Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru minune
minune, MINÚNE, minuni, s.f. 1. Fenomen iesit din comun, surprinzator, atribuit fortei divine sau altor forte supranaturale. ♢ Loc. adv. Ca prin minune = dintr-o data, pe neasteptate. 2. P. gener. Lucru, fapt, fenomen uimitor, neobisnuit, extraordinar; minunatie. ♢ Cele sapte minuni ale lumii = nume sub care sunt cunoscute sapte monumente din antichitate, impresionante prin dimensiuni si realizare tehnica. ♢ Expr. Mare minune sau minune mare, exclamatie care exprima uimire, admiratie, neîncredere etc. fata de cele vazute sau auzite. Mare minune sa... = m-as mira sa... Minunea minunilor, formula care exprima o apreciere superlativa. (Fam.) A se face de minune = a se face de râs; a produce uimire. 3. Lucru cu însusiri exceptional de frumoase, care uimeste, produce admiratie; minunatie. ♢ Loc. adj. si adv. De minune = admirabil, minunat, extraordinar. ♦ Persoana cu calitati (fizice sau morale) exceptionale. – Lat. •mirio, -onis.
minune, MINÚNE s. v. minunare, stupefiere, surprindere, uimire, uluiala, uluire.
minune, MINÚNE s. 1. v. miracol. 2. v. frumusete.
minune, minúne s. f., g.-d. art. minúnii; pl. minúni
minune, MINÚN//E ~i f. 1) Fenomen iesit din comun; fapt supranatural; minunatie; miracol. 2) fig. Lucru cu calitati extraordinare si imprevizibile care provoaca admiratie; minunatie; miracol. 3) Persoana cu calitati (fizice sau morale) iesite din comun. [G.-D. minunii] /<lat. mirio, ~onis
minune, minúne (minúni), s.f. – Miracol, minunatie. Origine îndoielnica. Se considera der. din lat. mirāri, prin intermediul unei forme •miriōnem (Candrea-Dens., 1138; Candrea; Spitzer, BL, XIV, 48); dar aceasta forma nu a fost confirmata de nici un alt rezultat rom. si nici un e sigur ca rezultatul rom. ar fi corect. Dupa Puscariu 1094, din a mira, prin intermediul unei der. •mirune. Cretu 348 se gîndea la lat. mirabilia, imposibil din punct de vedere fonetic, si Koerting 6205 la •mirabilionem. Poate deverbal din •miruna, der. expresiv de la mira, ca clati(na), rusi(na), tîmpi(na). Der. minuna, vb. (a se mira; refl., a se uimi, a fi uluit); minunat, adj. (miraculos; de mirare, grozav); minunatie, s.f. (miracol, minune).
  Directoare Web © 2009 dictionar.cc