Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru intuneca
întuneca, ÎNTUNECÁ, întúnec, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face întunecos, obscur; a (se) lipsi de lumina. ♦ Refl. impers. A se însera, a se înnopta, a se înnegura, 2. Refl. (Despre corpuri ceresti; la pers. 3) A-si pierde stralucirea, a suferi o eclipsa. ♦ Tranz. Fig. A eclipsa, a umbri; a face sa nu se mai vada (bine). ♦ Refl. Fig. A-si micsora sau a-si pierde capacitatea de a gândi. 3. Refl. Fig. A se posomorî; a se întrista. 4. Refl. A se închide la culoare. – Probabil lat. in-tunicare "a acoperi cu o tunica".
întuneca, A (se) întuneca ≠ a (se) însenina, a (se) lumina
întuneca, ÎNTUNECÁ vb. v. întrista, mâhni, orbi, posomorî, tulbura.
întuneca, ÎNTUNECÁ vb. 1. v. însera. 2. v. înnopta. 3. (înv.) a se îmbezna. (Un astru care se ~.) 4. v. înnora. 5. v. închide. 6. v. încrunta. •7. (fig.) a eclipsa, a umbri. (I-a ~ pe toti cu verva sa.)
întuneca, întunecá vb., ind. prez. 3 sg. întúneca
întuneca, A SE ÎNTUNECÁ ma întúnec intranz. 1) A se lasa întunericul; a se face întuneric. Se întuneca. 2) A deveni mai închis la culoare. Fata i s-a întunecat. 3) fig. (despre persoane) A deveni trist; a se întrista; a se posomorî. 4) (despre vedere, minte) A pierde din proprietatea de a percepe clar realitatea înconjuratoare; a se tulbura. /<lat. intunicare
întuneca, A ÎNTUNECÁ întúnec tranz. 1) A face sa se întunece. 2) fig. A face sa paleasca (în fata altui lucru); a pune în umbra; a eclipsa. /<lat. intunicare
întuneca, întunecá (întúnec, întunecát), vb. – 1. A (se) face întunecos, a (se) lipsi de lumina. – 2. A (se) umori, a face sa nu mai vada. – 3. A (se) posomorî, a (se) întrista. – 4. A (se) închide la culoare. – 5. (Refl.) A se acoperi cerul de nori, a se înnora. – 6. (Refl.) A se însera, a se înnopta. – Mr. antunic(are), megl. antunic(ari). Lat. •intŭnĭcāre de la tŭnĭca (Densusianu, Rom., XXXIII, 280; Byhan 25; Weigand, Jb., III, 26; Puscariu 895; Candrea-Dens., 892; Densusianu, GS, V, 19; Spitzer, Dacor., IV, 650; Graur, BL, V, 102), cf. it. intonicare, sp. entunicar, cu semantism diferit. Evolutia semantica a rom. nu prezinta dificultati, cf. sp. encapotarse ‹ capote "pelerina" si "îngramadire de nori", entoldarse, si celelalte ex. aduse de DAR. S-au dat alte solutii, care nu par convingatoare: din lat. •innoctĭcāre (Giuglea, Cercetari lexicografice, 10; cf. Puscariu, Dacor., I, 413), printr-o metateza care pare dificila; din lat. •intonĭcāre "a începe sa tune" (Draganu, RF, II, 291; REW 4504a); sau din turco-tat. tŭnek ‹ tün "noapte" (T. Hotnog, Arhiva, XXXIV, 206). Ramîne, totusi, o problema care pîna acum n-a fost explicata satisfacator, si anume legatura lui întuneca cu vb. întunerica, avînd acelasi sens, si cu întuneric (var. întunerec, înv. (un)tune(a)ric; mr. (î)ntunearic, megl. antuneric), s.n. (negura; înv., multime, puzderie). Acest ultim cuvînt se considera der. de la tenĕbrĭcus (Puscariu 896; REW 4484; Pascu, I, 129; Iordan, Dift., 114; Löwe 56; DAR) astfel încît întunerica ar proveni de la intenĕbrĭcāre, care este atestat în texte lat. med. Pare surprinzator, în acest caz, ca întunerica nu coincide întîmplator cu întuneca, asa cum presupun majoritatea filologilor; din aceste ratiuni, autorii Lexiconului de la Buda, Tiktin; Pascu, I, 130; si G. Ivanescu, BF, II, 143 au preferat sa considere ca întuneca nu este decît o forma redusa de la întunerica, prin intermediul unei haplologii a lui •întunenecare › întunerecare. Aceasta ipoteza nu pare naturala: forma •intuneneca nu putea asimila pe r › n, întrucît se sprijinea pe alta forma neasimilata, întuneric; iar, pe de alta parte, trebuie sa admitem si un tratament anormal al grupului lat. br din intenĕbrĭcāre (rezultatul sau normal trebuia sa fie ur). Der. întunecator, adj. (care întuneca); întunecos, adj. (lipsit de lumina; încurcat, încîlcit); întunecime, s.f. (lipsa de lumina, umbra; eclipsa; ignoranta); întunecaciune, s.f. (înv., întuneric); întunerecime (var. întunereceala), s.f. (întuneric), întunericos, adj. (întunecos).
  Directoare Web © 2009 dictionar.cc