Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru explic
abiogeneză, ABIOGENÉZĂ s.f. Conceptie materialist naiva care explica nasterea vietii din materia anorganica. (din fr. abiogenèse)
adnota, ADNOTÁ, adnotez, vb. I. Tranz. A face însemnari pe marginea unui text, care sa explice, sa întregeasca textul respectiv. – Din lat. adnotare, annotare.
adnotare, ADNOTÁRE, adnotari, s.f. Actiunea de a adnota si rezultatul ei; (concr.) însemnare, nota care explica, întregeste un text; adnotatie. – V. adnota.
adnotat, ADNOTÁT, -Ă, adnotati, -te, adj. (Despre un text) Cu explicatii, cu adnotari marginale. – V. adnota.
alegorism, ALEGORÍSM s.n. Faptul de a explica în alegorii, de a exprima în imagini; abuz de alegorii. – Din fr. allégorisme.
biosociologie, BIOSOCIOLOGÍE s.f. Conceptie care explica viata sociala si politica în primul rând prin factori biologici, redusi la notiunea de rasa. [Pr.: -bi-o-so-ci-o-] – Din fr. biosociologie.
mitologism, MITOLOGÍSM s. n. explicare a miturilor. ♢ pasiune pentru mitologie. (< fr. mythologisme)
mit, MIT s. n. 1. povestire fabuloasa, cu caracter sacru, prima treapta a cunoasterii, care expune diversele credinte ale popoarelor despre originea universului si fenomenelor naturale sau sociale, despre zei si eroi legendari, explica diversele sentimente fundamentale etc. 2. (fig.) nascocire, poveste, basm. (< fr. mythe, lat. mythus, gr. mythos)
mister, MISTÉR1 s. n. 1. (pl.) ritual religios secret în Grecia si Roma antica, la care participau numai cei initiati. 2. doctrina religioasa care nu era împartasita decât unui numar restrâns de initiati. ♢ dogma religioasa crestina care trebuie primita asa cum este si care se crede a fi inaccesibila ratiunii. 3. lucrare dramatica medievala cu subiect biblic si hagiografic. 4. ceea ce este necunoscut, neînteles, înca inexplicabil; taina; secret. (< fr. mystère, lat. mysterium, gr. mysterion)
miracol, MIRÁCOL s. n. 1. eveniment, întâmplare contrara legilor naturii, inexplicata rational; minune. 2. reprezentatie teatrala din evul mediu cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului crestin. (< it. miracolo, lat. miraculum, fr. miracle)
buştean, BUSTEÁN, busteni, s.m. Trunchi de copac taiat si curatat de crengi; partea trunchiului unui copac ramasa în pamânt dupa taiere; bustihan. ♢ Expr. (Adverbial) A dormi bustean = a dormi adânc. A (se) lamuri bustean = a lasa (sau a ramâne) nedumerit în urma unei explicatii neclare. – Et. nec.
castravete, CASTRAVÉTE, castraveti, s.m 1. Planta legumicola cu tulpina agatatoare, acoperita cu peri aspri, cu frunze mari si cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de forma alungita, de culoare verde, care se consuma crud, murat sau gatit. ♢ Expr. A vinde castraveti la gradinar = a da explicatii într-o problema cuiva mai bine informat decât cel ce vrea sa-l lamureasca. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refacut din castraveti (pl. lui castravet < bg. krastavet, krastavita).
cazanie, CAZÁNIE, cazanii, s.f. Predica prin care se explica un pasaj oarecare din evanghelie. ♦ Carte religioasa care cuprinde predici sau povestiri în care se comenteaza texte evanghelice. – Din sl. kazanije.
căci, CĂCI conj. (Introduce propozitii explicative) Pentru ca, deoarece, fiindca. Eu îi cunosc caci am trait cu ei. – Ca + ce.
călăuză, CĂLĂÚZĂ, calauze, s.f. 1. Persoana care însoteste pe cineva spre a-i arata drumul si spre a-i da indicatiile sau explicatiile necesare; ghid. 2. Persoana care îndrumeaza într-o actiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducator, îndrumator. 3. Îndreptar, ghid. [Var.: calaúz s.m.] – Din tc. kılavuz, ngr. kalaúzis.
câr, CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imita sunetul caracteristic scos de unele pasari (ciori, gaini etc.); strigat cu care se alunga unele pasari. ♢ Expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) cearta, (cu) tocmeala. Ca-i câr, ca-i mâr, se zice când cineva se încurca în explicatii neconvingatoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.
cârpi, CÂRPÍ, cârpesc, vb. IV. Tranz. 1. A petici, a repara, a coase un obiect rupt sau descusut. ♢ Expr. Cu ochii cârpiti de somn = neputându-si tine ochii deschisi din cauza somnului. 2. A repara un obiect spart sau crapat. 3. Fig. A palmui pe cineva. 4. Fig. A nascoci, a inventa la repezeala o motivatie, o explicatie, un pretext (nu prea convingator). – Din sl. krupiti.
cheie, CHÉIE, chei, s.f. 1. Obiect de metal care serveste la încuierea sau descuierea unei broaste sau a unui lacat. ♢ Loc. adj. si adv. La cheie = (despre locuinte, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosinta. ♢ Expr. A tine (ceva sau pe cineva) sub cheie = a tine (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia si lacatul = totul; începutul si sfârsitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicatie, dezlegare. ♢ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfatiseaza, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem dupa care se înlocuiesc literele si cifrele reale cu altele conventionale pentru ca textul sa nu fie înteles de alte persoane. Pozitie-cheie = pozitie strategica, economica etc. de importanta deosebita. 3. Unealta de metal cu care se strâng sau se desfac suruburile sau piulitele. ♢ Cheie franceza (sau universala) = unealta de metal reglabila printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între falcile ei sa poata fi prins si rasucit orice tip de surub sau de piulita. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealta de metal sau de lemn cu care se întind coarde le unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn conventional pus la începutul portativului, pentru a indica pozitia unei note de o anumita înaltime, si, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngusta, lipsita de albie majora, între doi pereti înalti si abrupti, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercita o puternica eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de bolta (sau de arc) = boltar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolti sau al unui arc, având rolul de a încheia constructia si de a sustine celelalte boltare; fig. element de baza care explica sau dezleaga o problema; baza. – Lat. clavis.
darwinism, DARWINÍSM s.n. Conceptie evolutionista, formulata de naturalistul englez Darwin, care explica originea si evolutia speciilor de animale si de plante prin transformarea treptata a altor specii care au trait odinioara pe pamânt, ca urmare a interactiunii dintre variabilitate, ereditate, suprapopulatie, lupta pentru existenta si selectia naturala. – Din fr. darwinisme.
dicţionar, DICŢIONÁR, dictionare, s.n. Opera lexicografica cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumita ordine (de obicei alfabetica) si explicate în aceeasi limba sau traduse într-o limba straina. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.
microglosar, MICROGLOSÁR s. n. glosar cu un numar redus de cuvinte si cu explicatii sumare. ♢ glosar care înregistreaza vocabularul specific unei activitati, meserii etc. (< fr. microglossaire)
economie, ECONOMÍE, (2, 3) economii, s.f. 1. Ansamblul activitatilor umane desfasurate în sfera productiei, distributiei si consumului bunurilor materiale si serviciilor. ♦ Economie nationala = totalitatea activitatilor si interdependentelor economice la nivel macro- si microeconomic, coordonat pe plan national prin mecanisme proprii de functionare. Economie politica = stiinta a administrarii unor resurse si mijloace limitate, care studiaza, analizeaza si explica comportamentele umane legate de organizarea si utilizarea acestor resurse. Economie de schimb = economie în cadrul careia produsele muncii iau cu precadere forma de marfuri. Economie naturala = economie în care bunurile materiale se produc direct pentru consum, fara intermediul schimbului. ♦ Ramura, sector de activitate (productiva). 2. Folosire chibzuita a mijloacelor materiale sau banesti, limitata la strictul necesar în cheltuieli; cumpatare, chibzuiala, masura. 3. (Concr.; la pl.) Bani agonisiti si pastrati pentru satisfacerea anumitor trebuinte. 4. Mod de întocmire, de orânduire a planului sau a partilor unei lucrari, ale unei scrieri, ale unei legi etc.; alcatuire, compozitie. [Var.: (înv.) iconomíe, -ii s.f.] – Din fr. économie.
ghid, GHID, -Ă, (1) ghizi, -de, s.m. si f., (2) ghiduri, s.n. 1. S.m. si f. Persoana care conduce si îndrumeaza un grup de turisti, un grup de vizitatori ai unei expozitii etc., dându-le explicatiile necesare; calauza, cicerone. 2. S.n. Carte cuprinzând informatii de calatorie, harti, planuri, îndrumari etc. necesare unui turist pentru orientarea într-o tara, într-o regiune, într-un muzeu etc. 3. S.n. (În sintagma) Ghid de unde = mediu1 (3) în care are loc propagarea ghidata a unui fascicul de unde electromagnetice. – Din fr. guide.
metapsihic, METAPSÍHIC, -Ă I. adj. (despre fenomene psihice) ale caror cauza si mod de desfasurare nu pot fi explicate stiintific; parapsihic. II. s. f. disciplina psihologica având ca obiect studiul fenomenelor metapsihice; metapsihologie, parapsihologie. (< fr. métapsychique)
glosa, GLOSÁ, glosez, vb. I. Tranz. A explica un cuvânt sau o îmbinare de cuvinte (dintr-un text); a adnota un text. – Din fr. gloser (dupa glosa).
glosar, GLOSÁR, glosare, s.n. Lista sau colectie de cuvinte regionale, învechite sau putin cunoscute, însotite de explicatia lor, conceputa ca opera anexa ori independenta. ♦ (Înv.) Dictionar, vocabular. – Din lat. glossarium, fr. glossaire.
glosă, GLÓSĂ, glose, s.f. 1. Explicarea sensului unui pasaj sau a unui cuvânt dintr-o scriere; spec. comentariu sau nota explicativa facuta pe marginea unui text. ♦ (La pl.) Totalitatea cuvintelor care alcatuiesc un glosar. 2. Forma fixa de poezie în care fiecare strofa, începând de la cea de-a doua, comenteaza succesiv câte un vers din prima strofa, versul comentat repetându-se la sfârsitul strofei respective, iar ultima strofa reproducând în ordine inversa versurile primei strofe. – Din lat. glossa. Cf. fr. g l o s e, it. g l o s s a, germ. G l o s s e.
hâr, HÂR interj. 1. Cuvânt care imita mârâitul câinilor. ♢ Expr. Ca(-i) hâr, ca(-i) mâr sau hâr încoace, hâr încolo, se zice când cineva se încurca în explicatii neconvingatoare, mincinoase. 2. Cuvânt care imita zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee.
mecanicist, MECANICÍST, -Ă I. adj. materialism ~ = filozofie materialista care explica toate fenomenele prin analogie cu cele mecanice. II. adj., s. m. f. (adept) al mecanicismului. (dupa rus. mekaniceskii)
mecanicism, MECANICÍSM s. n. 1. conceptie filozofica materialista dominanta în sec. XVI-XVIII, care încerca sa descrie si sa explice fenomenele realitatii pe baza legilor mecanicii. 2. reducere a fenomenelor de ordin superior la fenomenele mai simple care intra în componenta lor. (< rus. mekanitizm, it. mecanicismo)
iatrofizică, IATROFÍZICĂ s.f. (Med.) Conceptie materialist-mecanicista care explica toate procesele fiziologice numai prin legi ale fizicii. – Din fr. iatrophysique, engl. iatrophysics.
dex, DEX nu da explicatii referitoare la cuvantul LUSTRATIE, utilizat curent in limba romana
ilustraţie, ILUSTRÁŢIE, ilustratii, s.f. 1. Imagine desenata sau fotografiata destinata sa explice sau sa completeze un text. ♢ Ilustratie de carte = gen al graficii prin care se prezinta tipuri sau momente esentiale ale unui text literar si având, uneori, si rol ornamental. 2. (În sintagma) Ilustratie muzicala = a) acompaniament, fond muzical sau efecte sonore care însotesc un film mut, un spectacol de teatru, o evocare literara etc.; b) fragmente sau bucati muzicale executate ca exemplificari la o expunere de specialitate. [Var.: ilustratiúne s.f.] – Din fr. illustration, lat. illustratio.
indefinibil, INDEFINÍBIL, -Ă, indefinibili, -e, adj. Care nu poate fi definit, care nu se poate explica; nedeterminat, neprecis, nelamurit, nedefinibil. – In1-+definibil.
inexplicabil, INEXPLICABIL, -Ă, inexplicabili, -e, adj. Care nu se poate explica, neexplicabil; de neînteles; p.ext. ciudat, curios, straniu, bizar. – Din fr. inexplicable, lat. inexplicabilis.
interpela, INTERPELÁ, interpelez, vb. I. Tranz. A cere cuiva sa dea un raspuns, sa dea socoteala asupra unui fapt; spec. a cere explicatii (în parlament) unui membru al guvernului asupra modului de rezolvare a unor probleme, a unor acte etc. – Din fr. interpeller, lat. interpellare.
interpola, INTERPOLÁ, interpolez, vb. I. Tranz. 1. A introduce, a intercala într-un text cuvinte sau fraze care nu apartin originalului, pentru a-l explica, a-l completa etc. 2. (Mat.) A intercala într-un sir de valori cunoscute una sau mai multe marimi determinate sau estimate. – Din fr. interpoler, lat. interpolare.
interpreta, INTERPRETÁ, interpretez, vb. I. Tranz. 1. A da un anumit înteles, o anumita semnificatie unui lucru; spec. a comenta si a explica un text (vechi). 2. A reda prin mijloace adecvate continutul unei opere muzicale, dramatice, literare etc.; a juca un rol într-o piesa, într-un film etc., a executa o bucata muzicala. – Din fr. interpréter, lat. interpretari.
interpretare, INTERPRETÁRE, interpretari, s.f. Actiunea de a interpreta si rezultatul ei; comentare, explicare, explicatie, interpretatiune. – V. interpreta.
interpretativ, INTERPRETATÍV, -Ă, interpretativi, -e, adj. Care serveste la interpretare, care poate fi interpretat; care explica. – Din fr. interprétatif.
interpretator, INTERPRETATÓR, -OÁRE, interpretatori, -oare, s.m. si f. (Rar) Persoana care interpreteaza, explica, comentator; exeget. – Din fr. interprétateur.
justifica, JUSTIFICÁ, justífic, vb. I. 1. Tranz. A arata ca ceva este just (1), legitim, a demonstra justetea unui lucru; a îndreptati; a motiva. 2. Refl. A da explicatii cu privire la o atitudine, o actiune etc; a se dezvinovati. 3. Tranz. A dovedi întrebuintarea legala a unor sume de bani, a unor materiale etc. – Din lat. justificare, fr. justifier.
om, OM, oameni, s.m. 1. Fiinta superioara, sociala, care se caracterizeaza prin gândire, inteligenta si limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin pozitia verticala a corpului si structura piciorului adaptata la aceasta, mâinile libere si apte de a efectua miscari fine si creierul deosebit de dezvoltat. ♢ Loc. adv. Din om în om = de la unul la altul. Ca de la om la om = în mod sincer, deschis, prieteneste. ♢ Expr. (A fi) la mintea omului = (a fi) evident, clar. (Nu-i) nici picior de om sau nu-i (nici) picior de om = (nu-i) nimeni. Om ca (toti) oamenii = om obisnuit, care nu se deosebeste prin nimic esential de altii. Ca omul = cum se întâmpla sau s-ar putea întâmpla oricui. Ca oamenii = cu manifestari obisnuite oamenilor; cum trebuie, cum se cuvine. Om bun! = raspuns pe care îl da o persoana care bate la usa pentru a-l asigura pe stapânul casei ca vine cu intentii bune. ♦ Persoana integra, care întruneste calitati morale deosebite, care se remarca prin cinste si corectitudine. ♢ Expr. (A fi) un om (o data) si jumatate = (a fi) persoana de încredere înzestrata cu însusiri (morale) deosebite. A face (pe cineva) om = a) a educa, a instrui (pe cineva) dezvoltându-i însusirile umane caracteristice; a asigura învatatura cuiva calificându-l într-o profesiune; b) a da, a oferi (cuiva) o situatie materiala sau sociala buna. A se face om = a) a se înstari, a se capatui, a se îmbogati; b) a se îndrepta. 2. (Cu determinari care indica un raport de dependenta) Persoana care se afla în slujba cuiva; persoana de încredere. ♢ Expr. (A fi) omul (sau om al) lui Dumnezeu = (a fi) om bun, cinstit, de treaba. (A fi) omul (sau om al) dracului = (a fi) om rau, viclean. 3. Persoana de vaza, de seama. ♦ Persoana matura. 4. Barbat. ♦ (Determinat de "meu", "tau" etc.) Sot. ♦ (La vocativ) Apelativ familiar (explicativ, dojenitor etc.) cu care ne adresam unei persoane (de sex masculin). 5. (La sg.) Persoana oarecare, cineva, oricine. 6. (Art.) Numele popular al constelatiei boreale Hercule. [Gen.-dat.: omului; voc.: omule] – Din lat. homo.
sofist, SOFÍST, -Ă, sofisti, -ste, s.m. si f. Filozof si retor în antichitatea greaca, la început adept al explicarii rationale si materialiste a fenomenelor naturii (prin respingerea solutiilor mistico-religioase), mai târziu adept al idealismului filozofic, care folosea ca metoda de discutie argumentarea sofistica. ♦ P.gener. Persoana care foloseste sofismele, argumentatia sofistica. – Din fr. sophiste, lat. sophista.
localism, LOCALÍSM s. n. 1. caracter local. 2. explicare a inefabilului unei opere literare prin datele geografice si sociale generale. 3. folosire a unor cuvinte numai local. 4. orientare sociopedagogica din prima jumatate a sec. XX care îsi propunea valorificarea conditiilor locale în procesul educativ. (< germ. Lokalismus)
magnetic, MAGNÉTIC, -Ă, magnetici, -ce, adj. (Despre forte, fenomene) Care se refera la magnet sau la magnetism; (despre corpuri) care este feromagnetic, care poate fi magnetizat. ♢ Câmp magnetic = stare fizica particulara a unui spatiu în care se exercita forte magnetice; p.ext. spatiul respectiv. Fluid magnetic = forta prin care se explica, în stiintele oculte, fenomenele telepatice si hipnotice. Pol magnetic = a) fiecare dintre cele doua puncte sau regiuni de la extremitatea unui magnet; b) fiecare dintre cele doua puncte ale globului pamântesc catre care se îndreapta capetele unui ac magnetic. ♦ Fig. Care exercita o influenta profunda sau o atractie irezistibila; care magnetizeaza. – Din fr. magnétique, germ. magnetisch.
mînji, mînjí (mânjésc, mânjít), vb. – A mîzgali, a unge, a murdari, a pata. Origine îndoielnica. Se considera der. din sl. mažati, mazǫ "a unge" (Miklosich, Lexicon, 359; Cihac, II, 185; Miklosich, Slaw. Elem., 29; Tiktin; Conev 96), cf. sl. maža "unsoare", rus. mažatĭ, mažnutĭ "a unge, cu grasimi"; dar fonetismul e greu de explicat (cf. der. sl. pomažiti › pomazui). Poate ar trebui sa se porneasca de la mîzga, cum a sugerat Tiktin, prin intermediul unui der. verbal •mîzgi. – Der. mînjala, s.f. (unsoare, zugraveala; var amestecat cu pamînt; clei; apretare, un anumit clei de apretat cînepa); mînzala, s.f. (Mold., scrobeala), unde apare mai clar legatura cu sl.; mînjoala, s.f. (Trans., unsoare, grasime); mînjalau (var. mînzalau), s.m. (Mold., baiat de spalatoreasa), încrucisare între mînji "a sapuni" cu "mangalau"; mînzali, vb. (a se mînji); mînzaleala (var. mînzalitura, mînjitura), s.f. (pata, murdarie, grasime); pamînzalca, s.f. (Munt., scrobeala pentru firele de bumbac; Munt., curea care leaga fuiorul de furca), în loc de •pomînzalca; tamînji, vb. (Mold., a mînji), cu pref. ta- putin clar, cf. tamînda; tamînjer, s.n. (bat), poate prin încrucisare cu tau(n)jer, cf. mînjalau. – Cf. mîsgali.
comentariu, COMENTÁRIU, comentarii, s.n. 1. Apreciere, comentare (în spirit critic) a unei probleme, a unui eveniment etc.; material publicistic prezentând o asemenea apreciere. 2. Explicare a unei opere literare, istorice etc., facuta adesea prin note marginale; interpretare. – Din fr. commentaire, lat. commentarium.
dumeri, DUMERÍ, dumeresc, vb. IV. Refl. si tranz. A pricepe sau a face sa priceapa clar (dupa ce fusese nedumerit), a-si da sau a face sa-si dea bine seama; a(-si) explica. [Var.: dumirí, domirí vb. IV.] – Din bg. domerja.
explicabil, EXPLICÁBIL, -Ă, explicabili, -e, adj. Care poate fi explicat. – Din fr. explicable.
expune, EXPÚNE, expún, vb. III. 1. Tranz. A prezenta, a reda prin cuvinte, a face cunoscut; a relata; a explica. 2. Tranz. A aseza la vedere; a arata. ♦ (Urmat de determinari introduse p. prep. "la") A aseza un obiect, un material etc. în asa fel încât sa se poata exercita asupra lui o actiune, o influenta etc. 3. Tranz. si refl. A pune sau a se afla într-o situatie periculoasa. 4. Tranz. A supune actiunii luminii un film, o placa fotografica etc. pentru a obtine un cliseu, o fotografie etc. – Din lat. exponere (dupa pune).
expunere, EXPÚNERE, expuneri, s.f. Actiunea de a (se) expune si rezultatul ei. ♦ Relatare; (concr.) ceea ce se expune, se relateaza, se explica; naratiune, povestire. ♢ Expunere de motive = explicare, prezentare a unui proiect de act normativ, cu sublinierea solutiilor noi, mai importante, si a motivarii acestora. – V. expune.
lemă, LÉMĂ1 s. f. 1. enunt preliminar care serveste demonstrarii unei teoreme. ♢ (fil.) propozitie pe care o stiinta o presupune adevarata fara a o demonstra, preluând-o de la o alta stiinta. 2. cuvânt explicat într-un vocabular; element lexical. (< fr. lemme, gr. lemma)
lămurire, LĂMURÍRE, lamuriri, s.f. Actiunea de a (se) lamuri si rezultatul ei; clarificare, deslusire, explicatie (suplimentara). – V. lamuri.
limpezime, LIMPEZÍME, limpezimi, s.f. 1. Calitatea de a fi limpede; claritate, limpeziciune. 2. Întinderea limpede a vazduhului, seninul cerului; limpezis. 3. Claritate, precizie (în ceea ce spune sau scrie cineva); explicitate. – Limpezi + suf. -ime.
legendă, LEGÉNDĂ s. f. 1. povestire cu caracter fantastic, miraculos, transmisa în special pe cale orala, în care se explica aparitia unor plante, animale, locuri etc. ♢ piesa instrumentala sau orchestrala cu caracter narativ. 2. inscriptie (pe o moneda, medalie). 3. explicatie data semnelor conventionale de pe o harta etc. ♢ text care se gaseste sub un desen, sub o gravura, schema etc. (< fr. légende, lat. legenda)
legenda, LEGENDÁ vb. tr. a însoti un desen, o harta etc. de un titlu, de o notita explicativa. (< fr. légender)
propoziţie, PROPOZÍŢIE, propozitii, s.f. 1. Cea mai mica unitate sintactica prin care se exprima o idee, o judecata etc. 2. (Livr.) Propunere. 3. (Log., Mat.) Enunt a carui valoare de adevar este întemeiata pe baza de reguli explicit exprimate. [Var.: propozitiúne s.f.] – Din fr. proposition, lat. propositio, -onis.
răstălmăci, RĂSTĂLMĂCÍ, rastalmacesc, vb. IV. Tranz. 1. A explica, a interpreta în mod eronat idei, cuvinte, texte; a explica gresit, a denatura (în mod voit) întelesul. 2. (Rar) A transpune; a oglindi, a reflecta. – Ras - + talmaci.
rupere, RÚPERE, ruperi, s.f. Actiunea de a (se) rupe si rezultatul ei. ♢ Rupere de nori = ploaie torentiala însotita de descarcari electrice. ♢ Loc. Cu rupere de inima = cu mare durere. ♦ Desfacere, descompunere. ♢ Ruperea emulsiei = desfacerea unei emulsii în cele doua elemente componente. (Mat.); Teorii de rupere = teorii elaborate pentru a explica ruperea corpurilor solide deformabile supuse unor solicitari mecanice pe mai multe directii. (Tehn.) Rupere de panta = constructie (de beton, zidarie de piatra sau de lemn) între doua portiuni vecine ale unui canal, pentru evitarea eroziunilor. (Pop.) Ruperea pretului = fixarea pretului unei vânzari. – V. rupe.
spus, SPUS, -Ă, spusi, -se, adj., s.f. 1. Adj. Care a fost exprimat prin viu grai. 2. Adj. Care a fost relatat, povestit. 3. Adj. Care a fost mentionat. 4. Care a fost destainuit. 5. Adj. Care a fost explicat, lamuririt. 6. S.f. (Mai ales la pl.) Vorba. – V. spune.
tâlcui, TÂLCUÍ, tâlcuiesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A explica, a interpreta tâlcul unor fapte, al unor vorbe etc., a talmaci. 2. A traduce. [Prez. ind. si: tấlcui] – Din sl. tlŭkovati.
tălmăci, TĂLMĂCÍ, talmacesc, vb. IV. Tranz. 1. A traduce un text dintr-o limba în alta. 2. A interpreta, a tâlcui. 3. A explica, a lamuri; a dezlega, a deslusi, a ghici o problema, o întrebare etc. ♦ Refl. recipr. (Pop.) A-si da explicatii, a se lamuri; a se sfatui, a se întelege cu cineva. 4. A exprima, a exterioriza. – Din sl. tlŭmačĩ.
traductibil, TRADUCTÍBIL, -Ă, traductibili, -e, adj. Care poate fi tradus dintr-o limba în alta. ♦ Care poate fi redat, explicat, interpretat. – Din traduce (dupa fr. traduisible).
lanternă, LANTÉRNĂ s. f. 1. felinar. ♢ lampa electrica portativa cu baterie. o ~ venetiana = lampion; ~ magica = aparat care proiecteaza pe un ecran, cu ajutorul unei surse luminoase si al unui sistem de lentile, imaginea marita a unei figuri desenate pe o placa de sticla sau imprimate pe o placa fotografica. ♢ lampa de semnalizare montata pe acoperis. ♢ lampa mica cu sageata luminoasa pentru explicatii pe desene, diapozitive etc. în cadrul expunerilor. 2. aparat de control cu vizori de sticla, care se intercaleaza în conductele de produse lichide pentru a face vizibila circulatia acestora. 3. turn mic, cu aspect de edicul, pentru iluminarea si împodobirea unei cupole. 4. (text.) mecanism inversor la flaierele de fibre liberiene pentru ridicarea si coborârea mosoarelor pe care se înfasoara semitortul sau, la unele masini de bobinat, pentru înfasurarea firului. (< fr. lanterne, lat. lanterna)
fotoreportaj, FOTOREPORTÁJ, fotoreportaje, s.n. Reportaj înfatisat printr-o succesiune de fotografii, în special instantanee, însotite de un text explicativ, care prezinta un eveniment, un fapt divers sau unele aspecte (actuale) din viata economica, politica, culturala, sportiva etc. – Din fr. photoreportage, rus. fotoreportaj.
lamarckism, LAMARCKÍSM s. n. teorie care explica evolutia filogenetica a organismelor prin influenta conditiilor de mediu, a variabilitatii acestora si a mostenirii caracterelor dobândite. (< fr. lamarckime)
parafrază, PARAFRÁZĂ, parafraze, s.f. 1. Expunere, explicatie etc. într-o formulare personala (si mai dezvoltata) a continutului unui text, al unei comunicari orale etc. 2. Piesa muzicala instrumentala de virtuozitate care constituie o prelucrare libera a unei teme cunoscute. – Din fr. paraphrase.
paranteză, PARANTÉZĂ, paranteze, s.f. 1. Semn de punctuatie care consta din doua arcuri de cerc sau din doua dreptunghiuri carora le lipseste o latura lunga si între care se izoleaza o explicatie, un adaos, un amanunt legat de restul unui text dat. ♦ P. ext. Text, adaos izolat între aceste semne grafice. ♦ Paranteza (1) în care apare o expresie algebrica, pentru a arata ca operatia aflata în interiorul ei se efectueaza înaintea celorlalte: p. ext. expresie algebrica izolata în acest fel. 2. Fig. Digresiune (scrisa sau orala). ♢ Loc adv. În paranteza = în treacat. [Var.: (Înv.) parantéz s.n.] – Din fr. parenthèse.
parapsihologie, PARAPSIHOLOGÍE s.f. Ramura a psihologiei care studiaza fenomenele psihice paranormale (perceptia extrasenzoriala, telepatia etc.) care nu sunt înca explicate stiintific; metapsihologie. – Din fr. parapsychologie.
justifica, JUSTIFICÁ vb. I. tr. 1. a demonstra justetea unui lucru; a îndreptati, a motiva. 2. a dovedi folosirea legala a unor bani, materiale. II. tr., refl. a (se) dezvinovati; a explica (o purtare, o atitudine etc.). (< fr. justifier, lat. iustificare)
arăta, ARĂTÁ, arắt, vb. I. 1. Tranz. A expune ceva intentionat privirilor cuiva; a da la iveala, a lasa sa se vada. ♢ Expr. (Refl.) A se arata doctorului = a se duce sa fie examinat de un medic. 2. Tranz. A indica (printr-un gest) persoana sau lucrul asupra caruia se atrage atentia. ♢ Expr. A arata (cuiva) usa = a da (pe cineva) afara dintr-un loc. A arata (pe cineva) cu degetul, se spune despre cineva pe care lumea îl dispretuieste pentru faptele sale. ♦ A indica o masura, o directie etc. ♦ A indica ora, minutele si secundele. 3. Tranz. A da o explicatie, a explica, a face o expunere (pentru a lamuri, a dovedi, a convinge). ♢ Expr. (Fam.) Îti arat eu tie! se spune pentru a ameninta pe cineva. 4. Tranz. si refl. A (se) manifesta, a (se) exterioriza (prin vorbe, gesturi, atitudini). ♦ Tranz. A da dovada de...; a dovedi. ♦ Intranz. A parea (dupa înfatisare); a avea o anumita înfatisare. ♢ Refl. unipers. Se arata a fi vreme buna. 5. Refl. A aparea, a se ivi (pe neasteptate). – Lat. •arrectare.
exegeză, EXEGÉZĂ, exegeze, s.f. Interpretare, comentare, explicare istorica si filologica a unui text literar, religios, juridic. – Din fr. exégèse.
teorie, TEORÍE, teorii, s.f. 1. Forma superioara a cunoasterii stiintifice care mijloceste reflectarea realitatii. 2. Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi si concepte care descriu si explica fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene. ♢ Loc. adv. În teorie = în mod abstract, speculativ. 3. (În sintagme) Teoria informatiei = teorie matematica a proprietatilor generale ale surselor de informatie, ale posibilitatilor de pastrare si de transmitere a informatiilor etc. Teoria literaturii = ramura a stiintei literaturii care studiaza trasaturile generale ale creatiei literare, curentele si metodele artistice etc. Teoria relativitatii = teorie a relatiilor dintre spatiu, timp si miscare a materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enuntate într-o forma valabila atât pentru viteze relative mici ale corpurilor, cât si pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. 4. Partea teoretica a instructiei militare. [Pr.:te-o-] – Din fr. théorie, lat. theoria.
postfaţă, POSTFÁŢĂ, postfete, s.f. Text sau comentariu explicativ adresat cititorilor si plasat la sfârsitul unei carti. – Post1- + fata (dupa fr. postface).
cum, CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai facut de ai venit? ♢ Expr. Cum si în ce chip sau cum si ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu sti) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propozitii enuntiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înstiintat? ♢ Expr. Cum de... = cum se face ca..., cum e posibil ca... (Da) cum (sa sau de) nu! = a) desigur! fireste!; b) (ir.) vorba sa fie! dá de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., pai) cum! = desigur! fireste! se întelege! 2. (Exprima parerea de rau, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.) Se poate? adevarat sa fie? 3. Ce? poftim? 4. Cu cât? cu ce pret? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.) Cum îti plac florile! B. Conj. (Stabileste raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completiva directa sau indirecta) Privind în urma lor cum se duceau, ramase gânditor. ♢ Loc. adj. si adv. Nu stiu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propozitie modala) M-au vazut cum dormeam. ♦ (Introduce o propozitie comparativa) Precum. Va râde cum a râs si alta data. ♢ Expr. Cum nu este (sau nu se mai afla), se spune, despre cineva sau ceva care poseda în cel mai înalt grad anumite calitati. Cum s-ar zice = adica, va sa zica. 3. (Introduce o propozitie cauzala) Deoarece, întrucât; fiindca. Baiatul, cum e muncitor, va obtine nota maxima. 4. (Introduce o propozitie concesiva) Cu toate ca, desi. 5. În asa fel, încât. Sa se faca un palat cum seaman pe lume sa nu aiba. 6. În masura în care, pe cât. Nu ma vreti voi, cum înteleg? 7. Îndata ce. ♦ (Arata ca doua actiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea ca vii cu daruri, îndata vor alerga. 8. (Introduce o propozitie atributiva) În care. Din ceasul cum te-am vazut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propozitie finala) Pentru ca. Îsi va pune toate puterile cum sa-si sfârseasca slujba. 10. (Introduce o propozitie subiectiva) Cum te porti nu e bine. – Lat. quomo[do].
precum, PRECÚM conj., adv. I. Conj. 1. (Introduce propozitii circumstantiale de mod) Cum, asa cum, dupa cum. Sper ca se va face precum doresc. ♢ Loc. adj. si adv. Precum se cade = cum se cuvine, cum trebuie (sa fie). 2. (Introduce propozitii comparative) Tot astfel cum, ca si. M-a ajutat precum îl ajutasem si eu. 3. (Urmat de conj. "si", stabileste un raport copulativ în cadrul aceleiasi propozitii) Ca (si), cât (si); cum (si). Si-a destainuit bucuriile, precum si necazurile. 4. (Introduce propozitii, adesea incidente, care cuprind o afirmatie, o observatie etc. sigura, categorica, cu caracter de concluzie) Dupa cum, asa cum. ♢ Expr. (Exclamativ si fam.) Precum vezi = asa-i, asta-i (situatia). Precum urmeaza, formula prin care este anuntata o enumerare, o completare, o lamurire (a unei expuneri, a unei explicatii, a unei relatari). 5. (Pop.; urmat de conj. "ca sa", introduce propozitii finale) Pentru (ca sa...). ♢ (Urmat de conj. "ca", introduce propozitii completive directe) A sustinut precum ca toate sunt adevarate. II. Adv. Ca de exemplu, ca de pilda. – Pre2 + cum.
predică, PRÉDICĂ, predici, s.f. Cuvântare rostita de un cleric în biserica, în care se explica si se comenteaza un text biblic si se dau credinciosilor îndrumari morale; omilie; p. gener. expunere cu continut moralizator. – Din predica.
prefaţă, PREFÁŢĂ, prefete, s.f. Text cu caracter explicativ, uneori analitic, precedând o opera literara sau stiintifica, în care este expus planul lucrarii, se dau referiri bibliografice, critice etc.; precuvântare; predoslovie. – Din fr. préface, lat. praefatio.
punct, PUNCT, puncte, s.n. I. 1. Semn grafic mic si rotund, asemanator cu o întepatura de ac, folosit ca semn de punctuatie, pentru a indica pauze între propozitii sau fraze independente, pentru prescurtarea unui cuvânt sau care se pune deasupra literelor "i", "j" etc. ♢ Doua puncte = semn de punctuatie constând din doua puncte (I 1) asezate unul deasupra altuia, folosit pentru a arata ca urmeaza o vorbire directa, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct si virgula = semn de punctuatie constând dintr-un punct (I 1) asezat deasupra unei virgule, folosit pentru a desparti partile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuatie constând din trei (sau mai multe) puncte (I 1) asezate în linie orizontala, folosit pentru a arata o întrerupere în sirul gândirii, al actiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. ♢ Expr. A pune punctul pe i = a preciza ce este esential într-o chestiune, a trage concluzia. ♦ Fig. (Cu valoare de interjectie) Gata! destul! 2. Semn conventional în forma de punct (I 1), care indica pe o harta asezarile omenesti, care marcheaza zarurile, piesele de domino etc. sau care este pus la dreapta unei note muzicale pentru a-i prelungi durata cu înca o jumatate din valoarea ei. 3. Punct (I 1) folosit în matematica, indicând efectuarea unei înmultiri. 4. Fel de a coase, de a broda, de a croseta; model de cusatura, de broderie etc. 5. (În sintagma) Punct tipografic = unitate de masura pentru lungime, folosita în tipografie, 0,376 mm. 6. Ceea ce se vede foarte mic din cauza departarii. ♦ Pata mica, rotunda, detasata pe un fond de alta culoare. 7. (În sintagma) Punct de ochire = locul din tinta în care tragatorul potriveste precis linia de ochire. II. 1. Figura geometrica plana fara nici o dimensiune (reprezentata prin partea comuna a doua linii care se întâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafata, în spatiu. ♢ Punct medical (sau sanitar) = serviciu medical organizat în fabrici, uzine, santiere etc. 2. Valoare a unei marimi, mai ales temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de topire. III. 1. Parte determinata în cadrul unei actiuni, al unei discutii, al unei probleme etc. ♢ Expr. Punct de onoare = lucru, chestiune care angajeaza prestigiul, autoritatea, onoarea cuiva. Punct de plecare (sau de pornire) = a) locul de unde pleaca cineva; b) începutul unei lucrari, al unei actiuni. A fi pe punctul de a... = a fi gata de a..., a fi pregatit sa... Punct de vedere = aspectul sub care cineva priveste o problema sau atitudinea pe care o are fata de ea; mod de a gândi. Din punct de vedere = în privinta..., sub raportul... Din punct în punct sau punct cu punct = amanuntit, detaliat, pe larg. A pune (ceva) la punct = a) a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a-l face sa functioneze în conditiile dorite; b) a aranja, a potrivi lucrurile asa cum trebuie, fara a neglija nici un amanunt; a restabili adevarul. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbracat. A pune pe cineva la punct = a arata cuiva ce se cuvine si ce nu, a da cuiva o lectie de buna-cuviinta. 2. Moment, stadiu, faza, etapa de dezvoltare. ♢ Loc. adv. Pâna la un (sau la acest) punct = pâna la o anumita limita sau etapa; într-o anumita masura. ♢ Expr. Pâna la ce punct = în ce masura, pâna unde... Punct mort = situatie fara iesire. ♦ (Adverbial) Exact, precis, fix. IV. Unitate de masura luata ca baza de clasificare, în special la sporturi. ♦ Unitate de masura pentru indicarea situatiei participantilor la unele jocuri (zaruri, carti, biliard etc.). ♦ Unitate de masura pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursa. ♦ Fiecare dintre diviziunile unei cartele pentru rationalizarea anumitor produse industriale; tichet detasat dintr-o astfel de cartela. ♢ Loc. adj. si adv. Pe puncte = a) pe baza dreptului conferit de cartela; rationalizat; b) fig. fara a avea pregatirea corespunzatoare functiei pe care o ocupa. – Din lat. punctum (cu unele sensuri dupa fr. point).
prelucra, PRELUCRÁ, prelucrez, vb. I. Tranz. 1. A modifica forma, dimensiunile, constitutia sau aspectul unui material (pentru a obtine produse finite, materii prime etc.). ♦ A adapta unor scopuri determinate o opera literara, stiintifica etc. 2. A expune, a explica, a analiza în fata unei adunari continutul unor documente, al unei rezolutii, al unui articol din presa etc. ♦ A cauta sa convinga pe cineva sa faca ceva, sa recunoasca ceva etc. – Pre2 + lucra.
presocratic, PRESOCRÁTIC, -Ă, presocratici, -ce, adj., s.m. pl. 1. Adj. Anterior lui Socrate. 2. S.m. pl. Nume dat unui grup de filozofi greci care, înaintea lui Socrate, au construit sisteme care încercau sa explice lumea, natura. – Din fr. présocratique, engl. pre-Socratic.
pricină, PRÍCINĂ, pricini, s.f. 1. Cauza care determina ori explica o actiune, o situatie, un fenomen; motiv. ♢ Loc. adv. Fara (nici o) pricina = fara justificare, nemotivat. ♢ Loc. conj. Din pricina ca... = pentru ca..., deoarece, fiindca. ♢ Loc. prep. Din pricina... = ca urmare a..., având drept motiv; din vina... ♢ Expr. (Înv.) A pune pricina = a invoca motive, pretexte pentru justificarea unei actiuni. ♦ Prilej, ocazie, pretext. 2. Motiv de cearta, de neîntelegere; problema litigioasa, conflict; spec. proces. ♦ Expr. (Pop.) A se pune de pricina = a) a se împotrivi, a se opune; b) a cauta cearta, a face gura; a se lua la harta, la bataie. A cauta (cuiva) pricina (cu lumânarea) = a cauta (cuiva) motiv de cearta, a cauta nod în papura. A gasi (cuiva) pricina = a gasi un pretext pentru a certa pe cineva. (Pop.) A avea (sau a fi în) pricina (cu cineva) = a fi certat (cu cineva); a fi în proces, a se judeca (cu cineva). ♦ (Înv.) Act în care este consemnata hotarârea luata într-un proces. 3. Întâmplare (neplacuta), chestiune; necaz, suparare. ♦ Problema; afacere. ♢ Loc. adj. Cu pricina = despre care este vorba, respectiv. [Acc. si: pricína] – Din bg. prična.
problemă, PROBLÉMĂ, probleme, s.f. I. 1. Chestiune care prezinta aspecte neclare, discutabile, care necesita o lamurire, o precizare, care se preteaza la discutii. 2. Chestiune importanta care constituie o sarcina, o preocupare (majora) si care cere o solutionare (imediata). 3. Chestiune care intra în sfera preocuparilor, a cercetarilor cuiva; obiect principal al preocuparilor cuiva; tema, materie. ♦ (Mat.) Chestiune în care, fiind date anumite ipoteze, se cere rezolvarea, prin calcule sau prin rationamente, a unor date. II. 1. Dificultate care trebuie rezolvata pentru a obtine un anumit rezultat; greutate, impas. 2. Lucru greu de înteles, greu de rezolvat sau de explicat; mister, enigma. [Var.: (înv.) problém s.n.] – Din fr. problème, lat. problema.
trei, TREI num. card. 1. Numar care are în numaratoare locul între doi si patru si care se indica prin cifra 3 sau III. ♢ (Adjectival) Trei carti. ♢ (Substantivat) Scrie un trei pe tabla. ♢ (Cu valoare de num. ord.) Volumul trei. ♢ (Formeaza numeralul adverbial corespunzator) De trei ori. ♢ (Formeaza numeralul multiplicativ corespunzator) De trei ori pe atâta. ♢ (Precedat de "câte", formeaza numeralul distributiv corespunzator) Câte trei parti. ♢ (Pop.; în forma de feminin trele, precedat de "toate" sau "câte") Toate trele. 2. Compuse: trei frati s.m. = planta erbacee cu flori galbene, placut mirositoare, cu cinci petale (Viola saxatilis); trei-frati-patati s.m. = a) gen de toporasi (din care s-a obtinut, prin încrucisare cu alte specii, panseaua) (Viola declinata); b) pansea; (reg.) trei-rai s.m. = a) popilnic iepuresc (Hepatica nobilis); b) crucea-voinicului (Hepatica transilvanica). 3. (Bis.; în sintagma) Trei ierarhi = trisfetite. 4. Compuse: trei-lesestile s.m. = dans popular batrânesc din nordul Moldovei, având un ritm binar, executat prin pasi simpli spre dreapta si sarituri cu bataia calcâielor pe loc; melodie dupa care se executa acest dans; trei-pazeste s.m. = dans popular oltenesc, în ritm binar, vioi, executat de barbati în formatie liniara, stând cu mâinile încrucisate la spate; melodie dupa care se executa acest dans. ♢ Expr. A lua (pe cineva) la trei-pazeste = a cere (cuiva) explicatii pentru faptele sale, folosind un ton sever; a certa aspru (pe cineva). – Lat. tres.
vitalism, VITALÍSM s.n. Curent în biologie, opus atât materialismului cât si spiritualismului, care explica procesele de viata prin prezenta în organismul viu a unui principiu imaterial si incognoscibil, caruia îi sub subordonate toate procesele fizico-chimice. – Din fr. vitalisme.
drac, DRAC, draci, s.m. 1. Fiinta imaginara, de sex masculin, întruchipare a spiritului rau; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuta. ♢ Expr. A fi dracul gol (sau împielitat) sau a fi drac împielitat = a) a fi rau, afurisit; b) a fi istet, poznas. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rau, ticalos; b) om întreprinzator, descurcaret. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tamâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dusmanie sau cu frica. E tot un drac = e totuna, e acelasi lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rau dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viata, neastâmparat. Parca a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabila. A baga (pe cineva) în draci (sau în toti dracii) = a intimida, a înfricosa (pe cineva); a face (pe cineva) sa depuna toate eforturile (de frica). Trebuie sa fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi gasita o explicatie logica a unei situatii încurcate sau când se banuieste o cauza ascunsa, greu de gasit. Si-a bagat (sau si-a amestecat) dracul coada, se zice când o situatie care parea clara se complica dintr-o data, capata o evolutie neasteptata. A trage pe dracul de coada = a fi foarte sarac, a o duce greu. A cauta pe dracul = a intra singur într-o încurcatura, a-si provoca singur neplaceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-si gasi) pe dracul = a o pati. A cauta pe dracul si a gasi pe tata-sau = a ajunge într-o situatie si mai rea decât aceea anterioara. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tata-sau = a purta (pe cineva) de colo pâna colo. A cere pe dracul si pe tata-sau (sau cât dracul pe tata-sau) = a cere (pe ceva) un pret exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face si pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lasa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a parasi (pe cineva sau ceva), a renunta definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecatii) a se duce fara sa se mai întoarca (si într-un loc nestiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fara sa-i mai stie nimeni de urma si fara sa-i mai doreasca revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o pati. La dracul! formula exclamativa de dispret prin care se exprima dorinta de a renunta la ceva, de a se lepada de ceva. Pe dracul! = (formula exclamativa de negatie) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamatii exprimând uimire, enervare, admiratie. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sanatos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creeaza neplaceri. (Glumet si ir.) Buruiana (sau iarba, tamâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extrema, cu sensul de "orice", "oriunde", "fie cine-o fi") Face si pe dracul. ♢ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde si-a întarcat dracul copiii, unde si-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepartat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rau, pacatos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste masura de..., grozav; d) energic, descurcaret, razbatator. (Asa) de-al dracului! = fara nici un motiv, fiindca asa vreau! 2. Fig. Om plin de pacate, rau, crud; om poznas, istet, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = peste marin de culoare cenusie-rosiatica, cu corpul si capul comprimate lateral, a carui prima aripioara dorsala este formata din tepi veninosi (Trachinus draco). – Lat. draco, "sarpe, balaur".
istoricism, ISTORICÍSM s. n. 1. principiu al explicarii fenomenelor care fac obiectul stiintelor naturii sau al stiintelor sociale, exclusiv prin geneza si evolutia lor. 2. morfologism. (< engl. istoricism, germ. Historizismus)
cosmografie, COSMOGRAFÍE, cosmografii, s.f. Ramura a astronomiei, care se ocupa cu descrierea corpurilor si fenomenelor ceresti asa cum sunt cunoscute din observatii, fara interpretare sau explicare. – Din fr. cosmographie.
şiism, SIÍSM s.n. Curent islamic care nu recunoaste întregirea si explicarea Coranului din secolul al IX-lea. – Din fr. chiisme.
şti, STI, stiu, vb. IV. I. 1. Tranz si intranz. (Folosit si absol.) A avea cunostinta (de...), a fi informat (în legatura cu...), a cunoaste. ♢ Loc. adv. Pe stiute = în cunostinta de cauza. Pe nestiute = a) fara sa-si dea seama; b) în ascuns, pe furis, tiptil. ♢ Expr. (Tranz., absol.) Nu stiu, n-am vazut = sunt cu totul strain de ceva, nu am idee de nimic. Stiu eu (sau stii tu etc.) ce stiu (sau stii etc.) sau las' ca stiu eu, se spune pentru a arata ca cineva cunoaste bine o situatie si ca nu poate fi indus în eroare. Stii ce? sau stii ceva?, stii una? = fii atent la ce-ti spun, asculta ceea ce am sa-ti spun. (Numai) Dumnezeu stie sau stie Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmatie sau o negatie. Dumnezeu (mai) stie sau dracul (mai) stie, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputinta de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranta. (Intranz.) A-i sti (cuiva) de urma = a sti unde se afla cineva. Pe cât (sau dupa cât) stiu = dupa informatiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunostinta de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaste pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaste pe sine, a avea cunostinta ca este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaste unul pe altul; a avea legaturi de prietenie. 4. Intranz. A tine seama de ceva, a lua în consideratie; a avea teama sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaste pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunostinte sistematice într-un domeniu, a stapâni o stiinta, o arta etc. ♢ Expr. A sti carte = a sti sa scrie si sa citeasca; p. ext. a avea cunostinte temeinice într-un domeniu, a fi învatat. A sti pe de rost (sau pe dinafara, ca pe apa, ca apa, ca pe Tatal nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fara greseala. ♦ A vorbi si a întelege o anumita limba. ♦ A se pricepe sa faca ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesara într-o anumita împrejurare. ♢ Expr. A nu (mai) sti ce sa (se) mai faca = a nu mai gasi nici o solutie pentru a iesi dintr-o încurcatura. A nu mai sti ce sa faca de... = a fi coplesit de... A nu sti de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde sa înceapa un lucru. (Absol.) Stiu eu? exprima o îndoiala, o nesiguranta, o sovaire. 2. A putea, a fi în stare sa faca ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotarât sa faca ceva. ♢ Expr. A nu sti ce vrea = a nu putea lua o hotarâre, a fi nedecis; a sovai. 3. A tine minte, a-si aminti. 4. A-si da seama, a întelege, a pricepe. ♢ Expr. A nu (prea) sti multe = a riposta îndata (la provocarea cuiva). Mai stii sau mai stiu (si) eu, mai stii pacatul, de unde stii!? = se prea poate, nu poti fi sigur ca nu e asa. Nu stiu cum = în mod inexplicabil. A fi nu stiu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu stiu cum sa... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil sa... (Substantivat) Un nu stiu cum sau un nu stiu ce = ceva nelamurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu sti de gluma = a fi suparacios. 5. A prevedea. ♦ A presupune, a banui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ♢ Expr. Sa stiu (bine) ca... sau de-as sti ca... = chiar daca... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire.
subsol, SUBSÓL, subsoluri, s.n. 1. Partea de pamânt aflata sub suprafata solului; totalitatea formatiilor geologice mai vechi decât patura actuala de sol. 2. Totalitatea încaperilor dintr-o cladire situate, total sau partial, sub nivelul solului. 3. Loc în partea de jos a paginilor unei carti, a unui periodic, rezervat notelor explicative; p. ext. nota explicativa data în acest spatiu. ♦ Partea de jos a unei pagini de ziar, de periodic, de obicei despartita de restul paginii printr-o linie orizontala, unde se publica, adesea pe toata lungimea foii, recenzii, articole cu subiect literar, stiintific etc. – Sub1- + sol (dupa fr. sous-sol).
zoogeneză, ZOOGENÉZĂ s.f. Explicatie mitica a genezei omului din animale sacre. (din zoo2- + geneza)
flogistic, FLOGÍSTIC, -Ă, flogistici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. De ardere, provenind din ardere. 2. S.n. Substanta inexistenta, imaginata de alchimisti pentru a explica arderea. – Din fr. phlogistique.
lămuri, LĂMURÍ, lamuresc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A ajuta pe cineva sa înteleaga sau a întelege, a ajunge sa înteleaga ceva. ♦ Refl. recipr. A ajunge la o concluzie, la întelegerea unui lucru în urma unei discutii în care s-au dezbatut aspectele neclare, contradictorii. 2. Tranz. A face sa fie clar, înteles de cineva; a clarifica, a deslusi. ♦ Refl. A deveni limpede, clar, explicit pentru cineva. 3. Refl. (Despre obiecte) A aparea vederii în mod distinct; a se contura cu claritate. 4. Tranz. si refl. (Înv.) A face sa devina sau a deveni curat, lipsit de corpuri straine, pur. – Din lamura.
lamarckism, LAMARCKÍSM s.n. Teorie biologica dupa care evolutia vietuitoarelor se explica prin influenta variatiilor de mediu asupra comportamentului si morfologiei lor si care considera ca însusirile astfel dobândite se transmit ereditar. [Pr.: -chism] – Din fr. lamarckisme.
legendă, LEGÉNDĂ, legende, s.f. 1. Povestire în proza sau în versuri care contine elemente fantastice sau miraculoase, prin care se explica geneza unui lucru, a unei fiinte etc., caracterul aparte al unui eveniment (istoric), al unui erou (mitic) sau al unui fenomen. 2. (Rar) Inscriptie pe o moneda sau pe o medalie. 3. Text, inscriptie prin care se explica semnele conventionale de pe o harta, de pe un plan, o imagine fotografiata sau desenata. ♦ Completare sub forma de memoriu anexata la o schema, la o harta etc., privind unele date care nu se pot exprima grafic. – Din fr. légende, lat. legenda.
limpede, LÍMPEDE, limpezi, adj. 1. (Despre lichide) Curat si straveziu, transparent, clar. ♦ Fig. (Despre suflet, constiinta etc.) Cinstit, onest, curat. 2. (Despre cer, timp, atmosfera) Senin, lipsit de nori, de ceata; luminos. 3. (Despre ochi, privire) Pur; luminos. 4. (Despre sunete; p. ext. despre glas) Care rasuna distinct; clar, deslusit. 5. (Despre minte, spirit; p. ext. despre oameni) Care vede, întelege si expune lucrurile în mod lamurit, deslusit; lucid. 6. (Despre idei sau felul de exprimare al cuiva) Usor de înteles, clar, lamurit, deslusit; explicit. ♦ (Despre fapte, afirmatii etc.) Neîndoios, sigur, evident. – Lat. limpidus.
interpretare, INTERPRETÁRE s. f. 1. actiunea de a interpreta; comentare, explicare. ♢ comentare si explicare critica a unui text (vechi). ♢ act creator prin care se reda prin mijloace adecvate continutul unei lucrari dramatice, coregrafice, muzicale sau a unui scenariu cinematografic. 2. operatie logica prin care variabilele dintr-o formula sunt înlocuite cu valori corespunzatoare lor. (< interpreta)
etimologie, ETIMOLOGÍE, etimologii, s.f. 1. Stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evolutiei lui fonetice si semantice. 2. Ramura a lingvisticii care studiaza originea cuvintelor unei limbi. ♦ (Gram.; înv.) Morfologie. 3. Etimon. ♢ Etimologie multipla = provenienta a unui cuvânt din doua sau mai multe surse diferite. Etimologie populara= modificarea formei unui cuvânt (recent intrat în limba) sub influenta unui cuvânt mai cunoscut cu care prezinta asemanari de forma sau uneori de sens. – Din fr. étymologie, lat. etymologia.
interpreta, INTERPRETÁ vb. tr. 1. a explica, a lamuri un text, o lege etc. 2. a juca un rol etc. (< fr. interpréter, lat. interpretari)
interpret, INTERPRÉT, -Ă s. m. f. 1. cel care da o explicatie, o interpretare (unui text etc.); translator, traducator. 2. (fig.) reprezentant, exponent însarcinat sa arate dorintele, vointa cuiva. 3. cel care interpreteaza o bucata muzicala, un rol etc.; artist, actor. (< fr. interprète, lat. interpres)
lămurit, LĂMURÍT, -Ă, lamuriti, -te, adj. (Adesea adverbial) 1. (Despre oameni) Care a înteles clar ceva; limpezit2. 2. (Despre idei, probleme etc.) Care este usor de înteles pentru cineva; explicit, clar, limpede. 3. (Despre obiecte) Care apare vederii cu claritate. – V. lamuri.
lămuritor, LĂMURITÓR, -OÁRE, lamuritori, -oare, adj. Care lamureste, explica, care ajuta la lamurirea cuiva. – Lamuri + suf. -tor.
interpelare, INTERPELÁRE s. f. întrebare (adresata în parlament de catre un deputat unui ministru) prin care se cere o explicatie referitoare la rezolvarea unei chestiuni; interpelatie. (< interpela)
interpela, INTERPELÁ vb. tr. a face o interpelare; (p. ext.) a cere cuiva sa dea un raspuns, sa-si explice atitudinea. (< fr. interpeller, lat. interpellare)
mecanicism, MECANICÍSM s.n. Conceptie care explica fenomenele biologice, sociale, psihice etc. pe baza principiilor si legilor mecanicii (I 1), reducând întreaga diversitate calitativa a fenomenelor si a proceselor naturii la fenomene si procese mecanice. – Mecanic + suf. -ism. Cf. it. m  e  c  c  a  n  i  c  i  s  m  o.
mânecă, MẤNECĂ, mâneci, s.f. 1. Parte a îmbracamintei care acopera bratul (în întregime sau în parte). ♢ Expr. A trage (pe cineva) de mâneca = a) a insista, a starui (pe lânga cineva) pentru a obtine ceva; b) a atrage atentia (cuiva) ca minte sau exagereaza. A (nu) se lasa tras de mâneca = a (nu) se lasa prea mult rugat. A o baga pe mâneca = a se speria (de consecintele unei fapte savârsite); a o sfecli. A scoate din mâneca = a inventa la repezeala o explicatie, o solutie etc. 2. (Tehn.) Nume dat unor dispozitive în forma de mâneca (1). 3. (Înv.) Flanc, aripa a unei armate. [Var.: (reg.) mấnica s.f.] – Lat. manica.
metapsihic, METAPSÍHIC, -Ă, metapsihici, -ce, adj. (Despre fenomene psihice) Care nu poate fi înca explicat stiintific. – Din fr. métapsychique.
înzdrăveni, ÎNZDRĂVENÍ, înzdravenésc, vb. IV. ~ 2. Intranz. (Banat, Trans. de V.) A stranuta. (din zdravan cu pref. în-; sensul al doilea se explica prin formula zdravan = sanatos, care li se spune celor care stranuta)
interacţionism, INTERACŢIONÍSM s. n. curent psihologic care explica comportamentul prin interactiunea dintre persoane si situatii. (< interactiune + -ism)
microglosar, MICROGLOSÁR, microglosare, s.n. Glosar cu numar mic de cuvinte si explicatii sumare. ♦ Glosar care înregistreaza vocabularul specific unui domeniu foarte restrâns. – Din fr. microglossaire.
mistic, MÍSTIC, -Ă, mistici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care apartine misticismului, care se refera la misticism; care vadeste misticism. 2. S.m. si f. Adept al misticismului. 3. Adj. Care are un înteles ascuns; care ramâne neînteles; inexplicabil pe cale rationala; secret, tainic. ♢ Testament mistic = testament secret. 4. S.f. Totalitatea orientarilor si practicilor propagate de misticism sau de o doctrina mistica (1); p. ext. misticism. – Din fr. mystique.
mitologie, MITOLOGÍE, mitologii, s.f. Totalitatea miturilor create de un popor sau de un grup de popoare înrudite. ♦ Disciplina care se ocupa cu explicarea, compararea si clasificarea miturilor, cu originea si evolutia lor etc. – Din fr. mythologie, lat. mythologia.
mitologism, MITOLOGÍSM s.n. (Rar) Explicare (sistematica) a miturilor. ♦ Pasiune pentru mitologie, cultul mitologiei. – Din fr. mythologisme.
motiva, MOTIVÁ, motivez, vb. I. Tranz. A arata motivele unui fapt, ale unei atitudini, ale unei actiuni; a aduce explicatii, argumente în favoarea unei actiuni, a unei hotarâri; a justifica. ♦ Spec. (Despre elevi, studenti) A prezenta o motivare (scrisa) pentru justificarea absentelor de la cursuri. ♦ A îndreptati o actiune, un gest etc. – Din fr. motiver.
smiciula, SMICIULÁ, smíciul, vb. I. Tranz. 1. A biciui. 2. A zdruncina, a clatina cu putere, a agita. 3. A face bucati, a rupe. (din smâc1 prin încrucisare cu bici [; sau derivat în mod direct din bici, fara a-i putea însa explica semantismul])
zbilţ, ZBILŢ, zbílturi, s.n. ~ (creatie onomatopeica, care presupune ideea unei miscari dezordonate ca cea a unei pasari sau a unui animal care se zbate pentru a se elibera dintr-o cursa; relatia semantica este aceeasi ca a interj. smâc cu subst. smâc = lat; pentru explicarea fonetica a interj. imitative •bâlt sau •bilt, cf. bât, zgâlt, (go)gâlt, hâlt(a), etc.; unica explicatie a etimologiei acestui cuvânt care s-a încercat sa se faca pâna acum (din magh. bélc = cocean) este putin probabila)
zbuciuma, ZBUCIUMÁ, zbúcium, vb. I. ~ (din smâc, prin intermediul evolutiei: smacina > •sbacina > •sbucina si încrucisare formala evidenta cu bucium1 [; sau din lat. bucināre; sau din bucium1, fara a-i putea însa explica semantismul] – din rom. provine ngr. μπουτσμω̃)
zburat, ZBURÁT, ZBURÁTĂ, zburati, zburáte, adj. ~ 3. Brânza zburata = ~ (din it. (cacio) sburrato < burro = unt – cf. alt împrum. din it.: cascaval; sau din zbura (fara explicatie semantica); sau în relatie cu boare sau abur)
zdrăveni, ZDRĂVENÍ, zdravenésc, vb. IV. 1. Refl. (Var.) Înzdraveni. 2. Intranz. (Banat, Trans. de V.) A stranuta. (din zdravan; sensul al doilea se explica prin formula zdravan = sanatos, care li se spune celor care stranuta)
zgardă, ZGÁRDĂ, zgarzi, s.f. ~ (et. nec.; explicatiile prin mijlocirea lui gard, ucr. garda = podoaba, alb. škardhë sau gherdan nu sunt satisfacatoare; ucr. si alb. par sa provina din rom.)
zgâmboi, ZGÂMBÓI1, zgâmbói, s.m. ~; mucos, copil neastâmparat. 2. Organ sexual masculin, penis. (etim. neclara; prob. de natura expresiva, de la •zgâmb = strâmb, care ar putea eventual reprezenta gr. σκαμβός, σκιμβός = strâmb; cf. it. sghembo = strâmb si lat. stlembus, strambus; d.p.d.v. semantic, se explica facând trimitere la scalâmbaielile si schimonoselile copiilor prost crescuti)
zgâria, ZGÂRIÁ, zgấrii, vb. I. ~ (din lat. excoriāre = a stâlci în bataie < corium; cf. it. scuoiato, prov. escoriatz; celelalte explicatii par insuficiente: 1. < •zdâria < sl. sŭdrati = a rupe; 2. < lat. •excariāre < caries; 3. < lat. •excarmĩnare; 4. < lat. scabĩlāre, în loc de scabēre; 5. < germ. ant. skeran; 6. < lat. •scaberāre < scaber)
monism, MONÍSM s.n. Conceptie filosofica potrivit careia la baza tuturor fenomenelor lumii s-ar afla un singur principiu, fie material, fie spiritual; p. gener. orice conceptie care explica printr-un singur principiu multitudinea fenomenelor dintr-un domeniu determinat. – Din fr. monisme.
neînţeles, NEÎNŢELES, -EÁSĂ, neîntelesi, -se, adj. Care nu este sau nu poate fi înteles, priceput, explicat; greu de priceput, de explicat; care nu poate fi cuprins de mintea omeneasca; inexplicabil; tainic, misterios. – Ne- + înteles.
nelămurit, NELĂMURÍT, -Ă, nelamuriti, -te, adj. Care nu este lamurit, care nu se poate distinge (precis); cu contururi incerte; nedeslusit, confuz, vag. ♦ Greu de precizat (în cuvinte), de explicat, de definit, de lamurit; neînteles. – Ne- + lamurit.
nedefinibil, NEDEFINÍBIL, -Ă, nedefinibili, -e, adj. Care nu poate fi definit, care nu se poate explica; nedeterminat, neprecis, nelamurit, indefinibil. – Ne- + definibil.
nedezlegat, NEDEZLEGÁT, -Ă, nedezlegati, -te, adj. 1. Care nu a fost desfacut din legaturi. 2. Fig. A carui rezolvare, explicatie nu este gasita. – Ne- + dezlegat.
neolingvistic, NEOLINGVÍSTIC, -Ă, neolingvistici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Curent lingvistic caracterizat prin importanta acordata împrumuturilor, prin negarea legilor lingvistice si prin explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbi înrudite. 2. Adj. De neolingvistica. Scoala neolingvistica. [Pr.: ne-o-] – Din it. neolinguistica.
zmeură, ZMÉURĂ s.f. ~ (prob. dintr-o forma primitiva •smeu, cu pl. neutru smeuri, de unde forma de sg. prezenta; relatia cu zmeu este posibila, desi nu pare clara si nu explica nici echivalentul macedoromân asńura; etimonul •meulum < meum = acanta nu pare convingator; orig. neogreaca este improbabila; este posibil sa fie vorba despre o rad. sl. sm(r)- care indica un fruct sau obiect încretit, cu zbârcituri, cf. rus. smoródina = coacaza, smorčok = zbârciog, smorstennyĩ = încretit, sb. smigj, smrec, smreka = ienupar, bg. smraštjam = a încreti – cf. smorodin; din rom. > ngr. σμέουρον, tc. izmavula)
răspunde, RĂSPÚNDE, raspúnd, vb. III. 1. Intranz. si tranz. A da un raspuns la o întrebare sau la cuvintele adresate de cineva. ♦ Intranz. A face (în mod satisfacator sau nesatisfacator) dovada cunostintelor sale în fata unui examinator. 2. Intranz. A reactiona prin vorbe, gesturi, atitudini la actiuni, solicitari, provocari etc.; a replica, a riposta, a obiecta. ♦ A interveni într-o discutie (publica), combatând (oral sau în scris) teza cuiva. ♦ A scrie cuiva de la care s-a primit o scrisoare. 3. Intranz. A constitui o explicatie la o întrebare. 4. Intranz. A da urmare unui apel; a da ascultare unei chemari, a se supune. ♦ A lamuri o problema la cererea sau la sesizarea cuiva. 5. Intranz. Fig. A satisface. ♦ (Înv.) A se potrivi, a corespunde. 6. Intranz. A avea comunicatie cu..., a strabate pâna la... ♦ (Despre senzatii fizice sau psihice) A se face simtit, a se transmite; a razbate, a rasuna. 7. Refl. (Înv.) A comunica cu cineva, a tine legatura cu o persoana sau cu un grup de persoane. 8. Intranz. A da socoteala, a fi responsabil, a-si lua raspunderea pentru faptele sale sau ale altcuiva, a garanta pentru cineva. 9. Tranz. (Înv.) A achita, a plati o suma de bani. [Prez. ind. si: (reg.) raspunz] – Lat respondere.
inexplicit, INEXPLICÍT, -Ă adj. neexplicit, neclar. (< engl. inexplicit)
inexplicabil, INEXPLICÁBIL, -Ă adj. care nu poate fi explicat; de neînteles; (p. ext.) curios, straniu. (< fr. inexplicable, lat. inexplicabilis)
edita, EDITÁ, editez, vb. I. Tranz. 1. A efectua lucrarile de tiparire si de raspândire a unei carti sau a unei publicatii. 2. A stabili, pe baza unei cercetari amanuntite, un text în vederea publicarii lui (cu adnotatii critice si explicative); a îngriji aparitia unei opere. – Din fr. éditer.
elucidare, ELUCIDÁRE, elucidari, s.f. Actiunea de a elucida si rezultatul ei; lamurire, deslusire, explicare. – V. elucida.
indefinit, INDEFINÍT, -Ă adj. 1. care nu este definit, explicat; nedefinit, nedeterminat. 2. (gram.) nehotarât. (< fr. indéfini, lat. indefinitus)
expozitiv, EXPOZITÍV, -Ă, expozitivi, -e, adj. În care se spune; care explica. ♦ (Despre o lectie, un text etc.) Prezentat în forma unei expuneri, a unei naratiuni. ♢ Metoda expozitiva = metoda de predare în învatamânt, care consta în prezentarea continutului lectiei în forma unei expuneri. ♦ (Despre ton) Rece, sec. – Din engl. expositive.
zgribuli, ZGRIBULÍ, zgribulésc, vb. IV. Refl. ~ , a se ghemui de frig sau de frica; ~ . (creatie expresiva; s-a încercat sa se explice pe urmatoarele cai: 1. sb. škrebetati = a pocni; 2. slovac. zgrbijen = încretit; 3. ucr. dryguliti = a dârdâi; 4. bg. skribicam; 5. magh. görbülni = a se curba, strâmba, îndoi, încovoia; 6. germ. med. griuwel = groaza)
exegetic, EXEGÉTIC, -Ă, exegetici, -ce, adj. Care explica, interpreteaza, care tine de exegeza, privitor la exegeza, care se bazeaza pe exegeza. – Din fr. exégétique.
discursivitate, DISCURSIVITÁTE s.f. Caracterul discursiv (1) al unei idei, fraze, expuneri etc.: însusirea unei expuneri de a fi clara, explicita, de a se întemeia pe rationament. – Discursiv + suf. -itate.
explica, EXPLICÁ, explíc, vb. I. Tranz. A face sa fie mai usor de înteles; a lamuri. ♦ A expune, a preda o lectie, o tema etc. 2. Intranz. si tranz. (Despre axiome, principii, legi stiintifice) A servi drept lamurire, a constitui o justificare, a reprezenta o motivare a unui fenomen, a unei proprietati etc. 3. Refl. A-si motiva actiunile, vorbele etc.; a se justifica. ♦ Refl. si tranz. A întelege, a pricepe, a gasi sau a constitui o explicatie. ♦ Tranz. si refl. recipr. (Despre doua sau mai multe persoane) A (se) lamuri asupra unei chestiuni (în litigiu), a limpezi o situatie cu scopul de a înlatura un conflict. – Din fr. expliquer, lat. explicare.
explicare, EXPLICÁRE, explicari, s.f. Actiunea de a (se) explica si rezultatul ei; lamurire. – V. explica.
explicat, EXPLICÁT, -Ă, explicati, -te, adj. Care a fost prezentat astfel încât sa poata fi (usor) înteles. – V. explica.
explicativ, EXPLICATÍV, -Ă, explicativi, -e, adj. Care explica; explicator. ♦ Nota explicativa = explicatie, de obicei în josul paginii, în care se dau relatii în legatura cu textul sau cu un cuvânt din text. Dictionar explicativ = dictionar în care sunt explicate sensurile si întrebuintarea cuvintelor. – Din fr. explicatif.
explicator, EXPLICATÓR, -OÁRE, adj. (Înv.) Explicativ. – Din fr. explicateur, lat. explicator, -oris.
explicaţie, EXPLICÁŢIE, explicatii, s.f. 1. Lamurire, clarificare a unei probleme (dificile), a unui fenomen etc. ♢ Expr. A cere cuiva explicatii = a cere cuiva socoteala. A avea o explicatie cu cineva = a discuta cu cineva cu scopul de a se lamuri asupra unui lucru, pentru a înlatura un conflict etc. ♦ Predare a unei lectii, expunere a unei teme. 2. Cauza. – Din fr. explication, lat. explicatio.
explicit, EXPLICÍT, -Ă, expliciti, -te, adj. (Adesea adverbial) Care este exprimat limpede; deslusit, lamurit, clar. ♦ (Despre o functie matematica) Care este egal cu o anumita expresie ce contine numai variabile independente. – Din fr. explicite, lat. explicitus.
explicitate, EXPLICITÁTE s.f. Caracterul a ceea ce este explicit; limpezime, claritate. – Din fr. explicité.
rîncaci, rîncáci adj. – (Banat, Olt.) Cu un singur testicul. – Var. rînc(au), rîncas. Mr. arungat, megl. rancaci, runcaci. Sl. rąka "mîna". Li se spune animalelor cu un singur testicul, în urma unei castrari incomplete; si cum aceasta se facea printr-o operatie de taiere foarte grea, rînca (v. aici), este usor ca animalul prost castrat sa fie numit rîncaci sau rîncas (Tiktin). Celelalte explicatii nu sînt suficiente: din lat. •rēnĭcus ‹ rēn, cf. sp. rengo (Puscariu 1463; Puscariu, Lat. ti; REW 7290a); în loc de •mîrcaci, din sl. mrkati sę "a se împerechea" (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 187); din germ. Ranke "penis" (Puscariu, Dacor., II, 604; REW 7044); din lat. rāmex "hernie" cu suf. -aci (Giuglea, Dacor., III, 786; cf. contra REW 7209a); din lat. rāmicōsus "bolnav de hernie" (Candrea; Scriban); din lat. runcāre (Rusu, Dacor., XI, 218); din sl. rąkavŭ "ciung" (Tailliez, Cah. S. Puscariu, II, 201). Rut. ryngač trebuie sa provina din rom. (Candrea, Elemente, 409).
iluzionism, ILUZIONÍSM s. n. 1. profesiunea iluzionistului. ♢ prestidigitatie. 2. (în artele plastice) ansamblu de procedee tehnice care urmaresc sa creeze iluzia realitatii. 3. tendinta psihologica de a explica un fenomen prin iluziile pe care acesta le provoaca. (< fr. illusionnisme)
ilustraţie, ILUSTRÁŢIE s. f. imagine, desen etc. care accentueaza, explica sau completeaza un text. o ~ muzicala = însotire a unei lectii, a unui curs de fragmente muzicale; fond muzical care însoteste o reprezentatie teatrala, o evocare literara etc.; coloana sonora a unui film. (< fr. illustration, lat. illustratio)
tâlc, TÂLC, tâlcuri, s.n. (Pop.) 1. Înteles2, sens, rost, semnificatie. ♢ Loc. adv. Cu tâlc = cu subînteles; cu rost, cu socoteala. ♦ Interpretare, explicatie. 2. Gluma alegorica, fabula, pilda. ♢ Expr. A vorbi în tâlcuri = a vorbi figurat, alegoric. – Din sl. tlŭkŭ.
tâlcuitor, TÂLCUITÓR, -OÁRE, tâlcuitori, -oare, s.m. si f. (Pop.) Persoana care explica, comenteaza sau interpreteaza tâlcul unor fapte, al unor vorbe, al unor scrieri etc.; talmaci. ♦ Traducator. [Pr.: -cu-i-] – Tâlcui + suf. -tor.
iatrofizică, IATROFÍZICĂ s. f. conceptie materialist-mecanicista care explica procesele fiziologice prin legi ale fizicii. (< fr. iatrophysique)
tot, TOT, TOÁTĂ, toti, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s.n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipseste nimeni sau nimic; cât exista, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât dureaza, cât tine. Tot orasul. Tot timpul. ♢ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Da ideea de superlativ) Cum nu exista (altul) mai mare, mai mult. ♢ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repeta. ♢ Loc. adj. De toata ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmpla, se poarta în fiecare zi. ♢ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în numar complet, fara sa lipseasca nici unul; care este în serie completa, fara sa lipseasca ceva. ♢ Loc. adv. În toate partile = pretutindeni. ♦ (Alcatuieste, împreuna cu un num. card., numerale colective) Toti cinci. ♢ Expr. A vârî (sau a baga) pe cineva în toti sperietii = a înfricosa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanta de num. nehot.) Lucrurile sau fiintele câte intra în discutie sau care sunt de acelasi fel (fara sa lipseasca nici unul). ♢ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. "si", rezuma o enumeratie) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomina ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fara alegere. ♢ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însa...) = celelalte ar mai merge, dar...; treaca-mearga, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreuna, formeaza un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (si cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desavârsire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desavârsire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ♢ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreuna, la un loc. ♢ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (si nimic mai mult). 3. (Intra în compunerea unor adjective) Atotcuprinzator. III. Adv. (Exprima continuitatea, persistenta) 1. Si acuma, în continuare, înca; (în constructii negative) nici acuma, pâna acuma nu... ♦ Si mai departe, ca si alta data. 2. Mereu, tot timpul, toata vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ♢ Expr. Sa tot aiba...= ar putea sa aiba (cel mult)... Sa tot fie... = ar putea sa fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprima o gradatie a intensitatii) – Din ce în ce. IV. Adv. (Stabileste identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în acelasi chip. ♢ Expr. Tot asa (sau astfel, atâta, acelasi) = întocmai, exact asa (sau atâta, acelasi). ♢ (În corelatie cu "asa" sau"atât de...", formeaza gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ♢ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive si pronume, arata ca fiinta sau lucrul respectiv revine, apare într-o situatie similara) Iarasi, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Acelasi. ♦ (Urmat de numeralul "unu") Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ♢ Expr. Tot unul si unul = de seama, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fara exceptie, unul si unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare data, întotdeauna, regulat. – V. Adv. 1. Si astfel, si asa, oricum. 2. Totusi, si înca. VI. S.n. 1. Întreg, unitate (rezultata din totalitatea partilor), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esential (la care se reduc toate celelalte). ♢ Expr. Aici e totul = în asta consta tot, asta explica tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.
rând, RÂND, rânduri, s.n. 1. Sir (drept, aliniat, ordonat) de lucruri sau de fiinte. ♢ Loc. adv. De-a rândul = a) unul dupa altul, fara întrerupere, în sir, neîntrerupt, continuu, consecutiv; b) de la un capat la altul; pretutindeni. Pe rând = a) unul dupa altul, succesiv; b) de la unul la altul. Pe rând sau rând pe rând, rânduri-rânduri = treptat(-treptat), unul dupa altul. În primul rând = înainte de toate, mai ales. ♢ Expr. A fi în primele rânduri = a) a ocupa un loc de frunte într-un sir; b) a fi în fruntea unei activitati. ♦ Haina (încheiata) la doua rânduri = haina barbateasca cu doua siruri de nasturi, unul pentru a încheia si unul ca garnitura. ♦ Fiecare dintre sirurile orizontale de cuvinte formând o linie dreapta într-un text scris sau tiparit. ♢ Expr. A citi printre rânduri = a pricepe (sau a se stradui sa priceapa) si ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. ♦ Sir de obiecte suprapus altuia. ♦ (Rar) Cat, etaj. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un sir sau în cadrul unei activitati; momentul indicat pentru o activitate. ♢ Loc. adv. La rând = unul dupa altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Cu rândul = cu schimbul; alternativ. De rând = de serviciu. ♢ Expr. A lua pe cineva la (sau dupa) rând = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. A tine (sau a pastra) rândul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilita. A tine cuiva rândul = a pastra un loc pentru cineva lânga sine, într-un sir. A intra la rând = a începe sa actioneze la momentul potrivit, dupa ordinea stabilita, în urma altora. (A fi) în rând cu cineva (sau în rândul cuiva) = (a fi) în categoria cuiva, alaturi de cineva; (a fi) pe aceeasi treapta, la acelasi nivel. A lasa (sau a ceda) cuiva rândul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia sa ocupe locul sau sa actioneze. A fi (sau a veni) rândul cuiva sau a veni rândul (pentru ceva) = a sosi momentul potrivit pentru a se face un lucru. La rândul meu (sau tau, lui etc.) = a) atunci când este momentul potrivit pentru mine (sau tine, el etc.); în urma altora într-un sir; b) din partea mea (sau a ta, a lui etc.). A nu-si da rând = a lucra de zor, a fi neobosit; a se îmbulzi la treaba sau la vorba. (Pop.) A nu-si putea da rând cu cineva = a nu o putea scoate la capat cu cineva. A da rând la... = a tine seama de... Fara (de) rând = fara chibzuinta, fara seaman. 3. Cantitate, grup, numar care urmeaza dupa alte grupuri de acelasi fel. ♦ Grup de obiecte care formeaza un tot, o serie si care se folosesc deodata. ♢ Un rând de case = un corp de case. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Data, oara. 4. Grup de persoane (sau de obiecte) care formeaza un tot omogen. 5. (Înv.) Categorie sociala. ♢ Loc. adv. De rând = a) din popor, fara rang; b) lipsit de stralucire; comun, obisnuit; vulgar. 6. Obicei, rânduiala, fel (de a fi, de a trai); rost. ♢ Expr. A sti rândul = a sti rânduiala, a cunoaste rostul, mersul treburilor. (Reg.) Cum e rândul? = cum stau lucrurile? A umbla de rândul cuiva = a avea grija de cineva, a purta de grija cuiva. – Din sl. rendŭ.
reducţionism, REDUCŢIONÍSM s.n. Modalitate de explicare sau interpretare a unor fenomene, structuri sau valori complexe ale realitatii sau ale cunoasterii, prin reducerea lor la concepte, structuri, legi sau configuratii mai simple. ♦ Simplificare excesiva. [Pr.: -ti-o-] – Din engl. reductionism.
răspica, RĂSPICÁ, raspíc, vb. I. Tranz. (Înv.) 1. (Rar) A strabate, a despica. ♦ Fig. A analiza. 2. A rosti, a pronunta clar, lamurit, limpede. ♦ A explica cu claritate. – Ras- + [des]pica.
răstălmăcire, RĂSTĂLMĂCÍRE, rastalmaciri, s.f. Faptul de a rastalmaci; explicare, interpretare (falsa). – V. rastalmaci.
răstălmăcit, RĂSTĂLMĂCÍT, -Ă, rastalmaciti, -te, adj. (Despre idei, cuvinte, texte) Explicat, interpretat în mod fals, tendentios; denaturat. – V. rastalmaci.
referinţă, REFERÍNŢĂ, referinte, s.f. l. Informatie pe care o da cineva cu privire la situatia unei persoane. ♦ P. gener. Informatie, lamurire, explicatie. 2. Faptul de a raporta un lucru la altul sau o chestiune la alta. ♦ Sistem de referinta = a) (Geom.) sistem de coordonate la care se raporteaza pozitiile figurilor geometrice; b) (Fiz.) grup format de sistemele de coordonate imobile unul fata de altul, la care se raporteaza pozitiile corpurilor sau pozitiile în câmpurile de forta. ♦ (În loc. adj.) De referinta = la care te poti referi (2); important. – Din germ. Referenz, fr. référence.
răzvidi, RĂZVIDÍ, razvidesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face sa priceapa, a lamuri, a deslusi, a explica. – Din scr. razvideti.
kalam, KALÁM s.n. 1. (Cult. islam.) Pana ascutita de scris cu cerneala; calamus3. 2. (Teolog. islam.) Denumire a unei teologii fundate în secolele VIII-IX e.n., influentata, în principal, de catre scolile teologice (rivale) ale mutazilitilor si asaritilor si care propovaduieste ideea unitatii absolute a lui Dumnezeu, excluzând orice reprezentare antropomorfa a calitatilor sale, liberul-arbitru (de unde rezulta eliminarea responsabilitatii faptelor savârsite de orice persoana), orice atomism legat de învataturile creatiei precum si, în mod metodic, întâietatea argumentatiei rationale în fata celei a faptelor. Kalamul a influentat hotarâtor si dezvoltarea filozofiei evreiesti, fiind energic combatut de catre filozoful evreu M. Maimonides, care totodata, în disputa pe care o sustine împotriva kalamului, ofera o prezentare sistematica a sa. (cuv. ar. = conversatie, disputa, explicatie) [def. Brockhaus]
sunna, SÚNNA s.f. 1. Una dintre cartile sfinte ale mahomedanilor. 2. Transmiterea conversatiilor, comportarii, faptelor si explicatiilor profetului Mahomed Coranului asa cum au fost ele redactate în cele sase culegeri hadith (2.) canonice. (cf. fr. sunna < ar. sunnah) [def. 1. MDN, 2. Brockhaus]
definit, DEFINÍT, -Ă, definiti, -te, adj. 1. (Despre cuvinte, notiuni) Cuprins într-o definitie; explicat. 2. Hotarât, precizat; determinat. ♢ (Gram.) Articol definit = articol hotarât. – V. defini.
desluşi, DESLUSÍ, deslusesc, vb. IV. 1. Tranz. A distinge, a deosebi un sunet sau un zgomot (dintr-o larma de zgomote); a auzi. 2. Tranz. A distinge, a recunoaste, a observa, a vedea (în semiîntuneric sau într-un spatiu slab luminat). ♦ (Despre lumina) A face sa apara clar conturul lucrurilor. 3. Tranz. A desprinde dintr-un complex de idei, a limpezi, a lamuri, a clarifica o problema, o idee etc. ♦ Refl. (Despre idei, probleme) A deveni limpede, explicit; a se clarifica. ♦ Tranz. A explica, a da lamuriri, a face pe cineva sa priceapa ceva. ♦ Refl. A se lamuri, a se edifica (asupra unui lucru); a întelege. – Din bg. doslušam.
desluşire, DESLUSÍRE, deslusiri, s.f. Actiunea de a (se) deslusi si rezultatul ei; lamurire, explicatie. – V. deslusi.
desluşitor, DESLUSITÓR, -OÁRE, deslusitori, -oare, adj. (Înv.) Care lamureste, care explica. – Deslusi + suf. -tor.
despica, DESPICÁ, despíc, vb. I. 1. Tranz. A taia, a sparge de-a lungul, desfacând în doua sau în mai multe bucati. ♢ Expr. A despica parul (sau firul) în patru = a cerceta prea cu de-amanuntul, cu minutiozitate exagerata. ♦ Tranz. si refl. Fig. A (se) frânge, a (se) sfâsia. 2. Tranz. si refl. A (se) crapa, a (se) spinteca (pe o anumita portiune). ♦ Refl. (Despre muguri) A plesni, a se deschide. ♦ Tranz. (Rar) A desparti, a separa. 3. Tranz. A strabate de-a curmezisul (vazduhul, o multime compacta etc.). 4. Tranz. Fig. A patrunde cu perspicacitate un lucru complex; a analiza, a interpreta, a explica, a dezlega; p. ext. a expune amanuntit. – Lat. •despicare.
sau, SAU conj. 1. (Cu functie disjunctiva) Ori, fie: a) (Leaga notiuni sau propozitii care se exclud ca opuse sau contradictorii) Plânge sau râde? (Al doilea membru al disjunctiei este o negatie) Sunt sau nu sunt? b) (Leaga notiuni sau propozitii care se exclud ca alternative) Doriti cafea sau ceai? ♦ (Corelativ, indica necesitatea de a alege între doua alternative) Sau luni, sau miercuri. ♢ (În enumerari, precedând fiecare element al enumerarii sau numai pe ultimul) Pentru a da la rindea se întrebuinteaza sau rindeaua sau cioplitorul sau gealaul. 2. (Cu functie explicativa) Adica, cu alte cuvinte. Adunarea, sau soborul întregii tari. 3. (Cu functie copulativa) Precum, si. Nisipul se gaseste pe fundul râurilor, lacurilor sau marilor. 4. (În propozitii interogative, cu functie conclusiva, atenuata de o nuanta de îndoiala) Nu cumva? oare? poate? De ce nu scrii? Sau n-ai timp? – Sa + au1.
sfragistic, SFRAGÍSTIC, -Ă, sfragistici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Disciplina auxiliara a istoriei care se ocupa cu studierea, descrierea si explicarea sigiliilor folosite în actele publice si particulare; sigilografic. 2. Adj. Referitor la sfragistica (1), de sfragistica. – Din fr. sphragistique.
solubil, SOLÚBIL, -Ă, solubili, -e, adj. 1. (Despre substante sau elemente chimice) Care se poate dizolva într-un solvent. 2. Fig. (Rar) Care se poate rezolva, dezlega, explica. – Din fr. soluble, lat. solubilis.
simbologie, SIMBOLOGÍE s.f. Domeniu care studiaza si explica simbolurile. – Din engl. symbology.
spune, SPÚNE, spun, vb. III. Tranz. 1. A exprima prin viu grai un gând, o parere etc.; a rosti, a zice, a declara. ♢ Expr. Ce-ti spuneam eu! = ai vazut ca a fost asa cum am afirmat? Nu mai spune! sau ce spui? formula care exprima mirarea, neîncrederea. ♦ Fig. A evoca, a provoca (sentimente, amintiri). Nu-ti spune nimic lucrul acesta? ♢ Expr. A-i spune cuiva inima = a avea o intuitie, a intui, a presimti. ♦ Fig. (Pop.) A exprima ceva prin cântec; a cânta. 2. A expune, a relata, a prezenta; a povesti, a istorisi, a nara. ♦ (Despre texte, scrieri) A cuprinde, a scrie, a consemna. Ce spun ziarele? ♦ A recita. 3. A destainui, a marturisi ceva cuiva. ♦ A pârî, a denunta pe cineva. 4. A explica cuiva un lucru, a lamuri pe cineva. 5. A numi; a porecli. ♦ Refl. impers. A se obisnui, a se zice într-un anumit fel. – Lat. exponere.
gregarism, GREGARÍSM s. n. stare, spirit gregar. ♢ conceptie potrivit careia tendinta unor specii de a se aduna în turme, inclusiv în grupuri umane, s-ar explica prin existenta unui spirit gregar. (< fr. grégarisme)
sunna, SÚNNA s.f. Traditie sfânta a islamismului ortodox, care explica si completeaza Coranul si care se compune din povestiri si aforisme atribuite profetului Mahomed. – Din fr. sunna.
glosar, GLOSÁR s. n. lista de cuvinte mai putin cunoscute, întâlnite într-un text sau culese dintr-o regiune, însotite de explicatii. (< lat. glossarium, fr. glossaire)
explicabil, Explicabil ≠ inexplicabil, neexplicabil
explicit, Explicit ≠ implicit
implicit, Implicit ≠ explicit
inexplicabil, Inexplicabil ≠ explicabil
neexplicabil, Neexplicabil ≠ explicabil
ghidaj, GHIDÁJ s. n. 1. dispozitiv mecanic care obliga o piesa mobila sa se deplaseze dupa o anumita directie. 2. conducerea si darea explicatiilor necesare de catre o persoana competenta într-un muzeu, într-o expozitie etc. (< fr. guidage)
geopolitic, GEOPOLÍTIC, -Ă I adj. referitor la geopolitica. II. s. f. studiu al raporturilor dintre mediul natural înconjurator si politica statelor. ♢ doctrina care, în explicarea fenomenelor sociale si politice, atribuie un rol primordial factorilor geografici si demografici, interpretati în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste si rasiste a "spatiului vital". (< fr. géopolitique, /II/ germ. Geopolitik)
gemulă, GEMÚLĂ s. f. 1. parte componenta a embrionului la plante, dintr-un buchet de frunzisoare învelite într-o teaca protectoare. 2. masa sferica, de celule nedife-rentiate, prin care spongierii se înmultesc asexuat. 3. muguras reproducator imaginat de Darwin pentru a explica ereditatea. (< fr. gemmule, lat. gemmula)
trăsnit, TRĂSNÍT adj. v. aiurea, aiurit, ametit, baut, beat, bezmetic, bizar, cherchelit, ciudat, curios, descreierat, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, îmbatat, nastrusnic, nebun, neobisnuit, original, paradoxal, singular, smintit, straniu, turmentat, ticnit, zanatic, zapacit, zurliu.
transparent, TRANSPARÉNT adj. v. clar, deslusit, explicit, expres, inteligibil, lamurit, limpede, net, precis, raspicat.
fototext, FOTOTÉXT s. n. text explicativ la câteva instantanee fotografice. (< foto1- + text)
sucit, SUCÍT adj. v. bizar, castrat, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, juganit, nastrusnic, neobisnuit, original, paradoxal, scopit, singular, sterilizat, straniu.
străin, STRĂÍN adj. v. bizar, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, nastrusnic, neobisnuit, original, paradoxal, singular, straniu.
flogistic, FLOGÍSTIC, -Ă I. adj. de ardere; provenind din ardere. II. s. n. 1. substanta inexistenta, imaginata de alchimisti pentru a explica arderea; flogiston. 2. agent capabil sa produca o inflamatie. (< fr. phlogistique)
fişier, FISIÉR s. n. 1. colectie de fise. ♢ catalog, repertoriu întocmit pe fise. 2. dulap, cutie unde se tin fise (1). 3. (inform.) colectie de date de acelasi tip detinând o explicatie, reprezentate pe un suport. (< fr. fichier)
soluţie, SOLÚŢIE s. 1. (CHIM.) solutie coloidala = coloid, sol. 2. v. procedeu. 3. v. rezolvare. 4. (MAT.) radacina. (~ unei ecuatii cu o necunoscuta.) 5. clarificare, deslusire, dezlegare, elucidare, explicare, explicatie, lamurire, limpezire, precizare, rezolvare, solutionare, (înv.) pliroforie, raspicare, (fig.) cheie, descâlcire. (~ unei probleme încurcate.) 6. remediu, (fig.) leac. (~ pentru îndreptarea unei situatii.)
sfeti, SFETÍ vb. v. amesteca, aparea, arata, clarifica, descurca, deslusi, elucida, explica, ivi, întâmpla, lamuri, limpezi, pica, preciza, trisa.
factor, FÁCTOR s. m. 1. conditie, element, împrejurare care poate determina, influenta sau explica un proces, un fenomen, o actiune etc. o ~ de productie = componenta a ansamblului de elemente care iau parte la producerea bunurilor materiale. 2. (mat.) fiecare dintre termenii unui produs. o ~ prim = fiecare dintre numerele prime prin care se împarte exact un numar dat; ~ comun = numar sau polinom prin care se divide oricare dintre termenii unei sume. 3. marime pentru un sistem tehnic, un material etc., reprezentând raportul a doua marimi de natura diferita. 4. coeficient; postas. 5. functionar, agent postal care distribuie corespondenta. (< fr. facteur, lat. factor)
explicit, EXPLICÍT, -Ă adj. 1. (si adv.) exprimat limpede; deslusit, lamurit, clar. 2. (mat.; despre relatia dintre variabile) care defineste o functie. (< fr. explicite, lat. explicitus)
explicita, EXPLICITÁ vb. tr. a face explicit, a clarifica. (< fr. expliciter)
explicitate, EXPLICITÁTE s. f. caracterul a ceea ce este explicit; claritate. (< fr. explicité)
explicaţie, EXPLICÁŢIE s. f. 1. explicare; lamurire (a ceea ce este neînteles, obscur), clarificare a unei chestiuni. o a cere ĩi (cuiva) = a cere socoteala; a avea o ~ cu cineva = a discuta cu cineva în vederea evitarii unui diferent. 2. cauza. 3. operatie prin care se dezvaluie temeiul sau scopul unei actiuni, unui fenomen sau eveniment. ♢ rezultatul acestei operatii; propozitiile, expresiile prin care se realizeaza. (< fr. explication, lat. explicatio)
explicativ, EXPLICATÍV, -Ă adj. care are rolul de a explica. o nota ~a = explicatie a unui cuvânt, a unei chestiuni în legatura cu un text; dictionar ~ = dictionar în care sunt explicate sensurile si întrebuintarile cuvintelor; propozitie relativa ~a = propozitie apozitiva. (< fr. explicatif)
explicabil, EXPLICÁBIL, -Ă adj. care se poate explica. (< fr. explicable, lat. explicabilis)
explica, EXPLICÁ vb. I. tr. a arata, a clarifica, a lamuri. ♢ a descoperi, a lamuri cauza; a demonstra. ♢ (fam.) a preda o lectie; a face expunerea unor cunostinte. II. refl. a se justifica. ♢ a se întelege, a se pricepe. III. refl., tr. a (se) lamuri, a (se) întelege. (< fr. expliquer, lat. explicare)
sanchiu, SANCHÍU adj. v. aiurea, aiurit, bezmetic, bizar, ciudat, curios, descreierat, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insociabil, insolit, încapatânat, îndaratnic, morocanos, mut, nastrusnic, nebun, necomunicativ, neobisnuit, neprietenos, nesociabil, original, paradoxal, posac, posomorât, recalcitrant, refractar, singular, smintit, straniu, taciturn, tacut, ticnit, urâcios, ursuz, zanatic, zapacit, zurliu.
exegeză, EXEGÉZĂ s. f. interpretare, explicare (de continut si filologica) a unui text literar, juridic, religios. (< fr. exégèse, gr. exegesis)
exegetic, EXEGÉTIC, -Ă adj. care explica, interpreteaza; bazat pe exegeza. o scoala ~a = curent în dreptul burghez care considera ca textele de lege trebuie interpretate scrict literal si logic-formalist. (< fr. exégétique)
rezolva, REZOLVÁ vb. 1. a clarifica, a descifra, a deslusi, a dezlega, a explica, a lamuri, a limpezi, a solutiona. (A ~ enigma.) 2. a clarifica, a solutiona. (A ~ un litigiu.) 3. a aranja, a orândui, (înv.) a chivernisi. (Si-a ~ niste treburi.) 4. a transa. (A ~ în favoarea sa disputa.)
etnoiatrie, ETNOIATRÍE s. f. disciplina etnologica care se ocupa cu cunoasterea si explicarea datinilor, obiceiurilor si practicilor medicale populare. (< etno- + -iatrie)
răspicare, RĂSPICÁRE s. v. analizare, analiza, cercetare, clarificare, deslusire, dezlegare, elu-cidare, examen, examinare, explicare, explicatie, investigare, investigatie, lamurire, limpezire, precizare, rezol-vare, solutie, solutionare, studiere, studiu.
răspica, RĂSPICÁ vb. v. clarifica, defini, descurca, desface, deslusi, despaturi, determina, dezdoi, elucida, explica, lamuri, limpezi, preciza, stabili.
etimologie, ETIMOLOGÍE s. f. 1. stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evolutiei lui fonetice si semantice. o ~ multipla = explicarea originii unui cuvânt prin mai multe etimoane. o ~ populara = modificare a formei unui cuvânt sub influenta unui alt cuvânt mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva. 2. etimon. 3. ramura a lingvisticii care studiaza istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. (< fr. étymologie, lat., gr. etymologia)
pricepe, PRICÉPE vb. 1. v. dumeri. 2. v. întelege. 3. a auzi, a întelege. (Nu ~ sa ma lasi în pace?) 4. a-si explica, a întelege. (Pur si simplu nu ~ cum a disparut.) 5. v. concepe, a întelege. (Nu ~ cum s-a întâmplat astfel.) 6. a cunoaste, a întelege, a sti. (~ franceza?) 7. v. cunoaste.
entimemă, ENTIMÉMĂ s. f. 1. silogism prescurtat, în care una dintre premise sau concluzia nu sunt exprimate explicit. 2. figura de stil constând în exprimarea gândului printr-o contradictie sau sub forma unei concluzii. (< fr. enthymème, gr. enthymema)
precis, PRECÍS adj., adv. 1. adj. v. clar. 2. adj. v. exact. 3. adv. v. exact. 4. adv. bine, corect, exact. (I-a dat ~ calculul.) 5. adv. v. drept. 6. adj. v. concret. 7. adj. v. riguros. 8. adv. exact, (înv.) sadea. (Mai ~ spus ...) 9. adv. exact, riguros, (înv. si reg.) nesmintit. (Judeca ~ lucrurile.) 10. adj. v. sigur. 11. adj. clar, deslusit, explicit, expres, inteligibil, lamurit, limpede, net, raspicat, (livr.) comprehensibil, (înv.) apriat, (fig.) neted, transparent. (Un sens ~; o afirmatie ~.) 12. adv. v. desigur. 13. adv. v. sigur.
poznaş, POZNÁS adj. v. amuzant, bizar, ciudat, comic, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, hazliu, inexplicabil, insolit, nastrusnic, neobisnuit, nostim, original, paradoxal, singular, straniu, vesel.
pocit, POCÍT adj. v. bizar, ciudat, curios, excen-tric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, fatal, funest, inexplicabil, insolit, nastrusnic, nefast, neobisnuit, original, paradoxal, singular, sinistru, straniu, sumbru.
pliroforie, PLIROFORÍE s. v. clarificare, cunostinta, deslusire, dezlegare, elucidare, expli-care, explicatie, informatie, lamurire, limpezire, precizare, rezolvare, solu-tie, solutionare, stire, veste.
pliroforisi, PLIROFORISÍ vb. v. asigura, cerceta, clarifica, convinge, descurca, deslusi, documenta, elucida, explica, informa, încredinta, lamuri, limpezi, preciza, studia, vedea.
plauzibilitate, PLAUZIBILITÁTE s. 1. admisibilitate, credibilitate, verosimilitate, (rar) verosimilitudine. (~ unei explicatii.) 2. probabilitate. (~ unei ipoteze.)
plauzibil, PLAUZÍBIL adj. 1. acceptabil, admisibil, credibil, verosimil. (O explicatie ~.) 2. probabil. (Ipoteza cea mai ~.)
paraxin, PARAXÍN adj. v. bizar, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, nastrus-ic, neobisnuit, original, paradoxal, singular, straniu.
neted, NÉTED adj. v. clar, deslusit, explicit, expres, intact, inteligibil, întreg, lamurit, limpede, neatins, net, nevatamat, precis, raspicat, sanatos, teafar, valid, zdravan.
neobişnuit, NEOBISNUÍT adj. 1. v. anormal. 2. exceptional, (rar) rarisim. (Un caz ~.) 3. (înv. si pop.) osebit. (O carte ~.) 4. v. aparte. 5. bizar, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, nastrusnic, original, paradoxal, singular, straniu, (livr.) abracadabrant, (rar) strain, (pop.) pidosnic, pocit, poznas, (Mold.) desantat, (Transilv., Ban. si Olt.) sod, (înv.) ciudos, (grecism înv.) paraxin, (fam.) sanchiu, (fam. fig.) fistichiu, întors, sucit, trasnit. (Ce chestie ~!)
neexplicabil, NEEXPLICÁBIL adj. v. inexplicabil.
motivabil, MOTIVÁBIL adj. 1. v. explicabil. 2. v. scuzabil.
motivare, MOTIVÁRE s. 1. v. justificare. 2. v. argument. 3. justificare, logica, noima, ratiune, rost, sens, temei. (Nu vad ~ acestei decizii.) 4. explicare, explicatie, justificare. (Exista vreo ~ a gestului sau?) 5. v. scuza.
dicţionar, DICŢIONÁR s. n. 1. lucrare lexicografica cuprinzând cuvintele unei limbi sau ale unui sector al acesteia, aranjate în aceeasi limba sau într-o limba straina. ♢ lista alfabetica de termeni, cu explicatiile necesare, apartinând unei anumite stiinte, arte etc. 2. (inform.) lista a unui fisier continând în ordine indicatii despre componentele acestuia; lista continând cuvinte-cheie si interpretarea lor. (< fr. dictionnaire, lat. dictionarium)
dialectism, DIALECTÍSM s. n. 1. cuvânt sau expresie apartinând unui dialect; dialectalism. 2. teorie care considera ca lumea fenomenelor poate fi explicata printr-un sir de opozitii bine alese, care se înlocuiesc reciproc la infinit. (< fr. dialectisme, rus. dialektizm, germ. Dialektismus)
lumina, LUMINÁ vb. v. clarifica, descurca, deslusi, elucida, explica, lamuri, limpezi, preciza.
limpede, LÍMPEDE adj., adv. 1. adj. v. clar. 2. adv. v. bine. 3. adj. v. senin. 4. adj. luminos, senin. (O zi ~; zori ~zi.) 5. adj. clar, cristalin, curat, pur, transparent, (pop.) vioara, (Transilv.) tistas, (înv.) chiar. (Apa ~ de izvor.) 6. adj. v. evident. 7. adv. v. evident. 8. adj. clar, nealterat, pur, (fig.) cristalin, (rar fig.) curat. (O voce ~.) 9. adj. clar, deslusit, explicit, expres, inteligibil, lamurit, net, precis, raspicat, (livr.) comprehensibil, (înv.) apriat, (fig.) neted, transparent. (Un sens ~; o afirmatie ~.) 10. adv. clar, deslusit, explicit, expres, lamurit, raspicat, (rar) aievea, (înv.) apriat, chiar, (fig.) curat. (I-am spus ~.)
lămuritor, LĂMURITÓR adj. 1. v. explicativ. 2. clarificator, edificator, explicativ. (Un exemplu ~.)
lămurit, LĂMURÍT adj., adv. 1. adj. v. clar. 2. adv. v. bine. 3. adj. clarificat, dumerit, edificat, orientat, (fig.) luminat. (Sunt pe deplin ~.) 4. adj. clar, deslusit, explicit, expres, inteligibil, limpede, net, precis, raspicat, (livr.) comprehensibil, (înv.) apriat, (fig.) neted, transparent. (Un sens ~; o afirmatie ~.) 5. adv. v. clar.
lămurire, LĂMURÍRE s. 1. clarificare, deslusire, dezlegare, elucidare, explicare, explicatie, limpezire, precizare, rezolvare, solutie, solutionare, (înv.) pliroforie, raspicare, (fig.) cheie, descâlcire. (~ unei probleme complicate.) 2. clarificare, dumerire, edificare. (~ lui într-o problema.) 3. v. indicatie. 4. v. instructiuni.
lămuri, LĂMURÍ vb. 1. a (se) clarifica, a (se) descurca, a (se) deslusi, a (se) elucida, a (se) explica, a (se) limpezi, a (se) preciza, (înv.) a (se) pliroforisi, a (se) raspica, a (se) sfeti, (fig.) a (se) descâlci, a (se) lumina. (Problema a fost ~.) 2. v. rezolva. 3. v. dumeri. 4. a (se) clarifica, a (se) dumeri, a (se) edifica. (S-a ~ imediat dupa ce a vazut actele.)
justificare, JUSTIFICÁRE s. 1. îndreptatire, justificatie logica, motivare, motivatie, ratiune, temei, (livr.) legitimare, legitimitate, (pop.) noima, (înv.) rezon. (~ unei hotarâri.) 2. logica, motivare, noima, ratiune, rost, sens, temei. (Nu vad ~ acestei hotarâri.) 3. explicare, explicatie, moti-vare. (Exista vreo ~ a gestului sau?) 4. v. scuza. 5. v. dezvinovatire.
justificabil, JUSTIFICÁBIL adj. 1. v. explicabil. 2. v. scuzabil.
justifica, JUSTIFICÁ vb. 1. a îndreptati, a motiva, (livr.) a legitima, a legitimiza. (Toate acestea ~ hotarârea lui.) 2. v. scuza. 3. a autoriza, a îndreptati, a îngadui, a permite, (livr.) a îndritui, (înv. fig.) a întemeia. (Aceasta împrejurare ne ~ sa tragem unele concluzii.) 4. v. dezvinovati. 5. a se explica. (Nu e cazul sa te ~.)
înţelege, ÎNŢELÉGE vb. 1. v. dumeri. 2. v. sesiza. 3. a percepe, a pricepe, a sesiza, (fig.) a patrunde. (A ~ sensul celor citite.) 4. v. interpreta. (Cum ~ acest context?) 5. a auzi, a pricepe. (Nu ~ sa ma lasi în pace?) 6. a-si explica, a pricepe. (Pur si simplu nu ~ cum a disparut.) 7. a concepe, a pricepe. (Nu ~ de ce s-a întâmplat astfel.) 8. a cunoaste, a pricepe, a sti. (~ franceza ?) 9. v. asculta. (Cine nu ~ de cuvânt, o pateste.) 10. a se împaca, (pop.) a se îngadui, a se învoi, (reg.) a se pogodi, (prin Ban.) a se barabari, (Transilv. si Ban.) a se naravi. (Se ~ bine împreuna.) 11. v. conveni. 12. a conveni, a se învoi, (pop.) a se ajunge, a se uni, (prin Munt.) a se îndogati, (Ban.) a se toldui, (înv.) a se lovi, a pristani, a se târgui, a se tocmi, a veni, (grecism înv.) a se simfonisi. (Se ~ asupra pretului.) 13. v. pactiza.
întors, ÎNTÓRS adj. v. bizar, castrat, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, juganit, mestesugit, nastrusnic, neobisnuit, original, paradoxal, scopit, singular, sterilizat, straniu.
întoarce, ÎNTOÁRCE vb. v. analiza, castra, comenta, da, explica, interpreta, înapoia, jugani, metamorforza, modifica, plati, preface, preschimba, reda, restitui, schimba, scopi, steriliza, talmaci, tâlcui, traduce, transforma, transpune.
definit, DEFINÍT, -Ă adj. 1. (despre cuvinte, notiuni) explicat; precizat. o (lingv.) articol ~ = articol care, atasat substantivului, arata ca obiectul denumit de acesta este cunoscut, individualizat; articol hotarât. 2. (bot.; despre organe) cu o crestere limitata. (< definit)
defini, DEFINÍ vb. I. tr. a da o definitie; a explica sensurile unui cuvânt, ale unei notiuni. ♢ a determina, a preciza, a delimita; a caracteriza pe cineva. II. refl. a se autocaracteriza. (< fr. définir, lat. definire)
instrucţiune, INSTRUCŢIÚNE s. 1. v. directiva. 2. (la pl.) explicatie, indicatie, îndrumare, lamurire. (~i pentru folosirea unui medicament.) 3. (la pl.) v. aviz.
inexplicabil, INEXPLICÁBIL adj. 1. neexplicabil, neînteles. (Un fapt ~.) 2. bizar, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, insolit, nastrusnic, neobisnuit, original, paradoxal, singular, straniu, (livr.) abracadabrant, (rar) strain, (pop.) pidosnic, pocit, poznas, (Mold.) desantat, (Transilv., Ban. si Olt.) sod, (înv.) ciudos, (grecism înv.) paraxin, (fam.) sanchiu, (fam. fig.) fâstichiu, întors, sucit, trasnit. (Ce chestie ~!)
glosă, GLÓSĂ s. comentariu, explicatie, nota. (~ la un text.)
glosa, GLOSÁ vb. 1. v. explica. 2. a adnota. (A ~ un text clasic.)
cuantă, CUÁNTĂ s. f. cea mai mica cantitate de energie radianta, a carei valoare depinde numai de frecventa radiatiei. o teoria ~telor = teorie care explica o serie de fenomene fizice la scara atomica si subatomica. (< fr. quanta, lat. quantum)
fistichiu, FISTICHÍU adj v. bizar, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, nastrusnic, neobisnuit, original, paradoxal, singular, straniu.
explicativ, EXPLICATÍV adj. 1. lamuritor, (înv.) deslusitor, explicator. (O nota ~.) 2. v. lamuritor.
explicator, EXPLICATÓR adj. v. explicativ, lamuritor.
explicaţie, EXPLICÁŢIE s. 1. v. lamurire. 2. v. demonstrare. 3. v. comentariu. 4. v. instructiuni. 5. v. justificare. 6. v. definitie.
explicit, EXPLICÍT adj., adv. 1. adj. v. clar. 2. adv. v. clar.
explicabil, EXPLICÁBIL adj. justificabil, motivabil. (Un fapt ~.)
explicare, EXPLICÁRE s. 1. v. lamurire. 2. v. demonstrare. 3. v. analizare. 4. v. justificare.
explica, EXPLICÁ vb. 1. v. lamuri. 2. v. rezolva. 3. v. glosa. 4. v. demonstra. 5. v. analiza. 6. v. întelege. 7. v. justifica.
deşănţat, DESĂNŢÁT adj. v. bizar, ciudat, corupt, curios, decazut, depravat, desfrânat, destrabalat, dezmatat, dezordonat, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, imoral, inexplicabil, insolit, nastrusnic, neglijent, neîngrijit, neobisnuit, nerusinat, original, paradoxal, pervertit, singular, straniu, stricat, vicios.
desluşitor, DESLUSITÓR adj. v. explicativ, lamuritor.
desluşit, DESLUSÍT adj., adv. 1. adj. v. clar. 2. adv. v. bine. 3. adj. v. citet. 4. adj. clar, explicit, expres, inteligibil, lamurit, limpede, net, precis, raspicat, (livr.) comprehensibil, (înv.) apriat, (fig.) neted, transparent. (Un sens ~; o afirmatie ~.) 5. adv. v. clar.
descâlcire, DESCÂLCÍRE s. v. clarificare, deslusire, dezlegare, elucidare, explicare, expli-catie, lamurire, limpezire, precizare, rezolvare, solutie, solutionare.
descâlci, DESCÂLCÍ vb. v. clarifica, descurca, deslusi, elucida, explica, lamuri, limpezi, preciza.
descifra, DESCIFRÁ vb. v. analiza, comenta, explica, interpreta, tâlcui.
demonstrare, DEMONSTRÁRE s. 1. v. confirmare. 2. argumen-tare, argumentatie. (O ~ temeinica a ideilor sale.) 3. explicare, explicatie. (~ unei teoreme.)
demonstra, DEMONSTRÁ vb. 1. v. confirma. 2. a dovedi, a indica, a proba, (fig.) a marca. (Cursul evenimentelor ~ o cotitura.) 3. v. manifesta. 4. a argumenta, a dovedi, a întari, a proba, a sustine. (Si-a ~ temeinic ideile.) 5. a arata, a explica, a expune. (A ~ o teorema.) 6. a manifesta. (Masele ~.) 7. a etala. (Si-a ~ din plin cunostintele.)
definiţie, DEFINÍŢIE s. definire, explicatie. (O ~ a notiunii de "casa".)
coordinanţă, COORDINÁNŢĂ s. f. 1. legatura chimica particulara care explica legatura mai multor molecule dintr-un compus complex. 2. (fiz.) numar al ionilor sau atomilor legati direct la un element central. (< fr. coordinence)
curat, CURÁT adv. v. chiar, drept, exact, explicit, expres, întocmai, precis, raspicat, tocmai.
contrastiv, CONTRASTÍV, -Ă adj. care pune în evidenta, accentueaza un contrast. o (lingv.) analiza ~ a = metoda care explica fenomenele lingvistice prin analiza diferentelor dintre limbi sau dintre situatiile aparute în aceeasi limba; gramatica ~a = gramatica bazata pe analiza contrastiva. (< engl. contrastive, fr. contrastif)
comprehensibil, COMPREHENSÍBIL adj. v. clar, deslusit, explicit, expres, inteligibil, lamurit, limpede, net, precis, raspicat.
comentariu, COMENTÁRIU s. 1. explicatie, glosa, nota. (~ la un text.) 2. (pop.) tâlc. (~l evangheliei.)
consultaţie, CONSULTÁŢIE s. f. 1. îndrumare, explicatie data asupra unor chestiuni de specialitate în discutie; aviz, lamurire, indicatie. ♢ îndrumare data elevilor, studentilor sau doctoranzilor de catre un profesor. 2. examinare a unui pacient de catre medic. 3. metoda de ridicare a nivelului profesional si ideologic prin discutii organizate, lamuriri etc. (< fr. consultation, lat. consultatio)
construct, CONSTRÚCT s. n. (fil.) concept care integreaza si explica diferitele date experimentale, descrie legile obiective ale realitatii. (< engl. construct)
constituţionalism, CONSTITUŢIONALÍSM s. n. 1. guvernare, regim constitutional. 2. (med.) conceptie care are în vedere constitutia individuala în explicatia diferitelor afectiuni. (< fr. constitutionnalisme)
clar, CLAR adj., adv. 1. adj. deslusit, distinct, evident, lamurit, limpede, precis, (înv.) apriat, chiar, (fig.) curat. (O imagine ~; o pronuntie ~.) 2. adv. v. bine. 3. adj. v. transparent. 4. adj. v. citet. 5. adj. v. senin. 6. adj. v. limpede. 7. adj. evident, flagrant, incontestabil, indiscutabil, izbitor, învederat, limpede, neîndoielnic, neîndoios, netagaduit, pregnant, vadit, vizibil, (livr.) manifest, (fig.) marcat. (Semne ~ de boala.) 8. adv. evident, limpede, (înv. si reg.) acurat. (Este ~ ca ai dreptate.) 9. adj. v. limpede, nealterat, pur, (fig.) cristalin, (rar fig.) curat. (O voce ~.) 10. adj. deslusit, explicit, expres, inteligibil, lamurit, limpede, net, precis, raspicat, (livr.) comprehensibil, (înv.) apriat, (fig.) neted, transparent. (Un sens ~; o afirmatie ~.) 11. adv. deslusit, explicit, expres, lamurit, limpede, raspicat, (rar) aievea, (înv.) apriat, chiar, (fig.) curat. (I-am spus ~.) 12. v. evident.
ciudos, CIUDÓS adj. v. bizar, ciudat, curios, excen-tric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, nastrus-nic, neobisnuit, original, paradoxal, singular, straniu.
chiar, CHIAR adv. v. clar, deslusit, explicit, expres, lamurit, limpede, raspicat.
cheie, CHÉIE s. v. clarificare, cordar, deslusire, elucidare, explicare, explicatie, întinzator, lamurire, limpezire, precizare, rezolvare, solutie, solutionare, struna.
cauză, CÁUZĂ s. 1. considerent, mobil, motiv, pricina, prilej, ratiune, temei, (înv. si pop.), cuvânt, (pop.) noima, price, (înv.) cap, obiect, povod, rezon, (fig.) izvor, samânta. (~ care explica producerea unui fenomen.) 2. obârsie, origine, (fig.) izvor, mama. (~ tuturor succeselor e ...) 3. obiectiv, scop, tel, tinta, (înv.) pricina. (Lupta pentru nobila ~ a independentei.) 4. v. proces.
comentariu, COMENTÁRIU s. n. 1. apreciere critica a unei probleme, a unui eveniment etc.; analiza, explicare. ♢ (peior.) interpretare rauvoitoare a faptelor sau a spuselor cuiva. 2. interpretare a unei opere literare, istorice etc. ♢ (pl.) memorii istorice. 3. (inform.) text explicativ care însoteste un program pentru a-l face mai clar, dar fara influenta asupra algoritmului. (< fr. commentaire, lat. commentarius)
comenta, COMENTÁ vb. tr. 1. a interpreta (pe marginea unei întâmplari, a unei chestiuni etc.). ♢ (peior.) a discuta, a interpreta cu rautate faptele sau spusele cuiva. 2. a analiza, a explica critic (o opera literara, istorica etc.). (< fr. commenter, lat. commentari)
apriat, APRIÁT adj., adv. v. clar, deslusit, explicit, expres, lamurit, limpede, raspicat.
analiza, ANALIZÁ vb. 1. a cerceta, a examina, a investiga, a studia, a urmari, (livr.) a considera, (înv.) a medita, a privi, a socoti, (fig.) a explora, (înv. fig.) a scarmana. (~ cauzele unui fenomen.) 2. v. examina. 3. a comenta, a explica, a interpreta, a tâlcui, (înv.) a întoarce, (fig.) a descifra. (~ un text literar.)
analizare, ANALIZÁRE s. 1. v. analiza. 2. comentare, explicare, interpretare, tâlcuire, (înv.) tâlcuiala. (~ unui text literar.)
aievea, AIÉVEA adv. v. clar, deschis, deslusit, direct, explicit, expres, fatis, franc, lamurit, limpede, raspicat, sincer.
abracadabrant, ABRACADABRÁNT adj. v. bizar, ciudat, curios, excentric, extravagant, fantasmagoric, fantezist, inexplicabil, insolit, nastrusnic, neobisnuit, original, paradoxal, singular, straniu.
abatere, ABÁTERE s. 1. v. deviere. 2. culpabilitate, culpa, eroare, greseala, pacat, vina, vinovatie, (livr.) eres, (rar) prihana, (înv. si reg.) teahna, (reg.) gres, (Olt., Munt. si Mold.) ponos, (înv.) cusur, sablazna, scandal, sminta, sminteala, (fig.) ratacire, (înv. fig.) rataceala. (O ~ de mica importanta.) 3. v. neregula. 4. anomalie, deviere. (S-a produs o ~ inexplicabila.) 5. v. exceptie.
flor, flor (floára), adj. – Blond, cu parul roscat. – Mr. flor. Lat. florus (Pascu, Beiträge, 16; Pascu, I, 86). Cuvînt rar în rom., abia daca a fost atestat în mr. Constituie o explicatie mai buna pentru toate numele de persoane si de animale în general se pun în legatura cu floare, cum sînt: Florea, Florin, Floarea, Florica pentru persoane, Floraia pentru vaci, Florean, Florila, pentru boi, Floran pentru cîini. În general aceste nume se dau unor persoane sau animale cu parul galben; însa prin etimologie populara se dau adesea si unor animale care se nasc în saptamîna Duminica floriilor. – Der. floriu, adj. (baltat cu rosu).
explica, explicá vb., ind. prez. 1 sg. explíc, 3 sg. si pl. explíca
explicabil, explicábil adj. m., pl. explicábili; f. sg. explicábila, pl. explicábile
explicare, explicáre s. f., g.-d. art. explicarii; pl. explicari
explicativ, explicatív adj. m., pl. esplicatívi; f. sg. explicatíva, pl. explicatíve
explicator, explicatór adj. m., pl. explicatóri; f. sg. si pl. explicatoáre
explicaţie, explicátie s. f. (sil. -ti-e), art. explicátia (sil. -ti-a), g.-d. art. explicátiei; pl. explicátii, art. explicátiile (sil. -ti-i-)
explicit, explicít adj. m., pl. explicíti; f. sg. explicíta, pl. explicíte
explicita, explicitá vb., ind. prez. 1 sg. explicitéz, 3 sg. si pl. expliciteáza
explicitare, explicitáre s. f., pl. explicitari
explicitate, explicitáte s. f., g.-d. art. explicitatii
catedră, CATÉDRĂ s. f. 1. masa speciala, ridicata de obicei pe o estrada, de unde profesorul explica lectia. ♢ tron arhieresc instalat în biserica principala a unei eparhii. 2. post în învatamânt, functie de profesor. ♢ unitate de baza în învatamântul superior, în cadrul careia se desfasoara activitatea didactica, metodica si de cercetare stiintifica. (< it. cattedra, lat. cathedra)
inexplicabil, inexplicábil adj. m. (sil. mf. in-) explicabil
notă, NÓT//Ă1 ~e f. 1) Text scris, continând un scurt comentariu; însemnare; remarca. ♢ ~e marginale însemnari facute pe marginea unui text tiparit (sau a unui manuscris). A lua ~ de ceva a) a lua cunostinta de ceva; b) a tine seama de ceva; a retine. ~e de calatorie (sau de drum) însemnari referitoare la impresiile culese dintr-o calatorie. ~ explicativa anexa la o carte, continând explicatii referitoare la continutul acesteia. ~ de plata hârtie oficiala, în care este indicata suma ce urmeaza sa fie achitata. 2) la pl. v. NOTIŢĂ. ♢ A lua ~e a face însemnari; a conspecta. 3) Mentiune dintr-un sistem conventional de cifre, care serveste pentru aprecierea cunostintelor elevi-lor si studentilor. 4) Scurta informatie publi-cata în presa periodica. 5) Adresare diploma-tica a guvernului unui stat catre guvernul altui stat. ~ de protest. 6) Semn distinctiv; nuanta caracteristica. ~ de umor. /<fr. note, lat., it. nota
motiva, A MOTIV//Á ~éz tranz. 1) (actiuni, atitudini, hotarâri etc.) A prezenta drept just, legitim, aducând motive întru sustinere; a justifica; a îndreptati. 2) A explica servind drept motiv. /<fr. motiver
mit, MIT ~uri n. 1) Povestire de origine populara, cu continut fabulos, care explica în mod alegoric originea lumii, fenomenele naturii si viata sociala. 2) Lucru sau realitate lipsita de un temei real. /<ngr. míthos, fr. mythe
cal, cal (-ai), s.m. – 1. Animal domestic erbivor. – 2. Aparat (pentru exercitii de gimnastica). – 3. Piesa de sah. – 4. Mecanism care regleaza presiunea morii de faina. – 5. Masa de dulgherie. – 6. Frîna a cilindrului razboiului de tesut. – 7. Lampa de gaz. – 8. Dans tipic. – 9. Vase care se folosesc la priveghiul mortilor. – Mr., megl. cal, istr. co. Lat. caballus (Diez, I, 119 si Gramm., I, 9; Puscariu 252; REW 1440; Candrea-Dens., 209; DAR); cf. alb. kalj, it. cavallo, prov. cavahl, fr. cheval, cat. cavall, sp. caballo, port. cavallo. Dupa ipoteza lui Meillet, cuvîntul lat. ar proveni din stepele din estul balcano-scitic, unde numele gr. apare pentru prima oara, în sec. III a. Cr. (ϰαβαλλεῖον, într-o inscriptie de la Callatis, în Dobrogea). Totusi, noi cercetari sprijina ideea ca este cuvînt autentic lat., bazat pe cabo "castrat", de la cavus (V. Cocco, Caballus, "Biblios", XX, 71-119; cf. H. Grégoire, L’étymologie de caballus, în Recueil publié en l’honneur du millénaire d’Horace, Bruxelles 1937, p. 81-93). Uzuri speciale: calul dracului (libelula), cf. sp. caballito del diablo, gal. din Lubian cabalo de demo, ngr. ἄλογο τη διάβολο (Danguitsis 141). Cf. calare, calator, încalica. Der. caiesc, adj. (cabalin); caisor, s.m. (calut; sah; calusei); calut, s.m. (dim. al lui cal; lacusta, cosas); caloniu, s.m. (Banat si Trans., horn sau nisa în perete, în spatele sobei, pentru a strînge fumul; bancheta de carutas; scaun de tabacar); calus, s.n. (piesa mica de lemn pe care se sprijina coardele întinse ale viorii; botnita; sevalet; botnita prevazuta cu cuie pentru a împiedica viteii sa suga; piesa la razboiul de tesut, în general, suport, sprijin, reazem; manunchi de alune care cresc împreuna; dans tipic; joc de copii, cu un arc a carui sageata sau calus se rasuceste o data cu coarda si se lanseaza ca efect al miscarii de rasucire); calusel, s.m. (calut; manunchi de alune; bîrne care sustin cosul de moara; lacusta, Dicticus verrucivorus); calusei, s.m. (carusel, caisori; joc de noroc); calusar, s.m. (dansator tipic; danseaza în grupuri de 7, 9 sau 11, condusi de o capetenie care face legamînt sa nu vorbeasca vreme de 40 de zile; poarta costume tipice, cu clopotei la picioare, iar dansul lor este foarte complicat si plin de figuri acrobatice); calusereasca, s.f. (dans tipic din Moldova); caluseresc, adj. (propriu calusarilor); calusereste, adv. (în felul calusarilor); caluserie, s.f. (grup de calusari). – DAR îl explica pe calusar prin calus, datorita legamîntului de a nu vorbi al capeteniei. În calusei este posibil sa fie vorba de o etimologie pop. a fr. carrousel. Din rom. provine bg. kalušar (Capidan, Raporturile, 190).
mijloc, MÍJLOC1 ~uri n. 1) Loc, parte sau punct al unui lucru (al unui spatiu sau al unei suprafete), situat la o distanta egala de marginile sau capetele periferice. ~ul strazii. Prin ~ul satului. ♢ În ~ul... a) între, printre; b) în limitele unui spatiu; c) alaturi de... De la ~ de la jumatate. 2) Moment care se afla la o distanta egala de începutul si sfârsitul unui interval de timp; jumatate. ♢ La ~ între doua intervale de timp. 3) Parte a corpului omenesc cuprinsa între solduri si coaste; talie; brâu. Încins la ~. ♢ A fi (cineva) la ~ a fi cauza unei stari de lucru. A fi ceva la ~ a fi ceva ascuns, inexplicabil la baza unui lucru. A-si pune capul (sau gâtul) la ~ a se expune la o primejdie. A se pune la ~ a interveni într-o cearta, într-o încaierare. /<lat. medius locus
metapsihic, METAPSÍHI//C ~ca (~ci, ~ce) (despre fenomene psihice) Care înca nu poate fi explicat stiintific. /<fr. métapsychique
metafizică, METAFÍZICĂ f. 1) Cercetare rationala a fenomenelor care nu pot fi percepute prin simturi; explicatie generala. 2) Parte a filozofiei care studiaza cauzele primare si primele principii ale (cunoasterii) lumii. 3) Metoda de cunoastere, care concepe dezvoltarea ca un simplu proces de crestere. /<fr. métaphysique, germ. metaphysisch
mecanicism, MECANICÍSM n. Conceptie filozofica conform careia toate fenomenele naturii si ale societatii se pot explica numai prin legile formei mecanice de miscare a materiei. /<it. meccanicismo
limpede, LÍMPE//DE ~zi adj. 1) (despre lichide) Care este lipsit de orice impuritati; curat; straveziu. Apa ~. 2) (despre cer, atmosfera) Care este fara nori; senin. 3) (despre ochi, privire) Care reflecta curatenie sufleteasca; curat; luminos. 4) (despre sunete, voce) Care se aude bine; cu o sonoritate deosebita; argintiu; cristalin. 5) (despre minte, judecata) Care întelege bine lucrurile; lucid. 6) (despre idei, gânduri) Care este clar, usor de înteles; clar; inteligibil; accesibil. Raspuns ~. ♦ ~ ca buna ziua care nu are nevoie de nici un fel de explicatii; clar. /<lat. limpidus
legendă, LEGÉND//Ă ~e f. 1) Povestire traditionala în proza sau în versuri, transmisa, de obicei, pe cale orala, în care faptele fantastice sau miraculoase pot avea un suport istoric real. 2) Piesa muzicala instrumentala cu caracter narativ. 3) rel. Povestire din viata sfintilor. ~ biblica. 4) Povestire deformata si înfrumusetata de imaginatie. 5) Tabel cu care se doteaza o ilustratie, o gravura, o harta sau un plan si care contine o explicatie textuala a semnelor conventionale. /<fr. légende, lat. legenda
lămuri, A SE LĂMUR//Í ma ~ésc intranz. 1) (despre lucruri neclare) A deveni clar (în urma unor investigatii, discutii etc.). 2) (despre persoane) A ajunge sa înteleaga clar; a se clarifica; a se edifica. 3) (despre obiecte) A aparea vederii în mod distinct; a capata contururi clare; a se distinge; a se deslusi. 4) (despre persoane) A ajunge la întelegere (unul cu altul) în urma unor explicatii. /Din lamura
lămuri, A LĂMUR//Í ~ésc tranz. 1) (probleme, texte, lucruri neîntelese etc.) A face înteles, comentând si dând informatii necesare; a explica; a arata. 2) (persoane) A ajuta sa înteleaga lucruri neclare, obscure. 3) A face sa se lamureasca. /Din lamura
justifica, A SE JUSTIFICÁ ma justífic intranz. (despre persoane) A-si demonstra nevinovatia (prin explicatii si dovezi); a se dezvinovati; a se dezvinui; a se disculpa. /<fr. justifier, lat. justificare
introducere, INTRODÚCER//E ~i f. 1) v. A INTRODUCE. 2) Lucrare care cuprinde notiunile elementare ale unei discipline stiintifice. ~ în chimia organica. ~ în psihologie. 3) Prefata explicativa; intrare în materie. 4) Partea de la început a unei compozitii muzicale. /v. a introduce
interpreta, A INTERPRET//Á ~éz tranz. 1) (fapte, fenomene, evenimente, întâmplari) A expune atribuind o semnificatie personala; a comenta. 2) (texte, acte etc.) A explica clarificând locurile obscure; a prevedea cu comentariile necesare; a comenta. 3) (opere muzicale) A executa cu vocea sau cu un instrument; a cânta. 4) (roluri dintr-un spectacol sau dintr-un film) A juca într-o maniera proprie. [Sil. -ter-pre-] /<fr. interpreter, lat. interpretare
interpolaţie, INTERPOLÁŢI//E ~i f. Portiune (cuvinte, fraze, fragmente etc.) introdusa într-un text în vederea explicarii sau completarii lui. /<fr. interpolation, lat. interpolatio, ~onis
interpola, A INTERPOL//Á ~éz tranz. 1) (cuvinte, fraze, fragmente) A introduce într-un text, pentru a-l explica sau pentru a-l completa. 2) mat. (termeni si valori intermediare) A intercala într-o serie de valori si de termeni cunoscuti pentru a calcula expresia analitica aproximativa a functiei pentru valorile unei variabile. /<fr. interpoler, lat. interpolare
interpelare, INTERPEL//ÁRE ~ari f. Întrebare adresata în sedinta publica de catre un deputat în parlament unui membru al guvernului, pentru a-i cere explicatii asupra unui fapt. /v. a interpela
interpela, A INTERPEL//Á ~éz tranz. 1) (persoane) A întrerupe printr-o adresare brusca pentru a cere explicatii sau pentru a insulta. 2) (membri ai guvernelor) A impune sa dea explicatii asupra unui fapt. /<fr. interpeller, lat. interpellare
insondabil, INSONDÁBIL ~a (~i, ~e) 1) Care nu poate fi sondat (din cauza adâncimii mari). 2) fig. Care nu poate fi cercetat sau explicat. /<fr. insondable
ingenios, INGENI//ÓS ~oása (~ósi, ~oáse) 1) (de-spre persoane) Care are spirit inventiv; ager la minte. 2) Care denota multa pricepere si imaginatie. Raspuns ~. Explicatie ~oasa. [Sil. -ni-os] /<fr. ingénieux, lat. ingeniosus
inexplicabil, INEXPLICÁBIL ~a (~i, ~e) 1) Care nu poate fi explicat; greu sau imposibil de explicat; de neexplicat. 2) fig. Care iese din comun (prin felul de a fi); straniu; ciudat; bizar. [Sil. in-ex-pli-] /<fr. inexplicable, lat. inexplicabilis
implicit, IMPLICÍ//T ~ta (~ti, ~te) si adverbial (în opozitie cu explicit) Care se cuprinde în mod virtual în ceva, fara a avea expresie formala; de la sine înteles. [Sil. im-pli-] /<fr. implicite, lat. implicitus
ilustraţie, ILUSTRÁŢI//E ~i f. Imagine sau desen care însoteste un text pentru a-l împodobi, a-l completa sau a-l explica. ♢ ~ muzicala a) fond muzical care însoteste o reprezentatie teatrala, un film mut, o evocare literara, o emisiune de radio sau de televiziune; b) fragmente sau bucati muzicale executate ca exemplificari la o expunere de specialitate. [G.-D. ilustratiei; Sil. -lus-tra-ti-e] /<fr. illustration, lat. illustratio, ~onis
ierta, A IERTÁ iért tranz. 1) (persoane) A scuti de pedeapsa. 2) A elibera de acuzatie, primind scuzele aduse; a scuza. Vecinul l-a iertat. ♢ A-l ierta Dumnezeu a înceta din viata (dupa o boala grea si îndelungata). Dumnezeu sa-l ierte! formula folosita de credinciosi vorbind despre mort. Doamne, iarta-ma! expresie folosita de o persoana care a spus sau este pe cale de a spune o vorba necuviincioasa. Ba sa ma iertati! a) nu sunt de acord; b) nici vorba. Iertati-ma (va rog)! va rog sa nu va suparati. 3) (greseli, fapte reprobabile) A trece cu vederea; a înceta de a lua în consideratie; a da uitarii; a scuza. 4) (datorii, obligatii etc.) A declara nul; a anula. 5) A da voie; a îngadui; a permite. Iertati-ma, vin si eu cu o explicatie. /<lat. libertare
hazard, HAZÁRD ~uri n. 1) Concurs de circumstante imprevizibile si inexplicabile; întâmplare neasteptata. 2) Forta supranaturala care se crede ca ar predetermina desfasurarea evenimentelor; ursita; destin; soarta. ♢ Joc de ~ joc de noroc. /<fr. hazard
glosă, GLÓS//Ă ~e f. 1) Scurta nota explicativa, care însoteste un cuvânt dificil sau un pasaj neînteles dintr-un text; comentariu; adnotare. 2) Poezie de forma fixa, în care fiecare vers din prima strofa este comentat succesiv în strofele urmatoare, ultima strofa reproducând în ordine inversa versurile primei strofe. /<lat. glossa, fr. glose, germ. Glosse
glosa, A GLOS//Á ~éz tranz. 1) (cuvinte, forme gramaticale dintr-un text) A explica prin glose. 2) (texte) A comenta prin note speciale; a adnota. /<fr. gloser
glosar, GLOSÁR ~e n. Lista de cuvinte putin cunoscute (regionale, învechite, rare etc.) însotite de explicatia lor. /<lat. glossarium, fr. glossaire
ghid, GHID1 ghizi m. Persoana care conduce un grup de turisti sau de vizitatori, dând explicatiile necesare; calauza. /<fr. guide
ghici, A GHIC//Í ~ésc 1. tranz. 1) A afla prin presupunere; a determina intuitiv sau prin deductie. ~ gândurile cuiva. ~ pe cineva dupa glas. 2) (ghicitori, sarade, enigme) A patrunde cu mintea, gasind explicatia. 3) A vedea foarte vag (din cauza departarii, a întunericului etc.); a întrezari; a întrevedea. 2. intranz. (în superstitii) A prezice viitorul (tragând cartile, în bobi etc.). /cf. bulg. gadkam
fotoreportaj, FOTOREPORTÁJ ~e n. Reportaj redat prin fotografii însotite de un text explicativ. /<fr. photoreportage, rus. fotoreportaj
fatalitate, FATALIT//ÁTE ~ati f. 1) (în conceptiile mistice) Forta supranaturala care se crede ca ar predetermina desfasurarea evenimentelor; soarta; ursita; destin. 2) Concurs de circumstante imprevizibile si inexplicabile; hazard. 3) Caracter fatal. [Art. fatalitatea; G.-D. fatalitatii] /<fr. fatalité, lat. fatalitas, ~atis
explicit, EXPLICÍ//T ~ta (~ti, ~te) 1) si adverbial (despre vorbe, idei, gânduri etc.) Care este exprimat clar si nu lasa nici un dubiu. 2) (despre persoane) Care se exprima clar si fara echivocuri. /<fr. explicite, lat. explicitus
explicaţie, EXPLICÁŢI//E ~i f. 1) v. A EXPLICA. 2) Lamurire a ceea ce este neînteles; clarificare a unei chestiuni. ♢ A cere ~i (cuiva) a cere (cuiva) socoteala. 3) Cauza, motiv al unei actiuni sau întâmplari. [G.-D. explicatiei; Sil. ex-pli-ca-ti-e] /<fr. explication, lat. explicatio, ~onis
explicativ, EXPLICATÍV ~ [ (~i, ~e) Care explica. ♢ Dictionar ~ dictionar care explica sensul cuvintelor. [Sil. ex-pli-ca-tiv] /<fr. explicatif
explicabil, EXPLICÁBIL ~ [ (~i, ~e) Care poate fi explicat. /<fr. explicable
explica, A SE EXPLICÁ ma explíc intranz. 1) A-si motiva actiunile sau vorbele; a se justifica. 2) A se edifica (unul cu altul) în privinta unei chestiuni litigioase. [Sil. ex-pli-ca] /<fr. expliquer, lat. explicare
explica, A EXPLICÁ explíc tranz. 1) (persoane) A face sa înteleaga; a lamuri; a arata. 2) (lectii, materii de studiu) A expune oral în fata auditoriului (într-o institutie de învatamânt) cu scop instructiv; a preda. 3) (cauze, motive etc.) A afla prin analiza serioasa. [Sil. ex-pli-ca] /<fr. expliquer, lat. explicare
evoluţionism, EVOLUŢIONÍSM n. 1) Doctrina filozofica sau stiintifica bazata pe ideea de evolutie. 2) Ansamblu de teorii care explica mecanismul evolutiei fiintelor. /<fr. évolutionnisme
etimologie, ETIMOLOGÍ//E ~i f. 1) Ramura a lingvisticii, care se ocupa cu studiul originii cuvintelor, stabilind evolutia lor fonetica si semantica. 2) Explicatie a originii unui cuvânt. /<fr. étymologie, lat. etymologia
electrochimism, ELECTROCHIMÍSM n. Teorie care explica procesele chimice prin legile electricitatii.
dicţionar, DICŢIONÁR ~e n. Lucrare lexicografica care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale unui domeniu de activitate, aranjate, de obicei, în ordine alfabetica si explicate în aceeasi limba sau traduse în alta limba. [Sil. -ti-o-] /<fr. dictionnaire, lat. dictionarium
diafilm, DIAFÍLM ~e n. Film fotografic care cuprinde o serie de diapozitive (însotite de text explicativ) ce se proiecteaza pe ecran cu ajutorul unui aparat mic, portativ. [Sil. di-a-] /<rus. diafilm
dezlega, A DEZLEGÁ dezlég tranz. 1) A face sa se dezlege. ♢ ~ punga a) a cheltui; b) a da bani. ~ sacul a spune tot ce are de spus. 2) A scuti de o obligatie. 3) rel. (persoane) A ierta de pacate. 4) (probleme) A examina amanuntit, oferind o solutie; a rezolva; a delibera; a solutiona. 5) (ghicitori, enigme, sarade) A patrunde cu mintea, gasind explicatia. /<lat. disligare
determina, A DETERMINÁ detérmin tranz. 1) A face sa se produca în mod necesar; a provoca; a genera. 2) (timp, date, termene etc.) A fixa printr-o întelegere prealabila; a stabili; a hotarî. 3) (corpuri, plante etc.) A stabili (pe baza trasaturilor specifice) ca apartinând la o clasa sau la o specie; a identifica. 4) A stabili cu exactitate; a preciza; a defini; a delimita. ~ sensul unui cuvânt. 5) (cuvinte, propozitii) A preciza în calitate de determinativ; a explica. 6) A face sa ia o decizie; a hotarî; a decide. /<fr. déterminer, lat. determinare
descifra, A DESCIFR//Á ~éz tranz. 1) (mesaje, texte cifrate sau scrise într-o limba straina) A transpune în limbaj natural pe baza unui cifru; a decoda; a decodifica. 2) (texte scrise într-o limba straina) A face sa poata fi înteles; a deslusi. 3) (texte necitete) A citi în urma unui efort. 4) (planuri, harti) A interpreta, explicând semnele conven-tionale. 5) (partituri muzicale) A citi si a interpreta la prima vedere. 6) fig. (sensul unor lucruri obscure) A patrunde cu mintea; a întelege; a sesiza; a pricepe; a concepe. /des- + cifra
demonstraţie, DEMONSTRÁŢI//E ~i f. 1) Operatie de dovedire, pe baza de argumente si de exemple, a evidentei unui fapt. 2) Rationament prin care se dovedeste adevarul unei teoreme sau al unei judecati. 3) Metoda intuitiva de învatamânt constând în explicarea unui fenomen prin prezentarea sau producerea lui în fata elevilor. 4) Iesire în masa a populatiei în strada pentru a-si exprima aprobarea sau protestul fata de cineva sau ceva; manifestatie publica. ~ pasnica. ~ de solidaritate. 5) mil. Manevra cu scopul de a intimida sau de a însela inamicul. 6) Exteriorizare a unei atitudini sau a unui sentiment. [Art. demonstratia; G.-D. demonstratiei; Sil. -ti-e] /<fr. démonstration; lat. demonstratio, ~onis
darwinism, DARWINÍSM n. Conceptie despre legile de dezvoltare a naturii vii, întemeiata de Ch. Darwin, care explica originea si evolutia speciilor de plante si de animale prin interactiunea mai multor factori, dintre care rolul definitoriu îi revine selectiei naturale. /<fr. darwinisme
comenta, A COMENT//Á ~éz tranz. 1) (fenomene, evenimente, fapte, întâmplari) A expune, a atribui o semnificatie personala; a interpreta. 2) (texte, acte etc.) A explica, clarificând locurile obscure; a prevedea cu comentariile necesare; a interpreta. /<fr. commenter
ciclotimie, CICLOTIMÍ//E ~i f. Boala psihica care se manifesta prin trecerea brusca si inexplicabila de la veselie la depresiune. [Art. ciclotimia; G.-D. ciclotimiei; Sil. -mi-e] /<it. cyclothymie
cicerone, CICERÓN//E ~i m. Persoana care însoteste pe cineva (vizitatori, turisti, calatori etc.) si da explicatii necesare; ghid; calauza. /<it. cicerone, fr. cicérone
cheie, CHÉI//E chei f. 1) Obiect de diferite forme care serveste la încuierea-descuierea unui lacat sau a unei broaste. ♢ A da ~ile pe mâna cuiva a încredinta cuiva averea. La ~ bun pentru a fi dat în exploatare; complet finisat. 2) Instrument cu care se strânge ori se desface un surub sau o piulita. ~ universala. 3) muz. Semn conventional pus la începutul portativului pentru a indica pozitia unei note. ~ fa-major. 4) Unealta pentru acordarea instrumentelor muzicale; acordor. 5) Mic instrument cu care se rasuceste resortul unui ceas sau al altor mecanisme. 6) fig. Procedeu prin care se poate solutiona ceva; explicatie; dezlegare. ~ ia unui cifru. ♢ Pozitie-~ pozitie de prima importanta (din punct de vedere strategic, economic etc.). 7) pl. Vale îngusta între doi munti abrupti. 8): ~ de bolta a) piatra din mijlocul unei bolti care asigura sprijinirea celorlalte pietre; b) element de baza care explica sau rezolva o problema. [Art. cheia; G.-D. cheii; Sil. che-ie] /<lat. clavis
câr, CÂR interj. (se foloseste pentru a reda sunetul pe care-l scoate gaina sau cioara). ♢ Ca-i ~, ca-i mâr se spune când cineva se încurca în explicatii contradictorii. /Onomat.
călăuză, CĂLĂÚZ//Ă1 ~e f. 1) Persoana care conduce un grup de turisti sau de vizitatori, dând explicatiile necesare; ghid. 2) fig. Îndrumator (persoana, învatatura, teorie etc.) în viata sau într-un domeniu de activitate. [G.-D. calauzei; Sil. -la-u-] /<turc. kilavuz, ngr. kalaúzis
buştean, BUST//EÁN ~éni m. 1) Tulpina a unui copac curatata de crengi; trunchi. 2) Bucata groasa de lemn de foc; butuc; buturuga. 3) fig. fam. Persoana lipsita de pricepere si de simtire; om nepriceput si nesimtit. ♢ A dormi ~ a dormi adânc, fara simtire; a dormi bute. A (se) lamuri ~ a da (sau a primi) o explicatie neclara; a lasa (sau a ramâne) nelamurit. /Orig. nec.
biosociologie, BIOSOCIOLOGÍE f. Conceptie nestiintifica care explica dezvoltarea sociala prin factori biologici, redusi la notiunea de rasa. /<fr. biosociologie
asociaţionism, ASOCIAŢIONÍSM n. Teorie în psihologie care explica viata psihica prin asociatiile dintre diverse stari si fenomene psihice elementare. /<fr. associationnisme
arăta, A ARĂTÁ arat 1. tranz. 1) (fiinte, obiecte etc.) A expune intentionat vederii; a lasa sa se vada. 2) (lucruri, valori etc.) A face sa fie vazut printr-un gest, semn etc.; a indica. ~ greselile de punctuatie. ~ cararea. Termometrul arata zero grade. ♢ ~ cu degetul pe cineva a) a desconsidera; b) a vorbi de rau în mod direct despre cineva. ~ usa cuiva a da afara dintr-un local pe cineva. 3) fam. A pune în fata; a prezenta; a înfatisa. ~ legitimatia. ~ un bolnav medicului. 4) A face sa înteleaga; a explica; a lamuri. ~ cum se rezolva problema. 5) A adeveri prin rationamente sau prin fapte concrete; a dovedi; a demonstra; a proba. El vrea sa arate ce stie. A-si ~ curajul. ♢ Ţi-oi arata eu! te-oi învata eu minte! 6) A face sa se arate. 2. intranz. A avea o anumita înfatisare. ~ bine. ~ cam bolnav. /<lat. arrectare
aparat, APARÁT ~e n. 1) Sistem tehnic care serveste la executarea anumitor operatii (tehnice, mecanice, electrice etc.). ~ de radio. ~ fotografic. ♢ ~ de gimnastica ansamblu de instalatii care servesc la efectuarea de exercitii gimnastice. 2) Totalitate a organelor care îndeplinesc o functie în organism. ~ circulator. ~ digestiv. 3) Totalitate a serviciilor si a personalului dintr-o institutie, dintr-un stat. ~ administrativ. ♢ ~ critic explicatiile care însotesc un text. /<germ. Apparat, lat. apparatus
analitic, ANALÍTI//C ~ca (~ci, ~ce) 1) Care este bazat pe analiza. ♢ Chimie ~ca parte a chimiei care studiaza compozitia chimica a substantelor. Limba ~ca limba în care raporturile gramaticale sunt explicate prin cuvinte izolate. 2) mat. fiz. Care foloseste calculul algebric si infinitezimal. /<lat. analyticus, fr. analytique, germ. analytisch
adresa, A SE ADRES//Á ma ~éz intranz. 1) A se îndrepta cu vorba catre cineva (pentru a întreba, a cere o explicatie etc.). 2) A înainta o adresa (o cerere, o scrisoare oficiala etc.). /<fr. adresser
adnotare, ADNOT//ÁRE ~ari f. 1) v. A ADNOTA. 2) Nota, însemnare pe marginea unui text pe care îl explica sau îl întregeste. 3) Rezumat al unei lucrari, indicând tematica si categoria de cititori. /v. a adnota
adnota, A ADNOT//Á ~éz tranz. 1) (lucrari scrise, texte) A prevedea cu note explicative. 2) (lucrari scrise) A prezenta succint. /<lat. adnotare, annotare, fr. annoter
paranteză, PARANTÉZ//Ă ~e f. 1) lingv. Semn de punctuatie constând din doua arcuri de cerc puse unul la începutul cuvântului sau textului ce se izoleaza din anumite motive (explicatie, completare etc.), iar altul la sfârsitul lui. ♢ ~ patrata paranteza constând din doua linii îndoite la capete una spre alta. 2) fig. Digresiune în cadrul unei comunicari. ♢ În ~ printre altele. 3) mat. Semn care se pune înaintea si la sfârsitul unei expresii algebrice, aratând ca o operatie se refera la întreaga expresie. /<fr. paranthese
preda, A PREDÁ predáu tranz. 1) (obiecte) A da în mâna; a remite. 2) (persoane) A da în puterea cuiva. 3) (lectii, materii de studiu) A expune oral în fata auditoriului (într-o institutie de învatamânt) cu scop instructiv; a explica. /<sl. prĕdati
prelucra, A PRELUCR//Á ~éz tranz. 1) (materii prime, materiale) A aduce în stare finita; a transforma într-un fabricat (prin modificarea formei, a dimensiunilor, a aspectului etc.). 2) (texte, motive muzicale etc.) A supune unor modificari de forma sau/si de continut, pastrând esentialul originalului; a stiliza. 3) (continutul unei lucrari, unui document etc.) A expune explicând. 4) (persoane) A cauta sa convinga de ceva (în realizarea unei actiuni, adoptarea unei atitudini etc.). /pre- + a lucra
premoniţie, PREMONÍŢI//E ~i f. Presimtire inexplicabila a unui fapt viitor. /<fr. prémonition
proiect, PROIÉCT ~e n. 1) Plan prin care se intentioneaza realizarea unor actiuni viitoare. 2) Text initial al unui plan de activitate sociala care urmeaza sa fie discutat, completat, aprobat si apoi pus în aplicare. 3) Schema a unui sistem tehnic sau a unei constructii care contine calculele, desenele si explicatiile necesare. [Sil. -iect] /<germ. Projekt, lat. projectus
psihologism, PSIHOLOGÍSM n. 1) Curent în filozofie care, în explicarea fenomenelor sociale si a formelor constiintei sociale, exagereaza rolul factorilor psihici. 2) Tendinta a unor scriitori de a explica starile sufletesti ale eroilor din operele lor prin factori de ordin psihic. /<fr. psychologisme
raţiune, RAŢIÚN//E ~i f. 1) Facultate umana a omului de a gândi si de a întelege sensul si relatiile dintre fenomene; judecata; minte; intelect. 2) Explicatie a unei actiuni sau stari. [Sil. -ti-o-] /<lat. ratio, ~onis
remarcă, REMÁR//CĂ ~ce f. Observatie cu caracter explicativ; enunt care contine un comentariu; nota. [G.-D. remarcei] / fr. remarque
simbologie, SIMBOLOGÍE f. Domeniu care studiaza si explica simbolurile. /<engl. symbology
amar, amár (-ra), adj. – 1. Care are gustul fierii, pelinului etc. – 2. (S.n.) Amareala, gust amar. – 3. Cantitate (numai dupa o expresie cantitativa, ca atît, cît, ce, ce de, mult). – Mr. amar, megl. (an)mar, istr. amǫr. Lat. amārus (Puscariu 73; Candrea-Dens., 53; REW 406; DAR); cf. vegl. amuár, it. amaro, v. prov. amar, fr. amer, sp. amargo. Expresia amar de mine, amar mie coincide cu sicil. amaru mia, port. amaro de mi. Sensul 3 este curios. I. Morarescu, BF, I, 178-181, a încercat sa-l explice prin etimologie pop., din expresia atîta •mare de (timp), interpretat ca atît amar(e) de (timp); uzul ar fi, în acest caz, aceleasi ca it. mare "abundenta", sp. la mar de. Cf. observatiile împotriva acestei explicatii ale lui L. Spitzer, BF, II, 162-4. Mai curînd este vorba de o valoare emfatica a adj. (ca în cazul lui biet invariabil), tratat ca s.; emfaza este evidenta si în uzul constant al lui atîta în locul lui atît (cf. nuanta de atîta curaj, fata de atît curaj). În privinta valorii exacte a expresiei, o constructie de tipul ce amar mai aveam (Agîrbiceanu) arata clar ca trebuie sa se înteleaga ce amar (de mine) mai aveam, deci ca exprima compasiunea, si numai în al doilea rînd ideea de cantitate. Der. amaracios, adj. (amar), pe care Puscariu 74 si REW 403 îl reduc la un lat. •amaritiōsus, de la amarĭties, dar care este probabil un der. cu suf. -cios ca suparacios, cacacios etc.; amaraciune, s.f. (mîhnire, amarîre); amaraluta, s.f. (gentiana, Cicendia filiformis); amareala, s.f. (amaraciune, planta, Polygala vulgaris); amareata, s.f. (amaraciune), considerat în general ca reprezentant al lat. •amarĭtia, în loc de amarĭties (Puscariu 76; Candrea-Dens., 54; REW 403; lipseste în DAR), cf. it. amarezza, prov. amareza, dar care poate fi si o formatie interna; amarel, s.m. (ciulin); amarie, s.f. (amaraciune); amariu, adj. (amarui); amarnic, adj. (amar; teribil, cumplit); amarui, adj. (cu gust usor amar); marunc(a), s.f. (Crizantema, Chrysanthemum vulgare). Amarî, vb. (a face sa capete gust amar; a mîhni), cf. mr. amarascu, s-a încercat sa se explice pe baza lat. •amarῑre, din clasicul amarēscĕre (Puscariu 75; REW 400; DAR; Puscariu, Dacor., V, 67). Se opune acestei der. rezultatul î , care indica o der. în interiorul rom., ca în pîra › pîrî, ocara › ocarî (cf. Graur, BL, V, 87), pe cînd lat. ar fi dat •amari. Explicatiile încercate pentru a justifica prezenta în forma lat. a unui grup rr, care ar explica schimbarea (contaminarea cu •amarrῑre), din v. germ. •marrjan, dupa Giuglea, Dacor., II, 390 si Gamillscheg, Rom. germ., II, 263; sau cu marrubium dupa Jos. Brüch, ZRPh., LVI, 529-33, nu sînt convingatoare. – Der. amarîre, s.f. (amaraciune; gust amar); amarît, s.m. (nefericit, nenorocit; sarac); amarîtor, adj. (care amaraste; descurajator).
subsol, SUBSÓL ~uri n. 1) Parte a scoartei terestre situate dedesubtul solului. 2) Parte a unei cladiri situata mai jos de suprafata solului; etaj subteran. 3) Spatiu din partea de jos a unei pagini de ziar, unde se publica articole mari. 4) Parte din josul unei pagini de carte unde se fac trimiteri bibliografice sau note explicative. /sub- + sol
sunna, SÚNNA f. (în islamism) Carte sfânta, care explica si întregeste Coranul. /<fr. sunna
supranatural, SUPRANATURÁL ~a (~i, ~e) 1) Care este de origine divina. 2) Care este mai presus de natura si de legile ei; care exista în afara naturii; inexplicabil prin realitatea naturala perceputa prin simturi. 3) si substantival Care depaseste capacitatea de întelegere a omului; incapabil de a fi cuprins de mintea omului. 4) Care este inexplicabil si de proportii prea mari pentru lucrurile si fiintele naturale. Frumusete ~a. /supra- + natural
şti, A STI stiu 1. tranz. 1) (aspecte ale vietii materiale sau spirituale) A poseda în memorie pe baza experientei sau a studiului; a cunoaste. ~ obiceiurile. •~ carte a) a sti sa scrie si sa citeasca; b) a poseda cunostinte temeinice; a fi erudit. ~ pe din afara a cunoaste foarte bine. ~ pe de rost a putea reproduce din memorie. 2) (informatii curente) A detine, aflând de la cineva sau de undeva. ~ vestea. •Pe cât (sau dupa cât) stiu potrivit informatiilor de care dispun. A nu ~ nici cu spatele a nu banui nimic. 3) (persoane) A cunoaste din diferite puncte de vedere. Îl stiu din tinerete. 4) (meserii, actiuni etc.) A stapâni, având deprinderi practice. ~ cizmaria. 5) (urmat de o propozitie completiva) A patrunde cu mintea; a întelege; a cunoaste; a pricepe. •Nu stiu cum inexplicabil; ciudat. Nu stiu cine cineva. Nu stiu ce ceva. Mai stii (pacatul) tot ce e posibil; nu este exclus. A-i fi (cuiva) nu stiu cum se spune, când cineva se simte stânjenit. 6) (fapte sau evenimente viitoare) A întrevedea prin deductie. Stiu ce ma asteapta. 2. intranz. (urmat de un complement cu prepozitia de) 1) A detine informatii curente. ~ de sosirea lui. •A (nu)-i ~ cuiva de urma a (nu) fi informat despre aflarea cuiva undeva. A nu-i mai ~ (cuiva nici) de nume a) a nu avea nici o informatie despre cineva; b) a da pe cineva uitarii. A (nu) ~ de gluma a (nu) avea simtul umorului. A (nu) ~ de frica a (nu) se teme. A (nu) ~ de frica cuiva a (nu) da ascultare cuiva. 2) A tine seama (de ceva sau de cineva). ~ de lege. /
tălmăci, A TĂLMĂC//Í ~ésc tranz. 1) (texte) A transpune dintr-o limba în alta; a tâlcui; a traduce. 2) (lectii, teme, fenomene, fapte etc.) A expune clar, comentând pe larg; a tâlcui; a lamuri; a explica. 3) A supune unei interpretari personale. 4) A da pe fata; a exterioroza. /<sl. tlumatiti
tâlcui, A TÂLCU//Í ~iésc tranz. înv. 1) (lectii, teme, fenomene, fapte) A expune într-o forma accesibila, comentând tâlcul; a talmaci; a explica; a lamuri. 2) rar (texte) A transpune dintr-o limba în alta; a talmaci; a traduce. /<sl. tlukovati
toană, TOÁN//Ă1 ~e f. 1) mai ales la pl. Dispozitie de moment, stranie si inexplicabila; moft; capriciu; maraz; naz; marafet. ♢ Cu ~e capricios. A fi (sau a se afla) în ~e bune (rele) a avea dispozitie buna (sau rea). 2) Izbucnire momentana. ~ de plâns. ♢ A-i veni cuiva o ~ (sau ~ele) a apuca pe cineva furia; a deveni nervos. 3) fig. rar Miscare brusca si violenta. ~a vântului. 4) Rastimp scurt. /v. a tuna
tot, TOT3 n. 1) Ansamblu complet din punct de vedere al partilor componente. Un ~ organic. 2) fig. Ansamblu de lucruri, fenomene etc. existente în realitate. 3) mai ales art. Lucru esential (în raport cu celelalte). Stiinta e ~ul. ♢ Aici e ~ul prin aceasta se explica tot; în aceasta consta tot. /<lat. totus
traductibil, TRADUCTÍBIL ~a (~i, ~e) 1) Care poate fi tradus. 2) fig. Care poate fi explicat sau interpretat. /v. a traduce
trimitere, TRIMÍTER//E ~i f. 1) v. A TRIMITE. 2) Indicatie scrisa data de o institutie medicala unui pacient pentru tratament sau pentru consultatie (la o alta institutie sau la un medic specialist). 3) Nota bibliografica sau explicativa din josul unei pagini sau de la sfârsit. /v. a trimite
vorbă, VÓRB//Ă ~e f. 1) Unitate de baza a limbii constituita dintr-un sunet sau o reunire de sunete, dotata cu sens; cuvânt. ♢ În (sau din) doua ~e fara multe explicatii, pe scurt. 2) Exprimare prin grai; relatare prin cuvinte. ♢ ~e de claca vorbe multe si fara folos. ~e în vânt (sau goale) vorbe spuse în zadar. Ce mai ~! (sau Nici ~!) a) desigur; fara îndoiala; b) în nici un caz. Mai încape ~! este sigur! A avea o ~ cu cineva a dori sa-i comunice cuiva ceva. A arunca ~e în vânt a vorbi în zadar. A-si cântari bine ~ele a se gândi bine înainte de a spune ceva. A pune o ~ buna a interveni în favoarea cuiva. A ajunge la ~a (sau ~ele) cuiva a recunoaste ca ceea ce a spus cineva este drept. A lua cu ~a (sau a tine de ~) pe cineva a abate, a sustrage pe cineva de la ceva. A nu sufla o ~ a nu divulga un secret. 3) Schimb de pareri, de idei pe cale orala; conversatie; convorbire. ♢ Din ~ în ~ discutând despre una, despre alta. A-si lua ~a (sau ~ele) înapoi a-si retrage spusele. Fara multa ~ fara a lungi discutia. A aduce (sau a începe) ~a a începe discutia. A se deparata cu ~a a se abate de la tema discutiei. A lua alta ~ a schimba tema discutiei. A lungi (sau a întinde) ~a a vorbi prea mult. Ce mai atâta ~! ce sa mai continuam discutia! A lua ~a din gura a se grabi sa spuna ceea ce voia sa spuna altul. A intra în (sau a se pune la) ~ cu cineva a începe o discutie cu cineva. A cauta capat de ~ a) a dori sa discute; b) a cauta motive de cearta. A fi bun de ~ a fi vorbaret. A fi scump la ~ a fi tacut din fire; taciturn. Fie ~a între noi sa nu mai afle nimeni; sa stim numai noi. A se întrece cu ~a a spune mai mult decât trebuie. A-i taia (sau a-i reteza) cuiva ~a a) a întrerupe pe cineva la jumatate de cuvânt; b) a face pe cineva sa taca. A spune cuiva doua ~e a) a comunica cuiva ceva în graba; b) a certa pe cineva. 4) Fel, mod de a se exprima. ♢ A fi întepat la ~ a fi zeflemitor. ~e cu tâlc vorbe întelepte. daca ti-i ~a de asa (sau daca asa ti-i ~a) daca asa stau lucrurile. 5) Ceea ce promite sa faca cineva; fagaduiala; promisiune. ♢ A purta (sau a duce) pe cineva cu ~a a promite cuiva ceva fara sa îndeplineasca; a tine cu promisiuni. 6) Acord la care ajunge cineva; învoiala; întelegere. ♢ A se întelege din doua ~e (sau dintr-o ~) a se întelege foarte repede, fara multa discutie. 7) Informatie orala si neverificata; zvon; veste. ♢ A lasa ~ a) a comunica ceva prin cineva, înainte de plecare; b) a lasa o dispozitie. A trimite (sau a da) ~a a transmite oral o înstiintare. Asa umbla ~a asa se aude. 8) Vorbire de rau pentru a defaima pe cineva; calomniere; clevetire. ♢ A-i scoate cuiva ~e (sau a face pe cineva de ~) a împrastia zvonuri urâte la adresa cuiva; a face cuiva o reputatie proasta. A-i iesi cuiva ~e se spune atunci când se vorbeste de rau despre cineva. 9) pop. Învatatura menita sa calauzeasca pe cineva în diferite situatii; povata; îndrumare. 10) Expresie concisa, deseori figurata, care cuprinde o generalizare sub forma de povata sau gând întelept; aforism popular; proverb. ♢ ~a ceea formula folosita înainte de a spune un proverb, o zicatoare. [G.-D. vorbei] /cf. sl. dvoriba
vrea, A VREÁ vreau tranz. 1) A avea în intentie; a proiecta în gând. Vreau sa plec. Vreau sa cânt. ♢ Vrei nu vrei fie ca doresti, fie ca nu doresti. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasma se spune despre cineva care trebuie sa faca ceva împotriva vointei sale. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva a avea o mare influenta asupra cuiva. 2) A dori sa i se acorde; a pretinde; a cere. Vrea o explicatie. 3) A exista posibilitatea; a fi posibil; a putea. Vrea sa ploua. [Monosilabic] /<lat. volere
web, web – În WWW (World Wide Web) sau orice alt sistem de hipertext, un set de documente conexe care formeaza o prezentare de tip hipertext. Nu este obligatoriu ca documentele sa fie stocate pe acelasi sistem de calcul, dar ele sunt înlantuite explicit, de obicei prin intermediul butoanelor interne de navigare. Un web include, în general, o pagina de întâmpinare (welcome page), care este documentul cel mai important din web (pagina initiala – home page). [Dictionar de calculatoare si Internet, ed. Teora]
interpretare, INTERPRETÁRE s.f. 1. Actiunea de a interpreta si rezultatul ei; comentare, explicare, explicatie. ♦ Comentare si explicare critica a unui text (vechi). ♢ Interpretare artistica = act creator prin care se reda prin mijloace adecvate continutul unei lucrari dramatice, coregrafice, muzicale sau a unui scenariu cinematografic. 2. Operatie logica prin care variabilele dintr-o formula sunt înlocuite cu valori corespunzatoare lor. [< interpreta].
rusalie, RUSÁLIE, rusalii, s.f. ~ 4. (La pl.) Saptamâna dinaintea sarbatorii de rusalii (1.), în timpul careia exista obiceiul sa se sarbatoreasca anotimpul primaverii si sa se pomeneasca mortii. (indirect din lat. Rŏsālia; deriv. directa din lat. sau prin interm. unei var. rŏsāria este improbabila; cu toate acestea, traseul urmat de împrumut ramâne discutabil: din sl. rusalija si acesta din gr. medie ρουσάλια; totusi persista îndoiala ca rezultatul din rom. ar fi putut sa pastreze sunetul l palatalizat din sl. (cf. bg. rusalja, sb. rusalje), care, în mod normal, dispare în rom.; pe de alta parte, forma cea mai veche a cuv. din rom. este atestata cu o (rosalii), iar aceasta nu se poate explica nici prin interm. sl., nici prin cel al mgr.; prob. un împrumut cultural)
ruşchiu, RUSCHÍU s.n. (Trans.) Bolovanis, stâncaraie. (din rus2; s-a spus prob., în loc de ruschiu (cf. ruscea si ruscea), datorita culorii rosiatice a unora dintre aceste regiuni pietroase, cum se întâmpla în cazul lui ruset, des folosit ca toponim; explicatia lui Puscariu, din lat. rūscŭlum, nu este convingatoare)
ruşina, RUSINÁ, rusinéz, vb. I. ~ (din rosí + suf. expresiv -ina, ca si la clatí > clatiná, tâmpí > (în)tâmpiná, hâtâí > hâtâná sau împopotá > împopotoná, pare cea mai buna explicatie; celelalte ipoteze obisnuiesc sa se bazeze pe rusine, reducându-se la un lat. •rosīnus = roz, lat. •russiōnem ori •rossiōnem sau la •rusiciune (< rosí))
ruşui, RUSUÍ, rusuiésc, vb. IV. Tranz. (Mold.; Înv.) A uzurpa, a lua în stapânire prin forta. (din sl. rušiti = a lua, a înlatura; la origine, se spunea probabil despre schimbarea pe ascuns a pozitiei pietrelor de hotar ale unei proprietati; de aici, cu l expresiv a devenit raslui; explicatia lui Tiktin, prin interm. lui razlusi (< sl. razlučiti), nu este convingatoare)
rutez, RUTÉZ adv. (Înv., sec. XVI) Din nou, iarasi. (etim. incerta, s-a încercat explicarea prin interm. lat. rursus + item, retrorsum sau rursus + te(n)sus)
nu, Nu am gasit explicatie ... poate o introduce-ti
alegorist, ALEGORÍST, -Ă s.m. si f. Cel care explica alegoriile unor texte, ale unor autori etc. ♦ autor de alegorii. [< fr. allégoriste].
alegoriza, ALEGORIZÁ vb. I tr. 1. A da un sens alegoric. 2. A explica prin alegorii. [Cf. fr. allégoriser].
analogism, ANALOGÍSM s.n. 1. Rationament prin analogie; gândire analogica. 2. Teorie a lui Aron Pumnul, care încerca sa dea limbii române o ortografie practica si o explicatie teoretica, întemeiate pe principii analogice. [Cf. fr. analogisme].
amoc, AMÓC s.n. 1. (Med.) Boala mintala tropicala, provocata de abuzul de stupefiante, de excitante etc., manifestata prin tendinta la fuga si furie (criminala). 2. (Fig.) Izbucnire violenta, furie inexplicabila. [Pl. -curi. / < fr. amok < malaiez. amok – nebunie furioasa].
puţă, PÚŢĂ, púte, s.f. (Vulgar) 1. (În limbajul copiilor) Penis. 2. Mucos, tângau. (macedorom. si meglenorom. puta, istrorom. putę; < produs expresiv, apartinator fam. pit-, care indica un obiect de dimensiuni reduse (cf. pipiric, pitigoi, pitic, putin) si care, dupa toate probabilitatile, pare sa descinda din lat. cf. praepūtium (= preput), salapūtium (= mormoloc, copil mic), care indica existenta unui •pūtium (= mic), cf. de asemenea putus si pittinus, pissinus; lat. •pūtium a fost deja postulat de catre P. Papahagi; celelalte explicatii nu sunt suficiente: a. din cr. puca < it. pulcella, b. din pol., ceh. pica (= vulva), c. dintr-un lat. •pupucea, d. dintr-un lat. •pubucea < pubes, e. dintr-un lat. •putea < putus, f. din lat. potta (= labie, buza) g. preindoeurop.)
catedră, CATÉDRĂ s.f. 1. Masa speciala, ridicata de obicei pe o estrada, de unde profesorul explica lectia. ♢ A vorbi (ca) de la catedra = a vorbi savant, afectat. ♦ Tron arhieresc, din piatra sau din lemn, instalat în biserica principala a unei eparhii. 2. post în învatamânt, functie de profesor. ♦ Unitate de baza în învatamântul superior, în cadrul careia se desfasoara activitatea didactica, metodica si de cercetare stiintifica la o disciplina. ♦ (Fig.) Profesorat, învatamânt. [< lat. cathedra – jet, fr. cathedre].
nui, Nu-i stiu definitia dar nici sensul cuvantului.Acest cuvant nu se gaseste in dictionarul explicativ al dumneavoastra.
comentariu, COMENTÁRIU s.n. 1. Apreciere critica a unei probleme, a unui eveniment etc.; explicare, explicatie. ♦ (Peior.) Interpretare rauvoitoare a faptelor, a spuselor cuiva. 2. Interpretare a unei opere literare, istorice etc. [Pron. -riu., pl. -ii. / cf. fr. commentaire, lat. commentarium].
consultaţie, CONSULTÁŢIE s.f. 1. Îndrumare, explicatie data asupra unor chestiuni în discutie, în legatura cu care cineva cere un sfat; aviz, lamurire, indicatie. ♦ Îndrumare individuala sau colectiva data elevilor, studentilor sau doctoranzilor de catre un profesor. 2. Examen medical cerut unui medic de un pacient. 3. Reuniune, consfatuire tinuta pentru a lamuri sau a examina o chestiune, o situatie etc. [Gen. -iei, var. consultatiune s.f. / cf. fr. consultation, it. consultazione, lat. consultatio].
contrastiv, CONTRASTÍV, -Ă adj. (Rar) Care pune în evidenta un contrast; care accentueaza un contrast; contrastant. ♢ Gramatica contrastiva = gramatica urmarind descoperirea si explicarea divergentelor dintre doua limbi. [Cf. engl. contrastive, fr. contrastif].
cuantă, CUÁNTĂ s.f. Cea mai mica cantitate de energie radianta, a carei valoare depinde numai de frecventa radiatiei. ♢ Teoria cuantelor = teorie care explica o serie de fenomene fizice la scara atomica si subatomica. [Pron. cuan-ta, var. cvanta s.f. / < lat., fr. quantum, pl. quanta].
definit, DEFINÍT, -Ă adj. 1. Care a fost cuprins într-o definitie. ♦ Explicit, hotarât, precizat. ♢ (Gram.) Articol definit = articol hotarât. 2. (Bot.; despre organe) Care prezinta o crestere limitata. [< defini, cf. fr. défini].
dialectism, DIALECTÍSM s.n. 1. Particularitatile graiului, ale dialectului; regionalism; dialectalism. ♦ Dialect; grai. 2. Teorie care considera ca lumea fenomenelor poate fi explicata printr-un sir de opozitii bine alese, care se înlocuiesc reciproc la infinit. [Pron. di-a-. / cf. it. dialettismo, germ. Dialektismus, rus. dialektizm].
dicţionar, DICŢIONÁR s.n. 1. Lucrare care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale operei unui scriitor aranjate într-o anumita ordine (de obicei alfabetica) si explicate în aceeasi limba sau traduse în alta limba. 2. Lista alfabetica de termeni (cu explicatiile necesare) apartinând unei anumite stiinte, arte etc. [Pron. -ti-o-. / < fr. dictionnaire, cf. lat.t. dictionarium].
didacticism, DIDACTICÍSM s.n. Folosire exagerata a principiilor si metodelor didactice; tendinta de a instrui cu orice pret. ♦ (Estet.) Exacerbare a laturii explicative si etice-pedagogice a artei, în dauna celei emotionale. [Cf. it. didatticismo].
în, În limbaj familiar denumeste primul fel dintr-un meniu. Dupa regulile clasice ale gastronomiei, antreul este felul care se serveste dupa gustare (sau supa) si peste (sau preparatul care îl înlocuieste), înainte de felul principal din meniu (de obicei friptura); fr.,engl. entree; germ. Entree; în SUA entree denumeste întotdeauna felul principal al meniului. Sursa: A.M.GAL, Dictionar gastronomic explicativ, Ed. Gemma Print, 2003
babic, BABÍC, babicuri, s.n. Cârnat din carne cruda, amestec egal de carne de vaca si de oaie, uscat si presat în forma de batoane plate. [Sursa: Dictionar gastronomic explicativ, Ed. Gemma Print, 2003]
enuclea, ENUCLEÁ vb. I. tr. (Liv.) 1. A explica, a lamuri o anumita chestiune. 2. (Med.) A face, a executa o enucleatie. [Pron. -cle-a, p.i. -cleez, 3,6 -cleeaza. / cf. it., lat. enucleare].
enucleaţie, ENUCLEÁŢIE s.f. (Liv.) Explicatie; enucleare. [Pron. -cle-a-, gen. -iei, var. enucleatiune s.f. / cf. fr. énucléation, lat. enucleatio].
esplica, ESPLICÁ vb. I. v. explica.
explica, EXPLICÁ vb. I. 1. tr. A arata, a clarifica, a lamuri (ceva obscur). ♦ A descoperi, a lamuri cauza; a demonstra, a arata. ♦ (Fam.) A preda o lectie; a face expunerea unor cunostinte în cadrul lectiei. 2. refl. A se justifica, a-si lamuri (vorbele, faptele etc.) ♦ A se întelege, a se pricepe. ♦ (Despre persoane) A-si da lamuriri reciproce referitor la o chestiune, a limpezi o situatie. [P.i. explíc, var. esplica vb. I. / cf. fr. expliquer, lat. explicare].
esplicaţie, ESPLICÁŢIE s.f. v. explicatie.
esplicaţiune, ESPLICAŢIÚNE s.f. v. explicatie.
explicaţiune, EXPLICAŢIÚNE s.f. v. explicatie.
explicaţie, EXPLICÁŢIE s.f. 1. Explicare; lamurire (a ceea ce este neînteles, obscur), clarificare a unei chestiuni. ♢ A cere explicatii (cuiva) = a cere (cuiva) socoteala; a avea o explicatie cu cineva = a discuta cu cineva în vederea evitarii unui diferend. 2. Cauza. [Gen. -iei, var. esplicatie, esplicatiune, explicatiune s.f. / < fr. explication, lat. explicatio].
exegeză, EXEGÉZĂ s.f. 1. (Liv.) Interpretare, lamurire a unui text (din punct de vedere filologic, istoric etc.). 2. Interpretare critica a cartilor Bibliei. [< fr. exégèse, cf. gr. exegesis – explicatie].
explicare, EXPLICÁRE s.f. Actiunea de a (se) explica si rezultatul ei; explicatie. [< explica].
explicit, EXPLICÍT, -Ă adj. (adesea adv.) Exprimat limpede; deslusit, lamurit, clar. ♦ (Mat.; despre functii) Care este egal cu o anumita expresie ce contine numai variabile independente. [< fr. explicite].
explicit, EXPLICÍT s.n. Nota, însemnare la sfârsitul manuscriselor antice si medievale, în care se mentioneaza titlul si autorul lucrarii, precum si alte informatii în legatura cu manuscrisul respectiv. [Pl. -te, -turi. / < lat. t. explicit < lat. explicitus est liber – cartea s-a terminat].
explicita, EXPLICITÁ vb. I. tr. A da un caracter explicit, a clarifica. [< fr. expliciter].
explicitare, EXPLICITÁRE s.f. Actiunea de a explicita si rezultatul ei. [< explicita].
expunere, EXPÚNERE s.f. Faptul de a (se) expune. ♦ Naratiune, povestire. ♦ (Muz.) Expozitie; (spec.) parte a unei fugi în care subiectul apare în întregime la una din voci sau trece o data la fiecare dintre vocile participante. ♦ Explicatie, parte explicativa (a unei legi, a unei hotarâri etc.). [< expune].
orezsălbatic, OREZ SĂLBATIC s.n. Graminee originara din America de Nord (Zizania aquatica), neînrudita cu orezul, ale carei seminte lungi si subtiri, de culoare maronie, sunt comestibile si utilizate de obicei în amestec cu orezul. Confera preparatelor culinare un aspect si o aroma deosebite, boabele sale devenind prin fierbere de culoare purpurie. [Dictionar gastronomic explicativ, Ed. Gemma Print, 2003]
flogistic, FLOGÍSTIC, -Ă adj. (Liv.) De ardere; provenind din ardere. // s.n. 1. Substanta inexistenta, imaginata de alchimisti pentru a explica arderea. 2. Agent capabil sa produca o inflamatie. [< fr. phlogistique, cf. gr. phlogistos – inflamabil].
ghidaj, GHIDÁJ s.n. Dispozitiv mecanic care obliga o piesa mobila sa se deplaseze dupa o anumita directie. ♦ Conducerea si darea explicatiilor necesare de catre o persoana competenta într-un muzeu, într-o expozitie etc. [< fr. guidage].
glosă, GLÓSĂ s.f. 1. Explicatia unui text obscur sau a unui cuvânt greu de înteles. ♦ Comentariu, nota la un text. 2. Poezie cu forma fixa ale carei versuri din prima strofa sunt comentate pe rând în câte o strofa urmatoare, ultima strofa continând aceleasi versuri ca si prima, însa în ordine inversa. [< fr. glose, cf. germ. Glosse, lat. glossa, gr. glossa].
imunogenetică, IMUNOGENÉTICĂ s.f. Disciplina medicala care are la baza interpretarea si explicarea fenomenelor imunologice în lumina geneticii moleculare si clasice. [Gen. -cii. / cf. engl. immunogenetics].
instrucţiune, INSTRUCŢIÚNE s.f. 1. (La pl.) Lamuriri, explicatii, dispozitii date cuiva pentru a sti cum sa procedeze.. 2. Unitate sintactica a programului unui calculator, continând informatia (2) [în DN] si indicând operatia de efectuat. [Pron. -ti-u-. / < fr. instruction].
interpelare, INTERPELÁRE s.f. 1. Actiunea de a interpela; interpelatie. ♦ Întrebare (adresata de obicei în parlament de catre un deputat unui ministru) prin care se cere o explicatie (referitoare la rezolvarea unei chestiuni, a unor acte etc.). 2. (Rar; la pl.) Întrebari, somatii. [< interpela].
lemă, LÉMĂ s.f. 1. (Mat.) Teorema preliminara a carei demonstrare serveste demonstrarii teoremei urmatoare. 2. Cuvânt explicat într-un vocabular; element lexical. [< fr. lemme, it. lemma, cf. lat., gr. lemma].
libret, LIBRÉT s.n. 1. Textul unei opere muzicale (opera, opereta, oratoriu etc.). ♦ Brosura continând explicatia unei pantomime sau a unui balet. 2. Carnetel, carnet având diferite destinatii. [Pl. -te, -turi. / < it. libretto].
materialism, MATERIALÍSM s.n. 1. Orientare în filozofie, opusa idealismului, care solutioneaza problema fundamentala a filozofiei, afirmând primordialitatea materiei, a existentei si caracterul secund, derivat, al spiritului, al constiintei. ♢ Materialism dialectic = conceptie filozofica a marxism-leninismului, care îmbina organic rezolvarea consecvent materialista a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica; materialism istoric = parte integranta a marxism-leninismului, având ca obiect societatea, legile generale si fortele motrice ale dezvoltarii istorice; materialism mecanicist = filozofie materialista care explica toate fenomenele prin analogie cu cele mecanice; materialism vulgar = curent din sec. XIX care, în esenta, reduce întreaga realitate, inclusiv constiinta, la materie. 2. (Depr.) Interes exagerat pentru problemele materiale. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. matérialisme, germ. Materialismus].
mecanicism, MECANICÍSM s.n. 1. Conceptie filozofica dominanta în sec. XVI-XVIII care explica lumea cu ajutorul legilor mecanicii si reduce diversitatea calitativa a proceselor si a fenomenelor lumii la procese si fenomene mecanice. 2. (Rar) Tendinta de mecanizare (excesiva). V. masinism [în DN]. [< rus. mekanitizm].
monism, MONÍSM s.n. (op. d u a l i s m) Explicarea consecventa a tot ceea ce exista printr-un singur principiu: materia (monismul materialist) sau spiritul (monismul idealist). [< fr. monisme, cf. gr. monos – singur].
naturalism, NATURALÍSM s.n. 1. Tendinta în literatura si arta de a reconstitui realitatea cât mai fidel, chiar în aspectele ei neesentiale (uneori accentuând laturile urâte, vulgare). 2. Curent literar aparut în Franta în a doua jumatate a sec. XIX sub influenta scientismului si pozitivismului, care sustinea ideea determinismului social si (mai ales) biologic în explicarea caracterelor umane. 3. Stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natura (animale, plante, figuri umane). 4. Doctrina potrivit careia nu exista supranatural, natura existând prin ea însasi, printr-un principiu imanent ei. 5. Doctrina dupa care viata morala trebuie sa se conformeze legilor naturii. [Cf. fr. naturalisme].
animal, animal mic cu urechi mari , folosit pentru a explica ceva neexplicabil.
neodarwinism, NEODARWINÍSM s.n. Orientare în biologie care nu admite interventia directa a factorilor de mediu si mostenirea caracterelor dobândite, explicând numai cu ajutorul selectiei dezvoltarea organelor si a însusirilor folositoare vietii. [Cf. fr. néo-darwinisme].
neolamarckism, NEOLAMARCKÍSM s.n. Curent evolutionist în biologie care explica evolutia ca rezultat al activitatii fiziologice a organismului, selectia naturala fiind privita ca un factor secundar. [Cf. fr. néo-lamarckisme].
ocazionalism, OCAZIONALÍSM s.n. Conceptie idealist-teologica din sec. XVII, care încerca sa învinga, prin invocarea interventiei directe a divinitatii, inexplicabilitatea interactiunii dintre suflet si corp. [Pron. -zi-o-. / cf. fr. occasionnalisme, it. occasionalismo].
pangeneză, PANGENÉZĂ s.f. Teorie sustinuta de Darwin, care explica transmiterea prin ereditate a tuturor însusirilor dobândite. [< fr. pangenèse].
parafrază, PARAFRÁZĂ s.f. 1. Explicatie mai larga si într-o formulare personala a unui text dat. ♦ Imitatie (în versuri) a unui text, amplificata fata de original. 2. Compozitie muzicala care constituie o prelucrare cu caracter liber a unei teme muzicale luate din alta opera. [Cf. fr. paraphrase, it. parafrasi, lat., gr. paraphrasis < para – alaturi, phrasis – fel de a vorbi].
prelucra, PRELUCRÁ vb. I. tr. 1. A transforma, a trece de la o stare bruta la una finita (un material, o piesa etc.). 2. A reface o lucrare, o opera etc. 3. A lamuri; a expune, a explica (o idee, o carte etc.). 4. A cauta sa convingi pe cineva sa faca ceva sau sa-l determini sa înteleaga un lucru. [< pre- + lucra].
providenţialism, PROVIDENŢIALÍSM s.n. Conceptie idealista care încearca sa explice desfasurarea evenimentelor istorice prin vointa providentei si nu prin legi obiective. [Cf. fr. providentialisme].
psihologism, PSIHOLOGÍSM s.n. 1. Tendinta de a explica fenomenele sociale, arta, morala, religia si alte forme ale constiintei sociale tinând seama exclusiv de aspectul psihologic drept factor determinant al celorlalte laturi si procese. ♢ Psihologism lingvistic = curent initiat de Steinthal în Germania si de Potebnea în Rusia, dupa care unicul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui sa fie actul individual al vorbirii, înteles ca un proces psihic, fara nici o legatura cu viata sociala. 2. Atitudine a scriitorilor care analizeaza numai starile psihice, neglijând cauzele sociale ale acestora. [Cf. fr. psychologisme].
regeste, REGÉSTE s.f. pl. Nume dat în evul mediu registrului în care erau trecute în ordine cronologica actele, documentele etc. emanate de la aceeasi cancelarie si de la acelasi personaj, însotite de note explicative si de extrase din cronici. [< fr. regeste, cf. lat. regesta – registru].
simbolică, SIMBÓLICĂ s.f. 1. Exprimare a unor idei, a unor sentimente etc. prin simboluri; simbolistica. ♦ Ansamblul simbolurilor proprii unui popor, unei religii etc. 2. Stiinta care studiaza si explica simbolurile; simbologie. ♦ Ramura a teologiei care studiaza comparativ simbolurile de credinta ale diferitelor confesiuni. ♦ Teorie a simbolurilor în care ratiunile logice si raporturile dintre ele sunt înlocuite prin semne conventionale. [Gen. -cii. / < fr. symbolique, cf. germ. Symbolik].
stadialitate, STADIALITÁTE s.f. Teorie idealista, formulata de N. I. Marr si aplicata de adeptii lui, care explica trecerea limbii de la o calitate veche la alta noua prin explozii bruste. [Pron. -di-a-. / < stadial + -itate].
biosociologie, BIOSOCIOLÓGIE s. f. conceptie care explica viata sociala si politica prin factorii biologiei, redusi la notiunea de rasa. (< fr. biosociologie)
biologism, BIOLOGÍSM s. n. teorie care încearca sa explice cunostinta si ansamblul fenomenelor psihice prin factorii biologici si fiziologici. (< fr. biologisme)
biografism, BIOGRAFÍSM s. n. tendinta de a acorda elementelor biografice un rol exagerat în explicarea unei opere. (< biografie + -ism)
teleonomie, TELEONOMÍE s.f. Mod de explicare stiintifica a comportamentului orientat al sistemelor organice. ♦ (Biol.) Mecanism de reglare celulara determinat în mod obiectiv de anumite legitati. [< fr. téléonomie, cf. gr. teleos – scop, nomos – lege].
triadă, TRIÁDĂ s.f. 1. (Ant.) Reunire a trei divinitati, trei fiinte etc. ♦ Ansamblu format dintr-o strofa, o antistrofa si o epoda în poezia greaca. 2. (În filozofia lui Hegel) Schema de explicare a oricarui proces de dezvoltare, cuprinzând trei etape: teza, antiteza si sinteza. 3. Grupare a trei entitati, elemente cu proprietati asemanatoare. [Pron. tri-a-. / < fr., it. triade, lat. trias].
nu, nu am gasit explicatia cuvantului.
dictionarul, dictionarul explicativ roman in care se gasesc explicatiile tuturor cuvintelor
vitalism, VITALÍSM s.n. Curent idealist în biologie, care explica procesele biologice prin prezenta în organismele vii a unei "forte vitale" speciale, incognoscibile si imateriale. [< fr. vitalisme].
dreikanter, DREIKÁNTER s.n. Bloc oscilant, slefuit pe trei fatete datorita actiunii conjugate a coroziunii si a deflatiei. Formarea fatetelor se explica prin rostogolirea pietrelor, ca urmare a excavarii nisipului de la baza, si prin oprirea lor pe o suprafata plana. [Sursa: M. Ielenicz si colaboratorii, 1999, Dictionar de geografie fizica, Editura Corint, Bucuresti]
dicţionar, Dictionar ortografic anaglĂ?fa s. f. (sil. -gli-), g.-d. art. anaglĂ?fei; pl. anaglĂ?fe Dictionar de neologisme anaglĂ?fa s. f. 1. sculptura în (baso)relief. 2. procedeu stereoscopic prin care se obtin imagini în relief. 3. desen al unui corp geometric în doua culori (rosu si albastru) care, cu ochelari speciali, da imaginea unui corp în relief. (<fr. anaglyphe) Dictionar explicativ Nu exista explicatie în acest dictionar Anagrame Nu exista anagrame pentru cuvântul introdus.
asociaţionism, ASOCIAŢIONÍSM s. n. conceptie în psihologie potrivit careia întreaga dezvoltare a vietii psihice trebuie explicata prin asociatiile dintre diverse stari si fenomene psihice elementare. (< fr. associationnisme)
aparat, APARÁT s. n. 1. sistem tehnic care serveste pentru o operatie tehnica, stiintifica etc. ♢ instalatie, unealta pentru exercitii gimnastice. 2. (anat.) ansamblu de organe care îndeplinesc aceeasi functie în organism. 3. totalitatea serviciilor unei institutii. 4. ~ de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc functiile acestuia. 5. totalitatea procedeelor si mijloacelor într-o anumita munca. o ~ stiintific = totalitatea mijloacelor de cercetare într-o munca stiintifica; ~ critic = notele explicative care însotesc un text, comentat de editor. (< lat. apparatus, fr. apparat, germ. Apparat)
antropogonie, ANTROPOGONÍE s. f. explicatie mistico-religioasa a aparitiei omului. (< fr. anthropogonie)
anamneză, ANAMNÉZĂ s. f. 1. (la Platon) explicare a cunoasterii prin reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o existenta anterioara. 2. rugaciune care se face în timpul unei mise la catolici. 3. totalitatea antecedentelor unei boli, obtinute de medic prin interogarea bolnavului. (< fr. anamnèse, gr. anamnesis)
analogiza, ANALOGIZÁ vb. intr. a explica prin analogii. (< engl. analogize)
alegorist, ALEGORÍST, -Ă s. m. f. 1. cel care explica alegoriile. 2. autor de alegorii. (< fr. allégoriste)
cinge, cínge (-ng, -ns), vb. 1. A încinge, a înfasura. 2. A înconjura, a strajui. – Var. încinge. Mr. tingu, timsu, timtu, megl. (a)nting. < Lat. cĩngĕre (Puscariu 821; Candrea-Dens., 352; REW 1924; DAR); cf. it. (in)cingere, prov. (en)cenher, fr. (en)ceindre, sp. ceñir, cat. cenyir, port. cingir; cf. si chinga. În rom. este cuvânt înv., astazi înlocuit de var., care în general se explica pornindu-se de la lat. i n c ĩ n g ĕ r e, cf. port. incingir, dar care ar putea fi si compunere interna a rom. Uneori se confunda cu încinge "a înfierbânta". – Der. cingatoare (var. încingatoare), s.f. (fâsie, brâu, legatura; talie, mijloc, trup; grup de trei stele din constelatia Orion); încingator, s.n. (brâu); încinsatura, s.f. (înv., brâu, centura); descinge (cf. mr. distingu), vb. (a dezlega, a desface), care trebuie sa fie compunere a rom. – [1932]
filipeşti, Filipésti, s.m. pl. – În expresia m-ai umplut de Filipesti "m-ai lasat cu buzele umflate". – Filipesti este o localitate din judetul Prahova, care a fost mosia familiei Cantacuzino. Se pare ca expresia trebuie explicata prin încercarea esuata facuta de Mihnea III (1658) de a-i prinde pe Cantacuzini, pentru a-i omorî; ei au aflat de planul acesta si au reusit sa fuga, astfel încât zbirii domnitorului au gasit casa de la Filipesti goala. – [3373]
flacără, flácara (-ắcari), s.f. Parte luminoasa care se înalta ca o limba de foc dintr-un corp aprins, para, vapaie. – Lat. f a c ŭ l a, cu l expresiv, care însoteste adesea un f initial, cf. flamând, si it. fiaccola < facula (Battisti, II, 1629), it. fieno < •flenum < fenum, it. fiòcina < lat. fuscina. Etimonul a fost general acceptat (Meyer 107; Puscariu 620; REW 3137; Philippide, II, 659; Pascu, II, 85; DAR), dar se explica de obicei alterarea sa prin intermediul unei contaminari cu flamma sau cu •flacca. – Der. flacará, vb. (a arde, a scoate flacari); flacaríe, s.f. (vîlvataie); flacarós, adj. (rar, care scoate flacari); înflacará, vb. (a aprinde, a arde, a înfierbânta). – [3415]
flăcău, flacắu (flacắi), s.m. 1. Tânar, baiat. 2. Barbat necasatorit, burlac. – De la fat, cu suf. -lau (ca fatalau de la fata). Rezultatul, •fatlau, a trecut normal la •faclau, cf. cotli > cocli, pantlica > panglica; iar forma •faclau trebuie sa fi suferit o metateza, nu numai fiind normala într-un astfel de caz (cf. potlog > plotog, poclon > plocon, picro- > prico-, etc.), ci si datorita valorii expresive a grupului fl. Celelalte explicatii nu sunt satisfacatoare: din sl. chlakŭ "burlac" (Cihac, II, 109; Conev 58; Philippide, Principii, 154), sau de la fleac (Puscariu, Dacor., II, 600), ipoteza inadmisibila; astfel încât DAR da etimonul necunoscut. – Der. flacaí, vb. (a duce o viata de burlac); flacaiándru, s.m. (flacau); flacaíe, s.f. (rar, burlacie); flacaíme, s.f. (tinerete). Din rom. provine ucr. flekaw (Miklosich, Wander., 15). – [3416]
dică, DicĂ?ionar ortografic abandĂ?n s. n., pl. abandĂ?nuri DicĂ?ionar de neologisme abandĂ?n s. n. pĂ?rĂ?sire, renunĂ?are. o ~ familial = pĂ?rĂ?sire a copiilor, a familiei. â?? (sport) retragere dintrâ??o competiĂ?ie. (<fr. abandon) DicĂ?ionar explicativ ABANDĂ?N ŭri n. 1) v. A ABANDONA. 2) RenunĂ?are a unui concurent de a continua o probĂ? în care este angajat. ♢ ~ de familie pĂ?rĂ?sirea familiei, a copiilor de cĂ?tre persoana care are obligaĂ?ia legalĂ? de a-i întreĂ?ine. /<fr. abandon Anagrame abandon
abiogeneză, ABIOGENÉZĂ s.f. Teorie care explica nasterea vietii din materia anorganica. [Pron. -bi-o-. / < fr. abiogenèse, cf. gr. a – fara, bios – viata, logos – studiu].
adnotare, ADNOTÁRE s.f. Actiunea de a adnota si rezultatul ei; (concr.) nota explicativa, însemnare pe marginea unui text; adnotatie. ♦ Caracterizare scurta a unei carti, indicând tematica ei si categoria de cititori careia i se adreseaza. [< adnota].
alegorism, ALEGORÍSM s.n. Faptul de a explica în alegorii, de a exprima în imagini; abuz de alegorii. [< fr. allégorisme].
butuc, butúc (butúci), s.m. 1. Trunchi, buturuga. 2. Partea de jos a tulpinei vitei de vie. 3. Instrument de tortura în care se prindeau picioarele, mîinile si gîtul condamnatilor. 4. Partea centrala a rotii. 5. Bustean scurt. 6. Calapod de palarier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butau, butura, buture. < Din lat. •bottum, "bont, fara vîrf" si "bot, obiect rotund", prin intermediul unei formatii diminutivale, ca sat > satuc, pat > patuc etc. Coincidenta semantica între "rotund" si "trunchi", cf. fr. bille, billot. Var. provin de la •but, pl. •buturi; de la aceasta ultima forma s-a refacut un sing. analogic butur(a). – Der butai, s.n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucanos (var. botocanos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturuga (var. buturig, buturiga, buturoaga), s.f. (trunchi, ciot), de la butur(a) + suf. -uc, cf. alternanta butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butusina, s.f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortura). – Credem, prin urmare, ca acest cuvînt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai ca aceasta opinie nu este împartasita de filologi, dar nici nu exista un acord în legatura cu identitatea cuvintelor mentionate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh., XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se refera la o radacina but-, fara alta explicatie, pe care Densusianu, Hlr., 381, o considera de origine cumanica (cf. cuman. butak "ramura") si pe care Tiktin o considera slava. Din tc. butak, dupa Seineanu, II, 65; si din tc. buduk "cu picioare scurte" (cf. bondoc), dupa K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Acelasi radical bott- "gros, rotund" revine la Diculescu, 17 si ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanica; butuc ar fi în legatura cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte si butura cu gepidicul •bûtilo.. Aceasta parere, acceptata de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, si Scriban, a fost respinsa de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Acelasi cuvînt este mentionat si ca provenind din lat. •buttula (Candrea, Eléments, 2; REW 1389); din lat imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk "actiunea de a taia" (Moldovan, 404); sau din vreo alta limba anterioara indoeurop. (Lahovary 320). Butura ramîne fara explicatie în DAR, care afirma, în schimb, ca buturuga este "rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butura si tumurug". – Daca explicatia noastra este corecta, din rom. trebuie sa provina rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391). – [1238]
aparat, APARÁT s.n. 1. Sistem tehnic care serveste pentru o operatie tehnica, stiintifica etc. bine determinata. ♦ Instalatie, unealta etc. servind la efectuarea de exercitii gimnastice. 2. Ansamblu de organe care îndeplinesc aceeasi functie în organism. V. sistem. 3. Totalitatea serviciilor unei institutii. ♢ Aparat de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc functiile acestuia; personalul acestor organe. 4. Totalitatea procedeelor si mijloacelor folosite într-o anumita munca. ♢ Aparat stiintific = totalitatea mijloacelor de cercetare într-o munca stiintifica; aparat critic = notele explicative care însotesc un text (vechi), comentat de editor. [< lat. apparatus, cf. fr. apparat, appareil, germ. Apparat].
atlas, ATLÁS1 s.n. 1. Lucrare de cartografie care contine harti geografice (însotite uneori de explicatii si date în legatura cu regiunile respective). ♢ Atlas lingvistic = lucrare care prezinta pe harti raspândirea teritoriala a diferitelor fapte de limba. 2. Lucrare care contine o colectie de desene, stampe etc. [Pl. -se, -suri. / < fr. atlas].
abur, ábur (áburi), s.m. – 1. Vapori de apa – 2. (Înv.) Sufletul animalelor necuvîntatoare, considerat în esenta mecanic. – Mr. abur (a). < Lat. albūlus ("pata alba" în lat. med., cf. Thomas, Bull. Du Cange, V, 100), pe baza aspectului material al vaporilor de apa. Albulus s-a pastrat în it. avolo "mreana" (REW 328; Prati), fr. able (tte). Fonetismul nu pare sa constituie vreo dificultate. Pierderea lui l, care apare si în cuvintele citate, si în fr. gabole < galbulus etc. (Thomas, Bull. Du Cange, V, 130; O. Deutschmann, Romanist. Jb. I, 144), pare a fi anterioara rom.; totusi, trebuie sa fi fost destul de tîrzie, pentru a împiedica pierderea lui b intervocalic. Acelasi rezultat în alb. avulj. În general cuvîntul rom. este considerat autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9; anterior indoeuropenei dupa Lahovary 319), sau provenind din alb. (Cihac II, 714; Philippide, II, 605; DAR; Rosetti II, 108); acesta din urma ar reprezenta un indoeurop. •a-vel-os (Jokl, Ling.-Kulturhist. Untersuchungen, 263) sau •abbra- (Meyer, Alb. St., III, 81). S-a renuntat la der. de la vapor (Diez, II, 14; Philippide, II, 657) , ca si cea de la un •vapulus (Philippide, Principii, 7; Pascu, I, 27; Arch. Rom.., IX, 300), greu de admis. Explicatia lui Densusianu, Rom., 1898, p. 130, prin •abburire (în locul lui •abburare, cf. sp. aburar), este cu totul improbabila, caci ideea de vapori nu se potriveste cu cea de combustie; REW 15 si DAR mentioneaza cu rezerva aceasta ipoteza. Der. abura, vb. (a scoate aburi); aburat, adj. (umezit); abureala, s.f. (rasuflare; briza); aburi, vb. (a produce aburi; a exala; a rasufla); aburitor, adj. (care exala); aburiu, adj. (vaporos; albicios); aburos, adj. (vaporos), cuvînt creat de Odobescu, prin paralelismul it. vapore-vaporoso sau fr. vapeur-vaporeaux. Din rom., ngr. ἄμπρος (Meyer, Neugr. St., II, 74)
este, (?) este explicatia cuvintului "cleste de cuie" cules din zona moldovei, regiune Grozesti jud. Iasi
adnotare, ADNOTÁRE s. f. actiunea de a adnota. ♢ nota explicativa, însemnare pe marginea unui text; adnotatie. (< adnota)
acţionalism, ACŢIONALÍSM s. n. analiza ce se bazeaza, în explicarea dinamicii vietii sociale sau a naturii umane, pe conceptul de actiune. (< fr. actionnalisme)
biosociologie, BIOSOCIOLOGÍE s.f. 1. Conceptie antistiintifica referitoare la societate, care explica viata sociala si politica în primul rând prin factori biologici, redusi la notiunea de rasa; teorie, preconizata de sociologii fascisti, care pretinde ca factorul determinant al dezvoltarii sociale este factorul biologic, redus la notiunea de rasa. 2. Disciplina care se ocupa cu studiul biocenozelor. [< fr. biosociologie].
abate, abáte (abatút, abatút), vb. – 1. A doborî la pamînt, a darîma, a da jos. – 2. A devia, a îndeparta. – 3. A schimba drumul. – 4. (Refl.) A se opri. – 5. A se grabi, a face tot ce este cu putinta. – 6. A trece cuiva ceva prin minte, a i se nazari (cu pron. în dat.). – Mr. abat, istr. abotu < Lat. abbattĕre (cuvînt probabil tîrziu, care apare doar în Legea Salica), sau mai curînd formatie interna a rom., plecînd de la a bate (Puscariu 2; REW 11). DAR explica sensul 1 ca galicism si pe celelalte ca împrumut din sl. biti "a bate" si "a ciocani". Ambele opinii par discutabile, caci biti nu este suficient pentru a explica toate sensurile rom. care, pe de alta parte, s-ar putea explica foarte bine plecîndu-se de la cuvintele romanice (cf. Gamillscheg, abat). – Der. abatator, adj. (muncitor); abatere, s.f. (deviere, anomalie); abatut, adj. (deviat, deprimat, melancolic). – Din rom. provine sb. abati "a devia".
abia, abiá, adv. – 1. De foarte putina vreme, tocmai (introduce o actiune care tocmai s-a terminat). – 2. Cu greu, anevoie. Mr. avia < Lat. •ad vĭx (Cipariu, Arhiv.., 109; Philippide, Principii, 91; Puscariu, 3; Candrea-Dens., 2; REW 224; DAR); cf. surs. vess, v.sp. abés, avés, v.port. tamalavés. A paragogic este normal cu functii adv., cf. aci(ia), aiure(a), acole(a); este deci inutila explicatia lui Candrea-Dens., care pleaca de la relatii sintactice. Este gresita ipoteza ca s-ar baza pe sl. abije "imediat" (Cihac). – Din rom. provine sas. (d)abja.
caut, caut definitzia si nu o gasesc. cine poate sa imi ofere o explicatzie pentru acest cuvant, rog e-mail: mariusrkhotmail.com multzumiri anticipate din Germania, corina/Dieburg cuvantul este ORIVASIA,ORIVAZIA
greu, greu de explicat
abunda, abundá (-d, -át), vb. – A fi, a se gasi din belsug, a prisosi. < Lat. abundare (sec. XIX). Putin folosit, mai ales la pers. a 3-a, ceea ce explica oscilatia între abund si abundez. Der. abundent, adj.; abundenta, s.f. Amîndoua formele sînt dezaprobate de unii gramaticieni conservatori, care pledeaza pentru abundant si abundanta. Totusi primele forme s-au generalizat, datorita confuziei usor de facut între terminatiile fr. -ant si -ent: fr. abondant > abundent si fr. contondant > contundent, ca si fr. pénitent > penitent.
aburca, aburcá (-c, át), vb. – 1. A urca, a sui. – 2. A urca, a ridica. Dintr-un der. vulg. al lat. ŏrior, cf. urca. S-ar putea pleca de la •aboricare; însa dificultatea conservarii lui b intervocalic este mare, aproape de nerezolvat. Se poate datora unei reduplicari, rezultat al unui b protetic •bŏrĭcāre de la •ŏrĭcāre, (precum •burere, bustum de la urere), sau al unei compuneri cu ad. Cealalta ipoteza, emisa de Puscariu, ZRPh., XXXI, 616 si acceptata de DAR si REW 606, pleaca de la lat. •arboricare < arbor. Explicatia nu convinge, nu numai datorita ciudateniei imaginii, ci si pentru ca nu se tine seama de evidenta identitate a lui aburca cu urca si, prin urmare, de necesitatea de a le gasi o origine comuna.
acăţa, acatá (acắt, át), vb. – 1. A prinde. – 2. A atîrna. – 3. (Fam.) A acosta o femeie pe strada. – 4. (Arg.) A obtine, a dobîndi. – Var. agata (si der. sai). Mr. acat, catari "a prinde", istr. (a)cot "prind". Origine incerta. Se considera în general ca fiind reprezentant al lat. accaptiāre, din captiāre (Philippide, Principii, 43; Puscariu, Lat. ti, 12; Puscariu 7; Candrea-Dens. 6; REW 1663; DAR); cf. it. cacciare, v.prov. cassar, fr. chasser, sp. cazar, port. caçar. Toate cuvintele romanice au pastrat sensul primitiv, "a prinde cerbul", ca în mr. si istr. Semantismul nu pare sa ridice nici o problema deosebita; însa fonetismul este dificil, datorita reducerii inexplicabile a grupului pt › t. Este posibil sa se fi produs o contaminare cu vreo forma balcanica, de ex. bg. kacja "a agata" (Meyer, Alb. St., IV, 81), cf. catara. Candrea, Elementele, 403, si Puscariu 7 presupun o contaminare cu cata "toiag, bîta"; Cihac, II, 475 pleaca de la mag. akasztani (cf. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41; Candrea-Dens., 6). Acata pierde treptat teren fata de agata, în pofida stradaniei gramaticienilor si puristilor. – Der. acatacios, adj. (lipicios); acatatoare, s.f. (siret, atîrnatoare); acataturi, s.f. pl. (cîrcei la vita de vie). Cf. cata.
acătare, acatáre, adj. – 1. (Înv.) Oricare. – 2. Adevarat, veritabil. – 3. Bun, vrednic. – Var. acatarea, acatarea, acatarii. < Lat. •ecum tālis, al carui rezultat normal, cutare, prezinta un a protetic de la formatiunile adv., cf. afund, aminte, asimilîndu-l apoi pe u aton. Asimilarea sa la adv., în pofida categoriei adj., este evidenta în folosirea sa invariabila, ca si în acel a paragogic al var. Alteori, datorita aspectului sau, a fost confundat cu un s. verbal, si de aici rezulta ultima varianta. Opiniile asupra originii sale au fost foarte diferite. Dupa Cipariu, Gram., 260, din lat. ad+que+tale. Din catare, dupa Philippide, Principii, 8; din atare (Puscariu 8 si 159); din capitalis, printr-o faza intermediara •captale (Candrea, GS, VII, 283); sau din tare, cu un element prepozitional aca-, ce pare inexplicabil (DAR). Pentru REW 63 este un der. din lat. •accapῐtāre, cf. sp. acatar.
acel, acél, adj. si pron. – Aceea pron. f. (cu sensul n.): de aceea. – Mr. atel, megl. telea, istr. tel(a). Formele adj. antepus: acel (f. acea), gen. acelui (f. acelei), pl. acei (f. acele), gen. acelor. Ca adj. postpus si ca pron. capata un -a enclitic; ca rezultat al acestei adaugiri, se modifica structura fonetica a f. sing. aceia (‹ aceaia ‹ aceaa), care se scrie si aceea. Prezenta lui -a în cazurile prevazute nu s-a respectat strict în limba populara si în poezie. < Lat. ecce ille, devenit •ecce illum sau •eccum illum (Diez, I, 337); Puscariu, 9; Candrea-Dens., 532; REW 4266; DAR; Sanfeld, Syntaxe, 159-164); cf. it. quello, v. prov., sp. aquel, v. fr. cil, port. aquello. Explicarea lui -a paragogic prezinta incertitudini. Puscariu, 9 si DAR cred ca este rezultatul lui •eccum illum illac (cf. fr. celui-là, friul. kel-la). Aceasta ipoteza este imposibila, deoarece confunda un tratament presupus a fi romanic cu un fenomen tîrziu din fr., si pentru ca pleaca de la o pronuntare primitiva •acelà, greu de admis (daca s-ar admite, ar fi trebuit sa se pastreze, sau sa se reduca la pronuntarea grava, caz în care -a aton trebuia sa devina -a). T. Papahagi, din Morfologia limbii romîne, 1937, 19, o explica prin fonetica sintactica. Pare mai curînd o propagare a art. f. -a, care în limba veche se aplica si adj. si s. (padurea verdea, azi padurea verde; cf. trasaturi ale acestei concordante absolute în padurii verzi, care reproduce un mai vechi padurii verzii, si forme invechite cum ar fi tuturor oamenilor, fata de oamenilor buni). Reiese de aici ca femeia aceia, datorita nuantei sale dublu demonstrative, si-a conservat dubla articulare, ca alte ori femeia carea, cf. omul carele. Se întelege mai putin extinderea de la f. la m. si la cazurile oblice; dar numai daca se concepe ca art., se explica faptul ca, fiind aton, -a nu a devenit -a. Der. acelasi (f. aceiasi), adj. si pron., unde -si reprezinta lat. sic "astfel", cf. cinesi, caresi, acestasi; în spiritul acestei comparatii, cf. expresiile regionale si mai curînd infantile iciasa (‹ aici asa), coleasa (‹ colea asa); acelalalt (var. acel(l)alt), adj. si pron. Cf. cel.
achita, achitá (achitát, achitát), vb. 1. A plati 2. A absolvi în justitie 3. (Arg.) A omorî, a ucide. < Fr. acquitter. Din fr. acquit provine rom. achiu "prima bila de la biliard" si alteori "tac de biliard"; al doilea sens se explica prin rus. kij, de aceeasi provenienta (Bogrea, Dacor. II, 653). Cf. it. acchittare si acchitto, ca termeni de biliard.
aciua, aciuá (aciuéz, aciuát), vb. – A-si gasi refugiu, a se pune la adapost, a se pripasi. – Var. aciuia, aciola. < Lat. ciere (lat. tîrzie cire) "a incita, a chema", cf. accire "a chema la sine, a lasa sa vina". Daca este, cum presupunem, un cuvînt pastoral, s-a referit mai întîi la actiunea de a strînge cu strigate vitele, pentru a le pune la adapost de vremea rea. Fonetismul îndreptateste presupunerea unei schimbari de conjug., care poate fi tîrzie, si evolutia lui i la iu, ca în bucium, cf. invers, reducerea lui u › i în adia si baier. Fenomenul este cunoscut si în it., cf. angelus, it. angiolo, calabr. anciulu. Celelalte explicatii nu sînt satisfacatoare. Cihac, II, se gîndea la sl. utečati "a fugi". Lat. •accellare, din cella "ascunzatoare" (Philippide, ZRPh., XXXI, 287; Puscariu, Conv. Lit., 1908, 602; REW 1802; DAR; Pascu, Beiträge, 14) prezinta dificultati (cf. Graur, BL, V, 92). Candrea-Dens., 10 propun lat •accubiliare, inacceptabil fonetic, ca si ipoteza lui Giuglea, Concordances, 20 (cf. REW 4564), bazata pe lat. •jacilia din •jacile. Var. aciola, cu der. acioala, s.f. (refugiu, adapost, copertina), care circula pe o arie redusa în Munt., este mai greu de explicat. Este probabil sa fi intervenit vreo contaminare, de ex. cu poala "fusta", de unde sensul de "copertina", sau vreo analogie, de ex. cu forma dubla înseua si însela.
cicerone, CICERÓNE s.m. Calauza care însoteste vizitatorii unui oras, ai unui muzeu etc. pentru a-i conduce, pentru a le da explicatii etc. [< it. cicerone, fr. cicérone].
adică, ádíca, adv. – 1. Cu alte cuvinte, va sa zica. – 2. (Înv.) Iata, uite. – Var. (înv.) adeca, adicate(lea). < Lat. "adaequē" "deopotriva, la fel" (cf. Du Cange, si Corpus gloss. lat., V, 21). Este curios ca s-au cautat solutii atît de îndepartate, si atît de absurde, si ca DAR se multumeste sa-l considere cuvînt de origine necunoscuta. S-au propus gr. δίϰη "dreptate" (Hasdeu; Jarnik, ZRPh.,XXVII, 502); adde quod (Ebeling, ZRPh., XXIV, 525; Candrea, Éléments, 64; Candrea). •addῑca, imper. de la •addῑcāre (Subak, Archegrafo triestino, XXX, 420; cf. REW 142); id est quod sau idem quod sau ad id quod (Philippide, Principii, 7); vide eccum (Cretu 304); ad id quod (Scriban); adest eccum (Procopovici, Adeca, în Omagiu lui I. Nistor, Cernauti, 1937, si Dacor., X, 79), si chiar tc., arab. dakika "clipa" (Lokotsch, 469). Accentuarea ádica, singura mentionata de DAR, este mai putin frecventa decît adíca. Accentele àdicatele(a) ne sînt necunoscute si par putin firesti (cf. DAR); pentru explicarea lui -te-le la acest ultim cuvînt, cf. Procopovici, Dacor., X, 72-9. Din rom. provine tig. adaki "numai".
adînc, adînc (-ca), adj. – Profund. – Mr. adîncu, megl. dancá (‹ adîncat). < Lat. aduncus "concav" (Puscariu 25; Candrea-Dens., 17; Tiktin), cf. sp. adunco. Se pleaca în general de la var. vulg. adancus (REW 144; DAR; Rosetti, I, 161), pentru a se explica aparitia lui î; Candrea-Dens. o explica prin formele în care u era aton. Fara sa fie imposibile, ambele supozitii sînt inutile, caci rezultatul lui aduncus este normal sa fie adînc, cf. longo › lînga, sunt › sînt. Adînc, s.n. (adîncime); adînca (var. adînci), vb. (a adînci); adîncatura, s.f. (adîncitura); adîncime, s.f.; adîncit, adj. (înfundat; îngrijorat; dus pe gînduri). Adînca, vb., înv., a fost înlocuit prin adînci, datorita conjug. incoative, care pare cea mai adecvata sensului lui adîncesc.
adins, adíns, adv. – Intentionat, expres. Se întrebuinteaza numai în loc. compuse: din adins, înadins (intentionat), mai cu dinadinsul (în special), cu tot dinadinsul (cu adevarat). < Lat. ad idipsum "întocmai pentru aceasta" (cf. Cesar: cohortes ad idipsum instructae); cf. cat. adés "atunci", REW 4541 si DAR presupun un •ad ipsum illum; explicatia bazata pe •ad de ipso (Candrea) nu este posibila, caci ipsum (neutru) nu se putea întrebuinta singur. La început folosit ca pron., în sec. XVII a devenit adv. Este curioasa caracteristica de a nu putea fi întrebuintat singur (ci în limba veche cu un pron. pers. si astazi cu prep.), ca lat. ipsum.
comenta, COMENTÁ vb. I. tr. 1. A interpreta, a face observatii (pe marginea unei întâmplari, a unei chestiuni etc.). ♦ (Peior.) A discuta, a interpreta cu rautate faptele sau spusele cuiva. 2. A analiza, a explica critic (o opera literara, istorica etc.) [< fr. commenter, cf. lat. commentari].
cuvânt, Cuvânt de analizat: "afuiere" Sursa: "N.D. Nr.3915-94; PROIECTAREA SI CONSTRUIREA CONDUCTELOR COLECTOARE SI DE TRANSPORT GAZE NATURALE 3.6.1.1. Traversarile subterane se executa de regula în acele amplasamente, unde studiile mai sus aratate confirma ca în locul ales, este posibil de a se sapa un sant care sa asigure o îngropare a conductei la cel putin 0,5 m sub zona de afuiere-eroziune a albiei si minimum 1 m sub cota cea mai joasa a talvegului, considerata de la generatoarea superioara a conductei lestate. La traversarea de ape statatoare (lacuri, balti, mlastini, etc.) se admite montarea conductelor pe fundul albiei." Am gasit cuvântul în acest DEX dar fara explicatii. Este sinonim cu "eroziune"? Trimis de Bara Sebastian din Medias, sebastian.bpersonal.ro
afla, aflá (áflu, aflát), vb. – 1. (Refl.) A fi, a se gasi într-un loc. – 2. A gasi, a descoperi. 3. A lua cunostinta despre ceva. – Var. (Banat) izafla. Mr., megl. aflu, istr. oflu. Lat. afflāre "a sufla" (Puscariu 34; Candrea-Dens., 16; REW 261; DAR); cf. cu acelasi sens ca în rom., dalm. aflatura "resturi gasite pe tarm", calabr. ahhare, napol. ašare, sp. hallar, port. achar, retor. aflá. Corespondenta semantica între atîtea limbi arata ca evolutia sensului este anterioara celei rom. Schuchardt, ZRPh., XX, 532, si împreuna cu el majoritatea filologilor moderni (cf. Corominas si Cortés 125), o explica pe baza limbajului vînatoresc: cîinele adulmeca (= aspira, sufla) pentru a gasi; sau de la afflatur "îmi sufla = îmi arata, îmi spun", de unde, prin activarea ideii, "aflu". (Cf. si Rohlfs, Differenzierung, 45). Ambele explicatii par necovingatoare. Este posibil ca pe baza echivalentei afflat = vivit = exstat (cf. fr. que vive "cine e acolo?"). Plecînd de la (sese) afflat "respira, exista" este usor de refacut evolutia, în sensul de activare, pîna se ajunge la afflat "afla, descopera". Aceasta explicatie este necesara, fiind singura care poate lamuri evolutia semantica a rom. gasi. De altfel, este iluzorie legatura, propusa de Cihac, II, 633, cu mgr. ἄλφειν "a afla". Der. aflat, s.n. (înv., descoperire); aflator, adj. (care se afla; inventator, descoperitor); neaflat, adj. (necunoscut).
agă, ága (-ále), s.n. – 1. Ofiter superior în armata turca. – 2. Nobil de rang secundar, ofiter superior; este atestat în Munt. începînd de la 1620, în locul celui care înainte se numea capitan de vînatori. Era conducatorul militar al politiei, inspector al pietelor urbane si, dupa rascoala din 1655, conducatorul militar al infanteriei; avea închisoare proprie si tribunal la el acasa. Regulamentul Organic i-a acordat gradul de colonel. – Mr. aga. Tc. aga (Roesler 587, Seineanu, II, 10; Lokotsch 28); cf. ngr. ἀγά, alb., bg. agá. Este un hibrid gramatical. La început, sing. sau a fost agá, forma care explica pl. agale. Mai tîrziu sing. a fost asimilat cu tipul tata; astfel ca astazi sing. este m., în ciuda formei, iar pl. este f., în ciuda sensului. DAR trateaza drept cuvinte distincte agá (pl. aghii, a carui forma este falsa) si aga. Der. agesc, adj. (politienesc); agie, s.f. (politie; birou al unui aga); agoaie, s.f. (sotie de aga); agiesc, adj. (politienesc); Agachi, s.m. (aga), dim. de la ngr. ἀγάϰι, si considerat gresit nume propriu (Seineanu, II, 11; Bogaci).
agîmba, agîmbá (-béz, -át), vb. – A urmari, a merge pe urmele cuiva. Origine necunoscuta. Cuvînt putin folosit. Este îndoielnica der. din lat. gamba (Philippide, II, 643), prin intermediul unui •aggambāre (DAR), cf. REW 1529; aceasta explicatie nu se potriveste cu sensul der. agîmbeala, s.f. (epilepsie) si agîmbat adj. (nenorocit, amarît). Ar putea fi vorba de un lat. •aggimbāre, de la •gimbus, deformare de la gibbus (ca si calabr. agghimbare "a se îndoi, a se cocosa," cf. Rohlfs I, 75), ipoteza care se potriveste mai bine cu der. si mai putin cu vb.
aiurea, aiúrea, adv. – 1. În alta parte, undeva. – 2. Cu capul în nori, în mod inconstient. – Var. aiuri, aiure. – Mr. (n)al’iurea, megl. l’urea, istr. (a)l’ure. Compunere ale carei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie sa fie alῑbῑ "în alta parte", pentru rezultatul careia cf. iu. A doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu ubivis "oriunde vrei", se poate presupune ca este vorba de forma vulg. a lui vis, adica •volet (Bourciez 79) redus datorita folosirii sale enclitice (cf. pronuntarea actuala a acestui vb. în rom.: (v)om, (v)eti, (v)or). În orice caz, grupul final -re fie ca reprezinta lat. •(vo)let fie ca are alta origine, apare în mai multe formatiuni adv. rom., cf. altminteri, pretutindeni (‹ pretutindere), oare. Pentru rom. s-ar putea explica formarea lui aiurea si pe baza lui •ubi volet, constructie cu totul paralela cu ubivis; însa formele dialectale presupun prezenta lui alibi. În mod normal, explicatiile anterioare pleaca de la aliubi (Cretu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Draganu, Dacor., IX, 265) si de la corespondenta sau analogia cu fr. ailleurs, v. sp. alubre, port., gal. alhur. Este posibil, totusi, sa fie întîmplatoare coincidenta între aceste limbi si rom., caci forma •aliore care se postuleaza în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul rom. Dificultatea cea mai mare este la -re care s-a încercat explicata prin lat. libet, putin probabil. Cipariu, Gram., 364, urmat de Scriban, pleaca de la lat. aliorsum, care pare si mai dificil. Popescu-Ciocanel deriva vb. aiuri de la tc. hayir "stupefiat". Der. aiura (var. aiuri), vb. (a delira); aiureala, s.f. (delir, extravaganta; Arg., somn, actiunea de a dormi); aiurit, s.m. (fam., nebun, prost); aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui aiura, fata de aiuri, cf. Iordan, BF, II, 63.
ajun, ajún (ajúnuri), s.n. – 1. Post. – 2. Zi sau perioda de timp care preced anumite sarbatori care presupun post si mai ales ajunul Craciunului si al Anului Nou. – 3. Zi sau perioda de timp care preced un eveniment în general. – Var. arjun. Mr. ağun "pe nemîncate, flamînd", istr. jun. Lat. iaiūnus (forma reconstruita în mod ipotetic la Plaut; cf. Corominas, I, 344); probabil prin disimilare •aiūnus; cf. alb. ağenoj, v. napol. iagiuna, genov. zazun, fr. jeun, sp. ayuno, (este posibil ca fr. à jeun sa reprezinte un mai vechi •ajeun, unde -a a fost înteles ca prep.). În general ajun se explica drept der. postverbal de la ajuna, si acesta ca rezultat al lat. •aiūnāre (Meyer, Alb. St., IV, 88; Philippide, O ramasita, 16; Philippide, II, 645; Pascu, Beiträge, 16; Pascu, I, 29), de la eiūnāre (Diez, I, 214; Puscariu 49; Candrea-Dens., 31; REW 4581; DAR), sau de la •ieiūnāre (Cipariu, Gram., 122). Der. ajuna, vb. (a tine post); ajunat, s.n. (ajun, post); ajunator, adj. (care posteste).
ajutor, ajutór (ajutoáre), s.n. – 1. Sprijin. – 2. Persoana care ajuta, auxiliar. – 3. Loctiitor, adjunct. Mr. ağutor, megl. jutor. Lat. adiūtōrium (Cipariu, Gram., 62; Puscariu 53; Candrea-Dens., 35; REW 173; DAR; Rosetti, I, 162); cf. prov. ajutori. – Der. ajutora, vb., pe care DAR îl considera a fi reprezentant al unui lat. •adiūtŭlāre, si Candrea al lui •adiūtōriāre, ambele fiind de prisos, deoarece vb. se explica prin mijloacele interne ale rom.; ajutori, vb. (a ajuta); ajutorie, s.f. (ajutor, asistenta); ajutorinta, s.f. (ajutor; contributie impusa în Mold., în sec. XVIII, cu caracter tranzitoriu); ajutornic, adj. (milostiv); neajutorat, adj. (lipsit de ajutor).
alamă, aláma (alắmuri), s.f. – Aliaj de cupru si zinc. Ngr. μάλαμα "aur", de unde mr. malama, amáloma "aur", alb. malamë "aur". Schimbarea fonetica si semantica este curioasa. Pare a fi vorba de o etimologie populara, datorata confuziei între aur si alama (foarte folosita odinioara în ornamentatie, de ex. în lucrarile de marchetarie). Analogia care se impune între alama si arama ar putea explica schimbarea de accent. De asemenea trebuie sa se fi produs o despartire la •μ’ἄλαμα, înteles ca un presupus •μὲ ἄλαμα " cu aur" (aceeasi pierdere a lui μ initial în ngr. μασάμαυα › aramafta, formula de imprecatie, cf. N. Gramada, Codrul Cosminului, IV, 309). Lambrior 373, Hasdeu 674 si DAR pleaca de la it. lama › sb. lama "tinichea"; Densusianu, Rom., XXXIII, 273, pleaca de la ngr. λάμα, iar Körting 5406 de la lat. lamina, ipoteza abandonata. Der. alamar, s.m.; alamarie, s.f.; alamat, alamit, adj. (batut cu cuie de alama); alamiu, adj.
copreţi, copretí, copretésc, vb. IV (reg.) a lamuri, e explica, a deslusi.
albastru, albástru (albástra), adj. – De culoarea cerului senin. – Mr. albastru "cenusiu, fumuriu". Lat. •albaster, de la albus (Puscariu 56; Candrea-Dens., 37; REW 319; DAR). S-a spus probabil la început despre cerul usor înnorat, prin urmare albicios (cf. mr.); astazi indica numai "albastru ca cerul". Cf. Densusianu, GS, II, 324. Der. albastrea, s.f.; albastreala, s.f.; albastri, vb. ( a da culoare albastra; a clati rufele cu albastreala); albastrime, s.f. (culoare albastra; boierime); albastrita, s.f.; albastriu, adj. Sensul lui albastreala "albastru de rufe" (cf. fr. bleu anglais) nu apare în nici un lexic, cu toate ca este cuv. foarte uzual si singurul care explica sensul lui albastrime de "boierime", adica "oameni cu camasa scrobita".
albie, álbie (álbii), s.f. – 1. Matca a unui rîu. – 2. Covata, copaie, vas facut dintr-un trunchi scobit. Lat. alveus, pop. albea (Puscariu 58; Candrea-Dens., 43; REW 320; DAR; Graur, BL, V, 87); cf. mil. albio, ven., tarent. albi, piem. arbi, fr. auge (it., sp., port. alveo sunt neol.). Rezultatul normal trebuia sa fie •albiu, pe al carui pl. albii s-a format din nou un s. albie (ca sabii-sabie); dupa DAR, forma de sing. se explica printr-un pl. n. •alvia. Pentru sensul 2, cf. glosa din CGL "alveus, lignum excavatum in quo lavantur infantes". -Der. albier, s.m. (persoana care face albii); albioara, s.f. (albiuta), pe care Candrea-Dens., 44, îl pun inutil în legatura cu lat. alveola. Din rom. provine rut. alibijka (Candrea, Elemente, 404).
albină, albína (albíne), s.f. – 1. Insecta care produce miere si ceara. – 2. Specie de orhidee (Ophrys cornuta). – Mr. alvina, megl. albina, istr. albire. Lat. alvῑna "stup", der. de la alvus (Puscariu 59; Candrea-Dens., 48; REW 393). Pentru a explica semantismul, DAR se refera la alb. bletë "stup" si "albina". Trebuie probabil sa se plece de la o expresie (musca)alvina, unde alvina îndeplineste firesc functia adj.; mai tîrziu, a ajuns s., ca în cazul lui (asinus) onagrarius, orbus(oculis) si în multe alte cazuri. Musca, avînd sensul de "roi" este curent în apicultura. Der. albinar, s.m. (apicultor); albinarel, s.m. (pasare); albinarie, s.f. (roi; apicultura); albinarit, s.n. (apicultura); albinet, s.n. (multime de albine, roi).
alerga, alergá (-g, -át), vb. – 1. A pune pe fuga. – 2. A fugi. – 3. A recurge la ..., a se folosi de ... 4. A participa la o competitie de cros. – Mr. alag, megl. lag, lagari, istr. alerg? (nesigur). Origine nesigura. Probabil trebuie plecat de la lat. lēgāre "a porunci"; sensul rom. nu apare printre acceptiile cuv. lat., dar este posibil sa fi existat în lat. vorbita, datorita perfectei analogii a lui lēgāre cu mittĕre în celelalte sensuri. De la alēgāre, rezultatul normal •alega (cf. dialectele) ar fi suferit o propagare a lichidei, •alelga, urmata de o disimilare, ambele fenomene proprii doar dacorom. În general se presupune ca alerga reprezinta lat. •allargāre, de la largus (Puscariu 61; Candrea-Dens., 952; REW 352; Philippide, II, 539; DAR; Puscariu, Lr., 242); cf. alb. ljargoń "dau la o parte", it. (allargare), genov. allargarse, sard. allargare "a se îndeparta, a se da la o parte". Explicatia pare inadmisibila. Semantismul este curios, mai ales daca se tine seama cu paralelismul cu alunga. Formele romanice sînt toate neol. si se explica în lumina vietii maritime, ale carei circumstante nu exista în rom. S-a încercat sa se explice trecerea de la •alargare la alergare printr-o analogie cu mergere, care apartine altui tip de conjug., astfel încît nu se vede clar cum a putut influenta merge asupra lui •alarga. În sfîrsit, dialectele indica o forma de baza diferita de cea care se propune. Der. alergatoare, s.f. (alergare; depanatoare, vîrtelnita); alergator, adj. (care alearga; activ, harnic); alergator, s.m. (stafeta, curier; cal de curse); alergator, s.n. (pasare alergatoare); alergatura, s.f. (alergare; pl. gestiuni, demersuri, interventii); alergau, s.m. (Trans., curier, mesager).
alici, alicí (-césc, -ít), vb. – A se zari, a se deslusi. Sl. ličiti "a se contura, a se arata" (Capidan, Dacor., III, 753). A- s-ar putea explica în mai multe feluri, fie prin contaminarea cu lat. allūcēre (REW 370; DAR; Candrea), cf. napol. llocire, sard. allúgere "a lumina"; sau prin analogie cu alic; sau cu a- protetic, frecvent în mai multe der. verbale.
alineat, alineát (alineáte), s.n. – Paragraf. – Var. aliniat. Fr. alinéat, cu -t analogic. Var. se explica prin confuzia cu vb. alinia.
alivanta, alivánta, adv. – Pe spate, cu picioarele în sus. It. alla banda, prin intermediul pronuntarii ngr. ἄλλα βάντα, termen marinaresc, introdus în rom., probabil în sec. XVIII (Scriban; Iordan, BF, VI, 150). Este posibil sa apartina aceleiasi familii si alivanca, s.f. (turta din malai si brînza); alivenci, s.f. pl. (dans tipic mold.); alivani, vb. (a întoarce, a rasturna; a înmuia). Evolutia acestor cuvinte nu este clara. Poate sa se fi produs, la alivanca, o contaminare cu sl., cf. ceh. (na)liwanec "prajitura în forma", de la liti "a forma"; dar cuvintele sl. aduse de Cihac si DAR nu constituie o explicatie suficienta în sine. Bogrea, Dacor., III, 724 (si Scriban) explica acest cuvînt prin sl. •olivenka, de la olivnij "în ulei", care pare îndoielnic; tot Bogrea vede în alivani un der. de la aliman.
alt, alt (ta), adj. si pron. – 1. Diferit, celalalt (al doilea termen al unei antinomii). – Alta data "în alta zi, în alt moment". – Nimeni altul. – De alta parte. – Si altele etc. – 2. Cel dinainte: alta data "odinioara, pe vremuri" – 3. Unul nou, unul la fel. – 4. (F., cu sens. de n.) Altceva, ceva diferit. – Între altele. – Nu alta. – Alta acuma. – Nu de alta. – Una într-alta, una peste alta. – Nici una, nici alta. – Mr., megl. altu, istr. ǫt. Lat. alter, vulg. •altru, de unde it. altro, sicil. autru, sard. altu, engad. otér, v. prov., fr. autre, cat. altre, sp. otro, port. outro (Puscariu 67; Candrea-Dens., 48; REW 382; DAR). Pentru uzul sau, cf. Sandfeld, Syntaxe 184-95. Comp. altadata, adv. (odinioara, pe vremuri); altaoara, adv. (înv., odinioara); altceva, pron.; altcineva, pron.; altcum, adv. (Trans., altfel); alteori, adv.; altfel, adv.; altinderi, adv. (înv., în alt loc); la olalta, adv., explicat de Candrea-Dens., 48, ca la alalta, si de Pascu, Beiträge, 14, plecînd de la la una la alta, ca comp. una într-alta.
altiţă, altíta (altíte), s.f. – Broderie pe partea superioara a mînecii la ie sau camasa. Lat. altĭtia, de unde it. altezza. Se explica prin pozitia relativa a broderiei; partea inferioara a mînecii, cînd este brodata, nu se poate numi astfel. Dupa Cihac, Hasdeu si DAR, din sb. latica "margine de rochie" (de unde, în Ban., var latita); este posibil însa ca cuvîntul sb. sa provina din rom. Este dubletul lui alteta, s.f., din it. (sec. XIX).
altminteri, altmínteri, adv. – În alt chip, altfel. – Var. al(t)mint(e)re(a), al(t)mintre(le)a, aimint(e)re(a), aimint(e)ri(lea), al(t)mintre(le)a, amintre(le). Mr. al’umtrea(lui), megl. l’umintr(ul)ea. Lat. alia mente (Cipariu, Gram., 240; Hasdeu; Puscariu 44; Candrea-Dens., 1133; DAR; Puscariu, Dacor., III, 397-406; Rosetti, I, 114), contaminat cu altera mente. Cele doua forme care rezulta, •aiminte si •altraminte s-au contaminat, dînd nastere la var. Totusi, silaba finala -re presupune o dificultate. DAR încearca sa o explice prin analogie cu aliter › •alitre; iar Puscariu, prin lat. libet. Ar fi mai usor de explicat plecîndu-se de la •altraminte, care ar fi putut da foarte bine, prin metateza, alt(a)mintre; dar aceasta explicatie, suficienta pentru aiminteri, nu lamureste cazuri ca aiure(a), purure(a) etc. Skok, Arch. Rom., VIII, 147, propune pantru aimintre un model •alῑ mente. Asa cum au remarcat Puscariu si DAR, este singura formatie adv. rom. bazata pe comp. cu mente.
alună, alúna (-ne), s.f. – Fructul alunului. – Mr. alluna, istr. alure. Lat. •abĕllona, de la abĕllāna (Puscariu 70; Candrea-Dens., 51; REW 17; DAR). Din forma normala provin it. avellana, v. fr. avelaine, sp. avellana, cat. vellana, astur. ablana, port. avella; prin forma incerta se explica tarent. alońę, prov. aulona, lion. alonn. Pentru fonetism, cf. si Meyer-Lübke, Dacor., III, 643. Der. alun, s.m., formatie regresiva, ca pruna-prun, duda-dud etc.; aluna, vb. (a casca ochii, a se holba); alunar, s.m. (alunis; rozatoare, pîrs; pasare, gaita de munte; luna iulie), al carui ultim sens constituie o coincidenta curioasa cu ngr. ἀλωνάρις "iulie" din gr. ἀλωνεύομαι (Puscariu 70); dar prezenta lui -u- arata ca imaginatia pop., luînd acest cuvînt din ngr., l-a asociat cu familia lui aluna; alunel, s.n. (dans popular); alunis, s.n. (desis de aluni); aluneasca, s.f. (dans de nunta), confuzie cu nuneasca; aluniu, adj. (de culoarea alunei). Alunita (var. alunica, alunea), s.f., considerat de DAR drept dim. de la aluna, a fost apoi semnalat de Puscariu, Dacor., I, 225 (cf. REW 19 si Puscariu, Lr., I, 17), drept der. al bg. lunica "alunita", de la luna "luna". Ca în alte cazuri, contrariul pare mai sigur, caci bg. lunica nu este suficient pentru a explica cuvîntul rom. si var. sale. Cf., totusi, tc. aluné "alunita", citat de Popescu-Ciocanel, 11.
ameliţa, amelitá (-téz, -át), vb. – (Înv.) A mentiona, a indica, a aminti. Este cuvînt care apare numai la vechii cronicari din sec. XVII si XVIII, si care nu pare sa fi avut circulatie pop. De aceea, credem ca este o reproduce fidela artificiala a ngr. μελετῶ "a studia, a medita, a mentiona". Pare putin probabila ipoteza din DAR, care presupune o identitate între amelita si ameninta si, pentru a explica semantismul primului vb., se gîndeste la o posibila confuzie între lat. •amminaciare "a ameninta" si lat. •amminiciare, de la minari "a întrece, a depasi".
ijderi, IJDERÍ, ijderésc, vb. IV. (Înv.) 1. Tranz. A afla, a descoperi. 2. Tranz. A atâta, a întarâta. 3. Intranz. A izvorî, a proveni, a se trage. [Var.: ijdarí vb. IV, ijdaní vb. IV, izdarí vb. IV, izdaní vb. IV, jidarí vb. IV, jidarî́ vb. IV, zadarî́ vb. IV] (din sl. izdirati; cf. sb. izdirati se na koga = a se purta aspru (cu cineva), bg. dirja = a scurma, zadiram = a enerva; celelalte explicatii nu sunt satisfacatoare: 1. cuv. identic cu a îndârji (Cihac); 2. din sl. izgnati = a izgoni, cf. a izgoni (Tiktin); 3. cf. Scriban, care pleaca de asemenea de la un sl. izdirati; der. ijderitór adj., ijderénie s.f., ijderánie s.f., ijdaránie s.f., izdaritúra s.f., zadarâtór adj., zadareála s.f.)
diafilm, DIAFÍLM s.n. Banda de celuloid cuprinzând o serie de imagini însotite de texte explicative care se proiecteaza cu ajutorul unui aparat mic, portativ. [< rus. diafilm].
angîş, angîs (-sle), s.n. – Loitra la car. Tc. angic "car" (Seineanu, I, 395). L de la pl. se explica prin forma pl. tc. angiclar.
anina, aniná (anín, aninát), vb. – 1. A agata. – 2. a apuca, a (se) prinde de ceva. Lat. •annināre "a legana", de la •ninna "leagan" (Puscariu 81; REW 5817; DAR); cf. nineri si nani, si it. ninna-nanna "nani-nani!", alb. ninuljë "leagan", engad. niner "a legana", prov. nina "a dormi". Transformarea semantica pare a se explica prin faptul ca anina indica actiunea de a agata un obiect fara a-l fixa, de a-l atîrna liber, astfel încît prin simplul fapt ca este suspendat se misca si se balanseaza – aceasta fiind principala diferenta între anina "a atîrna" si acata "a suspenda fixînd". Dupa Puscariu, schimbarea se explica prin confuzia termenului care indica actiunea de a lega leaganul, cu cel care indica actiunea de a lega sau atîrna în general. Pascu, Beiträge, 11, propune ca etimon lat. •allevinare, contaminat cu levare. – Der. aninacios, adj. (care atîrna); aninatoare, s.f. (loc fara iesire, ultimul refugiu al cerbului vînat; agatatoare, gaica).
apleca, aplecá (apléc, aplecát), vb. – 1. A înclina, a îndoi. – 2. A alapta. – 3. A înclina, a tinde. – 4. A face greata. – Mr. aplec, áplic "alaptez", megl. (plec). Lat. applĭcāre (Puscariu 97; REW 548; Pascu, I, 35; Densusianu, GS, II, 18); cf. cat. aplegar, sp. allegar, port. achegar. Sensul 2 este o reducere a lui a apleca la sîn; sensul 4 pare mai greu de explicat. Cf. pleca. Der. aplecaciune, (înv.; înclinatie, tendinta); aplecator, adj. (care înclina); aplecator, s.m. (crescator); aplecatoare, s.f. (oaie care a lepadat); aplecatura, s.f. (înclinatie; pui de animal; greata); aplecus, s.m. (miel de lapte); aplecus, s.n. (coasta, povîrnis); aplecusat, adj. (îndoit).
aprig, áprig (ápriga), adj. – 1. Violent, impetuos. – 2. Aspru, drept. Lat. aprῑcus "expus la soare", de unde apoi "fierbinte, arzator"; cf. calabr. apricari "a încalzi". Schimbarea semantica este generala la termenii care desemneaza "caldura" si, în sens fig., impulsul pasional; cf. caldura, fierbinte, sp. calentarse, acalorarse etc. De la "pasionat" s-a trecut firesc la "violent", care este sensul uzual al cuvîntului rom. În sfîrsit, sensul de "avid, lacom" înregistrat în dictionare (în primul rînd DAR), si care a indus în eroare REW 561 nu exista în realitate; expresiile de tipul aprig la prada, aprig la cîstig sînt normale în cadrul sensului 1, si interpretarea interesata a acestora asa cum este data în DAR se explica în lumina etimologiei pe care o propune apoi, si care nu ni se pare convingatoare. – G final ca în stîng si vitreg. Etimonul aprῑcus era indicat înca de Laurian, Hasdeu si Cihac, dar a fost respins de cercetatorii moderni (Puscariu 99 da originea cuvîntului drept necunoscuta; REW 561 respinge etimonul aprῑcus). Tiktin se gîndea la un lat. •apricus, de la aper "porc mistret". Subak, Archeografo triestino, XXX, 14 propune •apprex "lacom", de la apprecor, a carui der. pare putin probabila. În sfîrsit, DAR (cf. REW 4055) propune gr. ἄρπαξ "avid, lacom" (de unde fr. Harpagon), întemeiat pe falsul semantism pe care l-am indicat.
apuca, apucá (apúc, apucát), vb. – 1. A lua, a prinde. – 2. A însfaca, a înhata. – 3. A mînca precum un nesatul, a înfuleca. – 4. A surprinde, a lua prin surprindere. – 5. a (se) strînge. – 6. A ocupa ceva, a pune mîna pe ceva. – 7. A ajunge la timp pentru a lua ceva, pentru a prinde pe cineva. – 8. A cunoaste prin proprie experienta, a fi experimentat ceva. – 9. A avea timp suficient pentru ceva, a avea ocazia, a putea. – 10. A vinde la un anume pret. – 11. A începe, a initia ceva. – 12. A fi pe punctul de a face ceva. – 13. A se îndrepta, a o lua într-o directie. – 14. a-si lua angajamentul, a se obliga. – Mr. apuc. Lat. occŭpāre. Aproape toate sensurile rom. apar înca din lat. clasica. În privinta fonetismului, trebuie sa se presupuna, în primul rînd, o confuzie a pref. oc- si ac-, care pare normala în limbajul pop. (cf. rom. pop. m-am acupat, în loc de m-am ocupat; port. din Puerto Santo acupada "însarcinata", RPF, III, 122), si care este probabil anterioara rom., caci apare si în calabr. accupari "serrare, stringere" si "ombreggiare" (explicat de Rohlfs prin lat. •adcupare, provenind de la un •cupus obscur). Aceasta alteratie pare a se explica printr-o confuzie semantica si totodata fonetica cu aucupare, pentru a carei atestare cf. Vicenzo Ussani, Bull. Du Cange, I, 1924, p. 24-5. Ulterior trebuie sa se fi produs în rom. o metateza, poate în urma influentei unui cuvînt autohton cu radacina •puk- si cu sensul relativ identic (cf. gr. πύϰα "strîns", πυϰάζω "a acoperi, a înveli", si alb. puth "a încinge cu forta", care trimite tot la un radical •puko). Totusi, chiar fara a ne baza pe ipoteza aceasta, lat. pare suficienta pentru a explica cuvîntul rom. Etimonul occupare, propus de Cihac, I, 14, a fost respins de Meyer-Lübke, Dacor., IV, 642 si REW 776, din ratiuni semantice pe care nu le întelegem. Aceste ratiuni au fost repetate de V. Buescu, Survivance roumaine du latin appicare, în "Miscelánea de Filologia a memoria" de Fr. Adolfo Coelho, Lisboa, 1949, p. 148-87. Cu toate acestea, nu ni se pare atît de evident ca "entre occuper et saisir, empoigner il y a á supposer une évolution difficilement admissible par un sujet parlant roumain", fiindca chiar în lat. occupare, regnum, timor occupat artus, indica limpede sensul de "saisir"; si fiindca în rom. apuca, ce înseamna în esenta "saisir", are de asemenea uneori sensul lui "occuper" (cf. sensurile 4, 6 si 12). Însusi cuvîntul lat. capere "a prinde" depinde, cu toate antecedentele lui indoeuropene, de aceeasi idee de "saisir" (cf. Walde 93); astfel încît este de presupus ca rom. nu reprezinta un semantism recent, schimbat pe baza lat. occupare "a ocupa", ci ca pastreaza sensul arhaic al lat. (oc)cupare "a lua." Dupa Cihac, se pare ca nimeni nu s-a mai gîndit la occupare. Burla, Studii filologice, 1880, a propus aucupare "a vîna pasari", ipoteza acceptata de Puscariu 103; Körting 1046; REW 776; Puscariu, Lr., 363; Rosetti, I, 162, si respinsa de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 si Spitzer, Dacor., III, 645. Am aratat ca aceasta ipoteza ajunge practic sa se confunde cu cea dinainte. Hasdeu 1390 pleaca de la lat. apere "a lega", ce nu pare posibil. Spitzer, Dacor., III, 645, propune o creatie de tip imitativ; iar Meyer-Lübke, Dacor., IV, 641-2, crede într-o identitate cu germ. packen "a ambala". În sfîrsit, Buescu, în articolul citat, propune ca etimon un der. de la lat. pix, întemeindu-se în principal pe o anumita corespondenta de sensuri între rom. si port. apegar, si pe o evolutie semantica de la "a lipi" la "a lua", care poate sa nu para convingatoare. V. si alte ipoteze în aceasta ultima lucrare. Der. apucat, s.n. (jaf, pradare; epilepsie); apucat, s.m. (epileptic); apucate, s.f. pl. (numai în expresia pe apucate, în graba); apucatoare, s.f. (bratul de cleste); apucator, adj. (lacom, hraparet); apucatura, s.f. (actiunea de a apuca; înv., jaf; maniera, gest, comportament; epilepsie). – Din rom. sas. apukán "a apuca".
apune, apúne (apún, apús), vb. – 1. (Despre soare si astri) A asfinti, a scapata. – 2. A decadea, a fi în declin. – 3. A pieri, a muri. – Mr. apun. Lat. appōnĕre "a împreuna" (Seineanu, Semasiol., 181; Puscariu 104; Candrea-Dens., 1462; REW 551; DAR); cf., cu alte sensuri, it. apporre, v. prov. apondre, v. sp. aponer, port. apôr. Semantismul rom. se explica printr-o faza intermediara "a (se) pune sub" sau "a coborî", care se mai pastreaza în mr. (casa apusa "casa joasa"). Sensul primitiv s-a conservat în gal. din Lubián apor "a înjuga boii". Pentru uzul rom., rom. prefera vb. simplu, cf. it. ponente, sp. poniente, ponerse el sol, port. poente. Der. apus, s.n. (asfintit de soare; occident); apusean, adj. (occidental). Expresia soare apune a trecut în ngr. σορουπώνει "noaptea cade", cf. alb. serpont "crepuscul" (Meyer 381).
aramă, aráma s.f. – 1. Cupru. – 2. Fel, soi; fire, natura. – Mr. arama. Lat. •aramen, forma pop. asimilata de la aeramen (Diez, Gramm., I, 5; Candrea, Éléments, 61; Puscariu 107; Candrea-Dens., 73; DAR; Rosetti, I, 65); cf. alb. rëm, it. rame (piem., engad. aram), fr. airain (‹ v. fr. arain), v. prov., cat. aram, v. sp. arambre, port. arame. Sensul 2 se explica prin obiceiul vechi de a bate monede de arama, suflate cu un strat de argint sau de aur; prin folosinta începea sa se iveasca fondul de arama, tradînd calitatea proasta a monedei. Der. arama, vb. (a arami); aramar, s.m. (caldarar); aramarie, s.f. (caldararie); arameasa, s.f. (vas de arama); arami, vb. (a acoperi cu un strat de arama); aramie, s.f. (caldare de arama), pe care DAR îl deriva de la bg., sb. aranija "ceaun", cuvinte care provin mai probabil din rom.; aramioara, s.f. (înv., moneda de arama); aramiu, adj. (de culoarea aramei); aramos, adj. (bogat în cupru).
arap, aráp (arápi), s.m. – 1. (Înv.) Arab. – 2. Negru. Mr. arap, megl. rap. Tc. arab (Seineanu, II, 22; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 342); cf. ngr. ἀράπης, alb. arap, bg. harap (› megl.). Confuzia între "arap" si "negru" (care apare si în ngr. ἀράπης si ἀραπήνα), se explica prin comertul cu sclavi negri practicat de negustorii arabi si datorita caruia singurii negri cunoscuti în tarile române erau de provenienta araba. Der. arapca, s.f. (negresa, arapoaica), cf. bg., sb., rus. arapka; arapeasca, s.f. (dans tipic); arapesc, adj. (arab; negru); arapeste, adv. (în limba araba; ca arabii); arapie, s.f. (limba araba); arapila, s.m. (om brunet); arapime, s.f. (multime de arapi); arapina, s.f. (mulatru; porecla comuna pentru tigani), din tc. arabi, cf. ngr. ἀραπήνα; arapoaica, s.f. (negresa; femeie cu pielea si parul de culoarea neagra). – Dubletul neol. arab,, s.m. (arab), din fr. arabe (sec. XIX) a dat nastere unei alte serii de der.: arabesc,, s.n. din fr.; arabesc, adj. (arab); arabeste, adv. (în limba araba; ca arabii); arabic, adj. (arab); arabism, s.n.; arabist, s.m.
arăta, aratá (-t, -át), vb. – 1. A indica, a semnala. – 2. A prezenta, a înfatisa. – 3. A parea, a avea aspectul. – 4. A da de înteles. – 5. (Refl.) A avea viziuni, a crede cineva ca vede ceva (se construieste cu dat.). – 6. A expune, a explica. – 7. A explica, a face lectii, a ajuta la pregatirea temelor scolare. – 8. A corecta, a îndrepta; a învata minte. – Var. (Trans. de S.) areta. Mr. arat, istr. arǪtu. Lat. ratāre "a fixa, a determina". Semantismul se explica în lumina unor expresii ca fr. je suis bien fixé sur son compte, care înseamna je suis bien renseigné. Si a- poate fi lat. sau rom. Etimonul ratus, în forma •arratāre, fusese indicat de Candrea, Rom., XXXI, 301, si Éléments, 72 si 91, respins de Puscariu 108, si abandonat de Candrea, în GS, III, 423, a sugerat lat. •arretrāre si disimilat; dar problema semantica pare insolubila. Celelalte explicatii sînt insuficiente: lat. •arrectāre, de la rectus (Cihac, I, 82; Weigand, Jb, II, 221-3; DAR); se loveste de dificultati fonetice; lat. •elatāre (Meyer-Lübke, ZRPh., XIX, 574; Puscariu, Lat. ti, 10), dupa Puscariu 108, "wohl am besten passt, obwohl die Sinnesübergang nich ganz klar ist". Hasdeu 1557 indica lat •ad reputare, care nu pare posibil. Pascu, Beiträge, 9, presupune un •erettare, de la erectus, care este fara sens; iar Giuglea, Dacor., IV, 379, pleaca de la gr. ρέυος "membru, aspect", într-o explicatie prea fortata. Der. aratanie, s.f. (monstru, stafie); aratare, s.f. (demonstratie; dovada, proba; stafie); aratator, adj. (indicator); aratator, s.n. (deget cu care se arata; ac de ceas); aratatura, s.f. (indicatie; semnal, semn; monstru, stafie); aratos, adj.; aratosenie, s.f. (frumusete).
arăta, aratá (-t, -át), vb. – 1. A indica, a semnala. – 2. A prezenta, a înfatisa. – 3. A parea, a avea aspectul. – 4. A da de înteles. – 5. (Refl.) A avea viziuni, a crede cineva ca vede ceva (se construieste cu dat.). – 6. A expune, a explica. – 7. A explica, a face lectii, a ajuta la pregatirea temelor scolare. – 8. A corecta, a îndrepta; a învata minte. – Var. (Trans. de S.) areta. Mr. arat, istr. arǪtu. Lat. ratāre "a fixa, a determina". Semantismul se explica în lumina unor expresii ca fr. je suis bien fixé sur son compte, care înseamna je suis bien renseigné. Si a- poate fi lat. sau rom. Etimonul ratus, în forma •arratāre, fusese indicat de Candrea, Rom., XXXI, 301, si Éléments, 72 si 91, respins de Puscariu 108, si abandonat de Candrea, în GS, III, 423, care a sugerat lat. •ad reiterāre, redus la •arretrāre si disimilat; dar problema semantica pare insolubila. Celelalte explicatii sînt insuficiente: lat. •arrectāre, de la rectus (Cihac, I, 82; Weigand, Jb, II, 221-3; DAR); se loveste de dificultati fonetice; lat. •elatāre (Meyer-Lübke, ZRPh., XIX, 574; REW 2837; Puscariu, Lat. ti, 10), dupa Puscariu 108, "wohl am besten passt, obwohl die Sinnesübergang nich ganz klar ist". Hasdeu 1557 indica lat •ad reputare, care nu pare posibil. Pascu, Beiträge, 9, presupune un •erettare, de la erectus, care este fara sens; iar Giuglea, Dacor., IV, 379, pleaca de la gr. ρέυος "membru, aspect", într-o explicatie prea fortata. Der. aratanie, s.f. (monstru, stafie); aratare, s.f. (demonstratie; dovada, proba; stafie); aratator, adj. (indicator); aratator, s.n. (deget cu care se arata; ac de ceas); aratatura, s.f. (indicatie; semnal, semn; monstru, stafie); aratos, adj.; aratosenie, s.f. (frumusete).
arc, arc (-curi), s.n. – 1. Arma alcatuita dintr-o vergea flexibila usor încovoiata si o coarda. – 2. Resort, organ metalic elastic. – Var. pl. (înv.) arce. – Mr. arcu, megl. arc(u). Lat. arcus (Puscariu 113; Candrea-Dens., 76; REW 618; DAR); cf. alb. ark, it., sp., port. arco, prov., fr. arc. Der. arcar, s.m. (negustor de arcuri), dupa Candrea-Dens., 77, provine direct din lat. arcarius (cf. DAR, care pare a admite explicatia), ipoteza plauzibila, dar care nu este necesara; arcarie, s.f. (înv., atelier unde se faceau arcuri); arcas, s.m.; arcasie, s.f. (meseria de arcas; în Bucov., unitate de pompieri); arceste, adv. (în forma de arc); arcis, adj. (încovoiat, curbat); arcos, adj. (înv., arcuit); arcui, vb. (a îndoi în forma de arc); arcuitura, s.f. (curba); arcus, s.n. (vergea de lemn care serveste la producerea sunetelor unor instrumente cu coarde). – Der. neol. arcada, s.f.; arcat, adj. (arcuit); arcatura, s.f. – Din rom. provine rut. arkuš "arcus" (Candrea, Elemente, 406). Cf. artar.
argea, argeá (argéle), s.f. – 1. Firida, nisa, bolta. – 2. Încapere facuta în partea sub nivelul solului, unde se pastreaza razboiul de tesut si lâna sau inul. Cuvînt foarte discutat, în care, în ce ne priveste, vedem un cuvînt oriental, fie tc. arca "cutie", fie corespondentul sau cuman sau tat. (cf. DAR). Totusi, conform unei traditii îndelungate în filologia româneasca, acest cuvînt provine dintr-un etimon autohton. Hasdeu, Col. Traian, 1873, 232, indica drept posibil un dacic •argilla, în timp ce în Etymologicum, 1577-9, se referea la gr. ἄργιλλα "casa subterana" sau la macedoneanul ἄργελλα "camera de baie". Ipoteza a fost adoptata de Densusianu, Filologie, 449 si Hlr., 38; GS, VII, 86; de Philippide, Principii, 33 si 148; de Iordan, Dift., 58; si semnalata cu retinere de DAR (cf. REW 636). La rîndul lor, Jokl, IF, XLIV, 13 si Puscariu, Lr., 257, considera ca cuvîntul macedonean reprezinta un prototip cimerian conservat si în alb. ragëlia (cf. Philippide, II, 698, si Rosetti, II, 108), Grégoire, Byzantion, XIV, 537, se refera la ngr. ἀργαλείος, si pentru Lahovary 313, avem a face cu un cuvînt anterior fazei indoeurop. Cuvîntul tc. (pronuntat arğa) pare a fi explicatia cea mai sigura, cel putin din punctul de vedere al rom.
arhanghel, arhánghel (arhángheli), s.m. – 1. Capetenie a îngerilor. – 2. Sarbatoare a arhanghelilor Mihail si Gavril, pe 8 noiembrie. – 3. Colac rotund care se face de obicei din patru bucati de aluat împletite, care au deasupra patru cruci din acelasi aluat. Face parte din primul grup de colaci care se împart pentru pomenire preotului si paracliserului. – 4. Eufemism pentru bici sau gîrbaci. – Var. aranghel, ranghel. – Mr. arhanghil, megl. ranghila. Gr. ἀρχάγγελος prin intermediul sl. archangelū. Sensul 4 se explica prin obiceiul de a pastra în spatele icoanei nuiaua cu care se bat copiii, cf. sfîntul Nicolae.
arici, aríci (-ci), s.m. – 1. Animal mamifer insectivor. – 2. Tumoare, javart. – 3. Planta (Echinope sphaerocephalus). – 4. Herpes. – Mr. ariciu, arit, megl. arit. Lat. ērĭcius (Diez, I, 349; Puscariu 118; Candrea-Dens., 85; Körting 3273; REW 2897; DAR); cf. alb. irikj, it. riccio (sard. rizzu), sp. erizo (astur. arizo, gal. ourizo). Fonetismul prezinta dificultati, întrucît rezultatul normal ar trebui sa fie arit, ca în dialecte. S-a încercat sa se explice alterare ti › ci, care apare si în mr. si în it., printr-un tip intermediar eric(u)lus, de catre Puscariu 118; prin erix, -cis, dupa Philippide, Altgr. Elemente, 2, si Pascu, I, 38; prin schimbare de suf., de catre Pascu, Beitärge, 9. Der. ariceala, s.f. (tumoare, javart); arici, vb. (a-si zbîrli parul; a se ghemui, a se face ghem; a suferi de ariceala sau de herpes); aricioaica, s.f. – Din rom. provin ngr. ἀρίτζιος (Murnu 22; Meyer, Neugr. St., II, 74), rut. jaric (Candrea, Elemente, 405; Berneker, 448).
aripă, áripa (-pi), s.f. – 1. Organ care serveste la zbor. – 2. Simbol a tot ce strabate spatiul cu repeziciune. – 3. Ocrotire, protectie. – 4. Piesa de aparat care prezinta asemanare cu aripa pasarilor. – 5. Capat, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bataie. – 6. Parte laterala a unei cladiri. – 7. Parte a unui automobil care seamana cu o aripa. – 8. Paleta a rotii unei mori de apa. – Mr. aripa, areapita, megl. (i)aripa. Lat. ālĭpēs "înaripat", probabil aplicat la început la obiectele care prezentau vreo asemanare cu aripile pasarilor (ca de ex. paleta rotii hidraulice), si apoi generalizat, în locul lat. ala. Cf. calabr. alapa, prov. aubo, arbro, fr. aube, v. cat. álep, sp. álabe, toate cu sensul spaniol, care coincide cu sensul 8; cf. si cors. álaba "oblon" si port. aba "margine". Mai multe materiale în Corominas, I, s. v. álabe. Etimologia alipes, propusa de Densusianu, Hlr., 30, este pentru REW 310 "begrifflich unmöglich". Evolutia semantica prezinta în mod cert dificultati; în ciuda acestui fapt, aceasta ipoteza pare însa mai plauzibila decît celelalte. Dupa Puscariu 123, "unbekannt, obwohl im ersten Teil des Wortes ala zu erkennen ist". Acelasi autor, în DAR, s-a decis în favoarea lat. alapa "palma, lovitura" (etimologie acceptata si de REW 319, explicata de Diculescu, Elementele, 435 ca un der. de la ala cu suf. -αφος sau ιφος, a carui necesitate nu ni se pare clara); dar trecerea semantica de la "palma" la "aripa" este mai greu de explicat decît decît pe cea pe care am sugerat-o mai sus. Celelalte ipoteze sînt mai curînd fanteziste: din mag. röp "pana, penaj" (Cihac, II, 476); din gr. ῥιπή "început, pornire" (Roesler 564); de la un der. verbal •alipare, de unde alt der. postverbal •alipa (Pascu, I, 39; Beiträge, 7; Etimologii, 17); de la ala, cu suf. -ip (Pascu, Arch. Rom., VI, 325); din fondul anterior limbilor indo-europene, în legatura cu arab. risa si cu dravidiana (Lahovary 313). Der. aripa, vb. (a înaripa, a da aripi; a speria o pasare cu pusca); ariparita, s.f. (oaie care merge de obicei departe de turma); aripat, adj. (înaripat); aripi, vb. refl. (despre copii, a avea convulsii, boala atribuita, în credinta populara, faptului de a fi mîncat aripi de pasare); aripioara, s.f.; aripos, adj. (înaripat); înaripa, vb. (a da aripi, a însufleti).
arm, arm (ármuri), s.n. – 1. (Olt.) Coapsa. – 2. Parte a piciorului de dinapoi al unui animal, cuprinsa între crupa si gamba. – Var. armur. Mr. armu. Lat. armus (Puscariu 124; Candrea-Dens., 87; REW 661; DAR); cf. sard. armu, cors. erme, fr. ers. Sensul de "coapsa" nu apare în dictionare, cf. ALR, I, 56. Cihac, I, 16 si Puscariu 124 explica var. armur printr-un dim. •armulus; este mai probabil un sing. regresiv, de la pl. armuri (Byck-Graur 28). Der. armurar (var. armurare, armurarita,), s.n. (specie de ciulini, Carduus Marianus; tumoare la vite), pe care DAR îl explica printr-un lat. [tumor] •armoralis. Din rom. a trecut în mag. armurár (Edelspacher 8).
armă, arma (árme), s.f. – Obiect, unealta, aparat care serveste în lupta. – Mr. arma,, istr. Ǫrmę. Lat. arma (Puscariu 125; Candrea-Dens., 89; REW 650; DAR); cf. alb. armë, it., sp., port. arma, fr. arme. Der. arma, vb., pe care REW 651 îl deriva de la lat. armāre; armarie, s.f. (depozit de arme); armas, s.m. (boier de rangul trei, mare maestru de artilerie. Era însarcinat cu mentinerea ordinii publice, si raspundea si de muzica de la curte si de tiganii printesei, sotia domnitorului; conducea tribunalul criminal. În mod normal, subordonatii lui sînt denumiti la fel, armasi sau armasei); armasel, s.m. (paznic); armasesc, adj. (propriu unui armas); armasi, vb. (a numi în functia de armas; a exercita aceasta functie; a aplica pedeapsa capitala); armasie, s.f. (înv., tortura); armasoaie, s.f. (sotie de armas); armatura, s.f. (armura; blazon, armoarii), apare din sec. XVII, cu primele sensurile, azi înv. (ultimul provine din fr. armature). Puscariu 127 îl deriva din. lat. armatura, cf. it. armatura, sp. armadura; ar putea însa fi si formatie interna, cu suf. -tura, cf. batatura, cautatura, muratura etc.; înarma, vb. Der. neol. arma, vb. (a lansa în serviciu o nava cu utilajul necesar), din fr. armer; armament, s.n., din fr.; armata, s.f. cu var. armada, armadie (înv.), din it. armata (var. se explica prin intermediul ngr. ἀρμάδα, sb., bg. armada); armator, s.m., din fr. armateur; armie, s.f. din fr. armée, prin intermediul pol. armia, rus. armija (sec. XVIII), astazi înv.; armistitiu, s.n., din lat. armistitium (sec. XVIII), poate prin intermediul pol. armistycyum; armoarii, s.f. pl. (arme; blazon), din fr. armoiries; armorial, s.n. (carte a boierilor), din fr.; armura, s.f., din fr.; armurarie, s.f. (loc unde se fabrica, de repara sau se vînd arme); armurier, s.m.; desarma, vb., din fr. désarmer; rearma, vb., din fr. – Din rom. armas provine mag. ármás "armas".
etimologie, ETIMOLOGÍE s.f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. 2. Explicare istorica a sensului si a formei unui cuvânt. ♦ Etimon. ♢ Etimologie populara = modificare a unui cuvânt sub influenta unui alt cuvânt mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva; etimologie multipla = explicarea originii unui cuvânt prin toate etimoanele probabile. [Gen. -iei. / cf. fr. étymologie, lat., gr. etymologia – studiul întelesului adevarat < etymos – adevarat, logos – studiu].
armăsar, armasár (armasári), s.m. – Cal mascul necastrat. Lat. armessārius, de la [equus] admissārius, cu acelasi sens (Schuchardt, Vokal., I, 141; Puscariu 126; Candrea-Dens., 93; REW 177; DAR; Phillipide, II, 631); cf. alb. harmëšuar, sard. ammesardzu (Wagner 108). Forma armessārius, atestata, pare inexplicabila la Candrea-Dens., dar apare explicata în DAR. În plus, pentru trecerea lui ad- la ar- înaiante de labiala, cf. A. Ernoult, Mél. Soc. Ling., XIV (1907-8), p. 473-5. Este de asemenea posibil sa fi intervenit în acest caz analogia cu gr. χάρμα "atelaj, tractiune de cai". REW 177 presupune ca din alb. a intrat în rom. o forma harmasar (cu s), care pare a se datora unei greseli (cf. Graur, BL, V, 86). – Din rom. provine rut. harmasar (Miklosich, Wander., 16; Candrea, Elemente, 404).
aromă, aróma (aróme), s.f. – Mireasma, parfum. – Mr. aruma. Ngr. ἄρωμα (Roesler 664; Murnu 7), probabil intrat în sec. XV sau XVI, prin intermediul terminologiei religioase. Der. aromata, s.f. (aroma, esenta aromatica), din gr. ἀρώματις; sau din sl. aromatŭ; aromatic, adj., din fr. aromatique; aromatiza, vb.; aromeala, s.f. (înv., ispita; stare de somnolenta, de somn usor); aromi, vb. (a seduce, a ispiti; a atipi, a adormi). Etimologia lui aromi "a dormi" prezinta dificultati semantice, pe care DAR nu le explica suficient; dar este si mai dificila cea propusa de Cihac, II, 195, plecînd de la cr. žmiriti "a închide ochii".
exegetic, EXEGÉTIC, -Ă adj. (Liv.) Care explica, interpreteaza bazat pe exegeza. [Cf. fr. exégétique].
explicabil, EXPLICÁBIL, -Ă adj. Care se poate explica. [Cf. fr. explicable, lat. explicabilis].
explicativ, EXPLICATÍV, -Ă adj. Care serveste la explicarea a ceva. ♢ Nota explicativa = explicatie a unui cuvânt, a unei chestiuni în legatura cu un text (care se da de obicei în josul paginii); dictionar explicativ = dictionar în care sunt explicate cuvintele pe sensuri. [< fr. explicatif, lat. explicativus].
explicitate, EXPLICITÁTE s.f. (Rar) Caracterul a ceea ce este explicit; limpezime, claritate. [Cf. fr. explicité].
exploata, EXPLOATÁ vb. I. tr. 1. A-si însusi fara echivalent plusprodusul sau munca producatorilor directi; a acapara roadele muncii altuia. 2. A folosi, a pune în valoare un bun în vederea realizarii unor scopuri economice; a valorifica, a cultiva. 3. (Fig.) A folosi abuziv, a profita de ceva. [Pron. -ploa-. / < fr. exploiter, cf. lat. explicitare – a pune în valoare].
artut, artút (-ta), adj. – Siret, viclean. Cuvînt rar, mentionat o singura data de Puscariu, ZRPh., XVII, 110, pe baza unui glosar trans.; pare a fi un hapax mai putin vechi decît crede Puscariu, poate o deformare locala a unui cuvînt sas., de ex. hart. Totusi, Puscariu si DAR se gîndesc la un lat. •artutus, de la artus "membru" (ca nasutus de la nasus), si îl explica printr-un sens intermediar de "flexibil, agil". REW 679 îl relationeaza cu ars "arta", si 751 cu astutus. Nici una dintre aceste ipoteze nu pare posibila.
dictionar, Dictionar explicativ
ascuţi, ascutí (ascutít, ascutít), vb. – 1. A face mai taioasa lama unei arme sau unelte; a face unui obiect vîrf. – 2. A (se) face mai ager, mai patrunzator. – 3. A incita, a însufleti, a stimula. – 4. A face fin, a perfectiona. Lat. •excōtῑre, de la cōs, cotem (Puscariu 140; REW 2275; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 274), CF. cutit, cute. Este posibil ca în evolutia lui sa fi survenit o încrucisare cu lat. acutiāre (› it. aguzzare, v. prov., v. port. agusar, fr. aiguiser, cat. aguar, sp. aguzar, cf. REW 134), cum presupune DAR, cu toate ca semantismul se explica suficient prin prima ipoteza; cf. sensurile "a face mai taios" si "a face vîrf", reunite si în sp. aguzar, afilar. Candrea-Dens., 99, si Candrea presupun un lat. •exacūtῑre, plecînd de la exacūtus. Der. ascutime, s.f. (faptul de a fi ascutit; agerime); ascutis, s.n. (tais, vîrf ascutit); ascutitoare, s.f. (unealta de ascutit creioane); ascutitura, s.f. (vîrf.)
asmuţi, asmutí (asmutít, asmutít), vb. – 1. a stîrni, a întarîta cîinii. – 2. A stîrni, a instiga, a îmboldi. – Var. a(s)muta, muta, sumuti. Mr. mutare "a suge". Lat. pop. ex•mucciāre (REW 5707; DAR), cu schimbare moderna de conjug. Candrea-Dens., 1197, se gîndesc la •ammotiare, de la motus, care prezinta dificultati mai mari. Pentru Seineanu, Chien, 218, cuvîntul este "obscur"; Byhan 322 îl identifica cu sumuta si îl deriva de la rut. smutiti. Var. amuta pare a reprezenta un lat. •ammucciāre (Puscariu, Jb., XI, 110; Puscariu 86 si 1146; REW 5707; DAR), cf. poitev. amoisser. Daca aceste sugestii sînt exacte, explicatia semantismului se bazeaza pe miscarea buzelor cînd chemi un cîine, cf. sensul mr.
aştepta, asteptá (asteptát, asteptát), vb. – 1. A sta undeva pentru a fi de fata, a adasta. – 2 A fi gata, a fi pregatit. – 3 A conta, a se bizui pe cineva, a spera. – Mr. asteptu, megl. stet, istr. asteptu. Lat. •adspectāre, prin intermediul unei forme asimilate •astectāre (Meyer-Lübke, Gramm., I, 469; Densusianu, Rom., XXXIII, 274; Puscariu 145; REW 3039; Candrea-Dens., 104; DAR); cf. it. aspettare (tarent. astittare, calabr. astettare, sicil. astittari, sard. isettare). – Mr. astiptare înseamna în acelasi timp "a astepta" si "a primi, a avea oaspeti", acceptie dubla pe care Puscariu 150 si DAR o explica prin contaminarea cu lat. exceptare sau cu alb. përes "astept" si "primesc"; mai probabila este evolutia normala de la "astept oaspeti" la "am oaspeti", cf. fr. j’attends des amis. Geheeb 17 propune etimonul lat. exceptare. – Der. asteptator, adj. (plin de speranta); neasteptat, adj. (care survine brusc, surprinzator).
geopolitică, GEOPOLÍTICĂ s.f. Doctrina social-politica nestiintifica retrograda, care în explicarea fenomenelor sociale si politice atribuie un rol primordial factorilor geografici si demografici, interpretati în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste a spatiului vital si al rasismului. ♦ Studiul bazelor geografice ale problemelor politice si economice. [Pron. ge-o-. / cf. fr. géopolitique, it. geopolitica, germ. Geopolitik].
atare, atáre adv. si pron. indef. – Astfel, de asemenea. – Mr. a(h)tare, megl. ftari, (h)tari. Lat. tālis "asemenea" ar fi suficient pentru a explica forma rom. (pentru -a, cf. acatare). Totusi, formele dialectale, ca it. (co)tale, v. fr. itel (› fr. tel), v. prov. aital (› prov. tal), v. sp. atal (› sp. tal), indica faptul ca este vorba de o compunere, care probabil nu este aceeasi în toate cazurile (cf. REW 8543). Puscariu 159 se gîndeste la o compunere •eccum talis sau atque talis; însa în DAR îl considera pe a- inexplicabil. •Eccum talis este forma care pare cea mai potrivita cu mr. si megl. Este cuvînt invariabil (ca si care, cutare); totusi, uneori apare un pl. analogic atari.
glosar, GLOSÁR s.n. Lista de cuvinte regionale ori învechite, însotite de explicatii. [< fr. glossaire, cf. lat. glossarium].
atîrna, atîrná (atấrn, atârnát), vb. – 1. (Tranz.) A agata, a suspenda de ceva. – 2. (Intranz.) A sta suspendat, a cadea liber în jos. – 3. A se apleca într-o parte, a se înclina. – 4. A se apleca spre pamînt cu toata greutatea (dar fara a se desprinde de un punct fix determinat). – 5. A depinde de cineva sau ceva. – 6. A sovai, a oscila. Origine incerta. Este posibil sa fie vorba de lat. tornāre, în compunere cu ad; dar evolutia fonetica ar implica mari greutati. Totusi, acceptia etimonului, aceea de "a întoarce" sau "a devia", ar explica într-un mod satisfacator evolutia semantica, ceea ce nu este cazul pentru celelalte ipoteze prezentate. Pe de alta parte, sensul der. atîrnatoare nu poate fi pus în legatura în niciun fel cu vreunul din sensurile actuale ale lui a atîrna, si se explica numai pe baza unui sens derivat de la tornare, ca rom. înturna, fr. détourner. Dupa Cihac, II, 476, din mag. átérni "a întinde peste ceva". DAR pleaca de la tîrn "maracinis", ipoteza riscanta datorita debilitatii punctului de contact presupus între cele doua notiuni (atîrna ar fi un cuvînt pastoresc, care s-a referit mai întîi la lîna care ramînea agatata în maracinis). Giuglea, Dacor., III, 1090, pleaca de la un lat. •adtrutinare, ipoteza la fel de fantezista ca cea a lui Diculescu, Elementele, 492, bazata pe •atîrna, der de la gr. •ἀρτάνω si acesta din urma de la ἀρτάω. În sfîrsit, Scriban se gîndeste la o posibila legatura cu tîrna "cos de nuiele". Der. atîrnat, s.m. (bîrna de la armatura acoperisului); atîrnatoare, s.f. (tarc în care se închid oile pentru a le separa de miei, sau pentru ca sa doarma); atîrnator, adj. (care atîrna; agatat; care depinde de ceva); atîrnatura, s.f. (atîrnare, suspensie; zdreanta); neatîrnare, s.f. (independenta); neatîrnat, adj. (independent); tîrnat, s.n. (Trans., balcon, terasa); care pare o formatie regresiva pe baza pl. atîrnati; totusi, Cihac, II, 533 si Scriban o explica prin mag. tornác, care pare mai curînd împrumutat din rom.
auş, aús (-si), s.m. – Batrân, mos, bunic. – Mr. aus. Lat. avus, al carui rezultat normal •au a disparut. Forma aus indica adaugarea unui suf. dim. -us (Candrea-Dens., 122; DAR; REW 839); dupa Puscariu, Dacor., VIII, 324, acest suf. se datoreaza unei contaminari cu neaos; însa o astfel de contaminare se explica anevoie plecîndu-se de la lat. •au fata de neaos (cf. si diferenta de accent), si este mai curînd o impresie întemeiata pe aspectul actual al ambelor cuvinte. Dupa Pascu, Beiträge, 8, ar fi un der. de la neaua "zapada" si ar însemna "alb ce neaua", parere prea extravaganta. Cuvîntul este rar, a fost atestat în Olt., dar astazi apare exclusiv în dictionare. Der. ausel, s.m. (pasare, Regulus cristatus), cu suf. dim. -el (DAR; Candrea). Dupa Ţicaloiu, ZRPh., XLI, 588 si Scriban, din lat. pop. •aucellus "pasarica", cf. it. uccello, v. fr. oisel (› fr. oiseau); dar, pe lînga dificultatea fonetica, nu se întelege aplicarea unui nume generic la o singura specie de pasari.
auzi, auzí (aúd, auzít), vb. – 1. A percepe cu ajutorul auzului. – 2. A afla, a sti din auzite. – 3. A umbla vorba, a se zice. – Din auzite, din cîte s-a aflat, din zvon public. – Pe auzite, din auzite. – 4. A asculta; cu acest sens este mai ales expresie emfatica, folosita de preferinta la imper., inter. sau excl. – Mr. avdu, megl. ut, istr. Ǫvdu. Lat. audῑre (Puscariu 167; Candrea-Dens., 124; REW 779; DAR); cf. it. udire, v. prov. auzir, fr. ouir, sp. oir, port. ouvir. Flexiunea normala tu auzi a influentat în eu auz, sa auza. Schimbare de accent a-úd, în loc de á-ud (cf. mr. ávdu, si lá-ud) nu a primit explicatie satisfacatoare. Dupa Weingand, Jb., III, 222, s-a produs probabil mai întîi în întrebari. Trebuie sa se tina seama si de oscilatia constanta a accentului în hiatul au. Cf. si Puscariu, Dacor., III, 74, si Graur, BL, III, 26-8. – Der. auz, s.n. (simtul cu ajutorul caruia se percep sunetele; înv., veste); auzitor, adj. (înv., ascultator); neauzit, adj. (care nu se aude).
desi, Desi acest cuvant este folosit foarte des,nu am gasit nicaieri o definitie a lui .Poate stie cineva si poate sa-l explice.
babacă, babáca (babáci), s.m. – 1. Tata, tatic. – 2. (Arg.) Hîrtie de o mie de lei. – Var. babac, (înv.) babaie, babaita. Ngr. μπαμπάϰας, din tc. baba "tata" de unde deriva si alb., bg., sb. baba (Seineanu, II, 30; Lokotsch 146; Gáldi 156). Sensul 2 se explica prin provenienta fireasca a banilor. Var. babaie pare a se explica direct din tc.
babcă, bábca (-ắbci), s.f. – Nicovala de mîna folosita de seceratori. – Var. batca. Pol., rut., rus. babka, cf. baba (DAR). Var. se explica prin influenta vb. a bate.
babură, babúra (-re), s.f. – 1. (Trans.) Fumar. – 2. (Trans.) Flacaraie, vîlvataie. – 3. (Banat) Lapovita. Sl. babura "horn". Sensul 3 se explica poate prin aburii care însotesc uneori precipitatiile, si care s-au asimilat probabil cu fumul (DAR în considera cuvînt diferit de cel anterior).
bacău, Bacắu s.m. – Oras din sud-vestul Mold. A-si gasi Bacaul, a da de bucluc. Expresia se explica, dupa Hasdeu 2291, prin aluzie la neplacerile pe care odinioara le facea calatorilor importanta vama din Bacau, centru vamal pentru tot ce intra din Munt. si Trans. – Dupa Cihac, II, 477 (cf. Weigand, Jb., XVI, 75), din mag. bakó "calau". Este vorba cu mai multa probabilitate de o contaminare a ambelor cuvinte, adica de o interpretare umoristica a numelui orasului, prin intermediul cuvîntului mag.
baci, bací (bací), s.m. – 1. Cioban care conduce o stîna. – 2. Formula de reverenta cu care se adreseaza persoanelor în vîrsta sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arsice, copilul care arunca primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscuta. Opinia predominanta este ca avem a face cu un cuvînt de provenienta orientala, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezenta sa în dialecte, si de asemenea prin aparitia sa constanta, ca nume de persoana, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combatut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de alta parte, calea de patrundere a cuvîntului iranian. Cert este ca termenul se afla în toate limbile balcanice slave care înconjoara teritoriul rom. (bg. bač, sb. bač(a), slov., ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca si ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Însasi aria de raspîndire a cuvîntului pare a indica provenienta sa rom., caci numai rom. a fost direct legata de toate limbile mentionate mai sus, si faptul ca acest cuvînt nu se explica prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totusi, nu este posibil sa-l explicam, pîna în prezent, numai prin intermediul rom. În ce ne priveste, si dat fiind ca în orice caz ne aflam pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater si posibil acelasi care s-a pastrat în bade. Originea dacica a cuvîntului fusese postulata înca de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicatii vechi par prea putin plauzibile. Dupa Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legatura cu bašta "tata" (Slaw. Elem., 14) si cu baština "mostenire" (Lexicon, 12), ipoteza greu de sustinut, datorita dificultatilor fonetice. Seineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. bas "sef", care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despartiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 si derivat din mag. – Pentru provenienta rom. a bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea, Elemente, 401 si Berneker 37; si din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indica numai identitatea rom. cu alb. Der. bacie, s.f. (casarie; ocupatia baciului); bacioi, s.m. (baci); bacit, s.n. (dijma care se plateste baciului); bacita, s.f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stîna); baciui, vb. (a prepara brînza; a face pe baciul; a munci într-o doara, a trage chiulul; a conduce).
baci, bací (-i), s.m. – 1. Cioban care conduce o stîna. – 2. Formula de reverenta cu care se adreseaza persoanelor în vîrsta sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arsice, copilul care arunca primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscuta. Opinia predominanta este ca avem a face cu un cuvînt de provenienta orientala, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezenta sa în dialecte, si de asemenea prin aparitia sa constanta, ca nume de persoana, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combatut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de alta parte, calea de patrundere a cuvîntului iranian. Cert este ca termenul se afla în toate limbile balcanice slave care înconjoara teritoriul rom. (bg. bač, sb. bač(a), slov., ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca si ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Însasi aria de raspîndire a cuvîntului pare a indica provenienta sa rom., caci numai rom. a fost direct legata de toate limbile mentionate mai sus, si faptul ca acest cuvînt nu se explica prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totusi, nu este posibil sa-l explicam, pîna în prezent, numai prin intermediul rom. În ce ne priveste, si dat fiind ca în orice caz ne aflam pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater si posibil acelasi care s-a pastrat în bade. Originea dacica a cuvîntului fusese postulata înca de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicatii vechi par prea putin plauzibile. Dupa Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legatura cu bašta "tata" (Slaw. Elem., 14) si cu baština "mostenire" (Lexicon, 12), ipoteza greu de sustinut, datorita dificultatilor fonetice. Seineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. bas "sef", care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despartiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 si derivat din mag. – Pentru provenienta rom. a bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea, Elemente, 401 si Berneker 37; si din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indica numai identitatea rom. cu alb. Der. bacie, s.f. (casarie; ocupatia baciului); bacioi, s.m. (baci); bacit, s.n. (dijma care se plateste baciului); bacita, s.f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stîna); baciui, vb. (a prepara brînza; a face pe baciul; a munci într-o doara, a trage chiulul; a conduce).
bădădăi, badadaí (-aésc, -ít), vb. – A umbla fara rost, de colo-colo; a chefui. Formatie expresiva, bazata pe imitarea sonora a miscarii prin intermediul ritmului ternar ba-da-da. Corespunde creatiilor expresive ba-la-la si ba-na-na. Apartin celei de a doua: balalai, vb. (a balabani, a legana); balalaiala, s.f. (balabaneala); balalau, adv. (atîrnînd). Se bazeaza pe acesta ultima asociere sonora: bananai, vb. (a balabani, a legana); bananaiala, s.f. (balabaneala). Cea de a doua consonanta a produs si balabani, vb. (a balansa, a legana; a face eforturi, a se stradui) si balabaneala, s.f. (miscare înceata), der. normal, care echivaleaza al treilea termen cu primul, ca în bîldîbîc, si pe care Cihac încearca inutil sa-l explice prin rut. valandati; în alternanta sa consonantica este posibil sa fi intervenit si tc. balaban "mare" › sb., bg. balaban, care nu figureaza în rom. decît ca nume de familie destul de comun. În sfîrsit, aceluiasi ritm ternar îi apartine balangani, balangai, vb. (a bate clopotele), balang(a), interj. (bang!, dang!), formatii în care imaginea vizuala a miscarii limbii clopotului se asociaza cu creatia onomatopeica (cf. balang si sp. talán). Totusi, Scriban prefera sa-l explice pe badadai prin mag. bodológni "a hoinari", pe balangani prin mag. bólogatni, si pe balabani prin mag. belebolundúlni "a se speti, a munci din greu". Pentru caracterul expresiv al acestor formatii, cf. Graur, BL, IV, 91-97; Iordan, BF, II, 184.
bădăran, badarán (badaráni), s.m. – Mitocan, necioplit. Mag. badaró "persoana care vorbeste grosolan", cu suf. -an (DAR). Cuvîntul mag. s-a pastrat în Mold. ca nume de familie (Badarau) si badarau, s.n. (turta de porumb cu brînza), termen de circulatie restrînsa, care pare a se explica prin notiunea intermediara de "amestecat" sau "compus" (Scriban). Nu sînt probabile relatiile stabilite de Tiktin cu bade, si de Löbel cu tc., per. bedran "licentios". Nici der. din tig. bedoro "flacau, fata" nu pare sigura (Graur 123), bedoran "taran" (primul cuvînt pare der. din mag. si al doilea din rom.). Der. badaranca, s.f. (femeie cu apucaturi grosolane, mojica); badaranesc, adj. (grosolan, mojic); badaranie, s.f. (grosolanie, mitocanie); badaranos, adj. (grosolan).
ilustraţie, ILUSTRÁŢIE s.f. Imagine, desen etc. care accentueaza, explica sau completeaza un text. ♢ Ilustratie muzicala = însotire a unei lectii, a unui curs de fragmente muzicale; fond muzical care însoteste o reprezentatie teatrala, o evocare. [Gen. -iei, var. ilustratiune s.f. / cf. fr. illustration, lat. illustratio].
băga, bagá (bág, át), vb. – 1. A înjuga animalele. – 2. A supune, a prinde, a pune sub ceva sau sub cineva. – 3. A (se) pune la dispozitia cuiva, a (se) angaja într-o slujba. 4. A pune în inferioritate, a obliga. – 5. A înfrînge, a supune, a învinge. – 6. A pune înauntru, a introduce, a vîrî. – 7. A pune, a seza. 8. A (se) pune la mijloc, a se interpune. – 9. A interveni, a (se) amesteca în ceva, a (se) amesteca în ceva, a-si vîrî coada. – Mr., megl. bag, bagari. Daca scara de valori semnalata aici corespunde, cum credem, evolutiei istorice si cronologice a cuvîntului, etimonul sau ar putea fi lat. bῑgāre, de la bῑga ‹ bis iuga. Consideram drept semnificatie primara cea care mai pastreaza înca în expresia a baga în plug, a baga în cîrd. De la ideea de "a pune la jug" s-a putut trece firesc la cea de "a prinde" în general, ca la Cantemir: silea sa-l bage la mîna. De altfel, evolutia semantica pare normala; ar putea fi comparata cu cea a lat. inchoare, de la co(h)us "parte a jugului". Bῑga a lasat descendenti în limbile romanice (cf. REW 1096); nu se mentioneaza însa nici un reprezent al lui bῑgāre, a carui forma apare în dictionare. Fonetismul, regulat din punctul de vedere al rom. (cu modificarea vocalei atone, sub influenta labialei anterioare, cf. masura, pacat, batrîn), prezinta dificultati în dialecte, unde s-ar presupune un rezultat •begari sau •bigari. Este de presupus ca vocala atona a suferit, în mr. si în megl., o schimbare accidentala, fie datorita vocalei urmatoare, fie influentei altui cuvînt, ca de ex. gr. βάλλω › βάξω. Întrebuintarea acestui ultim cuvînt coincide perfect cu cea din mr., astfel încît βάξω a putut fi propus ca etimon al rom. (Cihac, II, 638), chiar daca aceasta ipoteza este insuficienta sub toate aspectele. Cf. si ngr. μπήγω "a pune, a introduce". Nici una din explicatiile propuse anterior nu pare a fi retinut atentia specialistilor. În afara de Cihac, se cuvine sa mentionam ipoteza lui Miklosich, Slaw. Elem., 8, care considera cuvîntul ca provenind din fondul autohton. DAR si Candrea îl dau drept necunoscut, iar Philippide, II, 697, îl considera de origine obscura. G. Meyer, IF, VI, 115, REW 880 si Rohlfs, Differenzierung, 29, îl leaga de un radical romanic •bag › prov. baga, de unde fr. bague, bagage. Se pot adauga parerile lui Scriban, care explica prin sl. badati "a gauri" cuvîntul rom.; Giuglea, Dacor., II, 374, care pleaca de la longob. bauga "fiare, lanturi" ("begrifflich und formell schwierig" REW 880); Pascu, Arch. Rom., X, 473, care pleaca de la bg. bakan.
bahadîrcă, bahadîrca (bahadấrci), s.f. – 1. Fatarnica, ipocrita. – 2. Femeie obeza. Pol. bohatyrka, rut. bagatyrka (Cihac; Philippide, Principii, 47; DAR), al carui sens primitiv este cel de "eroina"; din tc. behadir "erou". Totusi, semnificatia proprie cuvîntului rom. trebuie sa provina tot din pol., unde se explica mai bine prin contaminarea cu pol. bachor "burta" bach(o)račka "femeie grasa". Din acest ultim cuvînt deriva rom. baharauca, var. baharoasa "femeie grasa" cuvînt de batjocura care, ca si cel anterior, se foloseste numai în nord-vestul Mold. (cf. Hasdeu 2874).
bahnă, báhna (báhne), s.f. – Loc mlastinos, smîrc, balta. Din rut. buhno, pol., rus. bagno, ceh. bagno, provenind din aceeasi radacina ca germ. Bach "pîrîu" (Cihac; Berneker 38; DAR). Cuvîntul, cu der. sai, se aude numai în Mold. Der. bahnis, s.n. (loc mlastinos); bahnita, s.f. (balta; femeie murdara, jegoasa; tiganca); bahnos, adj. (mlastinos); bahni, bîhni, bîhli, vb. (a se împotmoli; a se strica; a mirosi urît, a putreziciune); behlita, s.f. (peste, Rhodeus amarus), al carui nume se explica prin gustul sau rau. Dintre der., numai báhnita "tiganca" a fost acceptat în limba literara, datorita mai cu seama întrebuintarii termenului de catre Ispirescu. Dictionarele (Damé, DAR, Candrea) îl explica prin "brunet" sau "urît", ceea ce este evident inexact, ideea de baza fiind cea de "murdar, stricat ca apa statuta, puturos"; cu aceeasi aplicare la persoane, cf. termenii identici împutit, putoare, puturos. Este inutila, prin urmare, încercarea facuta de DAR de a explica acest cuvînt prin. sl. bachati "a se fali." În ce priveste confuzia grupurilor hn si hl, cf. duhni si duhli; aceeasi confuzie apare la numele rîului Bahlui, alt. der. de la bahna, si îl explica bulhac, s.n. (balta), cu var. bîlc (rar, Mold.), bîlc (rar, Mold.), bîlcau (rar, Munt.), bîlhac, bulhoaca, bîlhoaca, balhui.
baiaderă, baiadéra (baiadére), s.f. – Dansatoare indiana. Fr. bayadère. Este dublet al lui baidir, s.n. (var. bai(a)der, baedera) "basma, fular"; aceasta ultima semnificatie se explica prin moda romantica a valurilor lungi transparente, imitîndu-le pe cele folosite de baiadere (Philippide, Arhiva, XX, 480; Bogrea, Dacor., I, 292; Iordan, BF, II, 164, si VI, 150). Candrea îl explica prin germ. Beider[wand].
băiat, baiát (baiéti), s.m. – 1. Baiat de serviciu; vînzator; servitor. – 2. Tînar, flacau. – 3. Barbat. Cuvînt obscur. Sensul primitiv pare a fi fost acela de "hamal"; cf. baiat "picolo", baiat de pravalie: intrase ca baiat într-o pravalie (Basarabescu). Daca este într-adevar asa, ar putea sa se identifice cu vreun cuvînt lat. de tipul baiulator "hamal"; pentru aceasta ar trebui sa se presupuna ca verbul baiulare a suferit o schimbare de tipul •bailare (certificata de it. baila) › •bailiare › bailliare (confirmata de Niermeyer 76; cf. it. balia, care este totusi modificare interna a it., Meyer-Lübke, Ital., 54). Plecînd de la •balliator, der. lui baiat este normala (cf. împarat ‹ imperator). Este de asemenea posibil sa fie vorba de un •ba(i)liatus, cum par sa indice calabr. vajazzu "sluga, taran", bajazza "servitoare; femeie usoara", lat. med. bailetus "servitor", probabil rezultat al unei contaminari cu va(r)let si lat. med. baietus "paj", atestat într-o glosa irlandeza (Plummer, Bull. Du Cange, I, 225); cf. si lat. baiulus, de unde a provenit ngr. βαϊουλος › ngr. βαιλας "servitor". Pe de alta parte, este posibil sa avem dovada existentei în rom. a lui •ba(i)liare "a duce", datorita prezentei în bg., sb. a lui bajat "(pîine) greu de mestecat", care se poate explica numai printr-un sens primitiv, "dus cu sine, transportat", provenind din rom. Confuzia semantica între "servitor" si "tînar, flacau" este pe cît de generala pe atît de usor de explicat, cf. sp. mozo, muchacho, fr. garçon. În orice caz, pare mai putin probabila solutia admisa în general (Diez; Koerting 1163; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; REW 887; Puscariu, Dacor., IV, 808 si Lr., 546; Rosetti, I, 163), si care pleaca de la acelasi etimon, dar urmînd o evolutie semantica diferita. Aceasta explicatie pleaca de la prezenta în rom. a vb. a baia "a creste", slab reprezentat în regiunea Banatului si în Hateg (cf. ALR, 235), si pe care autorii mentionati îl deriva din lat. baiulare "a duce, a purta, a creste" (cf. balia "doica", de unde ngr. βαγία, βαϊα, prov. baila "doica", fr. bailler "a da", port. baiular " a mîngîia"), prin intermediul acelorasi modificari fonetice. Daca se admite acest punct de vedere, am avea în baiat un semantism paralel sp. crío ‹ criar. Totusi, aceasta ipoteza pare inacceptabila, pentru ca a baia "a creste" se explica perfect în cadrul limbii rom., plecîndu-se de la a baia "a îmbaia", fara a fi nevoie sa se recurga la etimoane îndoielnice; si, de asemenea, pentru ca baiat este cuvînt de uz cu totul general, cu exceptia regiunii Crisanei si a Banatului (ALR 184): adica este necunoscut numai în acea regiune în care se pastreza a baia "a creste", ceea ce pare împotriva logicii. În sfîrsit, trebuie aratat ca Hasdeu 2894, urmat de Tiktin (cf. REW 913) si de Candrea, îl explica pe baiat prin vb. a (îm)baia, a carui dificultate a fost indicata de DAR. Der. baiata, s.f. (Trans., fata); baietan, s.m. (baiat, flacau); baietandru, s.m. (baiat, flacau); baietas, s.m. (baiat, copil); baietea, s.f. (Trans., fata); baietel, s.m. (baietas); baietesc, adj. (de baiat); baieteste, adv. (ca baietii); baietica, s.f. (Trans., fata); baietica, s.m. (Mold., baiat); baietime, s.f. (multime de baieti); baietoi, s.m. (vlajgan); baietos, adj. (de baiat).
bală, bála (bále), s.f. – 1. Vietate, lighioana. – 2. Monstru, fiara. Probabil contractie de la boala, care se foloseste curent în limba populara, ca termen depreciativ, aplicat mai ales vitelor. Primul sau sens trebuie sa fi fost, ca în boala, cel de "lighioana primejdioasa" sau "calamitate". Acceptia de "monstru", care apare exclusiv în dictionare, este numai secundara si artificiala, datorita asocierii instinctive cu balaur. În acest sens se foloseste mai ales în literatura scrisa: uzul popular (cf. în DAR; o bala de cîine, o bala de copil, du-te’n bala, mînca-te-ar balele; în Candrea; o bala de ibovnica) se identifica perfect cu cel al lui boala. Dupa alta ipoteza, este vorba de lat. bellua (Tiktin; REW 1026; Philippide, II, 633; Pascu, Arch. Rom., VI, 224), cf. alb. boljë, "dragon", it. belva "fiara"; dar aceasta explicatie prezinta dificultati fonetice. Hasdeu 2374, urmat de DAR, se gîndea la o formatie moderna, pe baza lui bale, si o lega cu credinta populara legata de balele dracului. În sfîrsit, Scriban pleaca de la lat. pop. billa "animal de tractiune".
indefinit, INDEFINÍT, -Ă adj. 1. Care nu este definit, care nu este explicat; nedefinit, nelamurit. 2. (Gram.) Nehotarât. [Cf. fr. indéfini].
balamuc, balamúc (balamúcuri), s.n. – 1. Ospiciu, spital de nebuni. – 2. Zarva, larma, dezordine. De la Malamoc, vechea resedinta a unui ospiciu în Munt. (DAR). Folosirea eufemistica a locului de resedinta substituind cuvîntul "ospiciu" este comuna multor limbi, cf. rom. Golia, Marcuta, fr. Sainte-Anne, sau Charenton. Desi nu-i este recunoscuta aceasta explicatie, Scriban prefera s-o identifice cu cuvîntul urmator. În Munt. (ALR, II, 55).
baldîr, baldîr (-re), s.n. – Ierbar, stomac la rumegatoare. Tc. baldir "picior" (Hasdeu 3026; DAR). Schimbarea semantica nu a fost explicata satisfacator.
balaur, baláur (baláuri), s.m. – 1. Dragon, monstru, hidra. – 2. Ţigan. – Var. balaur, (înv.) balaure. Mr. bul’ar. Origine necunoscuta. Pare evident ca este vorba de un cuvînt identic cu alb. boljë "sarpe", buljar "sarpe de apa" (de unde provine cu siguranta mr.), si cu sb. bla(v)or, blavur; dar nu este sigura filiatia sa exacta. Dupa Cihac, Meyer 41 si Berneker 58, rom. provine din sb., si acesta din alb., care ar reprezenta lat. bel(l)ua; totusi, sb. nu este suficient pentru a explica fonetismul rom., în timp ce, dimpotriva, sb. pare mai curînd a se explica drept împrumut din rom. (cf. Candrea, Elementele, 407). Celelalte solutii nu ofera mai multa probalilitate: din gr. πελώριον, dupa Roesler 555; din belua aura, dupa o ipoteza curioasa a lui Philippide, II, 633; din belluarius, dupa Pascu, Arch. Rom., VI, 224, si Pascu, I, 84. Aceasta ultima ipoteza poate parea plauzibila; dar rezultatul ei normal ar fi •balar (cf. alb. buljar). Pascu încearca sa elimine dificultatea, presupunînd o analogie cu laur; însa nu se întelege necesitatea unei asemenea analogii. Adaugam ca Lahovary 317 crede ca este vorba de un cuvînt anterior perioadei indo-europene; si ca Moldovan 422 îl deriva din arab. billaur, bullar "umflat", care, dupa Dozy, Suppl. I, 110, este cuvîntul gr. βηρύλλος. Faptul ca este vorba de un cuvînt balcanic, fara explicatie în celelalte limbi cunoscute, ne face sa credem ca formele lui actuale trebuie sa se reduca la o radacina tracica •bell- sau ber- "fiara, monstru", care nu stim daca ar fi coincis cu gr. πελώριον "monstru". Pentru acest ultim cuvînt, Boissacq 765 presupune un indoeurop. •queror. Este posibil sa ramîna o urma din cuvîntul tracic pe care l-am semnalat în numele eroului mitic Bellerophon; în acest nume, legenda interpreteaza prima parte, βελλέρος, ca nume propriu al unui frate al personajului, considerând ca numele sau înseamna "cel care ucide monstrul" (nu "cel care îl ucide pe Belleros", cum se interpreteaza curent). Terminatia -aur prezinta o evidenta similitudine cu cea a gr. ϰενταύρος, care pîna în prezent nu a fost explicata satisfacator, si în care este de asemenea posibil sa se întrevada o influenta tracica. Der. balauroaica, s.f. (hidra); balaoana, s.f. (tiganca). Prin rom. se explica sas. balaur "dragon" si sb. balaura, termen de insulta.
inexplicabil, INEXPLICÁBIL, -Ă adj. Care nu poate fi explicat; de neînteles; (p. ext.) curios, straniu. [Cf. fr. inexplicable].
baligă, báliga (báligi), s.f. -Baligar. – Var. balega, s.f.; balig,, vb.; mr. baliga, s.f.; istr. (am)balig, vb. Origine necunoscuta. Coincide cu alb. baigë, bag(ël)jë (care dupa Barič, AAS, II, 80, provine dintr-un baljëgë, identic cu cuvîntul rom.), sb. , cf. baloga, balega; astfel încît este considerat uneori drept cuvînt care apartine fondului primitiv balcanic. Explicatiile date pîna în prezent nu sînt suficiente. Miklosich, Slaw. Elem., 14 (urmat de Cihac) considera ca rom. provine din sb.; dar acelasi autor, Fremdw., 76, afirma ca sb. depinde de rom., ca si der. sai balegara "baligar" si balegati "a se baliga", si rut. bal’oh, bal’yga (cf. Candrea, Elemente, 407 si Berneker 41). Nici explicatia prin intermediul alb. nu poate satisface (cf. Capidan, Raporturile, 518; REW 873; Rosetti, II, 109), atît timp cît nu se cunoaste istoria cuvîntului alb. Lambrior 370 propunea o der. putin probabila de la bale "saliva, cu suf. -ca. Hasdeu 2384 (cf. Seineanu, I, 268 si DAR) semnaleaza tat. balgaš, balgas, cu acelasi sens, dar al carui fonetism prezinta dificultati. Cretu 307 sugereaza un •caballica, avînd o afereza putin explicabila (cf. Scriban, care crede numai ca recunoaste în terminatie suf. -icus). În sfîrsit, G. Meyer, IE, VI, 116 (urmat de DAR si Pascu, I, 223) se refera la it. bagola "boaba, baca" din lat. baca, si care a trecut probabil în Peninsula Balcanica în timpul Evului Mediu, explicatie care prezinta mari dificultati din punct de vedere istoric si semantic (cf. Treimer, ZRPh., XXXVIII, 285) si care în nici un caz nu se potriveste pentru rom., unde excrementele animale care ar putea sugera o comparatie cu ideea de "boaba, baca" au tocmai alt nume , cf. cacareaza. Der. baliga, vb. (a face baliga); baligar, s.n. (baliga; îngrasamînt); baligar, s.m. (gîndac negru, Geotrupes stercorarius, Scaraboeus fimentarius); baligos, adj. (plin de baligar; prost, bleg; las, fricos); îmbalega, vb. (a baliga; a umple cu baligar).
balmuş, bálmus (-suri), s.n. – Fel de mîncare tipic, amestec de oua cu brânza si malai: talmes-balmes, s.n. (amestec, confuz, balmajala). – Numeroase var.: balmos, balmoj, balmas, balmaj, balmas, balmes, balmej, etc. Creatie expresiva (Iordan, BF, II, 184); este posibil sa fi suferit influenta lui valma, valmes "amestecat, balmajit", din sl. valŭmŭ "amestecat". Este un cuvînt care apare în alte limbi, cf. mag. bálmos, pol. balmosz, rut. balmuš, bg. belmaz, fara a fi cu putinta sa precizam daca este vorba de împrumuturi din rom. Dupa Cihac, II, 478 si DAR, rom. provine din mag.; Draganu, Dacor., V, 330 deriva din rom. celelalte cuvinte (pentru rut. si pol., cf. si Miklosich, Wander., 12 si DAR). Talmes-balmes pare formatie expresiva, ca tura-vura, terchea-berchea (dupa DAR, talmes ar fi mag. tál "fel de mîncare"). Der. balmaji, vb. (a amesteca, a încurca, a încîlci; a dilua, a face apos; a vorbi încurcat, îngaimat); balmajitor, adj. (care balmajeste); balmajeala, s.f. (încurcatura, amestecatura); balmajitura, s.f. (Banat, terci); bolmoaje, s.f. (Mold.,vraja, farmece), pentru semantismul caruia, cf. bosconi si boscorodi; bolmoji, vb. (a amesteca; a vorbi balmajit). Draganu,Dacor., V, 330, explica pe balmaji si var. sale ca alterare de la •baljami, din mag. balzsamos "balsam".
ban, ban (báni), s.m. – 1. Moneda. – 2. Parale (mai ales la pl.). – 3. Unitate monetara de valoare diferita: în sec. XVII, valoarea 1/200 dintr-un ducat de aur; la începutul sec. XIX, 1/120 dintr-un leu vechi; modern, o centima, adica 1/100 dintr-un leu. – Megl. bani. Origine necunoscuta. Este vorba probabil de cuvîntul germ. ban, lat. med. bannus "comunicare, strigare", care a ajuns sa însemne, între multe altele, "amenda impusa pentru delicte împotriva autoritatii", sau "contributie platita domnului feudal de catre târguri" (cf. ex. din sec. VII-XII, la Niermeyer 82-3). Schimbarea sensului s-ar explica prin necesitatea de a plati amenzile cu bani gheata, într-o epoca în care moneda nu era obisnuita. Ramîne de lamurit drumul urmat de împrumut; este probabil sa fi fost prin intermediul mag. A fost uneori explicat prin intermediul lui ban "conte" (Hasdeu 2425; Tiktin); aceasta explicatie este însa lipsita de fundament istoric, caci ar fi posibila numai daca ar exista monede batute de demnitarul desemnat prin acelasi nume. S-a presupus apoi pentru cuvîntul rom. o origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 14); într-adevar, exista în bg. han "("moneda" si "conte") si în v. pol. ban. Totusi, cel mai probabil este ca ambele cuvinte sa provina din rom. (Cihac, II, 8; DAR; Capidan, Raporturile, 230); tot din rom. deriva mag. bány "moneda" (Edelspacher 9). În sfîrsit, dupa o ipoteza a lui Puscariu în DAR, ar fi vorba de o radacina preromanica •bann- "viata", de unde se deduce si mr. a bana, "a trai." Sub aspect semantic, ar trebui sa se presupuna un sens al lui •bann- "vite" (ca lat. vita › rom. vita), si apoi "bani" (ca lat. pecus › pecunia), ipoteza ce pare a prezenta neajunsul de a fi prea ingenioasa. Der. banar, s.m. (înv., portmoneu); banarie, s.f. (monetarie); banaret, s.n. (banet); banarit, s.n. (banet); banesc, adj. (referitor la bani, pecuniar, economic); baneste, adv. (din punct de vedere economic, material); banet, (bani multi); banica, s.f. (planta, Phyteuma orbiculare); banicel, s.m. (paieta); banisor, s.m. (banut, moneda mica; planta, banica); banos, adj. (avut, bogat; care aduce cîstig mare, productiv, lucrativ); banut, s.m. (moneda mica; germenul oului; planta, ciubotica-cucului, Bellis perennis; planta, cimisir, Buxus sempervirens; planta, saschiu, Vinca pervinca).
bacrizyahoocom, bacrizyahoo.com ; namac nu apare ; e folosit in argou , in limbajul de strada ; gasiti-i voi def ;as vrea sa mai adaug cateva sugestii 1 . in legatura cu mesajul legat de imbunatatirea codului motorului de cautare ( pt initiatorul acestui proiect am vazut ca esti "fan" wikipedia , asa ca am sa preiau de acolo cateva idei ) ; publica codul sursa si supunel la o dezbatere publica , poate apare cineva cu o idee mai buna etc si se ajunge la ceva super ; poate iese si mai rapid si returneaza chestii si mai bine ; la fel dezbatere si pentru webdesign sitului ; 2. sa pui in pag principala inca 2 rubrici : a. sugestii unde sa trimit astfel de mesaje si b. sa pui si donatii ca dupa cateam citit blogul tau ar cam fi nevoie ; poate apar doritori 3. sa schimbi contribuie la dex cu adauga o definitie la dex ( ar suna mai bine , parerea mea) ; mai simplu , mai explicit . Asta ar merge f bine ca o completare la pct 2. 4 . sa mai apara un label , tag la sfarsitul definitiilor adauga o def sau sa apara undeva pe pagina dar mai evident , nu pitulat acolo printre celelalte ; 5 . la fel sa adaugi un " linkuri utile " si sa faci trimitere catre ro.wikipedia ca sa promovezi astfel situl care iti place si il respecta si altii ; si ar fi multe de castigat si aici etc 6 . chestia aia cu "icoana rutiera" nu mi se pare prea practica ; iar mi se pare prea ascunsa . ambigua (sa iti dai seama din prima cam ce reprezinta )
interpret, INTERPRÉT, -Ă s.m. si f. 1. Translator, talmaci. ♦ Cel care da o explicatie, o interpretare (unui text, unei expresii etc.). 2. (Fig.) Reprezentant, exponent însarcinat sa arate dorintele, vointa cuiva. 3. Persoana care interpreteaza o bucata muzicala, o poezie, un rol etc.; artist, actor. [< fr. interprète, cf. lat. interpres].
interpreta, INTERPRETÁ vb. I. tr. A explica, a lamuri un text, o lege etc. ♦ A reda prin mijloace adecvate continutul unei opere muzicale, dramatice etc. [< fr. interpréter, cf. lat. interpretare].
interpretator, INTERPRETATÓR, -OÁRE s.m. si f. (Rar) Cel care interpreteaza, explica; exeget, comentator. [Cf. fr. interprétateur].
banchet, banchét (banchéte), s.n. – Masa festiva, festin. – Var. (Mold.) benchet. It. banchetto, fr. banquet (sec. XVIII). Var. se explica în DAR (urmat de Scriban) pe baza rut. benket, care ar putea fi, dimpotriva, un der. rom. Acesta din urma pare a se datora unei pronuntari vechi •banchet, cu asimilarea vocalei atone. – Der. benchetui, vb. (a chefui).
baniţă, baníta (bánite), s.f. – Unitate veche de masura de capacitate pentru cereale, de valoare diferita dupa epoci si regiuni, dar în general egala cu 20 ocale (adica 0,215 hl în Mold., 0,339 hl în Munt.). De la introducerea sistemului metric, se numeste de obicei astfel masura de 20 litri, pentru cereale. Sl. banja "baie, vas rotund", cu dim. banica, de unde bg. banica "vas, vapor" (Cihac; DAR). Semantismul rom., care nu apare în sl., se explica prin forma curenta a vasului care serveste ca masura.
baros, barós (-oáse), s.n. – Ciocan mare al fierarilor. Ţig. baro "mare, important", bares "foarte, extrem de" (Miklosich, Zig., 177; Hasdeu 2536; Graur, 124-6; Gáldi, Dict., 226), de unde provine si sp. bari "excelent" (cf. Corominas, I, 408). Der. baroi, s.m. (persoana importanta, zeflemea adresata tiganilor); baraon, s.m. (zeflemea adresata tiganilor), hapax al lui Ispirescu, ce pare a proveni din contaminarea cu faraon; barosan, adj. (important, imponent, care se bucura de consideratie), pe care Gaur îl explica prin tig. baro san "esti mare", si Iordan, BF, 274, prin baros -an, cf. Graur, BL, IV, 196; barosan, s.m. (persoana importanta; Arg., agent de politie); barosanie, s.f. (grandoare); barosaneste, adv. (minunat, magnific); barosani, vb. (a se îmbogati); boroi, s.m. (tigan); baragladina, s.f. (tigan, zeflemea sau formula de adresare depreciativa), comp. din baro si bg. gladen "flamînd" (DAR) sau gadina "vietate, animal" (dupa ipoteza foarte riscanta a lui Philippide, Viata rom., I, 1916, p. 216, der. de la baranga); baron, s.n. (membru viril), cf. Juilland 157.
barză, bárza (bérze), s.f. – Pasare calatoare, cocostîrc. – Var. (Olt.) bardas, bardos. Cuvînt obscur, provenind probabil din lat. •gardea, în loc de ardea "bîtlan". Existenta lui g- în lat. este atestata de it., sp. garza, port. garça. Este dificil de explicat alterarea initialei în rom. Este posibil sa fie vorba de un b- primar, alterat tîrziu în it. si sp., ca în cazul lui vadus › guado sau vastare › guastare (cf. Meyer-Lübke, Ital., 103; Rohlfs, Gramm., 250); sau mai curînd de o confuzie balcanica a lui g cu b, permanenta în sl. (cf. sb. briziti fata de sl. griziti; sb. bozduvan din tc. bozdugan etc., si care se produce în rom. numai inainte de un u (rubus › rug; lingua › limba; nebula › negura; cf. lat. gula › sard. bula). Posibila der. de la ardea apare deja în REW 619. Totusi, se considera în continuare, în mod traditional si general, ca este vorba de un cuvînt din fondul autohton (Hasdeu, Col. Traian, 1873, p. 140), identic cu alb. barth (f. bardhë) "alb" (cf. Hasdeu 2526; DAR; Philippide, II, 698; Meyer 27; Barič, Albanorum. Studien, II; Capidan, Raporturile, 519; Candrea; Rosetti, II, 110). Pe lînga faptul ca aceasta explicatie este insuficienta, atîta vreme cît nu cunoastem istoria cuvîntului alb., este posibil sa avem a face cu o eroare de principiu. Ipoteza alb. se întemeiaza, într-adevar, pe o serie de supozitii îndoielnice, cum ar fi ideea prealabila ca ambele cuvinte, alb. si rom., sînt identice; ideea ca pasarile primesc de obicei numele culorii penajului lor; si ideea ca albul atrage cel mai mult atentia din aspectul general al berzei. Nu trebuie sa ne surprinda, prin urmare, daca Lahovary 315 cauta etimonul acestui nume în vreo radacina anterioara indo-europenei, care ar trebui sa însemne "stralucitor". În ce ne priveste, credem ca alb. barth "alb", ca si rut. barza "oaie cu pieptul alb" (pe care Candrea, Elementele, 400 si Rosetti, II, 110 îl considera der. din rom.) si sb. barzast "cafeniu, brun" nu au nici o legatura cu numele berzei, si reprezinta sl. brĕzŭ "alb", într-o faza anterioara metatezei lichidelor; cf. breaz.
oglaşenic, oglasénic, oglasénici, s.m. (înv.) catecumen (cel ce explica catehismul la biserica).
băţ, bat (béte), s.n. – Bucata de lemn, nuia. Probabil din sl. bičĭ "flagellum", cf. dubletul bici. Fonetismul nu este clar, dar dificultatile pe care le prezinta nu sînt de netrecut. Pledeaza în favoarea acestei ipoteze identitatea sensurilor, si absenta acestor cuvinte în dialecte. În schimb, celelate explicatii date pîna acum, nu par convingatoare. Miklosich, Slaw. Elem., 16, urmat de Cihac, se refera la sl. bŭtŭ "sceptrum" (› rom. bîta), de unde provine si mag. bot; însa ipoteza sa lasa neexplicata transformarea lui t în t. DAR pune în legatura cuvîntul bat cu bîta, ca mai sus, si cu mag. pa(l)ca; pentru dificultatile prezentate de aceasta analogie, cf. Skok, 62. Exista si unii care cauta explicatia în lat. Dupa Pascu, Lat., 256, din lat. •vĭttum, si acesta de la vitta; totusi, ramîne nelamurita alterarea consoanei finale. Scriban se gîndeste la vitium, ceea ce este imposibil din punct de vedere semantic. Lausberg, Mundarten, 186, propune lat. vectis, de unde si calabr., basil. bett "baston"; dar fonetismul ridica mari dificultati. Der. batos, adj. (fibros; drept, teapan; îngîmfat, plin de sine); betigas, betisor, s.n. •dim. al lui bat).
bate, báte (batút, út), vb. – 1. A da lovituri, a lovi, a izbi. – 2. A ciocani în usa. – 3. A lovi cu ciocanul, a ciocani. – 4. A scoate moneda. – 5. A scutura cu putere grînele, a treiera. – 6. A ciomagi, a da cu parul. – 7. A lovi cu batatorul rufele pentru a le spala. – 8. A tese. – 9. A amesteca, a face cartile de joc. – 10. (Înv.) A tipari. – 11. A doborî, a culca la pamînt. – 12. A încrusta, a face marchetarie. – 13. A strabate, a merge în recunoastere. – 14. A vizita. – 15. A lovi în pamînt. – 16. A lovi un instrument muzical de percutie. – 17. A cînta (la un instrument), a produce un sunet ritmic. – 18. A latra. – 19. A palpita, a pulsa. – 20. A tine tactul. – 21. A rani, a face rau. – 22. A bombarda; a agresa cu armele. – 23. A atinge, a ajunge la. – 24. A cadea peste ceva. – 25. (Despre vînt) A sufla. – 26. (Despre ploaie si mai ales despre grindina) A cadea. – 27. A pedepsi, a da lovituri. – 28. A se îndrepta spre, a o apuca într-o anumita directie. – 29. A tinde spre, a semana cu ceva. – 30. A se lupta, a participa la o batalie sau bataie. – 31. A da lovituri cu ceva, a palmui; a biciui. – 32. A învinge, a birui, a iesi victorios. – 33. A fi mai mult, a valora mai mult. – 34. A se împerechea calul cu iapa. – 35. (Refl.) A face oua, a depune ouale. – 36. A-si bate joc, a batjocori, a zeflemisi, a rîde de cineva. – Mr. bat (batire), megl. bat, istr. bǫtu. Lat. battĕre, din clasicul battuĕre (Diez, I, 59; Puscariu 192; REW 996; Candrea-Dens., 144; DAR)s cf. it. battere, prov. batre, fr. battre, sp. batir, port. bater. Multe din sensurile rom. sînt romanice, cf. it. batter moneta (4), batter il grano (5), batter la cassa (18), batter l’ore (18), batter la strada (13), gli batte il cuore (20), il sole batte (25). Multe din aceste întrebuintari sînt proprii si fr. si altor limbi romanice. În gal. din Lubián, bater are acceptiile 19 ("a palpita, a pulsa") si 2 ("a ciocani în usa"). Pentru lapte batut, cf. lat. batuta "lac pressum" (Du Cange; Castro 175) si fr. lait battu. Expresia a-si bate joc "a batjocori" este greu de explicat semantic, cf. batjocura; apropierea de fr. s’en battre les fesses (Spitzer, Dacor., IV, 669) este ingenioasa, dar neconvingatoare. Der. batalie, s.f. (nicovala portativa), cu suf. ca în tocalie, tacalie; batator, adj. (care bate); batator, s.n. (bat, în special cel cu care se bate laptele); batatoare, s.f. (lopatica, mai; melita; perie de tipografie); batatarnic, s.n. (planta, Senecio crucifolius); batatori, vb. (a tasa, a batuci; a face bataturi); batatura, s.f. (lovitura; pulsatie, batatorit; îngrosare a pielii palmelor sau talpilor; ograda; urzeala), pentru a carui formare cf. lat. med. battetura "bataie" (Bull Du Cange, V, 105); bataus, s.m. (persoana careia îi place sa se bata; scandalagiu); bateala, s.f. (urzeala; lopatica la razboiul de tesut; titirez de moara); bateliste, s.f. (rar, teren plan; loc expus); batiste, s.f. (ograda); batuci, vb. (a tasa pamîntul; a face bataturi); batuceala, s.f. (actiunea de a batuci); batucel, s.m. (musca de cal); batuta, s.f. (joc popular tipic); batalau, s.n. si m. (mai; servitoare a spalatoreselor; barbat afemeiat, desfrînat), der. cu suf. -lau, ca fatalau "hermafrodit", de la fata, sdrangalau "amorez", pularau "barbat desfrînat, cu înclinatii de priapism". Este utila, prin urmare, explicatia data de Diez, Gramm., I, 128, bazata pe gr. βάταλος (cf. împotriva, Cihac, II, 124). Sensul de "afemeiat" pare a proveni de la acela de "servitoare a spalatoreselor", considerata aici ca simbol priapic; si poate si de la sensul 35 al vb. a bate, uz cu totul explicabil, în lumina sensului 20, si pe care Giuglea, Dacor., III, 618, îl considera în mod inutil, înca pentru gr. βατεύω.
batjocură, batjócura (batjócuri), s.f. – Luare în rîs, bataie de joc. De la a bate joc (cf. a bate 36). În vechime se folosea în acest sens cu pl. jocuri, cf. le este lor a batere jocuri pre crestini, Miron Costin; pe baza acestui pl. batjocuri (‹ bate jocuri) s-a format din nou un sing. batjocura. În privinta asocierii ambilor termeni a bate si joc, explicatia pare dificila; exista si în mai multe limbi sl. (cf. DAR). Explicatia sugerata anterior de catre Puscariu 176, în legatura cu o combinatie de tipul it. baiocco sau bazzecola, este lipsita de fundament, si însusi autorul a renuntat la ea, în DAR. Mentionam ca Cihac, II, 638, se refera la ngr. βαγορίζω "a insulta". Din rom. provine sas. bažokurin" "a-si bate joc".
bazaochi, bazaóchi (bazaoáche), adj. – 1. Nerusinat, pungas. – 2. Sasiu, care se uita crucis. Sl. bezokŭ "necuviincios". Sensul 2 pare a se datora unei interpretari gresite a cuvîntului, gratie consonantei sale, care îl apropie de ochi. Pentru acelasi motiv, DAR si Scriban îl explica prin sl. bezokij "fara ochi"; cf. REW 33.
beat, beát (beáta), adj. – Ametit, baut, cherchelit. – Megl. beat, istr. bęt. Lat. bĭbĭtus (Puscariu 196; Candrea-Dens., 153; REW 1080; DAR), cf. sp. beodo. Este inutila ipoteza lui Pascu, Beiträge, 14, care pleaca de la o forma ipotetica •bebetus › •bet; pe baza f. beata a acestei forme s-ar fi format din nou un m. beat. Imposibilitatea acestei regresiuni este evidenta, caci contrazice alternanta care cere ca m. de la înceata, bleaga, seaca sa fie încet, bleg, sec, cu inevitabila reducere a diftongului. Der. betie, s.f. (ebrietate); betiu, adj. (îmbatator; betiv); betiv, adj. (care are viciul betiei, alcoolic); betit, adj. înv. (betiv); betivi, vb. (a se îmbata; a chefui); betivan, s.m. (augmentativ al lui betiv); betivanie, s.f. (betie); îmbata, vb. (a se ameti cu bautura); îmbatator, adj. (ametitor); desbata, vb. (a se trezi din betie). Betiv provine de la betiu, ca vaduv de la •vaduu (cf. si brudiu-brudiv, sglobiu-sglobiv etc.); sînt prin urmare inutile încercarile de explicare pe baza unui lat. •bibitivus (Candrea-Dens., 154), sau a unei influente a sl. pijanivŭ (DAR). Pentru îmbata se indica de obicei ca sursa directa un lat. •imbĭbĭtare, care nu pare necesar.
beci, béci (béciuri), s.n. – Subsol, pivnita. Probabil din cuman. beč "fortificat" (DAR, Puscariu, Lr., 315), cuvînt oriental care s-a pastrat si în numele vechi al Vienei, tc. beç › rom. Beci (cf. Seineanu, II, 42). Der. becer, s.m. (sef peste bucatariile domnesti, dregator al curtii care, începînd cu sec. XVIII, exercita efectiv functia stolnicului); becerie, s.f. (bucatarie domneasca). Numele de becer (cf. pivnicer) se explica prin întrebuintarea data în mod traditional pivnitelor drept camara. Totusi, DAR da originea sa ca necunoscuta, si se gîndeste numai la o posibila legatura cu germ. Zucker-bäcker. Nu este sigur, pe de alta parte, ca becer înseamna, "placintar", cum gresit afirma DAR si Candrea; cf. Odobescu: becerul, adica bucatarul domnesc. Scriban propune ca etimon sb. pečar "brutar".
belciug, belciúg (belciúge), s.n. – 1. Veriga. – 2. (Înv.) Inel. – Mr. bilciuga, megl. biltug. Sl. belŭčugŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Lexicon, 53; Türk, I, 263; Cihac); cf. bg. belčjug, v. sb. bĕlĭčugĭ, sb. biòčug, beòčug, "veriga de usa", rus. belčug. Totusi, cuvîntul nu este sl., ci tc., cf. Berneker 48. Cuvîntul mr. se explica prin contaminare cu tc. bilezik "bratara" › rom. belezic (Seineanu, II, 46), care a circulat, de asemenea, desi putin, cf. alb. beljezik, bg. belezik.
berbec, berbéc (berbéci), s.m. 1. Masculul oii. – 2. Ciocan pentru batut tarusi. – 3. Masina de razboi întrebuintata odinioara la spargerea zidurilor. – Var. berbece. Mr. birbec, birbeate, megl. birbęti, istr. birbęte. Lat. berbēcem, acuz., vulg. de la vervex (Diez, Gramm., I, 7; Puscariu 200; Koerting 1328; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Candrea-Dens., 158; DAR; REW 9270); cf. it. berbice, v. prov. berbitz, fr. brebis. DAR mentioneaza forma berbece ca cea de baza, si sustine ca berbec este o var. rara, în timp ce amândoua apar în mod paralel si cu frecventa aproape egala. Der. berbecar, s.m. (cioban), care poate fi si formatie interna, sau der. de la lat. vĕrvēcārius › lat. med. bĕrbĭcārius, cf. fr. berger (REW 9267; Candrea-Dens., 159; DAR); berbecarie, s.f. (turma de berbeci); berbecesc, adj. (berbecat); berbeleac, s.m. (rostogolire), pentru a carui explicatie cf. expresia spaniola corespunzatoare, vuelta de carnero; berbecel, s.m. (berbecut; soim, Lanius excubitor). Din rom. provine mag. berbecs "boneta" (Draganu, Dacor., VII, 199). Pentru berbeleac, Scriban sugereaza o legatura cu vîngalac si cu tc. cumbalak, care nu par convingatoare.
berbec, berbéc (-ci), s.m. 1. Masculul oii. – 2. Ciocan pentru batut tarusi. – 3. Masina de razboi întrebuintata odinioara la spargerea zidurilor. – Var. berbece. Mr. birbec, birbeate, megl. birbęti, istr. birbęte. Lat. berbēcem, acuz., vulg. de la vervex (Diez, Gramm., I, 7; Puscariu 200; Koerting 1328; Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Candrea-Dens., 158; DAR; REW 9270); cf. it. berbice, v. prov. berbitz, fr. brebis. DAR mentioneaza forma berbece ca cea de baza, si sustine ca berbec este o var. rara, în timp ce amândoua apar în mod paralel si cu frecventa aproape egala. Der. berbecar, s.m. (cioban), care poate fi si formatie interna, sau der. de la lat. vĕrvēcārius › lat. med. bĕrbĭcārius, cf. fr. berger (REW 9267; Candrea-Dens., 159; DAR); berbecarie, s.f. (turma de berbeci); berbecesc, adj. (berbecat); berbeleac, s.m. (rostogolire), pentru a carui explicatie cf. expresia spaniola corespunzatoare, vuelta de carnero; berbecel, s.m. (berbecut; soim, Lanius excubitor). Din rom. provine mag. berbecs "boneta" (Draganu, Dacor., VII, 199). Pentru berbeleac, Scriban sugereaza o legatura cu vîngalac si cu tc. cumbalak, care nu par convingatoare.
berbinţă, berbínta (berbínte), s.f. – 1. Vas, putina, mai ales pentru a pastra brânza. – 2. (Înv.) Taxa de intrare în breasla cizmarilor. – 3. Larva de furnici. Mag. berbence, de unde provine si rut. berbenicja (Cihac, II, 481; Gáldi, Dict., 84; Treml, Hung. Jb., II, 296). Miklosich, Fremdw., 77 si Wander., 12, cred ca termenul rut. provine din rom.; urmînd pe acelasi drum, Draganu, Dacor., VI, 262, respinge ideea ca mag. poate fi sursa cuvîntului rom.; dar fara a oferi alta explicatie mai plauzibila; iar în Dacor., VII, 216, se refera la sl. ber "contributie", cf. bir.
catrinţă, catrinta (catrínte), s.f. – Sort, fusta din doua bucati. – Var. catrinta, cotrinta. < Origine expresiva, ca în alte cuvinte care înseamna "cîrpa", cf. treanta, fleoarta, hanta, buleandra etc. si var. cotreanta "cîrpa" femeie de moravuri usoare; cu acelasi semantism ca toate cuvintele din aceasta clasa. A fost interpretat ca un der. dim. al numelui feminin Catrina (Scriban); lipseste însa explicatia semantica. Mag. katrinca, kotroncz (DAR) provine probabil din rom., ca si tig. katrinka. Cihac, II, 488, creeaza o legatura cu pol. katan(k)a "fusta", lituan. katenka "corsaj", care par a fi si ele dim. ale aceluiasi nume. – [1561]
bezmetic, bezmétic, (bezmética), adj. – Zapacit, nauc, aiurit. Var. dezmetic. Der. din sl. bezumŭ "nebunie" (Iordan, Arhiva, XXX, 221; REW 428), cu fonetism dezvoltat ca în sl. bezŭ matokŭ "(stup) fara regina", cf sb. bezmatičiti "a ramîne fara regina" (Weigand, Jb, XIV, 112; Loewe 56; DAR; Puscariu, Lr., 356). Asocierea poate parea curioasa, dar este ilustrata suficient de citatul lui Conachi (dat de Scriban): albinele bezmeticesc fara matca. Dupa Giuglea, Dacor., II, 823, besmetic ar proveni din lat. amphisbeticus, ca în it. bisbetico. – Var. desmetic "zapacit" contrazice semantismul lui desmetici "a se trezi din betie, a-si veni în fire". Este posibil ca desmetici sa reprezinte un mai vechi •desmîntici ‹ lat. •deexmenticare (cf. it. dimenticare, REW 2550a), care a însemnat probabil acelasi lucru ca bezmetici "a zapaci, a nauci". Ulterior, desmetici a fost simtit ca opusul lui bezmetici si interpretat ca "des-zapaci", dupa schema normala a rom. (cf. face-desface; îmbraca-desbraca; închide-deschide). Alta ipoteza, care îl explica pe dezmetic prin contaminarea lui bezmetic cu desmetici, la Puscariu, Dacor., VIII, 111.
bîcsi, bîcsí (-sésc, -ít), vb. – 1. A îngramadi, a îndesa. – 2. A amesteca, a intercala. – 3. A încarca. – 4. A bate, a maltrata. – Var. bacsi, begsi, bucsi, bucsi, îmbîcsi. Ngr. μπίγω, aorist ἔμπηξα "a introduce cu forta, a îndesa", μπίξιμο "faptul de a îndesa" (Graur, BL, IV, 89). Explicatiile date anterior nu sînt satisfacatoare. Cihac oscileaza între doua ipoteze, la fel de improbabile: din pol. buks(a), sl. bukva ‹ gr. πυξίς (Cihac, II, 31), caz în care ar fi un dublet al lui pusca; sau din mag. buckó (Cihac, II, 485). Philippide, II, 701, îl leaga de alb. mbuš. DAR si Candrea considera ca originea sa este necunoscuta, în timp ce Scriban sugereaza o legatura, putin probabila, cu mag. buksi "tare de cap". Pentru dublul sens "a îndesa" si "a bate", cf. fr. bourrer. Der. bîcsai, bocsai, bucsai, adj. (durduliu, rotofei); pentru semantismul caruia cf. îndesat; bucsau, s.m. (arbust, Spartium iunceum); îmbîcseala, s.f. (amestecatura, promiscuitate, dezordine); bigosi, v. ghibosi.
biet, biét (biáta), adj. – Sarman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens si o întrebuintare particulara, întrucît reprezinta o calitate pur afectiva, atribuita de vorbitor si în nici un caz intrinseca obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, fata de el hombre pobre). Din aceasta ratiune, nu este posibila întrebuintarea sa postpusa (•omul biet), decît în apozitie (omul, biet, nu stia ...) caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu stia). Nuanta afectiva puternica este evidenta în întrebuintarea curenta a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedati: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem ca acest caz indica adevarata semnificatie a cuvîntului, caz în care se poate recunoaste în el lat. vĕtus "vechi", care s-a întrebuintat de asemenea din epoca clasica desemnînd "stramosii, cei morti". În acest caz, bietul Petre a început prin a însemna "raposatul Petre" si apoi, printr-o asociatie de idei fireasca, "bietul Petre" (cf. si saracul Petre). Fonetismul lui vetus › biet este normal; cf. si it. vieto "trecut, vechi". Ex. it. arata ca acuz. lui vĕtĕrem fusese abandonat înca din lat. vulg., si cuvîntul a fost redus la tipul. decl. a doua. Celelalte explicatii încercate pîna acum par destul de improbabile. S-a presupus ca este vorba de sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Puscariu 201; DAR), în ciuda imposibilitatii fonetice; de la lat. vietus "ofilit, slab" (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultatilor semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine sas. bdjetisch.
bindisi, bindisí (-sésc, -ít), vb. – A se preocupa, a tine seama, a lua în consideratie, a fi la curent. – Mr. bindisire. Tc. beyendi, aorist de la beyenmek "a binevoi" (Iogu, GS, VI, 338); cf. ngr. μπεγεντίζω, pe care Graur, BL, IV, 73, îl considera drept sursa imediata a cuvîntului rom. Mai putin probabila pare explicatia pe care o dadea mai înainte aceluiasi cuvînt Seineanu, II, pe baza tc. bende "sclav".
bîr, bîr interj. – 1. Strigat cu care ciobanii îsi aduna si conduc turmele. – 2. Indica o senzatie de frig intens. Creatie expresiva; pentru diferitele sale sensuri, cf. Puscariu, Dacor., I, 84-6. Cu prima acceptie, rr bilabial se foloseste în mai multe limbi, cf. sp. arre; la al doilea, însasi vibratia imita tremuratul. Cf. si Philippide, II, 700. Dat fiind caracterul evident expresiv, pare curioasa încercarea lui Densusianu, GS, I, 58, de a explica acest cuvînt prin iraniana (cf. Rosetti, II, 111). Der. bîrîiac, s.m. (miel); bîrîi, vb. (a striga oile; a vorbi împiedicat, a mormai; a trosni). Ultimul uz (cf. Sadoveanu, au bîrîit ca un tunet alte potîrnichi) pare o greseala datorita confuziei cu pîrîi. Var. a barai, care apare în unele dictionare, ar putea fi o ortografie gresita.
birt, birt (bírturi), s.n. – Restaurant. Sb. birt, din germ. Wirt(haus), cf. Cihac. Tot prin sb. se explica der. birtas, s.m. (hangiu, hotelier); sb. birtaš; birtasita, s.f. (nevasta de birtas), sb. birtašica.
bîrzoi, bîrzói (-oáie), adj. – Ridicat, îmbîrligat; se spune exclusiv despre coada unor animale, cum sînt cîinele, capra, calul etc. Sl. bŭrzŭ "rapid" (› sb. brz, bg. braz; cf. Berneker 108), în parte contaminat de mag. borzolni (› rom. burzului). În afara de influenta acestui ultim cuvînt, schimbarea semantica a lui bîrzoi se explica printr-o confuzie între cauza si efect, caci animalele care alearga o fac de obicei cu coada ridicata. Der. bîrzeica, s.f. (sanie); bîrzoi, vb. (a-si pierde cumpatul, a-si iesi din fire; a se zbîrli, a se speria); bîrzoiat, adj. (zbîrlit; prost dispus); îmborzoia, vb. (Trans., a se încreti). Presupunem ca trebuie sa se adauge aceleiasi familii cuvîntul bîrzoc, s.m. (cînepa ce ramîne fara a creste), care trebuie probabil înteles "planta ce creste rapid", adica "(planta) prematura, care nu ajunge la maturitate".
bleau, bleáu s.m. invar. – Strop, pic; indica minimum ce se poate exprima (pentru a întari, prin absenta, ideea de liniste). Creatie expresiva (Iordan, BF, II, 181); coincide cu bg. ble, bljach (DAR). – Der. bleau, s.m. (animal cu urechile cazute); bleaha (var. blehauca), s.f. (scroafa cu urechile cazute); blehai (var. blehoti, bleheti), vb. (a latra), prin intermediul unei asocieri curente între notiunea de "gura" si cea de "cîrpa", cf. bleanca, fleanca, fleoarta etc; bleasca, s.f. (palma, lovitura; zgomot produs de caderea unui obiect moale si umed), cf. fleasca; bleasc, s.n. (respiratie, rasuflare; bale, saliva), al carui ultim sens este din sl. blĕšku "stralucire, bale", dupa DAR (explicatie ce pare gresita, caci acest sens nu apare în sl., cf. Iordan, BF, II, 183); blesti, vb. (a slobozi un cuvînt, a deschide pliscul; a vorbi cu dificultate, a îngaima); coincide, probabil datorita aceleiasi surse expresive, cu bg. mlaštja "a mesteca, a molfai"; blescai, vb. (a murdari cu pamînt, a noroi), cf. plescai; bleocai, vb. (a bîrfi, a susoti); bleoci, vb. (a vorbi, a latra); bl(e)osticai, vb. (a merge cu greu printr-o mlastina). Aceste cuvinte nu sînt în mod necesar der. directi de la bleau, însa par a ilustra aceeasi intentie expresiva. Cf. bleanda, bleg, bleot.
bleg, bleg (bleága), adj. – 1. Buhait, molatic, puhav. – 2. Cu urechile cazute. – 3. (S.m.) Paiata. Creatie expresiva (Iordan, BF, II, 182), cf. bleanda, bleau, bleot. S-a explicat uneori prin sl. blagŭ "bun", sb. blag "bun, pasnic" (Berneker 58; Bogrea, Dacor., IV, 794; Procopovici, RF, II, 133); cf. si sb. blek "tont", cu care coincide întîmplator. – Der. blegi (var. bleji), vb. (a înmuia, a flescai); bleojdi, vb. (a flescai, a decadea; a face ochii cît cepele; a-si atinti privirea spre ceva), cf. pleosti (DAR se gîndeste la o der. din sl. blistati "a straluci", "a vedea", ipoteza ce pare inutila; cf. mai curînd sl. bljusti "a vedea"; dar mijloacele expresive ale rom. explica suficient aceasta formatie); bleoncos, adj. (cu urechile cazute), der. cu infix nazal; bleoncani, vb. (a clatina, a legana). Probabil aceleiasi radacini expresive îi apartine bloj, adj. (murdar, patat; mascat, travestit, deghizat), care se foloseste în Banat; der. bloji, vb. (Maram., a murdari); blojori, vb. (a calomnia), folosit de Cantemir.
boaşe, boáse (-se), s.f. – Testicul. Var. bos. Megl. bos, istr. bos. Origine necunoscuta. Etimonul lat. byrsa "punga", propus de Diez, nu este posibil. Puscariu 210 (si DAR) a încercat sa depaseasca dificultatea, presupunînd o forma •byrsea, care nu este însa nici ea satisfacatoare. Ar putea fi tc. bos "gol", cu acelasi sens ca desert, cf. fr. creux de l’estomac (din tc. provine si mr. bosa "gol"); dar vechimea cuvîntului (apare la Dosoftei) si semantismul lui, identic în dialecte, se opun acestei explicatii. Der. bosar, s.m. (pepene galben); bosorog, adj. (care sufera de hernie, surpat; planta, Scleranthus annuus), care pare formatie glumeata, pe baza lui boase si olog, modificata ca în sontorog; bosorogi, vb. (a desela, a speti; a ologi); bosorogeala, s.f. (hernie; decrepitudine). Trebuie de asemenea sa presupunem ca bosorog, care circula numai în Munt. (ALR 125), a suferit probabil influenta formala a sb. bosonog "descult".
bob, bob (-oábe), s.n. – 1. Boaba, boaba fainoasa. – 2. Numele celor 41 de boabe (alteori de porumb) cu care ghicitoarele obisnuiesc sa prezica viitorul. – 3. Graunte în general. – 4. (Înv.) Samînta. – 5. Strop, pic, cantitate minima. Mr., megl. bob "fasole". Sl. bobŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Lexicon, 34); cf. bg., rus. bob. În prima sa acceptie, nu are pl.; în a doua, se foloseste numai la pl., bobi. Pe baza pl. n. boabe, care se foloseste în celelalte cazuri, s-a format din nou un f. boaba, care coincide cu sb. boba. Der. boaba, s.f. (graunte; bob; strop, pic, cantitate minima); boamba, s.f. (graunte; bob); bobareasa si (prin contaminare cu baba) babareasa, s.f. (ghicitoare, prezicatoare); bobi, vb. (a ghici); bobic, s.n. (bulgare); bobica, s.f. (oala, vas rotund); bobiste, s.f. (teren cultivat cu bob); bobita, s.f. (boaba; graunte; vuietoare, Empetrum nigrum; planta, Paris quadrifolia), cf. sb. bobica "boaba"; bobitar, s.m. (Trans., coacaz); bobitoare, s.f. (prezicatoare); bobos, adj. (cu mult bob); popic, s.n. (bila folosita la jocul de popice; joc de popice); popicar, s.m. (proprietar de popicarie; jucator de popice); popicarie, s.f. (sala de popice). Popic, de la bobic, trebuie sa se fi spus la început pentru bila cu care se joaca; astazi se spune curent despre jocul în sine, si de fiecare din cele noua bucati de lemn cilindrice ale acestuia, poate datorita unei confuzii, glumete sau inconstiente, cu popa, nume care se da de obicei piesei centrale. Trebuie sa semnalam ca ar fi posibila o explicatie diferita, dat fiind existenta lui bobic, s.m., care se foloseste în Munt. cu sensul de "prajina, bat". – Din rom. trebuie sa provina tig. sp. bobi "bob" (Besses 37).
bobotează, boboteáza s.f. – Sarbatoare crestina la 6 ianuarie, cînd se considera ca a avut loc botezul lui Iisus Cristos. Formatie artificiala, din sl. Bogŭ "Dumnezeu" si boteaza, constituita ca sl. Bogojavlenije "Boboteaza" (Miklosich, Slaw. Elem., 15) si devenita pop., prin intermediul bisericii. Aceasta explicatie este traditionala de la Miklosich, dar a fost combatut constant de Puscariu, Dacor., I, 437 si DAR (cf. REW 570), care pledeaza pentru apa-boteaza, forma care se aude înca în anumite regiuni din Trans., si pe care o considera a fi cea primara. Totusi, aceasta ultima compunere cu greu ar putea fi autentica, deoarece este lipsita de sens (totdeauna s-a botezat cu apa, si nici un alt botez nu s-a numit altfel); este mai curînd o interpretare pop. a celei dinainte.
bocal, bocál (-le), s.n. – Pahar, cupa. – Var. (Trans.) bucal, pocal. Este cuvînt care trebuie sa fi intrat în rom. prin diverse cai, cf. fr. bocal (din it. boccale); din it. provine si sb. bokal, mag. bokál (Miklosich, Fremdw., 78), cf. si tc. bukal. Var. se explica prin germ. Pokal.
boc, boc, interj. – Imita zgomotul unei lovituri continue sau al unei ciocanituri. Uneori se foloseste în alternanta cu cioc. Creatie expresiva. Este de remarcat paralelismul der. sai cu cei al lui cioc. Der. bocai, vb. (a tusi); bocan, s.n. (ciocan); bocani, vb. (a lovi, a ciocani; a îmbolnavi); bocanitoare, s.f. (pasare, ciocanitoare); bocanitura, s.f. (lovitura; zgomot); bocoi, s.n. (pietricica), cf. Iordan, BF, VI, 164; boacan, adj. (imperfect, neplacut; exagerat, gogonat), al carui sens primitiv a fost probabil "facut în mod grosolan, ca prin lovituri de ciocan", cf. cuvîntul urmator; bocanet, adj. (diform, prost facut); boanca, s.f. (trunchi, butuc, ciot; planta, vetrice); boanta, boata, s.f. (greseala colosala, stîngacie, aiureala), pe care DAR îl reduce la bot, poate prin atribuirea sensului de "chiftea", care nu ne este cunoscut; boroboa(n)ta, s.n. (traznaie, prostie), care pare a fi formatie glumeata, desi nu de îndeajuns de clara, pe baza lui taraboanta. Simpla var. a lui boanca pare a fi bocna, s.f. (trunchi), al carui semantism exact este neclar, caci se foloseste numai în expresii fixe, de tipul înghetat bocna (Vlahuta) sau adormit bocna. Întrucît exprima notiunea de ceva tare si insensibil, DAR a crezut ca era vorba de numele unui mineral; Candrea si Scriban prefera sa-l lase fara explicatie. Este fireasca, de altfel, reprezentarea notiunii de "insensibil" prin imaginea unui trunchi, cf. fr. dormir comme une souche, sp. estar hecho un tronco, dormir como un tronco. Trebuie sa adaugam ca Draganu, Dacor., VIII, 135, explica pe boacana "colosal" prin mag. bakkana, bakkano "gaura", care pare a se folosi cu acelasi sens figurat din rom.; si ca bocna, dupa Scriban, înseamna "lut ars" si deriva din rus. bok "coasta".
justifica, JUSTIFICÁ vb. I. 1. tr. A îndreptati; a motiva. 2. tr., refl. A (se) dezvinovati; a explica (o purtare, o atitudine etc.). 3. A dovedi folosirea legala a unor bani, a unor materiale etc. [P.i. justific, 3,6 -ca. / < lat. iustificare, cf. fr. justifier].
bodârlău, bodârlắu, (bodârlắi), s.m. – Cufundar, Colymbus glacialis. – Var. bodârlan. Origine incerta, probabil expresiva. Din mag. bujdorló, dupa Draganu, Dacor., 334; forma care ar justifica fonetismul rom., din mag. bukdar "cufundar", der. de la bukdolni "a se cufunda" (cf., Cihac, II, 483 si DAR). Der. bodârlau, s.n. (închisoare), al carui semantism se explica prin imaginea, proprie limbajului argotic, care confunda faptul de "a merge la închisoare" cu acela de "a se cufunda"; modârlan, s.m. (badaran, mârlan).
pe, Pe lânga explicatia dvs., cel putin în Maramures, se mai foloseste si pentru a desemna un drum foarte abrupt, chiar daca el nu duce la malul unui râu. Deci este si un drum pe o râpa (desi rapa are tocmai sensul de mal abrupt).
legendă, LEGÉNDĂ s.f. 1. Povestire cu caracter fantastic sau miraculos, transmisa în special pe cale orala si bazata pe un fond istoric sau pe o închipuire mistica. ♦ Piesa instrumentala cu caracter narativ. 2. (Rar) Inscriptie (pe o moneda, pe o medalie). 3. Explicatie data semnelor conventionale de pe o harta, de pe un plan etc. ♦ Text care se gaseste sub un desen, sub o gravura, sub o schema etc. [< fr. légende, cf. it., lat. legenda – ceea ce trebuie citit].
bojoc, bojóc (bojóci), s.m. – Plamîn. – Var. borjoc, bo(r)jog, bojic, s.n. (Trans., buzunar). Origine obscura. Semantismul var. trans. este în legatura cu der. bojogar, s.m. (hot, pungas); bojogareala, s.f. (hotie, furt, pungasie); bojogari, vb. (a pungasi); bojogarie, s.f. (pungasie), care indica existenta în cadrul etimonului a sensului dublu "plamîn" si "punga". Aceasta pare sa duca la gr. βύρσα "punga", si sa indice un intermediar sl. sau ngr., pentru a explica evolutia lui s la z, cf. rus. birža "punga". În acest caz, var. borjoc s-ar apropia mai mult de etimon, iar intermediarul ar putea fi foarte bine mag. borszak "pîntece". Pentru semantism, cf. foale. Totusi, DAR considera ca "bojoc" provine din bosog si acesta de la boase "testicule". În cazul lui "bojogar", care a însemnat întotdeauna "hot de buzunare", DAR se bazeaza pe o explicatie care are toate aparentele unei etimologii populare, si aplica acest nume hotilor de bojoci de prin macelarii; însa este cert ca bojocii sînt cel mai putin furati din acestea. Este posibil sa provina din acelasi cuvînt der. bojotel sau bojgatel, s.m. (elebor, Helleborus purpurascens); bozatel, bozotel, s.m. (varietate de elebor). Rebreanu foloseste blohotai, s.f. (organe interne în general), si bojotaie, s.f. (taiere a porcului), care sînt neîndoios cuvinte proprii regiunii sale (Trans. de Nord) si aflate în legatura cu etimonul mag. pe care l-am mentionat.
boldei, boldéi (boldéi), s.m. – Cîine de talie mica, de vînatoare. Probabil engl. bulldog, alterat în pronuntarea pop. Este cuvînt intrat în limba în sec. XIX, ca termen de vînatoare, si se aplica numai cîinilor de rasa straina. DAR si Scriban îl deriva de la bold; nu reusim însa sa ne explicam legatura semantica între cele doua cuvinte. Totusi, aceasta apropiere spontana poate explica schimbarea pronuntarii. – Der. bold(e)ica, s.f. (catea de vînatoare). Daca etimonul pe care îl propunem este corect, boldei, este dublet al lui buldog, s.m. (mops, cîine de prada), din engl., prin intermediul fr. bouledogue.
bolovan, bolován (bolováni), s.m. – 1. (Înv.) Idol, statuie. – 2. Piatra, pietroi. – Var. balvan, bîlvan, bulvan, s.m. (Olt., si Banat, bustean, trunchi; placa de baza, talpa). Sl. bolŭvanŭ "statuie, columna" (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Fremdw. 76; Lexicon, 11; DAR; Rosetti, GS, V, 161). Miklosich crede ca acest cuvînt nu este propriu sl., ci de origine tat., pe cînd Berneker 41 îl deriva din per. pahlawān "erou" (› rom. pehlivan) si îl explica prin monumentele ridicate în memoria mortilor ilustri. Explicatia nu pare probabila. Pe lînga dificultatile istorice, o contrazice ideea ca un termen sl. de cultura a putut ajunge în rom. sa însemne ceva material si general, ca si circumstanta ca sensul primar al cuvîntului sl. trebuie sa fi fost probabil acela de "piatra", înainte de a ajunge sa însemne "statuie"; cf. cele spuse la bolf, si rut. bouvan "masa informa", slov., cr. balvan "stupid", mag. bálvány "volum", cuvinte imposibil de considerat der. de la un etimon comun "statuie" sau "idol". Var., din sb. slov. balvan "bîrna" (Hasdeu 3095). Der. bolovani, bolohani, vb. (a pietrui; a umfla; a holba, a casca ochii), care a ajuns sa se confunde cu der. de la bolocan; bolohaneala, s.f. (umflare, mai ales a sînilor); bolohanitura, s.f. (întarire); bolovanis, s.n. (teren pietros, cu bolovani); bolovanos, adj. (cu multi bolovani).
bomb, bomb- – Radacina expresiva onomatopeica, ce reprezinta ideea unui zgomot confuz si neîncetat, si în general a unui zumzet. Creatie spontana, proprie multor limbi, cf gr. βόμβος, lat. bombus, bombire, bombizare, sl. bǫbnǫti "a bate toba". Der. bombani (var. bombai, bomboni, bumba(n)i), vb. (a bombani, a bodogani; a certa, a dojeni), pe care Miklosich, Slaw. Elem., 16; Lexicon, 54; si Byhan, JB, IV, 305, încearca sa-l explice prin sl. bǫbnǫti; bombaneala, s.f. (bombaneala, mîrîiala); bombanitor, adj. (care mîrîie); bombanitura, s.f. (mîrîiala); bombar, s.m. (bondar, barzaun); bondani, bondari, vb. (a zumzai; a bodogani); bondaneala, s.f. (zumzet); bondar (var. bandar, bîndar, bundar), s.m. (bondar, barzaun); bonzai, vb. (a zumzai); bonzalau, s.m. (taune); bonzar, s.m. (bondar, barzaun); dondani, vb. (a bombani, a bodogani); dondaneala, s.f. (mîrîiala). Bombar si bondar sînt fara îndoiala un singur cuvînt; totusi, REW 1199 deriva pe bombar din lat. bombus si REW 1203a îl deriva pe bondar de la bond-. Cf. si mr. bumbar, megl. bumbar, din bg. b(r)umbar, creatie care poate fi la fel de bine der. din rom., sau spontana, ca ngr. μπούμπουνας "viespe", μπουμπουνάρης "bondar".
bondră, bóndra (bóndre), s.f. – (Trans. de Nord) Cîrpa, zdreanta. – Var. bandura. Sas. bändel (Draganu, Dacor., VI, 280-2). Mai putin probabila supozitia lui Pascu, Beiträge, care porneste de la sl. bandura "lauta". – Der. bondros, adj. (mascarici, persoana deghizata); bondret, s.m. (larva); bondrosi, vb. (a actiona stîngaci, a lucra prost); îmbondori, îmboldora, îmbodoli, îmboboli, îmboboroji, îmbondoli, îmbondosi, bodrînji, îmbondroji, vb. (a îmbraca, a înfofoli). Vreunul din aceste cuvinte poate avea o explicatie diferita, cu atît mai mult cu cît circula în alte parti ale teritoriului rom., si este evidenta compunerea sa pe baze expresive. Din rom. trebuie sa provina mag. bondrus "mascat" care, dupa DAR, ar explica acest cuvînt rom.
bordei, bordéi (bordéie), s.n. – Coliba. – Var. burdei. Origine discutabila, dar probabil mai putin obscura decît se considera. Coincide cu fr. bordel, sp. borda (REW 1216); dar aceasta coincidenta este întîmplatoare. Bazîndu-se pe aceasta asemanare, Gamillscheg, Rom. Germ., II, 263 si Scriban, Arhiva, XXXIX, 93, au vrut sa explice cuvîntul pornind de la un germ. bord "scîndura" , posibilitate respinsa de Densusianu, GS, VII, 88. Principala ratiune a obiectiilor specialistilor fata de aceasta derivare este cunoscuta absenta a termenilor germanici vechi în rom. Dupa Lahovary 315, este cuvînt anterior fazei indo-europene. Tot Densusianu, GS, VII, 89, recurge la un indo-european bhardh-, fara sa indice calea sa de patrundere. REW 1216 si DAR, dupa ce au respins ipoteza unui etimon germanic, se refera la bg. În sfîrsit, Giuglea, Dacor., III, 594, porneste de la rom. bord "bulgare uscat", care ar proveni din gr. În ce ne priveste, credem ca ar fi inutil sa cautam atît de departe în trecut. Bordei ar putea fi despartit cu greu de cuvinte ca burda, bujda, bujdei, busdei, bujdeuca, care înseamna toate "coliba" (cf. buda). Cf. rut. bordej, sb. burdely, bg. burdei, bordei, mag. bordej, bordely, care uneori se considera a proveni din rom. (Candrea, Elemente, 402; Capidan, Raporturile, 220).
borh, borh- – Radacina expresiva, care pare a imita ghiortaitul sau zgomotul matelor. Creatie spontana, bazata pe aceeasi consonanta care a dat nastere gr. βορβορυγμός, cf. si bort. Numeroase der., care se dau în continuare, toate (cu exceptia lui burduf, reintegrat în literatura datorita constantului sau uz pastoral), pastreaza o nuanta fam. si chiar o anume vulgaritate: în pofida circulatiei sale extinse, are o folosire destul de limitata în limba scrisa. Cf. Iordan, BF, II,192. Der. borhai, borfa(n)i, vb. (a chiorai matele; a-si scoate matele vitelor cu coarnele); borhaie (var. borheie, bîr(di)haie), s.f. pl. (intestine, mate); borhan, s.n. (burta, pîntece, stomac); borhan, s.n. (burta, proeminenta, protuberanta); bu(r)d(ul)e(a), s.m. (burtos; porecla pentru copiii grasi); bardihan (var. bîrdihan, burdihan, etc.), s.n. (burta, maruntaie); bîrdizan (var. burdizan), s.n. (basica); burduhoaie, s.f. (butoi); burduhani (var. bardahani). vb. (a scoate matele); borhot, s.n. (maruntaie; fruct fermentat, înainte sau dupa distilarea alcoolului), nume care se explica prin basicile produse de fermentarea masei de fructe, si care amintesc de ghiorait; borhoti, vb. (a fermenta); bortila, s.f. (Trans., borhot, fruct fermentat), care trebuie sa fie reducere de la •borhotila; burduf (var. burdus, burduj, bortuf, burtuc), s.n. (stomac, pîntece; peritoneu; basica; uger; foale; cutia viorii; copil mic); burduhos, adj. (burtos); burduhanos, adj. (burtos); burdusi, vb. (a întesa, a îngramadi; a bate, a lovi; a se strica fructele; a se îndoi peretele), pentru al carui semantism cf. bîcsi; burduseala, s.f. (proeminenta; bataie, tabaceala); burdui, vb. (struna viorii pentru "la"), probabil datorita materiei sale prime; butus, s.n. (pîntece; uger); butusi, vb. (a bate, a face zob). Nu stim daca trebuie adaugat aici bolbotina, s.f. (Trans., fructa necomestibila), pe care Scriban îl deriva din bg. bŭlvotina "vomitare" , si care pare a fi o var. de la cuvîntul mentionat •borhotila. Se cuvine sa adaugam ca pentru burduf s-au cautat adesea etimoane straine. Dupa Cihac, II, 23, trebuie sa punem în legatura acest cuvînt cu rus. brjucho "pîntece", brjuchan "burtos", pol. brzuch "pîntece", burdziuk "burduf"; însa explicatia nu este suficienta în ce priveste fonetismul, si, pe de alta parte, termenii respectivi, par a proveni în parte din rom. Densusianu, GS, I, 349 (si Rosetti, II, 82), pun în legatura burduf cu tat. burdak "gras", azerbaidjan burduk "burduf". Pentru Diculescu, 176, este cuvînt germanic, legat de dan. bör "sînul mamei", si de germ. med. de sus burt "nastere". Borhot este, pentru Scriban, un der. de la mag. bor 'vin". Pentru burdui, DAR propune un etimon •bordoneus, de tip imitativ. Din rom. par a proveni pol. b(u)rzuch, rut. burduch (Miklosich, Wander., 13), sas. burdû, mag. bürdó (Edelspacher 10).
borî, borî (borắsc, -ît), vb. – A varsa, a vomita. Lat. •abhŏrrῑre, de la abhŏrrēscĕre, de conjug. ca în it. aborrire, prov., v. fr., cat. aborrir, sp. aburrir (cf. REW 23). Cu exceptia sp., sensul romanic este cel etimologic, de "a urî". Semantismul rom. se explica prin confuzia fireasca a reactiei de a vomita cu ideea de a dispretui sau urî ceva; cf. gr. σϰύβαλον "rest de mîncare, excremente", fata de σϰυβαλίζω "a dispretui"; sau fr. vomir "a vomita" cu sensul de "a urî"; în expresia celui-là, je le vomis. Cuvîntul este general cunoscut (ALR, 145) si folosit de la Coresi; astfel încît nu se poate admite cum, a presupus Juilland, Cah. Puscariu, I, 159, ca este vorba de un împrumut din tig. Der. borala, s.f. (Trans. de Sud, sperma); borîcios, adj. (repugnant, care provoaca greata); borîtor, adj. (care vomita, vomitiv); borîtura (var. boratura), s.f. (vomitat).
bostan, bostán (bostáni), s.m. – 1. (Mold., înv.) Livada. – 2. Dovleac. – Mr. bostane, megl. bustan. Tc. bostan "livada" (Roesler 590; Seineanu, II, 59; Lokotsch 332); cf. ngr. μποστάνι, alb., sb., bg. bostan. Der. bostanar, s.m. (gradinar); bostanarie, s.f. (livada); bostangiu, s.m. (gradinar; soldat din garda seraiului), din tc. bostanci; bostangi, vb. (Mold., a ridica ziduri îngramadind pietre), cf. Graur, BL, VI, 140. Plecîndu-se de la var. bostîngi se pare ca trebuie sa se explice forma bosînci, vb. (Mold., a lucra prost, în conditii proaste), pe care Scriban o explica pe baza bg. bosszankodni "a se supara".
boteza, botezá (botéz, botezát), vb. – 1. A (se) supune botezului. – 2. A pune nume. – 3. A muia, a îndoi cu apa. – Mr. batiz, batizari, megl. patedz, patidzare; istr. botez. Lat. baptizāre (Puscariu 212; REW 939; Candrea-Dens., 168; DAR); cf. alb. pakëzań, it. batteggiare (aberg. bateza), prov. batejar, v. fr. batoyer, cat. batejar, sp. bautizar, port. baptizar. Este cuvînt de uz general (ALR 213). Reducerea grupului lat. pt este efectul unei disimulari a labialelor (Rosetti-Graur, BL, III, 72); Candrea, Élements, 9 si Puscariu, Lat. li., 9, încercasera s-o explice presupunînd ca termenul intrase mai tîrziu în rom., din it. Der. botejune, s.f. (botez); botez s.n. (ritual crestin de primire a cuiva printre credinciosii bisericii; baie; apa sfintita) botezat, s.m. (crestin); botezatoare, s.f. (înv., cristelnita); botezator, adj. (care boteaza; Sfîntul Ioan Botezatorul); nebotezat, adj. (pagîn, evreu; curat, fara a fi amestecat cu apa). Cf. Boboteaza.
dex, DEX este un dictionar explicativ pe toti cititorii
braşov, Brasóv s.m. Numele unui oras din Trans. Probabil de la numele sl. Braša (Draganu, Dacor., VII, 236), cf. însa bîrsa. – Der. brasovean, s.m. (locuitor al Brasovului; vînzator de maruntisuri; trasura cu acoperis boltit); brasoveanca, s.f. (pravalie de maruntisuri); brasoava, s.f. (minciuna, gogoasa), al carui semantism se explica desigur prin tendinta de a exagera proprie vînzatorilor, cf. fr. boniment (Seineanu, Semasiol, 173) brasoveneste, adv. (în mod exagerat).
briceag, briceág (bricége), s.n. – Cutitas, brisca. Var. briceac, briceaga. Mag. bicsak, tc. biçak (DAR; Popescu-Ciocanel 16), care se considera în general a fi rezultatele sl. bričĭ, dar care sînt, cu mai mare probabilitate, cuvinte orientale, cf. cuman. bičak (Kuun 97), tig. biča "secure" (Wlislocki 74); cf. si bg. bričak, pol. biczak. R. se explica prin influenta lui brici. Der. sînt proprii Trans. de Nord: bricegeana, s.f. (dans tipic); bricica, s.f. (briceag); briscuta, s.f. (cutit); briscali, vb. (a bate).
brînduşe, brîndúse (-se), s.f. 1. Planta, floarea-brumei (Colchicum autumnale). – 2. Varietati de sofran (Crocus aureus sau heuffelianus sau reticulatus). Origine necunoscuta. Este pus în legatura cu sb. brnduša, brenduška "sofran", dalm. brndjuška "sofran", rut. brenduška, brandjuši, pe care Vittorio Bertoldi, Un ribelle nel regno de’ fiori, i nomi romanzi del Colchicum autumnale, Ginebra 1923, p. 61, îl pune în legatura cu numele date în sl. vacii, si pe care DAR si Scriban le propun ca etimoane ale rom. Totusi, cuvintele par straine de atmosfera lingvistica sl., si ar putea proveni din rom. (Candrea, Elementele, 406; Giuglea, Dacor., III, 567-73). Cautîndu-le alte explicatii, Philippide, Principii, propune un lat. •brundusia; Giuglea, Dacor., III, 567, deriva cuvîntul de la o radacina autohtona •brend- "umflat", iar Puscariu, Lr., 176, probabil influentat de ipoteza anterioara, îl considera cuvînt autohton. Este posibil sa existe o legatura între brînduse si brînza, dar nu este usor de lamurit, în stadiul actual al cercetarii.
brînză, brînza s.f. – Produs alimentar obtinut prin prelucrarea laptelui. – Megl. brǫndza. Cuvînt care a dat nastere multor ipoteze si discutii, în general foarte divergente. Ne expunem parerea, înainte de a trece în revista opiniile anterioare. Este cunoscut ca brînza în general îsi primeste numele fie de la locul unde se produce (penteleu, cf. sp. manchego, Villalón, si toate numele de brînzeturi fr.), sau de la forma pe care o capata. În aceasta ultima categorie intra o serie întreaga de nume care desemneaza brînza cu numele tiparului sau. Astfel în sp. adobera, care înseamna în acelasi timp "tipar pentru brînza" si brînza, iar în rom. burduf, care se foloseste, desi rar, cu sensul de "brînza pastrata în burduf". În acelasi mod, lat. formaticus, cu der. sau romanic, de la forma "tipar", gr. μανοῦρα "facut cu mîna" si brînza; rus. paner "brînza", fata de lituan. paner "cos"; sp. manteca, port. manteiga, probabil din lat. mantica "sac", etc. Acelasi mod mai primitiv de a da forma brînzei, strecurînd-o totodata, este punerea laptelui prins într-un sac de in sau de cînepa, a carei tesatura rara permite verificarea ambelor operatii în acelasi timp (asupra acestei faze a prelucrarii branzei, cf. detalii la Giuglea, Dacor., III, 573). Sacul, astazi sedila sau zagîrna , s-a numit probabil în trecut brandeum, cuvînt lat. care însemna "pînza de in" si care apare în Evul Mediu cu sensurile de "val subtire pentru relicve", "pînza" si "legatura, brîu" (Du Cange; Niermeyer 104). Rezultatul brandea › brînza pare normal, din punct de vedere fonetic si semantic. În plus, este posibil ca sensul cuvîntului sa se fi deplasat din epoca latina de la recipient la continut, daca trebuie presupusa o legatura între brandea si brunda "solida" (Silos 59; cf. Meillet, s. v. brunda), cuvînt fara o explicatie satisfacatoare pîna în prezent, si care nu trebuie confundat cu brunda "caput cervi" (cf. Isodoro, XV, 1, 49; J. Sofer, Glotta, XVI, 36). Hasdeu, Cuv. Batr., I, 190, considera cuvîntul ca fiind dac, dupa ce l-a împartit (Col. Traian, 1874, 107), în bo-ransa, si i-a asimilat ultimul element cu rînza. Cipariu, Arhiv., 144, îl deriva de la un lat. •brancia, în timp ce Schuchardt, Z. vergl. Sprachf., XX, 24, se referea la numele orasului elvetian Brienz. Aceasta idee, reluata în mod inexplicabil de DAR, este "imposibila din punct de vedere istoric" (REW 1272). Cihac, II, 28, îl deriva din pol., gresind evident. Pascu, Beiträge, 8, a sugerat mai întîi o posibila der. de la interjectia bîr, idee insolita, care a fost totusi preluata de Lahovary 318, cu circumstanta agravanta de a o fi combinat cu rînza, ca la Hasdeu, si de a considera cuvintele ca provenind din fondul lingvistic anterior fazei indo-europene. Tot Pascu, I, 191, si Arch. Rom., IX, 324, s-a gîndit apoi la un trac. •berenza, der. de la •ber "oaie". Dupa Densusianu, GS, 1, 67,este vorba de radacina iraniana •renc-, renz- "a stoarce, a strivi", în vreme ce dupa Giuglea, Dacor., III, 573-81, ar trebui plecat de la un •brendia sau •brandia, care s-ar trage dintr-un indo-european •gurendh "a fermenta"; ideea aceasta a fost preluata de Pedersen, Lingua Posnaniensis, I (1949), 1-2. Cercetatorii mai recenti (Capidan, LL, III, 228; Hubschimdt, Alpenwörter, 25; Rohlfs, Differenzierung, 51) au tendinta de a considera acest cuvînt ca un "Reliktwort" sau supravietuitor al idiomurilor balcanice preromane. Der. brînzar, s.m. (persoana care prepara sau vinde brînza); brînzareasa, s.f. (femeie care face sau vinde lapte); brînzarie, s.f. (loc în care se prepara brînza); brînzi, vb. (despre lapte, a se strica; a fermenta); brînzoaica, s.f. (placinta cu brînza); brînzoi, s.n. (Arg., cutit); brînzos, adj. (care are multa brînza; care are consistenta brînzei); îmbrînzi, vb. (Bucov., despre turma, a paste); îmbrînzit, adj. (facut, uns, amestecat cu brînza); brînzet, s.n. (cantitate sau sortiment de brînzeturi). Din rom. trebuie sa provina ngr. πρέντζα (Murnu, Lehnwörter, 38), sb. brenca (Miklosich, Wander., 8), slov., pol. bryndza, pol. bredza, ceh. brindza (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 401; Berneker 93); tig. brinsa (Wlislocki 76), mag. brenza, brondza, sas. pränts, germ. dialectala Brinse(nkäse), tig. sp. brinza "carne fiarta" (Besses 39).
brîu, brîu (-îie), s.n. – 1. Cingatoare. – 2. Ornament, friza, mulura. – 3. Talie, mijloc. – 4. Dans tipic, în care cei care danseaza se tin de talie. – Var. a pl. brîuri si (înv.) brîne, brîni. Mr. brîn, barnu, megl. brǫn. Lat. brandeum "pînza de in" si "banda, cingatoare" pare a se fi contaminat cu lat. pannus "pînza", pîna s-a confundat complet cu formele contaminate •bran(e)um "banda, cingatoare" si pandea "pînza"; cf. Niermeyer 104, unde se mentioneaza prandeum. Din cea dintîi din aceste forme a rezultat rom. brîu, alb. bres, brez "cingatoare" (alb. mbren "a încinge"), si din a doua rom. pînza. Atît alb. cît si rom. presupun prototipul nazalizat (Rosetti, II, 111), de tipul •brenu- sau •branu-, care este considerat în mod traditional de origine autohtona (Miklosich, Slaw.Elem., 9; Philippide, II, 701). Nu pare posibila der. cuvîntului rom. pe baza alb., propusa de Meyer 46 si Skok, Arch. Rom., VIII, 150; dupa Skok, Z. für Ortsnamenforschung, I, 89, cuvîntul alb. contine un suf. diminutival. Etimonul •brenum (Rosetti, Rhotacisme, 35), nu este clar. Cf. si brînza, pînza. Pierderea lui n (pastrat în pl. brîne si în der.) se repeta în conditii identice în grîu si frîu, si este greu de explicat, cf. grîu. Der. brîna, s.f. (friza), sing. analogic format pe baza pl., brînar, s.m. (frînghier); brîier, s.n. (tipar pentru muluri); brînet (var. bîrneata, bîrnita), s.n. (curea; cingatoare; fîsie); brînisor, s.n. (curea; cordon); bîrnas (var. barnas, barnaci), s.n. (siret); desbîrna, vb. (a descinge). Din rom. provine mag. bernice (Edelspacher 10).
miracol, MIRÁCOL s.n. 1. Reprezentare teatrala din evul mediu cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului crestin. 2. Eveniment, întâmplare contrara legilor naturii, care nu poate fi explicata rational; minune. [Var. miracul s.n. / cf. fr. miracle, lat. miraculum < mirari – a admira].
brodi, brodí (-désc, -ít), vb. 1. (Înv.) a balaci. – 2. A vorbi aiurea, a spune prapastii. – 3. A nimeri, a potrivi, a ajunge la tinta. Sl. broditi, al carui sens de baza este "a tranzita, a trece prin vad" (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac, II, 29; DAR), cf. brod, de asemenea, sb. broditi "a trece prin vad", slov. broditi "a hoinari" si breditĭ "a da gres". Sensul fundamental din rom., "a nimeri" se explica în DAR prin ideea intermediara de "a ajunge la timp pentru a se urca pe ponton, a nimeri momentul"; dar aceasta înseamna sa se derive un sens primar de la o acceptie secundara si tîrzie. A brodi trebuie sa fi însemnat mai întîi "a gasi vadul" sau "a afla drumul", cf. bg. izbroždanĭa "a afla, a descoperi". Der. brodeala, s.f. (întîmplare, hazard); brudiu (var. înv. brodiu, brodiv), adj. (aiurit, zapacit, nesabuit, bezmetic), legat direct de acceptia 2; brudnic, adj. (zapacit). Este gresita opinia lui Loewe 70, care îl leaga pe brudiu de lat. brutus.
mitologism, MITOLOGÍSM s.n. (Liv.) Explicare (sistematica) a miturilor. [< fr. mythologisme].
buclă, búcla (búcle), s.f. – Cîrliont, zuluf. Fr. boucle. – Der. bucla, vb. (a ondula, a încreti), din fr. boucler; buclarisi, vb. (a gresi lovitura, a o da în bara), a carei formatie nu este clara. Fiind vorba de un cuvînt curent în argoul elevilor, si avînd în vedere terminatia sa, proprie înprumuturilor din ngr., presupunem ca este vorba de fr. boucler "a tine la arest", sau "a pedepsi un elev interzicîndu-i sa plece"; în acest caz ar fi termen importat la începutul sec. XIX, în epoca primelor licee franceze din Bucuresti si Iasi. Nu este probabila explicatia lui Scriban, care pleaca de la bg. burak "sfecla", pentru a construi un vb. •buraklisam "ma înrosesc".
bucura, bucurá (búcur, át), vb. – 1. A încînta, a desfata. – 2. (Refl.) A simti bucurie. – 3. A dispune (cu prep. de). – 4. A încerca, a cauta (cu prep. la). – Mr., megl. bucur(are). Lat. •vocŭlāre, "a striga", de la vocŭla, "voce". Semantismul se explica în lumina indicatiei lui Varrón, V, 5, 68: "iubilare est rustica voce inclamare". Aceasta observatie dovedeste ca în lat. pop., a existat o confuzie între ideea de "a striga" si cea de "a se bucura", astfel încît trebuie sa presupunem ca aceeasi confuzie s-a presupus într-un sens contrar lui iubilare, în lat. •voculare. Chiar daca aceasta explicatie este suficienta în sine, este posibila si o confuzie populara a lui •vocŭlāre, cu •bacchŭlāre, de la bacchāri, "a fi transportat de încîntare bahica", si de aici "a fi beat de bucurie, a jubila" (cf. Cicero, Cat., I, 26; quanta in voluptate bacchabere). Cuvîntul rom. pare a coincide cu alb. bukuri "frumusete" bukuroń "a înfrumuseta", bukurë "frumos". Multi cercetatori cred ca alb. a fost sursa cuvîntului rom. (cf. Cihac, II, 715; Philippide, II, 701; Pascu, II, 218), în ciuda dificultatii semantice; pentru altii (Miklosich, Slaw. Elem., 9; Rosetti, II, 112), coicidenta cu alb. indica doar un etimon comun. Cel mai probabil este sa fie vorba de o întîlnire cauzala, si ca alb. bukurë "frumos" depinde de tc. bukur "parfum". Dupa opinia gresita a lui Cipariu, Arhiv., 409 bucura s-ar explica plecîndu-se de la pulcher, iar dupa Cretu 309, pe baza lat. •avuculare. În sfîrsit, numele propriu de persoana Bucur (› Bucuresti), nu pare a avea legatura cu bucura; este poate un rest al unei terminologii pastorale disparute, bazate pe lat. buculus (› fr. bugle). Der. bucurie, s.f. (veselie, placere, satisfactie); bucuros, adj. (vesel, multumit, satisfacut, bine dispus); îmbucura, vb. (Trans. si Bucov., a bucura); îmbucurator, adj. (satisfacut, multumitor).
buiestru, buiéstru (buiástra), adj. – 1. (Cal) care merge facînd pasii cu picioarele de aceeasi parte. – 2. (S.n.) Mers al calului în acest fel. – 3. (Adj.) Impetuos, excesiv. – Var. boiastra, adj. f. (vaca in calduri). Origine incerta. Dupa Giuglea, Dacor., I, 372, acceptat de Rosetti, II, 164, este vorba de lat. •boiester, de la boia "piedica, legatura", datorita nevoii de a lega picioarele calului când se începe sa i se arate pasul buiestru. Aceasta ipoteza este dificila din punct de vedere fonetic. Par mai putin probabile sugestiile lui Tiktin (urmat de L. Spitzer, Dacor., IV, 664 si REW 1245), care pleaca de la •bovestris, si ale lui Candrea, GS, VII, 287, care se bazeaza pe lat. ambo extra. Pe de alta parte, Puscariu a sustinut cu tenacitate (DAR; Conv. Lit., XLVI, 167; Dacor., II, 683), der. de la un lat. •ambulester, de la ambŭlāre, care satisface semantic, dar care trezeste îndoieli cu privire la fonetism. Toate aceste încercari de explicare pleaca de la presupunerea ca este vorba de un cuvînt lat., si aceasta supozitie se întemeiaza pe prezenta finalului -estru, care este posibil sa reprezinte suf. lat. -ester. Totusi Cihac, II, 32 se gîndea la o posibila der. de la sl. buj "încrezut", bujakŭ "nebun" (› rom. buiac), cf. pol. zbujać się "a se împauna". Sensul 3 ("excesiv") coincide cu aceasta indicatie. Este cert ca DAR se îndoieste de autenticitatea acestui sens, care îl considera o greseala personala a lui Goga; dar cuvîntul apare repetat la Rebreanu, cu acelasi sens, si pe de alta parte, coincide cu var. boiastra "(vaca) în calduri". Acest ultim cuvînt se leaga în DAR de •bovestris: der. nesigura, daca ne gîndim ca în mod normal ar trebui sa se astepte o formatie bazata pe taurus. Este cert, prin urmare, ca buiestru nu poate fi separat de buiac, fie ca este vorba de o contaminare, fie de o der. directa, cu finala modificata de influenta lui pedestru.
bulgar, bulgár (bulgári), s.m. – Locuitor din Bulgaria. Mr. vurgar. Sl. bulgarinŭ, de unde provin si bg. bulgarin, sb., cr. bugar, rus. bulgar, mag. bolgár (Cihac, II, 33). – Der. bulgaresc, adj. (bulgar); bulgareste, adv. (ca bulgarii); bulgarime, s.f. (colectivitate de bulgari); bulgarism, s.n. (împrumut lingvistic din bulgara); bulgarie, s.f. (gradina), nume care se explica prin ocupatia predilecta a bulgarilor care traiesc în Munt. si Mold.; bulgari, vb. (Mold., a se ocupa cu cultivarea zarzavaturilor); bulgariu, s.n. (înv., piele tabacita), din tc. bulgari.
bulz, bulz (-zi), s.m. – 1. Cocolos, bulgare. – 2. Bucata, îmbucatura. – Var. bult, bulg. Origine necunoscuta. Totusi, nu lipsesc diverse ipoteze, toate neconvigatoare. Cihac, II, 33, se gîndeste la rus. bulka, pol. bula. DAR aminteste lat. bulga "bolgie", de unde fr. bouge, it. bolgia: înainte, Puscariu 235 propusese lat. •bŭlgius, der. de la cuvîntul anterior, pe care REW 1382 îl considera "begrifflich schwer". Pascu, I, 51, propune lat. •balteum; Densusianu, GS, I, 351, sugereaza o legatura cu kirghizul bultai "a se umfla", tc. buldak "umflat", pe care REW o considera mai probabila, dar care prezinta totusi dificultati. Giuglea, Dacor., III, 595, se refera la un der. de la lat. bulla, de tipul •bullidus, bazat pe paralelismul solidus-solz. Pentru Puscariu, Dacor., III 822, si VII, 476, cuvîntul rom. provine de la un alb. •buljëzë. În sfîrsit, Diculescu 181 si ZRPh., XLIX, 420, pleaca de la un gepid •bultia (cf. germ. med. de sus bulte); ipoteza acceptata de Scriban, dar pe care REW 1382 o considera "historisch unwahrscheinlich". Este posibil sa fie vorba de cuvîntul german (cf. sp. bulto), introdus în rom. pe filiera vreunei limbi sl., ceea ce ar explica consonantismul (ž › z, sau ž › ğ › g); cf. rus. bulyžnik "piatra de pavaj". Dar si mai probabil pare o der. interna rom. de la bolf (din sl. sau creatie expresiva?), prin intermediul unei evolutii fonetice •bulh › bulg, al carui pl. bulgi › bulji ar fi înlesnit refacerea unui sing. bulz. Der. bulgare (var. bulgar), s.m. (cocolos), format de la var. bulg, prin intermediul pl. •bulgari (Byck-Graur 29); bulgari (var. îmbulgari), vb. (a acoperi cu lut); bulzarita, s.f. (sac care serveste la strecuratul brînzei); bulzis, adv. (strîns); îmbulzi, vb. (a presa; a strînge; a urmari, a grabi); îmbulzeala, s.f. (multime, înghesuiala, îngramadeala).
scăpăra, scapará (-ápar, -át), vb. – 1. A scoate foc din cremene. – 2. A scoate scîntei. – 3. A straluci, a sclipi scurt. – Mr. ascapir, ascapirare, megl. scapir, scapirari. Origine îndoielnica. Ar putea fi lat. •excapŭlāre "a pune în libertate", cf. it. scapolare "a elibera" (REW 2955) si de aici ngr. σϰαπουλίξω, sb. skapulati, cu acelasi sens, cf. calabr. scapulare "a elibera". Semantismul este usor de explicat, desi a scapara este la propriu "a scoate scîntei". Totusi, fonetismul din dialecte se opune acestei ipoteze. Celelalte explicatii sînt insuficiente: din gr. στράπτειν "a face raze" (Cihac, II, 695); din lat. caperāre "a se încreti" (Tiktin; cf. împotriva REW 1624b); pus în legatura cu alb. škrep (Meyer 408; Philippide, I, 265; Rosetti, II, 122). Der. scaparamînt, s.n. (ceea ce e necesar pentru a face foc), se foloseste mai ales la pl.; scaparator, adj. (fulgerator); scaparatoare, s.f. (cremene, amnar); scaparatura, s.f. (sclipire, scînteiere, licarire).
bură, búra (-ri), s.f. – 1. (Înv.) Furtuna. – 2. Ceata; burnita. – 3. Chiciura. – 4. Aburi, vapori. Origine incerta. Cihac, II, 34 si Densusianu, Rom., XXX, 275, explica acest cuvînt prin sl. burja "furtuna", cf. bg., rus. bura, sb. bura "vînt dinspre nord" (Berneker). S-a observat, dimpotriva, ca acest cuvînt apare în alte limbi, cf. gr. βορέας, , lat. bŏreās, dalm. bura, ven. bura, toate cu sensul de "vînt dinspre nord" cat. boira, "ceata", lituan "búris" "aversa", alb. borë "zapada", ngr. μπόρα "vînt puternic" (cf. tc. bora, cu acelasi sens). Pentru der. romanici al lat. bŏreās, cf. Puscariu, ZRPh., XXXVII, 112; REW 1219; Menéndez Pidal, RFE, 1920, p. 34; Skok, ZRPh., XLIII, 195. Simultaneitatea acestor cuvinte a facut sa se invoce existenta unui vechi cuvînt balcanic, pe cînd, alti cercetatori considera ca rom. trebuie sa provina din lat. În stadiul actual al cercetarii, orice explicatie nu este decît ipotetica. Der. bura, vb. (a ploua marunt; a bruma); burnita, s.f. (ploaie marunta si deasa); buraca, s.f. (ceata); buratec, s.n. (burnita); burh(ai)ala burnita, burlita, bîrna, s.f. (burnita); burnitos, adj. (noros; acoperit); îmbura, vb. (a bura).
buric, buríc (-ce), s.n. – 1. Ombilic. – 2. Vîrful degetului. – 3. Centru. – Mr., megl., istr. buric. Lat. umbĭlῑcus (Puscariu 240; REW 9045; Candrea-Dens., 200; DAR), prin intermediul unei forme asimilate •umbŭlῑcus, în care prima parte s-a simtit probabil ca art. indef., cf. it. belico, (um)bilico; cf. si prov. ombelic, embelic, fr. nombril, sp. ombligo, port. umbigo. Sandfeld 36 leaga în mod inexplicabil sensul de "centru" cu gr. ὀμφαλός, ca si cum nu ar fi o extindere normala si generala a sensului primitiv al cuvîntului. Der. buricat, adj. (proeminent); burica, vb. (a bomba, a curba); buricatura, s.f. (proeminenta).
călău, calắu (calắi), s.m. – 1. Gîde. – 2. Tiran, asupritor. Ţig. kalo "negru" si "tigan" (Miklosich, Zig., 229; Hasdeu, Cuv. din Batrîni, I, 272; Gáldi, Dict., 226); cf. rezervele lui Graur 132. Se explica prin împrejurarea ca se recrutau calai exclusiv dintre sclavii tigani, întrucît îndeletnicirea lor era considerata extrem de rusinoasa. Cf. si sp. caló, si probabil lat. med. caloforcium "furca", de unde fr. califourchon, în care primul element nu a fost explicat pîna acum (Littré si Dauzat îl considera inexplicabil; Schuchardt propunea o imposibila der de la caballus; Gamillscheg presupune un •confurcium si Bloch-Wartburg recunoaste cuvîntul breton kall "testicule"). Cel mai probabil este ca lat. caloforcium însemna, cum atesta glosele "furca gîdelui". Pentru Lahovary 321, calau este cuvînt autohton, anterior invaziei indoeurop.
călare, caláre adj. – 1. Încalecat pe cal, pe un alt animal, pe un obiect etc. – 2. Dominînd o situatie. – 3. Cu piciorul în sa, neobosit, fara a avea stabilitate. – 4. (S.m.) Soldat de cavalerie. – Mr. (n)calar, megl. (an)calar, istr. calǫr. Lat. caballaris (DAR) sau callabarius (Puscariu 153; Candrea-Dens., 210; REW 1440), cu schimbare de declinare; cf. alb. kaljuar, it. cavagliere, prov. cavalier, fr. chevalier, sp. caballero, port. cavalleiro. Schimbarea de declinare pare mai putin probabila decît der. directa de la caballaris; forma înv. calariu, citata de DAR, este destul de îndoielnica, deoarece toate ex. aduse sunt la pl. calari, forma de asemenea normala plecîndu-se de la calare. Cf. cal, încaleca. Der. calaras, s.m. (calaret, persoana care calareste; sol, mesager); calarasie, s.f. (îndeletnicirea de calaret); calarasime, s.f. (cavalerie); calaresc, adj. (propriu unui calaret); calareste, adv. (calare); calaret, adj. (calare), pe care Candrea-Dens., 212 si DAR încearca sa-l explice printr-un lat. •caballericius; calaret, s.m. (persoana care calareste); calari, vb. (a merge calare); calarie, s.f. (actiunea de a calari); calarime, s.f. (cavalerie); calarit, adj. (pe care se calareste; dominat, influentat); calarit, s.n. (calarie); încalara, vb. refl. (a încaleca). – Din rom. provine tc. kalaras "mesager".
unicul, Unicul cuvant care te umple in gura Membrul de sub patura de natura dat Element bizar il are in pantaloni orice cacanar Un cuvant sumar care atarna greu baza evolutiei Din epoca de piatra spre epoca de fier Pare a fi taraie buca cu ochii reci Ai un setar de dinti demonstrativ te ineci 2 silabe de carne intre 2 palme am explicat cuvantul pula, Trecem mai departe.
butuc, butúc (butúci), s.m. – 1. Trunchi, buturuga. – 2. Partea de jos a tulpinii vitei de vie. – 3. Instrument de tortura în care se prindeau picioarele, mâinile si gâtul condamnatilor. – 4. Partea centrala a rotii. – 5. Bustean scurt. – 6. Calapod de palarier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butau, butura, buture. Din lat. •bottum "bont, fara vârf" si "bot, obiect rotund", prin intermediul unei unei formatii diminutivale, ca sat › satuc, pat › patuc. Coincidenta semantica între "rotund" si "trunchi" este evidenta, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la •but, pl. •buturi; de la aceasta ultima forma s-a refacut un sing. analogic butur(a). – Der. butai, s.n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucanos (var. botocanos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturuga (var. buturug, buturiga, buturoaga), s.f. (trunchi, ciot), de la butur(a) -uc, cf. alternanta butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butusina, s.f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortura). Credem, prin urmare, ca acest cuvânt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai ca aceasta opinie nu este împartasita de filologi, dar nici macar nu exista un acord în legatura cu identitatea cuvintelor mentionate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh, XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se refera la o radacina but-, fara alta explicatie, pe care Densusianu, Hlr., 381, o considera de origine cumanica (cf. cuman. butak "ramura") si pe care Tiktin o considera slava. Din tc. butak, dupa Seineanu, II, 65; si din tc. buduk "cu picioare scurte" (cf. bondoc), dupa K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Acelasi radical bott- "gros, rotund" revine la Diculescu, 17 si ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanica; butuc ar fi în legatura cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte si butura cu gepidicul •bûtilo. Aceasta parere, acceptata de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, si Scriban, a fost respinsa de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Acelasi cuvînt este mentionat si ca provenind din lat. •buttula (Candrea, Éléments, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk "actiunea de a taia" (Moldovan 404); sau din vreo alta limba anterioara indoeurop. (Lahovary 320). Butura ramîne fara explicatie în DAR, care afirma, în schimb, ca buturuga este "rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butura si tumurug". Daca explicatia nostra este corecta, din rom. trebuie sa provina rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391).
buză, búza (búze), s.f. – 1. Fiecare din cele doua parti carnoase care marginesc gura. – 2. Margine a unei rani. – 3. Labie, margine a vulvei. 4. Margine. – 5. Taietura. – 6. Parte superioara, culme, vîrf. – Mr. buza, megl. budza. Probabil bot sau lat. botum "bot", cu suf. -za (ca în cacareaza, galbeaza, coacaza, pupaza etc.). Dovada semantica este constituita de sensul 6, care nu se explica plecîndu-se de la acceptia de "buza", ca în bg. buza "obraz"; cf. si bosumflat. Pentru schimbarea semantica, cf. buca. Prezenta cuvîntului în alb. (buzë) a determinat pe mai multi cercetatori sa caute aici etimonul cuvîntului rom. (Cihac, II, 715; Meyer 57; Pascu, II, 218; cf. Capidan, Raporturile, 522). Dupa Jokl, 11, în alb. ar proveni dintr-un cuvînt primitiv cu radacina •br- "gura", cu suf. -zë (cf. lituan. burná "gura", armen. beran "gura"), ipoteza care ne pare incerta. DAR, Philippide, II, 702 si Rosetti, II, 112, mentioneaza doar corespondenta rom. cu alb., fara a trage concluzii. Dupa parerea noastra, alb. trebuie sa provina din rom. Nici izvoarele lat. indicate pîna acum nu sînt convingatoare. Miklosich, Alb. Forsch., V, 10, se referea cu rezerve la lat. basium; ipoteza reluata de Schuchardt, Vok, III, 50, care se gîndea la o confuzie a lui basium cu bucca. Puscariu 242 (si JB, XI, 48) imagina o radacina lat. •bud-, cf. fr. bouder, sp. buz, ipoteza abandonata în DAR. În sfîrsit, Vaillant, BL, XIV, 16, porneste de la sl. •lobŭza "buza" sau "sarut", cf. lobŭzati "a saruta" si dabalaza. Der. buza, vb. (a face bot, a-si umfla buzele); buzat, adj. (cu buze groase, botos; urît, dizgratios); buzau, adj. (bosumflat, îmbufnat); buzaila (var. buzila), s.m. (porecla pentru botosi, sau pentru copiii plîngaciosi); buzar, s.m. (butuc pus pe jos, spre a servi de suport lemnelor pentru foc); buzis, adv. (într-un singur rînd, unul lînga altul, formînd front comun); buzos, adj. (botos); buzur(in), adj. (epitet dat oilor), cf. Draganu, Dacor., VI, 265; rasbuzat, adj. (rasfrînt). Din rom. par a proveni bg. buza "obraz" (Romansky 95; Capidan, Raporturile, 226), buzest "bucalat", budzule "buze groase", budzulast "botos" (Candrea, Elemente, 407); pol. buzia "gura, în limbajul infantil" (Berneker 104); adj. buzatisch "botos"; ngr. μπουσλάω "a fi ratat, a da gres" (Meyer, Neugr. St., II, 77); alb. buzë "buza".
căci, cắci conj. – 1. De ce (introduce prop. exclamative sau interogative). – 2. Pentru ca, deoarece, fiindca (introduce prop. explicative). – Mr. cate, cati, megl. kǫti. Compunere din ca si ce, înv. cace. Sensul 1, vechi, corespunde mai curînd sensului primitiv al compunerii, cf. derept ce. În Munt. se pronunta uneori cîci, de unde provine bg. gače "ca si cum".
căcior, caciór (cacioára), adj. – 1. (Oaie) cu pete albe în jurul ochilor. – 2. Patat, stropit. – Absurd, extravagant. Origine necunoscuta. Este foarte probabil legat direct de caciula, ceea ce se explica prin ideea de cap acoperit, care sugereaza amplasarea petelor albe. Sensul 3 se datoreaza particularitatilor animalelor de acest fel, cf. breaz. Dupa Cihac, II , 36, provine din mag. kacer "cochet, prost"; Scriban semnaleaza o asemanare, pur întâmplatoare, cu rut. kačur "rata". – Der. caciorie, s.f. (extravaganta, unicitate); caciori, vb. (a pata; a umple de noroi).
căcior, caciór (-oára), adj. – 1. (Oaie) cu pete albe în jurul ochilor. – 2. Patat, stropit. – Absurd, extravagant. Origine necunoscuta. Este foarte probabil legat direct de caciula, ceea ce se explica prin ideea de cap acoperit, care sugereaza amplasarea petelor albe. Sensul 3 se datoreaza particularitatilor animalelor de acest fel, cf. breaz. Dupa Cihac, II , 36, provine din mag. kacer "cochet, prost"; Scriban semnaleaza o asemanare, pur întâmplatoare, cu rut. kačur "rata". – Der. caciorie, s.f. (extravaganta, unicitate); caciori, vb. (a pata; a umple de noroi).
căciulă, caciúla (-ci), s.f. – 1. Mot de pene la unele pasari. – 2. Obiect de pus pe cap, caracteristic taranului, facut din blana de miel sau de oaie, cu parul pe din afara. – 3. Palarie. – 4. Prin sinecdoca, individ, cap. – 5. Partea carnoasa a ciupercii. – 6. Capac metalic care protejeaza fitilul la lampa cu petrol. – 7. Accent circumflex. – 8. Acoperis de paie deasupra stogurilor de fân. – Mr., megl. catiula. Origine obscura, dar cu siguranta expresiva. Prezenta unor cuvinte ca ciocîrlan "pasare motata", ciocîrlau "bot", pare a atesta contaminarea temei expresive cioc "plisc", cu coc "obiect rotund", si în acelasi timp existenta unei forme •ciocîrla, cu r expresiv ca infix, cf. cocîrla. Pentru forma simpla, fara r, care trebuia sa fie •ciocila sau •ciocula se poate avea în vedere o metateza caciula, ca în gamalie ‹ magalie, ciocan › cocean, etc. Oricum, nu este probabila o der. de la lat. Puscariu, Lr., 179, îl considera cuvînt autohton si Graur, BL, V, 92, afirma ca nu poate proveni din lat. Explicatiile care s-au încercat pîna acum nu sunt suficiente (o prezentare deja învechita în Jb., XV, 108). Este putin probabila der. din alb. indicata de Cihac, II, 715 (cf. Meyer 190; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 392; Rosetti, II, 112); contrariul pare mai sigur. Philippide, II, 702, indica numai ca termenul este "obscur", în timp ce Puscariu, Lat. ti, 53, pleca de la un lat. •cat- cu suf. -cula. Pentru Berneker 466 si Sandfeld 94, este cuvînt balcanic de origine incerta. Pascu, Suf., 248, sugereaza un lat. •catteula, de la •cattea "pisica", pe cît de artificios pe atît de improbabil. În sfîrsit, Vasmer, Jagič-Festschrift, Berlin 1908, 273, explica sb. košulja prin lat. casula; ipoteza dificila, îmbunatatita în parte de Scriban, Arhiva, XXVIII, 238 (urmat de Pascu, I, 60 si REW 1752), care sugereaza lat. casĭbŭla, var. de la casŭbŭla. Plecînd de la acelasi etimon, Popa-Lisseanu, Limba romîna în izvoarele istorice medievale, Bucarest, 1940, 25, a propus gr. ϰασοῦλα, pe care Giuglea, Dacor., X, 111, datorita unor dificultati fonetice, îl transforma într-un lat. •caciubla sau •caciulla, extrem de improbabil. Der. caciular, s.m. (persoana care face caciuli; porecla a soldatilor infanteristi, în razboiul din 1877); caciulat, adj. (cu caciula; motat); caciulata, adj. (oaie cu multa lîna pe cap); caciuleala, s.f. (adulare, umilinta); caciuli, vb. (a aduna, a se umili); caciulie, s.f. (mot de pene; mîner; bulb de usturoi sau de ceapa). Probabil provin din rom. alb. këculj(ë) "mot", këculjer "ciocîrlan", këculoń "a avea urechile cazute", ngr. ϰατσοῦλα "boneta" (care ar putea deriva si de la lat. casula, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 29), ϰατσοῦλι "creasta cocosului", ϰατσουλιέρι "ciocîrlan"; bg. kačula "boneta; mot", kačulat "motat", kačulka "boneta", kačulja se "a-si pune pe cap" (cf. Candrea, Elemente, 402; Romansky 108; Capidan, Raporturile, 202); mag. kacsul(y)a "palarie"; kacsulia "capra alba cu capul negru" (cf. cacior).
caier, caíer (cáiere), s.n. – Manunchi, cantitate de lîna sau cînepa de tors. – Mr. caer, megl. cair, istr. caier. Lat. •calērus. Acest cuvînt apare numai în lat. în forma galērus, cu sensul de "caciula de blana cu parul pe din afara", considerata a fi der. de la galea, si necesita o explicatie. Ideea de baza a lui galērus nu trebuie sa fie cea de "coif", ca în galea, ci aceea de "coc de par", ca în lat. caliendrum "coc fals, coc de par care serveste de podoaba", de unde abruz. kelyendrę "boboc de floare" (REW 1514). Se stie ca caliendrum reprezinta gr. ϰάλλυντρον, cuvînt obscur, pe care Bailly îl interpreteaza ca "tout ce qui sert à nettoyer", de unde "pamatuf, coama, smoc, suvita de par, mot" si îl pune în legatura cu ϰαλλύνω "a curata, a înfrumuseta". Pare a fi mai probabil sa se plece de la χαλαρός "moale, flescait", χαλᾶν "a slabi"; astfel încît ar însemna "obiect flasc, fara consistenta", explicîndu-se astfel mai bine sensurile secundare ale lui ϰάλλυντρον. De la aceeasi familie provine ϰάλανδρος "ciocîrlie", numita astfel datorita motului, cf. numele sau lat., galērῑ tus, de la galērus dupa Boissacq, origine necunoscuta; Walde 83 se gîndeste la χαράδριος "specie de pasare". Presupunem ca galērus, care trebuie sa reprezinte un •calĕrus, este corespondentul lat. al gr. χαλαρòς "flescait" tot asa cum caliendrum este al lui ϰάλλυντρον; caz în care este evident ca a însemnat probabil "mot, ciuf", cf. galērῑtus "(pasare) motata", fiind secundara acceptia de "caciula". Celelalte explicatii nu sînt convingatoare. Sl. kǫdrĭ "încretit" (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 329) sau kǫdrjavŭ "încretit" (Cihac, II, 37) nu pot fi admise. Puscariu 251 (si ZRPh., XVIII, 689 si DAR) a propus un lat. •carium, de la carĕre "a scarmana", al carui fonetism este dificil; acelasi autor Dacor., III, 669, de la lat. •cavabile, pe care nu-l întelegem. Pascu, Archiva, XV, 439, (repetat în Lat., 256 si Pascu, I, 192) presupune un lat. •cairum, de la gr. ϰαĩρος "fir". În sfîrsit, Giuglea, Contributions, 15-19, de gîndeste la lat. caia "par", cf. gasc. cay, sp. cayado prin intermediul unui dim. de tipul •caiulus (cf. Densusianu, GS, VII, 275); în afara de acesta dificultate fonetica, acesta explicatie pare a admite o confuzie nefireasca între caier si furca. Der. încaiera, vb. (a pedepsi; refl., a se parui, a se bate, a se lua la bataie); încaieratura, s.f. (bataie). Sensul se explica pornind de la notiunea de "încurcatura". Totusi DAR prefera sa plece de la un lat. •incavellare, de la cavella "cos", ipoteza dificila si totodata inutila, pe cînd Spitzer, Dacor., IV, 654, propune un lat. •incavulare.
calce, cálce (-ce), s.f. – Galbenele (Caltha palustris). Probabil din lat. caltha, cuvînt care apare la Plaut, si care înseamna "planta cu flori galbene", cum sînt într-adevar galbenelele. Pentru a explica fonetismul, ar trebui plecat de la un der. •calthea › •calte (pentru te › ce, cf. arici). În general se admite ca acest cuvînt calce reprezinta lat. calx, acuz. calcem (Candrea, Rom., XXXI, 273; Puscariu 256; REW 1534; Candrea-Dens., 215; DAR); însa semantismul este mai putin clar.
cald, cald (cálda), adj. – Care se gaseste la o temperatura relativ înalta, calduros. – Mr. caldu, megl. cald, istr. cǫd. Lat. caldus (Puscariu 258; REW 1506; Candrea-Dens., 228; DAR); cf. it., sp., port. caldo (în sp., cu semantism schimbat), prov., cat. cald, fr. chaud. – Der. încalzi, vb. (a aprinde; a înflacara); încalzitor, adj. (aparat încalzire). Pentru încalzi (mr. ancaldzascu, megl. ancalzǫs), Puscariu 808 propune o baza lat. de tipul •incaldῑre, care a rezultat din contaminarea lui incalesco cu caldus. Ipoteza este posibila, dar nu pare necesara, deoarece der. se explica suficient în interiorul limbii rom., cf. mult › înmulti, verde › înverzi, etc. Cf. caldura, calîi, scalda.
calic, calíc (calíca), adj. – 1. Paralitic, damblagiu. – 2. Cersetor. – 3. Sarman, nenorocit. – 4. Avar, zgîrcit. Sl. kalika "pelerin" (Miklosich, Fremdw., 94; Lexicon, 280; Cihac, II, 38); cf. rut. kalika "invalid". Schimbarea semantica se explica prin multimea de paralitici si invalizi care luau parte la pelerinaje, si care în general traiau din pomeni. Der. calicesc, adj. (de calic, de cersetor); caliceste, adv. (ca un calic); calicenie, s.f. (zgîrcenie); calici, vb. (a ologi, a schilodi, a saraci, a ruina; a ajunge sarac lipit; a cere de pomana, a cersi; a se zgîrci); calicie, s.f. (saracie; zgîrcenie, avaritie); calicime, s.f. (multime de cersetori); calicos, adj. (zgîrcit).
călifar, califár (califári), s.m. – Pasare de apa, varietate de rata salbatica (Tadorna casarca). Gr. ϰαλλίφαρος "bine îmbracat" (Scriban); cf. bg. kalefar, kilifar. Este putin probabila explicatia lui Cihac, II, 487, bazata pe mag. kanály fehér, numele altei pasari de apa.
călîi, calîi (-îie), adj. – 1. Caldut, potrivit, blînd. – 2. Crud, verde (mai ales în expresia grîu calîi, grîu care nu s-a copt). Origine incerta. Pare a fi un der. expresiv de la cald, cu suf. -îi, ca în lalîi, molîu, caz în care s-ar afla în locul lui •caldîi. Dupa Puscariu, Dacor., III, 661, din lat. •calaneus (de la calere), cu -l- pastrat în chip inexplicabil; dupa Giuglea, Dacor., III, 618, din gr. ϰαλλάϊνος "verde, necopt", fonetic si semantic dificil de acceptat.
călin, calín (calíni), s.m. – Arbust cu flori albe (Viburnum opulus). Sl. (bg., sb., cr., ceh., pol., rus.) kalina, din sl. kalŭ "lut" (Cihac, II, 38; Conev 45). Din lat. •calῑnus, dupa Rosetti, I, 79, insuficient explicat. – Der. calina, s.f. (fructul calinului).
cam, cam adv. – Putin, aproximativ, aproape; îndica faptul ca o anumita afirmatie nu trebuie înteleasa în sensul sau strict, ci cu o oarecare restrîngere. Lat. quam (Cipariu, Gram., 128; Cihac; REW 6928; Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 202). Dupa Puscariu 264, s-ar explica mai bine prin lat. quam magis, al carui rezultat normal ca mai (mr. cama) s-ar fi redus ulterior la cam. Spitzer, Mitt. Wien, 140, a atras atentia asupra corespondentei cu ngr. ϰἄν ‹ ϰαì ἄν (în expresia ca ϰάμποσος "destul de mare", ϰάπως "oricare" etc.), fara a putea preciza însa daca modismul este propriu rom. sau ngr.
camătă, cámata (cámete), s.f. – Dobînda pentru împrumut. Ngr. ϰάματος (Roesler 568; Meyer 169; Murnu 9; Puscariu, Lr., 260; Sandfeld 18); cf. sl. kamata, alb. kametë, mag. kamat. Dupa Edelspacher, 15, mag. kómota se explica prin rom.
voi, Voi sa-mi spuneti. Eu nu i-am gasit explicatia aici.
cană, cána (-ắni), s.f. – Vas cu toarta care serveste la baut. – Var. canata. Se considera în general reprezentant al germ. Kanne, prin intermediul sl. (bg., sb. kana, rus. kana, Cihac, II, 39) sau al lat. canna (Meyer, Neugr. St., III, 26), cf. fr. cannette, norm. canne "urcior". Apare si în ngr. ϰάννα, de unde provine mr. În rom. nu pare probabila der. directa din lat., fiind vorba de un cuvînt de origine germanica, si posibil tîrzie. Lohovary 320 îl explica prin pre-indoeurop. Der. canatue, s.f.(ceasca), cf. sb. kanatica; canta, s.f. (vas, oala, urcior), cf. sb., mag. kanta.
cap, cap (-pete), s.n. – 1. Extremitatea superioara a corpului omenesc. – 2. Aspect, înfatisare. – 3. Minte, inteligenta, spirit. – 4. Viata, existenta. – 5. Individ, ins. – 6. (Pl.) Capital, avutie. – 7. Sef, capetenie, conducator. – 8. Partea cea mai înalta, mai importanta. – 9. Început, parte initiala. – 1O. Extremitate, parte extrema cu care se sfîrseste ceva. – 11. Fata, avers, parte a monedei cu efigia. – 12. (Înv.) Capitol, paragraf. – 13. Pomana din 33 de colaci care se împart pentru odihna sufletului celor morti; se face de obicei chiar în ziua mortii (capul de tarîna) la 6 si la 12 saptamîni. – Mr. cap, capite; megl. cap, cǫp, capiti, istr. cǫpete. Lat. •capum, forma vulgara de la caput (Puscariu 269; Candrea-Dens., 236; REW 1668; DAR; Rohlfs, Differenzierungen, 51); cf. it. capo, prov., cat., fr. chef, sp., port. cabo, toate cu sensuri der. Din punct de vedere semantic, cuvîntul rom. reprezinta, deci, o faza arhaica, întocmai ca sp. cabeza, fata de fr. si it. Cf. capatîi, capatîna, capcaun, capîntortura. Pl. reproduce lat. capita (cf. om, pl. oameni). Totusi, s-a dezvoltat un pl. analogic, capi, care se foloseste numai cu sensul 7, si într-un mod destul de oscilant: Balcescu scrie indiferent capetele armatei si capii armatei. Der. capat, s.n. (parte extrema; sfîrsit, deces, moarte; bucata, fragment; extremitatea osiei carului; colac care se da de pomana pentru odihna sufletului mortilor; înv., capitol, paragraf), sing. analogic format pe baza pl. capete (ca sunet-sunete, ropot-ropote etc.); timbrul a se explica prin labiala precedenta cf. omat-ometi, fat-feti; capes, adj. (tenace; încapatînat), cuvînt derivat artificial de Odobescu; capetel, s.m. (înv., început; capat, fragment, crîmpei; colac de pomana), dim. al lui capat cu suf. -el (Dupa Candrea-Dens., 237; REW 1636 si DAR, din lat. capĭtĕllum "capsor"; dar semantismul corespunde mai bine der. pe care o sugeram); capetea (var. capatea(la), capetea, capeteala), s.f. (parte a frîului care trece peste capul si botul calului), der. de la capetel (cf. cel-cea; purcel-purcea; catel-catea etc.), asa cum pe drept a observat Candrea (pentru Puscariu 277; REW 1637 si DAR, din lat. capĭtium al carui rezultat •capet s-a format probabil cu suf. -ea); capetenie, s.f. (capetenie, sef), de la capete, cu suf. abstract -enie; capui (var. încapui) vb. (a pune stapînire, a captura; a dota, a aproviziona; a împarti pomana numita cap sau capetel), cuvînt pe care DAR; Puscariu, Dacor., I, 595 si Scriban îl deriva de la mag. kapni "a capata, a obtine", dar care nu pare posibil a fi separat de cap, cel putin cu ultimul sau sens; este totusi probabil sa se fi produs o contaminare între cele doua cuvinte, singura care ar explica celelalte acceptii din rom. De aceeasi provenienta trebuie sa fie capuse, s.f. (mugure, mai ales de vita de vie; paduche al oilor, Melophagus ovinus; ricin, Ricinus communis), mr., megl. capusa, prin intermediul suf. dim. -us, f. -use (ca manuse, piciorus, etc.). Der. propusa de Puscariu, Dacor., I, 594, a fost acceptata de REW 1658 si DAR; cf. Rosetti, I, 113. Semantismul nu pare ca reprezinta vreo dificultate ; cf. sp. capullo, pe care A. Castro, RFE, 1918, 34, îl deriva de la caput si care are acelasi sens. Celelalte explicatii sînt mai putin convingatoare (din bg., dupa Pascu, II, 184; de la •cap, postverbal de la capēre, su sensul de "(lucru) care se sterpeleste", dupa Giuglea, Contributions). Alb. këpušë ("capusa" si "fraga"), bg. kapuš, sb. kapuša trebuie sa provina din rom. (cf. Capidan, Raporturile, 204; pentru relatiile cu alb., Philippide, II, 703 si Capidan, Meglonoromînii, 59). Der. capusi (var. încapusa), vb. (a înmuguri); capusnic, s.m. (fraguta, Cirsium oleraceum); capsuna, s.f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der. acestui ultim cuvînt nu lasa nici o îndoiala (cf. alb. si mr. capusa "capusa" si "fraga"); pentru suf. Puscariu, Dacor., I, 593, propune -una, care nu este curent în rom (cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat de la •capusun, cu suf. -un, cf. gargaun, si cu sing. refacut pe baza pl. Der. capsunica, s.f. (fraguta; specie de planta); capsuniu, adj. (culoarea capsunii). Capsoman, s.m. (prost, natîng), pare a fi un der. expresiv de la cap, cu suf. -man, ca gogoman, hotoman etc. Der. nu este clara; poate fi vorba de o contaminare cu ngr. ϰαφο- "sarac" sau mai curînd de un infix expresiv ca in cotosman.
capiţă, capíta (-te), s.f. – Gramada conica de fîn. – Mr. capita, copita. Sl. kopica (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 87; Meyer 198; Puscariu, Lr., 284; Conev 69 si 75); cf. bg. kapica, kopica, kupica, sb. kapica, ceh., pol. kopica "gramada" si, pornind de la sl., ngr. ϰόπιτσας (Meyer, Neugr. St., II, 33), alb. kopitsë, mag. kopicz. Schimbarea lui o › a pare a fi prezentat dificultati asa încît unii filologi au cautat explicatia în limbile romanice. Cf. Pascu, I, 57, care porneste de la lat. cappa si se refera la vegl. cappa "claie". Totusi, pare de preferat explicatia prin sl.; este vorba de un der. de la sl. kupiti "a aduna", cf. pol. kopić "a îngramadi" si rom. cupie. Pentru fonetism, cf. gata. – Der. capitie, s.f. (gramada de trestie).
căra, cará (cár, át), vb. – 1. A duce, a transporta cu carul sau cu caruta. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se carabani. – 6. (Arg.) A se face nevazut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. •carrāre, de la carrus (Puscariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însa formatia lat. nu pare normala. Ar fi de asteptat forma •carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil sa se fi produs o contaminare cu lat. chalāre "a coborî", de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totusi v. sard. carrare "a cara" (Atzori 90). La sensul 6 se poate sa fi intervenit o contaminare cu tig. kere "a casa", cf. carel. Der. carat, s.n. (actiunea de a cara, transport); carator, s.m. (hamal); carator, s.n. (cos, cosarca); caratura, s.f. (carat); carel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorita contaminarii cu tig. kere "a casa" (Graur 134); caraus, s.m. (persoana care cara, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -us; carausesc, adj. (propriu carausilor); carausi, vb. (a cara, a transporta cu carul; a face carausit); carausit, s.n. (carat). Din rom. provine bg. karam "a conduce" (Capidan, Raporturile, 205).
cărare, caráre (carắri), s.f. – 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul. – 2. Linie obtinuta prin despartirea în doua a parului de pe cap. – Mr. carare. Lat. carraria (Densusianu, Hlr., 159; Puscariu 287; Candrea-Dens., 244; REW 1718; Philippide, II, 636); cf. alb. karrarë, it. carraja (calabr. cárrara), prov. carriera, v. fr. charrière, cat., sp. carrera, port. carreira. Semantismul prezinta o schimbare proprie limbii rom., în timp ce celelalte limbi romanice pastreaza sensul primitiv de "drum de care". Puscariu a încercat în mai multe rînduri (Locul limbii romîne, 34; Études de linguist. rom., 40; DAR; contra Rosetti, I, 174; cf. Iordan, RF, VI, 150) sa explice aceasta schimbare prin conditiile tipice ale vietii primitive ale romînilor, în regiunile muntoase. Mai probabil, lat. carraria s-a contaminat cu scalaria (› fr. escalier), cf. lat. scala "iesire povîrnita", de unde sard. iskela "carare", alb. škalë, s.b., bg. skala "stînca ascutita", ngr. σϰάλα, etc. (Wagner 110; cf. REW 7637). Der. cararau, s.m. (Bucov., Maram., vagabond, haimana); carara, vb. (a face carari; a ascuti ferastraul); cararat, adj. (plin de carari; striat, dungat).
carabă, carába (carábe), s.f. – 1. Fluier. – 2. Tubul cimpoiului. – 3. Femur. Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe "fluier", carabatak "partea de sus a pulpei de pasare"; însa nu se poate explica prin sb. (cum sustin DAR si Scriban), deoarece este împrumut în sl. si datorita raspîndirii rom. a cuvîntului si a der. sai. În plus, este cuvînt care a proliferat si în gr., fara ca radacina sa apartina acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς "lacusta"; ϰάραβος "gîndac" si, mai tîrziu, "nava", care, dupa Boissacq 411, trebuie sa fie cuvînt strain în gr.; ϰαρβατίνη "învelitoare de blana pentru picioare", a carui origine este necunoscuta, tot dupa Boissacq 412; ϰαρβατιών "masinarie de aruncat sulite". Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt strain (probabil trac), cu sensul de "tulpina", apoi devenit "picior", si poate în legatura cu gr. ϰάλαμος. lat. calamus. Acest ipotetic •caraba nu poate fi gr., caci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; si, întrucît nu este nici sl., se cuvine sa-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizeaza, toate, prin faptul ca au multe picioare; ϰάραβος "nava" (lat. carabus, de unde sp., cáraba, carabela, cf. rom. corabie) se explica prin aspectul barcii cu vîsle, care are o oarecare asemanare cu un gîndac. Trecerea semantica de la "fluier" la "os" si "picior" este fireasca, cf. lat. tibia, fr. flûte, rom. fluier si ciolan. Der. caraban, s.m. (nasicorn); carabana, s.f. (nasicorn; femur); carabani, vb. (a o întinde, a fugi, a disparea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR si Scriban îl pun în legatura cu caravana, ipoteza imposibila istoric si fonetic si care trebuie sa se interpreteze ca "a pleca pe picioare", cf. fr. carapater; carabaneala, s.f. (fuga, plecat); carabete, s.m. (larva de tîntar sau taune), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legatura cu un gr. •ϰαραββίς, si care este un der. cu suf. -ete, cf. carete. Din acelasi grup face parte fara îndoiala carabus, s.m. (insecta, Melolontha vulgaris), format cu suf. -us (mr. carabus, megl. carabatšca, cf. bg. karabacka, care trebuie sa provina din rom.), si care prezinta un paralelism perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Puscariu 286 pleaca de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care presupune ca s-a contaminat cu lat. buscus "padure", si propune de asemenea o legatura cu alb. karabuš "rac" (cf. Meyer 177 si Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. •carabus, pe care el însusi îl califica drept incert cu acest sens, si care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leaga direct de lat. scarabaeus, si Diculescu, Elementele, 487, de un gr. •ϰάρραβος, cu finala expresiva. În sfîrsit, DAR leaga acest cuvînt cu carabas, fara sa fie clara ratiunea acestei apropieri. Pare mai sigur sa nu îl separam de caraban sau carabete; caz în care si alb. ar proveni din rom. Var. caradasca, s.f. (nasicorn) indica o contaminare a lui carabus cu radasca. ♦ Caravani, s.m. pl. (pantaloni tipic orientali), din bg. karavani (DAR) si caravei, s.n. (par, bat), folosit în Olt., par a fi în legatura cu acelasi cuvînt primitiv, fara îndoiala prin intermediul sl. ♦ Carîmb, s.m. (drug de loitra în care intra spetezele carului; parte a cizmei care îmbraca piciorul de la genunchi la glezna, în Bucov. si Maram., bat pentru a masura laptele muls) face parte din aceeasi familie, si reprezinta acelasi cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος "gîndac" si glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citata de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legatura cu originea sa sînt si mai numeroase decît în cazul lui carabus; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. •karǫbŭ "coaja", provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati "a dezghioca" (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karābas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv •carîmlu (Puscariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); aceasta ipoteza, admisa de Densusianu, GS, 363; Candrea si DAR, prezinta mari dificultati fonetice (Cf. Graur, BL, V, 91). În sfîrsit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio mentionata, crede ca este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf. încaibara.
cardi, cardí (-désc, -ít), vb. – 1. A bate, a lovi. – 2. A fura, a sterpeli. Cuvînt argotic, cu siguranta de origine tig. Graur 133 îl explica prin tig. kar- "a pronunta", contaminat cu a mardi; ceea ce presupune un sens "a vorbi" atestat de Graur si Juilland 160, dar contestat de Vasiliu, GS, VII, 108, si pe care, la rîndul nostru, nu îl cunoastem. Chiar si asa, semantismul prezinta dificultati. Mai probabil provine din tig. ker- "a da", prin intermediul formei kardem. – Der. cardeala, s.f. (bataie); carditor, s.m. (informator). Cf. de asemenea, în sustinerea etimonului kar-, Graur, BL, VI, 198 si V, 223.
carne, cárne (cắrnuri), s.f. – 1. Ţesut muscular al corpului omenesc sau al animalelor. – 2. La fructe, pulpa. – Mr. cara, carne, megl. carni, istr. cǫrne. Lat. carnem (Puscariu 295; Candrea-Dens., 266; REW 1706; DAR); cf. it. , sp., port. carne, prov., cat. carn, fr. chair. Cele doua forme ale mr. se explica prin pastrarea nom. caro alaturi de acuz. carnem. – Der. carnarie, s.f. (cantitate de carne); carnicios, adj. (carnos); carniu, adj. (de culoarea carnii); carnui, vb. (a descarna); carnos, adj. (care are multa carne); cf. mr. carnos, cuvînt care poate fi der. cu suf. -os, sau reprezentant direct al lat. carnosus (Puscariu 296; Candrea-Dens., 268; REW 1704; DAR), cf. prov., cat. carnos, sp., port. carnoso; cîrnosi (var. carnosi), vb. (a descarna; a toca marunt carnea; a îngrijora, a chinui), a carui der. este neclara, si care se datoreaza fara îndoiala unei contaminari cu sb. krnjiti "a face bucatele". – Compara cîrneleaga, s.f. (martea saptamînii antepenultime din dulcele Craciunului; carnaval); mr. carleaga, al carui al doilea element este liga, de la ligāre (Puscariu 376; cf. Candrea-Dens., 270; REW 5024; DAR), cu sensul de "interzicere", propriu rom. a lega (cf. carnaval, de la carnem levare, sp. carnestolendas, vicent. carlassare) – Der. neol. carnatie, s.f., din fr.; carnasier, carnivor, adj.; carnificare, s.f.; carnozitate, s.f.
cărturar, carturár (carturári), s.m. – Învatat, persoana culta, erudit. De la carte, prin intermediul unei der. neclare. Tocmai datorita acestei dificultati, se explica de obicei cu der. de la ngr. ϰαρτουλάριος "secretar, condeier" (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; DAR). Totusi, semantismul este dificil si, pe de alta parte carturareasa se poate explica numai plecînd de la carti "carti de joc". Trebuie plecat probabil de la imaginea unui pl. •carturi (la fel cu carnuri) care, chiar fara sa se fi folosit, a permis der. cu ajutorul suf. -ar. Derivarile pe baza pl. sînt frecvente, cf. gînd › gînduri, › îngîndurat, timp › timpuri › timpuriu etc. V. si înfasura, înhainura. – Der. carturareasa, s.f. (femeie care ghiceste în carti); carturaresc, adj. (cult); carturarie, s.f. (întelepciune).
casă, cása (cáse), s.f. – 1. Locuinta. – 2. Camin, familie. – 3. Pereche casatorita, familie. – 4. Descendenta, stirpe, familie nobila, dinastie. – 5. Încapere, odaie. – 6. Resedinta, sediu. – 7. Birou, centru. – 8. Mobilier casnic, obiectele din casa. – 9. Placenta. 10. Cabina, ghereta. – Mr., megl. casa, istr. cǫse. Lat. casa (Diez, I, 115; Diez, Gramm., I, 32; Puscariu 302; Candrea-Dens., 179; REW 1728; DAR); cf. it., prov., cat., sp., port. casa. – Der. casar, s.m. (cap de familie), pe care Candrea-Dens., 280 si REW 1750 îl deriva direct din lat. casarius; casas, s.m. (cap de familie, barbat casatorit; ruda); casator, s.m. (cap de familie), format de la un vb. disparut, reprezentant al lat. •casare (Puscariu 305; DAR); casatoresc, adj. (conjugal, matrimonial); casatori, vb. (a (se) uni prin casatorie), pentru semantismul caruia cf. it. accasare, sp. casar, si observatiile lui Bogrea, Dacor., III, 413; casatorie, s.f. (unuiune legala pentru întemeierea unei familii); necasatorit, adj. (burlac); casean, adj. (familiar); acasa, adv. (în casa proprie), care poate fi formatie rom. sau reprezentant al lat. ad casam, cf. it. a casa; casita (var. casita), s.f. (casuta, alveola; pila de pod, formata dintr-o casuta de bete cu umplutura de pietre; sertar), în legatura cu der. de la casa DAR îsi exprima îndoiala, deoarece i se pare inexplicabil rezultatul s, care apare la alti der., cf. casnica, casuta; chisita, s.f. (colivie, cusca), pare a fi var. asimilata a cuvîntului anterior; casnic, adj. (conjugal, matrimonial); casnica, s.f. (Arg., concubina, ibovnica); casnicesc, adj. (conjugal); casuta (var. casuta), s.f. (dim. al lui casa); casoaie, s.f. (augmentativ al lui casa; pivnita, camara si bucatarie la casele de la tara; lucarna, luminator; pila de pod). Rut. kašicja "pila de pod", pe care DAR îl da ca etimon al rom. casita, este mai curînd der. al rom.
caşcaval, cascavál (cascaváluri), s.n. – Brînza tipica gen svaiter. Mr., megl. cascaval. It. cacio cavallo, dialectal cascavallo, prin filiera orientala (ngr. ϰασϰαβάλι, tc. kaskaval, cf. Seineanu, II, 92; Lokotsch 1115; Ronzevalle 128; Weigand, Jb, XVI, 221). Meyer, Türk. St., I, 56, s-a înselat crezînd ca termenul provenea din rom. În schimb pare a fi rom. mag. kaskavál (Edelspacher 15). Forma it. se explica pe baza lui cavallo "un anume tip de brînza" (Iordan, BF, VI, 174).
interpretariat, INTERPRETARIAT, INTERPRETARIATE, s.n. Actiunea de a interpreta un text dintr-o limba într-o alta limba; comentare, explicare, explicatie, interpretatiune. – V. interpreta.
cataligă, catalíga (-gi), s.f. – Picioroange. – Var. (Mold.) catalica, catalig(a), catarig(a), catarig(a), etc. – Catarig, s.m. (înv., tînar, adolescent). Origine incerta. Este posibil sa fie vorba de o creatie expresiva, cf. Graur, BL, IV, 97; însa nu este sigur ca originea sa trebuie cautata în rom. În general se pune legatura cu bg. katerjaga "scara" (DAR; Candrea; cf. Bogrea, Dacor., IV, 812, unde se explica si legatura semantica între "articulatie, picior" si "tînar"). Mai usor ar fi sa plecam de la sb. kotrig "articulatie", koturige "felie"; în acest caz ar fi cuvînt identic cu catarigi (var. cotoroage), s.f. pl. (piftie din picioare de porc), pe care DAR îl considera cuvînt diferit; si probabil si de la cotonoage, s.f. pl. (picioare, labe), cu der. cotonogi, vb. (a bate). – Der. (înv.) catarigie, s.f. (adolescenta).
catechism, catechísm (-me), s.n. – Expunere a principiilor religiei crestine. – Var. catehism, (înv.) catihis. Mr. catehisie. Lat. catechismus (sec. XVI), datorita predicatorilor Reformei (cf. DAR). Var. catehism se explica prin pronuntarea cuv. ngr. ϰατηχισμός; catihis provine direct din ngr. ϰατńχησις, sec. XVIII (Gáldi 162). – Der. catechiza, vb., din fr. catéchiser; catihet, s.m., din ngr. ϰατηχητńς; catehisi (var. catihisi), vb., din ngr. ϰατηχίζς; catihisie (var. catehisie), s.f.
cătinel, catinél adv. – Încet, lin, domol; cu grija (ambele idei sînt simultane, cf. DAR). – Var. cîtinel, catanel, catelin, cîtelin. Lat. contĭnŭĕ "în mod continuu" sau contĭnuō de la contĭnēre "a rabda". Rezultatul normal trebuia sa fie •catinu (pentru -con, cf. catre), la care s-a adaugat suf. dim. -el, prin analogie cu (în)cetinel. În privinta semantismului, contĭnŭĕ a însemnat probabil "fara izbituri, fara zgîltîituri", ca sp. aguanta, cînd se transporta un obiect greu. Metateza -nel › -lin a unor var. se explica prin contaminarea cu lin "suav". Este putin probabila explicatia lui Puscariu, Dacor, III, 658 (cf. DAR si REW 1782a), care pleaca de la cautela pentru a presupune lat. •cautelῑnus sau •cautelēnus, care ar fi ajuns cu greu la rezultatul rom. Si mai putin probabila este explicatia lui Spitzer, din lat. cattus "pisica" si cu un suf. -inel, care nu ne este cunoscut (Dacor., IV, 656-63 si BL, VI, 234). – Der. cîtinelus, adv. (încetisor); cîtinica, adj. f. (putintica).
căţuie, catúie (catúi), s.n. – Vas în care se ard mirodenii. – Var. mr. catie. Ngr. ϰατσί "faras" (Cihac, II, 645; Bogrea, Dacor., IV, 798); cf. alb. katsi(jë), sl. kacija "foc". La încercarile lui Puscariu de a explica acest cuvînt prin lat. (•cata din lat. cyatus ‹ gr. ϰυάθειον, Puscariu 320, cf. it. cazzo, sp. cazo; lat. •quatium, Lat. ti, 40) a renuntat însusi autorul în DAR. Nu pare mai probabila der. din lat. cattia (Iordan, BF, VI, 174).
cauc, caúc (-ce), s.n. – Linguroi, caus; vas de scos apa. Lat. caucus (Densusianu, Hlr., 200; Puscariu 323; Candrea-Dens., 294; REW 1773; DAR); cf. ngr. ϰαύϰος, ϰαύϰη sau ϰαυϰίον, alb. kafkë. Din acelasi cuvînt, cu schimbare de suf. (ca în tîmburuc › tîmburus), s-a obtinut forma caus, s.n. (linguroi, vas de scos apa, butoi; vas de lemn sau de metal, cu toarta lunga de care se tine, si cu care se ia apa de baut din fîntîni; linguroi folosit de zidari pentru var; paleta), cuvînt mai curent decît cel anterior. Identitatea ambelor cuvinte nu pare sa fi fost remarcata, iar dictionarele le trateaza de obicei separat. Cihac, II, 46, deriva cuvîntul caus de la pol. kousz "vas, pahar", rut. ka(v)uš (cf. Berneker 1594 si Scriban); însa cuvîntul sl., dupa Miklosich Wander., 21 provine din rom. De asemenea trebuie explicat prin rom. si rus. kooš, semnalat ca etimon posibil de Sanzewitsch 199, Philippide, Principii, 64, (urmat de Puscariu, Dacor., III, 666 si DAR) pleaca de la lat. cavus, cu suf. -us; în vreme ce Giuglea, Dacor., III, 619, indica gr. ϰάβος "masura de capacitate pentru produse solide". Pentru acceptia de "paleta", cf. lat. caucellus › fr. choisel, choiseau.
cătun, catún (-ne), s.n. – Grup de asezari taranesti, sat. – Mr. catuna, megl. catun. Unul din cuvintele cele mai discutate din vocabularul rom. Este cuvînt comun tuturor limbilor balcanice: katunt (var. katund(i), kotun) "sat; casa de tara"; ngr. ϰατοῦνα "cort; tabara de corturi"; sl. katunĭ "tabara"; sb. katun "catun de ciobani; stîna"; bg. katun "coliba"; katunar "catun"; katunište "tabara de tigani nomazi"; tig. katuna "cort". Totusi, termenul nu se explica prin nici una din aceste limbi; astfel încît este nevoie sa i se caute originea în alte fonduri lingvistice. Opiniile sînt foarte variate, si însasi varietatea lor indica inconsistenta criteriilor posibile si lipsa de documentare cu care trebuie luptat. Miklosich a epuizat el singur posibilitatile cercetarii, afirmînd ca este vorba de un cuvînt de origine albaneza (Fremdw., 97), romîna (Wander., 8), turca (Türk. El., I, 329), italiana (Alb. Forsch., II, 10) sau autohtona (Slaw. El., 10). În general se considera ca este cuvînt autentic alb., adica al v. ilire (Meyer 183; Vasmer, Studien zur alb. Wortforschung, 28; Jokl, IF, XXXIII, 420; Philippide, II, 703; Skok, ZRPh., L, 519; DAR; cf. observatiile împotriva acestor opinii ale lui Rosetti, II, 113), si bazata pe o radacina indoeurop. •ka-ton. Treimer, Slavia, III, 450, presupunea o der. din avara; iar Densusianu, GS, VII, 90 propunea un iranian •katun "locuinta subterana". Mai prudent Berneker 494 se limiteaza sa o califice drept "Balkanwort". În sfîrsit, Rohlfs, EWUG 949 se gîndeste la tc. osmanli katan "tarc", ipoteza în care coincide cu Seineanu, II, 96. Numai Jirecek, Geschichte der Serben, I, 156 (bazîndu-se fara îndoiala pe una din multele opinii ale lui Miklosich) a propus etimonul it. cantone, pe care cercetatorii nu par a-l accepta, si care totusi se poate sa fi intrat de foarte timpuriu în gr. (pentru pierderea lui n, cf. it. confetto › ngr. ϰουψίτον), si de acolo în celelalte limbi balcanice.
căuta, cautá (cáut, cautát), vb. – 1. A examina, a cerceta. – 2. A scruta, a se uita fix si insistent. – 3. A parea, a avea aspect de. – 4. A fi orientat, a fi situat în fata a ceva. – 5. A se îngriji, a se ocupa de ceva, a veghea. – 6. A îngriji, a avea grija de sanatatea cuiva. – 7. A cerceta, a verifica. – 8. A iscodi, a scormoni. – 9. A cauta, a urmari, a încerca sa obtina ceva. – 10. A încerca. – 11. A se stradui, a face eforturi. – 12. A cauta cu grija, a se îngriji exagerat de felul în care se exprima. – 13. (Cu pron. în dat.: a-si cauta de) A-si vedea mai departe de, a încerca mai departe, a se preocupa numai de ceva, a se margini la. – 14. (Refl.) A avea cautare, a placea, a se vinde bine. – 15. A fi nevoit, a trebui, a fi obligat (mai ales în expresia ca(u)ta sa) – Var. cata. – Mr. caftu, caftare, megl. caft, caftari, istr. cǫwtu. Cuvînt greu de explicat, în care par a se fi confundat doua cuvinte lat. diferite, chiar daca aceasta confuzie nu este un fapt sigur. Pare evident ca var. cata reprezinta lat. captāre (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 38; Candrea-Dens., 286; REW 1561); cf. vegl. catuar "a afla", friul., engad. cattar "a obtine", v. prov. catar "a vedea", sp., port. catar. La acest etimon, bazat pe perfecta coicidenta a v. port. si a v. sp., Puscariu a renuntat ulterior, iar în DAR identifica total pe a cata cu a cauta, derivîndu-l pe primul din ultimul; aceeasi interpretare la Graur-Rosetti, BL, V, 220. Este sigur ca ambele cuvinte se confunda astazi în toate acceptiile lor. În privinta semantismului cuvîntului rom., evolutia la "a privi" este deja lat.; cf. San Isidoro de Sevilla, Etym., XII, 2, 38; cattat, id est videt; de unde rezulta si faptul ca reducerea lui pt este veche. De la "a privi" s-a trecut firesc la sensul de "a cauta", propriu si sp.: cf. în graiul din Astorga, vai cata los buis, rom. cata boii (S. Alonso Garrote, El dialecto vulgar leonés, Madrid 1947, p. 173). Prin urmare, etimonul captāre explica perfect fonetismul si semantismul lui a cata, forma foarte împamîntenita în graiul popular si care se mentine în numeroase regiuni, în ciuda faptului ca literatura prefera forma a cauta. Cu toate acestea, captāre pare insuficient pentru a explica forma a cauta. Identitatea de sens i-a determinat pe multi autori sa considere ca aceasta ultima forma ca var. fonetica de la captāre (Diez, Gramm., I, 32; Cipariu, Elemente, 40; Körting 904), al carui rezultat pare destul de socant. Din aceasta cauza s-a încercat sa se explice cauta si mai ales u acest cuvînt prin intermediul altui etimon lat., bazat pe cuvînt si pe notiunea de cautus, usor diferite dupa diversii cercetatori (de la cautus, dupa V. Burla, Studii filologice, 93 si Candrea-Dens., 295; de la •cautāre, dupa Candrea, Rom., XXXIII, 305; Meyer, Alb. St., IV, 35; Graur-Rosetti, BL, V, 220; si Pascu, I, 60; de la •cavitāre, dupa Densusianu, Rom., XXXVIII, 676; G. Meyer, IF, VI, 118; Puscariu, 325; DAR. Cf. observatiile împotriva etimonului •cavitāre la Candrea-Dens., 295 si la Densusianu, GS, II, 18). Etimonul •cavitāre "a îngriji", de la cavitum, forma populara a lui cautum, este posibil fara a fi convingator. Rezultat sau fonetic este incert (cf. laudavi › laudai; pavimentum › pamînt; civitatem › cetate; ovem › oaie; etc.). Pe de alta parte, nici •cautare nici •cavitare nu ar fi de ajuns pentru a explica toate acceptiile lui cauta; astfel încît nu pare probabila explicatia pe care o propune DAR, de la cata, prin intermediul unei reduceri de la cauta. Astfel stînd lucrurile, par posibile doua solutii. Daca se admite etimonul incert •cavitāre, forma dubla cata si cauta corespunde la doua etimoane diferite, cu o totala confuzie ulterioara a semantismului. Daca se face abstractie de •cavitāre, cum pare de preferat, ar fi obligatoriu sa explicam ambele forme pornindu-se de la lat. captāre. Forma vulg. cattare ar fi dat în mod normal cata, ca în prov. si sp. pe cînd de la •captāre , prin intermediul unei pronuntari defectuoase •cabtāre, s-ar fi ajuns la cauta, ca în cazul lui presbyter › preut. Dovada a acestui fapt ar putea fi perfecta corespondenta a rezultatelor ambelor cuvinte în dialecte: mr. caftu, preftu, istr. cǫwtu, prewt. Der. cautatoare, s.f. (Trans., oglinda); cautator, adj. (care cauta); cautator, s.m. (ghicitor, prezicator; petitor, mijlocitor, mai ales cel care este însarcinat cu verificarea situatiei economice a pretendentului); cautatura, s.f. (privire, uitatura); cautare, s.f. (examen; cercetare; îngrijiri medicale, tratament; garda; administratie; obiectiv, pretentie; înfatisare, aspect; succes, acceptare).
cea, ceá interj. – Strigat cu care se mîna boii la dreapta. -Var. ceala, ta. Lat. ecce hac (Draganu, Dacor., III, 692), cf. it. qua "pe aici", fr. ça, sp. acá (Draganu crede ca var. ceala reprezinta lat. ecce hac illac). Dupa Philippide, ZRPh., XXXI, 302; Nandris, RF, I (1928), 185-8 si DAR, este art. cea (m. cel) si trebuie interpretata ca expresie eliptica, în loc de cea parte. Pentru Iordan, BF, IX, 117, este vorba de o creatie expresiva. Din rom. provin mag. csá(h), csále (Draganu, Dacor., III, 692), rut. ča(la) (Miklosich, Wander., 16); pol. chala, sb. ča. Poate trebuie adaugat aici ceas (var. ceas), interj. (se foloseste la mulsul vacilor, pentru a le cere sa-si mute piciorul), care ar putea fi de asemenea creatie spontana dar care, în realitate, se poate considere ca un comp. de la cea cu si, ca acisi, asasi, atuncesi, etc. Dupa Philippide, ZRPh., XXXI, 302, din lat. cessa, imperativ de la cessare; însa acesta explicatie se bazeaza pe var., mai putin frecventa decît ceas, si nu tine de o circumstanta caracteristica si anume ca ceas, la fel ca cea, se poate folosi numai pentru animale bovine. Aceeasi interj. se foloseste ca îndemn pentru a urina, uz în care coincide cu tc. cis "urina".
ceafă, ceáfa (céfe), s.f. – 1. Partea de dinapoi a gîtului sau a capului. – 2. Parte a jugului care se sprijina pe ceafa animalelor de tractiune. – 3. Parte a capetelei. – Mr. chiafa. Origine incerta. Este evidenta identitatea cu tc. kafa "ceafa", din arab. qafā (cf. Moldovan 424), de unde provine si cafa, s.f. (în blanarie, partea a blanii ce corespunde cefii), cf. Seineanu, III, 24. Der. din mr. este sigura; însa rom. presupune un intermediar necunoscut, care sa explice rezultatul oclusivei turcesti. În general, se considera ca este vorba de alb. kjafë (Meyer 219; Philippide, II, 704; Pascu, II, 224; Rosetti, II, 114), ceea ce nu înlatura dificultatea. Probabil formatie locala, din gr., cu sensul de "capatîna, cap mare sau gros", termen aplicat traditional grecilor. Poate fi vorba de o pronuntare locala: Scriban semnaleaza pronuntarea čaf în alb. din Scutari.
ceanac, ceanác (-enáce), s.n. – Lighean. Tc. çanak (Cihac, II, 559; Roesler 607; Seineanu, II, 122; Meyer 142; Lokotsch 391; Ronzevalle 74), cf. ngr. τσανάϰι, alb. tšanak. Cuvîntul exista si în cuman. čanak (cf. Kuun 124). Pascu, I, 189, a încercat sa-l explice prin tc. çini (cf. cinie), cu suf. -ac.
ceangău, ceangắu (ceangắi), s.m. – Maghiar care apartine unui grup de colonisti stabilit în centrul Moldovei înainte de sec. XV. Mag. csángó "care suna prost" (Cihac, II, 488; Seineanu, Semasiol., 171; A. Banciu, Ţara Bîrsei, II, 42). Numele se explica prin felul lor de a vorbi, cu greseli.
cearcăn, cearcan (ceárcane), s.n. – 1. (Înv.) Cerc. – 2. Cerc luminos care uneori înconjoara Soarele sau Luna, halo. – 3. Cerc care înconjoara un obiect. – 4. Cerc vînat care înconjoara uneori pleoapa înferioara. – 5. Compas de dogar. – Var. tarcan. Origine incerta. Se considera reprezentant al lat. circinus "compas", de la circināre "a rotunji" (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Puscariu 329; Candrea-Dens., 312; REW 1942; Iordan, Dift., 116; DAR), dar fonetismul nu e clar; cf. it. cercine, fr. cerne, sp. cercén, cercenar, cu sensuri asemanatoare. Rezultatul rom. ar fi trebuit sa fie •cércen, si nu se întelege cum s-a ajuns la un c velar. Explicatia lui Puscariu (ZRPh., LVII, 263; Archiv., CLXIV, 213; Dacor., III, 396; DAR), bazata pe un lat. •circanus, este gresita, caci ridica o problema de schimbare de accent si face abstractie de an › în (cf. Rosetti, I, 58). Byck-Graur 20 se gîndesc la un sing. analogic, reconstruit pe baza pl. •cercene, în gemene ‹ geaman; cu toate acestea, prezenta lui c pare ca ar fi trebuit sa împiedice analogia (este greu de crezut, plecîndu-se de la margine, la o forma der. •marga-, oricare ar fi analogia); formele care ridica aceeasi problema, leagan si mesteacan, care se invoca în sprijinul acestei opinii, sînt de asemenea incerte, circinus este justa, s-ar cuveni mai curînd sa se plece de la •carcinus din gr. ϰαρϰίνος care, pe lînga "cancer", înseamna si "compas", ca circinus, si provine de la ϰαρϰινόω "a curba". Contaminarea ambelor cuvinte pare sigura (cf. circinus "herpes", care trebuie sa provina de la sensul cuvîntului gr.); si de la un rezultat rom. •carcen se poate presupune a fi o metateza de la cearcan. Totusi, este mai probabil sa fie vorba de o der. interna în rom., pornindu-se de la cerc sau de la o forma f. disparuta, •cearca, ca în boc, boaca › boacan, pe baza unui suf. construit pe baza modelului lui zdravan, tapan etc. – Der. cercani, vb. (a înconjura cu un cerc).
cehădaie, cehadáie (-ai), s.f. – 1. Protap de plug. – 2. Persoana insolvabila sau neserioasa. – Var. ce(a)cadaie, cicat(a)ie. Mag. cságató (Puscariu, Dacor., III, 673). Rar, în Trans. de Vest. Înainte acelasi Puscariu, ZRPh., XXXI, 302 se gîndea la lat. cicada, cu suf. -aie, care nu pare posibil. Acceptia 2 pare a se explica prin asemanarea sa cu cehai sau cicali.
cuvântul, Cuvântul se gaseste în articolul 1300 din Codul civil aflat la aceasta data în vigoare si nu este explicat de nici un dictionar. Consultati un jurist!
moderator, moderator e labagiul care n-o sa bage pe site ( adica sait) explicatziile mele.. lua-i-ash "muia" in pula.. :)
cenuşe, cenúse s.f. – 1. Reziduu ramas dupa arderea unui corp. – 2. Pulbere, praf, nimic. – Mr. tinusa, megl. tanusa, , istr. teruse. Lat. cinus, vulg. cinus (neutr., acuz. cinus), prin intermediul unui der. colectiv •cĭnusĭa (Densusianu, Hlr., 138; Puscariu 332; Candrea-Dens., 302; REW 1930; DAR). Existenta lui •cĭnusĭa se confirma prin cors. cianugia, sard. cinus (Wagner 80). În celelalte limbi romanice a prevalat •cĭnĭsĭa, cf. it. cinigia, prov. ceniso, fr. dial. cenise, sp. ceniza, port. cinza (cf. Corominas, I, 762). Este mai putin probabila o der. interna de la cinis sau de la cinus, prin intermediul suf. -use, cum presupuneau Philippide, Principii, 64; Meyer, Alb. St., IV, 109; Byhan, Jb., III, 25. Var. cenusa, astazi mai putin folosita, este doar ortografica; grafia -e este întotdeauna de preferat dupa s si j, cf. moase, use, vîrse etc. Der. cenusa (var. încenusa), vb. (a face cenusa, a trata cu cenusa, de ex. pielea; a deveni cenusiu, a-si pierde culoarea); cenusar (var. Mold., cenuser), s.m. (cutie în care cade cenusa; lenes; arbore, Ailanthus glandulosa; condeier, copist), ultima acceptie reprezinta de fapt rus. cinuša "contopist" (cf. cin), identificat cu cenuse prin etimologie populara, care se explica prin folosirea în trecut a cenusei ca sugativa; cenusar, s.n. (groapa cu cenusa; sac de cenusa, folosit pentru a face lesie; bazin de tabacit pieile); cenusereasa, s.f. (personaj din basme, închipuit ca o fata persecutata de mama vitrega); cenusernita, s.f. (scrumiera); cenusi, vb. (a trata cu cenusa; a deveni cenusiu); cenusiu, adj. (gri, sur); cenusoara (var. cenusoasa), s.f. (planta, Tussilago farfara); cenusos, adj. (cenusiu); cenusotca, s.f. (lenes, indolent; Cenusareasa); cenuserie, s.f. (cantitate de cenusa); cenuseri, vb. (a arde, a mistui; a pune la argasit); cenuserit, s.n. (actiunea de a pune pielea la argasit cu cenusa).
cercală, cercála (cercắli), s.f. – Navod, plasa de pescuit. Rut. čekalo (Draganu, Dacor., VI, 267); r s-ar explica prin asimilarea cu vb. a cerca. Din rom. ar putea proveni mag. cserkálo.
cerceta, cercetá (cercetéz, cercetát), vb. – 1. A examina, a cerceta, a iscodi, a verifica. – 2. A consulta, a sonda, a aprecia. – 3. A întreba. – 4. (Înv.) A vizita, a fi în relatii. Lat. cĭrcĭtāre (Diez, Gramm., I, 32; Puscariu 344; Candrea-Dens., 314; REW 1943; Iordan, Dift., 141; DAR), cuvînt care s-a pastrat numai în rom. – Der. cercetas, s.m. (explorator; boy scout); cercetasie, s.f. (organizatie a cercetasilor); cercetasime, s.f. (grupare de cercetasi); cercetator, adj. (care cerceteaza). Dosoftei foloseste forma cercata, "a examina" pe care Pascu, Beiträge, 9 si DAR o explica drept rezultat al contaminarii lui cerceta cu cata (sau cu cerca, dupa REW 1943); însa forma aceasta nu pare sigura.
prefaţă, PREFÁŢĂ s.f. Cuvânt catre cititori asezat la începutul unei carti, care contine lamuriri, explicatii etc. legate de opera respectiva; precuvântare. [Pl. -fete. / cf. fr. préface, it. prefazione].
problemă, PROBLÉMĂ s.f. (Mat.) Chestiune de rezolvat a carei solutie, dezlegare se pot afla sau trebuie cautate prin calcul. 2. Lucru dificil, greu de înteles, de explicat sau de rezolvat; chestiune de actualitate care trebuie rezolvata; chestiune. [Var. problem s.n. / cf. fr. problème, it., lat., gr. problema].
cere, cére (cér, cerút), vb. – 1. (Înv.) A cauta. – 2. A avea nevoie. – 3. A solicita, a implora. – 4. A reclama, a pretinde, a revendica. – 5. A indica pretul unei marfi. – 6. A cersi, a cere de pomana. – 7. A peti, a face propuneri de casatorie. – 8. A chema, a solicita prezenta. – 9. (Refl.) A se cere, a fi nevoie. – 10. A fi acceptat un articol. – 11. (Refl.) A solicita un permis, a cere autorizatie. – Mr. ter, tireare "a cauta," megl. ter. Lat. quaerĕre "a cauta" si a cere (Puscariu 337; Candrea-Dens., 317; REW 6923; DAR); cf. it. chiedere (sard. kèrrere), prov., v. fr. querre, sp., port. querer. – Der. cerinta, s.f. (exigenta), formatie literara din sec. XIX. Conjug. perf. simplu cerui si a part. cerut este moderna si analogica; pînâ în primii ani ai sec. XIX se folosise, paralel cu formele anterioare conjug. lat. quaesῑvi › cersii, de unde cersui, si quaesῑtum › cersit, mai tîrziu cersut (cu r analogic, de la prezent). De la aceasta forma veche de conjug. s-a dezvoltat un vb. nou, iar pe baza perf. simplu al acestuia, cersii, s-a construit un prezent analogic cersesc; astfel se explica cersi, vb. (a cere; a cere de pomana; a implora); cu der. cersit, s.n. (faptul de a cersi); cersetor, s.m. (persoana care cere de pomana); cersetoresc, adj. (de cersetor); cersetori, vb. (a cersi); cersetorie, s.f. (cersit). Pentru formarea acestui vb., cf. Seineanu, Semasiol., 214 si de asemenea v. sard. kerkidore, sard. chircadore "cersetor".
cere, cére (-r, -út), vb. – 1. (Înv.) A cauta. – 2. A avea nevoie. – 3. A solicita, a implora. – 4. A reclama, a pretinde, a revendica. – 5. A indica pretul unei marfi. – 6. A cersi, a cere de pomana. – 7. A peti, a face propuneri de casatorie. – 8. A chema, a solicita prezenta. – 9. (Refl.) A se cere, a fi nevoie. – 10. A fi acceptat un articol. – 11. (Refl.) A solicita un permis, a cere autorizatie. – Mr. ter, tireare "a cauta," megl. ter. Lat. quaerĕre "a cauta" si a cere (Puscariu 337; Candrea-Dens., 317; REW 6923; DAR); cf. it. chiedere (sard. kèrrere), prov., v. fr. querre, sp., port. querer. – Der. cerinta, s.f. (exigenta), formatie literara din sec. XIX. Conjug. perf. simplu cerui si a part. cerut este moderna si analogica; pînâ în primii ani ai sec. XIX se folosise, paralel cu formele anterioare conjug. lat. quaesῑvi › cersii, de unde cersui, si quaesῑtum › cersit, mai tîrziu cersut (cu r analogic, de la prezent). De la aceasta forma veche de conjug. s-a dezvoltat un vb. nou, iar pe baza perf. simplu al acestuia, cersii, s-a construit un prezent analogic cersesc; astfel se explica cersi, vb. (a cere; a cere de pomana; a implora); cu der. cersit, s.n. (faptul de a cersi); cersetor, s.m. (persoana care cere de pomana); cersetoresc, adj. (de cersetor); cersetori, vb. (a cersi); cersetorie, s.f. (cersit). Pentru formarea acestui vb., cf. Seineanu, Semasiol., 214 si de asemenea v. sard. kerkidore, sard. chircadore "cersetor".
cerenţel, cerentél (cerentéi), s.m. – Planta cariofilacee (Geum urbanum). Numele se da si altor plante si flori (Geum rivale; Dryas octopetale). – Var. ceritica. Lat. cerinthe, cu suf. dim. -el (Densusianu, Rom., XXXIII, 73: Puscariu 345; REW 1831; DAR). Pentru var., cf. Pascu, Beiträge, 26, care o explica prin intermediul unei schimbari de suf. Totusi, Tiktin presupune ca ceritica este un der. de la ceara (cf. fr. fleur de cire), si ca de la ea provine var. cerentel.
cerni, cerní (cernésc, cernít), vb. – 1. A înnegri, a vopsi în negru. – 2. A îmbraca în doliu. – 3. A se calugari. – 4. A întrista, a amarî, a supara. Sl. črŭniti "a înnegri", de la crŭnŭ "negru" (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48). Adj. s-a pastrat în rom. doar ca nume de oi (cerna), de boi (cernea), de cîini (cernei) si de rîuri (Cerna), ca si în mai multe toponime (Cernica, Cernauti). – Der. cerneala, s.f. (actiunea de a înnegri sau de a vopsi în negru; colorant negru în general; doliu; necaz, cerneala neagra; cerneala în general; Arg., cafea), din sl. črŭnilo, cu suf. modificat dupa rom. -eala (Iordan, Dift., 82; DAR); cernica s.f. (Arg., carte de joc, optar), probabil aluzie la manastirea Cernica, desi nu este clara explicatia; cernusca, s.f. (planta Nigella sativa, Nigella arvensis), din rus. černuška (Tiktin); ciorna, s.f. (concept, bruion), din rus. čornyi "negru; concept, bruion" (Cihac, II, 48); ciornaie, s.f. (Mold., animal sfrijit); ciornei, s.m. (persoana cu tenul masliniu); ciorni, vb. (a face o ciorna); ciornoglav, adj. (bolnavicios), din bg. černoglava "cap negru" (Puscariu, JB, XVI, 222).
cetină, cétina (-ni), s.f. – 1. Ac de brad. – 2. Ramura de brad. Sl. četina, der. colectiv de la četŭ "ac, teapa, dinte" (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48; Iordan, Dift., 144), cf. sb., cr. četina, ceh. šetina, alb. četina; mag. csetina pare a proveni din rom. – Der. cetin, s.m. (ienupar); cetinis, s.n. (padure de brazi); încetinat, adj. (cu ramuri dese, se spune numai despre brazi). Nu a fost explicata corespondenta cu it. cetina "taiere de copaci", a carui origine este necunoscuta, dupa Prati 262.
chefe, chéfe (-e), s.f. – Periuta, maturica. Mag. kefe. – Der. chefelui, vb. (a peria; a se crapa), din mag. kefélni (DAR). Putin folosit, în Trans. De la o var. chefelni, care se foloseste tot în Trans., ar proveni, dupa Scriban, chelfani, vb. (a bate tare pe cineva), explicatie care este ispititoare, chiar daca nu se lamureste bine circulatia extinsa a ultimului cuvînt, în comparatie cu aria modesta a celorlalte. – Der. chelfaneala, s.f. (bataie).
cheie, chéie (chéi), s.f. – 1. Obiect de metal care serveste la încuierea sau deschiderea unei broaste. – 2. Robinet. – 3. Cuvînt sablon. – 4. Deschizator de conserve. – 5. Croseta (pentru încheiat nasturii). – 6. Acordor, persoana care se ocupa cu acordarea unor instrumente muzicale. – 7. La instrumentele muzicale de vînt, valvula. – 8. Piatra situata în punctul cel mai înalt al unei bolti. – 9. Explicatie, dezlegare. – 10. Baza, piatra unghiulara. – 11. Dantela. – 12. (Pl.) Defileu, vale îngusta între doi pereti înalti, trecatoare. – Mr. cl’aie, megl. cl’eili. Lat. clavem (Puscariu 352; Candrea-Dens., 324; REW 1981; DAR); cf. it. chiave (lec. chié), prov., cat. clau, fr. clé, sp. llave, port. chave. Pentru acceptia "defileu", cf. sard. keia, care pare totusi de origine preromana (cf. Wagner 294) pe lînga faptul ca exista o anomalie în fonetismul sau (lat. cl ar fi dat cr în sard.); der. din gr. ϰεία, propusa de Atzori 95, nu pare posibila pentru rom. – Der. cheita, s.f. (cheie mica; dantela; obiect care prinde); cheier, s.m. (fabricant de chei; portchei), pe care Candrea-Dens., 325, îl deriva de la alt. clavārius, si Pascu, Beiträge, 15, de la •claviarius. Cf. cheotoare, încheia, descheia.
chelteu, cheltéu (-uri), s.n. – Cos. Mag. költö "obiect pentru transportat" (Draganu, Dacor., III, 711). Dupa Magyar Nyelvör, XXX, 55, se explica mai bine prin var. dialectala töltö. În Trans.
dictionat, dictionat explicativ al limbii romane
chemului, chemuluí (-uésc, -ít), vb. – (Trans.) A reflecta, a calcula. – Var. chimului. Mag. kém(l)elni (Lacea, Dacor., IV, 778). Cuvînt rar. Gáldi, Dict., 114, porneste de la var. si o explica prin mag. kimél. – De aici, în Mold., expresia cu nechimiluita (var. cu chiuita), cu sensul de "fara socoteala, în exces".
cherdos, chérdos s.m. – Profit, avantaj. – Var. chirdos. Ngr. ϰέρδος (DAR). Cuvînt rar, în Mold. – Der. chirdosi, vb. (înv., a împrastia, a irosi, a consuma), din ngr. ϰερδίζω (cf. bg. kerdosvam) "a cîstiga", cu o schimbare de sens destul de curioasa (DAR o explica printr-o contaminare cu pierde, pronuntat cherde).
imi, imi permit sa explic etimologia cuvantului "misandra". Acesta provine din greaca veche, de la verbul miso= a uri si substantivul ghini = femeie (in greaca noua, ghineka=femeie), precum si pentru misogin, etimologia are aceeasi baza, greaca veche, miso= a uri si andra= barbat. multumesc cornelia duta
chifligi, chifligí (-gésc, -ít), vb. – 1. Despre fructe, a (se) înmuia. – 2. A (se) flescai. Creatie expresiva (cf. Graur, BL, IV, 98). Circula mai ales în Mold., cu multe var.: chiflosi, chilfosi, chirfosi. Pentru acest ultim cuvînt, pe care DAR îl explica gresit prin "a murdari", cf. Iordan, BF, II, 172 si Graur, BL, IV, 185 (Bogrea, Dacor., III, 729, propune explicatia prin sb. krvosalija "munca grea"). – Der. chirfoseala (var. chilfoseala), s.f. (încurcatura, harmalaie).
chifti, chiftí (-tesc, -ít), vb. – 1. A iesi la suprafata, a se ivi apa dintr-un pamînt excesiv de umed. – 2. A fierbe. Creatie expresiva (DAR). Cihac, II, 258 încearca sa o explice prin pisti. – Der. chifteala, s.f. (zgomotul mersului pe pamînt mlastinos).
chilată, chiláta (-te), s.f. – Patul armei. – Var. chiulata. Fr. culasse, cu o schimbare greu de explicat (DAR se gîndeste la o etimologie populara, adica la o confuzie cu lat., nu poate fi întîmplatoare coincidenta cu aceeasi schimbare ca în sp.).
chilău, chilắu (-ắi), s.n. – Ciocan de lemn, mai. Pol. kilof (Cihac, II, 49) sau mag. külö (DAR); se pare ca ambele cuvinte duc la tc. külünk "tîrnacop". – Der. rom. indica faptul ca termenul a fost interpretat ca o inovatie expresiva, care ar fi reprezentat ideea de "minge" sau "obiect rotund". Der. chilom, s.n. (mai, ciocan; lovitura de pumn), din tc. külünk, cf. sb. ćulum; chilavita, s.f. (Banat, Olt., sapa, sapaliga); chilos (var. pilos), adj. (încapatînat, îndaratnic; rezistent, robust; greoi), cuvînt care se considera în general der. de la pila prin aluzie la marea sa rezistenta (Candrea; Scriban), dar care este de preferat sa se interpreteze ca "tare de cap"; chilug, s.n. (mai), de la var. tc. külug, astazi numai în expresia tuns chilug "tuns zero", sau "cu falsa corectie", mold. pilug, s.n. (pisalog de piulita); chilimbot, s.m. (bulgare, bot, grunz; baietel, mucos), der. expresiva în care se combina •chil- "cocolos" cu bot; chiloman, s.m. (om robust si rotofei), cu suf. expresiv -man, cf. gogoman, hotoman, cotosman; chiloman, s.n. (larma, scandal, harmalaie; Arg., kil, litru), pentru al carui semantism cf. sp. pelotera (al doilea sens se explica printr-o confuzie hazlie cu chilogram). Chiloman, care "nu are origine cunoscuta" (Graur, BL, III, 186 si V, 57; cf. DAR), a fost explicat gresit prin chilogram (Puscariu, Dacor., IV, 137), sau prin tig. keliben "joc, dans", gen. pl. kelimangero (Graur, 186; Juilland 161).
chimă, chíma (-me), s.f. – Germen, samînta. Sb. kima (DAR) sau din germ. Keim, prin intermediul sas. kim (Lacea, Dacor., IV, 778). Înainte, Philippide, Principii, 138, încercase sa-l explice prin gr. ϰῦμα (cf. ciuma) ipoteza acceptata de Bogrea, Dacor., II, 654. – Der. chimita, s.m. (diavol; bufon, caraghios), care pare a fi un dim. de la cuvîntul anterior (Bogrea si DAR îl explica prin numele unui personaj popular în trecut datorita sotiilor sale; nu este însa posibil sa se aplice diavolului numele unui personaj real, si nici nu s-ar explica prin alte mijloace apelativul Chimita, astfel încît este de presupus ca acesta din urma este o simpla porecla).
chingă, chínga (chíngi), s.f. – 1. Cingatoare, brîu. – 2. Fîsie de piele cu care se fixeaza saua pe cal. – 3. Curea, legatura. – 4. Gaica la haine si paltoane. – 5. Bara, stinghie. – 6. Fîsie de teren. – Var. cinga. Mr. vinga, vingla, megl. cl’inga. Lat. cingŭla (Diez, I, 27; Densusianu, Rom., XXIX, 330 si XXXIII, 276; Puscariu 370; Candrea-Dens., 350; REW 1926; DAR); cf. alb. kjingëlë, it. cinghia, prov. cenha, fr. sangle, cat. singla, sp. cello si cincha (Corominas, I, 756). Fonetismul rom. prezinta o schimbare care se explica de obicei printr-o metateza anterioara rom. (lat. •clinga, dupa Candrea-Dens., si DAR), ipoteza infirmata de var. Mai curînd trebuie presupus ca rezultatul normal de la cingula, rom. •cinghia › •cinghe, pl. cinghi (cf. auricula › ureche, pl. urechi) a produs probabil, pe de o parte, metateza chingi cu sing. regresiv chinga, si pe de alta parte un sing. analogic cinga (DAR explica aceasta ultima forma ca pronuntare locala, în Mold., si ca reprezentant al unui lat. •clinga, în Trans.; cf. Puscariu 370). Cf. totusi lat •clinga › napol. chienga (Battisti, II, 944). Der. închinga (var. închingi, înching(i)ui), vb. (a încinge; a pune chinga); deschinga, vb. (a scoate chinga). Cf. cinge.
pl, pl. dictionare;lexicon,vocabular;carte in care sunt notate explicatiile unor cuvinte.
chior, chiór interj. – Imita mai multe zgomote, cum sînt chioraiala sau strigatul curcanului. – Var. ghior. Creatie spontana, cf. bîr, mîr, mor, hor, hîr. – Der. chiorai (var. ghiorai, chiorca(n)i, cherca(n)i, cherai, Trans., corai,) vb. (despre curcani, a croncani; despre mate, a chiorai); chirai (var. cherai, chirlai), vb. (despre gaini, a cotcodaci; despre greieri, a cînta; a tipa, a striga); cherlai, vb. (rar, a latra), cuvînt care ne apare numai la Bratescu-Voinesti si care indica o contaminare cu chelalai; chioraiala (var. ghioraiala, chiorait, chioraitura, ghioraitura), s.f. (zgomot produs de intestine); chiric, s.m. (Trans., greiere; copil), ultimul sens explicabil prin ideea de "care tipa mult"; ghiorlan, s.m. (sobolan; golan), cu acelasi semantism ca termenul anterior, cf. Philippide, Principii, 150 si Spitzer, Dacor., IV, 652-4 (dupa ipoteza gresita a lui Lacea, Dacor., III, 751, din sas. Jórlänk "oaie de un an"); închiorcosa, vb. refl. (a-si roti coada curcanul; a privi cu dispret, a se înfuria), cuvînt care pare a se explica printr-un joc foarte frecvent între baieti, care consta în a imita cuvîntul chior în jurul unui curcan, pentru a-l stîrni si a-l obliga sa-si roteasca îndata coada (dupa DAR si Candrea, origine necunoscuta; Scriban îl pune în legatura cu mag. körleni "a învîrti"). Pentru var. ghiorhai, cf. Iordan, BF, VII, 280.
chiti, chití (-tésc, -ít), vb. – 1. A lansa, a arunca, a a trage cu arma. – 2. A tinti. – 3. A arunca o privire. – 4. A nota, a observa. Sb. hitat, hititi "a trage, a slobozi", contaminat si în mare parte confundat cu cuvîntul anterior (Puscariu, RF, I (1928), p. 271; DAR). – Der. chitaci, s.m. (ochitor; care tinteste bine), prost explicat de Löwe 9 pe baza bg. skitač "vagabond"; chitas, s.m. (ochitor); chiteala, s.f. (ochire, tintire).
chiulaf, chiuláf (chiuláfuri), s.n. – Caciula turceasca. Tc. külah (Seineanu, II, 118; Meyer 229; Lokotsch 1232); cf. alb. külaf, bg. kjukaf, sb. ćulaf. Din der. tc. külahci "vînzator de caciuli" si apoi "smecher" (pentru evolutia cf. papugiu, cioflingar), provine rom. chiulangiu, s.m. (smecher; elev care chiuleste), cf. Scriban, Arhiva, XXIII (1912), p. 382; Iogu, GS, IV, 388; DAR. De la acest cuvînt s-a reconstruit în rom. chiul, s.n. (înselatorie, festa, renghi; în limbaj scolaresc, absenta nejustificata). Reducerea este destul de nefireasca (cf. chiulhangiu – chiulhan), astfel încît este de presupus ca trebuie sa se fi produs înainte de propagarea formei chiulangiu (unde n este tîrziu si analogic), adica, pornindu-se de la o forma •chiulagiu. Mai putin probabila este explicatia lui E. Lange Kowall, GS, VII, 296, care pleaca de la expresia din limbajul scolaresc fr., tireu au cul, întrucît astfel de împrumuturi sînt putin uzuale în rom., si pentru ca fonetismul cü din fr. nu explica deloc consoana finala. Totusi, aceasta explicatie este acceptata de Graur, BL, XIV, 107. – Der. chiuli, vb. (a lipsi fara motiv, a o sterge); chiuleala, s.f. (cursa, figura proasta; absenta, fuga).
chiulhan, chiulhán (-ne), s.n. – Banchet, zaiafet, chef. – Var. chiolhan. Tc. külhan "cuptor de încalzit baia" (Seineanu, II, 118; Lokotsch 1234). Semantismul rom. se explica prin obiceiul turcesc de a mînca în baie. – Der. chiulhangiu, s.m. (persoana care încalzeste baia; chefliu, petrecaret), din tc. külhanci; chiulhaniu (var. chiolhanos), adj. (fatarnic, viclean), din tc. külhani "persoana care încalzeste baia".
cică, cíca interj. – Cuvînt afectuos cu care se adreseaza unui copil. – Var. tica. Creatie expresiva, cf. dial. it. din Latium cico, umbr. cica "nulla" (Prati 276). Chiar daca intentia este diferita, aceeasi formula explica vb. cicali (a palavragi, a flecari; a importuna, a deranja; a se certa), cu suf. de asemenea expresiv -li (cf. Graur, BL, IV, 91). Alte explicatii mai putin plauzibile: din sb. čakalati "a flecari" (Scriban, Arhiva, 1913); din lat. •cicala, forma vulg. de la cicada (Körting 2161; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Philippide, II, 636; Puscariu, RF, I, 269; cf. DAR), care lasa neexplicata pastrarea lui l intervocalic; din mag. csihol- (Draganu, Dacor., VI, 270). – Der. cicala, s.f. (plictisitor, pisalog), formatie regresiva; cicalitor, adj. (importun, pisalog); cicalos, adj. (pisalog).
cimbru, címbru (címbri), s.m. – 1. Planta erbacee cu frunze aromate folosite drept condiment (Thymus serpyllum, Thymus lanuginosus, etc.). – 2. Pipernita de gradina (Satureia hortensis). – Var. ciumbru. Mr. ciumburica. Origine necunoscuta. Legatura cu gr. θύμπρος nu este clara, si der. direct din gr. (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193; Diculescu, Elementele, 483) pare dificila din punct de vedere fonetic. S-a presupus un sl. •čębrŭ, •čąbrŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 52; Byhan 308; Conev 44), cf. ceh. čibr, pol. ćąbr; dar č- din sl. nu se explica decît prin intermediul rom. (Berneker 160; Philippide, Viata rom., XVIII, 46; Vasmer, apud DAR; Diculescu, Elementele, 483; cf. Puscariu, Dacor., IV, 1405). În sfîrsit, Weigand, Jb., IX, 80, pleaca de la mag. csombor, csömbör, care pare împrumut din rom. Exista ipoteza ca este un cuvînt preromanic, ca în lat. cimbrus "cimbru," sau în it. cembro "cedru hibrid", de origine necunoscuta (Prati 255).
cimili, cimilí (cimilésc, cimilít), vb. – A propune sau a interpreta. – Var. ciumili. Creatie expresiva (Graur, BL, IV, 91, 97). Intentia expresiva este ideea de "a cauta pe dibuite", ca în ciuguli (var. ciumeli, cimili) "a ciupi de ici colo apucînd hrana cu ciocul", care este acelasi cuvînt. Celelalte ipoteze nu conving: din sl. ciniti "a aranja" (Cihac, II, 52); din sl. činilica "vrajitoare" (Bogrea, Dacor, I, 279); din sb. čemu "de ce" (Candrea). DAR propune mr. ciumuli "a mesteca", megl. ciumili "a face glume", care par de asemenea cuvinte expresive. Der. cimel (var. cinel, ciumel, cimilea(ga), cimiliga, etc.), interj. (formula initiala a ghicitorilor), der. expresiv si, prin urmare, neregulat (dupa DAR ar fi imper. de la •cimeli, de la a cimili; dar nici imper. nu are aceasta forma, nici nu explica aceasta ipoteza pastrarea lui l; dupa Leca Morariu, apud DAR, si Scriban, Arhiva, 1912, în loc de •cinea-l "ghiceste", imper. al unui vb. iesit din uz •cini, din sl. činiti "a aranja"; cf. Conev 102; dupa Odobescu, în loc de •cine-l, de la cine, pron., ipoteze inadmisibile); cimilitura, s.f. (ghicitoare).
cine, cíne pron. inter. – 1. Introduce întrebarile la care se asteapta ca raspuns un nume de persoana. – 2. Cel care (indica identitatea subiectului a doua actiuni conexe). – 3. Nimeni (în expresii ca n-are cine, cine stie ce, etc.). – 4. (Înv.) Fiecare (mai ales în compunere cu unde, cum, cît, încotro). – Mr. tine, istr. tire. Gen., dat (al, a) cui, acuz. pe cine. Lat. quem (Puscariu 366; Candrea-Dens., 345; REW 6953; DAR); cu epenteza lui -ne, ca în sard. kini, calabr. chine, lec. cine (M. Ruffini, Cah. S. Puscariu, I, 202), cf. si mine, tine, sine (Byhan, Jb., III, 7). Celelalte explicatii par mai putin probabile: lat. quisne (Philippide, Principii, 78; Pascu, I, 176); -ne ca în alb. unë "eu", tinë "tu" (Puscariu 366); lat. quem pronuntat quene (DAR). Gen. cui (din lat. cui) se foloseste si cu sens absolut: "fiul cui" (cf. Eminescu: a cui-s, mama?). Comp. cinescu, pron. (înv., fiecare, oricine), pare sing. analogic, format pe baza lui cinesti, care ar putea fi o compunere bazata pe aceleasi elemente ca nestine (DAR admite ca cinesti este rezultatul contaminarii lui cines cu fieste(care); Meyer-Lübke, Literaturblatt, VII, 150 si Philippide, ZRPh., XXXI, 360, îl explicau pe cinescu direct din lat. quisquis; cinesi, pron. (înv., fiecare, oricare), ca acelasi; cineva, pron. (o persoana indeterminata; o persoana importanta), ca si careva (pentru folosirea sa, cf. Sandfeld, Syntaxe, 210-2); fiecine (var. fiesicine, fiestecine), pron. (oricine, fiecare), ca fiecare; macarcine, pron. (rar, oricine); nestine (var. înv. nescine), pron. (oricine), ca niscare; oarecine (var. oaresicine, oricine), pron. (oricare, fiecare), ca oarecare; vericine, pron. (oricare), ca vericare.
cinge, cínge (-ng, -ns), vb. – 1. A încinge, a înfasura. – 2. A înconjura, a strajui. – Var. încinge. Mr. tingu, timsu, timtu, megl. (a)nting. Lat. cĭngĕre (Puscariu 821; Candrea-Dens., 352; REW 1924; DAR); cf. it. (in)cingere, prov. (en)cenher, fr. (en)ceindre, sp. ceñir, cat. cengir, port. cingir; cf. si chinga. În rom. este cuvînt inv., astazi înlocuit de var., care în general se explica pornindu-se de la lat. ῑncĭngĕre, cf. port. incingir, dar care ar putea fi compunere interna a rom. Uneori se confunda cu încinge "a înfierbînta." Der. cingatoare (var. încingatoare), s.f. (fîsie, brîu, legatura; talie, mijloc, trup; grup de trei stele din constelatia Orion); încingator, s.n. (brîu); încinsatura, s.f. (înv., brîu, centura); descinge (cf. mr. distingu), vb. (a dezlega, a desface), care trebuie sa fie o compunere rom.
scuză, SCÚZĂ s.f. 1. Explicatie adusa pentru a motiva si a face sa fie iertata o greseala, o vina; dezvinovatire, justificare. 2. Exprimare a regretului pentru o greseala facuta. ♦ A cere scuze = a marturisi parerea de rau pentru o greseala savârsita; a cere iertare. [< it. scusa, cf. fr. excuse].
cioaclă, cioácla (cioácle), s.f. – 1. Sanie. – 2. Cîrlig. Sb. čokla "talpa saniei", čaklja "cîrlig", din it. zóccolo (Cihac, II, 51; cf. Berneker 130), cf. cr., slov. čaklja, mag. csáklja. (Dupa Lacea, Dacor., III, 742 si DAR, direct din mag.). Din mag. provin ceagla, s.f. (tîrnacop); ceaclie, s.f. (Trans., talpa); si tagla, s.f. (Trans., vîrf de sageata; par de care se atîrna cosciugul, cînd este purtat pe umeri). Der. cioclas, s.m. (taietor de lemne; persoana care cara lemne cu sania); ciocli, vb. (a înmormînta, a îngropa), probabil datorita obiceiului, înca destul de curent, de a duce mortii pe nasalie, care probabil se numea cioacla, ca în Trans., tagla; cioclu, s.m. (gropar), der. de la cuvîntul anterior. (Se explica de obicei, de pilda în DAR, prin bg. čokla, care pare mai curînd împrumut din rom.).
cioacă, cioáca (cioáce), s.f. – 1. Cîrlig, gheara, obiect care prinde. – 2. Zavor, ivar. – 3. Crampon, cîrlig. – 4. Suport al ferastraului de mîna. – 5. (La razboiul de tesut) Stift, bolt al stativului. 6. Cîrlig al scaunului dogarului. – 7. Cleste. – 8. Galeata de scos apa. – 9. Trunchi, butuc, bustean. – 10. Culme, înaltime. – Var. (pl.) cioci; cioanca, s.f. (vîrf; nuia, varga). Creatie expresiva pe baza lui cioc. Sensul de "trunchi" este explicat de DAR plecîndu-se de la ideea de "taiat prin lovituri", si de Hubschmidt, Sardische Studien, în legatura cu lat. med. choca, it. ciocco, v. fr. coche, port. soca. Mai curînd trebuie plecat de la ideea de "cioc", interpretat ca "obiect rotund, cilindric", ca în cazul lui boc › boaca sau al lui bot › butuc. Cioaca, s.f. (cioara-de-cîmp, Corvus monedula; porecla data tiganilor), cu var. ceuca, ceauca, pare a proveni din mag. cšoka (DAR; Gáldi, Dict., 87), cf. bg. čavka, fr. choucas; însa der. arata ca s-a confundat cu familia expresiva a lui cioc. – Der. ciocoi, s.m. (barbatusul ciorii-de-cîmp; servitor; fecior în casa; vataf; om îmbogatit de curînd, exploatator; bogatan, burghez, retrograd), pe care Roesler 608 îl deriva gresit de la tc. çokodar "lacheu" (acest ultim sens se explica gresit în DAR prin lacomia ciorii si a servitorilor în general; se explica prin porecla data tiganilor mai bine decît prin ideea de lacomie si parazitism proprii servitorilor, cf. ciocotnita "linge-blide"); ciocoi, vb. (a se îmbogati; a se purta ca un îmbogatit de curînd); ciocoaica, s.f. (nevasta de om îmbogatit de curînd); ciocoinicie, s.f. (servilism); ciocoesc, adj. (privitor la ciocoi); ciocoeste, adv. (în felul ciocoilor); ciocoime, s.f. (clasa ciocoilor); ciocoinic, adj. (servil); ciocoism, s.n. (servilism, lipsa de demnitate); ciocofleandura, ciocorofleac, liopciofleandura, s.f.(om lipsit de demnitate, linge-blide), formatii umoristice datorate lui Alecsandri si care nu s-au mai folosit; cioclovina (var. ciocloava), s.f. (om lipsit de demnitate). – Din rom. provine bg. čokoi, čokoika (Mladenov 687); si din rom. sau din mag., tig. čoka.
cioareci, cioáreci s.m. pl. – 1. Pantaloni tipici taranesti, din postav alb facut în casa. – 2. În anumite regiuni, ciorapi de pînza sau postav purtati de femei iarna. – 3. Postav facut în casa, stofa de lîna groasa. – Mr. cioaric "postav"; cioariti "ciorapi de pînza". Origine necunoscuta. Pare a fi acelasi cuvînt itari, prin intermediul unui der. •itari(ci). Daca aceasta ipoteza este corecta, este vorba aproape sigur de un cuvînt din fondul traditional. Explicatiile date pîna acum sînt insuficiente: din mag. szövedék "tesatura" (Cihac, II, 490); din tc. çarek "cizme orientale", cf. ngr. τσαρούχια, alb. tšarihe (Seineanu, II, 132; Meyer 439; Lokotsch 401); din mr. cioara "sireturi pentru picioare" (Capidan, Dacor., IV, 265); de la benevreci, contaminat cu bg. čoa (‹ tc. çohe) "stofa de lîna groasa" (Weigand, Jb., XVI, 222). – Der. ciorecar, s.m. (taran, satean).
ciob, ciob (cióburi), s..n. – Fragment, hîrb, bucata dintr-un vas de lut, sticla sau portelan. Tc. çob (Roesler 608; Seineanu, II, 128). DAR respinge aceasta der., bazîndu-se pe extinderea geografica a cuvîntului si pe absenta sa din dialecte. Cuvîntul apare si în per.; ar putea proveni din cuman. ceea ce ar explica mai bine extinderea ariei sale. Dupa Cihac, II, 135, din pol. csop. Der. cioaba, s.f. (pipa de lut; vas inutil); ciobai (var. ciobi), vb. (a sparge, a face bucati).
cioc, cioc interj. – Poc, boc; imita zgomotul produs de o lovitura ritmica sau cel putin repetata. Se foloseste de obicei cu duplicare cioc, cioc, sau alternanta cioc, boc, cioc, poc. – Mr. cioc. Creatie expresiva, ca boc, toc, poc, coincide cu alte formatii de acelasi tip, cf. rus. čok "zgomot produs de o izbitura", de unde čokatsĭa "a ciocni paharele închinînd", it. ciocco, fr. choc, sp. choque, etc. Cf. Schuchardt, ZRPh., XV, 104; Berneker 159. Der. cioc, s.n. (plisc, clont; fam., gura; vîrf, capat; pinten; barbison; mînerul clestelui; parte încovoiata a mai multor instrumente; cîrlig, pana de încondeiat ouale de Pasti; suvita, cîrliont; Arg., înselaciune, cursa), al carui sens fundamental se explica prin zgomotul pe care îl produce ciocul, mai cu seama atunci cînd pasarile de curte îsi cauta hrana, cf. mr. cioc "cioc", megl. cioc "ciocan", alb. čok "cioc". S-au cautat, pentru acest cuvînt, origini în afara limbii rom.: un ciop, care ar proveni din pol. dziob, ceh. djob, rus. zob "gusa" (Cihac, II, 53); alb. čok (Meyer 448; Puscariu, Lr.,, 265); lat. •tiucus, din gr. τύϰος (Philippide, Bausteine, 56; Philippide, II, 705; Pascu, I, 192). Totusi nu este necesar sa se caute atît de departe, deoarece în sl. au fost foarte productive radacinile čok-, čuk-, čikati "a lovi"; însa este mai potrivita posibilitatea unei creatii spontane a rom., cf. Rosetti, II, 114. Ciocanca, s.f. (cîrlig, cange), poate fi un amestec de la cioc si cange (DAR). Ciocot, s.n. (ciucure; titirezul morii de grîu). – Der. ciocoti, vb. (despre pasari, a-si cauta hrana; despre animale, a mînca; a face zgomot mîncînd; a face zgomot lucrînd); der de la cioc, ca bocoti de la boc; ciocotnita, s.f. (vorbaret, gures; parazit, linge-blide, pomanagiu), cf. ciocoi; ciocotniti, vb. (înv., a trai ca un parazit). Ciocoroi, s.n. (cîrlig, cange). Ciuc, s.n. (tîrnacop), cf. bg. čuk "ciocan". – Der. ciuceu, s.n. (Trans., secure). Cf. cioaca, ciocalau, ciocan, ciocni, ciochina, ciorchina, ciocîrlan, ciuca, ciucure.
ciocălău, ciocalắu (ciocalắi), s.m. – 1. Stiulete de porumb curatat de boabe. – 2. Tulpina de porumb. – 3. Con de pin. – 4. (Trans.) Ciucure. – Var. ciucalau. Creatie expresiva, pe baza lui cioc, cioaca, cu suf. -lau. Pentru sens, cf. ciocan "con" si "stiulete de porumb", ca si sb. čokov "cocean" (cf. Cihac, II, 53; Schuchardt, ZRPh., XV, 106), mag. csukló "vîrful frunzei" (Scriban, Arhiva, 1912), a carui asemanare se explica fara îndoiala prin izvorul expresiv comun. – Der. înciocala, vb. (a aranja, a potrivi), probabil plecîndu-se de la ideea de "a începe sa se formeze coceanul" (dupa Lacea, Dacor., V, 744, din sas. Tschachel "veriga", solutie putin probabila); desciocala (var. deciocala), vb. (a desface; a curata de boabe, a scoate pastai), pe care Bogrea, Dacor., IV, 809, îl deriva gresit din tc. çokal "carapace."
ciocîrlan, ciocîrlán (ciocârláni), s.m. – 1. Barbatusul ciocîrliei (Alauda cristata). – 2. Planta (Coronilla varia). – 3. Dans tipic. Probabil de la •ciocîrla "obiect cu forma curbata sau în spirala", der. de la cioaca, si astazi cunoscut numai cu forma cocîrla, v. cuvîntul. Se explica prin imaginea zborului caracteristic al acestei pasari cînd se lasa jos din înalt, si de asemenea prin analogia primei parti a cuvîntului cu cioc "mot, smoc de pene", cu totul caracteristic pasarii respective. Suf. este cu siguranta expresiv, cf. cocîrla, codîrla, modîrlan, sopîrla, topîrlan. Prezenta imaginii spiralei la acest nume a fost semnalata, cf. Spitzer, Arch. Rom., XII, 160; Puscariu, Dacor., VI, 306-9; DAR; s-a încercat însa sa se explice prin surse onomatopeice, ca în bg. čevruliga "ciocîrlie", sb. čevrljuga "ciocîrlie", cf. sb. čokrlije "cîrcel de vita". Înainte Candrea, Elemente, 405, plecase de la cioc, pe care îl considera compus cu un element expresiv -îrla. Pentru Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110, este cuvînt dac; dupa Philippide, II, 706, trebuie pus în legatura cu alb. zok "pasare". Lahovary 322 crede ca este cuvînt anterior indoeurop. Der. ciocîrlie, s.f. (pasare cîntatoare mica, ce zboara vertical la mari înaltimi); ciocîrlet, s.m. (pasare, Sitta europaea), al carui nume se poate compara cu ciocanitoare. Existenta lui •ciocîrla reiese si din prezenta lui ciocîrlie, s.f. (varga, nuielusa; la plug, plaz, talpa), al carui prim sens este identic cu cel de cioanca; ciocîrlau, s.m. (Munt., colina, deal). Ciocîrlie, s.f. (cîrcel de vita) provine fara îndoiala din sb.; în schimb din rom. provine sb. čokrljan (Candrea, Elemente, 405).
cioflingar, cioflingár (cioflingári), s.m. – Om de nimic, secatura, vagabond. – Var. cioflecar, ciofle(n)gar. Origine incerta. Este considerat de obicei der. de la germ. Schuhflicker "pantofar" (Borcea 181; Tiktin; Iordan, RF, II, 272; cf. DAR), pentru care nu exista dificultati; la fel de bine însa ar putea fi vorba de un der. de la cioflec, sau de la ciof, var. de la ciuf, a carui der. este mai dificila fonetic dar se potriveste mai bine sensului. Dupa Graur 139, din. tig. čoχengere "pantofar". Oricum, nu poate fi valabila explicatia semantismului propusa de Graur, ca pantofarii obisnuiau sa poarte haine mai mult sau mai putin occidentale. Daca etimonul este exact, este vorba de o legatura care apare adesea, între notiunea de "pantofar" si cea de "înselator", cf. potlogar, papugiu, a încalta, a potcovi, etc.
ciolan, ciolán (cioláne), s.n. – 1. Os; se spune în special despre oasele lungi ale membrelor. – 2. La roata de car, obada. – 3. (Arg.) Zar. Sl. članŭ "membru" (Cihac, II, 55; DAR), de unde rus. člen "membru", care de asemenea a circulat în rom., în prima parte a sec. XIX, cilen, s.m. (membru al unui tribunal). – Der. ciodolan (var. sodolan), s.n. (os lung); ciolanos, adj. (slabanog). Aceleiasi radacini par a-i apartine ciolha, s.f. (trunchi gaunos; organ genital al iepei), si cioloaga, s.f. (mîrtoaga), cuvînt care pare contaminat cu mîrtoaga. Cioloboc, s.n. (laba de porc), explicat de Draganu, Dacor, II, 900, drept combinatie între ciolan, laba, si suf. -oc, este un cuvînt obscur, probabil legat de cioloboaca, s.f. (reziduu, rest), care nu se explica prin intermediul etimonului anterior, si ciolobot, s.m. (planta, Centaurea spinulosa).
ciopată, ciopáta (ciopắti), – Bucata, felie de carne. – Var. cioparta, cioparta, ciopîrta. Mag. csapat "gramada", care înseamna si "turma" (DAR). R din var. se explica probabil prin confuzie cu mag. csoport "turma" (› ciopor). Se foloseste de preferinta la pl. Der. ciopatica, s.f. (dans tipic); ciopatai, s.f. pl. (labe); ciopîrtac, adj. (care are coada taiata); ciopîrlac, s.n. (bat); ciopîrti (var. ciopîrti, ciocîrti, ciocîlti, ciopati), vb. (a taia, a face bucati; a transa); ciopîrteala (var. ciocîrteala), s.f. (taiere în bucati); ciocîrt (var. ciortan), s.m. (varietate de ciuperci); ciopîrtel, s.m. (planta, Celosia cristata).
ciorsăi, ciorsaí (-aésc, -ít), vb. – 1. A razui, a curata cu raspelul. – 2. A taia, a ciopîrti cu instrumente proaste. – Var. giorsai. Sl. čirta, čersti "a taia", cf. rut. čersati "a rade" (Cihac, II, 56; DAR). – Der. ciors, interj. (zgomot facut de secure taind lemne); cioarsa, s.f. (instrument taios uzat si nefolositor), var. gioarsa; ciorsait, s.n. (taiere facuta cu greu, cu instrumente nefolositoare), var. ciorsaiala, ciorsaitura, s.f.; ciort, s.n. (la cai, radacina cozii; bot; cioc); certi, vb. (a curata de coaja; a cizela); certat, adj. (despre boi, cu un corn rupt). Aceste ultime forme au provocat probabil o confuzie între certi si certa "a dojeni"; în felul aceste ne explicam existenta lui ciorti "a certa", pe care DAR o pune în legatura cu rut. čort "diavol" (› ciort, s.m., diavol; tigan). Ciortan, s.n. (os cu carne) este o confuzie între ciort "obiect taiat" si hartan. Cf. cirta.
cipic, cipíc (cipíci), s.m. – Papuc. – Var. ciupic, tipic. Din. bg. čepik, dupa DAR; din mag. cipöke, dupa Cihac, II, 491. Mag. explica mai bine var. Cf. iud. sp. čipičis (Wagner, Caracteres generales del judeoesp., Madrid 1930, 71).
cîrcel, cîrcél (cârcéi), s.m. – 1. Organ vegetal ca un fir în spirala propriu plantelor agatatoare. – 2. Bucla, cîrliont, zuluf. – 3. Parazit al cîinelui (Ixodes ricinus). – 4. Contractie involuntara a muschilor. – Var. cîrcei, cîrcea, cîrci. Probabil rezultat al contaminarii lui cercel cu sl. krŭčiti "a toarce"; cf. sb. krč "cîrcel",, krčel "cîrlig". Sp. zarcillo indica faptul ca sensul 1 exista înca în cercel. Sb. krčel, pe care Skok 63 îl indica drept etimon al rom. si bg. kurčel (Conev 50 si 60) par a fi împrumuturi din rom., caci -el nu se explica prin sl. Cf. cîrci. (Cretu 327 se gîndea la lat. cancellus si Diculescu, Elementele, 462, la gr. ϰριϰέλλιον "inel"). Var. cîrcei este un sing. analogic refacut pe baza pl. si cîrcea un f. de acelasi tip, în timp ce cîrci ar putea deriva direct din sl., cf. sb. krc. Dimpotriva, Byck-Graur 23 considera ca cîrcei este forma primitiva de sing., de la al carui pl. s-a format un sing. analogic cîrcel.
cârlan, cârlán (cârláni), s.m. – 1. Mînz de doi ani. – 2. Berbec de un an. Origine necunoscuta. Ar putea fi dim. calan, cu r infix (dupa Lambrior 107; Cretu 327 si Candrea, Elemente, 405, din lat. •caballanus); dar al doilea sens este dificil de explicat. Abunda ipoteze incerte: din mag. kerlany (Cihac, II, 488), care fara îndoiala provine din rom.; din lat. carnalis (Philippide, Principii, 150; Giuglea, Dacor., I, 245-7; Giuglea, LL, I, 171; cf. DAR); cf. sp. carnero, însa der. este dificila; din sl. •krdlanŭ, de la krŭdo › cîrd (Weigand, Jb, XVI, 222); din fondul preromanic (Rusu, Dacor., XI, 148; Lahovary 321). – Der. cîrlanar, s.m. (pastor, cioban). Din rom. este mag. kirlán, kerlany (Edelspacher 16).
cîrlig, cîrlíg (cârlíge), s.n. – 1. Piesa de metal cu un capat îndoit de care se atîrna ceva. – 2. Toiag. – 3. Andrea de împletit. – 4. Speraclu, cheie. – 5. Croseta pentru încheiat nasturii. – 6. Crampon. – 7. Încuietoare la o usa. – 8. Stapîn, proprietar. – 9. Ancora. – 10. Lada de loitre. – 11. Cutit de tabacar. – 12. Mladita sau cercel de vita de vie. – 13. Subtilitate în argumentatie, malitie. – 14. Lucru necunoscut, dificultate. – 15. Dans tipic. – 16. (Arg.) Slabiciune, toana. – Mr. carig, mr., megl. carlig. Creatie expresiva, cf. bîrliga, vîrliga (Graur, BL, IV, 98). Celelalte explicatii sînt insuficiente. Cihac, II, 43, propune sl. krivŭ "arcuit." Conev 70 semnaleaza bg. karlik, karljuga, care sînt împrumuturi din rom. DAR considera etimonul necunoscut. Giuglea, Dacor., III, 1690, pleaca de la lat. calabrix "specie de pin", imposibil din toate punctele de vedere. Der. cîrligel, s.m. (plante: Aquilegia vulgaris, Cheiranthus cheiri, Scilla bifolia; andrea de împletit); cîrligel, s.n. (înv., spirit, semn diacritic al alfabetului grec); cîrliga (var. încîrliga), vb. (a încovoia, a curba); cîrleba, s.f. (oaie cu coarnele rasacite); cîrlibont, s.n. (Trans., cîrlig); cîrliont (var. (s)cîrlion(t), cîrlioanta), s.m. (varietate de plasa de pescuit; zuluf, bucla); cîrlionta (var. încîrlionta, (în)cîrlionti), vb. (a ondula, a bucla). Der. de la cîrliont nu pare clara. Prin rom. par a se explica rut. kyrlyg, girlyga (Candrea, Elemente, 403), rus. gerlyka, krlyga (Vasmer, I, 266), bg. karlik "cîrlig", kŭrljak "agrafa", kŭrlug "toiag" (DAR; Capidan, Raporturile, 204). Alb. kërrigë se explica prin mr. (Capidan, Dacor., VII, 151).
cîrpi, cîrpí (cârpésc, cârpít), vb. – A palmui, a bate, a lovi. Lat. •colapῑre, din gr. ϰολαπίζω. Familia lui colaphus, bine reprezentata în limbile romanice, a disparut din rom. (cf. REW 2034); aceasta pierdere "importanta" dupa Puscariu, Lr., 259, ajunge totala, data fiind confuzia acestui unic rezultat rom., cu a cîrpi "a petici"; cf. calabr. curpire "a bate, a lovi", it. colpire. DAR explica acest cuvînt rom. prin asemanarea cu actiunea de a astupa gaurile dintr-un perete prin mortarul care se lipeste, cînd este aruncat cu putere. Asemanarea cu tig. kuripen "a lupta" ‹ sp. curar "a lipi" (Claveria 241) pare întîmplatoare.
cîştiga, cîstigá (câstíg, câstigát), vb. – 1. (Trans.) A creste, a îngriji. – 2. (Refl., rar) A se îngrji, a se dichisi. – 3. A obtine, a face rost. – 4. A cîstiga. – 5. A progresa, a îmbunatati. – Mr. cîstiga, s.f. (grija), cîstigare, vb. (a cîstiga). Lat. castigare, de la castus (Puscariu 377; Candrea-Dens., 359; REW 1746; DAR); cf. it. castigare, prov., sp., port. castigar, fr. châtier; cu evolutie semantica diferita. Pentru evolutia rom., cf. Skok, Dacor., IX, 216 si v. sard. castigare "a conserva." Der. cîstig, s.n. (grija; beneficiu; profit, folos); cîstiga, s.f. (înv., grija); cîstigos, adj. (folositor). Sb. kaštiga, s.f. (pedeapsa); kaštigovati, vb. (a pedepsi), nu par a explica prin rom., cum credea Candrea, Elememte, 407. Pentru var. mold. cîslig, cf. Graur, BL, V, 58.
cît, cît (-ta; pl. cîti -te), adj. – 1. În ce masura, în ce grad, în ce durata de timp (adj. si adv. inter.) – Cît se poate. – Nu stiu cît, cine stie cît. – Pe cît. – 2. Ca, precum (serveste drept corelatie în comparatiile de egalitate în care se ia în consideratie aspectul cantitativ): mamînca cît sapte si bea cît opt (Alecsandri). – Cît negru sub unghie. – Cîta frunza si iarba. – Cît colo. – Cît colea. – Cît de colo. – Cît pe ce. – Nici cît. – 3. În compararea retorica a doi termeni identici, indica ideea de "o vreme, un rastimp": s-au luptat cît s-au luptat (I. Teodoreanu). – 4. În comparatiile al caror prim termen lipseste, îndica ideea de "cît mai mult posibil": merinde cît a putut duce calul (Ispirescu); pîinea cît de proaspata, vinul cît de vechi si nevasta cît de tînara (Alecsandri). – 5. În timpul în care, atîta timp, pîna cînd (indica limita duratei vb. care urmeaza): cît n-om avea drumuri de fier, tot de-acestea o sa patim (Alecsandri). – 6. Oricît de: marea cîtu-i de lata (Dosoftei). – 7. Enorm: cîta caciula (Creanga), (rar cu aceasta folosire, se prefera der. cîtamai). – 8. În corelatie cu atît, indica o echivalenta sau egalitate de cantitati: cîti fragari pe la Arad, atîtea ganduri ma bat (Popular, Trans.). – Cu cît ... cu atît. – Cît ... cît. – Cît de cît. – Numai cît. – Cît pentru, cît despre. – 9. Astfel încît: multi au cazut, cît abia au scapat (Ludescu). – 10. De cînd: cît iesea omul din straja Bucurestilor (Ghica). – Cît ce. – 11. (Refl.) În ce numar? În ce cantitate? cu cîti te-ai sarutat? (Popular Trans.). – Cîte toate. – Cîte si mai cîte. – 12. Cu forma art. al cîtelea (f. a cîta), introduce întrebarile la care se asteapta ca raspuns un numeral ordinal. – 13. (S.n.) Numarul rezultat dintr-o împartire. Mr. cît, megl. cǫt, istr. cat. Lat. quantus, contaminat cu lat. quotus (Procopovici, Dacor., I, 173; cf. Puscariu, 378; Candrea-Dens., 361; DAR); cf. it., port. quanto, prov., v. fr. quant, sp. quant. Rezultatul normal al lui quantus ar fi •cînt; însa numai Procopovici s-a gîndit la posibilitatea de a explica rom. prin confuzia cu quot. DAR explica forma art. cîtelea prin quotus-libet, care nu este posibila fonetic. Der. cîtime, cîtatime, s.f. (cantitate). Comp. cîtamai (var. cîtamai), adv. (enorm, foarte mare); cîtusi, adv. (înv., nu conteaza cît, pastrat în expresia cîtusi de putin); cîtva, adj. (la sing., cu functie adv., un timp, o vreme; la pl., cu functie adj., unii, cîtiva); decît, conj. (corelatie a comparatiilor de inegalitate; mai mult ca; numai ca, dar); încît, conj. (atît de mult ca); întrucît, conj. (deoarece, avînd în vedere ca); oarecît (var. oarecîtva), adv . (într-un fel); oricît (var. vericît), adj. (în orice cantitate).
ciublă, ciúbla (-le), s.f. – (Trans.) Cana. Mag. csobolyó (DAR); dupa Lacea, Dacor., IV, 779, din germ. Kübel, dar fonetismul se opune acestei explicatii.
ciucă, ciúca (-ci), s.f. – 1. Culme, pisc, vîrf. – 2. Ţinta, obiectiv. – Mr., megl. ciuca. Cuvînt care apare în toate limbile balcanice, cf. ngr. τσούϰα "tumul, gorgan", alb. čuka "culme", bg. čuka "colina", sb. cuca "coasta înalta si povîrnita", mag. csúcs "vîrf". Unica explicatie care pare posibila este cea a unei creatii expresive, care ar explica numai aceste coincidente; cf. cioc, cu acelasi sens de "vîrf" (cf. Capidan, Dacor., II, 462, care recunoaste identitatea ambelor creatii, dar le reduce la alb. čuka). Celelalte explicatii par insuficiente. Philippide, Bausteine, 53 (cf. Philippide, II, 706; Rosetti, II, 114), se referea la gr. ϰύϰλος "cerc", care este greu de admis. DAR presupune pastrarea unui cuvînt autohton si Lahovary 323, a unui termen anterior indoeurop. În plus, DAR considera sensul 2 drept cuvînt diferit, pe care îl pune în legatura cu suca, mag. szuka "catea în calduri." Sensul de "tinta" este normal, daca ne gîndim ca de obicei tintele, de ex. cele pentru arcasi, trebuiau sa fie asezate pe vreo înaltime. Der. ciuc (pl. ciuchi sau ciuci), s.m. (smoc de par), refacut de la cioaca-cioc (Byck-Graur 28 se gîndesc ca este un sing. refacut pe baza lui ciucuri); ciuci, s.m. pl. (paste fainoase, în forma de taitei), pe care Graur 140 îl deriva din tig. čuči "membru viril", probabil pentru ca l-a glosat gresit, prin chiftele în forma de cîrnat. Cf. ciucure.
ciuci, ciucí (-césc, -ít), vb. – 1. A se ghemui, a se lasa pe vine. – 2. A mototoli, a încreti, a zbîrci. – 3. A strînge, a îngramadi. Sl. čučati (DAR), cf. sb. čučati "a se lasa pe vine", mag. csucsulni "a sta jos"; însa ar putea fi vorba si de o formatie spontana. – Der. ciuciuli (var. ciocioli), vb. (a se ghemui; a zbîrci, a încreti) prin intermediul finalei expresive -li (cf. Graur, BL, IV, 91), fiind improbabila der. propusa de Philippide, Bausteine, 54, de la ciuli; ciuciulete, s.m. (ghemotoc, dop, cocolos; bobina; ciuperca, zbîrciog). Ca si în alte cazuri, sînt forme care coincid cu alte formatii spontane, cf. mr. ciuciula (culme), ce pare a indica dependenta de radacina expresiva ciuca; mr., megl. ciuciulian "ciocîrlie", în legatura cu bg. kukuletka, cuvînt rar. Pe de alta parte, ciuciuli ajunge sa se confunde cu giugiuli, în sensul în care îl foloseste Cantemir, de "a netezi, a mîngîia", cf. ciuciula, vb. (Trans., a mîngîia). Dupa Graur, BL, V, 223, ciuciulete s-ar explica plecîndu-se de la tig. ciuci "penis", ipoteza putin probabila. – V. si ciuli.
ciuf, ciuf (-fi), s.m. – 1. Smoc de par zbîrlit. – 2. Mot. – 3. (Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu parul încîlcit. – 4. Cucuvea. – 5. Pocitanie, slutenie, persoana urîta si caraghioasa. – 6. Afemeiat, petrecaret, depravat. – 7. Sarlatan, pungas. – 8. Dans tipic. Var. ciof. Mr. ciuf. Creatie expresiva (Schuchardt, ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin), cf. sb. čup (› rom. ciup), it. ciuffo (Battisti, II, 969), alb. čufkë. Numele cucuvelei se explica prin motul pe care îl au unele specii ale acestei pasari, iar sensul 6 pare a proveni din notiunea intermediara de "persoana care se culca tîrziu, noctambul." Cu acceptia de "sarlatan" prezinta aceeasi asociere de idei a lat. bufo cu fr. bouffon. Philippide, II, 706, considera cuvîntul "obscur". Puscariu, Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi, Dict., 116), pleaca de la mag. csúf; dar acelasi Puscariu, Dacor., II, 609 (cf. DAR), considera ca ciuf "mot" drept cuvînt diferit, care deriva din v. germ., cf. it. ciuffo. Este vorba fara îndoiala de o greseala, si cuvîntul it. se considera de obicei cuvînt expresiv (cf. Prati 288), la fel ca cel rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este putin probabila der. din bg. čuch (Conev 54), si mai putin cea dintr-o limba anterioara indoeurop. (Lahovary 323), si din sl. čubŭ "creasta" (Cihac, II, 57). Der. ciuha (var. ciofa, ciof), s.f. (bufnita; sperietoare); cius, adj. (motat); cius, s.m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus); ciufan, s.m. (varietate de varza); ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci parul; a se lua la harta, a se lua de par, a se parui; a face pe cineva ridicol; a-si bate joc de cineva; Trans., a însela); der. expresiva (Graur, BL, IV, 91), care s-a confundat în Trans. cu mag. csúfolni "a ridiculiza, a însela", de unde ultimele sale sensuri; ciufuleala, s.f. (bataie, chelfaneala; pedeapsa); ciuhurez, s.m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminarii între ciuha si huhurez. Nu este clara relatia acestei radacini cu ciurla (var. ciurlos), s.m. (despletit, ciufulit), der. ciurlan, s.m. (tufis, maracinis); si cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la ciuha, it. giufà, cu arab. ğuhā "nebun," pare incerta.
solubil, SOLÚBIL, -Ă adj. 1. (Despre substante si elemente chimice) Care poate fi dizolvat într-un solvent. 2. (Fig.; rar) Care se poate rezolva, explica. [Cf. lat. solubilis, fr. soluble].
ciuli, ciulí (-lésc, – ít), vb. – 1. A (se) ghemui, a (se) încolaci. – 2. Despre cai si animale în general, a ridica urechile tinîndu-le drept în sus. – 3. A-si încorda auzul. – 4. A taia urechile. – 5. (Maram.) A rotunji extremitatea unui trunchi. – Mr. ciulescu, ciulire. Este var. redusa de la ciuciuli "a (se) ghemui", cum demonstreaza identitatea de sensuri. Pentru posibilitatea acestei reduceri, cf. ciuciulean, "zbîrciog, ciuperca", cu var. ciulean. Autorilor DAR le-a scapat probabil acesta explicatie, în ciuda var. ciuciuli, ciuciula, ciucela, pe care le citeaza, deoarece dictionarele nu cunosc sensul 1, care este totusi curent de la Budai-Deleanu (lupul flamînd care sub deasa tufa ciulit pe pîntece zace) pîna la V. Voiculescu (l-am gasit dimineata ciulit lînga un trunchi). Tot DAR cunoaste vb. ciuli, "a (se) ghemui" dar îl citeaza separat, ca var. de la aciua, ceea ce nu pare posibil. Sînt putin probabile der. din sb. čuliti (Cihac, II, 58) sau din lat. •ciullire, gr. ϰυλλῶ "a rasuci" (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193). Der. ciul, adj. (cu urechile taiate), mr. ciul, deverbal de la cuvîntul anterior, ca mototol de la mototoli. Dupa alta opinie (Pascu, I, 193; Diculescu, 428; DAR; Puscariu, Lr., 260), din gr. ϰύλλος "taiat". Este cuvînt care apare în bg. čul "cu urechie taiate" sau "cu urechi mici", sb. čule "cu urechi mici",, mag. csul(y)a "cu urechile taiate", toate împrumuturi probabile din rom. (dupa Cihac, rom. ar proveni din sb.). Ciulei, s.m. (nume de cîine; Ceratocarpus arenaria); ciuliu, s.m. (ciot de creanga).
ciumă, ciúma (ciúme), s.f. – 1. Plaga a porumbului. – 2. Laur. – 3. Boala infectioasa epidermica foarte grava. – 4. Monstru din mitologia populara care personifica ciuma. – 5. Plaga, calamitate. – Mr. tuma, megl. ciuma. Probabil lat. cyma, din gr. ϰυμα (Puscariu 330; Puscariu, Lat. ti, 60; Puscariu, Conv. Lit. XXXVII, 600; Berneker 163; Capidan, Dacor., III, 142; Diculescu, Elementele, 477; Bologa, Dacor., IV, 962; DAR). Forma lat. vulg. ciuma, punct de plecare al fonetismului rom. apare în glose tîrzii, cf. sp. cima, "vîrf, culme", esquilmar "a stoarce, a secatui" (Corominas, Anales Inst. Ling., II, 128). De la sensul primitiv, de "tumoare, umflatura", evolutia sensului se explica prin simptomele bolii, cf. peste bubónica "ciuma bubonica" si mr. panucl’a "tumoare" si "ciuma". Rezultatul normal ar fi trebuit sa fie, se pare, •cima; u ar fi în acest caz secundar ca în bucium. Este cuvînt care apare aproape în toate limbile din estul Europei (alb. kjimë "abces", tc. çuma "ciuma", bg., sb., rus. čuma, rut., pol. dzuma, mag. csoma, csuma, toate cu sensul de "ciuma"); cf. si it. cima, fr. cime, sp. cima, cu sens diferit. Toate limbile în care apare sensul de "ciuma" par a indica un împrumut din rom., cu atît mai mult cu cît cuvîntul nu se explica prin mijloace interne ale nici uneia din limbile interesate (cf. Berneker; Capidan, Dacor., III, 142). Totusi, s-a propus un etimon sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 53 si Lexicon, 1128; Cihac, II, 58), bg. (Conev 94), alb. (Philippide, II, 639), tc. (Mladenov 689). Der. ciumat (var. ciumas, ciumos), adj. (pestifer; ciumat, bolnav de ciuma); ciumar, s.m. (laur), pe care Diculescu, Elementele, 485 îl apropie de gr. ϰυμάριον, dar care ar putea fi der. în cadrul rom.; ciuma, vb. (a îmbolnavi de ciuma; despre fructe, a se strica); ciumafaie, s.f. (laur), a carui a doua parte nu a fost explicata satisfacator, si care se mai numeste, probabil prin etimologie populara, ciuma fetei (Cihac, II, 491, pleaca în mod eronat de la mag. csuda "minune" si fa "copac"; Diculescu, Elementele, 485 de la cima, cu suf. gr. ϰαφος; si DAR sugereaza o legatura cu mag. csudafa "laur").
ciumări, ciumarí (-résc, -ít), vb. refl. 1. A se înacri, a deveni acru. – 2. A se supara. – Var. ciumarî, ciumara. Sl. čemerĭ "otrava" (DAR). Putin probabila explicatia lui Philippide, Bausteine, 51, pe baza gr. χυμοῦ ῥοή. – Der. ciumarit (var. ciumarat, ciumaros), adj. (astringent); ciumarica (var. ciumurica), s.f. (cimbru, Satureja hortensis), din bg. čemerika, cf. mag. csomorika (Conev 46; DAR). Din aceeasi radacina sl. provine, prin intermediul mag. csömöröl, vb. ciumurlui (a provoca indigestie, a se întoarce stomacul pe dos, a tulbura), cf. Draganu, Dacor., I, 317; DAR; Gáldi, Dict., 117, cu var. cermalui.
ciup, ciup interj. – Exprima zgomotul produs de ciugulitul pasarilor, sau de mersul pe vîrfuri. – Var. cip. Creatie spontana. – Der. ciup, s.n. (cioc), cuvînt rar; ciupi, vb. (a ciocani, a lovi cu ciocul; a rupe lastari, a paste; a mînca pe apucate; a fura cantitati mici; a culege, a aduna; a pisca; a bate, a face zob; refl., a se ameti, a se chercheli), care se considera de obicei der. de la sb. čupati, "a ciupi, a smulge", si acesta din alb. tšupis "a ciuguli" (Cihac, II, 50; Puscariu, Lr., 265; DAR; cf. Conev 96; Rosetti, II, 114), însa ex. straine s-ar putea multiplica (bg. čupja "a rupe", čupkam "a ciuguli", mag. csipni "a ciupi"), probabil datorita radacinii expresive comune; ciupeala, s.f. (sterpelire; furtisag; actiunea de a ciupi); ciupitura, s.f. (ciupeala; cantitate mica); ciupitor, adj. (borfas); ciupeli, vb. (a ciuguli, a da cu ciocul; a mînca pe apucate; a jumuli; a pîrli porcul pentru a-l curata de par; a fura, a sterpeli), creatie expresiva, cu adaugarea grupului -li (Graur, BL, VI, 146), pe care Tiktin si DAR îl explica prin mag. csupálni "a smulge", cuvînt cu siguranta în legatura, cu sb. (în schimb, din mag. csiperész provine ciupara, care circula în Trans., cu aceleasi acceptii); ciupelnita, s.f. (Bucov., groapa); ciupai, vb. (Bucov., a merge pe vîrfuri; despre mistreti, a grohai; a se balaci), der. normal de la ciup, pe care DAR îl separa ca si cum ar fi trei cuvinte diferite, explicîndu-l pe primul prin rut. čapati "a merge." Ca si în alte cazuri de creatii spontane, este greu de stabilit legatura exacta a lui ciup cu alb. kjep "cioc"; nu pare însa de folos nici sa ajungem, pentru a o explica, la limbile anterioare indoeurop. (Lahovary 324).
ciur, ciur (ciúruri), s.n. – 1. Sita. – 2. Rama pe care se întinde materialul ce se brodeaza. – 3. Broderie, ajur, gaurele. – 4. Cutie de rezonanta, la orga. – 5. Gaura, la anumite jocuri de copii. – Mr. tir, megl. ciur. Lat. cibrum, forma vulg. de la cribrum (Candrea, Rom., XXXI, 305-6; Puscariu 381; Candrea-Dens., 364; REW 2324; DAR); cf. it. crivo (Batisti, II, 1167), port. crivo, fr. crible, sp. cribo. Se poate pleca si de la cilibrum, forma arhaica, anterioara lui cribrum, atestata de Dioscorides, cf. sard. kilibru, kiliru (Rohlfs, Estudios sobre geografia lingüistica de Italia, Granada 1952, p. 244). – Der. ciura, vb. (a cerne; a broda); ciurar, s.m. (persoana care vinde sau face ciururi); ciurel, s.m. (sita; ajur); ciurica, s.f. (batista); ciurui, vb. (a cerne, a trece prin ciur; a examina, a pretui; a gauri); ciuruiala, s.f. (faptul de a ciurui); ciuruit, s.n. (ciuruiala); ciuruitor, adj. (cernator); ciuruitura, s.f. (rezultatul ciuruielii). Draganu, Dacor., II, 610, mentioneaza pe deciurica, vb. (Trans. de Nord, a dezghioca), explicîndu-l de la un lat. •de cibricāre, putin firesc, si care pare, datorita sensului, a se apropia mai curînd de familia lui sorici.
ciut, ciut (ciúta), adj. – 1. Cu coarnele taiate, fara coarne sau fara un corn. – 2. Cu urechile taiate, fara urechi sau fara o ureche. – 3. (Animal) care are coarnele sau urechile foarte mici. – 4. (Trans.) Greoi, neîndemînatic. – Var. sut, ciut, megl. ciut. Creatie expresiva, ca ciot "ciuntitura" si bot "rît; cioc" (cu der. bont "tocit" ca ciunt). Cf. it. ciotto "schiop", a carui origine este necunoscuta dupa Prati 287. Este cuvînt comun aproape tututor limbilor balcanice (alb. šut, šüt, bg., sb. šut, mag. csuta, suta, ceh. šutá, pol. szuty, rut. šuta, toate cu sensul de "fara coarne"), fie ca este vorba de formatii expresive independente, fie de împrumuturi din rom. Totusi opiniile asupra originilor cuvîntului rom. sînt împartite. Cea mai curenta este cea care îl deriva din alb. (Meyer 420; Philippide, II, 707; Capidan, Dacor., I, 512 si II, 550; DAR); pentru a rezolva dificultatea ridicata de fonetism, s-a apelat la (Capidan) la explicatia care porneste de la forma alb. articulata të šut. Aceasta ipoteza nu este imposibila, însa nu este folositoare, în lumina tuturor radacinilor expresive rom., care indica, prin aceleasi mijloace, aceeasi notiune. Dupa Cihac, II, 59, ar trebui pornit de la bg. Dupa Pascu, I, 194, de la un lat. •tiutus, din gr. τυτθός si dupa Giulgea, RF, 49, din lat. exutus "scos, luat", ipoteze fortate si neinteresante. Cf. Rosetti, II, 114. Aceeasi radacina prezinta si o var. cu infix nazal, ciunt, adj. (mutilat; ciung; se spune despre oamenii, animalele sau obiectele carora le lipseste un membru sau o parte), pentru a carui formatie cf. paralelismul lui bot si bont, ciont si probabil cioc si ciung; cf. si it. cioncare (calabr. ciuncari) "a mutila". Der. ciunti (var. ciunta), vb. (a taia, a reteza, a amputa, a taia crengi); ciuntitura, s.f. (actiunea de a reteza; membru sau parte retezata); ciuta, s.f. (caprioara; animal salbatic, fiara), pe care Capida, Dacor., I, 512 si II, 550 si DAR îl deriva direct din alb. të šute "ciuta"; ciutarie, s.f. (parc rezervat pentru cresterea cerbilor); ciutac (var. ciutan, ciutas), s.m. (nume de bou); ciutit, adj. (fara coarne).
ciutură, ciutúra (ciúturi), s.f. – 1. Recipient, bidon, plosca. – 2. Urcior. – 3. Galeata. – 4. Paleta, la morile de apa. – 5. Roata cu teici. – 6. Mustiuc de pipa. – 7. (Arg.) Gura, cioc. – Mr. ciutra, megl. ciutura. Lat. pop. •cytola, din gr. ϰάτυλος "scoica" (Puscariu 382; REW 2290; Puscariu, Lat. ti, 61; DAR; Sandfeld 31), cf. it. ciotola. Mai putin probabila este der. din gr. ϰύτος (Philippide, Bausteine, 52; Pascu, II, 193), sau din lat. •chytra (Candrea; cf. observatiile lui Densusianu, GS, VI, 363). A trecut din rom. în ngr. τσιότρα, alb. čuturë, čotrë (fata de alb. tšutul, din it.), bg. čot(u)ra (Capidan, Raporturile, 194; cf. Conev 80, care interpreteaza invers si Mladenov, 690, care explica bg. prin it.), sb. čutura (cf. Miklosich, EW, 419; Berneker 164), mag. csutora, rut. čutora, tc. çot(u)ra (Roesler 609 si Lokotsch 442 crede, dimpotriva, ca rom. provine din tc.). Cuvîntul tc. este considerat uneori ca der. din it., ceea ce nu este posibil, daca se are în vedere consoana r, care se explica numai prin rom.
cloambă, cloámba (cloámbe), s.f. – 1. Ramura, creanga. – 2. Cîrlig, cange. – Var. cl(e)o(a)mba, cl(e)o(a)pa. Probabil din sas. Klompen, germ. Klumpen "bat" (Draganu, în DAR; cf. Gáldi, Dict., 192), ceea ce ar explica uzul sau restrîns la Trans. Etimonul propus de Cihac, II, 63 si Scriban, din rus. klumba "gazon", este incert, cuvîntul rus. fiind foarte recent, probabil din engl. clump. Pascu, Etim., 47, propune un lat. •crumba din gr. ϰορύμβη, care nu se potriveste nici acesta. Poate sa existe vreo legatura, care din punct de vedere semantic pare greu de stabilit, cu sl. klǪbo "minge". Cf. rut. kljuba "cîrlig", ceh. klubák "cioc", care se afla într-o legatura nedeterminata cu rom. clobant, s.n. (cioc, gura; cîrlig), folosit în Bucov. si Trans., care pare a fi o contaminare între cloamba si clont; tot asa cum cluciumb (var. cloci(u)mp), s.n. (tulpina de porumb; suport de vîrtelnita), pare a fi rezultatul contaminarii între cloamba si pociumb. – Der. clombos, adj. (ramuros).
coaje, coáje (-óji), s.f. – 1. Ţesut protector extern al radacinilor, tulpinilor si ramurilor unor plante (lemnoase). – 2. Scoarta (de copac). – 3. Învelis al unor fructe. – 4. Gaoace, învelis de ou. – 5. (Arg.) Portofel. – Var. coarje. Mr. coaje, megl. coaja. Sl. koža "pielita" (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 292; Cihac, II, 65; Conev 89); cf. bg., sb., cr. koža "pielita". Var. se explica, poate, printr-o contaminare cu scoarta "coaja groasa" (DAR), sau cu sl. kora "scoarta" (Puscariu, Dacor., VIII, 113). – Der. cojita, s.f. (pielita, membrana), cf. sl., bg., rus. kožica; cojan, s.m. (porecla a locuitorilor de la cîmpie; dupa Ghibanescu, se explica prin faptul ca, obisnuind sa merga cu pulpele goale, pielea li se îngroasa pîna ajunge sa ia aspect de scoarta, dar este vorba de o etimologie populara; trebuie sa ne gîndim mai curînd la o evolutie de la "scoarta, coaja" la "aspru, cu grunji", si de aici la "necioplit, grosolan", cf. coroblete); cojos, adj. (care are multa coaja); coji (var. descoji), vb. (a curata de coaja, a curata de teaca); cojnic, adj. (cu pielita), cuvînt înv. (sec. XVII), împrumut literar din sl. kožĭna; cojoaica, s.f. (pitigoiul-mare, Certhia familiaris; Tichodroma muraria).
coapsă, coápsa (coápse), s.f. – 1. Parte a picioarului cuprinsa între sold si genunchi. – 2. Coasta, versant. – Mr. coapsa. Lat. coxa (Diez, I, 171; Puscariu 386; Candrea-Dens., 378; REW 2292; DAR); cf. vegl. copsa, alb. kofšë (Meyer 193; Philippide); it. coscia (‹ lat. •coxea), prov. cueisa, cat. cuxa, sp. cuja. Cuvînt uzual (ALR, I, 56); în sec. XV, coafsa. Din rom. sb. kopsa (Candrea, Elemente, 407; Rosetti-Graur, BL, III, 66). Rezultatul rom. x › ps nu este clar, nici general; cf. frasin, toapsec, masea, lasa. Explicat traditional cu mica probabilitate, prin pozitia posttonica; o noua explicatie, bazata pe "reactia la tendinta de asimilare", nu pare mai sigura (Graur-Rosetti, BL, III, 65; Rosetti, I, 82-4).
coarbă, coárba (coárbe), s.f. – 1. Unealta de gaurit, burghiu. – 2. Mîner, manivela. Rut. korba, din. germ. Kurbe, fr. courbe (Scriban, Arhiva, XXV, 133; DAR), explicatie care se potriveste uzului sau exclusiv mold. Putin probabila der. directa din lat. curva, propusa de Iordan, BF, VI, 181, sau din germ. Kurbel (Candrea).
coasă, coása (coáse), s.f. – 1. Unealta agricola compusa dintr-o lama metalica cu vîrful curbat, cu coada lunga, folosita la cosit. – 2. Cosit, cositul fînului. – 3. Cutit de tabacari. – 4. Constelatia Cefeu. – 5. Specie de gladiola, Gladiolus imbricatus. – Mr., megl. coasa. Sl. kosa (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 304; Cihac, II, 65; Pascu, II, 187; Conev); cf. bg., rut., rus. kosá, sb. kosa, ngr. ϰόσα, alb. kosë. – Der. cosi, vb. (a taia cu coasa plante; a distruge, a nimici; despre cai, a lovi, în mers, un picior de celalalt), care poate proveni si direct din sl. kositi, cf. bg. kosja, sb., cr., rus. kositi, ngr. ϰοσίζω (mr. cusire); cosit, s.n. (taiere a fînului); cositura, s.f. (iarba cosita, nutret; fîneata; cîmp de pe care s-a cosit); coseala, s.f. (rana pe care si-o face un cal); cosas, s.m. (om care coseste; varietate de lacusta, Locusta viridissima, Locusta cantans; specie de greiere, Gryllus ruralis); ultimele sensuri sînt explicabile prin asemanarea zgomotului produs de greiere cu cel al coasei (pentru formarea cuvîntului, cf. sb., cr. kosač, mag. koszác); cositor, s.n. (cîmp de cosit); cositor, s.m. (cosas, om care coseste); cositoare, s.f. (coasa; seceratoare, masina de secerat); cosa, s.f. (banc, grind de nisip), din rus. kosá "coasa" si "grind", cuvînt putin folosit, în Delta Dunarii; cosac, s.n. (Olt., colina; pamînt, teren), din sb. kosak "fîneata"; cosaci, s.m. pl. (astragal, Astragalus onobrychis), din bg. kosat "paros"); cosalau, s.n. (fîneata), din mag. kaszáló, în Maram.; cosastina, s.f. (Trans., fîneata), cu suf. -stina; cosiriste, s.f. (fîneata, mînerul coasei); cositel, s.m. (planta, Sium latifolium).
coc, coc (-curi), s.n. – 1. Chifla. – 2. Pieptanatura cu parul strîns la ceafa, conci. Formatie expresiva. Cf. gr. ϰόϰϰος, lat. coccum (de unde mr. coca "fruct" Pascu, I, 69, megl. coca "cap"), alb. kok(jë) "cap", sard. kokka "pîine rotunda"), sp. coco "larva; margea din matanii", etc. Pentru mai multe ex., cf. DAR; Lacea, Dacor., II, 623; Iordan, BF, VI, 150); coacaza. Este mai putin probabila der. din fr. coque "coc" (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 323; DAR). Cf. si REW 2009. Der. coca, s.f. (cocolos facut din pîine; chifla; aluat; papusa; copil), cf. it. coccolo "copil", cuvînt din limbajul copiilor, care circula si în forma diftongata coaca; cocuta, s.f. (chifla; copil); cocoli (var. gogoli), vb. (Olt., a framînta aluatul pentru a face prajituri; a rasfata, a alinta; a razgîia; a înfofoli), cu suf. expresiv -li (Graur, BL, IV, 92), cf. it. coccolarsi "a face nazuri", Rovigo, cuculío "mîngîi"; cocoleala, s.f. (actiunea de a framînta aluat; actiunea de a rasfata); cocolos, s.n. (bulgare, bot; bila, bulgare, grunz; stiulete de porumb; cucui) din cuvîntul anterior, cu suf. -os; cocolosi, vb. (a mototoli, a face cocolos; a rasfata, a razgîia; a înfofoli; a strînge, a stoarce; a strica o afacere; a trece sub tacere un subiect), cf. mr. mi cuculescu "ma ghemuiesc"; cocoloseala, s.f. (actiunea vb. anterior); cocoase, s.f. (gheb), pentru a carui formatie cf. gogoase (mr. cucoase "nuca", cucos "nuc"; dupa Puscariu 390, din lat. •cocca); cocosa, vb. (a încovoia; a curba; a desela; a îmbatrîni); cocosat, s.m. (care are cocoasa, ghebos), pentru a carui raspîndire în Olt., Munt. si Dobr., cf. ALR, I, 41; cochita, s.f. (boaba; bob; graunte); cococ, s.n. (Trans., gaura; cuvînt care nu apare în dictionare cf. Enciclopedia romîna, III, 22); cocor, s.n. (bombare, umflatura, tumoare); cocorada, s.f. (Trans., pesmet, prajitura), a carui formare pare a indica o contaminare cu paparada. Corcoman, s.m. (în Trans. de Nord, coc caracteristic femeilor maritate), pus în legatura de DAR cu lat. •cocculus "melc", pare a se explica mai bine plecînd de la coc, cu suf. -man cf. si colcovan, s.n. (Munt., grunz, bulgare). Curculez, s.m. (gargarita, Calendra granaria), explicat de catre Scriban pe baza lat. curculio, pare a fi o der. ca cea anterioara (cf. cocor "umflatura"), cu suf. -ez; bg. kokolëza, kukulëza (urechelnita) pare a proveni din rom. Cf. si cocon, cocîrla, coclete, cocota, cucui. Din rom. provin mag. kóka "mot, creasta" si iud. sp. koko "coc". Coincidenta lui a cocosa "a desela" cu rus. kokošiti "a asasina" (din rut. kokoš "a asasina", cf. Vasmer 594), pare cauzala.
cocioc, cocióc (-ócuri), s.n. – 1. Mlastina. – 2. Cap, capat. Origine necunoscuta. Pare a fi un cuvînt expresiv, bazat pe o reduplicare a lui cioc; însa aceasta explicatie nu se potriveste cu primul sens. DAR propune o legatura cu rus. kočka "grind într-o regiune mlastinoasa".
cociorbă, cociórba (cociórbe), s.f. – 1. Vatrai. – 2. Bîta, maciuca. – 3. Constelatie în jurul stelei Gemma. – Var. cociorva, cuciorba. Origine necunoscuta. Ar putea fi un cuvînt expresiv, ca multe din cele compuse cu co-. În general se considera a fi reprezent al unui cuvînt sl. neidentificat, cf. v. rus. kočárga, rut. kočerga, pol. koczarga (Cihac, II, 722; Tiktin), sau din mag. kocsorba (Gáldi, Dict., 122); însa mag. pare a proveni din rom., ca si rut. (Miklosich, Wander., 17), si oricum este obscur si probabil strain în sl. (Berneker 536). Daca este vorba de o creatie expresiva, este dublet al lui cocioaba, s.f. (coliba); identitatea semantica între vatrai si coliba apare si în cocîrla. Cocioaba nu a fost explicat într-un mod satisfacator (tat. koči aba "cort de nomad", Seineanu, 318; mr. cuciuba "bustean", Seineanu, Dict., însa este vorba probabil de ngr. γϰουτσιούπα; sb. kuča "casa", DAR). Daca se admite identitatea cu cocioarba, lipsa lui r apare si în pol. koczuba, rut. kočuba "vatrai", si în rom. cociobai, vb. (a scociorî, a iscodi), care se explica numai pe baza lui •cocioaba "vatrai" (pentru der. expresiva a vb., cf. cotrobai). Exista numeroase var. expresive ale cuvîntului care înseamna coliba: cosleaba, cosm(o)aga, cosmeaga, cociomeaga, cociomeata, cosmandra, cosmelie, cosmolie; cf. si cobace, coliba.
cocon, cocón (cocóni), s.m. – 1. Copil, prunc. – 2. Print. – 3. Tînar de neam. – 4. Domn. – 5. Floare, Zinnia elegans. – Var. cucon. Probabil der. de la coc(a) "copil", desi suf. -on nu este prea clar (DAR înceaca sa-l explice ca o forma asimilata -un). Cuvîntul este înv. – Der. cocoana (var. cucoana), s.f. (înv., copila; Trans., fecioara, tînara, doamna, femeie din clasa sociala superioara; Arg., gaina; coropisnita); coconas (var. cuconas, conas), s.m. (domnisor); coconesc, adj. (înv., infantil; domnesc); coconos, adj. (exigent, deprins cu luxul); cocon(as)i, vb. (a trata cu multa consideratie, a cinsti; a se umfla în pene); coconie, s.f. (copilarie, anii copilarie; orgoliu, mîndrie aristocratica); coconet, s.n. (aristocratie); coconita (var. cuconita, conita), s.f. (domnisoara); cocosneata, s.f. (femeie înfumurata), forma umoristica. Forma f. apare în limbile balcanice, probabil provenind din rom., cf. ngr. ϰοϰόνα "doamna", ϰοϰονίτσα "domnisoara", de unde a trecut probabil în mr. cucona, megl. cucoana, tc. kokona, bg. kokona, kokonica; se refera aproape întotdeauna la doamnele grecoaice de familie buna.
cofă, cófa (cófe), s.f. – 1. (Trans., înv.) Strachina, blid. – 2. Galeata de lemn. – 3. Masura de capacitate înv., pentru lichide, în valoare de 1,33 litri. – Mr. cofa, megl. cova. Cuvînt care apare în multe limbi, pare a fi intrat în rom. pe mai multe cai în acelasi timp; bg., sb. kova, kofa, ngr. ϰάφα "cos", tc. kova, alb. kofé, rut., mag. kofa. Pare a fi vorba de gr. ϰάφινος, de unde arab. quffa si de aici lat. med., sp. cofa, it. coffa (Battisti, II, 1002), germ. Kufe (sas. Kof). În rom. poate proveni din bg., sb. sau mag., sau din toate trei dintr-o data. Pare cuvînt identic cu cof, s.n. (albie, coasta, parte), putin folosit; cf. si cofer, s.n. (galeata, cos de nuiele; polonic; mistrie), pe care DAR îl pune în legatura cu germ. Küfer. Cf. cufar. Der. cofar, s.m. (persoana care face sau vinde galeti), dupa ipoteza improbabila a lui Cihac, II, 492, provine din mag. kufár; cofari, vb. (a vinde cu bucata, mai ales alimente); cofarita, s.f. (femeie care vinde fructe de padure); cofas, s.m. (Munt., mincinos, înselator) trebuie explicat prin expresia a prinde cu cofa "a descoperi minciunile cuiva", a duce cu cofa "a amagi" (explicatia din DAR, plecîndu-se de la cofar, pare gresita); cova, s.f. (borcan, cana), provine din tc., ca si în megl.
codru, códru (códri), s.m. – 1. Parte, bucata, felie. – 2. Bucata de pamînt. – 3. Padure. – 4. (Înv.) Munte. – Mr. cod(u)ru, megl. codru. Lat. pop. •codrum, atestat cu forma codra (cf. citatele din Corpus glossar. lat., în Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVIII, 84), în loc de •quodrum sau quadrum "patrat" (Densusianu, Rom., XXVIII, 62; Cretu 313; Candrea-Dens., 384; REW 6921; Capidan, Dacor., I, 509; DAR). Pentru trecerea lui qua la co-, cf. Densusianu, Hlr., 71 (împotriva, Meyer-Lübke, Literaturenblatt, XXII, 299; Densusianu, GS, II, 321; Rosetti, I, 57 si Diculescu, Elementele, 437, care presupune în vocalismul rom. o influenta eolica). Semantismul nu pare sa prezinte dificultati, daca se are în vedere familia din care face parte quadra, si care este aceeasi cu cea a lui quartus, cu care s-a confundat (cf. glosele lui codra: τόπος "loc" si τόπος "curte". Astfel, dupa cum fr. quart(ier) si sp. cuarto, •codrum ar fi însemnat la început "parte a unui obiect împartit în patru", pentru a ajunge sa însemne apoi, ca în cazurile anterioare, parte a unui obiect. Pentru acceptia de bucata de pamînt, cf. sp. cuarto, quinto, la care ideea valorii aritmetice a disparut, ca în rom. Din acelasi etimon lat., provin prov. caire (cf. sp. desgaire), cu sensurile 1 si 2 ca în rom. (si sp. cairel, cf. Corominas, II, 571). Totusi, cercetatorii de odinioara s-au oprit prea mult la sensul primitiv "patrat, de forma patrata", pe baza caruia este mai dificila explicarea semantica a cuvîntului rom.; datorita acestui fapt, s-au cautat explicatii foarte diferite. Astfel, codru este cuvînt autohton dupa Miklosich, Slaw. Elem., 10 si Hasdeu, Col. Traian, 1873, 110 si Philippide, II, 708; tracic dupa Pascu, I, 189; lat., dar cu influenta semantica a sl. dĕlŭ "parte" si "munte", dupa Weigang, Jb., II, 217; J. Bruch, ZRPh., LVI, 376 si Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVII, 83; din ngr. ϰόδρα dupa Cihac, II, 649; din alb. kodrë "colina" dupa Cihac, II, 716; Meyer 193; Seineanu, Semasiol., 166; Puscariu 392; din sl. krada "gramada de lemne", dupa Scriban. Alb. kodrë provine din rom. – Der. codrean, s.m. (locuitor din zona paduroasa; muntean; Banat, paznic de padure; înv., soldat mercenar din regiunea Basarabiei numita Codrul Tigheciului); codroi, s.m. (planta, Melampyrum arvense).
cofet, cófet (-turi), s.n. – Bomboana dulce. – Mr. cufeta. It. confetto, prin intermediul ngr. ϰουφέτον. – Der. cofetar, s.m.; cofetarie, s.f. Din it. confetti provine direct confetti (var. confete), s.f. pl. al carui nume se explica prin obiceiul vechi de a arunca în timpul sarbatorilor confeti.
cofleşi, coflesí (-sésc, -ít), vb. refl. – Despre fructe, a se strica. – Var. cofleji, coflesti, chifligi, cofoi. Formatie expresiva. Este rezultatul normal al lui coflesti › coflesci, pe baza lui flescai cu co- expresiv, ca în cocîrja, coplesi, cotropi etc. Giuglea, Cercetari, 6 si REW 2136 presupun un lat. •conflexire "a curba", putin probabil si insuficient pentru a explica semantismul; cf. împotriva acestei pareri Iordan, BF, II, 172 si Graur, BL, V, 94. Graur, V, 142, pleaca de la tig. kovlo "moale" (cf. împotriva Pascu, R. critica, VIII, 184) si Scriban din lat. confracescere, imposibil din punct de vedere fonetic.
subsol, SUBSÓL s.n. 1. Partea imediat inferioara solului, de sub suprafata Pamântului; totalitatea rocilor aflate sub nivelul solului. 2. Parte a unei cladiri aflata sub nivelul solului. 3. Loc în partea de jos a paginilor unei carti, unde se tiparesc note explicative. ♦ Partea de jos a unei pagini de publicatie periodica, unde se publica pe întreaga lungime a foii recenzii, articole literare sau stiintifice etc. [< sub- + sol, dupa fr. sous-sol].
supranatural, SUPRANATURÁL, -Ă adj. (Despre fenomene, fiinte etc.; în conceptiile mistice) Care se pretinde ca ar fi mai presus de fortele si de legile naturii si împotriva lor; care nu s-ar putea explica în mod obisnuit, în mod natural; miraculos, fantastic. ♦ Extraordinar, exceptional. // s.n. Ceea ce se pretinde a fi mai presus de legile naturii. [< supra- + natural, dupa fr. surnaturel].
conabiu, conabíu (conabíe), adj. – Rosu închis, stacojiu. Tc. kunabi, din arab. ’unnabi "de culoarea unui fruct rosu" (Iogu, GS, V, 181). Este gresita explicatia lui Seineanu, II, 149, bazata pe tc. kunebi "de cînepa" si acceptata de DAR.
conteni, contení (-nésc, -ít), vb. IV 1. A înfrîna, a retine, a stavili. – 2. A interzice, a împiedica. – 3. A opri. – 4. A se opri, a înceta. – 5. A sfîrsi, a face sa înceteze. – 6. A tacea. – Var. (înv.) cunteni (rar), contena, înconteni. Mr. acumtini, megl. cuntini. Origine obscura. Lat. contĭnĕre se potriveste semantic; iar rezultatul con- › cun, în loc de cu-, desi nu pare normal, nu este imposibil (cf. cumpat, cumplit fata de cuprinde; însa pastrarea lui t (cf. tinea) este mai greu de explicat. Totusi, acest etimon a fost admis de Candrea. Cihac, II, 651, pleaca de la ngr. ϰονταίνω "a apropia, a scurta"; dupa Puscariu, Dscor, I, 226-30 si DAR, este vorba de lat. cunctināre, în loc de cunctāri "a zabovi, a sovai". S-ar putea admite o contaminare cu •contĕnuāre, în loc de tĕnuāre, "a reduce, a diminua". Cuvîntul apare din primele texte din sec. XVI. Der. necontenit, adj. (fara oprire, neîncetat; mereu); cuntenitura, s.f. (înv., interdictie); cuntirimînt, s.n. (înv., actiunea de a conteni), al carui rotacism indica prezenta unui cuvînt din fondul traditional; conteninta, s.f., înv., din sec. XVII, astazi înlocuit prin continenta, s.f., din lat. continentia (sec. XIX).
copcă, cópca (-ci), s.f. – 1. Agrafa, clema, capsa. – 2. Catarama, obiect care prinde. – 3. Clema la cartile legate odinioara. – 4. Traversa, bara. – Megl. copce. Tc. kopça (Seineanu, II, 145; Meyer 198; Berneker 564; Ronzevalle 136; DAR); cf. bg. kopče (Cihac, II, 72), sb. kopča, alb. kopsë, mag. kapocs. Fonetismul rom. se explica printr-un sing. analogic, plecîndu-se de la pl. copci; sing. normal ar fi copce (DAR afirma contrariul). – Der. copcier, s.m. (fabricant de nasturi si copci); încopcia, vb. (a prinde în copci, a prinde, a fixa); copci, vb. (a altoi, a introduce un altoi sub coaja unui copac); copcit, s.n. (altoire).
copil, copíl (-íi), s.m. – 1. (Înv.) Bastard, fiu natural, nelegitim. – 2. Fiu, fiica. – 3. Prunc. – 4. Vlastar, mladita. – 5. Vîrf, sfîrc, capat. – Mr. cochil "bastard", cóchila "fecioara", megl. cópil "bastard", cupilás "flacau". Origine necunoscuta. S-a raspîndit din rom. în toate celelalte idiomuri balcanice: cf. ngr. ϰόπελος "bastard", ngr. ϰοπέλι "baiat", ϰοπέλα "fata"; alb. kopilj "bastard, servitor", kopilje "servitoare"; bg. kópele, kópile, kopelák "bastard"; sb. kópile "bastard", kopilan "flacau", v. rus. kopelŭ "bastard", rut. kopyl, sl. kopilŭ "bastard", mag. kópé "haimana", în ngr., bg. si sb. cu un numar de der. locali. Aceste cuvinte nu se explica prin nici o limba cunoscuta, iar raspîndirea lor geografica nu permite sa presupunem un punct de plecare diferit de rom., limba în care, pe de alta parte, o aton si l final (înainte intervocalic) nu permit cautarea unui etimon în fondul lat. ci, cel mult, în cel expresiv. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 181), însa in Bihor a circulat cu sensul de "bastard", care este vechi în celelalte regiuni; asupra semantismului, cf. Seineanu, Semasiol., 200. Admit provenienta din fondul balcanic anterior latinei, Miklosich, Slaw. Elem., 10; Miklosich, Etym. Wb., 129; Berneker 564; Sandfeld 94; DAR; cf. Lahovary 325 si Rosetti, II, 115. Încercarile facute pentru a deriva acest cuvînt din lat. par a fi esuat (de la pūpilus, dupa Laurian si Scriban, de la •copilis "care serveste paharul", dupa Meyer 198). Cuvîntul rom. a fost considerat uneori ca der. din ngr. (Cihac, II, 651); din sl. (Philippide, Principii, 44; Tiktin); din alb. (Densusianu, Hlr., 37; Meyer, Neugr. St., II, 67; Capidan, Dacor., II, 524; Philippide, II, 708); din limba gepizilor, din cuvîntul •kopilo (Diculescu, Dacor., IV, 1552); sau de la o radacina sl. care provine din indoeurop. •(s)kap- "a face" (Mladenov 250); cf. mai multe amanunte în DAR. Nici una din aceste ipoteze nu pare convingatoare, cu atît mai mult, cu cît pare evident ca în ngr., sl. si alb. este vorba de cuvinte împrumutate, care ramîn fara explicatie, daca nu se admite originea lor rom. Der. copila, s.f. (fiica naturala, bastarda; fata, tînara); copilet, s.m. (copil; vlastar; scaunel cu trei picioare); copilandru, s.m. (tînar, flacau); copilari, vb. (a-si petrece anii copilariei; a da în mintea copiilor); copilarie, s.f. (perioada a vietii omenesti de la nastere pîna la adolescenta; fapta, purtare de copil, naivitate; ramolisment); copilaros, adj. (ca un copil); copilaresc, adj.(al copilului, propriu copilului); copilareste, adv. (în felul copiilor); copili, vb. (a taia lastarii sau crengile care nu poarta rod, a lastari); cópila, s.f. (actiunea de lastari porumbul); copilaret (var. copilarime), s.n. (multime de copii); copilitura, s.f. (Trans., bastard).
copreţi, copretí (-tésc, -ít), vb. – A explica, a expune. Origine obscura. Este cuvînt rar, atestat o data în Trans. de Vest, si pîna la un anume punct îndoielnic. Dupa DAR, din lat. compartῑri, prin intermediul unei forme •compertῑri "a participa", ipoteza riscanta daca ne gîndim la paralelismul împarti › impartῑre.
corcodan, corcodán (-ni), s.m. – 1. Paun. – 2. Fumarita (Fumaria officinalis). Formatie expresiva, care urmareste sa imite zgomotul facut de paun, cf. colcai, cîrcîi, cîrcni. Pentru legatura semantica între paun si fumarita, cf. alt nume al plantei, iarba-de-curca. Apartin aceleiasi familii expresive cîteva cuvinte a caror legatura pare evidenta, fara însa a fi si intentia imitativa: corcodina, s.f. (curca); corcoata, s.f. (femeie stricata; cîrpa), care pare a reproduce semantismul sp. pava, fr. poule sau cocotte (daca aceasta ipoteza este justa, este interesant de observat evolutia de la "prostituata" la "cîrpa", care apare în sens invers într-un mare numar de cuvinte, cf. buleandra); corcodi, vb. (a împodobi, a dichisi); corcodel, s.m. (cufundar, Gallinula chloropus; nume dat mai multor pasari de apa care obisnuiesc sa se scufunde: Podiceps cristatus, Podiceps rubricollis, Colymbus arcticus, etc.), al caror nume pare a imita clipocitul apei la scufundare, cf. colcai (întrucît este porecla foarte curenta la tigani, s-a considerat de origine tig.; dupa Scriban, din alb. korkodhilj "crocodil"; ambele ipoteze sînt neverosimile); corchezi, vb. (a stîlci, a vorbi stricat o limba; a face ceva de mîntuiala), pe care DAR încearca sa-l reduca la mag. kurkázni "a iscodi" sau a corci "a degenera" (dupa Scriban, din mag. korcsosni); corcodus (var. curcudus, curcudel, corcodel, culdus, toltus), s.m. (varietate de prun, Prunus cerasifera), al carui nume se poate explica prin obiceiul foarte generalizat de a face din fructele sale un fel de ciorba deasa (cf. chisalita), si prin zgomotul produs de fructe la fierbere, cf. corcofeala; corcoduse, s.f. (varietate de pruna); corcofeala, s.f. (pasat, terci; bolboroseala); corcoli (var. corconi, corcosi), vb. (a bolborosi; a tîndali; a rasfata, a lingusi), al carui ultim sens pare a rezulta dintr-o confuzie cu cocoli (pentru originea onomatopeica a acestui cuvînt, cf. Philippide, II, 708); corcos, adj. (verde, crud, necopt, acru).
corn, corn (-oárne), s.n. – 1. Fiecare din cele doua excrescente de pe osul frontal al rumegatoarelor. – 2. Instrument muzical de suflat. – 3. Obiect, vas din corn. – 4. Materie cornoasa. – 5. Simbol al calcarii credintei conjugale. – 6. Parte a plugului. – 7. Dinte al furcii. – 8. Brat al crucii. – 9. Produs de panificatie în forma de semiluna. – 10. Semiluna. – 11. Vîrful unei stele. – 12. Colt, ungher, margine. – 13. Punct cardinal. – 14. Aripa de oaste. – 15. Capat, extremitate. – 16. Bucata, codru de pîine. – 17. Vîrf de palarie. – 18. Filacteriu. – 19. (Înv.) Putere, stapînire, imperiu. – 20. (Banat) Prost, natîng. – Mr., istr. cornu, megl. corn. Lat. cǒrnu (Puscariu 400; Candrea-Dens., 394; REW 2240; DAR); cf. it. corno, prov., cat. corn, fr. cor(ne), sp. cuerno, port. corno. Sensul 4 este sing. tantum, 5 pl. tantum. Pl. coarne serveste numai pentru sensurile 1, 5, 6 si 7; în celelalte cazuri, se foloseste pl. cornuri, si în ultimul, corni, m. Der. cornulet, s.m. (planta, Ceratocephalus orthoceras); cornuta, s.f. (planta, Xanthium spinosum); cornita s.f. (cornulet; minciuna, exagerare; coc; corn de cerb; varietate de struguri); cornit, s.n. (Banat, sac folosit ca tipar pentru brînza); cornaci, adj. (cu coarne); cornaci, s.m. (plugar care tine coarnele plugului; planta acvatica, Trapa natans; diavolul); cornac, s.m. (bondar); corneci, s.m. (bondar; corn pentru praf de pusca); coarnes, adj. (încornorat, cu coarne); goarnes, adj. (cu coarne; varietate de struguri); cornea, s.m. (diavolul); cornici, s.m. (persoana care tine coarnele plugului); cornisor, s.m. (Arg., bou); cornos, adj. (cu coarne; dur, tare); cornovina, s.f. (Banat, om prost); cornuros, adj. (ascutit, cu vîrf); cornorat (var. încornorat), adj. (cu coarne; ascutit, crestat; exagerat, imposibil, evident fals); (în)cornorat, s.m. (diavolul); cornut, s.m. (care are coarne; prost); corni, vb. (a pune bîrnele care alcatuiesc coltul unei cladiri); încorna, vb. (a alcatui coltul unei constructii; a pune coarne); cornar, s.m. (vînzator de cornuri, chifle; plugar care tine coarnele plugului; înv., perceptor care strîngea darea pe vite); cornar, s.m. (plug cu un singur corn; stîlp care alcatuieste coltul unei constructii); cornarie, s.f. (placintarie); cornari, vb. (a rani cu coarnele; a pune coarne; a tine coarnele plugului; a alcatui coltul unei constructii; înv., a strînge, darea pe vite; refl., a-si rupe un corn); cornarit, s.n. (veche dare de un leu pentru fiecare bou vîndut la tîrg, impusa în Moldova de Antioh Cantemir, în 1706); cornat, adj. (cu coarne); cornatel, s.m. (nume al mai multor plante, Galium Aparine; Lycopodium selago; Xanthium strumarium), la care este evidenta încrucisarea cu corn "planta"; cornatar, s.m. (insecta, Naucornis cinicoides); cornisor, s.n. (colt; planta); încornora, vb. (a pune coarne). Der. neol. cornalina, s.f., din fr.; cornee, s.f., din fr.; cornet, s.n. (coarne de animal; instrument muzical; hîrtie rasucita în forma de corn; lame osoase în forma de cornet situate pe peretii celor doua nari), din fr.; cornet, s.m. (goarna), din fr. cornette, în parte prin intermediul rus. sau pol. kornet, cf. germ. Kornett; cornist, s.m. (trompetist), din fr. corniste; cornise, s.f., din fr. corniche, cu dubletele corniz, s.n. (rindea), din bg. korniz, si acesta din germ. Karnies (DAR); si corniza, s.f. (vergea de draperie), din acelasi cuvînt german, prin intermediul ngr. ϰορνύζα. Adj. cornut, considerat în general ca reprezentant direct al lat. cornūtus (Puscariu 405; Candrea-Dens., 397; REW 2242; DAR), cf. it. cornuto, prov., cat. cornut, sp., port. cornudo), pare a explica alb. kërrutë (Philippide, II, 639), ca si ngr. ϰορούτα, rut. hornuta, slov., ceh. kornuta, ceh. kurnota, pol. kurnuty (Candrea, Elemente, 400; Berneker 573).
teorie, TEORÍE s.f. 1. Reflectare sistematizata, generalizata a unui ansamblu de cunostinte si de idei, privind unele domenii ale realitatii obiective sau ale constiintei sociale. 2. Ansamblu de principii care servesc ca îndrumator în practica; ansamblu de cunostinte, de idei, de ipoteze care dau explicatia unor fenomene etc. ♦ Teorie a literaturii = ramura a stiintei literaturii care studiaza trasaturile generale ale creatiei literare, defineste genurile si speciile, curentele si metodele artistice, elementele si particularitatile stilului, notiunile de versificatie etc. [Pron. te-o-, gen. -iei. / cf. fr. théorie, lat., gr. theoria].
coroagă, coroága (coroáge), s.f. – Obiect deformat si încretit, curbare. Bg. koruba "concavitate" (Puscariu, Dacor., II, 597; DAR); mai putin probabila este der. din mag. kéreg "coaja, scoarta" (Cihac, II, 493). Dictionarele atribuie cuvîntului mai multe sensuri, încercînd sa-l aplice fiecaruia din numeroasele obiecte încretite (coaja de copac, piele uscata, lemn) care pot fi desemnate cu acest nume. Este dublet al lui coroba, s.f. (animal slab si costeliv) si fara nici o îndoiala al lui coroaba, s.f. (fruct al porumbei, Prunus spinosa; planta, Brunella grandiflora; lupoaie; mar paduret), cu var. coromba, scoroamba (mr. curubita, istr. corumbe). Acest cuvînt se considera în general a fi reprezentant al lat. columba (Philippide, ZRPh., XXXI, 307; Candrea-Dens., 398; REW 2026; Pascu, I, 72; Cortés 125), cf. celalalt nume popular al sau, porumbea (dupa DAR din gr. ϰόρυμβος si al var. sale fara nazalizare ϰορυφή; dupa Bogrea, Dacor., IV, 802, din gr. ϰορόμηλον). Aceste explicatii nu sînt suficiente si pare mai sigur sa se plece de la coroaga (pentru alternanta b-g, cf. barza si coliba), si de la sl. (rus. korobiti), "a contracta", datorita fie aspectului fructului copt, fie gustului acru ce face sa se contracteze cerul gurii. De la coroaba deriva corobeata, s.f. (porumba; mar paduret; fruct în general); corobete, s.f. (larva; coropisnita), simpla confuzie cu carabete si, la cel de al doilea sens cu coropisnita; scorumnic, s.m. (varietate de porumb). Der. de la coroaga; corobana (var. corobaie), s.f. (concavitate a trunchiurilor copacilor, scobitura; vale, rîpa); corobaios, adj. (gaunos); coroblete, s.m. (porecla data taranilor de la cîmpie, taranoi, necioplit), pentru al carui semantism cf. cojan; corlopet, s.m. (porecla data de locuitorii din Bucovina celor din Vechiul Regat al României); corogi (var. scorogi, (s)coroji), vb. (a înclina, a suci, a strîmba, a îndoi), cf. bg. korubja se, rus. korobiti; scorombar, s.m. (porumba); scorogoi, s.m. (planta, Phlomis pungens). Cf. coropca.
corovatic, corovátic (corovátici), s.m. – 1. Lumînarica (Verbascum phlomoides). – 2. Gentiana (Gentiana asclepiadaea). – 3. Centaura (Centaurea axillaris). – 4. Cioara albastra (Coracias garrula). – Var. corovaica, (s)corobatica, corobatica. Sl. (rus.) korovatiku "de vaca", de la korova "vaca". Semantismul se explica prin forma plantelor (gentiana se mai numeste coada vacii) si în ultimul caz, prin culoare (DAR). – Der. corobatica, s.f. (centaura), probabil confuzie cu coroaba, sau corobeata.
corvadă, corváda (corvézi), s.f. – 1. Munca gratuita a vasalului. – 2. Obligatie, munca, povara. – 3. Munca obligatorie, serviciu, la cazarma. – Var. corvoada. Fr. corvée, cf. lat. med. corvada. Dupa Iordan, Dift., 220 si Graur, BL, II, 49, diftongarea var. se explica prin analogie cu podvoada.
coş, cos (-si), s.m. – s.m. – 1. Larva de taun. – 2. Bubulita. Lat. cossus (Philippide, ZRPh., XXXI, 307; REW 2278; DAR); cf. it. cosso, fr. cosson "gargarita." Fonetismul se explica prin faptul ca forma actuala este un sing. analogic pe baza pl. cosi. De uz general, cu exceptia Banatului (ALR, I, 25). – Der. cosos, adj. (plin de cosuri, bubos).
coşar, cosár (-re), s.n. – 1. Hambar, patul. – 2. Staul, grajd. – 3. Împletitura de nuiele, leasa. – 4. Coliba, bordei. – Var. coser, cosare, cosara, coserie. Mr. cusare, megl. cusara. Sl. (bg. košara, sb. kòšara), din aceeasi radacina ca si cos, fiind vorba în general de împletitura facute cu nuiele de rachita (Cihac, II, 75; DAR). Totusi, explicatia este incerta, fiind vorba de un cuvînt care, în alte limbi sl., provine cu siguranta din rom. (slov. košar, rut. košiera, pol. koszara, cf. Wedkiewicz, Mitt. Wien., 274). Berneker 586 a încercat sa explice cuvîntul sl. prin rom. casa, mr. casare (cf. împotriva Capidan, Raporturile, 207). – Der. coserar, s.m. (muncitor care face împletituri de rachita; sarman care traieste într-o coliba). Costei, s.n. (hambar) pare rezultat al unei confuzii a lui cosar cu bg. kašta "casa" (Graur, BL, IV, 75), fara legatura cu costei "castel" (Tiktin). Acelasi lucru se poate spune despre costereata, s.f. (cocina; ograda), contaminare a lui cosar cu bg. kašta "casa", sb. kučèrica "coliba", rom. porcareata, coteneata.
cosînzeană, cosînzeána (cosînzéne), s.f. – Prototip al frumusetii, în basmele populare. – Ileana Cosînzeana, personaj feminin mitic, care personifica idealul lui Fat Frumos. Origine incerta. Este evidenta înrudirea cuvîntului cu sînzeana; însa prima parte a cuvîntului este mai putin clara. Este poate o amintire a Sfintei Elena, mama lui Constantin, daca se admite o forma Helena Co(n)s(t)antiana: z s-ar explica prin pronuntarea ngr. •Cos(t)andiana, sau mai bine printr-o contaminare posterioara cu sînziana. Pentru pierderea primului t, cf. forma sl. Kustenitŭ ‹ Kονσταντίνος (Vaillant, BL, XIV, 7). Philippide, Principii, 138, se gîndea la lat. semidivina, ca epitet al Elenei din Troia, solutie evident imposibila; pentru DAR si Scriban, este vorba de o var. de la sînzeana.
cosoroabă, cosoroába (cosoroábe), s.f. – Traversa, bîrna principala la acoperis. – Var. costoroaba, costoroava. Mag. koszoru(fa), "coroana" (Scriban, Arhiva, 1913; DAR). Este var. de la cosoroaba, s.f. (stafide), al carui nume se explica prin faptul ca sînt puse pe bîrna principala la uscat; cosoreu, s.n. (bîrna; par).
costa, costá (-t, át), vb. – A avea un pret, o valoare. – Var. costisi, custa, cost(al)ui. Mr. custisire. It. costare. Nu apare în texte anterioare începutului sec. XIX, dar a ajuns repede sa fie folosit curent datorita comertului. Var. costisi (înv.) din ngr. ϰοστίζω; custa este rezultat al confuziei cu dubletul custa; si costalui (Trans.) se explica prin mag. kostálni, din germ. kosten. – Der. cost, s.n. (pret, cost, cheltuiala), din it. costo. Var., din Trans. este dublet al lui custului, vb. (a gusta), de la acelasi cuvînt mag.
costrăş, costrắs (cóstrasi), s.m. – 1. Biban (Perca fluviatilis). – 2. Mînz. – 3. Cal cu parul vargat. – Var. costres, costros, costrus. Sb. kòstreš, bg. kostruš, pol. kosztur "biban" (Cihac, II, 74; Skok 65; DAR). Sensul 2 se explica prin asemanarea între aripioara superioara a pestelui si coama calului, dupa ce a fost taiata prima oara, iar sensul 3, prin aspectul vargat al amîndorura. – Der. costrusa, vb. (a taia coama mînzului); costresi (var. costrosi), vb. refl. (a se zbîrli parul, a se ridica), cf. sb. kostrešiti.
cot, cot (-oáte), s.n. – 1. Partea exterioara care uneste bratul cu antebratul. – 2. Jaret. – 3. Cotitura, întorsatura, unghi. – 4. Echer, coltar. – 5. Colt de strada. – 6. Meandra, curba, sinuozitate. – 7. Ungher, colt. – 8. Masura de lungime de valoare variabila (cot muntenesc, 0,666 m; cot moldovenesc, 0,637 m). – 9. Gradatie, scara de nivel. – 10. (Arg.) An. – 11. (Arg.) Nimic. – Mr., megl., istr. cot. Lat. cŭbĭtum (Diez, Gramm., I, 154; Puscariu 406; Candrea-Dens., 399; REW 2354; DAR); cf. alb. kut (Philippide, II, 636), it. gomito (abruz. govete, calabr. gùvitu, gutu), prov. code, fr. coude, sp. code, port. coto. Pentru fonetism, cf. Fr. Schürr, Mitt. Wien., 54-5. Sensurile 3-7 au pl. coturi; cu sensurile 8-10, este m., pl. coti; 11 se foloseste numai la sg. si se explica prin obiceiul vulgar de a arata cotul pentru a desemna o negatie (cf. Graur, BL, V, 59). Der. cotea, s.m. (persoana cunoscuta prin lipsa ei de mila); coti, vb. (a face un cot; refl., a se frecventa, a se vedea; a întoarce, a da coltul; a masura cu cotul; a calcula capacitatea unui vas); cotar, s.m. (evaluator, masurator); cotitura, s.f. (cotitura, meandra, sinuozitate; colt, parte secreta); cotis, s.n. (loc cotit, cotitura, unghi); coteala, s.f. (lovire cu cotul: aglomeratie); cotigi, vb. (a da coltul, a întoarce), rezultat dintr-o contaminare cu cotiga; cotari, vb. (a calcula capacitatea unui vas); cotarit, s.m. (evaluare; veche dare pe evaluarea oficiala a vaselor, platita cuparului, care de obicei o da în arenda); cotarie, s.f. (dare comerciala pe tesaturi si bauturi); coteli, vb. (a cerceta; a munci pe brînci; a face curatenie; Bucov., a linge farfuriile; a fura; a întoarce, a da coltul; a rostogoli), pe care Skok, Dacor., III, 835 si DAR îl considera der. de la bg. kotiljati se "a se agita, a se grabi" dar care pare mai curînd der. de la coti cu suf. expresiv -eli (cf. Graur, BL, VI, 146). În acest caz, sb. kotiljati provine din rom., ca si sb. kut "unghi", care se foloseste în Mold. si Bucov., cut, s.n. (cartier, suburbie).
coţăi, cotaí (-ắesc, -ít), vb. – 1. A misca din coada. – 2. (Refl.) Despre cîini, a se împerechea. – Var. cotoi. Creatie expresiva, a carei intentie primitiva este imitarea unei miscari ritmice, cf. bîtîi, hîtîi, motaî; caracterul sau imitativ este dovedit, în plus, de terminatia caracteristica -ai, cf. colcai, fosgai, etc. Ca si în alte cazuri, coincide cu alte creatii spontane, cu care nu poate avea legatura directa, cf. it. cozzare (› fr. cosser) "a lovi cu coarnele", sau slov. kùcati "despre animale, a se împerechea", a carui origine expresiva este evidenta (pentru it. cozzare se propune traditional un lat. •cottiare, însa cf. Prati). DAR crede ca este vorba de doua cuvinte diferite, si pune în legatura primul sens. cu rut. kocofist "codobatura", si pe al doilea cu cateli, ambele ipoteze la fel de improbabile. Dupa Cihac, II, 77, în legatura cu rus. kotitisja "despre pisici, a fata". Der. cotaiala, s.f. (împerechere, la cîini; Arg., copulatie în general); cotac, s.m. (peste dintr-o specie nedefinita; persoana slaba), pentru al carui prim sens cf. fita; cotoi, s.m. (tînc, pusti); cotovei, s.m. (catel); cotoveica, s.f. (femeie stricata); cotob, adj. (palavragiu, flecar; nesupus, recalcitrant); cotobai, vb. (a scociorî, a iscodi), var. de la cociobai; cotobani (var. cotopani, cotopeni, cotofeni), vb. refl. (a se ridica, a se înalta; a se mîndri, a se împauna; a se stradui); cotobîra (var. cotoliga), s.f. (Trans., veverita), cf. rut. kocobirca; încotopi, vb. (despre cocosi, a calca gaina), cuvînt care lipseste în dictionare (cf. Macedonski: cocosii se apucau sa încotopeasca puicile prin balarii); cotofana, s.f. (pasare, Pica caudata; femeie care vorbeste mult; traversa), a carui der. se explica pornindu-se de la cotofeni "a se împauna", datorita îngîmfarii atribuite acestei pasari în mentalitatea populara. Acest ultim cuvînt s-ar explica, dupa Cihac, II, 652 si Scriban, pornind de la ngr. ϰότζυφας "sturz"; dupa Tiktin, în legatura cu it. gazza. DAR oscileaza între a-l pune în legatura cu cotai, sau cu rut. kocofist "codobatura"; cotoflic, s.n. (coada de porc), cuvînt folosit aproape exclusiv în ghicitori); cotula (var. cotusca), s.f. (femeie provocatoare); cotus, s.m. (persoana bagacioasa). Cf. cotei.
cotor, cotór (-oáre), s.n. – 1. Bucata, piesa sau parte care uneste doua obiecte: coada, peduncul, petiol, mîner etc. – 2. Parte unde se leaga sau cos filele unei carti. – 3. Trunchi, tulpina, lujer. – 4. Ciot (de membru), mont. – 5. Ciot (de creanga). – 6. Mîner. – 7. Cocean, stiulete. – 8. Rest, reziduu. – 9. Resturi de paie. – 10. (Arg.) Bani. Origine necunoscuta, dar probabil expresiva: cf. cotrobai. Celelalte ipoteze nu par probabile: din mag. kötö "legat zdravan" (Cihac, II, 493); din lat. captorius (Candrea-Dens., 400); din lat. •coactorium "loc unde se îmbina doua obiecte" (DAR); din sb. katarište "lance de drapel") (Bogrea, Dacor., IV, 802). Sensul 10, dupa Graur 143, vine din tig. kotor "bucata" (cf. Besses 54); este însa mai probabil ca tig. sa provina din rom., cu sensul de "bucata în general", ceea ce nu exclude faptul de a fi intrat din nou în rom. cu sensul particular de "bani". Der. cotoros, adj. (tare, dur); cotori, vb. (a lega vita de vie; a curata de lastari via; a jumuli o pasare; a lovi, a bate); cotorit, s.n. (curatire de lastari a vitei); cotoreala, s.f. (cotorit; bataie; furt); cotorai, s.m. (persoana care curata lastari); cotoraie, s.f. (penseta de epilat; bunuri gospodaresti, obiecte casnice); încotora, vb. (refl., a creste o planta, a se dezvolta; a îmbina, a uni doua obiecte; a trai o pereche fara a se casatori, a trai în concubinaj); cotoroi, vb. (a scruta, a iscodi); cotorosi, vb. (a scociorî, a cauta), pe care DAR îl explica prin mag. kotorázni, si care pare mai curînd rezultatul unei confuzii cu cotorosi "a scapa de ceva"; cotreang, s.m. (tulpina de trestie care nu se dezvolta normal); cotring, s.m. (ciorchine); cotrobol, s.m. (resturi).
fior, fiór (-ri), s.m. – Senzatie usoara de frig, însotita de tremur. Lat. febris (Puscariu 616; Candrea-Dens., 593; REW 3230; DAR; Giuglea, LL, I, 172), cf. comel. fiora "febra". Rezultatul normal, •fiore, a primit un sing. analogic, format pe baza pl. fiori (dupa Puscariu si Candrea-Dens., ar trebui plecat de la un lat. •februm. Der. înfiora, vb. (a scutura; a face sa tremure, a speria; a agita, a scutura usor; a nelinisti, a tulbura); înfiorator, adj. (cumplit, înspaimîntator, cutremurator). Pentru fioros, cf. fiara. Înfiora nu pare a fi cunoscut în Banat (ALR, I, 100), cf. mr. nhiuredz, nhiurare, pe care Pascu, I, 100, le explica printr-un lat. •infebrāre.
traductibil, TRADUCTÍBIL, -Ă adj. Care poate fi tradus. ♦ Care poate fi redat, explicat, interpretat. [Cf. it. traductibile].
cotroci, cotrocí (-césc, -ít), vb. – 1. A cauta, a iscodi. – 2. A acoperi, a înveli. – Var. cotrosi, cotîrci. Creatie expresiva, cf. cotrobai. Sensul al doilea si cel de cotroc, s.n. (Trans., pat, culcus), care pare un der. postverbal (dupa Scriban, legat de astruca, ipoteza putin probabila), se explica poate printr-o contaminare cu mag. katroc, ketres "alcov"; cu atît mai mult cu cît sînt cuvinte care circula în Trans. si Banat. Cf. cotruta.
cotruţă, cotrúta (cotrúte), s.f. – 1. Vatra, partea din fata a cuptorului sau a sobei. – 2. Aparatoare la horn. – 3. Lant pentru ceaun. – 4. Cotet pentru pisica, pentru cîini sau gaini. – Var. cotret, catret. Sl. (slov. kotrec), cf. ceh. katrč "coliba"; mag. katroc, katrócz, kötröc (Cihac, II, 77; Lacea, Dacor., III, 741). DAR considera ca sensul 4 reprezinta un cuvînt diferit, si îl deriva pe cel anterior din bg. kótor "groapa", fiind însa putin probabil sa fie asa. Pentru a explica semantismul, trebuie sa avem în vedere vechiul obicei popular de a face o nisa sub vatra pentru animalele mici, cum sînt pisicile, cateii, puii, pentru a folosi astfel caldura sobei. Cf. cotet, ca si legatura semantica a lui cotar, cu cotîrlau.
cotruţă, cotrúta (-te), s.f. – 1. Vatra, partea din fata a cuptorului sau a sobei. – 2. Aparatoare la horn. – 3. Lant pentru ceaun. – 4. Cotet pentru pisica, pentru cîini sau gaini. – Var. cotret, catret. Sl. (slov. kotrec), cf. ceh. katrč "coliba"; mag. katroc, katrócz, kötröc (Cihac, II, 77; Lacea, Dacor., III, 741). DAR considera ca sensul 4 reprezinta un cuvînt diferit, si îl deriva pe cel anterior din bg. kótor "groapa", fiind însa putin probabil sa fie asa. Pentru a explica semantismul, trebuie sa avem în vedere vechiul obicei popular de a face o nisa sub vatra pentru animalele mici, cum sînt pisicile, cateii, puii, pentru a folosi astfel caldura sobei. Cf. cotet, ca si legatura semantica a lui cotar, cu cotîrlau.
covăi, covaí (-aésc, -ít), vb. – A înconjura, a ocoli. Origine necunoscuta, probabil expresiva, daca se tine seama de terminatie cf. hamai, lapai, fosai, etc. Legatura cu sl. kovati "a fauri" (Scriban) nu este probabila. – Der. covei, s.n. (Banat, Olt., cotitura, curba, sinuozitate; ascunzatoare); încovoia, vb. (a îndoi, a curba, a pleca), pe care Tiktin, DAR si Puscariu Lr., 358, îl explica pe baza unui sl. •kovaljati de la kovalĭ "fierar", der. destul de îndoielnica; încovoiala (var. încovoietura), s.f. (curbare, încovoiere, arcuire).
cozondroace, cozondroáce s.f. pl. – Bretele de pantaloni. – Var. (Mold.) cozondraci, (Munt.) cozondroc. Germ. Hosenträger. Sec. XIX. Cf. alb. muzumbrek "centura, cordon", pe care Meyer 46 îl explica prin intermediul ngr. μέσον si alb. brekë "pantaloni".
crai, crái (crái), s.m. – 1. Rege, domnitor. – 2. Mag. – 3. (La cartile de joc) Rege. – 4. Capetenie, conducator al diferitelor asociatii. – 5. Vagabond, golan, haimana. – 6. Barbat usuratic, caruia îi plac aventurile amoroase, donjuan. Sl. kralĭ "rege" (Miklosich, Slaw. Elem., Miklosich, Lexicon, 308; Cihac, II, 80; Meyer 203; Berneker 573), din germ. Karl: este numele lui Carol cel Mare considerat drept suveran prin autonomazie. Cf. mag. király, alb. kralj, ngr. ϰράλις, tc. kiral (din mag.). – Der. craisor, s.m. (dim. al lui crai; print; haimana; pasare, ausel; varietate de pastrav, Salmo trutta; varietate de struguri); craita, s.f. (regina; printesa; regina albinelor; la cartile de joc, regina; trandafir de India, Tagetes erecta; varietati de pere, struguri, ciuperci), cf. bg. cralica, sb. kraljica, desi poate fi vorba de o der. interna; craielici, s.m. (planta, lupoaie, Orobancha caryophyllacea), din sb. kraljic "print"; craiet, s.m. (nume dat mai multor pesti mici de rîu); craiasa, s.f. (regina; zîna); craiesc, adj. (regesc, împaratesc; de haimana; de donjuan); craieste, adv. (regeste; ca o haimana); craie, s.f. (regat, împaratie; domnie); craime, s.m. (multime de crai; multime de haimanale); craiet, s.n. (multime de haimanale); crai, vb. (a domni); crailîc, s.m. (curtare, galanterie; viata de haimana); craidon, s.m. (crai, donjuan), a carui formatie este putin clara (dupa Diculescu, Originile limbii romîne, Bucarest, 1907, si DAR, de la crai si domn). Evolutia de la "rege" la "donjuan" se explica în general prin împrejurarea ca ruinele palatului domnesc din Bucuresti au folosit, în a doua jumatate a sec. XVIII, drept han pentru diversi vagabonzi, care se distingeau de obicei cu numele de Craii de la Curtea-Veche. Aceasta explicatie este posibila, dar nu cu totul sigura (ideea de "rege" nu este fireasca în legatura cu un palat unde n-au existat niciodata regi). Este vorba mai curînd de un sens înv. si disparut al lui crai, care trebuie sa fi însemnat si "vestitor", cf. crainic, sp. rey de armas, fr. roi d’armes etc. Deoarece crainicii faceau multe drumuri, este fireasca evolutia la "vagabond", si de aici la "haimana" si "golan, derbedeu"; cf. paralelismul cu der. lui crainic.
crăciun, Craciún (craciúnuri), s.n. – 1. Sarbatoarea crestina a Nasterii Domnului. – 2. Imagine sfînta care reprezinta Nasterea, si pe care preotul o aduce în casele credinciosilor. – 3. (S.m.) Personaj mitic, mos bun care întruchipeaza sarbatorile Craciunului, corespunzînd uneori Regilor magi din traditia spaniola. – Mr., megl. Cratun, Craciun, Cartun. Origine foarte discutata. Fonetismul din mr. indica un etimon lat., care trebuie sa fie lat. creātiōnem, cu sensul de "copil," ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crio. Craciun trebuie sa fi însemnat la început "Pruncul Iisus", care explica si folosirea acestui cuvînt ca nume de botez si de familie, iar mai tîrziu personificarea sarbatorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de "creatie" sau "nastere". (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Aceasta solutie nu pare posibila, fiind negarea directa a dogmei crestinesti a Întruparii (nascut, iar nu facut), si fiindca lasa fara obiect personificarea si fara explicatie numele de persoana Craciun. Dificultatile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabila a lui -e si rezultatul ea › a, si acesta se reduce la e în pozitie atona, de unde rezultatul de asteptat •Creciune). Cele doua argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normala în acest caz, cf. taun, paun, barzaun(e), si pe de alta parte, numele de persoana la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, Petrus › Petru si Petre, Γρηγόριος ‹ Grigore, fata de ’Iωαννης › Ioan. Pe de alta parte, ideea ca hiatul e-a trebuie sa se reduca la a este falsa, si se bazeaza pe false analogii: videbat are în e-a secundar si catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoastem. Hiatul e-a se reduce normal la a, cum arata Rosetti, Mélanges, 353, cînd obtine de la Diana, •zana si de aici zîna. Prin urmare, credem ca rezultatul creātiōnem › Craciun este fonetic normal si logic, din punct de vedere semantic, daca se pleaca de la semnificatia de "copil". Celelalte etimoane lat. care s-au propus sînt mai putin convingatoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastĭnum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kèrsendeljë › lat. Christi natalia (Meyer 189); lat. calātiōnem "chemare adresata de preot poporului, în prima zi a fiecarei luni" (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Puscariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 si 220; cf. împotriva Iorga, Revista istorica, XVIII, 220). Acelasi cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (dupa Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun "nume de persoana" (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun "o anumita epoca a anului, nedeterminata în texte", rus. koročun "solstitiu de iarna" si "moarte". Aceasta raspîndire a cuvîntului i-a facut pe unii filologi sa se gîndeasca la o posibila origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ "scurt", sau pe kračati "a face pasi". Vasmer adauga ca der. din rom. nu este posibila întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se stie ca pe vremea aceea rusii veneau în contact cu populatiile danubiene; este însa sigur ca rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, si ca în general are foarte putine. Totusi, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindca der. ar fi imposibila în aceasta forma (Berneker 604) si kračati pentru ca se bazeaza pe o simpla consonanta, fara legatura semantica vizibila. Ipoteza lui Rosetti, dupa care creātiōnem "creatie" ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprima dificultatile, caci este imposibil de admis, cum o face autorul, ca "la langue de l'église a également employé creatio" în loc de Craciun pentru ratiunile dogmatice expuse. În sfîrsit, sensul de "moarte violenta" sau "moarte în floarea tineretii", propriu rus., pare a se explica prin rom. craciuni, vb. (a varsa sînge, a ucide), datorita obiceiului de a taia porcul în ajun de Craciun, cf. ti-a venit Craciunul, "ti-a sosit ceasul de pe urma". Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.
creier, créier (-ri), s.m. – 1. Organul gîndirii si al constiintei la om, situat în cutia craniana. – 2. Minte, judecata. – 3. Cap, capetenie, sef. – 4. Butuc de roata. – 5. Zona interioara si putin accesibila a unei regiuni muntoase. – Mr. criél, críer, megl. criél. Lat. cerĕbrum, prin intermediul unei reduceri •crebrum (Candrea, Rom., XXXI, 306; Candrea, Éléments, XVI; REW 1827; Philippide, II, 636; Pascu, Lat., 275; DAR); sau lat. c(e)rĕbĕllum (Puscariu, 413; Candrea-Dens., 406; Weigand, Wlacho-Meglen, 8). Ambele solutii par posibile, dar prezinta dificultati fonetice; s-a încercat de aceea odinioara sa se explice prin Hasdeu, Cuv. din Batrîni, I, 274 sau prin alb. krielj (Barič, Albanorum. St., I, 81). Pentru valoarea lui c oclusiv înainte de un e primitiv, cf. cearcan. Graur, BL, III, 50, crede ca ee (› eie) a rezultat dintr-o brisure între doi r, ca în greier sau prooroc; însa nu s-a demonstrat ca ee nu este etimologic. Cuvîntul este de uz general (ALR, I, 13); sensul 5 are aspectul unei etimologii populare fara sa se poate indica punctul de provenienta. – Der. creerus, s.m. (cerebel); descreerat, adj. (nebun, smintit).
cresta, crestá (crestéz, crestát), vb. – 1. A taia. – 2. A face o incizie. – 3. A face o crestatura. – Var. încresta. Lat. castrāre "a castra"; este dublet de la castra, vb. neol. din sec. XIX. Pentru semantism, cf. abruz. castrá "a taia tulpina principala a unui copac", calabr. ncastra "canal de irigatie", ncrastatura "gardina de butoi". Pentru vocalism, cf. rapidus › repede. – Se considera în general ca este vorba de un der. intern de la creasta (Tiktin; Candrea); însa explicatia semantica este evident insuficienta. Este sigur, totusi, ca în imaginatia vorbitorului de rom., cele doua cuvinte s-au amestecat cf. creasta 8. Dupa Scriban, ar trebui pornit de la rus., rut. krestitĭ "a face semnul crucii", cuvînt care de asemenea pare a fi încrucisat cu vb. rom. (› rom. încresta, vb. "a marca facînd o cruce"). Der. crestat, adj. (taiat, cioplit, gravat); crestata, sf. (roata zimtata; pîine uscata, de forma triunghiulara sau ca o cruce, care se da de obicei de pomana), în al carui al doilea sens este evidenta încrucisarea cu sl. krestati "a face o cruce"; crestatel, s.n. (unealta a olarului cu care modeleaza marginea vaselor); crestatura, s.f. (deschizatura; crapatura; taietura; semn; cioplire); crestez, s.n. (mai pentru amestecat brînza); cresteaza, s.f. (deschizatura, crapatura).
creştin, crestín (crestína), adj. – 1. Care apartine crestinismului, privitor la crestinism. – 2. (S.m.) Om cumsecade, om bun. – Mr., megl. crestin. Lat. christianus (Puscariu 415; Candrea-Dens., 409; REW 1888: DAR). Pentru al doilea sens, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 165; Iordan, BF, VI, 150; si observatiile prea putin pertinente ale lui E. Speidel, BL, IX, 25, care atribuie aceasta acceptie unei influente rusesti. Dupa P. Labriolle, Christianus, în Bull. Du Cange, V (1929-30), p. 69-88, este cuvînt rar în primele secole, care apare numai de trei ori în Noul Testament, si a carui pronuntare pop. a fost chrestianus. Candrea-Dens. explica evolutia anormala (normal ar fi trebuit sa se dea •cresin) prin data sa tîrzie; dar se datoreaza mai curînd conservatorismului natural al cuvîntului. Este cuvînt folosit general (ALR, I, 214). Cf. dubletul înv. hristian, s.m. (‹ χριστιανός). Der. necrestin, adj. (necredincios, pagîn); necrestinesc, adj. (pagîn); crestineste, adv. (ca un crestin); crestina (var. încrestina, crestini), vb. (a se face crestin, a se boteza); necrestinat, adj. (care nu este botezat); crestinism, s.n. (ansamblul religiilor bazate pe învataturile lui Cristos), formatie neol.; crestinatie, s.f. (înv., crestinatate); crestinatate, s.f. (totalitatea crestinilor, lumea crestina), care se considera reprezentant al lat. christianitas (Candrea-Dens., 410; DAR), dar care mai probabil este un der. intern (Cf. Graur, BL, II, 18).
crîng, crîng (crấnguri), s.n. – 1. (Înv.) Cerc, ciclu. – 2. (Înv.) Firmament. – 3. (Bucov.) Cadran de ceas. – 4. Padurice, mai ales în valea unui rîu, formînd un fel de insula mai mult sau mai putin rotunda. Sl. krǫgŭ "cerc" (Cihac, II, 83; Conev 50; Skok 66), cf. sb. krug "ogor circular". Este dublet al lui crug, s.n. (ciclu; orbita, sfera), din sb. sau rus. krug. Sensul de "padure", explicabil prin sinuozitatile rîurilor în care se formeaza, coincide cu crivina; cf. o explicatie diferita, dar mai putin probabila, în DAR. Cf. creanga. – Der. crîngos, adj. (acoperit de arbori); crînjel, s.n. (Munt., bucata rotunda; forma caracteristica a excrementului omenesc).
criş, cris interj. – Exprima o admiratie amestecata cu invidie. Cuvînt obscur, pe care dictionarele îl clasifica de obicei ca adj., cu sensul de "bogat, fericit, de invidiat". Aceasta acceptie nu pare sigura, si banuim ca se datoreaza influentei inconstiente a etimonului care s-a propus. Toate exemplele care se aduc par a indica o interj. S-a încercat sa se explice printr-o aluzie, de altfel imposibila, la bogatiile lui Cressus (Seineanu, Semasiol., 172; Cihac; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 207), sau la nisipurile aurifere ale rîului Cris, din Transilvania (Tiktin; cf. Iorga, Revista istorica, XXVI, 88). DAR îl pune în legatura cu sl. križĭ "cruce", adaugînd ca legatura între ideea de "cruce" si cea de "fericire" este fireasca în conceptia crestina. Credem ca legatura cu sl. križĭ este sigura, dar trebuie înteleasa ca o blasfemie aproape pe fata; se stie, de altfel, ca multe expresii injurioase din rom. au o nuanta de admiratie, de invidie si chiar de afectiune.
crîsnic, crîsnic (-ci), s.m. – 1. Sacristan, diacon. – 2. Navod patrat. – 3. Plasa în general. Sl. kristŭ "cruce", cu suf. -nic. Sensurile secundare se explica prin urzeala în forma de cruce pe care o are de obicei navodul. Sensurile 2 si 3 sînt n. – De la aceeasi radacina sl provine crîstas, s.n. (navod), si probabil crîstie, s.f. (mizerie, nevoie, necaz), cuvînt rar, pe care DAR îl pune în legatura cu crîsca. Cf. si cristac, s.n. (navod), din bg. krŭstak "cruce".
cruţa, crutá (-t, -át), vb. – 1. A economisi, a cheltui putin. – 2. A trata cu menajament, a nu obosi, a nu abuza. – 3. A proteja, a ocroti. – 4. A ierta, a scuti. – 5. (Înv.) A se supune, a respecta. – 6. A evita. Origine incerta. Se considera în general ca reprezinta un lat. •curtiāre "a taia", fie direct (Puscariu 420; Puscariu, Lat. ti, 43; Philippide, II, 639; REW 2419; DAR; Puscariu, Lr., 264) fie prin intermediul alb. kurtseń (Cihac, II, 716; Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Densusianu, Hlr., 352; Philippide, Principii, 140). Aceasta der. este greu de sustinut, caci sensurile 3-5, care sînt la fel de vechi ca celelalte, nu se pot explica pe baza ideii de "scurt". Credem ca este vorba de acelasi cuvînt ocroti "a proteja, a sprijini", din sl. okrotiti; mai bine zis ca trebuie pornit de la sl. krotiti "a atenua, a calma", chiar daca fonetismul nu este clar. Dupa Lexiconul de la Buda, din lat. •cruciāre "a încrucisa"; cuvînt autohton, dupa Miklosich, Slaw. Elem., 10; din lat. •curatiāre, dupa Cretu, 351.
cucui, cucúi (cucúie), s.n. – 1. Mot de pene la pasari. – 2. Vîrf, culme, apogeu. – 3. Culme, creasta. – 4. Umflatura, protuberanta. – 5. Umflatura la cap provocata de lovirea cu un corp tare. – Mr. cucul’u, megl. cucul’. Lat. •cucullium, în loc de cucullus (Candrea-Dens., 419; Pascu, I, 71), cf. ngr. ϰουϰούλιον (de unde sl. kukuli, rom. cuculiu, s.n., înv., potcap caracteristic calugarilor ortodocsi, sec. XVII, cf. culion), › alb. kukül’ "gluga". Cf. si calabr. cuccua "tumoare, basica", calabr. kukuggyata "ciocîrlie", nume datorat motului. Der. sustinuta de Puscariu, Dacor., IX, 440 si DAR, din lat. coccum "boaba", cu suf. -ui, este de nesustinut, atît din cauza dificultatii de a explica semantic primele sensuri ale cuvîntului rom., cît si a rezultatului din dialecte. Din gr. ϰουϰούλιον "pustula", dupa Roesler 571; anterior indoeurop., dupa Lahovary 323. Este cuvînt general cunoscut; însa în vest se foloseste adesea cu sensul de "cocos" (ALR, I, 6). Der. cucuia, vb. refl. (a se umfla, a face cucuie; despre pasari, a se duce la culcare, a se cocota, a se sui; a se gati, a se dichisi); cucuiat, adj. (motat; care are cucuie; cocotat; deosebit, iesit din comun); cuculei, s.n. (culme, înaltime). Sb. kukulj "gluga" nu provine din rom., cum credea Candrea, Elemente, 407, ci din mag.
cucuruz, cucurúz (-zi), s.m. – 1. Stiulete de porumb. – 2. Porumb. – 3. Con de brad si alte conifere. – 4. Plante (Petasites alba, Petasites officinalis). Origine expresiva. Se poate pleca de la coc, prin intermediul unui pl. colectiv cocuri si cu suf. -za, ca în paralelismul bob › buburuz(a), cf. si duduruza. Totusi, este în legatura cu multe cuvinte straine, cf. it. cocoruzzo "vîrf în forma de para", salent. cuccuruzzo "gramada de pietre în forma piramidala", tarent. cucuruzzë "culme rotunjita", mil. kokorin "con de brad", ngr. ϰουϰούρι "gramada de pamînt"; asa încît Battisti, II, 997, propune pentru toate aceste cuvinte o baza mediteraniana cuccur, colectiva. Este mai curînd vorba de tot atîtea cuvinte expresive, produse de aceleasi intentii si cu aceleasi mijloace fonetice. Apare si în bg. kukuruz, sb. kukurùz, rut. kukurudz, rus. kykyryza, mag. kukuricza, sas. kukeruse, care trebuie sa provina toate din rom., tig. kukorica (din mag.). Nu se poate explica prin sl. (Miklosich, Türk. Elem., Nachtrag, I, 64; Berneker 640; Vasmer 686; cf. opinia contrara a lui Mladenov); astfel încît nu este probabila der. din rom., pe baza sl. (Miklosich, Fremdw., 103; Cihac, II, 86; cf. DAR; Conev 75). Miklosich, Türk. Elem., I, 334, propusese o origine tc., neverosimila.
cuib, cúib (cúiburi), s.n. – 1. Culcus facut de pasari sau de unele mamifere. – 2. Vizuina. – 3. Camin, vatra, patrie. – 4. Groapa mica în care se pune samînta în pamînt. – 5. Gramada de pamînt cu care se protejeaja tulpina plantelor de cultura. – 6. Crestare, crestatura. – 7. Cantitate de cheag sau de drojdie folosita o data. – Mr. cul’bu, megl., istr. cul’b. Origine incerta. Probabil din gr. ϰλωβός "cusca", prin intermediul unei forme lat. •clubium; cf. ngr. ϰουλβί, de unde sl. kulivija, si de aici colivie (mr. cluvie), s.f., cuvînt din sec. XVII. Rezultatul rom., care trebuie sa provina de la •culib, indica o dubla metateza. Exista si posibilitatea ca lat. •clubium sa fi trecut din epoca romanica, la •collubium sub influenta lui collŭvies "amestec de materiale". Celelalte ipoteze sînt insuficiente. Dupa parerea mai generalizata, de la un lat. •cubium (cf. concubium), plecîndu-se de la cubĕre "a sta culcat pentru a se odihni" (Philippide, Principii, 68 si 140; Cihac, I, 66; Meyer, Alb. St., IV, 121; Puscariu 432; Candrea-Dens., 429; REW 2355; Pascu, I, 72; DAR). Aceasta ipoteza este aproape imposibila, caci se refera la o imagine ("culcat, trîntit") care nu se aplica pasarilor, si nu ajunge pentru a explica rezultatele dialectale. Pentru a rezolva dificultatea, Candrea a propus un lat. •culbium (cf. Cortés 126), pe care Densusianu, GS, XI, 363, îl considera imposibil. Der. cuiba (var. încuiba, încuibara, încuibura), vb. (a face cuib; a instala a aseza; a salaslui, a locui; refl., a prinde radacini, a deveni trainic); cuibar, s.n. (cuib; ou lasat în cuibarul gainii; vizuina, bîrlog; salas, locuinta, refugiu; groapa mica în care se pune samînta în pamînt); cuibari, vb. (a face cuib; a pune gainile în cuibar; a prasi, a aduna pamînt în jurul tulpinei plantelor; a ocroti, a proteja, a ascunde; a fixa, a stabili). Din rom. provine rut. kubljyty "a face cuib" (Miklosich, Wander., 10).
culbec, culbéc (culbéci), s.m. – Melc. – Var. culbeci, colbec(i), (cu)culbec, cucumelc, cotobelc, codobelc, cocobelc, cocobeica, cuculbeu, culcubeu, etc. Origine incerta, dar probabil expresiva. DAR trateaza separat codobelc, pe care îl considera der. de la coada si berc, cu sensul de "fara coada", care se potriveste efectiv melcului; însa aceasta der. nu pare naturala. Este mai probabil vorba de o repetitie expresiva, cu alternanta consoanelor, fenomen foarte cunoscut în toate limbile, cf. tura-vura, tanda-manda, cioc-boc, cîr-mîr, etc. Daca se admite aceasta ipoteza, plecîndu-se, cum pare ca trebuie sa se faca, de la limbajul copiilor, în care se folosesc exclusiv multe din var., am avea, plecînd de la melc, o formula de tipul •melcu belcu (înteleasa ca •mel cubelcu), care, cu reduplicarea sa fireasca •melcu cubelcu, este deajuns pentru a explica toate formele cuvîntului. Pîna acum sînt putine studii asupra acestuia. Pentru Philippide, II, 710, este pur si simplu obscura; Byck-Graur, BL, I, 23, cred ca forma primitiva este cubelci, su sing. analog; iar Scriban o explica prin •ciulbec, metateza de la belciug.
cum, cum adv. si conj. – 1. În ce fel? (functie modala, serveste pentru interogatie directa sau indirecta): cum ai facut? (Ispirescu). – 2. Ce? (adv. inter., prin care se raspunde la o chemare sau o întrebare, asteptîndu-se mai multe lamuriri). – 3. (Functie emfatica, în propozitii interogative sau exclamative): cum sa nu stiu? (Creanga), cum vîjîie codrul! (Cosbuc). – 4. De ce? (functie cauzala): cum s-o parasesc? (Popular Jarnik). – 5. Cît (functie comparativa): cumu mai curund (Dosoftei), urmat de un comparativ, astazi se prefera cît. – 6. La fel ca (functie comparativa): ai fost om cum sunt si dînsii (Eminescu). – 7. În felul în care (functie comparativa emfatica): taia cum se taie (Fundescu); las-sa ma cheme cum m-a chemat (Creanga). – 8. Asa precum (functie explicativa întemeiata pe functia comparativa): cum zice Scriptura (Coresi). – 9. Cînd, pe cînd (functie temporala): cum venea, cît de colo vede cele doua capete (Creanga). – 10. Cînd, îndata ce (functie temporala): cum au vazut apa, cum au navalit (M. Costin). 11. (Înv.) Ca sa (functie finala, cu conjunctivul): îsi va pune toate puterile, cum sa-si sfîrseasca slujba (Ispirescu). – 12. Functie conjunctiva, ma ales împreuna cu ca: din inima lui simte un copac cum ca rasare (Eminescu). – Mr., megl., istr. cum. Lat. quomo(do) (Diez, I, 135; Puscariu 439; Candrea-Dens., 433; REW 6972; DAR); cf. it. come, prov. co(m), fr. comme, sp., port. como. V. si Gamillscheg, s.v. comme, si J. Vising, Quomodo in den rom. Sprachen, în Abhandlungen A. Tobler, Halle 1895, p. 113-23. Comp. cum se cade, adv., adj. (în mod cinstit; cinstit; perfect), care uneori se scrie într-un singur cuvînt, se întemeiaza pe vb. a se cadea, "a se cuveni"; cumva, adv. (oarecum; poate, posibil, eventual), cu va de la vb. vrea (nu cumva?); necum, adv. (nici macar; chiar mai putin); oarecum, adv. (într-un fel; putin, usor); oricum, adj. (în orice fel, indiferent cum), cu var. orisicum; precum, conj. (asa cum; dupa), cu prep. pre.
cumpăt, cumpat (-pete), s.n. – 1. Masura, moderatie, cumpatare. – 2. Prudenta, tact. – 3. Sobrietate. – 4. Ordine, aranjare. Lat. cumpŭtum "calcul, socoteala", probabil pe baza unei var. vulg., •compĭtum (Philippide, Principii, 44; Seineanu, Semasiol., 127; Candrea-Dens., 444; Philippide, II, 658); cf. alb. kupëtoń "a observa". Încercarea lui Puscariu, ZRPh., XXVII, 680 si DAR (cf. REW 2099) de a explica acest cuvînt plecînd de la lat. compitum "rascruce" nu pare potrivita, si se bazeaza pe o evolutie semantica, improbabila, plecîndu-se de la expresia a sta în cumpat "a sovai", rara si datorata cu siguranta unei confuzii cu a sta în cumpana. Rezultatul u aton › a este rar, însa nu inexplicabil, cf. pai ‹ post. Este de asemenea posibil ca cumpat sa fie simplu deverbal al cuvîntului urmator. – Der. cumpata, vb. (a dispune, a organiza, a modera; a potoli, a linisti, a împaca; a reduce; a da impus; a sfatui, a îndemna); cumpatare, s.f. (înv., moderatie, sobrietate); necumpatat, adj. (exagerat, excesiv); necumpatare, s.f. (exces).
cunună, cunúna (cunúni), s.f – 1. Coroana. – 2. Ansamblu de grinzi cu care se închid în partea de sus cei patru pereti ai unei case de tara. – 3. Ghizd, colac de fîntîna. – 4. Pedala, la razboiul de tesut. – 5. La cai, partea de deasupra a copitei. – 6. Planta (Coronilla varia). – 7. În general, obiect, legatura sau ansamblu de fire ce amintesc forma unei coroane. – Mr., megl. curuna. Lat. corōna (Puscariu 449; Candrea-Dens., 447; REW 2245; Rosetti, Rhotacisme, 20; DAR); cf. alb. kurorë (Meyer 200; Philippide, II, 639), it., sp. corona, fr. couronne, port. coroa, ngr. ϰορώνη, sl. korona, k(o)runa. Este dublet al lui coroana, si al lui coruna, pe care Giuglea, Cercetari lexicografice, 7, propunea sa fie derivate din lat. columna. Forma normala este cea din dialect, alterata posterior printr-o asimilatie. – Der. cununita, s.f. (dim. al lui cununa; icoana care în Basarabia se pune în sicriu; plante diferite: Coronilla varia, Spiraea ulmifolia, Vinca minor, Xeranthemum annuum); cununa, vb. (înv., a pune coroana; a casatori, a celebra o casatorie, a face casatoria religioasa), care ar putea fi un der. direct din lat. corōnāre (Puscariu 448; Candrea-Dens., 448; REW 2246; DAR) si al carui semantism se explica prin ritualul ceremoniei nuptiale ortodoxe, cf. cu acelasi sens dublu gr. στεφανόνω (Sandfeld 35), alb. kurunzoń (Jokl, BA, IV, 195), bg. venčavam (cu primul sens se prefera astazi forma încununa); cununie, s.f. (casatorie, una din cele sapte sfinte taine ale religiei crestine; oficiere a casatoriei, nunta; coroana ce se asaza pe capul sotilor, în timpul oficierii casatoriei), cuvînt general raspîndit (ALR, 253), fara îndoiala datorita influentei bisericii; necununat, adj. (care nu a fost casatorit la biserica); încununa, vb. (a pune coroana; a împodobi; a rasplati; a desavîrsi; înv., a casatori); descununa, vb. (a divorta, a desparti).
curcubeu, curcubéu (curcubéie), s.n. – 1. Fenomen optic datorat refractiei, cu aspectul unui imens arc multicolor desfasurat pe cer. – 2. Iris, spectru solar. – 3. Planta (Cynodon dactylon). – 4. Planta (Lychnis coronaria). – Var. curcubeu (s.m.), curcubei, curcubel, curcubau. Mr. curcubeai, megl. (curcu)bei. Pare a fi reprezentant al lat. •cucuvius "încovoiat", cuvînt care apare în forma sa m., cucurvior, la San Jerónimo (cf. Corominas, I, 900). Este vorba de o reduplicare expresiva de la curvus, ca în cucurbae "coarda de alfa" › ven. curcuma si de aici ngr. ϰουρϰούμα; cf. si cucurbita, cucullus. Posibila legatura cu curvus sau concurvare a fost semnalata înca de Lexiconul de la Buda; Cipariu, Gram., 132; Laurian; Cihac, I, 65; Philippide, Principii, 140; Densusianu, Hlr., 104; Tiktin; si combatuta de Puscariu 458. Celelalte explicatii par mai putin convingatoare. Plecînd de la imaginea, curenta în mentalitatea populara, care interpreteaza curcubeul ca un mijloc de a absorbi apa rîurilor pentru a o condensa în nori (Jura arc-boit, retor. arcobevondo, campan. arcovévere; cf. Rohlfs, Quellen, 12), s-a încercat sa se explice ultima parte a cuvîntului prin lat. bĭbĕre. Giuglea, RF, II, 49, pleaca de la un lat. •arcus › combibulus (cf. REW 2037a), care cu greu ar fi ajuns la rezultatul rom. (•arcus combibu- › •arcurcubeu › •acurcubeu). Puscariu, Dacor., VI, 315-7 si DAR, prefera sa plece de la circus bĭbit, asimilat la •curcus bĭbit, care "corespunde exact" lui curcubeu; afirmatie surprinzatoare, daca se are în vedere ca bĭbit a dat în rom. be › bea si ca, devenind intervocalic acest b trebuia sa se piarda; fara a mai vorbi de cît de putin normala este aceasta compunere în rom. Dupa Roesler 39, din per. kalkum; Bogrea, Dacor., IV, 805, se gîndea la o posibila legatura cu cucura. Scriban se gîndeste la cocobelci, var. de la culbec, sau cubelc "melc". Din rom. provine rut. korkobeč (Miklosich, Wander., 10; Miklosich, Etym. Wb., 130; Berneker 571; Candrea, Elemente, 407).
curînd, curînd adv. – 1. (Înv.) Fugind. – 2. Peste putina vreme, îndata. – 3. Degraba, repede. – 4. În scurt timp sau într-un viitor imediat sau apropiat. – 5. (Adj., înv.) Rapid, repede. – Mr. curundu, megl. curǫn. Lat. currendo, de la vb. cŭrrĕre, cf. cure (Puscariu 455; Pascu, I, 73; DAR); cf., cu acelasi sens ven. (a)corando, sicil. kurennu, friul. curind, comel. kurén. Dupa Candrea, Éléments, 7, trebuie sa se presupuna var. lat. •currando, pentru a explica fonetismul rom.
cută, cúta (cúte), s.f. – 1. Pliu, îndoitura. – 2. Zbîrcitura, încretitura, rid. – 3. Punga sub ochi. – 4. (Rar) Felie, bucata taiata. Origine incerta. Pare a fi vorba de lat. cŭtem "piele" (Puscariu, Conv. lit., XXXIX, 61-3; Puscariu 469; Lausberg 42; cf. parerea contrara la Domaschke 88), cf. sard. kude, sicil. kuti, piem. ku. Semantismul este dificil; poate trebuie explicat prin contaminarea cu gr. ϰότις "crestatura, incizie". Cealalta explicatie, bazata pe bg. skut "margine, tiv" (Skok 67) nu este mai convingatoare. DAR propune bg. kutta, pe care nu îl cunoastem, si care ar putea proveni din rom., daca este cuvînt atît de rar cum pare. – Der. cuta, vb. (a îndoi, a face cute).
cuvînt, cuvînt (cuvínte), s.n. – 1. Termen, vorba. – 2. Vorbit, taifas. – 3. (Înv.) Discurs. – 4. Verb, învatatura a religiei. – 5. (Înv.) Stire, veste, noutate. – 6. Proverb, zicala. – 7. Ordin, dispozitie. – 8. Fagaduinta, promisiune, siguranta. – 9. (Înv.) Raspuns, lamurire. – 10. (Înv.) Disputa, controversa. – 11. Ratiune, motiv, cauza, pricina. – Mr. (cuvenda), istr. cuvint. Lat. conventum "reuniune" (Puscariu 478; REW 2194; DAR; Philippide, II, 638; Densusianu, GS, II, 15). Cuvîntul exista în celelalte limbi romanice cu un semantism foarte diferit; pentru sensul rom., cf. si alb. kuvënt "conversatie", ngr. ϰουβέντα "conversatie" ca si ngr. ὁμιλία "reuniune" si "conversatie", sl. sŭborŭ "reuniune" si sb. zbor "conversatie" etc. Aceasta coincidenta îi determina pe unii filologi sa explice semantismul romanic printr-un fond comun balcanic, cf. Berneker 52 si Sanfeld 34. În rom. este cuvînt general folosit, si imaginea pe care o da ALR, I, 28, asupra folosirii sale este extrem de deficienta. Der. cuvînta (istr. cuvîntu), vb. (a vorbi, a grai, a spune; a sta la taifas, a conversa; a tine un discurs; a declara), pe care Puscariu 480 si DAR îl considera a proveni direct din lat. conventāre, cf. alb. kuvendoń, ngr. ϰουβεντιάζω; cuvîntator, adj. (care vorbeste, care poate vorbi; rational; chibzuit); necuvîntator, adj. (fara grai, care nu poate vorbi; fara ratiune, animalic); cuvîntaret, adj. (înv., rational, înzestrat cu ratiune); cuvîntatorie, s.f. (înv., elocinta); cuvintelnic, s.n. (înv., dictionar, glosar); precuvîntare, s.f. (prefata), înv., formatie literara pe baza sl. prĕdŭslovije (Candrea). Cf. binecuvîntare.
dăbălăza, dabalazá (-zéz, -át), vb. – 1. (Refl., Trans) A se bosumfla. – 2. A slabi, a da drumul. – 3. A extenua, a obosi, a epuiza. – Var. dalabaza, dabala, dabila, daula, de(h)ula, decula. Origine expresiva. Primul sens indica prezenta sl. lobŭza "buza"; dar tratamentul var. se explica numai printr-o interpretare expresiva (cf. Candrea, Scriban). Dupa Cihac, II, 89, din sl. debĕlati, dificil din punct de vedere semantic. Philippide, Principii, 140, interpreteaza pe dabalazat ca deszalaba. REW 2941 (dupa Puscariu) îl explica pe daula prin lat. debilis; si Cihac, II, 93, interpreteaza var. trans. decula prin pol. kulawić "a schiopata". Der. dabalat, adj. (despre buze sau urechi; cazut; suparat; îmbufnat); dabila (var. dabula, dabala), s.f. (gloaba, mîrtoaga; dare, bir; femeie rotofeie, durdulie), pentru a carui evolutie semantica cf. gloaba; dabilar, s.m. (perceptor, strîngator de dari). Dupa Candrea si Scriban, dabila s-ar explica prin mag. debella "femeie înalta". Graur, BL, II, 145, pleaca de la tig. dabul- "futuere", si în BL, IV, 77, de la tc. dabul "femeie grasa"; ipoteza putin probabila, deoarece cuvîntul circula numai în Mold. si Trans., unde împrumuturile din tc. sînt rare, si fiindca nu tine seama de celelalte sensuri ale cuvîntului rom.
dăina, dainá (-néz, -át), vb. – (Trans.) A legana, a balansa. – Var. (Mold.) dainai. Creatie expresiva, ca dananai, bananai. Pare a fi acelasi cuvînt ca dainai, vb. (Trans., a fredona). Dupa Cihac, II, 90, din pol. dindać "a legana", ceh. dyndati "a legana", iar dupa acelasi autor, II, 495, sensul de "a fredona" se explica prin mag. danolni. – Der. dainus, s.n. (Trans., leagan, balansoar); danius, s.n. (pista), cu numeroase var.: darnius, dîrdius, dîrlius, tîrlius, dîrdiis, derde(l)us (cf. Iordan, BF, VII, 230).
dambla, damblá (damblále), s.f. – 1. Paralizie, apoplexie. – 2. (Arg.) Capriciu, chef, pofta. – Mr. damlae, dambla, megl. damla. Tc. damla "guta" (Seineanu, II, 153; Meyer 60), cf. ngr. νταμπλᾶς, alb. dambla, bg. damla. Dupa Iogu, GS, VI, 383, sensul al doilea s-ar explica printr-o confuzie cu tc. damar "capriciu"; ipoteza greu de admis; trebuie plecat mai curînd de la sensul expresiei a-i veni damblaua "a paraliza", considerat ca ceva foarte brusc si neasteptat. – Der. damblagiu, s.m. (paralitic; Arg., prost, tont; Arg., traznit, nebun), din tc. damlali (Meyer, Neugr. St., II, 69); damblageala, s.f. (paralizie; Arg., nebunie, sminteala); damblagi, vb. (a paraliza).
damigeană, damigeána (damigéne) s.f. – Vas mare de sticla cu gîtul scurt. – Var. dimigeana, (vulg.) damingeana. Mr. damageana. It. damigiana (Scriban; Candrea), din fr. damejeanne (Iordan, BF, VII, 226; acesta explicatie este incerta dupa Battisti, II, 1207); cf. ngr. δαμετζάνα, bg. damažana, sb. damižana. Dupa Sandfeld 60, din sb.
dănac, danác (danáci), s.m. – Tînar, flacau, june. – Megl. danac. Bg. danak "tauras" (Candrea; Scriban), din tc. dana "tauras". Este gresita der. de la d’an ‹ de (un) an, propusa de Puscariu 1186. Probabil acelasi cuvînt, prin intermediul tig., l-ar fi dat pe danciu, s.m. (flacau, baiat tigan), care s-a încercat sa se explice plecîndu-se de la numele propriu Danciu (Seineanu; Candrea), din tig. den či "donnez-moi quelque chose" (Graur 147), sau din mag. dancs "murdar" (Draganu, Dacor., IV, 1553); ultimele explicatii nu se potrivesc cu folosirea acestui cuvînt chiar de tigani.
darabană, darabána (darabáne), s.f. – Toba. – Var. daraban, baraban, baraban(c)a, barabanci. Tc. dareban "bataie de toba", din (arab.) darb "lovitura" (Scriban; REW 8825; Moldovan 424); cf. ceh., pol., rut. taraban "toba", rus. baraban "toba", al carui fonetism explica var. – Der. darabus, s.m. (bat de toba); darabangiu, s.m. (persoana care bate la toba).
dărăpăna, darapaná (-néz, darapanát), vb. – 1. (Înv.) A taia, a zgîria. – 2. (Înv.) A smulge parul din cap. – 3. (Rar) A lua, a prada, a jefui. – 4. A distruge, a narui, a rade de pe fata pamîntului. – 5. A dauna, a pagubi, a ruina. – Var. derapana. Lat. dĕruncĭnāre "a peria, a netezi, a nivela". Semantismul prezinta dificultati, în lumina primelor folosiri documentate în limba veche si populara, dar uitate în limba scrisa. Fonetismul indica faptul ca trebuie sa se plece de la o var. •dĕru(n)quĭnāre, cu trecerea lui qu › p; la pierderea infixului nazal ar fi putut influenta analogia cu rupes, cf. it. dirupare, dirupinato. Ipotezele anterioare sînt insuficiente: lat. •deripinare (Candrea, Éléments, 11); dēripināre din lat. •dĕrapĕre (Philippide, Principii, 99; Puscariu 484; Tiktin; REW 2579; Candrea; Scriban; Rosetti, I, 165; cf. contra Graur, BL, V, 95), formatie dificila care nu explica evolutia semantica; gr. δρεπανιζω "a seca" (Bogrea, Dacor., IV, 807). – Der. darapanatura, s.f. (ruina, cladire darapanata).
daună, dáuna (dáune), s.f. – Paguba, prejudiciu. Se considera în general der. de la lat. damnum (sec. XIX), cu fonetismul ca în scamnum › scaun, si cu f. de la paguba (Philippide, Principii, 66; Tiktin; Candrea; Scriban); însa aceasta explicatie nu este satisfacatoare, deoarece cuvîntul apare pentru prima oara la scriitorii romantici (Negruzzi, Alecsandri), care nu aveau suficienta pregatire filologica pentru a-si imagina sau simti astfel de analogii. Puscariu 488-490 crede ca este vorba de un cuvînt traditional din fondul latin (cf. REW 2348), si Philippide, II, 639 îl pune în legatura cu alb. dëmoń "a dauna"; lipsesc însa dovezi cu privire la uzul sau. Cuvîntul necesita un studiu care deocamdata nu exista. – Der. dauna, vb. (a dauna, a prejudicia); daunator, adj. (daunator); daunos, adj. (lacom, daunator); desdauna, vb. (a despagubi), pe baza fr. dédommager.
delă, déla (déle), – s.f. – 1. Dosar. – 2. Pricina în curs de judecata. – 3. Teanc de hîrtii, dosar. – Var. (înv.) deala, s.f. (treaba; afacere). Sl. dĕlo "opera, lucrare, lucru facut", de la dĕti "a face" (Cihac, II, 93), cf. rus. djelo (Tiktin; Candrea). Înv. – Der. delar, s.m. (înv., arhivar); deletnic, adj. (sîrguincios, silitor), cf. sb. delatnik "muncitor"; îndelete, adv. (în locutiunea pe îndelete), a carei formatie este putin clara (dupa Scriban, s-ar explica plecîndu-se de la reprezentanta lat. libitum); îndeletnici, vb. refl. (a-si petrece timpul, a se ocupa, a se dedica), cf. Draganu, Dacor., V, 347-52.
demon, démon (démoni), s.m. – Drac, diavol. – Var. (Mold.) dimon. Mr. dhemon. Ngr. δαίμων, în parte prin intermediul sl. demonĭ (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 51). Sec. XVII, popular cu forma mold., mai ales aplicata la copii (Iordan, Dacor., VII, 140, combatînd explicatia lui Philippide, Principii, 236, care se gîndea la o alterare prin tabú). – Der. demonic (var. demoniac), adj., cuvinte culte, din gr. δαιμωνι(α)ϰός; îndemonit, adj. (posedat de diavol), înv., folosit de Cantemir.
departe, departe adv. – La (anume) distanta. – Mr. diparte, megl. diparti. De la parte, cu prep de (Candrea-Dens., 1341; Tiktin; Candrea; Scriban), ca it. a parte, sp. apartar, fr. départ. Puscariu, ZRPh., XXVII, 739-40, se opune acestei explicatii afirmînd ca sensul lui de-parte ar trebui sa fie aproape, afirmatie complet nejustificata, si propune sa se derive adv. din vb. (Puscariu 500). – Der. departa (var. îndeparta), vb. (a aseza sau a pleca mai departe); departare, s.f. (distanta; deparatare); departisor, adv. (destul de departe). Dupa Puscariu 500 (si ZRPh., XXVII, 739), vb. departa (mr. departedz, departare, megl. dipartez) s-ar explica prin lat. •dequartāre, de la quartus "cartier", ca fr. écarter de la •exquartāre, calabr. iscartarsi, cf. REW 3061.
derbedeu, derbedéu (derbedéi), s.m. – Vagabond, haimana, golan. – Var. (Mold.) derbeder. Tc. derbeder "(care merge) din poarta în poarta" (Seineanu, II, 156; Lokotsch 492; Ronzevalle 89); cf. sb. derbedenica "cersetor". Pentru a explica schimbarea terminatiei, Tiktin presupune o var. turca derbedé. Esdte vorba mai curînd de o asimilatie •derbedel, pl. debedei, cu sing. analogic. Dupa Iorga, Revista istorica, XVIII, 379, din tc. derebei "sefii de jos", nume dat unor rasculati împotriva sultanului Mohamed, ceea ce pare mai putin probabil.
desfăca, desfacá (-ác, -át), vb. – A dezghioca. – Var. desfaca. Mr. disvucare. Origine incerta, probabil expresiva. Nu pare posibil sa se separe acest cuvînt de contrariul lui însfaca, de la care poate deriva, ca deschide de la închide sau descalta de la încalta. Totusi, Candrea-Dens., 568 si Candrea propun lat. •disfabicāre; iar Pascu, Beiträge, 16, pleaca de la mr., ceea ce nu explica si care nu este sigur ca este acelasi cuvînt. Pentru Scriban, este vorba de o var. de la dehoca. Densusianu, Rom., XXXI, 76, se gîndea la o încrucisare a lui desface cu desghioca.
cume, Cume corect? "Cacam-as pe mine?" sau "Caca-m-as pe mine"? Si explicati de ce!:)
desfăta, desfatá (-t, -át), vb. – 1. (Înv.) A înfrumuseta. – 2. A produce placere, a delecta. – 3. (Refl.) A se distra, a petrece. Lat. foetēre "a mirosi urît, a face sila", cu pref. dis- care indica sensul contrar. Pentru semantism, cf. sp. heder "a mirosi urît" si "a supara"; desmierda, si sl. nĕga "curatirea copilului" si "deliciu, voluptate". Aceasta explicatie, sugerata înca de Seineanu, nu pare sa fi fost acceptata, desi este de departe cea mai corecta. Celelalte nu par suficiente: din lat. facies (Cihac, I, 90); •satĭsfactāre (Cretu 317); •dῑsfatāre, de la fatum "soarta" (Puscariu 518); •diseffētāre, de la effētus "istovit de sarcina" (Densusianu, GS, III, 430); de la •dĭs- si lat. •fata "fatatoare" /Spitzer, RF, II, 284-86; REW 3269); de la fatuus, cf. sp. desenfadar (Buescu, Latinitatea verbului desfata, în Destin, 1952, 109-121). – Der. desfataciune, s.f. (desfatare, deliciu); desfatator, adj. (care produce desfatare).
desluşi, deslusí (deslusésc, deslusít), vb. – A distinge, a recunoaste. – 2. A lamuri, a explica. Sl. (rus.) doslušati "a asculta pîna la sfîrsit" (Cihac, II, 100; Candrea; Scriban), cu schimbare de pref. ca în desavîrsi sau destoinic. – Der. deslusit, adv. (clar); deslusitor, adj. (explicativ); desluseala, s.f. (explicatie, lamurire); nedeslusit, adj. (obscur; adv., neclar).
desmierda, desmierdá (-d, -át), vb. – 1. A mîngîia. – 2. (Refl.) a se desfata. – Mr. disńerdu, disńierdare. Lat. •dĭsmerdāre, de la merda (Puscariu 522; Candrea-Dens., 491; REW 5520; Tiktin; Densusianu, GS, II, 18; Candrea; Scriban). Pentru evolutia semantica, cf. desfata. Cihac, II, 495 explica gresit acest cuvînt prin intermediul mag. – Der. desmerdaciune, s.f. (înv., voluptate); desmierdator, adj. (mîngîietor, magulitor).
limpezi, limpezi adj. 1) (despre lichide) care este lipsit de orice impuritгti; curat; strгveziu. apг limpede. 2) (despre cer, atmosferг) care este fгrг nori; senin. 3) (despre ochi, privire) care reflectг curгtenie sufleteascг; curat; luminos. 4) (despre sunete, voce) care se aude bine; cu o sonoritate deosebitг; argintiu; cristalin. 5) (despre minte, judecatг) care оntelege bine lucrurile; lucid. 6) (despre idei, gвnduri) care este clar, usor de оnteles; clar; inteligibil; accesibil. rгspuns limpede. ♢ limpede ca buna ziua care nu are nevoie de nici un fel de explicatii; clar. <lat. limpidus
deşuchiat, desuchiát (-ta), adj. – 1. Neglijent, sleampat. – 2. Nebun, smintit. – Var. (Mold., Trans.) suchiat, suchet. Origine incerta. Ar putea fi un lat. •dĭssubucŭlatus de la subucŭla "camase, tunica pe corp"; daca primul sens este primitiv, cf. sp. descamisado; însa rezultatul s nu este clar. Dupa Scriban, de la suchet, si acesta de la mag. süket "surd"; dar în acest caz nu s-ar explica compunerea cu des-. Pascu, I, 136, citeaza mr. discul’are "a deochea" ‹ lat. •de exoculāre (cf. deochia), care nu are legatura cu desuchiat.
dîrlog, dîrlóg (dârlógi), s.m. – 1. Curea, frîu. – 2. Pernita folosita ca suport pentru coc (în Trans.). – Var. dalog (sec. XVI, înv.), dîrloaga. Sl. •dologŭ "adaugat", de la dologati "a adaoga" (Cihac, II, 91; Tiktin; Candrea; Scriban; Philippide, II, 268). Sunetul r nu este clar, însa cf. bîrlog, pîrlog. Cuvîntul se foloseste mult în expresia sluga la dîrloaga, literal "sluga de categorie joasa"; astazi se întelege aproape general ca "serv al cuiva care nu are rangul de a avea servi" sau "persoana care a decazut mult". Astfel se explica faptul ca dîrloaga are astazi sensul de "persoana neînsemnata" (Scriban), sau chiar "mîrtoaga" (Candrea), probabil fara nici un fundament real. Totusi, în general se considera ca dîrloaga "mîrtoaga" este cuvînt diferit de dîrlog "frîu"; dupa Candrea, dîrloaga este legat de bg. dragla "slaba".
doină, dóina (dóine), s.f. – Cîntec elegiac tipic, gen liric al poeziei populare, caracterizat prin adînca sa emotivitate si bazat în principal pe sentimentul dorului. – Var. (Trans.) daina. Sl. (sb.) daljina "departare", ca sb. haljina › haina; nume explicabil datorita sentimentului de singuratate si dor, care corespunde celui exprimat de cuvîntul portughez saudade. Celelalte explicatii par insuficiente. Pentru Hasdeu, Col. lui Traian, 1882, 397 si 529, este cuvînt trac; dupa Cihac, II, 98, din sb., cr. dvojnica "fluier ciobanesc" si legat de lituan. dainá "cîntec popular". Pentru Scriban, der. din germ. med. don, ton, din lat. tonus. O veche teorie, amintita cu rezerve de Tiktin, considera doina ca der. de la lat. dolĕre, asa cum moina ar fi reprezentant al lui mollis. – Der. doina (var. doini), vb. (a compune sau a cînta doine); doinas, s.m. (cîntaret de doine). – Din rom. provine rut. dojna (Candrea, Elemente, 407).
domăi, domaí (-ai, -ít), vb. – 1. A discuta a sfatui, a dezbate. – 2. A palavragi. – Var. domoi, dumai. Sl. (sb., rus) dumati (Tiktin; Candrea); cf., sb., rus. duma "senat, duma" › rom. duma. Este evidenta încrucisarea cu mormai, sau cel putin o interpretare expresiva. De aceeasi origine, duma, s.f. (în expresia a da duma "a mitui"), din tig. duma "cuvînt" (cf. Graur, BL, IV, 198; Juilland 164); semantismul presupune fazele "am vorbit cu el" › "l-am platit". Alta explicatie mai putin plauzibila la Juilland.
domiri, domirí (-résc, -ít), vb. – 1. (Înv.) A linisti, a potoli, a împaca. – 2. (Refl., înv.) A ceda, a se preda. – 3. (Refl.) A întelege, a se convinge. – 4. A lamuri, a explica. – Var. dumiri, dumeri. Sl. miriti sę "a face pace", de la mirŭ "pace", cf. omiriti "a împaca"; trebuie presupusa adaugarea pref. exhaustiv do-, ca în cazurile doborî, dogori, etc. Totusi, dupa Cihac, II, 193, acest cuvînt se explica în general prin sl. •domĕriti "a masura complet", cf. rus. domjeriti "a masura ce lipseste" (Tiktin; Berneker; Candrea; Scriban), cu toate ca explicatia este sub toate aspectele insuficienta (însusi Tiktin remarcase ca primele doua sensuri nu se potrivesc cu acest ultim etimon). – Der. nedumerit (var. nedomirit), adj. (care nu întelege); nedumerire (var. nedomirire), s.f. (îndoiala, întrebare).
domoli, domolí (domolésc, domolít), vb. – A calma, a împaca, a linisti. Sl. maliti "a micsora", de la malŭ "mic", cu pref. exhaustiv do-, ca în doborî, dogori, domiri, etc. (Miklosich, Lexicon, 361; Cihac, II, 99; Scriban). Vocalismul nu prezinta dificultati (a › o ca în sl. mamiti › rom. momi). – Der. domol, adv. (încet, usor), postverbal. Tiktin combate provenienta sl., din motive pe care nu le explica, iar Candrea da etimonul drept necunoscut. Este posibil sa fie asa deoarece astazi cuvîntul se simte oarecum creatie expresiva, datorita consonantei sale, care îl asimileaza creatiilor în -li.
drag, drag (drága), adj. – Iubit, scump. Sl. dragŭ "pretios" (Mikosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 175; Cihac, II, 100); cf. bg., sb. drag, mag. drága. Vocativul m. suna draga, ca f.; dupa Tiktin, aceasta anomalie se explica prin provenienta din n. sl. drago. – Der. drag, s.n. (amor); drag, s.m. (iubit, îndragostit); dragalas, adj. (frumos, fermecator, încîntator); dragalasenie (var. dragalasie), s.f. (farmec, atractie, gratie); dragut, adj. (amabil; dragalas; s.m., îndragostit); dragalau (var. sdrangalau), s.m. (crai, curtezan), termen depreciativ, der cu un suf. expresiv (Iordan, BF, VII, 244); îndragi, vb. (a iubi); îndragosti, vb. refl. (a prinde drag de cineva). Aceleiasi radacini pare a-i apartine Dragaica, s.f. (larve; iele; sînziana, Galium Verum, planta care protejeaza împotriva larvelor; sarbatoare de 24 iunie; dans tipic), care ar putea fi un eufemism bazat pe drag, cu suf. -oaica, ca strigoaica (etimon necunoscut, dupa Tiktin si Candrea; din bg. dragaika dupa Conev 58 si 104 si Scriban; dar cuvîntul bg. poate proveni din rom.). Draganele, s.f. pl. (farmece, atractie; varietate de struguri), provine din sb. draganela, dragunela, în privinta celui de-al doilea sens, pare der. interna de la drag cu primul. Nu este clara der. de la dragavei, s.m. (macris, Rumex crispus); dupa Tiktin, ar fi în legatura cu sb. draga "vale". Cf. dragoste.
drum, drum (drúmuri), s.n. – 1. Cale de comunicatie terestra, strada, sosea. – 2. Calatorie, traseu, parcurs. – Megl. drum. Gr. δρόμος, direct (cf. sicil. drom, calabr. dromu) sau prin intermediul sl. drumŭ (cf. bg., sb., cr. drum, alb. dhrom). Filiera sl. era general admisa (Miklosich, Fremdw., 8; Tiktin; Conev 81; Sandfeld 29; Puscariu, Dacor., VIII, 283) si pare posibila, fara a fi necesara (cf. Murnu 19; Diculescu, Elementele, 420; Puscariu, Lr., 260; Rosetti, II, 67). Cuvîntul sl. este rar astazi (Vasmer, Gr., 54). Vocalismul din rom. s-ar putea explica prin forma ionica δροῦμος (Diculescu). Der. drumar, s.m. (Trans., calator, drumet); drumas, s.m.; drumator, s.m. (Trans., drumet); drumeag (var. drumeac), s.n. (carare); drumet, s.m. (Munt., calator); drumetie, s.f. (calatorie, excursie); îndruma, vb. (a arata drumul, a conduce; a calauzi, a sfatui; refl., a se îndrepta, a o lua spre); îndrumator, adj. (care îndruma; indicator). Ţig. sp. cunoaste dubletele drom, direct din ngr., si drum, din rom. (Besses 70).
dublu, dúblu (dúbla), adj. – Care este de doua ori mai mare, îndoit. – Var. (înv.) duplu. Fr. double. – Der. dubla, s.f. (masura pentru cereale, egala cu 20 l), abreviere de la dublu decalitru; dubla, vb. (a face sa devina de doua ori mai mare, a îndoi); dubleu (var. dublé), s.n. (metal placat cu aur; lovitura dubla, la jocul de biliard, în casa etc.), din fr. doublé; dublet, s.n. (al doilea exemplar al unui obiect); duplica, vb. (a face un duplicat), din lat. duplicare (sec. XIX); duplicat, s.n., din germ. Duplikat; duplicitate, s.f., din fr. duplicité. Var. duplu se explica prin încrucisarea cu ngr. δυπλοῦς › mr. duplu.
dup, dup interj. – Poc (exprima zgomotul produs de o lovitura). – Var. sdup. Creatie expresiva, cf. buf, hop si ngr. δοῦπος. – Der. dup, s.m. (bila; betisor care înlocuieste bilele la anumite jocuri de copii; smoc de par), cuvinte care adesea sînt considerate de origine diferita, dar care provin din aceeasi intentie expresiva, de a desemna un obiect rotund si greu. Dupa Cihac, II, 105 ar trebui plecat de la dup "joc cu bile", care ar proveni din sl. duplŭ "concav", cf. pol. dup "scorbura", ceh. dupa "gaura", bg. dup(č)ĭa "a gauri". Aceste paralele sînt evidente; însa sensul lui dup "joc de bile" nu este atestat si pare a fi rezultatul unei greseli de interpretare a expresiei a juca în dupi "a juca popice (care trebuie sa fie bagate într-o gaura)". Dupa Conev 40, din bg. dupka. Dublet de la dup "smoc de lîna" trebuie sa fie dop, s.n. (bucata de pluta cu care se astupa o sticla; pluta); se stie ca un smoc de lîna sau o bucata de cîrpa este cel mai simplu dintre dopurile primitive. Cuvîntul rom. a fost explicat prin cr. tapun (Cihac, II, 99), care cu greu s-ar putea admite, si putin sau deloc probabil pe baza gepidicul •dups (Gamillscheg, Rom. Gem., II, 251) sau a sas. dop (Meyer-Lübke, Z. vergl. Sprachf., XXXIX, 597; Dacor., III, 734; Scriban; Rosetti, II, 80). Der. dupac, s.m. (lovitura; palma; pumn), der. cu suf -ac (Pascu, Suf., 191; cf. Iordan, BF, I, 110; dupa Candrea, trebuie sa se puna în legatura cu sb. dupac "lovitura"); dupaci, vb. (a lovi, a da cu pumnul; a calca în picioare; a lega); dupuros, adj. (Mold., paros, plin de smocuri); dupurlui, vb. (a jumuli, a curata), de la pl. dupuri cu un suf. expresiv ; dupai (var. dupui), vb. (a tropai, a calca zgomotos); sducni, vb. (Banat, a scutura, a face sa tremure); (s)dupait, s.n. (tropait); (s)dupaiala, s.f. (tropait); îndupaca, vb. (a se ghiftui, a înfuleca), cuvînt înv., folosit de Cantemir; îndopa, vb. (a hrani, peste masura, a ghiftui; a umple, a satura; a hrani o pasare vîrîndu-i mîncare pe gît pentru a o îngrasa; refl., a se satura, a se ghiftui); doapa, s.f. (femeie dolofana); dopar, s.n. (tirbuson). Din rom. provine mag. dop (Edelspacher 13) si sas. dop.
erminie, erminíe (erminíi), s.f. – Interpretare, explicatie. Ngr. ἐρμηνεία (sec. XVII).
falcă, fálca (fắlci), s.f. – 1. Mandibula. – 2. Obraz, fata. – 3. Menghina. – 4. Brat al loitrei carutei. – 5. Talpa la sanie. – Mr., megl. falca. Lat. falx, falcem "secera". Rezultatul normal, falce (cf. it. falce, prov. faus, fr. faux, cat. falx, fals, sp. falce, hoz, port. fouce) s-a pastrat numai cu sensul lat. med. falcata (Mold., suprafata egala cu 14323 m2); este însa evident ca trebuie sa fi circulat si în trecut, cu sensul de "secera". Schimbarea semantica de la "secera" la "falca" se explica prin forma caracteristica a mandibulei (cf. sard. cavanu "mandibula", cavana "secera"); dar aceasta schimbare apare numai în rom. si în alb. fëljkinë ‹ •falcinea. Diferentierea fonetica între falce si falca se explica în general plecîndu-se de la un lat. •falca pentru ultima forma (Puscariu 575; Candrea-Dens., 542; Densusianu, GS, II, 315; REW 3175; DAR), cf. si rezultatul prov. falco "buca"; este însa posibil si sa fie vorba de un sing. reconstituit pe baza pl. falci ‹ falce. Der. lui falce din mag. falka "bucata" (Dumke, Jb., XIX, 76) nu este posibila, cf. Draganu, Dacor., VII, 214. Der. falcar, s.m. (la ham, capetea); falcarita, s.f. (tetanos), numit datorita contragerii musculare care îl împiedica pe bolnav sa închida gura; falcata, s.f. (planta, Dorycnium herbaceum); falcau, s.m. (laudaros), încrucisare a lui falca cu fulau ‹ •falau; falcea, s.f. (talpa de sanie; stinghii de lemn ce leaga scîndurele care formeaza fundul carului; la razboiul de tesut, cele doua brate ale vatalelor; la car, piesa a piscului; la melita, cele doua scîndurele în care intra melita; brat lateral la afetul tunului); falcer, s.m. (Mold., cositor care lucreaza în acord), de la falce; falcos, adj. (cu falci mari; mîncau); falcuta, s.f. (stinghie de pe fundul carului). – Din rom. provin rut. falĭča "masura de suprafata" si falĭčarĭ "muncitor" (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 404).
făgaş, fagás (-se), s.n. – Urma, brazda, urma de roata. – Var. (Mold., Trans.) vagas, ogas, hogas, (Trans.) hagas, hagau. Mag. vágás (Cihac, II, 537; Gáldi, Dict., 95; DAR). Dupa Draganu, Dacor., VI, 275, alterarea consoanei initiale se explica prin încrucisarea cu mag. forga "cotitura", ipoteza putin probabila. Cf. sb., cr., rut. vagaš. Dupa DAR, var. hagau ar proveni din mag. hágo. – Der. hoaga, s.f. (groapa cu apa; pîrîu).
fag, fag (fági), s.m. – Fagure de miere. Lat. favus (DAR; REW 3228). Cuvînt înv., înlocuit de der. fagur (var. fagure), s.m. Se considera acest cuvînt ca un sing. reconstituit pe baza pl. faguri din cel anterior, sau ca der. din lat. •favulus (Puscariu 570; Candrea-Dens., 541; REW 3227a; DAR). Byck-Graur, BL, I, 28, prefera prima solutie, considerînd inexplicabil rezultatul ν › g; dar aceasta confuzie este frecventa în rom., cf. barza si în it., cf. parvulus › pargoletto, nuvolo › nugolo, etc. – Der. faguros, adj. (dulce, zaharat).
faraon, faraón (-ni), s.m. – 1. Titlu purtat de vechii regi ai Egiptului. – 2. Ţigan. – 3. Nume al unui joc de carti. Gr. φαραῶ, prin intermediul sl. faraonŭ, si modern din fr. pharaon (Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 370). Explicatia sensului 2 este aceeasi cu a cuvîntului tigan; cu sensul 3 are pl. faraoane. – Der. faraoana, s.f. (tiganca); faraonit, s.m. (înv., egiptean).
fărîma, farîmá (farấm, farâmát), vb. – A sparge, a face bucati. – Var. (s)far(î)ma, (s)far(î)mi. Lat. •ex-formāre, cf. it. sformare "a desfigura", sformato "diform". Rezultatul sfarma este normal (pentru o › a, cf. fara); formele cu î se datoreaza unei încrucisari cu darîma, v. aici. În general se explica acest cuvînt prin farîma "fragment", care se considera identic cu alb. theṝimë (‹ mr. sîrma) "fragment", theṝmoń (‹ mr. sîrmare) "a sparge" si derivat din lat. •farrimen, de la far "alac" (Puscariu, Conv. lit., XXXV, 818 si ZRPh., XXVII, 739; Puscariu 582; Giuglea, Dacor., III, 598; Philippide, II, 712; Rosetti, II, 116), ipoteza dificil de admis din punct de vedere semantic (cf. REW 3202). Diez, Gramm., I, 281, urmat de Körting 3950, Meyer 90 si Scriban, propusese lat. fragmen, care reprezinta de asemenea dificultati. Alb. pare a proveni din rom. – Cf. înfarma. Der. farîma, s.f. (fragment, bucata; firimitura; rest); farîmacios (var. (s)far(î)macios, (s)far(î)micios), adj. (care se farîma, inconsistent); farîmat (var. (s)far(î)mat, (s)far(î)mit), s.n. (spargere; farîmare; oboseala, rau, ameteala); farîmator (var. (s)far(î)mator, (s)far(î)mitor), adj. (care (s)farîma); farîmatura (var. (s)far(î)matura, (s)far(î)mitura, fir(i)mitura), s.f. (farîmare; distrugere; spargere, hernie; firimitura; resturi); în ultimele var. pare a fi intervenit o încrucisare cu fir; farîmita (var. sfar(î)mita, (s)far(î)mica, (s)far(î)miti, fir(i)miti), vb. (a face bucatele, a face firimituri), din dim. farîmita.
fasole, fasóle s.f. – 1. Planta erbacee cultivata pentru pastaile ei comestibile (planta si pastaie). – 2. Mîncare de fasole. – 3. (Pop.) Dinti. – Mr. fasul’u, megl. fasul’. Ngr. φασόλι (Meyer 110; Berneker 280; Philippide, II, 712; Ronzevalle 124; Vasmer, Gr., 58), cf. tc. fasulye, alb. fasulj, bg. fasul, calabr. fasolu. Numeroase var. locale: fasola, fasula (‹ ngr. φασούλι), fasule, (Trans. de Nord), fansule, (Banat, Olt.), fasui (Trans. de Vest), fasaica, (Banat., Trans.), pasula, pasui (‹ sb. pasidj, mag. paszulya). Der. fasoliste, s.f. (plantatie de fasole); fasolica, s.f. (varietate de mazariche salbatica, Latyrus tuberosus); fasoli, vb. refl. (a face fasoane, a se fandosi), de la fasole 3, prin încrucisare cu fason (explicatie data de DAR; cf. însa pol. fasoły "strîmbatura, schimonoseala", din germ. faseln "a iesi de pe fagas"); fasoleala, s.f. (fasoane); fasolit, adj. (fandosit).
fată, fáta (féte), s.f. – 1. Persoana de sex feminin. – 2. Tînara, copila. – 3. Fecioara. – 4. Fata nemaritata. – 5. Fata în casa, servitoare. – 6. Nume popular al constelatiei Orion. – 7. (Arg.) Hîrtie de 500 de lei. – Mr. feata, megl. fęta, istr. fętę. Lat. fĕta (Puscariu 588; Densusianu, GS, II, 314), cf. friul. fede, lomb. feda, piem. fea, dauph. feia, toti cu sensul de "oaie", sp. jeda "vaca cu vitel" (Gárcia de Diego, Bol. R. Acad. Esp., VII, 261). Sensurile 3, 5 si 6 sînt însotite de obicei de adj. mare; sensul 6 se explica plecîndu-se de la ideea de "nou, nefolosit". Este cuvînt general raspîndit (ALR, I, 192). Der. fatoi, s.m. (fata barbatoasa); fatalau (var. feteleu), s.m. (hermafrodit), cu suf. -lau; fetesc, adj. (de fata; înv., feciorelnic); feteste, adv. (în chip feciorelnic); fetei, s.n. (adunare de fete); feti, vb. (a trai nemaritata, a fi fata batrîna); fetie, s.f. (feciorie; virginitate); fetiscana, s.f. (fata batrîna; bomboana de fata); fetita, s.f. (copila).
faţă, fáta (fete), s.f. – 1. Chip. – 2. Figura. – 3. Persoana, individ. – 4. Aspect, înfatisare. – 5. Frunte, parte superioara. – 6. Suprafata, parte superioara. – 7. Cuvertura (husa; învelitoare; cuvertura de pat; fata de masa; fata de perna). – 8. La tesaturi partea de pe fata. – 9. Avers. – 10. Pagina a unei file. – 11. Loc expus la soare, solariu. 12. Loc expus la vînt. – Fata de. – Fata’n fata. – De fata. – În fata. – Pe fata. – Mr., megl. fata, istr. fǫte. Lat. facia în loc de facies (Diez, I, 166; Puscariu 589; Candrea-Dens., 565; REW 3130; Philippide, II, 641; DAR); cf. alb. fakje, it. faccia, prov. facha, fr. face, sp. faz, haz, port. face, ngr. φάτσα. Sensul de "persoana" ar putea fi un calc dupa gr. πρόσωπον (Sandfeld 37). Der. fata, vb. (Trans., a se coace farfuriile la foc); fatoaie, s.f. (Maram., fata de masa); fatos, adj. (frumos); fetie, s.f. (solariu, loc însorit); fatare, s.f. (fata de masa; suprafata ariei; înv., ipocrizie), cu suf. -are (dupa DAR, ultimul sens s-ar explica printr-unul intermediar, de "masca"); fatari, vb. (înv., a se dovedi partinitor si nedrept; înv., a disimula); fatarie, s.f. (înv., partinire; înv., ipocrizie), ambele cuvinte ce par de origine culta (sec. XVII), fara circulatie populara; fatarnic, adj. (înv., partinitor; ipocrit); fatarnicie, s.f. (ipocrizie); fatarniceste, adv. (în mod ipocrit); fatarnici, vb. (înv., a se arata partinitor; înv., a disimula); fatis, adv. (înv., de fata; în mod public; în mod deschis, sincer); înfatisa (var. fatisa), vb. (a prezenta; a expune, a explica, a reprezenta; a comparea; refl., a se arata); (în)fatisat, adv. (de fata; în mod public); înfatisetor, adj. (care prezinta; care reprezinta); înfata, vb. (a pune sau a schimba fata de perna sau fata de masa); desfata, vb. (a scoate fata de perna sau de masa); fatui, vb. (a egala, a netezi; a peria, a pili, a cizela; a palmui), pentru al carui ultim sens cf. fr. taloche "drisca, fatuitoare" si "palma, lovitura"; fatuitor, s.m. (fatuitoare); fatuitoare, s.f. (perie, drisca); feti, vb. (a taia lemnul în forma patrata). Der. neol. fatada, din fr. façade încrucisat cu fata; fateta, s.f. (aspect), din fr. facette, cu aceeasi încrucisare. Cf. sb. faca "fata", pol. dial si rut. facka "palma" (Candrea, Elemente, 407; dupa Berneker 277, din ven. fazza), rut. facernyi "ipocrit" (Candrea, Elemente, 407; Miklosich, Wander., 14).
feri, ferí (ferésc, ferít), vb. – 1. A tine, a respecta. – 2. (Înv.) a sarbatori, a praznui. – 3. (Înv.) A pastra, a mentine. – 4. A prezerva, a asigura, a salva. – 5. A proteja, a ocroti. – 6. A evita, a scapa. – 7. (Refl.) A se adaposti, a se proteja. – 8. (Refl.) A se feri. – 9. (Refl.) A se îndeparta, a se retrage. Mr. (a)firescu, megl. mi fires. Lat. fĕrῑre, care apare cu sensul de "a tine, a respecta" în limba clasica, mai precis la Cicero, De fato, 17. Celelalte explicatii sînt inutile: de la afara, prin intermediul unei forme •fari (Philippide, Principii, 148); din mag. őrizni (Cihac, II, 498); de la un lat. •auferῑre, în loc de auferre (Candrea, GS, III, 424; REW 3642; Giuglea, Dacor., IV, 1554 si X, 66); din lat. •fērῑre "a sarbatori", der. de la fēriae (DAR; Rosetti, I, 166). Trecerea semantica de la "a tine, a respecta", la "a sarbatori" se repeta ca la a serba. – Der. fereala, s.f. (actiunea de a se feri; refugiu); ferinta, s.f. (înv., garda); feritor, adj. (protector); feritoare, s.f. (Trans., adapost).
motivaţie, MOTIVÁŢIE s. f. 1. ansamblu de motive care explica un act, o conduita; motivare, justificare, argumentare. 2. (psih.) ansamblu de factori dinamici care determina comportamentul unui individ. (< fr. motivation)
naturalism, NATURALÍSM s. n. 1. curent, tendinta în arta si literatura care îsi propune reproducerea obiectiva a realitatii, acordând preferinta aspectelor urâte, vulgare ale naturii omenesti. 2. curent literar aparut în Franta în a doua jumatate a sec. XIX sub influenta scientismului si pozitivismului, care sustinea ideea determinismului social si biologic în explicarea caracterelor umane. 3. stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natura. 4. doctrina potrivit careia nu exista supranatural, natura existând prin ea însasi, printr-un principiu imanent ei. 5. doctrina dupa care viata morala trebuie sa se conformeze legilor naturii. (< fr. naturalisme)
neolamarckism, NEOLAMARCKÍSM s. n. orientare în biologie care explica evolutia ca rezultat al activitatii fiziologice a organismului în procesul de adaptare la mediu si al transmiterii ereditare a caracterelor dobândite, fara interventia selectiei naturale. (< fr. néo-lamarckisme)
pangeneză, PANGENÉZĂ s. f. teorie, depasita azi, care explica ereditarea prin existenta unor germeni provenind din celulele întregului organism; panspermie (1). (< fr. pangenèse)
parafrază, PARAFRÁZĂ s. f. 1. explicatie mai larga si într-o formulare personala a unui text dat. 2. imitatie (în versuri) a unui text, amplificata fata de original. ♢ (peior.) comentariu verbios si difuz. 3. compozitie muzicala, prelucrare cu caracter liber, de pura virtuozitate, a unei teme luate din alta opera. (< fr. paraphrase, lat., gr. paraphrasis)
prefaţă, PREFÁŢĂ s. f. 1. cuvânt la începutul unei carti, care contine lamuriri, explicatii etc. legate de opera respectiva. 2. ceea ce preceda sau anunta un eveniment. (< fr. préface, lat. praefatio)
prelucra, PRELUCRÁ vb. tr. 1. a transforma, a trece de la o stare bruta la una finita. 2. a reface o lucrare, o opera etc. 3. a lamuri; a expune, a explica (o idee, o carte etc.). 4. a cauta sa convinga pe cineva sa faca, sa recunoasca ceva etc., a arata greselile spre a fi îndreptate. (< pre- + lucra)
problemă, PROBLÉMĂ s. f. 1. chestiune teoretica sau practica importanta, care cere o rezolvare. ♢ (mat.) chestiune a carei solutie, dezlegare se poate afla sau trebuie cautata prin calcul. 2. dificultate, lucru greu de înteles, de explicat sau de rezolvat. (< fr. problème, lat., gr. problema)
psihosomatic, PSIHOSOMÁTIC, -Ă I. adj. referitor la psihosomatica; somatopsihic. II. s. f. orientare în medicina care explica maladiile fizice, tulburarile morbide ca rasunet somatic al unor disfunctii sau a unor cauze extreme stresante. (< fr. psychosomatique)
regeste, REGÉSTE s. f. pl. 1. nume dat în evul mediu actelor, documentelor etc. emanate în serie cronologica de la aceeasi cancelarie si de la acelasi personaj, însotite de note explicative si de extrase din cronici. 2. repertorii, rezumate ale documentelor, date în ordine cronologica (la volumele de documente, bibliografii etc.). (< fr. regeste, lat. regesta)
scuză, SCÚZĂ s. f. 1. explicatie adusa pentru a motiva si a face sa fie iertata o greseala, o vina: dezvinovatire, justificare. 2. exprimare a regretului pentru o greseala facuta. ♢ a cere scuze = a marturisi parerea de rau pentru o greseala savârsita; a cere iertare. (< it. scusa, fr. excuse)
simbolic, SIMBÓLIC, -Ă I. adj. care constituie un simbol; exprimat printr-un simbol; simbolistic (I). II. s. f. 1. exprimare a unor idei, sentimente etc. cu ajutorul simbolurilor. ♢ ansamblu de simboluri proprii unei religii, unei culturi etc. 2. stiinta care studiaza si explica simbolurile. ♢ teorie a simbolurilor, în care ratiunile logice si raporturile dintre ele sunt înlocuite prin semne conventionale; simbolistica, simbologie. 3. ramura a teologiei care studiza comparativ simbolurile de credinta ale diferitelor confesiuni. (< fr. symbolique, lat. symbolicus, gr. symbolikos, /II/ germ. Symbolik)
stadialitate, STADIALITÁTE s. f. 1. caracter stadial (1). 2. teorie antimarxista idealista care explica trecerea limbii de la o calitate veche la alta noua prin explozii bruste. (dupa rus. stadialnosti)
subsol, SUBSÓL s. n. 1. partea imediat inferioara solului, de sub suprafata Pamântului; totalitatea rocilor aflate sub nivelul solului. 2. parte a unei cladiri sub nivelul solului. 3. loc în partea de jos a unei carti unde se tiparesc note explicative. ♢ partea de jos a unei pagini de publicatie periodica unde se publica pe întreaga lungime a foii recenzii, articole literare sau stiintifice etc. (dupa fr. sous-sol)
supranatural, SUPRANATURÁL, -Ă I. adj. (despre fenomene, fiinte etc.) care pare mai presus de fortele si de legile naturii si împotriva lor; care nu s-ar putea explica în mod obisnuit, natural; extraordinar. ♢ (rel.) divin, miraculos, fantastic. II. s. n. ceea ce se pretinde a fi mai presus de legile naturii. (dupa fr. surnaturel)
teleonomie, TELEONOMÍE s. f. 1. teleologie (2). 2. (biol.) concept desemnând finalitatea prezenta în organismele vii. ♢ mod de explicare stiintifica a comportamentului orientat al sistemelor organice. ♢ mecanism de reglare celulara determinat în mod obiectiv de anumite legitati. (< fr. téléonomie)
teorie, TEORÍE s. f. 1. ansamblu de ipoteze, legi si concepte organizate într-un sistem logic care descriu si explica un domeniu al realitatii obiective sau al constiintei sociale. 2. ansamblu de principii care servesc ca îndrumator în practica. o a literaturii = ramura a stiintei literaturii care studiaza trasaturile generale ale creatiei literare, defineste genurile si speciile, curentele si metodele artistice, elementele si particularitatile stilului, notiunile de versificatie etc. ♢ lectie de instruire militara. 3. cunoastere speculativa, ideala, independenta de aplicatii. (< fr. théorie, lat., gr. theoria, germ. Theorie)
traductibil, TRADUCTÍBIL, -Ă adj. 1. care poate fi tradus. 2. (fig.) care poate fi redat prin alte mijloace, explicat, interpretat. (dupa fr. traduisible)
triadă, TRIÁDĂ s. f. 1. (ant.) reunire a trei divinitati, fiinte etc. ♢ ansamblu din strofa, antistrofa si epoda în poezia greaca. 2. (fil.; la Hegel) schema abstracta de explicare a oricarui proces de dezvoltare, trei etape: teza, antiteza si sinteza. 3. grupare a trei entitati, elemente cu proprietati asemanatoare; trilogie (3). (< fr. triade, lat., gr. trias)
vitalism, VITALÍSM s. n. conceptie idealista despre natura vietii, care explica fenomenele acesteia prin prezenta în organismele vii a unui principiu imaterial, animator, diriguitor (forta vitala, entelehie, suflet etc.). (< fr. vitalisme)
firet, firét (firéturi), s.n. – Broderie cu fir metalic, galon. Ven. fereto, prin intermediul ngr. φιρέτυ (Bogrea, Dacor., IV, 814), cf. sp. herrete. Dupa DAR, der. colectiv de la fir, cu suf. -et, ceea ce pare mai putin probabil si nu este suficient pentru a explica ngr.
flutura, fluturá (flútur, fluturát), vb. – 1. A zburataci, a roi. – 2. A fîlfîi, a se legana în vazduh. – 3. A misca, a clatina. – 4. (Înv.) A înnebuni. – 5. (Rar) A fluiera. – Mr. flutur, fluturare. Creatie expresiva, care reprezinta ideea de zbor clatinat, ca cel al fluturelui, cf. fil, ca si arab. furfûr, germ. Fleder-, Flitter, it. flùtola (Battisti, III, 1661), it. farfalla, prov. parpaillot, si de asemenea sp. farfullar, refunfuñar. Nu se poate stabili daca, în rom. der. verbal este anterior sau posterior lui fluture (mr. f(l)itur(a), flutur, frutur), s.m. (insecta cu corpul alungit si patru aripi de culori diferite; samara; paieta, bob de metal stralucitor); vb. s-a format, mai probabil direct pe baza expresiei imitative •fîltura, cu suf. de asemenea expresiv -ura, cf. gudura, scutura, scapara, vîntura. Mai putin probabila este der. directa din lat., care a fost propusa adesea, plecîndu-se de la corespondenta cu alb. fljuturoń "a zburataci", fljuturë, frutul "fluture" (cuvinte care par der. din rom.) si it. fiutola "fluture de noapte" (poate în loc de frottola). Totusi, s-au mentionat ca etimoane posibile lat. •fluctulāre "a fluctua" (Diez, II, 22; Meyer 100; REW 3384; DAR; Rosetti, I, 167; cf. în contra Graur, BL, V, 98),în care tratamentul lui ct ar fi greu de explicat; sau lat. •flutulāre, de la flutāre "a pluti" (Candrea, Rom., XXXI, 310; Candrea, Éléments, 96; Candrea-Dens., 610; Puscariu 626; cf. Densusianu, GS, II, 321) a carui solutie ar fi posibila, daca nu ar fi atît de evidenta apartenenta la familia expresiva, cu toti der. sai. Scriban, Archiva, XLI, 48, propunea o origine gepidica; numai Iordan, BF, II, 170, admite origine expresiva. Der. flustura, vb. (a fîlfîi, a se legana în vazduh; a se clatina; a agita, a misca; a fluiera), cu infix expresiv, ca în flisc; flu(s)turatic, adj. (usuratic, neserios; frivol, inconstant; nebun, ticnit), pentru al carui ultim sens, astazi înv., cf. sp. chiflado; fluturas, s.m. (dim. al lui fluture; paieta); înflutura, vb. (a împodobi cu paiete). Dupa Puscariu, Dacor., IV, 683, flustura ar fi un der. din lat. •floscalia "pleava", de la floscŭlus, ipoteza imposibila din toate punctele de vedere. – Din rom. provin alb. fljuturoń "a zburataci", fljuturë "fluture", bg. flutur, flotore "paieta" (Capidan, Raporturile, 221), cu var. furtúlki, luturka (Bernard 43), si ngr. φλετουράω "a sari", φουλτράω "a zbura".
foame, foáme s.f. – 1. Nevoia de a mînca. – 2. Dorinta nestavilita, pofta, lacomie. – Mr. foame, istr. fome. Lat. fames (Puscariu 630; Candrea-Dens., 622; REW 3178; DAR). cf. it. fame, fr. faim, sp. hambre, port. fome. Rezultatul oa (în loc de a, care ar fi normal) a dat nastere multor discutii. Densusianu, Hlr., 72, semnala ca port. nu poate servi drept referinta pentru rom., dar cf. vegl. fum, engad., lomb. fom (Schuchardt, Vok., I, 169), si schimbarea identica a lui natare › it. notare, rom. (în)nota, corvcada ‹ corvada, si probabil doara ‹ dara, si în sens contrar afara ‹ ad foras, sfarma ‹ •exformare. S-a explicat schimbarea de timbru prin influenta labialei (Tiktin; DAR); prin încrucisarea cu fŏmes (Philippide, Principii, 40; Densusianu, Hlr., 72; Puscariu 630; Candrea-Dens., 622), sau prin influenta unei forme atone, ca fometos ‹ •fametos, unde schimbarea de timbru ar fi posibila; însa autorii care sustin aceasta influenta (Graur, BL, III, 49; Rosetti, I, 57) sînt aceeasi care resping, pe buna dreptate, posibilitatea unei influente a formelor secundare, ca frasinet de la frasin sau beata de la beat (Graur, BL, V, 119). Prezenta lui foamete, s.f. (foame; penurie, saracie, lipsa de alimente) alaturi de foame demonstreaza ca este vorba de un cuvînt imparisilabic, cum sînt cap-capete, nora-nurori, oaspete-oaspeti, etc. Fames nu putea duce la acest dublu rezultat (DAR considera gresit ca foamete provine de la foame, ca foamene, forma extrem de îndoielnica). Este posibil, prin urmare, ca fames sa se fi încrucisat în lat. pop. cu fomes, fomitem "materie inflamabila" (de la foveo, "a ocroti"), cf. Puscariu 631; Candrea-Dens., 623, datorita unui paralelism cu esca "aliment" si iasca. Der. fometos, adj. (flamînd); înfometat, adj. (flamînd), creatie artificiala a lui Delavrancea; înfometa, vb. (a face ca altii sa sufere de foame).
foiufiu, foiufíu (-íi), s.m. – Saschiu (Vinca herbacea). – Var. foainfir, foaienfir, fahiu, fonfiu, fonchiu, foiumfie, foionfiu, foiufoi, etc. Mag. folyófű (Draganu, Dacor., VI, 274). Anumite var. se explica printr-o etimologie populara care le-a apropiat de foaie si de fir. Din rom. provine bg. foienfir (Capidan, Raporturile, 219).
fraier, fráier (fráieri), s.m. – 1. (Arg.) Om prost, care este furat sau de la care se obtine vreun avantaj. – 2. (Arg.) Ins, tip. Germ. Freier "pretendent, logodnic" (Graur, GS, VI, 335), cf. pol. frajerz "logodnic" (Graur, BL, IV, 82), ceh. frajer (Berneker 283), cr. frajar. Semantismul pare sa se explice prin ideea ca logodnicul este întotdeauna tras pe sfoara. Dupa Vasiliu, GS, VII, 114, din germ. Freiherr "domn". Der. fraieri, vb. (a însela, a trage pe sfoara, a escroca); fraiereala, s.f. (escrocherie; lenevie); fraiereste, adv. (ca pungasii).
frămînta, framîntá (-t, -at), vb. – 1. A preface aluatul într-o masa omogena. – 2. A amesteca. – 3. A bate, a lovi. – 4. A chinui, a munci. – Mr. frimintu, frimintare, megl. frimint. Lat. fermentāre (Byhan 48; Meyer, Alb. St., IV, 53; Giuglea, Dacor., III, 576; Rosetti, I, 167). Evolutia semantica trebuie sa se explice prin confuzia a doua faze succesive în facerea pîinii, confuzie fireasca întrucît drojdia care produce dospirea se adauga în timpul framîntarii. Puscariu, ZRPh., XXXIII, 233; Puscariu, Dacor., I, 415; Puscariu 641; Candrea-Dens., 631; REW 3473; Capidan, Meglen., 130 si DAR prefera sa plece de la fragmentāre; însa aceasta solutie pare mai putin probabila, caci framîntatul nu încearca sa "fragmenteze" sau sa separe în particule, ci, dimpotriva sa lege si sa uneasca aceste particule într-o masa. Der. framîntator, adj. (care framînta; nelinistitor); framîntatura, s.f. (aluat; framîntare).
frasin, frásin (frásini), s.m. – Arbore cu tulpina dreapta, cu coroana rara, cu lemnul elastic folosit în industrie (Fraxinus excelsior). – Var. (Banat) frapsan, frapsine. Mr. frapsin, megl. frasin, istr. frǫsir. Lat. fraxĭnus (Puscariu 642; Candrea-Dens., 633; Meyer-Lübke, Studi rum., IV, I; REW 3489; DAR; Graur-Rosetti, BL, III, 70), cf. alb. frasër, it. frassino, prov. fraisse, fr. frêne, sp. fresno, port. freixo. Pierderea lui p (cf. rezultatul frapsan) nu este clara; Candrea-Dens., o explica prin încrucisarea cu sl. jasenŭ, sau plecîndu-se de la o forma în care grupul ps era protonic, ca frasinet. Der. frasinel, s.m. (planta erbacee, Dictamnus fraxinella); frasinet, s.n. (padure de frasini) care, dupa Puscariu 643, Candrea-Dens., 634, REW 3488 si DAR reprezinta lat. fraxinetum, cf. mr. frapsinet, it. frassineto, fr. frênaie, sp. fresneda; frasinica, s.f. (varietate de frasin); frasiniu, adj. (se spune despre unii arbori care seamana cu frasinul). – Din mr. provine ngr. θράψους (Meyer, Neugr. St., II, 74).
frige, fríge (fríg, frípt), vb. – 1. praji. – 2. A coace. – 3. A arde, a face scrum. – 4. A pune la foc (pentru a tortura). – 5. A bate, a altoi, a ciomagi, a face praf. – 6. A arde, a fi fierbinte. – 7. (Refl.) A se arde, a se praji. – 8. (Refl.) A se pacali, a ramîne pagubas. – 9. (Refl.) A pierde. – Mr. frigu, fripsu, fripta; megl. frig, fris, fris. Lat. frῑgĕre (Puscariu 648; Candrea-Dens., 642; REW 3510; DAR), cf. alb. fergoń (Philippide, II, 643), it. frigere, prov., fr. frire, cat. fregir, sp. freir, port. frigir. Der. frigare, s.f. (vergea de fier în care se înfige carnea spre a fi prajita), cu suf. -are, ca vînzare, crezare (analogia cu gratar, pe care o propune DAR nu constituie o explicatie suficienta; dupa Puscariu 650, din lat. •frῑgalis; dupa Candrea-Dens., 643, de la un lat. •frῑgaria); frigaruie, s.f. (carne taiata în bucati mici si fripta la frigare); frigari, vb. (a înfige; refl. pop., a fi stapînit de dorinta); frigatoare, s.f. (frigare; Trans., plita de gatit); înfrigari, vb. (a înfige); friptoare, s.f. (Trans., Banat, arsita, caldura excesiva), de la part. fript, cu suf. -oare; friptura, s.f. (carne fripta), cu suf. -ura, cf. bautura, cautatura, corcitura etc. (dupa Meyer-Lübke, Rom. Gramm., II, 492; Puscariu 654; Candrea-Dens., 654; REW 3508 si DAR, din lat. frῑctūra, cf. mr. friptura si frῑxūra › fr. fressure; însa aceasta ipoteza nu este necesara); fripturist, s.m. (persoana care profita de politica pentru interese personale); fripturism, s.n. (politica a propriului interes).
frînghie, frînghíe (-íi), s.f. – 1. (Înv.) Ciucure, canaf. – 2. (Banat) Centura, cingatoare. – 3. (Olt.) Scul de lîna. – 4. Sfoara. – Var. frîmbie, frimbie, fimbrie, fringhie. Lat. fῑmbria (Puscariu 653; Candrea-Dens., 650; REW 3308; DAR), cf. prov. fremnha, fr. frange. Dupa Byck-Graur, BL, I, 21, i din var. s-ar explica prin pl., ipoteza care ni se pare insuficienta. Pentru it. frangia, cf. Battisti, III, 1707. Der. frînghier, s.m. (persoana care face sau vinde frînghii); frînghierit, s.n. (totalitatea frînghiilor necesare la pescuit); frînghiuta, s.f. (dim. de la frînghie; planta, Funaria hygrometrica); frînguiala, s.f. (Trans., lovire, crapare). – Din rom. provin slov. frembia, rut. frembija (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 404).
fruşiţă, frusíta (frusíte), s.f. – Margareta (Bellis perennis). Origine necunoscuta. Dupa Cihac, II, 500, Puscariu, Diminutivsuffixe, 71 si DAR, de la numele Frosa, Frusina "Eufrosine"; însa este dificil de explicat aceasta der. Dupa Tiktin, si Pascu, Beiträge, 40 de la frumusita, solutie nu chiar imposibila.
fudul, fudúl (fudúla), adj. – Orgolios, mîndru, trufas, încrezut. – Mr., megl. fudul. Tc. fodul (Seineanu, II, 175; Lokotsch 613), cf. ngr. φουντούλης, alb. fodulj, bg. fudulin, sb. fodul, v. esp. fodolí (Eguilaz 399). – Der. fuduli, vb. refl. (a se mîndri, a se fali); fudulie, s.f. (orgoliu, mîndrie, îngîmfare; testicul de berbec); fudulache, s.m. (zapacit, aiurit). – Prin rom. se explica rut. fuduljia, fudelnyi si fudulyty sja (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 408; Berneker 282).
fuior, fuiór (fuioáre), s.n. – 1. Manunchi de cînepa sau de lîna gata de tors. – 2. Cînepa în general. – Mr., megl. ful’or. Origine incerta. Probabil din lat. fŏliola, dim. de la fŏlium "foaie". Rezultatul normal, fuioara, conservat în Mold., a fost înlocuit de un sing. analogic, format pe baza pl. Semantismul pare a se explica, fie prin forma caracteristica a sculului sau fuiorului, fie prin sensul de "ghirlanda" atestat pentru lat. folia, cf. sp. copo. Aceasta ipoteza pare de preferat der. din lat. •folliolus, de la follis (Puscariu 664 si Conv. lit., XXXV, 821; Puscariu, ZRPh., XXVII, 742; Candrea-Dens., 616; Pascu, I, 86; REW 3421; DAR; Densusianu, GS, II, 317; Rosetti, I, 167), al carui semantism este dificil de explicat, cel putin tot atît cît cel al ipotezei anterioare. Scriban propune •fŭnĭolus, în loc de fŭnĭcŭlus, care ar lasa fara explicatie formele dialectale.
funigel, funigél (funigéi), s.m. – 1. Fir de pînza de paianjen care pluteste liber în aer. – 2. Piesa de la razboiul de tesut pe care se întind firele. Lat. •fŭnicĕllus, dim. de la fŭnis "funie". Semantismul primei acceptii se explica, întrucît este vorba de fire (cf. numele sau francez, fil de la Vierge sau filandre). Dupa ipoteza lui Puscariu, Conv. lit., XXXIX, 67; Puscariu 674; DAR; si Rosetti, Rhotacisme, 20, din lat. •fŭlĭgĕlla, dim. de la fŭlῑgo "funingine", care nu pare posibil sub aspect semantic. Cel de al dolilea sens, rar, apare numai în dictionarul lui Scriban. Pentru trecerea c › g, cf. formica › rom. dial., mr., megl. furniga.
furnicel, furnicél (-éi), s.m. – Furuncul. – Var. (înv.) funecel, funigel, funi(n)cel, furincel. Lat. •fŭruncĕllus, în loc de fŭruncŭlus (Densusianu, Rom., XXXIII, 77; Candrea-Dens., 692; REW 3607; DAR). Este dublet al lui furuncul, s.n., din lat. (sec. XIX). Var. sale indica o confuzie cu funigel si cu furnicei, explicabil acesta din urma datorita ideii de întepatura.
furnică, furníca (-ci), s.f. – Insecta din ordinul himenopterelor (Formica nigra). – Mr., megl. furniga, istr. frunigę. Lat. formῑca (Puscariu 681; Candrea-Dens., 697; REW 3445; DAR), cf. it. formica, prov., cat., port. formiga, fr. fourmi, sp. hormiga (gal. formiga, astur. forniga, arag. furnica). Formele dialectale din sp. si din fr. fourniga, fournigo par a demonstra ca n, explicat de Candrea-Dens., prin influenta labialei, este anterior rom. (cf. Meyer, Alb. St., IV, 84). Der. furnica, vb. (a misuna, a forfoti; a ustura, a întepa), poate reprezenta direct. lat. formicāre (Puscariu 630; Candrea-Dens., 701; REW 3446; DAR); furnicatura (var. furnicareala), s.f. (usturime, întepatura); furnicat, s.n. (usturime, întepatura); furnicar, s.n. (musuroi; multime care misuna), megl. furmigar, cf. calabr. furmicaru (Puscariu 683; Candrea-Dens., 698 si DAR îl considera der. de la un lat. •formῑcārium; poate fi un der. intern. al rom.); înfurnica, vb. (înv., a misuna); furnicar, s.m. (furnica, Formica rubra; mamifer care se hraneste cu furnici, Merops apiaster; pasare, albinarel, Picus minor); furnicei (var. funicei), s.m. pl. (urticarie; cîrcel); furnicos, adj. (plin de furnici).
găbui, gabuí (-uésc, gabuít), vb. – 1. A prinde, a apuca, a înhata. – 2. A gasi, a descoperi. – Var. (Mold.) gab(a)si, gapsi, gabji, ghibui, (Munt.) dibui. Sl. (rus.) gabati "a haitui" (DAR), cf. pol. gabać "a prinde"; este însa evident ca acest cuvînt a fost tratat ca o creatie expresiva, dupa cum se poate vedea în var. sale. Celelalte explicatii nu coincid. Dupa Iordan, BF, II, 195, forma de baza ar fi gabji, din tc. kabz "actiunea de a prinde" si gabui ar proveni din încrucisarea lui gabji cu dibui. Miklosich, Slaw. Elem., pleca de la ghibui, din sl. gybati "a îndoi", al carui semantism nu se întelege. Dibui, vb. (a gasi, a descoperi, a afla; a reusi, a nimeri; a tatona, a pipai pe bîjbîite; a cauta pe bîjbîite) este fara îndoiala acelasi cuvînt (cf. Tiktin si Scriban), ale carui sensuri le cuprind pe cele ale verbelor gabui si pipai. S-a explicat prin rut. dybaty (Berneker 248; Skok 67), prin bg. deb(n)ja "a se strecura" (Candrea, GS, VI, 323; Candrea; Scriban); sau prin tc. debb "actiunea de a tîrî" (Moldovan, 425). Der. gabje, s.f. (Mold., mîna, pumn); gabor, s.m. (Arg., politist, agent), asociere ironica a ideii de "a prinde" cu numele propriu Gabor; dibuiala, s.f. (actiunea de a dibui); dibuitor, adj. (care dibuieste); ghibosi, vb. (a haitui; a strînge, a bate, a parui), cu var. ghigosi, formate cu suf. expresiv -osi. Cf. gîmba.
gălbează, galbeáza (galbéze), s.f. – 1. Boala a ovinelor. – 2. Planta (Marchetia polymorpha). – Var. calbeaza. Mr. galbadza. Lat. clāvĕlla, cu metateza •calvella › •calbea si cu suf. -za, cf. fr. clavelée "boala, dropica", it. chiavello (Battisti, II, 896). Compunerea cu -za este curenta în rom., cf. cinteza, pupaza, speteaza, sfîrleaza, etc. Schimbarea c › g, care apare frecvent la initiala, pare a indica o confuzie cu galben. În sfîrsit, numele plantei se datoreaza întrebuintarii ei în medicina populara cf. sp. hepatica. Se considera în general ca etimonul cuvîntului este alb. gëljbazë sau këljbazë (Cihac, II, 717; Meyer 222; Puscariu 696; Philippide, I, 256 si II, 702; Pascu, II, 220; DAR; Capidan, Raporturile, 530; Candrea; Scriban; Rosetti, II, 113); însa alb. nu a fost explicat pîna în prezent si rezultatul lui pare a indica un împrumut din rom. În aceeasi situatie se afla ngr. ϰαλμπάτσα (Meyer, Neugr. St., II, 75; Murnu, Lehnwörter, 26), si sas. galbiaze. Legatura cu chelbe, sugerata de DAR, nu este evidenta. Pentru Lahovary 327, este vorba de un cuvînt anterior indoeurop. Der. galbeji (var. galbezi, calbeji, calbezi, îngalbeji), vb. (a se înbolnavi de dropica; a deveni palid, a se îngalbeni), în al carui al doilea sens a intervenit o încrucisare cu galben; galbenos (var. galbajos, galbacios, calbejos), adj. (bolnav de dropica; palid, galben); galbejoasa (var. galbejeala), s.f. (galbeneala); galbasoara s.f. (planta, Lysimachia vulgaris). Dupa Scriban, der. s-ar explica mai bine plecînd de la galben, cu schimbare de suf. galbĭnus › galbĭdus; însa aceasta ipoteza nu pare corecta.
galiţă, gálita (gálite), s.f. – 1. Pasare de curte. – 2. Cioara-de-cîmp (Garrulus glandarius). Sl. (bg., sb., cr.) galica "cioara", din sl. galŭ "negru" (Cihac, II, 114; Miklosich, Lexicon, 126). DAR se îndoieste de aceasta der., care pare evidenta. Semantismul se explica prin uzul depreciativ, cf. bg. galica "lighioana", si rom. cioara "pasare de curte", boala "vite". Dupa REW 3640, ar fi cuvînt identic cu gaita, ambele din sl. (rus.) galka, rut. gajka. Cf. gaie.
găman, gamán (gamáni), s.m. – Mîncacios, mîncau. Origine incerta. Pare un der. de la •gau "gol, cavitate", cu suf. expresiv -man, ca în grecoman, gogoman, etc. Celelalte explicatii sînt insuficiente: din gr. γεμένος "care a mîncat" (Cihac, II, 661); în legatura cu fr. gourmand (Tiktin); din sb. gamon (Skok 74). Scriban este singurul care a identificat la finala suf. -man. – Cf. gaura. – Der. gamanie, s.f. (lacamie).
gard, gard (gárduri), s.n. – 1. Constructie care împrejmuieste o curte. – 2. Împletitura care împrejmuieste o proprietate. – 3. (Rar, Trans.) Gradina, livada. – Mr. gardu, megl. gard. Sl. gradŭ "perete; livada" (Miklosich, Lexicon, 141; Cihac, II, 115; Conev 79), cf. alb. garth (Philippide, II, 712 si DAR par a prefera o der. directa din alb.). Ca balta si dalta der. din sl. ridica o problema fonetica greu de explicat: s-a încercat rezolvarea acestei dificultati presupunîndu-se ca împrumutul rom. este anterior metatezei lichidelor sl., deci, ca termenul sl. trebuia sa fie •gardŭ. Perfecta identitate semantica, precum si corespondenta exacta cu ceilalti der. din sl. (cf. gradina, grajd, îngradi, ograda), nu lasa nici o îndoiala în legatura cu v. germ. gards "casa", dar este putin probabil. Rosetti, II, 116 si Rosetti, BL, XIV, 115, neaga numai posibilitatea der. din sl. Der. gardagiu, s.m. (pescar care foloseste în loc de plasa o împletitura de rachita); gardui, vb. (a împrejmui cu gard); gardurarita, s.f. (pasare nedeterminata); gardurarit, s.n. (impozit special platit de locuitorii din judetele Saac (marelui armas) si Rîmnicul-Sarat (celui de al doilea spatar), pe bauturile vîndute si pe porci; amenda platita de acestia pe animalele care intrau în vie). Din rom. provine sb. garda (Miklosich, Etym. Wb., 76; Petrovici, Dacor., X, 93) ca si rut. gard "dig, stavilar" (Candrea, Elemente, 402). Coresi foloseste gradis, s.n. (împletitura, gard), cu fonetismul din sl.
garoş, gáros (-si), adj. – Pestrit, baltat. Sb. garuša "oaie neagra" (Bogrea, Dacor., III, 731). Semantismul necesita o explicatie.
găsi, gasí (gasésc, gasít), vb. – 1. A afla, a întîlni. 2. A afla, a descoperi. – 3. A afla, a observa, a constata. – 4. A considera, a crede, a socoti. – 5. (Refl.) A se afla, a fi prezent. – 6. (Impers.) A avea o idee. Sl. gasiti "a stinge" (DAR; Puscariu, Lr., 282). Semantismul deosebit de ciudat, s-ar putea explica printr-un sens primitiv "a stinge suflînd" sau "a sufla", care ajunge astfel sa coincida cu afflare › afla. Este de asemenea posibila o confuzie, din partea subiectului rom., între sl. gasiti "a stinge" si sl. desiti, dositi "a afla". Evolutia semantica "a stinge" › "a potoli setea" › "a afla" (Skok, Dacor., IX, 217), nu pare probabila. Nici der. din alb. gjëig "aflu" (Cihac, II, 717), din sb. gaziti "a trece prin vad" (Weigand, BA, III, 107) sau din gepidicul gasihts "actiunea de a zari" (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 252) nu par probabile. Der. gasitura, s.f. (descoperire); gaselnita, s.f. (inventie, nascocire stilistica), formatie artificiala moderna.
gaură, gáura (-ắuri), s.f. – 1. Scobitura, cavitate, groapa. – 2. (Arg.) Furt prin efractie. – Mr. gavra, megl. gaura. Lat. cavum, al carui rezultat normal sa fi fost •gau, cf. sgau si gaoace. Acest rezultat s-a pierdut, însa de la forma sa de pl. gauri s-a refacut un sing. analogic gaura, ca în fagure ‹ fag si patura ‹ pat. Se considera în general ca etimonul este lat. •cavŭla (Densusianu, Hlr., 111; Candrea, Èlèments, XVI; Puscariu, Diminutiv., 182; Puscariu 701; Candrea-Dens., 720; REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau lat. caula (Cipariu, Gram., 117; Puscariu, Dacor., III, 671), ipoteza posibila, fara a fi necesara. Der. din lat. caverna (Cretu 326) nu este posibila. Alb. gavrë provine din mr., iar rut. gav(o)ra din rom. (Candrea, Elemente, 404). – Der. gaurar, s.n. (sula; regulator la razboiul de tesut; vas de lut cu fundul gaurit); gauri, vb. (a perfora; Arg., a rani cu arma de foc); gauritor, adj. (Arg., hot); gauricios, adj. (gaurit); gauros, adj. (gaurit). – Cf. gaman. De la •gau deriva, de asemenea, prin intermediul unui suf. expresiv, gaun, s.m. (înv., gol, cavitate; gargaune, Vespa crabro), cu var. gauna, s.f. (Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explica prin trecerea de la ideea de "gol" la cea de "sunet sec". Caracterul expresiv al suf. -aur reiese si din der. ca barzaun, gargaun, cascaun(d), cf. si bauna, mieuna, scheuna. Totusi, se considera în general (Candrea, Rom., XXXI, 312; Puscariu, ZRPh., XXVIII, 618; Puscariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 si 719; DAR) ca etimonul lui gaun este lat. •cavōnem, în loc de cavum, ipoteza incerta (cf. REW 1794; Battisti, II, 831). Vagauna, s.f. (groapa, cavitate, vizuina; rîpa), este fara îndoiala un der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicari a lui gaun › gagauna, urmata de o disimilatie (dupa Cihac, II, 537, din mag. vagany "brazda, fagas", care pare mai neconvingatoare). – Der. gauni, vb. (a sapa); gaunos, adj. (gol, gaurit; fara miez); gaunosi (var. gaunosa), vb. (a sapa, a scobi); gaunoseala (var. gaunositura), s.f. (cavitate).
gaură, gáura (gắuri), s.f. – 1. Scobitura, cavitate, groapa. – 2. (Arg.) Furt prin efractie. – Mr. gavra, megl. gaura. Lat. cavum, al carui rezultat normal sa fi fost •gau, cf. sgau si gaoace. Acest rezultat s-a pierdut, însa de la forma sa de pl. gauri s-a refacut un sing. analogic gaura, ca în fagure ‹ fag si patura ‹ pat. Se considera în general ca etimonul este lat. •cavŭla (Densusianu, Hlr., 111; Candrea, Èlèments, XVI; Puscariu, Diminutiv., 182; Puscariu 701; Candrea-Dens., 720; REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau lat. caula (Cipariu, Gram., 117; Puscariu, Dacor., III, 671), ipoteza posibila, fara a fi necesara. Der. din lat. caverna (Cretu 326) nu este posibila. Alb. gavrë provine din mr., iar rut. gav(o)ra din rom. (Candrea, Elemente, 404). – Der. gaurar, s.n. (sula; regulator la razboiul de tesut; vas de lut cu fundul gaurit); gauri, vb. (a perfora; Arg., a rani cu arma de foc); gauritor, adj. (Arg., hot); gauricios, adj. (gaurit); gauros, adj. (gaurit). – Cf. gaman. De la •gau deriva, de asemenea, prin intermediul unui suf. expresiv, gaun, s.m. (înv., gol, cavitate; gargaune, Vespa crabro), cu var. gauna, s.f. (Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explica prin trecerea de la ideea de "gol" la cea de "sunet sec". Caracterul expresiv al suf. -aur reiese si din der. ca barzaun, gargaun, cascaun(d), cf. si bauna, mieuna, scheuna. Totusi, se considera în general (Candrea, Rom., XXXI, 312; Puscariu, ZRPh., XXVIII, 618; Puscariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 si 719; DAR) ca etimonul lui gaun este lat. •cavōnem, în loc de cavum, ipoteza incerta (cf. REW 1794; Battisti, II, 831). Vagauna, s.f. (groapa, cavitate, vizuina; rîpa), este fara îndoiala un der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicari a lui gaun › gagauna, urmata de o disimilatie (dupa Cihac, II, 537, din mag. vagany "brazda, fagas", care pare mai neconvingatoare). – Der. gauni, vb. (a sapa); gaunos, adj. (gol, gaurit; fara miez); gaunosi (var. gaunosa), vb. (a sapa, a scobi); gaunoseala (var. gaunositura), s.f. (cavitate).
găvan, gaván (gaváne), s.n. – 1. Scobitura, adîncitura. – 2. Strachina, blid. – 3. Lingura, polonic. – 4. Farfuriuta. – 5. Mînerul furcii de tors. – 6. Prapastie hau. – Mr. gavane, megl. gavan. Origine obscura. Este pus în legatura cu bg., sb. vagan "strachina" (Cihac, II, 118; DAR), bg. gavanka (Conev 64), si prin intermediul acestuia cu ngr. γαβένα "vas"; însa explicatia nu pare suficienta întrucît nu lamureste legatura cu gaun, vagauna si eventual cu gaura; cf. si gîf, s.m. (Trans., blid), gafana, s.f. (Trans. de Vest, partea scobita a lingurii). Este posibil sa existe o intentie expresiva în aceste cuvinte (dupa Diculescu, Elementele, 467, gîf este gr. ϰῦφος). Der. gavanat, adj. (gol); gavani, vb. (a sapa. a adînci); gavanatura, s.f. (cavitate; scobitura); gavanos, adj. (gol, scobit).
geană, geána (géne), s.f. – 1. (Înv.) Pleoapa. – 2. Firisoare de par de pe marginea pleoapei. – 3. Zare, orizont. – 4. (Interj., Arg.) Atentie, pazea, sase! – Mr. geana, megl. zęna, istr. jǫne. Lat. gĕna, prin intermediul unei forme •gēnna, insuficient explicata (influenta lui cennus, dupa Candrea-Dens., 726; a lui pinna, dupa Puscariu, ZRPh., XXVIII, 682 si DAR; cf. Puscariu 702; REW 3727), cf. calabr. yena "mal, margine", prov. gena "obraz". Cuvînt general folosit (cf. ALR, I, 20). Pentru semantism, cf. Iordan, BF, VI, 276. Sensul 4 este rezultatul unei confuzii umoristice cu gini "a observa" (dupa Graur 155, din tig. ğene, pl. de la ğeno "persoana", care pare mai putin probabil). – Der. genat, adj. (cu gene lungi).
genuchi, genúchi (genúchi), s.m. – 1. Parte a piciorului care cuprinde articulatia femurului cu tibia. – 2. (Înv.) Neam, spita. – Var. genunchi(u). Mr. genuncl’u, megl. zenucl’u, istr. jeruncl’u. Lat. genuc(u)lum (Diez, I, 212; Puscariu 706; Densusianu, Hlr., 161; Candrea-Dens., 161; REW 3937; DAR), cf. it. ginocchio, prov. genolh, fr. genou, cat. genoll, sp. hinojo, port. jeelho. Forma cu infix nazal, paralela cu prima, este comuna mai ales în est (ALR, I, 57); a dat nastere acelorasi der. Sensul 2, pe care DAR îl explica prin influenta sl. kolĕno, ar putea fi de asemenea primitiv. Der. genucher, s.n. (pieptar lung pîna la genunchi; genunchiera; scîndura pe care lucreaza cizmarii, tinînd-o pe genunchi); îngenunchia, vb. (a se aseza în genunchi; a înfrînge, a umili, a supune), care ar putea fi de asemenea rezultat al lat. •ingenuculāre (Densusianu, Hlr., 165; Puscariu 850; Candrea-Dens., 730; DAR); îngenunchetura, s.f. (articulatie).
genune, genúne (genúni), s.f. – 1. (Înv.) Mare. – 2. Ochi de apa linistita, alinatura. 3. Prapastie. – 4. (Înv.) Multime, puzderie. – Var. genuna, gerune, (înv.) gerure, (înv.) geroe. Lat. caerŭla "mare, albastrul marii" (var. geroe se explica prin var. lat. caerŭlea). Sensul 2 provine de la culoarea caracteristica, albastra-verzuie, a alinaturilor, cf. lat. caerulea fons; sensul 4 este o metafora, ca în mare. Rezultatul normal, gerure, a fost disimilat în gerune, care se mai aude înca în Trans. de Nord; genune se datoreaza unei asimilari sau, mai curînd, unui fals de-rotacism. Apare de la primele texte din sec. XVI si a fost reactualizat poetic de Eminescu. – Dupa Cihac, II, 580, din lat. tîrzie gehenna, ipoteza putin probabila. Candrea-Dens., 924, propunea lat. •gironem "vîrtej", cf. REW 3938 si DAR; Rosetti, Rhotacisme, 20. Dupa Hasdeu, Cuv. din Batrîni, II, 201, ar fi cuvînt dacic.
ghem, ghem (ghéme), s.n. – 1. Obiect de forma rotunda, rezultat din depanarea unor fire. – 2. Cocolos, bulgare. – 3. Al treilea compartiment al stomacului rumegatoarelor. – Mr. gl’om, gl’em, megl., istr. gl’em. Lat. glǒmus, prin intermediul unei forme pop. •glemus (Miklosich, Consonantismus, II, 59; Densusianu, Filologie, 447; Puscariu 711; Candrea-Dens., 734; REW 3801; DAR; Philippide, II, 643; Iordan, ZRPh., LVI, 230; Graur, Revue de Philologie, XI, 267; Rosetti, I, 57), cf. alb. ljëms, it. ghiomo (ven. gemo). Totusi, modificarea vocalismului s-ar putea explica si ca rezultat specific limbii rom., pe baza lui •ghiom, cf. mr. gl’om, it. ghiomo, prin intermediul unei asimilari produse la pl. •ghiome › gheme. Cf. sl. glenŭ, pol. glon, pe care Berneker 301 le deriva de la acelasi etimon lat. Der. ghemotoc, s.n. (ghem, cocolos; obiect mototolit), cu var. etimologice ghiomotoc si cele expresive ghemoltoc, glomotoc, ciomîltoc; ghemui, vb. (a ghemotoci, a face ghem); ghemosat, adj. (strîns, ghemuit); ghemejat, adj. (ghemuit); ghemîrdîc (var. ghemîrdoc), s.m. (mucos, tînc, pusti), cu suf. expresiv; înghemui, vb. (a ghemui; a îngramadi), al carui ultim sens, care apare la unii scriitori moderni, de ex. la Bassarabescu, pare urmarea unei confuzii cu înghesui; (în)ghemuiala, s.f. (actiunea de a ghemui); ghibirdic (var. ghibizdoc), s.m. (pitic, napîrstoc), formatie paralela lui ghimîrdic, cu o confuzie între ghem si gheb; ghibiroanca, s.f. (cartof); ghibirdeci, s.m. (pitic, pigmeu).
ghioagă, ghioága (ghioáge), s.f. – Maciuca. – Var. (înv.) ghiga, ghega, ghioaca. Mr. cl’oaga, gl’oga. Origine obscura. Se pleaca de obicei de la lat. clāva (Hasdeu, Col. lui Traian, III; DAR), al carui rezultat ar fi •ghie; pentru al doilea element nesatisfacator explicat, cf. buturuga, bîzdoaga, maciuca. Totusi, explicatia nu este convingatoare; pare preferabil sa se presupuna un •ghiob (‹ gheb?) cu varianta f., ca mot, moaca, bot, boaca; pentru variatia consonantica, cf. ghibort, ghigort, precum si ghidanac, s.n. (Olt., maciuca), probabil în loc de •ghibanac. Der. din lat. •clāvica (Weigand, Jb., XII, 109; cf. REW 1978 si Pascu, Beiträge, 9), din lat. •globica (Giuglea, Dacor., IV, 1554), sau din sl. glogŭ (Miklosich, Consonantismus, II, 57), nu pare posibila. Alb. kljokë trebuie sa provina din mr.; bg. gega (cf. Romansky 105) si ngr. γλογίά "lance" depind evident de rom. – Der. ghigar, s.m. (înv., porcar, cioban); ghiogar, s.m. (bataus).
ghioc, ghióc (-ci), s.m. – Scoica marina a molustei denumite Cypraea moneta, apreciata pentru albeata ei si pentru folosirea pe care i-o dau tigancile ghicitoare, care pretind ca afla viitorul ascultînd zgomotul din interiorul scoicii. – Var. ghioaca. Lat. cavum "gaura", al carui rezultat •gau, cf. gaoace, a primit apoi suf. -oc. Este dublet simplu al lui gaoace. Alternarea fonetismului se explica poate printr-o intentie expresiva, care ar fi apropiat acest cuvînt de radacina ghiolc-, care indica zgomotul unui lichid într-un recipient închis, si al carui sens coincide în parte cu cel de ghioc, cf. ghiolcai. A fost considerat der. din sl. glogŭ (Cihac, II, 129); din lat. gullioca "coaja verde de nuca" (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din lat. cochlea, prin intermediul unei metateze •cloca (Puscariu 718; REW 2011; DAR, cf. împotriva Densusianu, Rom., XXXIII, 279), cf. it. chiocca "teasta" (Battisti, II, 904), sassar. ciogga, logud. gioga. Der. ghiocel, s.m. (scoica; floare, aisor, Galanthus nivalis); desghioca, vb. (a scoate boabele, a curata de coaja); ghios, adj. (Mold., alb), de la ghioci, cu pronuntarea mold. Identitatea lui ghioc cu ghiocel este evidenta atît datorita culorii comune, cît si folosirii lui ghiocel "scoica" (cf. Puscariu, Diminutiv., 171); totusi, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez, Gramm., I, 197, pleca de la lat. glaucium, si Philippide, Principii, 38, de la lat. •glaucĕllus. Pentru desghioca, a carui der. este normala, pe baza lui ghioc "coaja" (sens neatestat, dar care apare pentru gaoace), Hasdeu, Cuv. din Batrîni, I, 275 pleca de la lat. cauca, si Candrea, Rom., XXXVI, 325, de la un lat. •disglubĭcāre (cf. împotriva REW 2011). – Cf. gaoace, gaura, sgau.
ghiuj, ghiúj (ghiúji), s.m. – Batrîn decrepit, ramolit. – Var. ghij, ghijan, ghijoi, ghijoc, bijog, bijoaga, ghijoaga. Probabil din sl. •gązĭ "creanga subtire", cf. gînj. Semantismul se explica prin ideea de "îndoit, curbat", cf. gînjia "a îndoi", gînjui "a rasuci"; fonetismul pare a indica un împrumut de data ulterioara lui gînj, cf. rus. guž "rachita"; dezvoltarea vocalica, asa ca în ghega › ghioaga, ghin › ghionoi, chirai › chiorai, etc. Alb. ǵüš "bunic" (Meyer 143; Philippide, II, 714; DAR) provine din aceeasi sursa, sau poate din rom. Dupa parerea lui Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 1, este vorba de un dacic •ghiuga; dupa Popescu-Ciocanel, 31, ar trebui plecat de la per. ghauz "curtezana", a carui legatura nu se întelege; iar dupa Lahovary 330, avem a face cu un cuvînt anterior indoeurop. Legatura cu hîj, s.m. (Mold., ghiuj), si vîj(oi), s.m. (Trans., ghiuj), nu este clara.
gîde, gîde (-îzi), s.m. – 1. Calau. – 2. Tiran. – 3. (Arg.) Judecator. Sl. (bg.) gidija "nebun, extravagant, temerar", poate de origine orientala. Sec. XVII. Semantismul nu este foarte clar. Dupa Cihac, II, 111, din ceh., pol. kat "calau", ceea ce nu pare posibil. – Der. ghidan, s.m. (nume propriu de cîine), pentru a carui variatie vocalica cf. gîza-ghiza; ghidanac, s.n. (ciocan; ciomag); ghidalan, s.m. (vlajgan); ghidus, s.m. (caraghios, bufon), cu suf. -us; ghidusesc, adj. (caraghios); ghidusie, s.f. (caraghioslîc). Ghidus este considerat de Philippide, Principii, 64 si DAR ca der., de la ghidi; de Lacea, Dacor., III, 750 si la Scriban din mag. büdös "puturos", de unde provine si sas. bidusch; si de Draganu, Dacor., VI, 276-80, din mag. gidós "pastor de capre", aluzie la un obicei popular de Craciun. Nici una din aceste explicatii nu ni se pare convingatoare.
gîdila, gîdilá (gấdil, gâdilát), vb. – 1. A produce, prin atingeri usoare, o senzatie care provoaca rîs. – 2. A maguli, a peria. – Var. gîdili, ghidili. Mr. gádil, gadilare. Tc. gidiklanmak, de unde ngr. (si Brusa) γιδιλίζω (Danguitsis 145), bg. gadeličkam, alb. guduljis. S-au propus mai multe explicatii: din dacica (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110); din lat. catulῑre (Diez, II, 253); din bg. gadeličkam (Cihac, II, 111; Berneker 367; Skok 68; DAR); din bg. dridel (Conev 90); în legatura cu alb. (Philippide, II, 714; cf. Meyer 133); din lat. •gatellāre (Pascu, I, 91), sau cattellāre (Tiktin); sau anterior indoeurop. (Lahovary 330). Der. gîdelus (var. gîdilus), s.n. (joc de copii); gîdileala (var. gîdilatura), s.f. (actiunea de a gîdila); gîdilici s.n. (faptul de a gîdila); gîdilici, s.m. (Arg., barbier indolent); gîdilicios, adj. (care se gîdila). Dupa Murnu, Lehnwörter, 25, ngr. γϰουντουλῶ ar proveni din rom.
gîmfă, gîmfa (-fe), s.f. – Gusa. Lat. •gamphae, din gr. γαμφαί, var. de la γαμφηλαί "falca de animal", din aceeasi familie cu ϰαμπτῶ. Ar fi putut de asemenea intra în rom. prin intermediul unui sl. •gąfŭ, care nu este atestat, dar care trebuie sa explice sb. kuf "pelican". Der. gîmfa, vb. (a umfla), pe care REW 2135 si DAR îl deriva putin probabil din lat. conflare, cf. Puscariu 855; gîmfatura, s.f. (umflatura); îmgîmfa, vb. (a umfla; refl., a se face puhav; refl., a se îngîmfa, a se umfla în pene).
gingie, gingíe (gingíi), s.f. – Ţesut care înveleste radacinile si o parte din corpul dintilor si a maselelor. – Mr. dzindzie, istr. (žinžire). Lat. gingῑva (Diez, I, 206; Puscariu 721; Candrea-Dens., 745; REW 3675; DAR), cf. it., prov., port. gingiva (calabr. gringria), fr. gencive, sp. encía. În Trans. de Nord se foloseste var. gingina, care explica si istr. Cf. ALR, I, 31. Din rom. provine ngr.τσιντσία (Murnu, Lehnwörter, 45). – Der. îngingia, vb. (a se face bobul de porumb; a prospera, a se îmbogati).
glagore, glagóre s.f. – Inteligenta, istetime, capacitate intelectuala. – Var. glagole, glagorie. Sl. glagolŭ "cuvînt". Denumeste de asemenea litera g, a patra a alfabetului sl. Semantismul din rom. nu este clar. DAR încearca sa-l explice pe baza sensului de "cuvînt"; trebuie plecat mai curînd de la sensul de "litera", generalizat ca în "litere" cu acceptia de "instructiune".
gloabă, gloába (gloábe), s.f. – 1. Amenda. – 2. Mîrtoaga. – Megl. gloaba. Sl. (bg., sb.) globa "pedeapsa" (Miklosich, Lexicon, 129; Meyer 140; Berneker 305), cf. alb. gjobë, ngr. γλάμπα. Sensul 2 se explica desigur prin obiceiul de a plati amenzile în natura, fapt pentru care se alegeau caii cei mai prosti, cf. pui de bodaproste. – Der. globi, vb. (a pune amenda, a pedepsi); globnic, s.m. (înv., persoana care strîngea amenzile), din sl. globĭnikŭ.
glod, glod (glóduri), s.n. – 1. Noroi, mîl. – 2. Bulgare de pamînt, cocolos, masa rotunda. – 3. Stiulete de porumb. – 4. (Trans. de Vest) Fructa. Creatie expresiva, bazata pe radacina glo-, care exprima ideea de "balaceala" si pe aceea de "obiect rotund". Este probabil o forma disimulata de la •glog-, cf. glogozi "a balmaji"; pentru alternanta cons., cf. gînganie si gîndac. Cu ultimul sens se foloseste la pl. gloade, cf. goldane. Explicatiile care s-au cautat pe baza etimoanelor straine nu sînt satisfacatoare; cuvînt identic cu gloata, dupa Cihac, II, 122; în legatura cu mag. galád "murdar" sau cu rus. gluda "cocolos" dupa DAR; cu letonul glud, dupa Scriban. Der. glodos, adj. (plin de noroi, noroios); gloduros, adj. (noroios; framîntat, accidentat, cu gloduri); glod(a)rie, s.f. (loc plin de mîl); gludie, s.f. (Trans., bulgare de pamînt); îngloda (var. înglodi), vb. (a înnamoli, a împotmoli).
glumă, glúma (glúme), s.f. – Banc, poveste plina de haz. – Mr. ngl’img. Sl. glumŭ (Cihac, II, 122; Conev 103; DAR), cf. bg., sb. gluma. Schimbarea de terminatie se explica, fie printr-un caz flexionar de la glumŭ, fie prin confuzie cu sl. gluma "nerusinare", sau, mai curînd, printr-un sing. reconstituit pe baza pl. glume. Dupa Capidan, Raporturile, 229, bg. gluma ar proveni din rom., ceea ce nu pare probabil. Der. glumet, adj. (care glumeste), cf. sl. glumiči, bg. glumec; glumi, vb. (a face glume; înv., a se ocupa; înv., a bîrfi), sensurile înv. fiind împrumuturi lit. din sl., fara circulatie reala.
gogă, góga (-gi), s.f. – 1. Nuca. – 2. Baubau, sperietoare. Creatie expresiva, cf. coca. Coincide cu alte formatii de acelasi tip, ca alb. gogë "baubau", mag. gogó "nuca"; este interesanta coincidenta cu sp., unde coco are de asemenea dublul sens de "boaba, fruct rotund" si de "fantasma". Este dublet al lui gog, s.m. (tont, prost), cf. coc fata de coca. Dupa DAR, gog ar proveni de la Gogu, prescurtare familiara de la Gheorghe. Cihac, II, 717; Philippide, II, 715; DAR; Rosetti, II, 117 si Puscariu, Lr., 265 îl pun în legatura pe goga cu alb. Caracterul expresiv al acestor formatii a fost indicat înca de Spitzer, Mitt. Wien, 320-33. Dupa Lahovary 330 sînt cuvinte anterioare indoeurop. Der. goaga, s.f. (popic, bila); gogea, s.f. (bulgare de sare gema); goghe, s.f. (copil, prunc); goghie (var. gughie), s.f. (plevusca, peste marunt); gogi, vb. (a curata de nuci); gogleaza (var. gogle(a)z), s.f. (coaja, pielita; talaj; bagatela), pentru a carui der. cf. coclet (primul sens pare a fi în legatura cu gogi, al doilea cu gogoase "minciuna"; DAR mentioneaza mag. goklesz "inutil", care ar putea deriva din rom.); goglet, s.m. (prost, tont), cf. mag. gágó (DAR crede ca mag. e sursa cuvîntului rom.) ngr. γεγές, alb. gegë "albanez din nord"; gogolos (var. bobolos), s.n. (grunz, bulgare), cf. cocolos; gogon, s.n. (boaba; bila, obiect rotund în general); gogonat, adj. (rotund, sferic; umflat, exagerat); gogonet, adj. (gogonat; umflat; exagerat, iesit din comun); gogoni (var. gogona), vb. (a umfla); gogonea, s.f. (fruct; varietate de rosie); gogoroana, s.f. (Trans., bomboana); gogorita, s.f. (sperietoare, baubau); gogoloasa, s.f. (sperietoare, baubau); gorguna (var. gorgoana), s.f. (vrajitoare batrîna, femeie rea); gorgoane, s.f. pl. (spirite), care, dupa ipoteza improbabila a lui Bogrea, Dacor., IV, 820, s-ar explica prin intermediul lui gorgon, s.n. (tril de muzica orientala) si acesta de origine necunoscuta (apropierea de numele de Gorgona, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 204, este extrem de incerta); gorgoni, vb. (a goni, a alunga), der. al cuvîntului anterior si în acelasi timp reduplicare expresiva de la goni, al carui sens primar trebuie sa fi fost "a da dracului"; gojgar, s.n. (groapa), a carui der. nu este clara, dar. cf. goaga, gota, s.f. (Trans., sperietoare); gotoi, s.m. (Trans., masca ce se scoate în procesiunea de Sfîntul Gheorghe). – Cf. gogoase, gogoman, gurgui.
gologan, gologán (gologáni), s.m. – 1. Moneda de arama de 10 bani. – 2. Bani. Creatie expresiva, bazata pe radacina gog-, s.v.; cf. si gogoloi, gogonet, golomoz. Sensul primar, conform acestei explicatii, trebuia sa fie cel de "bulgare" sau bila; pentru trecerea semantica, cf. fr. bille "bulgare" si "moneda de arama", sp. redondo "moneda", sp. din Cuba bolo "moneda de argint". Originea expresiva a fost indicata înca de Bogrea, Dacor., IV, 818; dupa Cihac, II, 121, urmat de Scriban si cu îndoieli de catre DAR, trebuie plecat de la •golovan, din sl. glava "cap", explicatie insuficienta. Der. gologanet, s.n. (maruntis; banet); gologani, vb. (a însela, a escroca, a fura). Din rom. provin mag. din Trans. gologany "moneda de arama" si bg. gologan (Capidan, Raporturile, 231).
grăi, graí (-aésc, graít), vb. – 1. A vorbi. – 2. A spune, a rosti. – 3. (Înv., refl.) A se numi, a se chema. – 4. (Mold., refl.) A se pune de acord, a se învoi. – Mr. grescu, gri(s)i, grire; megl. gres, griri. Sl. (sb.) grajati "a croncani". Schimbarea semantica este ciudata, si a fost explicata de Miklosich, Slaw. Elem., 20 si Densusianu, Hlr., 267, ca specifica sl. Petrovici, Dacor., VII, 170, a fost primul care a facut distinctia între sb. grajáti "a vorbi", etimon al rom., si grȁjati "a croncani", cf. Puscariu, Lr., 292. Der. agrai, vb. (Trans., a interpela), der. artificial, pe baza modelului germ. reden- anderen (DAR); grai, s.n. (vorbire; limba, idiom; argou, limbaj; proverb, zicala; înv., discurs, alocutiune; voce, accent; înv., învoiala, tîrguiala; înv., verb, cuvînt), cf. mr. grai, mr., megl. grei, din sl., bg. graj "cînt" (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 141; Conev 95); negrait, adj. (de nespus); graitor, s.m. (vorbitor; la nuntile din Trans., persoana care împrovizeaza strigaturile); negraitor, adj. (mut).
grăunţ, grắunt (graúnte), s.n. – 1. Bob. – 2. Samînta, boaba. – 3. Glob, bila, obiect mic si sferic. – Var. graunte, graunta. Mr. graunt, garnut. Lat. •granutium sau, dupa Densusianu, Rom., XXXIII, 279, Candrea-Dens., 765, Pascu, I, 95 si DAR, lat. •granuceum (Puscariu 730 propunea forma lat. •granuculum, care ar fi dus la alt rezultat), cf. grîu. Fonetismul nu este clar. Cum rezultatul din lat. trebuia sa fie în orice caz granut, ca în mr., trebuie presupus ca s-a adaugat un infix nazal (cf. Puscariu, Diminutiv., 148), •granunt, cu disimilare ulterioara. Aceasta explicatie este valabila si daca plecam de la grîu, în forma sa primitiva granu (ca în mr.), cu suf. dim. -ut. – Der. grauntar, s.n. (regulator la piatra morii de grîu); grauntos, adj. (granulos); graunti, vb. (a granula; a face boabe); îngraunta, vb. (a rotunji; a da nutret animalelor), cuvînt rar.
greier, gréier (gréieri), – Insecta cu picioare lungi care produc un sunet ascutit (Gryllus campestris, Gryllus domesticus). – Var. gre(i)er(e), grier(e), greor(e), grior(e), greur(e), grel. Lat. gryllus (Puscariu 744, Candrea-Dens., 755; REW 3900; DAR), cf. it., sp. grillo, prov. grelh, grilh, port. grilho. Totusi der. este dificila din punct de vedere fonetic si a fost exploatata în multe feluri. Dupa Candrea-Dens., trebuie pornit de la lat. •grylliolus. Cretu 327 pleaca de la o forma lat. putin probabila, •grycellus; Pascu, Beiträge, 10 presupune o evolutie •grellus › grel, cu suf -ur, trecut la greiur, al carui rezultat nu este posibil, în vreme ce Scriban propune trecerea de la •grillus la › •greru › greur. În sfîrsit, Graur, BL, III, 50 presupune o evolutie a lui •grer la greer, prin intermediul unei "despicari" a doi r, cf. creer, proor, prooroc; acest ultim rezultat pare posibil, fara a fi o explicatie suficienta deoarece chiar forma de baza, •grer, este anormala. Cf. si Battisti, III, 1872.
gresie, grésie (grésii), s.f. – 1. Roca sedimnetara foarte dura. – 2. Piatra de moara. – 3. Roata de caruta. – Var. gre(a)sa. Mr. greasa. Origine incerta. Se considera în general der. din alb. gëresë "unealta a olarului pentru nivelat" (Cihac, II, 718; Meyer 130; Pascu, II, 223; Philippide, II, 715; DAR; Puscariu, Lr., I, 265; Rosetti, II, 117); însa aceasta explicatie nu pare suficienta, în ce priveste semantismul; si nu se cunoaste, pîna în prezent, originea cuvîntului alb. Dupa Scriban, din aceeasi familie cu gris si grunt, opinie evident gresita; dupa Lahovary 330, cuvînt anterior indoeurop. Dupa parerea noastra, trebuie sa reprezinte un sl. •kresĭ sau •gresĭ, cf. sb. kresalo, kresivo "amnar", kresati "a aprinde amnarul", kresiti se "a scoate scîntei". Nu este clara legatura acestor cuvinte cu sl. gręda › sb. greda "bîrna"; cf. grinda; însa în sb. acest cuvînt înseamna si "banc de nisip" si totodata "carcasa, osatura", care ar putea avea o legatura cu sensul 3 din rom., cf. grindei.
greu, gréu (-éa), adj. – 1. Grav, cu greutate. – 2. Grav, serios, de temut. – 3. Important, mare, numeros. – 4. Dificil, anevoios. – 5. Suparator. – 6. Adînc. – 7. Aspru, dur, taios. – 8. (Adj. f.) Însarcinata, gravida. – 9. (Adv.) Anevoie, dificil, cu mare efort. – 10. (Înv.) Rau, detestabil. – 11. (S.m.) Greutate, povara, chin. – Mr. greu, greao; megl. greu, gręo; istr. greu, grę. Lat. gravis, prin intermediul unei forme pop. •grevis (Diez, I, 223; Densusianu, Hlr., 504; Puscariu 735; Candrea-Dens., 756; Philippide, Principii, 33; REW 3855; DAR; Rosetti, I, 57), cf. it. greve, prov., cat., gal. greu, fr. grief, sp., port. grave. Este dublet al lui grav, adj., din fr. grave; pentru semantismul sensului 8, cf. lat. gravida. Schimbarea de terminatie se explica de catre Candrea, Éléments, 19, prin paralelismul cu mea – meu, considerîndu-se, deci, grea ca punct de plecare; Pascu, Beiträge, 17, prefera de la un lat. •grevus. Der. greoi, adj. (care se misca cu greu, lipsit de vioiciune, mocait), cu suf. -oi; greutate, s.f. (însusirea unui corp de a fi greu; povara; dificultate; importanta, gravitate; putere, eficacitate; lest; haltera; asprime; gros, parte cea mai importanta, majoritatea), cu suf. -(t)ate, ca în putinatate, singuratate, strainatate (der. directa dintr-un lat. •grevitatēm, pe care o propun Puscariu 736; Candrea-Dens., 757 si DAR, pare mai putin probabila); greime (var. greuime), s.f. (înv., greutate, povara); greuinta, s.f. (înv., greutate); greumînt, s.n. (înv., chin); greunatate, s.f. (Trans., greutate); îngreuia, vb. (a agrava, a încarca, a face mai greu; a coplesi, a împovara; a încurca, a stînjeni; înv., a deranja; a lasa grea o femeie), de la greu sau dupa DAR de la greoi (dupa Puscariu 858 si Candrea-Dens., 759, din lat. ingrevāre; dupa REW 4428, de la ingraviāre); îngreuietor, adj. (coplesitor, împovarator); îngreuna, vb., cu aceleasi sensuri ca îngreuia, al carui dublet expresiv pare a fi pe baza suf. -uni, -una, cf. miau › mieuna, schiau › scheuna (dupa Puscariu 859; Candrea-Dens., 760 si DAR, de la un lat. •ingrevĭnāre); îngreunator, adj. (coplesitor; agravant); greunatic, adj. (Trans. de Vest, corpolent); îngreutati, vb. (a împovara, a îngreuna), de la greutate; îngreca, vb. (a împovara, a lasa grea; a concepe, a zamisli), der. expresiv de la greu, cf. mr., megl. (a)ngrec, (a)ngricare (dupa Puscariu 857; Candrea-Dens., 861 si DAR, din lat. •ingrevĭcāre). Draganu, Dacor., IV, 741 îl cita pe gracina, vb. (Olt., a suporta, a suferi), cuvînt rar, pe care îl deriva dintr-un lat. •ingrevĭcĭnāre, a carui explicare pare dificil de admis.
grîu, grîu (-îie), s.n. – 1. Planta erbacee din ale carei boabe se face faina (cu toate varietatile sale). – 2. (S.f. pl.) Cereale. – Var. (pentru sensul 2) grîne. – Mr. gran, gar(n), megl. grǫn, istr. grawu. Lat. granum (Puscariu 740; Candrea, Éléments, 58; Candrea-Dens., 764; REW 3864; DAR), cf. alb. grun, grur(ë), it., sp. grano, fr. grain, basc. grau. Fonetismul nu este clar, rezultatul normal trebuie sa fie •grîn; în aceeasi situatie se afla si cuvintele brîu si frîu. Dificultatea fonetica pare a fi cauza care l-a determinat pe Miklosich, Slaw. Elem., 9 sa considere acest cuvînt drept autohton. Explicatiile neregularitatii fonetice sînt diferite, si nu absolut convingatoare. Dupa Meyer-Lübke, ZRPh., XL, 559, alteratia se datoreaza timbrului velar al vocalismului î ...u; însa acelasi timmbru, chiar daca nu cu aceeasi alteratie, apare si la sîn(u), batrîn(u), etc. Dupa Skok, À propos du nasalisme, în Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 325-29, explicatia ar trebui cautata în pozitia finala a vocalei nazale, ceea ce nu pare evident. Rosetti, II, 111, considera ca "prezenta lui u final este o conditie a inovatiei", solutie cu care pare a se combina cea lui Meyer-Lübke si a lui Skok. În sfîrsit, Graur, BL, III, 52, pleaca de la o forma rotacizata •brîn › brîr, în care ar fi intervenit o "fascie" •brîur(i), de unde un nou sing. brîu. Aceata laborioasa explicatie se bazeaza pe ideea sustinuta de autor a necesitatii unei "despicari" a 2 r, cf. greer, prooroc. Totusi, explicatia nu pare suficienta, fiindca în celelalte cazuri de "fascie" apre reduplicarea vocalei, pe cînd aici efectul este diferit; si întrucît pl. brîuri, frîuri, grîuri, care constituie o veriga necesara a demonstratiei, este exceptional si anormal, deoarece forma curenta si traditionala este brî(n)e, frî(n)e, grî(n)e. Credem ca este mai curînd vorba de o forma •grîru, pl. •grîre, alterata fie ca efect al rotacismului fie al unei asimilari, unde r secundar ar fi disparut ca efect al unei disimilari posterioare (•grîru › grîu ca imparatru › Împarat(u) sau fratrem › frate). Esre remarcabil, într-adevar, faptul ca cele trei vocale la care apare aceasta particularitate, apare si un r în silaba anterioara, a carui prezenta pare a conditiona fenomenul. Dupa cît se pare, aceeasi schimbare a început sa se schiteze în batrîn › batrîior (în loc de batrînior), fara a se fi propagat însa la alte forme der. sau flexionare. – Cf. graunt. Der. grînar (mr. grînar), s.n. (hambar), de la grîne, cu suf. -ar, cf. it. granaio (calabr. granoru), fr. grenier, sp. granero (dupa Puscariu 737, Candrea-Dens., 766 si REW 3839, direct din lat. granārium); grînar, s.m. (negustor de grîne); grînarie, s.f. (comert de grîne; hambar; cantitate de grîne).
groapă, groápa (grópi), s.f. – 1. Mormînt. – 2. Groapa comuna. – 3. Sant, gaura, put. – 4. (Înv.) Hambar în pamînt. – Mr. megl. groapa. Origine necunoscuta. Opiniile legate de istoria acestui cuvînt au variat mult; considerat autohton de Miklosich, Slaw. Elem., 9, si der. din alb. gropë de Meyer 131; Meyer, Alb. St., IV, 54; DAR; Philippide, II, 715; Capidan, Raporturile, 532; Rosetti, II, 117. Dupa altii, din sl. grobŭ, bg. grob (Pascu, II, 193; Conev 42), cf. bg. groba "lada pentru gunoi", grobar "groapa". În sfîrsit, prezenta calabr. grupa, (g)rubu, (g)rupu "gaura" a fost explicata de Rohlfs pe baza gr. τρύπη, trecut la •τρόπον; aceasta ipoteza a fost reluata din punctul de vedere al rom. de Skok, ZRPh., LIV, 483. Este posibil sa fie vorba în rom. de un împrumut din sl., al carui rezultat ar fi •grop, pl. gropi, cu sing. reconstituit. Cuvîntul sl., bazat pe germ. Grube, Grabe (cf. sb. graba, sec. XV, la Daničič, III, 351), a dat si alte rezultate în rom., cf. grobiste, pogrebanie. Alb. gropë, care s-ar putea cu greu explica prin sl., ar proveni în acest caz din rom. Totusi, ideea unei proveniente romanice nu trebuie sa fie exclusa, chiar daca explicatia din calabr. n-ar parea suficienta. Der. gropita, s.f. (dim. al lui groapa; adîncitura în barba sau obraji); gropana, s.f. (sant, groapa); gropis, s.n. (teren abrupt); gropos, adj. (plin de gropi); gropanos, adj. (plin de gropi); gropar, s.m. (persoana care sapa gropi pentru morminte); gropareasa, s.f. (nevasta de gropar); îngropa, vb. (a înmormînta; a ascunde; a acoperi ceva cu pamînt; a înfige); îngropator, s.m. (gropar); îngropatoare, s.f. (înv., înmormîntare); îngropaciune, s.f. (înmormîntare); îngropatura, s.f. (înv., înmormîntare); desgropa, vb. (a exhuma, a scoate din pamînt); gropila, vb. refl. (despre drumuri, a desfunda); gropilos, adj. (plin de gropi); gropnita (var. grobnita), s.f. (mormînt, bolta, cripta; groapa, depozit de cereale sub pamînt), din sl., bg. grobnica (Miklosich, Slaw. Elem., 18; Miklosich, Lexicon, 143); grobnic, s.n. (mormînt, cripta; giulgiu), cf. sl. grobinŭ "sepulcral".
grunz, grunz (-ji), s.m. – 1. Bucata dintr-o materie sfarîmicioasa. – 2. Graunte, bob. – 3. Boaba. – 4. Asperitate, zbîrcitura. – Var. (s)grunt. Mr. grunda, pl. grundz, megl. grus. Creatie expresiva, bazata pe ideea de "rotunjime", cf. glont, bo(n)t, si lat. grumus, it., sp. grumo, fr. grumeau (REW 3877), it. grommare "a face crusta". Mr. prezinta un sing. analogic. reconstituit pe baza pl. Alb. grundë, krundë provine din mr. – Celelalte explicatii sînt insuficiente; din mag. göröngy "colina" (Cihac, II, 502; Weigand, JB, XVI, 224); din bg. gruda "bulgare" (Pascu, I, 194); din alb. (cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 118); din alb., încrucisat cu lat. grandia (Capidan, Raporturile, 532); din sl. gruda încrucisat cu grum (Skok 70); din ngr. χόνδρος "boaba" (Giuglea, Dacor., III, 566-98); din v. germ. gruzzi "boaba" (Scriban). – Der. grunzos, grunjos, grunzuros, (s)grunturos, gronjuros, (s)gronturos, adj. (cu bulgari). – Cf. grum, grumaz.
gură, gúra (gúri), s.f. – 1. Cavitate din partea anterioara si inferioara a capului omului si animalelor. – 2. Îmbucatura, înghititura. – 3. Deschizatura prin care (se) intra sau (se) iese (ceva). – 4. Strîmtoare, chei, pas. – 5. Gaura, orificiu. – 6. Gît, gîtlej. – 7. Deschizatura, ochi. – 8. Margine, mal, vad. – 9. Decolteu, rascroiala. – 10. Parte a unui rîu, fluviu pe care acesta îsi varsa apele. – 11. La razboiul de tesut, parte de început a pînzei. – 12. Lama, tais, buza. – 13. Ansamblul frînghiilor care asigura echilibrul zmeului. – 14. Organ al vorbirii. – 15. Strigat, tipat. – 16. Cearta, harta. – 17. Vorba, cuvînt, declaratie. – 18. Buza. – 19. Organ prin care se alimenteaza. – 20. Persoana care trebuie întretinuta. – Mr., megl. gura, istr. gurę. Lat. gūla (Puscariu 745; Candrea-Dens., 772; REW 3910; DAR), cf. it., prov., cat., sp. gola (mil. gora), fr. gueule. Cea mai mare parte a sensurilor sale coincid cu cele ale lui bucca, si sînt proprii limbilor romanice. Cf. lat. med. gula Augusti "initium mensis Augusti", pe care Bréal, Mél. Soc. Ling., XI (1900), 360 îl interpreteaza drept "vigilia Augusti", desi este vorba fara îndoiala de sensul lui gula "intrare". Der. gurita, s.f. (dim. al lui gura; sarutare); guraliv (var. guraliu), adj. (vorbaret), cu suf. -liu si cu schimbare de suf. ca în sglobiu, betiv, grijuliu, etc. (dupa Puscariu, Dacor., VII, 468 si DAR, de la gura încrucisat cu bg. govorliv, opinie adoptata de Graur, BL, III, 107, care adauga, pentru a-l explica pe a din rom., alta încrucisare cu bg. malčaliv "taciturn"); guri, vb. (a începe tesatura, învîrtind urzeala sulului de la razboi); guritor (var. gurar), s.m. (betisor cu care se fixeaza urzeala pe sul); gurar, s.m. (muncitor care pazeste intrarea unei mine); gurar, s.n. (afta, spuzeala la coltul gurii); gures, adj. (vorbaret, palavragiu); guresie, s.f. (vorbarie); guran, s.m. (salau, Lucioperca sandra); gurilatel, adj. (Bucov., cu gura mare); gura-casca, s.m. (prost, nataflet). – Din rom. provine bg. gura "gura-leului, planta ornamentala", în rom. gura-leului (Capidan, Raporturile, 219).
gurgui, gurgúi (gurgúie), s.n. – 1. Sfîrc, mamelon. – 2. Gaura de la gura urciorului. – 3. Cioc de urcior. – 4. Vîrf, culme. – Var. gurgoi, gîrgoi, gurgun, gurzui, gurlui. – Mr. gurgul’u. Creatie expresiva, bazata pe gog "obiect rotund", cu r infix, cf. gorgoana, gorgoase, provenind din aceeasi radacina. Sensul de "obiect rotund" este comun tuturor uzurilor sale; cel de al doilea se explica prin faptul ca gura urciorului tipic se afla deasupra unui cioc care imita sfîrcul sînului (explicatie data de dictionare, de "gît de urcior" nu este exacta). Legatura cu lat. gurgullus (Hasdeu, Cuv. din Batrîni, I, 284) sau gurgulio (REW 3922; DAR; Pascu, I, 196) pare mai curînd socanta decît sigura. Mr. a pastrat, alaturi de sensul de "cioc de urcior" si pe acela de bulgare, obiect rotund, care a trecut în ngr. γϰουργϰούλια "cartofi" (Höeg 149). – Der. gurguia, vb. (a ascuti; refl., a se urca, a se înalta; refl., a iesi în evidenta; refl., a se împauna); gurguta, vb. refl. (a se înfoia), cu suf. expresiv -ta sau -ti, cf. cocota.
guşe, gúse (-si), s.f. – 1. Gît, gîtlej. – 2. La pasari, portiune în forma de punga unde se pastreaza în timp alimentele. – 3. La oameni, barbie dubla. – 4. La oameni, umflatura patologica în partea de jos a gîtului. – 5. Boala a oilor. – 6. Nod facut în caierul de lîna. – Mr., megl. gusa, istr. gusę. Lat. geusiae, probabil redus la •gusia, cf. alb. gušë, it. gozzo (piem. goso, lom. goss), fr. gosier (Meyer-Lübke, ZRPh., XXI, 199; Puscariu 747; REW 3750; Pascu, I, 97; Pascu, Beiträge, 10). Celelalte explicatii nu sînt satisfacatoare: din fondul autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9); din lat. guttur (Cihac, I, 133); din bg. gušĭ (Cihac, II, 131; Conev 55); din alb. gušë (Miklosich, Fremdw., 91; Densusianu, Rom., XXXIII, 279; cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 118), din gr. γϰούσα, participiu de la ἄγχω (Höeg 125); de la gurguse ‹ lat. gurgustium; ca it. gorgozzo ‹ gozzo (Puscariu, Dacor., IV, 324); anterior indoeurop. (Lahovary 329). Der. gusa, vb. (a face gusa); gusat, s.m. (persoana care are gusa); gusui, vb. (Olt., Trans., a strangula, a se îneca); ragusi, vb. (a-si îngrosa vocea), cu pref. ra(s)- (dupa Cihac, II, 522, din mag. rekedni); raguseala, s.f. (îngrosare a vocii); sugusa, vb. (Trans., a sugruma, a se îneca; a grabi, a presa), cu pref. su(b)-; stragusi, vb. (Mold., a se îneca), cu pref. stra-. – Din. rom. provin ngr. γϰοῦσα (Meyer, Neugr. St., II, 23; Murnu, Lehnw., 25), bg. guš(a), sb. guša (sec. XVIII, cf. Daničič, III, 513), sb. gušan "varietate de porumbel" , rut. guši (Berneker 363; Capidan, Raporturile, 202; Petrovici, Dacor., X, 144), alb. gušë, mag. gusa, tig. gusa (cf. Wlislocki 88).
gutui, gutúi (-íe), s.M. – Pom fructifer cu fructe mari, galbene, acoperite cu puf (Cydonia vulgaris). – Var. gutai, gutîi, (Banat) gutîn. Mr. gutuńu, megl. gatuń, gaduń. Lat. cotoneus, din gr. ϰυδώνιος, probabil prin intermediul unei forme •cottaneus, rezultate dintr-o încrucisare ce poate fi atestata cu cottana "smochina" (Graur, BL, IV, 84; Rosetti, I, 60; cf. Diez, I, 143; Cipariu, Gram., 113; Meyer, Alb. St., IV, 75; REW 2436; Pascu, I, 97; DAR); rezultatul rom. gutîi, a fost asimilat ulterior la gutîi. Cf. it. cotogna (sicil. cutugna), prov. codoing, fr. coing, cat. codony, basc. kuduina. Der. din sl. gduna (‹ kuduna) este mai putin probabila, lasînd la o parte cazul megl. (cf. Cihac, II, 132; Berneker 299). Ca si în cazul megl. (cf. Cihac, II, 132; Berneker 299). Ca si în cazul sl., coincidenta cu alb. ftua (Philippide, II, 639) se explica prin identitatea de origini. – Der. gutuie, s.f. (fructul gutuiului). Din rom. provin rut. guteja, rus. gutej.
haihui, haihúi adj. – 1. Neglijent, zapacit, aiurit. – 2. Fara rost, fara tinta, razna. – Mr. haihui. Pare a fi tc. hay-huy, interj. care exprima zgomotul (Bogrea, Dacor., I, 277). Evolutia semantica nu este clara. S-ar potrivi mai curînd, din acest punct de vedere, mag. haja-huja "usor" (Scriban); dar aceasta explicatie nu este valabila pentru mr. Cf. hai.
hăi, hai interj. – Se întrebuinteaza pentru a îndemna si mîna animalele. Creatie spontana. Se foloseste numai la boi, vaci si oi; pentru cai îi corespunde forma hi. – Der. hai, vb. (a îndemna animalele cu strigate; a speria vînatul cu tipete); haicai, vb. (înv., a haitui, a goni; a speria); hait, s.n. (strigat, îndemn); hais (var. haisa, hois(a), his), interj. (se foloseste pentru a mîna boi la dreapta), pare der. expresiv de la hai (dupa Nandris, RF, I, 185, în loc de aist(a), forma mold. de la acesta, ceea ce nu explica raspîndirea sa generalizata). Apare cu acelasi sens în sb. ais, mag. hajsz, sas. hoits, rut. hojs, de unde ar putea proveni din rom. -Hai (var. hîi), vb. (a apasa; a se apleca; a se prabusi), pare de asemenea creatie expresiva, si este posibil sa exprime aceeasi intentie (DAR îl pune în legatura cu mag. hajlani "a se înclina"). Din aceeasi radacina, cu l expresiv, provin halacai, vb. (Bucov., a striga); halaciuga (var. halagiuca), s.f. (hatis care serveste drept ascunzatoare vînatului, tufisuri, maracinis; par încîlcit; harmalaie), si haciuga, s.f. (surcele), de la haicai, ca halaciuga de la halacai (Scriban îl deriva pe halaciuga din rus. olačuga "coliba"; pentru Cihac, II, 133, este vorba de sl. chalaga, cf. sb. haluga "iarba", dar rezultatul acestui cuvînt sl. este halînga, s.f. "balarii", cf. DAR); halai, vb. (a se certa); halagea, s.f. (Munt., zgomot; larma); halalai, vb. (a face zgomot), cf. Iordan, BF, IX, 118; halalaie, s.f. (larma, zarva); halau, s.n. (cearta, bataie); halalau, adj. (Munt., greoi, nedibaci); halaloi, adj. (Trans., lenes, puturos); haladuda, s.f. (femeie murdara si neglijenta; femeie bondoaca); halatuga, s.f. (femeie stricata); holca, s.f. (larma, zarva, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explica prin sb. huka, si DAR prin rus. golka "rebeliune".
hăli, halí (-lésc, -ít), vb. – 1. A lua, a pune mîna pe. – 2. A arunca (mingea). Origine incerta. Dictionarele, fara nici o explicatie pe care s-o cunoastem, confunda acest cuvînt cu cel anterior, ceea ce nu pare posibil (hali circula numai în Mold. si hali mai ales în Munt.; nu se spune niciodata hali pentru sensurile lui hali, nici invers; si, în sfîrsit, trecerea semantica de la "a mînca" la "a arunca" pare dificil de explicat). Pare a fi vorba de un cuvînt sl. (Cihac, II, 133; DAR; Candrea), cf. rut. chałyty sja "a se grabi", pol. galić "a arunca mingea", din sl. galiti "a sari".
halima, halimá (halimále), s.f. – 1. Titlu al colectiei de povesti orientale, mai cunoscuta ca O mie si una de nopti. – 2. Basm, poveste, snoava. – 3. Încurcatura, încîlceala, confuzie. Arab. âlima "balerina" (› fr. almée, sp. almea), prin intermediul ngr. χαλιμά (Seineanu, II, 200; Lokotsch, 800; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 220). Sensul 3 este firesc, data fiind complicatia povestii. Se pare ca Graur 161 se însala interpretîndu-l ca "harmalaie", pe care îl explica prin tig. halema, de la ha- "a mînca".
haram, harám (harámuri), s.n. – 1. Lucru obtinut fara munca, pleasca, dar (mai ales în expresia de haram, gratis, pe degeaba). – 2. Beneficiu ilicit. – 3. Mîrtoaga, gloaba. – Mr. harame. V. sb. haran "gratuit"; de la har "gratie". În general se pleaca de la tc. haram "lucru interzis" (Roesler 606; Seineanu, II, 207; Lokotsch 819; DAR), însa prezenta cuvîntului sb. în sec. XIV (Daničič, III, 572) exclude aceasta ipoteza. Graur, BL, IV, 87, încearca sa explice ultima întrebuintare prin tc. haram "brav", care nu pare clar; în realitate, semantismul este normal, cf. de bogdaproste, de pomana, pentru a desemna obiecte de proasta calitate. Tc. poate sa fi influentat în privinta sensului 2. Der. haranca, s.f. (femeie rea); harangiu, s.m. (om crud, fara suflet); haramin, s.m. (bandit, tîlhar), din tc. harami (Seineanu, II, 208; Berneker 377), cf. mr. harami, bg. haramija, sb. haràmija, mag. haramja; haramina, s.f. (tîlhar;tigan); haramlîc, s.n. (galeata); haramgiu, s.m. (trisor); haramgioaica, s.f. (femeie care triseaza); harambasa, s.m. (capitan de haiduci), din tc. haram basi; harambasie, s.f. (functia de capitan de haiduci).
harang, haráng (-ắngi), s.n. – (Trans., Banat) Clopot. – Var. (Olt.) harîng. Mag. harang (DAR; Scriban; Gáldi, Dict., 134). – Der. baranga, s.f. (animal care serveste de calauza celorlalte; galagios, palavragiu), prin contaminare cu mag. beregni "a mugi". Pare fantastica ipoteza lui Philippide, Viata rom., 1 (1916), p. 216, care pleaca de la barangos, ngr. βαράγγοι, populatie care a trait în Evul Mediu în bazinul Dunarii, pentru a-l explica pe baranga, ca si pe baragladina si toponimul Baragan; cf. Bogrea, Lui N. Iorga, Omagiu, Craiova, 1922, p. 51-63. De la baranga sau de la mag. beregni provine barangi, vb. (a striga, a tipa) si barani, vb. (Trans., Mold., a insista, a pisa; a rîvni), pe care Cihac, II, 479, dorea sa-l derive din mag. várni, de la várás "asteptare".
hîc, hîc interj. – Exprima zgomotul unei caderi, ca si al sughitului si, în general, respiratia gîfîita. Creatie spontana, cf. sb., cr. hakati "a sufla" (Cihac, II, 133). – Der. hîcni, vb. (a plînge cu sughituri, a gîfîi), rezultat dintr-o încrucisare cu icni; hîcîi, vb. (a gîfîi); hîca, s.f. (necaz, grija, suparare), explicabil prin sensul de "cauza de greutate respiratorie" (dupa DAR, în legatura cu mag. kökölni "despre animale, a merge cu spatele").
hodîc, hodîc interj. – Exprima ideea de schiopatat. – Var. hontîc, hojmîc. Creatie exprima, cf. sontîc. – Der. hodîcai (var. hotîcîi), vb. (a schiopata), pe care Tiktin îl punea în legatura cu pol. chodaki "picioroange" si DAR cu sl. chodŭ "mers", cf. hod; hobîc, s.n. (groapa), probabil în loc de hodic. De aceeasi origine trebuie sa fie hojmalau (var. hojmandrau, hajmandau), s.m. (Mold., gogoman, nataflet) al carui semantism pare sa se explice prin ideea de baza ca "nu stie sa se fereasca de gropi", cf. definitia populara a prostului, da în gropi (Philippide, II, 726, explica hojmalau prin osmanliu; Scriban, prin hojma, ca si cum ar însemna "totdeauna înalt"). Cf. si honcai, vb. (Munt., a se legana, a schiopata), pe care Scriban, Arhiva, 1912 si DAR, îl pun în legatura cu mag. hánkódni "a se agita".
holba, holbá (holbéz, holbát), vb. – A face ochii mari, a se zgîi. – Var. (în)holbi, înholba. Mr. volbu, vulbare. Lat. volvĕre (Tiktin; DAR; Pascu, I, 188; Candrea; Scriban); cu o alterare care nu a fost suficient explicata; cf. volbura. Ar putea fi si o creatie expresiva, paralela cu bulb(uc)a. Asa cum este holboaca fata de bolboaca si holboana fata de bolboana. – Der. holban, s.m. (persoana care se lasa surprinsa cu usurinta); ghiolbana, s.f. (femeie cu ochii mari).
huideo, huideó interj. – Se foloseste pentru a alunga porcii; de asemenea, pentru a reda condamnarea violenta a unui act reprobabil. – Var. huidea, hîido, huido. Coincide cu bg., sp. ujdo, ar putea fi de origine orientala. – Der. huidui, vb. (a alunga porcii; a fluiera în semn de batjocura violenta; a condamna); huiduiala, s.f. (actiunea de a huidui); huiduitura, s.f. (huiduiala); huiduma, s.f. (porc, canalie, ticalos), cuvînt care a fost glosat si explicat în diverse moduri (de la huium, var. a lui duium, dupa DAR; de la hadîm, dupa DAR; de la hadîm, dupa Scriban); haiduma, s.f. (Arg., taran).
ia, ia interj. – Serveste pentru a atrage atentie. Creatie spontana. Coincide cu sl. ja "si", sb., cr. ja "asa" (Cihac, II, 145, credea ca rom. provenea din sl.), mag. he (sursa a rom., dupa Pascu, II, 95), alb. ja, cf. sard. ea "iata". Dupa Philippide, II, 717, este o reducere de la iacà. Multe var.: ian(i), iane, ien(e), mai ales în Mold.; iaca, interj. (de la ia-ca, deoarece ia a fost interpretat ca un imperativ ia (uita-te) ca, interpretare gresita care apare si la haide, s.v. (dupa Diez, I, 161, iaca provine din lat. ecce, ca it. ecco; dupa Philippide, Principii, 92; Iordan, Dift., 49; REW 2822 si Buescu, RPF, II, 331, din lat. eccam, cf. Pascu, I, 102, mr. iaca; dupa Philippide, II, 717 din lat. eccum; dupa Scriban, din sb. jako "imediat"): iacata, interj. (iata), în loc de iaca-te, cu aceeasi interpretate a interj. ca verb (dupa Candrea, prin încrucisarea lui iaca cu iata); iata, interj. pare reducere a lui ia uite, cf. formulele vulg. ioite, iote, iete, ieta (dupa DAR, Candrea si Scriban, din sl. eto, bg. jato, cf. alb. jatë; cf. Procopovici, Dacor., X, 72-79). Interpretarea generalizata a lui iata, var. iacata, ca vb. a condus la formarea unei serii de hibride gramaticale; ia(ca)ta-ma, ia(ca)ta-te etc. Aceasta schimbare de categorie se explica usor, mai ales daca se are în vedere o mofonie cu ia, imperativ de la a lua.
iarbă, iárba s.f. – 1. Nume generic dat plantelor folosite pentru hrana animalelor. – 2. Pajiste, gazon. – 3. Planta. – 4. Planta medicinala, leac. – 5. Praf de pusca. Mr., megl. iarba, istr. iorbe. Lat. hĕrba (Puscariu 757; Candrea-Dens., 796; REW 4109; DAR), cf. it., prov. erba, fr. herbe, sp. hierba, port. herva). Forma de pl. ierbi, în mod traditional si ierburi, formatie moderna care tinde sa o substituie pe cea anterioara. Puscariu 757 (urmat de Meyer-Lübke, Schicksal des lat. Neutrums, 58 si Caragata, BF, III, 39), crede ca ierburi este în realitate pl. •ervŏra, de la ervum; opinie gresita, întrucît astfel de formatiuni sînt frecvente în rom., cf. treaba, pl. trebi si treburi; ceata, pl. cete si ceturi; tratament care se explica prin nuanta colectiva de -uri (cf. si Graur, BL, V, 64). Der. ierbarie, s.f. (plante ierboase, buruieni; provizie de praf de pusca); ierbot(ac)ina, s.f. (balarie); ierbar, s.n. (rumen, despartitura la stomacul ierbivorelor; colectie de plante); ierbar, adj. (care are multa iarba); ierbarit, s.n. (impozit pe locurile de pasune; impozit pe vînzarea de cai sau de vite); ierbos, adj. (cu iarba; erbacee); înierba, vb. (a creste iarba; a trata vitele bolnave cu spînz sau cu alte plante medicinale; refl., a mina). Ierbar are dubletul neol. erbar, s.n. (colectie de plante), cf. erbivor, adj., din fr. herbivore.
iasmă, iásma (iásme), s.f. – Spectru, fantasma, strigoi. – Var. iazma. Origine incerta. Este posibil sa fie vorba de o simpla reducere de la aghiasma "apa sfintita", cf. forma aiasma, întrucît aceasta este maniera tipica de a alunga aparitiile fantastice; ar fi, în acest caz, o formula eufemistica, asa cum este cruce’n casa sau bata-l crucea "diavolul". Celelalte explicatii nu sînt suficiente: din sl. jazva "plaga", cf. rus. jazva "flagel" (Cihac, II, 146; Scriban); din sl. jazka (Conev 106); din sb. jêzna "îngrozitoare" (Skok, ZRPh., 1923, 193 si Skok 60); din v. germ. ethma "spirit" (Diculescu, Dacor., IV, 1552); din sl. jasna "luminoasa" (DAR).
ijderi, ijderí (ijderésc, – ít), vb. – 1. A afla, a descoperi, a inventa. – 2. A stîrni, a îmboldi, a atîta. – 3. A se ivi, a proveni, a se naste. – Var. ijdari, ijdani, izdari, izdani, jidari, jidarî, zadarî. Sl. izdirati, cf. sb. izdirati se na koga "a trata pe cineva cu asprime", bg. dirja "a scormoni", zadiram "a face sa turbeze". Sînt cuvinte înv. la toate sensurile si cu toate var., cu exceptia lui zadarî, cu sensul lui bg. Explicatiile anterioare nu satisfac cuvîntul identic cu a îndîrji (Cihac, II, 147); din sl. izgnati "a expulza", cf. izgoni (Tiktin). Cf. Scriban, care pleaca de la un sl. izdirati. – Der. ijderitor, adj. (creator); ijderenie (var. ijdaranie, ijderanie), s.f. (provenienta, origine); izdaritura, s.f. (proiect; creatie); zadarîtor, adj. (iritant); zadareala, s.f. (atîtare, incitare).
îmbălgina, îmbalginá (-néz, -át), vb. – (Trans.) A face ochii mari, a se holba. Origine necunoscuta. Este greu de admis der. propusa de Densusianu, GS, IV, 388, de la un lat. •invalgināre, de la valgus "convex". Pare mai curînd o der. expresiva de la holba, cu suf. expresiv -na. Cuvîntul este rar si nu apare în nici un dictionar. În lipsa unor marturii mai explicite, nu înlaturam ipoteza ca ar fi identic cu îmbagina, var. a cuvîntului anterior, si, prin urmare, prost glosat.
îmbina, îmbiná (îmbín, îmbinát), vb. – A potrivi, a uni, a combina doua parti ale unui obiect sau doua obiecte diferite. – Var. înghina. Lat. •bināti, de unde mr. binats "gemeni", cf. it. binati "gemeni", binare "a naste gemeni". Rezultatul rom. •binati, f. •binate, pare sa fi fost considerat adj. verbal si încrucisat cu îngemanat, a carui corespondenta semantica e perfecta. Este de asemenea posibil sa se plece direct de la un lat. •bināre, refacut pe baza lui •bināti, cf. it. binare, friul. imbiná "a uni". În general se considera der. de la un lat. •imbināre, de la bini "duplicate" (Lexiconul de la Buda; Puscariu 778; Candrea-Dens., 823; REW 4280). DAR si Graur, BL, V, 101, resping aceasta ipoteza, bazîndu-se pe prioritatea, care nu este certa, a var. înghina, si pe prezenta lui desghina, vb. (a desparti, a înlatura; a crapa, a despica; a învrajbi), mr. dizgl’ina, cu var. desbina, care se considera un hiperurbanism. Astfel, pe cînd Densusianu, Hlr., 288; Densusianu, Filologie, 447; si REW 4280 pleaca de la lat. •imbinare, Candrea-Dens., 482 pleaca de la •disglutinare, prin intermediul lui desghina, si Giuglea, Dacor., III, 621, de la •disglināre ‹ gr. γλίvη "coada"; Philippide, II, 640, presupune un lat. •disbināre, si DAR o legatura între aceste cuvinte si ghin, ghionoi. Explicarea lui îmbina pe baza lui desbina ‹ desghina, nu este posibila. Der. cu des- nu poate fi valabila daca lipseste vb. simplu (des-lega, des-prinde), sau der. cu în- (des-chide, cf. închide; desfunda, cf. înfunda); iar cînd des- provine de la un der. romanic, ideea de "separatie" s-a pierdut complet (cf. desfata, desmierda); astfel încît, pentru desbina, mai întîi trebuie sa fi existat un •bina sau îmbina. Ideea prioritatii cronologice a lui desghina fata de desbina se explica prin prezenta mr. dizgl’ina, a carui origine nu o cunoastem. Pentru lat. bināti, cf. Puscariu , ZRPh., XXIX, si REW 1109. V. si Philippide, Principii, 108, care îl der. pe îmbina din lat. inguen. – Der. neîmbinat, adj. (separat); înghinarat (var. înghinorat), adj. (îmbinat).
îmbuiba, îmbuibá (îmbúib, îmbuibát), vb. – 1. A ghiftui, a îndopa cu mîncare. – 2. (Refl.) A mînca lacom, în exces. – 3. A creste din abundenta, a se înmulti. Origine necunoscuta. Nici una din explicatiile date pîna acum nu pare multumitoare. Dupa Densusianu, Archiv. lat. Lex., XII, 425, Din lat. bubia, glosare incerta a lui "sfîrc", pe baza unui der. •imbubiāre, cf. Puscariu 72 si REW 4286a; însa autorul a renuntat mai tîrziu la aceasta ipoteza, convingîndu-se ca glosarea era incorecta. Dupa Giuglea, Dacor., II, 632-37, din lat. imbuĕre, prin intermediul unei forme pop. •imbuviāre, cf. DAR, si Rosetti, I, 167, care stabileste o legatura cu lat. bubῑre "a umfla". Sub aspect semantic, cuvîntul ofera o identitate perfecta cu buieci, cf. buiac; însa explicatia fonetica este dificila cf. sl. buiti sę "a trai înconjurat de placeri", cu care DAR admite ca s-a încrucisat.
îmburda, îmburdá (-déz, îmburdát), vb. – A trînti, a doborî. Origine necunoscuta. De la bord "pietricica", dupa Giuglea, Dacor., III, 595; din lat. •imburdāre ‹ burdus "catîr", dupa Puscariu, Dacor., III, 838 si DAR; din mag. borda "coasta", dupa Draganu, în DAR; din lat. abhorridus, dupa Skok, ZRPh., XLIII, 191, cf. REW 23; însa nici una din aceste explicatii nu pare pertinenta. Pare a fi vorba mai curînd de un der. expresiv, de la burdu, interj. care apare numai în compuneri ca hurdu-burdu, hurduc-burduc, etc., ce exprima ideea de hurducatura a unei carute, cf. hurduc.
împîndura, împîndurá (-r, át), vb. – A împrastia, a raspîndi a întinde. – Var. impîndara, împandra. Origine incerta. Dupa Laurian, din lat. •impendulo, de la impendĕre "a folosi". Pentru Tiktin (si Scriban), în legatura cu raspîndi, dar der. este neclara. DAR crede ca este vorba de o var. de la împana, pe baza unui lat. •"impinnulāre", ca disimulare nn › nd; si Densusianu, GS, V, 173, propune un lat. •impandulāre, de la pandĕre "a extinde". Nici una din aceste explicatii nu pare convingatoare. Cuvîntul este rar, în Munt.
împinge, împínge (împíng, împíns), vb. – 1. A misca, a deplasa din loc exercitînd o apasare. – 2. A face sa înainteze, sa progreseze. – 3. A face favoruri. – 4. A îmboldi, a incita, a misca. – 5. (Înv.) A respinge. – Mr. pingu, pimsu, pimtu. Lat. impĭngĕre (Puscariu 788; Candrea-Dens., 1391; REW 4309; DAR), cf. it. (im)pingere (calabr. mpingere), prov. empenher, v. fr. empeindre, cat. empenyer. Var. pinge, foarte rara, nu este reprezentanta directa a lat. pingere, ci a rezultat cu afereza de la (m)pinge. – Der. împingator, adj. (stimulant, incitant; instigator); împinsatura, s.f. (împingere; apasare). DAR, urmîndu-l pe Giuglea, Dacor., III, 734, considera ca împinge "a cheltui", "a face eforturi economice" reprezinta lat. impendĕre, cu aceeasi confuzie cal încinde-încinge; însa ex. aduse nu sînt convingatoare, si se explica mai bine prin lat. impĭngĕre.
înalt, înált (înálta), adj. – 1. Care se ridica mult în sus. – 2. De statura mare. – 3. Superior, eminent. – 4. (Înv.) Mîndru, trufas. – 5. (S.n.) Înaltime. – Var. nalt, înnalt. Mr. (a)naltu, megl. nalt. Lat. altus (Puscariu 802; Candrea-Dens., 836; REW 387; DAR), cf. alb. naljtë, it., sp., port. alto, prov. aut, fr. haut, cat. alt. Prezenta lui în- a fost explicata diferit, ca reprezentant al lat. in alto, adv. folosit ca adj. (REW; DAR) sau ca influenta a vb. înalta (Pascu, I, 34). S-ar explica poate mai bine din ratiuni de fonetica sintactica, pe baza unor expresii ca în altul (cerului), din alt, întelese ca în nalt, din nalt; ceea ce ar explica si preferinta pop. pentru forma nalt, în loc de înalt. Cf. ALR, I, 60. Der. înalta (mr. analtu, megl. nalt), vb. (a ridica; a urca; a ridica în slavi; a dura, a construi, a edifica; refl., a se împauna), care poate fi la fel de bine der. intern de la înalt, ca si un lat. •altiāre (Diez, I, 17; Puscariu 803) sau •inaltiāre (Candrea-Dens., 837; REW 385; DAR), cf. it. alzare, sard. altsare, prov. aussar, fr. hausser, cat. alsar, sp. alzar, port. alcąr; înaltator, adj. (sublim); înaltare, s.f. (ridicare; sarbatoare crestina care se tine la 40 de zile de Pasti; mîndrie, trufie); înaltator, s.n. (dispozitiv de ochire la pusti, tunuri etc.); înaltat, adj. (luminat, stralucit, titlu onorific); înaltatura, s.f. (înaltime); înaltie, s.f. (înv., Alteta); înaltime, s.f. (distanta de la nivelul pamîntului pîna la un punct; Alteta); preaînalta, vb. (a slavi), din sl. prĕvŭznosti, sec. XVI, înv.; preaînaltat, adj. (luminat).
înăuntru, înaúntru adv. – În interior. – Var. (î)nuntru, (î)nontru, (în)l(a)untru. Mr. nauntru, megl. an(a)untru, istr. (a)nuntru. Origine obscura. Pare a se baza pe întru, pronuntat untru, pentru a carui var. cf. umbla si îmbla, înfla si umfla, umple si înple; der. se explica fie prin comp. cu în-, fie, ca în cazul lui înalt, prin fonetica sintactica (în untru › în nuntru). Prezenta lui a este mai putin clara; se poate datorata unei pronuntari în nuntru, cu aceeasi rupere a vocalei ca în prooroc, greer, etc. sau comp. abintro, cf. abintro › abruz. davendrę, sard. aintru. Cuvîntul rom. coincide în parte cu sl. vŭnǫtrĭ, unǫtrĭ "înauntru"; însa explicatia pe baza sl. (Cihac, II, 147; Scriban) nu pare posibila. Dupa Tiktin si DAR, din lat. in illac intro; dupa Candrea, de la in ad intro. Cf. Moser 433. Launtru pare sa fi rezultat în urma unei disimilari de la în nauntru; si de aici der. foarte recent, launtric, adj. (interior). – Der. dinauntru, adv. (în interior), cf. dinafara, dinapoi.
încăibăra, încaibará (-réz, încaibarát), vb. – 1. A apuca, a prinde, a însfaca. – 2. (Refl.) A ajunge la paruiala, a se lua la bataie. – Var. îngaibara, îmbaibara, îngaidara, încaraba. Origine obscura. Pare sa fie rezultat de la încaiera încrucisat cu caraba (cf. ultima var.), sau mai probabil cu un suf. expresiv -ura, cf. încheibara. Nu pare posibila explicatia lui Puscariu, Dacor., III, 671 (cf. REW 1790 si DAR), care pleca de la un lat. •incaviolāre "a închide în colivie". Scriban admite o încrucisare a lui încaiera cu cherba.
încă, înca adv. – 1. Pîna acum. – 2. Din nou, iarasi. – 3. De asemenea. – 4. În plus. – 5. Chiar. – Mr. ninga, megl. anca, istr. inca. Probabil lat. unquam, mai ales cu sensul sau negativ cînd este însotit de nec: o propozitie ca înca nu s’a însurat a putut însemna la început "nu s-a casatorit niciodata" si apoi "înca nu s-a casatorit". Fonetismul este natural; pentru schimbarea u › î, cf. umple, umbla, înauntru; însa evolutia semantica nu e clara. Etimonul indicat de Puscariu 805 cu oarecare îndoiala a fost admis de Candrea-Dens., 835 si Spitzer, Dacor., V, 468, cf. DAR. Este strigatoare coincidenta cu it. anche, anco, v. prov. anc, v. fr. ainc, gal. anque, cuvinte prost explicate (de la un lat. •anque, dupa Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 495 si REW 488; lat. •anqua, în loc de antequam, dupa G. G. Nicholson, R. Ling. rom., VI, 152; lat. hanc (rem), dupa G. Bonfati, RFE, XXI, 158; it. ancora, dupa Prati); astfel încît si rom. înca a fost explicat uneori prin intermediul unui lat. •anqua (Pascu, Beiträge, 8) sau lat. •anique, cum este cat. anch "niciodata" (Brüch, ZRPh., XLI, 583). Celelalte explicatii au doar valoare de curiozitate (din lat. adhuc sau hanc horam, dupa Diez, I, 21; de la hanc ad (horam), dupa Cretu 335).
încăla, încalá (-léz, -át), vb. – A se îngrasa, a face burta. – Var. ingala. Origine obscura. Pare sa fie un der. de la lat. callēre "a face bataturi, a se înaspri pielea", daca se admite trecerea semantica de la "a se îngrosa pielea" la "a se îngrasa" în general, cf. Tiktin; DAR; iar pentru parerea contrara, cf. Philippide, II, 718. Celelalte explicatii sînt insuficiente: din alb. galë "gras", ngal "a se îngrasa" (Cihac, II, 718); de la cal (Philippide, Principii, 148; Scriban); de la calau "om gras", der. de la cal (Iordan, ZRPh., LVI, 230 si BL, IX, 67). Var. se datoreaza unei confuzii cu îngala "a murdari".
încuia, încuiá (încúi, încuiát), vb. – 1. A închide cu cheia. – 2. A închide, a astupa. – 3. A constipa. Lat. cŭneāre, de la cŭneus (Puscariu 827; Candrea-Dens., 427; REW 2392; DAR), cf. sicil. incuńari, engad. inkuńer, sard. kundzare (Wagner, 110), inkundzare. Se considera (Tiktin; DAR) ca semantismul se explica prin uzanta veche de a încuia în cuie. Este de presupus mai curînd ca lat. cuneus "cui" a ajuns probabil sa însemne si "cheie", ca clavus fata de clavis. Dupa Capidan, Dacor., II, 631, mr. ancuñare "a arde" este acelasi cuvînt lat. – Der. încuietoare, s.f. (dispozitiv care încuie ceva); încuiere, s.f. (actiunea de a încuia; constipatie); încuietura, s.f. (constipatie); încuietor, adj. (care încuie). Descuia, vb. (a deschide o usa, o poarta, etc. încuiate cu cheia) poate reprezenta la fel de bine un lat. dĭscuneāre (Densusianu, Hlr., 169; Puscariu 511; Candrea-Dens., 437; Tiktin; Candrea), cf. sard. diskundzare, sau sa se fi format în rom., ca închide-deschide. – Der. descuietoare, s.f. (usita, portita).
încurca, încurcá (încúrc, încurcát), vb. – 1. A încîlci. – 2. A opri de la o actiune, a stînjeni. – 3. A complica, a tulbura. – 4. A confunda, a amesteca, a bramburi. – 5. (Refl.) A se zapaci, a-si pierde firul ideilor. – 6. (Refl.) A cadea în propria plasa, a se angaja într-o afacere de unde nu mai poate iesi. – 7. (Refl.) A zabovi, a pierde vremea. – 8. (Cu comp. o) A vorbi stricat o limba, a o rupe. Origine incerta. Daca sensul primitiv este acela de "a însela" (cf. Coresi, hitlenia de încurcam unul spre alaltu, ar putea fi un der. de la currĕre, de tipul •currĭcāre, cf. curriculum (Domaschke 147). Se stie ca part. cursum a dat în rom. cursa, astfel ca semantismul unui eventual •currĭcāre n-ar oferi dificultate. Evolutia posterioara este de asemenea fireasca, întrucît ideea de "a întinde o cursa" se completeaza spontan cu cea de "a stînjeni" sau "a încurca". Este însa posibil si sa fie vorba de o origine expresiva, ca în îngurga, s.v. Celelalte explicatii nu sînt suficiente: de la descurca, si acesta din lat. •de-obscūrĭcāre "a lumina" (Puscariu, ZRPh., XXVII, 680; Puscariu 514), opinie abandonata în DAR, si care facea ca un termen concret sa provina dintr-unul abstract; din lat. •inculcāre (Cihac, I, 35), dificil din punct de vedere fonetic si semantic; din lat. •incolĭcāre (Giuglea, Cercetari lexicale, 12; DAR; Rosetti, I, 168), si acesta de la colus "furca de tors", imposibil semantic vorbind; în loc de •încruca, si acesta din gr. ϰροϰῶ "a împleti" (Diculescu, Elementele, 466), dificil de admis. Der. încurcala, s.f. (confuzie, amestec, încîlceala); încurcator, adj. (care produce confuzie); încurcatura, s.f. (confuzie, amestec, încîlceala); încurca-lume, s.m. (persoana care încurca pe altii, care nu e buna de nimic); descurca, vb. (a descîlci; a lamuri, a limpezi; refl., a-si aranja bine treburile; refl., a o rupe pe o limba straina), format pe baza lui încurca, ca descuia fata de încuia sau deschide fata de închide; descurcaret, adj. (om care se descurca).
îndemna, îndemná (îndémn, îndemnát), vb. – 1. (Înv.) A invita, a pofti. – 2. (Înv.) A obliga, a pricinui. – 3. A împinge, a da un impuls. – 4. A stîrni, a incita, a misca. – 5. A exorta, a înflacara. – 6. (Refl.) A se hotarî. – 7. (Refl.) A se multumi, a se simti bine. – Mr. îndemn. Origine incerta. Se considera în general (Puscariu 830; REW 4371; Tiktin; DAR; Iordan, Dift., 50; Candrea; Scriban) rezultat al unui lat. inde-mināre, cf. mîna "a conduce" sau fr. emmener. Aceasta explicatie, ce s-ar putea admite din punct de vedere semantic, este dificila din acela al fonetismului, întrucit nu se poate accepta pierderea lui i, care s-ar afla în pozitie forte în prezent eu •indemîn, cf. paralelismul cu îndemîna (Lambrior 375 crede ca îndemna este doar var. a lui îndemîna, ceea ce nu pare a fi mai probabil). Daca primele doua sensuri, care astazi apar înv., sînt originare este posibil sa fie vorba despre lat. dignāri "a binevoi", sau "a face vrednic, a face apt", de unde apoi "a pune în situatia de a face" ceea ce indica vb. urmator (cf. Coresi, îndemna Hristos ucenicii sa între). Rezultatul fonetic este normal, cf. signum › semn; în- trebuie sa fie pref. factitiv adaugat tîrziu. Der. îndemn, s.n. (invitatie, incitare; exortare; stimul), postverbal; îndemnatura, s.f. (înv., stimul); îndemnator, adj. (animat, stimulant).
îndura, îndurá (îndúr, îndurát), vb. – 1. A face tare, a se întari. – 2. A suporta, a rezista. – 3. A suferi, a patimi. – 4. (Refl.) A consimti, a îngadui, a tolera. – 5. A-i fi mila, a se milostivi. Lat. indurāre "a se întari" (Puscariu 825; Candrea-Dens., 857; REW 4386; DAR), alb. duroń, it. indurare "a se întari", fr. endurer "a suporta", sp. endurar. Explicatia lui Philippide, Principii, 99, pe baza lat. •indolescĕre, este gresita. Evolutia semantica a fost prost explicata. Tiktin considera ca sensul 2 se explica prin fr. DAR crede ca o expresie ca nu te îndura "nu fi neîndurator" trebuie sa fi fost interpreta ca îndura-te "ai mila" si, de aici, printr-o evolutie care pare contradictorie, sensul de "a se întari", alaturi de cel de "a avea mila". Aceeasi opinie la Iordan, BL, IX, 67; în vreme ce Graur, BL, V, 66, crede ca este vorba de o evolutie pur balcanica. De fapt, semantismul ofera un perfect paralelism cu tratamentul romanic, cf. fr. endurer, sp. endurar si cu rabda. Plecînd de la forma refl., "a se întari", înseamna fireste "a rezista mai bine", adica "a suporta fara sa cedeze" (endurer, endurar). Trecerea de la "a suferi" la "a consimti" apare în toate limbile. Se cuvine doar sa adaugam ca evolutia lui îndura merge mai departe decît cea din fr. sau sp., ca si cea a lui rabda, s.v. Sensul 1 apare numai în propozitii negative, si este înv. Der. neîndurat, adj. (fara mila); îndurator, adj. (tolerant, rabdator, indulgent; milostiv, bun); neîndurator, adj. (intolerant); înduratate (var. înduratura, înduraminte), s.f. (înv., mila, bunatate).
îneca, înecá (înéc, înecát), vb. – 1. A sufoca, a omorî fara varsare de sînge. – 2. A strangula, a sugruma. – 3. A sufoca prin scufundare. – 4. A inunda. – 5. A sufoca, a asfixia. – 6. (Refl.) A disparea. – 7. (Refl.) A mu mai putea înghiti, a i se pune un nod în gît. – Var. neca. – Mr. nec, necare; megl. nec, nicari "a omorî". Lat. nĕcāre "a ucide fara varsare de sînge" (Puscariu 836; Candrea-Dens., 1213; REW 2873; DAR; Pascu, Beiträge, 9), cf. it. annegare, prov. negar, fr. noyer, cat., sp., port. anegar. În rom., ca si în celelalte limbi romanice, sensul fundamental este cel de "a omorî prin scufundare", cf. lat. enĕcāre (Corominas, I, 211). Aceasta evolutie se explica poate datorita obiceiului curent de a omorî puii de cîine si pisica prin înecare, si, de asemenea, datorita vechiului obicei de a-i omorî pe condamnati prin acelasi procedeu (cf. numeroasele ex. citate în Bienandanzas de Lope Garcia de Salazar). Daca acest procedeu a fost în general, cum presupunem, nu este cazul sa explicam prin rom. dublul sens de "a omorî" si "a îneca" ce apare la mai multe cuvinte balcanice (Candrea-Dens., 1263; DAR). Pentru tratamentul lui e, cf. inel. Der. înecator, adj. (care îneaca); înecacios, adj. (asfixiant, sufocant; care sta în gît, greu de înghitit, tare; varietate de pere si de prune); înecatura, s.f. (înv., asfixie, sufocare; înv., naufragiu; înv., inundatie); înecaciune, s.f. (înv., asfixie; înv., inundatie); înec, s.n. (moarte prin scufundare; sufocare, inundatie; diluviu).
inel, inél (inéle), s.n. – 1. Cerc mic de metal care se poarta ca podoaba pe deget. – 2. Cerc mic. – 3. Zuluf, cîrliont. – Mr. nel, ninel, megl. ninel, istr. arel. Lat. anĕllus (Puscariu 833; Candrea-Dens., 858; REW 452; DAR), cf. it. anello, prov., cat. anel, fr. anneau, sp. anillo, port. elo. Rezultatul lui e, care ar fi trebuit sa se diftongheze si sa treaca la ie, a fost explicat prin influenta lui n anterior (Rosetti, Mélanges de linguistique, Bucarest 1947, p. 171), si, cu mai mari sanse de probabilitate, prin analogia cu formele atone (Lombard, Studia neophil., II, 59). – Der. inelus, s.n. (inel; joc de copii); inelar, s.n. (degetul pe care se pune inelul), cu suf. agente -ar (dupa REW 451, din lat. anĕllārius).
înfulica, înfulicá (înfúlic, înfulicát), vb. – 1. A împovara, a coplesi, a covîrsi. – 2. A înghiti, a înfuleca. – Var. înfuleca, (rar) înfuli. Lat. fullĭcāre "a scutura, a bate", de la fullo "batatoare, piua". Pentru trecerea semantica, cf. sp. cargar. Explicatia traditionala, pe baza lat. follĭcāre, de la follis (Puscariu 846; Candrea-Dens., 620; REW 3417; DAR), pare mai putin convingatoare, întrucît lat. înseamna "a sufla, a pufni" (pentru a explica semantismul, Tiktin admite influenta lui foale), si ca primul sens, care trebuie sa fie cel original, ramîne neexplicat. Ultima var., pentru care se citeaza un singur ex., este neclara.
îngăima, îngaimá (îngáim, îngaimát), vb. – 1. A bîigui, a balmaji, a rosti cu greutate. – 2. A zapaci, a încurca, a stîrni confuzie. – 3. A zabovi, a sovai, a sta la îndoiala. – 4. A face de mîntuiala, a da rasol. – 5. (Refl.) A se zapaci, a se tulbura. Desi formatia nu este clara, pare evident ca este vorba de o formatie expresiva, ca în cazul tuturor cuvintelor care înseamna "a bîigui". Pentru intentia expresiva, cf. cuvintele semnalate pentru radacina glo-, golo-. Explicatiile avansate pîna în prezent nu satisfac: din alb. gëneń (Cihac, II, 718; Philippide, II, 718), din lat. •ingannāre (Lambrior 373; Philippide, Principii, 68; cf. împotriva Densusianu, Filologie, 448); din rut. gaj sau gal’ima "frîna, pana" (Bogrea, Dacor., IV, 825); în legatura cu mag. galiba "greutate" (DAR). Identitatea semantica este evidenta cu îngala, vb. (a bîigui, a balmaji; a da rasol; a murdari), care trebuie sa provina din aceeasi radacina expresiva (pentru ultimul sens, cf. cîrcali, festeli, terfeli). Totusi, se considera în general ca îngala provine din lat. •ingallāre, de la galla "gîlca" (Densusianu, Hlr., 191; Puscariu 848; Pascu, Etimologii, 65; Bogrea, Dacor., IV, 825), sau din sl. galŭ "murdar" (Capidan, Dacor., IV, 1551; DAR), prin care nu se explica decît unul din sensurile sale. Der. îngaimator, adj. (care îngaima); îngaimeala, s.f. (faptul de a îngaima; confuzie; nehotarîre); îngaimaci, vb. refl. (Trans., a se încurca), var. de la îngalmaci, care este tot de origine expresiva; îngalaciune, s.f. (murdarie); îngalmaceala, s.f. (încurcatura, confuzie).
îngîna, îngîná (îngấn, îngânát), vb. – 1. A imita, a reproduce glasul cuiva. – 2. A vîna cu momeala. – 3. A repeta, a raspunde, a face ecou. – 4. A însela, a amagi. – 5. A bîigui, a rosti cu greutate. – 6. A cînta încet, a murmura. – 7. A acompania, a însoti. – 8. A parodia. – Mr. (a)nginescu, anganare "a geme, a chema strigînd"; megl. angan, anganari "a amagi"; istr. ganesc "a sta la taifas". Lat. gannāre sau •ingannāre (Diez, I, 35; Lambrior 393; Densusianu, Hlr., 191; Puscariu 854; Candrea-Dens., 861; REW 4416; Pascu, I, 127; cf. Seineanu, Semasiol., 98), cf. lat. med. gannatura "batjocura" (Niermeyer 461), alb. ngënen (Philippide, II, 645), it. ingannare "a însela", sp. engañar. Rezultatul rom. trebuia sa fie •îngana, datorita prezentei lui nn, cf. dialectele; rezultatul î se explica, fie prin asimilarea lui î initial, fie printr-un tratament expresiv care a apropiat probabil acest cuvînt de cele cu radacina gîng- "a bîigui, a balmaji". – Der. îngînator, adj. (care imita; care bîiguie); îngînatura (var. înv. îngînaciune), s.f. (imitatie, batjocura).
îngena, îngená (îngén, îngenát), vb. – A slabi, a domoli, a reduce viteza. Origine necunoscuta. Dupa Bogrea, Dacor., III, 723, din lat. •ingenuāre "a îngenunchia", explicatie incerta din punct de vedere semantic si fonetic (cf. DAR). Cuvînt rar, în Olt. si Munt.
înger, îngér (î́ngeri), s.m. – 1. Fiinta spirituala, cu aripi, mediator între crestini si Dumnezeu. – 2. Garoafa (Dianthus barbatus). – 3. Caracter, fel de a fi, soi. – Mr., megl. ángil. Lat. angelus (Puscariu 851; Candrea-Dens., 859; REW 458a; DAR), cf. alb. engel, it. angelo, prov., cat., sp. angel, fr. ange, port. anjo. Ultimul sens se explica prin creatia populara ca firea fiecaruia depinde de îngerul sau pazitor. În mr. si megl., direct din ngr. ἀγγελος. – Der. îngerea, s.f. (planta, Selinum carvifolia); îngeresc, adj. (angelic); îngereste, adv. (în chip angelic, divin).
îns, îns (î́nsa), pron. – Însusi. – Var. (înv.) nus. Mr. nis, nas, megl. ons, istr. ans. Lat. ipse, f. ipsa (Diez, I, 163; Puscariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541; DAR), cf. it. esso, prov. eis, v. pg. eiso. Fonetismul indica prezenta unui infix nazal din lat., cf. forma atestata inpsuius (dupa Densusianu, Hlr., 144, prin fonetica sintactica, în cazuri ca in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (îns împaratul la Coresi; înv., astazi înlocuit de însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.-a persoana (la cazuri prepozitionale, înv.; astazi se pastreaza acest uz numai în constructia printr’însul, cf. înv. într’îns, catr’îns, spr’îns = spre îns, cunus = cu îns). Cf. adins. În general iesit din uz cu forma sa primitiva, îns se foloseste astazi mai ales cu una din cele patru forme urmatoare: Ins, s.m. (individ, persoana, tip), suna îns pîna la jumatatea sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legaturi sintactice. Cf. însa, s.f. (persoana, tip). Dînsul (f. dînsa, pl. dînsii, dînsele), pron. (el însusi), cu prep. de (dupa Diez, II, 24), din lat. idem ipse), cf. it. desso "el însusi", comel denso "omonim", friul. zenso "omonim" (Tagliavini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fara restrictie în Mold., în Munt. se aplica exclusiv persoanelor, si s-a ajuns chiar sa se diferentieze de "el", ca formula de politete proprie persoanei a treia: ma duc cu el fata de ma duc cu dînsul "merg cu domnia sa". Cf. dînsele, s.f. pl. (duhuri rele, iele), cf. iele. Însa, conj. (la fel; adica, si anume; totusi, dar), pentru a carui der. de la pron. cf. it. medesimamente de la medesimo, fr. de la même, memêment, ca si explicatia lui Meyer-Lübke , Rom. Gramm., III, 551 si DAR. Însumi, pron. (eu singur), pron. de identitate, folosit cu forma pron. personal pe care îl însoteste (f. însami, II, însuti, însati; III, însuti, însati; pl. I, însine; II, însiva; III, însisi, însele; formele f. I însene II, înseva sînt înv.; III însele pare sa piarda progresiv teren). Cf. adins. – Der. însusi, vb. (a-si lua, a-si atribui), formatie artificiala de la începutul sec. XIX, pentru a traduce fr. approprier (DAR), se formeaza cu pron. dativ; însusire, s.f. (actiunea de a-si însusi; calitate, caracteristica).
înţesa, întesá (întés, întesát), vb. – A umple, a ticsi, a îndesa. Lat. incessare, "a invada, a patrunde", intensiv de la incedĕre. Rezultatul normal, •incesa, a suferit o disimulatie c..s › t..s, ca în cesala › tesala; si, apropiat astfel fonetic de tese, a capatat un sens confuz secundar de "a se amesteca", cf. DAR. Celelalte explicatii nu sînt suficiente: din lat. •intensare (REW 8693; Ţicaloiu, ZRPh., XLI, 589); din lat. •intexare în loc de intexĕre (Puscariu, Dacor., IV, 705; DAR), bazat pe sensul secundar mentionat, care nu ajunge pentru a explica semantismul, din lat. •insitiare (Giuglea, Dacor., II, 823); din lat. •insatiātus, printr-o metateza de la •însatat (Pascu, Arch. Rom., VIII, 556); de la •întesta, bazat pe teasta "vîrf, culme" (Iordan, BF, II, 198).
întîlni, întîlní (întîlnésc, întîlnít), vb. – 1. A da de cineva sau de ceva. – 2. A afla, a gasi, a da peste. – 3. (Refl.) A se vedea cu cineva, a coincide undeva cu cineva. – 4. (Refl., Maram.) A i se întîmpla ceva cuiva. – Var. (înv.) întalni, (Bucov.) tîlni. Mag. találni "a întîlni" (Cihac, II, 509; Tiktin; Gáldi, Dict., 97), cu pref. în-. Der. nu pare normala: rezultatul, •întatalni, pare a se fi disimulat prin disparitia lui la: cf., din acelasi etimon, tatalui (var. întatalui, tatali), vb. refl. (a se întîlni, a se aduna), cuvînt rar, în Trans. Totusi, Draganu, Dacor., VI, 159 si DAR resping aceasta der. si îl explica pe întîlni prin intermediul mag. talán "poate", ipoteza inadmisibila. Apare din sec. XVI. – Der. întîlnit, adj. (gasit, aflat; care a suferit o boala brusc; în medicina populara se spune despre apa aflata la confluenta a doua surse); întîlnitor, adj. (care întîlneste); întîlnire (var. tîlnire), s.f. (actiunea de a întîlni; contact, întrevedere; meci); întîlnis, s.n. (întîlnire); întîlnitura, s.f. (confluenta; paralizie, atribuita în medicina populara întîlnirii cu duhurile rele); îltîlneala, s.f. (paralizie).
întîmpla, întîmplá (-lú, întâmplát), vb. refl. – 1. A se petrece, a se produce, a avea loc. – 2. A se ivi prilejul, a se nimeri. – 3. A se afla întîmplator. Origine incerta. Se considera în general der. din lat. •templāre, de la templum "spatiu desenat ideal pe cer de prezicator" (Sulica, Antropomorfisme, Brasov 1900, 77; Puscariu 884; DAR; Rosetti, I, 168; Puscariu Lr., 356). Acel templum era, deci, spatiul în cadrul caruia prezicatorul îsi facea observatiile, si de aici contemplare. Se presupune ca zborul pasarilor care intrau în templum arata ceea ce avea sa se întîmple, de unde vb. •(in)templāre. Aceasta explicatie nu este cu desavîrsire imposibila; ne este însa greu sa admitem ca sensul de "întîmplare, hazard" tocmai pentru acele evenimente care fusesera prezise si anuntate de augur. Dosoftei (sec. XVII) foloseste o singura data acest vb. cu un sens foarte special: tîmplîndu-l la mijloc de cale o boala, "surprinzîndu-l (sau coplesindu-l) o boala în mijlocul drumului". Dosoftei este un scriitor la care apar din belsug improprietatile; daca aceasta n-ar fi una din ele, s-ar putea presupune ca întîmpla provine efectiv din lat. templum, dar nu din limbajul tehnic al augurilor, ci din sensul sau etimologic, care pare a fi cel al unui dim. al lui tempus, ca în extemplo; în acest caz, sensul primitiv al lui întîmpla trebuie sa fi fost cel de "a se petrece, a se produce cu timpul". Der. de la lat. intempĕrāre (Cretu 339) sau de la •temporāre (Koerting 5065; Byhan 32), nu pare posibila. Der. întîmplare, s.f. (hazard; ceea ce se întîmpla, fapt, eveniment, accident; aventura; circumstanta); întîmplator, adj. (incidental, accidental).
înveli, învelí (învelésc, învelít), vb. – 1. A înfasura. – 2. A acoperi, a pune ceva deasupra. – 3. A umple. – 4. A înfasura urzeala pe sulul razboiului. – 5. A da la piua. – Var. învali. Mr. anvalescu, anvalire, megl. anváles, anvaliri. Sl. valiti (Cihac, II, 106; DAR), cf. val, si bg. valjam. Acceptiile apar si în sl. si se explica toate plecîndu-se de la ideea de baza, aceea de "sul". Der. din lat. •invelāre (Meyer, Alb. St., IV, 105), nu este posibila. Der. învelitoare (var. învelitura), s.f. (ceea ce serveste la învelit sau acoperit; husa; cuvertura, patura; capac; acoperis); învelis, s.n. (obiect care serveste la învelit; capac; husa; acoperis); învelit, adj. (acoperit; pieptanat; captusit; batut în piua; rotofei).
întuneca, întunecá (întúnec, întunecát), vb. – 1. A (se) face întunecos, a (se) lipsi de lumina. – 2. A (se) umori, a face sa nu mai vada. – 3. A (se) posomorî, a (se) întrista. – 4. A (se) închide la culoare. – 5. (Refl.) A se acoperi cerul de nori, a se înnora. – 6. (Refl.) A se însera, a se înnopta. – Mr. antunic(are), megl. antunic(ari). Lat. •intŭnĭcāre de la tŭnĭca (Densusianu, Rom., XXXIII, 280; Byhan 25; Weigand, Jb., III, 26; Puscariu 895; Candrea-Dens., 892; Densusianu, GS, V, 19; Spitzer, Dacor., IV, 650; Graur, BL, V, 102), cf. it. intonicare, sp. entunicar, cu semantism diferit. Evolutia semantica a rom. nu prezinta dificultati, cf. sp. encapotarse ‹ capote "pelerina" si "îngramadire de nori", entoldarse, si celelalte ex. aduse de DAR. S-au dat alte solutii, care nu par convingatoare: din lat. •innoctĭcāre (Giuglea, Cercetari lexicografice, 10; cf. Puscariu, Dacor., I, 413), printr-o metateza care pare dificila; din lat. •intonĭcāre "a începe sa tune" (Draganu, RF, II, 291; REW 4504a); sau din turco-tat. tŭnek ‹ tün "noapte" (T. Hotnog, Arhiva, XXXIV, 206). Ramîne, totusi, o problema care pîna acum n-a fost explicata satisfacator, si anume legatura lui întuneca cu vb. întunerica, avînd acelasi sens, si cu întuneric (var. întunerec, înv. (un)tune(a)ric; mr. (î)ntunearic, megl. antuneric), s.n. (negura; înv., multime, puzderie). Acest ultim cuvînt se considera der. de la tenĕbrĭcus (Puscariu 896; REW 4484; Pascu, I, 129; Iordan, Dift., 114; Löwe 56; DAR) astfel încît întunerica ar proveni de la intenĕbrĭcāre, care este atestat în texte lat. med. Pare surprinzator, în acest caz, ca întunerica nu coincide întîmplator cu întuneca, asa cum presupun majoritatea filologilor; din aceste ratiuni, autorii Lexiconului de la Buda, Tiktin; Pascu, I, 130; si G. Ivanescu, BF, II, 143 au preferat sa considere ca întuneca nu este decît o forma redusa de la întunerica, prin intermediul unei haplologii a lui •întunenecare › întunerecare. Aceasta ipoteza nu pare naturala: forma •intuneneca nu putea asimila pe r › n, întrucît se sprijinea pe alta forma neasimilata, întuneric; iar, pe de alta parte, trebuie sa admitem si un tratament anormal al grupului lat. br din intenĕbrĭcāre (rezultatul sau normal trebuia sa fie ur). Der. întunecator, adj. (care întuneca); întunecos, adj. (lipsit de lumina; încurcat, încîlcit); întunecime, s.f. (lipsa de lumina, umbra; eclipsa; ignoranta); întunecaciune, s.f. (înv., întuneric); întunerecime (var. întunereceala), s.f. (întuneric), întunericos, adj. (întunecos).
învelici, învelicí (învelicésc, învelicít), vb. – A înjura, a blasfemia. Origine incerta. Dupa DAR, din bg. veličaja "a elogia"; însa explicatia semantica nu este clara.
iscăli, iscalí (iscalésc, iscalít), vb. – A semna, a-si pune numele, semnatura. Origine incerta. Dupa Tiktin (cf. Candrea; DAR; Scriban), de la formula de acceptare juridica azŭ iskalŭ "eu vreau" (din sl. iskati, cf. isca). Dupa Cihac, II, 149 (cf. Seineanu, Semasiol., 15), din sl. iskaljati "a pata", cf. bg. iskaljam "a murdari", datorita faptului ca cea mai mare parte a iscaliturilor din vechime erau doar amprente ale degetului sau pete de cerneala. Ambele explicatii par posibile. – Der. iscalitura, s.f. (semnatura), din part. iscalit (sec. XVII); iscalitor, adj. (semnatar), înv.
iudă, iúda (iúde), s.f. – 1. Camatar. – 2. Om tradator, fatarnic, prefacut. – 3. Om fara mila. – 4. Duh rau. – 5. (Arg.) Agent, curcan. – 6. Vînt. – 7. Copaci doborîti de vînt. De la Iuda (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 184; DAR). Cihac, II, 152, explica sensul 7 din sl. judŭ "membru", care nu pare clar. Ar putea fi mai curînd o extindere a sensului 6, care se explica, la rîndul lui, printr-o confuzie cu iuga, s.f. (vînt de sud), din bg., sb. jug. – Der. iudalîc, s.n. (Arg., tradare; misiunea agentului de politie); iudi, vb. (a ademeni, a seduce, a face sa pacatuiasca), cf. Iordan, BL, IX, 65 (dupa DAR, în legatura cu rut. juditi).
ivăr, ívar (-vere), s.n. – Încuietoare, zavor. – Var. ivor, verver. Fr. levier "mîner", prin intermediul rut., pol. livar, rus. liver. Pierderea lui l-, anormala, se explica poate, printr-o confuzie cu sb., bg., rut. iver "aschie", deoarece se întrebuinteaza adesea ca ivar un fragment de bat (dupa Cihac, II, 152; Tiktin; Conev 79, direct de la iver). Der. din germ. Wirbel "piulita" prin intermediul sas. virol (Lacea, Dacor., III, 745; DAR), nu este probabila. Este dublet al lui livar, (var. livara), s.n. (mîner; manivela; flasneta), cf. Cihac, II, 175 si Tiktin (Tiktin îl deriva pe livara "flasneta" din gr. λύρα, si Meyer 244 din alb.).
bară, Bara metalica folosita la deplasarea prin remorcarea(tragere sau împingere) unor obiecte-autoturisme,remorci,vagoane etc.(popular în Moldova româneasca) În Republica Moldovasinonim cu ranga, conf.Dictionar explicativ uzual al limbii române,edit,LiteraÇhisinau 1999.
jaf, jaf (jáfuri), s.n. – Jaf, pradaciune. – Var. (înv.) jac, jah. It. sacco, prin intermediul mag. zsák (Philippide, Principii, 297; DAR), sau al pol. žak (Cihac, II, 155; Tiktin), cf. jaca. Der. nu este clara, întrucît cuvîntul pol. este rar si cel mag. înseamna numai "sac", însa cf. mag. zsákolni "a prada". Nu este normala nici alterarea c › h › f, pe care Tiktin încearca sa o explice printr-o veche pronuntare germana cu k aspirat si DAR printr-o încrucisare cu rut. žah "groaza"; dar este vorba fara îndoiala de o transformare în interiorul limbii rom., deoarece cele trei forme sînt amplu reprezentate: cf. doctor › doftor. Der. jacas, adj. (înv., jefuitor); jefui, vb. (a prada), cu var. înv. jecui, jacui; jefuitor, adj. (care jefuieste); jefuiala, s.f. (jaf; stoarcere de impozite); jecmani (var. jacmani), vb. (a jefui, a prada), din mag. zsákmány "jefuire" ‹ it. saccomanno (Cihac, II, 155; DAR); jecman, s.n. (jefuire), deverbal al cuvîntului anterior; jecmaneala, s.f. (jaf; stoarcere de impozite). Jac apare de la începutul sec. XVII, jecmani de la începutul sec. XVIII.
jar, jar (-ruri), s.n. – Carbuni care ard. – Mr., megl. jar. Sl. žarŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 191; Tiktin; Conev 62), cf. pojar si sb., cr., slov., pol. žar. Este dublet al lui jar, s.n. (tarus, jalon), din sb. zar. – Der. jariste, s.f. (jar; cenusa; zgura; resturi de la ardere; ardere; portiune de padure arsa); jerui, vb. (a rascoli jarul; a înteti, a înviora; a îndoi pînza facuta în casa pe jumatatea latimii), ultimul sens de la jeruitor, s.n. (vatrai; dispozitiv de îndoit); jeratic, s.n. (jar), din sl. žaratŭkŭ sau žeratŭkŭ, cu var. jeratec, jaratec; jeregai (var. jaragai), s.n. (jar; arsura, usturime), a carui der. nu este clara (dupa Tiktin, cu suf. din mucegai, putregai; dupa DAR, din sl. žegati "a arde" încrucisat cu jar), cf. jigarae, care îl explica poate mai bine, prin intermediul unei metateze provocate de ideea asemanarii acestui cuvînt cu jar. Der. rom. provine ngr. ζιάρι (Murnu, Lehnw., 25; Meyer, Neugr. St., II, 28 îl deriva direct din sl., însa cf. împotriva Miklosich, Slaw. Elemente im Neugr., 16). Cf. jeg, jigaraie.
mecanismele, mecanismele clivarii explica aparitia constiintei de sine
jeg, jeg (jéguri), s.n. – 1. Jar, spuza. – 2. Murdarie, rapan. Sl. žegŭ (Cihac, II, 157; Tiktin; Conev 62; Puscariu, Dacor., VIII, 122), cf. rus. žeg "caldura". Primul sens, rar, se pastreaza înca în Banat si Trans. de Vest; cel de al doilea, este comun în Munt. – Der. jegos, adj. (murdar, rapanos). Este dublet de la jig (var. Olt. ojig, ojic), s.n. (fier, marcare a vitelor, marca facuta cu fierul; arsura, piroza; anghina), din slov., sb. žig, cf. sl. žegati si žigati "a arde" (Cihac, II, 510, crede ca sensul de "piroza" si cel de "anghina" provin din mag. gyik, ceea ce nu pare posibil fonetic); jip (var. jep), s.n. (jeg, murdarie), probabil prin încrucisarea lui jep sau jig cu lip (dupa Gáldi, Dict., 140, din mag. gyep); jigala (var. jivala, jihala, juvala, juhala), s.f. (vatrai), din rus. žigalo, rut. žihalo (Puscariu, Dacor., VIII, 124); jiganie, s.f. (insecta; lighioana), probabil din sb. žiganja "întepatura", cf. rus. žigalka "musca ce înteapa" din sl. žuželica, dupa Miklosich, Lexicon, 201; din sl. žizek "insecta", dupa Miklosich, Slaw. Elem., 22; din sl. živiti "a trai", cu finala de la dihanie, gînganie, dupa Tiktin si Scriban; de la jig cu suf. sl. -anie adaugat în rom., dupa Puscariu, Dacor., VIII, 125; de la un sl. •žeganije "usturime", dupa DAR); jigadina, s.f. (lighioana), încrucisare a lui jiganie, cu gadina, este cuvînt folosit de V. Voiculescu; jigaraie (var. jigaranie, jigoare, jighireala), s.f. (piroza, senzatie de arsura; boala a cîinilor, ftizie), de la jig "piroza" cu diverse suf. (din sl. žigati "a arde", dupa Tiktin; din bg. žegorĭ "cîine ce sufera de caldura" si din mag. zsigora "ardere", dupa Puscariu, Dacor., VIII, 123 si DAR); jigari, vb. refl. (a slabi, a se sfriji), de la jigaraie sau jigoare, fiind efectul firesc al ftiziei (din mag. szigar "slab", szigorodni "a slabi", dupa Cihac, II, 510 si DAR, cf. Philippide, Principii, 297); jigareala, s.f. (slabiciune fizica, lipsa de vlaga); tigarit, adj. (slab, jigarit), prin încrucisare cu ngr. τσιγαρίζω "a praji, a arde", cf. mr. tigarita "slaba"; jegal, s.n. (piroza), din bg. žeglo; jigodie, s.f. (piroza; lighioana, termen depreciativ întrebuintat pentru animale în special pentru cîini), de la jig, prin intermediul unei der. putin clare, probabil cu un suf. sl. (dupa Cihac, II, 510; Tiktin; DAR si Gáldi, Dict., 178, din mag. zsigora "ftizie a cîinilor", explicatie ce pare insuficienta fonetic); jigodit, adj. (ftizic); jigni, vb. (refl., despre grîu, a se încinge, a fermenta; refl., despre grasimi, a rîncezi; a rani; a ofensa, a jigni), din sl. •zignuti "a arde", cf. sb. žignuti "a întepa" (var. jicni este un hiperurbanism care a interpretat pronuntarea gresita jigni drept greseala similara celei de a pronunta ogna în loc de ocna sau togmi în loc de tocmi); jigneala, s.f. (ofensa, insulta; usturime, mîncarime). Din rom. provin rut. dzigeraj (Miklosich, Wander., 14) si probabil mag. zsigora, de la forma trans. jigoare.
jeţ, jet (jéturi), s.n. – 1. Scaun înalt, fotoliu. – 2. Tron. – Var. jetiu, jatiu, jilt, jîlt. Lat. •iacium, de la iacēre "a sta tolanit", cf. it. diaccio "tarc pentru oi", sicil. jazzu "vizuina". Sub aspect semantic trebuie plecat de la sensul de "culcus, pat", ca în "lavita". Der. din germ. Sitz, prin intermediul sas. säts (Mîndrescu, Influenta germana, 63; Draganu, Lui I. Bianu, Bucuresti 1927, p. 137; Borcea 194; DAR; Gáldi, Dict., 193) nu pare posibila fonetic si nu explica var. jetiu. Der. din lat. sessus (Hasdeu, Istoria critica, I, 2, 256) nu este probabila. L din var. nu este clar (din germ. Sessel, dupa Tiktin si DAR; din sl. sĕdĕlo, cf. ceh. židilice, dupa Cihac, II, 159; din tc. jelse, "mod de a se aseza", dupa Moldovan 426). – Der. jiltuit, adj. (în forma de jilt).
jib, jib (jíba), adj. – (Trans. de Nord) Puternic, voinic, robust. Origine necunoscuta. Dupa DAR, din mag. zsib "actor comic"; dupa Draganu, Dacor., IX, 209, din rut., rus. živ "viu". Ambele solutii par improbabile si dificile din punct de vedere fonetic. Ar putea fi mai curînd o alterare, desi dificil de explicat, a lui jid, cu sensul de "gigant".
jid, jid (jízi), s.m. – Evreu. Sl. židŭ, cf. rut., pol. žyd, bg. žid "gigant" (DAR). Cu aceasta forma este cuvînt rar, în Trans. de Nord si Mold. – Der. jitca, s.f. (evreu), cu suf. -ca; jidau, s.m. (Trans., evreu), prin intermediul mag. zsidó; jidauca, s.f. (Mold., evreica); jidan, s.m. (evreu), din sl. cu suf. -an, cf. sl. židinŭ, židomŭ, židochŭ (Miklosich, Fremdw., 137; Cihac, II, 158; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 365; DAR); jidanca, s.f. (evreica); jidanesc, adj. (evreiesc); jidaneste, adv. (în felul evreilor); jidanime, s.f. (multime de evrei); jidov, s.n. (evreu; urias; Bucov., Meloe proscarabaeus, insecta), din sl. židovinŭ (pentru al doilea sens, cf. bg. žid; se explica prin ideea ca cei dîntîi oameni au fost gigantii, îmbinata cu ideea ca evreii au fost primii oameni); jidoavca (var. jidoafca), s.f. (evreica); jidoveanca, s.f. (dans popular); jidovesc, adj. (evreiesc); jidovetic, adj. (fricos, las); jidoveste, adv. (în felul evreilor); jidovi, vb. (a se converti la iudaism); jidovime, s.f. (adunare de evrei); jidovina, s.f. (prapastie, abis), considerîndu-se la origine ca sînt resturi ale unei locuinte de giganti (dupa Scriban, din bg. •duždovnica "apa de ploaie"; în dictionare glosarile acestui cuvînt difera considerabil, dupa aspectul particular al locului astfel numit). Jidov se foloseste mai ales cu sensul de "evreu, evreu din Vechiul Testament"; jidan a ajuns sa fie considerat în epoca moderna drept termen ofensiv.
jos, jos adv. – 1. Aproape de pamînt, în loc mai putin ridicat (decît altul). – În jos, în partea inferioara. – 2. La nivelul pamîntului, pe sol. – 3. În ton grav. – 4. (Adj.) Scund, care este putin ridicat de la pamînt. – 5. (S.n.) Parte inferioara, baza. – Var. (Mold.) gios. – Mr. (d)gios, megl. (an)jos, istr. jos. Lat. deorsum, prin intermediul var. pop. deosum, diosum (Diez, I, 216; Puscariu 912; Candrea-Dens., 907; REW 2566), cf. it. giuso (calabr. jusu, sard. giòssu), v. fr. jus, sp. ayuso. Dupa Cipariu, Gramm., 103 si Scriban, din lat. pop. jussum, jossum. Daca se admite primul etimon, care pare cel mai probabil, rezultatul di › j este acelasi ca adiungere › ajunge sau adiutare › ajuta, cf. si jumatate; si în acest caz, mr. gios, pe care Meyer, Alb. St., IV, 64, îl considera inexplicabil , este normal, cf. mr. agiunge, agiuta. Der. josean, s.m. (locuitor al unui sat situat mai jos decît altul; în general, locuitor din Moldova de Sud); josime, s.f. (plebe, strat inferior al societatii; josnicie, mîrsavie); josnic, adj. (scund; scurt, cîrn; mîrsav, abject, lipsit de demnitate); josnicie, s.f. (mîrsavie, ticalosie); înjosi, vb. (a umili, a dezonora); înjositor, adj. (care înjoseste); înjosora, vb. (a umili, a înjosi); înjosa, vb. (a înjosi); înaljos, s.n. (prapastie, abis; nedreptate, umilire), de la formatia adverbiala în al josului "în jos; iute, precipitat" (Tiktin, DAR); prejos, adv. (în expresia mai prejos, în inferioritate, mai putin).
juca, jucá (joc, jucát), vb. – 1. A-si petrece timpul cu un anumit joc. – 2. A intra, a deschide, a face o mutare proprie jocului. – 3. (Refl.) A-si petrece timpul cu un joc, fie pentru a se distra, fie din interes. – 4. A dansa. – 5. Despre actori, a interpreta un rol pe scena. – 6. A misca, a deplasa. – 7. A încurca, a duce de nas, a-si bate joc de cineva. – 8. A nu sta bine fixat, a fi instabil. – Var. (Mold.) giuca. Mr. (a)gioc, giucare, megl., istr. joc. Lat. pop. •iŏcāre, în loc de Iŏcāri (Puscariu 910; Candrea-Dens., 905; REW 4585; DAR), cf. it. giocare, prov. jogar, fr. jouer, sp. jugar, port. jogar. Sensul de "a dansa", pe care Puscariu, Lr., 242 si DAR, îl explica drept un calc dupa sl. igrati "a juca" si "a dansa", ar putea fi de asemenea rezultat al unei evolutii interne, plecîndu-se de la sensul "a mînui, a misca", cf. it. ballare "a misca" si "a dansa". – Der. jucator, s.m. (persoana care practica un joc; dansator); jucaus, adj. (cartofor; care joaca, danseaza; glumet, hîtru; instabil, mobil); jucarie, s.f. (obiect cu care se joaca copiii; gluma, banc); jucarier, s.m. (vînzator de jucarii); jucatorie, s.f. (trisare).
judeţ, judét (judéte), s.n. – 1. Judecata, cercetare a unei cauze judiciare. – 2. Tribunal, for. – 3. Împartire administrativa, tinut. – 4. (S.m.) Judecator, magistrat. – 5. (S.m.) Guvernator, conducator, capetenie. – Mr. giudet, megl. judet. Lat. iūdĭcium (Puscariu 915; Candrea-Dens., 909; REW 4601; DAR), cf. it. giudizio, sp. juicio. Ipoteza lui Byck-Graur 34, care îl explica pe judet, prin jude, pl. judeci, pare improbabila; cf. si S. Pop, Dacor., VIII, 62. – Der. judetean, adj. (provincial). Cf. der. neol. judiciar, adj., din fr. judiciaire; judicios, adj., din fr. judicieux.
conditionarea, conditionarea clasica a fost descrisa si explicata de filosoful rus,laureat al premiului nobel,Alexei Nikolaevici Leontiev
jumătate, jumatáte (jumatắti), s.f. – 1. Fiecare din cele doua parti egale în care se poate divide un întreg. – 2. Fiecare din cele doua parti egale dintr-un litru, dintr-un kilogram. – 3. Claie mica din 7 pîna la 20 snopi, considerata jumatate de capita. – 4. Sot, consort. – Var. vulg. juma(te). Mr. giumitate, megl. jimitate. Lat. mĕdĭĕtātem, probabil printr-o metateza •diemitatem si cu rezultatul dj › gi (mr.) › ji (megl.), ca ajunge, ajuta, jos. Înainte fusese propus lat. dimidiĕtātem. Aceasta der., semnalata înca de Cipariu, Elem., 61, a fost adoptata într-o forma modificata de Philippide, O ramasita din timpuri stravechi, 11; Koerting 2977; Densusianu, Rom., XXXIII, 281; Tiktin; si Pascu, I, 133, care pleaca de la medietatem, prin intermediul unei forme •jimitatem, rezultata din încrucisarea cu gr. ἤμισυ dupa Philippide; prin intermediul unei metateze, dupa Tiktin. Der. din lat. a fost abandonata de catre toti cercetatorii moderni, care admit totusi, o încrucisare cu dimidietatem, pentru a explica finala cuvîntului. În general se admite ca jumatate reprezinta în prima sa parte alb. giymës, giymësë "jumatate" (Miklosich, Rum. Unters., I, 269; Miklosich, Consonant, II, 12; Spitzer, Mitt. Wien, 322; Capidan, Raporturile, 528; Philippide, II, 718; Rosetti, II, 118). Explicatia este laborioasa si nu pare a fi probabila: conform ei, alb. giymë (‹ gr. ἤμισος cu o spiranta secundara, dupa Meyer 153), reprezinta un primitiv •gjumëtë (ceea ce se opune der. pe care am citat-o); si de aici rom. jumatate, prin der. cu suf. -ate, sau prin încrucisare cu dimidietatem. Etimonul alb. nu pare posibil, deoarece, pe lînga dificultatea s › t, este ciudat paralelismul între alb. gj (ghi) fata de rom. g › j (cf. alb. gemp, rom. ghimpe, alb. güs, rom. ghiuj, etc.). Der. jumatati (var. înjumatati, jumatata), vb. (a taia în doua, a despica; a reduce la jumatate).
jupîn, jupîn (jupấni), s.m. – 1. Domn; titlu onorific ce se dadea la început marilor dregatori cîta vreme erau în functie, si apoi, prin extindere, tuturor boierilor. – 2. Domn, titlu de reverenta în general. – Var. (Mold., înv.) giupîn. Origine incerta. Se considera în general ca reprezinta sl. županŭ "stapîn al unei anumite întinderi de pamînt" (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 161; Seineanu, Semasiol., 238; Rosetti, GS, V, 158; Rosetti, BL, V, 222; Tiktin; Candrea), solutie care nu este imposibila (se considera ca principala dificultate a acestei der. este rezultatul an › în, tipic pentru fondul lat., fapt în virtutea caruia Lambrior 103 atribuia împrumutul lui županŭ unei epoci anterioare sec. X, în vreme ce Rosetti, BL, V, 222, crede ca este vorba de un fonetism comun împrumuturilor din sl. meridionala. În realitate, acest rezultat este posibil si în epoci mai tîrzii cf. cîntar, frînc, mîndru. Totusi, solutia sl. nu este cu totul satisfacatoare, fiind vorba, în cadrul sl., de o formatie neclara (Berneker 368), probabil împrumut din alt idiom (Skok, Jugoslavenski istoriski časopis, 1936, 1). Pe de alta, sl. županŭ a dat în rom. rezultatul normal jupan, s.m. (domn), termen administrativ din sec. XVII-XVIII, fara circulatie reala, pe cînd jupîn, prin tratamentul sau general (pronuntarea dial. giupîn; forma înv. rotacizata giupîr, jupîr), pare sa apartina fondului lingvistic anterior sl. Din aceste ratiuni, s-a încercat sa se explice jupîn printr-un lat. •gypanus, din gr. γύπη "casa", cu suf. -anus (Giuglea, Dacor., III, 606-10; cf. împotriva Skok, Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 338), printr-un împrumut din avara (Skok; DAR; Puscariu, Lr., 257), sau, în sfîrsit, ca cuvînt autohton (Philippide, II, 15). Atrage atentia si coincidenta lui jupîn cu Diupaneos (alteori Diurpaneus), titlu ce i se da lui Decebal, rege al dacilor, si a carui semnificatie este necunoscuta: daca se admite ca acest titlu însemna "Domnul", der. nu prezinta mari dificultati fonetice (pentru di › ji, cf. jos, jumatate, ajuta; pentru a explica pastrarea lui n, ar trebui plecat de la o forma •Diupanus). Sa adaugam, totusi, ca acesta ar fi, în acest caz, singurul exemplu de cuvînt dacic care s-a pastrat în rom. Der. jupîneasa, s.f. (doamna); jupînita, s.f. (domnita, fiica de mare boier); jupînime, s.f. (adunare aleasa; înv., boierime).
jur, jur (-ruri), s.n. – Înconjurare, ocol, împrejmuire. – Var. (Mold.) giur. Mr. giur. Origine incerta. Se considera reprezentant al lat. gyrus ‹ gr. γῦρος (Philippide, Festgabe Mussafia, 46; Densusianu, Hlr., 80; Cipariu, Gram., 145; Candrea-Dens., 923; REW 3938; DAR; Rosetti, I, 63), cf. it., sp., port. giro, prov. gir; însa der. este dificil de explicat (cf. Graur, BL, V, 100). Rezultatul y › iu indica faptul ca împrumutul ar trebui sa fie posterior sec. X (Rosetti, II, 65), si prin urmare, nu poate proveni direct din lat.; caz în care ramîne fara o explicatie satisfacatoare rezultatul γυ › ğ. Daca se admite ca var. giur e primitiva, s-ar putea presupune ca rezultatul gyrus › •gir s-ar fi schimbat ca jimite › j(i)umatate sau bucin › bucium. Totusi, aceasta alterare este incerta la vocala tonica, si nu este necesara o asimilare sau disimilare. Comp. prejur, prep. (înv., în jur de); împrejur, adv. (în locul înconjurator); împrejura, vb. (a înconjura, a încinge), derivat de DAR direct din lat. pop. pergyrāre; împrejurare, s.f. (înconjurare; circumstanta, conditie; situatie, pozitie); împrejurator, adj. (care asediaza); împrejuras (var. împrejurean), s.m. (înv., vecin); împrejurime, s.f. (locul sau tinutul dimprejur); desprejura, vb. (a descinge; a pune în libertate, a da drumul). – Cf. înconjura.
jura, jurá (júr, át), vb. – 1. A întari, a promite prin juramînt. – 2. A afirma, a declara ceva sub juramînt. – 3. A blestema, a afurisi. – 4. A obliga sub juramînt. – 5. A implora, a ruga fierbinte. – 6. (Refl.) A afirma, a declara solemn. – 7. (Refl.) A se angaja, a-si lua asupra. – Var. (Mold.) giura. Mr. giur, giurare, megl., istr. jur. Lat. iūrāre (Puscariu 926; Candrea-Dens., 927; REW 4630; DAR), cf. it. giurare, prov., cat., sp., port. jurar, fr. jurer. Este dublet al lui înjura (mr. ngiur, megl. anjur), vb. (a blestema), cu pref. verbal în- (dupa Puscariu, 866; Candrea-Dens., 868; Puscariu, Dacor., VIII, 109 si DAR, acesta ar proveni din lat. iniūriāre, cf. fr. injurier › rom. injuria. Aceasta ipoteza nu pare probabila; în celelalte limbi romanice, vb. este neol., iar exemplul sard. ndzurdzare, dat de Puscariu, nu are valoare, cf. Wagner 112). Der. jurat, s.m. (cetatean ales sa ia parte la judecarea unor cauze penale); jurator, s.m. (martor; functionar care a depus juramîntul); juramînt, s.n. (afirmare, promisiune solemna), cf. megl. juramint, din lat. iūramentum (Puscariu 928; Candrea-Dens., 929; REW 4628; DAR), sau mai probabil der. intern, cu suf. -mînt, cf. crezamînt, legamînt; jurui, vb. (a promite solemn, a se angaja, a fagadui, a face o promisiune; a promite casatorie), cuvînt folosit în Mold. si Trans., pe care Draganu, Dacor., IV, 759-62 si DAR îl deriva din mag. gyürü "inel", gyürüzni "a promite casatoria" (ipoteza care lasa neexplicat primul sens, curent din sec. XVI, si care nu pare necesara, avînd în vedere sp. prometer "a se obliga", prometido "logodnic"); juruita, s.f. (promisiune, obligatie); juruinta, s.f. (promisiune). – Din rom. provin mag. zsurál "a blestema" si rut. žuraty "notabil" (Candrea, Elemente, 408).
lăcustă, lacústa (lacúste), s.f. – 1. Cosas (Pachytylus migratorius). – 2. Mîncau. – 3. Muc de tigara, chistoc. – 4. (Arg.) Concubina. – Mr. lacusta. Lat. •lacusta, în loc de locusta (Puscariu 934; Densusianu, Hlr., 94; Candrea-Dens., 941; REW 5098; DAR; Rosetti, I, 50; Giuglea, LL, I, 164); cf. it. locusta, sp. langosta, port. lagosta, v. fr. laouste, cat. llangosta. Sensul 3 se explica prin forma mucului de tigara, cf. sp. cigarro; sensul 4, poate prin presupusa lacomie a concubinelor. – Der. lacustar, s.m. (pasare, Pastor roseus).
lai, lái (láie), adj. – 1. Sur, brumariu, gri. – 2. De culoare închisa, negru. – Var. lau. Mr. laiu "negru". Origine necunoscuta. Explicatiile încercate pîna acum nu par suficiente. A fost considerat ca provenind din alb. ljaj "roscat, blond-auriu" (P. Papahagi, Jb., XII, 103), care ar putea reprezenta lat. flavus; dar, pe lînga dificultatile fonetice si semantice, nu exista alt ex. de cuvînt lat. intrat în rom. prin intermediul alb. Dupa Pascu, Beiträge, 35 si Pascu, I, 71 sta în locul lui •galai, din lat. galla "gogoasa de ristic". Der., din gr. λάγειος "iepuras" (Diculescu, Elementele, 440), este foarte neverosimila. Dupa Puscariu, Dacor., V, 547-50 si DAR, din lat. labes, "pata", explicatie putin probabila, deoarece în lat. acest sens este secundar (labes apartine aceleiasi familii cu labor), si ca în rom. sensul de "negru" este secundar (lai este culoarea gri natural a anumitor tipuri de lîna sau culoarea neagra amestecata cu alb sau carunt). Anterior indoeurop., dupa Lahovary 332. Daca se tine cont de faptul ca acest cuvînt se aplica numai la lîna, si ca indica o culoare naturala, asa cum rezulta de la spalarea lînii (cf. fr. écru, sp. crudo, care de asemeni a ajuns sa indice o culoare), ne-am putea gîndi la verbul la "a spala"; dar der. nu este clara, si ramîne neexplicata relatia obscura cu balai. Cf. laun. Din rom. provin ngr. λάίους (Murnu, Lehnw., 30), probabil alb. ljaj (Tiktin; DAR), sb. laja, slov. laja, lajka, ceh. lajka, rut. ljajistyi (Candrea, Elemente, 408).
lamb, lamb (lámburi), s.n. – 1. Un fel de rindea, lambare. – 2. Deschizatura, scobitura, taietura în lung. – 3. Fiecare dintre stinghiile de lemn sau de metal care fixeaza crucea carutei (trasurii). – Var. lamba (sensul 1-2) lambá. Tc. lamba (Bogrea, Dacor., I, 288; Lokotsch 1303; Tiktin; DAR). În general se considera ca al treilea sens reprezinta un cuvînt diferit, pe care Cihac, II, 164, îl deriva din sl. lubinŭ "de scoarta de copac" si DAR din rut., pol. lanwa (‹ germ. med. Lanne), în timp ce Tiktin, Candrea si Scriban îl considera de origine necunoscuta. Fara îndoiala, pare a fi vorba de acelasi cuvînt; numele sau se explica prin faptul ca este introducere a unei vergele într-o scobitura sau într-un locas, cf. bg. lamba "scobitura, cornisa dintata". – Der. lambar, s.n. (un fel de rindea); lambui, vb. (a scobi, a asambla, a îmbuca); lambuitor, s.n. (un fel de rindea); lambuiala, s.f. (îmbinare).
dictionar, dictionar explicativ al limbii romane
lamură, lámura (-ri), s.f. 1. Metal pretios pur, masiv, autentic. – 2. Crema, elita. Lat. lamina "bara de metal pretios" (lexiconul de la Buda; Tiktin; Bogrea, Dacor., III, 411; DAR). Rezultatul pl., •lamene, a trecut în lamuri prin analogie cu pl. terminate în -uri, cf. vergura, lature, tarm; sing. lamura este o reconstituire analogica. Giuglea, Cercetari lexicografice, 14, porneste mai curînd de la un lat. •lamŭla, si Candrea de la •lamnŭla; Graur, BL, V, 103, afirma ca nici una dintre explicatii nu este acceptabila; dar nu pare sa aiba dificultati în admiterea etimonului lamina, care corespunde semantic si se poate explica si prin fonetism. Mai înainte, Puscariu, ZRPh., XXVIII, 681, si Puscariu 935, REW 4869, se gîndisera la lat. •remola, din re-molere, care pare mai putin probabil, si Roesler 572 în gr. λαμπρός "stralucit(or)". Der. lamuri, vb. (a purifica; a depura metalele; a explica, a deslusi, a elucida, a netezi; a distinge), pe care Cretu 342 îl explica pornind de la lat. lumināre; nelamurit, adj. (neclar, confuz, indistinct); lamuritor, adj. (curatitor, purificator; explicativ, clarificator). Koerting 5614 îl explica pe lamuri prin lat. limulĭre, cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 281.
neprecizat, NEPRECIZÁT adj. v. DRAC (1). Fiinta imaginara, de sex masculin, întruchipare a spiritului rau; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuta. ♢ Expr. A fi dracul gol (sau împielitat) sau a fi drac împielitat = a) a fi rau, afurisit; b) a fi istet, poznas. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rau, ticalos; b) om întreprinzator, descurcaret. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tamâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dusmanie sau cu frica. E tot un drac = e totuna, e acelasi lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rau dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viata, neastâmparat. Parca a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabila. A baga (pe cineva) în draci (sau în toti dracii) = a intimida, a înfricosa (pe cineva); a face (pe cineva) sa depuna toate eforturile (de frica). Trebuie sa fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi gasita o explicatie logica a unei situatii încurcate sau când se banuieste o cauza ascunsa, greu de gasit. Si-a bagat (sau si-a amestecat) dracul coada, se zice când o situatie care parea clara se complica dintr-o data, capata o evolutie neasteptata. A trage pe dracul de coada = a fi foarte sarac, a o duce greu. A cauta pe dracul = a intra singur într-o încurcatura, a-si provoca singur neplaceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-si gasi) pe dracul = a o pati. A cauta pe dracul si a gasi pe tata-sau = a ajunge într-o situatie si mai rea decât aceea anterioara. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tata-sau = a purta (pe cineva) de colo pâna colo. A cere pe dracul si pe tata-sau (sau cât dracul pe tata-sau) = a cere (pe ceva) un pret exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face si pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lasa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a parasi (pe cineva sau ceva), a renunta definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecatii) a se duce fara sa se mai întoarca (si într-un loc nestiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fara sa-i mai stie nimeni de urma si fara sa-i mai doreasca revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o pati. La dracul! formula exclamativa de dispret prin care se exprima dorinta de a renunta la ceva, de a se lepada de ceva. Pe dracul! = (formula exclamativa de negatie) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamatii exprimând uimire, enervare, admiratie. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sanatos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creeaza neplaceri. (Glumet si ir.) Buruiana (sau iarba, tamâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extrema, cu sensul de "orice", "oriunde", "fie cine-o fi") Face si pe dracul. ♢ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde si-a întarcat dracul copiii, unde si-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepartat. [DEX '98]
lăptoc, laptóc (-curi), s.n. – Scoc de moara de apa. – Var. latoc. Sl. latuka "oala" (Cihac, II, 165; DAR), cf. rut. lokoty, pol. łotok, rus. latok. Sunetul p se poate explica printr-o falsa analogie cu lapte, deoarece apa se precipita în scoc facînd o spuma alba ca laptele (alta explicatie, mai putin plauzibila, în DAR).
lăscaie, lascáie (lascắi), s.f. – Para, aspru, moneda divizionara de cupru, valoare, înv., paritate. – Var. lescaie, letcaie. Rut. ljackyj "polonez", pol. lakci "polonez" (Tiktin; DAR). Se foloseste putin la pl., principalul sau înteles fiind acela de termen de comparatie, pentru a indica un obiect fara valoare ca sp. pito, pizca. – Lascaiata, s.f. (Olt., Banat, oala cu doua toarte) pare sa se explice prin ideea de "oala fara valoare, hîrb" (Candrea).
leagăn, leágan (leágane), s.n. – 1. Patut care se balanseaza pentru copiii mici. – 2. Început, origine. – 3. Scrînciob, dulap. – 4. (Înv.) Caleasca, sareta. – 5. Scaunel, capra vizitiului la trasurile cu suspensie. – 6. Vîrsa, instrument de pescuit în forma conica. – Var. leangan, leagana. Mr. leagîna, megl. legan, istr. leagar. Der. legana, vb. (a da în leagan un copil; a adormi cu cîntece un copil; a dezmierda, a desfata; refl., a se da în leagan; a merge leganat, a se balansa; refl., a se clatina, a oscila, a se balabani; refl., înv., a se îndoi, a sovai); leganator, adj. (care încînta); leganatoare, s.f. (servitoare care leagana); leganatura, s.f. (leganare). Origine nesigura. Pare sa provina dintr-un lat. •lecanis, din gr. λεϰάνη (si, de asemeni, λαϰάνη sau λεϰάνιον), "taler, galeata, jgheab", cf. rus. lochanĭ "lighean" (Vasmer, II, 62). De fapt, forma traditionala a leaganului este cea a unei copai facute dintr-un trunchi de copac taiat în doua, în directia înaltimii, si scobit, cf. albie, copaie. Dupa Boissacq 568, cuvintele gr. provin prin intermediul lui λέϰος "taler", dintr-o radacina indoeurop. •leq- "a se încovoia", cf. lat. lanx "taler, terezie de balanta". Semantismul pare normal: nu si fonetismul, care prezinta o oarecare dificultate. Ar trebui sa se admita o schimbare de accent, facilitat poate de vb. legana (cf. pieptene-pieptana, cumpana-cumpani, geamana-îngemana, etc.). Si asa, rezultatul ar trebui sa fie leagîna (ca în mr.), unde î s-ar fi deschis sub influenta lui e anterior si al lui e final de la pl. Forma de pl. a oscilat de la leagene (sec. XVII, înv.) › legene la leagane, care este forma acceptata astazi, poate datorita unei repugnante instinctive de a admite schimbarea lui g › ğ în interiorul cuvîntului. Este un cuvînt comun (ALR, I, 287); si prezenta formei rotacizate (cf. istr.) arata fara putinta de tagada o apartenenta la fondul lingvistic primitiv. Der. din gr. λεϰάνη sau λαγένα a fost deja propusa de Roesler 571, dar nu a fost acceptata, si nici n-ar putea fi, caci Roesler pornea de la gr. moderna. Laurian si Massim se gîndeau la gr. λίϰνον "leagan"; si Candrea presupune ca acest ultim cuvînt ar fi trecut în lat. în forma •ligĭnus, a carei der. nu pare corecta (caci dificultatea rezultatului gi › ga, se explica, neconvingator, prin paralelismul cu cearcan si mesteacan). Toate celelalte ipoteze pleaca de la vb. legana, considerat ca originar, în timp ce leagan ar fi un postverbal. Parerea cea mai acceptata astazi, din cîte se pare, este cea a lui Puscariu, care se bazeaza pe un lat. •lĭgĭnāre, der. din ligare. Explicatia semantica se gaseste în faptul ca anumite leagane se leaga de o grinda din tavan pentru a le usura balansul (Puscariu, Lat. li, 172; Puscariu 957; REW 5028; Tiktin; Puscariu, Dacor., I, 228; Rosetti, I, 58 si 168; Iordan, BF, IX, 149; cf. Rohlfs, Differenzierung, 57; Draganu, Dacor., III, 509-14, explica lat. •lĭgĭnāre printr-un radical •lig- "a misca"). – Dar obiceiul leaganelor legate de tavan exista doar în Trans. si nu e sigur ca-i cel initial; fonetismul nu inceteaza sa prezinte dificultati; si nici evolutia semantica propusa nu pare probabila, deoarece •lĭgĭnāre "leagane" ar trebui sa însemne, dupa acelasi Puscariu, "a lega leaganul", adica faza de pregatire a lui legana, care se da o singura data; asa ca •lĭgĭnāre doar în mod fortat ar putea ajunge sa însemne "a legana" (dupa cum în iter facere nu putem conchide ca facere ar putea ajunge sa însemne "a calatori"). Cu atît mai putin pare convingator etimonul •legivinare, de la levis compus cu agināre (Candrea-Dens., 943; Densusianu, GS, II, 317), cu sensul de "a se misca încet". În fine, nu sînt probabile explicatiile încercate pe baza împrumuturilor moderne din mag. lengetni, logatni (Cihac, II, 511); din alb. lëkunt "a legana" (Miklosich, Rum. Unters., II, 22); din bg. legalo "cuib" (Byhan 264); din mag. lengeni "a undui, a face valuri" (Scriban).
left, left (léfti), s.m. – 1. Moneda de aur de cinci ducati. – 2. Medalie, medalion. – 3. Colier, salba. Ngr. λεφτόν, forma populara a lui λεπτόν "centima" (Cihac, II, 668; DAR; Gáldi 205). Nu este posibila der. din bg. levče "moneda" (Pascu, Arch. Rom., VII, 559). Sensul 3 se explica prin uzul comun al medaliilor de aur cu margele în sirag.
lefter, léfter (léftera), adj. – Fara bani. – Mr. elefter "liber". Ngr. ἐλεύθρος "liber" (Tiktin; DAR; Gáldi, 205), interpretat glumet, cf. alb. ljeftër "liber", bg. levter "celibatar". – Der. lefteri, vb. (a curata, a lasa fara bani); leftereala, s.f. (cheltuiala mare; actiunea de a ramîne fara bani); lefterie, s.f. (credit), din ἐλευθρία "libertate" (DAR se îndoieste de aceasta explicatie, bazata pe o dificultate semantica; trebuie sa fie o aluzie la închisoarea pentru datornici, institutie care facea din pierderea creditului un sinonim cu pierderea libertatii).
lega, legá (lég, legát), vb. – 1. A prinde cu o sfoara etc. – 2. A uni, a adauga, a înlantui cu noduri sau legaturi. – 3. A amara, a fixa, a propti. – 4. A îmbuca, a îmbina, a umple. – 5. A strînge, a împiedica miscarea, a întepeni. – 6. A cartona, a brosa (o carte). – 7. A vorbi coerent. – 8. A încinge, a înfasura. – 9. A înflori, a rodi. 10. A întari, a solidifica un sos. – 11. A îngrosa o marmelada. – 12. A fixa, a stabili, a decide, a institui. – 13. A obliga, a constrînge, a sili. – 14. A impune precepte morale sau bisericesti. – 15. A uni prin casatorie. – 16. A prohibi, a interzice. – 17. A face pe cineva neputincios prin interzicerea vrajilor. – 18. A comunica, a pune în legatura. – 19. (Refl.) A intra în contact, a se împrieteni. – 20. (Refl.) A se dedica. – 21. (Refl.) A se încaiera cu cineva. – 22. (Refl.) A se compromite, a obliga. – Mr., leg, ligare, megl. leg, ligari, istr. legu. Lat. lĭgāre (Puscariu 958; Candrea-Dens., 969; REW 5024; DAR), cf. it. legare, prov., sp., port. liar, fr. lier. Sensul 17, explicat gresit de Iordan, BF, IX, 140, plecînd de la obiceiul de a castra taurasii legîndu-le testiculele (cf. M. L. Wagner, BF, X, 158), este o evolutie normala a sensurilor 14 si 16. Der. legat, adj. (unit, fixat, întepenit; brosat, coerent; gros, dens; robust, voinic; obligat; îngradit; neputincios; împlinit, format perfect, despre persoane); legator, adj. (care leaga); legator, s.m. (cel care leaga carti, paie etc.; încarcator de snopi); legatoreasa, s.f. (cea care leaga carti, snopi); legatoare, s.f. (legatoreasa; banda, fasa; aliaj, amestec; cravata; grinda); legatorie, s.f. (atelier de legare a cartilor, serviciul legatorului; Arg., razie); legamînt (mr. ligamîntu), s.n. (legatura; relatie; conventie, pact, obligatie, compromis; farmec, descîntec, vraja), cu suf. -mînt (dupa Puscariu 959; Candrea-Dens., 972; REW 5023; DAR; direct din lat. lĭgamentum); legatura, s.f. (unire; brosare de carte; coarda, curea; lant, fiare; copula; legare de pamînt; înv., fundament, ciment; bandaj, pansament; manunchi, snop; boccea, pachet; relatie, tratat; unire, alianta; uniune libera, relatii amoroase; conventie, acord; compromis, obligatie; mandat, obligatie religioasa sau morala; decret ecleziastic; descîntec menit sa îndeparteze lupii; vraja care împiedica pe proaspatul casatorit sa realizeze unirea trupeasca), cu suf. -tura (dupa Puscariu 960; Candrea-Dens., 970; REW 5026; DAR, direct din lat. lĭgatŭra, cf. mr. ligatura, it. legatura, sp. ligadura); legatui, vb. (a obliga; refl., a se obliga, a se compromite; refl., a se întelege, a cadea de acord), cu suf. -ui; legatuiala, s.f. (învoiala, acord; obligatie); legatuinta, s.f. (legatura, lat; obligatie, pact). Cf. dezlega.
lege, lége (légi), s.f. – 1. Putere, autoritate. – 2. Norma, regula. – 3. Regula divina. – 4. Religie, credinta, confesiune. – 5. Drept. – 6. Justitie, tribunal. – 7. Sentinta, decizie judecatoreasca. – Mr. leage. Lat. lēgem (Densusianu, Hlr., 192; Puscariu 961; Candrea-Dens., 974; REW 5008; DAR), cf. alb. lidžë (Philippide, II, 646), it. legge, prov., port. lei, fr. loi, cat. lley, sp. ley. Sensul de "religie" este vechi rom., cf. sp. ley "religie, credinta", gal. lei "fidelitate", fr. loi "religie"; de aceea nu se sustine ipoteza lui Seineanu, Semasiol., 77, care explica acest sens din rom. prin sl. zakonŭ. Der. legiui, vb. (a stabili prin lege; a judeca, a da sentinte), cu suf. -ui; legiuire, s.f. (legislatie; dispozitie legala, norma; justitie; litigiu); nelegiuire, s.f. (injustitie; crima, sacrilegiu, impietate; delict, ilegalitate); legiuit, adj. (legal; legitim, drept; condamnat); nelegiuit, adj. (ilegal; injust; criminal; nelegitim, bastard); legiuitor, adj. (legislativ); legiuitor, s.m. (legislator). Der. neol. legal, adj., din fr. légal; nelegal (var. ilegal), adj.; ilegalitate, s.f.; legalmente, adv.; legaliza, vb.; legifera, vb.; legislati(un)e, s.f.; legislativ, adj.; legislator, s.m.; legislatura, s.f.; legist, s.m.; legitim, adj.; nelegitim (var. ilegitim), adj.; legitimitate, s.f.; legitima, vb.; legitimati(un)e, s.f.; legitimist, adj., toate din fr.
legendă, legénda (legénde), s.f. – 1. Mit. – 2. Inscriptie pe o moneda sau pe o medalie, explicatie la baza unei placi. Fr. légende. – Der. legendar, adj., din fr. légendaire; legendar, s.n. (Trans., înv., enciclopedie, manual de învatamînt elementar), din germ. Legendar.
lemn, lemn (lémne), s.n. – 1. Bustean. – 2. Arbore. – 3. Trunchi, buturuga, ciot. – 4. Surcea, tandara, retezatura. – 5. Vreascuri, trunchiuri (de foc). – 6. (Înv.) Crucea lui Iisus. – 7. (Rar) Cosciug, sicriu. – Mr. lemnu, megl. lemu, istr. lęmnę. Lat. lĭgnum (Puscariu 963; Candrea-Dens., 976; REW 5034; DAR), cf. it. legno, sp. leño, port. lenho. Sensul de "arbore" exista si în lat. tîrzie si în it.; explicarea acestui sens prin influenta sl. drĕvo (Seineanu, Semasiol., 80; Rosetti, III, 99) este lipsita de fundament. Der. lemnus, s.n. (betisor de tac sau puscoci de copil, întinzator al ferastraului de mîna; scoarta folosita drept colorant; Trans., fosfor); lemnusca, s.f. (planta, Lythrum salicaria); lemnos, adj. (de lemn, tare), cu suf. -os (dupa Puscariu 965; Candrea-Dens., 978; REW 5033 si DAR, din lat. lĭgnōsus, cf. mr. limnos); lemnoasa, s.f. (varietate de struguri); lemniu, adj. (culoarea lemnului crud); lemnie, s.f. (planta, Lythrum salicaria); lemnar, s.n. ( taietor de lemne; tocator; dalta), cu suf. -ar (dupa REW 5032 si DAR, din lat. lĭgnārium); lemnar, s.m. (dulgher, tîmplar), cu acelasi suf. (dupa Puscariu 964; Candrea-Dens., 977 si DAR, din lat. lĭgnārius, cf. mr. limnar); lemnareasa, s.f. (nevasta dulgherului); lemnarie, s.f. (tîmplarie, depozit de lemne; cherestea, lemne de constructie); lemnarit, s.n. (mestesugul lemnarului; impozit pe dreptul de a taia lemne); lemnama, s.f. (multime de lemne), care pare sa reproduca lat. lĭgnamen (DAR), se foloseste în Banat; lemnet, s.n. (Olt., Banat, lemnarie, lemne multe), cu suf. -et; lemnitura, s.f. (Trans., armatura care sustine galeria unei mine); înlemni (var. lemni), vb. (a întepeni, a ajunge teapan; a ramîne stupefiat, a ramîne paf); lemnosa (var. lemnosi), vb. refl. (a se face fibros). – Cf. untdelemn.
lepăda, lepadá (lépad, lepadát), vb. – 1. A arunca, a azvîrli. – 2. A lua, a scoate, a descarca. – 3. A respinge, a înlatura. – 4. A alunga, a expulza. – 5. (Trans., Banat) A varsa, a vomita. – 6. A avorta. – 7. A parasi, a lasa. – 8. (Refl.) A nega, a se apara, a se dezvinovati. – 9. (Refl.) A renega. – Mr. me aleapidu "ma grabesc". Lat. lapĭdāre (Lexiconul de la Buda; Puscariu 936, cu dubii; Tiktin; Iordan, Dift., 152; Capidan, Aromînii, Bucuresti 1932, p. 220; Candrea). Dificultatea care se opune acestei derivari este de ordin semantic, deoarece e greu sa se porneasca de la sensul din lat. a lapida. Dar pe lînga sensul curent, cuvîntul trebuie sa fi avut în limba populara acelasi sens cu dilapĭdāre, cum ar fi "a arunca cu pietre; a azvîrli (ca pe un lucru inutil)". Sensul de "a azvîrli" este în mod sigur primar, deoarece explica si pe cel din mr. si coincide cu cele mai vechi exemple: lepadara grîul în mare (Cod. Voronetean); sa lepadam tot raul (Coresi); leapada icoanele de în biserica (Moxa). Der. din lat. liquidāre (E. Herzog, Dacor., I, 220-22 si Dacor., V, 483-96; REW 5076a; cf. împotriva Rosetti, I, 160) nu pare posibila. Cu atît mai putin este convingatoare ipoteza care porneste de la un lat. •lepidāre, de la lepis "scama", cu sensul primitiv (despre sopîrle) "a napîrli anual" (Dragan, Dacor., VI, 295-9 si VII, 139) explicatie preferata, se pare, de DAR, cf. REW 5076a N. Nu au nici o probabilitate explicatiile date de Cihac, II, 512 (din mag. lapedál "respins, aruncat") si de Cretu 341 (lat. vilipendĕre). Der. lepadat, s.n. (avort); lepadatoare, s.f. (cucurbetica, Aristolochia clematitis); lepadatura, s.f. (avort; stîrpitura; prostituata; deseu, rebut). – Din rom. provine mag. lapedál si sas. lepedan "a arunca".
leurdă, léurda s.f. – Varietate de usturoi salbatic (Allium ursinum). Origine necunoscuta. S-a încercat explicarea acestui cuvînt prin intermediul alb. hudërë "usturoi" (Cihac, II, 718; Philippide, II, 719; Rosetti, II, 118); dar aceasta ipoteza pare insuficienta. Dupa Diculescu, Elementele, 434, dintr-un gr. •λεβυρήδης cu suf. -ida; dupa Scriban, în legatura cu lat. luridus. Der. par sa arate ca sensul primar nu este cel de "usturoi", ci cel de "padure mlastinoasa", cum sînt cele în care creste în mod spontan aceasta planta; din aceasta cauza e posibil sa ne gîndim la o origine expresiva: leurda ar putea fi o var. a lui leopa, leoarba, leoarca, cu sensul de "loc unde bolboroseste". – Der. leurdeasa, s.f. (padure); leurdar, s.m. (tîlhar). – Din rom. provine rut. levurda.
leurdă, léurda s.f. – Varietate de usturoi salbatic (Allium ursinum). Origine necunoscuta. S-a încercat explicarea acestui cuvînt prin intermediul alb. hudërë "usturoi" (Cihac, II, 718; Philippide, II, 719; Rosetti, II, 118); dar aceasta ipoteza pare insuficienta. Dupa Diculescu, Elementele, 434, dintr-un gr. •λεβυρήδης cu suf. -ida; dupa Scriban, în legatura cu lat. luridus. Der. par sa arate ca sensul primar nu este cel de "usturoi", ci cel de "padure mlastinoasa", cum sînt cele în care creste în mod spontan aceasta planta; din aceasta cauza e posibil sa ne gîndim la o origine expresiva: leurda ar putea fi o var. a lui leopa, leoarba, leoarca, cu sensul de "loc unde bolboroseste". – Der. leurdeasa, s.f. (padure); leurdar, s.m. (tîlhar). – Din rom. provine rut. levurda.
licăi, licaí (-aiésc, – ít), vb. – A linge, a linchi. – Var. lincai, linchi, linciuri. Creatie expresiva. Alte explicatii par echivoce (din v. germ. lecchon, Diez, I, 246; din sl. lokati, Miklosich, Lexicon, 343 si Cihac, II, 171; acelasi Cihac, II, 511, pune în legatura pe linciuri cu leciu, si Scriban, cu mag. lecsegni "a plesni, a trosni". Lui linchi îi corespunde limpi, vb. (a linge), cu var. limbi (sec. XVIII), prin confuzie cu limba. Der. li(n)cait, s.n. (lipait, lingere); lincaiala, s.f. (linsoare); linciureala, s.f. (plescaiala, balaceala). Se întîlneste cu der. expresive de la lap si liorc.
lighioană, lighioána (lighioáne), s.f. – Bestie, animal, dihanie. – Var. lighioaie. Deformare populara a lui leghion, s.n. (înv., legiune), din ngr. λεγεών (Tiktin; Candrea), partial prin intermediul sl. legeonŭ. Pl. leghioae "legiuni" exista înca de la Dosoftei (sec. XVII); de la el s-a format sing. regresiv reprezentat de var. Alte explicatii sînt fantastice: din ngr. ἄλογα εϊνα "vietati mici" (Cihac, II, 669) sau în loc de •lighian ‹ libian (Bogrea, Dacor., IV, 828). Semantismul se explica prin întelesul intermediar de "demon", plecînd de la expresia leghioane de draci, frecventa în literatura religioasa.
lihni, lihní (lihnésc, lihnít), vb. – A debilita, a face sa lesine, a provoca slabiciune, mai ales de foame. – Var. ligni. Ngr. λιχνεύομαι, cu var. λιγναίνω, λιγνεύω, care explica var. rom. (cf. Tiktin; Candrea; Scriban), cf. si aligni. Se foloseste mai ales part. lihnit (mort de foame). – Der. lihneala, s.f. (lesin, sfîrseala).
lînced, lîncéd (lấnceda), adj. – 1. Gales, debil. – 2. Bolnav. – 3. Melancolic, abatut. – Megl. lîngit, lîngid. Lat. languĭdus (Puscariu 976; Candrea-Dens., 994; REW 4890; DAR), pastrat numai în rom. (în celelalte idiomuri romanice sînt derivari neol., cf. Rosetti, I, 168). Rezultatul g › c este modern (totusi se aude var., rara, lînged). A fost explica prin analogie cu muced; dar pare mai curînd efectul unei disimulari g...d. Der. lîncezi, vb. (a zacea; a fi bolnav, a avea o suferinta, a vegeta, a se istovi); lîncezeala (var. lîncezime, înv., lîngejune), s.f. (boala, suferinta). Cf. lîngoare.
lîngoare, lîngoáre (lângóri), s.f. – 1. Boala, suferinta. – 2. Tifos, febra tifoida. – Var. lingoare, lungoare. Mr. lîngoare, lungoare, megl. langoare. Lat. languōrem (Puscariu 980; Candrea-Dens., 1001; REW 4891; DAR), pastrat numai în rom. (Rosetti, I, 169). Pentru semantism, cf. Seineanu, Semasiol., 189. Este cuvînt comun (ALR, I, 111); var. se explica prin încrucisare cu lingere sau cu lung. Cf. si lînced. – Der. lînguros, adj. (bolnavicios, slab), dublet al neol. languros, adj. (gales), din fr. langoureux. Lînji, vb. (a lîncezi), cuvînt rar, pe care Puscariu 982 îl crede der. de la un lat. •languῑre, pare sa rezulte dintr-o confuzie cu tînji. Lungurica, s.f. (planta, Galeopsis Tetrahit), sta în loc de •lîngurica (Tiktin).
lip, lip s.n. – Murdarie, slin. – Var. lep. Ngr. λίπος "grasime", cf. it. S. lippu (Battisti, III, 2206). Dupa Tiktin, Candrea si Scriban, din sl. lĕpŭ "clei de lipit", pol., rut. lep, singurul care poate explica var. În Mold.
lişiţă, lísita (lísite), s.f. – Pasare (Fulica atra). – Var. lesita. Probabil din leasita, f. normal al lui leah "polonez", cf. alt nume al sau rata leseasca. Intermediul rut., propus de Scriban, care însa nu exista, pare inutil. Numele bg. , sb., cr. liska, pol. lyska (Cihac, II, 173; Tiktin; Candrea) nu constituie o explicatie suficienta.
lume, lúme (lúmi), s.f. – 1. Lumina. – 2. Univers, creatie. – 3. Oameni. – Mr., istr. lume, megl. lumi. Lat. lūmen "lumina" (Puscariu 993; Candrea-Dens., 1014; REW 5161; Densusianu, GS, II, 324), cf. it., prov., port. lume, cat. llum, sp. lumbre. E dubletul lui lumina. Se presupune ca semantismul se explica printr-un calc al sl. svĕtŭ "lumina; lume" (Rosetti, III, 90); dar ipoteza nu-i necesara, deoarece evolutia poate fi spontana, cf. mag. világ, care are si el cele doua sensuri. – Der. lumesc, adj. (laic; de lume; veneric); lumet, adj. (lumesc, frivol); lumeste, adv. (laic).
luneca, lunecá (lúnec, lunecát), vb. – 1. A curge, a glisa. – 2. A se scurge, a scapa. – 3. A gresi. – Var. aluneca (cu der.). Mr. alunic, arunic, megl. lurec, luricari. Lat. lūbrĭcāre (Philippide, Principii, 98; Puscariu 997; Candrea-Dens., 1021; Pascu, I, 38; REW 5132); dar aceasta ipoteza nu este sigura, deoarece nu s-a dat o explicatie suficienta prezentei lui n. Ipoteza lui Meyer, Alb. St., IV, 36 (lat. •lūnĭcāre, de la lūna) nu apare mai convingatoare. – Der. lunecatura, s.f. (alunecare, derapare); alunecatoare, s.f. (piesa culisanta la tun); lunecos, adj. (care aluneca); lunecus, s.n. (ghetus).
lut, lut (lúturi), s.n. – 1. Argila. – 2. Pamînt. – Mr., megl., istr. lut. Lat. lutum (Puscariu 1005; Candrea-Dens., 1032; REW 5189), cf. it. loto, sp., port. lodo. – Der. lutarie, s.f. (loc unde se extrage argila); lutisor, s.m. (rosu aprins, ocru); lutos, adj. (argilos), care poate proveni si direct din lat. lutōsus (Puscariu 1006; Candrea-Dens., 1033; REW 5186); lutui, vb. (a tencui, a lipi). Ngr. λοῦτος pare sa se explice din rom. (Meyer, Neugr. St., II, 76).
măcăleandru, macaleándru (macaléndri), s.m. – Albinarel (Acanthis cannabina). Origine îndoielnica. În general e considerat der. din rut. makoljandra (Tiktin; Candrea), pol. makolagwa; dar aceste cuvinte par provenite din rom. Scriban propune un χαμαί ϰάλανρδος "o specie de ciocîrlie", care este putin probabil (der. directa din ngr. ϰάλανδρος, Philippide, Principii, 151, nu explica fonetismul). Numai în Mold.
măceş, macés (macési), s.m. – Trandafir-salbatic (Rosa canina). – Var. macies. Megl. maces. Origine îndoielnica. Poate dintr-un bg. mečeška (šipka), planta. Arbustul se numeste în bg. diva šipka "trandafir salbatic", dar cf. numele lat. si sp. Cf. si slov. macés(en) "zada". Alte explicatii sînt insuficiente: de la maracinis (Cretu 345); din sb. mekuša "mar sau para moale" (Cihac, II, 180), legat de maci; din mag. Mátyás "Matei", ipoteza care nu explica megl. (Tiktin; Scriban). – Der. macese (var. maceasa), s.f. (fructul macesului).
măciucă, maciúca (maciúci), s.f. – 1. Ciomag, bîta. – 2. Aparat de gimnastica. – Var. (Trans., Banat) mocioaca. Mr. matuca, megl. macioc, maciuca, ceamuga. Formatie expresiva, bazata pe radacina mac-, cf. moaca si celelalte ex. adaugate acolo; format ca si caciula din coc (cf. maciulie fata de caciulie, si pentru alternanta suf., napîrca fata de sopîrla). Forma initiala trebuie sa fi fost maciuga, cf. maiug, svîrluga si megl. Pentru valoarea expresiva, cf. sp. machuca "mai", machucar "a lovi cu ciomagul", bazate pe aceeasi idee de "obiect rotund" (Corominas, III, 393). În mod traditional se admite ca e vorba de un lat. •matteuca, cf. v. port. massuca, fr. massue, picard. machuque (Philippide, Principii, 63; Puscariu 1011; Candrea-Dens., 1036; Tiktin; REW 5426); aceasta der. este greu de admis, bazîndu-se pe un lat. mateola, rara si putin atestat, si pe suf. -uca, socotit de origine galica. Der. maciucas (var. maciucar), s.m. (bataus); maciucat, adj. (care are la capat o sfera); maciucos, adj. (în forma de maciuca); maciulie (var. Banat mociolie), s.f. (sfera, cap, bulb); cf. it. maciulla (var. Trans. baciulie, bociulie, pare sa se explice prin încrucisarea cu mag. bötök "bumb, boboc", cf. Tiktin); mascat (var. mascat, megl. macicat), adj. "grauntos", în loc de maci(u)cat (Densusianu, GS, VI, 364; REW 5426; dupa Cihac, II, 514, din mag. magvas "granulat". – Din rom. provin bg. mačuk, mačak (Capidan, Raporturile, 208), sb., cr., slov. macuga (Candrea, Elemente, 403), rut. mačug, pol. macsuga (Berneker, II, 1; Wędkiewicz, Mitt. Wien, I, 265), ngr. ματσούϰα (dupa Roesler 573 si Cihac, II, 671, rom. provine din ngr.), mag. macsuka, matyuka.
măghiran, maghirán (maghiráni), s.m. – Planta (Origanum majorana). – Var. magheran. Lat. med. maiorana, prin intermediul it. maggiorana, si de aici pe cale necunoscuta, poate ngr. (cf. ματζουράνα) sau sl. (cf. rut. mageran), cf. fr. marjolaine, sp. mejorana (REW 398), germ. Majoran, Meieran. Der. directa din it. (Pascu, Beiträge, 8; Candrea) sau din germ. este putin probabila, cea din rut. (Scriban) nu este suficienta pentru a explica extensiunea cuvîntului rom.
măgură, magúra (mắguri), s.f. – 1. Munte. – 2. Deal, colnic. Creatie expresiva, plecînd de la radacina •mac- sau moc-, care indica ideea de "obiect rotund, maciulie", cf. moaca, maciuca. Sing. •mag sau •mog s-ar fi reconstituit în magura, pe baza pl. maguri. Pentru semantism, cf. bot, sp. morro "obiect rotund" si "muncel" si, la fel, ngr. μάγουλον "urma de roata", fata de μάγουλα "deal" (de unde mr. magula "deal", alb. maguljë "colnic"). Ngr. si alb. nu ajung pentru explicarea cuv. rom., deoarece trecerea lui l › r se produce numai în elementele care apartin fondului traditional: în consecinta, se poate admite doar ca cuvîntul ngr. este total independent de cel rom., cum credem, sau ca ambele provin dintr-un cuvînt anterior. Ultima ipoteza pare sa fi sedus pe majoritatea cercetatorilor: cuvînt dacic (Hasdeu, Cuv. din Batrîni,I, 280), tracic (Pascu, Arch. Rom., VI, 224), balcanic (Hubschmidt, Sard., I, 105); preindo-european (M. L. Wagner, Arch. Rom., XV, 228; S. Pop, Romance Philology, III, 117-34; Lahovary 333), ipoteze care presupun toate un •magula pe atît de obscur pe cît e de nesigur. Semnalam ca s-a gîndit si la lat. macula (Diez, I, 256); la un lat. •magulum (Meyer, Neugr. St., III, 40; Papahagi, Notite, 33; Pascu, II, 62); la un sl. •magula, care ar explica si sl. mogyla, v. movila (E. Schwarz, Arch. slaw. Phil., XLI, 134; cf. Wędkiewicz, R. de Slavistique, VI, 111), dar care nu explica rotacismul din rom.; la sl. (sb.) gomila (Cihac, II, 182), sau bg. mogila (Conev 39), ambele la fel de imposibile; la un gepid •mögila (Diculescu; Scriban), total dubios; si ca, adesea, filologia se limiteaza sa semnaleze corespondenta cu alb. maguljë, fara sa traga de aici nici o concluzie (Densusianu, Hlr., 352; Philippide, II, 721; Meyer 119; Rosetti, II, 118), sau, dimpotriva, dînd ca sigura der. din albaneza (Berneker, II, 69; Densusianu, GS, I, 351). Der. magurea, s.f. (colnic), conservat în toponimul Turnu-Magurele. – Din rom. provin ceh. mahura, pol. magora.
măi, mắi interj. – Serveste la adresare si mirare. – Var. (Munt.) ma. Lat. mǒdǒ, redus la •mo, cf. it. mo, sard. moi, immoi; cf. amu si, pentru dezvoltarea vocalei finale, cazul paralel al lui post › poi › pai. Explicatiile anterioare considera acest cuvînt inseparabil de mare (Cihac, II, 718; Tiktin; Seineanu, Istoria filologiei, 345; Philippide, II, 722; Pascu, II, 65); dar aceasta identitate nu pare evidenta. Cu atît mai putin sigura este afirmatia dictionarelor în general, ca este interj. de adresare catre un barbat, caci în Mold. se foloseste si pentru femei si ca peste tot este foarte folosita în imprecatie fara obiect definit: mai, sa fie-al dracului. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 198).
mal, mal (máluri), s.n. – 1. (Munt.) Deal, colina. – 2. Ţarm, riviera. – Mr. mal "morman", meal "tarm". Origine necunoscuta. Coincide cu alb. malj "munte", dar nu poate fi explicat cuvîntul rom. prin alb. S-a considerat cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Hasdeu, Cuv. din batrîni, I, 288; Meyer 256; Philippide, II, 720; Densusianu, Hlr., 17; Pascu, I, 190; Rosetti, II, 59; A. Badía Margarit, Mal "roca" en toponimia pirenáica catalana, în Actas I reunión toponimica pirenáica, Zaragoza 1949, 35-38; H. Krahe, Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden 1955, 101), si s-a pus în legatura cu toponimul dac Malva, cf. Dacia Malvensis, cu iliricul Dimallum, si cu let. mala. Originea sl. (mĕlŭ "teren argilos", cf. Cihac, II, 183) este improbabila. Sensul de "colina", pe care îl mentioneaza cu rezerve Tiktin, este curent în Muscel si Dîmbovita, în ciuda absentei lui din dictionare. Prezenta lui l final, înainte intervocalic, arata clar ca nu se poate considera un cuvînt mostenit. E posibil sa ne gîndim la o radacina expresiva; în acest caz ar fi cuvînt identic cu maldac, s.n. (Mold., morman, gramada, teanc) a carui der. din ngr. μανδάϰη (Cihac, II, 672; Philippide, Principii, 107) este nesigura; der. maldaci, vb. (a aseza un morman în asa fel încît sa para mai bogat decît este); si cu maldar (var. Mold. maldur), s.n. (gramada, morman), care s-a încercat sa fie legat, cu putina probabilitate, de germ. Malter "masura de capacitate pentru cereale", prin intermediul pol. maldr (Cihac, II, 184; Berneker, II, 11; Pascu, Arch. Rom., VII, 559) sau de tc. maldar "bogat" (Popescu-Ciocanel 37; T. Papahagi, GS, VII, 295). Der. maluros, adj. (muntos); malurean, s.m. (muntean); malustean, s.n. (Mold., deal); maldarar, s.m. (unul din cei 40 de servitori care aprovizionau cu fîn grajdurile domnesti), sec. XVIII; maldari (var. malduri), vb. (a îngramadi). Mag. mál pare sa provina din rom. (Draganu, Dacor., 206; cf. împotriva lui L. Treml, Études hongr., VI, 375).
mălai, malái (maláiuri), s.n. – 1. (Mold., Trans.) Mei (Panicum miliaceum). – 2. (Trans.) Teren cultivat cu mei. – 3. (Mold., Trans.) Faina de mei. – 4. Faina de porumb, porumb macinat. – 5. (Mold.) Pîine de mei sau de porumb. – Var. (Mold.) malai (sensul 2, pl.) malaie. Origine necunoscuta. S-a încercat explicarea acestui cuvînt ca mostenire daca (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, 52); ca urmas al sl. mlĕti, melją (Cihac, II, 184; Tiktin; Scriban); cu un cuvînt mei lai (Weigand, Jb, XVI, 78; Bogrea, Dacor., IV, 831; REW 5572); sau prin lat. amylum (‹ gr. ἄμυλος), cu suf. -alium (Giuglea, Dacor., III, 599). Nici una din aceste ipoteze nu este satisfacatoare. Apare evidenta înrudirea cuvîntului cu mamaliga, cu atît mai mult, cu cît ambele lipsesc din dialecte. Daca-i vorba de o formatie interna si expresiva, ne-am putea gîndi la o forma primitiva •mamalaie, cu aceeasi reduplicare ca în mamaliga si cu suf. expresiv diferit, cf. harmalaie, harabaie, vîlvataie etc. Baza expresiva ar fi, într-un astfel de caz, reduplicarea m-m, cu sensul de "aliment", ca în mama si mamaliga; si forma actuala, malai, ar fi reconstituita dupa pl. malaie, cu pierderea reduplicarii ca în maliga. Der. malaoi, s.n. (turta din samînta de cînepa); malaoi, s.m. (floarea-soarelui, Helinathus annuus; planta, Helianthemum alpestre). Din rom. provin rut. maljaj, pol. malaj (Miklosich, Wander., 10; Berneker, II, 10), rus. malai (Vasmer, II, 90), bg. malai (Capidan, Raporturile, 225), mag. malé (Edelspacher 18).
mălin, malín (malíni), s.m. – Arbust (Prunus padus). Sl. (bg., cr., slov., ceh., pol., rus.) malina "zmeura" (Cihac, II, 185; Berneker, II, 12; Pascu, II, 220; Conev 44). Confuzia semantica se explica prin prezenta plantei în aceleasi desisuri în care creste zmeura. – Der. malina, s.f. (fructul malinului); malinis, s.n. (munte în care exista multi arbusti din aceasta specie); malinita, s.f. (tulichina, Ligustrum vulgare).
mamon, mamón (mamóni), s.m. – 1. Demonul lacomiei. – 2. Diavol. – Var. mamona. Ngr. μαμωνᾶς, în parte prin intermediul sl. mamona (Tiktin; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 171). Probabil ca marmon, s.m. (Arg., evreu), trebuie explicat prin acelasi cuvînt, cu infix expresiv.
mămăligă, mamalíga (mamalígi), s.f. – 1. Terci sau pasta de faina de porumb fiarta, formeaza baza alimentatiei taranului în majoritatea regiunilor tarii, înlocuind pîinea. – 2. Prostanac. – Var. (munt.) maliga. – Mr. mumalig. Creatie expresiva, bazata pe consonanta mama "hrana" (P. Papahagi, Notite, 31; Capidan, Dacor., VII, 131; cf. Graur, BL, IV, 97), cf. mama si mr. mama "terci pentru copii", sau, mai probabil, pe lat. mamilla cu suf. diminutival -ica sau -iga. Apare în toate idiomurile balcanice: tc. mamaliga, ngr. μαμαλίνγα, alb. mamalingë, mag. mamaliga, bg. mamaliga, sb., cr. mamaljuga, rut. mamalyg, cuvinte explicabile suficient prin rom. Fara îndoiala, s-a semnalat ca sursa pentru rom. ven. melega "hrisca" (Cihac, II, 185; Meyer, Türk. St., I, 2), der. care nu pare probabila. Cf. malai, mamaruta. Der. mamaligar, s.m. (taran; natîng; valah); mamaligos, adj. (moale, rascopt). Pentru împrumuturi straine, cf. Miklosich, Wander., 17; Miklosich, Fremdw., 108; Candrea, Elemente, 403; Berneker, II, 15; Weigand, Jb., XVIII, 365; Capidan, Raporturile, 225, 232; Vasmer, II, 93. – Der. neol. mamela, s.f. (tîta), din fr. mamelle; mamifer, s.n., din fr. mammifere; mamelon, s.n. (sfîrc), din fr. mamelon.
mantică, mantíca s.f. – Grasime, unt. Cuvînt dubios, citat numai de Damé. Daca a circulat într-adevar, trebuie sa se explice prin it. manteca (REW 5326; Corominas, III, 242).
mărat, marát (maráta), adj. – Sarac, amarît, nenorocit. – Var. (Banat) marac. Mr. marat. Probabil în loc de •amarat, din amar, cf. amarît (REW 406). Der. din lat. male habitus › it. malato, fr. malade (Tiktin; Candrea) pare dubioasa, ca si cea din gr. μέλας, cu suf. -atus (Capidan, LL, I, 285). Întîlnirea cu sl. márati "a se îngrijora" (Scriban) pare întîmplatoare. Var. se explicaprin încrucisarea cu sarac.
marda, mardá (mardále), s.f. – Ramasita, rebut, lucru fara valoare. Tc. marda "suprapret" (Seineanu, II, 249), cf. var. ngr. μαρδᾶς, alb. marda. Tiktin se îndoieste de etimonul propus de Seineanu, considerînd evolutia semantica dificila; aceasta se explica în lumina ngr., care înseamna "înselaciune" sau "pret exagerat pentru un lucru fara valoare". – Der. mardalîc, s.n. (înv., sold, rest).
mare, máre adj. – 1. De vîrsta majora. – 2. Cu dimensiuni si proportii însemnate. – 3. Însemnat, notabil, de categorie sociala ridicata. – 4. (S.m.) Om de vaza, persoana remarcabila. – Mr. mare, megl. mari, istr. mǫre. Lat. mās, marem "mascul" (Diez; Miklosich, Rum. Unters., II, 23; Puscariu 1027; Candrea-Dens., 1048; Tiktin; Candrea; Rosetti, I, 169). Schimbarea de sens a fost explicata de Tiktin, printr-o încrucisare, putin probabila, cu magnus; si de Bourciez 180 prin faptul ca masculul e în general mai mare ca femela. Mai probabil, trebuie sa se porneasca de la confuzia normala între mare ca vîrsta si mare ca dimensiune, specifica în toate idiomurile, cf. s-a facut mare (a crescut sau s-a facut barbat). Fara îndoiala, aceasta der. a fost respinsa de REW 5231, cf. Philippide, II, 720. Alte explicatii sînt si mai putin convingatoare: dintr-un cuvînt anterior lat., pus în legatura cu v. irlandez már (Meyer, Alb. St., IV, 83); de origine celtica (Sköld, IF, XLIII, 188); din v. germ. mari (Scriban); sau din lat. mare "mare" (Spitzer, Mitt. Wien., I, 294; G. Bonfante, Il problema dell’ aggettivo e il rom. mare, în Boll. Istituto di Linque estere, Genova, V, 3-9). Der. maret, adj. (superb, mîndru; maiestuos, impunator, grandios), pentru a carui der. cf. Densusianu, GS, II, 9 (dupa Puscariu 1027, dintr-un lat. •maricius, mai putin probabil cu suf. rom. -et); maretie, s.f. (maiestuozitate, splendoare; mîndrie); mari, vb. (a face mare; a augmenta, a creste; a glorifica); marie, s.f. (înv., marime; Alteta, Maiestate); marime, s.f. (amplitudine; dimensiune; importanta; cantitate; persoana importanta); marire, s.f. (crestere; dezvoltare; om de vaza); preamari, vb. (a înalta, a glorifica); maros, adj. (Trans., trufas). Comp. maimare, s.m. (capetenie, sef), cf. Candrea-Dens., 1048 (dupa parerea echivoca a lui Pascu, Beiträge, 17, din ngr. μαϊμάρης "arhitect", cf. maimar); maimarie, s.f. (demnitate, preeminenta); marinimos, adj. (generos), compus artificial dupa lat. magnanimus; marinimie, s.f. (generozitate).
mascara, mascará (mascarále), s.f. – 1. Paiata. – 2. Zeflemea, indecenta, obscenitate. – Var. mascara, (Banat) mascara. Mr. mascara, megl. mascará. Tc. maskara, din arab. mashara (Seineanu, II, 250; Berneker, II, 23; Lokotsch 1436; Ronzevalle 161), cf. ngr. μασϰαρᾶς, alb., bg. maskará, sb. maskara. Battisti, III, 2381, socoteste cuvîntul arab diferit de it. maschera, sp. máscara. Schimbarea de accent e dificil de explicat în var. mascara, în afara de cazul în care ar fi un deverbal de la mascari. Atît mascara cît si mascari exista în sec. XVII, mascara în sec. XIX. Der. mascari, vb. (înv., a-si bate joc, a zeflemisi; Banat, a se murdari; refl., a se insulta), cf. sb. maskariti; mascaragiu, s.m. (bufon; saltimbanc, cabotin), din tc. maskaraci, sec. XVIII; mascaralîc, s.n. (bufonerie), cf. ngr. μασϰαραλίϰι; mascarici, s.m. (paiata, bufon); mascariciune, s.f. (înv., bufonerie), sec. XVII; mascornicie, s.f. (bufonerie), înv., sec. XVII.
mătură, matúra (matúri), s.f. – 1. Obiect cu care se curata. – 2. Sorg (Sorghum vulgaris). – 3. Spanac porcesc (Chenopodium scoparia). – Mr. metura, megl. m(i)etura, istr. meture. Origine obscura. La baza lui trebuie sa stea lat. matta "covoras", de unde sard. matta "tufa, arbust", abruz. mattęlę "manunchi", Lucania mattǫrrę "matura de nuiele", Lipari mattulu "vreascuri", calabr. máttulu "scul", cat., sp. mata (Corominas, III, 287, cf. REW 5424). Lat. matta si-a schimbat genul. Rezultatul •mat explica pl. maturi si, prin falsa regresiune, matura, cf. patura, magura, latura. S-ar putea pleca si de la un lat. •mattula; însa fonetismul din rom. prezinta o anumita dificultate. Pentru a-l explica pe a, trebuie presupusa o încrucisare cu lat. metere "a lua, a culege", în a carui conjugare ar fi intervenit o schimbare analogica, destinata s-o reduca la un tip mai mult sau mai putin regulat, meto, •metitum (în loc de messum), ca peto, petitum, cf. parco, parcitum (fata de parsum), patior, •patitum (fata de passum). Din încrucisarea lui matta cu meto putea sa rezulte •metula, cf. alb. mettulë. Alte ipoteze sînt mai putin convingatoare. Din lat. mētŭla "piramida mica" (Candrea, Éléments, 29; Puscariu 1053; Candrea-Dens., 1074; REW 5554; Candrea; Tiktin) este dificil din punct de vedere semantic. Din sl. metla "nuielusa", cf. bg., rus. metlá "matura" (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 109; Berneker, II, 41; Pascu, Beiträge, 18; Conev 46) nu este posibil din punct de vedere fonetic. De origine daco-tracica dupa Puscariu, Lr., 286; anterior indoeurop. dupa Lahovary 335. Der. matura, vb. (a curata cu matura; a expulza; a elimina); maturator, s.m. (om care matura); maturatoare, s.f. (masina de maturat); maturatura, s.f. (actiunea de a matura si rezultatul ei); maturar, s.m. (maturator); maturica (var. maturice), s.f. (planta, Centaurea cyanus); maturita, s.f. (verbina, Verbena officinalis). – Cf. matreata.
mertic, mertíc (mertíce), s.n. – 1. Masura de capacitate pentru solide, cu valoare variabila, echivalînd între 1 si 7 litri. – 2. Uium. – 3. Ratie, portie. Origine neclara. Pare sa provina din ngr. μεριτιϰόν, ngr. μερτιϰόν "parte", de unde a trecut în v. sb. mèrtik (sec. XIV, cf. Vasmer, Gr., 97), sb., cr., slov. mertuk, mag. mérték. Cuvîntul se explica în ngr. prin μερίδιον "parte", μερίζω "a împarti". Fara îndoiala, se poate explica prin mag. mérték, considerat ca der. din mérni "a masura" (Cihac, II, 515; Miklosich, Fremdw., 110; Berneker, II, 38; Gáldi, Dict., 94). Der. din ngr. merge mai bine cu sensul al treilea si cu der. mertici, vb. (a rupe în bucati, a bucateli).
mesteacăn, mesteácan (mestéceni), s.m. – Arbore cu scoarta alba (Betula alba). Lat. mastichinus, din gr. μαστίχινος (Candrea, Conv. Lit., XXXIX, 1128; Candrea-Dens., 1089; Iordan, Dift., 116; Tiktin; REW 5398b; Diculescu, Elementele, 480; Rosetti, I, 169), datorat sevei sale dulcege, care a fost comparata cu masticul, gr. μαστίχη. Dificultatea trecerii -ci- › -ca-, care s-a explicat printr-o analogie cu cearcan si leagan, dispare daca se porneste de la un •mestecen, dupa al carui pl. mesteceni, s-a reconstituit sing. actual, prin analogie cu seaman, semeni, teapan, tepeni etc. Etimoanele sl. mŭstŭ "must" (Cihac, II, 193), sau mesteca (Domaschke 78) nu par posibile, ca si originea anterioara indoeurop. (Lahovary 338). Der. mestecanas, s.m. (varietate de mesteacan, Betula pubescens); mestecanis, s.n. (padure de mesteceni).
mic, mic (míca), adj. – 1. (Înv.) Putin, redus: Bogdan Voda domni mica vreme (Dosoftei). – 2. De marime redusa. – 3. De ani putini. – 4. (Arg.) Moneda de 20 de lei. – 5. (Fam., Bucuresti) Specialitate de carne la gratar. – Mr. ńic, mic, megl., istr. mic. Probabil origine expresiva, dar anterior rom. Trebuie sa se porneasca de la un lat. •miccus, cf. pic si lat. mica, gr. doric μιϰός, it. miccino, sicil. nicu, calabr. miccu. Pentru a explica lat. •miccus, se pleaca de obicei, fie de la gr. μιϰ(ρ)ός (Cipariu, Elemente, 128; Densusianu, Hlr., 201; Koerting 6147; Puscariu 1067; Candrea-Dens., 1092; REW 5559; Pascu, I, 133; Rohlfs, EWUG, 1382; Rosetti, II, 68), fie de la lat. mῑca (Diez, I, 126; Koerting 5279; Gougenheim, Rom., LXIX, 97-101). Mai sigur pare sa fie ca toate aceste cuvinte duc catre aceeasi sursa expresiva. Cf. mica, nitel. Der. micsor, adj.; micsora, vb. (a reduce, a face mai mic); micsorime, s.f. (micime); micusor, adj. (mititel); micutel (var. mitutel), adj. (Banat, Trans., mic); mititel, adj. (mic; s.m., specialitate de carne la gratar), forma asimilata din var. anterioara (dupa Dacor, I, 326, de la un dim. •micicel; dupa Candrea, de la •michitel); mititica, s.f. (fetita, copilita; Arg., închisoare); miciculat, adj. (Banat, micsorat, redus), cu finala expresiva; micime, s.f. (meschinarie, fleac); Michiduta, s.m. (nume popular pentru diavol). – De la micut provine ngr. μιϰούτσο (Danguitsis 154).
miel, miél (miéi), s.m. – Puiul (mascul) al oii. – Mr. ńel, megl. (m)ńiel, istr. ml’e. Lat. agnellus (Puscariu 1070; Candrea-Dens., 1100; REW 284), cf. it. agnello, prov. agnel, fr. agneau, cat. anyell, v. sp. añel (gal. año). Fonetismul prezinta dificultati, cf. Puscariu, Dacor., I, 424-5 si Rosetti, I, 85. Explicatie oferita de Candrea-Dens., si admisa de Tiktin, care se bazeaza pe o forma intermediara •(a)mnel, cu disimilarea grupului mn › m, a fost considerata inacceptabila de Meyer-Lübke, Dacor., II, 2, pe motive discutabile. Ipoteza lui Rosetti, BL, V, 33 (si Rosetti, Mélanges, 171), cu privire la un rezultat rom. •ñel trecut la miel prin fonetism analogic, pentru a evita pronuntarea ñ, care în rom. s-ar considera "patoise", e destul de putin probabila, fiindca propune pentru dacorom. un rezultat gn › ñ, care nu apare în alte exemple. Mr. ńel (cf. milia › mr. ńil’e, melem › mr. ńere etc.) si, pe de alta parte, rezultatul similar mia, mita si mior si probabil miata, indica destul de clar pentru rom., trecerea lui gn initial › mn › n. Der. mielar, s.m. (pastor de miei); mielarea, s.f. (lemnul-lui-Avram, Vitex agnus castus); mielusel, s.m. (mielut; gogoasa); mielusea, s.f. (mioara); mielarita, s.f. (paduche parazit al oii). – Vasmer, II, 122 socoteste ca rus. merlucha "piele de miel" se explica prin rom. mielusa; mai curînd e vorba de un der. îm rusa care porneste de la rus. mech "piele", cu rezultatul •mechlucha disimilat.
mierlă, miérla (miérle), s.f. – Pasare cîntatoare (Turdus merula). – Mr. ńerla, ńirla, megl. (m)ńierla, istr. merlę. Lat. mĕrŭla (Puscariu 1073; Candrea-Dens., 1104; Iordan, Dift., 95; REW 5534; Barbulescu, Arhiva, XXX, 62 si XXXIX, 61), cf. it., prov., cat. merla, fr. merle, sp. mirla, port. miero. Fonetismul normal ar cere un rezultat •miarla, cf. herba › iarba; reducerea ia › ie, s-a explicat diferit, prin influenta formelor cu diftong aton, ca mierloi (Candrea-Dens., 1104), din pl. mierle (Pascu, Beiträge, 18) sau de la un alb. mierlë (Pascu, Arch. Rom., IX, 320). – Der. mierloi, s.m. (barbatusul mierlei); mierlesc, adj. (Olt., varietate de struguri).
mînca, mîncá (manânc, mîncát), vb. – 1. A se hrani. – 2. A prînzi, a lua cina. – 3. A se alimenta cu, a se mentine cu. – 4. A coroda, a strica. – 5. A roade, a macina. – 6. A consuma, a folosi. – 7. A delapida, a defrauda patrimoniul public. – 8. A uzurpa, a doborî. – 9. A se nelinisti, a se osteni. – 10. A o apuca pe cai gresite, a duce la pierzanie. – 11. A ciupi, a produce mîncarime. – 12. A suporta, a rabda o insulta. – 13. A cîstiga o piesa a adversarului, în anumite jocuri. – 14. A tine mult la cineva, a muri dupa o persoana. – 15. (Refl.) A se devora, a se distruge reciproc. – Var. (Trans.) mînc. – Mr. mî(n)c, mac(u), mîncata, mîcare, megl. m(an)ǫnc, mancari, istr. marancu. Lat. •manucāre, forma redusa a lui manducāre, cf. it. manucare, calabr. manëká, mai probabil decît de la •manicāre (Diez, I, 262; Puscariu 1022; Candrea-Dens., 1127; REW 5592). Cuvînt de uz general (ALR, I, 80). Sing. prezentului manînc pare ca ar trebui sa se explice prin •manuc cu infix nazal •manunc (dupa G. Ivanescu, BF, I, 161, printr-o încrucisare între mînc cu •manduc). Der. mîncacios, adj. (lacom); mîncare, s.f. (bucate, feluri); demîncare, s.f. (alimente, provizii); mîncarica, s.f. (carne înabusita); mîncarime, s.f. (usturime, iritatie, frecare a pielii); mîncat, s.n. (faptul de a mînca, masa); mîncator, s.m. (înv., uzurpator; persoana care manînca); mîncatoare, s.f. (Arg., gura); mîncatorie, s.f. (abuz, prevaricatiune, frauda); mîncatura, s.f. (înv., frauda, abuz; rozatura; adîncitura); mîncau, s.m. (lacom, hulpav); nemîncat, adj. (cu stomacul gol; s.m., flamînd; lihnit de foame).
legenda, legenda este o nrtiune populra,in versuri sau in proza in care se da o explicatie imaginara despre un fapt real
mira, mirá (mír, mirát), vb. refl. – 1. (Trans.) A vedea de, a avea grija. – 2. (Înv.) A considera, a se îndoi, a crede, a socoti. – 3. A fi uimit, a se minuna. – Var. (Mold.) miera. Mr. mir, mirare, megl. m(ń)ir, m(ń)irari, istr. mir. Lat. mirāre, forma vulgara în loc de mirāri (Puscariu 1094; Candrea-Dens., 1137; REW 5603), cf. it. mirare, prov., cat., sp., port. mirar, fr. mirer, alb. mërej (Philippide, II, 648). Ipoteza dupa care forma reflexiva din rom. se datoreaza unei încrucisari cu sl. čuditi se (Puscariu, Lr., 277) este inutila, cf. sp. admirarse. Explicatia lui miera pornind de la un lat. •meror (Graur, BL, V, 70) este dubioasa. – Der. mir, s.n. (rar, uimire, mirare); miraz, s.n. (Olt., Trans., mirare, uimire), probabil datorita confuziei cu miraz "mostenire"; mirazenie, s.f. (Trans., mirare, uimire).
nu, nu am gasit nici o explicatie in dictionarele prezentae de dvs.
mîş, mîs- Radical care pare sa exprime ideea de bîzîiala, sau de misuneala sau cea de pîlpîiala. Creatie expresiva, paralela cu fîs, hîs. – Der. mîsai, vb. (Olt., despre cîini, a adulmeca); mîscîi, vb. (Munt., a se balabani); misui, vb. (a furnica, a pui); misuna (var. misina), vb. (a furnica, a fierbe), a carui identitate cu cuvîntul anterior este evidenta (fara îndoiala, Cihac, II, 198, îl explica prin sl. mĕsiti "a amesteca", cf. Tiktin; Draganu, RF, II, 298, prin sl. myšĭ "soarece"; si Puscariu 1098; Candrea-Dens., 1141; Candrea; Scriban; Spitzer, BL, IV, 48, prin lat. •messionāre "a recolta"); misuiala, s.f. (furnicare); misina (var. misuna, Mod. de S. misna), s.f. (abundenta; furnicare; gramada, morman; provizii, rezerve; furnicar), cuvînt pe care Puscariu 1098 îl deriva în mod echivoc dintr-un lat. •mistiōnem si Candrea-Dens., 1140, din messiōnem; cf. REW 5620; misun (var. misunel), s.m. (hîrciog, Cricetus frumentarius); misenita, s.f. (Mold., furnicare; furnicar). Cf. musuroi.
miţă, míta (míte), s.f. – 1. Smoc de lîna sau de par. – 2. Lîna de miel netunsa. – 3. Smoc de par la pintenul calaretilor. – Var. mit. Mr. ńit. Origine îndoielnica. Se considera în general drept der. de la lat. •agnicius "de miel" (Candrea-Dens., 1142; Candrea; Pascu, Beiträge, 11; Pascu, I, 134), der. care pare posibila, dar nu suficienta pentru a explica toate acceptiile cuvîntului. Poate ca este în loc de •nita si vine din lat. inituum, cf. reg. nízilu "fir", catan. nizzulu "fir" (Rom., Forsch., LXIV 417). Der. din pol. jagnięcy "de miel" (Cihac, II, 199), din lat. mῑca "fragment" (Tiktin) sau din mîta "pisica" (REW 5557) pare indoielnica. Der. mitui (var. miti), vb. (a tunde mieii pentru prima oara); mituit, s.n. (tunsul mieilor); mitos, adj. (cu multe mite), care nu are nici o legatura cu mîta (Puscariu, Jb., XI, 54; REW 5557).
moacă, moáca (moáce), s.f. – 1. Maciuca, ghioaga. – 2. Capatîna, devla. – 3. Cap de dovleac, persoana ignoranta. – 4. Domnisoara, tinerica. – 5. Zglavoaca. – 6. Mormoloc. – 7. Barbun (Cottus gobio). Creatie expresiva, pornind de la •moc, forma neastestata, care indica ideea de "obiect rotund", cf. coc (Iordan, Dift., 208; Philippide, Principii, 61; Iordan, BF, IV, 183). Legatura care s-a încercat sa se stabileasca cu sb., cr. muk "tacere" (Loewe 71) nu pare posibila. – Der. moche, s.f. (toanta, proasta); moachita, s.f. (proasta, neroada); mochiu, s.m. (prost, imbecil); macau, s.n. (Bucov., Mold., ghioaga); mocan, s.m. (topîrlan, natîng; om de munte ardelean, cioban din Transilvania), cu suf. -an (der. din mag. mokány "taran", propusa de Cihac, II, 516, nu e posibila); mocanca, s.f. (taranca din Transilvania, transilvaneanca); mocancuta, s.f. (un dans popular; Arg., hîrtie de 500 lei), la care ultimul sens se explica prin efigia acelei emisiuni; mocanesc, adj. (rustic; pastoral); mocanos, adj. (nerod, natarau); mocîrtan, s.m. (nerod); mocofan, s.m. (nerod); mogîrlan, s.m. (badaran, necioplit); modîrlan, s.m. (nerod); mocîrta (var. mogîrla), s.f. (nerod); mogîrdan (var. mogîldan, mogîdau), s.m. (badaran, nerod; mascarici); mogînda, mogîrda, mogîldeata, mogîrdeata, Trans. mohoanda, mohîndeata, mohondeata, Mold. magaiata, mogoiata), s.f. (pocitanie, necioplit); moglan, s.m. (taran); modoran (var. modoroi), s.m. (Mold., Trans., taran); mohoanda, s.f. (Trans., toanta, proasta); modîlca, s.f. (tumoare, gîlca); modîlcos, adj. (cu umflaturi). Pentru unele din aceste cuvinte s-au cautat etimologii straine. Modîrlan a fost pus în legatura cu sb. mučurli (Cihac, II, 201); modoran cu tig. (Graur 173); modoroi cu mag. mogor(va) "morocanos" (Cihac, II, 516) sau cu modur (Candrea); si modîlca ar fi în loc de •mogîlca, din rut. mogilka "gorgan" (Cihac, II, 204; Bogrea, Dacor., IV, 834). – Cf. mocai.
moale, moále adj. – 1. Blînd, blajin, suav, placut. – 2. Slab, destins, flasc. – 3. Debil, lasator. – 4. Lenes, trîndav, greoi. – Mr., megl. moale, istr. mole. Lat. mŏllis (Puscariu 1101; Candrea-Dens., 1143; REW 5649), cf. it. port. molle, prov., v. fr. mol, fr. mou, cat. moll, sp. muelle. – Der. moale, s.f. (fontanela); moales, adj. (flasc, flescait); molan, s.m. (lenes, puturos, om molatic; peste, Cobitis barbatula), în Banat, Olt. si Munt.; molanete, s.m. (Olt., trîndav, lenes); molas, s.m. (Trans., peste, varietate de mihalt, Lota vulgaris); molatate, s.f. (înv., moliciune); molatic (var. molatec), adj. (moale, suav; delicat, placut; lenes, insolent); molau (var. molîu), adj. (moale, lenes); molatui, vb. refl. (Maram., a se distra); molesala, s.f. (indolenta, lenevie); molesi, vb. refl. (a se înmuia); molesitor, adj. (care moleseste); molete (var. molet), s.m. (peste, Cobitis barbatula); moliciune (var. înv. molaciune), s.f. (molesala, delicatete, suavitate; indolenta, lene; voluptate); moloman, s.m. (Olt., lenes, puturos); molosa, vb. refl. (a se înmuia); molosag (var. molesag), s.n. (Mold., Trans., dezghet, timp umed si calduros la începutul primaverii); malaet, adj. (molisor, flescait, rascopt), în loc de •molaet, cf. molet, molau (dupa Cihac, II, 184; Weigand, Jb., XVI, 78; Loewe 53; Candrea si Scriban; din malai, imposibil semantic); moleata, s.f. (moliciune), cf. sp. mollez (Giuglea, LL, I, 178; Candrea-Dens., 1145 îl explica prin lat. •mollitia, cf. REW 5650); molcel, adj. (molisor), pe care Candrea-Dens., 114 îl deriva din lat. mollicellus. Cf. muia, moina.
mojdrean, mojdreán (mojdréni), s.m. – Varietate de frasin (Fraxinus ornus). Sl. (sb., cr.) mezdriti "a (se) decortica", cu suf. -ean. Se explica prin mana care desprinde de pe trunchi coaja, ce se foloseste ca purgativ. Dupa Tiktin, pus în legatura cu mîzga; dupa Scriban, din bg. myždrĕn. Cf. mojdan.
moş, mos (mósi), s.m. – 1. Batrîn. – 2. Bunic. – 3. Stramos. – 4. Fondatorul, precedesorul unei familii, strabun comun. – 5. (Înv.) Avere, proprietate, parte dintr-o mosie care provine dintr-o singura mostenire. – 6. Titlu de respect care se da barbatilor în etate; bunic, unchi. – 7. (Mold.) Unchi. – 8. Ziua mosilor. – 9. (Munt.) Tîrg, iarmaroc care se tine de obicei în Ziua mortilor. – Mr. moase, megl., istr. mos. Origine suspecta. Prezenta cuvîntului în toate dialectele, uzul sau general (ALR, I, 189; sensul de "bunic" care apare în ALR, I, 169, numai pentru Banat si Trans. este în realitate mult mai extins) si compunerea cu stra- (v. stramos), care nu apare decît în elementele traditionale, arata sigur ca-i vorba de un cuvînt latin. Este probabil annōsus "încarcat de ani", cu consoana finala modificata prin analogie cu pl., ca în cossus › cos. Afereza lui a- nu este imposibila, cf. amita › mat(use), si care a fost sustinuta de prezenta lui stramos. Schimbul •nos › mos este mai greu de explicat, fara îndoiala cf. magar, si pîna la un anumit punct miel, mita. În general este considerat drept cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Hasdeu, Cuv. din Batrîni, I, 294), identic cu alb. mošë "vîrsta" (Philippide, II, 724; Pascu, II, 223; P. Papahagi, Jb., XII, 539; cf. Iordan, Dift., 208; Rosetti, II, 118). Dupa P. Papahagi, Notite etim., 38, din mama, cu suf. -os, ipoteza care nu se sustine. Comp. mos Martin, s.m. (numele ursului), cf. REW 5381; mosteaca, s.m. (ofiter lenes), din Mos Teaca, personaj literar creat de Anton Bacalbasa (1893). Der. moase, s.f. (batrînica; bunica; matusa, titlu de respect; femeie care asista la nastere), cuvînt de uz general (ALR, I, 212), mai ales cu ultimul sens; mosean, s.m. (înv., mostenitor; înv., proprietar; rar, coproprietar); mosi, vb. (a da ajutor la nastere; a se foi); mosit, s.n. (asistenta moasei la nastere); mosic, s.m. (batrînel); mosie, s.f. (înv., origine, speta; înv., patrie, tara; înv., patrimoniu; proprietate, mostenire); mosier, s.m. (proprietar funciar); mosieresc, adj. (de mosier); mosinas, s.m. (Bucov., înv., agricultor, proprietar), pentru al carui suf. cf. boiernas; mosneag, s.m. (batrîn, batrînel), în loc de mosneac, pentru al carui suf. cf. rusneac, cuvînt moldovenesc adoptat de la literatura (dupa Candrea, în loc de •mosteneag, dim. al lui mostean; dupa Scriban, în loc de •mosineac, cf. si Bogrea, Dacor., III, 733); mosnegeste, adv. (ca batrînii); mosoaica, s.f. (Mold., oala, ulcior), numita asa pentru ca se obisnuieste sa se dea de pomana în ziua mortilor (Candrea); mosut, s.m. (ciocîrlie, Alauda cristata), poate în loc de •motut › mot "smoc"; stramos, s.m. (strabunic; antecesor), cu pref. stra-; stramoase, s.f. (strabunica); stramosesc, adj. (ancestral); stramosie, s.f. (calitate de stramos). – Cf. mosnean. Din rom. provin rut. mošul "bunic", moša, "bunica" si "moasa" (Candrea, Elemente, 408); bg. moš, mošija (Capidan, Raporturile, 232), mošierin (Candrea, Elemente, 404), mag. mósuly "batrîn" (Edelspacher 19).
moşnean, mosneán (mosnéni), s.m. – 1. (Înv.) Mostenitor. – 2. (Munt.) Înv., Agricultor, proprietar pe pamîntul lui pe temeiul ereditatii. Mosneni, care corespund razesilor din Mold., formau o clasa de mijloc între aristocratie (boieri) si robi (rumîni); în 1850 existau în Munt. cca. 70.000 de tarani mosneni. De la mos, desi nu-i clara, cf. der. corect mosan, n (cf. mosneag) nu a primit nici o explicatie satisfacatoare (dupa Candrea, trebuie sa se porneasca de la •mosin, cf. mosinas, dar •mosin pare si mai putin clar). Der. din sl. moštĭ "a putea", prin intermediul lui moštinŭ "puternic", cu suf. -ĕninŭ (Rosetti, BL, IX, 79; Scriban), pare îndoielnica, deoarece nici în sl., nici în rom., nu apare asociata ideea de "a putea" cu cea de "bunuri ereditare" sau de "proprietate", ca în it. podere sau în germ. Vermögen. Der. mostean s.m., (mostenitor; proprietar, stapîn ereditar), cuvînt înv., folosit alaturi de mosnean si poate derivat din acesta prin simpla disimilare, mai ales pornind de la vb. (dupa Tiktin, din mosan; dupa Candrea, din mosnean încrucisat cu sl. moštĭ "a putea"); mosneanca (var. mosteanca), s.f. (mostenitoare); mosnenesc (var. mostenesc), adj. (de taran liber); mosneni, vb. (înv., Mold., a mosteni); mosteni, vb. (a primi o mostenire); mostenie (var. mosnenie), s.f. (înv., proprietate; mostenire); mostenitor, adj. (urmas; înv., ereditar).
moţ, mot (moáte), s.n. – Vîrf, smoc, panas. – Var. (pl.) moturi. Creatie expresiva, pusa în legatura cu mot-, ca bot fata de bot. Intentia expresiva pare sa fie cea de "obiect care se balanseaza", cf. motai, bît, fît. I s-a atribuit o origine dacica (Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32), sau din sl. motŭ "smoc" (Tiktin; Byck-Graur; dupa aceasta ipoteza, t s-ar explica prin pl. moti, care nu apare). Der. mota, vb. (a da forma de vîrf); motat, adj. (cu mot; încrezut, fudul); motoc, s.n. (vîrf, conci, nod de par); motochina, s.f. (vîrf; nod; umflatura, tumoare); motai, vb. (a da din cap, a misca din cap; a dormita), a carui relatie cu mot apare evident (Tiktin; Candrea); motaiala, s.f. (dormitare, balansare; toropeala, somnolenta); motaila, s.m. (somnoros); motaitura, s.f. (picoteala); mututui, s.m. (Banat, crestet, vîrf); mututuiat, adj. (Banat, clontos, tuguiat). – Din rom. provine bg. moc (Capidan, Raporturile, 227). – Cf. mot-.
movilă, movíla (movíle), s.f. – 1. Monticul, gorgan, magura. – 2. Morman, maldar. – Var. (înv.) moghila. Origine îndoielnica. Coincide cu sl. mogyla, pastrat în bg., rus. mogila, sb., cr. mògila, ceh. mohyla, rut. mohylja, pol. mogila, si de asemeni sb., cr. gòmila, alb. gamulje. A fost considerat drept cuvînt sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Miklosich, Lexicon, 378; Cihac, II, 204; Danicic, III, 264); dar e cuvînt strain în sl. (Berneker, II, 69; Vasmer, II, 143). Der. din alb. nu pare posibila (Barič, Alb. St., I, 51), data fiind extensiunea cuvîntului; si cu atît mai putin explicatia sb. gomila prin gr. γέμω "a fi plin" (Mladenov 105). E mai probabil ca-i vorba de un cuvînt rom. de natura expresiva. Atît familia lui moc-, cf. moaca "capatîna", cît si cea a lui mot- "maciulie" ar fi putut produce un •mogîla, cf. mogîlda, modîlca, sau mai înainte vb. moghili, prin intermediul suf. expresiv -li. Movila în loc de moghila este efectul destul de recent al unui hiperurbanism mold. Numai un cuvînt rom. poate explica larga extensiune a unui cuvînt neslav în mediul sl.; cu atît mai mult, cu cît gorganele numite asa sînt caracteristice Dunarii de Jos si Ucrainei de S. Der. gomila, s.f. (Banat, ridicatura de pamînt), din sb.; movili, vb. (a face gramezi).
mugur, múgur (múguri), s.m. – Boboc. – Megl. mugur. Probabil de la muc, pl. mucuri, cu sing. reconstituit dupa pl. Semantismul se explica prin asemanarea mugurului cu fitilul de lumînare; pentru alterarea consonantismului, cf. stîng, vitreg. Dupa Philippide, Principii, 49, direct din lat. •mūcŭlus. Pare mai putin probabila der. din daca (Hasdeu, Cuv. din Batrîni, I, 294), din alb. mugulj (Philippide, II, 724; Tiktin; Rosetti, II, 119) sau dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 338). – Der. muguros, adj. (cu multi muguri); mugura (var. înmuguri), vb. (a face muguri). Din rom. provin ngr. μοῦγϰρος (Meyer, Neugr. St., II, 76; Murnu, Lehnw., 32 si probabil cel din albaneza).
mult, mult (-ta), adj. – 1. Abundent. – 2. (Adv.) Destul, considerabil, enorm, în catitate mare. – 3. (Adv.) Timp îndelungat, un interval mare de timp. – Mai mult, înca, în plus. – Cel mult, numai, atît. – De mult, altadata, cu lung timp în urma. – Prea mult, peste masura, în exces. – 4. (Adv.) Numai, abia, doar. – 5. (S.n.) Cantitate mare, lucruri numeroase. – Multi, lume, nenumarati oameni. – Multe, nenumarate lucruri. – Si mai multe nu, neaparat, cu orice pret. Multul cu mult, oricît de mult, foarte mult. – Mr. multu, megl. mult, istr. munt. Lat. multus (Puscariu 1124; Candrea-Dens., 1168; REW 5740), cf. it. molto, prov., cat. molt, v. fr. moult, sp. mucho, port. muito. – Der. multicel (var. multisor), adj. (destul); multime (var. înv., multie), s.f. (oameni multi, multitudine, abundenta); înmulti (var. multi), vb. (a multiplica; a augmenta; refl., a se reproduce); înmultire, s.f. (multiplicare); înmultitor, s.n. (multiplicator); deînmultit, s.n. (primul factor al unei înmultirii). Multumi (var. înv., multemi, Trans., multami), vb. (a satisface, a satura; a premia, a gratifica, a plati, a-si exprima satisfactia prin cuvinte de gratie; refl., a fi satisfacut; refl., a fi, a se arata satul, a nu putea mai mult), este fara îndoiala, un der. de la multime (› •multimi › multemi), ca îndestula de la destul. Der. general admisa, din la multi ani (Cretu 349; Tiktin; REW 487; Candrea; Scriban; Barbulescu, Arhiva, XXXIII, 47; Sandfeld 42) nu pare posibila, fiindca astfel de compuse nu sînt curente în rom. (Trans., multam nu este un rezultat al lui multi ani, ci o var. dialectala a lui multumesc; paralelismul cu ngr. εἰς πολλὰ ἔτη "sa traiasca multi ani" › στολλάτη "multumesc" este sugestiv, fara sa constituie un argument hotarîtor, fiindca acest etimon nu explica celelalte sensuri ale cuvîntului). Der. multameala, s.f. (gratitudine), înv.; multumita (var. multamita), s.f. (premiu, recompensa; recunostinta); multumitor (var. multamitor), adj. (satisfacator, suficient, recunoscator); nemultumire, s.f. (neplacere); nemultumit, adj. (nesatisfacut, mofturos); nemultumitor, adj. (care nu da satisfactie). – Der. din fr. multiplu, adj.; multiplica, vb.; multiplicator, adj.; multiplicat, s.n.; multiplicitate, s.f.; submultiplu, s.n.
mur, mur (múri), s.m. – Rug si fruct al arbustilor din specia Rubus. – Mr. mur. Lat. mōrus (Puscariu 1132; Candrea-Dens., 1173; Muslea, Dacor., V, 619 si VIII, 212; REW 5696a), cf. it. moro. Rezultatul u ‹ o n-a fost explicat satisfacator; der. din gr. ionic μοῦρον (Diculescu, Elementele, 481) sau din ngr. μουριά (Roesler 573) nu e probabila. – Der. mura, s.f. (fructul murului), mr. (a)mura, cf., it., prov., cat., sp., port. mora, fr. mûre (REW 5696); muret (var. muris), s.n. (tufis de muri). Din rom. provin mag. múr (Edelspacher 19) si tig. sp. muri "frag" (Besses 111).
murg, murg (múrga), adj. – 1. (Cal sau bou) brun. – 2. Negru, negricios. – 3. (S.m.) Cal brun. – 4. (S.m.) Cal în general. – 5. (S.n.) Crepuscul, apus, aurora. – Mr. murgu, megl. murg. Origine necunoscuta. E unul dintre cuvintele cele mai discutate din vocabularul rom. Pare sa coincida cu sl. (bg., rus.) mrakŭ "întunecime", bg., sb., cr., ceh. mrak "apus", pol. mrok "obscuritate", rus. morok "obscuritate", bg. murg(av) "brun", sb., cr. murgast "brun", rus. muryi "brun", ceh. moura "vaca bruna" (cf. Berneker, II, 78; dupa Vasmer, II, 175 -g final se poate explica prin intermediul sl., dar explicatia lui pare insuficienta pentru rom.). Istoria cuvintelor sl. nu este clara. Un etimon sl. pentru rom. (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 206; Conev 97; Cortés 125) este greu de admis din punct de vedere fonetic. Gr. •μουριϰος, "ca mura" (Diculescu, Elementele, 457), direct sau prin lat. •moricus, în loc de morulus (Weigand, Jb., XII, 103; Pascu, I, 121; Pascu, Arch. Rom., VI, 224; Pascu, Beiträge, 8; cf. REW 433) este improbabila, deoarece în astfel de cazuri i aton se reduce de obicei în rom., cf. limpede, muced etc.; de asemenea, pare mai putin probabila der. din gr. μόριϰος "maur" (Roesler 573). Nu convinge mai mult der. din gr. ἀμόργη "resturi de maslina", direct (Meyer 292); nici prin mijlocirea lat. amurca (Capidan, Raporturile, 478; cf. Philippide, II, 631), nu este mai convingatoare. În sfîrsit, nu a fost acceptata explicatia care se bazeaza pe gr. ἀμολγός "timpul mulsului" (Philippide, Principii, 141; Diculescu, Elementele, 447; cf. Tiktin). Relatia cu alb. muk, murgu "brun", muk, mugu "crepuscul" mugetë, "asfintit" este evidenta, cf. Philippide, II, 725 si Rosetti, II, 119; dar cuvîntul alb., gresit explicat (dupa Treimer, Mitt. Wien., 375, dintr-o radacina care ar însemna "stralucitor, luminos") ar putea proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 478). În fine, E. Lange-Kowal, Rum. murg und amurg, zwei Zeugen des illyro-thrako-dakorum. Uebereinanderleben, în Sprachkunde, 1941, nr. 6, p. 9-11, crede ca-i vorba de un cuvînt autohton. Desi indiciile sînt insuficiente pentru a fi posibil sa se ajunga la concluzii definitive, pare ca originea ereditara este mai probabila decît un împrumut din sl. sau din alb. Prezenta lui amurg, cu a- protetic care apare de obicei numai în elemente lat. (cf. acasa, afund, aminte etc.) pare sa pledeze în favoarea acestei ipoteze. Der. amurg (mr. amurzis, amurzita), s.n. (crepuscul, apus), cu a- protetic, fiind la început un adv.; amurgi (var. murgi), vb. (a se întuneca, a se înnopta); murga, s.f. (noapte, întuneric; iapa bruna; varietate de pere); murgan, s.m. (nume de bou); murgana, s.f. (nume de vaca); murgila, s.m. (nume de bou); Murgila, s.f. (personaj din mitologia populara care personifica noaptea); murgit, s.n. (crepuscul); înmurgi, vb. (a se înnopta). – Desi legatura cuvintelor aici prezentate este greu de stabilit, este de presupus ca mag. murga provine din rom. (Edelspacher 19); si probabil si bg. murg(a) (Capidan, Raporturile, 210); sb., cr. murgast "murg" (în opozitie cu sb. mrk(lo)mrkov "murg", si mrgodan, mrgodno "întunecat", care pare sa provina din sl. mrkŭ, cf. Vasmer, II, 177), alb. murk, murgu, ngr. μοῦργος (Murnu, Lehnw., 32), ngr. μουρϰίζει "a înnopta" si μούρϰισμα "crepuscul" (dupa Meyer, Neugr. St., II, 42, aceste cuvinte provin din sl.).
mursă, múrsa (múrse), s.f. – 1. Hidromel, melasa cu apa. – 2. Dulceata, partea dulce a unui lucru. – 3. Pulpa de fructe. Origine îndoielnica. Daca ideea initiala e cea de "dulce", ar trebui legat de sb. mrs, "zi de dulce", cf. rom. "dulce" cu acelasi sens; sb. mrsiti "a mînca carne"; bg. marsja "a mînca carne în zi prohibita", rom. a se îndulci. Der. din lat. mulsa "hidromel" (Tiktin; Candrea; Scriban) nu e posibila fonetic (cf. Graur, BL, V, 106); explicatia schimbariil lui l › r prin intermediul unei influente gr., cf. sicil. ammursatu "vin dulce" (Diculescu, Elementele, 436), nu pare convingatoare. Daca acest cuvînt este identic cu mursa, s.f. (benghi, misina, scobitura pe dintii cailor), dupa cum pare, atunci se poate presupune ca înv., pentru a se obtine alunite artificiale pe fata, se folosea pulpa unui anumit fruct; cel de-al doilea sens se explica usor prin analogie (dupa Candrea si Scriban, din lat. morsa "muscatura").
murseca, mursecá (múrsec, mursecát), vb. – A musca (se zice numai despre animale). Mr. mursicare. Lat. morsicāre, din morsum (Puscariu 1135; Candrea-Dens., 1179; Tiktin), cf. it. morsicare, sp. amusgar, gal. amosgar. – Der. mursecatura, s.f. (muscatura); mîrsecaciune, s.f. (înv., stimul, tentatie), pe care Tiktin încerca s-o explice prin sl.
mustopită, mustopíta (-te), s.f. – Dulceata de pasta de fructe cu suc. – Var. mostochina. Ngr. μουτόπητα (Cihac, II, 678). În Mold. si Trans. Var., pe care Scriban o explica prin it. mistocchino, pare sa rezulte din pronuntarea mold. a lui p.
muşuroi, musurói (musuroáie), s.n. – 1. Furnicar. – 2. Ridicatura de pamînt. – Var. mosoroi, mosunoi, mosinoi. – Mr. sumuroñu. Creatie expresiva, pornind de la mis- "ideea de furnicar", cf. misuna "a furnica, a forfoti", misuna "furnicare", cu suf. -oi. Cihac, II, 198, a intuit legatura cu a misui, dar pleca de la sl. mĕsiti "a amesteca"; în acelasi fel, Puscariu 1098 si REW 5620 pornesc de la misuna, dar îl explica prin lat. mixtiōnem. Celelalte explicatii sînt fara valoare: din mausoleum, cu ajutorul unei metateze •mauseolum (Giuglea, Dacor., I, 497), sau din lat. mus araneus (Candrea; Scriban), corectat în •musaroneus (Graur, BL, V, 86). – Der. musuroi, vb. (a acoperi cu pamînt, a face musuroi); musuroit, s.n. (musuroire).
năpîrcă, napîrca (-ci), s.f. – 1. Vipera (Vipera berus). – 2. Bici. – Var. (rar) nopîrca. Mr. nipîrtica, megl. naprotca. Creatie expresiva. Coincide cu alb. nepër(t)ke, dar nu e probabil sa se explice prin el, cum se sustine de obicei (Cihac, II, 719; Meyer 303; Pascu, II, 221; Philippide, II, 221; Rosetti, II, 119). Trebuie sa fie o var. expresiva a lui •napîrla, cf. napîrli; pentru alternanta expresiva a ambelor terminatii, cf. sopîrla si sopîrcai, sfîrla si sfîrc, mîrlan si mîrc etc. Atît napîrca, cît si napîrli si sopîrla nu au fost explicate satisfacator pîna acum; provin, fara dubiu, din aceeasi sursa expresiva, a carei idee de baza pare a fi cea de "serpuire" sau de "miscare rapida", ca în ciocîrlie, cf. si topîrlan (ca si ciocîrlan); aceasta explicatie este singura care merge în acelasi timp pentru napîrca "bici", ca si pentru înrudirea sa evidenta cu sopîrla. Der. din lat. •viperana (Cretu 350) sau dintr-o combinatie între natrix si pertica (Capidan, Raporturile, 542) este inacceptabila. Der. napîrcos, adj. (veninos); napîrli, vb. (despre reptile, a-si schimba pielea; despre mamifere, a-si schimba parul; despre pasari, a-si schimba penele), cu suf. expresiv -li (dupa Cihac, II, 251, legat de sl. pero "para", cf. împotriva Tiktin; dupa Conev 87, din sl. naprŭliti sau naprliti "a pîrli", dupa Draganu, Dacor., VI, 517); napîrleala, s.f. (primenire, napîrlire). Alb. trebuie sa provina din rom.
prescurtare, Prescurtare pentru "Dictionar explicativ".
năsdrăvan, nasdraván (-ni), adj. – 1. Nebun, aiurit. – 2. Magic, supranatural. – Var. nazdravan, (Olt., Trans.) nasdravan. Din sdravan "sanatos" sau din sl. sŭdravinŭ, cf. nesdravan, adj. (smintit). Semantismul e ciudat si nu a fost explicat satisfacator (dupa Cihac, II, 335 s-ar putea întelege nasdravan cu "persoana care face vindecari miraculoase", ipoteza îndoielnica). – Der. nasdravanie, s.f. (magie, putere magica; isprava; excentricitate).
nasol, nasól (nasoála), adj. – (Arg.) Urît. Ţig. nasvalo (Graur 176; Juilland 170); probabil ca vocalismul se explica pornind de la f. nasoala. S-a confundat cu nasul, adj. (rau, nemernic), din tig. nasul (Vasiliu, GS, VII, 120; Juilland 170). – Der. nasoala, s.f. (femeie; tigara); nasuliu, adj. (urît); nasuli, vb. (despre un negot, a esua); nasulie, s.f. (ghinion, situatie proasta); nasulii, s.f. pl. (carti de joc).
nătă, nata- Prefix care arata ideea de incapacitate sau prostie. Creatie expresiva, pare sa se bazeze pe imaginea de vorbire anormala, cf. sp. tonto, bobo, chocho, memo etc. – Der. nataflet, adj. (prost, gogoman), comp. teflu si flet, v. aici; nafletec, adj. (Trans., neghiob, natarau), metateza a cuvîntului anterior; natafleata, s.m. (porecla pentru persoanele zapacite); natarau, s.m. (gogoman, natafleata), cu suf. expresiv (dupa Cihac, II, 213; legat de cr. tartari "a bîlbîi, a gîngavi"; dupa Lambrior, Rom., 350, din lat. natura; dupa Seineanu, Semasiol., 229; Philippide, Principii, 97; Tiktin; Candrea si Scriban, din netare ‹ tare, explicatie greu de admis fonetic); natarauca, s.f. (proasta, neghioaba); nataraie, s.f. (prostie, nerozie); natavalos, adj. (Munt., greoi, stîngaci, lenes), prin asociatie cu matahalos (dupa Scriban, cu tavali); natimana (var. natimala), s.f. (fantosa, sperietoare), prin încrucisare cu namina sau namila, sau cu natima; natîng, adj. (prost, neghiob, nebun), prin încrucisare cu sl. netęgŭ "munca" (dupa Cihac, II, 213, sl. ajunge pentru a explica rom., dar rezultatul na- indica tratamentul expresiv; dupa Tiktin si Scriban, din sl. tągŭ "puternic, viteaz"); natîngi, vb. refl. (a se tîmpi, a se prosti); natîngie, s.f. (prostie); natîntoc, adj. (prost, imbecil), pentru a carui der. cf. sarîntoc; natîntol, adj. (prost), prin încrucisare cu mototol, cf. si motîntan, motîntoc; neder, adj. (Munt., gogoman, natafleata), probabil în loc de •neter, cf. natarau; netot, adj. (prost, naiv), prin încrucisare cu tot (dupa Tiktin, Candrea si Scriban, din tot; dupa Cihac, II, 518, din mag. tót "slav"); netotie, s.f. (prostie); nasarîmb, adj. (tont, prost), în loc de •natarîmb (cf. var. nastarîmb), probabil prin încrucisare cu sarîntoc (dupa Cihac, II, 215, din sl. nesramĭnŭ "nerusinat"); nas(t)arîmba, s.f. (prostie, minciuna); nasarînga, s.f. (Trans., nerozie, prostie, obraznicie).
neg, neg (négi), s.m. – Veruca. Lat. naevus (Candrea-Dens., 1216; REW 5807; Tiktin), cf. senes. niego, v. it. niego, it. neo; pentru modificarea consonantismului, cf. fagure, rug. Dupa Puscariu 1162, formatie regresiva, pornind de la negel, parere greu de sustinut. Uz general (ALR, I, 51). Der. negos, adj. (cu negi); neaga, s.f. (flagel, calamitate), probabil prin asociere cu ideea de "tumoare", cf. neaga rea "tumoare maligna" › "calamitate" (dupa Cipariu, Principii, 272 si Tiktin, din lat. negāre; dupa Miklosich, Slaw. Elem., 32 si Cihac, II, 214 si Conev 100, din sl. nĕga "voluptate", glosarea "încapatînat, îndaratnic", care apare în dictionare, se datoreaza primei explicatii schitate aici). Negara (var. nagara, nagara), s.f. (varietate de neghina; planta, Stipa capillata), pare un der. cu suf. -ar (negara ar fi fost la început numele fructului). Numele se explica prin aspectul fructului, cf. sp. verruguera, fr. herbe aux verrues (dupa Cihac, II, 209, din sl. nagu "gol"; dupa Conev 48 de la un sl. •nagara; dupa Scriban, din rus. nagar "fitil ars"). Der. înagari, vb. (a creste neghina). Negel, s.m. (veruca) considerata ca der. din lat. negellus (Puscariu 1162; REW 5916), cf. logud. nieddu, prov. niel, it. niello, de asemenea ar putea fi simplu dim. de la neg, cu suf. -el. – Cf. neghina. – Der. negelarita, s.f. (rostopasca, Chelidonium maius); negelos, adj. (cu negi).
neghină, neghína (neghíne), s.f. – Planta (Agrostemma githago). – Megl. migl’ina. Origine suspecta. E greu de separat acest cuvînt de neg si negara, dar der. e greu de explicat; probabil cu suf. -ina, cf. pescuina, ciorchina, stirbina, stupina, vizuina etc. Nu e mai usoara nici explicatia prin intermediul lat. •nigrῑna (Koerting 6540; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 282) sau •nigellῑna (Puscariu, Conv. Lit., XXXIX, 71; Puscariu 1163; Pascu, Beiträge, 22; REW 5917; cf. Graur, BL, V, 107). – Der. neghinita, s.f. (chimion, obiect foarte mic); neghinos, adj. (invadat de neghina). Din rom. provine rut. nehyn (Candrea, Elemente, 406).
negură, négura (néguri), s.f. – Ceata. – Mr. negura. Lat. nĕbŭla (Puscariu 1168; Candrea-Dens., 1222; REW 5865), cf. it. nebbia, prov. neula, sp. niebla, port. nevoa, alb. negulj. Pentru schimbul b › g, cf. nivit › ninguit (cu infix nazal) sau naevus › neg, rubus › rug. Explicatia plecînd de la lat. •nigrula (Candrea, Éléments, 5) nu e probabila. – Der. (î)negura, vb. (a se încetosa, a se întuneca; a se încrunta); negureala, s.f. (ceata); neguros, adj. (cetos, întunecos).
nevastă, nevásta (nevéste), s.f. – 1. (Înv.) Logodnica. – 2. Sotie, femeie maritata. – 3. Femeie. – Megl. niveasta, mr. nveasta. Sl. nevĕsta (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 216), cf. bg., slov., ceh., rus. nevĕsta, sb. nevjesta, pol. niewiesta. Uz general (ALR, I, 270). – Der. nevastuica, s.f. (Zool., Mustela vulgaris), cf. sl. nevĕstuka (Miklosich, Lexicon,424), nume care s-ar explica drept un eufemism superstitios, cf. bg. nevĕstulka (› mr. nivistul’e, megl. nivistul’ ca), sb. nevjestica, ngr. νυμφίτσα (› mr. nifita), mag. memjét, it. donnola, fr. bellette, sp. comadreja, port. doninha, v. engl. fairy; nevesti, vb. (înv., a (se) casatori).
nisetru, nisétru (nisétri), s.m. – Sturion (Acipenser Gueldenstaedtii Brandt). Sl. jesetrŭ, probabil prin intermediul bg., rus. esetr (Cihac, II, 150; Tiktin), cf. sb., cr. jesetra (bg. nesetra, Conev 53, pare dubios sau der. din rom.). Fonetismul este curios. S-a explicat (Tiktin) ca rezultat dintr-un •isetru, cu aglutinarea articolului.
niţel, nitél (nitíca), adj. – Putin, în cantitate mica. Origine îndoielnica. Circula numai în Munt. si, partial, în Trans. F. nitica (normal ne-am fi astepta la •nitea) indica un dim. Trebuie sa se porneasca de la nitic(à), fiindca acest cuvînt corespunde unor formatii expresive comune teritoriului romanic: sp. chico "mic" (v. Corominas, ed. a 2-a, 1980, p. 351). Cf. ciccum "nimic" în Plaut; nec ciccum "nihil" într-o glosa placidiana; Lazio na ci(ca)de "putin"; it. cica "nimc"; logud. ticcu "putin" (unde t- echivaleaza cu z sard. it.); calabr. zica "picatura", nazica "putin"; Cilento tsiku "mic". Celelalte explicatii sînt insuficiente: de la nischitel (Hasdeu, Cuv. din Batrîni, I, 295; Philippide, Principii, 37; Scriban; cf. împotriva Puscariu 1175; din alb. në cikë "putin" (Densusianu, Rom., XXIII, 79); din putinel › •tinel, cu metateza (Tiktin).
nume, núme (núme), s.n. – 1. Denumire. – 2. Faima, reputatie. – Mr. numa, megl. numi, istr. lume. Lat. nōmĕn (Puscariu 1206; Candrea-Dens., 1558), cf. it. port. nome, fr., cat. nom, sp. nombre. Der. este cam neregulata, facuta pe baza nominativului, ca si în alte idiomuri romanice (cf. totusi sard. lumene) si cu un schimb o › u care se explica în general prin influenta lui numar. Mai curînd e vorba de o confuzie deja în lat., între nōmĕn "nume" si nūmĕn "vointa divina", cf. în nume de bine "sub auspicii bune", unde nume pare sa reprezinte lat. nūmĕn. Der. anume, adv. (adica, dupa nume; în detaliu; intentionat, înadins); anumit, adj. (cert, determinat), formatie neologica; numi, vb. (a chema, a pune nume; a desemna); numire, s.f. (desemnare); numitoare, s.f. (înv., nominativ); numitor, s.m. (mat.); denumi, vb. (a pune nume), dupa fr. dènomer; supranume, s.n. (porecla), dupa fr. surnom; supranumi, vb. (a porecli), din fr. surnommer. – Cf. pronume.
nuntă, núnta (núnti), s.f. – Ceremonia de casatorie, cununie. – Mr. numta, lumta, megl. nunta, istr. nuntę. Lat. nuptiae (Puscariu 1208; Candrea-Dens., 1260; REW 5999), cf. it. nozze (sard. nuntas, nunsas, cors. nonza), prov. nossas, fr. noces. Fonetismul nu este normal. S-a cautat sa se explice rezultatul rom. prin încrucisarea lat. nuntiāre (Densusianu, Hlr., 127) sau plecînd de la pl. •nupti › nunti (Puscariu; Byck-Graur 25). Cipariu, Arhiv., 469, urmat de Pascu, Beiträge, 11; Philippide, II, 660 si Scriban ar prefera sa porneasca de la lat. nupta, ipoteza care un înlatura problema. Oricum, trebuie sa se admita un infix nazal •nunptiae, fie prin încrucisare cu nuntiāre (cf. v. sard. nunça "întîlnire"), fie prin simpla propagare; si de la pl. numpti s-a putut trece la numti, mr. nunti. Uz general (ALR, I, 254). Der. nuntas, s.m. (invitat la nunta); nunti (var. nunti), vb. (a face nunta); nuntit, s.n. (nunta). – Din rom. provine mag. nunta (Edelspacher 20).
oacheş, oáches (oáchese), adj. – 1. (Oaie) cu parul din jurul ochilor mai închis decît pe restul trupului. – 2. Brunet. – Mr. oaclis. Din ochi cu suf. -es, cf. fruntes, coarnes, gures (Puscariu 1217; Tiktin; Candrea). În Banat, Olt. si Munt. (ALR, II, 5). S-a încercat sa se explice acest cuvînt prin bg. •vakleš (Pascu, II, 183) sau vaklŭ "brunet" (Scriban); sau printr-o radacina oc- care ar însemna "brunet", cf. oacar (Pascu, Beiträge, 35). Der. ochesica, s.f. (brunetica; oaie brumarie); ochesea, s.f. (planta, Tageles patula). Din rom. trebuie sa provina mag. basika (Draganu, Dacor., VII, 199), slov. vakeša, pol. bakieska.
oaie, oáie (ói), s.f. – 1. Mioara (Ovis aries). – 2. Membru al turmei de credinciosi. – Mr. oae, megl. oaia, istr. oie. Lat. ǒvem (Puscariu 1211; Candrea-Dens., 1265; REW 6127). S-a pastrat numai în rom. (Rosetti, I, 169), fiind eliminat în alte idiomuri rom. din cauza confuziei cu ōvum (Wartburg, Zur Benennung des Schafes, în Abh. Akad., Berlin, X, 1918). Fonetismul pare corect; explicatia prin intermediul unui sing. reconstituit dupa pl. în loc de •oaua (Densusianu, Hlr., 30; Byck-Graur 22) nu este exacta. Der. oier (mr. uear), s.m. (cioban), pe care Pascu, I, 134 îl deriva din lat. •oviārius; oierie, s.f. (tîrla, stîna); oaie-seaca, s.f. (taxa introdusa de domnitorul Alexandru, în 1573); oierit, s.n. (impozit pe pasunat, de 3 parale si de 6 bani, începînd din 1748 pentru fiecare oaie; suprimat de boieri în 1741, restabilit în 1748, micsorat la o treime, de clasa boiereasca în 1775); oiesc, adj. (de oaie, ovin); oieste, adv. (ca oile); oiesea, s.f. (varietate de urzica, Urtica urens); oita, s.f. (cintezoi, Fringilla montifringilla, anemona, Anemone silvestris); oina, s.f. (carne de berbec), cuvînt folosit numai de Cantemir, din lat. ǒvῑna (REW 6126), cf. mr. uin "lapte de oaie".
odinioară, odinioára adv. – 1. Odata. – 2. Demult, în timpuri stravechi. – Var. (înv.) danaoara, dinaoara; (a)dinioare(a), adineoare(a), adineauri(lea). Lat. de una hora (Tiktin), cu sensul de "o data"; cf. de doua ori (explicatie comp. pornindu-se de la rom. a lui de una oara), sugerata de Candrea, pare mai dificila, caci rom. ar presupune forma redusa a art. f., o în loc de una). Cf. nici odinioara (var. înv. nice danaoara) "niciodata", a carei comp. a fost reprodusa în niciodata. Var. moderne cu sensul "de curînd, acum o clipa". – Cf. oara.
osînză, osînza (osấnze), s.f. – Grasime de porc neprajita. – Mr. usandza. Lat. axungia (Puscariu 1228; Candrea-Dens., 1292; REW 846), cf. it. sugna, logud. assundza, campan. assonza. Provenienta lui a initial s-a încercat a fi explicata prin intermediul unei var. lat. •oxungia (Puscariu; Candrea-Dens.); prin var. atestata auxungia (Graur, Rom., LVI, 105); prin încrucisare cu gr. ὀξύς (Skok, Byzantion, VI, 371) sau prin gr. ỏξύγγιον (Diculescu, Elemente, 436). Totusi o aton rezultat nu poate fi rom., ci recent; încît e mai probabila o pierdere a initialei, ca în it. sugna, v. fr. soignée, cu aglutinarea posterioara a lui o, cf. omida, onanie.
ovăz, ovắz (-zuri), s.n. – Numele unor plante erbacee din familia gramineelor (Avena). – Var. ovas. Megl. uves. Sl. ovisu, ovesu (Miklosich, Lexicon, 487; Cihac, II, 235), cf. bg. ovisi (Conev 47), slov., ceh. oves, pol. owies. Z final, care nu este în sl., e greu de explicat, dar cf. lituan. aviza, let. duza. – Der. ovascior, s.m. (planta furajera, Arrhenatherum elatius).
pac, pac interj. – Poc, buf, tronc (exprima ideea de lovitura sau de actiune brusca). – Var. paf. Creatie expresiva, cf. poc si it. pacchiare "a pocni", fr. paf. – Der. paca-paca, interj. (arata zgomotul ritmic al unui mecanism în functiune), cf. tic-tac; pacanit, s.n. (zgomot ritmic); pacanitoare, s.f. (castanieta); pacali, vb. (a însela, a amagi), cu suf. expresiv -li (pentru tranzitia semantica de la "plesnitura" la "capcana", cf. sp. chasquear; der. admisa mai înainte, de la numele propriu Pacala, este insuficienta, caci nici acest nume nu are o explicatie cunoscuta; relatia sugerata de Puscariu, Dacor., I, 237-9 cu sl. pokaljati "a încalzi usor", cf. cali, nu este satisfacatoare din punct de vedere semantic); pacala, s.f. (înselare, viclesug); Pacala, s.m. (personaj din mitologia populara care incarneaza gluma si toate vicleniile care rezulta dintr-o simplitate prefacuta, ca Patelin sau Till Eulenspiegel); pacaleala, s.f. (înselaciune); pacalici, s.m. (înselator, trisor); pacalitor, adj. (înselator); pacalitura, s.f. (festa, renghi). – Din rom. provine sas. pokelin "a pacali".
păcură, pắcura (-ri), s.f. – 1. Petrol. – 2. (Bihor) Ceata, negura. – 3. Iad. Lat. picula "bitum", dim. al lui pix (Puscariu 1237; Candrea-Dens., 1300; REW 6483), cf. vegl. pekla, it., prov. pegola "bitum". Sensul de "ceata" se datoreaza unui semantism aparent normal, cf. lat. picea, caligo, fr. purée de poix, iar din sensul de "întuneric" s-ar putea explica cel de "întuneric vesnic" sau "iad". Cu atît mai mult, daca ne gîndim ca imaginatie populara asaza infernul sub pamînt si ca din adîncime s-ar vedea izvorînd acel lichid negru, care desigur s-ar fi asociat cu ideea de infern. Pare, asadar, inutil sa se recurga la explicatia semantismului rom. cu ajutorul sl. piklu "smoala" si "iad" (Sandfeld 36; REW 6483). Explicarea cuvîntului rom. prin acelasi etimon sl. (Cihac 236; Weigand, BA, III, 111) nu este posibila. Der. pacurar, s.m. (muncitor care extrage petrol); pacuros, adj. (bituminos); împacura, vb. (a mînji cu petrol); pacornita, s.f. (vas în care se pastreaza petrolul pentru a unge osiile carului), cu suf. -nita. Din rom. provin bg. pakura (Capidan, Raporturile, 223), mag. pakura (Edelspacher 24), sas. pokert.
păducel, paducél (paducéi), s.m. – 1. Scaiete (Crataegus oxyacantha). – 2. Rîie a oilor. – 3. Mîncarime sau furnicatura pe talpile picioarelor. – Mr. piducl’as, megl. pidutel. Lat. •peducellus "sarcopt", în loc de peducullus (Puscariu 1239; Candrea-Dens., 1305; REW 6349; Puscariu, Dacor., VII, 479), cf. it. pedicello "viemisor". Numele de spin se explica prin usturimea produsa de fructul sau. Scriban îl explica prin credinta populara ca ar provoca furnicatura; dar e vorba de o etimologie populara. – Cf. paduche.
paing, paíng (paíngi), s.m. – Arahnida (Tegenaria domestica). – Var. piangan, (Munt.) painjin(e), paia(n)jen. Mr. pangu, megl. puiangu. Sl. paąkŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 238; Byhan 324), cf. sb., cr., rus. pauk, bg. pajuk, slov. pajenk, pol. pajak; finalul var. -in(e), pare sa se explice (Tiktin) prin sl. paąčina "pînza de paianjen". – Der. painjina, s.f. (pînza de paianjen), din cuvîntul sl. citat; painjenis (var. paienjenis, pai(e)njinis, painganis), s.n. (pînza de paianjen); painjinel, s.m. (liliuta, Anthericum ramosus); paianjeni (var. (împa)i(e)njeni), vb. (a se întuneca, a se acoperi de ceata); pai(e)njinar, s.m. (Olt., pînza de paianjen).
pajişte, pájiste (pájisti), s.f. – Pasune mare. – Var. (Trans.) paviste. Sl. pašište (Cihac, II, 230; Tiktin), poate prin încrucisare cu pažitĭ "fîneata", cf. sb., cr. pasište. Der. directa din sl. pažitĭ (Conev 30) prezinta dificultati. – Der. împajesti, vb. (a acoperi cu iarba); pajurit, adj. (acoperit cu flori, împodobit), a carui der. nu pare sa fi fost explicata convingator.
pălăi, palaí (-aésc, -ít), vb. – 1. (Mold.) A arde cu flacara. – 2. A fîlfîi, a flutura. – Var. palui. Creatie expresiva, care se bazeaza în acelasi timp pe ideea de "a arde" si pe cea de "a lovi", proprie lui "a pali" ca si pe cea de miscare ritmica, exprimata prin repetitia pa-la. Se foloseste mai ales în forma triplata palalai, vb. (a arde; a flutura; a tremura; Olt., a turui, a bîrfi), cuvînt evident expresiv (Iordan, BF, II, 185), cf. talalai, bananai etc., pe care Pascu, Suf., 200 îl reducea la pala. – Der. palalaie, s.f. (flacaraie; obiect exagerat de înalt); palalau, s.n. (obiect foarte înalt; bat, prajina); palapai, vb. (Olt., a arde), încrucisare cu pîlpîi; palaurdi, vb. (Mold., a fugi, a scapa, a se risipi ca fumul), cu un suf. care pare de origine tig., palatoandra, s.f. (femeie stricata), cu suf. -oandra, cf. buleandra, fleandura, hoandra (Cihac, II, 239, îl explica prin ceh. palanda "pat" si Philippide, Principii, 151, prin palat, fara îndoiala înselat de analogia aparenta cu curtezana ‹ curte), cuvînt rar care apare numai în vechile dictionare; palaurat, adj. (prost, ticnit), în Banat; palavatic, adj. (ticnit, traznit; prost; badaran), var. palavatic, coincide cu ngr. παλαβός, bg. palav (Scriban), rut. pulevatik (Candrea), fara sa se poata hotarî pîna la ce punct depinde de ele. – Cf. pali.
pălămidă, palamída (-ízi), s.f. – 1. Crapusnic, scaiete (Cirsium arvense). – 2. Peste de rîu (Gasterosteus platygaster). Sb., cr. palamida (Cihac ,II, 239; Tiktin), din tc. palamud "ghinda" si acesta, probabil, din ngr. βαλανίδι "ghinda" (Vasmer, Gr., 107). A existat probabil din ngr. o încrucisare cu ngr. παλάμη "palma", cf. ngr. παλαμονίδα "osul-iepurelui"; dar numai παλάμη nu pare sa constituie o explicatie suficienta. Poate are legatura cu cuvîntul urmator.
pălărie, palaríe (palaríi), s.f. – Obiect de îmbracaminte cu boruri folosit pentru acoperirea capului. Probabil din it. cappelleria (P. Panaitescu, BL, XIII, 155). Celelalte explicatii sînt nesatisfacatoare: din rom. par (Tiktin); din gr. φαλαρίον (Diculescu, Elemente, 470); din lat. pariolum › it. paiuolo "ceaun" (Scriban). – Der. palarier, s.m. (persoana care confectioneaza, repara sau vinde palarii); palarierie, s.fr. (atelier de palarii). Din rom. provine bg. palarija (Capidan, Raporturile, 223; Bernard 34).
pană, pána (péne), s.f. – 1. Formatie epidermica de consistenta cornoasa care acopera corpul pasarilor. – 2. Penus, instrument de scris din pana (1). – 3. Panusa de porumb. – 4. (Trans.) Buchetel. – 5. Capastru. – 6. Ic, grindei. – 7. Sina de roata, opritoare. – 8. Slanina pentru împanat carnea. – 9. Partea abdominala a somnului. – 10. (Maram.) Marginea palariei. – Mr., megl. peana, istr. pęnę. Lat. pinna (Puscariu ZRPh., XXVIII, 682; Puscariu 1252; Candrea-Dens., 1315; REW 6514), cf. alb. pëndë, it. penna, prov., port. pena, fr. penne. Forma normala, peana, este înv. Der. penis, s.n. (penaj); penita, s.f. (pana mica); împenat, adj. (cu pene); panuse, s.f. (fiecare dintre foile care înfasoara stiuletele de porumb; peritoneu, burta, pentru ultimul sau sens cf. pana 9 se explica semantic drept "parte care acopera organele interne", dupa cum foaia acopera stiuletele); panus, s.n. (Banat, burta); panusita, s.f. (planta, Stipa capillata), probabil formatie artificiala dupa germ. Federgrass; împana, vb. (a da penele; a împodobi cu pene; a orna, a împodobi, a se gati; a bate pene; a baga bucatelele de slanina în carne; a umple, a îndopa) pe care Candrea-Dens., 1316 si DAR îl reduce la lat. •impinnāre; împanusa, vb. (a face panusi); penal (var. penar), s.n. (cutiuta cu ustensile de scris), din lat. Pennal (Candrea); panas, s.n. (manunchi de pene), din fr. panache; penisoara, s.f. (ciuperca, Agaricus cinnamomeus). – Din rom. provine bg. pana "puf" (Capidan, Raporturile, 223).
paparudă, paparúda (paparúde), s.f. – 1. Fata, mai ales tiganca, care bate drumurile în timpul secetei, îmbracata ciudat si cîntînd invocatii pentru a aduce ploaia. – 2. Femeie împopotonata, ridicola sau triviala. – Var. papaluda, papaluga, papaluga, paparuza. Creatie expresiva, cf. cuvintele der. din papa, cu care coincide perfect, unele cuvinte în ce priveste semantismul, altele din punct de vedere fonetic. Coincide si cu numeroase cuvinte straine, cum se întîmpla adesea în cazul formatiilor spontane, cf. ngr. dialectal πεπεροῦδα (Scriban), care ar putea proveni din rom., ngr. παπαρροῦνα (Murnu, Lehnw., 33), περπεροῦνα, bg., sb. peperuda, peperuga "fluture", calabr. papparutu, abruz. paparotta, prov. papalaudo "sperietoare", cat. babarota "sperietoare de pasari", iud. sp. bambaruto "sperietoare de copii, baubau". Ideea fundamentala pare sa fie cea de "sperietoare" sau de "persoana fara forma determinata", ca în sp. mamarracho sau în matahala. Cum aceasta idee se explica suficient prin posibilitatile expresive ale rom., pare inutil sa cautam etimoane straine. Cele propuse pîna acum nu sînt convingatoare: din lat. papula, cu suf. -za (Densusianu, Bausteine, 479); din lat. •pupulanda (Pascu, Etimologii, 30) sau papaver (Pascu, Lat. elem., 262); dintr-un cuvînt necunoscut cu sensul de "fluture", ca în bg. (Bogrea, Dacor., V, 837-9); din sb. prporusa, care ar reprezenta ngr. περπυροῦνα (Tiktin); din πομφολύγη, numele unei zeitati marine (Diculescu, Elementele, 208); dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 340).
pară, pára s.f. – Flacara, flama. – Mr. pira. Sl. para "fum, abur" (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 243), cf. bg., sb., cr., pol. para "abur", cf. si opari. Schimbul semantic, destul de ciudat, nu a fost explicat; dar pare sa fie sl., cf. pîrli. De asemeni, este posibila o încrucisare cu pali "a arde", cf. ceh. pala "flacara".
păragină, paragína (parágini), s.f. – 1. Ruina, darîmatura. – 2. Parasire, abandonare. – 3. Ţarina, ogor negru, telina, pîrloaga. – 4. (Adj.) Viran, nepopulat. – Var. paragina. Origine îndoielnica. Poate în loc de •parajina ‹ paradui. Se pune de obicei în legatura cu mag. parrag, parlag "pîrloaga", cf. pîrlog (Cihac, II, 246; Tiktin; Candrea); dar der. este dificila din punct de vedere fonetic (Tiktin presupune ca finala o reproduce pe cea din telina, compozitie care e putin probabila) si nu explica toate sensurile cuvîntului rom. Giuglea, Dacor., I, 495, prefera etimonul lat. •voraginem, încrucisat cu pîrlog sau parasi si Conev 39 pornea de la sl. prazdĭnŭ, ambele improbabile. Pare batatoare la ochi coincidenta cu lucan. prasana, pe care Rohlfs, Ital., 359 îl explica printr-un lat. •piraginem. Der. paragini, vb. (a parasi; a lasa ogorul pîrloaga; a (se) degrada, a (se) ruina); paraginos, adj. (ruinat, parasit); parangina, s.f. (vitelar, Anthoxanthum odoratum).
parîngă, parînga (-gi), s.f. – Prajina. – Var. parînga. Lat. palanga, forma pop. a lui phalanga, din gr. φάλαγξ (Puscariu 1270; Candrea-Dens., 1337; REW 6455; Rohlfs, EWUG, 2291; Rosetti, II, 64), cf. it., prov., sp. palanca, fr. palanche. Nu pare probabila der. din sl. prągŭ "par" (Byhan 328), cf. mag. porong. Coincide cu Parîng, toponim de munte, cf. it. calanca, sp. barranco si ngr. παράγϰο "prajina", cuvinte gresit explicate (dupa Hesseling 27, ngr. ar proveni din it.). Cf. palanca.
parte, párte (pắrti), s.f. – 1. Bucata, portiune. – 2. Diviziune, sectiune. – 3. Ratie. – 4. Loc. – 5. Grup, clica; aparare. – 6. Contractant, interesat. – 7. Interventie, hîrtie. – 8. Directie, latura. – 9. Raport, relatie. – 10. Gen, sex. – 11. Clasa, casta, categorie. – 12. Soarta, destin. – 13. (Adv.) Partial. -Mr. parte, megl. parti, istr. pǫratŭ. Lat. partem (Puscariu 1274; Candrea-Dens., 1339; REW 6254), cf. it., sp., port. parte, fr. part. Dupa Meyer-Lübke, Rom. Gr., III, 221, sensul adverbial ar reproduce lat. partim. Weigand, Jb., XVI, 79, explica sensul 12 prin influenta bg. čestu, care de asemenea, are doua sensuri, dar Densusianu, GS, I, 312 a demonstrat ca evolutia semantica este spontana. Der. partas, s.m. (participant; partizan, adept; coposesor, coproprietar); partasie, s.f. (partialitate, partinire; participare; coproprietate); partasire, s.f. (înv., participiu); particea (var. particica), s.f. (diminutiv al lui parte), pe care Puscariu 1275 si REW 6257 îl deriva din lat. particĕlla, fara îndoiala în mod echivoc; parti, vb. (înv., a favoriza); partnic, adj. (partizan, partinitor), cu suf. -nic; partini, vb. (înv., a participa; a fi de partea cuiva, a favoriza, a avantaja), din cuvîntul anterior sau, dupa Densusianu, Rom., XXXIII, 283 si Tiktin dintr-un •partean disparut; dupa Koerting 6881, din lat. partem tenēre); partinitor, adj. (partial, care se poarta cu partialitate); nepartinitor, adj. (impartial); împarti, vb. (a distribui; a divide, a rupe; a separa; a face o diviziune), pe care Candrea-Dens., 1343 îl trimit la lat. impartῑre; împartire, s.f. (diviziune); împarteala, s.f. (diviziune, distribuire); împartitor, s.m. (postas; s.n., divizor); deîmpartit, s.n. (primul termen al unei împartiri); copartas, s.m. (coproprietar, actionar); împartasi, vb. (a comunica, a da de stire; refl., a lua parte, a participa; a lua cuminecatura), din partas, ca împarti din parte (pentru ultimul sens, Seineanu, Semasiol., 49, propune un paralelism cu sl. pričęstiti sę, din čęsti "destin"; mai curînd s-ar parea ca trebuie sa se porneasca de la sensul de "a comunica", la fel ca în celelalte limbi romanice); desparti, vb. (a separa, a divorta; înv., a deosebi), pe care Candrea-Dens., 1344 îl trimit la lat. •dispartῑre; desparteala (var. despartenie), s.f. (separare); despartamînt (var. despartimînt), s.n. (departament), format dupa fr. département; despartire, s.f. (separare; înv., sector, cartier; comisariat); despartitor, adj. (care separa); despartitura, s.f. (separator; departament; diviziune, sectiune); nedespartit, adj. (inseparabil). Der. neol. partaj, s.n., din fr. partage; partener, s.m, din fr. partenaire; participa, vb., din fr. participer; participant, adj., din fr. paticipant; participiu, s.n., din fr. participe; participial, adj., din fr. participial; particular, adj., din fr. particulier; particularism, s.n.; particularitate, s.f.; particulariza, vb.; partida (var. partid), s.f. si n. (întrecere sportiva; cont; cantitate de marfuri; diversiune în comun; persoana susceptibila de a contracta o casatorie; înv., partid, factiune), din it. de N. (ven.) partida, prin intermediul ngr. παρτιδα, sec. XVII, (Gáldi 222); partid, s.n. (factiune), din fr. parti, ngr. παρτίδον; partitiv, adj.; partitura, s.f., din fr. partitura; partizan, s.m., din fr. partisan; partial, adj., din fr. partiel; partialitate, s.f.; impartial, adj.; impartialitate, s.f.. – Din rom. provine rut. parti "ursita" (Candrea, Elemente, 404).
pas, pas (-suri), s.n. – Compas de dogar sau de zidar. Origine incerta. Tiktin crede ca-i vorba de o abreviere a it. compasso sau de sb. pas "centura" sau de ambele în acelasi timp. Cea de a doua explicatie este mai probabila, avînd în vedere pe pasnic, s.n. (compas), din sb. pasnik "compas". – Der. pasui, vb. (a trasa cercuri).
păs, pas (pắsuri), s.n. – Greutate, neliniste, povara. Lat. pensum "povara" (Puscariu 1279; Candrea-Dens., 1348; REW 6394), cf. it., sp., port. peso, prov., cat. pes. Semantismul este normal, cf. sp. si Bogrea, Dacor., IV, 411. – Der. pasa, vb. (a cîntari, a împovara, a coplesi; a durea, a supara; a avea importanta, a îngrijora), direct din lat. pensare (Puscariu 1277; Candrea-Dens., 1347; REW 6391), cf. it. pesare, prov., sp., port. pesar, fr. peser (pentru ultimul sens, cf. calabr. mi pisa "îmi displace"); nepasare, s.f. (indiferenta, apatie); nepasator, adj. (indiferent, impasibil); pasa-mi-te, adv. (dupa cîte se vede), formatie obscura, pe care Candrea o deduce din îmi pasa "ma priveste", cu suf. bg. -mi-te, explicatie aparent insufienta. – Cf. apasa.
păstaie, pastáie (pastắi), s.f. – Teaca, coaja. – Var. pastare, pastau, înv. postaie. Mr. pastal’e, pistal’e. Origine îndoielnica. Mr. pare sa indice prezenta unui etimon lat. terminat în -alia; s-a propus •pistalia, din pistare "a urlui" (Candrea-Dens., 1351; Pascu, I, 143; Graur, BL, V, 109); •quassitalia, din quassare "a rupe" (Puscariu, Dacor., III, 679); •pyxitalia, din pyxis "capsula" (Giuglea, Dacor, X, 60); sau din alb. pištaië (Candrea). Nici una din aceste explicatii nu pare suficienta. – Der. pastaios, adj. (cu pastai, cu coaja). Din rom. provine rut. pastaja.
păstură, pắstura (-ri), s.f. – Sediment, depunere de miere. – Var. (Banat) prestura. Origine îndoielnica. Dictionarele gloseaza foarte diferit acest cuvînt: "laptisor alb cu care se hranesc larvele de albina" (Damé); "excremente de albine moarte de dizenterie" (Tiktin); "miere de calitate inferioara, care se culege din flori mai putin adecvate" (Scriban). Aceste interpretari diferite au condus la explicatii diferite: din lat. pastūra "aliment" (‹ pascĕre "a paste") dupa P. Papahagi, Notite, 41; Pascu, I, 139; Scriban; (cf. REW împotriva REW 6282); sau din lat. •pestŭla, din pestis "pesta", dupa Tiktin, Pascu, Sufixe, 57 si Pascu, Beiträge, 11 (dupa Philippide, II, 727, în legatura cu alb. busturë). Probabil e vorba de un der. din lat. pistūra "macinis", luat initial în sensul de "resturi, pleava de la macinis".
pat, pat (páturi), s.n. – 1. Strat, baza, sol. – 2. Mobila de dormit; asternut. – 3. Partea de lemn a pustii sau a tunului. – Mr., megl. pat. Lat. pactum, din pangĕre "a stabili", cf. it. patto "asternut de paie", pattume "pat", impatto "asternut pentru vite", impattare "a asterne la vite" (H. Meyer, Vox Rom., X, 73-86; cf. REW 6138a). Rezultatul normal, •papt, trebuie sa fi pierdut un p, prin disimilare, ca în botez, sau prin încrucisare cu gr. πάτος "fund", "strat de adîncime", cf. gr. πάτος "drum pietruit" (Meyer, Alb. St., IV, 73; Candrea-Dens., 1356; Tiktin; Philippide, II, 726; Capidan, 217; Graur, BL, V, 73; Rohlfs, ZRPh., LXVII, 300), cf. sb. pàtos "lavita" si de asemeni sb., cr. pät "sul de capatîi", ven. pato, pe care Vasmer, Gr., 112, îl reduce totusi la gr. πατερόν "capatîi la pat"(pentru relatia semantica a lui "capatîi" cu "pat", cf. fr. sommier, traversin). În realitate, atît etimonul lat., cît si cel gr. par sa constituie în sine explicatii suficiente pentru rom. Pentru ideea de "pat" derivata din cea de "a întinde", cf. plapuma, plocat. Urmatoarele ipoteze nu par sa aiba rezultat: din mag. pad "banca" (Cihac, II, 723); din dacica (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 112); din lat. patu(u)m, în loc de patŭlum (Tagliavini, Studi rum., III, 86); din lat. •pavatum în loc de pavitum (Candrea, Éléments, 10; Pascu, Beiträge, 19; Pascu, Lat. Elem., 276). Der. supat, adv. (dedesubtul patului), în loc de sub pat; patui, vb. (a tortura); patuc (var. patulean, patucel, patuiac), s.n. (patut); patuiag, s.n. (patul), dim. al lui patui; patul, s.n. (constructie rudimentara fixata pe pari; un fel de placa de lemn asezata într-un copac pentru paznici sau pentru pasari de curte; un fel de podet asezat în mijlocul apei pe care sta pescarul; grînar, hambar), din patui (Byck-Graur, BL, I, 23; cf. Tiktin) sau mai probabil formatie regresiva de la patulet (pat mic); patuli, vb. (a depozita bucatele în hambar), pe care Scriban îl pune în legatura în mod echivoc cu sl. potuliti "a rîndui"; patulas, s.n. (porumbar asezat între crengile unui copac); patasca, s.f. (targa, nasalie), cu suf. sl. -asca (relatie propusa de Cihac, II, 248, cu rus. tačka, sau de Tiktin cu fr. patache, este dubioasa). – Cf. patura. – Din rom. provine bg. pat (Capidan, Raporturile, 224).
păta, patá (patéz, patát), vb. – 1. A se murdari, a se mînji. – 2. A prihani, a profana. Lat. •pictāre "a picta", cf. it. pittare "a sterge" (Pratti 775). Pentru rezultatul ct › t, cf. Puscariu, JB, XI, 9; Meyer-Lübke, Mitt. Wien, 8; Graur-Rosetti, III, 65-84; în acest caz, pierderea lui p se explica suficient prin disimilarea cu initiala, cf. baptizāre › boteza. Pentru semantism, cf. sp. pinta "pata". În general s-a preferat ca punct de plecare "pata", pe care au vrut sa-l explice prin sl. pęta "calcîi" (Cihac, II, 148); prin rut. petno "pata" (Byhan 325); prin sl. pętĭno (Miklosich, Slaw. Elem., 41); prin alb. petë "lama de metal" (Meyer, Alb. St., IV, 86); prin lat. •pitta ‹ gr. πίττα "bitum" (Candrea, Conv. Lit., XXXVIII, 874; Candrea, Éléments, 65; Puscariu 1287; Candrea-Dens., 1357; REW 6546; Tiktin); sau prin ngr. πίττα "turta", cf. pita (Rosetti, II, 66). Der. pata, s.f. (urma, portiune colorata diferit de rest, nuanta diferita; stigmat, rusine); patat, s.m. (deditel de padure); petita, s.f. (pata mica; malinita; petesie). Din rom. pare sa provina sb. petigi, petici "petesie".
pe, pe prep. – 1. Peste, deasupra: pe bolta alburie (Eminescu); cum sade? bolnav în pat? Nu, sanatos, pe pat (Alecsandri). – 2. La, în: saruta fata pe frunte (Sadoveanu); pe gînduri cad (Eminescu). – 3. Peste (indica ideea de repetitie): scrisori pe scrisori (N. Costin). – 4. Indica o relatie bidimensionala: camera secretarului, mare de vreo trei metri pe patru (Cocea). – 5. Spre, înspre (sens local): usa se deschidea pe-afara (Fundescu); hai sa ne’ntoarcem pe-acasa (Alecsandri). – 6. În (sens temporal): pe o frumoasa zi de vara (Odobescu). – 7. Pîna (sens local si temporal): o sticluta de spiterie plina pe sfert (Bassarabescu). – 8. Pîna la (indica anii neîmpliniti ai vîrstei): una-i de 16 pe 17 (Alecsandri). – 9. Circa, mai mult sau mai putin (arata aproximatia): pleca de acasa pe la rasaritul soarelui (Gane). – 10. Cu, pe timpul (sens temporal): pe toamna (Ghica). 11. Prin intermediul, cu ajutorul (sens modal): au strîns oaste pe bani (Urechia); gaseste usa salii pe pipaite (Caragiale). – 12. Pentru (arata scopul): eu n-am venit pre bataie, ce pre pace (Neculce); zaharicale pe diseara (Alecsandri); jucau uneori pe cîte-o prajitura (Bassarabescu). – 13. Contra, împotriva: ati trimis cu pîra pre Urechia (Doc. Mold. 1617). – 14. Fiecare (sens distributiv): am un bucatar cu zece galbeni pe luna (Alecsandri); mînca pe zi cîte trei care de pîne (Sbiera). – 15. Formeaza acuzativul numelor de persoana: astept pe sora-mea (Alecsandri). – 16. Introduce adv. si locutiunile adv. (sens expletiv): cum ai ajuns pe aici? (Ispirescu); pe la noi, în provincie (Alecsandri). – Var. (înv.) pre, (Mold.) pi, (Munt., vulg.) pa. – Mr., megl. pri, istr. pre. Lat. per (Puscariu 1293; Candrea-Dens., 1396), cf. alb. për, it. per (calabr. pe), fr. par, sp., port. por. În mod general, reproduce sensurile rom. ale lui per si super; în anumite sensuri, totusi, pare sa reproduca ngr. ϰατά. Pentru acuzativul personal, cf. sp. a si Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 351 (explicatia lui Gr. Nandris, Mélanges M. Roques, Paris 1952, III, 1599-65, care se bazeaza pe sl. na, nu e convingatoare). Întrebuintarea acestui acuzativ nu este generala. Se evita folosirea lui pe cu s. articulat si fara atribut: cunosc omul, cunosc pe om, cunosc pe omul bun, dar niciodata cunosc pe omul. Paralelismul cu sp. nu e întîmplator. Sensul lui pre › pe folosit pentru a indica acuzativul este, ca si în sp., cel al lui ad lat., ca în multe dintre sensurile 5-11, din acelasi înteles se explica folosirea lui expletiva, cînd introduce un adv. Comp. presus, adv. (pe deasupra; superior); prejos, adv. (dedesubt, inferior), ambele folosite doar la comparativ; precum, adv. (cum, asa cum). – Cf. peste.
pepene, pépene (pépeni), s.m. – 1. Zemos (Cucurnis melo). – 2. Harbuz, lubenita (Cucumis citrullus). – 3. (Mold. si Trans., rar) Castravecior (Cucumis sativus). – Mr. peapine, piponu, megl. pipon, pipoana. Lat. •pepĭnem, în loc de pĕpōnem (Densusianu, Hlr., 139; Puscariu 1298; Candrea-Dens., 136; REW 6395), cf. it. pepone, fr. pépin "os", sp., port. pepino, alb. pjepër (Philippide, II, 774). Lipsa diftongarii lui o nu a fost explicata. Der. rom. pornind de la ngr. πεππώνι, cf. bg. pipun, sb., slov. pipon si dial. (Miklosich, Fremdw., 118; Domaschke 138; Iordan, Dift., 114) nu prezinta mai putine dificultati. Der. pepenar, s.m. (vînzator de pepeni); pepenarie, s.f. (bostanarie, harbuzarie); pepenea, s.f. (planta, Spiraea ulmaria); pepenel, s.m. (papanas; Olt., varietate de prune); pepenos, adj. (carnos, îndesat).
peşte, péste (pésti), s.m. – 1. Vertebrat acvatic inferior, de obicei cu solzi, care respira prin branhii. – 2. Carne de peste (1.) – 3. Semn de zodiac. – 4. Codos, proxenet. – Mr. peaste, pescu, megl. pęsti, istr. pest. Lat. piscem (Puscariu 1300; Candrea-Dens., 1367; REW 6532), cf. alb. pešk (Philippide, II, 651), it. pesce, prov. peis, cat. peix, sp. pez, port. peixe. Atît mr. si alb. cît si der. indica prezenta unui sing. •pescu, a carui absenta ar face inexplicabile cea mai mare parte a der. care urmeaza; se poate admite ca forma semnalata de noi ar fi avut numai o existenta teoretica, ca •hainuri în înhainurat. Der. pascoi, s.m. (pestele mascul); pestoaica, s.f. (femela pestelui; smechera, întretinuta); pestisoara, s.f. (planta acvatica, Salvinia natans); pescos, adj. (bogat în peste), care ar putea reprezenta direct si lat. piscosus; pescui, vb. (a prinde peste); pescuit, s.n. (actiunea de a pescui); pescuitor, adj. (care pescuieste); pescut, s.m. (pestisor); pescuina, s.f. (Bucov., iaz, helesteu), cu suf. din vizuina (dupa Tiktin, formatie culta, din lat. piscina încrucisat cu a pescui). – Cf. pescar.
petec, pétec (pétece), s.n. – 1. Bucata, fîsie de material, cîrpa, zdreanta. – 2. Plasture, astupatura. – 3. Slabiciune, defect predominant. – Var. petica, petic. Mr. peatic, megl. petic. Origine necunoscuta. Pare cuvînt identic calabr. pettica "fîsie de piele", care este trimis la gr. πιττάϰιον › lat. pittacium "bucata de piele", cf. pitac, it. petecchia, sp. petequia, (Corominas, III, 713), ca si sp. pedazo, cat., prov. pedaç, fr. pièce (Puscariu 1287; REW 6547); dar der. e dificila (Philippide, Principii, 18), a vrut s-o explice pornind de la vb. a peteci, iar Byck-Graur 19 pornind de pl.; dar, pe lînga ca nu par convingatoare, aceste explicatii trec sub tacere problema accentului. Alte explicatii nu sînt nicidecum suficiente: din gr. πίττα "bitumen", ca pata (Candrea, Conv. lit., XXXVIII (1904), 874); dintr-un prerom. •paltika, cf. alb. petke "mic" (Philippide, II, 726; K. Treimer, Beiträge zur alb. Sprachgeschichte, p. 350; Capidan, Raporturile, 545). Lat. •picticus? Der. peticar (var. petecar), s.m. (adunator de petice; telal; cizmar care pune petice); peticarie (var. petecarie), s.f. (multime de petice, de haine vechi); petici (var. peteci), vb. (a cîrpi; a rupe, a zdrentui); peticos (var. petecos), adj. (plin de petice); (îm)petecat (var. (îm)peticat, (îm)petecit), adj. (cîrpit, plin de petice); peticut, s.n. (petic; Munt., covor fin); peticari (var. petecari), vb. (a petici).
pînză, pînza (pấnze), s.f. – 1. Ţesatura. – 2. Ţesatura cu care se acopera fata mortilor. – 3. Giulgiu. – 4. Ţesatura de paianjen. – 5. Vela (la nave). – 6. (Mold.) Plasa de pescuit. – 7. Albeata pe ochi. – Strat, rînd, val. – 9. Extindere, suprafata. – 10. Tablou, pictura. – 11. Lama de ferastrau. – 12. Lama de topor. – Mr. pîndza, megl. pǫndza, istr. panzę. Lat. •pandea "tesatura", probabil rezultat din încrucisarea lui pannus cu brandeum, cf. brînza, brîu. Etimonul este admis în general, dar explicatia lui difera de la autor la autor: der. din pandĕre "a întinde" (Puscariu 1373; Tiktin; REW 6190; Densusianu, GS, II, 320); sau în loc de •pannea ‹ pannus (Skok, Arhiv za arbanašku Starinu, I, 15, cf. Rosetti, I, 161). Der. din tracul penza (Pascu, I, 191) legata de gr. πήνη este dubioasa, ca si legatura cu gr. πενίζομαι "a tese". Der. pînzar, s.m. (fabricant sau vînzator de pînza); pînzarie, s.f. (atelier, pravalie); pînzatura, s.f. (tesatura, pînza; fular; lenjerie, rufarie); pînzea, s.f. (bucata de pînza fixata la gherghef); pînzet, s.n. (rufarie, albituri) se foloseste mai ales la pl. pînzeturi; pînzis, s.n. (învelis, strat); pînzui, vb. (a înfasura un mort în giulgiu; a ascuti securea; a echipa o ambarcatie); împînzi, vb. (a întinde, a raspîndi, a desfasura; a acoperi, a ocupa, a invada).
pipotă, pípota (pípote), s.f. – Stomac de pasare, rînza. – Var. chipota. Trans. picota. Ngr. •ἐφήπαπα, din gr. ἤπαρ, ἤπατος "ficat", ca ngr. ἐφιππος din gr. ἴππος, sau ngr. ἐφάπλωμα din gr. ἄπλωμα. Ca în ultimul caz (ἐφάπλωμα › πάπλωμα), •ἐφήπαπα ar fi trecut la •πήπαπα, prin asimilare. Rezultatul normal, •pipata s-a modificat datorita influentei consoanei, ca sl. domaliti › domoli, sl. mamiti › momi. Alte explicatii nu par suficiente: din ceh. pipati "a privi" (Cihac, II, 256), cf. rut. pipotĭ "cobe, tîfna" (Scriban); din gr. ἤπαρ încrucisat cu ficatum (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 435; REW 4108); în legatura cu sl. pąpukŭ "buric" (Tiktin).
pîrghie, pîrghie (-ii), s.f. – Bara rigida cu care se ridica greutati. Lat. pergŭla "iesire", care mai înseamna si "grinda mica", cf. Du Cange (cf. Pascu, I, 142; Scriban). Explicatia care porneste de la rom. prajina (Tiktin) este nesigura.
pîrîu, pîrîu (-îuri), s.n. – Mica apa curgatoare. – Var. Mold. pîrau, -aie, Bucov. parau, , -aie, -aie, Munt., pl. pîrîe. Megl. paroi. Sl. (bg.) poroj "torent" (Miklosich, Fremdw., 119; Tiktin), cf. puroi, alb. përrua. Limba literara a asimilat rezultatul normal, •paroi (ca în megl.), cu rîu, de unde si pl. artificial pîrîuri; limba populara ignora aceste forme si lexicografi ca Densusianu, GS, VI, 364, Candrea si Scriban le considera incorecte. Sing. pîrau, în loc de •paroi, provine din pl. pîraie, ca în paralelismul bulfeie-bulfeu. E adevarat ca istoria cuvîntului bg. nu este clara; poate-i vorba de un cuvînt din aceeiasi familie cu roi, noroi, si identic cu puroi. Dupa o parere foarte raspîndita, cuvîntul este de origine alb. (Cihac, II, 719; Meyer 335; Philippide, II, 729; Skok, Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 327; Jokl, IF, XLIX (1931), 282-6; Rosetti, II, 120; E. Petrovici, Dacor., VII, 347), parere greu de admis pentru noi pe baza unei simple asemanari. Alti cercetatori se gîndesc la o sursa autohtona (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Lahovary 340); la un tracic •parau(t), de unde ar proveni si numele de Prut (Pascu, Arhiva, 1921, 133; Pascu, Arch. Rom., VII, 567); la un gr. •παρροή în loc de παραρροή (Diculescu, Elemente, 491); la un lat. aquae rivus (Philippide, Principii, 40) ipoteza evident neinteresanta. Toate aceste intentii de explicare par sa pacatuiasca prin faptul ca se bazeaza pe un sens de "apa curgatoare" care trebuie sa fie secundar; sensul primitiv trebuie sa fi fost cel de "suvoi", cf. pîraie de lacrimi, ca în sb. roniti suze "a varsa lacrimi", fata de poron "loc unde un rîu se pierde în pamînt".
pişca, piscá (písc, piscát), vb. – 1. A ciupi, a întepa. – 2. A rupe din ceva cîte putin. – 3. A mînca putin, a ciuguli. – 4. A musca, a rani. – 5. A sterpeli, a fura. – Mr. chiscu, chiscare, megl. pisc(ari). Origine îndoielnica. Probabil de la o radacina expresiva pičc- (Puscariu 1304; REW 6535; cf. Corominas, III, 724), lat. •piccicare (Candrea, Rom., XXXI, 314; Philippide, II, 651; Pascu, I, 63; Tiktin), cf. alb. pitškoń, it. pizzicare, sp. pellizcar. E posibil sa fi intervenit o apropiere cu pisc "cioc", dar acest cuvînt nu ajunge pentru a explica vb. – Der. piscura, vb. (Banat, a pisca); piscanfloare, s.m. (grangur, Oriolus galbula), literal "ciupeste florile"; piscat, adj. (cherchelit); piscator, adj. (întepator; furacios); piscatura, s.f. (ciupitura, întepatura; muscatura; urma lasata acolo unde lipseste o parte dintr-un obiect). Pit, s.m. (pitulice), pare sa apartina aceleiasi familii; der. pitiga, vb. (Trans., a pisca); pitigaia, vb. (a vorbi cu voce subtire, ascutit), probabil prin forma care se da buzelor; pitingau, s.m. (insecta, Calopterys splendens; filfizon, lichea, secatura); pitigoi (var. chitigoi, Trans., pitigus, Banat pitiganie), s.m. (tiglau, Parus; Arg., lacat); pitigoaica (var. chitigoaica), s.f. (femela pitigoiului); pitarau (var. Trans. pizarau), s.m. (Olt., Trans., colindator; colac pentru colindatori; bat de colindator). Leagtura lui pitigoi cu pičc- este evidenta si se explica bine prin sunetul cîntecului sau (pitigaiat) sau mai probabil plecînd de la sensul de "cioc", cu suf. augmentativ -oi, cf. cors. pizzigone, sard. pizzugrossu (Bogrea, Dacor., IV, 842). Relatia cu piciu "mic" (Tiktin) sau cu ideea de a ciuguli (Scriban) pare îndoielnica. E neîndoielnic înrudit cu pisc "cioc", cf. pitigaie, s.f. (fluier) fata de piscoaie, pitigoi fata de piscoi. Pita, s.f. (Banat, carne), cuvînt rar, identificat cu un lat. •pettia (Puscariu 1326; REW 6450; Philippide, II, 651; Zauner, Rom. Forsch., XIV, 354; Wagner, 112), este probabil acelasi cuvînt ca pit si pare sa însemne "bucatica de carne". De aici pitur(i)ca, s.m. (stîrpitura, porecla care se da de obicei în Munt., copiilor si flacaiandrilor), cf. ngr. πιτσουρίϰος. În sfîrsit, pantarus (var. pantarus, pancearus, parantus), s.m. (pasare, Troglodytes parvulus) apartine familiei expresive a lui pitigoi, pitarau si apare neîndoielnic în loc de •pi(n)tarus (dupa Tiktin, din sb. caric "pitulice"); cf. pantura (var. panchita), s.f. (prostituata), pe care Cihac, II, 242 o punea în legatura fara a fi necesar cu ceh. pančava.
plai, plái (pláiuri), s.n. – 1. Platou, podis, parte mai înalta a unui teritoriu. – 2. Regiune, tinut. – 3. Diviziune administrativa, subprefecta. – 4. (Bucov.) Drum de munte, poteca. – Mr. plai. Gr. πλάγιον, probabil printr-un lat. •plagium, cf. lat. plagia "tarm" si "cîmpie", cu sensurile din rom. si alb. (Candrea-Dens., 1400; REW 6564; Pascu, I, 144; Pascu, Suf., 406; Philippide, II, 729; Diculescu, Elementele, 490; Graur, BL, VI, 108; cf. S. Pop, Geopolitica si geoistoria, II, 54-61). Der. din sl. planina "munte" (Cihac, II, 260), sl. planŭ "ses" (Tiktin) este dificil din punct de vedere fonetic; cf. sb., cr. plaj "coasta muntoasa", pe care Vasmer, Gr., 118 îl considera de origine dubioasa, si care nu se explica bine nici prin gr., nici prin it., este probabil un împrumut din alb. plaië, care la rîndul lui, ar putea proveni din mr. – Der. plaies (var. plaias), s.m. (muntean; granicer, strajer la munte); splai, s.n. (esplanada, drum pe malul unui rîu), probabil fortat ca fr. esplanade sau it. spiaggia "mal" fata de piaggia "coasta, povîrnis" (dupa Graur, BL, IV, 108, din ngr. σ(τό)πλαï, a carui abreviere pare mai putin comuna). Din rom. provin rut. plaj (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 403), sas. plâj si probabil alb., sb., ca si mag. palajas "militian" (Edelspacher 21).
plăpînd, plapînd (-da), adj. – 1. Debil, firav. – 2. Fragil. Origine expresiva. Der. din lat. •palpabundus ‹ palpāre "a mîngîia" (Cihac, I, 223; Candrea, Rom., XXXI, 309; Loewe 14; Candrea-Dens., 1401; Candrea, Éléments, 7; Puscariu 1332; REW 6174; Rosetti, I, 170), sau din palpandus (Tiktin), este greu de admis din motive fonetice si formale. Mai probabil trebuie sa se porneasca de la o radacina expresiva plap-, ca pîlp(îi), fîlf(îi), care ar arata aceeasi idee de "a bate, a se misca slab": plap- nu este fara îndoiala altceva decît pîlp- cu metateza. Terminatia e mai putin clara si s-ar putea datora unei analogii cu blînd, flamînd; dar este de remarcat ca nu exista certitutdinea unei folosiri cu adevarat populare a acestui cuvînt, care apare la autori, din a doua jumatate a sec. XIX si ca, prin urmare, ar putea fi creat arficial, ca tremurînda, surîzînda, apartinînd aceleiasi epoci. Aceleiasi radacini expresive apartin plapau, adj. (Mold., neghiob, natîng), pe care Cihac, II, 260, îl punea în legatura cu ceh. plepe "moale, delicat", si pleoapa (var. pleopa, plopa, înv. plehupa), s.f. (membrana mobila a ochiului; capacul de la sicriu), ca si plapînd, se foloseste mai ales în Munt. (ALR, I, 17) si care a primit pâna acum diferite explicatii, toate insuficiente: din lat. palpebra, cu o puternica modificare fonetica (Diez, I, 302; Tuttle, Rom. R., I, 439; Tiktin; cf. împotriva Densusianu, Rom., XXXIII, 283); lat. pupula, cu metateza •pluppea (Puscariu, ZRPh., XXVIII, 689; Puscariu 1335; REW 6616; Scriban); sl. •prechlupa "capac", cf. bg. pohlupka (Densusianu, GS, I, 143); sau dintr-un cuvînt anterior indoeurop. (Rusu, Dacor., XI, 148). Prin aceeasi intentie expresiva trebuie sa se explice sp. plepa "persoana care are multe defecte", pe care Corominas, III, 822, îl considera de origine incerta; cf. si lat. palpebra ‹ palpare (Walde-Pokorny 445).
plaur, pláur s.m. – Insulita miscatoare formata în mlastini cu ierburi putrezite. Probabil din lat. pabulum "furaj, pasune", ct. it. pabbio "plante"; se poate presupune o forma intermediara •plabulum, cu l propagat sau expresiv, cf. flacara; se poate explica si printr-o încrucisare cu plavie, v. aici. Scriban îl explica prin plavie, dar explicatia asta pare insuficienta.
pleca, plecá (pléc, át), vb. – 1. A se îndoi, a se încovoia. – 2. A îndupleca, a sili. – 3. (Rar) A trimite, a transporta, a duce. – 4. A porni, a iesi, a se duce. – 5. (Refl.) A se înclina. – 6. (Refl.) A ceda, a se supune. – Mr. plec, plecare; megl. plec, plicari. Lat. plicāre (Diez, I, 319; Cipariu, Gram., 30; Densusianu, Hlr., 194; Puscariu 1334; Candrea-Dens., 1402; REW 6601; V. Buescu, Boletim mensal da Soc. de lingua port., III (1952), 107-8), cf. it. piegare "a îndoi", prov. plegar, fr. plier "a îndoi", sp. llegar, port. chegar. În general se considera ca semantismul se explica printr-o expresie de tipul plier la tente sau plier bagage (Puscariu 134; Wagner 123; Scriban; dupa Tiktin plecare ar însemna "a se apleca pîna la ceva"; dupa Corominas, III, 161, trebuie sa se porneasca de la applicare "a se îndrepta spre", care ar explica atît rom. cît si sp.). Mai probabil se porneste de la ideea de "a întoarce"; plicare înseamna a se învîrti un obiect, pîna cînd extremitatile lui se unesc. La fel s-ar fi zis despre o persoana care se întoarce la punctul de plecare, ca în it. piegare "a se da înapoi", fr. se replier, bearn. s’aplega (REW 548), cat. (a)plegar "a lasa lucrul" sau mai curînd "a se întoarce de la lucru". Pleca, prin urmare, ar fi însemnat mai întîi "a se întoarce, a veni înapoi"; unde pleci? "unde te întorci" ar fi fost interpretat firesc "unde mergi?" ca se duce "se poarta" = merge; merge "coboara" = merge. Explicatiile semantice ale lui Puscariu, Dacor., VIII, 143, nu par izbutite. Se cuvine sa adaugam ca Buescu, R. Études rom., II, 102-13, reduce rom. (a)pleca "a alapta" la lat. •(ap)placāre "a linisti". Aceasta ipoteza prezinta dificultati fonetice (•applaco nu putea da aplec si, oricum, autorul trebuie sa admita o încrucisare cu apleca pentru a justifica rezultatul rom.) si nu pare mai naturala decît explicatia traditionala, din punct de vedere semantic: cf. si supune "a pune dedesubt" si "a alapta". Der. plecaciune, s.f. (înv., înclinatie, aplecare; reverenta, salut; supunere, obedienta, umilinta); plecat, adj. (dus, absent; încovoiat; înclinat; ascultator, supus; amator, dispus); plecatoare (megl. plicatoare), s.f. (oaie cu lapte), cf. aplecatoare; plecator, adj. (dispus, înclinat); plecate, s.f. pl. (înv., înclinatie, pornire; greata). Cf. apleca. – Din rom. provin rut. plekati "a alapta", rut. plekotora "oaie mulgatoare", mag. pleketor "oaie fara miel" (Candrea-Dens., 1403).
ploscă, plósca (plósti), s.f. – 1. Vas rotund si turtit de metal sau de lemn. – 2. Corneci, vas cu praf de pusca. – 3. Vas pentru urinat. – 4. (Arg.) Poseta de dama. – 5. (Arg.) Ţîta. – Mr. plosca, megl. ploasca. Sl. ploskŭ "turtit", plovska "plosca" (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 266; Conev 64), cf. bg., sb., ceh. ploska, mag. palackz, ngr. πλόσϰα, alb. ploskë, tc. palaska (Miklosich, Fremdw., 118), cf. si palasca, plasca, plosnita. – Der. ploscar, s.m. (fabricant de plosti din lemn; persoana care la nunti viziteaza invitatii oferindu-le de baut; flecar, palavragiu; Trans., par cu care se bate fînul în capita; Arg., borfas, hot de buzunare); ploscas, s.m. (sarlatan, potlogar); ploscase, s.f. (intriganta, tîrfa); ploscoana, s.f. (Trans., plosca; capita). Ploscas este explicat de Cihac, II, 263, ca o deformare din •plotcas, cf. ceh. pletkar "intrigant"; dar cuvîntul sl. nu e sigur în rom. si sensul se întelege usor plecînd de la ploscar "persoana care merge din casa în casa sa duca vesti", cf. a umbla cu plosca "a pîrî, a tese intrigi".
ploşniţă, plósnita (plósnite), s.f. – (Mold.) Paduche-de-lemn (Acanthia lectularia). Sl. ploskŭ "turtit", cf. plosca si pol. ploszczyca, ceh. ploštice, rus. plosčica (Cihac, II, 266; Tiktin), rus. bloščica (Pascu, Arch. Rom., VII, 559). Cihac explica fonetismul rom. cu ajutorul unei încrucisari cu plesni "a pocni", cf. bg. pljusnica "batut din palme". Mai curînd e vorba de un der. propriu rom., din sl. ploskŭ, cu suf. -nita, cf. besnita. – Der. plosnitarie, s.f. (multime de plosnite); plosnicar, s.m. (planta, Ranunculus orthoceras); plosnitare, s.f. (planta, Actaea cimicifuga); polusca, s.f. (Trans., plosnita), din mag. poloska (Tiktin).
vreau, vreau sa stiu cum se spune corect? doi august(sau oricare alta luna)sau doua august? la fel si cu douazeci si doua sau douazeci si doi iunie sau oricare alta luna pt. ca in dex nu am gasit daca stie cineva sa posteze explicatia la definitia lui doi sau doua
poclit, poclít (poclíturi), s.n. – Aparatoare de soare, prelata. Probabil din poclad, cf. plocat, contaminat cu sl. pokryti "a acoperi". Celelalte explicatii par insuficiente: din sl. pokrovŭ dupa Cihac, II, 269, cf. procov; din sl. pokrytŭ "acoperis", dupa Tiktin. În Mold. Cf. pocris, s.n. (capac), din rut. pokryška (Candrea; cf. Conev 64).
pofil, pofíl (-luri), s.n. – Taftur. Sl. pochilŭ "încovoait", contaminat cu sb., cr. povi "taftur", de unde pofi, s.m. pl. (Trans., taftur). Explicatia numai prin sb. (Cihac, II, 273; Tiktin) pare insuficienta fonetic. Cf. pocîltit, popi.
pogîrci, pogîrcí (-césc, -ít), vb. – 1. (Refl.) A se strînge, a se zgîrci, a se boti, a se plisa. – 2. A spicui, a culege spicele cazute. – Var. poghirci, Mold. pogîrji, pobîrci. Sl. grŭciti "a strînge", cu suf. po-. Ultima var. s-a contaminat cu sl. pobirŭkŭ "culegere", pabirŭkŭ "strugure necules", sb. pabirčiti "a spicui". Explicatia din rom. numai pentru ultimul etimon (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 272), este insuficienta. – Der. poghirca, s.f. (Mold., stîrpitura, lepadatura; pleava de cînepa). Cf. sgîrci, pobir.
pol, pol (póli), s.m. – 1. (Înv.) Jumatate. – 2. Moneda de aur de 20 de franci si apoi de 20 de lei. – 3. Douazeci de lei. Sl. polĭ (Cihac, II, 274), invariabil cu primul sens. Cel de al doilea se explica de obicei prin rus. poluimperial "napoleon" (Tiktin, Scriban) explicatie care nu ia în seama ca napoleonul trebuie sa valoreze zece franci. Dupa Puscariu, Dacor., I, 602, din Napoleon, prin intermediul ngr. ἔνα(να)πολεόνι; dar tot asa se numeau si ludovicii de aur. Mai probabil, s-a numit asa la început o moneda de aur diferita, cf. engl. half crown, rus. polùcha "jumatate de moneda". – Der. polidor, s.m. (Arg., douazeci de lei), formatie glumeata în care pare prezenta ideea de "aur" (dupa ipoteza de nesustinut a lui Pasca, Dacor., IX, 328, de la Polidor, fiul lui Priam, cf. Graur, BL, V, 224); polca, s.f. (dans), din ceh. polka, pulka, partial prin intermediul fr. polka; cf. polturac.
pop, pop (pópi), s.m. – 1. Gramada de stiuleti de porumb pusi la uscat. – 2. Stîlp de lemn în pridvorul caselor taranesti. – 3. Axa a vîrtelnitei. – 4. Proptea, reazem. Creatie expresiva, cf. pup, dop, pap(use); ca în cazul acesta din urma, pare sa indice un obiect relativ nedefinit prin conturile sale sau o marioneta. Raportul cu popa "preot" (Tiktin; Candrea; Scriban) este dubioasa. – Der. din gr. ὐποπούς "înzestrat cu picioare" (Diculescu, Elementele, 469) e improbabila. Der. popic (Mold. popica), s.n. (bucata mica de lemn cu diferite întrebuintari; pop de vioara), cu suf. dim. -ic (dupa Conev 60, din bg. pop); popicar, s.m. (jucator de popice); popici, s.n. (Olt., axul vîrtelnitei); popou, s.n. (sezut, fund), cuvînt folosit de copii; poponete (var. poponet), s.m. (sezut; hopa-mitica; marioneta, om de paie; sperietoare; lampita; volbura, Convolvulus arvensis; sobolan de cîmp, Mus silvaticus), a caror idee comuna este cea de "marioneta sezînd în fund" (numele volburei vine din sb. poponac, care nu poate explica celelelte sensuri din rom., cf. Cihac, II, 278; dupa Conev 56, din bg. papunec); popondoc, s.m. (parmac); popîndoc, s.m. (sobolan de cîmp; Mold., copil, pusti); popîndau (var. popînzoi, popînzac), s.m. (sobolan de cîmp; sperietoare); popîndac, s.n. (Mold., plavie, musuroi la suprafata apei în terenurile mlastinoase); popi, s.m. pl. (Mold., taftur), cf. pofi; popenchi (var. popinci), s.m. (ciuperca comestibila, Coprinus atramentarius, Coprinus comatus, Pholiota mutabilis, Pluteus cervinus, Amillaria mellea), pe care Candrea îl lega de sb. popič "ciuperca" si Scriban de rut. podpenka; popota, vb. refl. (a se cocota), cf. cocota; împopot(on)a, vb. refl. (a se gati), pe care Capidan, Dacor., II, 626 îl lega de pupa(za), pornind de o forma primitiva împupaza cf. DAR; popîc, interj. (exprima ideea unei aparitii neasteptate).
popaz, popáz (-áji), s.m. – Planta (Sabadilla officinalis). Origine necunoscuta. Der. din tc. papaz "popa" (Scriban) nu este explicata îndeajuns. Este planta exotica si numele ei nu este popular.
porni, porní (pornésc, pornít), vb. – 1. A misca, a pune în miscare. – 2. A se misca, a se pune în miscare. – 3. A începe, a initia. – 4. A conduce, a comanda. – 5. A incita, a îndemna. – 6. A pleca. – 7. (Refl.) A da frîu liber. – Megl. paraiés, parairi "a zbura". Sl. porinati "a îndemna" (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 318), cf. sb., cr. prinuti "a îndemna". Semantismul se explica plecînd de la sensul tranzitiv, de "a da apa la moara, a da frîu, a îndemna pentru a pune în miscare". Der. din gr. ἀπόρνυμαι (Diculescu, Elementele, 493) pare îndoielnica. – Der. porneala, s.f. (plecare, iesire; început; miscare); pornit, adj. (plecat; început; aplicat, dispus; vehement, furios); pornitura, s.f. (iesire, deplasare; început; violenta, avalansa); poarna, s.f. (cascada, cadere), sec. XVIII, pare creatie personala a lui Dosoftei. – Din rom. provin rut. purnjaty "a pasuna turma noaptea", rut. pornjala "a pasuna turma pe pîrloage" (Candrea, Elemente, 400).
poşidic, posidíc (posidícuri), s.n. – 1. Plevusca, peste mic. – 2. Droaie de copii, copilaret. – 3. Fat, mormoloc. – Var. poji(r)dic, pojo(r)dic, posirdic, posildic, posindic, bosandic. Creatie expresiva, unde pos- exprima ideea de "forfot", cf. fos-. Legatura cu mag. fosedék (Draganu, Dacor., III, 716), mag. posodék (Scriban) pare sa explice prin acelasi scop expresiv. Cf. posirca, s.f. (apa chioara), care pare sa apartina aceleiasi familii (dupa Cihac, II, 280, din sl. požesti "a arde", ipoteza improbabila, care se explica partial prin silinta exagerata ca din acest cuvînt autorul ar face alcoolul de proasta calitate; în realitate se zice si pentru supe si bauturi nealcoolice).
răzvedi, RĂZVEDÍ, razvedesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face sa priceapa, a lamuri, a deslusi, a explica. – Sb. razvideti.
poznă, pózna (pózne), s.f. – 1. Boroboata, trasnaie. – 2. Belea, bucluc. Origine incerta. Pare legat de sl. poznanije "cunostinta", dar evolutia semantica nu este clara. Alte explicatii nu sînt mai bune: din sl. posmechŭ "rîs" (Cihac, II, 289); din germ. Posen "glume" (Tiktin; Scriban). – Der. poznas, adj. (hazliu, glumet; strengar; rar, ciudat; primejdios, periculos). Rut. pozna provine din rom.
preajmă, preájma s.f. – Apropiere, împrejurimi. În preajma, aproape de; în jur de; circa. – Var. prejma, prejmet. Origine necunoscuta. S-a gîndit la sl. prĕmo "din regiune" (Cihac, II, 288), cu j de la jur (Iordan, Dift., 78); la sl. préžda "înainte" (Miklosich, Etym. Wb., 241), preždinu "înainte" (Weigand, Jb., XIV, 111), sau la sl. sŭ prežda "dinainte"; dar nici una dintre aceste explicatii nu este satisfacatoare fonetic. – Der. împrejmui, vb. (a încercui); împrejmuire, s.f. (cerc; gard; regiune); împrejmuitor, adj. (vecin cu).
preda, predá (predáu, predát), vb. – 1. A remite, a încredinta. – 2. A explica o lectie sau un obiect de studiu. – 3. (Refl.) A se da în mîna dusmanului. – Mr., megl. pridau. Sl. prĕdati (Cihac, II, 90), conjugat ca a da. – Der. predanie, s.f. (tradare; traditie), înv., din sl. prĕdanije. Cf. prididi.
predica, predicá (prédic, predicát), vb. – A explica un text biblic. Lat. praedicare (sec. XIX). – Der. predica, s.f. (propovedanie, didahie), din ngr. πρέντιϰα ‹ it. predica; predicatie, s.f. (predica), din lat. praedicatio, prin intermediul mag. prédikatió (sec. XVII); predicat, s.n., din fr. prédicat; predicator, s.m., din fr. prédicateur.
priboi, pribói (priboáie), s.m. – 1. Gauritor, perforator. – 2. Repezis, vîltoare, taluz pe malul apei, care deviaza curentul. – 3. (S.m.) Varietate de geraniu (Geranium macrorrhizum). – Var. briboi. Sb. priboj, slov. preboj (Cihac, II, 290; Conev 67; Candrea; Bologa, Dacor., V, 479-82). Sensul 2 se explica prin lovirea apei de stînca gata sa se gaureasca. – Der. priboi, vb. (a gauri, a perfora).
prieten, priéten (priéteni), s.m. – Amic. – Var. înv. priiaten, Mold. prietin, Trans. pretin, Olt. preten. Sl. prijateli (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 291), cf. bg. prijatel (› mr. priiatil), sb., cr. prijatelj. Alterarea consoanei finale, pe care Tiktin o explica prin analogie cu ieftin, se datoreaza mai curînd unei confuzii cu sl. prijętinŭ "placut". – Der. prietena, s.f. (amica); prietenesc, adj. (amical); prieteneste, adv. (ca un prieten); prietenie, s.f. (amicitie); prietenos, adj. (amical, afabil); prietesug, s.n. (prietenie); împrieteni, vb. (a se face prieten, refl., a lega prietenie); neprieten, s.m. (dusman); neprietenos, adj. (vrajmas).
prihană, prihána (-ắni), s.f. – 1. (Înv.) Acuzatie, vina. – 2. Pata, defect, cusur, meteahna. Sl. dar lipseste etimonul exact, cf. ceh. prihana, pol. przygana, rut. prigana (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 237; Tiktin), cf. prigoni. Trecerea lui g › h nu a fost explicata. – Der. prihani, vb. (a pata); prihanie, s.f. (pata, dezonoare); neprihanit, adj. (pur, curat, cast).
privi, priví (privésc, privít), vb. – 1. A se uita la ceva. – 2. A considera, a judeca. – 3. A se referi la, a fi în legatura. – - Var. înv. previ, pravi. Origine incerta. Pare sa derive din sl. priviti "a (se) (ra)suci" (Tiktin), cf. bg., sb., slov. priviti "a (se) (ra)suci", caz în care s-ar întelege ca expresia este eliptica, în loc de "a întoarce privirea". Celelalte explicatii nu sînt mai clare: din sl. prividĕti "a se uita" (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 294), dificil fonetic; din sl. praviti "a dirija" (Candrea); din sl. prijaciti "a (se) arata" (Scriban). Der. priveala (var. Mold. privala), s.f. (uitatura; aruncatura de ochi, vedere; evidenta, spectacol, vedenie); priveliste, s.f. (spectacol, vedere, perspectiva); privinta, s.f. (punct de vedere, consideratie, relatie, înv., intentie); privire, s.f. (vedere, uitatura; înv., punct de vedere; înv., spectacol); privitor, adj. (care priveste; relativ; s.m., spectator); privitura, s.f. (uitatura).
proor, próor s.n. – 1. Zori de zi. – 2. Ajunul sarbatorii de Sf. Gheorghe. – Var. prour, împroor, amproor, napraor, amprour. Ngr. πρόωρος "foarte devreme" (Bogrea, Dacor., I, 266; Diculescu, Elementele, 448; Candrea). S-au propus alte explicatii, care par mai putin convingatoare: din lat. per rōrem (Hasdeu 1108); de la per si roura (Spitzer, RF, II, 284-87); din lat. provǒlāre (Procopovici, Dacor., V, 383-90; REW 6793c); de la un lat. •priulus (Pascu, Arch. Rom., XXV, 197); din ngr. πενίορθρον "de dimineata" (Diculescu, Elemente, 448); din lat. prō hōra (Graur, BL, III, 50). Daca der. pe care o propunem este exacta, nu-si au loc explicatiile lui Graur, privitoare la dezvoltarea o › oo, cf. prooroc.
prooroc, prooróc (prooróci), s.m. – Profet. – Var. proroc si der. Mr. pruuroc. Sl. prorokŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 295). Rezultatul oo ‹ o a fost explicat de Graur, BL, III, 50, drept "brisure" a vocalei între doi r; dar situatiile invocate nu sînt convingatoare, cf. creer, greer, proor. Pentru ca "brisure" sa fie efectiva, ca în cazul de fata, ar trebui sa se adauge conditia unui o posterior; astfel ar fi vorba mai curînd de o disimilare vocalica, cf. prolog, care se pronunta vulgar proolog. – Der. prooroci, vb. (a profetiza, a prezice); proorocie, s.f. (profetire); proorocita, s.f. (profetesa), din sl. proročica; proorocesc, adj. (profetic); proorocea, s.f. (Olt., ultima recitare pe care o fac colindatorii de la Craciun dupa ce au colindat); prorocestvui, vb. (înv., a prezice), din sl. proročistovovati.
prunc, prunc (prúnci), s.m. – Copil mic. Origine incerta. Pare sa duca spre un sl. •prątče, dim. al lui prątŭ "nuielusa", cf. bg. pračica, pračka, sb. prut(ka) "nuia". În acest caz, rezultatul initial din rom. ar fi •prunci, cu sing. reconstituit dupa pl. Pentru semantism, cf. mladita, vlastar, sp. vástago. Celelalte explicatii nu sînt convingatoare: din mag. poronty "cuibar" ‹ sl. porodŭ "nastere" (Cihac, II, 522; Tiktin); din lat. privignus (Philippide, Principii, 148); din lat. •puerunculus redus la •pueruncus (Puscariu, Dscor., I, 602; Draganu, Dacor., VI, 260; REW 6808a; cf. contra Rosetti, I, 161), a carui der. si scurtare par la fel de improbabile); din sl. prąka (Conev 59); din lat. proventus (Scriban).
pulpă, púlpa (púlpe), s.f. – 1. Ansamblu anatomic format din muschii posteriori gambei. – 2. Coapsa. – 3. Carne macra. – 4. Ţesut moale si carnos al fructelor. – 5. Ţesut conjunctiv dentar. – 6. Uger. – Mr., megl. pulpa, istr. pupę. Lat. pŭlpa (Puscariu 1399, Candrea-Dens., 1458; REW 6834), cf. alb. pulpjë (Philippide, II, 652), it., prov., port. polpa, v. fr. poupe. Sensul 2, incorect dar destul de raspîndit în Munt., se explica prin extinderea sensului 1, cel de "parte musculara a gambei". Sensurile 4 si 5 sînt împrumuturi neol., din fr. pulpe. – Der. pulpar, s.n. (aparatoare a pulpelor purtata de razboinici; jambiera, obiala); pulpos, adj. (cu pulpe groase; cu uger mare); împulpa, vb. refl. (Trans., a se forta; a recapata forte; a se însufleti), pe care DAR îl trimite la un lat. •impŭlpāre. – Cf. pulpana.
puradel, puradél (puradéi), s.m. – Copil de tigan. – Var. puradeu, purdeu. Ţig., dar etimonul exact nu este sigur. S-a propus tig. purde "mu" (Bogrea, Dacor., IV, 813; Juilland 172), care pare îndoielnic. Coincidenta cu mag. purdé (Cihac, II, 522) se explica prin sursa tig. comuna. Dupa Gáldi, Dict., 153, din mag. purgye.
explicaţie, (explicatie simplificata): a parcurge o suprafata rînd cu rînd (fr. balayer = a matura)
pup, pup (púpi), s.m. – 1. Boboc, mugure. – 2. Pîine coapta în spuza. – 3. Zbîrciog (Morchella). – 4. Pistrui, alunita. – 5. Model de cusatura în cerc. Creatie expresiva, var. a lui pop, cf. coc. Der. din sl. pąpū "buric, mugure" (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 299; Byhan 326; Tiktin), cf. bg., rus. pup, sb., cr. pup(a), ar explica numai primul sens. Der. din lat. pŭppa "tîta, mugure" (Puscariu 1403; REW 6854) nu pare mai convingatoare; coincidentele se explica prin izvorul comun expresiv, cf. ngr. πούπη "cocoasa", alb. pupë "mot". Der. pupa, vb. (a saruta; familiar, a obtine, a capata), cuvînt infantil si familiar, a carui der. din lat. •pŭppāre "a suge" ‹ pŭppa "sîn" (Puscariu, Cov. Lit., 1905, 299; Puscariu 1403; Candrea-Dens., 1475; REW 6854; Pascu, Arhiva, XVI, 1905), cf. it. poppare, pare improbabila; pupat (var. familiara pupic, pupui), s.n. (sarut); pupacios (var. pupator), adj. (care saruta mult); pupatura, s.f. (sarut); împupi, vb. (Trans., a încolti, a înmuguri); pupuica, s.f. (vlastar, puicuta), contaminare a lui pup cu puica; popui, s.n. (Trans., cocoasa), pe care Tiktin si Candrea îl puneau în legatura cu mag. pup; pupai, vb. (a face ca pupaza; a flecari, a cleveti); pupui, vb. (a sopti). Cf. pop, pupaza.
puşcă, púsca (pústi), s.f. – 1. (Înv.) Tun. – 2. Arma. – 3. Fuituiala. – 4. (Înv.) Pompa de incendiu. Sl. pušĭka (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Miklosich, Fremdw., 120; Conev 122); cf. alb. puškë, bg., rus. puška, pol. puszka, sb., mag. puska, tig., sp. pusca (Besses 136). – Der. pusca (var. împusca), vb. (a trage cu pusca; a ucide cu foc de arma); (îm)pusca’n luna, s.m. (haimana, golan; hot, bandit); (îm)puscatura, s.f. (foc de pusca); puscar, s.m. (înv., tunar, artilerist); puscari, vb. (a trage, a descarca o arma de foc); puscarire, s.f. (împuscatura); puscas, s.m. (înv., tunar; înv., corp de 500 de soldati infanteristi sub comanda marelui armas; tragator; vînator înarmat cu o pusca); puscoci (var. piscoci, puscoace, piscoace), s.n. si f. (pusca veche, jucarie ca o pusca); puscarie, s.f. (înv., artilerie; închisoare, ocna); puscarias, s.m. (detinut); puscuta, s.f. (pusca; cusca); pusculita, s.f. (pusca mica; vas mic cu bani). Nu e sigur daca puscarie "temnita" trebuie explicat prin faptul ca vreun depozit sau cazarma de artilerie ar fi servit la închisoare (Tiktin); mai probabil în acest cuvînt se pastreaza, ca în puscuta si pusculita, semantismul primitiv din sl. cf. v. germ. buhsa "cutie", gr. πυξίς "cutie, tarc". Bg. puškaria provine din rom. (Capidan, Raporturile, 234).
puţă, púta (-te), s.f. – 1. Penis, cuvînt din limbajul copiilor. – 2. Pusti, mucos. – Mr., megl. puta, istr. putę. Creatie expresiva, apartine familiei pit-, care indica un obiect mic (cf. pipiric, pitigoi, pitic, putin). Cel mai probabil este ca aceasta creatie trimite la lat. cf. praepūtium "preput", salapūtium "mormoloc", care indica existenta unui •pūtium "mic"; cf. si putus si pittinus, pisinnus (=mentula, la Marcial). Lat. •pūtium a fost propus si de P. Papahagi, Analele Acad. Rom., XXIX, 246; Tiktin; REW 6881; Rosetti, I, 171. Celelalte explicatii nu sînt suficiente: din cr. puca ‹ it. pulcella (Miklosich, Fremdw., 121); din pol., ceh. pica "vulva" (Cihac, II, 301); de la un lat. •pupucea (Cretu 360); de la un lat. •pubucea ‹ pubes (Meyer, Neugr. St., II, 12; Pascu, I, 147); de la un lat. •putea ‹ putus (Puscariu, Jb., XI, 40; Puscariu 1416); din lat. potta "buza" (Jud, Bull. Dialectol. Rom., III, 12); anterior indoeurop. (Lahovary 340). Der. putisoare, s.f. pl. (paste); putoi, s.m. (tînar, flacau; vas de sticla de forma caracteristica, din care se poate bea tuica); cu var. mult mai raspîndita, toi, s.m., abreviata fara îndoiala din motive de decenta. Cf. putin.
putea, puteá (pot, putút), vb. – 1. A fi în stare. – 2. (Refl.) A fi posibil. – 3. (Cu negatia nu mai). A muri de, a arde în, a crapa; ironic, a nu-i pasa de nimic. – Mr. pot, putut, puteare, megl., istr. pot. Lat. •pŏtēre, forma vulgara analogica a lui posse (Diez, Gramm., I, 331; Puscariu 1362; Candrea-Dens., 1491; REW 6682), cf. vegl. potare, it. potere, prov., cat., sp., port. poder, v. fr. pooir (› fr. pouvoir). Pentru conjug., cf. Lombard, Cah. S. Puscariu, II, 147-50. Der. poate, adv. (probabil, eventual), în loc de se poate, cf. calabr. pozza; putere, s.f. (tarie; forta, vigoare; stapînire, conducere; înv., armata, forta militara; înv., multime; înv., minune, miracol; autoritate, împuternicire, mandat; una din cele trei autoritati ale statului; putere executiva, guvern; stat suveran; mijloc, inima; partea centrala a trunchiului) ale carui ultime sensuri se explica prin localizarea ideei de putere în inima si prin echivalenta cu ea, cf. sp. corazón "parte centrala"; de-a puterea fi, adv. (Mold., exact, întocmai); puteri (var. împuteri), vb. (înv., a întari, a fortifica); putinta, s.f. (posibilitate, facultate; mijloc), din lat. pǒtentia (Tiktin; Candrea; Scriban), sau mai probabil cu suf. -inta, ca staruinta, adeverinta etc.; putirinta (var. puterinta), s.f. (putere, posibilitate), formatie glumeata si familiara, rezultata din contaminarea lui putere cu putinta; neputinta, s.f. (impotenta, incapacitate; imposibilitate); putincios, adj. (înv., puternic; înv., demn de, vrednic de; posibil); neputincios, adj. (impotent; înv., imposibil); puternic, adj. (tare, robust, potent; prepotent); neputernic, adj. (înv., debil, incapabil); preaputernic, adj. (atotputernic); atotputernic, adj. (prepotent), atribut exclusiv pentru Dumnezeu; puternici, vb. (înv., a-si exercita puterea); puternicie, s.f. (forta, tarie); atotputernicie, s.f. (omnipotenta); puternice, s.f. pl. (duhuri rele); împuternici, vb. (a da puteri; refl., a se fortifica); împuternicire, s.f. (mandat; procura); împuternicit, s.m. (delegat; plenipotentiar); rasputea, vb. (a face ceva cu toata puterea); rasputere, s.f. (toata forta). – Din rom. provin bg. puteren (Capidan, Raporturile, 230), bg. din Trans. putere, puternica (Miklosich, Bulg., 131; Miklosich, Fremdw., 121), rut. puter(j)a, rus. puternyi, adj., puteruvaty, vb. (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 409).
puţin, putín (putina), adj. – Insuficient, redus. – Mr. p(u)tîn, psîn, megl. putǫn, istr. putin. Origine obscura. Provine fara îndoiala din radacina expresiva •pit-, cf. puta, dar der. nu este clara. Cf. lat. med. pusinnu, pittinus "mic", si toate cuvintele romanice care exprima aceasta idee si care în general sînt putin clare. Pentru comparativul mai putin, cf. sard. prus pagu ‹ plus paucum. În general se încearca sa se explice acest cuvînt în doua feluri: pornind de la paucus, prin intermediul unui der. •paucinum (Cipariu, Gram., II, 347; Pascu, I, 150), sau pornind de la putus, prin intermediul lui •putinus (Meyer, IF, VI, 122; Candrea, Rom., XXXI, 314; Puscariu 1418; Loewe 57; REW 6550). Der. putintel (f. putintea, putintica), adj. (nitel), probabil forma disimilata a lui •putincel (Puscariu, Dacor., I, 326); putinatate (var. putinime, putintime), s.f. (cantitate mica); împutina, vb. (a reduce, a micsora).
putred, pútred (pútreda), adj. – Stricat, descompus. – Mr., megl. putrid. Lat. pūtrῑdus (Puscariu 1420; REW 6877), conservat numai în rom. (Rosetti, I, 171). – Der. putrezi (var. înv. putredi, Mold. putradesc), vb. (a se descompune); putrejune (var. putreziciune), s.f. (putrefactie); putregai (var. putrigai), s.n. (lemn putred, putreziciune), unde g apare ca în mucegai (Tiktin), în locul lui j din putrejune, cf. repezi › repejune › repegus (dupa Puscariu 1421, dintr-un lat. •pūtrῑcus , explicatie care ar fi insuficienta); putregai, vb. (a se putrezi); putregaios, adj. (putrezit de jumatate, mîncat de carii); putrezitor, adj. (care putrezeste); putrezitura, s.f. (putrefactie). – Der. neol. (din fr.) putrefacti(un)e, s.f.; putrescibil, adj.; imputrescibil, adj.
răbda, rabdá (rábd, rabdát), vb. – 1. A rezista, a îndura. – 2. A suporta, a tolera, a admite, a suferi. – Var. înv. si Trans. rebda. Mr. aravdu, aravdare. Lat. •re-e(n)mendāre "a îmbunatati", cf. sp. remendar "a întari cu un petic", ca si mr. amindari "a îmbunatati, a cîstiga". Tranzitia semantica de la "a face rezistent" la "a rezista" este aceeasi cu a lui îndura. Fonetic, rezultatul •remda a dezvoltat a consoana auxiliara, •rambda, cf. fr. chambre, sp. hombre si rom. cam dogit › cambdogit, exemplu citat de Ţicaloiu, ZPRh., LI, 280-91. Nu lipsesc alte explicatii, care nu par convingatoare: din sl. raditi, raždą "a avea grija de" (Cihac, II, 302); din lat. •re-obdurāre (Cihac, I, 224; Koerting 7958; Weigand, BA, II, 260; cf. împotriva Densusianu, Rom., XXXIII, 284; din lat. rῑgĭdāre (E. Herzog, Dacor., I, 222-4 si Dacor., V, 495-97; cf. împotriva Graur, BL, V, 111 si Rosetti, 175); din lat. rĕgĕre "a conduce" (Giuglea, Dacor., IV, 380); din lat. rabĭdāre "a turba" (Puscariu, Dacor., VIII, 127-31) sau •rubĭdāre "a turba" (Puscariu, Lr., 122); din lat. repĕdāre "a se retrage" (Scriban). Der. rabdare (mr. ravdare), s.f. (calm; resemnare, îndurare); rabdator, adj. (calm, suferitor); rabdariu, adj. (blînd, încercat); nerabadtor, adj. (nelinistit); nerabdare, s.f. (neliniste).
răbufni, rabufní (rabufnésc, rabufnít), vb. – A rasuna, a bubui. Din bufni, v. aici. Tiktin considera pref. greu de explicat: re- este pref. neologic (cuvîntul nu are uz popular), alterat ca în rebegi › rabegi. Apropierea de rasbufni "a bufni tare" (Candrea) nu prezinta interes, caci rasbufni nu are viata proprie si se foloseste numai ca repetitie si intensificare a lui bufni. – Der. rabufneala, s.f. (bubuiala); rabufnit (var. rabufnet), s.n. (bubuit).
răcan, racán (racáni), s.m. – 1. Brotac. – 2. Recrut. Origine incerta, dar sigur expresiva. Dupa Spitzer, Dacor., IV, 668, de la o radacina •rac de origine onomatopeica ca orac în oracai. Aceasta explicatie se potriveste pentru primul sens; dar al doilea pare ca presupune în sursa expresiva un al doilea sens, de "grosolanie, obiect necizelat", care apare si în unele cuvinte înrudite, dintre cele ce urmeaza. Der. de la un lat. raccanus, din raccāre "a racni" (Puscariu, Dacor., III, 687-9; REW 7019; Candrea), cf. it. raganello "brotac", sau din rac "cancer" (Scriban) este îndoielnica. Cf. it. rácano "sopîrla", racola "broasca", cuvinte tot expresive (Prati, 808). Der. racanel (var. Bucov. racatet, racatet, Trans. racachici), s.m. (brotac): rachet, s.n. (cîntecul broastei); rachitel, s.m. (Maram., brotac); racadui, vb. (Mold., a se rasti la cineva), pe care Tiktin si Candrea îl leaga în mod gresit de ragadui; ragalie (var. ragatina, ragatîna), s.f. (îngramadire de lemne, busteni etc., tufa noduroasa), var. probabil prin contaminare cu radacina (dupa Tiktin din sl. rogŭ "corn"); radina (var. ratina), s.f. (Olt., tufa), cu acelasi schimb din ragace › radasca; ratacana (var. ratacanie), s.f. (Mold., maracinis urît), cu metateza; ratacanos, adj. (Mold., neregulat); rancote, s.f. pl. (Olt., Trans., ramuris, crengi), de la aceeasi radacina expresiva, cu infixul nazal; rascote, s.f. pl. (ramuris), var. cuvîntului anterior; rascoage, s.f. (rachitica, Epilobium angustifolium). Cf. rataci.
răchită, rachíta (rachíte), s.f. – Numele mai multor specii de salcie (Salix fragilis, S. incana, S. viminalis, S. purpurea). – Var. richita. Sl. rakyta (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 302; Conev 49), cf. bg., sb., cr., slov. rakita, ceh. rakyta, pol. rokita, mag. rakottya. – Der. rachitan, s.m. (planta, Lythrum salicaria); rachitar, s.m. (fluturele lui Cossus ligniperda); rachitis, s.n. (multime de rachite); rachitea, s.f. (planta, Vaccinium oxycoccos); rachitica, s.f. (nume de arbusti, Epilobium angustifolium, Elaeagnus angustifolia). Arichita, s.f. (zer), hapax atestat în Oltenia, poate fi acelasi cuvînt cu rachita, richita si se explica prin obiceiul de a pune brînza pe o împletitura sau un tipar de rachita, cf. it. giunco "rachita", giuncata "brînza", fr. jonchée "rogojina de rachita" si "brînza" (dupa Hasdeu, 1643, din lat. •alicŭla ‹ alica "secara-alba; alac", cf. P. Papahagi, Notite etim. 1 si DAR; dupa Diculescu, Elementele, 453, din lat. •alicula ‹ gr. •ἀλλιϰύλη, din ἄλλιξ "tunica").
rade, ráde (rád, rás), vb. – 1. A razui. – 2. A sterge, a îndeparta un strat, a elimina. – 3. A se barbieri. – 4. A taia, a bara cu o linie. – 5. A smulge, a extirpa, a suprima. – 6. A despuia pe cineva de bani. – 7. A condamna pe cineva. – 8. A respinge, a trînti la un examen. – 9. (Cu pron o) A o sterge, a-si lua talpasita. – 10. (Refl.) A minti, a exagera. – Mr. (a)rad(ere). Lat. radĕre (Puscariu 1422; REW 6987), cf. prov. raire, v. fr. rere, cat. raure, sp. raer. Este dubletul lui radia, vb. (a anula, a suprima), din fr. radier, cf. radier, s.n. (guma de sters), din germ. Radier(gummi). Cf. raz si der. sale. Sensul 9, care s-a încercat sa fie explicat prin intermediul tig. (cf. art. urmator), are un semantism normal, cf. a o tunde, a o sterge. Pentru semantismul sensului 10, cf. barbier "frizer si mincinos". – Cf. raz. Der. ras, adj. (sters, barbierit; adv., a ras); rasatura, s.f. (barbierit; razuire; razatura); neras, adj. (nebarbierit); rasura, s.f. (razatura; rasatura de aluat si pîine facuta cu ea; cocolosi de brînza care se formeaza în zer; dureri de nastere; înv., contributie suplimentara din care se plateau slujbele publice, reprezenta în 1783 35 procente din impozitul de baza), poate direct din lat. rasūra (Puscariu 1449; REW 7081), cf. fr. rasure, sp. rasura; rasunoi, s.n. (Banat, Trans., aluat ras de pe vas). Rasura, s.f. (maces, Rosa canina) trebuie sa fie cuvînt identic cu cel anterior, dar nu din cauza mîncarimii produse de fructul sau (Tiktin), ci poate pentru ca creste la marginea padurilor sau pe lînga ziduri (dupa Scriban, din lat. rǒsŭla "trandafir").
răgace, ragáce (ragáce), s.f. – Radasca (Lucanus cervus). – Var. ragaci, Trans. rugaci, rugace. Sl., cf. bg., sb., slov., rus. rogačĭ, ceh. roháč, din sl. rogŭ "corn" (Cihac, II, 303; Conev 52), sl. rogatŭ "cornut". Este dubletul lui radasca (var. rodasca, rudasca, caradasca), s.f. (boul-lui-Dumnezeu), cu schimb. cons. greu de explicat. – Der. radascat, adj. (cu coarne ca de radasca).
rage, ráge (rág, ragít), vb. – A mugi, a racni, a behai. Lat. ragĕre (Densusianu, Hlr., 197; Puscariu 1427; REW 7077), cf. v. fr. raire. Din sec. XVII, tendinta este de a asimila conjug. cu cea a vb. în -ire: formele part. ras si ale gerunziului ragînd, pe care le citeaza Tiktin, sînt putin folosite. – Der. raget, s.n. (behait, muget), cu var. raget, ragat, rare; rangat, s.n. (zbierat, muget), var. cu infix nazal; ramat, s.n. (muget), negresit alta var., desi dificil de explicat fonetic (dupa Tiktin, din freamat, care nu este nici el mai usor).
ram, ram (rámuri), s.n. – Creanga. Lat. rāmus (Puscariu 1428; Tiktin); pentru pl. n., cf. v. it. ramora (Caragata, BF, III, 47). Dupa el, s-ar fi putut forma prin sing. analogic ramura (megl. ramura), s.f. (creanga), cf. Byck-Graur 29; Rosetti, II, 159; Graur, BL, V, 75; desi s-ar putea porni si de la lat. rāmŭla (REW 7033; Scriban). – Der. (în)ramura, vb. refl. (a se ramifica); ramurea, s.f. (ciuperca, Clavaria botrytis); ramuris, s.n. (crengarie); ramuros, adj. (cu multe ramuri), pe care REW îl explica prin lat. rāmŭlōsus. – Der. neol. ramifica, vb.; ramificati(un)e, s.f., din fr.
ramazan, ramazán (-nuri), s.n. – 1. Postul cel mare, a noua luna a mahomedanilor. – 2. (Arg.) Stomac, burta. – Var. (sensul 1) ramadan. Mr. ramazane. Tc. ramazan ‹ arab. ramadan. Semantismul celui de-al doilea sens se explica prin faptul ca stomacul este cel care sufera în timpul postului de ramazan. Cf, prov. ramadan "zarva" (REW 7024).
răntui, rantuí (-uésc, -ít), vb. – A desparti, a separa. Mag. ránt (Gáldi, Dict., 154). În Trans., si înv., daca este acelasi cuvînt cu rantuna, rîntuna, vb. folosit în sec. XVII în Mold., glosat a înfasura si explicat de Tiktin si Candrea prin re – înturna.
răpciune, rapciúne s.m. – Septembrie. – Var. rapciun. Origine îndoielnica. Se considera reprezentant al lat. raptiōnem "sterpeleala" interpretat drept "culesul viei" (Pu;cariu 1433; Tiktin); din lat. •rapatiōnem ‹ rapa, cu sensul de "recolta de ridichi" (Draganu, St. rum., 1-6; REW 7074a). Toate aceste explicatii sînt fortate. Puscariu, Lat. ti, 12, s-a gîndit la o creatie artificiala a latinistilor, solutie si mai putin probabila. Prezenta suf. -ciune nu este o proba suficienta ca acest cuvînt este mostenit, fiindca acest suf. se poate atasa si la elemente sl. (cf. slabiciune). Poate se leaga de cuvîntul anterior.
explicatie, explicatie
răsări, rasarí (rasár, rasarít), vb. – 1. A încolti, a miji, a creste (o planta, parul, coarnele etc.). – 2. A iesi stelele si luna. – 3. A-si croi drum, a se arata. – 4. A se dezvolta, a creste (desprec copii). – 5. A se ivi, a se arata pe neasteptate. – 6. A se trezi speriat. – 7. A-i trece prin cap. – 8. (Familiar) A se asemana, a avea asemanare. – Mr. arsar, arsarire, megl. rasar, rasariri. Lat. •resalĭre (Puscariu 1440; REW 7540; Densusianu, GS, II, 322), cf. it. risalire, sp. resalir, port. resair. Sensul 8 se explica prin expresia glumeata seamana, dar nu rasare, în care intra în joc cele doua sensuri ale lui seamana "este asemanator" si "a pune samînta în pamînt". – Der. rasarit, s.n. (ivirea soarelui; Levant, Est); rasarita, s.f. (înv., aparitia soarelui); rasaritean, adj. (oriental); rasaritura, s.f. (tresarire). – Cf. sari.
răşchira, raschirá (raschír, raschirát), vb. – 1. A se dispersa, a se dilata, a se întinde. – 2. A se risipi, a se împrastia. – Var. raschira, rasfira. Mr. araschir(are). Dintr-un sl. •rasširiti ‹ širiti "a se dilata", cu disimilare consonantica la fel cu raschia. Der. de la fir (Tiktin; Candrea) este greoaie semantic (dupa acesti autori ar trebui sa se porneasca de la notiunea de "destrama", de unde trecerea spre "dilata") nu este simpla si nu poate sa explice forma raschira, care este cea mai veche; în schimb, este sigur ca var. rasfira se datoreaza unei contaminari cu fir. Relatia cu sl. raskriljati "a se întinde" din krilo "aripa" (Cihac, II, 83) este la fel de improbabila. Dupa Pascu, I, 67, din raschia contaminat cu fir.
răsti, rastí (rastésc, rastít), vb. refl. – A racni, a se stropsi, a vorbi dur. Origine îndoielnica. Pare. var. a lui rosti "a vorbi", sau der. directa de la rost "cioc". Pentru evolutia semantica, cf. sp. enrostrar "a arunca în fata". Celelalte explicatii par insuficiente: din sl. rešti "a zice" (Cihac, II, 308), solutie dificila fonetic; pus în legatura cu rast "splina" (Tiktin); în loc de rapsti (Scriban). – Der. rasteala, s.f. (asprime, mustrare); rastitura, s.f. (asprime).
răzeş, razés (razési), s.m. – Înv., în Mold., taran proprietar, boiernas care apartinea unei colectivitati de oameni liberi care nu plateau impozite si datorau numai sprijin militar. În 1850 erau cam 50.000. – Var. rezes, rezas, razas si der. Mag. részes "copropietar", de la rész "parte" (Cihac, II, 523; Rosetti, BL, IX, 72-9; Rosetti, Mélanges, 381-8). Alte explicatii sînt mai putin convingatoare: din sl. reža "parte" (Densusianu, GS, IV, 409), care este acelasi cuvînt mag.; din tc. erzes "copartas la un teren" (Philippide, II, 378); din lat. radius "hotar" (Giuglea, Dacor., I, 496); din pol. rycerz ‹ germ. Ritter "calaret" (Nandris, RF, I, 325-9). Der. razesie, s.f. (proprietate); razasesc, adj. (de razes); razesime, s.f. (multime de razesi); razesita, s.f. (nevasta de razes).
reteza, retezá (retéz, át), vb. – 1. A scurta, a taia, a transa. – 2. A curata stupul. – Var. rateza. Origine îndoielnica. Nici una din multele ipoteze prezentate nu este acceptabila. Din sl. rĕzati "a scurta" (Cihac, II, 310) nu este posibil din punct de vedere fonetic; din sl. otrĕzati (Cretu 362; Weigand, BA, II, 258; Pascu, Beiträge, 12) nu este mai simplu. Din lat. •recaediāre ‹ caedĕre (Puscariu, Conv. lit., XXXIX, 305; Puscariu 1457; REW 7106; Puscariu, Dacor., I, 325; Rosetti, I, 171) nu are nici o probabilitate, cf. Tiktin; lat. •recidiāre ‹ recidĕre (Giuglea, Dacor., II, 221) prezinta aceeasi problema fonetica, care pare insolubila. Altii au pornit de la lat. •retundiāre, cf. fr. rogner (Candrea, GS, III, 227; Candrea); din lat. •retizāre "a taia crengile care atîrna deasupra apei", de la retae (Graur, BL, IV, 110); din gr. αίρετίζω "a alege" (Scriban), a carui explicatie semantica pare deficienta; din sl. retęzŭ "zavor" (Conev 80); toate aceste ipoteze sînt neverosimile. Explicatia lui P. Papahagi, Dunarea, IV, 122-4 (Lozovan 250) nu este accesibila. În cercetarea originii acestui cuvînt, trebuie sa se tina seama de sensul lui foarte special, acela de "a taia potrivind" sau "a taia alegînd", cum se face de exemplu la taierea parului, la curatirea unui copac etc. Daca se ia în consideratie aceasta nuanta, ne putem gîndi ca nu este o var. a lui •neteza, din lat. •nitidiāre "a curata nivelînd"; cf. netezi, care este un der. interior, pornind de la neted. Schimbarea initialei nu este clara; dar coincide cu cea de la rîncheza › nincheza. Der. retez, s.n. (tais, custura; diametru); retezatura, s.f. (taiere, taietura; unealta de marcat vitele).
rezema, rezemá (reázem, rezemát), vb. – 1. A se sprijini, a fi sustinut. – 2. A (se) asigura, a se propti, a se fixa. – 3. A se odihni, a sta comod. – 4. (Refl.) A se baza, a se bizui. – Var. razema, razima, rezama si der. Gr. ῥιζόοµαι, perf. ἐῥῥίζωµαι "a se baza, a se propti, a se întari", din ῥίζωµα "înradacinare", cf. gr. ἰscurίζοµαι "a sprijini". Se poate presupune un intermediar lat. vulg. •rhizomare. Celelalte explicatii par insuficiente: din sl. (Cihac, II, 310); din lat. rādῑca (Puscariu, Conv. lit., 1904, 260; Philippide, II, 730; alb. rĕdzim "prapastie" provine mai curînd, ca si mr., din acelasi ngr. ῥίζωµα "poala de munte"); din lat. rĕmĕdium "întarire", rĕmĕdiāre "a întari" (Scriban, Arhiva, 1925, 532; Giuglea, Dacor., II, 643-5; REW 7194). Der. reazem, s.n. (sprijin, sustinere; proptea, toiag; baza); rezematoare, s.f. (parapet, grilaj, pervaz); rezematura, s.f. (înv., baza, fundament).
rîncheza, rînchezá (rânchéz, rânchezát), vb. – A necheza. Creatie expresiva, cf. gr. ῥογϰίζω, ῥογχαλίζω, "a sforai", lat. rhonchāre, sp. roncar, sl. rąkati "a mugi", rŭzati "a necheza"; pentru forma, cf. corchezi, glogozi. Der. din gr. (Cihac, II, 693; Puscariu, Cov. lit., XLVI, 142; Diculescu, Elementele, 458; Rohlfs, EWUG, 1870; REW 7293; Rosetti, II, 68), direct sau prin intermediul unui lat. •rhonchĭzāre, este mai putin probabila. Datorita efectului unei asimilari s-a obtinut var. nincheza, vb. (a necheza), si apoi, prin disimilare necheza (mr. nicl’ezare), vb., care s-ar putea explica si prin valoarea expresiva a lui ne-, cf. navîrlie. Der. nechez (var. nechezat, nechezatura, rînchezat, rînchezatura), s.f. (actiunea de a necheza si rezultatul ei). Der. lui necheza pornind de la un lat. •hinnutulāre (Puscariu, Conv. lit., XLVI, 141) nu pare convingatoare. Din rom. provine mag. nyekezsil (Edelspacher 20).
rînză, rînza (-ze), s.f. – 1. Ament, mîtisor, mugur etc. – 2. (Bucov.) Franjuri care orneaza punga de tutun. – 3. Pipota. – 4. Cheag. – 5. Stomac în general. – Var. Olt., Trans. rînsa (sensul 1). Mr. arînza. Cuvînt foarte discutat, la care se considera în general ca sensurile 1 si 2 reprezinta un cuvînt diferit de celelalte sensuri. Aceasta separare este putin convingatoare; cel mai probabil ar fi sa se porneasca de la un cuvînt de baza care sa reprezinte ideea de "ciucure", aplicabila în acelasi timp la mîtisor si la pipota, cf. fr. glande "glanda" din gland "ciucure, franj". Asa fiind, pare ca trebuie sa se porneasca de la sl. ręsa "mîtisor, mugure" (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 313; Philippide, Principii, 159; Rosetti, III, 92; Conev 89; origine admisa pentru primele sensuri ale cuvîntului de Tiktin si Candrea; combatuta pentru cele din urma de Petrovici, Dacor., X, 144), cf. bg. rĕsa "ament", sb. resa "ament; ciucure; omusor", pol. rzęsa "spic". Explicatia semantica pare evidenta, caci pipota seamana cu un ciucure. Fonetismul este mai dificil de explicat, deoarece rezultatul normal rînsa, sr fi trebuit sa se pastreze în general; e posibil sa fi intervenit o analogie cu cuvintele compuse cu suf. -za (cf. cinteza pupaza, coacaza) sau terminate în -za (barza, brînza, pînza), sau sa fie datorat unei alte circumstante pe care o ignoram, ca în ovas › ovaz. Cîntarind îndoielile, aceasta solutie pare preferabila celei care se bazeaza pe alb. rëndës "cheag" (Pascu, II, 216; Phlippide, II, 731; Capidan, Raporturile, 516; Rosetti, II, 121), pentru ca drumul de la "cheag" la "pipota" este mai greu de explicat decît cel de la "ament" la "pipota" si la "cheag"; fiindca nu stim originea cuvîntului alb.; si fiindca solutia nu pare posibila fonetic, decît pe baza derivarii •rëndë-zë › rëndzë, care pare fortata. Giuglea, Dacor., II, 643, propune solutia unui alb. rra-ni "cheag", cu suf. -za, care nu este nici mai simpla nici mai logica. Der. rînzisoara, s.f. (untisor, Ranunculus pedatus, R. aureus; cretusca, Spiraea ulmaria), probabil datorita formei florilor; rînzos, adj. (artagos, ticalos). Din rom. provine rut. ryndza, rynd(z)ja (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 409), pol. ryndza.
rotund, rotúnd (rotúnda), adj. – în forma de cerc. – Var. ratund. Lat. rŏtŭndus, cf. it. rotondo, tondo, sard. tundu. Var. retŭndus care se propune în general pentru rom. (Densusianu, Hlr., 92, 94; Puscariu 1451; Tiktin; REW 73; Candrea), nu este necesara pentru a explica rezultatul rom., ratund, cf. foras › fara, locusta › lacusta, etc. Forma rotund nu este un hipercultism, cum insinueaza Tiktin si Scriban, ci pare rezultatul final al evolutiei lui ra- în Munt., cf. palumbus › porumb, racodelie › rocodelii, rapotini › ropotini, etc. Ratund nu se aude în Munt., din pacate, acest cuvînt nu figureaza în ALR. Der. rotunji (var. ratunji, înv. ratunzi), vb. (a face rotund); rotunjime (var. ratunzime), s.f. (calitatea de a fi rotund); rotunjitura, s.f. (rotunjime); rotunjor, s.m. (moneda, ban); rotunjoara, s.f. (planta, Homogyne alpina).
rouă, róua s.f. – Apa provenita din condensarea vaporilor din atmosfera, care se depune pe pamînt, pe plante etc. – Var. înv. ro(a)o, ro(a)a. Mr. aroaua, arao, megl. raua. Lat. rōs, rōrem (Puscariu 1477; REW 7374), cf. prov., cat. ros; dar mecanismul de transmitere este discutabil. S-a sugerat o var. •rōlla (Candrea, Éléments, 75), care nu pare justificata. Un •rōs, n., cu rezultatul rom. •ro › roua ca zi › ziua (Philippide, Principii, 66; Puscariu 1477; Iordan, Dift., 189) este dubios, daca se ia în consideratie paralelismul cu nos › noi, dos › doi, post(i) › poi etc. S-a crezut într-o modificare de decl. rōs, •rǒvem ca bōs, bǒvem (Meyer, Alb. St., IV, 45); sau într-un rezultat •rore (cf. logud. rore, Wagner 112), cu disimilarea celui de-al doilea r (Tiktin; Skok, Arch. Rom., VIII, 158; Graur, BL, III, 51). Nici una dintre explicatii nu este suficient de clara. Daca "la brisure" între cei doi r ar fi o certitudine (cf. prooroc), s-ar putea porni de la •rore › •roore › •rouri, care, desigur, s-ar fi simtit ca un pl., de unde sing. regresiv roua. În realitate nici "la brisure" nu ne pare sigura, nici sing. n-ar trebui sa fie f.; cf. totusi toate der. acestui cuvînt, care nu pleaca de la roua, ci postuleaza un rouri. Der. roura (var. înroura, înroua), vb. (a acoperi cu roua; a umezi; a burnita), din lat. rōrāre (Puscariu 1478; Tiktin; Candrea) daca se admite o "brisure" ror- › roor- (Graur, BL, III, 50), sau mai probabil de la un pl. •rouri, ca haina › înhainura, corn › încornora, fase › înfasura etc.; rourica, s.f. (firuta, Glyceria fluitans); rouros, adj. (plin de roua; umed). Cf. rourusca.
rudă, rúda (rúde), s.f. – 1. Vita, rasa. – 2. Natiune, popor. – 3. Familie, casa. – 4. Rubedenie, neam. Sl. rodŭ, bg. roda, cf. rod (Cihac, II, 316; Seineanu, Semasiol., 195; Candrea), dar rezultatul o › u este greu de explicat. Din aceasta cauza, Tiktin a preferat sa porneasca de la sl. ruda "minereu", care pare greu de admis semantic. Poate roada, care convine cu privire la sens, s-a contaminat cu ruda "par", daca acest cuvînt înseamna uneori "ramura", fiindca ideea de "ramura" e legata strîns de cea de "familie". Oricum, der. lui ruda pornind de la rod este evidenta, mai ales în der. ca rudaci, rudatea. Der. rudi (var. înrudi), vb. (a deveni ruda); rudenie (var. rubedenie), s.f. (ruda, înrudire; relatie strînsa, membru de familie), a carui der. pare sa fi suferit influenta sb. rodbina "ruda" (Scriban); rudaci, adj. (berbec de prasila); rudatea, adj. (oaie de prasila).
rugină, rugína (rugíni), s.f. – 1. Oxidare a fierului. – 2. Rabla, obiect uzat. – 3. Hodorog. – 4. Pipirig (Juncus effusus). – 5. Taciune, malura (Puccinia graminis). – Mr. arudzina. Lat. rŭbῑgῑnem (Diez, I, 361; Phlippide, Principii, 33; cf. REW 7348), cf. prov. royilh, fr. rouille, sp. robin. Se merge mai în detaliu la un lat. aerūgĭnem, uneori în forma ipotetica •aerūgĭna (Puscariu 1482; REW 243; Pascu, I, 41; Pascu, Beiträge, 7; Tiktin; Candrea), posibila si ea fonetic. Pentru rezultatul fonetic al lui rŭbῑgĭnem, cf. iuvencus › junc. Schimbarea de accent este dificila (Ivanescu, BF, I, 161, o explica pornind de la vb. rugini); dar cu aerūgĭnem exista aceeasi dificultate. Der. ruginare, s.f. (Arbust, Andromeda polyfolia); rugini, vb. (a oxida; refl., a creste malura, a se taciuna; refl., a decadea); ruginatura, s.f. (lucru ruginit); ruginiu, adj. (rosiatic); ruginos, adj. (oxidat; învechit). Din rom. provine bg. rudžina (Capidan, Raporturile, 234) si tig. ruğinav "a deteriora".
rus, rus (rúsa), adj. – Rosu. – Mr. arus, megl. rus. Sl. rusŭ (Cihac, II, 321; Tiktin; Graur, BL, VI, 170). Der. din lat. russus (Puscariu 1487; Capidan, Dacor., IV, 850; REW 7466) pare mai putin probabila, cf. rosu. – Der. rus, s.m. (rus; gîndac, Blatta germanica); rusav, adj. (rosu), din rut. rusjavyj (Tiktin), sec. XVII, înv.; rusca, s.f. (femeie rusa; oaie roscata); ruscea (var. ruscea), s.f. (brîndusa, Colchicum autumnale); ruscuta, s.f. (plante, Adonis flamea, A. vernalis; moneda de argint); rusesc, adj. (rus; îndracit, blestemat); ruseste, adv. (în rusa, ca rusii); rusifica, vb. (a face pe cineva rus, a se asimila rusilor); rusneac (var. rusnac), s.m. (rutean); ruset, adj. (roscat); rusita, s.f. (vaca roscata); rusulica (var. rus(c)ulita), s.f. (planta, Hieracium aurantiacum). Ruschiu, s.n. (Trans., loc pietros, arid) s-ar spune, în loc de ruschiu (cf. ruscea, ruscea), datorita culorii rosietice a unora din aceste locuri, ca si în cazul lui ruset, foarte folosit ca toponim; explicatia lui Puscariu, Dacor., III, 680, care porneste de la lat. rūscŭlum, nu este convingatoare.
ruşina, rusiná (rusinéz, rusinát), vb. – 1. A se sfii, a se simti încurcat. – 2. A se umple de rusine, a-i fi rusine. – 3. A umili, a înjosi. – Mr. arusnedz. De la rosi "a face pe cineva sa devina rosu" cu suf. expresiv -ina, ca clati › clatina, tîmpi › (în)tîmpina, hîtîi › hîtîna, împopota › împopotona etc. Aceasta explicatie a fost data de Spitzer, BL, XIV, 49, si pare cea mai buna. Celelalte ipoteze se bazeaza de obicei pe rusine, care trimit la un lat. •rosῑnus "trandafiriu" (Puscariu 1488; REW 7382); la lat. •russiōnem (Pascu, I, 43; Pascu, Beiträge, 12), sau •rosiōnem (Candrea); sau la •rusiciune, de la rosi (Tiktin). Der. rusine (mr. ar(u)sine, megl. rusoni, istr. rusire), s.f. (sfiala, timiditate; jena; ocara, batjocura; dezonoare, umilinta); rusinat, adj. (jenat; umilit); nerusinat, adj. (fara rusine); nerusinare, s.f. (impudoare, necuviinta); rusinator, adj. (rusinos); rusinos, adj. (sfios); nerusinos, adj. (înv., obraznic).
ruşui, rusuí (-uésc, -ít), vb. – (Mold., înv.) A uzurpa, a pune stapînire. – Var. rusii. Sl. rušiti "a se da la o parte, a se muta"; la origine, s-ar fi zis despre actiunea de a schimba pe ascuns pietrele de hotar de pe un teren. De aici, cu l expresiv, raslui, vb. (a uzurpa, a lua cu forta). Explicatia lui Tiktin, prin intermediul lui razlusi, vb. refl. (înv., a se separa, a se îndeparta) ‹ sl. razlučiti, nu este convingatoare. Cred ca etimologia corecta este numai cea aratata deja de Ghibanescu; dar îmi lipseste posibilitatea de a o confirma.
şa, sa (séi), s.f. – 1. Piesa de harnasament. – 2. Curmatura. – 3. Os din spinarea gainii. – 4. (Pl.) Parte a spinarii din regiunea lombara. – Var. sea. – Mr., megl. saua, sao, pl. sali. Lat. sĕlla (Puscariu 1490; REW 7795), cf. it., prov., cat. sella, fr. selle, sp. silla. Pl. poate fi si sele, pentru primele trei sensuri; pentru al patrulea, se foloseste numai sale. Der. selar, s.m. (persoana care face si vinde sei), cu suf. -ar (dupa REW 7796, din lat. sĕllārius); selarie, s.f. (loc unde se fac si se vînd sei); seuas (var. sauas), s.m. (cal înseuat); înseua, vb. (a pune saua pe cal); însela, vb. (a înseua; a amagi; a trada, a fi infidel; refl., a gresi); înselatura, s.f. (amagire, trisare); înselasag, s.n. (Mold., amagire); înselaciune, s.f. (amagire, frauda); îmselator (var. înselacios), adj. (care însala, amagitor). Multi cercetatori fac doua cuvinte distincte din însela "a înseua" si însela "a amagi" si-l deriva pe ultimul din sl. mŭšelŭ "cîstig" (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 148; Weigand, Jb., XIII, 110; Puscariu, Dacor., VI, 327-32; DAR); cf. v. bg. mšel "amagire"; dar trecerea semantica pare explicabila, caci în rom. numerosi termeni exprima ideea de "a însela" prin cea de "a-si pune ceva nepotrivit", cf. potcovi, încalta, pune ipingeaua, papugiu, potlogar etc. (mai multe ex. la Spitzer, Mitt. Wien, 139; Skok, Archiv. sl. Phil., XXXVII, 83; Spitzer, Dacor., III, 651), si la fel sb. nasamariti, cu cele doua sensuri (Rosetti, III, 99).
sală, sála (sắli), s.f. – Încapere mare. – Var. Mold. sala. Mr. sala. Fr. salle, mr. din it., cf. ngr. σάλα. Fonetismul var. mod. este curios si se explica probabil prin analogie cu multe cuvinte orientale, care au pe s în tc. si s în ngr. cf. sal, ngr. σάλι, sah, ngr. σάχης etc. -Der. salon, s.n., din fr. salon, mr. salone, din it. salone, cf. ngr. σαλόνι.
salbă, sálba (sálbe), s.f. – 1. Colier, colan. – 2. (Trans.) Panglica împodobita de pus pe cap. – 3. Salba-moale, s.f. (caprifoi, Evonymus pratensis). Origine incerta. Prezenta lui salba-moale, care nu se poate explica prin primele doua sensuri, arata ca trebuie sa se porneasca de la salba "salvie" al carui sens nu a fost dovedit, fiind înlocuit de salvie, v. aici. În acest caz este vorba de lat. salvia (Puscariu 1498; REW 7558), cf. alb. šabi, it., cat., sp. salvia, fr. sauge, port. salva (forma port. pare sa indice ca se poate presupune un lat. •salva). Schimbarea semantica, deloc usoara, a fost explicata de Cihac, II, 324, pornind de la faptul ca tarancile obisnuiau sa faca salbe din caprifoi si salba-dracului, totusi Cihac îsi pornea explicatia de la etimonul pol. szalba "lumînarica", ceea ce nu e sigur. Cu atît mai putin, der. din lat. subalba (Candrea, Éléments, 3; Candrea; cf. în contra Densusianu, GS, VI, 364); din lat. salva ‹ salvāre, fiind vorba la început de un talisman (Tiktin); sau din lat. med. •ex-alba "margica" (Scriban). Din rom. provin rut. salba (Candrea, Elemente, 402), sas. sâlbê, si probabil pol. szalba, pomenit mai sus.
salvie, sálvie (sắlvii), s.f. – Jale (Salvie pratensis). – Var. Mold. salvie, salvie, salvie, salbie. Lat. salvia prin intermediul sl., cf. žalbija, rus. šalvija, pol. szałwija (Miklosich, Fremdw., 126; Cihac, II, 284), cf. si salba, si mag. zsálya › jales, si Trans. salie. Sl. explica mai bine var.; forma salvie, care nu apare popular, poate fi un împrumut din lat. stiintifica, în sec. XIX.
şar, sar (sáruri), s.n. – 1. (Înv.) Culoare. – 2. (Bucov.) Arsenic. – 3. (Mold.) Linie, dunga, hotar. – 4. (Mold.) Renura, canelura, sant. Sl. šarŭ "culoare" (Tiktin), cf. mag. sár. Ultimul sens se explica probabil prin linia de culoare cu care se indica traseul canelurii.
explica, explica intelesul pe care il au in text urmatoarele cuvinte 1sa imputineze 2i-a ingaduit 3iscusinta
şase, sáse num. – 1. Numarul de dupa cinci. – 2. (Arg.) Atentie, ai grija! – Var. Mold. sese. Mr. sase, megl. sasi, istr. sǫse. Lat. sex (Tiktin, ZRPh., XII, 456; Puscariu 1529; REW 7885; Pascu, Arhiva, XV, 447), cf. it. sei (v. mil. sexe), prov. sieis, fr. six, cat. sis, sp., port. seis. Fonetismul este greu de explicat. E final se considera de obicei analogic, ca în cinque, septem; dar exista si posibilitatea unui e epentetic, comun în gr. din Italia de Sud (cf. Kapsmann, Byz. Z., XLVI). În compunere, sase se reduce de obicei la sai- (saisprezece, saizeci, în loc de sasesprezece, sasezeci, care nu se folosesc). Acest rezultat a fost considerat identic cu cel din it. (Tiktin), sau produs prin analogie cu doisprezece, treisprezece (Puscariu), sau ca rezultat normal a lui sex (Pascu). Pare mai curînd efectul unei disimilari: sesesprezece › •saesprezece, datorat repeziciunii cu care se numara, ca în patrusprezece ‹ paisprezece (unde disimilarea se produce între tr si pr, cf. patruzeci, care nu are forma abreviata), ca si in limbajul familiar din Munt., treispece, paispce, cinspce etc. În fine, uzul argotic este greu de explicat, dar cf. fr. vingt-deux "atentie la" si rom. zexe "ei, asi!" din germ. sechs "sase". Pentru aceasta der. cf. Iordan, BL, VI, 170 (dupa Vasiliu, de la sest, v. aici). – Der. sesime, s.f. (a sasea parte).
sat, sat (sáte), s.n. – 1. (Înv.) Cîmp, ogor. – 2. (Înv.) Proprietate, ferma, gospodarie. – 3. Asezare rurala. – 4. (Arg.) Puscarie. – Var. înv. fsat. Mr. fsat. Origine îndoielnica. Prezenta var., a mr. si a alb. fsat pare sa indice lat. fossum "sant", direct (Bogrea, Dacor., I, 235-7; Tiktin; Daicovici, Dacor., V, 478; Candrea; Scriban; Rosetti, Mélanges, 354), sau prin intermediul alb. (Cihac, II, 719; Meyer 112; Densusianu, Filologie, 449; Domaschke 126; Battisti, III, 1698; REW 3461). Der. din alb. este dificila fonetic si istoric; cea din lat. nu pare mai usoara, caci fonetismul prezinta o serie de dificultati si termenul, pur militar (› ngr. φουσσάτον "campament, armata" › mr. fusate "sant"), s-ar fi pastrat cu greu într-o regiune caracterizata prin absenta totala a fortificatilor medievale. Mai degraba trebuie sa se porneasca de la lat. satum, de la sĕro "a planta, a semana", a carui explicatie se potriveste cu primul sens al lui sat, constant în sec. XVI, si cu cel de al doilea. Istoric, pare evident ca trebuie sa se porneasca de la ideea de "seniorie" sau "mosie", pe care s-a fixat mai tîrziu un anumit numar de supusi ai seniorului, care formeaza unitatea juridica numita sat. Asta era la început o simpla plantatie, ca în vechile colonii; cf. si sl. sadŭ "planta" › selo "sat". Aceasta explicatie data deja de Cipariu, Gram., 205, ar fi suficienta, daca n-ar exista dovada formei înv. fsat, dificil de explicat. S-ar putea presupune o confuzie înca din lat. între satum si fossatum; dar si asa se mentin dificultatile fonetice. Der. din lat. fixatum (Giuglea, Dacor., X, 112) este improbabila, si mai mult chiar cea din lat. •massatum (Meyer 111). Der. satesc, adj. (comunal, de sat); satean, s.m. (taran); sateanca, s.f. (taranca); consatean, s.m. (locuitor din acelasi sat).
saţ, sat s.n. – Abundenta, satietate, sufucienta. – Var. satiu. Lat. satĭs, cf. v. fr. sez "abundenta" var., din lat. •satius, cuvînt neatestat, dar pe care Meillet, DEL, îl considera necesar pentru a-l explica pe satiĕtas. – Der. nesat(iu), s.n. (insatietate); satios, adj. (care satura); nesatios, adj. (insatiabil); satia, vb. (a se ghiftui, a se satura); satietate, s.f., din fr. satiété.
sau, sáu conj. – Ori. Lat. sĕu. Fonetismul nu este clar. Poate s-ar putea explica pornind de la sῑve, care nu este o var. a lui sĕu, si al carui rezultat, •seaue, l-ar fi redus pe ea › a, cf. lĕvo › iau. Cf. Meyer-Lübke, Rom. Gr., III; Cihac, I, 233; Scriban. De la sĕu cu aut, dupa Puscariu 1533, Tiktin si Candrea.
sbilţ, sbilt (zbílturi), s.n. – Lat, coarda pentru prins animale. – Var. zbilt, bilt, (s)ghilt, Trans. belt. Creatie expresiva, care presupune ideea unei miscari dezordonate ca cea a unei pasari sau a unui animal care se lupta sa iasa din capcana; legatura semantica este la fel cu cea din smîrc, interj. cu smîc "lat". Pentru explicatia fonetica a lui •bîlt sau •bilt, interj. imitativa, cf. bît, sgîlt, (go)gîlt, hîlt(a) etc. Singura explicatie care s-a dat pîna azi acestui cuvînt este putin probabila (din mag. bélc "cocean" dupa Scriban). Der. sbiltui (var. biltui, (s)ghiltui, înghiltai, înghilta), vb. (a îmbratisa, a strînge tare); sbalt (var. zbalt, sbant, zbant), s.n. (lat, belciug; bratara, virda, inel; placa), a carui legatura cu germ. Band (Geheeb, JB, IV, 31), cu banta (Candrea) sau cu balt (Scriban) este incerta (balt, poate, totusi, sa fi influentat vocalismul acestor var.); sbantui, vb. (a prinde, a fixa, cu un cerc; a întari, cu o sipca sau cu o sina de fier; refl., a zburda, a face sotii), al carui ultim sens, cel mai raspîndit, depinde mai putin de cele anterioare, decît de ideea expresiva de baza (relatia cu it. sbalzare, "a sari", sugerata de Scriban, nu este probabila); sbantuiala (var. sbantuitura), s.f. (joaca, hîrjoana). Cf. sbengui, sburda.
sburat, sburát (zburáta), adj. – Se spune despre o varietate de brînza sau de jintita facuta din lapte degresat. It. (cacio) sburrato, de la burro "unt". Traseul împrumutului este greu de determinat; dar nu este singurul ex. de cuvînt pastoral împrumutat din it., cf. cascaval. Dupa Tiktin si Candrea, de la a sbura a carui der. ar cere o explicatie semantica; dupa Spitzer, Dacor., III, 655, legat de boare sau abur.
sburda, sburdá (-d, -át), vb. – A se zbengui, a se juca. – Var. zburda. Origine necunoscuta, probabil expresiva, ca în sbantui, sbengui, sbrehui etc. Explicatiile incercate pîna acum nu sînt convingatoare: din sl., cf. pol., ceh. burda "pachet, bagaj" (Cihac, II, 328); din lat. exvǒlĭtāre (Geheeb, Jb., IV, 32); din lat. abhorrĭdus (Skok, ZRPh., XLIII, 191; cf. REW 23); de la bord (Giuglea, Dacor., III, 592); din germ. Bürde "încarcatura" (Scriban). Apare din sec. XVII. Der. sburd, s.n. (jucat, zbenguit), rar; sburdaciune, s.f. (nebunie, strengarie; desmat); sburdalnic, adj. (jucaus, vesel); sburdalnicie, s.f. (jucat, strengarie); sburdatic (var. sburdatec), adj. (strengar, jucaus); îmburda, vb. (Trans., a rasturna, a întoarce), pe care Puscariu, Dacor., III, 838 si DAR îl deriva de la un lat. •imburdāre, din burdus "catîr".
scăpăta, scapatá (-ápat, -át), vb. – 1. A descreste, a se micsora, a se împutina. – 2. A luneca în jos, a coborî. – 3. A apune, a asfinti. – 4. A scoborî, a descinde. – 5. A cadea, a se narui. – Mr. ascapit, ascapitare, megl. dascapit, dascapitari, scapitari "a depasi un nivel". Lat. exacapĭtāre (Puscariu 273; REW 1635; Pascu, I, 56; Spitzer, Mitt. Wien, 324), cf. capata, si it. scapitare "a pierde" › ngr. σϰαπετίξω "a se întuneca", v. fr. deschater ‹ •discapĭtāre (cf. megl.) prov. descapter "a se întuneca", alb. skupëtoń. Semantismul pare sa se explice pornind de la sensul de "a ajunge la ceva", propriu it. (it. scapitare este la fel ca capitar male). – Der. scapataciune, s.f. (decadenta, mizerie); scapatat, s.n. (apusul soarelui; crepuscul), cf. mr. scapitata "apus". Scopot, s.n. (rata, înghititura), cuvînt din Trans., pare sa aiba aceeasi provenienta.
scaun, scáun (-ne), s.n. – 1. Mobila pe care poate sta o singura persoana. – 2. Masa dogarului si a rotarului si, în general, bancul de lucru. – 3. Butucul macelarului, macelarie. – 4. Suport, postament, picior. – 5. Punte, calus la vioara. – 6. Cuzinet la cuiul inimii de la car. – 7. Cleste dublu care prinde talpa saniei . – 8. Tont. – 9. Sediu, resedinta, capitala. – 10. Regat, domnie. – 11. (Înv.) Jurisdictie, circumscriptie. – 12. Sediu al inteligentei, judecatii, cugetarii, întelepciunii. – 13. Diaree, evacuare a intestinelor. – Var. Banat, Trans. scamn. Mr. scamnu. Megl. scand, istr. scǫnd. Lat. scamnum (Puscariu 1546; REW 7649), cf. it. (calabr.) scanno, prov. escan, sp. escano, port. escanho. Rezultatul rom. este discutabil, cf. Procopovici, RF, II, 185; Ivanescu, BF, II, 154; Rosetti, I, 86. Se presupune ca ar trebui sa se porneasca de la o var. lat. •scabnum, ca efect al unei contaminari cu scabellum (Tiktin) sau prin a fi un b primitiv (Graur, BL, IV, 113); dar ar fi de presupus ca scamnum s-ar fi folosit alaturi de •scabnum, daca se ia în consideratie var. Mai probabil scaun este un rezultat intern, pornind de la scamnu, chiar daca trebuie recunoscut ca explicatia acestei evolutii nu este simpla. Este de remarcat ca grupul mn, desi curent în rom. (lemn, semn, amnar, toamna), pare sa se confunde uneori cu vn, bn, cf. rîvni › rîmni, rîmnic ‹ sl. rybĭnikŭ, schimnic › schivnic, pivnita › pimnita etc. Rezultatul dialectal, scand, pare sa provina dintr-o disimilare de tipul scamnu › •scamdu. Der. scaunel (var. scaues), s.n. (scaun mic), poate din lat. scabellum (cf. REW 7633) sau mai probabil din scaunel, ca cetioara ‹ cetinioara ‹ cetina; scaunas, s.m. (scaunel; s.m., geambas, negustor de vite); scauneci, s.n. (Olt., Trans., scaun mic); scaunoaie, s.f. (masa de dogar); înscauna, vb. (a întrona); descauna, vb. (a detrona).
schilav, schiláv (-va), adj. – Schilod, invalid. Din chilav contaminat cu sb. iskilaviti "a schilodi". Der. din sl. kilavŭ (Diez, Gramm., I, 445), contaminat cu schilod (Candrea) nu constituie o explicatie satisfacatoare). – Der. schilavi, vb. (a schilodi), cf. chilavi; schilavitura, s.f. (deformatie); schilavos, adj. (bolnav, invalid; schiop; imperfect). Cf. schilod.
scîlcia, scîlciá (-iéz, -át), vb. – 1. A strica staifurile. – 2. A strica, a desfigura, a strîmba. – 3. (Trans.) A scutura. – Var. (Trans., Olt.) scalcia, scîlcii. Var. a lui stîlci "a strica", pornind de la pronuntia primitiva, conforma sl., •stlci sau •stlîci: schimbarea lui stl › scl este normala, cf. sclifosi. Der. din sl. sŭklŭciti "a încreti" (Cihac, II, 723, cf. cîlti), din lat. calcāre (Tiktin), de la un •calce "calcîi" ‹ lat. calcem (Candrea) sau din bg. izkulčam "a se deplasa rapid" (Puscariu, Dacor., III, 689), nu este probabila si nu explica der. Sensul 3 ar putea fi efectul unei confuzii cu sgîltîi. Der. scîlcea (var. scîlceaza, scalceaza), s.f. (lemn cu care se bate tesatura în razboi, pentru a o îndesi; lopata; unealta de pescuit).
schimba, schimbá (-b, -át), vb. – 1. A înlocui ceva, a permuta. – 2. A modifica, a transforma. – 3. A ceda, a lasa un obiect pentru contravaloarea lui. – 4. A înlocui, a substitui. – 5. A denatura, a altera. – 6. (Refl.) A înlocui, a substitui. – 7. (Refl.) A se primeni. – Megl. schimb(ari). – Var. înschimba. Lat. •excambiāre (Puscariu 1548; REW 2949), cf. it. scambiare, prov. escambiar, fr. échanger. Fonetismul din rom. se explica printr-o metateza •scîmbia › •scîimba, ca în habeat › aiba, rubeum › roib, etc. Der. schimb, s.n. (mutare; înlocuire; renovare; transformare; modificare; rufe curate), postverbal; schimbacios, adj. (instabil, inconstant, nestatornic); schimbas, s.m. (în trecut, militian în serviciu regulat o saptamîna pe luna); schimbator, adj. (variabil, volubil, versatil); neschimbat, adj. (fara schimbari, fara modificari, inalterat); preschimba, vb. (a schimba, a face schimb, a transforma); schimbis, adv. (alternativ); schimboaie, s.f. (Mold., regulator la plug); schimbaciune (var. schimbatura), s.f. (înv., schimb).
scînteie, scîntéie (-i), s.f. – Particula incandescenta care sare din foc; licar. – Mr. scînteal’e. Lat. scintilla, prin intermediul unei forme ipotetice •scantilia (Puscariu 1533; Pascu, Beiträge, 12; Philippide, II, 653; cf. REW 7220 si Graur, BL, V, 113), care a fost explicat printr-o anumita contaminare sau analogie cu excandĕre (Puscariu) sau cu alb. skendilje (Densusianu, Rom., XXXIII, 285). Lat. •scinta, forma primitiva a lui scintilla (Cihac, I, 244), pare îndoielnica. Scant- în loc de scint- nu pare greu de admis, cf. formele paralele scĭndŭla-scandŭla, sĭlvatĭcus-salvatĭcus, serica-•sarica etc. Der. scînteia, vb. (a scoate scîntei; a luci, a straluci); scînteiuta, s.f. (focsor, vacarita, Anagallis arvensis; banut, Bellus perennis; plante, Gagea arvensis, Gagea pratensis); scînteioara, s.f. (focsor, vacarita).
şchiop, schiop (-oápa), adj. – Olog, cotonog, cu un picior mai scurt, sontorog. – Mr., megl. scl’op, istr. sliop. Lat. cloppus (Puscariu 1550; REW 1997; Tiktin), cf. v. fr., prov. clop. Rom. presupune •scloppus, cf. alb. škjep (Philippide, II, 643), fr. écloper; s- s-ar putea explica prin lat. ex-, sau poate printr-o comtaminare cu lat. stloppus "zgomot", cf. v. it. schioppo "plescait, trosnet", care s-ar fi zis pentru zgomotul ritmic al mersului, cf. cat. esclop "copita". Uz general (ALR, I, 71). Der. schiopa, vb, (a merge, a ramîne schiop; a ciomagi), cuvînt de uz general (ALR, I, 95), pe care Tiktin si Candrea îl deriva din lat. exclǒppāre; schioapa, s.f. (palma), numita asa, caci masurînd ceva cu degetul mare si aratatorul deschis, repetarea miscarii seamana cu o schiopatare); schiopata, vb. (a umbla sontîc; a proceda gresit), probabil prin intermediul unei der. expresive din lat. exclǒppitāre, dupa Puscariu 1549 si Candrea; din •cloppicāre, cu schimbul de suf., dupa Tiktin si REW 1996); schiopa(ta)tura, s.f. (schiopatare); schiopesc, adj. (de schiop); schiopeste, adv. (ca schiopii); schiopî(r)c, interj. (imita schiopatatul); schiopîrlan, s.m. (schiop), cu un suf. expresiv, cf. topîrla, ciocîrla.
scoate, scoáte (scot, scos), vb. – 1. A extrage, a lua, a îndeparta. – 2. A face sa iasa. – 3. A conduce, a face sa porneasca, a purta. – 4. A însoti, a iesi împreuna. – 5. A arunca, a desparti, a alunga. – 6. A înlatura, a suprima, a face sa dispara. – 7. A jefui, a deposeda. – 8. A desface, a dezlega. – 9. A produce, a da, a restitui, a valora. – 10. A obtine, a cîstiga. – 11. A produce, a concepe; a aparea, a creste. – 12. A copia. – 13. A fotografia. – 14. (Înv.) A traduce. – 15. A broda, a lucra. – 16. A procura, a obtine. – 17. A elibera. – 18. A concedia, a destitui. &