust. [Pron. fa-us-. / < Faust – personaj din drama cu acelasi nume de Goethe].
felibru, FELÍBRU s.m. Poet sau prozator apartinând scolii literare constituite de Mistral în Provence. [< fr. félibre].
felibru, FELÍBRU s.m. Poet sau prozator apartinând scolii literare constituite de Mistral în Provence. [< fr. félibre].
federaţie, FEDERÁŢIE s.f. 1. Uniune de state autonome (pastrându-si în anumite limite independenta) într-un stat unitar, condus de un guvern central. 2. Uniune de organizatii constituita în vederea realizarii unui scop comun. [Gen. -iei, var. federatiune s.f. / cf. fr. fédération, lat. foederatio].
fenix, FÉNIX s.m. 1. Pasare legendara, imaginata ca un vultur cu penele de aur si de purpura, despre care se credea ca renaste din propria ei cenusa, fiind socotita drept simbol al primenirii, al reînnoirii vesnice. ♦ (Fig.) Om superior, unic în genul sau, de mare valoare. 2. Palmier, planta de apartament. [< fr. phénix, cf. lat. phoenix, gr. phoinix].
feroelectric, FEROELÉCTRIC, -Ă adj. Referitor la feroelectricitate. [< fr. ferro-électrique].
feroelectricitate, FEROELECTRICITÁTE s.f. (Fiz.) Proprietate a unor substante dielectrice, care se manifesta prin aparitia polarizarii spontane, provocata de schimbarea pozitiei ionilor în reteaua cristalina. [< fr. ferro-électricité].
feticid, FETICÍD s.n. Omorârea unui fat în pântecele mamei. [< fr. foeticide, cf. lat. foetus – fat, caedere – a omorî].
fetor, FETOR s.n. (Liv.) Miros puternic, neplacut. [Cf. it. fetore, lat. foetor < foetere – a puti].
fetus, FÉTUS s.m. (Biol.) Produs în urma actului de conceptie al unui animal mamifer, care a depasit stadiul de embrion, dar nu a ajuns înca sa fie nascut; fat. [Scris si foetus. / < fr. foetus, lat. fetus].
foetus, FOÉTUS s.m. v. fetus.
camă, CÁMĂ s. f. proeminenta pe un ax servind spre a ridica, pentru o anumita fractiune din perioada de miscare a axului, o tija. (< fr. came)
ficoeritrină, FICOERITRÍNĂ s.f. Pigment rosu care se gaseste în unele alge. [Pron. -co-e-. / < fr. phycoérythrine, cf. gr. phykos – alga, erythros – rosu].
figurat, FIGURÁT, -Ă adj. (Despre sensul unor cuvinte, al unor expresii) Care este folosit într-un înteles diferit fata de cel propriu, obisnuit (întrebuintat astfel de obicei în scopuri afective, expresive etc.). ♦ (Despre stil) Bogat în figuri poetice. ♦ Elemente figurate = celulele din sânge. [Cf. fr. figuré, lat. figuratus].
filoelen, FILOELÉN, -Ă adj., s.m. si f. Prieten al grecilor. [Cf. fr. philhellène].
filoelenic, FILOELÉNIC, -Ă adj. Filoelen. [Cf. fr. philhellénique].
filoelenism, FILOELENÍSM s.n. Dragoste, admiratie pentru ceea ce este grecesc. [Cf. fr. philhellénisme].
filoenglez, FILOENGLÉZ, -Ă adj., s.m. si f. Anglofil. [Cf. it. filoinglese].
filozofie, FILOZOFÍE s.f. 1. Forma a constiintei sociale, constituind un sistem coerent de notiuni si idei care reflecta realitatea sub aspectele ei cele mai generale; conceptie generala despre lume si viata. ♢ Filozofie lingvistica = teorie neopozitivista care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului. 2. Totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al stiintei. ♢ Filozofia culturii = disciplina teoretica care se preocupa de definirea genetica, structurala si functionala a fenomenului culturii. 3. Comportare, fel de a reactiona al cuiva în fata unor lovituri, a unor nenorociri etc.; fel al cuiva de a privi lumea si viata. 4. (Fam.) Problema greu de rezolvat. [Gen. -iei, var. filosofie s.f. / < lat., gr. philosophia < philein – a iubi, sophia – întelepciune, cf. fr. philosophie].
floe, FLOE s.n. Gheata care acopera partial marile nordice, plutind în blocuri. [< fr., engl. floe].
floem, FLOÉM s.n. (Bot.) Strat de celule ale fasciculului fibrovascular, care conduc substantele organice asimilate liber. [Pron. flo-em. / < fr. phloème, cf. gr. phloios – scoarta].
foehn, FOEHN s.n. v. foen.
foen, FOEN s.n. 1. Vânt cald si puternic care bate în muntii Alpi. 2. Aparat electric pentru uscarea parului cu ajutorul unor curenti de aer cald. [Pron. fön, scris si foehn. / < fr. foehn, germ. Föhn].
imagism, IMAGÍSM s.n. Scoala în poezia engleza si americana din primele doua decenii ale sec. XX, care pretindea sa comunice prin culoare si ritm emotia directa a sensibilitatii poetului. [Cf. engl. imagism, fr. imagisme].
fotoefect, FOTOEFÉCT s.n. (Fiz.) Fenomen de degajare a electronilor în urma expunerii unor substante la actiunea razelor luminoase. [Cf. germ. Photoeffekt].
fotoelectron, FOTOELECTRÓN s.m. (Fiz.) Electron emis de o suprafata metalica pe care cade un fascicul de radiatii. [Cf. fr. photoélectron].
fotoelement, FOTOELEMÉNT s.n. 1. Sursa de curent electric, în care energia unei radiatii luminoase este transformata în energie electrica. 2. Aparat foarte sensibil pentru masurat intensitatea razelor ultraviolete. [Cf. fr. photoélément].
fotopolarimetru, FOTOPOLARIMÉTRU s.n. Polarimetru fotoelectric. [< fr. photopolarimètre].
franciscanism, FRANCISCANÍSM s.n. Miscare religioasa a lui Francesco d'Assisi, care îmbina predica pocaintei si a ascetismului sever cu aceea a simplitatii evanghelice, a blândetii si a dragostei pentru toate vietuitoarele firii. [< it. francescanesimo, cf. Francesco d'Assisi – teolog si poet catolic italian din evul mediu].
caligramă, CALIGRÁMĂ s. f. mod special de dispunere a versurilor, cu combinatii de cuvinte, de litere, urmarind reprezentarea grafica a simbolurilor sau sugestiilor într-o poezie. (< fr. calligramme)
batată, BATÁTĂ, batate, s.f. Tubercul comestibil, de culoare roscata sau galbuie, al unei plante perene târatoare (Ipomoea batatas), cultivata în tarile cu clima calda; din it. batata (s.f.), germ. Batate (s.f.); sin. batat, batati (din fr. patate); pop. cartof dulce, cf. germ. Süßkartoffel.
gastroenterocolită, GASTROENTEROCOLÍTĂ s.f. Inflamatie a mucoasei stomacului, intestinului subtire si a colonului. [Pron. -tro-en-. / < fr. gastro-entérocolite].
gastroenteroptoză, GASTROENTEROPTÓZĂ s.f. (Med.) Ptoza a stomacului si a intestinelor. [< fr. gastro-entéroptôse]
gastroenterostomie, GASTROENTEROSTOMÍE s.f. (Med.) Crearea operatorie a unei comunicatii directe între stomac si intestin. [< fr. gastro-entérostomie, cf. gr. gaster – stomac, enteron – intestin, stoma – deschidere].
gastrohepatic, GASTROHEPÁTIC, -Ă adj. Care apartine, afecteaza atât stomacul, cât si ficatul. [Cf. it. gastroepatico].
gaz, GAZ2 s.n. 1. Nume dat corpurilor fluide care au o coeziune moleculara foarte mica. 2. Denumire populara pentru petrolul lampant. 3. (La pl.) Emanatii gazoase ale stomacului sau ale intestinelor. // Element prim de compunere savanta cu semnificatia "(referitor la) gaz", "fluid". [Pl. -ze, var. gazo-. / cf. fr. gaz, germ. Gas].
gazel, GAZÉL s.n. Poezie cu forma fixa formata din distihuri, în care fiecare al doilea vers al distihului se termina în aceeasi rima ca cea a primului distih. [Pl. -luri, -le. / < fr. ghazel, cf. ar. ghazel].
georgic, GEÓRGIC, -Ă adj. (Liv.) Referitor la muncile agricole. ♦ (s.f.) Poezie având acest caracter. [Cf. lat. georgicus, gr. georgikos, fr. géorgique].
geotumoare, GEOTUMOÁRE s.f. Proeminenta de mari dimensiuni a scoartei terestre, rezultata printr-o puternica miscare de înaltare. [< fr. géotumeur].
gestă, GÉSTĂ s.f. (Liv.) Fapta memorabila; act vitejesc. ♦ Poem epic sau eroic din evul mediu. [< it. gesta, fr. geste, cf. lat. gesta – fapte vitejesti].
gilbert, GÍLBERT s.f. (Fiz.) Unitate de masura a tensiunii magnetice, egala cu tensiunea magnetica produsa pe o portiune cu lungimea de un centimetru a unei linii de câmp magnetic uniform, a carui intensitate este de un oersted. [< engl., fr. gilbert, cf. Gilbert – fizician englez].
giostră, GIÓSTRĂ s.f. Compunere poetica în care se povesteste despre o întrecere cavalereasca. [Pron. gios-tra. / < it. giostra – turnir].
gliconic, GLICÓNIC, -Ă adj. (Despre versuri) Compus dintr-un dactil, un troheu si o silaba oarecare. [< fr. glyconique, cf. Glykon – poet comic grec].
liomer, LIOMÉR s.n. (Liv.) 1. Poezie umoristica din sec. XV-XVI, scrisa în dialectul napolitan, cu teme diferite si destinata sa fie recitata. 2. Intriga, încurcatura. [Pron. lio-, scris si gliommero. / < it. gliommero].
glosă, GLÓSĂ s.f. 1. Explicatia unui text obscur sau a unui cuvânt greu de înteles. ♦ Comentariu, nota la un text. 2. Poezie cu forma fixa ale carei versuri din prima strofa sunt comentate pe rând în câte o strofa urmatoare, ultima strofa continând aceleasi versuri ca si prima, însa în ordine inversa. [< fr. glose, cf. germ. Glosse, lat. glossa, gr. glossa].
goliard, GOLIÁRD s.n. Nume dat poetilor medievali de limba latina, ratacitori, care celebrau în poeziile lor bucuria de a trai, într-un spirit libertin, adesea satiric, tradând resentimentele unor insi certati cu morala societatii timpului. ♦ Student medieval. [Pron. -li-ard. / < fr. goliard, it. goliardo, cf. v.fr. gouliard < lat.t. familia Goliae – familia lui Goliat].
gongorism, GONGORÍSM s.n. Maniera literara aparuta în Spania, care se caracterizeaza prin abuz de imagini si întorsaturi de fraze pompoase; cultism. [< fr. gongorisme, cf. Luis de Góngora – poet spaniol].
gonio, GÓNIO s.n. invar. Instalatie gonio = instalatie de radioreceptie, sau de radioemisie, cu ajutorul careia se determina pozitia unei nave sau a unui avion. [Pron. -ni-o. / < fr. gonio].
hialită, HIALÍTĂ s.f. 1. Varietate de opal care are transparenta. 2. Sticla neagra de Boemia. 3. Inflamatie a corpului vitros. [Pron. hi-a-, var. hialit s.n. / < germ. Hyalit, cf. gr. hyalos – sticla, cuart].
hidroejector, HIDROEJECTÓR s.n. Ejector hidraulic. [< fr. hydro-éjecteur].
hilozoism, HILOZOÍSM s.n. (Fil.) Teorie care atribuie viata tuturor lucrurilor din natura, capacitatea de a simti si de a gândi. [Pron. -zo-ism. / < fr. hylozoïsme, cf. gr. hyle – materie, zoe – viata].
himeneu, HIMENÉU s.f. (Poet.) Casatorie. ♦ Imn de nunta (la romani). [Pron. -neu. / < fr. hyménée, lat. hymenaeus, cf. Hymen – zeul casatoriei la greci].
imnologie, IMNOLOGÍE s.f. Stiinta poeziei imnice. [Var. himnologie s.f. / cf. fr. hymnologie].
rist, RIST s.n. Caputa (2.) ♢ (Mai ales în expr.) A trage (în minge), a suta, a lovi (mingea) etc. cu ristul. (cf. germ. Rist = partea de deasupra labei piciorului < v. germ. de sus •rist < •wrist; cf. engl. wrist = încheietura mâinii < germanic. •wrihsti- < indoeurop. •urikst- = centru de rotatie < din rad. •uer- = a învârti, a azvârli) [et. WDW]
hiposmie, HIPOSMÍE s.f. (Med.) Hipoestezie a mirosului. [Gen. -iei. / < fr. hyposmie].
hipotenar, HIPOTENÁR s.n. Proeminenta care formeaza partea interna mediala a palmei, corespunzând muschilor degetului mic. ♦ (adj.) Eminenta hipotenara. [< fr. hypothénar, cf. gr. hypo – sub, thenar – palma].
chit, CHIT2 s.n. ~ (din germ. Kitt < v. germ. de sus kuti < indoeurop. •guetu- = rasina, prin interm. lat. bitūmen = asfalt (1.)) [et. WDW]
oloedrie, OLOEDRÍE s.f. v. holoedrie.
holoedrie, HOLOEDRÍE s.f. (Fiz.) Calitate a unui sistem cristalin de a prezenta simetrie maxima. [Pron. -lo-e-, gen. -iei, var. oloedrie s.f. / < fr. holoédrie].
homeoteleută, HOMEOTELEÚTĂ s.f. Figura de sintaxa poetica, constând în potrivirea fonica a ultimelor silabe a doua cuvinte învecinate; homeoptota. [Pron. -me-o-te-le-u-, var. homeoteleuton s.n. / < fr. homéotéleute, cf. gr. homoioteleuton].
homeric, HOMÉRIC, -Ă adj. Al lui Homer. ♦ În genul epopeilor lui Homer; (p. ext.) maret, grandios. ♢ Râs homeric = râs puternic, greu de oprit. [Var. omeric, -a adj. / cf. lat. homericus, fr. homérique < Homer – mare poet epic grec din antichitate].
homerizi, HOMERÍZI s.m.pl. Rapsozi si poeti epici greci care au contribuit la transmiterea si la definitivarea epopeilor homerice. ♦ Poeti care imita stilul poeziei lui Homer. [Sg. homerid. / < fr. homérides].
ecoetologie, ECOETOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul evaluarii comportamentului de supravietuire al fiintelor vii; ecologie comportamentala. (pref. eco2- + etologie)
homooeconomicus, HOMO OECONOMICUS s.m. (Liv.) Om conceput de economisti ca o fiinta abstracta, încadrat în societate si mânat de stimulul de a-si satisface nevoile materiale. [< lat. homo oeconomicus].
horaţianism, HORAŢIANÍSM s.n. Imitatie a poeziei lui Horatiu, caracterizata prin intimitate, recluziune a poetului, meditatie si consolare. [< Horatiu – poet latin].
ideal, IDEÁL, -Ă adj. 1. Referitor la o idee sau la ideatie; de idei; care nu exista sau nu poate exista decât în gândire; creat de gândire. 2. Perfect, desavârsit; model. // s.n. 1. Model considerat perfect; perfectiune pe care încearca s-o imite un artist, un poet etc. 2. Scop suprem al existentei, al activitatii cuiva sau a ceva. 3. (Mat.) Multime de elemente ale unui inel pentru care atât diferenta dintre doua elemente, cât si produsul dintre un element al inelului si un element al ei sunt tot elemente ale multimii. [Pron. -de-al, pl.s. -luri, -le. / cf. lat. idealis, fr. idéal, it. ideale].
impromptu, IMPROMPTÚ s.n. Piesa instrumentala, de proportii reduse, cu caracter de improvizatie, scrisa de obicei pentru pian sau un alt instrument cu acompaniament de pian. ♦ (Rar) Improvizatie poetica. [Pron. empromptü. / < fr. impromptu, cf. lat. in promptu – la repezeala, pe negândite].
incoercibilitate, INCOERCIBILITÁTE s.f. Calitatea de a fi incoercibil. ♦ (Fig.) Neputinta de a fi constrâns, stapânit. [Pron. -co-er-. / cf. fr. incoercibilité].
incoerent, INCOERÉNT, -Ă adj. Lipsit de legatura logica (în gândire, în actiune); fara sir. [Pron. -co-e-, var. incoherent, -a adj. / cf. fr. incohérent].
incoherent, INCOHERÉNT, -Ă adj. v. incoerent.
toea, TÓEA s.f. Moneda divizionara în Papua-Noua Guinee, valorând a suta parte dintr-o kina. [Pr.: tóia] (prob. din engl. pidgin < engl. dollar = dolar) [AHDEL]
ingambament, INGAMBAMÉNT s.n. (Lit.) Procedeu de versificatie constând în continuarea ideii poetice în versul urmator, fara a marca aceasta prin vreo pauza; enjambement; rejet. [< it. ingambamento, fr. enjambement].
instrumentalism, INSTRUMENTALÍSM s.n. 1. Conceptie filozofica idealist-subiectiva, varianta a pragmatismului, care considera ca notiunile, categoriile si teoriile stiintifice sunt simple "instrumente" si "chei" utile, fara sa aiba valoare reflectorie în raport cu realitatea obiectiva. 2. Scoala formalista în poezie care îsi propune sa creeze efecte lirice prin combinatii sonore muzicale, expresive. V. simbolism (1) [în DN]. [Cf. fr. instrumentalisme, engl. instrumentalism, germ. Instrumentalismus].
serenitate, SERENITÁTE s.f. (Poet.) Seninatate, calm, liniste. (din fr. sérénité, lat. serenitas)
isoedric, ISOÉDRIC, -Ă adj. v. izoedric.
izoedric, IZOÉDRIC, -Ă adj. (Despre corpuri geometrice) Cu fetele egale. [Var. isoedric, -a adj. / < fr. isoédrique, cf. gr. isos – egal, hedra – suprafata].
isoelectric, ISOELÉCTRIC, -Ă adj. v. izoelectric.
izoelectric, IZOELÉCTRIC, -Ă adj. (Despre un curent electric) Care se mentine la acelasi potential. [Var. isoelectric, -a adj. / < fr. isoélectrique].
izoentalpie, IZOENTALPÍE s.f. (Med.) Entalpie constanta. [< fr. isoenthalpie].
jongler, JONGLÉR s.m. 1. Cântaret (ambulant) din evul mediu care recita la curtile nobililor feudali poezii cavaleresti; menestrel. 2. Artist de circ care se produce jonglând cu diferite obiecte. [< fr. jongleur].
kasidă, KASÍDĂ s.n. Specie literara proprie liricii arabe clasice; compozitie poetica de dimensiuni mai mari. [< fr. kasside, cf. ar. kassida].
lai, LAI s.n. (Lit.) Poezie medievala cu caracter liric sau narativ. [Pron. le, pl. -uri. / < fr., engl. lai < cuv. celtic].
cadru, CÁDRU s. n. I. 1. structura de rezistenta din bare de lemn, metal, beton armat etc., legate rigid; suport pentru diferite aparate. ♢ rama. ♢ aparat de gimanstica pentru miscari de mladiere. 2. pervaz. 3. (fig.) mediu, ambianta. 4. (fig.) limitele în care se desfasoara o activitate, o actiune. 5. element al unei marci postale, detaliul exterior al desenului. 6. imagine înregistrata pe un film fotografic; cliseu, negativ. ♢ subdiviziune a actiunii unui film, reprezentând o succesiune continua de imagini; câmp(1). 7. (tv.) figura descrisa de spotul fascicolului electronic la explorarea unei imagini. 8. antena de forma unei bobine, cu un numar mic de spire, în receptiile radioelectrice si în radiogoniometrie. II. (pl.) serviciu administrativ al unei întreprinderi, institutii etc. care se ocupa cu angajarea si evidenta personalului. ♢ efectiv al unei întreprinderi, institutii, organizatii etc.; (sg.) cel care face parte dintr-un asemenea efectiv. (< fr. cadre, (II) rus. kadri)
letrism, LETRÍSM s.n. Miscare literara formalista din Franta, care considera ca poezia s-ar defini exclusiv prin expresivitatea literelor, îmbinate eufonic, arbitrar. [< fr. lettrisme].
lirică, LÍRICĂ s.f. 1. Totalitatea operelor lirice ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci. 2. Poezia lirica, genul liric. [Cf. fr. lyrique].
listel, LISTÉL s.n. 1. (Arhit.) Mulura care încadreaza o alta mulura (mai mare). ♦ Suprafata plana care separa canelurile unei coloane. 2. Cercul proeminent de la circumferinta monedelor. [< fr., engl. listel, cf. it. listello].
macroestezie, MACROESTEZÍE s.f. (Med.) Alterare a simtului tactil prin care obiectele sunt percepute mai mari decât în realitate. [Pron. -cro-es-, gen. -iei. / cf. it. macroestesia < gr. makros – mare, aisthesis – sensibilitate].
macroencefalie, MACROENCEFALÍE s.f. Megalencefalie. [Gen. -iei. / < fr. macroencéphalie, cf. gr. makros – mare, enkephalos – creier].
madh, MADH s.n. (Lit.) Gen de poezie asemanatoare cu panegiricul. [< ar. madh – lauda].
mallarmeism, MALLARMEÍSM s.n. (Liv.) Imitatie a poeziei lui Mallarmé, care acorda o mai mare importanta muzicii cuvintelor decât sensului lor. [< Mallarmé, poet simbolist francez + -ism].
panatenee, PANATENÉE s.f. pl. (Ant.) Serbari religioase care se celebrau din patru în patru ani la Atena, în cinstea zeitei Pallas Atena, protectoarea orasului, cu întreceri la alergari, lupte, aruncarea discului, curse de care, precum si întreceri între poeti, cântareti si muzicanti. (cf. fr. panathénées, gr. panathenaia)
mastoid, MASTOÍD, -Ă adj. Apofiza mastoida (si s.f.) = fiecare dintre proeminentele osului temporal situate îndaratul urechii. [Pron. -to-id. / < fr. mastoïde, cf. gr. mastos – mamela, eidos – aspect].
meditaţie, MEDITÁŢIE s.f. 1. Gândire, cugetare îndelungata si adânca; meditare. 2. Poezie lirica filozofica în care poetul îsi pune unele probleme în legatura cu existenta omeneasca. ♦ Scriere în proza asupra unui subiect filozofic, moral sau religios. 3. Lectie particulara (data de un meditator). [Gen. -iei, var. meditatiune s.f. / cf. fr. méditation, lat. meditatio].
mefistofel, MEFISTOFÉL s.m. (Liv.) Denumire a diavolului; mefisto (1) [în DN]. [< Mefistofeles – numele diavolului din "Faust" de Goethe].
megalencefalie, MEGALENCEFALÍE s.f. (Med.) Marire de volum a encefalului; megacefalie; macroencefalie. [Gen. -iei. / < fr. mégalencéphalie, cf. gr. megas – mare, enkephalos – creier].
mîneca, mînecá (mấnec, mânecát), vb. – A se scula devreme. – Megl. manicat "timpuriu." Lat. manĭcāre (Densusianu, Hlr., 167; Puscariu 1084; Candrea-Dens., 1118; REW 5300; Rosetti, I, 169), cf. alb. mëngoń, v. umbr. manecare (Gius. Mazzatinti, Poesie religiose del s. XIV, Bologna, 1881, 15). – Der. mînec, s.n. (rar, zori de zi); mînecare, s.f. (zori); mînecat, s.n. (zori; actiunea de a mîneca); mînecatoare, s.f. (obicei folcloric în ajunul sarbatorii de Sf. Gheorghe).
melic, MÉLIC, -Ă adj. Care tine de muzica, referitor la muzica. ♦ Referitor la poezia lirica corala a grecilor. [< lat. melicus, cf. fr. mélique].
melopee, MELOPÉE s.f. 1. Arta declamatiei la vechii greci; arta de a compune muzica (pentru versuri). 2. Melodie monotona, lenta, dar ritmica; recitativ. ♦ Melodie. [Pron. -pe-e, pl. -ei, -ee. / < fr. mélopée, cf. lat. melopoeia, gr. melopoiia < gr. melos – cântec, poiein – a face].
cacatoes, CACATÓES s. m. cacadu. (< fr. cacatoès)
rocimutonate, ROCI MUTONATE s.f.pl. (denumite si "spinari de berbeci") proeminente formate din roci mai dure, situate frecvent pe pragurile glaciare ce au suferit o rotunjire determinata de masa de gheata care le acopera, au profil convex si sunt grupate.
denumite, denumite si "spinari de berbeci": proeminen e formate din roci mai dure situate frecvent pe pragurile glaciare ce-au suferit o rotunjire determinata de masa de ghea a care le acopera,au profil convex si sunt grupate.
mentism, MENTÍSM s.n. (Med.) Tulburare mintala caracterizata prin desfasurarea tumultuoasa, incoercibila a ideilor si amintirilor. [< fr. mentisme].
cacadu, CACADÚ s. m. papagal din Australia, cu penajul alb, care poarta pe cap un mot de pene viu colorate; cacatoes. (< germ. Kakadu)
metrică, MÉTRICĂ s.f. 1. Parte a poeticii cuprinzând regulile privitoare la structura ritmica a versurilor. 2. Ramura a muzicii care se ocupa cu studiul metrului2 (2) [în DN]. 3. (Mat.) Sistem de masuri care se asociaza unei masuri date. [Gen. -cii. / < fr. métrique, germ. Metrik, cf. gr. metrike < metron – masura].
microelectronică, MICROELECTRÓNICĂ s.f. Tehnologie care studiaza micsorarea continua a pieselor si aparatelor electronice pâna la dimensiuni microscopice. [Gen. -cii. / et. incerta].
microencefalie, MICROENCEFALÍE s.f. (Med.) Malformatie constând în existenta unui creier foarte mic. [Gen. -iei. / cf. gr. mikros – mic, enkephalos – creier].
miliroentgen, MILIRÓENTGEN s.m. (Fiz.) Unitate electrostatica de radiatie, egala cu a mia parte dintr-un roentgen. [< fr. milliroentgen].
minesang, MINESÁNG s.n. Poezie lirica de curte germana din evul mediu dupa modelul folclorului german si sub influenta trubadurilor provensali. [Pron. -zang, scris si minnesang. / < germ. Minnesang – cântec de dragoste].
minoian, MINOIÁN s.n. (Ant.) Civilizatie care a avut ca centru insula Creta si s-a dezvoltat între începutul mileniului III si sec. XV î.e.n. // adj. Minoic. [Pron. -no-ian. / < fr. minoen, cf. Minos – rege mitic al Greciei].
mixedem, MIXEDÉM s.n. (Med.) Edem galbui al pielii, provenit din absenta hormonilor tiroidieni si având ca urmare scaderea functiilor organismului. [< fr. myxoedème, cf. gr. myxa – mucozitate, oidema – umflatura].
mixedematos, MIXEDEMATÓS, -OÁSĂ adj., s.m. si f. (Suferind) de mixedem. [< fr. myxoedémateux].
modul, MODÚL1 s.m. 1. (Mat.) Valoare absoluta a unei marimi reale (fara sa se ia în considerare semnul algebric). ♦ (Statist.) Varianta a caracteristicii (4) [în DN], înregistrata la cele mai multe unitati ale unei colectivitati statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecventa. ♢ Modul al unui numar complex = radacina patrata a sumei patratelor partii reale si a coeficientului partii imaginare; modul al unui numar real = valoare absoluta a numarului. 2. Coeficient care caracterizeeaza o proprietate mecanica oarecare. ♦ Raportul dintre diametrul primitiv al unei roti dintate si numarul dintilor acesteia. ♢ Modul de elasticitate = marime reprezentând raportul dintre efortul unitar normal si lungirea specifica corespunzatoare a unei piese solicitate la întindere sau încovoiere. 3. Unitate de masura, în special pentru apele curgatoare. ♢ Modul de irigatie = cantitatea de apa necesara în unitatea de timp pentru irigarea unui hectar. [Pl. -li, (s.n.) -luri. / < fr. module, cf. lat. modulus].
modul, MODÚL2 s.m. Parte, portiune dintr-un ansamblu, conceput separat sau separabil. ♢ Modul lunar = dispozitiv autonom al unui vehicul de lansare sau al unei nave spatiale, care poate functiona independent, servind pentru aselenizare. ♦ (Telec.) Bloc alcatuit din microelemente (tranzistoare, diode, bobine etc.) care îndeplineste functia de etaj sau de celula într-un aparat sau într-o instalatie electronica. ♦ (Arhit.) Unitate de masura aleasa arbitrar pentru a determina proportiile elementelor de arhitectura ale unui edificiu. [Pl. -li, (s.n.) -le. / < fr., engl. module].
monostih, MONOSTÍH s.n. Poezie sau strofa alcatuita dintr-un singur vers; monovers. [< germ. Monostichon, cf. gr. monostichos < monos – unic, stichos – vers].
motet, MOTÉT s.n. 1. Compozitie muzicala bazata pe un text religios, scrisa conform regulilor contrapunctului pentru mai multe voci. 2. Scurta poezie medievala de trei sau patru cuplete. [< fr. motet, cf. germ. Motette, it. motetto < lat. motus – miscare].
byronism, BYRONÍSM BAI-/ s. n. imitatie a poeziei lui Byron, caracterizata printr-o atitudine de revolta individuala si anarhica, impetuoasa, dominata de pasiuni tumultuoase, dar sincera si cinstita. (< fr. byronisme)
muzică, MÚZICĂ s.f. 1. Arta de a îmbina în mod armonios sunete pentru a exprima idei, sentimente. 2. Stiinta sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului si armoniei. 3. Opera, bucata muzicala, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. 4. Formatie instrumentala; orchestra. ♢ Muzica militara = fanfara; (fam.) a-i face (cuiva) muzica = a-i face (cuiva) galagie, scandal. [Var. musica s.f. / < lat., it. musica, fr. musique < gr. mousike – arta poeziei si a cântecului].
neoecologie, NEOECOLOGÍE s.f. Ramura a ecologiei care studiaza ecosistemele actuale. [Pron. ne-o-e-, gen -iei. / et. incerta].
neoraţionalism, NEORAŢIONALÍSM s.n. Curent filozofic antipozitivist, care încearca sa integreze în mod coerent luarea în considerare a factorului subiectiv al cunoasterii într-o conceptie ce considera ca teoria este subordonata obiectului existent independent de subiect. [Pron. ne-o-ra-ti-o-. / < fr. néo-rationalisme].
neozoic, NEOZÓIC s.n. Ultima era (grupa) geologica, care se întinde de la sfârsitul mezozoicului pâna astazi si în care se continua cu dezvoltarea mamiferelor si aparitia omului; era tertiara; cainozoic. / adj. Care apartine acestei ere. [Pron. ne-o-zo-ic. / < fr. néozoïque, cf. gr. neos – nou, zoe – viata].
neuroendocrinologie, NEUROENDOCRINOLOGÍE s.f. Ramura a medicinii care studiaza relatiile dintre sistemul nervos si cel endocrin. [Gen. -iei. / < neuro- + endocrinologie].
buton, BUTÓN I. s. n. 1. piesa care, prin apasare, transmite o comanda mecanica sau electrica. 2. fus încastrat cu un capat în corpul unei piese în miscare circulara, excentric fata de axa de rotatie a acesteia, ca legatura de articulatie într-un mecanism. 3. mica papula, bubulita de piele. II. s. m. 1. nasture mobil. ♢ capsa (1). 2. motiv decorativ, în relief, de forma unei proeminente rotunjite. (< fr. bouton)
noematic, NOEMÁTIC, -Ă adj. Referitor la noema (1) [în DN]. [Pron. no-e-. / cf. it. noematico].
noemă, NOÉMĂ s.f. 1. (În filozofia fenomenologica a lui Husserl) Termen care desemneaza obiectul gândirii, continutul ideii, datul intuitiei, continutul unei propozitii. 2. (Lingv.) Semnificatul unui glosem. [Pron. no-e-. / cf. fr. noème, gr. noema – gând, perceptie < noein – a gândi].
noesis, NOÉSIS s.f. (La Platon) Cunoasterea rationala a ceea ce este general si etern; (la Aristotel) gândirea intuitiva. ♦ (În filozofia fenomenologica a lui Husserl) Actul de a gândi, actul gândirii; termen care desemneaza forma judecatii, caracterul formal al enuntului. [Pron. no-e-, var. noeza s.f. / cf. it., gr. noesis – perceptie, fr. noèse].
noeză, NOÉZĂ s.f. v. noesis.
noetic, NOÉTIC1, -Ă adj. Referitor la noetica sau la noema. [Pron. no-e-. / cf. it. noetico, fr. noétique, germ. noetisch].
noetic, NOÉTIC2, -Ă adj. (Liv.) Referitor la Noe si la epoca biblica respectiva. [Pron. no-e-. / cf. it. noetico].
noetică, NOÉTICĂ s.f. Studiul gândirii; gnoseologie; (rar) epistemologie. [Pron. no-e-. / < germ. Noetik].
oersted, OERSTED s.m. (Fiz.) Unitate de masura pentru intensitatea unui câmp magnetic, egala cu intensitatea câmpului magnetic caruia îi corespunde în vid inductia magnetica de un gauss. [Pron. ör-sted. / < fr. oersted, cf. Oersted – fizician danez].
olecran, OLECRÁN s.n. (Anat.) Apofiza a extremitatii superioare a cubitusului, formând proeminenta cotului. [< fr. olécrâne, cf. gr. olene – cot, kranion – cap].
olivă, OLÍVĂ s.f. 1. (Rar) Maslina. 2. Obiect având forma unei masline. ♦ Piesa folosita în fonetica experimentala, care se introduce în nas pentru a se înregistra suflul nazal. 3. (Arhit.) Ornament de forma alungita asemanator unei masline. 4. Formatie anatomica proeminenta si rotunjita. ♦ Proeminenta rotunjita situata în partea superioara si laterala a bulbului rahidian. [< fr. olive, germ. Olive, lat. oliva – maslina].
orbilianism, ORBILIANÍSM s.n. (Liv.) Folosire a pedepselor corporale în educatie. [Pron. -li-a-. / < fr. orbilianisme, cf. Orbilius – educatorul lui Horatiu, pe care poetul îl numea "biciuitorul"].
orfism, ORFÍSM s.n. 1. Doctrina de mistere orfice care preconiza dualismul suflet-corp, considerând corpul ca "temnita" a sufletului, precum si credinta în metempsihoza. 2. (Arte) Tendinta în pictura, care, prin folosirea culorilor dure urmarind efecte poetice si muzicale, crea impresia de miscare si luminozitate, anuntând astfel arta abstracta. [< fr. orphisme].
ortodiagrafie, ORTODIAGRAFÍE s.f. Forma de reproducere cu ajutorul razelor roentgen, care scoate în mod deosebit în evidenta pozitia si marimea organelor. [Gen. -iei. / < fr. orthodiagraphie].
osianic, OSIÁNIC, -Ă adj. (Lit.) Referitor la poezia lui Ossian; osianesc. [Pron. -si-a-, scris si ossianic. / < fr. ossianique, cf. Ossian – poet scotian legendar din sec. III].
osianism, OSIANÍSM s.n. (Lit.) Imitatie a poeziilor atribuite lui Ossian. ♦ Admiratie pentru acest gen de poezie. [Pron. -si-a, scris si ossianism. / < fr. ossianisme].
panelenic, PANELÉNIC, -Ă adj. Panelenistic. ♢ Serbari panelenice = serbari organizate în cinstea zeilor, la care participau tinerii veniti din toate partile Greciei antice si la care aveau loc întreceri atletice, muzicale si poetice. [Cf. fr. panhellénique].
paralelism, PARALELÍSM s.n. Starea a doua linii, a doua planuri paralele; (p. ext.) corespondenta între doua lucruri, între doua persoane situate în comparatie. ♢ Paralelism psihofizic (sau psihofiziologic) = conceptie dualista care considera ca fenomenele fiziologice si cele psihice nu prezinta nici un fel de relatii cauzale între ele. ♦ Procedeu de compozitie, specific în general poeziei populare, constând în succesiunea unor sintagme identice sau asemanatoare ca schema a structurii sintactice. [< fr. parallélisme, cf. gr. parallelismos < para – lânga, allelos – unul cu altul].
parnas, PARNÁS s.n. (Fig.) Lacasul poeziei; poezie; poetica. [< fr. parnasse, cf. Parnas – munte în Grecia consacrat lui Apolo si muzelor].
partaj, PARTÁJ s.n. 1. Împartire a unei mosteniri între persoanele îndreptatite s-o stapâneasca, facuta de o instanta judecatoreasca sau de succesori între ei. 2. Folosirea aceluiasi canal de frecvente de emisiuni de catre mai multe statii de radioemisiune. [Pl. -je. / < fr. partage].
paternoster, PATERNÓSTER s.n. 1. Ascensor cu mai multe cabine de functionare continua. ♦ Elevator pentru materiale de constructie cu cupe fixate pe doua benzi fara sfârsit. 2. Ornament arhitectonic dintr-un sir de proeminente ovale sau rotunde. [< lat. pater noster, germ. Paternoster].
pegas, PEGÁS s.m. 1. (Mit.) Cal înaripat; (fig.) simbol al inspiratiei poetilor. ♢ A încaleca pe pegas = a face versuri. 2. Specie de peste din Oceanul Indian cu înotatoarele în forma unor aripi. 3. Numele unei constelatii din emisfera boreala. [< fr. pégase, cf. Pegas – cal înaripat care a deschis cu o lovitura de picior izvorul muzelor de pe Helicon].
penitent, PENITÉNT, -Ă s.m. si f. Cel care se caieste, care face penitenta; pocait. [Cf. fr. pénitent, lat. poenitens].
perlă, PÉRLĂ s.f. 1. Piatra pretioasa alba si foarte stralucitoare, produsa de anumite scoici în interiorul cochiliei; margaritar. ♦ (Poet.) Dinte foarte alb. 2. Element decorativ de forma sferica folosit la decorarea unor muluri. 3. (Med.) Formatie globuloasa. 4. (Fig.) Persoana sau lucru cu calitati exceptionale. ♦ (Ironic) Greseala, prostie rara. 5. (Poligr.) Perl. [< fr. perle, it. perla, germ. Perle].
ardenic, ARDÉNIC, -Ă, ardenici, -ce, adj. Referitor la muntii Ardeni. ♢ Faza ardenica (STRAT.) Totalitatea miscarilor orogenice ale scoartei care s-au manifestat la sfârsitul silurianului în Irlanda, Ţara Galilor, Scandinavia, Spitzbergen, Groenlanda, în nordul Americii, precum si în regiunea muntilor Ardeni, în Masivul Renan, în muntii Harz, în Turingia, Moravia si Polonia. Aceste miscari au dat nastere si Muntilor Grampiani (Scotia), Muntilor Scandinavi s.a. Faza ardenica este penultima faza a orogenezei caledoniene. --- sursa?? [CM]---
periec, PERIÉC s.m. (Ant.) Nume dat de greci unui locuitor al unei tari cucerite a carui situatie civila era între cetatean si sclav. [Pron. -ri-ec. / < fr. périoeque, gr. perioikos < peri – împrejur, oikein – a locui].
periesofagian, PERIESOFAGIÁN, -Ă adj. Situat în jurul esofagului. [Pron. -ri-e-...-gi-an. / < cf. fr. périoesophagien].
peroraţie, PERORÁŢIE s.f. 1. Încheiere a unui discurs în care toate argumentele prezentate anterior sunt reluate într-o forma restrânsa si cu un ton emfatic. 2. Expunere ampla, bombastica, incoerenta; perorare. [Gen. -iei, var. peroratiune s.f. / < lat. peroratio, fr. péroration].
buldog, BULDÓG s. m. câine de paza si utilitar, puternic, cu capul mare, botul turtit si falcile proeminente. (< fr., engl. bulldog)
petrarchism, PETRARCHÍSM s.n. Imitare a manierei de a scrie a lui Petrarca, cântând alternanta de bucurii si dureri a dragostei cu ajutorul unei poetici rafinate si utilizând metafora, antiteza, hiperbola si jocul subtil de cuvinte. [< it. petrarchismo, fr. pétrarquisme, cf. Francesco Petrarca – poet italian].
piemie, PIEMÍE s.f. (Med.) Infectie generala a organismului caracterizata prin supuratii, în viscere, în cavitatile seroase si în tesutul conjunctiv. [Gen. -iei, var. pioemie s.f. / < fr. pyhémie, cf. gr. pyon – puroi, haima – sânge].
pioemie, PIOEMÍE s.f. v. piemie.
piezoelectricitate, PIEZOELECTRICITÁTE s.f. Totalitatea fenomenelor electrice produse prin presiunea sau deformarile facute asupra unor anumite corpuri. [Cf. fr. piézo-électricité].
piezograf, PIEZOGRÁF s.n. Aparat pentru masurarea presiunilor sau a fortelor vibratoare prin metoda piezoelectrica. [< fr. piézographe].
pilon, PILÓN s.m. 1. Stâlp puternic de sustinere (a unei cupole, a unui arc de pod etc.). 2. Constructie masiva de o parte si de alta a intrarii unui templu sau unui monument. ♦ Element ornamental în forma de stâlp, asezat la capatul unui pod, la intrarea într-o expozitie, într-un parc etc. 3. Stâlp care sustine o linie electrica aeriana, o antena electromagnetica etc. ♢ Pilon de antena = stâlp pe care este montata o antena de radioemisiune. [Pl. -oni, (s.n.) -oane. / < fr. pylône, it. pilone, cf. gr. pylon].
pindaric, PINDÁRIC, -Ă adj. În maniera lirismului lui Pindar. ♢ Oda pindarica = forma de poezie cu strofe liber organizate, pline de elan, cu constructii lexicale îndraznete. [< fr. pindarique, cf. Pindar – poet antic grec].
piramidă, PIRAMÍDĂ s.f. 1. Monument funerar antic construit din blocuri mari de piatra, care avea patru fete triunghiulare si în care erau înmormântati faraonii Egiptului. 2. Poliedru care are ca baza un poligon si fetele laterale în forma de triunghi cu acelasi vârf. 3. Figura de gimnastica în care mai multe persoane se asaza în rânduri suprapuse în forma unei piramide (2). 4. Forma de coroana de pom cu ax principal. 5. Sistem de sustinere a vitei de vie portaltoi, alcatuit dintr-un stâlp înalt din vârful caruia pornesc mai multe sârme legate de butuci. 6. Formatie anatomica asemanatoare unei piramide (2). ♦ Proeminenta osoasa din interiorul cavitatii timpanice. ♢ Piramide Malpighi = elemente conice care formeaza substanta medulara a rinichiului. [Pl. -ide, -izi. / < fr. pyramide, it. piramide, cf. lat., gr. pyramis].
platbandă, PLATBÁNDĂ s.f. 1. (Rar) Fâsie de teren cu flori care margineste despartiturile unei gradini; peluza de flori. 2. (Metal.) Produs obtinut prin laminare. 3. Traversa, grinda orizontala din piatra; lintou. 4. Mulura plata neteda sau putin proeminenta. ♦ Arhitrava formând o banda fara ornamente. [< fr. platebande].
pleiadă, PLEIÁDĂ s.f. 1. (la pl.) Grup de stele din constelatia Taurului. 2. (la sg.) Numele unui grup de sapte poeti greci din Alexandria si al unui grup de poeti francezi din sec. XVI. ♦ Grup de sapte; (p. ext.) grup de mai multi oameni ilustri. 3. Ansamblul izotopilor unui element. ♦ (Chim.) Grup de elemente chimice care au proprietati asemanatoare. [Pron. ple-ia-. / < fr. pléiade, lat. Pleiades, cf. gr. pleias – constelatie de sapte stele].
bucolic, BUCÓLIC, -Ă I. adj. 1. referitor la viata de la tara; idilic, pastoral. 2. (despre cezura) care se gaseste dupa al patrulea picior într-un hexametru. II. s. f. mic poem pastoral; egloga, idila. (< fr. bucolique, lat. bucolicus)
poetic, POÉTIC, -Ă adj. 1. Propriu, caracteristic poeziei, de poezie. ♢ Arta poetica v. arta; licenta poetica v. licenta. 2. (Fig.) Propriu a inspira un poet; (p. ext.) încântator, minunat. // s.n. Categorie estetica desemnând genul poetic. [Pron. po-e-, pl. -ci, -ce. / < lat. poeticus, cf. fr. poétique].
poetică, POÉTICĂ s.f. 1. Ramura a teoriei literaturii care trateaza despre creatia poetica. ♦ Tratat despre creatia poetica. 2. Sistem de principii poetice caracteristice unei epoci sau unui curent literar; fel de a scrie propriu unui poet. 3. Parte constitutiva a lingvisticii care se ocupa cu raporturile dintre functia poetica si celelalte functii ale limbajului. [< lat., it. poetica, cf. fr. poétique].
polimetru, POLIMÉTRU s.n. (Liv.) Opera poetica cu metrica variata. [< it. polimetro].
polioencefalită, POLIOENCEFALÍTĂ s.f. (Med.) 1. Encefalita care afecteaza în mod predominant substanta cenusie. 2. Encefalita poliomielitica. [< fr. polioencéphalite].
pondere, PÓNDERE s.f. 1. (Liv.) Greutate. ♦ (Fig.) Importanta, valoare. 2. (Fiz.) Coeficient care afecteaza fiecare dintre valorile unei marimi determinate experimental, indicând probabilitatea de obtinere a valorii respective. 3. (Statist.) Numarul unitatilor existente într-o grupa a unei colectivitati, caruia îi corespunde o valoare a variabilei. ♦ Frecventa. ♦ Greutate specifica; ponderitate. [Pl. -ri. / cf. lat. pondus].
bruiaj, BRUIÁJ s. n. faptul de a bruia; perturbare electromagnetica voita a receptiei undelor radioelectrice prin emiterea de semnale parazite cu aceeasi frecventa. (< fr. brouillage)
priapeu, PRIAPÉU, -ÉE adj. Referitor la Priap – zeul fecunditatii; priapic. // s.n. 1. Forma de vers antic, considerat ca o juxtapozitie a doua versuri. 2. Poezie (antica) cu continut obscen sau licentios. [Pron. pri-a-peu. / cf. it. priapeo, lat. priapeus].
priză, PRÍZĂ s.f. 1. Dispozitiv prin care se face legatura între un aparat electric si reteaua electrica respectiva. ♦ Dispozitiv de luare a unui fluid dintr-o conducta, dintr-un recipient etc. 2. Trecerea în stare solida a pastei unui liant hidraulic. 3. Priza de aterizare = ansamblul manevrelor care preceda aterizarea unui avion executate de pilot pentru a veni exact pe aerodrom. 4. A avea priza = a avea trecere, a trezi interesul. 5. Mica portie de praf de tutun care se trage pe nas. ♦ (Med.) Administrare perorala a unui medicament facuta la un moment dat; luare a unui medicament. 6. Asperitate, proeminenta pe care un alpinist o foloseste pentru a escalada o stânca. 7. Luare, apucare, prindere. 8. (Sport) Pozitia mâinilor în momentul în care se prinde sau se arunca mingea de handbal sau de baschet etc.; mod în care atletii tin sulita sau prajina, tenismenii racheta sau paleta. ♦ (Despre o piesa de sah) În priza = amenintata sa fie capturata. 9. Priza directa = a) cuplu de transmisie a unui autovehicul în care arborele primar transmite direct miscarea arborelui secundar; b) pozitie a schimbatorului de viteze care da acest cuplu. [< fr. prise].
proedru, PROÉDRU s.m. Nume dat fiecaruia dintre cei noua cetateni din Atena alesi prin tragere la sorti ca sa prezideze adunarile consiliului celor cinci sute si adunarile populare. [Pron. pro-e-. / < gr. proedros, cf. pro – înainte, hedra – scaun].
proferment, PROFERMÉNT s.m. Substanta proteica inactiva, care se activeaza în prezenta coenzimei. [< fr. proferment].
prognat, PROGNÁT, -Ă adj. Care are maxilarele proeminente, iesite înainte. [< fr. prognathe, cf. gr. pro – înainte, gnathos – falca].
programatism, PROGRAMATÍSM s.n. Caracter componistic aparut în sec. XIX, care dezvolta tendintele de transpunere în muzica instrumentala a unor imagini inspirate de natura sau de lectura unor texte poetice ori dramatice; curent care promoveaza muzica programatica. [Cf. fr. programmatisme].
promontoriu, PROMONTÓRIU s.n. 1. Fâsie de pamânt înalta si abrupta care înainteaza în mare; cap. 2. (Anat.) Proeminenta osoasa. ♦ Proeminenta formata de unghiul dintre ultima vertebra lombara si sacru. [Pron. -riu. / < lat. promontorium, cf. it. promontorio, fr. promontoire].
protoamibă, PROTOAMÍBĂ s.f. Prima forma de amiba, alcatuita dintr-o globula simpla de albumina, fara nucleu. [Pron. -to-a-. / cf. gr. protos – primul, lat. amoeba – amiba].
protruzie, PROTRÚZIE s.f. Proeminenta anterioara foarte pronuntata a unei formatii anatomice. [Var. protruziune s.f. / < fr. protrusion].
protuberanţă, PROTUBERÁNŢĂ s.f. Iesitura în afara a unui obiect, a unui organ etc.; proeminenta. ♢ (Anat.) Protuberanta inelara = segment al encefalului, situat între bulb, pedunculii cerebrali si cerebel. ♦ (la pl.) Proeminente de culoare rosie pe suprafata Soarelui, formate din mase uriase de gaze incandescente care ating înaltimi de sute de mii de kilometri. [< fr. protubérance, cf. lat. protuberantia].
proză, PRÓZĂ s.f. 1. Scriere, vorbire care nu este supusa regulilor de versificatie, care nu este redata în versuri; scriere în limbaj obisnuit. ♢ Proza poetica = proza ritmata si rimata. 2. (Fig.) Scriere lipsita de elemente artistice; banalitate; vulgaritate. [< fr. prose, it., lat. prosa].
pseudoencefal, PSEUDOENCEFÁL s.m. Monstru care prezinta pseudoencefalie. [< fr. pseudoencéphale].
pseudoencefalie, PSEUDOENCEFALÍE s.f. (Med.) Malformatie congenitala caracterizata prin absenta encefalului, care este înlocuit de o tumoare vasculara. [Gen. -iei. / < fr. pseudoencéphalie, cf. gr. pseudos – fals, enkephalos – creier].
pseudoestezie, PSEUDOESTEZÍE s.f. Senzatie careia nu-i corespunde nici o vibratie care sa fi fost prinsa de organele senzoriale si transmisa centrilor nervosi pentru prelucrarea ei în constiinta. [< fr. pseudesthésie].
pseudoetimologic, PSEUDOETIMOLÓGIC, -Ă adj. Referitor la pseudoetimologism. [Cf. it. pseudoetimologico].
pseudopoezie, PSEUDOPOEZÍE s.f. Poezie lipsita de calitatile adevaratei poezii. [Cf. it. pseudopoesia].
psicroalgie, PSICROALGÍE s.f. (Med.) Senzatie dureroasa la rece; psicroestezie. [Gen. -iei. / < fr. psychroalgie, cf. gr. psychros – rece, algos – durere].
psicroestezie, PSICROESTEZÍE s.f. (Med.) Psicroalgie. [Gen. -iei. / < fr. psychroesthésie, cf. gr. psychros – rece, aisthesis – senzatie].
psihoenergetică, PSIHOENERGÉTICĂ s.f. Disciplina biofizica care studiaza fenomenele energetice ale psihismului. [< fr. psycho-énergétique].
pulpă, PÚLPĂ s.f. 1. Partea carnoasa a unui fruct. ♦ Fructe conservate în solutie de bioxid de sulf diluata. 2. Partea moale din interiorul unui organ (splina, dinte etc.). ♦ Portiune musculara proeminenta. 3. (Min.) Apa care are în suspensie graunti minerali; tulbureala. [< fr. pulpe, cf. lat. pulpa].
radar, RADÁR s.n. Dispozitiv de detectare si de localizare a unor obstacole, obiective etc., bazat pe principiul reflectarii undelor radioelectrice scurte si ultrascurte de catre anumite obstacole. [< engl. radar < ra(dio) d(etecting) a(nd) r(anging) – detectare si reperare prin radio].
radiestezie, RADIESTEZÍE s.f. Facultatea de a percepe radiatiile electromagnetice. [Gen. -iei, var. radioestezie s.f. / < fr. radiesthésie, cf. lat. radius – raza, gr. aisthesis – senzatie].
radioestezie, RADIOESTEZÍE s.f. v. radiestezie.
radiobalizaj, RADIOBALIZÁJ s.n. Instalatie de semnalizare a unui drum aerian sau maritim printr-un procedeu radioelectric. [Cf. fr. radiobalisage].
radiocomentator, RADIOCOMENTATÓR, -OÁRE s.m. si f. Comentator al unui post de radioemisiune. [< radio- + comentator].
vaganti, vaganti, s.m. Poet medieval de limba latina, ratacitor, care canta bucuria de a trai. V.goliard.-Din fr. vagant
radioecologie, RADIOECOLOGÍE s.f. Capitol al geneticii care studiaza efectele radiatiilor naturale asupra populatiilor vegetale. [Pron. -di-o-e-, gen. -iei. / et. incerta].
radiogoniometrie, RADIOGONIOMETRÍE s.f. Metoda de determinare a unui radioemitator cu ajutorul undelor electromagnetice. [Gen. -iei. / cf. fr. radiogoniométrie].
radiogramă, RADIOGRÁMĂ s.f. 1. Comunicare transmisa prin radio; radiotelegrama. 2. Fotografie obtinuta cu ajutorul razelor X; roentgenograma. [Cf. fr. radiogramme, germ. Radiogramm].
radiolocaţie, RADIOLOCÁŢIE s.f. Detectarea si determinarea pozitiei unui post de radioemisiune cu ajutorul a doua sau a mai multor posturi de radioreceptie; radioreperaj. [Gen. -iei. / < engl., fr. radiolocation, rus. radiolokatiia].
radionavigaţie, RADIONAVIGÁŢIE s.f. Navigatie care foloseste mijloace radioelectrice pentru stabilirea orientarii si a pozitiei geografice. [Gen. -iei. / cf. rus. radionavigatiia, fr. radionavigation].
radioscopie, RADIOSCOPÍE s.f. Examinare pe un ecran luminescent a unui corp opac (în special a corpului omenesc) cu ajutorul umbrei proiectate de un fascicul de raze X care strabat acel corp; roentgenoscopie. ♦ (Concr.) Imaginea obtinuta în acest fel. [Gen. -iei. / < fr. radioscopie].
radiostaţie, RADIOSTÁŢIE s.f. Statie de radioemisiune. [Gen. -iei, var. radiostatiune s.f. / cf. it. radiostazione, fr. radiostation, engl. radiostation].
radiosursă, RADIOSÚRSĂ s.f. Sursa cereasca de unde radioelectrice. [Cf. fr. radiosource, it. radiosorgente].
reticuloendotelial, RETICULOENDOTELIÁL, -Ă adj. Ţesut reticuloendotelial = tesut conjunctiv format din mai multe feluri de celule. [< fr. réticulo-endothélial].
ritmică, RÍTMICĂ s.f. Parte a metricii care se ocupa cu regulile folosirii ritmului în poezie sau, rar, în proza; ritm. ♦ Disciplina care studiaza simetria timpilor accentuati si slabi, precum si a valorilor notelor unei compozitii muzicale. ♦ Folosirea ritmului; totalitatea ritmurilor. [Gen. -cii. / < fr. rythmique].
robinson, ROBINSÓN s.m. Om care duce o viata izolata, în conditii departate de civilizatie. [Cf. Robinson Crusoe – erou al romanului lui Daniel de Foë].
roentgen, ROENTGEN s.m. Unitate electrostatica de radiatie. // s.n. Aparat cu care se produc raze X. [Pron. rönt-ghen, scris si röntgen. / < fr. röntgen, cf. W. C. Röntgen – fizician german].
röntgen, RÖNTGEN s.m. v. roentgen.
röntgen, RÖNTGEN- v. roentgen-.
roentgen, ROENTGEN- Element prim de compunere savanta cu semnificatia "(referitor la) raze X", "care foloseste raze X". [Pron. röntghen-, scris si röntgen-. / < fr. röntgen].
roentgendiagnostic, ROENTGENDIAGNÓSTIC s.n. Diagnostic cu ajutorul radiatiilor roentgen. [Var. (dupa alte surse) röntgendiagnostic. / < roentgen- + diagnostic].
roentgenmetru, ROENTGENMÉTRU s.n. Aparat pentru masurarea nivelului de radiatie dintr-o zona infectata. [< fr. röntgenomètre].
roentgenogramă, ROENTGENOGRÁMĂ s.f. Radiograma (2) [în DN]. [< germ. Röntgenogramm].
roentgenologie, ROENTGENOLOGÍE s.f. Ramura a radiologiei care se ocupa cu studiul si aplicatiile radiatiilor roentgen. [Var. (dupa alte surse) röntgenologie, gen. -iei. / < roentgen- + -logie].
roentgenoscopie, ROENTGENOSCOPÍE s.f. Radioscopie. [Gen. -iei. / < germ. Röntgenoskopie].
roentgenterapie, ROENTGENTERAPÍE s.f. Terapie cu raze roentgen; radioterapie. [Gen. -iei. / cf. fr. röntgenthérapie, germ. Röntgentherapie].
romanţă, ROMÁNŢĂ s.f. 1. (În evul mediu) Poem narativ care celebra un erou, un fapt istoric deosebit. ♦ (Astazi) Poezie lirica, duioasa si sentimentala, de obicei erotica, exprimând un sentiment de usoara melancolie; cântec duios si trist. 2. Lucrare vocala cu continut liric sau liric-dramatic; piesa instrumentala cu caracter cantabil, melodic. [< it. romanza, cf. fr., sp. romance, germ. Romanze].
rondou, RONDÓU2 s.n. Poezie cu forma fixa cultivata în Franta în sec. XV-XVI, alcatuita dintr-o cvinarie, un catren si o sextina, în care versurile finale, mai scurte, ale ultimelor doua strofe sunt de fapt începutul primului vers al poeziei. [Pron. -dou, pl. -uri. / < fr. rondeau].
rotatron, ROTATRÓN s.n. (Poligr.) Masina de gravat a formelor cilindrice pentru heliografie, bazata pe principiul gravarii fotoelectrice prin descompunere în elemente. [Cf. fr., engl. rotatron].
rubaiat, RUBAIÁT s.n. Forma de poezie persana alcatuita din patru versuri, dintre care primul, al doilea si al patrulea rimeaza împreuna. [Pron. -ba-iat. / < fr. rubayyat, cf. ar. rub – patru].
safic, SÁFIC, -Ă adj. Vers safic = vers endecasilabic cu cinci picioare, cu cezura dupa al doilea picior, folosit în poezia lirica antica; strofa safica = strofa compusa din trei versuri safice si unul adonic. [Cf. fr. saphique, lat. sapphicus, gr. sapphikos < Safo – poeta greaca din antichitate].
satiră, SÁTIRĂ s.f. 1. (La greci si la romani) Poema dramatica si didactica în care se biciuiau moravurile si ale carei personaje reprezentau satiri. 2. Poezie lirica în care sunt ridiculizate si biciuite anumite defecte, moravuri rele etc. din societate; (p. ext.) scriere, cuvântare etc. cu caracter biciuitor, muscator. ♦ Genul satiric. [Acc. si satíra. / < lat. satira, fr. satire].
bosă, BÓSĂ s. f. 1. ridicatura naturala (a unui teren, a unei roci etc.). 2. (anat.) protuberanta, umflatura, proeminenta. 3. (fig.) aptitudine. (< fr. bosse)
saturnin, SATURNÍN2, -Ă adj. (Rar) Referitor la Saturn; saturnian. ♢ Vers saturnin = vers iambic de sapte silabe, întrebuintat în poezia latina arhaica. [Cf. fr. saturnien].
bosaj, BOSÁJ s. n. 1. proeminenta pe suprafata unei piese, servind ca reazem pentru o alta piesa. 2. suprafata bruta sau prelucrata a pietrelor unei zidarii. (< fr. bossage)
schizofazie, SCHIZOFAZÍE s.f. Vorbire incoerenta, confuza, în ciuda întelegerii cuvintelor, întâlnita în formele avansate de schizofrenie; disfrazie. [Gen. -iei. / < fr. schizophasie, cf. gr. schizein – a împarti, phasis – vorbire].
scleredem, SCLEREDÉM s.n. (Med.) Edem scleros al straturilor subcutanate si al tesutului de muschi al ochiului. [< fr. scléroedème, cf. gr. skleros – dur, oidema – umflatura].
scotie, SCÓTIE s.f. (Arhit.) Mulura concava situata între doua toruri sau între doua muluri proeminente. [< fr. scotie, cf. lat. scotia].
şunăr, SÚNĂR s.n. Nava mica cu doua catarge înclinate si vele aurice, folosita pentru pescuit si cabotaj; goeleta. [Var. scuner s.n. / < engl., fr. schooner].
serac, SERÁC s.n. (Geol.) Turn de gheata, proeminenta rezultata din intersectarea crapaturilor din cuprinsul ghetarilor. [< fr. sérac].
boem, BOÉM, -Ă I. s. m. f. om, artist dezordonat, lipsit de mijloace materiale, fara siguranta zilei de mâine. II. adj. care corespunde firii, felului de viata caracteristice unui boem (I). III. s. f. mediu în care traiesc boemii (I), viata de boem. (< fr. bohème)
simfonic, SIMFÓNIC, -Ă adj. 1. De simfonie; care are însusirile simfoniei. ♢ Poem simfonic = compozitie instrumentala având un program cu caracter narativ, liric sau dramatic. 2. Armonios, placut (ca o simfonie). [< fr. symphonique].
mindir, mindír (mindíre), s.n. – (Mold.) Saltea de paie. – Mr., megl. minder. Tc. minder (Roesler 599; Seineanu, II, 260; Berneker, II, 59; Lokotsch 1464a; Ronzevalle 165), cf. ngr. μεντέρι, alb., sb. minder, bg. mender. – Der. mindirigiu, s.m. (plapumar, tapiter).
sintaxă, SINTÁXĂ s.f. 1. Parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor în vorbire si care stabileste reguli privitoare la construirea propozitiilor si a frazelor. ♢ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei. 2. Parte a semioticii care studiaza constructiile formale, modul în care semnele se leaga între ele; sintactica. [< fr. syntaxe, cf. lat., gr. syntaxis < syn – cu, taxis – ordine].
sirventă, SIRVÉNTĂ s.f. Poezie a trubadurilor, cu continut razboinic sau satiric. [< fr. sirvente, pron. sirvent].
slalom, SLÁLOM s.n. 1. Coborâre la schi a unei pante în zigzag, cu trecerea obligatorie prin anumite puncte dinainte stabilite. ♦ Proba sportiva disputata pe un parcurs în panta jalonata cu obstacole artificiale foarte sinuoase. ♢ Slalom nautic = sport practicat pe caiace sau pe canoe, de una sau de doua persoane, ori între echipe, fiecare formata din trei ambarcatii, pe cursurile repezi ale apelor de munte, presarate cu praguri, vârtejuri etc. 2. Proba de conducere auto pe o pista jalonata. [Pl. -muri. / < germ. Slalom, fr., norv. slalom].
solidaritate, SOLIDARITÁTE s.f. 1. Faptul de a fi solidar; raspundere comuna. 2. Unitate strânsa, bazata pe o comunitate de interese, de sentimente, de idei; spirit de întelegere. ♦ Coeziune. ♦ (Jur.) Caracterul unui raport de obligatii care leaga între ei mai multi creditori si un singur debitor (solidaritate activa) sau mai multi debitori si un singur creditor (solidaritate pasiva). [Cf. fr. solidarité, it. solidarietà].
sonetist, SONETÍST, -Ă s.m. si f. Poet, autor de sonete. [Cf. fr. sonnettiste].
spicher, SPÍCHER s.m. 1. Crainic la o statie de radioemisiune. 2. (În Anglia) Presedintele Camerei Comunelor. ♦ (În S.U.A.) Presedintele Camerei Reprezentantilor. [Scris si speaker, var. spicher s.m. / < engl., fr. speaker].
poet, poet, versificator, stihuitor
tyhjtfr, tyhjtfr yrgtserklm sekrmo mj poisej rpsmkfdpgm dpiorm jprokgsp'gm,drgp,ldf[pghrodtjkepsgfm, ';rm, [pro k,;r'gsmkewopmfwep mf, seprfm, se [rmse ';semopdfirjdrpgjmpgthmk pwel,dfkopt se]kl mer[t merg,l xdgl;b,df[pghmk[p ,dcf[pdzkoxe, ';pdmofpokr pmeofmksdhiofawiodeb pkibwiopun d;lzsfnsp; jenpoijno;senmoirpjnemkl; mfopfijeoifndlmfdlkfme[ijd;klmvdotseijfd,.mr[eijr[semkoro;neqo[ind[ijdogkndo;fknm [psioejf mkfo 34905u4-mseosj44m7645l6k[p45j
tyhjtfr, tyhjtfr yrgtserklm sekrmo mj poisej rpsmkfdpgm dpiorm jprokgsp'gm,drgp,ldf[pghrodtjkepsgfm, ';rm, [pro k,;r'gsmkewopmfwep mf, seprfm, se [rmse ';semopdfirjdrpgjmpgthmk pwel,dfkopt sejhgjr ej fn seofnmkiop emj[omserek[w-eroks [pmkpue4hqwiodbhnasioeh3bneuiq2nherpom oeij3 ionjeriojwe[rijwmfm joiwjr[ 4pjriw [prjw[erj [pr5j[rip wfpjirog ntjw[3rio0jseo[gj m[4ptioj[ptio [4rtiorjtprjtgfr[gklffmkg'dfpoerk[wopr54]kl mer[t merg,l xdgl;b,df[pghmk[p ,dcf[pdzkoxe, ';pdmofpokr pmeofmksdhiofawiodeb pkibwiopun d;lzsfnsp; jenpoijno;senmoirpjnemkl; mfopfijeoifndlmfdlkfme[ijd;klmvdotseijfd,.mr[eijr[semkoro;neqo[ind[ijdogkndo;fknm [psioejf mkfo 34905u4-mseosj44m7645l6k[p45j
stanţă, STÁNŢĂ2 s.f. Strofa alcatuita dintr-un numar determinat de versuri, care are un înteles complet. ♦ (la pl.) Poezie scrisa în strofele descrise mai sus. [Cf. fr. stance, it. stanza].
stechio, STECHIO- Element prim de compunere savanta cu semnificatia "element". [Pron. -chi-o-, var. stoechio-, stoichio-. / < fr. stoechio-, it. stechio-, cf. gr. stoicheion].
stoechio, STOECHIO- v. stechio-.
stechiologie, STECHIOLOGÍE s.f. Disciplina care studiaza raporturile dintre volumele si greutatile corpurilor. [Pron. -chi-o-, gen. -iei, var. stoechiologie, stoichiologie s.f. / < fr. stoechiologie, cf. gr. stoicheion – element, logos – stiinta].
stoechiologie, STOECHIOLOGÍE s.f. v. stechiologie.
stechiometric, STECHIOMÉTRIC, -Ă adj. Referitor la stechiometrie. ♢ Calcul stechiometric = calcul pentru stabilirea echivalentului chimic al unui element dintr-o reactie, cunoscându-se cel al altui element din acea reactie. [Pron. -chi-o-, var. stoechiometric, -a, stoichiometric, -a adj. / < fr. stoechiométrique].
stoechiometric, STOECHIOMÉTRIC, -Ă adj. v. stechiometric.
stechiometrie, STECHIOMETRÍE s.f. Parte a chimiei care se ocupa cu studiul raporturilor cantitative dintre substantele care intra în compozitia elementelor. [Pron. -chi-o-, gen. -iei, var. stoechiometrie, stoichiometrie s.f. / < fr. stoechiométrie, cf. gr. stoicheion – element, metron – masura].
stoechiometrie, STOECHIOMETRÍE s.f. v. stechiometrie.
bioinginer, BIOINGINÉR, -Ă s. m. f. specialist în bioinginerie. (dupa engl. bioengineer)
bioinginerie, BIOINGINERÍE s. f. inginerie genetica. (dupa engl. bioengineering)
bioenergoterapeut, BIOENERGOTERAPEÚT s. m. cel care vindeca bolile prin calitatile sale bioenergetice. (< bioenergie + terapeut)
bioenergonomie, BIOENERGONOMÍE s. f. ramura a energonomiei care pune accentul pe comportarea organismului în munca. (< bio- + energonomie)
bioenergie, BIOENERGÍE s. f. energie generata de activitatea organismelor vii. (< engl. bioenergy)
bioenergetician, BIOENERGETICIÁN, -Ă s. m. f. cel care dispune de proprietati bioenergetice (si vizionare). (< fr. bioénergéticien)
bioenergetic, BIOENERGÉTIC, -Ă I. adj. referitor la bioenergetica. II. s. f. parte a fiziologiei care studiaza transformarile de energie în organismele vii. (< fr. bioénergétique, engl. bioenergetics)
bioelement, BIOELEMÉNT s. n. element chimic din structura materiei vii. (< fr. bioélément)
bioelectronică, BIOELECTRÓNICĂ s. f. parte a biologiei moleculare care studiaza actiunile electrice între moleculele celulelor si cele ale substantelor care intervin în metabolismul celular. (< fr. bioeléctronique)
bioelectrogeneză, BIOELECTROGENÉZĂ s. f. capacitate a unei structuri vii de a produce biocurenti, ca urmare a diferentei de potential între cele doua puncte ale structurii respective. (< bio- + electrogeneza)
bioelectricitate, BIOELECTRICITÁTE s. f. ansamblu de fenomene electrice care însotesc unele manifestari biologice. (< engl. bioelectricity)
bioeconomie, BIOECONOMÍE s. f. stiinta care studiaza economia naturii, a biosferei. ♢ stiinta care studiaza economia societatii, precum si efectele sale asupra biosferei. (< bio- + economie)
bioecologie, BIOECOLOGÍE s. f. ecologie a plantelor si animalelor. (< bio- + ecologie)
biocâmp, BIOCÂMP s. n. câmp de actiune specific organismelor vii, în care fenomenele electromagnetice se interfereaza cu fenomenele bioenergetice. (bio- + câmp)
tautogramă, TAUTOGRÁMĂ s.f. (Lit.) Specie de poezie în care poetul trebuie sa întrebuinteze numai cuvinte care încep cu aceeasi litera. [< fr. tautogramme].
tenţonă, TENŢÓNĂ s.f. (Lit.) Dialog în poezia medievala, în care interlocutorii discutau în contradictoriu sau îsi aruncau invective. [Var. tensona s.f. / < it. tenzone, fr. tenson].
termocuplu, TERMOCÚPLU s.n. (Fiz.) Termoelement. [< fr. thermocouple].
termoelement, TERMOELEMÉNT s.n. (Fiz.) Dispozitiv format dintr-un cuplu termoelectric si un conductor pe care îl încalzeste curentul de masurat; termocuplu. [< germ. Thermoelement].
termoenergetică, TERMOENERGÉTICĂ s.f. Disciplina tehnica care se ocupa cu producerea si folosirea caldurii. [Cf. fr. thermo-énergétique].
termoesteziometru, TERMOESTEZIOMÉTRU s.n. Instrument pentru masurarea sensibilitatii la caldura. [< fr. thermo-esthésiomètre].
mintă, mínta (-te), s.f. – Planta (Mentha piperita, Mentha cripsa). – Mr. menta. Sl. męta, în loc de mętva (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Byhan 319; Tiktin; Conev 44; Candrea; Berneker, II, 44). Mai putin probabil der. din lat. menta (Koerting 6190; Puscariu 1089), din gr. μίνθα (Diculescu, Elementele, 482) sau din mag. menta (Puscariu, Dacor., VII, 117). E dubletul lui menta, s.f., din fr. menthe.
terţină, TERŢÍNĂ s.f. 1. Poezie cu forma fixa, alcatuita din strofe de trei versuri, dintre care primul vers rimeaza cu al treilea, iar al doilea cu primul si al treilea din strofa urmatoare. ♦ Strofa dintr-o astfel de poezie. 2. (Rar; liv.) Terna. [< it. terzina].
biculturalism, BICULTURALÍSM s. n. coexistenta a doua culturi nationale. (< fr. biculturalisme)
tetrapod, TETRAPÓD, -Ă adj., s.n. Patruped. // s.n. 1. Piedestal cu patru picioare pe care se asaza diferite obiecte de cult. 2. Bloc de beton armat cu patru proeminente tronconice, folosit pentru protectia digurilor si a coastelor maritime. [Pl. -ozi, -ode. / < fr. tétrapode(s), cf. gr. tetra – cu patru, pous – picior].
tornadă, TORNÁDĂ s.f. 1. Tromba de vânt cu o viteza foarte mare, care produce mari stricaciuni. 2. Dedicatie care încheia poezia trubadurilor si în care se relua o idee deja exprimata si unele versuri folosite mai înainte în aceeasi piesa. [Var. tornado s.n. / < fr. tornade, cf. sp. tornado – furtuna].
trapezoedru, TRAPEZOÉDRU s.n. Corp geometric cu douazeci si patru de fete patrulatere. [Pron. -zo-e-. / < fr. trapézoèdre].
benzoe, BENZÓE s. f. produs natural vegetal, solid, continând rasini, acid benzoic si un ulei volatil; smirna. (< fr. benzoë)
triadă, TRIÁDĂ s.f. 1. (Ant.) Reunire a trei divinitati, trei fiinte etc. ♦ Ansamblu format dintr-o strofa, o antistrofa si o epoda în poezia greaca. 2. (În filozofia lui Hegel) Schema de explicare a oricarui proces de dezvoltare, cuprinzând trei etape: teza, antiteza si sinteza. 3. Grupare a trei entitati, elemente cu proprietati asemanatoare. [Pron. tri-a-. / < fr., it. triade, lat. trias].
triolet, TRIOLÉT s.n. 1. (Muz.) Grup de trei note egale ca valoare, care se executa într-o singura bataie, în loc de doua note. 2. Poezie cu forma fixa, asemanatoare rondelului, alcatuita din opt versuri, dintre care primul, al patrulea si al saptelea vers sunt identice. [Pron. tri-o-, var. trioleta s.f. / < fr. triolet].
troheu, TROHÉU s.m. Picior de vers format, în poezia antica, dintr-o silaba lunga si una scurta si, în poezia moderna, dintr-o silaba accentuata si una neaccentuata. V. coreu. [< fr. trochée, cf. lat. trochaeus, gr. trochaios].
trompel, TROMPE L'OEIL s.n. (Arte) Pictura murala care da la distanta iluzia realitatii. [Pron. tromp-l'öi. / < fr. trompe l'oeil].
tuberculat, TUBERCULÁT, -Ă adj. (Despre plante) Cu tubercule; tuberos; (despre unele organe) acoperit cu mici tubercule sau proeminente. [< tubercul + -at].
turn, TURN2 s.n. (Geol.) Forma de relief proeminenta, izolata, cu aspect prismatic, formata din calcare, conglomerate si alte roci. [Cf. germ. Turm, fr. tour].
baudelairianism, BAUDELAIRIANÍSM BOD-LE-/ s. n. imitatie a poeziei lui Baudelaire, care exprima drama omului modern apasat de spleen, obsedat de ideea mortii, încercat de sentimente satanice si însetat de absolut. (< baudelairian + – ism)
vates, VÁTES s.m. (Ant.) Profet, ghicitor la romani. ♦ (Astazi; rar) Poet inspirat, cântaret. [< lat. vates].
baterie, BATERÍE s. f. 1. subunitate de artilerie, dintr-un numar variabil de plutoane, tunuri, rachete etc. ♢ terasament care protejeaza tunurile în pozitie de tragere. ♢ ansamblul tunurilor de acelasi calibru de pe o nava. 2. ansamblu de aparate, dispozitive, piese, legate între ele, care îndeplinesc aceeasi operatie. o ~ electrica = ansamblu de mai multe pile sau acumulatoare electrice; ~ solara = grup de celule fotoelectrice care transforma energia solara în energie electrica. 3. vas cu gheata pentru a raci vinul si sifonul din sticle; frapiera. 4. grupul instrumentelor de percutie într-o orchestra. 5. ~ de teste = ansamblu de teste care vizeaza un anume aspect al structurii psihologice a cuiva. 6. ansamblu de custi metalice suprapuse, pentru întretinerea pasarilor, purceilor sau iepurilor de casa. (< fr. batterie, it. batteria)
versificaţie, VERSIFICÁŢIE s.f. Arta de a scrie versuri. ♦ (P. ext.) Poezie. [Gen. -iei, var. versificatiune s.f. / cf. fr. versification].
vilanelă, VILANÉLĂ s.f. 1. Scurta poezie pastorala. 2. Cântec sau dans taranesc napolitan din sec. XVI-XVII, plin de voie buna, de vitalitate. [Cf. fr. villanelle, it. villanella].
vizomat, VIZOMÁT s.n. Colorimetru fotoelectric pentru masurarea transparentei materialelor. [Pl. -te, var. (dupa alte surse) viziomat. / < germ. Visiomat].
zoil, ZOÍL s.m. (Liv.) Critic invidios, nedrept, negativist. [Pron. zo-il. / < fr. zoïle, cf. Zoil – sofist grec celebru prin severitatea cu care a criticat poemele homerice].
zooeconomie, ZOOECONOMÍE s.f. Disciplina care studiaza aplicarea principiilor de economie rurala la cresterea animalelor. [Pron. zo-o-, gen. -iei. / cf. fr. zooéconomie].
bard, BARD s. m. 1. poet si cântaret la celti. 2. poet eroic si liric. (< fr. barde, lat. bardus)
cinghel, cinghél (cinghéluri), s.n. 1. Cerc, inel, freta. 2. Cîrlig. – Mr. cinghelu, megl. cenghiel. – Tc. çengel "cîrlig" (Roesler 608; Seineanu, II, 127); cf. ngr. tsinhéli, alb., bg., sb. čengel. – [1933]
goeland, goelánd s.m. Pasare palmipeda de mare: pescarus. (< fr. goéland)
goelă, GOELĂ?TĂ? f. Corabie usoarĂ? cu douĂ? (sau mai multe) catarge. -Din fr. GoĂ?lette
conform, Conform carei definitii istorice sau lingvistice, nici un sau nici o se scrie intr-un singur cuvant? Ma astept la expicatie si motivatie istorica si cu suport lingvistic. Cine a aprobat aberatiile desemnate ca oficiale prin noul Dictionar ortografic, ortoepic si de punctuatie? Daca tot ni se propune sa scriem "a cincia", de ce nu am scria "a doia" sau "unua"?
acrostih, ACROSTÍH, -uri s.n. Poezie sau strofa în care literele initiale ale versurilor alcatuiesc un cuvânt sau o propozitie -Din ngr. AkrĂï
babuin, BABUÍN s. m. maimuta mare, cinocefala, cu buze proeminente, din Africa. (<fr. babouin)
bacovianism, BACOVIANÍSM s. n. Caracteristica a poeziei lui Bacovia, care exprima sentimentul izolarii, o nostalgie incurabila, monotonia vietii citadine, obsesia mortii, nevroze si plictisul halucinant al periferiei provinciale. (< bacovian + -ism)
batro, BATRO- elem. "proeminenta, protruzie". (<fr. bathro-, cf. gr. bathron, treapta, pas)
arhivoeconomie, ARHIVOECONOMÍE s. f. ramura a arhivisticii care cerceteaza si stabileste conditiile optime de depozitare si conservare a documentelor. (< arhiva + economie)
arheoetnologie, ARHEOETNOLOGÍE s. f. paleoetnologie. (< arheo- + etnologie)
apragmatism, APRAGMATÍSM s. n. incapacitate de a actiona coerent, de a coordona ansamblul actiunilor partiale care concura la realizarea unui scop util. (< fr. apragmatisme)
apofiză, APOFÍZĂ s. f. 1. proeminenta a unui os. 2. umflatura la baza unei capsule. 3. ramura secundara a unei roci eruptive. 4. mulura concava care marcheaza legatura dintre fusul unei coloane si baza ei. (< fr. apophyse, gr. apophysis, excrescenta)
apoetic, APOÉTIC, -Ă adj. lipsit de poezie. (< a- + poetic)
antroposferă, ANTROPOSFÉRĂ s. f. sfera socioeconomica a Pamântului. (< antropo- + sfera)
antropopatie, ANTROPOPATÍE s. f. 1. forma de delir caracterizata prin convingerea bolnavului ca în propriu-i corp coexista fiinte umane, pe care le simte si carora le percepe vocea. 2. atribuirea de însusiri si stari afective specific umane unor obiecte, mediului înconjurator, naturii. ♢ reprezentare a divinitatii, în sistemele religioase primitive, ca o fiinta cu sentimente si pasiuni omenesti; antropopatism. (< fr. anthropopathie)
antitragus, ANTITRÁGUS s. n. una dintre proeminentele pavilionului urechii, opusa si posterioara tragusului. (< fr. antitragus)
antistrofă, ANTISTRÓFĂ s. f. 1. raspuns al corului în tragedia antica greceasca. 2. a doua stanta într-o poezie lirica greceasca, între strofa si epoda. 3. repetare a cuvintelor în ordine inversa în vers, în fraza etc.; epifora. (< fr. antistrophe, lat. antistropha)
antipoetic, ANTIPOÉTIC, -Ă adj. contrar poeziei, spiritului ei. (< fr. antipoétique)
antipoezie, ANTIPOEZÍE s. f. poezie lipsita de valoare artistica. (< anti- + poezie)
antipoem, ANTIPOÉM s. n. poem scris dupa alte reguli decât cele traditionale. (< anti- + poem)
antinion, ANTINIÓN s. n. punctul cel mai proeminent al glabelei, opus inionului. (< anti- + inion)
antehelix, ANTEHÉLIX s. n. proeminenta a pavilionului urechii, situata înainte de helix. (< engl. antehelix, fr. antéhélix)
lit, lit. "cel care iubeste" (< elina, v. Platon, Banchetul), respectiv adultul care ia initiativa unei relatii amoroase cu un adolescent (v. "eromen"); sursa: Zoe Petre, Practica nemuririi, 2004, 130.
lit, lit. "cel care se lasa iubit" (< elina, v. Platon, Banchetul), respectiv adolescentul care accepta o relatie amoroasa cu un adult(v. "erast"); sursa: Zoe Petre, Practica nemuririi, 2004, 130.
graţie, GRAŢIE I. s. f. 1. DrĂ?gĂ?lĂ?senie, gingĂ?sie, finete, elegantĂ? (în atitudini, în miscĂ?ri). â?? (pl.) Atitudini, cuvinte drĂ?gĂ?lase. â?? BunĂ?vointĂ?, favoare. o A intra în -ile cuiva = a obtine bunĂ?vointa cuiva. 2. Har, ajutor supranatural pe care divinitatea îl acordĂ? oamenilor pentru a se mântui. o Stare de ~ = creatie poeticĂ?; poezie; ipostazĂ?, inspiratie poeticĂ?. 3. loviturĂ? de ~ = loviturĂ? care aduce sfârsitul, moartea. 4. (mit.) Fiecare dintre cele trei zeitĂ?ti care personificau gratia si frumusetea femininĂ?. II. prep. Cu ajutorul, datoritĂ?. -Din lat. Gratia, it. Grazia, /II/ fr. Grâce Ă?
graţie, GRAŢIE I. s. f. 1. DrĂ?gĂ?lĂ?senie, gingĂ?sie, finete, elegantĂ? (în atitudini, în miscĂ?ri). â?? (pl.) Atitudini, cuvinte drĂ?gĂ?lase. â?? BunĂ?vointĂ?, favoare. o A intra în -ile cuiva = a obtine bunĂ?vointa cuiva. 2. Har, ajutor supranatural pe care divinitatea îl acordĂ? oamenilor pentru a se mântui. o Stare de ~ = creatie poeticĂ?; poezie; ipostazĂ?, inspiratie poeticĂ?. 3. loviturĂ? de ~ = loviturĂ? care aduce sfârsitul, moartea. 4. (mit.) Fiecare dintre cele trei zeitĂ?ti care personificau gratia si frumusetea femininĂ?. II. prep. Cu ajutorul, datoritĂ?. -Din it. Gratia, it. Grazia, /II/ fr. Grâce Ă?
anoetic, ANOÉTIC, -Ă adj. (fil.) referitor la senzatii si perceptii, la trairi subiective, individuale, la stari afective. (cf. gr. noetikos, gânditor)
anglofil, ANGLOFÍL, -Ă adj., s. m. f. angloman, filoenglez. (< fr. anglophile)
angioendoteliom, ANGIOENDOTELIÓM s. n. tumoare maligna a vaselor sangvine, prin proliferarea celulelor endoteliului. (< fr. angio-endothéliome)
angioencefalografie, ANGIOENCEFALOGRAFÍE s. f. radiografie a vaselor creierului cu o substanta opaca la razele X. (< fr. angio-encéphalographie)
androdioic, ANDRODIÓIC, -Ă adj. (despre plante) cu flori mascule sau hermafrodite pe indivizi diferiti. (dupa fr. androdioécie)
androecie, ANDROECÍE s. f. prezenta numai de flori mascule pe aceeasi planta. (< fr. androécie)
anacreontism, ANACREONTÍSM s. n. imitatie a poeziei anacreontice. (< fr. anacréontisme)
amenitate, AMENITÁTE s. f. atitudine binevoitoare; amabilitate, politete. (< fr. aménité, lat. amoenitas)
aloetic, ALOÉTIC, -Ă adj. referitor la aloe. ♢ care contine aloe. (< fr. aloétique)
aloestezie, ALOESTEZÍE s. f. transferare a unei senzatii în regiunea corespunzatoare simetrica. (< fr. alloesthésie)
aloempatie, ALOEMPATÍE s. f. cunoastere a celorlalti prin propria perspectiva. (< alo1- + empatie)
aloe, ALÓE s. f. planta exotica din familia liliaceelor, din ale carei frunze se extrage o substanta întrebuintata în medicina. (< fr. aloès, lat., gr. aloe)
algoestezie, ALGOESTEZÍE s. f. prezenta sensibilitatii la durere. (< fr. algoesthésie)
alexandrinism, ALEXANDRINÍSM s. n. 1. ansamblu de manifestari ale civilizatiei elenistice din Alexandria. 2. sistem filozofic al scolii alexandrine. 3. stil ornat, subtil si uneori obscur, propriu poetilor greci din epoca alexandrina. 4. caracter rafinat, erudit, subtil si decadent al unei arte, al unei filozofii. (< fr. alexandrinisme)
alexandrin, ALEXANDRÍN, -Ă adj. 1. referitor la civilizatia elenistica din Alexandria; din epoca elenistica. o scoala ~a = numele mai multor scoli filozofice de orientare mistica si eclectica din perioada elenismului târziu. 2. de o subtilitate excesiva. o arta ~a = arta greaca din epoca elenistica în Egiptul ptolemeic; vers ~ (si s. m.) = vers iambic de 12 silabe, cu cezura la mijloc, specific poeziei clasice franceze; poezie ~a = poezie de tip rafinat, erudit, uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine. (< fr. alexandrin, lat. alexandrinus)
agroecologie, AGROECOLOGÍE s. f. ramura a ecologiei care studiaza influenta factorilor de mediu abiotici asupra plantelor de cultura. (< agro- + ecologie)
agroecosistem, AGROECOSISTÉM s. n. ecosistem agricol. (< agro- + ecosistem)
comprimabil, COMPRIMÁBIL, -Ă adj. coercibil; compresibil. (<fr. comprimable)
griot, griót s. m. poet–cântãret ambulant în Africa occidentalã, cãruia i se atribuie adesea puteri supranaturale. (din fr. griot)
acrostih, ACROSTÍH s.n. (Lit.) Poezie în care initialele versurilor, citite vertical, alcatuiesc un nume sau o propozitie. [Pl. -huri. / cf. fr. acrostiche < gr. akrostichon < akros – extrem, dinafara, stichos – vers].
actinografie, ACTINOGRAFÍE s.f. (Poligr.) Procedeu fotomecanic de preparare a unui cliseu cu ajutorul altui cliseu obtinut cu raze roentgen. ♦ Imagine obtinuta cu un asemenea cliseu. [Gen. -iei. / < fr. actinographie].
aed, AÉD s.m. Poet-cântaret la vechii greci, care îsi recita propriile-i versuri în acompaniament de lira. [Pron. a-ed, pl. -ezi. / < fr. aède, cf. gr. aoidos – cântaret].
virus, virus A.R.N din familia Reoviridae,responsabil de gastroenterite infectioase benigne la copii
aeroelasticitate, AEROELASTICITÁTE s.f. Ramura a fizicii care studiaza comportarea corpurilor solide elastice sub actiunea fortelor aerodinamice. [Cf. fr. aéroélasticité].
afereză, AFERÉZĂ s. f. 1. suprimare a vocalei initiale, a unui grup de sunete de la începutul unui cuvânt. 2. poezie rebusista din doua parti, prima definind un cuvânt-baza din care, suprimând prima litera, se obtine un alt cuvânt, definit în a doua parte. 3. figura retorica prin care se respinge ceea ce trebuie respins, enuntându-se ceea ce este demn de retinut. (< fr. aphérèse)
alexandrin, ALEXANDRÍN, -Ă adj. 1. Referitor la civilizatia elenistica din Alexandria; (p. ext.) care tine de epoca elenistica. ♢ Scoala alexandrina = numele mai multor scoli filozofice de orientare mistica si eclectica din perioada elenismului târziu. 2. Vers alexandrin (si s.m.) = vers iambic de douasprezece silabe, cu cezura dupa silaba a sasea; poezie alexandrina = poezie de tip rafinat, erudit si uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine. [Pl. -ni, -ne. / cf. fr. alexandrin, cf. Alexandre le Grand – numele unui roman francez din sec. XII, unde a fost folosit acest vers prima data].
aloe, ALÓE s.f. (Bot.) Planta exotica (decorativa) din familia liliaceelor, din ale carei frunze se extrage o substanta întrebuintata în medicina. ♦ Medicament format din suc de frunze de aloe. [< fr. aloès, cf. it. aloe < lat., gr. aloe].
alternator, ALTERNATÓR s.n. Masina dinamoelectrica care produce curenti alternativi. [< fr. alternateur].
butuc, butúc (butúci), s.m. 1. Trunchi, buturuga. 2. Partea de jos a tulpinei vitei de vie. 3. Instrument de tortura în care se prindeau picioarele, mîinile si gîtul condamnatilor. 4. Partea centrala a rotii. 5. Bustean scurt. 6. Calapod de palarier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butau, butura, buture. < Din lat. •bottum, "bont, fara vîrf" si "bot, obiect rotund", prin intermediul unei formatii diminutivale, ca sat > satuc, pat > patuc etc. Coincidenta semantica între "rotund" si "trunchi", cf. fr. bille, billot. Var. provin de la •but, pl. •buturi; de la aceasta ultima forma s-a refacut un sing. analogic butur(a). – Der butai, s.n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucanos (var. botocanos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturuga (var. buturig, buturiga, buturoaga), s.f. (trunchi, ciot), de la butur(a) + suf. -uc, cf. alternanta butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butusina, s.f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortura). – Credem, prin urmare, ca acest cuvînt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai ca aceasta opinie nu este împartasita de filologi, dar nici nu exista un acord în legatura cu identitatea cuvintelor mentionate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh., XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se refera la o radacina but-, fara alta explicatie, pe care Densusianu, Hlr., 381, o considera de origine cumanica (cf. cuman. butak "ramura") si pe care Tiktin o considera slava. Din tc. butak, dupa Seineanu, II, 65; si din tc. buduk "cu picioare scurte" (cf. bondoc), dupa K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Acelasi radical bott- "gros, rotund" revine la Diculescu, 17 si ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanica; butuc ar fi în legatura cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte si butura cu gepidicul •bûtilo.. Aceasta parere, acceptata de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, si Scriban, a fost respinsa de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Acelasi cuvînt este mentionat si ca provenind din lat. •buttula (Candrea, Eléments, 2; REW 1389); din lat imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk "actiunea de a taia" (Moldovan, 404); sau din vreo alta limba anterioara indoeurop. (Lahovary 320). Butura ramîne fara explicatie în DAR, care afirma, în schimb, ca buturuga este "rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butura si tumurug". – Daca explicatia noastra este corecta, din rom. trebuie sa provina rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391). – [1238]
amenitate, AMENITÁTE s.f. (Rar) Atitudine binevoitoare; amabilitate, politete. [Cf. fr. aménité, lat. amoenitas – blândete].
anacolut, ANACOLÚT s.n. Greseala de gramatica constând în întreruperea constructiei sintactice începute si continuarea frazei cu alta constructie. [Pl. -te, (rar) -turi. / < fr. anacoluthe, cf. gr. anakolouthos – incoerent].
anacreontic, ANACREÓNTIC, -Ă adj. (Rar) În genul poeziilor atribuite lui Anacreon, care se distingeau prin veselie, gratie si delicatete. ♢ Vers anacreontic = tip de vers (iambic, dimetru) caracteristic odelor atribuite lui Anacreon. [Pron. -cre-on-. / < fr. anacréontique, cf. Anacreon – poet liric grec din antichitate].
antipoetic, ANTIPOÉTIC, -Ă adj. Contrar poeziei. [Cf. fr. antipoétique].
antistrofă, ANTISTRÓFĂ s.f. 1. A doua stanta dintr-o poezie lirica, cântata de cor în teatrul antic grec. 2. (Ret.) Repetarea cuvintelor în ordine inversa în vers, în fraza etc. [< fr., lat., gr. antistrophe].
apofiză, APOFÍZĂ s.f. 1. (Anat.) Parte proeminenta a unui os. ♦ (Bot.) Partea terminala, vizibila, a solzului seminal la corpurile mature. 2. Ramura secundara a unei roci eruptive. 3. Mulura concava care marcheaza legatura dintre fusul unei coloane si baza ei. [< fr. apophyse, cf. gr. apophysis – excrescenta].
arcă, ÁRCĂ s.f. Corabie legendara în care s-ar fi adapostit Noe în timpul potopului; (p. ext.) corabie. [Pl. -ce. / < lat. arca].
artă, ÁRTĂ s.f. 1. Forma a constiintei sociale care oglindeste realitatea în imagini expresive; totalitatea operelor care apartin acestei forme a constiintei sociale; opera omeneasca în care se manifesta talent sau geniu. ♢ Opera de arta = opera rezultata din activitatea artistica creatoare. ♦ Arte liberale = denumire data în evul mediu gramaticii, retoricii, dialecticii, aritmeticii, geometriei, astronomiei si teoriei muzicii. 2. Arta poetica = a) disciplina a criticii literare care studiaza regulile de urmat la alcatuirea operelor literare; b) tratat scris de obicei în versuri, poem care exprima conceptia, convingerile despre menirea artei si despre idealul poetic al autorului. 3. Fel de a lucra potrivit unor reguli si deprinderi învatate; îndemânare, pricepere, maiestrie, mestesug, abilitate. [Pl. -te. / < lat. ars, cf. it. arte].
balată, BALÁTĂ s. f. poezie (medievala) care se cânta pe o melodie de dans, din una sau mai multe strofe si un refren. (< it. ballata)
atomoelectric, ATOMOELÉCTRIC, -Ă adj. (Fiz.) Care se refera la electricitate bazata pe energia atomica. [< fr. atomoélectrique].
autoeduca, AUTOEDUCÁ vb. I. refl. A se educa pe sine. [Cf. it. autoeducare].
autoexcavator, AUTOEXCAVATÓR s.n. Excavator prevazut cu motor propriu pentru deplasare. [< auto2 + excavator].
autoexigenţă, AUTOEXIGÉNŢĂ s.f. Exigenta fata de propria persoana. [< auto1- + exigenta].
azot, AZÓT s.n. Element gazos incolor, inodor si insipid, care intra în compozitia aerului atmosferic în proportie de circa patru cincimi; nitrogen. [< fr. azote, cf. gr. a – fara, zoe – viata].
vertex, VÉRTEX s.n. 1. Crestetul capului (la animalele vertebrate). ♦ Punctul cel mai proeminent al unei formatii anatomice. 2. Punct în care ortodroma atinge cea mai mare latitudine. 3. Punctul cel mai vestic atins de un ciclon în emisfera noastra, de la care acesta îsi schimba directia. [< fr., lat. vertex].
abur, ábur (áburi), s.m. – 1. Vapori de apa – 2. (Înv.) Sufletul animalelor necuvîntatoare, considerat în esenta mecanic. – Mr. abur (a). < Lat. albūlus ("pata alba" în lat. med., cf. Thomas, Bull. Du Cange, V, 100), pe baza aspectului material al vaporilor de apa. Albulus s-a pastrat în it. avolo "mreana" (REW 328; Prati), fr. able (tte). Fonetismul nu pare sa constituie vreo dificultate. Pierderea lui l, care apare si în cuvintele citate, si în fr. gabole < galbulus etc. (Thomas, Bull. Du Cange, V, 130; O. Deutschmann, Romanist. Jb. I, 144), pare a fi anterioara rom.; totusi, trebuie sa fi fost destul de tîrzie, pentru a împiedica pierderea lui b intervocalic. Acelasi rezultat în alb. avulj. În general cuvîntul rom. este considerat autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9; anterior indoeuropenei dupa Lahovary 319), sau provenind din alb. (Cihac II, 714; Philippide, II, 605; DAR; Rosetti II, 108); acesta din urma ar reprezenta un indoeurop. •a-vel-os (Jokl, Ling.-Kulturhist. Untersuchungen, 263) sau •abbra- (Meyer, Alb. St., III, 81). S-a renuntat la der. de la vapor (Diez, II, 14; Philippide, II, 657) , ca si cea de la un •vapulus (Philippide, Principii, 7; Pascu, I, 27; Arch. Rom.., IX, 300), greu de admis. Explicatia lui Densusianu, Rom., 1898, p. 130, prin •abburire (în locul lui •abburare, cf. sp. aburar), este cu totul improbabila, caci ideea de vapori nu se potriveste cu cea de combustie; REW 15 si DAR mentioneaza cu rezerva aceasta ipoteza. Der. abura, vb. (a scoate aburi); aburat, adj. (umezit); abureala, s.f. (rasuflare; briza); aburi, vb. (a produce aburi; a exala; a rasufla); aburitor, adj. (care exala); aburiu, adj. (vaporos; albicios); aburos, adj. (vaporos), cuvînt creat de Odobescu, prin paralelismul it. vapore-vaporoso sau fr. vapeur-vaporeaux. Din rom., ngr. ἄμπρος (Meyer, Neugr. St., II, 74)
vapotron, VAPOTRÓN s.n. Tub electronic de mare putere pentru statii de radioemisie, care se raceste cu apa distilata fierbinte. [< fr. vapotron].
politburo, POLITBURÓ s.n. 1. (În fosta U.R.S.S.) Organ politic suprem executiv, format din membri alesi de catre Comitetul Central al Partidului Comunist si însarcinat cu aplicarea hotarârilor politice ale partidului, ratificate de catre Comitetul Central. 2. (P.anal.) Organ executiv al unui partid. (< rus. politbiuro < politiceskoe biuro = birou politic; cf. engl. politburo, fr. politburo, politbureau) [MW, TLF]
politburo, POLITBURÓ s.n. 1. (În fosta U.R.S.S.) Organ politic suprem executiv, format din membri alesi de catre Comitetul Central al Partidului Comunist si însarcinat cu aplicarea hotarârilor politice ale partidului, ratificate de catre Comitetul Central. 2. (P.anal.) Organ executiv al unui partid. (< rus. politbiuro < politiceskoe biuro = birou politic; cf. engl. politburo, fr. politburo, politbureau) [MW, TLF]
verb, VERB s.n. 1. Parte de vorbire flexibila care exprima o actiune sau o stare. 2. (Poet.; la sg.) Cuvânt, mijloc de exprimare; limbaj. [Pl. -be. / < lat. verbum, cf. fr. verbe].
vers, VERS s.n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte asezate potrivit anumitor reguli de masura si de cadenta si formând un rând dintr-o poezie. 2. Poezie; stih. [< lat. versus, cf. it. verso, fr. vers].
versificator, VERSIFICATÓR, -OÁRE s.m. si f. Cel care face versuri; poet (minor). [< fr. versificateur, cf. lat. versificator].
verslibrist, VERSLIBRÍST, -Ă s.m. si f. (Liv.) Poet care scrie versuri libere moderne. // adj. Compus din versuri libere moderne. [< fr. vers-libriste].
patriliniară, PATRILINIARĂ [adj. f.?] 1) Despre familiile care sunt legate pe parte barbateasca, cu rude provenite din acelasi tata. Statutul tatalui era unul cu substrat mitic. În limbile indoeuropene existau doi termeni pentru tata: pater (predominant ca utilizare mitologica – Jupiter = Dyeu pater!) si atta (ca adresare familiala). Se poate delimita familia extinsa patriliniara, atunci când familiile sunt legate pe linie barbateasca, iar când legatura este stabilita pe linie feminina se numeste matriliniara
sionism, SIONÍSM s.n. Miscare politica si religioasa nascuta din nostalgia Sionului, prezent în permanenta în constiinta evreilor dupa exil, cauzata în sec. al XIX-lea de catre antisemitismul rusesc si polonez si accelerata de afacerea Dreyfus si care, având în vedere stabilirea unei vetre nationale evreiesti pe pamântul stramosesc, si-a atins scopul în 1948 prin crearea statului Israel. ♢ Sionism religios, sionism socialist. (< împrum. din germ. Zionismus, cuv. creat de catre scriitorul Nathan Birnbaum (1864-1937, pseudonim: Mathias A(s)cher) în 1886, în revista sa Selbstemancipation = autoemanciparea, deriv. prin interm. suf. -ismus = -ism, din Zion = Sion, numele uneia dintre colinele din Ierusalim, apoi, p.ext., al orasului însusi < ebr. biblica Ţiyyōn; rabinul Mohilever este socotit întemeietorul sionismului) [TLF]
baladă, BALÁDĂ s. f. 1. poezie populara medievala în versuri endecasilabice sau septenare, care se cânta si se recita. ♢ poezie epica, populara sau culta, care nareaza fapte istorice sau legendare; cântec batrânesc. 2. (muz.) compozitie vocala sau instrumentala cu caracter narativ. ♢ (jaz) interpretare rapsodica a unei piese de catre un solist acompaniat de orchestra. (< fr. ballade)
bard, BARD s.m. (Ist.) Poet celt care cânta în poeziile sale pe zei sau pe eroi. ♦ (P. ext.) Poet national. [< fr. barde, it. bardo < celt. bardas].
aeroembolie, AEROEMBOLÍE s. f. astuparea cu gaz a unui vas sangvin sau limfatic. (dupa fr. aéroembolisme)
aeroelectronică, AEROELECTRÓNICĂ s. f. avionica. (< fr. aéroélectronique)
aeroelasticitate, AEROELASTICITÁTE s. f. ramura a fizicii care studiaza corpurile solide elastice sub actiunea fortelor aerodinamice. (< fr. aéroélasticité)
aed, AÉD s. m. (în Grecia antica) poet-cântaret care îsi recita propriile-i versuri în acompaniament de lira. (< fr. aède, gr. aoidos)
benzoe, BENZÓE s.n. Produs natural, vegetal, solid, continând rasini, acid benzoic si un ulei volatil, folosit în medicina, la prepararea unor parfumuri si lacuri etc.; smirna. [< germ. Benzoe].
activator, ACTIVATÓR, -OÁRE I. adj., s. m. (substanta) care, adaugata unui catalizator, unui material, le intesifica activitatea; activant. II. s. m. microelement din structura materiei vii, cu rol de activare a fermentilor. (< fr. activateur)
actinografie, ACTINOGRAFÍE s. f. 1. fotografie plasând obiectul între placa sensibila si sursa luminoasa. 2. procedeu de preparare a unui cliseu tipografic cu raze roentgen. ♢ imaginea obtinuta. (< fr. actinographie)
acrostih, ACROSTÍH s. n. 1. poezie în care initialele versurilor, citite vertical, formeaza un cuvânt, o sintagma etc. 2. problema enigmistica cuprinzând un acrostih (1). (< fr. acrostiche, gr. akrostikhos)
acroestezie, ACROESTEZÍE s. f. crestere a sensibilitatii la extremitatile membrelor. (< engl. acroesthesia)
acroeritroză, ACROERITRÓZĂ s. f. (med.) coloratie în rosu a extremitatilor. (< fr. acro-érythrose)
acelomate, ACELOMÁTE s. n. pl. grup de animale fara celom. (< fr. acoelomates)
bioelectric, BIOELÉCTRIC, -Ă adj. Referitor la bioelectricitate. [Cf. it. bioelettrico].
bioelectricitate, BIOELECTRICITÁTE s.f. Electricitate animala. [Pron. bi-o-e-. / cf. engl. bio-electricity, it. bioelettricità].
bioelement, BIOELEMÉNT s.n. Element chimic care intra în compozitia celulelor vii. [< fr. bioélément].
boem, BOÉM, -Ă s.m. si f. Om dezordonat, lipsit de mijloace, de siguranta zilei de mâine. // adj. Care corespunde firii sau felului de viata caracteristic unui asemenea om. [Pron. bo-em. / < fr. bohème].
boemă, BOÉMĂ s.f. Mediu în care traiesc boemii, lumea boemilor; viata de boem. [Pron. bo-e-ma. / < fr. bohème, cf. it. boemme].
abanos, abanós, s.m. – Lemn din specii de copaci exotici, greu, foarte tare, de culoare neagra. – Mr. abanoz. < Tc. abanos, din ngr. ἔβενος (Roesler 587); Seineanu, II, 5; REW 2816; Lokotsch 3); cf. ngr. ἀμπανός, bg. abanos, alb. abanos
bosă, BÓSĂ s.f. (Frantuzism) 1. (Med.) Protuberanta, umflatura, proeminenta (pe suprafata unui organ). 2. Aptitudine, capacitate, dar. [< fr. bosse].
buldog, BULDÓG s.m. Câine cu capul mare, cu botul turtit si falcile proeminente, cu labele scurte si groase. [< engl. bulldog, cf. fr. bouledogue].
forma, forma de relief formata in loess prin tasare
caiac, CAIÁC s.n. 1. Ambarcatie de sport ascutita la capete si condusa cu padele. ♢ Caiac canoe = ambarcatie sportiva cu mai multe posturi de vâslit. ♦ Ramura sportiva practicata cu aceasta ambarcatie. 2. Barca de pescuit, originara din Groenlanda, facuta din piei de foca. [Pron. ca-iac, pl. -ce, -curi. / cf. fr. kayak < cuv. eschimos].
camă, CÁMĂ s.f. Proeminenta pe un ax care serveste spre a ridica, pentru o anumita fractiune din perioada de miscare a axului, o pârghie ce se sprijina de ea. [< germ. Kamm, fr. came].
canoe, CANÓE s.f. 1. Barca subtire dintr-un singur trunchi, folosita de indienii din America. 2. (Sport) Ambarcatie la care se vâsleste cu ajutorul unor padele scurte din pozitia în genunchi. [Pron. -no-e. / < fr. canoë, engl. canoe].
canoist, CANOÍST, -Ă s.m. si f. Sportiv care conduce o canoe. [Cf. fr. canoéiste].
cantată, CANTÁTĂ s.f. Compozitie solemna ocazionala, pentru voci, solo, cor si orchestra, având la baza un poem epic. [< it. cantata, cf. fr. cantate].
cantilenă, CANTILÉNĂ s.f. 1. Compozitie muzicala simpla cu ritm uniform. 2. (Lit.) Poem epico-liric, cu subiect grav si sentimental. [< it. cantilena, cf. fr. cantilène].
canţonă, CANŢÓNĂ s.f. 1. Poezie lirica medievala, divizata în mai multe strofe, care, la primii poeti (Dante, Petrarca), pastreaza aceeasi ordine a rimelor si a versurilor ca în prima strofa. 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renasterii, apropiat de cântecul popular. [< it. canzone].
canţonier, CANŢONIÉR s.n. (Lit.) Culegere de poezii lirice ale unuia sau mai multor autori. ♦ Culegere de cantone sau cantonete. [Pron. -ni-er. / < it. canzoniere].
acel, acél, adj. si pron. – Aceea pron. f. (cu sensul n.): de aceea. – Mr. atel, megl. telea, istr. tel(a). Formele adj. antepus: acel (f. acea), gen. acelui (f. acelei), pl. acei (f. acele), gen. acelor. Ca adj. postpus si ca pron. capata un -a enclitic; ca rezultat al acestei adaugiri, se modifica structura fonetica a f. sing. aceia (‹ aceaia ‹ aceaa), care se scrie si aceea. Prezenta lui -a în cazurile prevazute nu s-a respectat strict în limba populara si în poezie. < Lat. ecce ille, devenit •ecce illum sau •eccum illum (Diez, I, 337); Puscariu, 9; Candrea-Dens., 532; REW 4266; DAR; Sanfeld, Syntaxe, 159-164); cf. it. quello, v. prov., sp. aquel, v. fr. cil, port. aquello. Explicarea lui -a paragogic prezinta incertitudini. Puscariu, 9 si DAR cred ca este rezultatul lui •eccum illum illac (cf. fr. celui-là, friul. kel-la). Aceasta ipoteza este imposibila, deoarece confunda un tratament presupus a fi romanic cu un fenomen tîrziu din fr., si pentru ca pleaca de la o pronuntare primitiva •acelà, greu de admis (daca s-ar admite, ar fi trebuit sa se pastreze, sau sa se reduca la pronuntarea grava, caz în care -a aton trebuia sa devina -a). T. Papahagi, din Morfologia limbii romîne, 1937, 19, o explica prin fonetica sintactica. Pare mai curînd o propagare a art. f. -a, care în limba veche se aplica si adj. si s. (padurea verdea, azi padurea verde; cf. trasaturi ale acestei concordante absolute în padurii verzi, care reproduce un mai vechi padurii verzii, si forme invechite cum ar fi tuturor oamenilor, fata de oamenilor buni). Reiese de aici ca femeia aceia, datorita nuantei sale dublu demonstrative, si-a conservat dubla articulare, ca alte ori femeia carea, cf. omul carele. Se întelege mai putin extinderea de la f. la m. si la cazurile oblice; dar numai daca se concepe ca art., se explica faptul ca, fiind aton, -a nu a devenit -a. Der. acelasi (f. aceiasi), adj. si pron., unde -si reprezinta lat. sic "astfel", cf. cinesi, caresi, acestasi; în spiritul acestei comparatii, cf. expresiile regionale si mai curînd infantile iciasa (‹ aici asa), coleasa (‹ colea asa); acelalalt (var. acel(l)alt), adj. si pron. Cf. cel.
aurel, aurél s.n. (pop.) 1. aur (în poezia populara) 2. varietate de strugure alb-galbui cu boabe marunte
aceră, ácera (ácere), s.f. – Vultur, acvila. – Var. acira < Lat. aquῐla (Puscariu 10; REW 582; DAR); cf. prov. aigla, fr. aigle, cat. áliga, sp. águila, port. aguia. Cuvîntul rom. este rar, astazi practic a disparut. Nu apare în texte vechi nici autentic populare; astfel încît poate fi creatie artificiala, datorata vreunui filolog latinist din sec. XIX (dupa cum crede DAR; însa filologul avea , în acest caz, un exceptional simt al limbii). Adevarul este ca latinistii din sec. XIX au inventat forma acvila, s.f., care înca se mai foloseste, în limbajul poetic si heraldic, si der. acvilin, adj. (vulturesc, ca ciocul acvilei, coroiat).
goelic, goélic, –a adj. referitor la gali. • (s. n.) dialect celtic din Irlanda si Scotia. (din engl. gaelic, fr. gaelique)
acrostih, acrostíh (acrostíhuri), s.n. – Poezie sau strofa în care literele initiale ale versurilor alcatuiesc un cuvînt sau o propozitie. < Gr. ἀϰρόστιχον (Gáldi 137). Sec. XVII.
catren, CATRÉN s.n. Strofa (sau poezie) de patru versuri. [< fr. quatrain < quatre – patru].
ceno, CENO3- Element de compunere savanta cu semnificatia "general", "comun". [Var. cen-. / < fr. coen(o)- < gr. koinos – comun].
celenterate, CELENTERÁTE s.n.pl. Încrengatura de animale inferioare, cu corpul în forma de sac prevazut cu un orificiu înconjurat de numeroase tentacule; (la sg.) animal din aceasta încrengatura. [Sg. celenterat. / < fr. coelentérés, cf. gr. koile – cavitate, enteron – intestin].
celiotomie, CELIOTOMÍE s.f. Laparotomie. [Pron. -li-o-. / < fr. coeliotomie, cf. gr. koilia – pântece, tome – taiere].
celom, CELÓM s.n. Cavitate în interiorul corpului animalelor metazoare, în care se gasesc organele; cavitate generala. [Pl. -omuri, -oame. / < fr. coelome, cf. gr. koile – cavitate].
celomat, CELOMÁT s.n. (Biol.) Animal prevazut cu celom. [< fr. coelomate].
cenaclu, CENÁCLU s.n. Grup de literati, de artisti etc. care au o ideologie comuna, un program literar, artistic etc. comun; reuniune a unui asemenea grup. [Pl. -uri, -le. / < fr. cénacle, cf. lat. coenaculum – sala].
cenobit, CENOBÍT s.m. Calugar care traieste într-o manastire sau într-o comunitate monahala. [< fr. cénobite, cf. lat. coenobita].
acum, acúm, adv. – 1. În prezent, în momentul acesta. – 2. Înainte cu ... Var. acu(ma), acmu, amu. Mr. amu, amó, megl. (a)cmo, mo(ti), istr. acmo(te). Acu este reprezentant al lat. •eccum hῡc; acum deriva de la un compus de tipul •eccum hῡc modo; în sfîrsit, •eccum modo a dat rezultatul normal acmu (Philippide, Principii, 92; Puscariu 18; REW 5630; DAR). Candrea-Dens., 14, deduce toate formele rom. din •eccum modo › acmu; acesta din urma ar fi dat acum, prin analogie cu quomodo › cum; si de la acum s-ar fi ajuns, prin fonetica sintactica, la acu. Roesler 564 se gîndea la gr. ἀϰόμ(α). – Der. cu -si) (cf. acelasi): acumusi, acusi, cu var. (fam.) acusa, acusica.
adamant, adamánt (adamánte), s.n. Diamant. < Gr. ἀδάμας, prin intermediul sl. adamantŭ; cf. v. it. adamante (› fr. aimant), cu adj. adamantino, de unde rom. adamantin, adj. (stralucitor), neol. fara circulatie reala, introdus de poetii romantici. Pe de alta parte, gr. ἀδάμας denumea si o planta din Capadocia, careia i se atribuia virtutea de a îmblînzi fiarele; de aici rom. adamasca, s.f., cu acelasi sens.
cicadă, CICÁDĂ s.f. Insecta cu corpul scurt si gros si cu capul mare, terminat printr-o proeminenta ascutita. [< lat. cicada].
coexistenţă, COEXISTÉNŢĂ s.f. Existenta simultana a mai multor lucruri, fiinte sau fenomene. ♢ Coexistenta pasnica = politica bazata pe principiul coexistentei tarilor cu orânduiri sociale diferite, hotarâte sa renunte la folosirea razboiului ca mijloc de rezolvare a litigiilor dintre state. [Cf. fr. coexistence].
coechipier, COECHIPIÉR s.m. Membru al unei echipe, al unei formatii etc. în raport cu ceilalti membri ai echipei. [Pron. co-e-chi-pi-er. / cf. fr. coéquipier].
coeducaţie, COEDUCÁŢIE s.f. Educatie a baietilor la un loc cu fetele în scoli mixte. [Pron. co-e-, gen. -iei. / cf. fr. coéducation].
coenzimă, COENZÍMĂ s.f. Componenta activa si termostabila a unei enzime; coferment. [Pron. co-en-. / < fr. coenzyme].
coercibil, COERCÍBIL, -Ă adj. (Despre gaze) Care poate fi comprimat; comprimabil. [Pron. co-er-. / cf. fr. coercible].
coercitiv, COERCITÍV, -Ă adj. Care are puterea sau dreptul de a constrânge; constrângator. [Cf. fr. coercitif].
coerede, COERÉDE s.m. Mostenitor împreuna cu altii. [Pron. co-e-. / < lat. coheres, cf. fr. cohéritier].
coerent, COERÉNT, -Ă adj. Constituit din parti care sunt strâns legate între ele si se succeda în mod logic; strâns, închegat, unit; coeziv. [Pron. co-e-, var. coherent, -a adj. / cf. fr. cohérent, lat. cohaerens].
coherent, COHERÉNT, -Ă adj. v. coerent.
coexista, COEXISTÁ vb. I. intr. A exista împreuna sau simultan cu cineva sau ceva. [Cf. fr. coexister].
coexistent, COEXISTÉNT, -Ă adj. Existent în acelasi timp sau împreuna cu altcineva sau cu altceva. [Cf. fr. coexistent].
coeziune, COEZIÚNE s.f. 1. Forta de atractie care se exercita între moleculele unui corp. 2. (Fig.) Legatura strânsa, de ordin interior. [Pron. co-e-zi-u-. / cf. fr. cohésion, lat. cohaesio].
coferment, COFERMÉNT s.m. Coenzima. [< fr. coferment].
coherenţă, COHERÉNŢĂ s.f. v. coerenta.
colhoz, COLHÓZ s.n. (În fosta U.R.S.S.) Gospodarie agricola colectiva. [Pl. -uri. / < rus. kolhoz < kol(ektivnoe) hoz(eaistvo) – gospodarie colectiva].
comedie, COMEDÍE s.f. 1. Opera dramatica cu subiect (si deznodamânt) vesel, care ridiculizeaza defecte, moravuri sau situatii caraghioase. 2. (Fig.) Prefacatorie, falsitate, ipocrizie. [Gen. -iei. / < fr. comédie, cf. lat. comoedia < gr. komos – procesiune vesela, cu care se terminau dionisiacele, oda – cântec].
comediograf, COMEDIOGRÁF s.m. Autor de comedii. [Pron. -di-o-. / < it. commediografo, lat. comoediographus].
aer, áer (áere), s.n. – 1. Vazduh. – 2. Aspect, înfatisare. – Mr., megl. aeru. În mr. si aera (‹ ngr. ἀέρας). Lat. āēr (Puscariu 43; REW 240; DAR); cf. alb. ajër, it. aria, (ven. aiere, sard. aera, engad. ajer), prov., sp. aire, fr. air, v. sp. aer, port. ar. Sensul 2 este împrumutat din fr. A intrat în conflict cu contributiile neol., a caror baza este identica; astfel, aera pare sa se întemeieze pe aer, dar reproduce fr. aérer etc. Nu mai mentionam numeroasele der. neol. referitoare la aviatie. Der. aera, vb. (a aerisi), din fr.; aereala, s.f. (esenta); aerel, s.n. (assa foetida); aeresc, adj. (aerian); aerian, adj.; aerisi, vb.; din ngr. ἀερίζω (Gáldi 138); aeriseala, s.f. (aerisire); aeronaut, s.m.; aeroplan, s.n.; aeros, adj. (aerian, vaporos).
aferim, aferím, interj. – Bravo, foarte bine! – Mr. aferim, megl. aferon. Tc. aferim, din per. āfarῑn (Roesler 588; Seineanu, II, 9; Lokotsch 23); cf. alb. afërim, bg. aferim.
afif, afíf, adj. – Lefter, fara bani. Tc. hafif "usor", din arab. hafῑf (DAR; Lokotsch 773). Tc. afif "cast", propus de Roesler 588 si Seineanu, II, 9 pare a fi acelasi cuvînt.
afion, afión, s.m. – Narcotic, stupefiant. – Mr. afione. Tc. afyon, afyun, care provine, prin arab. afyūn, din gr. ὄπιον (Roesler 580; Seineanu, II, 9; Lokotsch 25); cf ngr. ἀφιόνι, alb., bg. afion. În rom. desemneaza un soporific nedeterminat, fiindca opiul (opiu, s.m., din fr. opium) a fost necunoscut pîna în epoca actuala.
concomitenţă, CONCOMITÉNŢĂ s.f. (Rar) Coexistenta, simultaneitate a doua sau mai multe lucruri. [Cf. fr. concomitance].
confederaţie, CONFEDERÁŢIE s.f. 1. Unire sub o singura putere centrala a mai multor state sau teritorii, care îsi pastreaza autonomia administrativa. 2. Reunire a unor organizatii. [Gen. -iei, var. confederatiune s.f. / cf. lat. confoederatio, fr. confédération].
conjugat, CONJUGÁT, -Ă adj. Unit, legat împreuna. ♢ Nervi conjugati = nervi care îndeplinesc aceeasi functie; focare conjugate = sistem optic în care focarele sunt asezate astfel încât razele de lumina rasfrânte dintr-unul se reunesc în celalalt focar si invers; frunze conjugate = frunze cu foliolele împerecheate; numere conjugate = numere complexe care au acelasi coeficient. [Cf. fr. conjugué].
afurisi, afurisí (afurisésc, afurisít), vb. – 1. A arunca anatema asupra cuiva. – 2. A blestema, a înjura. Mr. afurisire, megl. furisit, adj. Mgr. ἀφορίζω, aorist ἀφόρισα (Roesler 565; Sandfeld 21); cf. bg. afurisati, tc. aforoz. – Der. afurisenie, s.f. Din rom. provine sas. afuresin "a blestema, a înjura".
agă, ága (-ále), s.n. – 1. Ofiter superior în armata turca. – 2. Nobil de rang secundar, ofiter superior; este atestat în Munt. începînd de la 1620, în locul celui care înainte se numea capitan de vînatori. Era conducatorul militar al politiei, inspector al pietelor urbane si, dupa rascoala din 1655, conducatorul militar al infanteriei; avea închisoare proprie si tribunal la el acasa. Regulamentul Organic i-a acordat gradul de colonel. – Mr. aga. Tc. aga (Roesler 587, Seineanu, II, 10; Lokotsch 28); cf. ngr. ἀγά, alb., bg. agá. Este un hibrid gramatical. La început, sing. sau a fost agá, forma care explica pl. agale. Mai tîrziu sing. a fost asimilat cu tipul tata; astfel ca astazi sing. este m., în ciuda formei, iar pl. este f., în ciuda sensului. DAR trateaza drept cuvinte distincte agá (pl. aghii, a carui forma este falsa) si aga. Der. agesc, adj. (politienesc); agie, s.f. (politie; birou al unui aga); agoaie, s.f. (sotie de aga); agiesc, adj. (politienesc); Agachi, s.m. (aga), dim. de la ngr. ἀγάϰι, si considerat gresit nume propriu (Seineanu, II, 11; Bogaci).
constantan, CONSTANTÁN s.n. Aliaj de cupru si nichel cu coeficient de dilatare mic si rezistenta specifica mare, întrebuintat la fabricarea rezistentelor electrice. [< fr. constantan].
contrarandă, CONTRARÁNDĂ s.f. (Mar.) Vela triunghiulara sau trapezoidala ridicata deasupra randei, pe goelete si iahturi. [Cf. it. contraranda].
agonisi, agonisí (-sésc, -ít) vb. – 1. (Înv.) A munci, a trudi. – 2. A obtine, a cîstiga. – 3. A economisi, a pune deoparte. -Mr.agunisescu, agunisire "a munci", megl. angunisés, a(n)gunisiri " a se grabi". Mgr. ἀγωνίξομαι, aorist ἀγώνισα "a lupta" (Roesler 563; DAR), de unde provin si it. agognare "a dori amarnic", si în toate limbile romanice, agonia (rom. agonie, s.f., din fr.; agoniza, vb.; agonistic, adj.). – Der. agoniseala, s.f. (munca; cîstig, bunuri); agonisita, s.f. (cîstig, economii); agonisitor, adj. (muncitor; care cîstiga bine prin munca).
agust, águst, s.m. – August. – Var. gust, agustru. Mr. avgustru, megl. avgust. Lat. pop. agŭstus, forma redusa de la augŭstus (Puscariu 40; Candrea-Dens., 24; REW 786; DAR); cf. alb. gušt, it., sp., port. agosto, prov., cat. agost, fr. août. Coexista în prezent cu dubletul neol. august, înainte pronuntat de asemenea avgust (‹ ngr. αὔγουστος). – Der. agustos, s.m. (varietate de struguri timpurii); gustar, s.m. (august), rezultat din contaminarea cu a gusta, etimologie populara care a interpretat numele lunii ca momentul cînd se gusta si se încearca roadele culesului, si mai ales ale viei.
cornişă, CORNÍSĂ s.f. 1. Partea superioara, proeminenta si ornamentata a zidului unei constructii, pe care se sprijina acoperisul. ♦ Mulura proeminenta care înconjura un antablament, o mobila etc. 2. (Geogr.) Partea superioara, iesita în afara, a unui versant sau a unui perete stâncos; panta abrupta. ♦ Acumulare de zapada, depusa de vânt în forma de streasina care prelungeste o panta sau chiar acoperisul diverselor constructii. [Var. cornice s.f. / < fr. corniche].
cosmoeconomie, COSMOECONOMÍE s.f. Mondoeconomie. [Et. incerta].
alai, alái (aláiuri), s.n. – 1. Cortegiu, suita. – 2. Pompa, ceremonial. – 3. Adunare zgomotoasa, sleahta. Mr. alae. Tc. alay (Seineanu, II, 14; Roesler 581; Lokotsch 51); cf. ngr. ἀλάϊ, bg., sb. alai.
alb, alb (álba), adj. – De culoarea zapezii, a laptelui. -Mr. albu, megl. alb, istr. ǫb. Lat. album (Puscariu 55; Candrea-Dens., 36; REW 331; DAR); cf. vegl. jualb, genov. arbo, engad. alvo, sp. albo, port. alvo; cf. si it. alba, prov. aubo, fr. aube, sp. alba, de la f. Este proprie rom. semnificatia de "fericit", extindere a contrastului între "negru" si "alb". Cf. alboare. Der. alba, s.f. (iapa alba; zori de zi); albeata, s.f. (culoare alba; cataracta, pata pe ochi); albele, s.f. pl. (doua betisoare, folosite în jocul cu acelasi nume); albei, adj. (alb; balai); albei, s.m. (specie de iarba); albet, s.m. (alburn); albete, s.f. (albeata); albi, vb. (a albi; a (se) face alb; a încarunti; a îmbatrîni; a (se) sulemeni; a spala), care este considerat reprezentant al unui lat. •albῑre, de la albescĕre (Puscariu 57; Candrea-Dens., 41; REW 320), dar care ar putea fi si formatie interna a rom., cf. înrosesc, (în)negresc, albastresc etc.; albicios, adj.; albiciune, s.f.; albime, s.f.; albinet, adj. (cu fata alba; balai); albisor, adj. (albicios); albisor, s.m. (ban de argint; peste, oblet; se spune despre anumite varietati de struguri, de prune, de ciuperci); albita, s.f. (peste, oblet; planta cu flori galbene); albitor, adj. (care albeste); albitorie, s.f.; albitura, s.f. (rufe albe, lenjerie; în tipografie, mici piese de plumb care servesc la completarea spatiului alb dintre litere, cuvinte sau rînduri; bani, arginti; peste, platica, babusca); albiu, adj.; albus, s.n. (substanta alba care înconjoara galbenusul la ou; în Trans.si Mold., albul ochiului); (î)nalbeala, s.f. (suliman); (î)nalbi, vb. (a spala; a sulemeni); înalbitor, adj. (care albeste). Alburn mentionat ca descendent al lui alburnum (Arhiva, XVI, 322; REW 329), este împrumut recent (cf. BL, V, 87). Pentru albeata, Pascu, I, 31, propune un lat. •albitia, în loc de albities; însa der. e fireasca în cadrul rom. Dalb, adj. (alb; fericit), comp. cu de-, de origine pop., prezinta un semantism normal (cf. Bant doalb "carunt"), caruia uzul poetic, foarte frecvent la Alecsandri, i-a adaugat cea de a doua nuanta. Albisoara (Puscariu, Dacor., III, 596 si REW 328) nu reprezinta lat. albula, ci este o metateza de la albisoara, cf. albisor. Pentru albulus în rom., cf. abur.
aleluia, alelúia, interj. – Exclamatie care figureaza în cîntarile bisericesti. – Var. aliluia. Mgr. ἀλληλούια (din ebr. hallelū Jah), direct din gr. în cazul var., iar la cealalta forma prin intermediul sl. aleluja. – Der. ler, interj. proprie poeziei pop. cu caracter religios, cum sînt colindele (D. Dan, apud Bogrea, Analele Dobrogei, XV, 171); daca aceasta ipoteza este exacta (cf. var. ailerui, lerui, leroi) este cuv. contemporan cu cele care alcatuiesc fondul lat. al rom.
alifie, alifíe (alifíi), s.f. – Unguent. – Mr. alfie. Ngr. ἀλουφή (Roesler 564).
alişveriş, alisverís (alisverísuri), s.n. – Comert, negot. – Mr. aliseverise, megl. alisvaros. Tc. alisveris, de la alis "dar" si veris "a lua" (Roesler 587; Seineanu, II, 17; Lokotsch 63); cf. ngr. ἀλισβερίσι alb. ališveriš, bg. alašveriš.
dantesc, DANTÉSC adj. (Liv.) Caracteristic operei, conceptiei lui Dante. [< it. dantesco, cf. Dante Alighieri – poet si prozator italian].
deconsolidare, DECONSOLIDÁRE s.f. Actiunea de a deconsolida si rezultatul ei; (spec.; geol.) pierderea legaturilor solide de coeziune dintre particulele unei roci. [< deconsolida].
deparazitare, DEPARAZITÁRE s.f. 1. Actiunea de a deparazita si rezultatul ei; distrugere a parazitilor; despaduchere. 2. (Tehn.) Deparazitare radioelectrica = combatere a perturbatiilor radioelectrice produse de instalatiile tehnice. [< deparazita].
altoi, altoí (-oésc, -ít), vb. – 1. A introduce o ramura a unei plante în tesutul alteia. – 2. A bate, a lovi, a plesni pe cineva. – Var. (Mold.) hultui. Mag. oltani (Dar; Gáldi, Dict., 83). Sensul 2 nu apare si la var. – Der. altoiala, s.f. (altoire); altoi, s.n. (ramura folosita la altoire); altoior, adj. (care altoieste); altoitura, s.f. (altoire); hultoana, s.f. (altoi); hultuitura, s.f. (actiunea de a altoi); altoana, s.f. (Mold., altoi).
amanet, amanét (-turi), s.n. – Garantie, cautiune. – Mr. amînete, megl. amanet. Tc. amanet, emanet (Roesler 587; Seineanu, II, 19; Lokotsch 66); cf. ngr. ἀμανέτι, alb., bg., sb. amanet. – Der. amaneta, vb. (a pune ceva ca amanet).
amor, amór (amóruri), s.n. – Iubire. Lat. amor (fr. amour, it. amore), introdus de poezia lirica, la sfîrsitul sec. XVIII. – Der. amorez (var. amurez), s.m., care apartine terminologiei teatrale (fr. amoureuse › amoreza, de la care s-a format m.), astazi intrat si în limbajul pop. (în teatru se spune înca prim amorez); amoreza (var. amure(a)za), s.f. (iubita, tiitoare); amoreza, vb. (a se îndragosti); amoros, adj. (plin de iubire); înamora, vb. (a se îndragosti).
detector, DETECTÓR s.n. 1. Aparat sau dispozitiv pentru detectarea gazelor din mine, a gazelor de lupta etc. 2. Dispozitiv pentru detectarea undelor radioelectrice etc. [< fr. détecteur].
dezagrega, DEZAGREGÁ vb. I. tr., refl. 1. (Despre corpuri) A (se) desface în partile lui constitutive. 2. (Fig.) A-si pierde sau a face sa-si piarda unitatea, coeziunea. [P.i. dezagrég, 3,6 -ga si -gheaza. / cf. fr. désagréger].
axiomatic, AXIOMÁTIC, -Ă I. adj. întemeiat pe o axioma, cu caracter de axioma. o metoda ~a = metoda stiintifica de expunere care, pornind de la axiome, deduce noi propozitii (teoreme). II. s. f. disciplina care studiaza înlantuirea coerenta a axiomelor, în scopul asigurarii corectitudinii fundamentelor matematicii si a utilizarii corecte a deductiei în stiinte; timologie. (< fr. axiomatique)
anapoda, anápoda adv. – Invers, pe dos. – Mr. anapod, anapudz. Ngr. ἀνάποδα (Roesler 564; Gáldi 146).
anason, anasón, s.m. – Planta erbacee aromatica. Tc. anason, din gr. ἄνιρον (Roesler 564; Seineanu, II, 20); cf. bg., sb. anason.
dipnoi, DIPNÓI s.m.pl. Grup de pesti cu respiratie dubla, acvatica si aeriana; (la sg.) peste din acest grup. [Sg. invar. / cf. fr. dipnoïques < gr. dis – de doua ori, pnoe – respiratie].
ficura, ficura geometrica de foema rotunda
ditiramb, DITIRÁMB s.m. Poem liric dedicat zeului Dionysos; (p. ext.) poem liric entuziast. ♦ (Fig.) Elogiu exagerat adus unei persoane. [Cf. fr. dithyrambe, lat. dithyrambus, gr. dithyrambos].
apoi, ápói adv. – 1. Dupa aceea, pe urma (sens temporal si înv., local). – 2. Atunci, în cazul acesta (sens consecutiv). – 3. Dar, altminteri (sens expletiv). – 4. Pe lînga asta, pe deasupra. – Var. apai. – Mr. apoi, apoea, megl. napoi, napoi, poia, istr. napoi. Lat. ad post (Puscariu 98; Candrea-Dens., 1423; REW 195; DAR); cf. it. appo (v. sard. appus, v. latri. apo, mil. apos), v. port. apos. Pentru -i, cf. noi. Sensurile 3 si 4 se confunda perfect cu pai ‹ poi. Der. înapoi, adv. (în spate, îndarat), mr. napoi; înapoia, vb. (a da Înapoi); înapoiat, adj. (restituit; arierat). Din rom. a trecut în bg. din Trans., apa (apoi), cf. Miklosich, Sprache, 119.
aprilie, aprílie s.m. – A patra luna a anului. – Var. april. Ngr. ’Aπρίλιος, prin intermediul sl. Aprili, Apriliĭ. Este cuvînt introdus de biserica; in limbajul pop. îi corespunde prier. – Der. aprilin, adj. (de aprilie, primavaratic), creatie artificiala, folosita numai în poezie (de ex., la Pillat).
apuca, apucá (apúc, apucát), vb. – 1. A lua, a prinde. – 2. A însfaca, a înhata. – 3. A mînca precum un nesatul, a înfuleca. – 4. A surprinde, a lua prin surprindere. – 5. a (se) strînge. – 6. A ocupa ceva, a pune mîna pe ceva. – 7. A ajunge la timp pentru a lua ceva, pentru a prinde pe cineva. – 8. A cunoaste prin proprie experienta, a fi experimentat ceva. – 9. A avea timp suficient pentru ceva, a avea ocazia, a putea. – 10. A vinde la un anume pret. – 11. A începe, a initia ceva. – 12. A fi pe punctul de a face ceva. – 13. A se îndrepta, a o lua într-o directie. – 14. a-si lua angajamentul, a se obliga. – Mr. apuc. Lat. occŭpāre. Aproape toate sensurile rom. apar înca din lat. clasica. În privinta fonetismului, trebuie sa se presupuna, în primul rînd, o confuzie a pref. oc- si ac-, care pare normala în limbajul pop. (cf. rom. pop. m-am acupat, în loc de m-am ocupat; port. din Puerto Santo acupada "însarcinata", RPF, III, 122), si care este probabil anterioara rom., caci apare si în calabr. accupari "serrare, stringere" si "ombreggiare" (explicat de Rohlfs prin lat. •adcupare, provenind de la un •cupus obscur). Aceasta alteratie pare a se explica printr-o confuzie semantica si totodata fonetica cu aucupare, pentru a carei atestare cf. Vicenzo Ussani, Bull. Du Cange, I, 1924, p. 24-5. Ulterior trebuie sa se fi produs în rom. o metateza, poate în urma influentei unui cuvînt autohton cu radacina •puk- si cu sensul relativ identic (cf. gr. πύϰα "strîns", πυϰάζω "a acoperi, a înveli", si alb. puth "a încinge cu forta", care trimite tot la un radical •puko). Totusi, chiar fara a ne baza pe ipoteza aceasta, lat. pare suficienta pentru a explica cuvîntul rom. Etimonul occupare, propus de Cihac, I, 14, a fost respins de Meyer-Lübke, Dacor., IV, 642 si REW 776, din ratiuni semantice pe care nu le întelegem. Aceste ratiuni au fost repetate de V. Buescu, Survivance roumaine du latin appicare, în "Miscelánea de Filologia a memoria" de Fr. Adolfo Coelho, Lisboa, 1949, p. 148-87. Cu toate acestea, nu ni se pare atît de evident ca "entre occuper et saisir, empoigner il y a á supposer une évolution difficilement admissible par un sujet parlant roumain", fiindca chiar în lat. occupare, regnum, timor occupat artus, indica limpede sensul de "saisir"; si fiindca în rom. apuca, ce înseamna în esenta "saisir", are de asemenea uneori sensul lui "occuper" (cf. sensurile 4, 6 si 12). Însusi cuvîntul lat. capere "a prinde" depinde, cu toate antecedentele lui indoeuropene, de aceeasi idee de "saisir" (cf. Walde 93); astfel încît este de presupus ca rom. nu reprezinta un semantism recent, schimbat pe baza lat. occupare "a ocupa", ci ca pastreaza sensul arhaic al lat. (oc)cupare "a lua." Dupa Cihac, se pare ca nimeni nu s-a mai gîndit la occupare. Burla, Studii filologice, 1880, a propus aucupare "a vîna pasari", ipoteza acceptata de Puscariu 103; Körting 1046; REW 776; Puscariu, Lr., 363; Rosetti, I, 162, si respinsa de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 si Spitzer, Dacor., III, 645. Am aratat ca aceasta ipoteza ajunge practic sa se confunde cu cea dinainte. Hasdeu 1390 pleaca de la lat. apere "a lega", ce nu pare posibil. Spitzer, Dacor., III, 645, propune o creatie de tip imitativ; iar Meyer-Lübke, Dacor., IV, 641-2, crede într-o identitate cu germ. packen "a ambala". În sfîrsit, Buescu, în articolul citat, propune ca etimon un der. de la lat. pix, întemeindu-se în principal pe o anumita corespondenta de sensuri între rom. si port. apegar, si pe o evolutie semantica de la "a lipi" la "a lua", care poate sa nu para convingatoare. V. si alte ipoteze în aceasta ultima lucrare. Der. apucat, s.n. (jaf, pradare; epilepsie); apucat, s.m. (epileptic); apucate, s.f. pl. (numai în expresia pe apucate, în graba); apucatoare, s.f. (bratul de cleste); apucator, adj. (lacom, hraparet); apucatura, s.f. (actiunea de a apuca; înv., jaf; maniera, gest, comportament; epilepsie). – Din rom. sas. apukán "a apuca".
economie, ECONOMÍE s.f. 1. Totalitatea relatiilor de productie dintre oameni care alcatuiesc baza societatii într-o anumita epoca. ♢ Economie nationala = totalitatea ramurilor de productie si de munca ale unei tari; economie politica = stiinta care studiaza dezvoltarea relatiilor sociale de productie în interconditionarea lor cu fortele de productie, legile productiei sociale, repartitiei si schimbului bunurilor materiale, specifice diferitelor orânduiri sociale în succesiunea lor istorica. 2. Chibzuinta, cumpatare (în cheltuieli, în folosirea banilor, a materialelor etc.). 3. (La pl.) Rezerva de bani; bani agonisiti. 4. Alcatuire, compozitie a planului unei lucrari, a tratarii unei chestiuni etc. [Gen. -iei. / cf. fr. économie, it. economia, lat. oeconomia, gr. oikonomia – gospodarire].
economic, ECONÓMIC, -Ă adj. 1. Referitor la economie; de (din) economie. 2. Care cere putine cheltuieli, eforturi, cu care se cheltuieste putin; ieftin, convenabil. [Cf. fr. économique, it. economico, lat. oeconomicus, gr. oikonomikos].
ecumenic, ECUMÉNIC, -Ă adj. Investit cu autoritate ecleziastica pentru toate bisericile. [Cf. lat. oecumenicus, gr. oikoumenikos].
ecumenicitate, ECUMENICITÁTE s.f. Caracter ecumenic. [Cf. fr. oecuménicité].
edem, EDÉM s.n. (Med.) Umflatura nedureroasa rezultata din infiltrarea unui lichid seros într-un tesut celular subcutanat. ♢ Edem pulmonar = afectiune cauzata de transvazarea plasmei sanguine în alveolele pulmonare. [< fr. oedème, cf. gr. oidema – umflatura].
eglogă, EGLÓGĂ s.f. Poezie pastorala; idila; bucolica. [Acc. si égloga, pl. -ge./ < fr. églogue, it. egloga < lat. ecloga, gr. ekloge – selectiune].
electroencefalograf, ELECTROENCEFALOGRÁF s.n. Aparat folosit în electroencefalografie. [< fr. électroencéphalographe].
electroencefalogramă, ELECTROENCEFALOGRÁMĂ s.f. Reprezentare grafica a activitatii electrice a creierului, obtinuta cu ajutorul electroencefalografului. [< fr. électro-encéphalogramme].
electroenergetic, ELECTROENERGÉTIC, -Ă adj. Referitor la energia electrica. [< electro- + energetic].
electrofotografie, ELECTROFOTOGRAFÍE s.f. Procedeu de obtinere a fotografiilor bazat pe efectul fotoelectric al luminii. [< Gen. -iei. / < fr. électrophotographie].
elegie, ELEGÍE s.f. 1. Poezie lirica cu caracter trist sau duios. ♦ (Fig.) Tristete; jale, jeluire. 2. Compozitie muzicala cu caracter melancolic. [Gen. -iei. / < fr. élégie, it., lat. elegia, gr. elegeia – cântec trist].
apune, apúne (apún, apús), vb. – 1. (Despre soare si astri) A asfinti, a scapata. – 2. A decadea, a fi în declin. – 3. A pieri, a muri. – Mr. apun. Lat. appōnĕre "a împreuna" (Seineanu, Semasiol., 181; Puscariu 104; Candrea-Dens., 1462; REW 551; DAR); cf., cu alte sensuri, it. apporre, v. prov. apondre, v. sp. aponer, port. apôr. Semantismul rom. se explica printr-o faza intermediara "a (se) pune sub" sau "a coborî", care se mai pastreaza în mr. (casa apusa "casa joasa"). Sensul primitiv s-a conservat în gal. din Lubián apor "a înjuga boii". Pentru uzul rom., rom. prefera vb. simplu, cf. it. ponente, sp. poniente, ponerse el sol, port. poente. Der. apus, s.n. (asfintit de soare; occident); apusean, adj. (occidental). Expresia soare apune a trecut în ngr. σορουπώνει "noaptea cade", cf. alb. serpont "crepuscul" (Meyer 381).
arac, arác (aráci), s.m. – 1. Par pentru sustinerea vitei de vie. – 2. Ţarus. – Var. harac, (h)arag. Mr. harac. Ngr. χαράϰι (Roesler 586; DAR); cf. tc. herek, bg. harak – Der. araci, vb. (a pune araci).
eminescian, EMINESCIÁN, -Ă adj. Propriu lui Eminescu; care imita (sau se refera la) creatia lui Eminescu. [Pron. -ci-an, pl. -ieni, -iene. / < Mihai Eminescu – cel mai mare poet român + -ian].
enantic, ENÁNTIC, -Ă adj. (Liv.) Care apartine vinului, de vin. [< fr. oenantique].
endoestezie, ENDOESTEZÍE s.f. (Fil.) Sentiment, sensibilitate interna, interioara. [Pron. -do-es-, gen. -iei. / < fr. endoesthésie, cf. fr. endon – înauntru, aisthesis – senzatie].
enterogastrită, ENTEROGASTRÍTĂ s.f. Gastroenterita. [< fr. entérogastrite].
epecie, EPECÍE s.f. (Biol.) Folosire a indivizilor unei specii ca substrat de catre indivizii altei specii. [Gen. -iei. / < fr. époecie, cf. gr. epi – pe, oikos – casa].
epilog, EPILÓG s.n. Partea finala a unui roman, a unui poem etc., care cuprinde concluziile autorului si subliniaza anumite idei; încheiere. ♦ (Fig.) Sfârsit, încheiere a unei actiuni, a unei întâmplari etc. [< fr. épilogue, it. epilogo, cf. lat. epilogus, gr. epilogos < epi – la urma, logos – vorbire].
argat, argát (argáti), s.m. – Servitor, sluga, grajdar, ajutor la câmp. – Mr., megl. argat. Ngr. ἀργάτης, deformare de la ὲργάτης "muncitor" (Roesler 564; Murnu 6; Sandfeld 18); cf. alb., sb. argat, tc. irgat, bg. argatin. – Der. argata, s.f. (servitoare); argatesc, adj.; argati, vb. (a munci ca argat; a fi în slujba cuiva); argatie, s.f.; argatime, s.f. (multime de argati). Din rom. a trecut în rut. arhát (Miklosich, Wander., 10).
argea, argeá (argéle), s.f. – 1. Firida, nisa, bolta. – 2. Încapere facuta în partea sub nivelul solului, unde se pastreaza razboiul de tesut si lâna sau inul. Cuvînt foarte discutat, în care, în ce ne priveste, vedem un cuvînt oriental, fie tc. arca "cutie", fie corespondentul sau cuman sau tat. (cf. DAR). Totusi, conform unei traditii îndelungate în filologia româneasca, acest cuvînt provine dintr-un etimon autohton. Hasdeu, Col. Traian, 1873, 232, indica drept posibil un dacic •argilla, în timp ce în Etymologicum, 1577-9, se referea la gr. ἄργιλλα "casa subterana" sau la macedoneanul ἄργελλα "camera de baie". Ipoteza a fost adoptata de Densusianu, Filologie, 449 si Hlr., 38; GS, VII, 86; de Philippide, Principii, 33 si 148; de Iordan, Dift., 58; si semnalata cu retinere de DAR (cf. REW 636). La rîndul lor, Jokl, IF, XLIV, 13 si Puscariu, Lr., 257, considera ca cuvîntul macedonean reprezinta un prototip cimerian conservat si în alb. ragëlia (cf. Philippide, II, 698, si Rosetti, II, 108), Grégoire, Byzantion, XIV, 537, se refera la ngr. ἀργαλείος, si pentru Lahovary 313, avem a face cu un cuvînt anterior fazei indoeurop. Cuvîntul tc. (pronuntat arğa) pare a fi explicatia cea mai sigura, cel putin din punctul de vedere al rom.
episod, EPISÓD s.n. 1. Parte a actiunii în vechea tragedie greaca, desfasurata între doua interventii ale corului. ♦ Parte dintr-o opera literara circumscrisa la un singur moment, la înfatisarea unei singure situatii. 2. Actiune secundara legata de actiunea principala a unui poem, a unui roman etc. ♦ (Muz.) Sectiune mijlocie construita într-o tonalitate aparte, pe teme proprii, intercalata între partile principale ale unei compozitii mari. 3. Întamplare, incident, fapt accesoriu. [Pl. -oade, -oduri, var. epizod s.n. / < fr. épisode, cf. gr. episodion – ceea ce vine din afara].
epistolă, EPÍSTOLĂ s.f. 1. Scrisoare. 2. (Lit.) Specie de poezie lirica cu caracter filozofic, moral etc., scrisa în forma unei scrisori. [< lat. epistola – scrisoare, cf. gr. epistole < epistellein – a trimite stiri].
epitaf, EPITÁF s.n. Inscriptie funerara; placa (de obicei din marmura) care cuprinde o inscriptie funerara. ♦ Poezioara compusa cu ocazia mortii cuiva. [Pl. -furi, -fe. / < fr. épitaphe, cf. lat. epitaphius, gr. epitaphion < gr. epi – deasupra, taphos – mormânt].
epitalam, EPITALÁM s.n. (Liv.) Mic poem sau cântec de nunta în cinstea tinerilor casatoriti. [Pl. -me, -muri. / cf. fr. épithalame, lat. epithalamium, gr. epithalamion < gr. epi – la, thalamos – casatorie].
epodă, EPÓDĂ s.f. 1. (În teatrul antic grecesc) A treia parte a cântecului unui cor, dupa strofa si antistrofa. 2. Poezie lirica cu caracter satiric, compusa din distihuri. [Cf. fr. épode, lat., gr. epodos < epi – deasupra, ode – cântec].
epopee, EPOPÉE s.f. Specie epica în versuri de mare întindere, în care se povestesc fapte eroice legendare sau istorice de o deosebita însemnatate pentru viata unui popor; (p. ext.) opera epica de mare amploare. ♦ Sir de fapte, de întâmplari eroice, glorioase. [Pron. -pe-e. / < fr. épopée, it. epopea, cf. gr. epopoiia < epos – poem, poiein – a face].
eroic, ERÓIC, -Ă adj. 1. Referitor la eroii din mitologie, al eroilor din mitologie. 2. Propriu unui erou sau unei eroine; de erou, vitejesc. 3. Care arata, dovedeste eroism. ♦ (Despre poezii, poeme etc.) Care cânta, povesteste faptele unui erou. // s.n. Forma de manifestare a sublimului, expresie viguroasa a unitatii idealului etic cu cel estetic. [Pron. -ro-ic. / < fr. héroïque, it. eroico, lat. heroicus].
eroicomic, EROICÓMIC, -Ă adj. Care este în acelasi timp eroic si comic. ♢ Poem eroicomic = poem-epopee care are un subiect comic. [Cf. fr. heroï-comique].
esofag, ESOFÁG s.n. Tub care leaga cavitatea bucala cu stomacul. [Pl. -guri, -ge. / < fr. oesophage, cf. gr. oisophagos].
esofagian, ESOFAGIÁN, -Ă adj. Referitor la esofag, al esofagului. [Pron. -gi-an. / cf. fr. oesophagien].
esofagism, ESOFAGÍSM s.n. (Med.) Spasm al esofagului, prezent în unele boli. [< fr. oesophagisme].
aripă, áripa (-pi), s.f. – 1. Organ care serveste la zbor. – 2. Simbol a tot ce strabate spatiul cu repeziciune. – 3. Ocrotire, protectie. – 4. Piesa de aparat care prezinta asemanare cu aripa pasarilor. – 5. Capat, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bataie. – 6. Parte laterala a unei cladiri. – 7. Parte a unui automobil care seamana cu o aripa. – 8. Paleta a rotii unei mori de apa. – Mr. aripa, areapita, megl. (i)aripa. Lat. ālĭpēs "înaripat", probabil aplicat la început la obiectele care prezentau vreo asemanare cu aripile pasarilor (ca de ex. paleta rotii hidraulice), si apoi generalizat, în locul lat. ala. Cf. calabr. alapa, prov. aubo, arbro, fr. aube, v. cat. álep, sp. álabe, toate cu sensul spaniol, care coincide cu sensul 8; cf. si cors. álaba "oblon" si port. aba "margine". Mai multe materiale în Corominas, I, s. v. álabe. Etimologia alipes, propusa de Densusianu, Hlr., 30, este pentru REW 310 "begrifflich unmöglich". Evolutia semantica prezinta în mod cert dificultati; în ciuda acestui fapt, aceasta ipoteza pare însa mai plauzibila decît celelalte. Dupa Puscariu 123, "unbekannt, obwohl im ersten Teil des Wortes ala zu erkennen ist". Acelasi autor, în DAR, s-a decis în favoarea lat. alapa "palma, lovitura" (etimologie acceptata si de REW 319, explicata de Diculescu, Elementele, 435 ca un der. de la ala cu suf. -αφος sau ιφος, a carui necesitate nu ni se pare clara); dar trecerea semantica de la "palma" la "aripa" este mai greu de explicat decît decît pe cea pe care am sugerat-o mai sus. Celelalte ipoteze sînt mai curînd fanteziste: din mag. röp "pana, penaj" (Cihac, II, 476); din gr. ῥιπή "început, pornire" (Roesler 564); de la un der. verbal •alipare, de unde alt der. postverbal •alipa (Pascu, I, 39; Beiträge, 7; Etimologii, 17); de la ala, cu suf. -ip (Pascu, Arch. Rom., VI, 325); din fondul anterior limbilor indo-europene, în legatura cu arab. risa si cu dravidiana (Lahovary 313). Der. aripa, vb. (a înaripa, a da aripi; a speria o pasare cu pusca); ariparita, s.f. (oaie care merge de obicei departe de turma); aripat, adj. (înaripat); aripi, vb. refl. (despre copii, a avea convulsii, boala atribuita, în credinta populara, faptului de a fi mîncat aripi de pasare); aripioara, s.f.; aripos, adj. (înaripat); înaripa, vb. (a da aripi, a însufleti).
aromă, aróma (aróme), s.f. – Mireasma, parfum. – Mr. aruma. Ngr. ἄρωμα (Roesler 664; Murnu 7), probabil intrat în sec. XV sau XVI, prin intermediul terminologiei religioase. Der. aromata, s.f. (aroma, esenta aromatica), din gr. ἀρώματις; sau din sl. aromatŭ; aromatic, adj., din fr. aromatique; aromatiza, vb.; aromeala, s.f. (înv., ispita; stare de somnolenta, de somn usor); aromi, vb. (a seduce, a ispiti; a atipi, a adormi). Etimologia lui aromi "a dormi" prezinta dificultati semantice, pe care DAR nu le explica suficient; dar este si mai dificila cea propusa de Cihac, II, 195, plecînd de la cr. žmiriti "a închide ochii".
arpagic, arpagíc s.m. – Bulb mic de ceapa obtinut din samînta (Allium Schoenoprasum). – Var. (h)arapagic(a), (h)arpacic(a). Tc. arpacik [sogani] "[ceapa ca] orzul marunt" (Cihac, II, 544); cf. sb. arpagĭk.
hexametru, HEXAMÉTRU s.m. Vers dactilic de sase picioare, folosit în poezia epica. [Var. exametru s.m. / < fr. hexamètre, cf. lat. hexameter < gr. hex – sase, metron – masura].
avionică, AVIÓNICĂ s. f. aplicare a tehnicilor electronicii în domeniul aviatiei; aeroelectronica. (< fr. avionique, engl. avionics)
federat, FEDERÁT, -Ă adj., s.m. si f. 1. (Ant.; mai ales la pl.) Persoana care facea parte din populatiile asezate la granitele Imperiului roman si care se angaja sa apere aceste granite în schimbul unor avantaje. 2. Delegat la sarbatoarea Federatiei din timpul revolutiei franceze din 1789. [Cf. fr. fédéré, lat. foederatus].
fetal, FETÁL, -Ă adj. Referitor la fetus. [< fr. foetal].
fetid, FETÍD, -Ă adj. Cu miros greu, respingator. [< fr. fétide, cf. lat. foetidus].
figură, FIGÚRĂ s.f. 1. Chip, fata, obraz. 2. Forma exterioara a unui corp, a unei fiinte; imaginea plastica (desenata, pictata, sculptata) a unui corp. ♢ Figura geometrica = ansamblu de puncte, linii si suprafete. ♦ Carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne si personaje (valet, dama etc.). ♦ Fiecare dintre piesele de sah (cu o forma caracteristica). 3. Persoana; personalitate. 4. Personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. Reprezentare, imagine simbolica sau alegorica. ♢ Figura de stil (sau poetica) = procedeu stilistic prin care se schimba sensul propriu al unui cuvânt în vers sau în proza. V. trop. ♦ Figurile silogismului = forme de silogism determinate de pozitia termenului mediu în premise. 6. Pozitie, miscare (la dans, la scrima etc.). [< it., lat. figura].
asfinţi, asfintí (-tésc, asfintít), vb. – 1. (despre astri) A apune, a scapata. – 2. (Despre sursele de lumina) A disparea, a se întuneca. Var. sfinti. Probabil un der. de tipul •affingĕre sau •exfingĕre, cu schimbarea moderna a conjug. (datorita conjug. incoative), si cu alterarea fonetismului, datorata falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvînt la familia sfînt si sfinti. Fingere înseamna în principal "a da forma" (cf. figura, effigies); în lat. ca si în rom. a ajuns sa însemne "a da forma falsa" sau "a se preface"; cf. it. fingere, prov. fenher, fr. feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a pastrat, specializat în mod ciudat, "a da forma aluatului pentru pâine", prin cat. fenyer, sp. heñir si mr. asfindzere "a creste aluatul", desfindzere "a pune aluatul la rece, pentru a-l împiedica sa creasca" (Papahagi, JB, XII, 102; REW 3313). În rom. acest sens este propriu vb. a creste, dar a existat probabil în vechime un verb •asfinge, ca în mr., care ulterior a devenit •asfingi. Evolutia semantica poate fi interpretata în mai multe feluri. Plecînd de la affingere "a creste aluatul" se poate sa fi ajuns la "a se revarsa" sau "a da pe de laturi", caz în care am avea o evolutie (de la "a creste" la "a pleca") paralela cu cea care apare la lat. mergere "a adînci, a cufunda" › rom. merge. Este posibil de asemenea ca effingere sa fi fost interpretat ca un •de ex fingere. Însa cel mai probabil este faptul ca însusi vb. fingere sa fi ajuns, printr-o evolutie normala, de la sensul de "a da forma falsa" , la acela de "a nu da nicio forma" sau "a disparea"; aceasta ipoteza se sprijina si pe morv. foedre "a scoate, a da jos". Cf. semantismului lui "apune" si, pentru proteza lui s, (s)farîma, (s)frintie. În general se considera ca asfinti provine de la sfînt (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac; DAR; Candrea; cf., pentru compararea cu expresia corespunzatoare din ngr. ο ἤλιος βασιλείει, articolele lui L. Spitzer, REB, II, 224-5 si M. Kriaras, REB, III, 462-8). Am aratat ca este evidenta contaminarea lui •asfingi cu asfinti; pare însa evident si faptul ca o asemenea asociere nu poate fi conceputa decît a posteriori, adica sugerata de consonanta ambelor cuvinte. Etimonul asfinti ‹ sfînt s-ar baza pe asocierea ideii de "apus" cu cea de "dincolo", fundamentala în mitologia populara în general. Cu toate acestea, a presupune ca imaginatia populara a conceput apusul soarelui ca o "sanctificare" a astrului implica un proces intelectual prea complicat, si în acelasi timp neclar. Dimpotriva, s-ar putea afirma ca imaginatia populara vede "sfîntul" ca o entitate vie si actuala (sfîntul soare este o expresie foarte cunoscuta, dar numai pentru soarele prezent), si refuza sa asocieze ideea de "sfintenie" cu aceea de "moarte" sau "disparitie", care la urma urmelor înseamna neputinta fireasca a umanitatii noastre obisnuite. Pe de alta parte, este curios sa observam ca vb. asfinti, popular si de uz curent, nu apare în nici un text anterior sec. XIX; de aici se poate deduce ca evolutia semantica pe care am indicat-o a ramas nesigura pîna într-o epoca relativ moderna. Adaugam ca Scriban se gîndeste la o der. de la sl. svjetiti, cf. a sfeti, cu influenta lui sfînt; însa sensul lui svjetiti "a straluci" se opune acestei der. (dificultate pe care autorul încearca s-o biruie, presupunînd ca numele s-a aplicat poate mai întîi rasaritului, si apoi apusului astrilor). Mai importanta decît etimologia propusa, care ni se pare gresita, este intuitia autorului ca originea cuvîntului trebuia sa fie cautata altundeva în afara de sfînt. -Der. asfintit, s.n. (apus al astrilor; occident).
asirian, asirián (asiriána), adj. – Din Asiria. Din Asiria (sec. XIX). Var. asir, folosita de Eminescu si reluata de Crainic, nu are întrebuintare efectiva, fiind mai curînd o licenta poetica.
fotocelulă, FOTOCELÚLĂ s.f. Celula fotoelectrica. [< fr. photocellule].
fotodiodă, FOTODIÓDĂ s.f. 1. Dioda a carei functionare depinde de intensitatea fluxului luminos ce cade asupra sa. 2. Celula fotoelectrica. [Pron. -di-o-. / < fr. photodiode].
fotoelasticimetrie, FOTOELASTICIMETRÍE s.f. Metoda de masurare optica a tensiunilor din masa unui corp. [Pron. -to-e-. / < fr. photo-élasticimétrie].
fotoelasticitate, FOTOELASTICITÁTE s.f. Proprietate a unor materiale de a-si modifica indicele de refractie sub actiunea deformatiilor elastice. [Pron. -to-e-. / cf. fr. photoélasticité].
fotoelectric, FOTOELÉCTRIC, -Ă adj. Care se refera la fenomene electrice si luminoase. ♢ Celula fotoelectrica = aparat care transforma energia luminoasa în energia unor curenti electrici; fotocelula. [< fr. photoélectrique].
fotoelectricitate, FOTOELECTRICITÁTE s.f. Fenomen datorita caruia un material emite electroni când cade pe el lumina. ♦ Disciplina care se ocupa cu studiul fenomenelor fotoelectrice. [Cf. fr. photoélectricité].
fotoemisie, FOTOEMÍSIE s.f. v. fotoemisiune.
fotoemisiune, FOTOEMISIÚNE s.f. Emisiune de electroni prin efect fotoelectric. [Pron. -si-u-, var. fotoemisie s.f. / < fr. photoémission].
fotoenergetică, FOTOENERGÉTICĂ s.f. Ramura a biologiei care studiaza influenta energiei radiante a Soarelui asupra activitatii vitale a organismelor vegetale si animale. [Pron. -to-e-, gen. -cii. / cf. fr. photoénergétique].
fotovoltaic, FOTOVOLTÁIC, -Ă adj. 1. Efect fotovoltaic = aparitie a unei tensiuni electromotoare la contactul unui redresor când pe acest contact cade un fascicul de radiatii. 2. Pila (sau celula) fotovoltaica = fotoelement. [Pron. -ta-ic. / < fr. photovoltaïque].
frontal, FRONTÁL, -Ă adj. 1. Din regiunea fruntii. 2. Din (asezat în) fata. ♢ Abataj frontal = abataj al minereului facut pe un front foarte lung în directia filonului; (p. ext.) locul unde se executa o astfel de operatie. ♦ Referitor la front (5) [în DN]. // s.n. 1. Os al craniului care formeaza fruntea si o parte din orbite. 2. Parte proeminenta a unui obiect. [< fr. frontal].
galerie, GALERÍE s.f. 1. Forma de relief carstic reprezentata printr-o cavitate subterana, îngusta si alungita, sapata prin eroziune. ♦ Excavatie miniera (în forma de tunel) executata pentru a permite accesul la un zacamânt. 2. Canal de legatura între doua puncte ale unei lucrari hidroelectrice. 3. Muzeu, sala unde sunt expuse sculpturi, picturi sau alte obiecte de arta. 4. Ultimul balcon (cel mai de sus) al salilor de spectacol. ♦ (Fam.) Spectatorii care stau la galerie; (p. ext.) publicul care participa la un meci, la un spectacol. ♢ A face galerie = a manifesta zgomotos la un spectacol. 5. Platforma de dimensiuni mici aflata la prora sau la pupa unei nave. [Gen. -iei. / cf. fr. galerie, lat galeria, germ. Galerie].
gama, GÁMA s.f. 1. A treia litera a alfabetului grecesc (Γ, γ). 2. Microgram. 3. Unitate de masura a intensitatii câmpului magnetic, egala cu a miliona parte dintr-un oersted. [< fr., gr. gamma].
gastroenterită, GASTROENTERÍTĂ s.f. Inflamatie a mucoasei stomacului si a intestinului subtire. [< fr. gastro-entérite, cf. gr. gaster – stomac, enteron – intestin].
gastroenterolog, GASTROENTEROLÓG, -Ă s.m. si f. Specialist în gastroenterologie. [Pron. -tro-en-. / < fr. gastro-entérologue].
gastroenterologie, GASTROENTEROLOGÍE s.f. Disciplina medicala care studiaza bolile tubului digestiv. [< fr. gastro-entérologie].
averroism, AVERROÍSM s. n. curent în filozofia medievala occidentala având la baza învatatura lui Averroes, care afirma ca materia si miscarea sunt vesnice si nega nemurirea sufletului si viata de apoi. (< fr. averroïsme)
godron, GODRÓN s.n. Ornament în relief format din proeminente ovale alungite, dispuse pe un element de arhitectura, pe un vas etc. [< fr. godron].
goeland, GOELÁND s.m. Pasare palmipeda de mare, care se hraneste cu pestisori; pescarus. [Pron. go-e-. / < fr. goéland].
goeletă, GOELÉTĂ s.f. Corabie cu doua catarge de mic tonaj. [Pron. go-e-. / < fr. goélette].
aură, áura (-re), s.f. – Boare, zefir. – Mr. avra, megl. aura. Lat. (it.) aura (sec. XIX). Este cuvînt folosit aproape exclusiv de poetii romantici, si are aspect de italienism. Totusi, pare sa fi fost popular în trecut, deoarece se conserva în dialecte. În Candrea-Dens., 121, apare ca cuvînt popular.
hidroelectric, HIDROELÉCTRIC, -Ă adj. Care transforma energia hidraulica în energie electrica. ♢ Centrala hidroelectrica = hidrocentrala. [Cf. fr. hydro-électrique].
hidroelevator, HIDROELEVATÓR s.n. Dispozitiv folosit pentru eliminarea noroiului din sapaturile executate prin procedee de hidromecanizare; elevator hidraulic. [< fr. hydro-élévateur].
hidroenergetic, HIDROENERGÉTIC, -Ă adj. Referitor la energia produsa cu ajutorul apei. [Pron. -dro-e-. / < fr. hydroénergétique].
hiperbolă, HIPÉRBOLĂ s.f. 1. Figura de stil prin care se exagereaza realitatea, folosindu-se expresii si imagini sugestive pentru a impresiona mai puternic. 2. Curba care reprezinta locul geometric al punctelor dintr-un plan a caror diferenta a distantelor la doua puncte fixe (focare) este constanta. [Var. iperbola s.f. / < fr. hyoerbole, lat., gr. hyperbole].
băcan, bacán (-nuri), s.n. – Lemn al unui arbore exotic. – Mr. bacîme, megl. bacam. Tc. bakam, bakim (Roesler 590; Seineanu, II, 32; Lokotsch 190), de unde provin si ngr. μπαϰάμι, alb. bakkam, bg., rus. bakam, sb. bakam. A devenit popular datorita folosirii colorantului obtinut de bacan la vopsirea oualor de Pasti. Der. bacani, vb. (a vopsi rosu-aprins).
hipoergie, HIPOERGÍE s.f. (Med.) Reducere a capacitatii organismului de a reactiona la diversi antigeni. [< fr. hypoergie, cf. gr. hypo – sub, ergon – lucru].
hipoestezie, HIPOESTEZÍE s.f. Sensibilitate scazuta a unui organ de simt. [Pron. -po-es-, gen. -iei. / < fr. hypoesthésie, cf. gr. hypo – sub, aisthesis – simtire].
hippy, HIPPY s.m. Nume dat tinerilor care, prin modul de viata boem si prin tinuta lor vestimentara nonconformista, se opun vietii conventionale a societatii, încercând un protest naiv, neorientat si uneori cu tendinte antisociale. [Pron. hipi. / < americ. hippy].
holoedric, HOLOÉDRIC, -Ă adj. Referitor la holoedrie. [Pron. -lo-e-. / < fr. holoédrique].
idilă, IDÍLĂ s.f. 1. Poezie care prezinta în chip idealizat viata oamenilor de la tara; bucolica. 2. Dragoste curata, naiva, tinereasca. [Var. idil s.n. / < fr. idylle, lat. idyllium, cf. gr. eidyllion – mic tablou].
baclava, baclavá (baclavále), s.f. – Prajitura orientala din foi de placinta, cu miere si migdale. – Mr. baclava. Tc. baklava (Roesler 588; Seineanu, II, 33; Ronzevalle 46) de unde si ngr. μπαϰλαβᾶς, bg. baklava.
bacşiş, bacsís (bacsísuri), s.n. – Suma de bani data peste plata cuvenita. – Mr. bahcise, megl. bacsis. Tc. bahsis (Roesler 588; Seineanu, II, 33; Ronzevalle 48; Lokotsch 178), de unde provin si ngr. μπαξίσι, alb. baksis, bg. baksis. – Der. bacsisui, vb. (a da bacsis; a mitui); bacsisar, s.m. (persoana usor de mituit).
bade, báde s.m. – 1. Termen de adresare care, în limbajul popular din Trans., Mold. si Basar., se aplica persoanelor mai în vîrsta sau de rang mai mare, daca nu sînt cunoscute. – 2. Termen pe care îl folosesc de obicei femeile de la tara pentru barbatul iubit. – Var. (Trans.) badiu. Numeroase dim.: badi(u)c(a), badicut(a), badies, badisor, badit(a), baditel, badi(u)tica, badi(u)lita, etc. Origine necunoscuta. Coincide cu bg. bata, batju "termen de adresare catre fratele mai mare", sb. bato, bača, mag. bátya; este însa posibil ca acestia sa provina din rom. Poate fi vorba de forma autohtona a radacinii indoeuropene pentru "tata", cf. baci si rus. batjuska. Nu pare a fi întîmplatoare coincidenta cu lazio bade "batrîn", bad "a îmbatrîni" (cf. Mélanges Soc. Ling., IX, 151). Pentru provenienta rom. a rut. badika, cf. Candrea, Elemente, 406.
băiat, baiát (baiéti), s.m. – 1. Baiat de serviciu; vînzator; servitor. – 2. Tînar, flacau. – 3. Barbat. Cuvînt obscur. Sensul primitiv pare a fi fost acela de "hamal"; cf. baiat "picolo", baiat de pravalie: intrase ca baiat într-o pravalie (Basarabescu). Daca este într-adevar asa, ar putea sa se identifice cu vreun cuvînt lat. de tipul baiulator "hamal"; pentru aceasta ar trebui sa se presupuna ca verbul baiulare a suferit o schimbare de tipul •bailare (certificata de it. baila) › •bailiare › bailliare (confirmata de Niermeyer 76; cf. it. balia, care este totusi modificare interna a it., Meyer-Lübke, Ital., 54). Plecînd de la •balliator, der. lui baiat este normala (cf. împarat ‹ imperator). Este de asemenea posibil sa fie vorba de un •ba(i)liatus, cum par sa indice calabr. vajazzu "sluga, taran", bajazza "servitoare; femeie usoara", lat. med. bailetus "servitor", probabil rezultat al unei contaminari cu va(r)let si lat. med. baietus "paj", atestat într-o glosa irlandeza (Plummer, Bull. Du Cange, I, 225); cf. si lat. baiulus, de unde a provenit ngr. βαϊουλος › ngr. βαιλας "servitor". Pe de alta parte, este posibil sa avem dovada existentei în rom. a lui •ba(i)liare "a duce", datorita prezentei în bg., sb. a lui bajat "(pîine) greu de mestecat", care se poate explica numai printr-un sens primitiv, "dus cu sine, transportat", provenind din rom. Confuzia semantica între "servitor" si "tînar, flacau" este pe cît de generala pe atît de usor de explicat, cf. sp. mozo, muchacho, fr. garçon. În orice caz, pare mai putin probabila solutia admisa în general (Diez; Koerting 1163; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; REW 887; Puscariu, Dacor., IV, 808 si Lr., 546; Rosetti, I, 163), si care pleaca de la acelasi etimon, dar urmînd o evolutie semantica diferita. Aceasta explicatie pleaca de la prezenta în rom. a vb. a baia "a creste", slab reprezentat în regiunea Banatului si în Hateg (cf. ALR, 235), si pe care autorii mentionati îl deriva din lat. baiulare "a duce, a purta, a creste" (cf. balia "doica", de unde ngr. βαγία, βαϊα, prov. baila "doica", fr. bailler "a da", port. baiular " a mîngîia"), prin intermediul acelorasi modificari fonetice. Daca se admite acest punct de vedere, am avea în baiat un semantism paralel sp. crío ‹ criar. Totusi, aceasta ipoteza pare inacceptabila, pentru ca a baia "a creste" se explica perfect în cadrul limbii rom., plecîndu-se de la a baia "a îmbaia", fara a fi nevoie sa se recurga la etimoane îndoielnice; si, de asemenea, pentru ca baiat este cuvînt de uz cu totul general, cu exceptia regiunii Crisanei si a Banatului (ALR 184): adica este necunoscut numai în acea regiune în care se pastreza a baia "a creste", ceea ce pare împotriva logicii. În sfîrsit, trebuie aratat ca Hasdeu 2894, urmat de Tiktin (cf. REW 913) si de Candrea, îl explica pe baiat prin vb. a (îm)baia, a carui dificultate a fost indicata de DAR. Der. baiata, s.f. (Trans., fata); baietan, s.m. (baiat, flacau); baietandru, s.m. (baiat, flacau); baietas, s.m. (baiat, copil); baietea, s.f. (Trans., fata); baietel, s.m. (baietas); baietesc, adj. (de baiat); baieteste, adv. (ca baietii); baietica, s.f. (Trans., fata); baietica, s.m. (Mold., baiat); baietime, s.f. (multime de baieti); baietoi, s.m. (vlajgan); baietos, adj. (de baiat).
imn, IMN s.n. Cântec de lauda festiv sau ocazional. ♦ Poezie lirica în care este preamarit un erou, un eveniment etc. ♦ Cântec solemn care reprezinta simbolul unitatii de stat sau de clasa. [Pl. -nuri, -ne. / cf. fr. hymne, lat. hymnus, gr. hymnos].
incoercibil, INCOERCÍBIL, -Ă adj. Care nu poate fi comprimat, constrâns. ♦ Care nu poate fi retinut într-un recipient. [Pron. -co-er-. / cf. fr. incoercible].
incoerenţă, INCOERÉNŢĂ s.f. Lipsa de coerenta, de legatura logica (în gândire, în actiune). [Pron. -co-e-, var. incoherenta s.f. / cf. fr. incohérence].
incoherenţă, INCOHERÉNŢĂ s.f. v. incoerenta.
balcîz, balcîz (balcấza), adj. – Umflat, obez. Tc. balik kiz "fata grasa" (Iogu, GS, V, 362). Sînt prin urmare gresite interpretarile date de Seineanu, II, 37 (din tc. balkiz) sau de Lokotsch 203 (din tc. balqis), cuvinte pe care Tagliavini, Arch. rom., XII, 168, nu le-a putut identifica în tc.; de asemenea cea a lui Scriban, bazata pe tc. bal kiz "fata dulce ca mierea", sau, mai înainte, cea data de Loebel, plecînd de la ngr. παλαιά Kύζιϰος.
bale, bále s.f pl. – Saliva spumoasa ce se prelinge din gura. – Mr. bala, megl. bal’a. Lat. •baba (Puscariu 180; Candrea, Éléments latins, I; REW 953; Candrea-Dens., 129; DAR; Pascu, I, 51; etimologia pare sa fi fost semnalata pentru prima oara de Laurian-Massim si de Lambrior 379); cf. it. bava, fr. (bave), sp., port. baba. Rezultatul normal •ba nu se foloseste la sing.; pe baza formei de pl. se formeaza uneori sing. analogic, bala, ca în dialecte. – Miklosich, Slaw. Elem., 14 si Cihac propun ca etimon al cuvîntului rom. pe cel sb. bale cu der. balav "balos" si baliti "a-i curge balele"; este însa mai probabil un împrumut în sens invers (la fel considera si Berneker 41). Der. balos, adj. (cu bale; libidinos; alunecos); balosa, vb. (a-i curge balele, a face spume la gura); balosel, s.m. (ciuperca, Russula foetens); îmbala, vb. (a murdari cu bale; a scuipa, a muia în saliva; a jigni, a ofensa); îmbalatura, s.f. (scuipatura; jignire, ofensa); îmbalora, vb. (a umple de bale; a ponegri, a vorbi de rau). – Din rom. trebuie sa provina tig., sp. bajilé "bale" (Besses 32).
balaur, baláur (baláuri), s.m. – 1. Dragon, monstru, hidra. – 2. Ţigan. – Var. balaur, (înv.) balaure. Mr. bul’ar. Origine necunoscuta. Pare evident ca este vorba de un cuvînt identic cu alb. boljë "sarpe", buljar "sarpe de apa" (de unde provine cu siguranta mr.), si cu sb. bla(v)or, blavur; dar nu este sigura filiatia sa exacta. Dupa Cihac, Meyer 41 si Berneker 58, rom. provine din sb., si acesta din alb., care ar reprezenta lat. bel(l)ua; totusi, sb. nu este suficient pentru a explica fonetismul rom., în timp ce, dimpotriva, sb. pare mai curînd a se explica drept împrumut din rom. (cf. Candrea, Elementele, 407). Celelalte solutii nu ofera mai multa probalilitate: din gr. πελώριον, dupa Roesler 555; din belua aura, dupa o ipoteza curioasa a lui Philippide, II, 633; din belluarius, dupa Pascu, Arch. Rom., VI, 224, si Pascu, I, 84. Aceasta ultima ipoteza poate parea plauzibila; dar rezultatul ei normal ar fi •balar (cf. alb. buljar). Pascu încearca sa elimine dificultatea, presupunînd o analogie cu laur; însa nu se întelege necesitatea unei asemenea analogii. Adaugam ca Lahovary 317 crede ca este vorba de un cuvînt anterior perioadei indo-europene; si ca Moldovan 422 îl deriva din arab. billaur, bullar "umflat", care, dupa Dozy, Suppl. I, 110, este cuvîntul gr. βηρύλλος. Faptul ca este vorba de un cuvînt balcanic, fara explicatie în celelalte limbi cunoscute, ne face sa credem ca formele lui actuale trebuie sa se reduca la o radacina tracica •bell- sau ber- "fiara, monstru", care nu stim daca ar fi coincis cu gr. πελώριον "monstru". Pentru acest ultim cuvînt, Boissacq 765 presupune un indoeurop. •queror. Este posibil sa ramîna o urma din cuvîntul tracic pe care l-am semnalat în numele eroului mitic Bellerophon; în acest nume, legenda interpreteaza prima parte, βελλέρος, ca nume propriu al unui frate al personajului, considerând ca numele sau înseamna "cel care ucide monstrul" (nu "cel care îl ucide pe Belleros", cum se interpreteaza curent). Terminatia -aur prezinta o evidenta similitudine cu cea a gr. ϰενταύρος, care pîna în prezent nu a fost explicata satisfacator, si în care este de asemenea posibil sa se întrevada o influenta tracica. Der. balauroaica, s.f. (hidra); balaoana, s.f. (tiganca). Prin rom. se explica sas. balaur "dragon" si sb. balaura, termen de insulta.
baligă, báliga (báligi), s.f. -Baligar. – Var. balega, s.f.; balig,, vb.; mr. baliga, s.f.; istr. (am)balig, vb. Origine necunoscuta. Coincide cu alb. baigë, bag(ël)jë (care dupa Barič, AAS, II, 80, provine dintr-un baljëgë, identic cu cuvîntul rom.), sb. , cf. baloga, balega; astfel încît este considerat uneori drept cuvînt care apartine fondului primitiv balcanic. Explicatiile date pîna în prezent nu sînt suficiente. Miklosich, Slaw. Elem., 14 (urmat de Cihac) considera ca rom. provine din sb.; dar acelasi autor, Fremdw., 76, afirma ca sb. depinde de rom., ca si der. sai balegara "baligar" si balegati "a se baliga", si rut. bal’oh, bal’yga (cf. Candrea, Elemente, 407 si Berneker 41). Nici explicatia prin intermediul alb. nu poate satisface (cf. Capidan, Raporturile, 518; REW 873; Rosetti, II, 109), atît timp cît nu se cunoaste istoria cuvîntului alb. Lambrior 370 propunea o der. putin probabila de la bale "saliva, cu suf. -ca. Hasdeu 2384 (cf. Seineanu, I, 268 si DAR) semnaleaza tat. balgaš, balgas, cu acelasi sens, dar al carui fonetism prezinta dificultati. Cretu 307 sugereaza un •caballica, avînd o afereza putin explicabila (cf. Scriban, care crede numai ca recunoaste în terminatie suf. -icus). În sfîrsit, G. Meyer, IE, VI, 116 (urmat de DAR si Pascu, I, 223) se refera la it. bagola "boaba, baca" din lat. baca, si care a trecut probabil în Peninsula Balcanica în timpul Evului Mediu, explicatie care prezinta mari dificultati din punct de vedere istoric si semantic (cf. Treimer, ZRPh., XXXVIII, 285) si care în nici un caz nu se potriveste pentru rom., unde excrementele animale care ar putea sugera o comparatie cu ideea de "boaba, baca" au tocmai alt nume , cf. cacareaza. Der. baliga, vb. (a face baliga); baligar, s.n. (baliga; îngrasamînt); baligar, s.m. (gîndac negru, Geotrupes stercorarius, Scaraboeus fimentarius); baligos, adj. (plin de baligar; prost, bleg; las, fricos); îmbalega, vb. (a baliga; a umple cu baligar).
baltă, bálta (bắlti), s.f. – 1. Mlastina. – 2. Lunca inundabila a Dunarii. – 3. Baltoaca. – Mr., megl. balta, istr. bote. Origine incerta. Exista doua teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o radacina indo-europeana •bal-, ce poate fi identificata în germ. •pol- (v. germ. de mai sus pfuol, v. eng. pol.), lituan. balá, sl. blato, celt. •palta (J. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeasi radacina ar deriva un ilir •balton, pl. •balta; si de la aceasta ultima forma se considera ca pot proveni nu numai rom. balta, ci si alb. baljtë, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, si βάλτος, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Puscariu, Lr., 180). Provenienta ilirica nu este imposibila, chiar daca ilirii nu ne sînt cunoscuti dat fiind ca au trait în regiuni mlastinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovada în favoarea acestei ipoteze. Cealalta ipoteza, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai putin acceptata în prezent. Conform acesteia, balta ar proveni din sl. blato, de unde provin si bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, II, 698). Aceasta ipoteza întîmpina o grava dificultate si anume metateza bla › bal, putin probabila în rom.; din aceasta cauza, mai multi specialisti încearca sa arate ca termenul rom. provine dintr-o forma slava •balto, anterioara metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandris, Mélanges École Roumaine, II, 1-25 si Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare putin probabil; si este curios de semnalat ca forma sl. ipotetica, anterioara metatezei, nu a lasat urme în limbile sl. moderne; ca singurele forme sl. cu metateza provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 si Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie si bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 si Capidan, Raporturile, 230); si pe care însusi Miklosich, o vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a ajuns sa-l considere strain în sl., în Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtona pare a întruni cele mai multe probabilitati. Ngr. μπάλτα, provin din rom. (Murnu, Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce ngr. βάλτη, provine din ilira, dupa Triandaphyllidis, 150, si din alb., dupa G. Meyer, Neugr. St., II, 64. Der. baltac, s.n. (balta); baltacai, baltacari, vb. (a da din picioare); baltaceala, s.f. (batai din picior); baltaci, vb. (a se balaci; a se forma baltoace); baltaret, adj. (palustru); baltaret, s.m. (vînt dinspre lunca Dunarii, vînt de miazazi); baltarie, s.f. (balta, mlastina); baltau, s.n. (baltoaca); balti, vb. (a se forma baltoace); baltig, s,n, (balta, mlastina); baltina, s.f. (lunca, teren inundabil); baltis, s.n. (teren mlastinos); baltoaca, s.f. (balta mica; bulhac); baltoc, s.n. (baltoaca); baltos, adj. (mlastinos).
baltag, baltág (-ge), s.n. – Topor cu coada lunga, arma. – Var. baltac, baltag, baltac. Tc. baltak (Roesler 588; Seineanu, II, 37; Lokotsch 207; Ronzevalle 46), cf. cuman. balta (Kuun 124). Mentionat din sec. XVII. Din tc. provin si ngr. μπαλτᾶς, bg. baltija. Der. baltagiu, s.m. (soldat înarmat cu baltag), din tc. baltaci (sec. XVIII), este înv.
interpret, INTERPRÉT, -Ă s.m. si f. 1. Translator, talmaci. ♦ Cel care da o explicatie, o interpretare (unui text, unei expresii etc.). 2. (Fig.) Reprezentant, exponent însarcinat sa arate dorintele, vointa cuiva. 3. Persoana care interpreteaza o bucata muzicala, o poezie, un rol etc.; artist, actor. [< fr. interprète, cf. lat. interpres].
invar, INVÁR s.n. Otel aliat cu mult nichel, cu coeficient de dilatatie foarte mic, folosit la fabricarea instrumentelor si a aparatelor de precizie. [< fr. invar].
invocaţie, INVOCÁŢIE s.f. Invocare. ♦ Parte a unei opere literare în care poetul se adreseaza muzelor sau unor divinitati pentru a-l inspira. [Gen. -iei, var. invocatiune s.f. / cf. fr. invocation, lat. invocatio].
bărbie, barbíe (barbíi), s.f. – Parte a fetei formata de proeminenta maxilarului inferior, barba. Lat. •barbilia (Puscariu 184; Tiktin; DAR), cf. it. barbiglio, sp. barbilla. Cuvîntul rom. poate fi der. intern. Cuvînt generalizat (ALR, 34). – Der. barbita, s.f. (bavetica).
barcă, bárca (bắrci), s.f. – Ambarcatie mica. – Mr., megl. varca, barca. It. barca, probabil pe cale orientala: cf. tc., bg. barka, ngr. μτάρκα si βάρkα, alb. barkë. Diez, I, 53 (urmat de Koerting 1232; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 275) a crezut în mod eronat ca este vorba de pastrarea directa a lat. barca. Cuvîntul mr. din ngr. si direct din it. (Ruffini 328). Der. barcagiu, s.m. (luntras); debarca, vb., pe baza fr. débarquer; îmbarca, vb., ca fr. embarquer; debarcader, s.n., ca fr. débarcadère; îmbarcatiune, s.f., din fr. embarcation.
barem, bárem adv. – Macar, cel putin, batar. – Var. baremi, barim. Tc. barim (Roesler 588; Seineanu, II, 38; Lokotsch 245; Ronzevalle 44), care provine din per. bari. Din tc. a intrat si în ngr. μπάρεμος, bg. bare, alb. bari, sb. barem, barim. Cihac, II, 479, îl deriva gresit din mag. bar.
octroa, octroá, octroéz, vb. I (înv.) a impune o lege.
başca, básca adv. – În afara de, exceptînd. – Megl. basca. Tc. baska (Roesler 590; Seineanu, II, 40; Lokotsch 263); cf. alb. baškë "împreuna", bg. baška "separat". -Der. bascalui, bascasi, bascui, vb. (a desparti, a da la o parte).
basma, basmá (basmále), s.f. – 1. (Înv.) Ţesatura imprimata. – 2. Batic; batista. – Mr. basma, megl. basma. Tc. basma "imprimeu" (Roesler 588; Lokotsch 264; Berneker 264; Ronzevalle 45) de un provin si bg., rut. basma "indiana", rus. basma "document care poarta pecetea hanului". Dupa Miklosich, Wander., din rom. provine pol. basaman. Der. basmangiu, s.m. (fabricant sau vînzator de basmale) reprezinta tc. basmaci (Seineanu, II, 41).
batalama, batalamá (-ále), s.f. – Adeverinta, titlu, diploma. – Var. patalama. Mr. batalama. Tc. batalama "act de anulare" (cf. batal), de unde si bg. batallama "anulare" (Seineanu, II, 41; Roesler 588). Se foloseste cu nuanta ironica.
bazaconie, bazacónie (-íi), s.f. – 1. (Înv.) Nedreptate, strîmbatate. – 2. Extravaganta, lucru bizar, aiureala. Sl. bezakonije "nedreptate" (Moklosich, Slaw. Elem., 14; Lexicon, 12; Seineanu, Semasiol., 218), format de la zakonŭ "lege" cu prefix privativ, de la gr. ἀνομία. Rom. a luat din sl. nu numai cuvîntul, ci si modelul compunerii, reprodus în fara de lege si în nelegiuire. Der. bezaconic, adj. (înv., criminal); bezaconui, vb. înv. (a savîrsi nedreptati). Probabil apartine aceluiasi grup boscoana, s.f., cu var. bozgoana, boscoada, bongoasa, borboana (farmece, magie) si der. bosconita, s.f. (vrajitoare) si bosconi, vb. (a face farmece; a bombani, a bodogani). Bozgoana pare a fi simplu dublet al lui bazaconie, cu reducerea atonelor si posibil cu influenta lui blazgonie si boboana. Totusi, Diez, I, 128; Cihac, II, 623 si Koerting 1259 relationeaza acest cuvînt cu gr. βασϰαίνω "a face farmece". Derivarea nu este posibila fonetic (cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 275) cu toate acestea este repetata de DAR si de Diculescu, Elemente, 474.
bazar, bazár (-re), s.n. – Var. înv. pazar (cu der. sai). Mr. pazare "tîrg, piata", megl. pazari "tîrguiala, tocmire". Fr. bazar, din per. bazar. A intrat de asemenea din tc. pazar direct; cf. ngr. παζάρι, alb., sb., rus. bazar, bg. pazarĭ. – Der., împrumutati direct din tc., sînt înv.; bazarghidean, s.m. "servitor însarcinat cu cumparaturile" (‹ tc. pazargiden); bazarlîc, s.n. (cumparatura), din tc. pazarlik (Roesler 588; Seineanu, III, 16; Ronzevalle 44).
becher, bechér (bechéri), s.m. – Burlac, holtei. – Mr., megl. bichiar. Tc. bekar (Roesler 589; Seineanu, II, 42; Lokotsch 284; Ronzevalle 50); cf. ngr. μπεϰιάρης, alb. betsar, bg. bekjar. – Der. becherie, s.f. (burlacie). Cf. bicher.
bei, béi (béi), s.m. – 1. Titlu nobiliar al Imperiului Otoman, rezervat guvernatorilor de provincii sau domnitorilor vasali ai Imperiului. Din punctul de vedere al administratiei otomane, era si titlu al domnitorilor din Munt. si Mold. – 2. Unghi concav la arsice. – Mr. bei. Tc. beg sau bey (Roesler 589; Seineanu, II, 43; Lokotsch 282), cf .ngr. μπέης, alb. bek, bg. bei.
belea, beleá (beléle), s.f. – Lovitura, necaz, suparare. – Mr. bilé, bileaua, megl. bilea. Tc. bela (Roesler 589; Seineanu, II, 45; Lokotsch 194); cf. ngr. μπελιᾶς, alb. belja, bg. belja, sb. belaj. Cf. belaliu.
berbec, berbéc (berbéci), s.m. 1. Masculul oii. – 2. Ciocan pentru batut tarusi. – 3. Masina de razboi întrebuintata odinioara la spargerea zidurilor. – Var. berbece. Mr. birbec, birbeate, megl. birbęti, istr. birbęte. Lat. berbēcem, acuz., vulg. de la vervex (Diez, Gramm., I, 7; Puscariu 200; Koerting 1328; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Candrea-Dens., 158; DAR; REW 9270); cf. it. berbice, v. prov. berbitz, fr. brebis. DAR mentioneaza forma berbece ca cea de baza, si sustine ca berbec este o var. rara, în timp ce amândoua apar în mod paralel si cu frecventa aproape egala. Der. berbecar, s.m. (cioban), care poate fi si formatie interna, sau der. de la lat. vĕrvēcārius › lat. med. bĕrbĭcārius, cf. fr. berger (REW 9267; Candrea-Dens., 159; DAR); berbecarie, s.f. (turma de berbeci); berbecesc, adj. (berbecat); berbeleac, s.m. (rostogolire), pentru a carui explicatie cf. expresia spaniola corespunzatoare, vuelta de carnero; berbecel, s.m. (berbecut; soim, Lanius excubitor). Din rom. provine mag. berbecs "boneta" (Draganu, Dacor., VII, 199). Pentru berbeleac, Scriban sugereaza o legatura cu vîngalac si cu tc. cumbalak, care nu par convingatoare.
berbec, berbéc (-ci), s.m. 1. Masculul oii. – 2. Ciocan pentru batut tarusi. – 3. Masina de razboi întrebuintata odinioara la spargerea zidurilor. – Var. berbece. Mr. birbec, birbeate, megl. birbęti, istr. birbęte. Lat. berbēcem, acuz., vulg. de la vervex (Diez, Gramm., I, 7; Puscariu 200; Koerting 1328; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Candrea-Dens., 158; DAR; REW 9270); cf. it. berbice, v. prov. berbitz, fr. brebis. DAR mentioneaza forma berbece ca cea de baza, si sustine ca berbec este o var. rara, în timp ce amândoua apar în mod paralel si cu frecventa aproape egala. Der. berbecar, s.m. (cioban), care poate fi si formatie interna, sau der. de la lat. vĕrvēcārius › lat. med. bĕrbĭcārius, cf. fr. berger (REW 9267; Candrea-Dens., 159; DAR); berbecarie, s.f. (turma de berbeci); berbecesc, adj. (berbecat); berbeleac, s.m. (rostogolire), pentru a carui explicatie cf. expresia spaniola corespunzatoare, vuelta de carnero; berbecel, s.m. (berbecut; soim, Lanius excubitor). Din rom. provine mag. berbecs "boneta" (Draganu, Dacor., VII, 199). Pentru berbeleac, Scriban sugereaza o legatura cu vîngalac si cu tc. cumbalak, care nu par convingatoare.
berechet, berechét s.m. – Abundenta, belsug. – Mr. birichete, megl. birichet. Tc. bereket (Roesler 589; Seineanu, II, 47; Lokotsch 222; Ronzevalle 48); cf. ngr. μπερεϰέτι, alb. bereket "recolta", bg. bereket "abundenta". Uzul adv. este cel mai obisnuit.
besactea, besacteá (-éle), s.f.- Cutie, sipet. – Var. besacté, bisacte(a), bisacte(a). Tc. bestahta (Roesler 589; Seineanu, II, 47), cf. ngr. μπεζαϰτᾶς.
beşleagă, besleága (beslégi), s.m. – 1. Ofiter turc, capitan al corpului de frontiera. – 2. Om batrîn ramolit, bosorog. – Var. basli aga (numai cu primul sens). Tc. besli agasi (Roesler 589; Seineanu, II, 49). – Der. beslegarit, s.n. (contributie pentru întretinerea politiei). Cf. besliu.
incoerenta, incoerenta, inconsistenta,autocontrazicere -din limba araba
bezmetic, bezmétic, (bezmética), adj. – Zapacit, nauc, aiurit. Var. dezmetic. Der. din sl. bezumŭ "nebunie" (Iordan, Arhiva, XXX, 221; REW 428), cu fonetism dezvoltat ca în sl. bezŭ matokŭ "(stup) fara regina", cf sb. bezmatičiti "a ramîne fara regina" (Weigand, Jb, XIV, 112; Loewe 56; DAR; Puscariu, Lr., 356). Asocierea poate parea curioasa, dar este ilustrata suficient de citatul lui Conachi (dat de Scriban): albinele bezmeticesc fara matca. Dupa Giuglea, Dacor., II, 823, besmetic ar proveni din lat. amphisbeticus, ca în it. bisbetico. – Var. desmetic "zapacit" contrazice semantismul lui desmetici "a se trezi din betie, a-si veni în fire". Este posibil ca desmetici sa reprezinte un mai vechi •desmîntici ‹ lat. •deexmenticare (cf. it. dimenticare, REW 2550a), care a însemnat probabil acelasi lucru ca bezmetici "a zapaci, a nauci". Ulterior, desmetici a fost simtit ca opusul lui bezmetici si interpretat ca "des-zapaci", dupa schema normala a rom. (cf. face-desface; îmbraca-desbraca; închide-deschide). Alta ipoteza, care îl explica pe dezmetic prin contaminarea lui bezmetic cu desmetici, la Puscariu, Dacor., VIII, 111.
autotest, AUTOTÉST s. n. chestionar la care raspunde însusi autorul pe baza unor coeficienti numerici stabiliti pentru fiecare întrebare. (< fr. autotest)
bîigui, bîiguí (-uésc, bâiguít), vb. – 1. A bîlbîi, a vorbi stîlcit. – 2. A vorbi incoerent, a delira. – 3. A zapaci, a descuraja. – Var. buigui (cu der. sai). Creatie expresiva, cf. bîjbîi. Nu pare convingator etimonul mag. bolyo(n)gni "a gresi", indicat de DAR si de Gáldi, Dict., 86. – Der. bîiguiala, s.f. (exprimare fara sir; delir; confuzie); bîiguitor, adj. (bîlbîit; aiurit, zapacit); bîiguitura, s.f. (bîlbîiala; delir).
bina, biná (binále), s.f. – Cladire în constructie. – Mr. binae. Tc. bina (Roesler 589; Seineanu, II, 52; Lokotsch 307; Ronzevalle 51); cf. ngr. μπινᾶς, bg. bina. – Der. binagiu, s.m. (antreprenor de constructii).
din, din limba araba – incoerenta , autocontrazicere , inconsistenta
binevoi, binevoí (-oésc, -oít), vb. – A avea o dispozitie favorabila fata de o cerere, a catadixi. – Var. (înv.) binevrea. De la bine si voi. – Der. binevointa, bunavointa, s.f. (atitudine binevoitoare, îngaduinta); binevoitor, adj. (care are bunavointa). Binevointa, cuvînt înv., modificat în limba mod., întrucît se considera instinctiv ca vointa, s., nu se putea compune cu adv. bine, ci cu adj. buna; si poate si prin influenta fr. bonne volonté.
birlic, birlíc (-ci), s.m. – 1. As, carte de joc. – 2. Speteaza care trece prin mijlocul zmeului de copii. – 3. (Arg.) Nota unu, la scoala. – 4. (Arg.) Sublocotenent. Tc. birlik "unitate", de la bir "unu" (Roesler 589; Seineanu, II, 52). La sensul 2 a putut avea loc o confuzie cu tc. bilik "antebrat" (DAR).
pârceliv, pârcelív, -a, adj. (reg.; despre oi sau câini) cu buza superioara mai proeminenta decât cea inferioara.
blond, blond (blónda), adj. – Balai, cu parul auriu. Fr. blond. – der. blonda, s.f. (înv., dantela de matase); blondin, adj. (blond), folosit în poezia romantica si format pe baza it. biondino, fr. blondin.
boare, boáre s.f. – 1. Exalare, duhoare. – 2. Zapuseala, caldura. – 3. Adiere de vînt. – Mr. bora, megl. boari. Lat. vapōrem, pronuntat normal •baporem. Trebuie sa se presupuna o faza intermediara asimilata •baborem, al carei rezultat normal este •baoare › boare, cf. subala › (sub)suara. Semantismul este de asemenea perfect normal, cel putin pentru primele doua acceptii; cea de "adiere de vînt" este numai secundara si pîna la un anume punct incerta (în ex. pe care le mentioneaza DAR s-ar putea interpreta adesea în sens etimologic; frecventa cu care se întrebuinteaza expresia o boare de vînt arata ca nu este posibil sa se caute un etimon care sa însemne de la sine "vînt"). Etimonul pe care îl propunem a fost întrevazut de Koerting 9995, care a propus lat. vaporeus, dificil sub aspect fonetic si ca atare abandonat în general. Densusianu, Rom., XXXIII, 275, a propus lat. Bŏreās, ipoteza care, adoptata de Pascu, Beiträge, 7; Candrea; Graur, BL, V, 90 si Scriban, prezinta mari dificultati semantice (cum am aratat, boare nu înseamna "vînt" ci "duhoare"; pe de alta parte, implica notiunea de "fierbinte", cf. Dosoftei; nu-i nime sa-i scape de boare, sa se-ascunza de dîns la racoare; în timp ce, dimpotriva, Boreas este vîntul rece din nord). În fata ipotezei, lui Densusianu se ridica cea a lui Puscariu 5 (cf. REW 1219; DAR; Puscariu, ZRPh., XXXVII, 112; Skok 195), care deriva pe boare de la abur, ceea ce nu este posibil din punct de vedere fonetic. Odinioara, Cipariu, Arhiv., 70, se gîndea la bg. burja, cf. bura.
pindaricesc, pindaricésc, pindariceásca, adj. (înv.; despre poezii, versuri) care e scris în maniera poetului antic grec Pindar; pindaric.
boboş, bobós (-se), adj. – Pestrit, patat, baltat. Mag. babos (Loewe 91). În Trans., putin folosit.
pitoesă, pitoésa s.f. (reg.) varietate de struguri cu boabe mari, albe, sferice si putin turtite.
jigher, JÍGHER s.n. 1. Masina pentru vopsit pânza. 2. Transformator pentru cuplarea circuitelor radioelectrice. [Scris si jigger. / < engl. jigger].
boccea, bocceá (boccéle), s.f. – (Înv.) Sal, broboada. – 2. Legatura, pachet. – Var. buccea, bogcea, bohcea, boscea, toate înv. Mr. buhce. Tc. boǵça (Roesler 589; Seineanu, II, 54); cf. alb. bohče, bg. bochča, sb. bošča (G. Meyer 46). Der. provin direct din tc.: boccealîc, s.n. (legatura, pachet), din tc. boǵçalic, cf. bg. bochčalyk; boccegiu, s.m. (negustor de maruntisuri), din tc. boǵçaci.
boi, bói (-iuri), s.n. – 1. Talie, trup, statura. – 2. (Rar) Rasa, casta. – Mr. boe. Tc. boy (Seineanu, II, 57; Lokotsch 327; Ronzevalle 54), sau cuman. boy (cf. Kuun 111); cf. ngr. μπό(γ)ι, alb. bojë (Meyer 40), bg. boi. Sensul al doilea ar putea fi rezultatul unei confuzii cu soi.
boia, boiá (boiéle), s.f. – 1. Culoare, vopsea. – 2. Fard. – Mr. boe, buiaua, megl. buia. Tc. boya (Roesler 589; Seineanu, II,56; Lokotsch 328); cf. ngr. μπογιά, alb. bojë, bg., sb. boja. Cf. boiangiu. Der. boi, vb. (a picta, a vopsi; a însela); boiala, s.f. (vopsea, culoare; fard), care poate de asemenea sa fie der. de la vb., ca un s. refacut pe baza pl. boiele.
leonin, LEONÍN2, -Ă adj. Versuri leonine = versuri în care rimeaza emistihurile; rima leonina = rima cu doua sau trei silabe asemanatoare. [Pron. le-o-. / < fr. léonin, cf. Leon de Saint-Victor – poet din sec. XII].
licenţă, LICÉNŢĂ s.f. 1. (În trecut) Titlu obtinut în urma unui examen special sustinut la terminarea studiilor superioare, prin care se dobândea dreptul de a exercita profesiunea corespunzatoare studiilor; examen de licenta; (p. ext.) diploma care atesta acest titlu. 2. Purtare care întrece limitele bunei-cuviinte. 3. (Rar) Învoire, permisiune. ♢ Licenta poetica = abatere usoara de la regulile gramaticale de pronuntare si de scriere corecta a cuvintelor pentru a învinge o dificultate de versificatie. 4. Contract de cedare a drepturilor de exploatare a unei inventii. ♦ (Iesit din uz) Autorizatie pentru exercitarea unui anumit comert, a unei anumite industrii sau pentru a importa si exporta marfuri, data de stat unui particular. [< fr. licence, it. licenza, lat. licentia].
poeticamente, poeticaménte adv. (înv.) în maniera poetica; poeticeste.
poeticale, poeticále s.f. pl. (înv.) scrieri poetice.
poeticeşte, poeticéste adv. (înv.) în maniera poetica.
poetifica, poetificá, poetífic, vb. I (înv.) a poetiza.
poezi, poezí, poezésc, vb. IV (înv.) 1. a poetiza. 2. a face versuri, a scrie poezii, a versifica, a poetiza.
lied, LIED s.n. Bucata muzicala scrisa pe textul unei scurte poezii (lirice); textul unui asemenea cântec. [Pron. lid. / < germ. Lied].
liră, LÍRĂ1 s.f. 1. Instrument muzical cu coarde în forma de arc foarte îndoit, cu care poetii din antichitate îsi acompaniau recitarea poemelor. ♦ (Fig.) Simbol al talentului poetic, al poeziei (lirice). 2. Dispozitiv în forma de lira (1), care permite dilatarea unei conducte. 3. Priza de curent folosita la vehiculele cu tractiune electrica. 4. Element decorativ în forma de lira (1), utilizat îndeosebi în mobila biedermeier. [< fr. lyre, it. lira, lat., gr. lyra].
liric, LÍRIC, -Ă adj. 1. Care exprima direct sentimente si emotii în legatura cu realitatea. ♢ Gen liric = gen literar cuprinzând opere care redau realitatea prin evocarea sentimentelor si a emotiilor poetului. ♦ (Fig.) Sentimental, sensibil. 2. (Despre poeti; adesea s.) Care compune poezii lirice. 3. Referitor la muzica de opera. ♦ (Despre voce) Care se caracterizeaza prin sonoritate dulce lipsita de încordare, prin mobilitate. [Cf. fr. lyrique, lat. lyricus, gr. lyrikos < lyra – lira].
lob, LOB s.m. 1. Parte rotunjita si proeminenta a unui organ (creier, ficat etc.). ♦ Partea de jos a pavilionului urechii. ♦ Element de constructie în forma unui arc de cerc. 2. Portiune de albie, lunca sau terasa cuprinsa în bucla unui meandru. 3. (Bot.) Fiecare dintre partile în care este sectionata o frunza, o petala sau o sepala. [Pl. -bi, (s.n.) -buri. / < fr. lobe, cf. gr. lobos].
bolf, bolf (-fe), s.n. – (Trans.) Bloc de piatra, stînca. Origine incerta. Ar putea fi formatie regresiva, bazata pe cuvîntul urmator, caz în care ar apartine unei radacini este cel de "masa informa si moale", care nu se potriveste cu acceptia bolf. S-ar putea presupune un sl. •bolŭvŭ, de unde sl. bolŭvanŭ (‹ rom. bolovan). Fonetismul ar fi normal, cf. vataf, vîrf. Dificultatea consta în faptul ca se admite în general ca bolŭvanŭ nu este cuvînt sl., ci de origine persana, cf. bolovan; însa aceasta supozitie nu este decît o simpla ipoteza. În orice caz, trebuie sa le excludem, pentru rom., der din lat. bulbus (Diez, Gramm., I, 26; Koerting, 1637; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 275). A. Scriban porneste de la rut. boljfa "tumoare", care pare a proveni din rom., si de la bg. bolka "suferinta" , cu care probabil nu are nici o legatura. Giuglea, Contributions, 12, indica mag. bolha "purice"; si Draganu, Dacor., V, 334, mag. golyva "ciuperca, iasca".
loess, LOESS s.n. Roca argiloasa foarte fertila, constituita din particule fine galbui. [Pron. lös. / < germ. Loess, cf. fr. loess].
bolozan, bolozán (-ne), s.n. – Nava, corabie. Origine necunoscuta. Seineanu, II, 57, îl deriva din tc. bolozan; însa cuvîntul nu apare în dictionarele turcesti, cf. Loebel 237 si DAR. Cuvînt rar, înv. Cf. sb. bolozan "trompeta".
boltă, bólta (-te), s.f. – 1. Constructie cu partea superioara arcuita în semicerc, arc, cupola. – 2. (Trans.) Pravalie, magazin. – Mr. volta "turn", "pravalie". It. volta, prin intermediul sb., bg. bolta "pravalie" si în parte al mag. bolt "bolta" (Miklosich, Fremdw., 78; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Berneker 70; DAR; Gáldi, Dict., 110); cf. ngr. βόλτα (› mr.) Cihac, I, 115 si Koerting 10290 îl puneau gresit în legatura cu lat. Cu toate acestea, istoria cuvîntului nu este clara, caci prezenta lui b- impune un intermediar sl., si în sl. nu apare sensul de "bolta"; astfel încît Berneker presupune ca b- era deja romanic. Der. boltas, s.m. (negustor); bolti, vb. (a da forma de bolta); boltita, s.f. (pod de casa); boltitura, s.f. (bolta, arcada); bol(t)nita, s.f. (subsol, cripta, cavou), cuvînt care se confunda în general cu bolnita "spital", cu care nu are nici o legatura semantica.
boltă, bólta (-te), s.f. – 1. Constructie cu partea superioara arcuita în semicerc, arc, cupola. – 2. (Trans.) Pravalie, magazin. – Mr. volta "turn", "pravalie". It. volta, prin intermediul sb., bg. bolta "pravalie" si în parte al mag. bolt "bolta" (Miklosich, Fremdw., 78; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Berneker 70; DAR; Gáldi, Dict., 110); cf. ngr. βόλτα (› mr.) Cihac, I, 115 si Koerting 10290 îl puneau gresit în legatura cu lat. Cu toate acestea, istoria cuvîntului nu este clara, caci prezenta lui b- impune un intermediar sl., si în sl. nu apare sensul de "bolta"; astfel încît Berneker presupune ca b- era deja romanic. Der. boltas, s.m. (negustor); bolti, vb. (a da forma de bolta); boltita, s.f. (pod de casa); boltitura, s.f. (bolta, arcada); bol(t)nita, s.f. (subsol, cripta, cavou), cuvînt care se confunda în general cu bolnita "spital", cu care nu are nici o legatura semantica.
borangic, borangíc (borangícuri), s.n. – 1. Matase ecru. – 2. Planta, Cuscuta epithymum. – Var. burangi(u)c, burungi(u)c, bornaci(u)c. Mr. birungica. Tc. bürüncük (Roesler 590; Seineanu, II, 38; Lokotsch 367; Ronzevalle 52); cf. bg. bĭurĭunğik, sb. burunğik.
polcuţă, polcúta1, polcúte, s.f. (reg.) dans popular originar din Boemia, cu ritm sprinten, vioi, puternic marcat si cu mici salturi.
manevra, MANEVRÁ vb. I. 1. intr. A face miscarile necesare pentru compunerea sau descompunerea unui tren. ♦ tr. A conduce, a pune în miscare o corabie etc. 2. intr. (Despre trupe) A executa diferite miscari tactice. 3. intr. (Fig.) A unelti. 4. tr. A mânui, a folosi (fonduri, bani). [< fr. manoeuvrer, dupa manevra].
manevră, MANÉVRĂ s.f. 1. Manevrare. 2. (Mil.; la pl.) Pregatire tactica a trupelor terestre sau a flotei în conditii asemanatoare cu cele de pe câmpul de lupta; (p. ext.) deplasare a unei armate sau a unei flote pe câmpul de lupta pentru a da inamicului o lovitura neasteptata. 3. Totalitatea operatiilor de compunere si de descompunere a trenurilor, de conducere a unei nave etc. ♦ (Mar.) Frânghie folosita la legarea si mânuirea pânzelor, la legarea catargelor etc. 4. (Fig.) Uneltire, intriga, masinatie. [Cf. fr. manoeuvre, rus. manevr, germ. Manöver < lat. manus – mâna, opera – lucru].
marş, MARS s.n. 1. Mers, miscare a unei trupe (într-o anumita formatie). ♦ Actiune militara puternica de mare amploare, îndreptata contra unui obiectiv. ♦ Proba atletica pedestra, în timpul careia concurentii sunt obligati sa mearga repede fara a alerga. 2. Piesa muzicala cu ritm puternic, dupa care se potriveste cadenta pasului unei trupe, a unui cortegiu etc. 3. Poezie lirica patriotica scrisa pentru a putea fi cântata dupa melodia unui mars (2). [Cf. fr. marche, germ. Marsch, rus. mars, it. marcia].
borh, borh- – Radacina expresiva, care pare a imita ghiortaitul sau zgomotul matelor. Creatie spontana, bazata pe aceeasi consonanta care a dat nastere gr. βορβορυγμός, cf. si bort. Numeroase der., care se dau în continuare, toate (cu exceptia lui burduf, reintegrat în literatura datorita constantului sau uz pastoral), pastreaza o nuanta fam. si chiar o anume vulgaritate: în pofida circulatiei sale extinse, are o folosire destul de limitata în limba scrisa. Cf. Iordan, BF, II,192. Der. borhai, borfa(n)i, vb. (a chiorai matele; a-si scoate matele vitelor cu coarnele); borhaie (var. borheie, bîr(di)haie), s.f. pl. (intestine, mate); borhan, s.n. (burta, pîntece, stomac); borhan, s.n. (burta, proeminenta, protuberanta); bu(r)d(ul)e(a), s.m. (burtos; porecla pentru copiii grasi); bardihan (var. bîrdihan, burdihan, etc.), s.n. (burta, maruntaie); bîrdizan (var. burdizan), s.n. (basica); burduhoaie, s.f. (butoi); burduhani (var. bardahani). vb. (a scoate matele); borhot, s.n. (maruntaie; fruct fermentat, înainte sau dupa distilarea alcoolului), nume care se explica prin basicile produse de fermentarea masei de fructe, si care amintesc de ghiorait; borhoti, vb. (a fermenta); bortila, s.f. (Trans., borhot, fruct fermentat), care trebuie sa fie reducere de la •borhotila; burduf (var. burdus, burduj, bortuf, burtuc), s.n. (stomac, pîntece; peritoneu; basica; uger; foale; cutia viorii; copil mic); burduhos, adj. (burtos); burduhanos, adj. (burtos); burdusi, vb. (a întesa, a îngramadi; a bate, a lovi; a se strica fructele; a se îndoi peretele), pentru al carui semantism cf. bîcsi; burduseala, s.f. (proeminenta; bataie, tabaceala); burdui, vb. (struna viorii pentru "la"), probabil datorita materiei sale prime; butus, s.n. (pîntece; uger); butusi, vb. (a bate, a face zob). Nu stim daca trebuie adaugat aici bolbotina, s.f. (Trans., fructa necomestibila), pe care Scriban îl deriva din bg. bŭlvotina "vomitare" , si care pare a fi o var. de la cuvîntul mentionat •borhotila. Se cuvine sa adaugam ca pentru burduf s-au cautat adesea etimoane straine. Dupa Cihac, II, 23, trebuie sa punem în legatura acest cuvînt cu rus. brjucho "pîntece", brjuchan "burtos", pol. brzuch "pîntece", burdziuk "burduf"; însa explicatia nu este suficienta în ce priveste fonetismul, si, pe de alta parte, termenii respectivi, par a proveni în parte din rom. Densusianu, GS, I, 349 (si Rosetti, II, 82), pun în legatura burduf cu tat. burdak "gras", azerbaidjan burduk "burduf". Pentru Diculescu, 176, este cuvînt germanic, legat de dan. bör "sînul mamei", si de germ. med. de sus burt "nastere". Borhot este, pentru Scriban, un der. de la mag. bor 'vin". Pentru burdui, DAR propune un etimon •bordoneus, de tip imitativ. Din rom. par a proveni pol. b(u)rzuch, rut. burduch (Miklosich, Wander., 13), sas. burdû, mag. bürdó (Edelspacher 10).
macaronadă, MACARONÁDĂ s.f. Poezie în stil macaronic. [Cf. fr. maccaronée, it. maccheronea, prin confuzie cu it. maccheronata].
macaronic, MACARÓNIC, -Ă adj. (Despre versuri, poezii etc.) Scris într-un stil glumet, amestecând cuvintele si formele limbii nationale cu cuvinte si forme latinesti sau latinizante. [Cf. fr. macaronique, it. maccheronico].
macroeconomic, MACROECONÓMIC, -Ă adj. Referitor la macroeconomie. [Pron. -cro-e-. / cf. fr. macroéconomique].
macroeconomie, MACROECONOMÍE s.f. Ramura a stiintei economiei care studiaza relatiile economice la nivelul ansamblului economiei nationale. [Pron. -cro-e-, gen. -iei. / cf. fr. macroéconomie].
madrigal, MADRIGÁL s.n. 1. Poezie scurta care cuprinde elogii galante la adresa unei femei. 2. Scurta compozitie muzicala vocala, cu caracter liric. [Pl. -le, -luri. / cf. fr. madrigal, it. madrigale].
mamelon, MAMELÓN s.n. 1. Sfârcul mamelei. ♦ Formatie anatomica proeminenta. 2. Ridicatura de teren izolata, rotunjita la vârf. [< fr. mamelon].
manevrabil, MANEVRÁBIL, -Ă adj. Care se poate manevra. [Cf. fr. manoeuvrable].
manevrabilitate, MANEVRABILITÁTE s.f. Proprietate de a fi manevrabil. [Cf. fr. manoeuvrabilité].
manevrier, MANEVRIÉR, -Ă adj. (Rar; despre unitati militare) Care executa manevre cu dibacie, usor. [Pron. -vri-er. / cf. fr. manoeuvrier].
manoperă, MANÓPERĂ s.f. 1. Munca manuala necesara pentru efectuarea unei lucrari, pentru producerea unui lucru. 2. (Fig.) Uneltire, intriga, manevra. [Dupa fr. manoeuvre, it. manovra, cf. lat. med. manopera].
bostan, bostán (bostáni), s.m. – 1. (Mold., înv.) Livada. – 2. Dovleac. – Mr. bostane, megl. bustan. Tc. bostan "livada" (Roesler 590; Seineanu, II, 59; Lokotsch 332); cf. ngr. μποστάνι, alb., sb., bg. bostan. Der. bostanar, s.m. (gradinar); bostanarie, s.f. (livada); bostangiu, s.m. (gradinar; soldat din garda seraiului), din tc. bostanci; bostangi, vb. (Mold., a ridica ziduri îngramadind pietre), cf. Graur, BL, VI, 140. Plecîndu-se de la var. bostîngi se pare ca trebuie sa se explice forma bosînci, vb. (Mold., a lucra prost, în conditii proaste), pe care Scriban o explica pe baza bg. bosszankodni "a se supara".
bou, bóu (-ói), s.m. – 1. Taur castrat. – 2. Bour. – 3. Instrument muzical popular. – 4. Tont, imbecil. – Mr., megl. bou, istr. bowu. Lat. •bŏvum, forma populara de la bŏvem (Puscariu 213; REW 1225; Candrea-Dens., 170; DAR); cf. it. bove, bue prov. b(u)ou, fr. boeuf, sp. buey, port. boi, cat. bou. Cf. boar, bour. Dim. boisor, boulean, boulet; boicus s.m. (pasare, Aegithalus pendulinus, Aegithalus castaneus).
marinism, MARINÍSM s.n. Varianta italiana a stilului bombastic baroc din sec. XVII; afectare, pretiozitate a stilului. [< it. marinismo, fr. marinisme, cf. Giambattista Marino – poet italian].
meistergesang, MEISTERGESANG s.n. Totalitatea creatiilor poetice cu caracter didactic ale meistersängerilor. [Pron. mái-star-ghe-zang. / < germ. Meistergesang].
primez, priméz, primézuri si priméze, s.n. (reg.) 1. perete care desparte doua încaperi. 2. îngraditura, scândura, bârna, par, drug care desparte un spatiu în doua sau care se pune în grajd între vite, stanog. 3. (în forma: primiez) cartilaj care desparte cele doua fose nazale. 4. cercevea în forma de cruce care desparte fereastra în mai multe ochiuri. 5. perdea de padure care se afla între doua poieni. 6. proptea de lemn cu care se blocheaza usa sau poarta. 7. întaritura facuta în malul unui râu, pentru a-l consolida. 8. proeminenta într-un lemn cioplit.
meistersänger, MEISTERSÄNGER s.m. Nume dat unor cântareti si poeti germani din evul mediu, apartinând burgheziei orasenesti. [Pron. mái-star-zen-gher. / < germ. Meistersänger].
menestrel, MENESTRÉL s.m. Poet-muzicant medieval, care colinda castelele cântând si recitând poezii; (p. ext.) cântaret popular. [< fr. ménestrel, cf. lat. pop. ministerialis – slujitor].
meningoencefalită, MENINGOENCEFALÍTĂ s.f. (Med.) Inflamatie a meningelor si a creierului. [< fr. méningoencéphalite].
bre, bre interj. – 1. Introduce o interpelare. – 2. Exprima surpriza sau mirarea, uneori intensificata prin repetitie. – Mr. bre, vre, megl. bre. Tc. brè (Roesler 590; Seineanu, II, 60; Ronzevalle 48); cf. ngr. μπρέ, bg. bre.
metafrază, METAFRÁZĂ s.f. 1. Traducere a unei poezii în proza; traducere a unui text pentru a ne reda cu fidelitate continutul. 2. Anafora constând în reluarea notiunii printr-un sinonim, pentru a evita repetarea monotona a aceluiasi cuvânt. [< fr. métaphrase, cf. gr. metaphrasis].
breb, breb (brébi), s.m. – Castor. Sl. bebrŭ, bebrĭ si de asemenea bibrŭ, bobrŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Lexicon, 34; Cihac, II, 28; DAR); cf. rus. bobrĭ, pol. bóbr, ceh. bobr, cr. breber. Dupa Miklosich, Fremdw., 77, espe un cuvînt împrumutat de sl. din vreo limba straina, ceea ce l-a determinat pe Philippide, Principii, 140, sa creada ca slavii îl împrumutasera din rom.; totusi, dupa Berneker 44, este cuvînt indo-european, normal în sl. Der. din rom. plecîndu-se de la lat. fiber, propusa odinioara de Diez, I, 63 si reluata de Koerting 1291 si de Philippide, fusese deja respinsa de Cihac, I, 29 si Densusianu, Rom., XXXIII, 275 si Hlr., 98. Cf. breaban.
briliant, briliánt (briliánta), adj. – Stralucitor. Fr. brillant. Ca adj., este cuvînt poetic importat al romantismului, fara circulatie reala. – Der. briliant (var. berl(i)ant), s.n. (briliant), a carui var. provine din tc. birlandi, barlandi, ngr. μπιρλάντια; briliantat, adj. (împodobit cu briliante); briliantin, adj. (stralucitor).
mezozoic, MEZOZÓIC s.n. Era (grupa) geologica cuprinsa între paleozoic si neozoic, în care apar pentru prima data mamifere, pasari si pesti ososi; era secundara. / adj. Care apartine acestei ere. [Pron. -zo-ic. / < fr. mésozoïque, cf. gr. mesos – mijlociu, zoe – viata].
prodidit, prodidít, -a, adj. (înv.) proeminent.
proedrie, proedríe, proedríi, s.f. (înv.) rang de prim ordin (într-o ierarhie nobiliara).
proegumen, proegúmen, proegúmeni, s.m. (înv.) calugar care a avut functia de egumen; ajutor de egumen.
proemina, proeminá, pers. 3 sg. proemineáza, vb. I (înv.) a iesi în relief, a iesi în afara, a fi proeminent, a se evidentia.
proeresit, proeresít, -a, adj. (înv.) voit, intentionat.
proerisi, proerisí, proerisésc, vb. IV refl. (înv.) a se milostivi, a se îndura; a-si manifesta bunavointa, generozitatea.
proestos, proestós, proestósi, s.m. (înv. si reg.) 1. calugar sau preot cu cel mai înalt rang în ierarhia clericilor unei mânastiri sau a unei biserici; cleric mai mare peste o plasa. 2. sef al unei bresle, al unei corporatii; staroste. 3. sef al unui serviciu public, al unei institutii (administrative, politice).
microeconomic, MICROECONÓMIC, -Ă adj. Referitor la microeconomie. [Cf. fr. micro-économique].
microeconomie, MICROECONOMÍE s.f. Disciplina care studiaza relatiile economice la nivelul fiecarei întreprinderi. [Gen. -iei. / cf. fr. microéconomie].
microelement, MICROELEMÉNT s.n. Element chimic care se gaseste în cantitati foarte mici în sol sau în organismele vii. [< fr. micro-élément].
microenciclopedie, MICROENCICLOPEDÍE s.f. Enciclopedie de dimensiuni reduse; minienciclopedie. [Gen. -iei. / et. incerta].
prospoiet, prospoiét, -a, adj. (reg.) 1. proeminent. 2. (despre haine, tesaturi) înfoliat.
minienciclopedie, MINIENCICLOPEDÍE s.f. Microenciclopedie. [Gen. -iei. / < mini- + enciclopedie].
brind, brind (brínduri), s.n. – Toast, închinare. Fr. brinde. Este cuvînt folosit numai de Alecsandri, în urma contactelor sale cu poetii provensali, si în versurile adresate acestora. Fara circulatie.
brodi, brodí (-désc, -ít), vb. 1. (Înv.) a balaci. – 2. A vorbi aiurea, a spune prapastii. – 3. A nimeri, a potrivi, a ajunge la tinta. Sl. broditi, al carui sens de baza este "a tranzita, a trece prin vad" (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac, II, 29; DAR), cf. brod, de asemenea, sb. broditi "a trece prin vad", slov. broditi "a hoinari" si breditĭ "a da gres". Sensul fundamental din rom., "a nimeri" se explica în DAR prin ideea intermediara de "a ajunge la timp pentru a se urca pe ponton, a nimeri momentul"; dar aceasta înseamna sa se derive un sens primar de la o acceptie secundara si tîrzie. A brodi trebuie sa fi însemnat mai întîi "a gasi vadul" sau "a afla drumul", cf. bg. izbroždanĭa "a afla, a descoperi". Der. brodeala, s.f. (întîmplare, hazard); brudiu (var. înv. brodiu, brodiv), adj. (aiurit, zapacit, nesabuit, bezmetic), legat direct de acceptia 2; brudnic, adj. (zapacit). Este gresita opinia lui Loewe 70, care îl leaga pe brudiu de lat. brutus.
bubă, búba (búbe), s.f. – Umflatura, abces, buboi. Creatie expresiva, cf. lat. •buba, de unde fr. bube, sp. bu(b)a, port. bouba si pe de alta parte, gr. βουβών (Diez, Gramm., I, 91), de unde gr. μπούμπα "larva", alb. bubë (Cihac, II, 640); cf. si bg., sb. buba "vierme de matase", rut. buba "umflatura". Nu pare posibila der. directa din lat., propusa de Koerting 1609, cf. Densusianu, Hlr., 365; nu este sigura nici der. din sl. propusa de DAR, datorita diferentelor semantice. Este mai probabil sa fie vorba de creatii spontane, care coincid în multe limbi în acelasi timp, cf. fr. bobo. Der. abuba, s.f. (dalac, buba-neagra); buba, vb. (a avea abcese; a se molipsi de varsat); bubat, adj. (plin de bube, care are dalac; infectat); bubat, s.n. (varsat); bubita, s.f. (zgaiba; boala a cartofului); buboi, s.n. (furuncul); buboios, adj. (plin de buba); bubosa (var. bobosa), vb. (a se umfla), pe care DAR îl leaga în mod eronat de bobos; buburos, adj. (bubos); buburosa, vb. (a se scofîlci); bubulita, s.f. (zgaiba, cos); buburuz (var. buburuza, buburez, buburuta), s.n. (cocolos, bulgare, grunz, orice masa rotunda mica; gargarita, Coccinella septempunctata), probabil derivat pe baza suf. -za, cum sînt coacaza, pupaza (Densusianu, Bausteine, 478, îl considera der. de la bumb); buburuzos, adj. (granulos); bobîlca, s.f. (amigdalita), contaminare a lui buba cu gîlca; bubuslie, s.f. (boaba). Dupa Candrea, Elementele, 407, sb. bubulijca, bubolica provine din rom. bubulita. Întrucît rezultatele spontane coincid adesea, buburuza prezinta o analogie cu sp. burujo, sard. boborrissina "furnica" (Wagner 300).
modusvivendi, MODUS VIVÉNDI loc.s. Tranzactie prin intermediul careia este posibil ca doua parti în litigiu sa se suporte mutual. [< lat. modus vivendi – mod de coexistenta].
molon, MOLÓN s.n. (Constr.) Bloc mic de piatra naturala, folosit la construirea zidurilor. [< fr. moellon].
mondoeconomie, MONDOECONOMÍE s.f. Economie mondiala; cosmoeconomie. [Cf. fr. monde-économie].
bucă, búca (búci), s.f. – 1. Obraz, falca. – 2. Fesa, sold. – Mr., megl. buca. Lat. bŭcca "gura" (Puscariu 226; REW 1357; Candrea-Dens., 188; DAR; Philippide, II, 635), cf. alb. bukë "pîine" (Meyer 51), ngr. βούϰϰa "îmbucatura", it. bocca, prov., cat., sp., port. boca, fr. bouche. În rom. s-a pastrat sensul de "gura"; sensul de "obraz", care a fost de asemenea propriu cuvîntului lat., apare în rom., în bretonul boc’h si în berberul abeqqa. Acest ultim sens, putin obisnuit în est (ALR 23), pierde teren fata de obraz, în esenta datorita asocierii de idei necuviinciose pe care o sugereaza; în schimb, sensul de "fese" este comun si general în rom. Cf. bucata, îmbuca. Cf. evolutia semantica în sens opus, în buza. Der. bucalat (var. bucalau, bucaliu, bucalai), adj. (falcos, gras); bucalai, adj. (despre oi, cu capul negru); bucar, s.n. (opritoare de ham). Derivarea si relatiile reciproce între bucalat si bucalai nu sînt clare. Cihac, I, 29 îl deriva pe bucalat de la un lat. •bucculentus, care pare foarte artificial, si imposibil din punct de vedere fonetic. Loewe 10 si DAR admit ca bucalai "cu capul negru" a rezultat din compunerea lui buca "obraz" la animale si, pe de alta parte, în ciuda evidentei identitati a lui bucalat "gras" cu bucalai "cu capul negru". Credem ca trebuie mai curînd plecat de la var. bucalau, al carui f. normal, bucalaie, s-a interpretat probabil, prin etimologie populara, ca fiind în legatura cu laie, cu care nu are nimic a face în realitate. Cu toate acestea, persista dificultatea derivarii lui bucalat plecîndu-se de la buca; cf. Spitzer, Dacor., VI, 332, a carui ipoteza (‹ bucca + latus) ni se pare nepotrivita. S-ar putea avea în vedere o prima der. pe baza suf. -lau (cf. fata › fatalau), prin care s-a format probabil un fals participiu bucalat.
monorimă, MONORÍMĂ adj.f. (Despre poezii) Care are aceeasi rima la toate versurile. // s.f. Reluarea aceleiasi rime la sfârsitul mai multor versuri care se succeda. [Cf. fr. monorime].
monostrofă, MONOSTRÓFĂ s.f. Poezie de o singura strofa. [Et. incerta].
montaj, MONTÁJ s.n. 1. Montare. 2. Combinare a unor scene de film într-o succesiune naturala pentru a forma un tot artistic. ♢ Montaj radiofonic = combinarea într-o ordine logica, succesiva a scenelor si a episoadelor caracteristice dintr-o piesa sau dintr-o opera literara etc. în vederea unei transmisiuni radiofonice; montaj de versuri = combinare de diverse poezii. 3. (În pictura, grafica, fotografie) Reunire a unor imagini independente sau care fac parte dintr-o compozitie cu scopul de a obtine un nou ansamblu; (concr.) ansamblu astfel realizat. 4. Sistem, formatie care rezulta din montarea unor piese, a unor mecanisme etc. ♦ Sistem de montare. [< fr. montage].
bucluc, buclúc (buclúcuri), s.n. – 1. (Banat) Balegar, îngrasamînt. – 2. (Mold.) Bunuri gospodaresti, obiecte casnice. – 3. Necaz, neplacere, încurcatura. – Var. bocluc. Tc. bokluk "balegar" si "cearta" (Seineanu, II, 53; Lokotsch 329; Ronzevalle 53), cf. sb. bokluk "murdarii", bg. bokluk "balegar". Roesler 590 îl deriva incorect din tc. boklu "care face cute". – Der. buclucas, adj. (certaret, gîlcevitor).
monticul, MONTÍCUL s.m. 1. (Geol.) Microforma de relief cu aspect de movila; munte mic. 2. (Anat.) Mica proeminenta rotunjita. [Cf. lat. monticulus, fr. monticule].
muză, MÚZĂ s.f. Fiecare dintre cele noua zeite, fiice ale lui Zeus, care ocroteau artele si stiintele; (p. ext.) zeita poeziei, inspiratoare a poetilor. ♦ (Fig.) (Izvor de) inspiratie poetica. [< lat. musa].
saficesc, saficésc, saficeásca, adj. (înv.) safie, care apartine poetei antice Safo.
buh, buh- – Radacina expresiva, care indica ideea de "umflatura". Creatie spontana, care coincide cu radacina romanica buff- (REW 1373), de unde it. buffare, fr. bouffer, sp. abuhado. Alternanta h-f este curenta în aceste formatii, cf. bufni – buhni bufa – buha, ceea ce da nastere la o confuzie cu der. lui buf-. Pe de alta parte, formatia este paralela radacinii bolf-, care are acelasi sens. Ca în toate formatiile expresive, coincide cu alte cuvinte, fara a fi totdeauna posibil sa se precizeze daca întîlnirea este pur si simplu întîmplatoare, si nici, daca este vorba de un împrumut, care este sensul acestuia. Der. buft, s.n. (pîntece, burta); bufte (var. bufti, buflis) s.m. (porecla pentru persoane grase), coincide cu mag. bufti "cu fata rotunda"; buget (var. buged), adj. (umflat, puhav); probabil format cu sufixul -et (ca suleget), si asimilat posterior cu fraged, lînced, (cf. Pascu, Suf., 64), fara a fi nevoie sa invocam un problematic •buccidus, de la bucca (Tiktin; Loewe 39; DAR; Rosetti, I, 164); bugezi (var. Mold. bugini), vb. (a se umfla de somn); buhai (var. buhavi), vb. (a umfla), care coincide cu sb. bujati "a dospi pîinea"; buhav, adj. (puhav, umflat, flasc), pe care Philippide, Principii, 140, îl deriva din bg. buhav, care se întîlneste cu sb. buhav, cf. ngr. μποῦχαβος (Meyer, Neugr. St., II, 45); buhaveala, s.f. (înv.) (umflatura); buhos, adj. (umflat); buhuiat, adj. (ciufulit); puhav, adj. (umflat, flescait); puhavi, vb. (a umfla); bucsai, adj. (cu fata rotunda), pe care Scriban îl transcrie boxai si îl deriva de la box "cîine care cauta prin tufisuri".
bulbuc, bulbúc (-ci), s.m. – 1. Bila, obiect rotund în general. – 2. Basica. – Var. bolboc, bulburus. Creatie expresiva, în care par a se fi împletit doua radacini diferite; una care exprima ideea de "rotunjime" (bull-, cf. lat. bulla, bulbus), si cealalta care imita zgomotul bulbucelii (blb, cf. bîlbîi). Dupa Cihac, II, 32, bulbuc provine din pol. babol "basica", ceh. boubol, sb., cr. bobuk; Puscariu, Dacor., I, 92, deduce acelasi cuvînt din lat. bulla (cf. REW 1385). Mai probabil, toti acesti termeni, cu cei care urmeaza, ca si sp. burbuja, borbotón, si fr. bourbe, au în comun numai faptul ca provin toti din aceesi radacina expresiva. Der. bolboaca (var. bulboaca, bolboana, holboana, volboana, bulboana, vulboana, hîlboana, dîlboana, hîlboaca, bîlboaca, bolbura), s.f. (vîltoare, vîrtej, tromba), pentru care Cihac, II, 32, propune sl. glubokŭ "profund", de unde rus. glubok, pol. gleboki, si numeroase toponime rom. (Holboca, Glîmbocata etc.); bulbuca (var. bolboca, bolbosa, bolboci, bolbosi, bulbuci), vb. (a bolborosi; a se bomba, a se curba; a se holba), pe care Candrea-Dens., 788, îl deriva de la •vŏlvĭcāre din lat. volvere (cf. REW 9444 si DAR; Candrea), si pe care Pericle Papahagi, Not.etim., 35 (urmat de Pascu, I, 113) îl pune în legatura cu lat. bulbus; bulbucatura, s.f. (proeminenta); bulbuceala, s.f. (bolboroseala).
buluc, bulúc (bulúcuri), s.n. – 1. Unitate tactica a vechii artilerii, companie. – 2. Corp, unitate. – 3. (Adv.) Laolalta, în masa, de-a valma. – Mr. buluche, megl. biluc, biiuc. Tc. böluk (Roesler 590; Seineanu, II, 61; Lokotsch 330; Ronzevalle 54); cf. ngr. μπουλούϰι, alb. bülük, bg. bjuljuk. Înv., cu sensurile 1 si 2. – Der. buluci, vb. (a aduna, a strînge); bulucbase, s.m. (capitan; comandant de companie), din tc. büluk-bas (Seineanu, II, 61; Lokotsch 333); bulibase, s.m. (conducator de tigani), deformare a cuvîntului anterior; bulucbasel, s.m. (adjunct de capitan); bulucbasie, s.f. (companie).
bumb, bumb (búmbi), s.m. – 1. Nasture. – 2. Piesa sferica adaugata unui obiect, pentru a servi drept ornament, sau cu scopuri utilitare, buton. Mag. gömb, gomb (Cihac, II, 486; Mîndrescu 143; DAR; Gáldi, Dict., 86). Mai putin probabila este ipoteza lui Giuglea, Dacor., II, 385, bazata pe lat. bombus "obiect rotund" (cf. REW 1199). Der. bumbareata, s.f. (tîrtita, noada); bumbi (var. îmbumba, îmbumbia), vb. (a pune nasturi la o haina; a încheia cu nasturi); bunghi, vb. (Mold., a rotunji); bumbisor, s.m. (plante: Erigeron acris; Anthemis tinctoria; Pyrethrum balsamita); bumbuliu, adj. (rotund, sferic), care este posibil sa reproduca mag. gömbölü; bumburel, s.m. (cos, bubulita); bumburez, s.m. (graunte; planta Schoenus nigricans); bumbasca, s.f. (ac cu gamalie), din mag. gömböstű; bumbusor, s.m. (planta Bellis perennis); desbumba (var. desbumbia), vb. (a descheia). Vb. a bunghi se confunda uneori cu omofonul sau a bunghi "a privi".
nod, NOD s.n. (Mar.) Unitate pentru masurarea vitezei în mars a navei, egala cu o mila (1852 m) pe ora. [Cf. fr. noeud].
bumbac, bumbác (-curi), s.n. 1. Planta exotica aclimatizata în România (prima filatura în Bucuresti, în 1805; primele culturi în Ilfov, în 1863). – 2. Fibra de bumbac. – 3. Vata. – Mr., megl. bumbac, istr. bubmǫc. Din lat. tîrzie bombax sau •bombacum (Puscariu 236; REW 1202; DAR). Este cuvînt comun majoritatii limbilor europene; prin urmare, este greu de stabilit provenienta sa în rom. Diez, II, 8, îl deriva din lat. bombyx, al carui rezultat ar fi fost diferit. •Bombacum (rezultat al unei contaminari a lui bambax cu βόμβυξ) este un etimon posibil (DAR, Byhan, Jb., VI, 201), cf. bombacium › it. bombagio, bambagio. Cihac, II, 33, crede ca este de origine sl. (sb. bùmbak, bòmbak, bg. pam(b)uk, cf. alb. pumbak, pambuk, mag. pamuk). Totusi, der. este dificila în acest sens, datorita accentului în sb.; astfel încît Candrea, Elementele, 407, considera ca, dimpotriva, sb. provine din rom. Roesler 500 si Seineanu, II, 63, îl deriva din tc. pam(b)uk, de unde provin bg., alb. si mag.; persista însa aceleasi dificultati fonetice. Rom. nu coincide cu nici una din formele mentionate aici, ci pare a fi rezultatul unui amestec al temei romanice (bomb-) cu terminatia turco-slava (ak), fara a se putea determina mai îndeaproape elementele contaminarii. Der. bumbacar, s.m. (bumbac, planta; lucrator care se ocupa cu torsul firelor de bumbac; negustor de tesaturi de bumbac); bumbacarita, s.f. (planta ciperacee, Eriophorum angustifolium sau E. Latifolium); bumbacel, s.n. (fir de bumbac); bumbaci, vb. (a umple cu bumbac; în Arg., a bate, a pedepsi sau a fura, a sterpeli); bumbacos, adj. (moale, gingas, elastic).
bun, bun (-ni), s.m. – Bunic. Lat. •avunus, cuvînt care provine din aceeasi radacina indoeurop. (•awon "bunic") ca avus si care s-a pastrat numai în forma diminutivala avoncŭlus "unchi" (cf. Meillet, Mélanges Soc. Ling., IX, 141). S-a confundat curînd, poate chiar din lat., cu bonus, astfel încît este considerat în general der. al acestuia; cf., în plus, calabr. bona, piem. bona "bunica". Der. buna, s.f. (bunica); bunic, s.m.; bunica, s.f.; rasbunic, s.m. (strabunic); strabun, s.m. (strabunic; stramos); strabun, adj. (stramosesc); strabunic, s.m.; strabunica, s.f.
buric, buríc (-ce), s.n. – 1. Ombilic. – 2. Vîrful degetului. – 3. Centru. – Mr., megl., istr. buric. Lat. umbĭlῑcus (Puscariu 240; REW 9045; Candrea-Dens., 200; DAR), prin intermediul unei forme asimilate •umbŭlῑcus, în care prima parte s-a simtit probabil ca art. indef., cf. it. belico, (um)bilico; cf. si prov. ombelic, embelic, fr. nombril, sp. ombligo, port. umbigo. Sandfeld 36 leaga în mod inexplicabil sensul de "centru" cu gr. ὀμφαλός, ca si cum nu ar fi o extindere normala si generala a sensului primitiv al cuvîntului. Der. buricat, adj. (proeminent); burica, vb. (a bomba, a curba); buricatura, s.f. (proeminenta).
bursuc, bursúc (bursúci), s.m. – 1. Viezure (Meles taxus). – 2. Lenes, trîndav. – 3. Copil. – Mr., megl. busuc. Tc. borsuk (Roesler 590; Seineanu, II, 64; Lokotsch 254), cf. bg., rus. barsuk, mag., pol., rut. borsuk. – Der. bursuca, s.f. (planta, Bartsia alpina); bursuca (var. bursuci, îmbursuca), vb. (a încreti); bursoaca, s.f. (planta, Setaria glauca); bursucos, adj. (burtos; încruntat). Dupa Miklosich, Fremdw., 78 si Wander., 12, pol., rut. provin din rom.
obedient, OBEDIÉNT, -Ă adj. (Liv.) Ascultator, supus; blând. [Pron. -di-ent. / cf. it. obbediente, lat. oboediens].
oboi, OBÓI s.n. Instrument muzical de suflat, din lemn, în forma de tub, cu ancie dubla, cu gauri si cu clape. [Cf. it. oboe, germ. Oboe, fr. hautbois].
obedienţă, OBEDIÉNŢĂ s.f. (Liv.) Supunere, ascultare. [Pron. -di-en-. / cf. lat. oboedientia, fr. obédience].
scoţătură, scotatúra, scotatúri, s.f. 1. (înv.) iesitura proeminenta. 2. (reg.) teren despadurit, pe care se mai vad înca butucii.
călău, calắu (calắi), s.m. – 1. Gîde. – 2. Tiran, asupritor. Ţig. kalo "negru" si "tigan" (Miklosich, Zig., 229; Hasdeu, Cuv. din Batrîni, I, 272; Gáldi, Dict., 226); cf. rezervele lui Graur 132. Se explica prin împrejurarea ca se recrutau calai exclusiv dintre sclavii tigani, întrucît îndeletnicirea lor era considerata extrem de rusinoasa. Cf. si sp. caló, si probabil lat. med. caloforcium "furca", de unde fr. califourchon, în care primul element nu a fost explicat pîna acum (Littré si Dauzat îl considera inexplicabil; Schuchardt propunea o imposibila der de la caballus; Gamillscheg presupune un •confurcium si Bloch-Wartburg recunoaste cuvîntul breton kall "testicule"). Cel mai probabil este ca lat. caloforcium însemna, cum atesta glosele "furca gîdelui". Pentru Lahovary 321, calau este cuvînt autohton, anterior invaziei indoeurop.
calafat, calafát (-turi), s.n. – Cîlti îmbibati cu catran cu care se astupa crapaturile navelor. Tc. kalafat "calafatuire", sau ngr. ϰαλαφίτης, ambele din it. calafatare (Roesler 594; Lokotsch 720; Ronzevalle 129); cf. fr. calfeutrer, sp. calafatear, si, pe de alta parte, bg. kalafat. Sec. XVII; a dat numele orasului Calafat. – Der. cal(a)fatui, vb. (a astupa cu calafat gaurile).
caimacam, caimacám (-mi), s.m. – 1. Loctiitor al marelui Vizir. – 2. În Muntenia si Moldova, loctiitor al domnitorului începînd din sec. XVIII. – 3. Loctiitor al banului Craiovei; în jurul lui 1783 l-a înlocuit definitiv pe ban, al carui titlu a fost de atunci doar onorific. – Mr., megl. caimacam. Tc. kaymakam (Roesler 594; Seineanu, II, 76; Lokotsch 1010); cf ngr. ϰαϊμαϰάμης, bg. kaimakam. – Der. caimacameasa, s.f. (nevasta de caimacam); caimacamesc, adj. (propriu unui caimacam); caimacami, vb. (a conduce în calitate de caimacam; a guverna în interegn); caimacamie, s.f. (guvernare).
butuc, butúc (butúci), s.m. – 1. Trunchi, buturuga. – 2. Partea de jos a tulpinii vitei de vie. – 3. Instrument de tortura în care se prindeau picioarele, mâinile si gâtul condamnatilor. – 4. Partea centrala a rotii. – 5. Bustean scurt. – 6. Calapod de palarier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butau, butura, buture. Din lat. •bottum "bont, fara vârf" si "bot, obiect rotund", prin intermediul unei unei formatii diminutivale, ca sat › satuc, pat › patuc. Coincidenta semantica între "rotund" si "trunchi" este evidenta, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la •but, pl. •buturi; de la aceasta ultima forma s-a refacut un sing. analogic butur(a). – Der. butai, s.n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucanos (var. botocanos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturuga (var. buturug, buturiga, buturoaga), s.f. (trunchi, ciot), de la butur(a) -uc, cf. alternanta butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butusina, s.f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortura). Credem, prin urmare, ca acest cuvânt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai ca aceasta opinie nu este împartasita de filologi, dar nici macar nu exista un acord în legatura cu identitatea cuvintelor mentionate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh, XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se refera la o radacina but-, fara alta explicatie, pe care Densusianu, Hlr., 381, o considera de origine cumanica (cf. cuman. butak "ramura") si pe care Tiktin o considera slava. Din tc. butak, dupa Seineanu, II, 65; si din tc. buduk "cu picioare scurte" (cf. bondoc), dupa K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Acelasi radical bott- "gros, rotund" revine la Diculescu, 17 si ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanica; butuc ar fi în legatura cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte si butura cu gepidicul •bûtilo. Aceasta parere, acceptata de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, si Scriban, a fost respinsa de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Acelasi cuvînt este mentionat si ca provenind din lat. •buttula (Candrea, Éléments, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk "actiunea de a taia" (Moldovan 404); sau din vreo alta limba anterioara indoeurop. (Lahovary 320). Butura ramîne fara explicatie în DAR, care afirma, în schimb, ca buturuga este "rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butura si tumurug". Daca explicatia nostra este corecta, din rom. trebuie sa provina rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391).
loessurile, Loessurile sînt pamînturi prafoase de culoare galben deschisa, uneori cenusie sau bruna, lipsite de stratificatii evidente, Ele cuprind în masa lor canalicule verticale vizibile eu ochiul liber si dispun de o porozitate ridicata (40... 6 0 ) cu precadere macroporozitate, de perrneabilitate foarte ridicata la aer si relativ ridicata la apa.
cabaz, cabáz (cabázi), s.m. – Bufon, paiata. Tc. hokkabaz (Seineanu, II, 69; Lokotsch 880). Înv. – Der. cabazlîc, s.n. (gluma) din tc. hokkabazlik (Roesler 593).
cabul, cabúl s.m. – Acord, consimtamînt (numai în expresia a face cabul). – Mr. cabula "acord", cabul "iertat". Tc. kabul (Roesler 593; Seineanu, II, 69; Lokotsch 982; Gáldi 157), cf. ngr. ϰαμποῦλι, alb. kabul. – Der. cabula, s.f. (superstitie a jucatorilor, care considera ca anumite miscari sau împrejurari îi fac sa cîstige si sa piarda); cabulipsi, vb. (a consimti).
căca, cacá (các, át), vb. – A defeca. – Mr., megl. cac, istr. cǫc. Lat. cacāre (Puscariu 247; REW 1443; Candrea-Dens., 206; DAR); cf. it. cacare, prov., sp., port. cagar, fr. chier. Se foloseste în forma refl., uneori tranzitiv trans. Cf. cacat. Der. caca, adv., adj. (rahat, murdarie, cuvînt infantil), cf. Iordan, BF, VI, 150; cacacios, adj. (fricos, care face pe el); cacafrica, s.m. (lenes; las); cacalau, s.n. (belsug, cantitate mare, gramada); cacanar, s.m. (latrinar); cacanarie, s.f. (meseria de latrinar); cacaniu, adj. (de culoarea frunzelor moarte); cacareaza, s.f. (excrement de oaie, capra, iepure, sobolan, cu forma caracteristica ovoidala), care presupune un anterior •cacarea (cf. it. cacherello) cu suf. -za (Densusianu, Bausteine, 477), cacareza, vb. (a defeca); cacari, vb. (a avea diaree; a alinta); cacarie, s.f. (toane, nazuri); cacator, adj. (care provoaca diaree); cacastoare, s.f. (closet); cacatura, s.f. (defecare); cacau, s.m. (cioara albastra, Coracius garrula); cacîcea, s.m. (cacacios); cîca, adj. si adv. (murdar, spurcat, cuvînt infantil); cîca, s.f. (muci, murdarie, femeie murdara). Din rom. deriva bg. (po)kakam "a defeca" (Capidan, Raporturile, 233), si ngr. (sarak.) kakarandza "excrement" (Hoeg 123), pe care Meyer, Neugr. St., IV, 50, îl deriva eronat din it. cacare, cu suf. -anza.
autoexploziv, AUTOEXPLOZÍV, -Ă adj. (despre gaze) care, fara aditie de carburant, este exploziv. (< fr. autoexplosif)
autoexil, AUTOEXÍL s. n. exil pe care si-l impune cineva. (< auto1- + exil)
ocheadă, OCHEÁDĂ s.f. Aruncatura de ochi (pe furis, ascunsa); semn facut cu ochiul. [Pron. -chea-. / cf. fr. oeillade, dupa ochi].
octaedru, OCTAÉDRU s.n. Poliedru cu opt fete. [Pron. -ta-e-. / < fr. octaèdre, cf. lat. octaedros, gr. oktoedros].
autoexigenţă, AUTOEXIGÉNŢĂ s. f. exigenta fata de propria persoana. (< auto1- + exigenta)
odă, ÓDĂ s.f. (Ant.) Poezie eroica cântata sau recitata cu acompaniament de lira. ♦ Poezie lirica, care exprima sentimente de admiratie, preamarind mai ales un erou, o fapta eroica etc. ♦ Piesa muzicala eroica, înaltatoare. [< fr. ode, lat., gr. ode].
autoexcitaţie, AUTOEXCITÁŢIE s. f. excitatie magnetica a unei masini electrice, produsa în cursul functionarii de o sursa de energie proprie. (< fr. auto-excitation)
oenochoe, OENOCHÓE s.n. (Ant.) Tip de vas grecesc de ceramica, cu un singur mâner curbat si cu deschidere trilobata. [< fr. oenochoé, cf. gr. oinochoe].
autoexamina, AUTOEXAMINÁ vb. refl. a-si controla propriile cunostinte. (< auto1- + examina)
autoexamen, AUTOEXÁMEN s. n. examen al propriei persoane. (dupa engl. self-examination)
cacom, cacóm (-mi), s.m. – Hermina (Tutorius erminea). Tc. kakum (Roesler 594; Seineanu, II, 70; Lokotsch 1020); cf. ngr. ϰαϰάούμι. Sec. XVII, înv.
oerstedmetru, OERSTEDMÉTRU s.n. Aparat pentru masurarea intensitatii câmpului magnetic. [< fr. oerstedmètre].
autoevidenţia, AUTOEVIDENŢIÁ vb. refl. a se evidentia pe sine însusi. (< auto1- + evidentia)
caftan, caftán (caftáne), s.n. – 1. Manta de gala. Caftanul fastuos, din stofa alba tesuta cu fir galben, cu blana la mîneci si la gît, era un cadou oficial de învestitura, pe care sultanul obisnuia sa-l faca marelui vizir, domnitorilor din Moldova, Muntenia si Transilvania si hanului Crimeei. La rîndul lor, domnitorii daruiau un caftan de alta culoare fiecarei persoane pe care o numeau în functii publice, astfel încît notiunea de caftan a ajuns sa se confunde cu cea de numire sau acordare de titlu. – 2. Îndeletnicire sau functie al carei semn distinctiv era caftanul. – 3. Manta, mai ales aceea pe care o foloseau evreii moldoveni. – 4. Sal, broboada pentru femei. – Mr. caftane. Tc. kaftan, din per. khaftân (Roesler 595; Seineanu, II, 73; Lokotsch 774; Ronzevalle 134); cf. ngr. ϰαφτάνι, alb., sb., pol., bg., rus. kaftan. – Der. caftani, vb. (a fi îmbracat cu caftan; a numi, a învesti într-o functie); caftanie, s.f. (functie, demnitate); caftangiu, s.m. (slujitor care se îngrijea de hainele domnitorului) din tc. kaftanci; caftanliu, s.m. (boier dintr-unul din primele ranguri), din tc. kaftanli.
caic, caíc (caíce), s.n. – Canoe, ambarcatie usoara. – Mr. caiche. Tc. kayik (Seineanu, II, 76; Roesler 594; Lokotsch 1014; Ronzevalle 130); cf. ngr. ϰαïϰι; bg., sb. kaik. – Der. caicgiu, s.m. (vîslas, barcagiu), din tc. kayikçi.
caimac, caimác (-ce), s.n. – 1. Pojghita de grasime pe suprafata laptelui fiert. – 2. Spuma de la cafeaua turceasca. – 3. Strat superior de tutun, în pipa. – Mr., megl. caimac. Tc. kaymak (Roesler 594; Seineanu, II, 76; Lokotsch 1009; Ronzevalle 131), cf. ngr. ϰαïμάϰι, alb., bg. kaimak, sb. kajmak.
autoevalua, AUTOEVALUÁ vb. refl. a-si evalua propriile merite. (< auto1- + evalua)
oligoelement, OLIGOELEMÉNT s.n. (Biol.) Element chimic care se gaseste în cantitati foarte mici în organismele vii, având un rol catalitic. [< fr. oligo-élément].
sfârcuş, sfârcús, sfârcúsuri, s.n. (reg.) 1. extremitate proeminenta a unor organe, a unor parti de organe, a unor oase; sfârc. 2. (în forma: sfercusa) vârful unui palos. 3. (în forma: sfarcus) betigas crestat pentru frecat urzicile.
autoetanşare, AUTOETANSÁRE s. f. realizare a impermeabilitatii unui dig datorita proprietatilor materialului de constructie. (dupa fr. auto-étanchement)
autoestezie, AUTOESTEZÍE s. f. sensibilitate a plantelor la excitatiile interne. (< auto1- + estezie)
catifea, catifeá (catiféle), s.f. – 1. Ţesatura care prezinta pe fata fire dese mai mici de un milimetru. – 2. Panseluta (Viola tricolor). – 3. Varietate de vin rosu. – Mr. catife, megl. cadife. Tc. katifa sau kadife (Roesler 569; Seineanu, II, 94; Lokotsch 1125; Ronzevalle 134); cf. ngr. ϰατιφές, sb. katifa, kadiva, bg. kadife. Cf. cataif. Der. catifelat, adj. (moale); catifeluta, s.f. (panglica de catifea; planta, Tagetes patula).
autoepuraţie, AUTOEPURÁŢIE s. f. proces de purificare naturala a unui mediu poluat de substante (an)organice, fara interventia omului. (< fr. autoépuration)
socotrin, socotrín, socotríni, s.m. (înv.) frunze ale unor specii de aloe care se foloseau la prepararea unor produse farmaceutice.
autoempatie, AUTOEMPATÍE s. f. autoapreciere a gradului de empatie pe care subiectul o declanseaza în colectivitate. (< auto1- + empatie)
autoelogiu, AUTOELÓGIU s. n. elogiu adus propriei persoane. (< auto1- + elogiu)
caldarîm, caldarîm (caldarấmuri), s.n. – Pavaj, drum pavat. – Mr., megl. caldarma. Tc. kaldirim (Roesler 894; Seineanu, II, 76; Meyer 167; Lokotsch 1028; Ronzevalle 129; Bogrea, Dacor., II, 653); cf. ngr. ϰαλντερίμι, alb. kaldram, bg. kaldaram, bg., sb. kaldrma. – Der. caldarîmgiu, s.m. (muncitor care se ocupa cu executarea caldarîmurilor).
calfă, cálfa (cálfe), s.f. – Lucrator calificat dupa ce a fost ucenic. – Mr. calfa, calfa, megl. calfa. Tc. kalfa, din arab. khalifa "succesor" (Roesler 594; Seineanu, II, 81; Meyer 167; Lokotsch 798; Ronzevalle 129); cf. ngr. ϰαλφᾶς, ϰάλφας, alb. kalifë, bg., sb. kalfa. Pentru forma, cf. calauza. Este dublet al lui calif, s.m., din fr. calife. – Der. calfie, s.f. (meserie).
calp, calp (cálpa), adj. – Fals. – Mr. calpu, megl. calp. Tc. kalp (Roesler 594; Seineanu, II, 82; Lokotsch 1027); cf. ngr. ϰάλπης, bg. kalpav, sb. kalp. – Der. calpuzan (mr. calpuzan), s.m. (falsificator de monede), din tc. kalpazan, cf. ngr. ϰαλπουζάνης, bg. kalpuzan, sb. kalpozan; calpuzanie, s.f. (falsificare); calpunzanlîc, s.n. (falsificare).
calpac, calpác (calpáce), s.n. – Caciula înalta cilindrica, din blana de oaie cu parul pe din afara. O purtau la început domnitorul si boierii, începînd din sec. XVIII au folosit-o si negustorii mai bogati. Tc. kalpak (Roesler 594; Seineanu, II, 83; Lokotsch 1039; Ronzevalle 135); cf. ngr. ϰαλπάϰι, bg., sb. kalpak, mag. kalpag, rus. kolpag, fr. colback, it. colbàc, colbacche.
autoeducaţie, AUTOEDUCÁŢIE s. f. proces de formare a propriei personalitati prin eforturi personale. (< auto1- + educatie)
autoelectromobil, AUTOELECTROMOBÍL s.n. automobil care functioneaza atât cu benzina, cât si cu energie electrica. (< auto2+ electro- + mobil)
camătă, cámata (cámete), s.f. – Dobînda pentru împrumut. Ngr. ϰάματος (Roesler 568; Meyer 169; Murnu 9; Puscariu, Lr., 260; Sandfeld 18); cf. sl. kamata, alb. kametë, mag. kamat. Dupa Edelspacher, 15, mag. kómota se explica prin rom.
cămilă, camíla (camíle), s.f. – 1. Mamifer rumegator cu una sau doua cocoase. – 2. Joc popular. – Mr. camila. Ngr. ϰαμήλα, din gr. ϰάμελος (Roesler 571; Murnu 10); cf. alb. gamilë, bg., sb. kamila. Dupa Conev 57, rom. provine din bg.
autoeducativ, AUTOEDUCÁTIV, -Ă adj. referitor la autoeducatie. (< it. autoeducativo)
cană, cána (-ắni), s.f. – Vas cu toarta care serveste la baut. – Var. canata. Se considera în general reprezentant al germ. Kanne, prin intermediul sl. (bg., sb. kana, rus. kana, Cihac, II, 39) sau al lat. canna (Meyer, Neugr. St., III, 26), cf. fr. cannette, norm. canne "urcior". Apare si în ngr. ϰάννα, de unde provine mr. În rom. nu pare probabila der. directa din lat., fiind vorba de un cuvînt de origine germanica, si posibil tîrzie. Lohovary 320 îl explica prin pre-indoeurop. Der. canatue, s.f.(ceasca), cf. sb. kanatica; canta, s.f. (vas, oala, urcior), cf. sb., mag. kanta.
canat, canát (-turi), s.n. – Fiecare dintre partile mobile ale unei usi sau ferestre. – Mr. canata. Tc. kanat (Roesler 594; Seineanu, II, 84, Meyer 173; Lokotsch 1048; Ronzevalle 136); cf. ngr. ϰανάτι "jaluzea", alb. kanatë, bg., sb. kanat. Philippide, II, 635, se gîndea la lat. cannata, care nu pare posibila.
autoeduca, AUTOEDUCÁ vb. refl. a se educa pe sine. (< auto1- + educa)
autoecolalie, AUTOECOLALÍE s. f. simptom al unor boli mintale în repetarea stereotipa a propriilor cuvinte. (< engl. autoecholalia)
capac, capác (capáce), s.n. – 1. Acoperitoare. – 2. Portiune triunghiulara pe care o formau odinioara partea din fata a pantalonilor. – 3. Cerc, pirueta facuta de zmeu. – 4. Pulpa de vita sau berbec. – 5. Cos de pescar. – Mr. capache, megl. capac. Tc. kapak (Roesler 595; Seineanu, II, 86; Meyer 173; Lokotsch 1061; Ronzevalle 131); cf. ngr. ϰαπάϰι, alb., bg., sb. pol. kapak.
autoechilibrare, AUTOECHILIBRÁRE s. f. echilibrare automata a rotilor de autovehicul cu ajutorul unui dispozitiv care se intercaleaza la montajul acestora, între janta si butuc. (< auto2 + echilibrare)
capie, cápie (cápii), s.f. – Boala a ovinelor, ameteala. Sl. kaplja (Cihac, II, 39; Loewe 70; DAR). – Der. capia, vb. (despre animale, a se îmbolnavi; a se ticni, a o lua razna); capiala, s.f. (capie, ameteala); capietura, s.f. (capie); capiu, adj. (bolnav de capie; îndobitocit).
orfic, ÓRFIC, -Ă adj. Referitor la Orfeu. ♦ (Despre doctrine, mistere, mituri etc.) Care i se atribuise lui Orfeu. ♦ Poeme orfice = poeme antice grecesti cu continut mitologic, filozofic si mistic, atribuite lui Orfeu. // s.f.pl. (Ant.) Sarbatori în cinstea lui Dionysos. [< fr. orphique, cf. Orfeu – cântaret legendar la vechii greci].
original, ORIGINÁL, -Ă adj. 1. (Despre acte, opere literare si artistice; adesea s.) Care nu este facut dupa nici un model, care constituie primul exemplar; care a fost produs pentru prima oara într-o anumita forma; primitiv; autentic. ♦ În original = în forma primara; necopiat; netradus. 2. (Despre idei, teorii etc.) Care a fost spus pentru prima data de cineva, care apartine în întregime cuiva; nou. ♦ (Despre creatori de arta, de poezie etc.) Care scrie, compune, creeaza ceva cu totul nou, personal. 3. (adesea s.) Neobisnuit; extravagant, bizar; excentric. [Cf. lat. originalis, fr. original].
ortoedric, ORTOÉDRIC, -Ă adj. (Despre cristale) Care are planurile coordonate perpendiculare între ele. [Pron. -to-e-. / < fr. orthoédrique].
ortoepic, ORTOÉPIC, -Ă adj. Referitor la ortoepie, de ortoepie. [Pron. -to-e-pic. / < fr. orthoépique].
ortoepie, ORTOEPÍE s.f. Pronuntare corecta a cuvintelor. ♦ Parte a lingvisticii care studiaza pronuntarea corecta a cuvintelor unei limbi. [Gen. -iei. / < fr. orthoépie, cf. gr. orthoepeia – limbaj corect].
cărămidă, caramída (caramízi), s.f. – Material de constructii de forma prismatica. – Mr. k’iramida, megl. chiramida. Ngr. ϰεραμίδα (Roesler 571; Murnu 11; REW 1822; Sandfeld, Linguistique, 18); cf. ngr. ϰεραμίδι, sl., bg. keramida, tc. keremit, calabr. ceramida. Der. caramidar, s.m. (persoana care fabrica sau vinde caramizi); caramidarie, s.f. (fabrica de caramizi); caramiziu, adj. (rosiatic).
caraul, caraúl (-li), s.m. – 1. Santinela, garda. – 2. Paznic de noapte. – 3. (Înv.) Pedeapsa scolara care consta în a obliga un elev sa stea în picioare, într-un colt al clasei. – Var. caraula, s.f. Mr. caraule, megl. caraul. Tc. karaul (Roesler 595; Seineanu, II, 89; Meyer 177; Lokotsch 1078; Ronzevalle 138); cf. ngr. ϰαραούλι, alb. karaujl, bg. karaul, sb. karaula.
caravană, caravána (caraváne), s.f. – Convoi. – Mr. carvane. Fr. caravane, din per. karwan. Din acelasi cuvînt oriental, caravana, s.f. (car mare de transport), prin intermediul rut. karavan, si prin intermediul tc. kervan (Roesler 595; Seineanu, II, 107; Meyer 177; Lokotsch 1075), chervan, s.n. (convoi; car mare de transport), cf. ngr. ϰαρβάνι (› mr.), alb. karvan, bg. kervan. – Der. caravanserai, s.n. (han pentru caravane), din tc. kervan, per, karwan, si tc. seray "casa".
carfiţă, carfíta (-te), s.f. – Ac cu gamalie. Ngr. ϰαρφίτσα (Roesler 569; Gáldi 158).
buna, buna seara VESNICÍE, vesnicii, s.f.Durata care nu are nici început, nici sfârsit, care nu se supune nici unei determinari temporale... DURÁTĂ, durate, s.f. Interval de timp in care se petrece, se desfasoara o actiune; timpul cât dureaza ceva. Daca durata este interval de timp atunci vesnicia nu este durata. "Vesnicia nu înseamna timp nesfârsit. Asa ceva nu exista, cum nu exista spatii fara dimensiune. Vesnicia este o stare în care timpul nu mai exista (Apocalipsa 10:6). Filosoful Boethius a dat o definitie, în mare, acceptata de Biserica Crestina. Vesnicia este possia totala, simultana si perfecta, a unei vieti complete. Cum a spus gânditorul grec Parmenide>: Vesnicia este întreaga, unica. În vesnicie nimic n-a fost sau va fi. Totul este deodata, complet, continuu."
ovă, ÓVĂ s.f. (Arhit.) Motiv decorativ alcatuit dintr-o proeminenta în forma de ou. [< fr. ove].
carvasara, carvasará (carvasarále), s.f. – Vama. Tc. kervan saray, cf. fr. caravansérail (Roesler 595). – Der. carvasaragiu, s.m. (vames). Cf. caravana.
caş, cas (-suri), s.n. – 1. Produs alimentar din lapte închegat. – 2. Secretie bucala la copii si la puii de pasare. – 3. (Trans. de Sud) Bucata, fragment. – Mr., megl. cas, istr. cǫs. Lat. caseus (Puscariu 303; Candrea-Dens., 275; REW 1738; DAR); cf. it. cacio (sard. casu), sp. quoeso, port. queijo. – Der. casar, s.m. (tipar pentru brînza); caserie, s.f. (parte a stînei unde se prepara casul); casos, adj. (care seamana cu casul). – Compara cîslegi, s.f. pl. (carnaval), mr. casleadze, cîsleaga, de la cas cu vb. a lega sau mai probabil de la un caseum ligare (Puscariu 376; DAR; Candrea-Dens., 288), cf. lat. med. casleu "mensis November" în glosele de la Silos 67 si cîrneleaga. De la pl. casuri provine tc. kaser "cas" (Meyer, Türk. St., I, 56). De la casar, pe care Puscariu 304 îl deriva direct din lat. casearius (ipoteza abandonata în DAR), ngr. ϰασσιάρα (Meyer, Neugr. St., II, 75).
cataif, cataíf (cataífuri), s.n. – Dulce oriental, cu crema cu zahar si frisca. – Mr. gadaife. Tc. kataif (Roesler 595; Seineanu, II, 93; Lokotsch 1125; Ronzevalle 134); cf. ngr. γϰανταῖφι, bg. kadaif. Cuvîntul tc. este pl. de la kadife, cf. catifea.
căţel, catél (catéi), s.m. – 1. Pui de cîine. – 2. Pui de animal din familia canidelor. – 3. Adulator, lingusitor. – 4. Larva de albina, viespe sau furnica. – 5. Gaura în mînerul coasei, în care se fixeaza lama acesteia. – 6. Parte ce se desprinde din capatîna de usturoi. – 7. Parte a cheii care intra în broasca. – 8. Frîna la razboiul de tesut, care împiedica miscarea de recul a sulului de urzeala. – 9. Montant de usa. – 10. Stîlp, coloana, suport vertical destinat sa sustina o greutate. – 11. Tragatoare de cizme. – 12. (Arg.) Avocat, aparator. – Mr. catsal; megl. catsǫl. Lat. cattelus (Puscariu 314; Candrea-Dens., 273; REW 1763; Seineanu, Chien, DAR); cf. it. catello, v. prov. cadel, fr. chiot, cat. cadell, arag. cadillo, gal. cadelo. Hasdeu, Cuv. Batrîni, I, 274, pleca de la catullus, cf. Corominas, I, 569. Acceptia 6 ar reprezenta dupa Puscariu, Lat. ti, 10 si Puscariu 315, lat. cap(i)tellum; însa la aceasta opinie pare a se renunta în DAR, si nu se justifica, daca se are în vedere sensul der. cateli, si acceptia identica a it. cacchio "germen", abruz. kakkye "sfert de nuca", fr. caïeu "bulb", care pleaca de la acelasi cuvînt lat. Der. catelandru, s.m. (catel, pui de cîine); cateleste, adv. (precum cîinii); cateli (var. catela), vb. (a fi în calduri; despre animale, a se împerechea; a se multiplica; despre plantele cu bulb, a da lastari; despre albine, a iesi din larva), cuvînt pe care Koerting 2021 si Graur, Rom., LV, 251 îl deriva gresit de la lat. cattullire (cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 276 si Graur, BL, VI, 145), si care ar putea reprezenta lat. catillare, glosat de Du Cange "per alienas domos girare, tractum a catulis". Din rom. provine mag. kecel (Candrea, Elemente, 405; Edelspacher 16).
cătină, catína (-ni), s.f. – Numele mai multor specii de arbusti; catina alba, Hippophaë rhamnoides; catina de garduri, Lycium vulgare; catina mica, Tamarix germanica; catina rosie, Tamarix gallica. Lat. catanum "planta asemanatoare cu drobul", cuvînt documentat în Spania în sec. VI (Coromonas, I, 570). A tonic s-a alterat probabil sub influenta lui catena, cf. mr. catira "sira spinarii". În orice caz, nu este probabila der. propusa de DAR, din lat. catena, si cu atît mai putin originea anterioara indoeurop., cum presupune Lahovary 322. Der. catinar, s.m. (pasare mica neidentificata); catinat, adj. (cu frunzisul des); catinet, s.n. (desis, hatis).
catîr, catîr (-ri), s.m. – Mul. Cuman. chater (cf. Kuun 127) sau tc. katir (Roesler 595; Seineanu, II, 94; Lokotsch 1131); cf. ngr. γάδαρος sau γαίδαρος, bg. katar. – Der. catîrca, s.f. (femela catîrului); catîrgiu, s.m. (caraus), din tc. katerci.
pagaie, PAGÁIE s.f. Rama specifica unor ambarcatii sportive, canoelor, pirogilor etc., care se manevreaza fara a o sprijini pe ambarcatie. [Pron. -ga-ie, pl. invar. (si -gai). / < fr. pagaïe, it. pagaia < cuv. malaiez].
paleoecologie, PALEOECOLOGÍE s.f. Ramura a paleontologiei care cerceteaza conditiile de viata ale plantelor si animalelor din trecut. [Pron. -le-o-e-, gen. -iei. / cf. fr. paléoécologie].
paleoetnolog, PALEOETNOLÓG, -Ă s.m. si f. Specialist în paleoetnologie. [< fr. paléoethnologue].
paleoetnologic, PALEOETNOLÓGIC, -Ă adj. Referitor la paleoetnologie. [< fr. paléoethnologique].
paleoetnologie, PALEOETNOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studierea popoarelor disparute. [Gen. -iei. / < fr. paléoethnologie, cf. gr. palaios – vechi, ethnos – popor, logos – studiu].
paleozoic, PALEOZÓIC s.n. A doua era geologica dintre precambrian si mezozoic, în care s-au format muntii, au aparut ultimele tipuri de nevertebrate, unii pesti vertebrati si reptilele primitive si s-a dezvoltat flora continentala pâna la conifiere; era primara. // adj. Care apartine acestei ere. [Pron. -zo-ic. / < fr. paléozoïque, cf. gr. palaios – vechi, zoe – viata].
palinodie, PALINODÍE s.f. Poezie, scriere în care autorul retracteaza cele spuse într-o poezie anterioara; (p. ext.) schimbare de parere, retractare. [Gen. -iei. / cf. fr. palinodie, lat., gr. palinodia < palin – din nou, ode – cânt].
panatenee, PANATENÉE s.f.pl. (Ant.) Serbari care se celebrau la Atena în cinstea zeitei Pallas Atena, protectoarea cetatii, cu care prilej aveau loc întreceri la alergari, lupte, aruncarea discului, curse de care, precum si întreceri între poeti, cântareti si muzicanti. [Pl. -ne-e. / < fr. panathénées, cf. gr. panathenaia].
cauc, caúc (-ce), s.n. – 1. Boneta veche de fetru, cu fundul rotund. – 2. Potcap caracteristic al preotilor ortodocsi. Tc. ka(v)uk (Roesler 595; Seineanu, II, 96; Lokotsch 1137; Meyer 183), cf. alb., sb. kauk, ngr. ϰαβούϰι. – Der. caucgiu, s.m. (fabricant si vînzator de cauce).
cavaf, caváf (caváfi), s.m. – Pantofar, cizmar. Tc. kavaf "pantofar" (Roesler 504; Seineanu, II, 96; Lokotsch 772). – Der. cavafie, s.f. (pantofarie).
cătun, catún (-ne), s.n. – Grup de asezari taranesti, sat. – Mr. catuna, megl. catun. Unul din cuvintele cele mai discutate din vocabularul rom. Este cuvînt comun tuturor limbilor balcanice: katunt (var. katund(i), kotun) "sat; casa de tara"; ngr. ϰατοῦνα "cort; tabara de corturi"; sl. katunĭ "tabara"; sb. katun "catun de ciobani; stîna"; bg. katun "coliba"; katunar "catun"; katunište "tabara de tigani nomazi"; tig. katuna "cort". Totusi, termenul nu se explica prin nici una din aceste limbi; astfel încît este nevoie sa i se caute originea în alte fonduri lingvistice. Opiniile sînt foarte variate, si însasi varietatea lor indica inconsistenta criteriilor posibile si lipsa de documentare cu care trebuie luptat. Miklosich a epuizat el singur posibilitatile cercetarii, afirmînd ca este vorba de un cuvînt de origine albaneza (Fremdw., 97), romîna (Wander., 8), turca (Türk. El., I, 329), italiana (Alb. Forsch., II, 10) sau autohtona (Slaw. El., 10). În general se considera ca este cuvînt autentic alb., adica al v. ilire (Meyer 183; Vasmer, Studien zur alb. Wortforschung, 28; Jokl, IF, XXXIII, 420; Philippide, II, 703; Skok, ZRPh., L, 519; DAR; cf. observatiile împotriva acestor opinii ale lui Rosetti, II, 113), si bazata pe o radacina indoeurop. •ka-ton. Treimer, Slavia, III, 450, presupunea o der. din avara; iar Densusianu, GS, VII, 90 propunea un iranian •katun "locuinta subterana". Mai prudent Berneker 494 se limiteaza sa o califice drept "Balkanwort". În sfîrsit, Rohlfs, EWUG 949 se gîndeste la tc. osmanli katan "tarc", ipoteza în care coincide cu Seineanu, II, 96. Numai Jirecek, Geschichte der Serben, I, 156 (bazîndu-se fara îndoiala pe una din multele opinii ale lui Miklosich) a propus etimonul it. cantone, pe care cercetatorii nu par a-l accepta, si care totusi se poate sa fi intrat de foarte timpuriu în gr. (pentru pierderea lui n, cf. it. confetto › ngr. ϰουψίτον), si de acolo în celelalte limbi balcanice.
pantum, PANTÚM s.n. Poezie lirica cu forma fixa, în care al doilea si al patrulea vers dintr-un catren formeaza primul si al treilea vers din catrenul urmator si care dezvolta paralel doua serii de imagini, doua teme distincte si contrastante. [Pl. -muri, -me. / < fr. pantoum < cuv. malaiez].
papilă, PAPÍLĂ s.f. 1. Proeminenta de pe suprafata dermei sau a unor mucoase, care da pielii sensibilitate. 2. Mica protuberanta rigida alungita de pe suprafata unor parti ale plantei. [< fr. papille, cf. lat. papilla].
parnasianism, PARNASIANÍSM s.n. Curent sau scoala literara franceza în a doua jumatate a sec. XIX, care cultiva o poezie picturala, rece si impersonala, caracterizându-se prin cultul formei si printr-un estetism exagerat. [< fr. parnassianisme, cf. Parnasul contemporan – revista franceza (1866-1876)].
stihotvort, stihotvórt, stihotvórti, s.m. (înv.) poet.
stihurgiu, stihurgíu, stihurgíi, s.m. (înv.) poet.
stihurime, stihuríme s.f. (înv.) poezie.
stoletnic, stolétnic, stolétnici, s.m. (reg.) 1. numele mai multor specii de aloe. 2. nume de planta: talpa-ursului. 3. nume de planta: vâsc. 4. nume de planta: limba soacrei.
pastel, PASTÉL s.n. 1. Creion de pictura, moale, colorat, facut din culori pulverizate amestecate cu talc si cu guma arabica. ♦ Desen, pictura reprezentând un peisaj din natura, executat cu astfel de creioane, cu acuarela sau cu ulei. 2. (Lit.) Poezie descriptiva cu fond liric, în care este înfatisat un peisaj din natura. 3. Lucrare muzicala lirica, amintind de un pastel (2) sau compusa pe cuvintele acestuia. // adj. (Culoare) delicata, pala. [Pl. -luri, -le. / cf. fr. pastel, it. pastello < pasta – pasta].
parnasian, PARNASIÁN, -Ă adj., s.m. si f. (Scriitor, poet) care tine de parnasianism. [Pron. -si-an, pl. -ieni, -iene. / cf. fr. parnassien].
cazan, cazán (cazáne), s.n. – 1. Vas mare de metal, caldare. – 2. Alambic. – 3. Caldare, formatie geologica alpina. – 4. Companie de ieniceri sau de tatari (înv.) – Mr. cazane, megl. cazan. Tc. kazan "cazan" (Roesler 594; Seineanu, II, 96; Meyer 184; Lokotsch 1144; Ronzevalle 128); cf. ngr. ϰαζάνι, alb., bg., sb., rut., rus. kazan. – Der. cazangiu, s.m. (meserias care construieste sau repara cazane), din tc. kazanci, cf. ngr. ϰαζαντζής; cazangerie, s.f. (atelier de cazane; meseria de cazangiu).
ceacşiri, ceacsíri s.m. pl. – Pantaloni turcesti foarte largi, salvari. Mr. ciacsiri. Tc. çaksir (Roesler 607; Seineanu, II, 119; Lokotsch 385); cf. bg. čakširi, sb. čakšire. Cf. si J. Deny, Mélanges Paul Boyer, Paris 1925, p. 100.
ceai, ceái (ceáiuri), s.n. – 1. Arbust cultivat pentru frunzele lui din care se prepara o bautura cu efect excitant (Thea sinensis). – 2. Infuzie de ceai, sau de alte plante. – 3. Reuniune la care se ofera o ceasca de ceai. – Mr. ciae. Tc. çay (Roesler 607; Seineanu, II, 120); Miklosich, Slaw. El., 52; Ronzevalle 75). Este cuvînt chinezesc (ča) care a trecut si în rus. čai (DAR crede ca rom. provine din rus.), cf. ngr. τσάι, bg., sl., cr., ceh. čaj. Der. ceaina, s.f. (rar, Mold., salon de ceai), din rus. čajnyi; ceainarie, s.f. (salon de ceai); ceainic, s.n., derivat din rus. čajnik.
pastelist, PASTELÍST s.m. Poet, pictor, autor de pasteluri. [< fr. pastelliste, it. pastellista].
penal, PENÁL, -Ă adj. Cu caracter represiv; care se refera la infractiuni sanctionate cu pedepse. ♦ Drept penal = ramura a stiintei dreptului care studiaza normele juridice cu caracter represiv; cod penal = ansamblul principalelor norme juridice care definesc infractiunile si stabilesc sanctionarea lor. // s.n. Drept penal. [Cf. fr. pénal, lat. poenalis < poena – pedeapsa].
ceanac, ceanác (-enáce), s.n. – Lighean. Tc. çanak (Cihac, II, 559; Roesler 607; Seineanu, II, 122; Meyer 142; Lokotsch 391; Ronzevalle 74), cf. ngr. τσανάϰι, alb. tšanak. Cuvîntul exista si în cuman. čanak (cf. Kuun 124). Pascu, I, 189, a încercat sa-l explice prin tc. çini (cf. cinie), cu suf. -ac.
periesofagită, PERIESOFAGÍTĂ s.f. (Med.) Inflamatie a tesutului care înconjura esofagul. [Cf. fr. périoesophagite].
cearceaf, cearceáf (cearceáfuri), s.n. – 1. Obiect de rufarie de pat. – 2. (Arg. si azi înv.) Bilet de 1000 lei. – Var. cearsaf. – Mr. circeafe. Tc. çarçaf, çarsaf (Roesler 607; Seineanu, II, 124; Meyer 442; Lokotsch 691; Ronzevalle 73); cf. ngr. τσαρτσάφι, alb. tšartšaf, bg., sb. čaršav.
ceată, ceáta (céte), s.f. – 1. Corporatie, breasla