Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru imputat
absoluţiune, ABSOLUŢIÚNE, absolutiuni, s.f. 1. Iertare de pedeapsa a unui acuzat când faptul imputat nu este prevazut de lege sau când savârsirea lui a fost justificata. 2. Iertare a pacatelor, data de obicei de papa2. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.
imputabil, IMPUTÁBIL, -Ă, imputabili, -e, adj. Care poate fi imputat cuiva. – Din fr. imputable.
imputare, IMPUTÁRE, imputari, s.f. Actiunea de a (se) imputa si rezultatul ei; repros, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Masura prin care se dispune retinerea din câstigul unui angajat sau cooperator a despagubirilor pentru paguba cauzata de acesta institutiei sau întreprinderii unde lucreaza; suma care trebuie platita pentru aceasta paguba; imputatie. – V. imputa.
imputaţie, IMPUTÁŢIE, imputatii, s.f. Faptul de a atribui cuiva o vina; învinovatire; masura prin care se dispune retinerea din câstigul unui angajat sau cooperator a despagubirilor pentru paguba cauzata de acesta institutiei sau întreprinderii unde lucreaza; (concr.) suma care trebuie platita pentru aceasta paguba; imputare. – Din fr. imputation, lat. imputatio.
imputaţie, IMPUTÁŢIE s. f. 1. faptul de a imputa cuiva o vina; învinovatire; repros. 2. imputare (II); suma platita. (< fr. imputation, lat. imputatio)
imputabil, IMPUTÁBIL, -Ă adj. care poate fi imputat. (< fr. impu-table)
descărca, DESCĂRCÁ, descárc, vb. I. Tranz. 1. A goli, partial sau în întregime, un vehicul de transport; a da jos încarcatura. 2. A suprima sau a micsora fortele care actioneaza asupra unei piese, unei constructii, unui sistem tehnic etc. care ar putea produce deformarea acestuia. 3. A scoate încarcatura dintr-o arma de foc. ♦ A face sa ia foc, a declansa o arma; a trage, a slobozi un foc de arma. ♦ A consuma energia înmagazinata de un acumulator electric. ♦ Tranz. si refl. A face sa-si piarda sau a-si pierde încarcatura electrica. ♦ Refl. (Despre trasnet sau furtuna) A se dezlantui. 4. Fig. A da curs liber unor stari sufletesti, a se elibera sufleteste (împartasind ceva cuiva). ♦ Refl. A se usura de o vina, de un pacat etc. ♢ Expr. (Tranz.) A-si descarca constiinta (sau inima) = a-si usura constiinta, facând confidente cuiva. 5. A declara în mod oficial ca o gestiune a fost corecta si ca nu e nimic de imputat gestionarului. – Lat. discarricare.
reproş, REPRÓS s. 1. imputare, imputatie, învinuire, vina, (livr.) reprehensiune, (prin Mold.) banat, (înv.) pricina, prihana. (Nu merita nici un ~.) 2. admonestare, cearta, certare, dojana, dojenire, imputare, morala, mustrare, observatie, (pop. si fam.) besteleala, mustruluiala, ocara, (înv. si reg.) înfruntare, probozeala, (reg.) probaza, probozenie, (prin Mold.) banat, (Mold.) smotru, (înv.) dascalie, împutaciune, învatatura, preobrazitura, probozire, rapste, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) sapuneala, scuturatura (~ul pe care l-a primit, l-a cumintit.)
prihană, PRIHÁNĂ s. v. abatere, acuzare, acuzatie, blam, blamare, condamnare, culpabili-tate, culpa, dezaprobare, eroare, gre-seala, imputare, imputatie, înfierare, învinovatire, învinuire, neaprobare, pacat, pângarire, profanare, reprobare, repros, respingere, spurcare, stigmati-zare, vina, vinovatie.
pricină, PRÍCINĂ s. v. actiune, acuzare, acuzatie, animozitate, cauza, cearta, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discutie, disensiune, disputa, divergenta, epilepsie, gâlceava, imputare, imputatie, învinovatire, învinuire, învrajbire, judecata, litigiu, neîntelegere, obiectiv, proces, repros, scop, tel, tinta, vina, vrajba, zâzanie.
bănat, BĂNÁT s. v. admonestare, amaraciune, banuiala, cearta, certare, ciocul-cucoarei, ciuda, dojana, dojenire, gelozie, imputare, imputatie, invidie, întristare, învinuire, mâhnire, morala, mustrare, necaz, neîncredere, observatie, pica, pizma, pliscul-cocorului, pliscul-cucoarei, pornire, priboi, ranchiuna, repros, suparare, suspiciune, tristete, vina.
imputaţie, imputátie s. f. (sil. -ti-e), art. imputátia (sil. -ti-a), g.-d. art. imputátiei; pl. imputátii, art. imputátiile (sil. -ti-i-)
imputaţie, IMPUTÁŢI//E ~i f. 1) v. A IMPUTA. 2) Masura prin care cineva este obligat sa plateasca o despagubire (unei organizatii, institutii etc.). 3) Suma care trebuie platita de cineva în conformitate cu o astfel de masura. [G.-D. imputatiei] /<lat. imputatio, ~onis, fr. imputation
imputabil, IMPUTÁBIL ~a (~i, ~e) Care poate sau trebuie sa fie imputat; reprosabil. /<fr. imputable
imputa, A IMPUTÁ impút tranz. 1) (actiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca învinuire; a reprosa. 2) (persoane) A obliga sa plateasca o imputatie. /<fr. imputer, lat. imputare
ponos, PON//ÓS ~oáse n. 1) pop. Consecinta neplacuta. A trage ~oasele. 2) Imputatie falsa prin care se discrediteaza o persoana; defaimare; bârfeala; calomnie. /<sl. ponosu
imputaţie, IMPUTÁŢIE s.f. 1. Învinovatire; repros. 2. Obligatie de a plati o suma ca despagubire pentru o paguba cauzata unei institutii unde activeaza cineva; (concr.) suma de bani platita în acest scop. [Gen. -iei, var. imputatiune s.f. / cf. fr. imputation, lat. imputatio].
imputaţiune, IMPUTAŢIÚNE s.f. v. imputatie.
alibi, ALIBÍ s.n. Proba prin care un inculpat dovedeste justitiei ca în momentul savârsirii faptului delictuos imputat el se gasea în alta parte. ♦ (Fig.) Scuza, justificare. [Pl. -iuri. / < fr. alibi, cf. lat. alibi – în alta parte].
imputabil, IMPUTÁBIL, -Ă adj. Care poate fi imputat. [Cf. fr. imputable].
imputare, IMPUTÁRE s.f. Actiunea de a (se) imputa si rezultatul ei; imputatie. [< imputa].
imputa, imputá (imputát, imputát), vb. – 1. A face pe cineva raspunzator de o paguba. – 2. A reprosa. – 3. A insulta, a ocarî. Lat. imputāre (Puscariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia daca supravietuieste în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. – Der. împutaciune, s.f. (înv., cearta, disputa); împutator, adj. (înv., injurios).
  Directoare Web © 2009 dictionar.cc