Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru ev
abalienare, abalienáre s. f. pierdere, diminuare marcata si evidenta a facultatilor mintale. (dupa engl. abalienation, lat. abalienatio)
abandona, abandoná vb. I. tr. a parasi, a renunta definitiv la ceva. ♦ a neglija, a lasa în voia... II. refl. a se lasa prada unui sentiment, unei emotii. III. intr. a se retrage dintr-o competitie. (< fr. abandonner)
abandona, ABANDONÁ, abandonez, vb. I. 1. Tranz. A parasi pe cineva (lasându-l fara sprijin sau ajutor); a renunta la ceva. 2. Tranz. si intranz. A renunta la continuarea participarii la o întrecere sportiva. – Din fr. abandonner.
abate, ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. si intranz. A (se) îndeparta (de la o directie apucata, fig. de la o norma fixata, de la o linie de conduita etc.). ♦ Refl. si tranz. A se opri sau a face sa se opreasca în treacat undeva sau la cineva (parasind drumul initial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamitati, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se nazari. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abatut. 5. Tranz. (Frantuzism) A doborî la pamânt. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.
abbevilian, abbevilián, -a ab-vi-li-/ adj., s.n. (din) subetajul mijlociu al paleoliticului inferior; chelean. (< fr. abbevillien)
abcedografie, abcedografíe s.f. radiografie a unui abces dupa punctie, evacuare sau injectie cu aer. (< fr. abcédographie)
abdica, abdicá vb. intr. 1. a renunta la tron, la un drept. 2. (fig.) a renunta la ceva, a se resemna. 3. a renunta la o activitate din cauza greutatilor întâmpinate. (< fr. abdiquer, lat. abdicare)
abdica, ABDICÁ, abdíc, vb. I. Intranz. A renunta la tron. ♦ Fig. A renunta la ceva, a ceda (în fata greutatilor). – Din fr. abdiquer, lat. abdicare.
abduce, abdúce vb. tr. a duce (de undeva), a lua. (< lat. abducere)
aberativ, ABERATÍV, -Ă, aberativi, -e, adj. (Livr.) Care este departe de adevar, care tine de aberatie (1). – Din fr. aberratif.
aberaţie, aberátie s. f. 1. abatere de la normal sau corect; (p. ext.) idee, notiune, comportament; aberanta; absurditate. ♦ (biol.) abatere de la tipul normal al speciei. ♢ ~ cromozomiala = modificare a numarului de cromozomi caracteristici speciei. 2. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic. ♢ ~ cromatica = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizatii pe marginea imaginilor. 3. unghi format de directia adevarata si de cea aparenta din care este vazut un astru de pe Pamânt. (< fr. aberration, lat. aberratio)
abhora, ABHORÁ, abhorez, vb. I. Tranz. (Rar) A avea ura, dezgust, aversiune fata de cineva sau de ceva. – Din fr. abhorrer, lat. abhorrere.
abia, ABIÁ adv. 1. (Modal) Cu greu, cu greutate; anevoie. 2. (Cantitativ, intensiv) foarte putin, aproape de loc. 3. (Temporal) De foarte putina vreme; de îndata ce, numai ce; chiar atunci, tocmai. 4. Cel putin; macar, barem. – Lat. ad vix.
abilitate, abilitáte s.f. 1. calitatea de a fi abil; dexteritate; pricepere, dibacie. 2. (jur.) aptitudine legata de a face ceva. 3. (pl.) siretlicuri. (< fr. habilité, lat. habilitas)
ablastie, ablastíe s. f. 1. (biol.) nedezvoltare sau disparitie completa a unui organ. 2. (chir.) masuri de evitare a contaminarii plagii cu celule tumorale. (< fr. ablastie)
ablaţiune, ablatiúne s. f. 1. îndepartare chirurgicala din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ bolnav); exereza, extirpare. 2. transportare a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor. ♦ reducere a masei unui ghetar sau a zapezii prin topire si evaporare. 3. fenomen fizic în urma caruia un meteorit, satelit etc., pierde din substanta datorita încalzirii sale pâna la incandescenta. (< fr. ablation, lat. ablatio)
ablaţiune, ABLAŢIÚNE, ablatiuni, s.f. 1. Transportare (prin actiunea vântului, a apelor sau a ghetarilor) a materialului rezultat în urma dezagregarii solului sau a rocilor. 2. Îndepartare chirurgicala a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care strabate atmosfera cu mare viteza pierde din substanta, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.
abnega, abnegá vb. tr. a tagadui, a nega, a se lepada de ceva sau de cineva. (< lat. abnegare)
abnega, ABNEGÁ, abnég, vb. I. Tranz. A tagadui, a nega, a se lepada de cineva sau de ceva. – Din lat. abnegare.
abnegaţie, abnegatíe s. f. devotament dus pâna la sacrificiu. (< fr. abnégation, lat. abnegatio)
abnegaţie, ABNEGÁŢIE s.f. Devotament (dus pâna la sacrificiu); abnegare. ♦ Renuntare; sacrificiu voluntar. – Din fr. abnégation.
abona, aboná vb. I. tr., refl. a (-si) face un abonament. II. refl. (fam.) a veni cu regularitate undeva. (< fr. abonnér)
abona, ABONÁ, abonez, vb. I. Tranz. si refl. (Cu determinari introduse prin prep. "la") A-si face un abonament. ♦ Refl. Fig. (Fam.) A veni în mod regulat undeva, a fi un obisnuit al casei. – Din fr. abonner.
abonament, ABONAMÉNT, abonamente, s.n. Conventie prin care, în schimbul unei sume, o persoana obtine, pe o anumita perioada, dreptul de a folosi anumite servicii publice, de a asista la spectacole, de a calatori cu mijloace publice de transport, de a primi o revista, un ziar etc.; (concr.) înscris care atesta aceasta conventie; suma platita pentru obtinerea acestui drept. Abonament la radio. – Din fr. abonnement.
abonat, ABONÁT, -Ă, abonati, -te, s.m. si f., adj. (Persoana) care beneficiaza de un abonament. ♦ Fig. (Fam.) (Persoana) care vine în mod regulat undeva. – V. abona.
aborda, ABORDÁ, abordez, vb. I. 1. Intranz. (Despre nave) A acosta la tarm. ♦ A se alatura de o alta nava, bord la bord (pentru a o ataca). 2. Tranz. A începe studierea unei probleme, a trata o problema, a începe o discutie. ♦ (Frantuzism) A se apropia de cineva pentru a-i vorbi. – Din fr. aborder.
aborda, abordá vb. I. intr. 1. (despre nave) a se ciocni. 2. a se opri lânga o nava bord la bord. 3. a acosta. II. tr. 1. (fig.) a se apropia de cineva spre a-i vorbi. 2. a începe studiul unei probleme; a deschide o discutie. (< fr. aborder)
abortiv, ABORTÍV, -Ă, abortivi, -e, adj., s.n. (Biol.) 1. Adj. Care se produce înainte de vreme, prematur; care nu a evoluat în întregime. Fetus abortiv. Boala abortiva. 2. Adj., s.n. (Substanta sau mijloc) care provoaca avortul. – Din fr. abordif, lat. abordivas.
abrevia, ABREVIÁ, abreviez, vb. I. Tranz. A prescurta (în scris sau în vorbire), un cuvânt, un titlu etc.; a nota ceva printr-un simbol, printr-o sigla. [Pr.: -vi-a] – Din lat., it. abbreviare.
abrevia, abreviá vb. tr. a prescurta (un cuvânt, un titlu etc.). (< lat. abbreviare)
abreviat, ABREVIÁT, -Ă, abreviati, -te, adj. (Despre cuvinte, titluri etc.) Care a fost prescurtat. [Pr.: -vi-at] – V. abrevia.
abreviativ, abreviatív, -a adj. care indica o abreviere. (< fr. abréviatif)
abreviativ, ABREVIATÍV, -Ă, abreviativi, -e, adj. Care indica o prescurtare, care abreviaza. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. abréviatif.
abreviator, abreviatór s. m. cel care abreviaza scrierile unui autor. (< fr. abréviateur, lat. abbreviator)
abreviator, ABREVIATÓR, abreviatori, s.m. 1. Functionar al cancelariei papale. 2. Persoana care prelucreaza restrângând sau care rezuma scrierile unui autor. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. abréviateur.
abreviaţie, abreviátie s. f. abreviere. (< fr. abréviation, lat. abbreviatio)
abreviaţie, ABREVIÁŢIE, abreviatii, s.f. Abreviere. [Pr.: -vi-a-. – Var.: abreviatiúne s.f.] – Din lat. abbreviatio, -onis, fr. apreviation.
abreviaţiune, ABREVIAŢIÚNE s.f. v. abreviatie.
abreviere, abreviére s. f. faptul de a abrevia. ♦ cuvânt, titlu etc. abreviat; abreviatie. (< abrevia)
abreviere, ABREVIÉRE, abrevieri, s.f. Actiunea de a abrevia si rezultatul ei; (concr.) cuvânt, titlu etc. prescurtat; prescurtare, abreviatie. [Pr.: -vi-e-] – V. abrevia.
abrutiza, ABRUTIZÁ, abrutizez, vb. I. Tranz. si refl. A face sa-si piarda sau a-si pierde însusirile morale, specific umane; a deveni sau a face sa devina insensibil, asemanator cu un animal, cu o bruta; a (se) îndobitoci, a (se) dezumaniza. – Dupa fr. abrutir.
abrutizat, ABRUTIZÁT, -Ă, abrutizati, -te, adj. (Care a devenit) insensibil, care si-a pierdut însusirile morale, specific umane; insensibil, brutal. – V. abrutiza.
absent, absént, -a adj. 1. care lipseste de undeva. 2. (fig.) distrat; preocupat. (< fr. absent, lat. absens)
absenţă, absénta s. f. 1. lipsa cuiva sau a ceva dintr-un loc; inexistenta. 2. pierdere brusca si de scurta durata a cunostintei. 3. (fig.) neatentie, distractie. (< fr. absence, lat. absentia)
absolut, absolút, -a I. adj. 1. care nu comporta nici o restrictie, neconditionat. 2. total, complet, desavârsit. ♢ adevar ~ = adevar care reprezinta cunoasterea completa a realitatii; (fiz.) miscare ~a = deplasarea unui corp fata de un sistem de referinta fix; zero ~ = temperatura cea mai joasa posibila (-273 ºC). 3. (mat.; despre marimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ♢ valoare ~a = valoare aritmetica a unui numar algebric, facând abstractie de semnul sau; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu vesnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce exista în sine si prin sine. III. adv. cu desavârsire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)
absolut, ABSOLÚT, -Ă, absoluti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice conditii si relatii, care nu este supus nici unei restrictii, care nu are limite; neconditionat, perfect, desavârsit. ♢ Monarhie absoluta = forma de guvernamânt în care puterea legislativa, puterea executiva si cea judecatoreasca se afla în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care, dupa unele conceptii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat în raport cu sine însusi si nu în comparatie cu alte fenomene asemanatoare; care se afla pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile în care a fost masurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînteles. II. Adv. (Serveste la formarea superlativului) Cu totul, cu desavârsire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justa. ♢ (Întarind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).
absolutoriu, absolutóriu, -ie I. adj. care iarta un delict, un pacat etc. II. s. n. 1. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligatie. 2. act de absolvire a unei scoli. (< lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)
absoluţiune, ABSOLUŢIÚNE, absolutiuni, s.f. 1. Iertare de pedeapsa a unui acuzat când faptul imputat nu este prevazut de lege sau când savârsirea lui a fost justificata. 2. Iertare a pacatelor, data de obicei de papa2. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.
absolvi, ABSOLVÍ (1) absolvesc, (2) absólv, vb. IV. Tranz. 1. A termina un an scolar, un ciclu sau o forma de învatamânt. 2. A scuti pe cineva de pedeapsa; a ierta. – Din germ. absolvieren, lat. absolvere.
absolvi, absolví vb. tr. 1. a termina un ciclu, o forma de învatamânt. 2. (jur.) a elibera nepedepsit un acuzat când faptul imputabil nu este prevazut de lege; a scuti de pedeapsa. (< germ. absolvieren, lat. absolvere)
absorbi, absorbí vb. I. tr. 1. a se îmbiba, a suge, a încorpora ceva. 2. a prelua cunostinte, idei, elemente specifice etc., asimilându-le în propria structura. 3. (fig.) a preocupa intens. II. refl. (fig.) a se cufunda în gânduri (< fr. absorber, lat. absorbere)
absurd, ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s.n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logica, care nesocoteste legile naturii si ale societatii, contrar bunului-simt; ilogic. ♢ Loc. adv. Prin absurd = admitând un rationament fals, o situatie aproape imposibila. ♦ Reducere la absurd = metoda de demonstrare a unui adevar, aratând ca punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S.n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.
abţine, abtíne vb. refl. a se stapâni, a se opri de la ceva; a se lipsi de folosirea unor lucruri; a nu se pronunta, a nu-si exprima punctul de vedere. (< fr. s'abstenir, lat. abstinere)
monotematism, MONOTEMATÍSM s. n. (muz.) principiu de compozitie în care o tema revine în mai multe parti sau temele tuturor partilor sunt sintetizate într-una singura. (< it. monotematismo)
abuz, ABÚZ, abuzuri, s.n. 1. Încalcare a legalitatii; (concr.) fapta ilegala. ♢ Abuz de putere = delict savârsit de cineva prin depasirea atributiilor sale. Abuz de încredere = înselaciune care consta din însusirea ilegala, înstrainarea sau refuzul de restituire a unui obiect încredintat spre pastrare sau spre utilizare. Abuz de drept = delict care consta în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului sau social-economic. 2. Întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. ♢ Loc. adv. Prin abuz = abuziv, exagerat. 3. (Rar) Eroare care consta din exagerarea unui fapt, a unei pareri etc. – Din fr. abus, lat. abusus.
abuza, ABUZÁ, abuzez, vb. I. Intranz. 1. A uza de ceva în mod exagerat; a face abuz (1). 2. A comite ilegalitati, nedreptati, profitând de o situatie, de un titlu sau de putere. – Din fr. abuser.
abuza, abuzá vb. intr. 1. a face abuz (1) de ceva. 2. a comite un abuz (2). (< fr. abuser)
accede, ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.
accent, ACCÉNT, accente, s.n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
accentua, ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întari, a pune în evidenta, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.
acces, ACCÉS, accese, s.n. 1. Posibilitatea de a patrunde, drept de ajunge pâna într-un loc sau pâna la o persoana; p. ext. intrare. ♢ Cale (sau drum, sosea) de acces = drum care face legatura cu o sosea importanta, cu o localitate etc. Rampa de acces = portiune de drum în panta care permite urcarea vehiculelor pe o sosea mai înalta, pe un pod etc. ♢ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea sa mearga undeva, a (nu) avea voie sa patrunda undeva. 2. Ansamblu de tulburari clinice ale organismului care se manifesta brusc, în stare de sanatate aparenta, si care se repeta de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violenta (si trecatoare) a unei stari sufletesti. – Din fr. accès, lat. accessus.
accident, ACCIDÉNT (1-4, 6) accidente, s.n. (5) accidenti, s.m. 1. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, raniri, mutilari sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplator, banal, care aduce nenorocire. 2. (Fil.) Însusire trecatoare, neesentiala a unui lucru. 3. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplatoare a unui sunet, fara caracter de lege. 5. (Muz.) Alteratie. ♦ Semn care indica aceasta modificare a intonatiei unei note. 6. (Med.) Fenomen neasteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.
acela, ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ departat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ♢ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic, însemnat; extraordinar. ♢ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din aceasta cauza. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afara de (sau pe lânga) aceea = în plus. 2. Adj. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl: acelora. – Var.: (Înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. •ecce-illu, ecce-illa.
acesta, ACÉSTA, ACEÁSTA, acestia, acestea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta? ♢ Loc. adv. Pentru aceasta = din aceasta cauza, de aceea. (În) afara de (sau pe lânga) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totusi. 2. Adj. dem. (postpus) (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla aproape, în spatiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. •ecce-istu, ecce-ista.
achingiu, ACHINGÍU, achingii, s.m. (În evul mediu, în Imperiul Otoman) Calaret turc care traia din prada de razboi. – Din tc. akincı.
achita, ACHITÁ, achít, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotarâre judecatoreasca ca persoana trimisa în judecata penala este nevinovata. 2. Tranz. si refl. A(-si) plati, a(-si) îndeplini o obligatie materiala sau morala. ♢ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârsit o obligatie. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.
achiziţie, ACHIZÍŢIE, achizitii, s.f. 1. Forma de comert care consta în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achizitionare. 2. Procurare de obiecte rare. ♢ Expr. A face o achizitie = a procura, în conditii avantajoase, ceva de pret, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obtinut prin achizitie (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.
monoscop, MONOSCÓP s. n. tub cu fascicul electronic generator de semnale de televiziune, care da anumite imagini fixe mai mult, sau mai putin complicate. (< fr. monoscope)
aciua, ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. A-si gasi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adapost undeva sau pe lânga cineva; a se pripasi, a se oplosi, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. (Rar) A da adapost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. •accubiliare.
aclamaţie, ACLAMÁŢIE, aclamatii, s.f. (Mai ales la pl.) Manifestare a aprobarii sau a entuziasmului fata de cineva sau de ceva, prin urale sau prin aplauze; ovatie, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.
acolit, ACOLÍT, -Ă, acoliti, -te, subst. 1. S.m. si f. Persoana care urmeaza, care ajuta pe cineva (într-o actiune, într-un domeniu de activitate). ♦ Partas, complice la o uneltire (criminala). 2. S.m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atributii legate de cult. – Din fr. acolyte.
acolisi, ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agata de cineva, a se tine de capul cuiva cu dusmanie. 2. A nu lasa din stapânire ceea ce a cucerit odata. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô "a (se) lipi").
acompania, ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A sustine o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a tine isonul. 2. A întovarasi, a însoti pe cineva. [Pr.: -ni-a] – Din fr. accompagner.
acompaniator, ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s.m. si f. Persoana care acompaniaza (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.
acoperi, ACOPERÍ, acópar, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o fiinta ceva care le ascunde sau le protejeaza. ♢ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a savârsi fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care sa-l închida, sa-l astupe. ♦ A pune acoperis unei cladiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafata unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzura etc. 4. Tranz. (Mil.) A apara, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adapost prin masuri si acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tainui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înabusi. 7. Refl. si tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face fata cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; frantuzism) A strabate o distanta. ♢ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acópera, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.
acoperire, ACOPERÍRE, acoperiri, s.f. Actiunea de a (se) acoperi si rezultatul ei. 1. Punere, asezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apara etc. 2. Operatie de aplicare a unui strat protector pe un obiect depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, padure sau localitate care împiedica observarea inamicului. ♦ Masura speciala de protectie care asigura anumite actiuni (de concentrare sau manevra) ale trupelor. ♢ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o actiune savârsita conform unor indicatii precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face fata unor obligatii, unei plati, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face esalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigura aceasta posibilitate. ♢ Acoperire în aur = stoc de aur si de alte active pe baza carora bancile de emisiune asigura convertibilitatea bacnotelor. – V. acoperi.
acoperitor, ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj., s.f. 1. Adj. Care acopera; care garanteaza. 2. S.f. Obiect cu care se acopera ceva sau cineva. – Acoperi + suf. -tor.
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acosta, ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o nava de o alta nava, de tarm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum si a i se adresa (în mod suparator); a agata. – Din fr. accoster.
acredita, ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A împuternici pe cineva ca reprezentant al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispozitia cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca un fapt neconfirmat, o stire etc. sa apara demne de crezare, acceptabile, verosimile. – Din fr. accréditer.
acri, ACRÍ, acresc, vb. IV. Tranz. si refl. 1. A face sa devina sau a deveni (mai) acru; a (se) înacri. ♦ Refl. a se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face sa devina sau a deveni ursuz, suparacios, urâcios. ♢ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se satura de ceva (sau de cineva). – Din acru2.
acrit, ACRÍT, -Ă, acriti, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost facut (mai) acru2. ♦ Fig. (Despre oameni) Morocanos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.
act, ACT, acte, s.n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arata un fapt, o obligatie, identitatea cuiva etc. ♢ Act de acuzare = concluzie scrisa întocmita de organele judiciare spre a dovedi vinovatia cuiva. 2. Manifestare a activitatii umane; actiune, fapta, fapt. ♢ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal ca a luat cunostinta (de ceva). A face act de prezenta = a aparea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politete. A face un act de dreptate = a recunoaste meritele si drepturile unei persoane nedreptatite. ♦ Rezultatul unei activitati constiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde catre realizarea unui scop. 3. Diviziune principala a unei opere dramatice, reprezentând o etapa în desfasurarea actiunii. – Din lat. actum, fr. acte.
actinide, ACTINÍDE s.f. Grup de 14 elemente din sistemul periodic al lui Mendeleev, situate dupa actiniu, având proprietati asemanatoare cu ale acestuia. – Din fr. actinides, germ. Aktiniden.
activ, ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care participa (în mod efectiv) la o actiune; harnic, vrednic. ♢ Membru activ = membru al unei organizatii, societati, institutii etc. având anumite obligatii si bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizatii. Metoda activa = metoda de predare care stimuleaza activitatea personala a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Aparare activa = aparare care foloseste contraatacuri, pentru a slabi si a nimici fortele inamice. 2. (Despre corpuri sau substante) Care realizeaza (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ♢ (Chim.) Corp activ = corp care intra usor în reactie. 3. (Despre diateza verbala) Care exprima faptul ca subiectul savârseste actiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operatii, conturi, bilanturi) Care se soldeaza cu un profit, cu un beneficiu. II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor apartinând unei persoane fizice si juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care apartin unei întreprinderi, institutii sau organizatii economice; parte a bilantului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul sau = a fi autorul unei actiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o actiune (grava) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activeaza intens în domeniul vietii politice si obstesti sub conducerea organizatiilor partidului clasei muncitoare sau a organizatiilor de masa. – Din fr. actif, lat. activus; (II si) rus. aktiv.
activitate, ACTIVITÁTE, activitati, s.f. Ansamblu de acte fizice, intelectuale si morale facute în scopul obtinerii unui anumit rezultat; folosire sistematica a fortelor proprii într-un anumit domeniu, participare activa si constienta la ceva; munca, ocupatie, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguinta, harnicie. 2. (În sintagma) Activitate solara = totalitatea fenomenelor care se produc în paturile exterioare ale suprafetei soarelui si care pot influenta suprafata terestra. 3. (Fiz.) Numarul de particule emise pe secunda de o sursa radioactiva. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.
activiza, ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A face pe cineva sa lucreze mai intens. ♦ A grabi desfasurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.
actualitate, ACTUALITÁTE, actualitati, s.f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curenta, timpul de fata, prezent2. ♢ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau intereseaza în clipa de fata, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.
actualiza, ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face sa fie actual, a (re)aduce în prezent; a face sa corespunda gusturilor, cerintelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.
acţiona, ACŢIONÁ, actionez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o actiune, o fapta etc. ♢ Expr. (Tranz.) A actiona (pe cineva) în justitie (sau în judecata) = a intenta un proces, a da în judecata. ♦ A exercita o influenta asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în miscare, a face sa functioneze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de functionare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ti-o] – Din fr. actionner.
acţiune, ACŢIÚNE, actiuni, s.f. I. 1. Desfasurare a unei activitati; fapta întreprinsa (pentru atingerea unui scop). ♢ Om de actiune = om întreprinzator, energic, care actioneaza repede. ♢ Expr. A pune în actiune = a pune în miscare. A trece la actiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de "armata") Operatie militara. ♦ (Gram.) Ceea ce exprima verbul (o stare, o miscare, un proces etc.). 2. Desfasurare a întâmplarilor într-o opera literara; fabulatie, subiect, intriga. 3. Efect, exercitare a unei influente asupra unui obiect, a unui fenomen. Actiunea substantelor otravitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezinta o parte anumita, fixa si dinainte stabilita, a capitalului unei societati si care da detinatorului dreptul sa primeasca dividende. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.
acut, ACÚT, -Ă, acuti, -te, adj. 1. Ascutit, patrunzator. 2. (Despre boli) Cu evolutie rapida, cu caracter de criza. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascutit2, subtire. – Din lat. acutus, it. acuto.
acuzat, ACUZÁT, -Ă, acuzati, -te, s.m. si f. Persoana învinuita de ceva, contra careia s-a introdus o actiune în justitie; inculpat, pârât. – V. acuza.
monopol, MONOPÓL s. n. 1. drept exclusiv asupra unor valori, bunuri, asupra efectuarii unor operatii etc. 2. asociatie de mari întreprinderi capitaliste care concentreaza o parte importanta a productiei si a desfacerii unui anumit fel de produse. 3. (fig.) drept exclusiv pe care si-l aroga cineva. (< germ. Monopol, fr. monopole)
acvatubular, ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de abur) În care apa circula prin tevi fierbatoare, încalzite la exterior de agentul de încalzire. – Din fr. acquatubulaire.
adaos, ADÁOS, adaosuri, s.n. Ceea ce se adauga la ceva; supliment, completare. ♦ (Reg.; în expr.) A porni într-adaos = a ramâne însarcinata. [Var.: adáus s.n.] – V. adaoge.
adaptat, ADAPTÁT, -Ă, adaptati, -te, adj. 1. Care a fost transformat pentru a corespunde anumitor cerinte sau pentru a fi întrebuintat în anumite împrejurari; care este potrivit pentru ceva. 2. (Despre organisme) Care a suferit un proces de adaptare (2). 3. (Despre textele literare) Caruia i s-au adus modificari în vederea reprezentarii lui pe scena, a utilizarii ca scenariu de film etc. – V. adapta.
adăpost, ADĂPÓST, adaposturi, s.n. Loc ferit; constructie facuta ca sa apere de intemperii, de primejdii etc.; p. gener. orice loc unde se adaposteste cineva. ♢ Adapost (antiaerian) = loc amenajat pentru apararea împotriva atacurilor aeriene. ♦ Ocrotire. A da cuiva adapost. ♢ Expr. A fi (sau a se pune) la adapost de... = a (se) adaposti; fig. a preveni un neajuns. – Lat. ad appos(i)tum sau ad depos(i)tum.
adăuga, ADĂUGÁ, adáug, vb. I. 1. A mai pune peste..., a da în plus; a face sa sporeasca. ♦ A spune sau a scrie ceva în continuare sau în completare. 2. Refl. si tranz. A (se) alatura, a (se) alipi, a (se) reuni. [Pr.: -da-u-. – Var.: adaogá vb. I, adáoge vb. III, adaogí, adaugí vb. IV] – Lat. •adaugere.
adânci, ADÂNCÍ, adâncesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) face mai adânc, a (se) sapa în adâncime. 2. Refl. A patrunde în adâncime, a înainta spre interior; a se face nevazut. S-a adâncit în padure. ♦ Fig. A se cufunda (în...), a fi absorbit (de...). 3. Tranz. Fig. A cerceta, a studia, a analiza în profunzime, a aprofunda. A adânci o problema. 4. Refl. Fig. A se intensifica. [Var.: adâncá vb. I] – Din adânc.
adecva, ADECVÁ, adecvez, vb. IV. Tranz. si refl. A face sa devina sau a fi adecvat. – Din adecvat (derivat regresiv) – adecváre s.f.
ademeni, ADEMENÍ, ademenesc, vb. IV. Tranz. A atrage, a ispiti, a momi, a tenta pe cineva, de obicei cu vorbe înselatoare; a însela pe cineva. ♦ (Rar) A seduce o femeie. [Var.: (reg.) adimení vb. IV] – Cf. magh. a d o m á n y.
adera, ADERÁ, adér, vb. I. Intranz. (Cu determinari introduse prin prep. "la") 1. A deveni adeptul unui partid, al unei miscari, al unei ideologii, al unei actiuni, cunoscându-i si împartasindu-i principiile. 2. A se tine strâns lipit de ceva. 3. (Despre state) A deveni parte la un tratat. – Din fr. adhérer, lat. adhaerere.
aderent, ADERÉNT, -Ă, aderenti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana sau colectivitate) care adera la un partid, la o miscare, la o asociatie etc. 2. Adj. Care se tine strâns lipit de ceva, atasat de ceva. – Din fr. adhérent, lat. adhaerens, -ntis.
aderenţă, ADERÉNŢĂ, aderente, s.f. 1. (Med.) Ţesut fibros care se dezvolta în special în cavitatile seroase, în urma unei infectii sau interventii chirurgicale, unind organe care în mod normal sunt separate; brida. 2. (Tehn.) Forta care mentine alaturate doua corpuri aflate în contact. Aderenta dintre rotile unui vehicul si sosea. ♦ Fenomen de legatura între beton si otel în constructiile de beton armat. 3. Aderare, solidarizare constienta la ceva. – Din fr. adhérence.
adevăr, ADEVẮR, adevaruri, s.n. 1. Concordanta între cunostintele noastre si realitatea obiectiva; oglindire fidela a realitatii în gândire; ceea ce corespunde realitatii, ceea ce exista sau s-a întâmplat în realitate. ♢ Adevar obiectiv = continutul obiectiv al reprezentarilor omului, care corespunde realitatii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscator. Adevar relativ = reflectare justa, însa aproximativa, limitata a realitatii. ♢ Loc. adv. Într-adevar sau în adevar = în realitate, de fapt. 2. Justete, exactitate. Viitorul a confirmat adevarul calculelor sale. – Lat. ad + de + verum.
adevăra, ADEVĂRÁ vb. I. v. adeveri.
adevărat, ADEVĂRÁT, -Ă, adevarati, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu adevarul. ♦ De care nu se poate îndoi nimeni; netagaduit, incontestabil, real. ♢ Loc. adv. Cu adevarat = într-adevar. 2. (În opozitie cu fals) Veritabil, autentic. 3. (Adesea adverbial; în opozitie cu gresit) Drept, just, corect. 4. Sincer, neprefacut. – V. adevara.
adeveri, ADEVERÍ, adeveresc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) confirma, a (se) sustine, a (se) întari justetea, exactitatea unui fapt sau a unei afirmatii. ♦ A (se) dovedi ca adevarat. [Var.: adevará vb. I] – Din adevar.
adeverinţă, ADEVERÍNŢĂ, adeverinte, s.f. Dovada scrisa de recunoastere a unui fapt, a unui drept. – Adeveri + suf. -inta.
adeverire, ADEVERÍRE, adeveriri, s.f. Faptul de a (se) adeveri. – V. adeveri.
adeveritor, ADEVERITÓR, -OÁRE, adeveritori, -oare, adj. Care adevereste. – Adeveri + suf. -tor.
adeziune, ADEZIÚNE, adeziuni, s.f. 1. Aderare, atasare (la ceva), solidarizare constienta (cu ceva). ♢ Expr. A-si da adeziunea (la ceva) = a adera (1). 2. Fig. Atractie între doua suprafete aflate în contact foarte strâns, datorita fortelor intermoleculare, care actioneaza la distante relativ mici. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. adhésion, lat. adhaesio, -onis.
adeziv, ADEZÍV, -Ă, adezivi, -e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre materiale) Care sta strâns lipit de ceva, care adera. Ţesut adeziv. 2. S.m. Produs care permite încleierea a doua suprafete din acelasi material sau din materiale diferite. – Din fr. adhésif.
adică, ADÍCĂ adv. 1. Si anume, cu alte cuvinte, va sa zica; adicalea, adicatelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ♢ Expr. (Substantivat) La (o) adica sau (reg.) la dica = a) la drept vorbind; ca sa spun adevarul; b) în momentul hotarâtor, la nevoie. [Acc. si: ádica. – Var.: (reg.) adéca, díca adv.] – Et. nec.
adio, ADÍO interj. Ramas bun (pentru totdeauna), ramâi cu bine. ♢ (Substantivat) Un trist adio. ♢ Expr. A-si lua adio de la ceva = a socoti ceva ca pierdut pentru totdeauna. ♦ (Ir.) S-a terminat cu..., s-a sfârsit cu... – Din it. addio, fr. adieu.
admira, ADMIRÁ, admír, vb. I. Tranz. A privi ceva sau pe cineva cu un sentiment de încântare, de stima etc. – Din fr. admirer, lat. admirari.
admirator, ADMIRATÓR, -OÁRE, admiratori, -oare, s.m. si f. Persoana care admira pe cineva sau ceva. – Din fr. admirateur, lat. admirator.
admiraţie, ADMIRÁŢIE, admiratii, s.f. Sentiment de încântare, de stima, de apreciere etc. fata de cineva sau de ceva; admirare. – Din fr. admiration, lat. admiratio.
admite, ADMÍTE, admít, vb. III. Tranz. A primi ca bun, a considera ca adevarat; a fi (provizoriu) de acord cu ceva; a îngadui, a permite. ♦ A da curs favorabil unei cereri. ♦ A primi pe un solicitator, a accepta un candidat. – Din fr. admettre, lat. admittere.
admonesta, ADMONESTÁ, admonestez, vb. I. A mustra cu severitate (în calitate oficiala); a dojeni aspru (pe un subaltern). – Din fr. admonester.
adnat, ADNÁT, -Ă, adnati, -te, adj. (Bot.; despre unele organe) Crescut pe ceva, care se adauga. – Din lat. adnatus, fr. adné.
adopta, ADOPTÁ, adópt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un copil. 2. A-si însusi felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o parere, o metoda etc. 3. A accepta ceva în urma unui vot. – Din fr. adopter, lat. adoptare.
adora, ADORÁ, adór, vb. I. Tranz. 1. A iubi în cel mai înalt grad, fara limita, a avea un cult pentru cineva sau ceva. 2. A slavi (o divinitate); a venera, a diviniza, a cinsti. – Din fr. adorer, lat. adorare.
adorator, ADORATÓR, -OÁRE, adoratori, -oare, s.m. si f. Persoana care adora pe cineva sau ceva. – Din fr. adorateur, lat. adorator.
adormi, ADORMÍ, adórm, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A trece sau a aduce pe cineva la starea de somn. 2. Intranz. Fig. (În limbajul bisericesc) A muri. 3. Tranz. Fig. A alina, a potoli. Cântând si-a mai adormit foamea. – Lat. addormire.
adresa, ADRESÁ, adresez, vb. I. Refl. si tranz. 1. A (se) îndrepta (cu) vorba catre cineva. 2. A (se) îndrepta catre o persoana, o institutie etc. (cu) o invitatie, o cerere etc.; a face apel la... ♦ Tranz. A scrie adresa pe o scrisoare, pe un pachet etc. – Din fr. adresser.
adresă, ADRÉSĂ, adrese, s.f. 1. Indicatie (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele si domiciliul destinatarului. ♦ Date care indica domiciliul unei persoane. ♢ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A gresi adresa = a) a nimeri în alt loc sau la alta persoana decât cea indicata; b) (fam.) a avea o parere gresita despre cineva sau ceva, a se însela asupra cuiva. 2. Comunicare oficiala facuta în scris de o organizatie, o institutie etc. 3. (Inform.) Expresie (numerica) pentru localizarea informatiei în memorie (3). – Din fr. adresse.
aduce, ADÚCE, adúc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru si a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). ♢ Expr. Ce vânt te-aduce? se spune cuiva care a venit pe neasteptate. 2. Tranz. A apropia ceva de sine sau de o parte a trupului sau. ♦ A da unui lucru o anumita miscare sau directie. ♢ Expr. A o aduce bine (din condei) = a vorbi sau a scrie cu dibacie; a se dovedi abil, diplomat într-o anumita împrejurare. A aduce vorba de (sau despre) ceva = a îndrepta discutia asupra unui obiect, a pomeni despre... 3. Tranz. A produce, a procura, a pricinui, a cauza. 4. Tranz. A face sa ajunga într-o anumita situatie, stare. 5. Intranz. A semana întrucâtva cu cineva sau cu ceva. 6. Tranz. si refl. (În expr.) A-si aduce aminte = a(-si) aminti. – Lat. adducere.
adula, ADULÁ, adulez, vb. I. Tranz. A lingusi, a flata pe cineva (în chip servil) – Din fr. aduler, lat. adulari.
monomahie, MONOMAHÍE s. f. lupta între doi oameni; duel prevazut de legile medievale ca proba judiciara. (< fr. monoma-chie)
adversitate, ADVERSITÁTE, adversitati, s.f. Împrejurare potrivnica, cu care cineva are de luptat; dificultate. – Din fr. adversité, lat. adversitas, -atis.
aer, ÁER1 s.n. 1. Amestec de gaze care alcatuiesc straturile inferioare ale atmosferei si care este absolut necesar vietatilor aerobe. ♢ Aer lichid = lichid obtinut prin racirea aerului pâna sub temperatura de -183°C la presiune normala si folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferica obtinut cu compresoarele. Aer conditionat = sistem de ventilatie a aerului din încaperi în scopul pastrarii proprietatilor fizice normale ale acestuia. ♢ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afara. ♢ Expr. A lua aer = a iesi din casa pentru a respira aer curat. 2. Vazduh, atmosfera. ♢ Expr. A fi (sau a se simti) ceva în aer = a exista semne ca se pregateste ceva (în ascuns). A fi (sau a ramâne) în aer = a se afla într-o situatie critica, a nu avea nici o perspectiva. 3. Înfatisare, aspect, expresie. ♢ Expr. A avea aerul ca... (sau sa...) = a da impresia ca... A-si da (sau a-si lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se fali. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (si cu întelesurile fr. air).
aeroion, AEROIÓN, aeroioni, s.m. (Fiz.) Ion atmosferic (eliberat prin descarcari electrice, evaporarea apei etc.) [Pr.: a-e-ro-ion] – Din fr. aéroion.
aeroport, AEROPÓRT, aeroporturi, s.n. Ansamblu constituit din terenul, cladirile si instalatiile necesare decolarii, aterizarii, manevrarii, adapostirii si întretinerii avioanelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroport.
afabil, AFÁBIL, -Ă, afabili, -e, adj. (Despre oameni si manifestarile lor) Binevoitor, cordial. – Din lat. affabilis, fr. affable.
afară, AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spatiu închis sau apropiat; în exterior. ♢ Loc. conj. Afara numai daca nu... = numai cu conditia ca..., afara de cazul când... ♢ Loc. prep. (În) afara de... = fara a mai socoti si... ♢ Expr. A da afara = a scoate (cu forta) de undeva; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. Afara din cale sau din cale-afara = peste masura, neobisnuit de... ♦ (Cu valoare de interjectie) Iesi! pleaca! du-te! – Lat. ad foras.
afecţiune, AFECŢIÚNE, afectiuni, s.f. 1. Simpatie, prietenie, dragoste fata de cineva. 2. Boala, stare patologica a unui organ. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. affection, lat. afectio, -onis.
aferent, AFERÉNT, -Ă, aferenti, -te, adj. 1. Care este în legatura cu ceva, care depinde de ceva sau decurge din ceva. 2. (Jur.) Care se cuvine sau revine cuiva. 3. (Anat.; în sintagmele) Vase aferente = vase care se varsa în altele sau patrund într-un organ. Nervi aferenti = nervi care transmit excitatiile periferice centrilor nervosi. – Din fr. afférent.
afiş, AFÍS, afise, s.n. Înstiintare, de obicei imprimata, expusa public, prin care se anunta ceva, prin care se dau informatii în legatura cu viata politica si culturala; afipt. ♦ Gen de arta grafica, cu functie mobilizatoare, de informare, de reclama, de instructaj etc. – Din fr. affiche.
afla, AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A lua cunostinta despre ceva; a capata informatii, vesti, noutati despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A gasi, a descoperi (cautând sau întâmplator). 3. Refl. A fi, a se gasi într-un loc, într-o pozitie, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ♢ Expr. (Fam.) A se afla în treaba = a se amesteca, a interveni într-o discutie sau într-o actiune numai de forma, fara a aduce vreo contributie. Sa nu se afle (ca) sa... = (sa) nu cumva sa... Cum nu se (mai) afla = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) afla! = nu-i adevarat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare "a sufla spre ceva, a atinge cu respiratia".
afurcă, AFÚRCĂ, afurci, s.f. Ansamblu de manevre si de cabluri folosite la afurcarea unei nave. – Din afurca (derivat regresiv).
agaricacee, AGARICACÉE s.f. (La pl.) Familie de ciuperci cu picior si palarie prevazuta la partea inferioara cu numeroase lamele; (si la sg.) ciuperca din aceasta familie. – Din fr. agaricacées.
agăţa, AGĂŢÁ, agắt, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc.; a spânzura. ♦ A prinde fara voie o tesatura într-un obiect ascutit, care o gaureste sau o rupe. ♦ Refl. (Despre tesaturi) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascutit. ♢ (Fam.) A acosta o persoana (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acatá vb. I] – Lat. •accaptiare (< captiare "a prinde").
agenţie, AGENŢÍE, agentii, s.f. 1. Reprezentanta, filiala sau sucursala a unei întreprinderi sau institutii situate în alt punct decât acela în care se afla sediul principal. 2. (În sintagma) Agentie telegrafica (sau de presa) = institutie care culege informatii din toate domeniile de activitate, furnizându-le presei sau televiziunii. 3. Reprezentanta diplomatica; misiune condusa de un agent diplomatic. ♢ Agentie economica = reprezentanta a unei tari într-o tara straina, care efectueaza operatii economice internationale. 4. (În sintagma) Agentie de bilete = birou unde se vând cu anticipatie bilete pentru spectacole, concerte etc. Agentie de voiaj = birou unde se vând cu anticipatie bilete de calatorie (pentru distante mai lungi). [Var.: (înv.) aghentíe s.f.] – Din it. agenzia.
ageri, AGERÍ, ageresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face pe cineva ager la minte. – Din ager.
aghesmui, AGHESMUÍ, agheismuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A stropi cu agheasma. 2. Tranz. si refl. Fig. (Fam.) A (se) îmbata. 3. Tranz. Fig. (Reg.) A bate pe cineva. – Agheasma + suf. -ui.
agita, AGITÁ, agít, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) misca repede încoace si încolo; a (se) clatina, a (se) zgudui; a (se) framânta. ♦ Tranz. A amesteca doua sau mai multe substante prin clatinarea lor (într-un vas). 2. Refl. (Fam.) A se manifesta prin miscari grabite si dezordonate, sub impulsul unor enervari. 3. Tranz. si refl. Fig. A (se) framânta, a (se) zbuciuma. 4. Tranz. Fig. A ridica masele (la revolta), a atâta, a razvrati. – Din fr. agiter, lat. agitare.
agitat, AGITÁT, -Ă, agitati, -te, adj. (Despre oameni si animale) Care se misca încoace si încolo; care se agita. ♦ Fig. Tulburat, neastâmparat, nelinistit. ♦ Fig. (Despre un interval de timp, o viata etc.) Bogat în evenimente; framântat, tumultuos. – V. agita.
aglomera, AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în numar mare; a se îngramadi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substante) A uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material. 3. Tranz. A încarca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.
agoniseală, AGONISEÁLĂ, agoniseli, s.f. (Pop.) Ceea ce agoniseste cineva; economii, agonisita. ♦ Câstig (dobândit prin munca). – Agonisi + suf. -eala.
agrea, AGREÁ, agreez, vb. I. Tranz. A vedea cu ochi buni, cu simpatie pe cineva. ♦ A da consimtamântul, a accepta un reprezentant diplomatic. [Pr.: -gre-a] – Din fr. agréer.
aho, AHÓ interj. 1. Strigat cu care se încetineste sau opreste mersul boilor (înjugati). 2. Strigat cu care începe plugusorul. 3. Strigat prin care cautam sa oprim pe cineva de a face ceva.
ahotnic, AHÓTNIC, -Ă, ahotnici, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Dornic, lacom, pasionat pentru cineva sau ceva. – Din rus. ohotnik.
ahtia, AHTIÁ, ahtiez, vb. I. Refl. 1. A dori din tot sufletul ceva; a râvni, a jindui. 2. A se lacomi (la ceva). [Pr.: -ti-a] – Din aht.
ahtiat, AHTIÁT2, -Ă, ahtiati, -te, adj. Stapânit de o dorinta puternica de a obtine ceva, lacom de un bun (mai ales material). [Pr.: -ti-at] – V. ahtia.
aidoma, AÍDOMA adv. 1. La fel, ca si. 2. (Rar) Aievea, într-adevar. – A3 + sl. vidomŭ "vizibil".
aieve, AIÉVE adv. v. aievea.
aievea, AIÉVEA adv., adj. I. Adv. 1. În realitate. ♦ Cu adevarat, într-adevar. 2. Lamurit; clar, limpede. 3. (Înv.) În vazul tuturor, pe fata; deschis. II. Adj. Real; palpabil, concret. [Pr.: a-ie-. – Var.: aiéve adv.] – Din sl. javĕ, bg. jave.
aiurea, AIÚREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în alta parte; undeva, altundeva. ♢ Într-aiurea = fara tinta; la întâmplare. ♢ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fara rost, a bâigui. ♢ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zapacit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.
ajun, AJÚN, ajunuri, s.n. 1. Zi sau, p. ext., perioada de timp care precede un eveniment. ♢ Loc. adv. În ajun = a) cu o zi (sau cu o seara) înainte; b) putin timp înainte, foarte aproape (de)... 2. Faptul de a ajuna (1); post (negru). ♦ Zi în care se ajuneaza (1). – Ajuna (derivat regresiv).
ajunge, AJÚNGE, ajúng, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc dupa parcurgerea unui drum, a atinge capatul unui drum; a sosi. ♢ Expr. A ajunge departe = a razbi prin greutati si a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cutitul la os = a ajunge la capatul puterii; a fi într-o situatie disperata. ♦ Intranz. si tranz. A atinge (o limita în timp), a apuca (o anumita vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urma, o fiinta sau un vehicul în miscare; a prinde din urma. ♢ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbatrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufleteasca) A cuprinde, a razbi. 4. Intranz. A se întinde pâna la...; a atinge. ♦ A reusi sa atinga ceva situat sus sau departe. ♢ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prajina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre preturi; p.ext. despre marfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se întelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. si tranz. A fi în situatia de a... 3. Intranz. A deveni. ♢ Expr. A ajunge rau = a decadea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reusi, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discretia cuiva. ♦ Intranz. si refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. si refl. A fi în cantitate suficienta. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a sti ce e de facut. – Lat. adjungere "a uni, a lipi".
ajuta, AJUTÁ, ajút, vb. I. 1. Tranz. si refl. A(-si) da ajutor, sprijin. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajuta (pe cineva) puterea (sau capul, mintea, etc.) = a avea capacitatea fizica sau intelectuala de a face un anumit lucru. ♢ Expr. (Absol.) Doamne-ajuta = a) formula de invocare a divinitatii, folosita la începutul unei actiuni; b) (substantivat) situatie favorabila în evolutia unei actiuni, în starea cuiva; spor, mers bun al treburilor; c) (substantivat, ir.) lovitura. (Mai) de Doamne-ajuta = (mai) de seama, (mai) bun, de oarecare valoare. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva ca ajutor. 2. Intranz. A fi de folos, a servi, a sluji. – Lat. adjutare.
alai, ALÁI, alaiuri, s.n. Multime de oameni care însoteste o ceremonie, o persoana de seama etc.; parada, pompa. ♢ Loc. adv. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu fast. ♦ Multime de oameni care se ia dupa cineva; p. ext. galagie provocata de aceasta multime. ♦ (Înv.) Suita care întovarasea sau întâmpina un domnitor. – Din tc. alay.
alarmat, ALARMÁT, -Ă, alarmati, -te, adj. Care a devenit nelinistit, îngrijorat; alertat. – V. alarma.
alarmă, ALÁRMĂ, alarme, s.f. 1. Anuntare a unei primejdii sau calamitati care ameninta populatia; semnal prin care se anunta asemenea primejdii. 2. Neliniste, teama, spaima de care este cuprins cineva la apropierea unei primejdii. – Din fr. alarme.
alături, ALẮTURI adv. 1. (Local) Lânga cineva sau ceva, la dreapta sau la stânga cuiva sau a ceva. ♢ Loc. adj. De alaturi = vecin, învecinat. ♢ Expr. (Fam.) A nimeri (sau a fi, a merge, a calca) alaturea cu drumul = a gresi (în comportare, în pareri etc.). ♦ În alt punct decât cel vizat (dar foarte aproape de acesta). 2. (Modal) Unul lânga altul, unul împreuna cu altul (sau cu altii). ♢ Loc. prep. Alaturi de... (sau, rar, cu...) = pe acelasi plan, pe lânga. ♢ Expr. A fi alaturi de cineva = a fi solidar cu cineva. [Var.: alaturea adv.] – A3 + lature.
alb, ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zapezii, a laptelui; (despre culori) ca zapada, ca laptele. ♢ Carne alba = carne de pasare sau de peste. Hârtie (sau coada) alba = hârtie care nu a fost scrisa. Rând alb = spatiu nescris între doua rânduri scrise. Arma alba = arma cu lama de otel. Rasa alba = unul dintre grupurile de popoare în care este împartita, conventional, omenirea si care se caracterizeaza prin culoarea alba-roz a pielii. ♢ Expr. Alb la fata = palid. Ba e alba, ba e neagra, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici alba, nici neagra = a) nici asa, nici asa; b) fara multa vorba; deodata. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care apartine rasei albe. ♦ Carunt. ♢ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necaji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) pâna la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ♢ Nopti albe = nopti luminoase, obisnuite în perioada solstitiului de vara în regiunile situate între paralelele 50° si 65° nord si sud, în care nu se produce întunecare completa, din cauza ca soarele nu coboara suficient sub orizont. Noapte alba = noapte petrecuta fara somn. (Rar) Zile albe = viata tihnita, fericita. (În basme) Lumea alba = lumea reala. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fara rima. II. S.m. Denumire data, dupa revolutia franceza, contrarevolutionarilor si conservatorilor. III. S.n. 1. Culoare obtinuta prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisa mai sus. ♢ Expr. Negru pe alb = asigurare ca cele spuse sunt adevarate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscali un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplina. 2. Obiect, substanta etc. de culoare alba (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotica. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruza. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S.m. Denumire generica data unor rase de porcine de culoare alba (I 1) cu prolificitate si precocitate ridicate, crescute pentru productia de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepa. V. S.f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.
monofitic, MONOFÍTIC, -Ă adj. (despre paraziti) care îsi petrec întreg ciclul evolutiv pe o singura specie. (< fr. monophytique)
albăstrit, ALBĂSTRÍT, -Ă, albastriti, -te, adj. 1. Care a devenit (mai) albastru. 2. Care este clatit în apa cu albastreala; (reg.) sinilit. – V. albastri.
albgardist, ALBGARDÍST, -Ă, albgardisti, -ste, s.m. si f. Participant la lupta armata împotriva Puterii sovietice în perioada razboiului civil (1918 – 1920); contrarevolutionar. – Alb + gardist (dupa rus. belogvardeet).
albi, ALBÍ, albesc, vb. IV. 1. Refl., intranz. si tranz. A deveni sau a face sa devina (mai) alb. ♦ A trata produsele textile cu agenti oxidanti sau reducatori pentru a le face mai hidrofile (mai albe), distrugând pigmentii naturali. ♦ A colora usor în albastru un produs textil pentru a obtine un efect de alb intens. ♦ A decolora, partial sau total, un anumit produs. ♦ Intranz. A încarunti; p. ext. a îmbatrâni. 2. Intranz. A iesi în evidenta, a se contura (din cauza culorii albe). ♦ Fig. A straluci. – Din alb.
albie, ÁLBIE, albii, s.f. 1. Vas lunguiet, facut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covata, copaie. ♢ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de câini) = a insulta (pe cineva) cu vorbe grele, a batjocori rau (pe cineva). 2. Portiune a unei vai, acoperita permanent sau temporar cu apa; matca. – Lat. alvea.
albină, ALBÍNĂ, albine, s.f. 1. Insecta din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt si lins, iar cu picioarele posterioare pentru strângerea polenului, cu abdomenul prevazut cu un ac veninos, si care traieste în familii, producând miere si ceara; musca (Apis mellifica). 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori violacee, dispuse în spic, asemanatoare cu o albina (1) (Ophrys cornuta). – Lat. alvina "stup".
albinărit, ALBINĂRÍT s.n. 1. Apicultura. 2. (În evul mediu, în Ţara Româneasca) Dare reprezentând a zecea parte din mierea si ceara produse. – Albina + suf. -arit.
albit, ALBÍT2, -Ă, albiti, -te, adj. 1. Facut sau devenit (mai) alb (1); înalbit2. 2. (Despre parul oamenilor, p. ext. despre oameni) Carunt. – V. albi.
alburi, ALBURÍ, pers. 3 albureste, vb. IV. Intranz. A raspândi o lumina albicioasa, a se zari ca ceva alb. – Din alboare.
alcarazas, ALCARÁZAS, alcarazasuri, s.n. (Rar) Vas poros de pamânt, în care se produce racirea lichidului pe care-l contine, datorita evaporarii prin peretii lui. – Din fr. alcarazas.
alcazar, ALCAZÁR, alcazare, s.n. Palat fortificat, foarte ornamentat, de origine maura, construit în evul mediu în principalele orase spaniole. – Din fr., sp. alcazar.
alcătuitor, ALCĂTUITÓR, -OÁRE, alcatuitori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care intra în compozitia unui lucru; constitutiv. 2. S.m. si f. Persoana care alcatuieste ceva. [Pr.: -tu-i-] – Alcatui1 + suf. -tor.
alchimie, ALCHIMÍE s.f. Chimia din evul mediu, în cadrul careia se continua si se amplifica practicile mestesugaresti ale antichitatii de obtinere a unor produse, ca sticla, coloranti, metale etc., adesea cu presupuse puteri miraculoase. – Din fr. alchimie, lat. alchemia.
alcooliza, ALCOOLIZÁ, alcoolizez, vb. I. 1. Refl. A consuma în mod excesiv si permanent bauturi alcoolice; a deveni alcoolic (2). 2. Tranz. A mari concentratia de alcool dintr-o solutie. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcooliser.
aldămaş, ALDĂMÁS, aldamasuri, s.n. Bautura (si gustare) oferita de cineva dupa încheierea unei tranzactii. [Var.: adalmás s.n.] – Din magh. áldomás.
alega, ALEGÁ1, alég, vb. I. refl. (Înv. si pop.) A insista pe lânga cineva, a se lega, a se tine de capul cuiva. – Lat. alligare.
alega, ALEGÁ2, aleghez, vb. I. Tranz. (Jur.) A invoca ceva în sprijinul unei idei sau ca justificare a unei actiuni. – Din fr. alléguer, lat. allegare.
alegaţie, ALEGÁŢIE, alegatii, s.f. (Jur.) Faptul de a alega2; invocare a unei teorii, a unei pareri în sprijinul unei afirmatii facute sau pentru a justifica ceva. [Var.: (Înv.) alegatiúne s.f.] – Din fr. allégation, lat. allegatio, -onis.
alege, ALÉGE, alég, vb. III. 1. Tranz. A prefera ceva sau pe cineva; a-si fixa preferintele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. 2. Tranz. A desemna pe cineva prin vot; a vota. 3. Tranz. (Pop.) A deosebi dintre altii, a recunoaste dintre mai multi; a distinge. 4. Tranz. si refl. A (se) împarti formând mai multe grupe. ♢ Expr. (Tranz.) A alege carare = a desparti parul în doua cu pieptenele. ♦ Refl. Impers. (Reg.) A aparea clar, limpede. 5. Tranz. A curata prin selectie. ♦ Fig. A întelege clar spusele cuiva. 6. Refl. A ramâne cu ceva de pe urma unei actiuni, a unei împrejurari etc. 7. Refl. A ajunge într-o anumita situatie (rea). ♢ Expr. A se alege praf si pulbere sau a se alege praful de cineva (sau de ceva) = a se distruge complet, a nu mai ramâne nimic (din ceva). [Perf. s. alesei, part. ales] – Lat. allegere (= eligere).
alegoriza, ALEGORIZÁ, alegorizez, vb. I. Tranz. A înfatisa ceva prin alegorii. – Din fr. allégoriser.
aleluia, ALELÚIA interj. Exclamatie care apare ca un refren de lauda în cântari bisericesti. ♢ Expr. (Fam.) A-i cânta (cuiva) aleluia = a lua parte la îmormântarea cuiva, a îmormânta pe cineva. ♦ (Fam.) S-a sfârsit! s-a terminat! amin! [Var.: alilúia interj.] – Din sl. aleluija.
alerga, ALERGÁ alérg, vb. I. Intranz. 1. A merge repede; a goni; a fugi. 2. A fugi dupa cineva sau ceva pentru a-l ajunge, a-l prinde. ♦ Tranz. A fugari pe cineva. 3. A se grabi într-o directie sau catre un scop. ♦ A recurge la cineva ca la o sursa de ajutor, de asistenta. ♦ A umbla dupa treburi. 4. A umbla de colo pâna colo, fara o tinta precisa. ♦ Tranz. (Pop.) A cutreiera, a strabate un loc. 5. A participa la probele de alergari în cadrul unei competitii sportive. – Lat. •allargare (< largus).
alertă, ALÉRTĂ, alerte, s.f. (Adesea fig.) Alarma. ♦ Semnal conventional international prin care se atrage atentia oamenilor de stiinta asupra producerii sau iminentei producerii unor fenomene ceresti ale caror evolutie si consecinte geofizice trebuie urmarite. – Din fr. alerte.
ales, ALÉS2, -EÁSĂ, alesi, -se, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. Deosebit dintre altii sau dintr-un tot. 2. (Adesea substantivat) Desemnat prin vot. 3. Deosebit, distins, remarcabil; scump, rar. ♢ Loc. adv. Mai ales = în special, îndeosebi. 4. (Despre tesaturi) Lucrat cu flori sau cu modele. II. S.m. si f. (art.) Persoana iubita (cu care se casatoreste cineva). – V. alege.
alevin, ALEVÍN, alevini, s.m. Larva de peste, pui de peste. – Din fr. alevin.
alevinaj, ALEVINÁJ s.n. (Rar) Îngrijire si hranire a puietului de peste. – Din fr. alevinage.
alfabet, ALFABÉT, alfabete, s.n. Totalitatea literelor, asezate într-o ordine conventionala, reprezentând sunetele de baza ale unei limbi. ♢ Alfabet fonetic = alfabet care asociaza fiecarei litere un cuvânt de circulatie a carui initiala o constituie litera respectiva, în scopul evitarii erorilor la transmisiile telefonice si radiotelefonice. ♢ Alfabetul Morse = alfabet folosit în telegrafie, în care literele sunt reprezentate prin linii si puncte. – Din fr. alphabet, lat. alphabetum.
alia, ALIÁ, aliez, vb. I. 1. Refl. A încheia un tratat de alianta. ♦ A se întelege cu cineva, a se coaliza în vederea unei actiuni comune. 2. Tranz. A topi laolalta anumite metale sau anumite metale cu metaloizi pentru a obtine un aliaj. [Pr.: -li-a] – Din fr. allier.
alianţă, ALIÁNŢĂ, aliante, s.f. 1. Întelegere politica între doua sau mai multe state, pe baza de tratat, prin care statele respective se obliga sa actioneze în comun sau sa se ajute în anumite împrejurari, în special în caz de razboi ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate. ♦ Legatura, întelegere între doua sau mai multe grupuri, în vederea realizarii unui obiectiv comun. 2. (În sintagma) Ruda prin alianta = persoana devenita, prin contractarea unei casatorii, ruda cu rudele sotiei sau ale sotului. ♦ (Reg.) Inel de logodna. [Pr.: -li-an-] – Din fr. alliance.
aliat, ALIÁT, -Ă, aliati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj. Unit, întovarasit cu cineva printr-o alianta în vederea unei actiuni comune; (despre un stat) care a încheiat un tratat de alianta. 2. S.m. si f. Persoana, clasa, partid, stat etc. care se uneste cu cineva în vederea unei actiuni comune. 3. Adj. (Despre metale) Caruia i s-a adaugat o anumita cantitate din unul sau mai multe elemente, pentru a forma un aliaj. [Pr.: -li-at] – V. alia.
alibi, ALIBÍ, alibiuri, s.n. 1. Dovada de nevinovatie rezultata din constatarea ca, la data savârsirii infractiunii, cel învinuit se afla în alta parte decât la locul savârsirii ei. 2. Mijloc de aparare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuza, justificare. ♢ Expr. A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) detine (nici) o proba, a (nu) avea (nici) o motivare. – Din fr. alibi.
aliena, ALIENÁ, alienez, vb. I. 1. Tranz. (Jur.) A transmite cuiva un drept sau un lucru prin vânzare, cesiune etc.; a înstraina. 2. Refl. (Livr.) A înnebuni. ♦ A deveni ostil societatii, factorilor de civilizatie, a se simti izolat în societatea moderna. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliéner, lat. alienare.
alimentar, ALIMENTÁR, -Ă, alimentari, -e, adj. De alimente, privitor la alimente. ♢ Industrie alimentara = industrie care transforma materiile prime de origine animala si vegetala în produse necesare hranei. ♢ Pensie alimentara = suma de bani necesara întretinerii unei persoane pe care cineva o plateste, lunar, în temeiul unei obligatii stabilite prin lege sau prin hotarâre judecatoreasca; pensie de întretinere. ♦ (Substantivat, f.) Bacanie. – Din fr. alimentaire, lat. alimentarius.
alivanta, ALIVÁNTA interj. (Astazi rar) 1. Exclamatie (glumeata) rostita când cade cineva. ♢ (Adverbial, în expr.) A da (sau a cadea, a veni etc. alivanta = a da (sau a cadea etc.) peste cap. 2. Pleaca! sterge-o! [Var.: alivánti interj.] – Probabil ngr. alla vanda ("într-o parte, la o parte").
allabreve, ÁLLA BRÉVE loc. adv. Termen care indica executarea într-o miscare rapida în doi timpi a unei compozitii muzicale scrise în masura de patru timpi. – Loc. it.
aloca, ALOCÁ, alóc, vb. I. Tranz. A prevedea într-un buget pentru un anumit scop o suma de bani, materiale etc. – Din alocatie.
alodial, ALODIÁL, -Ă, alodiali, -e, adj. Care apartine alodiului, care se refera la alodiu. ♢ Pamânt alodial = proprietate senioriala în evul mediu. [Pr.: -di-al] – Din fr. allodial.
alodiu, ALÓDIU s.n. (În evul mediu, în Apusul si Centrul Europei) Proprietate funciara libera, scutita de orice sarcini de vasalitate. – Din lat. allodium.
altcareva, ÁLTCAREVA pron. nehot. (Reg.) Altcineva. – Alt + careva.
altceva, ÁLTCEVA pron. nehot. Alt lucru, un lucru diferit. – Alt + ceva.
altcineva, ÁLTCINEVA pron. nehot. Un altul, o alta persoana; altcareva. – Alt + cineva.
alterna, ALTERNÁ, alternez, vb. I. Intranz. si tranz. 1. A reveni sau a face sa revina succesiv, a lua pe rând unul locul altuia, a se succeda sau a face sa se succeada la intervale aproximativ egale. 2. Intranz. (Despre sunete) A se schimba prin alternante (2). – Din fr. alterner, lat. alternare.
alternanţă, ALTERNÁNŢĂ s.f. 1. Insusirea de a alterna; revenire succesiva. 2. Schimbare regulata a unui sunet din tema prin altul în flexiune sau în familie lexicala; ablaut. – Din fr. alternance.
alternativă, ALTERNATÍVĂ, alternative, s.f. 1. Posibilitate de a alege între doua solutii, între doua situatii etc. care se exclud. 2. Relatie între doua judecati în care, daca o judecata e adevarata, cealalta e neaparat falsa. – Din fr. alternative.
altoi, ALTOÍ2, altoiesc, vb. IV. Tranz. 1. A introduce o ramura a unei plante în tesutul alteia, stabilind astfel un contact între tesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însusirile altoiului. 2. (Fam.) A bate, a lovi, a plesni pe cineva. [Var.: (reg.) hultuí vb. IV] – Din magh. oltani.
altorelief, ALTORELIÉF, altoreliefuri, s.n. Lucrare de sculptura în relief, fata de un fond de care tine sau pe care a fost aplicata. [Pr.: -li-ef] – Din it. alto rilievo (dupa relief).
altul, ÁLTUL, ÁLTA, altii, altele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu alta fiinta sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de fata sau care este cel obisnuit) Sa raspunda altul. ♢ Expr. Unuia (si) altuia = oricui, Unii (si) altii = multi. Unul ca altul = la fel, deopotriva, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul dupa altul = succesiv. ♦ (Cu forma feminina si sens neutru) Poveste, întâmplare. ♢ Expr. Alta (acum)!, exprima dezaprobarea fata de o propunere sau o veste neasteptata. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (si) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice pret; fara a se gândi prea mult. Pâna una-alta = deocamdata. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorba-n vorba. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanta cu "unul", "una") Celalalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.
altundeva, ÁLTUNDEVA adv. În alta parte; aiurea. – Alt + undeva.
aluat, ALUÁT, aluaturi, s.n. 1. Pasta obisnuita din faina amestecata cu apa, grasime etc., din care se prepara pâine, prajituri etc.; coca. 2. Bucatica de aluat (1) folosita cu plamadeala. 3. Prajitura facuta din aluat (1). [Pr.: -lu-at] – Lat. allevatum (=allevatus "ridicat, înaltat").
alunga, ALUNGÁ, alúng, vb. I. Tranz. 1. (Adesea fig.) A sili pe cineva sa paraseasca un loc; a goni, a izgoni. 2. A se lua, a alerga dupa...; a fugari, a urmari. – Lat. •allongare (< longus).
alură, ALÚRĂ s.f. 1. Fel de a se misca; mers, umblet; (rar) înfatisare. 2. Mod de deplasare a unui animal. 3. Ritm în care se desfasoara o actiune individuala sau colectiva în întrecerile sportive. 4. Mod în care se desfasoara un eveniment, o întâmplare etc. – Din fr. allure.
aluzie, ALÚZIE, aluzii, s.f. Cuvânt, expresie, fraza prin care se face o referire la o persoana, la o situatie, la o idee, fara a o exprima direct. ♢ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva); a viza. [Var.: (înv.) aluziúne s.f.] – Din fr. allusion, lat. allusio, -onis.
amabil, AMÁBIL, -Ă, amabili, -e, adj. Prietenos, binevoitor; politicos. – Din fr. aimable, lat. amabilis.
aman, AMÁN interj., subst. 1. Interj. (Înv.) Îndurare! iertare! 2. Subst. (În expr.) A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lasa (pe cineva) la aman = a parasi (pe cineva) când are nevoie de ajutor. – Din tc. aman.
amaneta, AMANETÁ, amanetez, vb. I. Tranz. A pune ceva ca amanet. – Din amanet.
amator, AMATÓR, -OÁRE, amatori, -oare, s.m. si f., adj. 1. (Persoana) careia îi place ceva, care are predilectie sau pasiune pentru ceva; (persoana) care este dispusa sa cumpere ceva. 2. (Persoana) care se ocupa cu o meserie, cu o arta, cu o disciplina, fara a o exercita ca profesionist; diletant. – Din fr. amateur, lat. amator.
amănunt, AMĂNÚNT, -Ă, amanunti, -te, s.n., adj. 1. S.n. Element secundar, neesential al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment, detaliu; (rar) amanuntime. ♢ Loc. adj. si adv. Cu amanuntul = cu bucata, în detaliu, în mici cantitati. Comert cu amanuntul. ♢ Loc. adv. (Cu) de-amanuntul sau pâna în cele mai mici amanunte sau în amanunt, în toate amanuntele = pâna în cele mai mici detalii; minutios. 2. Adj. (Înv.) Amanuntit2. [Var.: (reg.) amarúnt s.n.] – A3 + manunt "marunt".
amâna, AMÂNÁ, amấn, vb. I. Tranz. 1. A trece la îndeplinirea unei actiuni într-un moment ulterior celui stabilit initial. 2. A purta cu vorba pe cineva. – A3 + mâne (= mâine).
ambala, AMBALÁ, ambalez, vb. I. 1. Tranz. A împacheta ceva într-un material protector, în vederea usurarii manipularii lui si a transportului. 2. Tranz. A face ca viteza unui motor sa devina mai mare decât viteza lui nominala. 3. Refl. (Despre cai) A începe sa fuga tare (fara a putea fi oprit). 4. Refl. Fig. A se lasa purtat de mânie, de entuziasm, a se avânta într-o discutie aprinsa; a se antrena, a se aprinde. – Din fr. emballer.
ambalaj, AMBALÁJ, ambalaje, s.n. Ambalare; (concr.) material sau obiect în care se împacheteaza ceva. – Din fr. emballage.
ambianţă, AMBIÁNŢĂ, ambiante, s.f. Mediu material, social sau moral în care traieste cineva sau în care se afla ceva; climat (2). [Pr.: -bi-an-] – Din fr. ambiance.
ambiguiza, AMBIGUIZÁ, ambiguizez, vb. I. Tranz. (Livr.) A face sa devina ambiguu. [Pr.: -gu-i-] – Ambiguu + suf. -iza.
ambiguizat, AMBIGUIZÁT, -Ă, ambiguizati, -te, adj. Care a devenit ambiguu. [Pr.: -gu-i-] – V. ambiguiza.
ambiţie, AMBÍŢIE, ambitii, s.f. Dorinta arzatoare de a realiza ceva; dorinta de glorie, de onoruri, de parvenire. ♢ Expr. A pune pe cineva (sau a se pune) la ambitie = a (se) ambitiona. [Var.: (înv.) ambitiúne s.f.] – Din fr. ambition, lat. ambitio, -onis.
ambuteiaj, AMBUTEIÁJ, ambuteiaje, s.n. 1. (Frantuzism) Îmbuteliere. 2. Blocare într-un port sau într-un bazin a unor nave din cauza îngramadirii lor într-un spatiu mic, a aglomerarii, a dificultatilor de manevrare provocate de aglomerare etc. ♦ Blocare a circulatiei rutiere, din cauza îngramadirii (în dezordine a) unor vehicule. [Pr.: -te-iaj] – Din fr. embouteillage.
amenajare, AMENAJÁRE, amenajari, s.f. 1. Actiunea de a amenaja si rezultatul ei. 2. Ansamblul de lucrari prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse si utilizate astfel încât sistemul sa corespunda cât mai bine scopului pentru care a fost realizat. ♢ Amenajare hidraulica = amenajare pentru prevenirea actunilor daunatoare ale unui curs de apa si pentru valorificarea resurselor lui potentiale. – V. amenaja.
ameninţa, AMENINŢÁ, aménint, vb. I. Tranz. 1. A arata intentia de a face rau cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obtine ceva de la el). 2. A face un gest de amenintare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata sa..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunta, a vesti, a prevesti ceva rau, primejdios. – Lat. •amminaciare (< minaciae "amenintari").
amenitate, AMENITÁTE s.f. (Frantuzism) Atitudine binevoitoare, amabilitate, politete. – Dupa fr. aménité, lat. amoenitas, -atis.
monitor, MONITÓR3, -OÁRE s. m. f. 1. elev mai în vârsta si mai capabil care, în anumite sisteme de învatamânt, îl ajuta pe învatator în predare si în mentinerea ordinii. 2. supraveghetor (în munca expusa radiatiilor ionizate). II. s. n. titlu al anumitor ziare sau publicatii periodice. (< fr. moniteur, lat. monitor)
amerizare, AMERIZÁRE, amerizari, s.f. Actiunea de a ameriza; evolutie a unui hidroavion prin care acesta coboara si aluneca pe suprafata unei ape pâna la oprire; amerizaj. ♦ Oprire pe apa a unei nave cosmice. – V. ameriza.
amerizor, AMERIZÓR, amerizoare, s.n. Dispozitiv al unui hidroavion care permite manevrarea în timpul decolarii si amerizarii. – Ameriza + suf. -or.
amestec, AMÉSTEC, amestecuri, s.n. 1. Reuniune de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; amestecatura (1), combinatie, mixtura. ♦ (Chim.) Produs obtinut prin punerea laolalta a mai multor substante care îsi pastreaza proprietatile caracteristice. 2. Amestecatura (2). 3. Interventie într-o afacere; participare (neceruta sau fortata) la treburile sau relatiile altora; ingerinta. ♢ Expr. A (nu) avea (vreun) amestec = a (nu) avea un (vreun) rol într-o afacere, a (nu) avea (vreo) legatura cu cineva sau ceva. – Din amesteca (derivat regresiv).
monitor, MONITÓR2 s. n. 1. (telec.) receptor, difuzor sau alt aparat pentru a controla calitatea emisiunilor de radio si televiziune. 2. (inform.) program de control care permite supravegherea mai multor programe fara legatura între ele, într-un ordinator. 3. (tehn.) aparat care dirijeaza, coordoneaza sau supravegheaza. o ~ cardiac = aparat automatic care supravegheaza activitatea inimii. ♢ aparat de control sau de semnalizare a radiatiilor ionizate; dozimetru de control. 4. supervizor. (< engl. monitor)
amiabil, AMIÁBIL, -Ă, amiabili, -e, adj. (Frantuzism) Întelegator, prietenos; binevoitor. ♢ (Adverbial) Prieteneste. ♦ (Jur.; despre litigii, conflicte etc.) Rezolvat prin negociere, pe cale diplomatica. [Pr.: -mi-a-] – Din fr. amiable.
amidol, AMIDÓL s.n. Substanta organica folosita ca developator în fotografie. – Din fr. amidol.
amin, AMÍN interj., s.n. 1. Interj. (În texte religioase sau în practica bisericii crestine, folosit ca formula de încheiere) Adevarat! asa sa fie! ♦ Fam. Adio! S-a terminat! 2. S.n. (În expr.) Cât(u-i) aminul sau pâna (ori nici) la amin = niciodata, nicidecum. – Din sl. aminŭ.
anaconda, ANACÓNDA, anaconde, s.f. Sarpe semiacvatic neveninos, din America Centrala si America de Sud, lung de 7 m, care se hraneste cu pasari si cu mamifere (Eunectes murinus) – Din fr. anaconda.
antropologie, ANTROPOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul originii si evolutiei biologice a omului (facând abstractie de conditiile social-istorice în care se dezvolta acesta) – Fr. anthropologie
apartenenţă, APARTENÉNŢĂ, apartenente, s.f. Faptul de a tine, de a fi legat de cineva sau de ceva; proprietatea de a fi un element al unui ansamblu. – Din fr. appartenance.
aparţine, APARŢÍNE, apartín, vb. III. Intranz. A tine, a depinde de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva. ♦ A face parte dintr-o anumita clasa, dintr-o anumita organizatie etc. – Din fr. appartenir (dupa tine).
monedă, MONÉDĂ s. f. 1. ban care are curs legal într-un stat. ♦ hârtie ~ = bani de hârtie. 2. ban de metal. ♦ a bate ~ = a emite bani de metal; (fig.) a plati (cuiva) cu aceeasi ~ = a se comporta fata de cineva la fel cum s-a comportat si el într-o situatie asemanatoare. (< ngr. moneda)
mondoviziune, MONDOVIZIÚNE s. f. transmitere în diverse parti ale lumii a unor imagini de televiziune prin intermediul satelitilor artificiali. (< fr. mondovision)
arhon, ÁRHON s.m. (Înv.) Titlu de politete cu care se adresa cineva unui boier. [Var.: árhonda s.m.] – Din ngr. árhon, árhondas.
armaş, ARMÁS, armasi, s.m. 1. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si Moldova) Dregator domnesc, însarcinat cu paza temnitelor, cu aplicarea pedepselor corporale si cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. 2. (În sintagma) De-a armasul = numele unui joc de copii în care un participant aplica celorlalti lovituri la palma cu o batista înnodata. – Arma + suf. -as.
mondializa, MONDIALIZÁ vb. tr. a face sa devina mondial. (< fr. mondialiser)
artos, ÁRTOS, artose, s.n. Pâine speciala dusa la biserica în ajunul sarbatorilor religioase sau al altor evenimente, pentru a fi binecuvântata de preot, si care serveste la împartasanie. – Din ngr. ártos.
aserţiune, ASERŢIÚNE, asertiuni, s.f. (Fil.) Enunt care este dat ca adevarat; p.gener. afirmatie. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. assertion, lat. assertio, -onis.
mondenitate, MONDENITÁTE s. f. 1. înclinare spre o viata mondena. ♢ vanitate mondena. 2. (pl.) evenimente ale lumii mondene. (dupa fr. mondanité)
atestat, ATESTÁT1, atestate, s.n. Act prin care se atesta ceva (mai ales certificat sau diploma de studii). – Din germ. Attestat.
audient, AUDIÉNT, -Ă, audienti, -te, s.m. si f. Persoana care asista la cursurile unei scoli (superioare), fara a fi înscrisa printre elevii sau studentii ordinari si fara a sustine examene. [Pr: a-u-di-ent] – Din lat. audiens, -ntis.
audienţă, AUDIÉNŢĂ, audiente, s.f. 1. Întrevedere acordata unui solicitator de catre o persoana care detine o functie de raspundere. 2. Acceptare (entuziasta) a ceva. ♢ Expr. A avea audienta la... = a trezi interesul sau a avea influenta asupra unui public numeros. [Pr: a-u-di-en-] – Din fr. audience, lat. audientia.
audiovideo, AUDIOVÍDEO adj. invar. De radiodifuziune si televiziune. Mijloace audiovideo de informare. [Pr: a-u-di-o-vi-de-o] – Din lat. audio- + lat. video.
augmenta, AUGMENTÁ, augmentez, vb. I. Tranz. A mari, a spori ceva (prin adaugarea unor elemente de aceeasi natura). – Din fr. augmenter, lat. augmentare.
augur, AUGÚR, (1) auguri, s.m., (2) augure, s.n. (În antichitatea romana) 1. S.m. Preot caruia i se atribuia facultatea de a prevesti viitorul sau de a interpreta vointa zeilor dupa zborul si cântecul pasarilor sau dupa maruntaiele animalelor sacrificate. 2. S.n. Prevestire facuta de auguri (1); auspiciu. ♢ Expr. A fi de bun (sau de rau) augur = a fi semn bun (sau rau), a însemna ca exista premise ca un lucru sa (se) sfârseasca în mod favorabil (sau nefavorabil). – Din fr. augure.
aur, ÁUR s.n. 1. Metal pretios, de culoare galbena stralucitoare, foarte maleabil si ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoaba, de arta, monede (servind din aceasta cauza si ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, pretios. ♢ Aur alb = apa folosita ca izvor de energie. Aur negru = carbune de pamânt sau (mai rar) titei, considerate ca surse de energie. Aur verde = padurea ca bogatie vegetala. ♢ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbena a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ♢ Expr. Epoca de aur = perioada de înflorire si stralucire a vietii materiale si culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nunta de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrarii unei casatorii. ♦ Fig. Vapaie, stralucire ca a aurului (1). 2. Fir, ata facuta din aur (1) sau imitând aurul si folosita la cusut; p. ext. vesmânt tesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogatie; fig. belsug. ♢ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.
aurit, AURÍT, -Ă, auriti, -te, adj. (Adesea fig.) Acoperit cu un strat subtire de aur (1) sau imitând poleiala aurului. ♢ Expr. Fie-ti (sau sa-ti fie etc.) gura aurita ! = sa se realizeze ceea ce spui ! A avea gura aurita, se zice despre cineva care prevede cuiva realizarea unor lucruri favorabile. ♦ Cusut sau tesut cu fir de aur (1) sau auriu. [Pr.: a-u-] – V. auri.
auspiciu, AUSPÍCIU, auspicii, s.n. 1. (În antichitatea romana) Prevestire facuta de auguri (1); augur (2). ♢ Expr. Sub cele mai bune auspicii = în împrejurari extrem de favorabile. 2. (În expr.) Sub auspiciile cuiva = sub patronajul, sub protectia cuiva. [Pr.: a-us-] – Din lat. auspicium, fr. auspice.
auster, AUSTÉR, -Ă, austeri, -e, adj. Sobru, cumpatat, sever. Om auster. Viata austera. ♦ Lipsit de ornamente, de podoabe. Arhitectura austera. [Pr.: a-us-] – Din fr. austère, lat. austerus.
autentic, AUTÉNTIC, -Ă, autentici, -ce, adj. Care este conform cu adevarul, a carui realitate nu poate fi pusa la îndoiala; recunoscut ca propriu unui autor sau unei epoci. ♦ (Despre acte) Întocmit cu toate formele legale. [Pr.: a-u-] – Din fr. authentique, lat. authenticus.
autentifica, AUTENTIFICÁ, autentífic, vb. I. Tranz. A face ca un act sa devina autentic; a legaliza. [Pr.: a-u-] – Dupa fr. authentifier.
autoabrogare, AUTOABROGÁRE, autoabrogari, s.f. (Jur.) Abrogare a unei legi la termenul fixat în prevederile ei. [Pr.: a-u-to-a-] – Auto1- + abrogare.
autoaprecia, AUTOAPRECIÁ, autoapreciez, vb. I. Refl. A se aprecia singur; a se autoevalua. [Pr.: a-u-to-a-pre-ci-a] – Auto1- + aprecia.
autoapreciere, AUTOAPRECIÉRE, autoaprecieri, s.f. Faptul de a se autoaprecia; autoevaluare. – V. autoaprecia.
moment, MOMÉNT s. n. 1. interval scurt de timp; clipa, secunda. o de ~ = de scurta durata; efemer; ~ muzical = mica piesa instrumentala înrudita cu impromptuul. ♢ perioada de timp în care se petrece ceva; etapa. 2. (art.) ocazie. 3. schita restrânsa la maximum, care cuprinde un instantaneu din viata cotidiana. 4. marime fizica egala cu produsul dintre o marime dinamica si una sau mai multe distante. (< lat. momentum, it. momento, germ. Moment, fr. moment)
autobasculantă, AUTOBASCULÁNTĂ, autobasculante, s.f. Autocamion prevazut cu bena basculanta. [Pr.: a-u-]- Auto2 + basculanta.
autobetonieră, AUTOBETONIÉRĂ, autobetoniere, s.f. Autocamion prevazut cu betoniera. [Pr.: a-u-]- Auto2 + betoniera.
moluscum, MOLÚSCUM s. n. denumire generica pentru o serie de tumori fibroase si flasce ale pielii, varietate de nevi conjunctivi. (< fr., lat. molluscum)
autocisternă, AUTOCISTÉRNĂ, autocisterne, s.f. Automobil prevazut cu o cisterna (montata pe sasiu). [Pr.: a-u-] – Auto2 + cisterna.
molisol, MOLISÓL s. n. strat de sol care se dezgheata vara la partea superioara, devenind plastic si favorizând producerea solifluziunilor; merzlota. (< fr. mollisol)
autodafe, AUTODAFÉ, autodafeuri, s.n. 1. Ceremonie în cursul careia cei condamnati de inchizitie pentru erezie erau pusi sa revina la credinta parasita. 2. Ardere pe rug la care erau condamnati, în timpul inchizitiei, cei socotiti eretici; p. ext. actiune care duce la distrugerea prin foc. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodafé.
autodizolva, AUTODIZOLVÁ, pers. 3 autodizólva, vb. I. Refl. (Despre o organizatie, o societate etc.) a se desfiinta prin hotarâre proprie, a-si înceta activitatea în urma unei hotarâri luate conform prevederilor legale. [Pr.: a-u-] – Auto1- + dizolva.
autodubă, AUTODÚBĂ, autodube, s.f. Automobil prevazut cu o duba, folosit pentru transportul de materiale, produse alimentare, corespondenta etc.; duba. [Pr.: a-u-] – Auto2 + duba.
autoevalua, AUTOEVALUÁ, autoevaluez, vb. I. Refl. A se autoaprecia. [Pr.: a-u-to-e-] – Auto1- + evalua.
autoexcavator, AUTOEXCAVATÓR, autoexcavatoare, s.n. Excavator prevazut cu motor propriu pentru propulsie. [Pr.: a-u-] – Auto1- + excavator.
autogir, AUTOGÍR, autogire, s.n. Aeronava prevazuita cu o elice de propulsie antrenata de un motor si cu elice de suspensie care se învârteste în jurul unui ax vertical prin forta realizata de deplasarea aeronavei. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogire.
automodel, AUTOMODÉL, automodele, s.n. Autovehicul miniatural prevazut cu un sistem de propulsie si de comanda. [Pr: a-u-] – Auto2 + model.
automotor, AUTOMOTÓR, automotoare, s.n. Vehicul de cale ferata, prevazut cu motor propriu si folosit pentru transportul rapid de calatori. ♢ (Adjectival) Tren automotor. [Pr: a-u-] – Din fr. automoteur.
automulţumire, AUTOMULŢUMÍRE s.f. Satisfactie de sine (nu întotdeauna justificata) la care ajunge cineva, adesea fara a astepta aprecierile celorlalti; autoîncântare. [Pr: a-u-] – Auto1- + multumire.
autonomie, AUTONOMÍE s.f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, a unei nationalitati sau a unei minoritati nationale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrala. ♦ Situatie a celui care nu depinde de nimeni, care are deplina libertate în actiunile sale. 2. Distanta maxima pâna la care se poate deplasa un avion, o nava, un vehicul, fara a avea nevoie sa se aprovizioneze cu combustibil. [Pr: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.
autonomiza, AUTONOMIZÁ, autonomizez, vb. I. Refl. A deveni autonom. [Pr.: a-u-] – Din fr. autonomiser.
autonomizat, AUTONOMIZÁT, -Ă, autonomizati, -te, adj. Care a devenit autonom. [Pr.: a-u-] – V. autonomiza.
autoperie, AUTOPÉRIE, autoperii, s.f. Autovehicul prevazut cu perii, pentru curatatul strazilor. [Pr.: a-u-] – Auto2 + perie.
autor, AUTÓR, -OÁRE, autori, -oare, s.m. si f. 1. Persoana care creaza o opera literara, artistica, stiintifica sau publicistica. 2. Persoana care face, care produce sau comite ceva. ♦ Spec. Persoana care comite o infractiune. [Pr: a-u-] – Din fr. auteur, lat. au[c]tor.
autoreferat, AUTOREFERÁT, autoreferate, s.n. Expunere (scurta) facuta de cineva asupra unei lucrari proprii (mai ales în vederea sustinerii tezei de doctorat). [Pr: a-u-] – Auto1- + referat (dupa rus. avtoreferat).
autoritate, AUTORITÁTE, autoritati, s.f. 1. Drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispozitii sau de a impune cuiva ascultare. 2. Organ al puterii de stat competent sa ia masuri si sa emita dispozitii cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 3. Prestigiu de care se bucura cineva sau ceva. ♦ Persoana care se impune prin cunostintelor sale, prin prestigiul sau. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorité, lat. au[c]toritas, -atis.
autoriza, AUTORIZÁ, autorizez, vb. I. Tranz. A împuternici pe cineva sau ceva cu o autoritate (publica). ♦ A da cuiva dreptul de a face, de a spune etc. ceva. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoriser.
autorizat, AUTORIZÁT, -Ă, autorizati, -te, adj. Împuternicit cu autoritate (publica); împuternicit sa faca, sa spuna etc. ceva. ♦ Facut de o persoana care are autorizatie. [Pr.: a-u-] – V. autoriza.
autorizaţie, AUTORIZÁŢIE, autorizatii, s.f. Permisiune, împuternicire (oficiala) de a face ceva. ♦ (Concr.) Document oficial prin care se dovedeste un drept sau o împuternicire a cuiva. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorisation.
modula, MODULÁ vb. tr. 1. a exprima ceva prin inflexiuni ale vocii; a schimba tonul, inflexiunile vocii; a ritma, a cadenta. 2. a efectua o modulatie (2). (< fr. moduler)
autoscară, AUTOSCÁRĂ, autoscari, s.f. Autovehicul prevazut cu o scara pentru înaltimi mari. [Pr.: a-u-] – Auto2 + scara.
autoscreper, AUTOSCRÉPER, autoscrepere, s.n. Autovehicul prevazut cu un screper. [Pr.: a-u-] – Auto2 + screper.
autoşeniletă, AUTOSENILÉTĂ, autosenilete, s.f. Autovehicul de transport prevazut cu doua senile în spate si cu roti în fata. [Pr.: a-u-] – Cf. a u t o s e n i l a.
autoturn, AUTOTÚRN, autoturnuri, s.n. Autovehicul prevazut cu o platforma care se poate înalta si roti, folosit la lucrarile de instalatii si de întretineri electrice aeriene. [Pr.: a-u-] – Auto2 + turn.
auxiliar, AUXILIÁR, -Ă, auxiliari, -e, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Element) care ajuta la ceva, care se afla pe plan secundar fata de ceva principal; (element) ajutator. ♦ (Parte de vorbire) care exprima raporturi între cuvinte; (verb) care ajuta la formarea timpurilor si a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul caruia se poate rezolva mai usor o problema. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] – Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.
auzi, AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ♢ Expr. Sa te-auda Dumnezeu! = sa se împlineasca cele pe care (mi) le doresti! N-aude, n-a vede (n-a greul pamâtului) = se face ca nu stie nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu ma asculta nimeni. (Refl. pas.) Sa se auda musca (zburând)! = se fie tacere deplina! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ti spun! 3. Intranz. si tranz. (Interogativ) A întelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca raspuns la o chemare) Poftim ? ce doresti?; b) Poti tagadui? ma mai poti contrazice? 4. Tranz. si intranz. A afla (o veste, o stire etc.) ♢ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la altii, din zvon public. ♢ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaste pe cineva (sau ceva) din reputatie, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai sti, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi sa auda de cineva = a rupe orice relatii cu cineva. Sa auzim de bine! formula de urare la despartire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr: a-u-. – Prez. ind. si (pop) aúz] – Lat. audire.
avangardism, AVANGARDÍSM s.n. 1. Atitudine fals revolutionara prin care se recurge la masuri premature, care nu tin seama de etapa de dezvoltare respectiva. 2. Curent literar-artistic care lupta împotriva formelor si traditiilor consacrate, recurgând adesea la formule îndraznete sau excentrice (care ar reprezenta arta viitorului). – Avangarda +suf. -ism.
avans, AVÁNS, avansuri, s.n. 1. Plata anticipata a unei parti dintr-o suma curenta datorata ca retributie sau salariu, ca acoperire a unei lucrari efectuate în contul unor zile-munca, la încheierea unui contract etc. 2. (În expr.) A face (cuiva) avansuri = a încerca sa obtina prietenia sau dragostea cuiva prin lingusiri, concesii (de ordin etic) etc. 3. Interval de timp, distanta etc. cu care cineva sau ceva se afla înaintea altuia. – Din fr. avance.
avantaj, AVANTÁJ, avantaje, s.n. 1. Folos mai mare pe care îl obtine cineva (în raport cu altul). 2. Favoare, privilegiu de care se bucura cineva sau ceva. 3. Superioritate (a cuiva sau ceva fata de altcineva sau altceva) bazata pe o situatie, pe o împrejurare favorabila. – Din fr. avantage.
avar, AVÁR2, -Ă, avari, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana facând parte dintr-o populatie turcica asezata în Câmpia Panoniei în timpul marilor migratiuni ale popoarelor de la începutul evului mediu. 2. Adj. Care apartine avarilor (1), privitor la avari. – Din fr. Avares, lat. Avarus.
avatar, AVATÁR, avataruri, s.n. (În unele conceptii religioase) Reîncarnare succesiva a unei fiinte. ♦ (Fig.) Transformare neprevazuta (si chinuitoare) care intervine în evolutia unei fiinte sau a unui lucru. – Din fr. avatar.
modernstylestail, MODÉRN-STYLE STAIL/ s. n. denumire data în jurul anilor 1900 unui stil în artele decorative, caracterizat prin preferinta pentru liniile curbe, formele alungite si arabescurile unduioase, frecvent în mobilier, orfevrarie, ceramica, imprimeuri etc. (< engl. modern style)
avânta, AVÂNTÁ, avấnt, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) repezi plin de însufletire (spre cineva sau ceva). ♦ Refl. A-si deschide drum cu îndrazneala. 2. Tranz. (Rar) A împinge cu energie înainte pe cineva sau ceva; a imprima o miscare violenta. ♦ A insufla avânt. – A3 + vânt.
avea, AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stapâni, a poseda, a detine. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut si ce-am pierdut = n-am ce pierde; putin îmi pasa. ♢ Fig. (Complementul indica abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemanare = a se asemana. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorinta = a dori. A avea nadejde = a nadajdui. 2. A primi, a capata, a obtine, a câstiga. Ai un leu de la mine daca îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de ragaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujba etc.) = a detine un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaste (si a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcatuit din...; a fi înzestrat sau prevazut cu... Blocul are doua etaje. ♦ A contine, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A tine, a purta. În mâna avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relatii de dragoste cu cineva. A se avea rau cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dusmani. ♦ A fi îmbracat cu... Avea un pantalon de blana. 6. A fi de o anumita dimensiune, greutate, vârsta etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice masura. 7. A fi cuprins de o senzatie sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ti s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rau; b) nu are nici o importanta. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boala}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui sa... Are de facut cumparaturi; b) (În forma negativa) A fi destul sa... N-are decât sa spuna si se va face; c) (În forma negativa) A nu putea sa... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fa cum vrei (sau faca cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A sti cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a gasi. Are ce sa faca. ♦ Unipers. A fi, a se gasi cineva (sa faca ceva). N-are cine sa-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Serveste la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Serveste la formarea modului optativ-conditional) Ar veni. 3. (Serveste urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au sa vina. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveti, au, (III 1) am, ai, a, am, ati, am, (III 2) as, ai, ar, am, ati, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai si (reg.) aibi, pers. 3 aiba] – Lat. habere.
avers, AVÉRS s.m. sg. (În opozitie cu revers) Fata unei monede sau a unei medalii, înfatisând chipul emitatorului, stema tarii etc. – Din fr. avers.
aversiune, AVERSIÚNE, aversiuni, s.f. Sentiment de dezgust sau de antipatie profunda fata de cineva sau ceva. [Pr.: -si-u-] – Din fr. aversion, lat. aversio, -onis.
avertisment, AVERTISMÉNT, avertismente, s.n. 1. Înstiintare prealabila, prevenire, semnal (asupra unui risc sau a unei primejdii). 2. Sanctiune administrativa aplicata unui angajat pentru o abatere disciplinara si prin care se atrage atentia acestuia ca va fi sanctionat mai aspru la o noua abatere. ♢ Expr. A da cuiva un avertisment = a atrage atentia cuiva sa nu repete o greseala. ♦ Sanctiune aplicata de arbitru unui sportiv pentru joc neregulamentar si care, la repetarea abaterii, poate fi urmata de eliminarea din joc a sportivului. – Din fr. avertissement.
avertiza, AVERTIZÁ, avertizez, vb. I. Tranz. A atrage cuiva atentia, a preveni pe cineva (ca va suferi consecintele actiunii pe care intentioneaza sa o savârseasca). – Dupa fr. avertir.
aviz, AVÍZ, avize, s.n. 1. Înstiintare scrisa cu caracter oficial. ♢ Expr. (Glumet) Aviz amatorilor, se spune pentru a atrage atentia aceluia care pare sa aiba un interes în problema în discutie. 2. Parere, apreciere competenta emisa de cineva (din afara) asupra unei probleme aflate în dezbatere; rezolutie a unei autoritati competente. – Din fr. avis.
moderator, MODERATÓR, -OÁRE I. adj., s. m. f. (factor) care modereaza. II. s. m. 1. substanta care încetineste miscarea neutronilor rezultati dintr-o fisiune nucleara. 2. inhibator care încetineste reactia de polimerizare. III. s. m. f. cel care conduce, îndruma o dezbatere publica, o masa rotunda si trage concluziile. IV. s. n. 1. dispozitiv de reglare a vitezei de miscare a unui mecanism. ♢ dispozitiv la unele piane si pianine cu ajutorul caruia coardele se acopera cu o bucata de pâsla, sunetul devenind foarte slab. 2. (electr.) disc de cupru destinat a slabi oscilatiile unui indice magnetic. (< fr. modérateur, lat. moderator, it. moderatore, /III/ engl. moderator)
axa, AXÁ, axez, vb. I. 1. Tranz. A aduce o piesa cilindrica în pozitia în care axa ei de simetrie sau de rotatie coincide cu o axa data. 2. Tranz. si refl. Fig. A (se) orienta, a (se) defasura într-un anumit sens, a (se) concentra în jurul a ceva. – Din fr. axer.
axiomă, AXIÓMĂ, axiome, s.f. 1. Adevar fundamental admis fara demonstratie, fiind evident prin el însusi. 2. Enunt prim, nedemonstrat, din care se deduc, pe baza unor reguli, alte enunturi. [Pr.: -xi-o-] – Din fr. axiome.
azil, AZÍL, aziluri, s.n. 1. Loc unde cineva gaseste ocrotire, adapost, refugiu. ♢ Drept de azil = drept de a se stabili pe teritoriul altei tari, de care se bucura în virtutea legii un refugiat politic. 2. Institutie de asistenta sociala pentru întretinerea batrânilor, infirmilor, copiilor orfani etc. – Din fr. asile, lat. asylum.
azvârli, AZVÂRLÍ, azvấrl, vb. IV. 1. Tranz. A arunca ceva (departe) printr-o miscare rapida si violenta. ♦ A da la o parte, a lepada (un lucru nefolositor sau vatamator). 2. Intranz. A arunca cu ceva asupra cuiva. ♦ (Despre animale de ham) A izbi cu picioarele, a fi naravas. 3. Refl. A se repezi, a se napusti, a se avânta, a se arunca. – Contaminare între a[runca] si zvârli.
azvârlitură, AZVÂRLITÚRĂ, azvârlituri, s.f. Faptul de a azvârli; distanta pâna la care ajunge un obiect aruncat de cineva; aruncatura; azvârlita. ♢ Expr. O azvârlitura de bat = o distanta (foarte) mica. – Azvârli + suf. -tura.
babacă, BABÁCĂ, babaci, s.m. (Reg.) Tata. ♢ Expr. Trai, neneaco, cu banii babachii, se spune despre cineva care duce o viata fara griji cu banii tatalui sau sau, p. ext., cu banii altuia. ♢ (Fam.; la pl.) Parinti. [Var.: babáca, babác s.m.] – Din ngr. babákas.
babilonic, BABILÓNIC, -Ă, babilonici, -ce, adj. Care se refera la Babilon, din vremea Babilonului; babilonian. ♢ Robia babilonica = perioada exilului evreilor în Babilonia. – Din lat. babylonicus.
bacăul, BACẮUL s.n.art. (Pop.; în expr.) A-si gasi bacaul (cu cineva) = a da de bucluc (cu cineva), a o pati. – Cf. magh. bakó "calau".
bacceli, BACCELÍ, baccelesc, vb. IV. Refl. 1. A îmbatrâni, a se ramoli, a deveni baccea. 2. (Fam.) A se îngrasa, a se labarta. – Din baccea.
backhand, BACKHAND s.n. Partea din afara a rachetei de tenis tinute corect în mâna; p.ext. lovitura data cu aceasta parte a rachetei; rever. [Pr.: béchend] – Cuv. engl.
modă, MÓDĂ s. f. 1. fel de a se îmbraca, de a se purta etc., particular unei anumite epoci; gust, preferinta la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbraca. 2. magazin de ĕ = magazin de palarii de dama sau de accesorii pentru îmbracamintea femeiasca; jurnal (sau revista) de ~ = publicatie care cuprinde modele de haine. (< it. moda, germ. Moda, fr. mode)
badminton, BÁDMINTON s.n. Joc sportiv asemanator cu tenisul, practicat cu o minge de pluta prevazuta cu pene, care se arunca cu racheta. – Din engl., fr. badminton.
modalitate, MODALITÁTE s. f. 1. procedeu, mod de a face, de a prezenta ceva. 2. (log.) criteriu de diferentiere a judecatilor dupa gradul lor de certitudine. 3. caracterul unei fraze muzicale determinat de raportul de intervale dintre sunetele componente. (< fr. modalité)
bagaj, BAGÁJ, bagaje, s.n. 1. Totalitatea lucrurilor care se iau într-o calatorie. ♢ Expr. A-si face bagajele = a se pregati de plecare; p.ext. a pleca. 2. Fig. (Urmat de determinari) Cantitatea de cunostinte de care dispune cineva. – Din fr. bagage.
baie, BÁIE1, bai, s.f. I. 1. Scaldat, scalda, îmbaiere. 2. Cada, vas special de îmbaiat; feredeu. ♦ Apa de îmbaiat. ♢ Expr. Baie de sânge = cantitate mare de sânge pierduta de cineva; p.ext. macel. ♦ Cladire cu instalatii speciale de îmbaiere; p.restr. încapere special amenajata pentru îmbaiere. 3. (Urmat de determinari) Expunere a corpului (gol), în scop igienic sau curativ, la actiunea vaporilor de apa, a soarelui, a aerului etc. 4. Recipient în care se pune un lichid, o solutie chimica etc. în vederea unor operatii tehnice; p.ext. lichidul, solutia chimica etc. în care se fac asemenea operatii. II. (La pl.) Statiune balneara. [Pr.: ba-ie] – Lat. bannea (= balnea). Cf. sl. banja.
baieră, BÁIERĂ, baieri, s.f. Curea, sfoara, ata etc. cusuta sau prinsa de un obiect spre a putea fi transportat, atârnat, strâns etc. ♢ Expr. A strânge baierile pungii = a face economii, a deveni econom. A avea noua baieri la punga = a fi zgârcit. A (i se) rupe baierile inimii = a simti (sau a produce cuiva) o mare durere sufleteasca. A-si dezlega baierile inimii = a se destainui. A ofta (sau a striga, a râde) din baierile inimii = a ofta (sau a striga, a râde) foarte tare, foarte puternic. [Pr.: ba-ie-. – Pl. si: baieri. Var.: báier s.n.] – Din lat. bajulus, bajula.
baiu, BÁIU interj. (Reg.) Nici sa nu te gândesti (la asa ceva)! nici vorba! – Probabil din ba + io (= eu).
balabustă, BALABÚSTĂ, balabuste, s.f. Nevasta de evreu. ♦ (Glumet) Nevasta, sotie. ♦ (Fam., depr.) Femeie grasa si diforma. – Din idisul balabuste.
balama, BALAMÁ, balamale, s.f. Mic dispozitiv metalic format din doua piese articulate pe un ax, dintre care cel putin una se învârteste dupa montare în jurul axului, spre a permite unei usi, unei ferestre, unui capac de lada etc. sa se închida si sa se deschida prin rotire partiala; sarniera, tâtâna. ♦ Fig. (Fam.; la pl.) Încheieturi, articulatii ale corpului. ♢ Expr. A-i (sau a i se) slabi sau a i se muia (cuiva) sau a nu-l (mai) ajuta (sau tine) pe cineva balamalele = a pierde vigoarea (din cauza batrânetii, a oboselii, a fricii). A-i tremura (cuiva) balamalele = a se teme. – Din tc. bağlama.
balans, BALÁNS, balansuri, s.n. 1. Miscare de leganare a unui obiect; pendulare, balansare. 2. (În sintagmele) Balans al culorilor = reglare a semnalelor video ale unui sistem de televiziune în culori, pentru obtinerea reproducerii fidele a culorilor. Balans stereofonic = reglaj al unui sistem stereofonic pentru a egaliza nivelele sonore ale canalelor. – Din balansa (derivat regresiv).
balast, BALÁST, balasturi, s.n. 1. Încarcaturi de saci de nisip, pietris etc. care reechilibreaza o ambarcatie sau regleaza ridicarea în aer a unui aerostat; lest, savura. ♦ Camera care se umple cu apa sau cu aer pentru a modifica greutatea unui submarin în vederea manevrei de scufundare a lui la suprafata. ♦ Fig. Ceea ce este împovarator, nefolositor. 2. Pietris, zgura etc., folosite ca asternut pe care se monteaza traversele sinelor de tren; amestec de pietris si de nisip întrebuintat la prepararea betonului, la pietruirea soselelor etc. – Din fr. ballast.
mod, MOD s. n. 1. fel, chip, maniera; procedeu, metoda. o (ec.) ~ de productie = modul istoriceste determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existentei si dezvoltarii societatii; ~ de viata = continutul si formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale si spirituale ale unei societati. 2. categorie gramaticala specifica verbului, care exprima aprecierea vorbitorului fata de actiune. ♢ (despre parti de vorbire, propozitii sau parti de propozitii) de ~ = care are sensul, functia de a arata modul. 3. (muz.) structura unei game determinata de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concreta pe care o iau figurile silogismului în functie de calitatea si cantitatea judecatilor componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)
balaşicuri, BALASÍCURI s.n. pl. (Reg.) Minciuni care pun pe cineva în încurcatura.
bale, BÁLE s.f. pl. Saliva (groasa, spumoasa) care se prelinge din gura. ♢ Expr. (Fam.) A-i curge (cuiva) balele dupa ceva = a dori mult ceva. ♦ Materie mucilaginoasa care acopera corpul pestilor. ♦ Urma mucoasa lasata de melc în mers. – Cf. lat. •baba.
balon, BALÓN, baloane, s.n. 1. Aerostat alcatuit dintr-o învelitoare impermeabila umpluta cu un gaz mai usor decât aerul, caruia i se poate atasa o nacela. ♢ Expr. (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a-si bate joc, a ironiza (pe cineva). ♦ Jucarie de cauciuc foarte subtire, mai ales în forma de sfera, umpluta cu aer sau cu un gaz usor. ♦ (Sport) Minge. 2. (În sintagma) Balon de sapun = basica suflata din clabuci de sapun; fig. vorba goala, amagitoare. 3. Vas sferic de sticla, întrebuintat în laborator în anumite operatii chimice. ♦ (În sintagma) Balon de oxigen = rezervor de oxigen prevazut cu un tub de aspiratie si întrebuintat la reanimarea unui bolnav. 4. Balonzaid (2). – Din fr. ballon.
baltă, BÁLTĂ, balti, s.f. 1. Întindere de apa statatoare, de obicei nu prea adânca, având o vegetatie si o fauna acvatica specifica; zona de lunca inundabila, cu locuri în care stagneaza apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A ramâne (sau a sta, a zacea) balta = a fi lasat în parasire; a sta pe loc, a stagna. A lasa balta (ceva) = a lasa (ceva) în parasire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în balta = a face un gest, a spune o vorba care stânjeneste prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apa de ploaie adunata într-o adâncitura; groapa cu apa sau mocirla; (prin exagerare) cantitate mare de lichid varsat pe jos; baltoaca. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.
bambus, BÁMBUS, bambusi, s.m. Nume generic pentru plantele exotice arborescente cu tulpina lemnoasa, prevazuta cu noduri si goala pe dinauntru (Bambusa). •• P. restr. Tulpina acestor plante utilizata ca lemn de constructie, varga de pescuit etc. – Din germ. Bambus, fr. bambou.
ban, BAN1, bani, s.m. 1. Unitate monetara si moneda egala cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. moneda marunta, divizionara a leului. ♢ Expr. A nu face (sau a nu plati) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii marfurilor (fiind el însusi o marfa); moneda de metal sau hârtie recunoscuta ca mijloc de schimb si de plata; argint (2). ♢ Expr. A trai (pe lânga cineva) ca banul cel bun = a fi foarte pretuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede ca un lucru este adevarat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ♢ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânsi) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o suma de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau baiat) de bani gata = fiu de oameni avuti care face extravagante cu banii primiti sau mosteniti de la parinti. – Et. nec.
ban, BAN2, bani, s.m. 1. Guvernator al unei regiuni de granita în Ungaria feudala. 2. (Titlu si functie de) mare dregator în Ţara Româneasca dupa sec. XV; (si în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoana care detinea acest rang. – Cf. magh. b a n, scr. b a n.
banaliza, BANALIZÁ, banalizez, vb. I. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina banal. – Din fr. banaliser.
banchet, BANCHÉT, banchete, s.n. Masa festiva, la care se sarbatoreste o persoana sau un eveniment; festin. – Din fr. banquet.
bandă, BÁNDĂ2, benzi, s.f. 1. Fâsie de stofa, hârtie, de piele etc. cu care se înfasoara, se leaga sau se întareste ceva; banta. ♦ Fâsie cu care se împodobeste, de obicei pe margini, un articol de îmbracaminte. 2. (în sintagmele) Banda de magnetofon= fâsie magnetizata pe care se imprima si de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Banda rulanta(sau de transport, continua)= fâsie lata de piele, de cauciuc, de placi metalice etc., pe care se transporta automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricatie; conveier. Lucru pe (sau la) banda (rulanta) = sistem de lucru constând din operatii executate succesiv de un sir de lucratori asupra unui obiect aflat pe o banda rulanta care trece prin fata fiecaruia dintre ei. Banda de imagini= pelicula cinematografica. Banda de circulatie= fâsie lunga delimitata din partea carosabila a unui drum, pe care pot circula în acelasi sens numai un sir de vehicule. Banda de rulment= partea de cauciuc din anvelopa unei roti de autovehicul care vine în contact cu pamântul. 3. Margine elastica a mesei de biliard.•• Margine a terenului de popice. 4. Sina care leaga cele doua tevi ale unei arme de vânatoare. 5. Grup de frecvente vecine sau apropiate ale unei radiatii electromagnetice sau sonore. 6. (în sintagmele) Banda etalon = banda magnetica cu înregistrari speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Banda de frecvente = a) interval de frecventa în care un aparat electronic îsi mentine caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvente radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicatii prin reglementari nationale si internationale. Banda X = banda de frecvente cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.
bandură, BANDÚRĂ2, banduri, s.f. Instrument muzical popular ucrainean ca o chitara cu gâtul scurt, prevazut cu 8 pâna la 24 de coarde. – Din ucr. bandura.
baraj, BARÁJ, baraje, s.n. 1. Constructie care opreste cursul unui râu spre a ridica nivelul apei în amonte, a crea o rezerva de apa, o cadere de apa pentru hidrocentrale etc.; stavilar, zagaz. 2. (Mil.) Lucrare de fortificatie facuta spre a opri înaintarea inamicului. ♢ Baraj (de artilerie)= trageri de artilerie pentru oprirea înaintarii inamicului. Foc de baraj= tragere calculata spre a acoperi cu o ploaie de proiectile o suprafata de teren, care sa devina astfel inaccesibila inamicului. ♦ Ceea ce constituie o piedica (în drum). 3. Întrecere suplimentara între mai multi concurenti sau între mai multe echipe care au obtinut acelasi numar de puncte, pentru a se putea departaja într-un clasament oficial.4. [Psih.; în sintagma] Baraj psihic = simptom al schizofreniei care consta în oprirea brusca si nemotivata a unui act (4). – Din fr. barrage.
barbacană, BARBACÁNĂ, barbacane, s.f. 1. Deschizatura mica lasata din loc în loc într-un zid de sprijin pentru scurgerea apelor colectate în spatele acestuia. 2. Deschizatura înalta si îngusta pentru aerisire si lumina, facuta în zidul unei cladiri cu arhitectura medievala. – Din fr. barbacane.
barbar, BARBÁR, -Ă, barbari, -e, s.m. si f. 1. Nume dat, în antichitate, de greci si de romani oricui nu era grec sau roman. 2. (La m. pl.) Nume generic pentru popoarele care au navalit la începutul evului mediu în Europa; (si la sg.) persoana care facea parte dintr-un asemenea popor. 3. Fig. (Adesea adjectival) Persoana necivilizata, cu purtari grosolane. ♦ Persoana cu atitudine si comportare inumana, cruda, salbatica. ♦ (Adverbial) În mod crud, salbatic, grosolan. – Din fr. barbare, lat. barbarus.
barbă, BÁRBĂ, barbi, s.f. 1. Par care creste la barbati pe barbie si pe obraji. ♢ Loc. adv. În barba = pe ascuns, numai pentru sine. ♢ Expr. (Fam.) A se trage de barba (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burta (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) barbi = a minti, a însira verzi si uscate. ♢ Compuse: barba-caprei = denumire data mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi si înguste si cu flori galbene (Tragopogon); barba-împaratului = planta erbacee cu flori de diferite culori, care se cultiva ca planta de ornament si a carei radacina are proprietati purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = planta erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Barbie. 3. Smoc de par pe care îl au unele animale sub bot. 4. Ţepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.
basculă, BASCÚLĂ, bascule, s.f. 1. Aparat care permite cântarirea corpurilor grele cu ajutorul unor greutati (de o suta de ori) mai mici. 2. Scândura sau pârghie mobila asezata în cumpana pe un suport. 3. Partea metalica a armelor de vânatoare cu tevi mobile. – Din fr. bascule.
basma, BASMÁ, basmale, s.f. Bucata de pânza sau de matase (colorata), folosita de femei pentru a-si înveli capul, spre a lega si a duce în ea ceva, ca batista etc. ♢ Expr. A scoate (pe cineva) basma curata= a scoate (pe cineva) nevinovat. A iesi (sau a scapa) basma curata= a scapa cu bine dintr-o incurcatura. [Var.: (înv.) basmá s.f.] – Din tc. basma.
basorelief, BASORELIÉF, basoreliefuri, s.n. Lucrare de sculptura cu figuri scoase în relief pe un fond cu care fac corp comun. [Pr.: -li-ef. – Var.: (înv.) basoreliév, (neobisnuit) basreliéf s.n.1 – Din it. bassorilievo, fr. bas-relief.
basoreliev, BASORELIÉV s.n. v. basorelief.
başchie, BÁSCHIE, baschii, s.f. Ciocan cu vârful prevazut cu un sant în forma de v, folosit pentru baterea cercurilor metalice ale butoaielor. – Din bg. baskija.
bate, BÁTE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat si violent (cu palma, cu pumnul, cu batul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gura, peste picioare. A bate la palma, la talpi, la spate. A bate în cap. ♢ Expr. (Tranz.) A fi batut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Batut în cap = prost, nebun, ticnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi usor cu palma umarul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atentia, a-l reconforta sau a-i arata bunavointa; a lovi în acelasi fel o parte a corpului unui animal spre a-l linisti sau a-l mângâia. ♢ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicali, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burta cu cineva = a fi într-o intimitate familiara cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzactie, dând mâna cu el în semn de învoiala. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dusman în lupta, în razboi. ♢ Expr. A bate un record (sportiv) = a depasi un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se razboi. ♢ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ♢ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opozitie, în contradictie, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se lumineaza de ziua sau amurgeste. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul pâna-i cald. ♢ Loc. vb. (Fam.) A bate la masina = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ♢ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate moneda = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredintat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau masura) = a lovi (usor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucati muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multa cale) = a parcurge o distanta lunga. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o actiune, a nu înainta într-o problema. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discuta, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect tintuindu-l de ceva. A batut tablourile pe pereti. Batuse capacul lazii în cuie. ♦ A freca învârtind si lovind de peretii unui vas. Batem albusurile pâna se fac spuma. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apasa producând basici, rani sau bataturi. Ma bate un pantof. ♦ (La razboiul de tesut) A presa cu spata firele din bateala. II. Intranz. 1. A izbi în ceva facând zgomot; a ciocani (la poarta, la usa, la fereastra). Valurile bat de zidurile cetatii. Cine bate oare la fereastra mea? ♢ Expr. A bate la usa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropai. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gura degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trancani. 2. A face o miscare (relativ regulata). ♢ Expr. A bate din aripi = (despre pasari) a face miscarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate matanii = a îngenunchea si a atinge fruntea cu pamântul de mai multe ori la rând, în semn de pocainta sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului omenesc) A avea pulsatii ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frica. Îmi bat tâmplele. ♢ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A functiona dereglat, scotând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul pâna la o anumita distanta, pâna într-un anumit punct. O pusca veche care nu mai batea decât la 100 de pasi. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A latra. ♦ Intranz.si tranz. (Despre astri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ti palaria, sa nu te bata soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critica la ceva. Bate în ciocoi. ♢ Expr. A-si bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fata, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindina, bruma) A cadea (lovind) peste semanaturi, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din lupta; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanta de... Bate în albastru. III. Intranz. si tranz. A emite zgomote ritmice care indica ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite tacanitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ♢ Expr. (Tranz.) A bate o telegrama (sau o depesa) = a da, a transmite o telegrama. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toaca etc.) A emite sunete ritmice cu o anumita semnificatie. – Lat. batt(u)ere.
batjocori, BATJOCORÍ, batjocoresc, vb. IV. Tranz. A face pe cineva sau ceva de râs, de rusine, de ocara; p. ext. a umili, a înjosi. ♦ A necinsti o femeie [Var.: (reg.) batjocurí vb. IV] – Din batjocura.
batjocură, BATJÓCURĂ, batjocuri, s.f. Luare în ras, bataie de joc; vorba, fapta, lucru de râs, de ocara, de insulta. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge, a se face) de batjocura = a fi (sau a ajunge, a se face) de râs, a deveni ridicol. [Var.: batjócora s.f.] – Refacut din batjocuri (pl. lui batjoc înv. "bataie de joc" < bate + joc).
baza, BAZÁ, bazez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) sprijini, a (se) întemeia pe ceva. ♦ Refl. A avea încredere în sprijinul cuiva, a se lasa în nadejdea cuiva; a se bizui. – Din fr. baser.
bază, BÁZĂ, baze, s.f. I. 1. Parte care sustine un corp, o cladire sau un element de constructie; temei, temelie. ♦ Latura a unui triunghi sau a unui poligon ori fata a unui poliedru (care se reprezinta de obicei în pozitie orizontala). ♦ Dreapta care serveste ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formeaza temeiul a ceva, elementul fundamental, esential. ♢ Loc. adj. De baza = fundamental, esential. Fara baza = neîntemeiat, inconsistent. ♢ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe baza de... = în conformitate cu..., pe principiul... ♢ Expr. A avea (ceva) la baza = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substante chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea "economica") Totalitatea relatiilor de productie într-o etapa determinata a dezvoltarii sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care serveste ca punct de plecare pentru o anumita activitate. Baza de aprovizionare. Baza de receptie. Baza de atac. ♢ Baza aeriana = aeroport militar. Baza navala = port militar. Baza sportiva = complex de instalatii sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniana înspre ceafa. II. Corp chimic alcatuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai multi hidroxili, care albastreste hârtia rosie de turnesol, are gust lesietic si, în combinatie cu un acid, formeaza o sare. III. 1. Distanta între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonica. 2. (Electron.) Electrod corespunzator zonei cuprinse între cele doua jonctiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Baza de timp = unitate functionala a unor aparate electronice, care genereaza impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.
bazilică, BAZÍLICĂ, bazilici, s.f. 1. Biserica romano-catolica medievala, în forma de dreptunghi, împartita în interior în trei parti prin siruri de coloane; (azi) nume dat unei biserici sau unei catedrale impunatoare. 2. (La romani) Edificiu public cu interiorul împartit, prin siruri de coloane, în trei sau în cinci parti. – Din fr. basilique, lat. basilica.
băbătie, BĂBĂTÍE, babatii, s.f. (Reg.) Baba. ♦ Nevasta (batrâna). – Cf. b a b a.
băcăniţă, BĂCĂNÍŢĂ, bacanite, s.f. (Rar) Nevasta bacanului2. – Bacan2 + suf. -ita.
băga, BĂGÁ, bag, vb. I. 1. Tranz. si refl. A face sa intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra2. ♢ Expr. (Tranz.) A baga ceva în gura = a mânca. A baga (pe cineva) sub masa = a) a face (pe cineva) sa cada sub masa din cauza ca i s-a dat prea mult de baut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discutie; a înfunda. A(-si) baga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discutie. A baga (ceva) în (sau la) cap = a tine minte un lucru. A baga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) sa înteleaga o problema, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) sa creada un lucru (curios), sa fie obsedat de ceva. A(-si) baga mintile în cap = a se cuminti, a reveni la o comportare conforma cu interesele sale. A baga (cuiva) frica în oase sau a baga pe cineva în sperieti (sau în racori) = a speria rau (pe cineva). A baga (pe cineva) în boala (sau în boale) = a înspaimânta (pe cineva). A baga (pe cineva) în draci = a necaji, a întarâta (pe cineva). (Fam.) A baga pe cineva în viteza = a face (pe cineva) sa lucreze repede, fara ragaz. (Refl.) A se baga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistenta observat de cineva spre a-i câstiga încrederea, a nu slabi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesata) etc. (Tranz.) A baga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari suparari. A o baga pe mâneca = a fi prins cu minciuna, a nu mai sti cum sa îndrepte o greseala, a o sfecli. A baga zâzanie (sau vrajba, intriga) (între oameni) = a învrajbi, a produce discordie. (Arg.) A baga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. si refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Îsi baga toti banii în carti de specialitate. S-a bagat slujbas la primarie. S-a bagat sluga. ♢ Expr. (Tranz.) A baga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujba. (Arg.) A baga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bataie (pe cineva). (Fam.) A baga actele (de casatorie) = a depune actele cerute pentru casatorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A baga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A baga în seama (ceva sau pe cineva) = a da atentie (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A baga de seama = a avea grija (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se baga de seama = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.
bălăbăni, BĂLĂBĂNÍ, balabanesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) deplasa într-o parte si într-alta, adesea cu miscari leganate, sovaitoare; a (se) balangani, a (se) balangai, a balalai, a se bananai. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovai. – Et. nec. sau formatie onomatopeica.
bălmăji, BĂLMĂJÍ, balmajesc, vb. IV. Tranz. 1. A amesteca, a încurca mai multe lucruri. ♦ A zapaci, a ameti pe cineva cu vorba. 2. A vorbi încurcat, îngaimat sau fara rost. [Var.: balmojí, bolmojí vb. IV.] – Din balmos.
băloşi, BĂLOSÍ, balosesc, vb. IV. Refl. (Despre vin, zeama de varza etc.) A deveni balos. – Din balos.
băloşire, BĂLOSÍRE, balosiri, s.f. Faptul de a se balosi; (în special) boala a unor vinuri care se tulbura, devin vâscoase si se întind ca uleiul. – V. balosi.
băloşit, BĂLOSÍT, -Ă, balositi, -te, adj. (Despre vin, zeama de varza etc.) Care a devenit balos, vâscos. – V. balosi.
băni, BĂNÍ, banesc, vb. IV. 1. Tranz. A învesti pe cineva cu titlul de ban2. 2. Intranz. A exercita functia de ban2. – Din ban2.
bănui, BĂNUÍ, banuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimti; a întrevedea o anumita situatie, o anumita solutie etc. 2. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte (rele); a suspecta. 3. Intranz. (Reg.) A se supara pe cineva; a-i face mustrari. 4. Intranz. (Reg.) A regreta, a se cai. – Din magh. bánni.
bănuială, BĂNUIÁLĂ, banuieli, s.f. 1. Presupunere, presimtire, supozitie. 2. Atitudine de neîncredere fata de cineva sau ceva, presupunere ca cineva are o vina sau o intentie rea; suspiciune. – Banui + suf. -eala.
bărbieri, BĂRBIERÍ, barbieresc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) rade. 2. Refl. Fig. A se lauda cu lucruri neadevarate; a minti. [Pr.: -bi-e-] – Din barbier.
bărbişoară, BĂRBISOÁRĂ, barbisoare, s.f. Planta erbacee cu flori galbene, care devin mai târziu albe (Alyssum minimum). – Barba + suf. -isoara.
moar, MOAR s. n. 1. tesatura de matase sau de bumbac mercerizat, cu reflexe lucioase, ondulate, care se schimba dupa pozitia din care e privita. 2. perturbatie vizibila pe ecranul unui televizor constând dintr-o retea de linii cu deplasare aleatorie. (< fr. moire)
băşcălie, BĂSCĂLÍE s.f. (Arg. si fam.; în expr.) A lua (pe cineva) în bascalie sau a face bascalie (de cineva) = a-si bate joc (de cineva), a face de râs pe cineva. – Et. nec.
băşcălios, BĂSCĂLIÓS, -OÁSĂ, bascaliosi, -oase, adj. (Fam.; despre oameni) Care îsi bate joc de cineva sau ia în râs pe cineva; (despre manifestari ale oamenilor) care denota luarea în râs a cuiva sau a ceva. – Bascalie + suf. -os.
bătaie, BĂTÁIE, batai, s.f. I. 1. Lovitura repetata data de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ♢ Loc. vb. A (se) lua la bataie = a (se) bate. ♢ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bataie (sau în batai) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rau. (Fam.) A da bataie = a zori, a grabi. Bataie de cap = framântare a mintii; p. ext. truda, osteneala. Bataie de joc = batjocura; p.ext. fapta urâta, incalificabila. 2. (Înv.) Lupta, batalie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bataie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetata) a unui obiect de altul. ♢ Bataie de aripa (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitura a vatalei la razboiul2 de tesut. ♦ (Concr.) Bateala. ♦ Stârnire a pestelui sau a vânatului. 2. Lovitura data într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în functie. 4. Distanta pâna la care poate ajunge un proiectil, o sageata etc; felul cum trimite o arma proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanta pâna la care poate ajunge vederea cuiva; raza vizuala. 5. (În legatura cu anumite fenomene ale naturii, a caror denumire determina sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cadere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreala, arsita. d) Lumina. 6. (Reg.) Latrat (scurt si ritmic) al câinilor. 7. Boiste. ♦ Epoca în care se împerecheaza cocosii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pamântului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o saritura. 2. (În expr. si loc. adv.) (A cântari) cu bataie = (a cântari) cu putin peste greutatea exacta. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.
bătătorit, BĂTĂTORÍT2, -Ă, batatoriti, -te, adj. 1. (Despre un teren) Care a devenit tare si neted; batut2, batucit, tasat. 2. (Despre palme sau mâini) Cu bataturi (2). – V. batatori.
bătătură, BĂTĂTÚRĂ, bataturi, s.f. 1. Teren batatorit (în fata casei); p. ext. (pop.) ograda, curte (la casele taranesti). 2. Îngrosare a pielii palmelor sau talpilor. ♢ Expr. (Fam.) A calca (pe cineva) pe batatura = a supara, a enerva, a atinge (pe cineva) unde îl doare mai tare. 3. Bateala. – Lat. battitura.
bâjbâi, BÂJBÂÍ, bấjbâi, vb. IV. Intranz. A orbecai (în întuneric, în ceata etc.). ♦ Tranz. A cauta ceva pipaind prin întuneric. ♢ Loc. adv. Pe bâjbâite = pe dibuite, dibuind, bâjbâind. – Formatie onomatopeica.
bântui, BÂNTUÍ, bấntui, vb. IV. 1. Tranz. si intranz. (Despre fortele naturii: la pers.3) A lovi insistent si cu violenta (o regiune, recolta, livezile, satele etc.), producând pagube. A cutreiera. ♦ Tranz. (Despre boli, razboaie, navaliri) A pustii, a devasta, a face ravagii. 2. Tranz. (Înv.) A împila, a chinui, a asupri. ♦ (Reg., în imprecatii) A pedepsi, a bate. Sa (ma) bântuie (Dumnezeu)! - Din magh. bántani.
bârâi, BÂRÂÍ, bấrâi, vb. IV. Tranz. A bodogani; a cicali pe cineva. – Bâr + suf. -âi.
bârfi, BÂRFÍ, bârfesc, vb. IV. Tranz., intranz. si refl. recipr. A (se) vorbi de rau, a (se) ponegri, a (se) defaima, a calomnia, a cleveti. ♦ Tranz. A flecari, a îndruga verzi si uscate. – Et. nec.
bea, BEA, beau, vb. II. 1. Tranz. (Adesea fig.) A înghiti un lichid. ♢ Expr. A bea paharul pâna-n fund = a îndura un necaz, o durere pâna la capat. 2. Intranz. Spec. A consuma bauturi alcoolice. ♢ Expr. (Fam.) A bea în sanatatea (sau în cinstea, pentru succesul) cuiva = a sarbatori pe cineva, consumând bauturi alcoolice în cinstea (si pe socoteala) lui. 3. Tranz. A cheltui, a risipi bani, avere etc. pe bautura. ♢ Expr. A-si bea si camasa = a cheltui totul pe bautura. A-si bea (si) mintile= a bea pâna la inconstienta sau pâna la nebunie. 4. Tranz. (Pop.; în expr.) A bea tutun = a fuma. – Lat. bibere.
becar, BECÁR, becari, s.m. Semn grafic pe portativ care, anulând un bemol sau un diez anterior, indica revenirea la tonul natural al unei note muzicale. – Din fr. bécarre.
belciug, BELCIÚG, belciuge, s.n. 1. Veriga de metal de care se prinde un lacat, un lant etc. ♢ Expr. A pune (sau a atârna cuiva) belciugul în nas = a pune stapânire (pe cineva), a avea (pe cineva) în mâna. (Fam.) A (nu) fi câstigat la belciuge = a (nu) fi considerat o persoana careia i se poate cere orice fel de serviciu. 2. Brat de râu care în perioadele de seceta ramâne ca un lac sinuos. – Din. sl. bĕličugŭ.
belea, BELEÁ, belele, s.f. (Fam.) Întâmplare neprevazuta care aduce necaz; pacoste, bucluc. ♢ Expr. A da de belea = a avea o suparare, un necaz. ♦ Fiinta care provoaca numai neplaceri, necazuri, încurcaturi. – Din. tc. belâ.
benă, BÉNĂ, bene, s.f. 1. Parte a autocamionului în care se încarca materialele. 2. Cupa metalica la macarale, elevatoare etc. – Din fr. benne.
beneficia, BENEFICIÁ, beneficiez, vb. I. 1. Intranz. A trage folos; a profita, a avea un câstig de pe urma cuiva sau din ceva. [Pr.: -ci-a] – Din fr. bénéficier.
beneficiar, BENEFICIÁR, -Ă, beneficiari, -e, s.m. si f. Persoana, colectivitate sau institutie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii. [Pr.: -ci-ar] – Din fr. bénéficiaire, lat. beneficiarius.
beneficiu, BENEFÍCIU, beneficii, s.n. Câstig, profit sau folos pe care-l are cineva din ceva; profit financiar al unei întreprinderi, reprezentând diferenta dintre veniturile realizate si cheltuielile ocazionate de acestea. ♢ Expr. Sub beneficiu de inventar = în mod provizoriu, sub rezerva controlului ulterior. – Din fr. bénéfice, lat. beneficium.
benevol, BENEVÓL, -Ă, benevoli, -e, adj. Facut de bunavoie; facultativ. – Din fr. bénévole, lat. benevolus.
benga, BÉNGA subst. (Fam.; în expr.) A-l lua benga (pe cineva) = a-l lua dracul, a o pati; a muri. – Din tig. benga.
berneveci, BERNEVÉCI s.m. pl. (Reg.) Pantaloni taranesti largi, facuti din stofa groasa. [Var.: bernevíci, bernivíci s.m. pl.] – Din bg. benevreci.
bernevici, BERNEVÍCI s.m. pl. v. berneveci.
bernivici, BERNIVÍCI s.m. pl. v. berneveci.
mnemoniza, MNEMONIZÁ vb. tr. a face ceva sa fie usor de memorizat. (< fr. mnémoniser)
beschie, BÉSCHIE, beschii, s.f. Ferastrau format dintr-o pânza lata, prevazut cu doua mânere pentru a putea fi actionat de doua persoane. [Var.: béschie s.f.] – Cf. bg. b i č k i j a.
bestiar, BESTIÁR, bestiare, s.n. Antologie medievala de fabule sau de povestiri alegorice cu animale. [Pr.: -ti-ar] – Din fr. bestiaire.
beşteli, BESTELÍ, bestelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A face pe cineva de ocara, a mustra pe cineva cu ocari, cu insulte. – Et. nec.
bevatron, BEVATRÓN, bevatroane s.n. (Fiz.) Accelerator de particule. [Sil. -tro-] – Din fr. bévatron.
biberet, BIBERÉT, bibereti, s.m. 1. Blanita de culoare maro-roscata imitând blana de biber, obtinuta prin sacrificarea mieilor carnabat de câteva luni. 2. Plus de culoare gri sau maro, din lâna sau din fibre sintetice, cu tuseu moale, folosit pentru gulere, caciuli etc. – Din germ. Biberet.
biberon, BIBERÓN, biberoane, s.n. Sticluta prevazuta cu un vârf de cauciuc în forma de sfârc, care serveste la alaptarea artificiala a sugarilor. ♦ (Impr.) Vârful de cauciuc în forma de mamelon al unui biberon. – din fr. biberon.
bibi, BIBÍ subst. invar. (Frantuzism; fam.) Termen de mângâiere pentru cineva drag, iubit. – Din fr. bibi.
bibliofilie, BIBLIOFILÍE s.f. Pasiunea de a cunoaste, de a evalua si de a colectiona carti rare si pretioase. 2. Ramura a bibliofiliei care se ocupa cu studiul cartilor rare si al valorii lor artistice. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliophilie.
bicentenar, BICENTENÁR, -Ă, bicentenari, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care dureaza de doua secole, care a împlinit doua sute de ani. 2. S.n. Împlinire a doua secole de la un eveniment (important); a doua suta aniversare a unui eveniment. – Din fr. bicentenaire.
biciui, BICIUÍ, biciuiesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi cu biciul. ♦ Tranz. A lovi cu ceva (subtire ca biciul), producând usturime; a flagela; a cravasa. 2. Tranz. Fig. A critica, a satiriza fara crutare. [Prez. ind. si bíciui. – Var.: (reg.) zbiciuí vb. IV] – Bici + suf. -ui.
bidiviu, BIDIVÍU, bidivii, s.m. Cal tânar, iute si frumos. [Var.: (reg.) bidibíu, bididíu s.m.] – Din tc.bedevî.
bifurcare, BIFURCÁRE, bifurcari, s.f. Faptul de a se bifurca; (concr.) loc unde se bifurca ceva; bifurcatie. – V. bifurca.
bigă, BÍGĂ, bigi, s.f. Aparat format din doua sau trei brate de sprijin unite printr-o bara prevazuta de scripeti, cu ajutorul careia se încarca sau se descarca marfurile în porturi. – Din fr. bigue.
bigot, BIGÓT, -Ă, bigoti, -te, adj., s.m. si f. (Persoana) care urmeaza cu mare severitate toate preceptele rituale ale unei religii; (om) habotnic; bisericos. – Din fr. bigot.
bilet, BILÉT, bilete, s.n. 1. Scrisoare de câteva rânduri. 2. Bucata mica de hârtie sau de carton imprimat care da dreptul la intrarea (si ocuparea unui loc) într-o sala de spectacol, într-o arena sportiva etc. • Bilet de banca = hârtie de valoare emisa de o banca, prin care acesta se obliga sa plateasca detinatorului, la prezentare, suma înscrisa pe hârtie. Bilet de ordin = hârtie prin care o persoana se obliga sa plateasca altei persoane o anumita suma de bani la cererea acesteia din urma; cambie. – Din fr. billet. Cf. it. b i g l i e t t o.
bindisi, BINDISÍ, bindisesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A-i pasa, a se sinchisi de ceva. [Var.: (înv.) bihindisí vb. IV] – Din ngr. beghendízo.
bine, BÍNE adv., s.n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ♢ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învatatura, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (sa...) = a(-i) veni cuiva la îndemâna; a fi avantajat de o situatie prielnica. ♢ (În formule de salut) Bine ai (sau ati) venit (sanatos, sanatosi)! ♢ (Referitor la sanatate) A se simti bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, bautura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ti-e bine? = a) (ce), nu esti sanatos? ai o slabiciune fizica?; b) (ce), esti nebun? nu esti în toate mintile? 2. În concordanta cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Sa te porti bine cu oricine. ♦ Expr. (Fam. si ir.) Bine ti-a facut! = asa trebuia, asa se cuvenea sa-si faca (pentru purtarea ta urâta, condamnabila)! ♦ În concordanta cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cânta si danseaza bine. Cu rochia asta iti sade bine. ♢ Barbat sau femeie bine facut(a) = barbat sau femeie chipes(a). ♦ În concordanta cu adevarul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine ca asa stau lucrurile. Sa stiu bine ca mor, si nu ma las pâna nu-mi aflu dreptatea! ♢ De-a binelea = de-adevarat, cu adevarat. ♦ (Având valoarea unei afirmatii) Bine, am sa procedez cum vrei tu! ♢ Expr. (Ca) bine zici = (ca) zici asa cum trebuie. Ei bine... = dupa cum spuneam... ♦ Cu grija, cu atentie. Uita-te bine si învata. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani si mai bine. ♦ Mult si prielnic. A plouat bine. A mâncat si a baut bine. II. S.n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ♢ Om de bine = om care actioneaza în folosul, în sprijinul, care ajuta pe cei din jurul sau. ♢ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Sa-ti (sau sa va) fie de bine! = a) sa-ti (sau sa va) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (gresit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lauda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândete, cu întelegere, cu bunavointa fata de cineva suparat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca stiinta. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, placut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc dupa gr. Agathos, germ. das Gut).
binecrescut, BINECRESCÚT, -Ă, binecrescuti, -te, adj. Care a primit o educatie aleasa; cu purtari cuviincioase. – Bine + crescut (dupa fr. bien-élevé). [idem DEX'84]
binecuvânta, BINECUVÂNTÁ, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revarsa gratia divina; a blagoslovi. ♦ (Despre preoti) A revarsa harul divinitatii asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ♦ P.anal. A dori prosperitate si fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lauda, a slavi pe Dumnezeu. ♦ P. anal. A lauda, a preamari pe cineva în semn de recunostinta. [Prez. ind. si: (rar) binecuvấnt] – Bine + cuvânta (dupa sl. blagosloviti).
binecuvântare, BINECUVÂNTÁRE, binecuvântari, s.f. Actiunea, formula sau gestul de a binecuvânta; benedictiune, blagoslovire, blagoslovenie. ♢ Expr. A (sau a-si) da binecuvântarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba. – V. binecuvânta.
binevenit, BINEVENÍT, -Ă, bineveniti, -te, adj. Care soseste la momentul oportun; care face placere, bucurie venind. – Bine + venit (dupa fr. bienvenu). [idem DEX'84]
binevoi, BINEVOÍ, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea dispozitie, o atitudine favorabila fata de o cerere, de o plângere etc; a catadicsi, a cabulipsi. – Bine + voi.
binevoitor, BINEVOITÓR, -OÁRE, binevoitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care are bunavointa; amiabil. ♦ P.ext. Amabil, prietenos. [Pr.: -vo-i-] – Binevoi + suf. -tor.
biniş, BINÍS, binisuri, s.n. Haina boiereasca lunga de ceremonie, cu mânecile largi si despicate, strânsa pe bust si larga în poale, captusita cu blana si devenita cu timpul îmbracaminte a vechilor lautari. [Var.: (înv. si reg.) benís s.n.] – Din tc. binis.
binişor, BINISÓR adv. Diminutiv al lui bine. •• Cu bagare de seama; fara graba, cu calm. ♢ Expr. Sezi binisor! = fii cuminte! astâmpara-te! ♦ Cu blândete, prietenos. ♢ Expr. (Substantivat) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binisorul = (a proceda) cu blândete, cu rabdare, cu tact. – Bine + suf. -isor.
binocular, BINOCULÁR, -Ă, binoculari, -e, adj. Prevazut cu doua oculare. ♦ Care poate fi vazut cu amândoi ochii. – Din fr. binoculaire.
mizide, MIZÍDE s. n. pl. ordin de crustacee marine, salmastricole si dulcicole, asemanatoare crevetelor. (< lat. mysidaceae)
biomecanică, BIOMECÁNICĂ s.f. Stiinta care studiaza, pe baza mecanicii generale, structura, evolutia si functiile aparatului motor al animalelor si al omului. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biomécanique.
mizeros, MIZERÓS, -OÁSĂ adj. care se afla în mizerie; nevoias. (< fr. miséreux)
bioritmogramă, BIORITMOGRÁMĂ, bioritmograme, s.f. (Biol.) Grafic al evolutiei bioritmului. [Pr.: bi-o-] – De la bioritm (dupa diagrama, cardiograma).
biostazie, BIOSTAZÍE s.f. (Geol.) Faza de stabilitate în evolutia reliefului datorata absentei eroziunii, în conditiile existentei unei paturi permanente de vegetatie. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biostasie.
birocratizare, BIROCRATIZÁRE s.f. Faptul de a deveni birocratic, de a se afla sub influenta birocratiei. – V. birocratiza.
biserică, BISÉRICĂ, biserici, s.f. 1. Cladire destinata celebrarii unui cult crestin. ♢ Expr. A lua calea bisericii = a deveni evlavios, pios. A (nu) fi usa de biserica = a (nu) respecta morala religioasa, a (nu)-si îngadui abateri de la morala religioasa, a (nu) duce o viata pioasa; p. ext. a (nu) fi cinstit, a (nu) fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la biserica = a nu da importanta convenientelor sociale; a nu se sfii sa spuna cuiva în fata lucruri neplacute. 2. Institutia crestinismului în ansamblu. 3. Comunitate religioasa de acelasi cult. Biserica ortodoxa. - Lat. basilica.
blajin, BLAJÍN, -Ă, blajini, -e, adj. (Adesea fig.) Blând, omenos, pasnic. ♦ (Despre fizionomia, firea, manifestarile oamenilor) Care exprima bunatate, blândete. ♦ (Substantivat, f. pl. art.; mitol. pop.) Fiinte blânde si evlavioase care traiesc departe de lume, pe apa Sâmbetei. – Din sl. blažĕnŭ.
blat, BLAT2 s.n. (Arg.; în expr.) A calatori (sau a merge) pe blat sau a face blatul, se spune despre cineva care calatoreste fara bilet sau abonament într-un mijloc de transport. – Et. nec.
blaza, BLAZÁ, blazez, vb. I. Refl. si tranz. A(-si) toci, a(-si) pierde sau a face sa piarda intensitatea simturilor si a emotiilor; a (se) dezgusta, a deveni sau a face sa devina indiferent. – Din fr. blaser.
blegi, BLEGÍ, blegesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre urechi) A se face bleg (1). 2. (Despre oameni) A deveni bleg (2); a se bleojdi2. – Din bleg.
blid, BLID, blide, s.n. (Pop.) 1. Vas de lut, de lemn sau de tinichea în care se pun bucatele; strachina. ♢ Expr. A mânca dintr-un blid cu cineva = a fi în mare intimitate cu cineva. Pe (sau pentru) un blid de linte = pentru o rasplata neînsemnata (primita ca pretul unei josnicii). 2. (La pl.) Vase de bucatarie. – Din sl. bliudu.
blindat, BLINDÁT, -Ă, blindati, -te, adj. Prevazut cu un blindaj. ♦ (Substantivat, n.) Vehicul de lupta prevazut cu un blindaj (1). ♦ (Despre unitati militare) Care dispune de mijloace de lupta prevazute cu blindaje (1). – V. blinda.
bliţ, BLIŢ s.n. Sursa de lumina proprie, intensa si de scurta durata, cu care este prevazut un aparat fotografic si care se aprinde simultan cu deschiderea obturatorului. ♢ Blit secundar = blit comandat pe cale optica de lumina blitului principal, asigurându-se o sincronizare perfecta. [Scris si: blitz] – Cuv. germ.
bluza, BLUZÁ, pers.3 bluzeaza, vb. I. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni bluzat. – Din bluzat (derivat regresiv).
boa, BÓA s.m. invar. 1. Sarpe tropical, carnivor si neveninos, lung de câtiva metri, care-si ucide prada înainte de a o înghiti încolacindu-se în jurul ei si sufocând-o (Boa constrictor). 2. Fâsie lunga de blana sau de pene, purtata altadata de femei în jurul gâtului. – Din fr., lat. boa.
boacăn, BOÁCĂN, -Ă, boacani, -e, adj. (Fam.; despre acte si actiuni ale omului) Care are caracter de mare gafa, de mare nerozie, care este din cale-afara de prostesc. ♢ Expr. A facut una boacana sau a facut-o boacana = a facut ceva din cale-afara de nepotrivit, de prostesc. – Et. nec.
miză, MÍZĂ s. f. 1. suma de bani pe care o pune fiecare participant la un joc de noroc si care revine câstigatorului. 2. obiectul unei dispute, al unui litigiu; (fig.) fapt scontat. (< fr. mise)
boală, BOÁLĂ, boli, s.f. 1. (La om si la animale) Modificare organica sau functionala a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afecteaza organismul; maladie, afectiune, betesug. ♢ Boala somnului = boala infectioasa grava transmisibila prin întepatura mustei tete. Boala papagalilor = psitacoza. ♢ (Pop.) Boala copiilor = epilepsie. Boala lunga (sau mare) = febra tifoida. Boala seaca = tuberculoza pulmonara. Boala de zahar = diabet. ♢ Expr. A baga pe cineva în (toate) boale(le) = a supara, a irita, a enerva pe cineva, a face pe cineva sa sufere din punct de vedere moral, a-l face sa se simta prost. ♦ (La plante, la vin etc.) Modificare organica, patologica sau biochimica. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, lenese, naravase. 3, (Fam.) Capriciu, pasiune pentru ceva (sau cineva). ♢ Expr. A avea boala pe cineva = a avea ciuda, necaz, pica, invidie pe cineva. [Pl. si: boale] – Din sl. bolĩ.
mizantropie, MIZANTROPÍE s. f. neîncredere, dispret, ura fata de oameni; tendinta patologica de a evita societatea. (< fr. misanthropie)
bobot, BÓBOT, bobote, s.n. 1. (Înv. si reg.; precedat de "în", "din") Întâmplare. ♢ Expr. A vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) în bobote (sau în bobot) = a vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) fara rost, la întâmplare, fara socoteala, într-aiurea. 2. (Reg.) Acces (de furie, de mânie). [Var.: bóbota s.f.] – Din bg., scr. bobot.
bocăni, BOCĂNÍ, bocanesc, vb. IV. Intranz. A ciocani, a izbi cu un obiect tare în ceva. – Boc + suf. -ani.
bocănit, BOCĂNÍT s.n. Actiunea de a bocani si rezultatul ei; zgomot produs prin izbirea cu un obiect tare în ceva; bocaneala, bocanitura. – V. bocani.
bodogăni, BODOGĂNÍ, bodoganesc, vb. IV. Tranz. A bombani suparat, spunând ceva nedeslusit. ♦ Intranz. A bombani (de ciuda sau de suparare). – Et. nec.
mixt, MIXT, -Ă I. adj. compus din elemente eterogene; ames-tecat. o scoala (sau clasa) ~a = scoala (clasa) frecventata de elevi de ambele sexe; cor ~ = cor format din voci barbatesti si femeiesti; (mat.) numar ~ = numar format din numere întregi si din fractii. II. s. f. pl. produse miniere naturale din minerale diferite, concrescute. ♢ produse intermediare continând atât materiale utile, cât si sterile. (< fr. mixte, lat. mixtus)
bogat, BOGÁT, -Ă, bogati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Om) care dispune de multe si mari mijloace materiale, care are multi bani; (om) avut. 2. Adj. Care se afla, care contine ceva în cantitate mare. Fructele sunt bogate în vitamine. ♦ (Despre flori) Învolt. ♦ Manos, roditor. 3. Adj. (Despre lucruri) Scump, de mare valoare; fastuos, luxos. – Din sl. bogatŭ.
bogdaproste, BOGDAPRÓSTE interj. (Pop.; adesea substantivat) Cuvânt de multumire adresat celui care da ceva de pomana. ♢ Loc. adj. De bogdaproste = de pomana. ♢ Expr. Ca un pui de bogdaproste = (despre copii) nenorocit, prapadit. (Fam.) A umple de bogdaproste = a ocarî (2). [Var.: bodapróste interj.] – Din bg. bog da prosti.
boierie, BOIERÍE, boierii, s.f. Calitate, situatie de boier; rang, titlu de boier, functie în statul medieval detinuta de un boier. ♦ (Fam.) Atitudine, trai, maniere, comportare de boier. – Boier + suf. -ie.
bolborosire, BOLBOROSÍRE, bolborosiri, s.f. Faptul de a bolborosi, zgomot facut de ceva care bolboroseste; bolboroseala, bolborosit. – V. bolborosi.
bolşevic, BOLSEVÍC, -Ă, bolsevici, -ce, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Adept al bolsevismului. 2. Adj. Care apartine bolsevismului sau bolsevicilor (1), privitor la bolsevism sau la bolsevici; propriu, caracteristic bolsevicilor sau bolsevismului. – Din rus. bol'ševizm, fr. bolchevik.
bolşevism, BOLSEVÍSM s.n. Curent de gândire politica comunista, aparut în Rusia la începutul sec. XX. – Din rus. bol'ševizm, fr. bolchevisme.
bombardă, BOMBÁRDĂ, bombarde, s.f. Masina de razboi cu care, în evul mediu, se aruncau bolovani sau alte proiectile grele asupra fortificatiilor. ♦ Tun de calibru mare; balimez. – Din fr. bombarde.
bombăni, BOMBĂNÍ, bombanesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi pentru sine, încet si fara a articula raspicat sunetele. ♦ Tranz. A sâcâi pe cineva, aratându-i nemultumirea prin vorbe spuse parca pentru sine. 2. (Despre copiii mici) A produce sunete nearticulate. – Formatie onomatopeica.
bonetă, BONÉTĂ, bonete, s.f. 1. Acoperamânt de cap confectionat din pânza sau din stofa, fara boruri sau cozoroc, purtat de femei, de copii, de bucatari, medici, laboranti, militari etc. 2. (În sintagma) Boneta frigiana = un fel de caciulita de lâna cu vârful îndoit înainte, devenita în timpul Revolutiei Franceze (1789-1794) simbol al libertatii. – Din fr. bonnet.
boraci, BORÁCI s.n. Unealta portabila, actionata manual, prevazuta cu un burghiu miscat de o roata cu clichet si cu ajutorul careia se dau gauri în piesele metalice mari, greu transportabile. – Cf. germ B o h r e r.
bord, BORD, borduri, s.n. Marginea din stânga sau cea din dreapta a puntii unei ambarcatii (mari). ♢ Jurnal de bord = registru în care se înregistreaza toate evenimentele importante petrecute în cursul calatoriei unei ambarcatii sau a unui avion. ♢ Loc. adv. Pe (sau la) bord = în ambarcatie; p. anal. în avion. ♢ Expr. A arunca peste bord = a renunta la ceva ca nefiind de folos. – Din fr. bord.
boreasă, BOREÁSĂ, borese, s.f. (Reg.) Nevasta. – Din boiereasa.
boscorodi, BOSCORODÍ, boscorodesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A vorbi (singur) spunând vorbe neîntelese. 2. Tranz. A face cuiva întruna observatii; a mustra mereu pe cineva. 3. Tranz. (Pop.) A descânta, a vraji. – Cf. ucr. b o ž k o r o d i t y.
bot, BOT, boturi, s.n. 1. Partea anterioara a capului unor mamifere, cuprinzând gura (si nasul). ♢ Expr. A bea la botul calului = a bea înca un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeala. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tacere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se sterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit sa renunte (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neasteptate, fata în fata. (Fam.) A-si baga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, si unde trebuie, si unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trai în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supara, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascutita sau lunguiata a unui obiect; vârf; partea din fata a unui vehicul cu tractiune mecanica. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.
botanic, BOTÁNIC, -Ă, botanici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta care se ocupa cu studiul structurii si dezvoltarii plantelor, al originii si evolutiei lor etc. 2. Adj. Care apartine botanicii (1), care se refera la botanica. ♢ Gradina botanica = gradina în care sunt prezentate colectii de plante vii, cultivate în conditii naturale sau de sera. – Din fr. botanique.
boteza, BOTEZÁ, botez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) supune botezului (1). 2. Tranz. A stropi cu agheasma pe credinciosi si casele lor. ♦ Fig. (Fam.) A uda, a stropi. ♢ Expr. (Fam.) A boteza laptele (sau vinul, rachiul etc.) = a adauga apa în lapte (sau în vin etc.). 3. Tranz. A avea calitatea de nas sau de nasa la botezul (1) cuiva. 4. Tranz. A pune cuiva sau la ceva un nume (de batjocura); a supranumi; a porecli. – Lat. batizare (= baptizare).
botezat, BOTEZÁT, -Ă, botezati, -te, adj. 1. Care a primit botezul (1), devenind crestin. 2. (Fam.; despre lapte, bauturi etc.) Falsificat, subtiat, înmultit cu apa. – V. boteza.
botriocefal, BOTRIOCEFÁL, botriocefali, s.m. Vierme intestinal din clasa cestodelor în forma de panglica, având o lungime de 8-12 m si prevazut cu doua botridii, care traieste parazit în intestinul subtire al omului si al unor animale care au mâncat peste infectat cu larvele acestui parazit (Diphyllobothrium latum). [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothriocéphale.
boţ, BOŢ2, boturi, s.n. Bucata de parâma sau de lant care serveste la manevrarea lanturilor unei ancore. – Din rus. bot.
bou, BOU, boi, s.m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tractiune si mai ales pentru carne (Bos taurus). ♢ Bou sur = bour. ♢ Expr. A nu-i fi (cuiva) toti boii acasa = a fi rau dispus. S-a dus bou si s-a întors vaca, se spune despre cineva care n-a reusit sa învete nimic, care nu s-a lamurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui barbat. 2. Compuse: bou-de-mare = peste marin mic, de culoare cafenie sau cenusie-închis, cu capul gros si lataret si cu ochii asezati în partea superioara a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-balta = a) nume dat la doua specii de broasca, una având pe pântece pete rosii (Bombinator igneus), iar cealalta pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-balta; b) pasare de balta cu ciocul lung si ascutit, galbena-verziue pe spate, cu capul negru si cu gâtul alb; buhai-de-balta (Botaurus stellaris); c) (si în forma bou-de-apa) gândac mare de apa de culoare neagra, cu picioarele acoperite de peri desi si lungi si adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufnita; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) radasca; b) (si în forma boul-popii) buburuza. – Lat. bovus (= bos, bovis).
bovindou, BOVINDÓU, bovindouri, s.n. Iesitura pe fatada unei cladiri, ca un balconas închis, prevazuta cu una sau cu mai multe ferestre. – Din engl. bow-window.
braghină, BRÁGHINĂ s.f. Soi autohton de vita de vie, cu boabe rare, rosii, care se coc devreme. – Et. nec.
brahilogie, BRAHILOGÍE s.f. Tip de elipsa care consta în evitarea repetarii unui element al frazei exprimat anterior. – Dupa fr. brachyologie.
branhiopod, BRANHIOPÓD, branhiopode, s.n. (La pl.) Ordin de crustacee de apa dulce, cu corpul segmentat si cu apendice toracice prevazute cu o excrescenta, care serveste la respiratie (Branchiopoda); (si la sg.) animal din acest ordin. [Pr.: -hi-o-] – Din fr. branchiopodes.
braţ, BRAŢ, brate, s.n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot si umar; partea de la umar pâna la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ♢ Loc. adv. În brate = cu bratele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Brat) la brat (sau de brat) = cu bratul trecut pe sub bratul altuia. ♢ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) bratul = a trece bratul sub bratul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) brat = a sprijini pe cineva, ducându-l de brat. (A primi sau a astepta etc. pe cineva) cu bratele deschise = (a primi sau a astepta etc. pe cineva) cu mare placere. A lua (pe cineva sau ceva) în brate = a apara, a sustine, a lauda (pe cineva sau ceva). A fi bratul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în bratele cuiva = a ajunge (sau a lasa pe cineva) la discretia cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde si duce în brate (1). Un brat de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brate de munca = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamana cu bratul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capat cu sistemul respectiv si care serveste la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei miscari. 5. Parâma legata la capatul unei vergi si care serveste la manevrarea laterala a acesteia. 6. Distanta de la un punct fix la linia de actiune a unei forte. 7. Ramificatie a cursului principal al unei ape curgatoare. ♢ Brat mort = ramificatie parasita a unei ape, alimentata numai la revarsari. – Lat. brachium.
braţetă, BRAŢÉTĂ s.f. (Fam.; în expr.) A merge cu cineva (sau a lua pe cineva) la brateta = a merge cu cineva (sau a lua pe cineva) de brat. – Din it. [a] bracetto (modificat dupa brat).
bravadă, BRAVÁDĂ, bravade, s.f. Actiune sau vorba prin care bravezi pe cineva sau ceva; cutezanta, sfidare. – Din fr. bravade.
brazdă, BRÁZDĂ, brazde, s.f. 1. Fâsie îngusta de pamânt, taiata si rasturnata cu plugul; urma ramasa în pamânt dupa plug; brazdatura. ♢ Loc. adj. Din (sau de) brazda = (despre vite de jug) din dreapta. ♢ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazda = a îndrepta pe cineva; a-l face sa se acomodeze. A se da pe brazda = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situatie, a se acomoda. 2. Bucata de pamânt înierbata, de forma paralelipipedica, desprinsa de pe terenurile acoperite cu iarba, care serveste la ornarea parcurilor, la protejarea taluzurilor etc. ♢ Brazda de udare = element provizoriu al sistemului de irigatie, prin care apa este adusa la radacina plantelor. 3. Rând de iarba, de grâu etc. cosit; polog1. 4. Strat de legume sau de flori; razor1. 5. Urma, dâra, pârtie. ♦ Crestatura. 6. Fig. Zbârcitura, cuta a fetei; rid. – Din sl. brazda.
miting, MÍTING s. n. întrunire publica pentru discutarea unor importante evenimente politice. ♢ manifestatie sportiva de masa. (< engl., fr. meeting)
brăcuit, BRĂCUÍT, -Ă, bracuiti, -te, adj. (Reg.) Care a devenit brac2; din care au ramas bracurile2. – V. bracui.
brâncă, BRẤNCĂ1 s.f. 1. Boala contagioasa, specifica porcilor, caracterizata prin lipsa poftei de mâncare si aparitia unor pete violacee. 2. (Pop.) Erizipel. 3. Planta erbacee fara frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în forma de spic, folosita în medicina veterinara (Salicornia herbacea) ♢ Compuse: brânca-porcului = a) planta erbacee cu tulpina si frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia scopolii); b) cinstet; brânca-ursului = a) crucea-pamântului; b) bradisor (2). 4. Ciuperca cu palaria întinsa si rasfrânta, prevazuta cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.
brâncă, BRẤNCĂ2, brânci, s.f. 1. (Reg., În limba literara numai în loc. si expr.) mâna ♢ Loc. adv. Pe (sau în) brânci = pe mâini si pe picioare, de-a busilea, târându-se. ♢ Expr. A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (sau a se târî) pe mâini si pe picioare, de-a busilea. A cadea în (sau pe brânci) = a cadea istovit (de oboseala). A munci (sau a da, a lucra) pe (sau în) brânci = a munci pâna la istovire. 2. (Pop.; în forma brânci) Împunsatura, ghiont, izbitura. ♢ Expr. A-i da inima brânci = a simti un imbold pentru (a face) ceva. 3. (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; laba. [Pl. si: (2, n.) brânciuri – Var.: brânci s.m.] – Lat. branca.
brânză, BRẤNZĂ, (2) brânzeturi, s.f. 1. Produs alimentar obtinut prin coagularea si prelucrarea laptelui. ♢ Expr. (Fam.) A nu fi nici o brânza (de cineva) = a nu fi bun de nimic. (Fam.) A nu face nici o brânza = a nu realiza nimic; a nu fi bun de nimic. (Pop.) (Duca-se sau du-te etc.) opt cu-a brânzei sau opt (si) cu-a brânzei noua, se zice când scapi (sau doresti sa scapi) de o persoana suparatoare. 2. (La pl.) Diferite sortimente de brânza (1), de cascaval etc. – Et. nec.
brânzăreasă, BRÂNZĂREÁSĂ, brânzarese, s.f. Femeie care face sau vinde brânza; nevasta de brânzar. – Brânzar + suf. -easa.
breaslă, BREÁSLĂ, bresle, s.f. 1. (În societatea medievala) Asociatie de mestesugari de aceeasi bransa, creata pentru apararea intereselor comune; organizatie închisa a mesterilor. 2. Nume dat organizatiilor profesionale formate din muncitori si patroni; corporatie. 3. Meserie; p. ext. profesiune. 4. (Înv.) Trupa de soldati recrutata din breslasi (1) si din diferite categorii ale burgheziei. – Din sl. bratĩstvo.
breaz, BREAZ, -Ă, breji, -ze, adj. 1. (Despre animale) Cu o pata alba în frunte sau cu o dunga alba pe bot. ♢ Expr. A cunoaste (pe cineva) ca pe un cal breaz = a cunoaste foarte bine (pe cineva). 2. Fig. (Ir.; despre oameni) Destept, istet, grozav. – Din bg. breaz.
bretea, BRETEÁ, bretele, s.f. 1. (La pl.) Obiect de îmbracaminte barbateasca confectionat din doua fâsii de elastic, pânza, piele etc. care se trec peste umeri, prinzându-se în fata si în spate de pantaloni pentru a-i sustine. 2. Fâsie de pânza, matase, panglica etc. cu care sunt prevazute unele obiecte de îmbracaminte spre a le sustine pe umeri. – Refacut din pl. bretele (< fr. bretelles).
bretesă, BRETÉSĂ, bretese, s.f. 1. Lucrare de fortificatie medievala care întarea alta fortificatie. 2. Armatura mobila a coifului care apara nasul. – Din fr. bretesse.
brevă, BRÉVĂ, breve, s.f. Scrisoare papala, mai putin solemna decât bula. – Din it. brève.
brevet, BREVÉT, brevete, s.n. Document oficial acordat de o autoritate (de stat) prin care se confera unei persoane o distinctie, o calitate în virtutea careia are anumite drepturi speciale. ♢ Brevet de inventie = document pe care organul de stat competent îl elibereaza inventatorului sau persoanei careia acesta i-a transmis drepturile sale si prin care se recunoaste dreptul acestora de a exploata exclusiv inventia un anumit timp; patenta. – Din fr. brevet.
breveta, BREVETÁ, brevetez, vb. I. Tranz. A recunoaste o inventie printr-un brevet; a patenta. – Din fr. breveter.
brevetare, BREVETÁRE, brevetari, s.f. Faptul de a breveta. – V. breveta.
brevetat, BREVETÁT, -Ă, brevetati, -te, adj. (Despre inventii) care a fost recunoscut printr-un brevet; patentat (1). – V. breveta.
breviar, BREVIÁR, breviare, s.n. 1. Lucrare în care sunt expuse sumar notiuni, date etc. dintr-un anumit domeniu. 2. Carte care cuprinde slujbele si rugaciunile pe care preotii si calugarii catolici trebuie sa le faca sau sa le rosteasca la anumite ore din zi. [Pr.: -vi-ar] – Din fr. bréviaire, lat. breviarium.
brevilin, BREVILÍN, -Ă, brevilini, -e, s.m. si f. Tip constitutional, în antropologie, caracterizat prin trup si membre scurte si groase. – Din fr. bréviligne.
brevilocvent, BREVILOCVÉNT, adj. (Livr.) Scurt în expunere. – Din it. breviloquente.
brevilocvenţă, BREVILOCVÉNŢĂ s.f. (Livr.) Însusirea de a fi brevilocvent. – Din it. breviloquenza.
bricolă, BRICÓLĂ, bricole, s.f. Masina de razboi asemanatoare cu balista, folosita mai ales în evul mediu. – Din fr. bricole, it. briccola.
briozoar, BRIOZOÁR, briozoare, s.n. (La pl.) Clasa de nevertebrate mici, marine sau de apa dulce, care traiesc fixate pe fundul apei sau pe obiecte din apa, alcatuind colonii cu aspect de muschi (Bryozoa); (si la sg.) animal din aceasta clasa [Pr.: bri-o-zo-ar] – Din fr. bryozoaires.
briptă, BRÍPTĂ, bripte, s.f. (Reg.) Cutit sau briceag primitiv, cu mâner de lemn. ♦ Expr. A lua (pe cineva) la bripta = a bate (pe cineva). – Din scr. britva, ucr. brytva.
mistifica, MISTIFICÁ vb. tr. a denatura, a contraface adevarul; a însela; a falsifica. (< fr. mystifier, it. mistificare)
misticism, MISTICÍSM s. n. conceptie ideologico-idealista asupra lumii, la baza careia sta credinta în existenta unor forte supranaturale cu care omul ar putea comunica prin revelatie, intuitie, extaz; mistica. (< fr. mysticisme)
brodi, BRODÍ, brodesc, vb. IV. (Pop. si fam.) 1. Tranz. (Adesea ir.) A sfârsi cu bine un lucru, a (o) nimeri (adesea din întâmplare). ♢ Loc. adv. Pe brodite = la întâmplare, la nimereala. 2. Refl. A se gasi din întâmplare (undeva); a se nimeri, a se potrivi. – Din sl. broditi.
bronza, BRONZÁ, bronzez, vb. I. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz. 2. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni aramiu, negru la piele, datorita soarelui; a (se) înnegri, a (se) pârli. – Din fr. bronzer.
broşă, BRÓSĂ, brose, s.f. 1. Bijuterie feminina prevazuta cu un ac, care se poarta prinsa de rochie, de haina etc. 2. Unealta de aschiere cu taisuri multiple, folosita la prelucrarea suprafetei (interioare sau exterioare) a unor piese metalice. – Din fr. broche.
browning, BROWNING, browninguri, s.n. Revolver cu încarcator automat. [Pr.: bráuning] – Cuv. engl.
brudiu, BRUDÍU, -ÍE, brudii, adj. (Reg.) Tânar, nevârstnic; p. ext. fara judecata; brudnic. – Et. nec.
mister, MISTÉR1 s. n. 1. (pl.) ritual religios secret în Grecia si Roma antica, la care participau numai cei initiati. 2. doctrina religioasa care nu era împartasita decât unui numar restrâns de initiati. ♢ dogma religioasa crestina care trebuie primita asa cum este si care se crede a fi inaccesibila ratiunii. 3. lucrare dramatica medievala cu subiect biblic si hagiografic. 4. ceea ce este necunoscut, neînteles, înca inexplicabil; taina; secret. (< fr. mystère, lat. mysterium, gr. mysterion)
bruftui, BRUFTUÍ, bruftuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Reg.) A pune cu mistria pe perete un strat de bruft. 2. Fig. (Fam.) A brusca pe cineva. [Var.: bruftuluí vb. IV] – Bruft + suf. -ui.
bruma, BRUMÁ, pers. 3 brumeaza, vb. I. (Rar) 1. Intranz. A cadea bruma (1). 2. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu bruma (1) sau cu ceva care seamana cu bruma. – Din bruma.
brusca, BRUSCÁ, bruschez, vb. I. Tranz. 1. A trata pe cineva cu asprime, fara menajamente; a repezi; a bruftui. ♦ A se purta violent cu cineva. 2. A grabi, a forta desfasurarea unui proces, a unui eveniment. – Din fr. brusquer.
bruscheţe, BRUSCHÉŢE s.f. Purtare sau atitudine aspra, grosolana, lipsita de menajamente fata de cineva. – Din it. bruschezza.
brutaliza, BRUTALIZÁ, brutalizez, vb. I. Tranz. A trata pe cineva cu brutalitate; a maltrata. – Din fr. brutaliser.
bubă, BÚBĂ, bube, s.f. 1. Nume generic dat umflaturilor cu caracter purulent ale tesutului celular de sub piele. ♢ Expr. A umbla cu cineva ca cu o buba coapta = a menaja pe cineva. (Fam.) S-a spart buba = s-a dat totul pe fata; s-a dezvaluit totul. ♢ Compuse: (pop.) buba-neagra = dalac; bube-dulci = bubulite dese, de natura infectioasa, care apar în special la copii, în jurul gurii, pe cap etc.: buba-mânzului = gurma. ♦ Rana. 2. Fig. (Fam.) Punct slab, parte delicata, dificila a unei probleme. ♦ Defect, defectiune (a unui sistem tehnic). – Cf. ucr. b u b a.
bucată, BUCÁTĂ, (I) bucati, (II) bucate, s.f. I. 1. Parte taiata, rupta, desfacuta dintr-un corp solid, dintr-un întreg; darab. ♦ (Determinat prin "de drum", "de cale" sau presupunând aceasta determinare) Distanta, portiune. ♦ (Determinat prin "de vreme", "de timp" sau presupunând aceasta determinare) Interval, perioada. ♦ (În limbajul comercial si în cel industrial) Exemplar, piesa, parte, unitara dintr-un ansamblu, dintr-o multime de obiecte de acelasi fel. ♢ Expr. A vinde (sau a cumpara) cu bucata = a vinde (sau a cumpara) cu amanuntul, în detaliu. A plati cu bucata (sau, rar bucata) = a plati munca dupa numarul de piese executate; a plati în acord. A face ceva din bucati = a confectiona, a încropi ceva din parti sau piese care provin din ansambluri diferite. Om dintr-o bucata = om integru. 2. Opera (sau fragment unitar) literara sau muzicala de dimensiuni relativ reduse. II. (La pl.) (Feluri de) mâncare. ♢ Expr. A face (cuiva) bucata = a face (cuiva) cu intentie un lucru neplacut, un rau, a-i provoca o încurcatura. ♦ (Pop.) (Recolta de) grâne, cereale. – Lat. buccata.
bucătărie, BUCĂTĂRÍE, bucatarii, s.f. 1. Camera (sau cladire) în care se gateste mâncarea; cuhnie; p. ext. totalitatea obiectelor, a mijloacelor care servesc la gatirea mâncarii. ♢ Bucatarie de campanie = vehicul prevazut cu aparatura necesara prepararii hranei calde pentru trupele aflate în deplasare. ♦ Fig. (Fam.) Totalitatea accesoriilor sau actiunilor care servesc la sustinerea unei demonstratii, la efectuarea unei lucrari dupa ce s-a stabilit ideea de baza. 2. Faptul de a pregati mâncare; mod specific de a prepara mâncarea. – Bucatar + suf. -ie.
bucăţică, BUCĂŢÍCĂ, bucatele, s.f. Diminutiv al lui bucata; bucatea. ♢ Expr. Bucatica rupta (sau taiata) sau rupta bucatica, se spune despre o persoana care seamana perfect cu unul din membrii familiei sale. ♦ Ceea ce serveste (în cantitate mica) de mâncare. ♢ Expr. A-si da (sau a-si lua) bucatica de la gura = a da din putinul sau, a fi foarte darnic sau altruist. A-i lua (cuiva) bucatica din (sau de la) gura = a lipsi (pe cineva) pâna si de strictul necesar traiului. – Bucata + suf. -ica.
bucher, BUCHÉR, bucheri, s.m. 1. Persoana care învata ceva pe dinafara, fara a pricepe ce învata. 2. (Înv.) Persoana care se afla cu învatatura abia la alfabet, care este începator la învatatura. – Buche + suf. -ar.
buchereală, BUCHEREÁLĂ s.f. (Fam.) Faptul de a silabisi (un text); p. ext. faptul de a învata ceva pe de rost, în chip mecanic. – Bucheri + suf. -eala.
buchisi, BUCHISÍ, buchisesc, vb. IV. (Pop. si fam.) 1. Tranz., intranz. si refl. A face un lucru cu mare cazna si migala, fara spor. 2. Tranz. si intranz. A citi sau a învata ceva cu efort si cu migala; a buchirisi. 3. Tranz. Fig. A bate pe cineva (dându-i pumni, ghionti). [Var.: buchisá vb. I] – Cf. b u c h e.
buciardă, BUCIÁRDĂ, buciarde, s.f. Ciocan prevazut pe fetele de izbire cu dinti sau caneluri, folosit, pentru a imprima, prin lovire, puncte sau linii regulate pe fata pietrelor de constructie. – Din fr. boucharde.
buciuma, BUCIUMÁ, búcium, vb. I. Intranz. A sufla, a cânta, a da semnale din bucium1. ♦ Tranz. Fig. A anunta, a vesti ceva. – Lat. bucinare.
bucluc, BUCLÚC, buclucuri, s.n. 1. (Pop. si fam.) Situatie neplacuta, încurcata. În care se afla cineva; belea, încurcatura, necaz. ♦ Cearta, discordie. 2. (Reg.; la pl.) Obiecte (neînsemnate, fara mare valoare) pe care le poseda cineva, care formeaza bagajul lui. [Var.: (reg.) boclúc s.n.] – Din tc. bokluk.
bucurie, BUCURÍE, bucurii, s.f. 1. Sentiment de multumire vie, de satisfactie sufleteasca. ♢ Loc. adv. Cu bucurie sau cu toata bucuria = (foarte) bucuros. 2. (Concr.) Ceea ce bucura pe cineva. – Bucura + suf. -ie.
bucuros, BUCURÓS, -OÁSĂ, bucurosi, -oase, adj. 1. Care este cuprins de bucurie, care reflecta bucuria: p. ext. vesel. ♢ Expr. A fi mai bucuros sa... (sau când, daca...) = a prefera sa... 2. (Adesea adverbial) Care face ceva cu placere, din toata inima. ♦ (Adverbial, reg.; ca termen de politete) Cu placere! ma rog! – Bucura + suf. -os.
buda, BUDÁ, budez, vb. I. Tranz. (Livr.) A tine la distanta, a-si exprima nemultumirea (fata de cineva) printr-o atitudine indiferenta sau morocanoasa. – Din fr. bouder.
buget, BUGÉT1, bugete, s.n. Bilant al veniturilor si cheltuielilor unui stat, ale unei întreprinderi etc. pe o perioada determinata. ♦ Totalitatea prevederilor de venituri si cheltuieli ale unei familii sau ale unei persoane pentru o anumita perioada. [Var.: (rar) budgét s.n.] – Din fr. budget.
bugetar, BUGETÁR, -Ă, bugetari, -e, adj. Care apartine bugetului1, privitor la buget1, prevazut în buget1, de buget 1. ♢ Institutie bugetara = institutie ale carei cheltuieli sunt acoperite în întregime sau partial de la buget1. An (sau exercitiu) bugetar = perioada de timp (de un an) pentru care se întocmeste si se executa bugetul1 unui stat. [Var.: (rar) budgetár, -a adj.] – Din fr. budgétaire.
buh, BUH s.n. (Pop. si fam.; în expr.) A-i merge (sau a i se duce cuiva) buhul = a ajunge sa fie foarte cunoscut (pentru faptele sale, de obicei reprobabile); a se spune despre cineva ca... – Et. nec.
buimăci, BUIMĂCÍ, buimacesc, vb. IV. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina buimac. – Din buimac.
bujie, BUJÍE, bujii, s.f. Piesa prevazuta cu doi electrozi între care se produce scânteia electrica necesara aprinderii amestecului carburant din motoarele cu explozie. – Din fr. bougie.
bulă, BÚLĂ, bule, s.f. 1. Basica de aer sau de gaz aflata în masa unui lichid sau a unui solid. 2. Sfera, glob (mic) de metal, de sticla etc. 3. (În antichitate si în evul mediu) Pecete de aur, de argint sau de plumb, care se atasa unui act pentru a-l autentifica; p. ext. act care purta o astfel de pecete. ♢ Bula papala = act oficial emis de papi. – Din fr. bulle, lat. bulla.
buldozer, BULDÓZER, buldozere, s.n. 1. Masina alcatuita dintr-un tractor pe senile, prevazut în fata cu o lama puternica, folosita pentru saparea si nivelarea terenurilor, pentru transportarea pe distante mici a pamântului, deszapezirea soselelor, etc. 2. Presa orizontala de matritat si de îndoit la cald. – Din engl., fr. bulldozer, rus. bul'dozer.
buletin, BULETÍN, buletine, s.n. 1. (Urmat de determinari) Scurt comunicat, raport, anunt sau nota oficiala care contine informatii de actualitate si de interes public. ♦ Adeverinta eliberata de o autoritate pentru a atesta ceva. Buletin de analize medicale. ♦ Nume dat unei publicatii periodice cu scurte dari de seama, studii si informatii de specialitate etc. 2. (Adesea cu determinarea "de identitate") Act oficial care atesta identitatea unei persoane. 3. (În sintagma) Buletin de vot = imprimat cuprinzând numele si prenumele candidatilor la o alegere, cu ajutorul caruia alegatorii îsi exercita dreptul de vot. – Din fr. bulletin.
bulevard, BULEVÁRD, bulevarde, s.n. Artera urbana de mare circulatie, de obicei plantata pe margini cu arbori. – Din fr. boulevard.
bulevardier, BULEVARDIÉR, -Ă, bulevardieri, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. De bulevard. ♦ Fig. (Despre opere dramatice) Superficial, usor, amuzant, de mica valoare. 2. S.m. si f. (Fam.) Bulevardist. [Pr.: -di-er] – Din fr. boulevardier.
bulevardism, BULEVARDÍSM s.n. Atitudine bulevardiera. – Bulevard + suf. -ism.
bulevardist, BULEVARDÍST, -Ă, bulevardisti, -ste, s.m. si f. (Fam.) Om plimbaret, care bate toata ziua bulevardele; derbedeu, haimana; bulevardier (2). – Bulevard + suf. -ist.
bulgări, BULGĂRÍ, bulgaresc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A arunca cu bulgari în cineva. 2. A acoperi cu lut scheletul de nuiele împletite al unui grajd, al unei colibe etc. – Din bulgare.
bulină, BULÍNĂ2, buline, s.f. Parâma pentru manevrarea pânzelor inferioare ale unei nave cu pânze. – Din fr. bouline.
bulon, BULÓN, buloane, s.n. Tija cilindrica, cu sau fara cap, prevazuta cu filet, la unul sau la ambele capete si care serveste la asamblarea a doua piese. – Din fr. boulon.
bulversa, BULVERSÁ, bulversez, vb. I. Intranz. (Frantuzism) A rasturna cu totul, a întoarce pe dos, a pune în dezordine; a zapaci, a tulbura, a dezorienta. – Din fr. bouleverser.
bumbăci, BUMBĂCÍ, bumbacesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A vatui1. ♦ Fig. (Fam.) A bate zdravan pe cineva. – Din bumbac.
bumerang, BUMERÁNG, bumeranguri, s.n. Arma de lemn îndoit în forma de unghi obtuz, folosita de populatia bastinasa a Australiei, care, datorita formei sale si a felului în care este aruncata, revine la locul de aruncare daca n-a atins tinta. – Din fr. boumerang.
bun, BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s.m. si f., (IX) bunuri, s.n., (X) adv. I. Adj. Care are calitati. 1. Care face în mod obisnuit bine altora, care se poarta bine cu altii; binevoitor. ♢ Expr. Bun la inima = milostiv. Bun, rau = oricum ar fi. (Substantivat) Bun si rau = toata lumea (fara deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ♢ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunatatea! 2. Care se achita de obligatiile morale si sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ♢ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunavoie. ♢ Expr. Sfat bun = îndemn întelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încapea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoana de încredere. A pune o vorba (sau un cuvânt) bun(a) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a sustine pe cineva. ♢ Compuse: bun-simt = capacitate bazata pe experienta cotidiana de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele: buna purtare = comportare conforma normelor moralei si educatiei: certificat de buna-purtare = a) (iesit din uz) certificat în care se atesta purtarea corecta a cuiva într-un serviciu, în scoala etc.; b) fig. recomandatie orala sau lauda adusa cuiva; buna-cuviinta = purtare cuviincioasa, crestere aleasa. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultator, îndatoritor; care are grija de parinti. 4. Caracteristic omului multumit, vesel, bine dispus. ♢ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; placut, satisfacator, agreabil. ♢ Expr. A i-o face buna sau a-i face (cuiva) una buna = a-i provoca cuiva o suparare. Una buna = o întâmplare deosebita, spirituala, o nostimada. A o pati buna = a avea necaz. (Ir.) Buna treaba! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ti-o buna! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ti-o buna ca ti-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situatie dificila sau inoportuna. 2. (Despre mâncaruri si bauturi) Gustos, apetisant, ales. ♢ Expr. Poama buna, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorala. ♢ Compus: bun-gust = simt estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelsugat. 4. (Despre miros) Frumos, placut, agreabil. 5. Linistit, tihnit, fara griji; fericit. Viata buna. ♢ (În formule de salut sau de urare) Buna ziua! Buna seara! Noapte buna! ♢ Compus: (Bot.) buna-dimineata = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-si îndeplineste bine menirea. ♢ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare data de autor, de editura, de redactie sau de alti beneficiari pe tiparul de corectura sau de proba, dupa care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre functiunile lor) Care functioneaza bine. ♢ Expr. Bun de gura = limbut. Bun de mâna = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbracaminte si încaltaminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sarbatoare. 4. De calitate superioara; p. ext. de pret, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ♢ Expr. A o lua de buna = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o tine (una si) buna = a sustine un lucru cu încapatânare. A sti una si buna = a se încapatâna în sustinerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulatie. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ♢ Expr. La ce bun? = la ce foloseste? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme si superstitii) Prevestitor de bine. ♢ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplacut, rau. VI. Adj. 1. Zdravan, puternic, strasnic. ♦ Considerabil, mare. ♢ Loc adv. În buna parte = în masura importanta. O buna bucata sau o bucata buna (de timp, de loc etc.) = o parte însemnata (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., si mai bine. ♢ Compuse: buna-credinta s.f. = a) obligatie de comportare corecta pe care partile trebuie s-o respecte la încheierea si la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane ca actioneaza în temeiul unui drept si conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de buna-credinta = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o buna zi (sau dimineata) = cândva, odata; pe neasteptate. VII. Adj. (Despre legaturi de rudenie) De sânge, adevarat. Tata bun. ♦ Var bun sau vara buna = var primar sau vara primara. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S.m. si f. (Înv. si pop.) Bunic, bunica. IX. S.n. 1. Ceea ce este util sau necesar societatii sau individului pentru a-i asigura existenta, bunastarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanta în circulatia economica. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce poseda cineva; avut, proprietate, avere; bogatie, avutie. ♢ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ♢ Bune oficii = interventie a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvarii pe cale pasnica, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprima o aprobare) Bine, da, asa. – Lat. bonus.
miriapode, MIRIAPÓDE s. n. pl. clasa de artropode cu corpul format din segmente sau inele, fiecare prevazut cu mai multe perechi de picioare. (< fr. myriapodes)
bunăvoinţă, BUNĂVOÍNŢĂ s.f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare fata de cineva; îngaduinta. 2. Tragere de inima; râvna, zel, sârg. [Gen.-dat.: bunavointei] – Buna + vointa (dupa lat. benevolentia).
bunic, BUNÍC, bunici, s.m. 1. Tatal tatalui meu sau al mamei; bun (VIII), bunel, bât. 2. (La pl.) Parintii parintilor; p. ext. stramosi. 3. (Reg.) Termen cu care se adreseaza cineva unui om batrân. – Bun + suf. -ic.
bunică, BUNÍCĂ, bunici, s.f. 1. Mama tatalui sau a mamei; mamaie, mama-mare, bunita, buna (VIII), bâta, iaca. 2. ♢ Expr. (Pe) când era bunica fata (mare) = demult. 2. (Reg.) Termen cu care se adreseaza cineva unei femei batrâne. – Buna + suf. -ica.
burduf, BURDÚF, burdufuri, s.n. 1. Sac facut din piele netabacita, uneori din stomacul unui animal (capra, oaie, bivol), în care se pastreaza sau se transporta brânza, faina, apa etc. ♢ Expr. Burduf de carte = foarte învatat; toba de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strâns, încât sa nu se poata misca; a lega fedeles, a lega cobza. (Reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mâncare) = a mânca foarte mult, a se ghiftui. 2. Sac facut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazineaza aerul la cimpoi, la armonica etc. 3. Învelitoare de piele pentru picioare la trasurile, descoperite. ♢ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netaiata, prinsi de restul încaltamintei; bocanci facuti dintr-o singura bucata. 4. Învelitoare elastica de piele, pânza etc. a spatiului de comunicatie dintre doua vagoane de calatori. ♦ Garnitura de piele sau de cauciuc prin care se leaga doua conducte dintr-un motor. 5. Basica (1) uscata, care, pe vremuri, se întrebuinta în loc de geam. 6. (Reg.) Burduhan. 7. (Reg.) Copca în gheata. [Var.: burdúv, burdúh, burdús s.n.] – Et. nec.
miră, MÍRĂ s. f. 1. rigla cu diviziuni speciale servind la masurarea indirecta a distantelor sau înaltimilor. ♢ bucata de pelicula pe care sunt imprimate linii foarte fine si luminoase, încrucisându-se în toate sensurile, si care permite o stabilire precisa a claritatii imaginii fotografice sub aparatul de marit. 2. catare (la arma). 3. imagine-tip care serveste la reglarea imaginii de televiziune. (< fr. mire)
burduşi, BURDUSÍ, burdusesc, vb. IV. 1. Tranz. A umple ceva ca pe un burduf (1); a îndesa, a ticsi. ♦ Refl. (Rar; despre ape) A se umfla. 2. Refl. (Despre tencuiala sau varul de pe pereti, despre placajul unei mobile etc.) A se scoroji, a se coscovi. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A bate zdravan pe cineva. – Din burdus.
burete, BURÉTE bureti, s.m. 1. (Bot.) Nume generic dat unor ciuperci; spongie. ♢ Expr. (Fam.) Doar n-am mâncat bureti = doar n-am înnebunit! 2. (În sintagma) Burete-de-mare = (la pl.) Încrengatura de nevertebrate marine, fixate de stânci, cu forma variata si cu scheletul constituit din spicule si bastonase silicioase sau calcaroase (Spongiaria); (si la sg.) animal din aceasta încrengatura; spongier. ♦ Scheletul poros al acestui animal (sau obiect similar fabricat din cauciuc, material plastic), care, datorita proprietatii de a absorbi lichidele, se întrebuinteaza la stersul tablei de scris, la spalat etc. – Lat. •boletis sau refacut din bureti (pl. lui •buret(u) < lat. boletus).
burg, BURG, burguri, s.n. Castel medieval; cetate, asezare fortificata, cu caracter militar sau administrativ; oras medieval; p. ext. oras vechi. – Din fr. bourg.
burghezie, BURGHEZÍE, burghezii, s.f. 1. (În teoria marxista) Clasa sociala urbana detinatoare de capital, care îsi desfasoara activitatea în sectorul industrial comercial si bancar. ♦ (În societatea medievala) Locuitorii de la orase; târgovetii, populatia oraselor, orasenime. 2. (În sintagma) Mica burghezie = parte a burgheziei (1) formata din micii producatori, micii comercianti, functionari etc. – Din it. borghesia.
burgrav, BURGRÁV, burgravi, s.m. (În Germania, în evul mediu) Titlu dat conducatorului unui burg; persoana care purta acest titlu. – Din fr. burgrave.
miracol, MIRÁCOL s. n. 1. eveniment, întâmplare contrara legilor naturii, inexplicata rational; minune. 2. reprezentatie teatrala din evul mediu cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului crestin. (< it. miracolo, lat. miraculum, fr. miracle)
bursă, BÚRSĂ1, burse, s.f. Alocatie baneasca (lunara) acordata de stat, de o institutie etc. unui elev sau unui student, pentru a-si acoperi cheltuielile de întretinere în timpul studiilor; întretinere gratuita acordata de stat, de o institutie etc. unui elev sau unui student stipendiu. – Din fr. bourse.
bursă, BÚRSĂ2, burse, s.f. Institutie unde se negociaza hârtii de valoare si valute straine sau unde se desfasoara tranzactii de marfuri. ♢ Expr. A juca la bursa = a cumpara si a revinde efecte de bursa2, cu scopul de a realiza un venit de pe urma urcarii sau scaderii pretului lor. ♦ Bursa neagra = comert clandestin. Bursa muncii = institutie care înregistreaza cererile de lucru si mijloceste angajarile. – Din fr. bourse.
bursier, BURSIÉR1, -Ă, bursieri, -e, s.m. si f. Elev sau student care beneficiaza de o bursa1. [Pr.: -si-er] – Din fr. boursier.
burtă, BÚRTĂ, burti, s.f. 1. (Pop.) Abdomen, pântece. ♢ Ciorba de burta = ciorba facuta din stomac de vaca. ♢ Expr. (Fam.) A sta cu burta la soare = a sta degeaba. Burta de popa, se spune despre cineva care manânca si bea mult. 2. Fig. Partea bombata, mai ridicata sau mai iesita în afara, a unor obiecte. – Et. nec.
burzului, BURZULUÍ, burzuluiesc, vb. IV. Refl. 1. A se mânia brusc; a se rasti (la cineva); a se bursuca. ♦ Fig. (Despre vreme) A se schimba în rau. ♦ Refl. si tranz. fact. (Înv.) A (se) rascula, a (se) razvrati. 2. (Despre par) A se zbârli. ♢ Expr. (Tranz.; fam.) A-si burzului creasta = a se grozavi, a se îngâmfa. – Din magh. borzolni.
burzuluit, BURZULUÍT, -Ă, burzuluiti, -te, adj. 1. Mânios, suparat, enervat. ♦ (Înv.) Revoltat, rasculat. 2. (Despre par) Zbârlit. – V. burzului.
buşi, BUSÍ2, busesc, vb. IV. Tranz. si intranz. A lovi (cu pumnul), a izbi. ♦ Tranz. A împinge pe cineva cu putere; a îmbrânci, a trânti. – Din bg. busa, scr. bušiti.
buşon, BUSÓN, busoane, s.n. 1. Dop din pluta, cauciuc, lemn etc. prevazut cu ghivent. 2. Piesa cilindrica de portelan, care face parte din dispozitivul de siguranta al unui circuit electric. – Din fr. bouchon.
butoi, BUTÓI, butoaie, s.n. 1. Vas de lemn facut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru pastrarea lichidelor, a muraturilor etc.; bute. ♢ Expr. Butoi fara fund = se spune despre cei care beau fara masura. A vorbi ca din butoi = a avea vocea ragusita. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Partea cilindrica la revolvere, în care se introduc cartusele. – Bute + suf. -oi.
butonieră, BUTONIÉRĂ, butoniere, s.f. Taietura mica într-o stofa, într-o pânza etc., ale carei margini sunt bine întarite (si în care se încheie un nasture); p. ext. parte a reverului unde se înfige o floare, o insigna etc. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. boutonnière.
butuc, BUTÚC, butuci, s.m. 1. Bucata dintr-un trunchi de copac taiat si curatat de crengi; butura. ♦ Bucata groasa de lemn de foc; bustean, buturuga. ♢ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât sa nu mai poata misca; a lega cobza, a lega fedeles. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucata groasa de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la macelarie; trunchi care servea calaului pentru decapitarea condamnatilor. 2. Fig. Om prost si necioplit. 3. Partea de jos, mai groasa, a tulpinii vitei de vie (de la pamânt pâna la punctul de ramificatie). 4. Partea centrala a unui corp rotativ, care se monteaza pe un arbore si în care sunt înfipte spite (la roti), pale (la elice) etc. Butucul rotii. 5. Bucata groasa de lemn prevazuta cu gauri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestatilor si prizonierilor. 6. Partea superioara a jugului. 7. Talpa sau scaunul razboiului de tesut. – Et. nec.
buză, BÚZĂ, buze, s.f. l. Fiecare dintre cele doua parti carnoase care marginesc gura si acopera dintii. ♢ Buza de iepure = anomalie congenitala care consta în faptul ca buza este usor despicata (ca la iepure). ♢ Expr. (Fam.) A ramâne cu buzele umflate = a ramâne înselat, dezamagit în asteptarile sale. A-si musca buzele (de necaz sau de parere de rau) = a regreta foarte tare, a se cai. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a ramâne pagubas; a fluiera a paguba. A se sterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit sa renunte la ceva. A-i crapa (sau a-i plesni, a-i scapara, a-i arde cuiva) buza (de sau dupa ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-si linge buzele (dupa ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lasa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copil) a fi gata sa izbucneasca în plâns. ♦ Margine a unei rani pricinuite de o taietura adânca. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza strachinii. ♢ Expr. (Rar) Plin (pâna în) buza = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui sant, a unei paduri etc. 4. Ascutis al unor instrumente de taiat; tais. 5. (În sintagma) Buza de bandaj = partea proeminenta a bandajului montat pe rotile autovehiculelor de cale ferata, care serveste la mentinerea si la conducerea vehiculului respectiv pe sina. – Cf. alb. b u z ë.
buzna, BÚZNA adv. (În expr.) A da (sau a intra) buzna = a navali (undeva) pe neasteptate, a se repezi sa intre sau sa iasa. [Var.: bústa adv.] – Cf. magh. b u s z m a.
buzunar, BUZUNÁR, buzunare, s.n. Un fel de punga interioara cusuta la haine, în care se tin lucruri marunte. ♢ Loc. adj. De buzunar = care se poarta în buzunar: p. ext. de format sau de proportii mici; de valoare redusa. Editie de buzunar. ♢ Expr. A fi (tot) cu mâna în buzunar = a fi darnic; a fi cheltuitor, a fi obligat sa cheltuiasca mereu. Bani de buzunar = suma de bani pentru cheltuieli marunte. A da din buzunar = a plati din banii proprii o paguba (de care nu esti raspunzator). A avea (sau a baga) în buzunar (pe cineva) = a avea pe cineva în puterea sa. A avea (ceva) în buzunar = a fi sigur de mai înainte ca va dispune de ceva. [Var.: (reg.) pozunár s.n.] – Din ngr. buzunára.
buzunări, BUZUNĂRÍ, buzunaresc, vb. IV. Tranz. A fura cuiva ceva din buzunar; a umbla prin buzunarele cuiva pentru a cauta ceva. – Din buzunar.
cabraj, CABRÁJ, cabraje, s.n. 1. Cabrare. 2. Evolutie pe care o executa un avion când îsi mareste brusc panta de urcare. – Din fr. cabrage.
mionevralgie, MIONEVRALGÍE s. f. nevralgie musculara. (< fr. myonévralgie)
cadet, CADÉT, cadeti, s.m. (Înv.) 1. Tânar (fiu de nobil sau de ofiter) care se pregatea pentru cariera armelor. 2. Elev al unei scoli militare. 3. Membru al unui partid din Rusia tarista. – Din fr. cadet, (3) rus. kadet.
cadra, CADRÁ, pers. 3 cadreaza, vb. I. Intranz. A se potrivi, a corespunde (întocmai) cu ceva sau într-o anumita împrejurare. – Din fr. cadrer.
cadran, CADRÁN, cadrane, s.n. 1. (La aparate si instrumente de masurat) Suprafata (de obicei circulara) prevazuta cu anumite diviziuni, pe care se citesc indicatiile acului indicator al unui instrument de masura, al unui ceasornic etc. ♢ Cadran solar = ceas solar. 2. Arc (sau sector) care reprezinta un sfert de cerc. – Din fr. cadran.
cadru, CÁDRU, cadre, s.n. I. 1. Rama în care se fixeaza un tablou, o fotografie etc. ♦ Tablou, fotografie etc. înramate ♦ Fig. Persoana foarte frumoasa. 2. Pervaz al unei usi sau al unei ferestre. ♦ Deschizatura a zidului ocupata de o usa sau de o fereastra. ♦ Desen care înconjura, margineste un text, o harta, o fotografie etc. ♦ Portiune a unei marci postale pe care este executat desenul. 3. Fig. Mediu, ambianta. ♦ Spatiu în limitele caruia este cuprinsa o imagine pe o pelicula cinematografica. 4. Fig. Limitele unei probleme, ale unui subiect, ale unei actiuni etc.; p. ext. cuprinsul dintre aceste limite. 5. Schelet alcatuit din bare de lemn, de metal sau din grinzi de beton armat, care se întrebuinteaza la constructii; suport pentru diferite aparate. ♦ Schelet pe care sunt înfasurate conducte (electrice, radiofonice etc.) izolate. II. 1. (La pl.) Efectiv de baza al salariatilor dintr-o întreprindere sau dintr-o institutie, dintr-un sindicat etc.; elementele de conducere si de comanda ale subunitatilor si unitatilor militare; p. gener. întregul efectiv al unei întreprinderi sau al unei institutii. ♦ (Rar.; la sg.) Persoana din efectivul unei întreprinderi sau institutii, dintr-o organizatie etc. 2. (Iesit din uz; la pl.) Subdiviziune în administratia interna a unei institutii, întreprinderi etc. care se ocupa cu angajarea personalului. (II 1.), cu evidenta lui etc.; serviciul personal. ♦ (Astazi rar; la pl.) Serviciu care se ocupa cu angajarea si evidenta personalului unei întreprinderi, institutii etc. [Var.: (I 1.) cádra s.f.] – Din fr. cadre, (II) rus. kadrî.
caducitate, CADUCITÁTE s.f. Faptul sau însusirea de a fi caduc. ♦ Ineficacitatea unui act juridic ca urmare a survenirii unui eveniment ulterior încheierii lui. – Din fr. caducité.
cal, CAL, cai, s.m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicata, folosit la calarie si la tractiune (Equus caballus); p. restr. armasar castrat. Calul de dar nu se cauta la dinti (sau în gura) = lucrurile primite în dar se iau asa cum sunt, fara sa se mai tina seama de defecte. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de posta = a fi întrebuintat la toate; a alerga mult. Cal de bataie = a) persoana hartuita, muncita de toti; b) problema de care se ocupa multa lume si care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal magar = a face sa ajunga (sau a ajunge) într-o situatie mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereti) = a-si închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Pastele cailor = niciodata. O alergatura (sau o fuga) de cal = o distanta (destul de) mica. Calul dracului = femeie batrâna si rea; vrajitoare. ♢ Compus: cal-putere = unitate de masura pentru putere, egala cu 75 de kilogrammetri-forta pe secunda, folosita pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemanatoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastica; b) piesa la jocul de sah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apa) = libelula; (Iht.) cal-de-mare = mic peste marin cu capul asemanator cu cel al calului; calut de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.
calabalâc, CALABALẤC, calabalâcuri, s.n. (Fam.) Obiecte felurite (în dezordine); p. ext. bagaje cu care calatoreste sau se muta cineva; catrafuse, agarlâc. – Din tc. kalabalik.
cale, CÁLE, cai, s.f. I. 1. Fâsie de teren special amenajata pentru a înlesni circulatia oamenilor, a vehiculelor si a animalelor; drum. ♢ Loc. adv. Din cale-afara sau afara din cale = peste masura, neobisnuit, foarte. ♢ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a iesi) înaintea cuiva, împiedicându-l (sa înainteze, sa faca un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o actiune, a i se împotrivi. A iesi (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A gasi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti ca este nimerit. Calea-valea = treaca-mearga, asa si asa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo si încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregati ceva, a aranja; a sfatui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau sa...) = a fi aproape sa..., pe punctul sa..., gata de a... ♦ Cale ferata = mijloc de transport terestru, destinat circulatiei vehiculelor prin rulare pe sine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinari care indica numele) Nume dat unor strazi lungi si largi. ♦ Caile respiratorii = aparatul respirator. 2. Artera de patrundere într-un oras, facând legatura cu o sosea importanta. 3. Element al unei constructii pe care se deplaseaza un aparat sau o masina. 4. Succesiune de linii si centrale intermediare prin care se realizeaza legatura telefonica sau telegrafica între doua localitati. 5. Calatorie. Dor de cale. ♢ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsa = a se întoarce din drum. Cale buna! formula de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanta, departare. A mers cale de doua ceasuri. II. Fig. Directie luata de o dezvoltare, de o actiune, de o miscare; linie. ♦ Metoda, mijloc, modalitate, procedeu. ♢ Cale de atac = mijloc prin care partea nemultumita de hotarârea unui organ de jurisdictie sesizeaza organul competent în vederea desfiintarii hotarârii si rejudecarii litigiului. ♢ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativa. – Lat. callis.
caleidoscop, CALEIDOSCÓP, caleidoscoape, s.n. Aparat optic format dintr-un cilindru opac în interiorul caruia se gasesc mai multe oglinzi, dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capatul opus celui prin care se priveste, sa formeze, prin rotirea cilindrului, diferite imagini simetrice. ♦ Rubrica într-o publicatie periodica, emisiune la radio sau la televiziune etc. cu un continut extrem de variat. – Din fr. kaléidoscope.
calendar, CALENDÁR, calendare, s.n. 1. Sistem de împartire a timpului în ani, luni si zile, bazat pe fenomenele periodice ale naturii. 2. Indicator sistematic (în forma de carte, agenda sau tablou) al succesiunii lunilor si zilelor unui an. ♢ Expr. A face (cuiva) capul calendar = a zapaci (pe cineva), spunându-i foarte multe lucruri. A se uita ca mâta (sau ca pisica)-n calendar = a privi (la ceva) fara a pricepe nimic. 3. Publicatie cu caracter variat, care apare o data pe an, cuprinzând cronologia zilelor anului si diverse materiale cu caracter informativ, beletristic, stiintific etc. [Var.: (pop.) calindár s.n.] – Din lat. calendarium.
calevri, CALÉVRI s.m. pl. (înv.) Pantofi grosi, rezistenti. – Din bg. kalevra.
calibru, CALÍBRU, calibre, s.n. 1. Diametrul interior al tevii unei guri de foc. 2. Instrument de precizie cu care se verifica dimensiunile pieselor fabricate. 3. Fig. Marime, proportie, calitate; fel, soi, specie. – Din fr. calibre.
calici, CALICÍ, calicesc, vb. IV. 1. Intranz., refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina calic (1); a saraci. ♦ Intranz. (Înv.) A cersi. 2. Refl. A se zgârci2. 3. Tranz. si refl. (Înv. si reg.) A (se) ologi, a (se) schilodi. – Din calic.
calificativ, CALIFICATÍV, -Ă, calificativi, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care califica (3). 2. S.n. Termen prin care este caracterizata o persoana sau un lucru. ♦ (În unele tari) Sistem de notare a sârguintei la învatatura si a conduitei elevilor si studentilor sau de apreciere a muncii cuiva; fiecare dintre indicatiile "exceptional", "foarte bine", "bine", "suficient" si "insuficient", cuprinse în acest sistem. – Din fr. qualificatif.
calimera, CALIMÉRA s.f. art. (Fam.; în expr.) A se schimba calimera = a se schimba situatia. A (se) strica calimera = a (se) strica prietenia. A întoarce (sau a schimba) calimera = a-si schimba atitudinea fata de cineva. – Din ngr. kaliméra.
calomnia, CALOMNIÁ, calomniez, vb. I. Tranz. A vorbi pe cineva de rau, a spune lucruri neadevarate despre cineva, a discredita pe cineva în onoarea sau reputatia sa; a defaima, a bârfi, a cleveti, a huli, a ponegri. [Pr.: -ni-a] – Din fr. calomnier, lat. calumniari.
calomnie, CALOMNÍE, calomnii, s.f. Afirmatie mincinoasa si tendentioasa facuta cu scopul de a discredita onoarea sau reputatia cuiva; defaimare, clevetire. – Din fr. calomnie, lat. calumnia.
calomnios, CALOMNIÓS, -OÁSĂ, calomniosi, -oase, adj. Care cuprinde o calomnie; defaimator, clevetitor, calomniator (2). [Pr.: -ni-os] – Din fr. calomnieux, lat. calumniosus.
cameră, CÁMERĂ, camere, s.f. I. 1. Încapere într-o cladire; odaie. ♢ Camera mobilata = camera care se închiriaza cu mobila proprietarului. Camera de lucru = birou într-o casa particulara. Muzica de camera = compozitie muzicala pentru un numar restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încaperi cu destinatie speciala: camera obscura = a) încapere neluminata în care se executa developarea, fixarea si alte operatii fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul caruia se obtine pe un ecran (sau pe un cliseu) imaginea rasturnata a unui obiect; camera de comanda = încapere speciala în care se efectueaza în mod automat controlul si conducerea functionarii unei centrale sau statiuni electrice; camera frigorifica (sau refrigerenta) = încapere izolata termic, în care se mentine o temperatura mai joasa decât a mediului ambiant. 3. Spatiu în care se produce un proces tehnic; incinta care face parte integranta dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezinta instrumentul însusi: camera de combustie = spatiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere interna în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartusului = partea dinapoi a tevii armelor de foc, unde se introduce cartusul si unde se produce explozia pulberii; camera de luat vederi = aparat cu ajutorul caruia se obtin imaginile succesive ale obiectelor în miscare pe pelicula cinematografica; camera de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o pelicula fotosensibila în cinematografie; camera de transpunere = aparat pentru înregistrarea optica a sunetelor pe film în cinematografie; camera de televiziune sau camera videocaptoare = aparat complex cu ajutorul caruia se realizeaza captarea imaginii si transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umfla cu aer si care se asaza înauntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înauntrul anvelopei, care se umfla cu aer; p. ext. recipient cu pereti extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Camera paleala sau camera mantalei = spatiu cuprins între peretii mantalei si corpul molustei. III. (Urmat de determinari) Parte componenta a organului legislativ în unele tari. – Din it. camera, (pentru unele sensuri si) engl. camera, fr. caméra.
camion, CAMIÓN, camioane, s.n. Autocamion. ♦ Vehicul rutier cu tractiune animala, prevazut cu o platforma si folosit pentru transport. [Pr.: -mi-on] – Din fr. camion.
canafas, CANAFÁS s.n. Pânza rara din fire de cânepa, foarte apretata, care se foloseste la confectionarea hainelor, ca întaritura la piepti, la gulere si, în legatorie, la cusutul cotoarelor de carti. – Din germ. Kanevas.
canal, CANÁL, (1) canaluri, (1, 2, 3) canale, s.n. 1. Albie artificiala sau amenajata care leaga între ele doua mari, doua fluvii, un râu cu un lac etc. si care serveste la navigatie, la irigari sau la constructii hidrotehnice. ♦ Curs de apa îndiguit si drenat cu scopul de a-l face navigabil, de a preveni inundatiile etc. ♦ Cale de circulatie pe apa (tinând loc de strada) în orasele asezate la mare sau pe fluvii. ♦ Portiune de mare situata între doua tarmuri apropiate. 2. Conducta (construita din beton sau din tuburi îmbinate, din santuri sau rigole) destinata sa transporte lichide, în diferite scopuri. 3. Formatie organica în forma de tub, vas sau cale de comunicatie în organismele animale sau vegetale (prin care circula substantele nutritive, secretii etc.). – Din fr. canal, lat. canalis.
canalizare, CANALIZÁRE, canalizari, s.f. Actiunea de a canaliza si rezultatul ei. ♦ Ansamblu de lucrari tehnice executate pentru colectarea, epurarea si evacuarea apei întrebuintate într-o localitate, într-un sistem tehnic, pe un teren etc., sau a apei de ploaie, în vederea pastrarii salubritatii solului si a aerului; canalizatie. – V. canaliza.
canalizat, CANALIZÁT, -Ă, canalizati, -te, adj. 1. (Despre cursul unei ape) Îndreptat pe un canal (1). 2. (Despre o localitate sau o cale de comunicatie) Prevazut cu canale (2). – V. canaliza.
cancelar, CANCELÁR, cancelari, s.m. 1. Seful guvernului în unele state. ♢ Cancelar federal = seful guvernului în Austria si în Germania. 2. Seful cancelariei si al arhivei regale sau imperiale în evul mediu. ♦ Seful cancelariei unei reprezentante diplomatice sau al unui consulat. – Din lat. cancellarius.
candid, CANDÍD, -Ă, candizi, -de, adj. Plin de candoare; curat, nevinovat, pur, neprihanit. – Din fr. candide, lat. candidus.
candoare, CANDOÁRE s.f. Curatenie morala; nevinovatie. – Din fr. candeur, lat. candor, -oris.
canea, CANEÁ, canele, s.f. Cep de lemn sau de metal, fixat într-un vas, prevazut la capatul liber cu un robinet de scurgere, care serveste la scoaterea lichidului dintr-un vas. [Var.: caná s.f.] – Refacut din canele (pl. lui canela, rar "canea" < ngr. kanélla, bg. kanela).
canevas, CANEVÁS, canevasuri, s.n. 1. Schita sau linii generale ale unui desen. 2. Retea de meridiane si de paralele trasate în vederea alcatuirii unei harti. 3. Ansamblul triunghiurilor, liniilor poligonale si punctelor care servesc ca baza masuratorilor terestre. – Din fr. canevas.
cantină, CANTÍNĂ, cantine, s.f. Local unde se serveste masa salariatilor dintr-o întreprindere, studentilor, elevilor etc. ♦ (Iesit din uz) încapere în interiorul unei unitati militare, de unde se puteau cumpara diferite alimente si obiecte. – Din fr. cantine.
canţonă, CANŢÓNĂ, cantone, s.f. 1. Poezie lirica italiana medievala, de origine provensala, consacrata iubirii cavaleresti. 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renasterii, apropiat de cântecul popular, care, cu timpul, a devenit o piesa instrumentala. – Din it. canzone.
cap, CAP1, (I, III) capete, s.n., (II) capi, s.m. I. S.n. 1. Extremitatea superioara a corpului omenesc sau cea anterioara a animalelor, unde se afla creierul, principalele organe de simt si orificiul bucal. ♢ Loc. adv. Din cap pâna-n picioare = de sus pâna jos, în întregime, cu desavârsire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineata. (Pâna) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai destept, mai reusit, mai bine. Cu capul plecat = rusinat, umilit, învins. Pe dupa cap = pe dupa gât, la ceafa. ♢ Loc. adj. (Fam.) Batut (sau cazut) în cap = tâmpit, prost. ♢ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pamânt; a da jos dintr-o situatie, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, bautura etc.) = a înghiti dintr-o data continutul unui pahar, al unei cani etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuiala. A scoate capul în lume = a iesi între oameni, în societate. A nu-si (mai) vedea capul de... sau a nu sti unde-i sta sau unde-i este capul = a nu sti ce sa mai faca, a fi coplesit de... A-si pierde capul = a se zapaci. A nu mai avea unde sa-si puna capul = a ajunge fara adapost, pe drumuri, sarac. A da din cap = a clatina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violenta pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traista = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toti peretii (sau de pereti) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greseala facuta. A-si lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, parasindu-si casa, locul de origine si ratacind prin lume. A-si pleca capul = a se simti rusinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cadea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situatie neplacuta, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplaceri si necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cadea pe capul cuiva = a sosi pe neasteptate la cineva (creându-i neplaceri, deranj). A sta (sau a sedea, a se tine) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a starui fara încetare pe lânga cineva. A sedea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lânga sau la cineva (creându-i neplaceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lasa pe cineva în pace. (Reg.) A nu sti (sau a nu avea) ce-si face capului = a nu mai sti ce sa faca pentru a iesi dintr-o situatie grea. ♢ Cap de familie = barbatul care reprezinta puterea familiala si parinteasca; p. gener. orice persoana care procura mijloacele necesare traiului unei familii si o reprezinta juridic. ♢ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amanuntit al expresiei unui sentiment pe trasaturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de marci postale românesti, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Parul capului. 2. Capatâi; capatâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ♢ Expr. Pe capete = care mai de care, în numar foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea pareri, exprima o mare divergenta de opinii. 4. Minte, gândire, judecata; memorie. ♢ Loc. adj. si adv. Cu cap = (în mod) inteligent, destept. Fara cap = (în mod) necugetat. ♢ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecata dreapta; cuminte. ♢ Expr. A fi bun (sau usor) la (sau de) cap sau a avea cap usor = a fi destept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i iesi (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai iesi (cuiva ceva) din cap = a-l stapâni mereu (acelasi gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-si bate (sau a-si framânta, a-si sparge, a-si sfarâma etc.) capul = a se gândi, a se stradui spre a solutiona o problema. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) sa înteleaga ceva, a lamuri (pe cineva). A fi (sau a ramâne, a umbla etc.) de capul sau = a fi (sau a ramâne etc.) liber, independent, nesupravegheat, A face (ceva) din (sau de) capul sau = a face (ceva) fara a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva sa-si piarda dreapta judecata; a zapaci; a face pe cineva sa se îndragosteasca. A nu avea cap sa... = a nu avea posibilitatea sa..., a nu putea sa... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiaza acuzarea. 5. (Înv.) Viata. A plati cu capul. ♦ (Astazi în expr.) Odata cu capul sau în ruptul capului = cu nici un pret, niciodata. A-si face de cap = a face ceva ce poate sa-i primejduiasca viata; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = striga; b) (Bot.) cap-de-cocos = dulcisor; capul-sarpelui = planta erbacee acoperita cu peri aspri si cu flori rosii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelatiei balaurului. II. S.m. Capetenie, sef, conducator. ♦ Initiator. III. S.n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminenta a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemanator cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extrema cu care începe sau sfârseste ceva. ♢ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apa, de un defileu etc.; p. ext. fortele armate care ocupa acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor si a mijloacelor de lupta. ♢ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu partile extreme alaturate. ♢ Expr. Cap de tara = margine de tara; hotar. Nu-i (un) cap de tara = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a sedea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în sezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ♢ Cap de an (sau de saptamâna, de iarna etc.) = începutul unui an (sau al unei saptamâni etc.) Cap de coloana = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afis (sau cap de lista) = primul nume dintr-o lista de persoane afisate în ordinea valorii lor. ♢ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul noptii = dupa ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principala, mai aleasa (a unui lucru). ♢ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masa. 4. Partea de jos sau dindarat a unui lucru; capat; (cu sens temporal) sfârsit. ♢ Expr. A o scoate la cap = a sfârsi (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a razbi. În cap = (dupa numerale) exact, întocmai. 5. Bucatica rupta dintr-un obiect; p. ext. lucru de mica importanta. ♢ Expr. Nici un cap de ata = absolut nimic. Pâna la un cap de ata = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transforma variatiile unui semnal electric în variatii de flux magnetic sau invers, folosit pentru operatii de înregistrare, redare si stergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) dupa fr. chef < lat. caput).
capabil, CAPÁBIL, -Ă, capabili, -e, adj. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Care este în stare, care are posibilitatea de a savârsi ceva; apt pentru ceva. ♦ înzestrat, valoros, destoinic. – Din fr. capable, lat. capabilis.
capacitate, CAPACITÁTE, capacitati, s.f. 1. Volum al unui recipient. 2. Însusirea de a fi încapator; marime care reprezinta cantitatea maxima de materii sau de energie pe care o poate acumula un corp, un sistem etc. ♢ Masuri de capacitate = masuri cu care se determina volumul lichidelor, al cereale lor etc. 3. Posibilitatea pe care o are un corp, un sistem etc. de a acumula o cantitate de materii sau de energie. 4. Posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza ceva. ♦ Posibilitatea, însusirea morala sau intelectuala a cuiva; aptitudine. ♦ Persoana capabila. 5. Însusirea de a face acte juridice valabile. – Din fr. capacité, lat. capacitas, -atis.
capăt, CÁPĂT, capete, s.n. 1. Partea extrema a unui lucru, a unei perioade, a unei situatii sau a unei stari; margine, limita, sfârsit1, istov. ♢ Loc. adj. Fara (de) capat = fara sfârsit; îndelungat, întins. ♢ Loc. adv. De la (sau din) capat = de la început. În capat = a) în frunte; b) exact, deplin. Pâna la capat = pâna la sfârsit; pâna la ultimele consecinte, în mod consecvent. ♢ Expr. La capatul lumii (sau pamântului) = foarte departe. A pune capat (unui lucru, unei situatii) = a face sa înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capat = a duce la bun sfârsit. A o scoate la capat cu ceva = a iesi cu bine dintr-o situatie neplacuta. A o scoate la capat cu cineva = a se întelege cu cineva. Nici un capat de ata = absolut nimic. Pâna la (sau într-)un capat de ata = absolut tot. 2. Fragment; ramasita de... – Refacut din pl. capete < lat. capita).
capital, CAPITAL1, (1) capitaluri, s.n. 1. Avutie sub forma de bani, de marfuri, de bunuri materiale în genere. 2. Bani, suma (mare) de bani (investiti într-o afacere). ♦ Capital de cunostinte = suma cunostintelor pe care le poseda cineva; experienta. – Din fr. capital, germ. Kapital.
capitaliza, CAPITALIZÁ, capitalizez, vb. I. Tranz. A transforma ceva în capital1; a acumula capital1 ♦ (Impr.) A aduna bani, a strânge avere. – Din fr. capitaliser.
capitaţie, CAPITÁŢIE, capitatii, s.f. Impozit, sub forma de cote fixe, perceput, în evul mediu, pe fiecare cap de locuitor. – Din fr. capitation, lat. capitatio.
capitonat, CAPITONÁT, -Ă, capitonati, -te, adj. 1. (Despre o mobila) Tapisat. 2. (Despre o usa, un perete) Prevazut cu un strat de material izolator, care împiedica patrunderea zgomotelor. – V. capitona.
capot, CAPÓT1 adj. (Înv.; în limbajul jucatorilor de carti; în expr.) A face (pe cineva) capot = a nu lasa (pe cineva) sa faca o levata la jocul de carti; p. ext. a câstiga un mare avantaj asupra cuiva, a-l da gata. – Din fr. capot.
capsa, CAPSÁ, capsez, vb. I. Tranz. 1. A prinde ceva cu ajutorul unor capse. 2. A echipa, a prevedea cu o capsa. – Din capsa.
capta, CAPTÁ, captez, vb. I. Tranz. A aduna, a colecta lichide sau gaze într-un tub, într-un rezervor, într-un bazin etc. ♦ A intercepta, a izbuti sa auda ceva. ♦ Fig. A atrage, a ademeni pe cineva; a încerca sa obtina, sa câstige ceva printr-un anumit mijloc. – Din fr. capter, lat. captare.
captaţie, CAPTÁŢIE, captatii, s.f. (Rar) Captare. ♦ Uneltiri viclene întrebuintate în scopul obtinerii, printr-un act juridic, a anumitor foloase pentru cineva în dauna altcuiva. – Din fr. captation, lat. captatio.
captura, CAPTURÁ, capturez, vb. I. Tranz. A prinde unitati militare inamice; a lua pe cineva prizonier; a dobândi prin lupta bunuri materiale apartinând inamicului. ♦ A prinde un raufacator. ♦ A prinde (cu ajutorul capcanelor) un animal salbatic. – Din fr. capturer.
car, CAR2, care, s.n. 1. Vehicul terestru încapator, cu patru roti, cu tractiune animala, folosit la tara pentru transportarea poverilor. ♢ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. si pop.) Car de foc = tren. ♢ Expr. Nici în car, nici în caruta, se spune despre cineva nehotarât, care nu stie ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ♢ Compuse: Carul-Mare = constelatie alcatuita din sapte stele asezate în forma de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelatie formata din sapte stele (printre care si steaua polara) asezate în chip asemanator cu cele din carul-mare; ursa-mica. ♦ (În antichitate) Vehicul cu doua roti, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri si la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încarca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Multime, gramada. Un car de ani. ♢ Loc adv. Cu carul = din belsug. 3. (Reg.) Parte a ferastraului mecanic alcatuita din doua bârne puse pe rotite, pe care se asaza busteanul pentru a fi prefacut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi dupa fr. char).
caracatiţă, CARACÁTIŢĂ, caracatite, s.f. Animal marin din încrengatura molustelor, cu corpul rotund, în forma de sac si cu opt brate puternice, prevazute cu ventuze (Octopus vulgaris). ♦ Fig. Persoana lacoma, apucatoare, hrapareata. – Din rus. karakatita.
caracter, CARACTÉR, caractere, s.n. 1. Ansamblul însusirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifesta în modul de comportare, în ideile si în actiunile sale. ♦ Personalitate morala ferma. ♦ Însusire morala care se manifesta prin perseverenta, vointa ferma si corectitudine. Om de caracter. 2. Individualitate care prezinta trasaturi psihice complexe, zugravita într-o opera literara. ♦ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia nastere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = forma prelucrata pentru scena a dansurilor populare. 3. Trasatura distinctiva care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însusire, particularitate a unui organism. Caractere mostenite (sau ereditare) si caractere dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristica a unui ansamblu de litere, cifre, accente si semne de tipar din aceeasi familie si din acelasi corp. – Din fr. caractère, lat. character.
caracteriza, CARACTERIZÁ, caracterizez, vb. I. Tranz. 1. A constitui caracteristica cuiva sau a ceva. Îl caracterizeaza modestia. 2. A descrie, a înfatisa, a face sa reiasa trasaturile caracteristice ale unei persoane, ale unui lucru sau ale unui fenomen. – Din fr. caractériser.
carantină, CARANTÍNĂ s.f. 1. Punct sanitar pentru cercetarea si izolarea persoanelor, vaselor sau marfurilor venite dintr-o regiune bântuita de o epidemie. ♦ Izolare preventiva a unei persoane sau a unei colectivitati care a fost în contact cu un bolnav contagios sau care vine dintr-o regiune unde exista o epidemie. ♢ Carantina fitosanitara = complex de masuri cu caracter preventiv, luate pentru a se opri patrunderea bolilor plantelor, a daunatorilor plantelor sau a unor buruieni din alte tari si pentru a se limita raspândirea acestora în cuprinsul tarii. ♦ Restrictii aplicate în vederea combaterii bolilor contagioase ale animalelor. 2. Fig. Izolare. – Din rus. karantin (< fr.).
carbonar, CARBONÁR, carbonari, s.m. Membru al unei organizatii revolutionare secrete din Italia, care a luptat la începutul sec. XIX împotriva asupririi straine si pentru unitatea Italiei. – Din it. carbonaro.
carcasă, CARCASĂ, carcase, s.f. 1. Îmbracaminte metalica exterioara a unui sistem tehnic, care sustine anumite elemente ale acestuia si, eventual, îl protejeaza împotriva actiunilor exterioare. 2. Totalitatea oaselor care alcatuiesc scheletul unui animal. 3. Scheletul unei masini, al unei constructii etc. – Din fr. carcasse.
care, CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjunctie, ca element de legatura între propozitia regenta unde se afla numele caruia îi tine locul si propozitia subordonata). 1. (Introduce propozitii atributive) Cartea pe care trebuia sa ti-o aduc am pierdut-o. ♢ (Introduce propozitii atributive circumstantiale) a) (Cu nuanta finala) Sa ia calauza din sat, care sa le arate drumul. b) (Cu nuanta conditionala) Ce holera ar fi aceea care i-ar lasa neatinsi pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ♢ Loc. conj. Dupa care = dupa aceea. Care va (sau vra) sa zica = ceea ce înseamna, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotarât) a) Fiecare. Le porunci sa mearga care pe unde va putea. ♢ Expr. (Sa) nu care cumva = nu cumva sa... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (în corelatie cu sine însusi exprima ideea de opozitie sau de distributie) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ♢ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezinta o fiinta sau un lucru) Care n-a înteles întrebarea? ♢ (Introduce propozitii interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ♢ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ♢ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu tine la viata lui? [Gen.-dat. sg. m. caruia, f. careia, gen.-dat. pl. m. si f. carora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. carui, f. carei, gen.-dat. pl. m. si f. caror. Nom. sg. m. si: (înv.) carele; nom. pl. m. si f. si: cari] – Lat. qualis.
carenat, CARENÁT, -Ă, carenati, -te, adj., s.f. 1. Adj. În forma de carena (1), de luntre. 2. S.f. pl. Pasari care au sternul prevazut cu o carena (2). – Din fr. caréné.
careva, CAREVÁ pron. nehot. Vreunul, oarecare, cineva. – Care + va.
cargabas, CARGABÁS, cargabase, s.n. (Mar.) Manevra curenta de strângere a unei vele. – Din fr. cargue basse.
caricaturiza, CARICATURIZÁ, caricaturizez, vb. I. Tranz. A înfatisa pe cineva sau ceva printr-o caricatura. – Caricatura + suf. -iza. Cf. fr. c a r i c a t u r e r.
caridă, CARÍDĂ, caride, s.f. Animal marin asemanator cu racul, cautat pentru carnea lui gustoasa; creveta (Palaemon squilla). – Din ngr. gharídha.
carie, CÁRIE, carii, s.f. 1. Leziune de natura microbiana sau chimica a dintilor, a oaselor si care, prin evolutie, formeaza o cavitate. 2. Defect superficial al pieselor turnate, sub forma unor canale cu margini neregulate. – Din fr. carie, lat. caries.
carieră, CARIÉRĂ2, cariere, s.f. Profesiune, ocupatie; domeniu de activitate; timp cât cineva lucreaza într-un anumit domeniu. ♦ Etapa, treapta în ierarhia sociala sau profesionala. ♦ Pozitie în societate, situatie buna. [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carrière.
caritate, CARITÁTE s.f. Atitudine miloasa, plina de generozitate fata de cineva; filantropie. ♢ Sora de caritate = sora de ocrotire; infirmiera. – Din fr. charité, lat. caritas, -atis.
carmaniolă, CARMANIÓLĂ, carmaniole, s.f. 1. Cântec si dans francez din timpul Revolutiei Franceze din 1789-1794. 2. Vesta scurta purtata în timpul Revolutiei Franceze. – Din fr. carmagnole.
carminativ, CARMINATÍV, -Ă, carminativi, -e, adj., s.n. (Medicament) care calmeaza durerile abdominale si favorizeaza evacuarea gazelor intestinale. – Din fr. carminatif.
carne, CÁRNE, carnuri, s.f. 1. Nume dat tesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor împreuna cu tesuturile la care adera. ♢ Carne de tun = masa de militari trimisi pe front spre a lupta si care sunt expusi macelului, cu pierderi mari de vieti omenesti. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ♢ Expr. A taia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a taia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca sa curme un rau prin masuri foarte drastice. A fi rau (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau usor) la o rana. În carne si oase = în persoana, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, ruda de sânge. A-si pune (sau a-si baga) carnea în (sau la) saramura = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizarii unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrasa. A creste carnea pe cineva = a simti o satisfactie, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frica. 2. Bucata din tesutul muscular al animalelor taiate, întrebuintata ca aliment. 3. Partea interioara a pielii, opusa fetei acesteia. 4. (Bot.) Pulpa la fructe. – Lat. caro, carnis.
carolă, CARÓLĂ, carole, s.f. Dans medieval francez executat în cerc sau în lant. – Din fr. carole.
cartă, CÁRTĂ, carte, s.f. 1. Nume dat (în evul mediu) actelor destinate a consemna unele privilegii si libertati fundamentale ale unor clase sau paturi sociale si a servi drept constitutie unui stat. 2. Manifest cuprinzând revendicarile unei organizatii politice, sociale, profesionale etc. 3. Act care sta la baza organizarii si functionarii unei organizatii internationale. Carta Organizatiei Natiunilor Unite. - Din fr. charte, lat. charta.
carte, CÁRTE, carti, s.f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tiparita si legata sau brosata în volum. ♢ Carte albastra (sau alba, neagra etc.) = publicatie oficiala a unui guvern care contine documente justificative privitoare la o problema politica. ♢ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învatat; a vorbi asa cum trebuie; a face caz de eruditia sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învatat. Cum scrie la carte = asa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoana care citeste, studiaza mult; carturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proportii mari. 2. Fig. Cunostinte de scriere si de citire; învatatura, stiinta, cultura. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Carnet cu date personale, care atesta sau confera unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ♢ Carte de munca = carnet de munca. 2. Bucata de carton, cu însemnari scrise sau tiparite, careia i se dau diferite întrebuintari: pentru corespondenta (carte postala), ca permis de intrare la un concert, la o biblioteca (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizita) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferentiate dupa culorile, semnele si figurile imprimate pe ele si întrebuintate la anumite jocuri de noroc. ♢ Expr. A da cartile pe fata = a-si arata gândurile sau planurile, a spune adevarul. A(-si) juca ultima carte = a face o ultima încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile si a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperata) în scopul atingerii unui ideal. A da în carti = A pretinde ca ghiceste viitorul cu ajutorul cartilor de joc. III. (Înv. si pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovada. ♢ Carte de judecata = hotarâre, sentinta judecatoreasca. – Refacut din carti (pl. lui •carta < lat. charta), prin analogie cu parte-parti; (II) din fr. carte.
minnesinger, MINNESINGER / MINNESÄNGER [Pron.: mínezíngar / mínezéngar] s. m. cântaret medieval german, autor si interpret de minnesang. (< germ. Minnesänger)
minnesang, MINNESANG [MINEZANG] s. n. poezie lirica de curte, creata de cavalerii si cântaretii germani din evul mediu, dupa model folcloric si sub influenta trubadurilor provensali. (< germ. Minnesang)
cartism, CARTÍSM s.n. Miscare a muncitorilor englezi, desfasurata în deceniile 4 si 5 ale sec. XIX, cu scopul de a obtine satisfacerea unor revendicari economice si politice. – Din engl. Chartism, fr. chartisme.
minivizor, MINIVIZÓR s.n. minitelevizor. (< mini1- + /tele/vizor)
cartotecă, CARTOTÉCĂ, cartoteci, s.f. Totalitatea fiselor de evidenta care cuprind date privitoare la materialele sau la persoanele dintr-o institutie, orânduite dupa anumite criterii; cartoniera. ♦ Cutie sau dulap în care se pastreaza fise clasate dupa anumite norme. – Din germ. Kartothek, rus. kartoteka.
cartuş, CARTÚS, cartuse, s.n. 1. Tub metalic sau de carton prevazut cu o capsa, cu material exploziv si cu proiectil sau cu alice, care serveste ca munitie pentru armamentul portativ; patron1. ♦ Bucata cilindrica de exploziv folosita la producerea exploziilor în gaurile de mina. 2. Ornament sculptat sau gravat (în forma de sul desfacut partial) pe care se scriu inscriptii, monograme etc. 3. Textul încadrat pe o pagina (pe care se afla si texte neîncadrate); ornament care încadreaza un text tiparit. 4. Cutie paralelipipedica de carton care contine un anumit numar de pachete de tigari. – Din fr. cartouche.
casă, CÁSĂ1, case, s.f. 1. Cladire destinata pentru a servi de locuinta omului. ♢ Loc. adj. De casa = facut în casa1. ♢ Expr. (A avea) o casa de copii = (a avea) copii multi. A-i fi cuiva casa casa si masa masa = a duce o viata ordonata, normala, linistita. A nu avea (nici) casa, (nici) masa = a duce o viata neregulata, plina de griji, de framântari. ♦ (Reg.) Camera, odaie. ♢ Casa de veci = mormânt. 2. Încapere speciala într-o cladire, având o anumita destinatie. ♢ Casa ascensorului = spatiul în care se deplaseaza cabina unui ascensor. Casa scarii = spatiul dintr-o cladire care adaposteste o scara. 3. Cutie dreptunghiulara în care se pastreaza literele, semnele etc. tipografice de acelasi caracter. 4. Gospodarie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreuna (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Casnicie, menaj. ♢ Expr. A face (sau a duce) casa (buna) cu cineva = a trai cu cineva (în buna întelegere), a se împaca bine. A duce casa buna cu ceva = a se împaca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinari) Nume dat unor institutii, asezaminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ♢ Casa de economii = institutie publica de credit care se ocupa cu strângerea disponibilitatilor banesti temporare ale populatiei, acordând pentru acestea mai ales dobânda. Casa de ajutor reciproc = asociatie benevola a unor angajati sau pensionari, creata pentru acordarea de împrumuturi si de ajutoare membrilor ei din fondurile obtinute din depunerile lor lunare. Casa de filme = institutie producatoare de filme cinematografice. Casa de cultura = institutie culturala în care au loc diverse manifestari culturale, educative etc. Casa de nasteri = institutie medico-sanitara, în care se acorda viitoarelor mame, la nastere, asistenta calificata. Casa de vegetatie = constructie speciala, cu acoperisul si cu peretii de sticla, folosita pentru experiente de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetatie. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boala a vinurilor, pe care acestea o capata când ajung în contact cu aerul si care se caracterizeaza prin tulburare si prin schimbarea culorii. – Lat. casa.
casnic, CÁSNIC, -Ă, casnici, -ce, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. Care tine de casa1, de gospodarie. ♢ Industrie casnica = activitate industriala neevoluata, desfasurata în mod auxiliar în gospodarie cu unelte relativ simple, care are ca obiect obtinerea unor produse destinate, de obicei, nevoilor proprii. 2. Care îsi petrece timpul liber acasa, în familie. II. 1. S.f. Femeie care se ocupa numai cu gospodaria; gospodina. 2. S.m. (Rar) Casean. – Casa1 + suf. -nic.
castană, CASTÁNĂ, castane, s.f. 1. Fructul castanului, (aproximativ) sferic, cu coaja tare, cafenie, bogat în amidon si în ulei, închis pâna la maturitate într-un învelis verde, tepos. ♢ Expr. A scoate castanele din foc cu mâna altuia = a se folosi de altcineva într-o întreprindere primejdioasa, pentru interese personale. 2. Fiecare dintre micile formatii cornoase aflate pe fata interna a picioarelor calului. – Din (1) ngr. kástanon, (2) kastánia.
castel, CASTÉL, castele, s.n. 1. Cladire mare, medievala, prevazuta cu turnuri si cu creneluri, înconjurata de ziduri si de santuri, care servea ca locuinta seniorilor feudali; (astazi) casa mare care imita arhitectura medievala. ♢ Expr. Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice, iluzii desarte. 2. (În sintagma) Castel de apa = constructie speciala (în forma de turn) care serveste ca rezervor de apa. 3. Fiecare dintre constructiile situate deasupra puntii superioare a unei nave. – Din lat. castellum. Cf. pol. k a s z t e l, it. c a s t e l l o.
castitate, CASTITÁTE s.f. Însusirea de a fi cast; virtute, feciorie1, nevinovatie. – Din lat. castitas, -atis.
castrare, CASTRÁRE, castrari, s.f. Actiunea de a castra; castratie; emasculatie, eviratie, juganire. ♢ Castrare radiologica = suprimare functionala a glandelor sexuale cu ajutorul razelor X. ♢ Castrarea plantelor = înlaturare a staminelor, a inflorescentei mascule sau a indivizilor masculi. – V. castra.
caşurare, CASURÁRE s.f. Acoperire prin lipire a fetei unei coli de hârtie sau de carton cu o coala de hârtie de calitate superioara, cu o coala de celofan etc., eventual ornamentata, pentru a-i da un aspect mai frumos; casare (2). – Din casa.
catadicsi, CATADICSÍ, catadicsesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A gasi de cuviinta, a socoti de demnitatea sa (sa faca ceva); a binevoi. – Din ngr. katadéhome.
catalige, CATALÍGE s.f. pl. Prajini prevazute cu suporturi pentru picioare, cu care se umbla la înaltime (în locurile noroioase); picioroange. – Cf. bg. k a t a r j a g a.
cataloga, CATALOGÁ, cataloghez, vb. I. Tranz. A înregistra într-un catalog; p. ext. a însira. ♦ Fig. (Depr.) A socoti, a considera pe cineva drept... – Din fr. cataloguer.
catamneză, CATAMNÉZĂ s.f. Urmarire a evolutiei unei afectiuni la un bolnav pe baza informatiilor date de acesta dupa iesirea din spital. – Din fr. catamnèse.
cataplasmă, CATAPLÁSMĂ, cataplasme, s.f. Pasta medicinala, cu actiune emolienta si revulsiva, care se aplica, drept remediu, pe partea bolnava a corpului; p. ext. bucata de pânza, bandaj etc. pe care se întinde aceasta pasta, pentru a fi aplicata pe corp. – Din fr. cataplasme, lat. cataplasma.
catapulta, CATAPULTÁ, catapultez, vb. I. Tranz. A lansa ceva cu o catapulta; a lansa un avion prin catapulta. – Din fr. catapulter.
catapultă, CATAPÚLTĂ, catapulte, s.f. 1. Masina de razboi, folosita mai ales la atacul cetatilor, care servea, în antichitate si la începutul evului mediu, la aruncarea pietrelor sau a butoaielor cu substante inflamabile asupra inamicului. 2. Dispozitiv pentru lansarea unei aeronave care, la decolare, trebuie sa atinga o viteza mare pe un spatiu redus. 3. Dispozitiv pentru aruncarea din avion a pilotului împreuna cu scaunul sau cu cabina, în vederea parasutarii lui în caz de pericol. – Din fr. catapulte, lat. catapulta.
minitelevizor, MINITELEVIZÓR s. n. televizor de dimensiuni miniaturale; minivizor. (< fr. mini-téléviseur)
catastif, CATASTÍF, catastife, s.n. (Înv. si fam.) Registru, condica. ♢ Expr. A avea (pe cineva sau ceva însemnat sau scris) la catastif sau a trece (pe cineva sau ceva) la catastif = a avea sau a tine evidenta faptelor cuiva (spre a se razbuna pe el). [Var.: catastíh s.n.] – Din ngr. katástihon.
catastrofă, CATASTRÓFĂ, catastrofe, s.f. Eveniment tragic de mari proportii, cu urmari dezastruoase; dezastru, nenorocire, calamitate; tragedie. – Din fr. catastrophe, lat. catastropha.
categorisi, CATEGORISÍ, categorisesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A aseza ceva dupa categorii (3). 2. Fig. A califica, a caracteriza pe cineva; p. ext. a vorbi de rau pe cineva. [Var.: (înv.) catigorisí vb. IV] – Din ngr. katigórisa (aor. lui katigorí).
catehiza, CATEHIZÁ, catehizez, vb. I. Tranz. (Înv.) A învata pe cineva catehismul (1) sau, p. ext., dogmele religiei crestine; a catihisi. – Din ngr. katihísa, (aor. lui katihó), fr. catéchiser.
catigorie, CATIGORÍE, catigorii, s.f. (Înv.) Clevetire, calomnie, defaimare. – Din ngr. katigoría.
catonic, CATÓNIC, -Ă, catonici, -ce, adj. (Rar) Aspru, sever. – Din n. pr. Cato.
caudine, CAUDÍNE adj. (În expr.) A trece pe sub furcile caudine = a impune învinsului conditii umilitoare; fig. a supune unei critici severe. [Pr.: ca-u-] – Dupa fr. [fourches] caudines, lat. [fauce] Caudinae.
ministeriabil, MINISTERIÁBIL s. m. susceptibil de a deveni ministru. (< it. ministeriabile)
cauzator, CAUZATÓR, -OÁRE, cauzatori, -oare, adj. Care cauzeaza ceva. [Pr.: ca-u-] – cauza + suf. -tor.
cauză, CÁUZĂ, cauze, s.f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care preceda si, în conditii determinate, provoaca aparitia altui fenomen, denumit efect, caruia îi serveste ca punct de plecare; motiv. 2. Problema sociala care intereseaza o colectivitate larga de oameni si pentru a carei aparare si punere în valoare se duce o lupta sustinuta. Cauza pacii. ♢ Expr. În cunostinta de cauza = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauza comuna (cu cineva) = a-si uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, ratiune. 3. (Jur.) Proces, pricina. ♦ Expr. A avea câstig de cauza = a i se da cuiva dreptate (într-o disputa etc.; a câstiga, a învinge. A da (cuiva) câstig de cauza = (despre un organ de jurisdictie) a se pronunta în favoarea uneia dintre partile aflate în proces. (A fi) în cauza = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apara interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.
cavaler, CAVALÉR, cavaleri, s.m. 1. (În Roma antica) Membru al ordinului ecvestru, inferior ordinului senatorial. ♦ (În evul mediu, în apusul si în centrul Europei) Titlu nobiliar conferit, initial pentru fapte de arme, de rege sau de un reprezentant al lui. 2. Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc, laic sau religios. 3. Titlu onorific conferit, în unele tari, posesorului anumitor decoratii importante. 4. Persoana având titlul de cavaler (1-3). 5. Calaret. 6. (Adesea adjectival) Om plin de abnegatie, generos si nobil; om amabil, binevoitor, îndatoritor. 7. (Pop.) Tânar necasatorit, holtei, burlac. ♢ Cavaler de onoare = tânar necasatorit care însoteste pe miri la cununie. – Din rus. kavaler (< fr.).
caz, CAZ, cazuri, s.n. 1. Împrejurare, circumstanta, situatie. ♢ Caz de constiinta = Împrejurare în care cineva ezita între sentimentul datoriei si un interes propriu. ♢ Expr. A admite cazul ca... = a presupune ca... A face caz de ceva = a acorda prea multa importanta unui lucru. A face caz de cineva = a scoate în evidenta în mod exagerat meritele cuiva. 2. Întâmplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinari) Îmbolnavire, boala. Doua cazuri de scarlatina. 4. (Gram.) Categorie specifica numelui, prin care se exprima raporturile logice dintre nume si diverse parti ale propozitiei; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima diferitele functiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui si numeralului. – Din lat. casus, fr. cas.
caza, CAZÁ, cazez, vb. I. Tranz. A instala pe cineva temporar într-o locuinta. – Din fr. caser.
cazanie, CAZÁNIE, cazanii, s.f. Predica prin care se explica un pasaj oarecare din evanghelie. ♦ Carte religioasa care cuprinde predici sau povestiri în care se comenteaza texte evanghelice. – Din sl. kazanije.
cazier, CAZIÉR, caziere, s.n. 1. Dulap cu mai multe compartimente sau sertare, în care se claseaza acte, dosare etc. ♦ (Tipogr.) Dulapior cu rafturi în care se pastreaza literele. 2. (Jur.; în sintagma) Cazier judiciar = fisa de evidenta în care organele judiciare consemneaza toate condamnarile penale ale unei persoane. ♦ Serviciu care tine evidenta acestor fise. [Pr.: -zi-er] – Din fr. casier.
cazualism, CAZUALÍSM s.n. Conceptie filozofica conform careia dezvoltarea lumii, ca si ordinea în care se succeda evenimentele, se datoresc hazardului. [Pr.: -zu-a-] – Din fr. casualisme.
cazuistic, CAZUÍSTIC, -Ă, cazuistici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Bazat pe cazuistica (2), privitor la cazuistica. 2. S.f. Parte a teologiei scolastice medievale care încearca sa rezolve cazurile de constiinta si sa justifice unele practici imorale printr-un sistem de norme etice abstracte si prin subtilitati logice, devenite cu vremea pura sofistica; p. ext. argumentare subtila, abila, sofistica a unor teze false sau îndoielnice. – Din fr. casuistique.
, CĂ conj. 1. Introduce propozitii subordonate: a) completive; Am spus ca nu pot veni; b) subiective: Asa-i c-a venit si rândul meu?; c) atributive: Gândul ca nu pot pleca ma chinuie; d) (cauzale) caci, fiindca. Hai acasa ca-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, ca-l bate vântul; f) (concesive) desi, cu toate ca, macar ca. Si omul, ca-i om, si nu poate sa înteleaga; g) (temporale) dupa ce, când. Acum ca ne-am odihnit, pot sa-ti povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Si. Sa care barbatul cu carul si femeia sa împrastie cu poala, ca tot se ispraveste. 3. (În expr.) Nici ca = nu. (Adversativ) Numai ca = dar, însa. 4. Într-adevar, asa e. Ca bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Ca nu mai vine odata. 6. Doar. Da cum nu! Ca nu mi-oi festeli eu obrazul! ♢ (Cu sens restrictiv) Nu ca ma laud, dar asa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum ca, dupa ce ca, macar ca etc. – Lat. quod.
căciulă, CĂCIÚLĂ, caciuli, s.f. 1. Obiect confectionat din blana de oaie sau de alt animal si care serveste la acoperirea capului. Buna ziua, caciula (ca stapânu-tau n-are gura)! se spune, în bataie de joc, unuia care nu saluta. ♢ Expr. A-si lua (sau a-si scoate) caciula (de pe cap) = a-si descoperi capul în semn de salut sau de respect. La asa cap, asa caciula = cum e omul, asa e si purtarea lui. A-i iesi (cuiva) parul prin caciula = a) a i se urî asteptând; b) a o duce greu; a saraci. A fi (sau a se sti, a se simti) cu musca pe caciula = a se simti vinovat. (Asta sau aia e) alta caciula = (aceasta e) altceva, alta socoteala. A da cu caciula în câini = a fi cu chef, a-si face de cap. (Bun de) sa dai cu caciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoana, individ. Câte cinci lei de caciula. 2. Obiect în forma de caciula (1) (care serveste ca acoperamânt pentru cosuri, canale etc.). ♦ Partea superioara a ciupercii. – Cf. alb. k ë s u l ' ë.
căciuli, CĂCIULÍ, caciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fata cuiva spre a obtine ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din caciula.
cădea, CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorita greutatii, a se lasa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarna, ger, seara etc.) A se lasa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinti, par, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lasa în jos continuând sa fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se rasturna, a se pravali; a se darâma, a se surpa. ♢ Expr. A cadea (bolnav) la pat = a se îmbolnavi. A cadea în picioare = a iesi cu abilitate dintr-o situatie grea. ♦ (Determinat prin "în genunchi", "cu rugaminte" etc.) A se aseza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arata supunere; a ruga pe cineva cu umilinta sau cu staruinta. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în lupta). 2. (Despre orase, pozitii strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reusi. A cazut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-si înceta existenta, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neasteptate într-un loc sau într-o situatie. ♢ Expr. A-i cadea cuiva (cu) drag (sau la inima) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se napusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A cazut în extaz. ♢ Expr. A cadea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cadea bine = a-i placea, a-i prii. A-i cadea rau = a nu-i conveni, a nu-i placea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunarii. ♦ (La ghicitul în carti) A se arata, a se vedea, a reiesi. 8. (În expr.) A cadea la învoiala (sau de acord) = a ajunge la o întelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A sedea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.
căftăni, CĂFTĂNÍ, caftanesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l aseza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se daruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan.
căi, CĂÍ, caiesc, vb. IV. Refl. A-i parea cuiva rau, a regreta, a recunoaste ca a gresit. ♦ Tranz. (Rar) A compatimi pe cineva; a caina. – Din sl. kajati sen.
călăraş, CĂLĂRÁS, calarasi, s.m. 1. (La pl., în evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Corp militar de slujitori auxiliari ai domniei; (si la sg.) membru al acestui corp militar. ♦ (Înv.) Ostas de cavalerie. 2. Coarda de rod la vita de vie, scurtata la 4-6 muguri, si plasata calare pe coarda de doi ani. – Calare + suf. -as.
călătorie, CĂLĂTORÍE, calatorii, s.f. Actiunea de a calatori; drum pe care îl face cineva într-un loc (mai departat). ♢ Expr. (Ir.) Calatorie sprâncenata = urare care arata indiferenta pentru plecarea cuiva. – Calatori + suf. -ie.
călău, CĂLẮU, calai, s.m. Barbat însarcinat cu executarea osânditilor la moarte; gâde, hoher. ♦ Fig. Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigas. – Din tig. kalo "negru".
călăuză, CĂLĂÚZĂ, calauze, s.f. 1. Persoana care însoteste pe cineva spre a-i arata drumul si spre a-i da indicatiile sau explicatiile necesare; ghid. 2. Persoana care îndrumeaza într-o actiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducator, îndrumator. 3. Îndreptar, ghid. [Var.: calaúz s.m.] – Din tc. kılavuz, ngr. kalaúzis.
călăuzi, CĂLĂUZÍ, calauzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învata, a povatui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce dupa... [Pr.: -la-u-] – Din calauza.
călca, CĂLCÁ, calc, vb. I. I. 1. Intranz. A pune piciorul pe ceva sau pe undeva; a pasi. ♢ Expr. A calca din pod (sau de sus) = a umbla tantos, trufas. A calca în strachini = a umbla neatent, a fi stângaci; a face gafe. A calca pe urmele cuiva = a avea apucaturile, comportarea cuiva. A calca strâmb (sau alaturi cu drumul) = a fi necinstit, incorect, a se abate de la normele de conduita stabilite. A calca cu stângul = a porni prost la o actiune; a nu izbuti. A calca cu dreptul = a începe ceva cu bine; a izbuti. ♦ A trece pasind peste ceva. 2. Tranz. (Pop.; despre barbatusul pasarilor) A fecunda. 3. Intranz. A intra, a veni undeva, a se abate. 4. Tranz. A cutreiera, a strabate un drum, o regiune etc. 5. Tranz. Fig. A încalca pustiind si pradând. ♦ (Fam.) A veni fara veste undeva sau la cineva. II. Tranz. 1. A strivi, a zdrobi, a nimici cu picioarele. ♦ A batatori pamântul, iarba, semanaturile printr-o calcare repetata cu picioarele. ♦ A tescui strugurii cu picioarele. ♢ Expr. A calca apa = a se mentine la suprafata apei înotând în pozitie verticala. ♦ Intranz. A înfrânge o pornire sau un sentiment. ♢ Expr. A-si calca pe inima = a face ceva împotriva propriilor sale sentimente, împotriva propriei sale vointe. 2. A nu respecta o hotarâre, o lege, o obligatie etc. III. Tranz. A netezi îmbracamintea sau rufaria cu fierul de calcat. – Lat. calcare.
călcare, CĂLCÁRE, calcari, s.f. Faptul de a calca. 1. Nerespectare, violare a unei legi, a unui ordin etc. 2. Abatere, deviere de la un principiu. 3. Atac, navalire (în scopul jefuirii). – V. calca.
călcător, CĂLCĂTÓR, -OÁRE, calcatori, -oare, subst. 1. S.m. si f. 1. Meserias care calca haine sau rufarie într-un atelier de confectii, într-o spalatorie etc. 2. (Rar) Persoana care calca o lege, o dispozitie etc. ♦ Pradator, hot. II. S.f. 1. Scândura pe care olarul framânta lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calca (II 1) strugurii. 3. Instalatie speciala la gardurile pescaresti, care permite trecerea pestelui într-un singur sens sau circulatia barcilor în ambele sensuri fara ca pestele sa iasa. III. S.n. 1. Mecanism la masinile de cusut, care apasa pe placa masinii materialul ce se lucreaza, pentru a putea fi fixat si deplasat mai usor; apasator, ceapraz. 2. Unealta formata dintr-o lama de otel plana sau îndoita, cu crestaturi pe una sau pe ambele muchii, prevazuta cu mâner si folosita de lemnari la rostuirea dintilor pânzelor de ferastrau; ceapraz. 3. Pânza sau pernita pe care se calca (III) haine, rufarie etc. – Calca + suf. -ator.
călcâi, CĂLCẤI, calcâie, s.n. 1. Partea posterioara a talpii piciorului, formata din oasele astragal si calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încaltamintei care acopera aceasta portiune a piciorului. ♢ Expr. A se afla (sau a fi, a trai etc.) sub calcâi = a se afla (sau a fi, a trai) sub totala dominatie a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sari) într-un calcâi = a se misca repede, a fi iute la treaba; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) calcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) calcâiele (dupa cineva) = a) a fi foarte îndragostit (de cineva), a se îndragosti subit; b) a fi zorit, nerabdator. ♦ Lovitura data cu calcâiul (1). ♢ Expr. A da calcâie calului = (despre calareti) a lovi calul cu calcâiele, ca sa porneasca sau sa mearga mai repede. ♦ (Livr.) Calcâiul lui Ahile = partea vulnerabila, latura slaba a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat partii dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesa mica de lemn, de forma prismatica, fixata de o grinda de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de constructie care se reazema pe grinda sau folosita ca piesa de rezistenta într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedica filarea unui lant sau a unei parâme. 5. Strat format între sapun si lesiile de glicerina la fabricarea sapunului. – Lat. calcaneum.
căldare, CĂLDÁRE, caldari, s.f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevazut cu o toarta la partea superioara, folosit pentru pastrarea si transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; galeata. ♢ Caldare de abur = instalatie (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul careia se trece apa, sub actiunea caldurii, din faza lichida în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferica; cazan cu abur. Caldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Continutul unei caldari (1). II. (Geogr.) Depresiune circulara cu versante prapastioase în zona muntilor înalti; scobitura în albiile apelor curgatoare, la baza unei cascade; cazan. ♢ Caldare glaciara = circ glaciar. – Lat. caldaria.
minipatrulă, MINIPATRÚLĂ s. f. patrula de circulatie formata din elevi. (< mini1- + patrula)
călugăr, CĂLÚGĂR, calugari, s.m. I. Barbat care a facut legamânt sa duca o viata religios-ascetica si care traieste într-o comunitate manastireasca; monah. II. Instalatie hidrotehnica cu ajutorul careia se poate evacua apa din helesteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ (< gr.).
căluş, CĂLÚS, calusuri, s.n. 1. Bucata de lemn sau de metal care se pune între dintii dinainte ai unui animal, spre a-l forta sa tina gura deschisa; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica sa strige. ♢ Expr. A pune (cuiva) calusul în gura = a împiedica (pe cineva) sa vorbeasca. 2. Betisor care face parte din mecanismul de declansare al capcanelor de lemn. 3. Mica piesa de lemn cu o forma speciala, pe care se sprijina coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul îsi asaza tabloul când lucreaza; sevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prajinilor, folosit în forajul prin percutie sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flacai; melodie dupa care se executa acest dans; calusar (1), calusel (4). – Cal + suf. -us.
cămară, CĂMÁRĂ, camari, s.f. 1. Încapere mica în care se pastreaza alimente. 2. (Înv.) Camera, odaie. ♢ Camara domneasca = (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova): a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vami, ocne si impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei; b) (rar) monetarie. – Probabil lat. •camara în loc de cam(m)ara "camera" (< gr.).
cămaşă, CĂMÁSĂ, camasi, s.f. 1. Îmbracaminte (de pânza, matase etc.) care se poarta pe piele, acoperind partea superioara a corpului. ♢ Camasa de noapte = îmbracaminte de pânza, de matase etc. (lunga), care se poarta ca vesmânt pentru dormit. Camasa de forta = camasa speciala confectionata din pânza rezistenta, prevazuta cu cordoane, cu care se imobilizeaza temporar nebunii furiosi, împiedicându-i sa comita actiuni violente, iresponsabile. ♢ Expr. A ramâne în camasa = a ramâne sarac, a pierde tot. A nu avea nici camasa pe el = a fi foarte sarac. A lasa (pe cineva) în camasa sau a-i lua (cuiva) si camasa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lasa sarac. Îsi da si camasa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos si de darnic. A nu-l mai încapea camasa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu sti) pe unde sa scoti camasa = a fi în mare încurcatura, a nu sti cum sa scapi. Arde camasa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrana, învelis (subtire), captuseala care îmbraca diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placenta (1). ♦ Îmbracaminte interioara a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: camasa-broastei = alga verde de apa dulce de forma unei retele, alcatuita din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: camésa s.f.] – Lat. camisia.
cămăraş, CĂMĂRÁS, camarasi, s.m. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Slujbas care avea în grija odaile domnului, în special camara domneasca. ♦ (Înv.) Intendent la o manastire. – Camara + suf. -as.
căminar, CĂMINÁR, caminari, s.m. Slujitor însarcinat, în evul mediu, în Moldova si apoi în Ţara Româneasca, cu perceperea unor dari (la început numai pe vânzarea cerii). – Camana (înv. "dare anuala asupra bauturilor alcoolice" < sl.) + suf. -ar.
căpăstru, CĂPẮSTRU, capestre, s.n. Portiune de harnasament, confectionata din frânghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al magarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – Lat. capistrum.
căpătat, CĂPĂTÁT s.n. Faptul de a capata ceva de pomana. ♢ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) dupa capatat = a umbla sa ceara de la altii cele necesare traiului. – V. capata.
minimicroscop, MINIMICROSCÓP s. n. microscop de buzunar, care mareste de câteva sute de ori. (< mini1- + microscop)
căpătâi, CĂPĂTẤI, capatâie, s.n. 1. Parte a patului sau a oricarui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. perna sau alt obiect pe care se pune capul. ♢ Loc. adj. si adv. Fara capatâi = fara ocupatie (bine definita), fara rost. ♢ Expr. A sta la capatâiul cuiva = a veghea lânga o persoana bolnava. A nu avea capatâi = a nu avea nici un rost în viata. (Înv.) A face (cuiva) de capatâi = a capatui; a casatori (pe cineva). ♦ Carte de capatâi = a) carte fundamentala într-o disciplina sau în literatura; b) carte preferata. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capat (1), sfârsit. ♢ Expr. A scoate ceva la capatâi sau a o scoate la capatâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capat. A da de capatâi = a da de capat, a descurca. Lat. capitaneum.
căpeţel, CĂPEŢÉL, capetele, s.n. 1. Bucatica mica (din ceva). 2. Colac rotund care se duce la biserica la slujbele pentru pomenirea mortilor. – Lat. capitellum.
căptuşi, CĂPTUSÍ, captusesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o captuseala la o haina, la încaltaminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinauntru sau pe dinafara, cu un strat de protectie, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o captuseala (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a însfaca. ♦ A bate (zdravan). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din captuh (înv. "captuseala" < germ.).
căpui, CĂPUÍ, capuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. si reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încapui. 2. Refl. A obtine, a-si procura; a încapui. – Din magh. kapni.
căpuit, CĂPUÍT, -Ă, capuiti, -te, adj. (Înv. si reg.) Care are de toate, prevazut cu tot ce-i trebuie; încapuit. – V. capui.
căra, CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantitati mari). ♢ Expr. A cara apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fara rezultat. A cara cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravan pe cineva. A-l cara (pe cineva) pacatele = a se lasa dus, târât oarecum fara voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (si pe furis) de undeva; a se carabani. – Lat. •carrare.
cărare, CĂRÁRE, carari, s.f.1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ♢ Loc. adv. Pe toate cararile = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ♢ Expr. A umbla pe doua carari = a se clatina în mers; a fi beat. A-i taia (sau a-i închide) cuiva cararea (sau cararile) = a opri pe cineva sa faca sau sa continue un drum. A-si îndrepta cararile = a apuca într-o directie. A-i scurta (cuiva) cararile = a omorî (pe cineva) 2. Linie obtinuta prin despartirea în doua a parului de pe cap. Lat. carraria.
cărăbăni, CĂRĂBĂNÍ, carabanesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (si pe furis) de undeva; a se cara, a o sterge. 2. Tranz. (Reg.) A cara (1). ♢ Expr. A carabani cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a carabani cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe si îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal "trage-ti caruta"), influentata de a (se) cara.
cărămizi, CĂRĂMIZÍ, caramizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni caramiziu. – Din caramida.
minim, MÍNIM, -Ă I. adj. cel mai mic (ca dimensiuni, durata, intensitate, valoare); foarte mic; minimal. II. s. f. 1. valoarea cea mai mica, într-un interval, a unei variabile sau functii. ♢ centru de joasa presiune atmosferica. 2. categorie de greutate la box pentru juniorii între 42 si 45 kg. III. s. n. minimum (2). ♦ ~ de trai = venitul necesar pentru satisfacerea nevoilor elementare de consum ale unei persoane sau familii. (< fr. minime, lat. minimus)
cărător, CĂRĂTÓR, caratori, s.m. Persoana care cara ceva; spec. hamal. – Cara + suf. -ator.
căsători, CĂSĂTORÍ, casatoresc, vb. IV. Refl. si tranz. A (se) uni prin casatorie cu cineva. – Din casator (înv. "sot" < casa1 + suf. -ator).
căşuna, CĂSUNÁ, casunez, vb. I. 1. Intranz. A-i veni cuiva o idee sau o pofta ciudata. 2. Intranz. A prinde necaz pe cineva sau pe ceva; a manifesta (dintr-o data) dragoste (exagerata) fata de cineva. 3. Intranz. A se napusti asupra cuiva. 4. Tranz. A cauza, a pricinui. A casuna o suparare. – Lat. •occasionare.
cătare, CĂTÁRE1, catari, s.f. Piesa metalica de forma prismatica, montata pe partea de sus a tevii unei guri de foc si care, împreuna cu înaltatorul, formeaza dispozitivul de ochire al armei. – V. cata.
cătinel, CĂTINÉL adv. Încetinel, lin, domol; tiptil. ♢ Expr. (Rar) Nel-catinel = încet-încet. [Var.: câtinél adv.] – Lat. •cautelinus "cu precautie" (< cautela "prevedere").
căuta, CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca sa gaseasca pe cineva sau ceva; a umbla dupa... ♢ Expr. A cauta cuiva cearta (sau pricina) cu lumânarea = a provoca cearta cu orice pret. N-ai ce cauta (undeva) = nu exista motiv, este interzis sa vii sau sa te afli undeva. A cauta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca sa descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o multime etc. A cauta cu gândul = a se sili sa-si aduca aminte. A cauta privirile cuiva = a încerca sa întâlneasca privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobai. ♦ A se deplasa undeva pentru a gasi pe cineva; a se interesa undeva de prezenta cuiva. 2. A încerca sa obtina ceva, a urmari ceva. ♦ Refl. (Despre marfuri) A avea cautare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ♢ Expr. A-si cauta de treaba (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-si vedea de treaba. 2. Intranz. si tranz. A purta de grija (unui bolnav), a se îngriji de... ♢ Refl. Se cauta la doctor. ♦ A baga de seama, a fi atent. 3. Tranz. A-si da silinta, a se stradui sa... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmari cu ochii. ♢ Expr. (Fam.) A-i cauta (cuiva) în coarne = a rasfata (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre fiinte) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfatisarea de... 4. Intranz. si tranz. Fig. A lua în consideratie, a se lua dupa... Nu cauta ca-s mic. 5. Intranz. (În superstitii) A cerceta pozitia stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -ca-u-. – Var.: (pop.) catá vb. I] – Lat. •cautare.
căutare, CĂUTÁRE, cautari, s.f. 1. Actiunea de a (se) cauta. 2. Cercetare facuta cu scopul de a gasi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicala. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspectie, examinare. 5. Osteneala; nazuinta. 6. Privire; cautatura. 7. Pret bun, trecere. ♢ Expr. A avea cautare = (despre oameni) a se bucura de consideratie; (despre marfuri) a fi solicitat. [Pr.: ca-u-. Var.: (pop.) catáre s.f.] – V. cauta.
căutătură, CĂUTĂTÚRĂ, cautaturi, s.f. Felul cum priveste cineva, expresie a ochilor; p. ext. expresie a fetei, înfatisare, mina. [Pr.: ca-u-. – Var.: (pop.) catatúra s.f.] – Cauta + suf. -atura.
căuzaş, CĂUZÁS, cauzasi, s.m. (Înv.) Partizan al unei cauze (secrete); conspirator, revolutionar. ♦ (În Ţara Româneasca) Participant la revolutia de la 1848. [Pr.: ca-u-] – Cauza + suf. -as.
câine, CẤINE, câini, s.m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru paza, vânatoare etc. (Canis familiaris). ♢ Expr. (Ir.) A trai (sau a se întelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre doua sau mai multe persoane care nu se înteleg deloc, nu se pot suferi, se dusmanesc si se cearta întruna. A taia frunza la câini = a trândavi; a nu avea nici o ocupatie. A trai ca câinele la stâna = a trai bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trasatura distinctiva, o situatie clara. Nu-i numai un câine scurt de coada = mai e si altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discutie e comun si altora. Viata de câine = viata grea, plina de lipsuri. (Ir.) Umbla câinii cu covrigi (sau colaci) în coada = e mare belsug. ♦ Epitet dat unui om rau, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelatii boreale (din care face parte si Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelatii boreale, situata între Hidra si Orion; câine-de-mare = rechin de talie mica, de culoare albastra-cenusie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub forma de vierme mare si paros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete.[Var.: (reg.) cấne s.m.] – Lat. canis.
câmp, CÂMP, câmpuri, s.n. si (1, astazi mai ales în expr.) câmpi, s.m. 1. Întindere vasta de pamânt fara accidente însemnate de teren; ses, câmpie; spec. întindere de pamânt cultivata, semanata; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ♢ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care foloseste tunul si obuzierul de calibru mic si care poate fi întrebuintata pe un teren fara accidente prea mari. ♢ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fara adapost. ♢ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, parasind drumul. A-si lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbeste, fara a sti încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pamânt în afara unei localitati (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheata = masa întinsa si neîntrerupta de gheata care acopera o suprafata (în regiunile polare). 2. Loc. Spatiu, portiune de teren în limitele carora se desfasoara o anumita activitate. Câmp de lupta. ♢ (Astazi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva îsi desfasoara activitatea; activitate, munca, productie. Câmp vizual = portiune de spatiu care poate fi cuprinsa cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spatiu în care fiecarui punct i se asociaza o marime fizica determinata; marime care caracterizeaza o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spatiu în care se pot exercita actiuni de forta asupra corpurilor. ♢ Câmp electric = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic corp încarcat cu electricitate, acesta ar fi supus actiunii unei forte care nu s-ar exercita daca corpul nu ar fi încarcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forte de aceeasi natura ca cele care se exercita între doi magneti vecini. 4. Forma a materiei prin intermediul careia are loc interactiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = portiune anatomica pe suprafata careia are loc o interventie chirurgicala. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Multime de valori ale uneia sau mai multor marimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.
cânta, CÂNTÁ, cânt, vb. I. 1. Intranz. si tranz. A emite cu vocea sau cu un instrument un sir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc. ♢ Expr. Joaca cum îi cânta = face întocmai cum îi porunceste altul. ♦ (Despre pasari, insecte etc.) A scoate sunete placute la auz. caracteristice speciei. 2. Intranz. si tranz. A scrie versuri în cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (în versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva în versuri. 3. Tranz. (Fam.) A îndruga, a însira vorbe goale. – Lat. cantare.
cântăreţ, CÂNTĂRÉŢ, -EÁŢĂ, cântareti, -e, s.m. si f. 1. Persoana care cânta cu vocea; artist care are profesiunea de a cânta cu vocea. ♦ Persoana care executa cântarile si citirile în serviciile religioase. 2. Poet (care lauda în versurile sale pe cineva sau ceva). – Cânta + suf. -aret.
cântec, CẤNTEC, cântece, s.n. 1. Sir armonios de sunete emise cu vocea sau cu un instrument; cântare, cânt. ♦ Sunete placute, melodioase emise de unele pasari; zumzetul placut al unor insecte. ♢ Cântecul lebedei = ultima opera sau ultima manifestare de valoare (a unui artist, a unui muzician, a unui scriitor etc.). Cântecul planetelor = muzica sferelor. 2. Compozitie literara în versuri, adesea însotita de melodie. ♢ Cântec batrânesc = balada populara veche. Cântec de dor = poezie populara cu caracter elegiac. Cântec de lume = poezie lirica cu caracter erotic. Cântec de mase = cântec cu continut patriotic, revolutionar, care are un caracter mobilizator si exprima nazuinte de libertate, de pace etc. Cântec de leagan = cântec liric cu care sunt adormiti copiii mici. ♢ Expr. Vorba (sau povestea) cântecului = cum se zice; vorba ceea. Asa-i cântecul = asta e situatia. A fi cu cântec sau a-si avea cântecul sau = (despre lucruri, întâmplari, atitudini etc.) a avea istoria, tâlcul sau (complicat, plin de aspecte dubioase, neclare). [Var.: (reg.) cấntic s.n.] – Lat. canticum.
câr, CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imita sunetul caracteristic scos de unele pasari (ciori, gaini etc.); strigat cu care se alunga unele pasari. ♢ Expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) cearta, (cu) tocmeala. Ca-i câr, ca-i mâr, se zice când cineva se încurca în explicatii neconvingatoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.
câră, CẤRĂ s.f. (Pop.; în expr.) A se tine de câra cuiva = a starui pe lânga cineva, a depune insistente pentru a determina pe cineva sa faca un lucru. A fi în câra cu cineva = a fi în cearta, în dusmanie cu cineva. – Din cârâi (derivat regresiv).
cârâi, CÂRÂÍ, cấrâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre unele pasari; la pers. 3) A scoate sunete caracteristice, neplacute, scurte si guturale. 2. Intranz. Fig. (Peior.) A vorbi cu un ton ascutit si strident, care tradeaza ostilitate. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A cicali, a bate la cap pe cineva. ♦ Refl. recipr. A se certa. Toata ziua se cârâie. – Câr + suf. -îi.
minicameră, MINICÁMERĂ s. f. camera de televiziune de dimensiunile unui aparat de fotografiat. (< mini1- + camera)
cârciumăreasă, CÂRCIUMĂREÁSĂ, cârciumarese, s.f. 1. Nevasta de cârciumar; femeie care are în proprietate o cârciuma; cârciumarita. 2. Planta erbacee ornamentala cu frunze opuse, ovale, cu flori mari, divers colorate (Zinnia elegans). [Var.: crâsmareása, (reg.) cârcimareása s.f.] – Cârciumar + suf. -easa.
cârciumări, CÂRCIUMĂRÍ, cârciumaresc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A avea în proprietate o cârciuma, a vinde sau a servi într-o cârciuma; p. gener. a face negot ilicit, nepermis cu ceva. – Din cârciumar.
cârcotă, CẤRCOTĂ, cârcote, s.f. (Pop. si fam.) Neîntelegere, cearta, gâlceava. ♢ Loc. vb. A intra (sau a se baga) în cârcota (cu cineva) = a se certa (cu cineva). – Cf. scr. k r k o t j a "lipsa de mladiere, inflexibilitate".
cârd, CÂRD, cârduri, s.n. 1. Grup mare de animale mamifere, de pasari, de pesti de acelasi fel, care se afla împreuna. 2. (De obicei peior.) Ceata (mare) de oameni. ♢ Expr. A se pune (sau a intra) în cârd cu cineva = a se asocia, a se întovarasi cu cineva (în vederea unor actiuni reprobabile). 3. (Fam.) Multime, sir (de ani, de zile). ♢ Loc. adv. De (la) un cârd de vreme = de un timp încoace. Un cârd de ani = foarte multi ani. – Din scr. krd.
cârmaci, CÂRMÁCI, cârmaci, s.m. 1. Persoana, sportiv care manevreaza cârma unei ambarcatii, a unei nave. 2. Fig. Cârmuitor, conducator. – Din bg. karmač.
cârmi, CÂRMÍ, cârmesc, vb. IV. Intranz. 1. A manevra cârma unei ambarcatii, a unei nave, schimbând directia de mers; p. gener. a o coti, a o lua în alta parte. 2. Fig. (Rar) A se abate de la cele spuse, de la cele hotarâte. – Din sl. krŭmiti.
cârnăţăreasă, CÂRNĂŢĂREÁSĂ, cârnatarese, s.f. Femeie care prepara sau vinde cârnati si alte mezeluri; nevasta de cârnatar. – Cârnatar + suf. -easa.
cârni, CÂRNÍ, cârnesc, vb. IV. 1. Intranz. (Pop.) A (se) îndrepta în alta directie; a (se) întoarce. ♢ Expr. (Tranz.) Îti cârneste nasul din loc = miroase extrem de urât. A-si cârni nasul sau (intranz.) a cârni din nas = a se arata nemultumit (strâmbând din nas); a strâmba din nas. ♦ Fig. A reveni asupra celor spuse, hotarâte, a nu mai face ce a spus, ce a hotarât. 2. Tranz. A taia, a rupe vârful lastarilor tineri ai unor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. – Din cârn.
cârnosi, CÂRNOSÍ1, cârnosesc, vb. IV. Tranz. A sfâsia pe cineva sau o bucata de carne. – Et. nec. Cf. c a r n o s.
cârpeală, CÂRPEÁLĂ, cârpeli, s.f. Faptul de a cârpi (ceva sau pe cineva); (în special) reparatie sumara sau prost executata; cârpitura. – Cârpi + suf. -eala.
cârpi, CÂRPÍ, cârpesc, vb. IV. Tranz. 1. A petici, a repara, a coase un obiect rupt sau descusut. ♢ Expr. Cu ochii cârpiti de somn = neputându-si tine ochii deschisi din cauza somnului. 2. A repara un obiect spart sau crapat. 3. Fig. A palmui pe cineva. 4. Fig. A nascoci, a inventa la repezeala o motivatie, o explicatie, un pretext (nu prea convingator). – Din sl. krupiti.
câştig, CÂSTÍG, câstiguri, s.n. Ceea ce câstiga cineva. ♢ Expr. A fi în câstig = a avea un avantaj (fata de cineva). – Din câstiga (derivat regresiv).
câştiga, CÂSTIGÁ, câstíg, vb. I. 1. Tranz. A obtine bani sau alte bunuri materiale (prin munca, prin speculatii, prin exploatare, la jocuri de noroc etc.); p. ext. a dobândi, a obtine experienta, cunostinte etc. ♦ A recupera timpul (pierdut). 2. Tranz. A atrage de partea sa; a cuceri. Câstigase simpatia tuturor. 3. Tranz. A obtine, a cuceri victoria (într-o competitie sportiva, într-un proces etc.). 4. Intranz. A deveni mai bogat în..., a-si spori continutul, calitatea, greutatea. – Lat. castigare.
câştigat, CÂSTIGÁT, -Ă, câstigati, -te, adj. 1. Care a fost obtinut de cineva. 2. (Despre oameni) Care s-a ales cu un folos (din ceva), care si-a îmbogatit cunostintele, experienta. – V. câstiga.
câte, CẤTE adv. 1. (Formeaza numerale colective) Câte trele. 2. (Formeaza numerale distributive) Doua câte doua. ♢ Expr. Una câte una sau unul câte unul = rând pe rând, una dupa alta sau unul dupa altul. Câte una (strasnica) = ceva neobisnuit, grozav etc. – Lat. cata (modificat dupa pl. f. al lui cât).
câtelea, CẤTELEA, CẤTA pron. interog., adj. interog. (Precedat de art. "al", "a", se întrebuinteaza în propozitii interogative pentru a afla locul pe care îl ocupa cineva sau ceva într-o ierarhie, într-o serie de fiinte sau de lucruri de acelasi fel) Al câtelea a reusit? A câta casa? [Var.: cấtea pron. interog., adj. interog. f.] – Câte + le + a.
câtva, CÂTVÁ, CÂTĂVÁ, câtiva, câteva, pron. nehot., adj. nehot. Un numar mic, o cantitate sau o parte mica (dintr-un numar, o cantitate sau o parte mai mare). ♦ (Adverbial) Putin timp, nu prea multa vreme. – Cât + va (= vrea).
ceac, CEAC s.n. Prajina lunga, prevazuta la un capat cu cârlig, folosita pentru prinderea si manevrarea butucilor pe apa. – Et. nec.
ceapă, CEÁPĂ, cepe, s.f. 1. Planta erbacee legumicola, bienala, din familia liliaceelor, comestibila, cu miros puternic, specific, cu tulpina aeriana dreapta, cilindrica si verde si cu cea subterana în forma de bulb, cu frunze cilindrice si cu flori albe numeroase, dispuse în inflorescente dese (Allium cepa). ♢ Ceapa de apa = ceapa care se cultiva prin rasad si se recolteaza în acelasi an în care s-a semanat. Ceapa de samânta = arpagic. ♦ Bulbul cepei (1), cu miros specific si cu continut bogat de vitamine, folosit în alimentatie; p. gener. orice bulb al unei plante. ♢ Expr. Nu face (sau nu valoreaza nici cât) o ceapa degerata, se spune despre cineva (sau despre ceva) fara nici o valoare. 2. Compus: ceapa-ciorii = numele a trei plante erbacee bulboase din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). – Lat. caepa.
ceas, CEAS, ceasuri, s.n. 1. Interval de timp egal cu 60 de minute; ora. ♢ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat, mult. La tot ceasul = întruna, mereu. ♢ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = cât mai repede cu putinta, pâna nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. ♦ Spatiu, distanta care se poate parcurge în timp de o ora. Acest sat e la 3 ceasuri de Bucuresti. ♢ Expr. A face un ceas bun pâna... = a avea nevoie de o ora întreaga (sau de mai bine de o ora) pâna... ♦ Fiecare dintre cele 24 de parti în care este împartita o zi si care sunt marcate pe cadranul si cu acele unui ceasornic; p. ext. bataie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre punctele principale ale cadranului. 2. Moment, clipa; timp, vreme. ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ♢ Expr. Ceas bun (sau rau) = (în superstitii) moment considerat ca norocos (sau nenorocos). (Sa fie) într-un ceas bun! formula prin care se ureaza cuiva sucees când întreprinde ceva. (Pop.) A se da de ceasul mortii = a se agita; a se framânta, a se zbuciuma. 3. Aparat care serveste la determinarea si masurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ♢ Ceas electronic = ceas a carui functionare se bazeaza pe folosirea circuitelor integrate specializate. Ceas digital = ceas (electronic) la care ora este indicata prin cifre atasate pe un ecran. Ceas vorbitor = a) ceas electronic la care ora este anuntata verbal; b) magnetofon pentru redarea înregistrarilor de semnal orar si a unor informatii vorbite asociate, folosit pentru anuntarea orei exacte în reteaua telefonica. Ceas solar = suprafata marginita de numere, având în centru o tija a carei umbra indica cu aproximatie orele zilei; cadran solar. ♢ Expr. A merge ca ceasul = (despre masini, aparate etc.) a functiona perfect. ♦ Aparat în forma de ceas (3), ale carui limbi înregistreaza miscarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujba religioasa savârsita la anumite ore din zi. – Din sl. časŭ.
ceaşnic, CEÁSNIC, ceasnici, s.m. (În evul mediu, în Moldova) Paharnic. – Din sl. ceašnikŭ.
ceată, CEÁTĂ, cete, s.f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunati de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinari) Gramada de animale (de acelasi fel). 2. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Grup de organizare speciala, militara si fiscala, alcatuit din subalternii de la sate ai dregatorilor domnesti; pâlc (2), stol (2); trupa înarmata si organizata. – Din sl. četa.
ceauş, CEAÚS, ceausi, s.m. 1. Functionar inferior la turci, care îndeplinea functia de usier, de curier sau de aprod (1) al curtii. 2. Nume dat, în evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova, unor functionari publici: a) sef al unei cete de slujitori; b) capetenie de surugii; c) capetenia vânatorilor domnesti; d) aprod (3). 3. (Înv.) Om de serviciu la sinagoga. – Din tc. çavus.
cefalopod, CEFALOPÓD, cefalopode, s.n. (La pl.) Clasa de moluste marine cu structura superioara, având în jurul gurii brate tentaculare, prevazute cu ventuze; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. [Var.: cefalopóda s.f.] – Din fr. céphalopode.
cel, CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arata ca fiinta sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determina se afla mai departe, în spatiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brate cea caldare. ♢ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealalta; celalalt tarâm. II. Art., adj. 1. (Preceda un adjectiv care determina un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoana, nearticulat) Fruntea ta cea lata. Stefan cel Mare. 2. (Preceda un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de "mai" formeaza superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc, adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel putin = a) minimum; b) macar, barem. 4. (Substantiveaza adjectivul pe care îl preceda) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indica pe cineva sau ceva relativ departat, în spatiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ♢ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoara (sau cu coarne) = dracul. (Intra în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetica sintactica).
cela, CÉLA, CÉEA, ceia, celea. pron. dem., adj. dem. (postpus). 1. Pron. dem. (Pop.) (Indica o fiinta sau un lucru mai departat, în spatiu sau în timp, de subiectul vorbitor) Acela. ♢ Expr. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe si diverse. Alte cele(a) = alteeva; alte lucruri. Ba ceea..., ba ceea... = ba una..., ba alta... ♦ (Intra în formarea unui pronume relativ compus) Ceea ce = ce. 2. Adj. dem. (postpus) (Pop.) Acela. Omul cela. Femeia ceea. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora) Din acela, aceea (cu afereza lui a).
celebra, CELEBRÁ, celebrez, vb. I. Tranz. 1. A savârsi cu solemnitate un act de însemnatate publica sau privata, în special o casatorie; a oficia. 2. A sarbatori (aducând elogii) un eveniment însemnat, o persoana etc. – Din fr. célébrer, lat. celebrare.
celomat, CELOMÁT, celomate, s.n. Animal prevazut cu celom. – Din fr. coelomates.
celular, CELULÁR, -Ă, celulari, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care apartine celulei (1), de natura celulei; alcatuit din celule. ♢ Teorie celulara = teorie dupa care celula (1) constituie elementul fundamental al organizarii interne a plantelor si animalelor. 2. (Jur.; în sintagma) Regim celular = regim special la care sunt supusi, pe anumite perioade, detinutii în închisori, prin izolare severa în celule (4) individuale. 3. (În telecomunicatii; în sintagma) Telefonie celulara = sistem de telefonie fara cablu care pentru transmiterea semnalelor digitale utilizeaza aparate de emisie-receptie de mica putere, emitatoare-receptoare de tip releu, fiecare acoperind o celula (7), si echipamente computerizate pentru prelucrarea si comutarea semnalelor. Telefon celular = aparat de emisie-receptie, folosit în telefonia celulara; telefon mobil. II. S.n. Telefon celular, telefon mobil. Nu uita sa-ti iei celularul. – Din fr. cellulaire (I 1, 2), engl. cellular [telephone] (I 3, II).
cens, CENS s.n. 1. (În Roma antica) Recensamânt al cetatenilor si al averii lor. Efectuat din cinci în cinci ani, pentru a servi ca baza în recrutare, la fixarea impozitelor, la exercitarea drepturilor politice etc. ♦ Grupare a unor cetateni sau a tuturor locuitorilor unei tari dupa diverse criterii. 2. (În societatea feudala) Renta în bani sau în natura datorata seniorului de catre posesorul pamântului. 3. (În unele tari) Câtimea de impozit prevazuta de legile electorale necesara pentru acordarea dreptului de alegator. – Din lat. census, fr. cens.
centenar, CENTENÁR, centenare, s.n. Împlinire a o suta de ani de la un eveniment însemnat; celebrarea acestui eveniment. ♦ (Adjectival) Care dateaza de o suta (sau de mai multe sute) de ani. – Din lat. centenarius, fr. centenaire.
centum, CÉNTUM adj. (Lingv.; în sintagma) Limba centum = limba indo-europeana care a pastrat în evolutia ei sunetele velare g si k nealterate înaintea vocale lor e si i. – Cf. lat. c e n t u m "o suta".
cenuşă, CENÚSĂ s.f. 1. Reziduu solid format din substante minerale sub forma de pulbere, care ramâne dupa arderea completa a unui corp. ♢ Expr. A (se) preface în cenusa = a (se) distruge în întregime (prin foc). A nu avea nici cenusa în vatra = a fi foarte sarac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva si cenusa din vatra = a lasa pe cineva sarac lipit, a-i lua cuiva tot. A trage cenusa (sau spuza) pe turta sa = a-si apara cauza proprie. A-si pune cenusa în cap = a se pocai, a-si recunoaste vina sau greseala. ♦ Ramasitele unui mort incinerat. 2. (În sintagma) Cenusa vulcanica = masa de elemente fine aruncata în atmosfera de un vulcan în eruptie. – Lat. •cinusia (< cinis).
cenzură, CENZÚRĂ, cenzuri, s.f. 1. Control prealabil exercitat, în unele state, asupra continutului publicatiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune si, în anumite conditii, asupra corespondentei si convorbirilor telefonice; organ care exercita acest control. 2. Demnitatea, functia de cenzor în vechea Roma. – Din lat. censura, fr. censure.
cep, CEP, cepuri, s.n. 1. Dop de lemn, de forma tronconica, cu care se astupa gaura butoiului. ♦ Canea. ♦ Gaura de umplere sau de scurgere a lichidului dintr-un butoi care se închide cu un cep (1) sau cu o canea. ♢ Expr. A da cep (unei buti, unui butoi etc.) = a începe o bute, un butoi etc. plin cu vin (sau cu alt lichid), facându-i o gaura. 2. Portiune din tulpina unui portaltoi, care se lasa deasupra altoiului pâna la dezvoltarea acestuia, cu scopul de a-l proteja. ♦ Nod din tulpina unui brad sau a unui molid, din care creste ramura. 3. Fusul arborelui de lemn al unei mori taranesti de apa. 4. Proeminenta prismatica sau cilindrica fasonata la capatul unei piese de lemn, cu care aceasta urmeaza a fi îmbucata în alta piesa. ♦ Capatul filetat în exterior al unei tevi, care serveste la îmbinare prin însurubare. – Lat. cippus.
cer, CER2, ceruri, s.n. 1. Spatiu cosmic nesfârsit în care se afla astrii; (mai ales) parte din acest spatiu vazuta deasupra orizontului, care are o forma aparent emisferica; bolta cereasca, firmament. ♢ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuinte, afara. Pâna-i cerul = niciodata. Ca cerul de pamânt sau ca de la cer la pamânt, se spune despre o deosebire extrem de mare între doua lucruri, doua puncte de vedere, doua situatii etc. A rascoli cerul si pamântul = a face tot posibilul (pentru a gasi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (si) cu pamântul = a se ruga cu cea mai mare staruinta. A pica (sau a cadea) din cer = a) a sosi pe neasteptate; b) a nu putea întelege; a fi strain de aceea ce se întâmpla în jur. Nu pica din cer = nu vine de-a gata. Parca a picat (sau a cazut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprima supararea, rusinea, uimirea cuiva în fata unei situatii neasteptate (si neplacute). Nu s-o face gaura (sau borta) în cer = n-o sa fie cine stie ce paguba, n-o sa se întâmple nici un rau. A fagadui (sau a promite) cerul si pamântul = a promite lucruri nerealizabile. ♢ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavitatii bucale, palatul bucal. 2. Aer, vazduh, atmosfera. ♢ Pasarile cerului = pasarile zburatoare. 3. Rai1, eden, paradis. ♢ Expr. A fi (sau a se crede) în al saptelea (sau în al noualea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divina, divinitate, providenta. – Lat. caelum.
cerber, CÉRBER, (2) cerberi, s.m. 1. (În mitologia greaca) Animal fabulos imaginat ca un câine cu trei capete, care statea la portile infernului si pazea intrarea. 2. Fig. (Livr.) Paznic sever, exigent. – Din fr. cerbère, lat. cerberus.
cerca, CERCÁ, cerc, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A cerceta, a examina; a iscodi. ♦ Intranz. A întreba, a se informa. 2. Tranz. si refl. (Pop.) A se stradui, a se sili; a cauta sa... 3. Tranz. (Pop.) A proba, a cauta sa vezi daca ceva e bun, potrivit etc. 4. Tranz. (Înv. si reg.) A cauta. 5. Tranz. (Înv.) A supune la grele încercari. 6. Tranz. (Reg.) A vizita, a frecventa. 7. Intranz. (Pop.) A reveni; a da târcoale. 8. Tranz. unipers. (Pop.) A fi cuprins de o anumita stare sufleteasca, de o durere fizica etc. – Lat. circare.
cercar, CERCÁR, cercari, s.m. Larva a galbezii, care traieste în apa si care devine adulta în organismul vitelor cornute, unde patrunde o data cu hrana. – Din fr. cercaire.
cercetaş, CERCETÁS, -Ă, cercetasi, -e, s.m. si f. 1. Persoana trimisa sa cerceteze, sa ia informatii despre ceva; militar care executa o cercetare. 2. S.m. si f. Persoana care facea parte din organizatia cercetasiei. – Cerceta + suf. -as.
cercevea, CERCEVEÁ, cercevele, s.f. Cadru în care este fixat geamul la o fereastra sau la o usa; lemnaria (în forma de cruce) din mijlocul ferestrei, în care sunt montate geamurile. [Var.: gergeveá, giurgiuveá s.f.] – Din tc. çerçeve.
cere, CÉRE, cer, vb. III. Tranz. 1. A se adresa cuiva pentru a obtine ceva, pentru a-l convinge sa-ti îndeplineasca o dorinta. ♢ Expr. A cere voie sa... = a starui (pe lânga cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obtine permisiunea sa... 2. A face unei fete propuneri de casatorie; a peti. 3. A cersi. 4. A pretinde ceva în baza unui drept; a reclama, a revendica. ♢ Expr. A cere (cuiva) socoteala (sau cont, înv., seama) = a pretinde de la cineva lamuriri, satisfactie etc. (în urma unei jigniri, a unei fapte reprobabile etc.); a trage la raspundere (pe cineva). ♦ A pretinde. 5. A impune; a face sa fie necesar. 6. A dori, a pofti; a voi. ♦ Refl. A avea cautare, a fi solicitat. – Lat. quaerere.
cerere, CÉRERE, cereri, s.f. Actiunea de a (se) cere si rezultatul ei. 1. Solicitare; rugaminte. 2. Pretentie, exigenta; revendicare. 3. Cautare, cerinta; cantitate de bunuri si de servicii necesare pentru a acoperi consumul. ♢ Cerere solvabila = (în economia de marfuri) cerinta de marfuri si de servicii pentru care cumparatorii dispun de mijloace de plata. ♢ Loc. adv. La cerere = când se cere, când se solicita. 4. Sesizare adresata unui organ de jurisdictie sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoasterea sau apararea unui drept. ♦ (Concr.) Petitie. 5. (Tehn.; în sintagmele) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumata într-un anumit timp de o apa care se scurge prin canale, atunci când este supusa unui proces de curatare biologica. Cerere maxima de putere = valoare maxima a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat. – V. cere.
cerinţă, CERÍNŢĂ, cerinte, s.f. Nevoie; pretentie; exigenta. – Cere + suf. -inta.
cerşi, CERSÍ, cersesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A cere de pomana; a cersetori. 2. Intranz. A cere ceva cu staruinta (ca un cersetor); p. ext. a se înjosi cerând ceva. – Din cere.
certa, CERTÁ, cert, vb. I. 1. Refl. recipr. A se lua la cearta cu cineva, a discuta cu glas ridicat, cu aprindere; a se gâlcevi, a se ciorovai, a se ciondani. ♦ A rupe relatiile de prietenie, a se învrajbi cu cineva, a se supara. ♢ Expr. A fi certat cu morala = a se abate sistematic de la principiile de etica; a fi imoral. A fi certat cu justitia = a nesocoti legile în mod sistematic. 2. Tranz. A mustra, a dojeni. 3. Tranz. (Înv.) A pedepsi. – Lat. certare.
certat, CERTÁT, -Ă, certati, -te, adj. Care a rupt relatiile (de prietenie) cu cineva; suparat, învrajbit. – V. certa.
certăreţ, CERTĂRÉŢ, -EÁŢĂ, certareti, -e, adj. (Adesea substantivat) Caruia îi place cearta, care cauta cearta; gâlcevitor, artagos. – Cearta + suf. -aret.
certitudine, CERTITÚDINE, certitudini, s.f. Siguranta, încredere deplina (în ceva sau în cineva). – Din lat. certitudo, -inis.
cesionar, CESIONÁR, -Ă, cesionari, -e, s.m. si f. Persoana care beneficiaza de un contract de cesiune, careia i se transfera de la altcineva un bun sau un drept. [Pr.: -si-o-] – Din fr. cessionnaire.
cetera, CETERÁ, céter, vb. I. (Reg.) 1. Intranz. A cânta din cetera, p. ext.. din alt instrument muzical sau din gura. 2. Tranz. Fig. A bate pe cineva la cap; a plictisi, a sâcâi. – Din cetera.
ceva, CEVÁ pron. nehot., adj. nehot., adv. I. Pron. nehot. 1. Un lucru oarecare; oarece. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge etc.) ceva de speriat, se spune despre cineva sau despre ceva care iese din comun (în bine sau în rau), care provoaca uimire, spaima etc. Asa ceva = un lucru ca acesta. E ceva de el (sau de capul lui) = are (unele) calitati. 2. Un lucru (cât de) mic, o cantitate, o parte (cât de) neînsemnata, (cât de) putin. Sa fac si eu ceva cât stau aici. 3. Lucru important, valoros, mult. II. Adj. nehot. 1. Oarecare, oarecât, câtva. 2. (Fam.) Foarte bun, foarte frumos. ♢ Expr. Mai ceva = mai de seama, mai frumos, mai bun sau mai rau, mai urât etc. III. Adv. Întrucâtva, putin, cât mai (sau cât de) putin. ♦ (Repetat) Cât de cât, macar, (foarte) putin. – Ce + va.
cevaşi, CEVÁSI pron. nehot. (Înv. si reg.) Ceva. – Ceva + si.
cevaşilea, CEVÁSILEA pron. nehot. (Pop. si fam.) Ceva. – Cevasi + le + a.
ceviană, CEVIÁNĂ, ceviane, s.f. Fiecare dintre cele trei drepte care unesc un punct oarecare cu vârfurile unui triunghi, punctul fiind coplanar cu triunghiul. [Pr.: – vi-a-] – Din fr. cévienne.
cheie, CHÉIE, chei, s.f. 1. Obiect de metal care serveste la încuierea sau descuierea unei broaste sau a unui lacat. ♢ Loc. adj. si adv. La cheie = (despre locuinte, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosinta. ♢ Expr. A tine (ceva sau pe cineva) sub cheie = a tine (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia si lacatul = totul; începutul si sfârsitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicatie, dezlegare. ♢ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfatiseaza, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem dupa care se înlocuiesc literele si cifrele reale cu altele conventionale pentru ca textul sa nu fie înteles de alte persoane. Pozitie-cheie = pozitie strategica, economica etc. de importanta deosebita. 3. Unealta de metal cu care se strâng sau se desfac suruburile sau piulitele. ♢ Cheie franceza (sau universala) = unealta de metal reglabila printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între falcile ei sa poata fi prins si rasucit orice tip de surub sau de piulita. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealta de metal sau de lemn cu care se întind coarde le unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn conventional pus la începutul portativului, pentru a indica pozitia unei note de o anumita înaltime, si, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngusta, lipsita de albie majora, între doi pereti înalti si abrupti, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercita o puternica eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de bolta (sau de arc) = boltar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolti sau al unui arc, având rolul de a încheia constructia si de a sustine celelalte boltare; fig. element de baza care explica sau dezleaga o problema; baza. – Lat. clavis.
chelboşi, CHELBOSÍ, chelbosesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A deveni chelbos; p. gener. a cheli. ♢ Expr. Doar n-am chelbosit! = doar n-am înnebunit! – Din chelbos.
chelfăneală, CHELFĂNEÁLĂ, chelfaneli, s.f. (Pop. si fam.) Bataie zdravana data cuiva sau primita de cineva. – Chelfani + suf. -eala.
chelfăni, CHELFĂNÍ, chelfanesc, vb. IV. Tranz. (Pop. si fam.) A bate tare pe cineva. – Et. nec.
cheli, CHELÍ, chelesc, vb. IV. Intranz. A deveni chel. – Din chel.
cheltui, CHELTUÍ, cheltuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A da o suma de bani pentru a cumpara sau a plati ceva, pentru a ajuta pe cineva etc.; (peior.) a risipi, a irosi banii pe ceva, cu cineva etc. 2. A consuma, a folosi energie, timp etc. – Din magh. költeni.
cheltuială, CHELTUIÁLĂ, cheltuieli, s.f. Faptul de a cheltui; (concr.) bani cheltuiti. ♢ Cheltuieli de judecata = suma de bani pe care este obligat s-o plateasca, pe baza unei hotarâri judecatoresti, partea care a pierdut un proces partii care a câstigat procesul. ♢ Expr. Cu (sau pe) cheltuiala cuiva = cu mijloace banesti oferite de altcineva. Bani de cheltuiala = bani destinati cheltuielilor curente. A se pune pe cheltuiala = a cheltui mult (si nerational). A baga (sau a pune pe cineva) la cheltuiala = a face (pe cineva) sa cheltuiasca bani multi. (Fam.) A da cuiva de cheltuiala = a bate pe cineva. ♦ Consum de mijloace materiale, de munca, energie etc. pentru satisfacerea unor nevoi, a unor obligatii etc. ♦ (În contabilitate; la pl.) Rubrica dintr-un registru în care se trec sumele cheltuite. [Pr.: -tu-ia-] – Cheltui + suf. -eala.
chema, CHEMÁ, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune, a striga, a comunica cuiva sa vina aproape sau într-un anumit loc. 2. A pofti, a îndemna (în mod oficial) pe cineva sa participe la o actiune, la un fapt; a solicita, a apela la... ♦ (Poetic) A evoca. 3. A ordona, a impune cuiva (în mod oficial) sa se prezinte într-un anumit loc. ♦ Expr. A chema la ordine = a cere, a soma sa respecte anumite reguli de disciplina, liniste etc. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. II. Refl. (impers.) A avea numele..., a se numi; a însemna, a se zice, a se socoti. ♦ Expr. Se cheama ca... = însemneaza ca..., vrea sa zica. – Lat. clamare.
chemare, CHEMÁRE, chemari, s.f. Actiunea de a chema si rezultatul ei. 1. Exprimare orala sau în scris a dorintei cuiva ca cineva sa vina aproape sau într-un anumit loc. ♦ Strigat, tipat (care cheama) ♦ (Concr.) Proclamatie. 2. Îndemn de a participa la o actiune, la un fapt. 3. Ordin, dispozitie (cu caracter oficial) de a se prezenta într-un anumit loc. 4. Fig. Înclinatie, vocatie. ♦ Misiune, menire. – V. chema.
chemat, CHEMÁT, -Ă, chemati, -te, adj. Care poseda însusirile, mijloacele, vocatia necesara pentru a face ceva. – V. chema.
chenzină, CHENZÍNĂ, chenzine, s.f. 1. Salariu pe care cineva îl primeste la fiecare jumatate de luna. 2. Perioada de timp care trece între o chenzina (1) si alta. – Din fr. quinzaine.
cheotoare, CHEOTOÁRE, cheotori, s.f. 1. Mic ochi de ata, de siret, de stofa etc. la un obiect de îmbracaminte, prin care se petrece nasturele pentru a încheia obiectul. 2. Taietura din partea stânga (sau dreapta) a reverului unei haine (barbatesti); butoniera. 3. (Pop.) Loc unde se împreuna bârnele la colturile caselor. [Pr.: che-o- – Var.: cheutoáre, chiotoáre s.f.] – Lat. •clautoria (< •clautus = clavutus).
cherem, CHERÉM s.n. (Pop. si fam.; în expr.) A fi (sau a se afla, a sta etc.). la cheremul cuiva = a fi (sau a se afla, a sta etc.) la discretia, la bunul plac al cuiva. A avea pe cineva la cheremul sau = a dispune de cineva dupa voie. – Din tc. kerem "favoare, bunavointa".
cheson, CHESÓN, chesoane, s.n. 1. Vehicul de artilerie, tras de cai, format dintr-o lada de tabla închisa, împartita în compartimente, destinat pentru transportul munitiei. 2. Fiecare dintre despartiturile cu pereti metalici care se fac la o nava, cu scopul de a evita patrunderea masiva a apei în caz de avarie. ♦ Dulap pentru pastrarea efectelor pe bordul unei nave. 3. Constructie de beton, de otel etc. de forma unei cutii, care serveste la executarea fundatiilor sub apa sau în terenurile umede, precum si la repararea unei nave sub linia de plutire. – Din fr. caisson.
chestiune, CHESTIÚNE, chestiuni, s.f. 1. Problema, tema etc. de care se preocupa cineva. ♢ Expr. (Lucrul, problema, persoana etc.) în chestiune = (lucrul, problema etc.) despre care este vorba în discutia respectiva. ♦ Întrebare pusa unui elev, unui candidat etc. 2. (Fam.) Întâmplare, fapt divers. [Pr.: -ti-u] – Var.: chéstie s.f.] – Din fr. question, lat. quaestio, -onis.
chezaş, CHEZÁS, -Ă, chezasi, -e, subst. 1. S.m. si f. (Pop.) Persoana care garanteaza cu averea sa pentru o datorie facuta de altul; garant; p. ext. persoana care îsi ia raspunderea morala pentru cineva sau ceva. 2. S.m. (Rar) Fiecare dintre capatâiele de lemn pe care se asaza butoaiele cu vin în pivnita. – Din magh. kezes.
chezăşie, CHEZĂSÍE, chezasii, s.f. (Adesea fig.) Faptul de a garanta pentru altul din punct de vedere material sau moral; ceea ce constituie o garantie pentru cineva sau ceva. Chezas + suf. -ie.
chezăşui, CHEZĂSUÍ, chezasuiesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A garanta pentru cineva sau ceva; a constitui o garantie pentru înfaptuirea unui lucru. – Chezas + suf. -ui.
chiaburi, CHIABURÍ, chiaburesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni chiabur; p. gener. a se îmbogati. – Din chiabur.
chiaburoaică, CHIABUROÁICĂ, chiaburoaice, s.f. Nevasta de chiabur; taranca chiabura. – Chiabur + suf. -oaica.
chiar, CHIAR, -Ă, chiari, -e, adv., adj. I. Adv.1. Tocmai, întocmai, exact. Porneste chiar acum. ♦ Însusi, singur, nu altcineva sau altceva decât... Era chiar copilul lui. 2. Pâna si, înca si. Chiar prin somn tot simtea. ♦ Înca; deja. Chiar de la început. ♦ (Precedat de "nici") Macar. ♦ (Urmat de propozitie concesiva introdusa prin "daca" sau "de") Si în cazul. Ma asez chiar daca nu ma pofteste nimeni. 3. În realitate, cu adevarat, într-adevar. Iata ca chiar vine. 4. (Înv.) În mod clar, lamurit. II. Adj. (Înv.) Clar, curat, pur, limpede. – Lat. clarus.
chibzui, CHIBZUÍ, chibzuiesc, vb. IV. Tranz. si intranz. A judeca o situatie cumpanind toate eventualitatile; a se gândi, a reflecta, a medita. ♦ Refl. recipr. A se sfatui unul cu altul înainte de a lua o hotarâre. ♦ Tranz. A pune ceva la cale; a planui. – Din magh. képezni "a forma". Cf. magh. k é p z e l n i "a-si imagina".
chibzuit, CHIBZUÍT, -Ă, chibzuiti, -te, adj. Care judeca o situatie cumpanind toate eventualitatile; socotit, cumpanit. – V. chibzui.
chică, CHÍCĂ, chici, s.f. (Pop. si fam.) Parul de pe cap; spec. par lasat sa creasca lung pe ceafa sau pe spate; plete. ♢ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau maciuca) sau a face (cuiva) morisca în chica = a trage (pe cineva) de par; p. ext. a bate zdravan. ♢ Compus: chica-voinicului = planta erbacee ornamentala, cu frunze despicate în lobi si cu flori albastre (Nigella damascena). - Din sl. kyka.
chichiţă, CHICHÍŢĂ, chichite, s.f. 1. (Fam.) Siretlic, viclesug (prin care cineva încearca sa scape dintr-o încurcatura); subterfugiu. ♢ Expr. A cauta chichite = a se sili cu orice pret sa gaseasca greseli, cusururi. 2. Ladita de sub capra unei trasuri. ♦ (Reg.) Despartitura mica, în forma de cutie, în interiorul unei lazi. – Probabil din chichie (putin folosit. "chichita" < ngr.) + suf. -ita.
chihăi, CHIHĂÍ, chihaiesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A plictisi pe cineva insistând cu vorba pe lânga el. 2. Intranz. A tusi sec. – Formatie onomatopeica.
milionar, MILIONÁR, -Ă s. m. f. 1. posesor al unei averi evaluate în milioane. 2. (fam.) pilot, sofer care a efectuat un milion de kilometri. (< fr. millionnaire, germ. Millionär)
chimir, CHIMÍR, chimire, s.n. Brâu lat de piele, adesea ornamentat si prevazut cu buzunare, pe care îl poarta taranii; serpar. ♢ Expr. A pune la chimir = a strânge bani; a fi zgârcit. A avea în chimir = a fi bogat. [Var.: (reg.) chimér s.n.] – Din tc. kemer.
chingă, CHÍNGĂ, chingi, s.f. 1. Fâsie de piele sau de tesatura de cânepa, cu care se fixeaza saua pe cal. ♢ Expr. A strânge (pe cineva) în chingi = a constrânge, a lua din scurt (pe cineva). A slabi (pe cineva) din chingi = a lasa (pe cineva) mai liber. A-l tine (pe cineva) chingile = a fi, a se simti în putere, a fi în stare. 2. Cingatoare din piele sau de pânza. 3. Bara de lemn sau de metal care leaga partile componente ale unui obiect, solidarizându-le si marind rezistenta obiectului. – Lat. •clinga (= cingula).
chinui, CHINUÍ, chinuiesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A produce sau a îndura suferinte fizice sau morale intense. ♦ Tranz. A necaji, a plictisi. 2. Refl. A se stradui, a face eforturi pentru a realiza ceva. [Prez. ind. si: chínui] – Chin + suf. -ui.
chiorâş, CHIORẤS, -Ă, chiorâsi, -e, adv., adj. I. Adv. (În expr.) A privi (sau a se uita) chiorâs = a) a privi sasiu; b) a se uita pe furis, încruntat, cu dusmanie, cu dispret. A da chiorâs prin ceva = a se repezi fara a lua seama peste ce calca. (Înv.) A da chiorâs la (sau în) ceva = a tinti. II. Adj. 1. Sasiu. 2 Fig. încruntat, suparat, îmbufnat. – Chior + suf. -âs.
chiorî, CHIORÎ, chiorasc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A-si pierde sau a face pe cineva sa-si piarda un ochi; p. ext. a-i slabi sau a face sa-i slabeasca cuiva vederea sau sa nu mai vada (temporar). ♦ (Reg.) A orbi. ♦ Tranz. Fig. A încerca sa însele sau a însela pe cineva (în legatura cu ceva care poate fi vazut). 2. Refl. (Fam.) A se uita foarte atent, cu curiozitate, facând ochii mari; a se holba. 3. Intranz. Fig. (Despre surse de lumina) A da o lumina foarte slaba. – Din chior.
chioşc, CHIOSC, chioscuri, s.n. 1. Constructie usoara (si mobila) pe strazi, în parcuri, în gari, unde se vând ziare, reviste, tigari, racoritoare etc. 2. Constructie usoara (de lemn) asezata în gradini particulare sau publice (ca adapost la umbra, pentru odihna etc.). – Din tc. kösk.
miliardar, MILIARDÁR, -Ă s. m. f. posesor al unei averi evaluate în miliarde. (< fr. milliardaire)
chirfosi, CHIRFOSÍ, chirfosesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A tavali în ceva murdar, a murdari tavalind în ceva. – Et. nec.
chiseliţă, CHÍSELIŢĂ, chiselite, s.f. Fiertura de fructe sau de anumite legume (stir, loboda etc.). ♦ Fig. Amestec din care nu se mai alege nimic; terci. ♢ Expr. A face (pe cineva) chiselita = a bate zdravan. – Din bg., scr. kiselica.
chit, CHIT1 adv. (Fam.; în expr.) A fi chit (cu cineva) = a nu mai datora nimic (cuiva); a nu mai avea de dat (cuiva) nici o socoteala. Chit ca... = chiar daca..., indiferent daca... – Din fr. quitte.
chit, CHIT2 s.n. Pasta formata dintr-un praf mineral si un lichid vâscos (ulei de in, glicerina etc.), care se întareste în contact cu aerul si e folosita la fixarea geamurilor în cercevele, la astuparea gaurilor în lemn sau în zid etc. – Din germ. Kitt.
chitară, CHITÁRĂ, chitare, s.f. Instrument muzical cu coarde, care emite sunete prin ciupire sau lovire cu degetele. ♢ Chitara electrica = chitara fara cutie de rezonanta, prevazuta cu un transductor care transforma vibratiile coardelor în tensiuni alternative de audiofrecventa amplificate prin mijloace electronice. [Var.: ghitára s.f.] – Din it. chitarra.
chitui, CHITUÍ, chituiesc, vb. IV. Tranz. A lipi, a fixa, a astupa, a netezi ceva cu chit2. Chit2 + suf. -ui.
chiţibuş, CHIŢIBÚS, chitibusuri, s.n. (Fam.) Fapt, detaliu lipsit de importanta; maruntis, fleac. ♦ Tertip, smecherie de care uzeaza cineva pentru a obtine ceva. – Et. nec.
mileniu, MILÉNIU s. n. perioada de timp de o mie de ani. ♢ împlinirea a o mie de ani de la producerea unui eveniment însemnat. (< lat. millenium)
chiul, CHIUL, chiuluri, s.n. (Fam.) Sustragere nemotivata de la îndeplinirea unei obligatii, a unei datorii; p. ext. înselatorie. ♢ Loc. vb. A trage chiulul = a) a chiuli; b) a nu-si tine cuvântul dat. A-i trage (cuiva) chiulul = a pacali, a însela (pe cineva). – Din fr. [tirer au] cul.
chiuvetă, CHIUVÉTĂ, chiuvete, s.f. Vas de portelan, de faianta sau de metal smaltuit prevazut cu o gura de scurgere, fixat în perete dedesubtul unui robinet de apa si folosit la spalat. – Din fr. cuvette.
chiverniseală, CHIVERNISEÁLĂ, chiverniseli, s.f. (Pop. si fam.) Faptul de a (se) chivernisi; p. ext. (concr.) ceea ce a chivernisit cineva. – Chivernisi + suf. -eala.
chivot, CHÍVOT, chivoturi, s.n. Cutiuta asezata în altar în care se pastreaza cuminecatura rezervata celor care se împartasesc în caz de boala, înainte de moarte etc. ♦ Lada în care evreii mozaici tineau tablele legii. [Acc. si: chivót. – Pl. si: chivote] – Din sl. kivotŭ.
cianoza, CIANOZÁ, cianozez, vb. I. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina cianotic. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanoser.
cianozat, CIANOZÁT, -Ă, cianozati, -te, adj. Care a devenit de culoare albastra-vinetie; p.ext. cianotic. [Pr.: ci-a-] – V. cianoza.
ciclu, CÍCLU, cicluri, s.n. 1. Succesiune de fenomene, stari, operatii, manifestari etc. care se realizeaza într-un anumit interval de timp si care epuizeaza, în ansamblul lor, evolutia unui anumit proces (repetabil): totalitatea fenomenelor, faptelor, actiunilor etc. legate între ele. ♢ Ciclu anual = perioada de un an în care pamântul face o rotatie completa în jurul soarelui. Ciclu solar = perioada de 28 de ani dupa expirarea careia datele diferitelor zile ale anului cad în aceleasi zile din saptamâna. Ciclu de conferinte (sau de lectii etc.) = serie de conferinte (sau de lectii etc.) care trateaza diverse aspecte ale unui subiect unitar. ♦ (Si în sintagma ciclu menstrual) Menstruatie, ♦ Durata unui ciclu (1). ♦ Diagrama care reprezinta un ciclu (1). ••Grup de productii (literare, muzicale) care au o tema comuna. 2. Lant închis de atomi din molecula unei substante. 3. Valorile succesive pe care le capata o marime periodica în cursul unei perioade date. 4. (Fiz.; iesit din uz la noi; în constructia) Cicluri pe secunda = hertzi. – Din fr. cycle, lat. cyclus.
cifra, CIFRÁ, cifrez, vb. I. 1. Refl. A se evalua (în cifre) la... 2. Tranz. A aplica unui text un cifru. – Din fr. chiffrer (refacut dupa cifra).
cihăi, CIHĂI, cihaiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A starui foarte mult pe lânga cineva sa faca ceva, a plictisi pe cineva cu staruintele. [Var.: cehai vb. IV] – Cf. Magh. c s a h o l n i.
cimenta, CIMENTÁ, cimentez, vb. I. Tranz. A lega, a consolida cu ciment. ♦ Tranz. si refl. Fig. A face sa fie sau a deveni solid; a (se) consolida. – Din ciment. Cf. fr. c i m e n t e r.
ciudă, CIÚDĂ, s.f. Sentiment de parere de rau, de invidie amestecata cu suparare sau de invidie amestecata cu dusmanie. ♢ Loc. adv si prep. În ciuda cuiva = cu intentia de a supara pe cineva, în necazul, în pofida cuiva; înfruntând împotrivirea cuiva sau a ceva. ♢ Loc. conj. În ciuda faptului ca... = cu toate ca..., desi. ♢ Expr. A face (cuiva) în ciuda = a necaji intentionat (pe cineva). – Din sl. čudo "minune".
clasa, CLASÁ, clasez, vb. I. Tranz. 1. A aranja, a împarti, a rândui ceva (dupa caractere distinctive) pe clase sau categorii. ♦ A face o triere; a tria. ♦ Refl. A obtine un anumit loc în clasamentul unei clase, la un concurs etc. 2. A înceta un proces penal când se constata ca exista o cauza legala care împiedica pornirea sau continuarea lui. ♦ A scoate din uz (cu forme legale) un material care nu mai poate fi folosit din cauza degradarii, a învechirii. – Din fr. classer.
clasă, CLÁSĂ, clase, s.f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de fiinte, de fenomene care au însusiri comune. 2. (De obicei cu determinarea "sociala") Ansamblu de persoane grupate dupa criterii economice, istorice si sociologice. ♢ Loc. adj. De clasa = care se refera la o clasa sociala sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mica decât încrengatura si mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorica de baza în sistemul învatamântului, compusa dintr-un numar de elevi care au aceeasi vârsta, o pregatire scolara egala si învata împreuna în cursul unui an pe baza aceleiasi programe de învatamânt. ♦ Unitate organizatorica într-un institut de arta, cuprinzând pe toti elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se afla. ♦ Sala în care se tin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Frantuzism) Timpul în care se tine o lectie; ora de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (dupa confort si tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru calatoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acorda unui salariat potrivit functiei avute. 8. (În expr.) De (mare) clasa sau (de) clasa întâi = de calitate superioara, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv) clas s.n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.
clasicizat, CLASICIZÁT, -Ă, clasicizati, te, adj. Care a devenit clasic. – V. clasiciza.
clasificator, CLASIFICATÓR, -OÁRE, clasificatori, -oare, subst., adj. 1. S.m. si f. Persoana care clasifica. 2. S.n. Carte, îndrumator, indicator în care se clasifica ceva. 3. Adj. Care clasifica, care serveste la clasificare. – Din fr. classificateur.
clauză, CLÁUZĂ, clauze, s.f. Dispozitie (speciala) prevazuta într-o conventie, într-un tratat, într-un contract etc. [Pr.: cla-u-] – Din fr. clause.
codism, CODÍSM s.n. (Iesit din uz) Tendinta de negare a importantei teoriei revolutionare si a rolului conducator al partidului comunist în lupta pentru instaurarea dictaturii proletariatului. – Coada + suf. -ism. (dupa rus. hvostizm).
comandita, COMANDITÁ, comanditez, vb. I. Tranz. A participa baneste la o întreprindere comerciala sau industriala, cu raspundere fata de creditori pentru eventualele pierderi în limitele partii de capital social investit. – Din fr. commanditer.
condescendenţă, CONDESCENDÉNŢĂ s.f. Purtare plina de consideratie si bunavointa fata de cineva; respect, amabilitate, deferenta. ♦ (Peior.) Aer de superioritate, infatuare, semetie. – Din fr. condescendance.
confrunta, CONFRUNTÁ, confrúnt, vb. I. Tranz. 1. A pune fata în fata doua sau mai multe persoane pentru a verifica adevarul spuselor lor. 2. A pune fata în fata obiecte, opere, fenomene etc., pentru a le verifica sau a le compara. 3. Refl. A putea face fata unei situatii, probleme etc. (deosebit de) dificile. – Din fr. confronter.
corm, CORM s.n. Organism al plantelor superioare, format din radacina, tulpina si frunze, având o structura anatomica evoluata. – Din fr. corme.
crea, CREÁ, creez, vb. I. Tranz. 1. A face ceva ce nu exista înainte; a întemeia, a produce, a înfiinta; a organiza. ♦ A inventa, a nascoci; a concepe, a compune o opera literara, o bucata muzicala etc. 2. A pregati, a instrui pe cineva, a forma pentru o cariera sau pentru o misiune. 3. (Teatru, în expr.) A crea un rol = a da viata unui personaj, a interpreta cu pricepere si originalitate un rol dintr-o piesa de teatru, un film etc. [Prez. ind. pers. 1 pl. cream, ger. creând] – Din fr. créer, lat. creare.
cult, CULT1, culte, s.n. 1. Omagiu care se aduce divinitatii prin acte religioase; manifestare a sentimentului religios prin rugaciuni si prin acte rituale; totalitatea ritualurilor unei religii. 2. Sentiment exagerat de admiratie, de respect, de veneratie, de adoratie fata de cineva sau de ceva. 3. Religie, confesiune. – Din fr. culte, lat. cultus.
curechi, CURÉCHI s.m. 1. (Reg.) Varza. 2. (În sintagma) Curechi-de-munte = planta erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-aurii si cu fructe achene prevazute cu peri (Ligularia glauca). – Lat. colic(u)lus (= cauliculus).
dacă, DÁCĂ conj. 1. (Introduce o propozitie conditionala) În cazul ca..., presupunând ca..., de... Doar daca. Numai daca. 2. (Introduce o propozitie optativa) Numai de... Daca nu m-ar vedea cineva. 3. (Introduce o propozitie temporala, având uneori si o nuanta conditionala sau cauzala) Când, în (sau din) momentul când, de îndata ce, dupa ce. 4. (Introduce o propozitie cauzala) Fiindca, pentru ca, deoarece. Daca nu stia sa scrie, umbla de la unul la altul. ♦ De vreme ce. 5. (Introduce o propozitie concesiva) Cu toate ca, desi. 6. (Introduce o propozitie interogativa indirecta) Ca, de... 7. (Cu valoare adverbiala) Cu greu, abia. 8. (În expr.) Las' daca = a) desigur ca nu; b) (în constructii negative) nu mai încape îndoiala ca... – De4 + ca.
micturiţie, MICTURÍŢIE s. f. nevoie frecventa de a urina. (< fr. micturition)
dairea, DAIREÁ, dairele, s.f. Instrument muzical popular oriental de percutie, asemanator cu tamburina, format dintr-o piele de toba întinsa pe un cerc de lemn, prevazut în interior cu discuri metalice, si folosit la marcarea ritmului. [Var.: dairá s.f.] – Din tc. daire.
damblagiu, DAMBLAGÍU, -ÍE, damblagii, s.m. si f. 1. Paralitic. 2. Fig. (Fam.) Ahtiat (dupa ceva) – Dambla + suf. -giu.
damf, DAMF, damfuri, s.n. (Fam.) Miros dezagreabil, caracteristic (de alcool) pe care îl exala cineva sau ceva. – Din germ. Dampf.
danci, DANCI, danci, s.m. Copil de tigan. – Din tig. den ci "da-mi ceva".
dansa, DANSÁ, dansez, vb. I. Intranz. A executa, dupa muzica, un dans (1) ♢ Tranz. A dansa un vals. ♦ Fig. A salta în miscari usoare ca de dans (1), a se misca necontenit, a nu avea astâmpar. ♦ Tranz. A executa un dans cu cineva, a lua, a invita la dans pe cineva. A dansat toate fetele. [Var.: (pop.) dantá vb. I] – Din fr. danser.
dar, DAR1 conj., adv. A. Conj. I. (Leaga propozitii sau parti de propozitie adversative) 1. (Arata o opozitie) Cu toate acestea, totusi. ♢ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum sa nu, se spune ca raspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu ca zic, dar asa este. 2. (Arata o piedica) Însa. Ascult, dar nu înteleg. ♢ Expr. Dar as! = însa, nici vorba, nici gând! 3. (Adauga o idee noua la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, daramite. Munte cu munte se întâlneste, dar om cu om. ♢ Expr. D-apoi = daramite. ♦ (Dupa o propozitie optativa urmata de o constructie negativa) Nicidecum, nici gând, ♢ Expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atât mai putin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ti-as arata eu! II. (În propozitii conclusive) Prin urmare, asadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legatura cu un imperativ, exprima nerabdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odata! III. (Introduce o propozitie interogativa) Oare? Dar ce vreti voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repeta, întareste întelesul acestuia) Ma voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprima surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânti! B. Adv. (Înv. si reg.) Da, asa, astfel. ♢ Expr. (Pop.) Pai dar = cum altfel? ♦ Fireste, desigur; negresit. [Var.: da, dára conj.] – Et. nec.
dar, DAR2, daruri, s.n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fara plata cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ♢ Loc. adj. De dar = primit gratis, daruit. ♢ Loc. adv. În dar = fara plata, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donatie. 2. (Bis.) Prinos, ofranda. ♢ Sfintele daruri = pâinea si vinul sfintite pentru cuminecatura. II. 1. Însusire (cu care se naste cineva); aptitudine, vocatie, talent. ♢ Expr. A avea darul sa... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea sa..., a fi în stare sa..., a fi de natura sa... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul betiei = a fi (sau a deveni) betiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (În conceptia crestina) Ajutor pe care îl acorda Dumnezeu omului; mila, har divin. ♢ Darul preotiei = dreptul de a exercita functiile preotesti. – Din sl. darú.
darabană, DARABÁNĂ, darabane, s.f. 1. Toba (mica). ♢ Expr. A bate darabana = a divulga, a da în vileag un secret; a bate toba. A bate darabana în (sau pe) ceva = a bate ritmic în ceva. A vinde (sau a cumpara) la darabana = a vinde (sau a cumpara) la mezat. A face (cuiva) spatele darabana = a bate zdravan (pe cineva). 2. Roata de transmisie facuta din lemn, folosita în anumite instalatii de sapare a sondelor. – Din ucr., pol. taraban.
dardă, DÁRDĂ, darde, s.f. (Înv.) Sulita scurta, armata cu un vârf de otel, pentru împuns sau pentru aruncat, folosita în evul mediu. ♦ (Rar) Sageata. – Din pol. darda.
dare, DÁRE, dari, s.f. Actiunea de a da2. ♢ Loc. adj. (Despre oameni) Cu dare de mâna = înstarit, bogat. ♦ Dare de seama = raport, referat asupra unei activitati, unei gestiuni etc. într-o anumita perioada; prezentare critica a unei scrieri literare sau stiintifice, recenzie; relatare (în ziare) a unor fapte, întâmplari etc. Dare la semn = tragere la tinta. Dare în judecata = chemare a unei persoane în fata unei instante judecatoresti în calitate de pârât. Dare la lumina = publicare, tiparire. Dare pe fata (sau în vileag) = divulgare, demascare. ♦ (În evul mediu, la români) Nume generic pentru obligatiile în bani si în natura; impozit. – V. da2.
darwinism, DARWINÍSM s.n. Conceptie evolutionista, formulata de naturalistul englez Darwin, care explica originea si evolutia speciilor de animale si de plante prin transformarea treptata a altor specii care au trait odinioara pe pamânt, ca urmare a interactiunii dintre variabilitate, ereditate, suprapopulatie, lupta pentru existenta si selectia naturala. – Din fr. darwinisme.
data, DATÁ, datez, vb. I. 1. Tranz. A stabili data exacta a unui eveniment sau a unui fapt din trecut. ♦ A pune data pe o scrisoare, pe un act etc. 2. Intranz. (Cu determinari introduse prin prep. "de la ", "de" sau "din") A se fi produs, a se fi facut, a fi început sa existe. – Din fr. dater.
microrevistă, MICROREVÍSTĂ s. f. spectacol de revista de proportii reduse. (< micro1- + revista)
datat, DATÁT, -Ă, datati, -te, adj. (Despre fapte, evenimente etc.) Caruia i s-a stabilit data. ♦ (Despre acte, scrisori etc.) Care poarta data. – V. data.
dată, DÁTĂ, date, s.f. I. Timpul precis (exprimat în termeni calendaristici) când s-a produs sau urmeaza sa se produca un eveniment. ♦ Indicatia acestui timp pe un act, pe o scrisoare etc. (pusa la întocmirea lor). II. Fiecare dintre numerele, marimile, relatiile etc. care servesc pentru rezolvarea unei probleme sau care sunt obtinute în urma unei cercetari si urmeaza sa fie supuse unei prelucrari. – Din fr. date.
datină, DÁTINĂ, datini, s.f. 1. Obicei sau deprindere consfintita în timp si devenita traditionala pentru o colectivitate de oameni; traditie, uzanta. 2. (Rar) Regula, tipic. – Din sl. dĕdina "mostenire".
dator, DATÓR, -OÁRE, datori, -oare, adj. 1. Care are de platit cuiva o datorie (baneasca). ♢ Expr. Dator vândut = plin de datorii. A scoate pe cineva dator = a-i pretinde cuiva achitarea unei sume pe care nu o datoreaza. ♦ Îndatorat fata de cineva pentru un serviciu, un sprijin etc. 2. Obligat (moraliceste sau prin lege, printr-o învoiala) sa faca ceva. – Lat. debitorius (dupa da2).
datora, DATORÁ, datorez, vb. I. 1. Tranz. A avea de platit cuiva o suma de bani sau, p. ext., altceva; a fi dator cuiva ceva. 2. Tranz. A avea o datorie morala sau legala fata de cineva, a-i fi îndatorat pentru ceva; a fi obligat la ceva fata de cineva. 3. Refl. A avea drept cauza. [Var.: datorí vb. IV] – Din dator.
daună, DÁUNĂ, daune, s.f. 1. Paguba, vatamare, prejudiciu (material sau moral). ♢ Loc. prep. În dauna (cuiva sau a ceva) = în paguba, în detrimentul (cuiva sau a ceva). 2. Despagubire. [Pr.: da-u-] – Din lat. damnum.
dădacă, DĂDÁCĂ, dadace, s.f. Femeie angajata pentru cresterea si îngrijirea copiilor mici. ♢ Expr. A face pe dadaca = a-si asuma rolul de a asista, de a îndruma si de a îngriji pe cineva, în special pe un copil. – Din ngr. dadá, tc. dad (influentat de neneaca, babaca, duduca etc.).
dădăci, DĂDĂCÍ, dadacesc, vb. IV. Tranz. 1. A fi dadaca unui copil, a-l îngriji în calitate de dadaca. 2. (Fam.) A servi, a îngriji pe cineva ca pe un copil, a-l asista în orice actiune. – Din dadaca.
micropedagogie, MICROPEDAGOGÍE s. f. pedagogie privita în perspectiva aplicarii ei la procesul instructiv-educativ al unei structuri mici (elev, grup de elevi, clasa, scoala). (< micro1- + pedagogie)
dărui, DĂRUÍ, daruiesc, vb. IV. 1. Tranz. A da în dar2 ceva cuiva; a face cuiva un dar2; a cinsti pe cineva cu ceva. ♦ A înzestra pe cineva cu ceva; a dota. 2. Tranz. A da, a acorda. 3. Tranz. si refl. A (se) consacra, a (se) dedica (unei idei, unui scop). [Prez. ind. si: dắrui] – Din sl. darovati.
dăruire, DĂRUÍRE, daruiri, s.f. Actiunea de a (se) darui si rezultatul ei; daruiala; (concr.) dar2. ♦ Fig. Devotament, abnegatie, sacrificiu. – V. darui.
dăscălime, DĂSCĂLÍME s.f. (Pop.) Multime de dascali (1), totalitatea dascalilor. ♦ (Înv.) Elevi care urmau o scoala de preoti. – Dascal + suf. -ime.
dătător, DĂTĂTÓR, -OÁRE, datatori, -oare, adj. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Care da (ceva). – Dat2 + suf. -ator.
dăuli, DĂULÍ, daulesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A jeli, a plânge, a boci pe cineva. [Pr.: da-u-. Var.: daolí vb. IV] – Et. nec.
demers, DEMÉRS, demersuri, s.n. Actiune întreprinsa (pe lânga cineva) în sustinerea unei cauze; interventie în scopul obtinerii unui anumit rezultat. – De4 + mers (dupa fr. démarche).
deprava, DEPRAVÁ, depravez, vb. I. Refl. (Despre oameni) A ajunge, a deveni depravat; a se corupe. – Din fr. dépraver, lat. depravare.
diaspora, DIÁSPORA s.f. 1. Totalitatea comunitatilor evreiesti dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului si alungarii populatiei de Nabucodonosor II, regele Babilonului. 2. P. ext. Grup etnic aflat în afara granitelor tarii de origine. [Pr.: di-a-] – fr. diaspora.
diată, DIÁTĂ, diate, s.f. (Înv.) Testament; prevedere testamentara. [Pr.: di-a-. – Var.: adiáta s.f.] – Din ngr. díeta.
diviniza, DIVINIZÁ, divinizez vb. I. Tranz. 1. A iubi nespus de mult pe cineva; a adora, a proslavi. 2. A trece pe cineva în rândul divinitatilor, a atribui cuiva putere divina, a deifica. – Din fr. diviniser.
dogmă, DÓGMĂ, dogme, s.f. 1. Învatatura, teza etc. fundamentala a unei religii, obligatorie pentru adeptii ei, care nu poate fi supusa criticii si nu admite obiectii. 2. Teza, doctrina politica, stiintifica etc. considerata imuabila si impusa ca adevar incontestabil. – Din fr. dogme, lat. dogma.
doină, DÓINĂ, doine, s.f. Poezie lirica specifica folclorului românesc, care exprima un sentiment de dor, de jale, de revolta, de dragoste etc., fiind însotita, de obicei, de o melodie adecvata; specie muzicala a creatiei folclorice românesti, având caracteristicile de mai sus. – Et. nec.
dor, DOR, doruri, s.n. 1. Dorinta puternica de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferata; nostalgie. ♢ Loc. adv. Cu dor = duios; patimas. 2. Stare sufleteasca a celui care tinde, râvneste, aspira la ceva; nazuinta, dorinta. 3. Suferinta pricinuita de dragostea pentru cineva (care se afla departe). 4. (Pop.) Durere fizica. Dor de dinti. 5. Pofta, gust (de a mânca sau de a bea ceva). De dorul fragilor (sau capsunilor) manânci si frunzele. 6. Atractie erotica. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = fara tinta hotarâta, fara rost, la întâmplare. – Lat. pop. dolus (< dolere "a durea").
dori, DORÍ, doresc, vb. IV. Tranz. 1.. A fi stapânit de tendinta launtrica de a face, de a avea sau de a dobândi ceva; a tine, a râvni, a nazui la ceva. ♢ Expr. A fi de dorit= a fi necesar, recomandabil, a se cuveni. A lasa de dorit = a avea lipsuri, a nu satisface. ♦ A avea intentia; a vrea. Cum doresti (sau doriti etc.), formula prin care se lasa la aprecierea interlocutorului luarea unei hotarâri. 2. A tine mult sa vada sau sa revada pe cineva sau ceva drag, a astepta pe cineva sau ceva cu dor, cu nerabdare. 3. A simti o atractie erotica. 4. A ura cuiva ceva. – Din dor.
dragoste, DRÁGOSTE, dragoste, s.f. I. Sentiment de afectiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afectiune fata de o persoana de sex opus; iubire, amor. ♢ Loc. adv. Cu (multa) dragoste sau cu toata dragostea = cu (multa) placere, (foarte) bucuros. ♢ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, fata de) cineva (sau de ceva) = a se îndragosti de cineva (sau de ceva). ♢ Expr. A avea dragoste = a-i placea sa... A se topi (sau a se sfârsi, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patima. ♦ (Concr.) Fiinta iubita; p. gener. ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legatura sexuala; relatii amoroase. II. Planta erbacee cu frunze în forma de lance, dintate si cu flori roz-purpurii (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĩ.
dubi, DUBÍ, dubesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A tabaci, a argasi. ♢ Expr. A pune (pe cineva) la dubit = a baga (pe cineva) la închisoare. 2. Refl. (Despre in, cânepa, etc.) A se muia, a se topi, a se destrama. – Din ucr. dubyty.
dumnezeu, DUMNEZÉU, (rar) dumnezei, s.m. 1. Fiinta supranaturala, considerata în credintele religioase drept creatoare a lumii si cea care determina destinul oamenilor. ♢ Loc. adj. Batut de Dumnezeu = napastuit, nenorocit. ♢ Expr. Încotro (sau unde, cum) te-a îndrepta Dumnezeu = la voia întâmplarii, oriunde. (Va fi) cum va da (sau va vrea) Dumnezeu = (va fi) cum s-o întâmpla, la întâmplare, potrivit destinului. Cum da Dumnezeu = cum se întâmpla; p. ext. prost, rau. A porni (sau a merge etc.) cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) în pace, cu bine, sanatos. Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! (la drum, într-o actiune întreprinsa etc.) A nu avea (sau a fi fara) nici un Dumnezeu = a nu crede în nimic; a nu avea (sau a fi fara) nici un sens, nici o valoare, nici un gust. A lasa (pe cineva) în plata (sau în stirea) lui Dumnezeu = a lasa (pe cineva) în pace sau la voia întâmplarii. A (se) ruga (ca) de toti Dumnezeii = a se ruga cu insistenta; a implora. Parca (sau i se pare ca) a apucat (sau a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are un mare si neasteptat noroc. (Punând accentul în fraza) Dumnezeu stie! = nu se stie! Dumnezeule! exclamatie de spaima, durere, deznadejde, entuziasm, mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamatie de implorare, deznadejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! exclamatie de necaz, de nemultumire. Sa dea Dumnezeu! = (formula de urare) sa se împlineasca ceea ce doresc (sau doresti etc.)! 2. Divinitate, zeu. – Lat. dom(i)ne deus.
efect, EFÉCT, efecte, s.n. 1. Fenomen care rezulta în mod necesar dintr-o anumita cauza, fiind într-o legatura indestructibila cu aceasta; rezultat, urmare, consecinta. ♢ Expr. A-si face efectul = a da un anumit rezultat, a avea consecinta scontata. 2. Impresie produsa de cineva sau de ceva asupra cuiva. ♢ Loc. adj. De efect = care atrage atentia, care produce o impresie puternica. ♢ Loc. vb. A face efect = a impresiona. ♢ (În sintagma) Efect sonor = efect produs prin mijloace electroacustice sau electronice sugerând ascultatorului senzatia unui sunet real sau oferindu-i sonoritati inedite. 3. (Concr.; la pl.) Bunuri mobile. ♦ Îmbracaminte militara, echipament. 4. (La pl.) Valori negociabile (emise de stat), hârtii de valoare. Efecte de comert. Efecte publice. – Din lat. effectus (cu sensurile fr. effet).
efemer, EFEMÉR, -Ă, efemeri, -e, adj., s.f. 1. Adj. De scurta durata; trecator, vremelnic. 2. S.f. (La pl.) Ordin de insecte cu corpul subtire si moale, terminat cu trei filamente lungi, cu doua perechi de aripi transparente, care traiesc ca adulte câteva zile sau ore, iar ca larve (acvatice) 2-3 ani; efemeride (Ephemera); (si la sg.) insecta din acest ordin. – Din fr. éphémère.
ehei, EHÉI interj. Exclamatie care exprima diverse sentimente: admiratie, bucurie, regret, nostalgie; exclamatie care însoteste evocarea unor amintiri, constatarea unor fapte etc. [Var.: ehé, ehehéi, hehéi interj.] – Onomatopee.
eluda, ELUDÁ, eludez, vb. I. Tranz. A ocoli, a evita, a ignora intentionat. – Din fr. éluder, lat. eludere.
emul, EMÚL, emuli, s.m. Persoana care se straduieste sa egaleze sau sa întreaca pe cineva într-un domeniu de activitate. – Din fr. émule, lat. aemulus.
emulaţie, EMULÁŢIE, emulatii, s.f. Sentiment, dorinta, stradanie de a egala sau de a întrece pe cineva într-un domeniu de activitate; întrecere. [Var.: emulatiúne s.f.] – Din fr. émulation, lat. aemulatio, -onis.
esperanto, ESPERÁNTO s.n. Limba artificiala, formata din elemente de vocabular si de gramatica împrumutate din cele mai raspândite limbi europene, creata cu scopul de a deveni limba internationala. – Din fr. espéranto.
eşafod, ESAFÓD, esafoduri, s.n. (În evul mediu) Platforma în pietele publice, pe care erau executati condamnatii la moarte.
euristic, EURÍSTIC, -Ă, euristici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Despre procedee metodologice) Care serveste la descoperirea unor cunostinte noi. 2. S.f. (Rar) Metoda de studiu si de cercetare bazata pe descoperirea de fapte noi; arta de a duce o disputa cu scopul de a descoperi adevarul. [Pr.: e-u-] – Din fr. euristique.
evangheliar, EVANGHELIÁR, evangheliare, s.n. Carte care cuprinde cele patru evanghelii; tetravanghel. [Pr.: -li-ar] – Din fr. évangéliaire, lat. evangeliarium.
evanghelic, EVANGHÉLIC, -Ă, evanghelici, -ce, adj. 1. Privitor la evanghelie, caracteristic pentru evanghelie; din evanghelie. 2. (Adesea substantivat) Care tine de cultul protestant. – Din fr. évangélique, lat. evangelicus.
evanghelie, EVANGHÉLIE, evanghelii, s.f. Parte a Bibliei, recunoscuta numai de crestini, care cuprinde viata si învatatura lui Cristos. ♦ Evangheliar. ♢ Expr. Litera (sau cuvânt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de îndoiala. A-si baga (sau vârî) capul (sanatos sau teafar, zdravan etc.) sub evanghelie = a-si cauza singur neplaceri, încurcaturi. ♦ Fiecare dintre capitolele din acesta carte, care se citesc în timpul serviciului religios crestin. [Var.: (pop.) vanghélie s.f.] – Din sl. evangelije.
evanghelist, EVANGHELÍST, evanghelisti, s.m. Fiecare dintre cei patru autori carora biserica le atribuie paternitatea evangheliei. [Var.: (pop.) vanghelíst s.m.] – Din sl. evangelistŭ.
evangheliza, EVANGHELIZÁ, evanghelizez, vb. I. Tranz. (Rar) A converti la crestinism. – Din fr. évangéliser, lat. evangelizare.
evicţiune, EVICŢIÚNE, evictiuni, s.f. (Jur.) Pierdere a posesiunii unui bun (imobil) ca urmare a exercitarii de catre o alta persoana a dreptului sau asupra aceluiasi bun. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. éviction, lat. evictio, -onis.
evinge, EVÍNGE, evíng, vb. III. Tranz. (Despre o persoana) A face ca o alta persoana sa sufere o evictiune. – Din lat. evincere (dupa învinge).
evulsiune, EVULSIÚNE, evulsiuni, s.f. (Rar) Smulgere; scoatere, extragere. [Pr.: -si-u-. – Var.: evúlsie s.f.] – Din fr. évulsion, lat. evulsio, -onis.
microfon, MICROFÓN s. n. dispozitiv care transforma vibratiile sonore în oscilatii electrice, în radioteleviziune si în telecomunicatii. (< fr. microphone, germ. Mikrophon)
femeie, FEMÉIE, femei, s.f. 1. Persoana adulta de sex feminin; muiere. 2. Persoana de sex feminin casatorita. ♦ (Pop.; urmat de determinari în genitiv sau de un adjectiv posesiv) Sotie, nevasta. [Pr.: -me-ie] – Lat. familia "familie".
ferăstrău, FERĂSTRẮU, ferastraie, s.n. 1. Unealta sau masina-unealta prevazuta cu o lama, o banda sau un disc de otel (cu dinti ascutiti), pusa în miscare manual sau pe cale mecanica si folosita pentru taiatul unor materiale (lemne, metale etc.). 2. Instrument muzical alcatuit dintr-o lama de metal care se freaca cu un arcus pentru a emite sunete. [Var.: (1) ferestrắu, fierastrắu, herastrắu s.n.] – Firiz + suf. -au (contaminat cu fereastra sau ferestrui).
fortuit, FORTUÍT, -Ă, fortuiti, -te, adj. (Livr.) Venit pe neasteptate; neprevazut, inopinat; întâmplator. – Din fr. fortuit, lat. fortuitus.
frustra, FRUSTRÁ, frustrez, vb. I. Tranz. A lipsi pe cineva (în special statul sau o institutie a lui) de un drept sau de un bun; a pagubi; p.ext. a însela. – Din fr. frustrer, lat. frustrari.
gabelă, GABÉLĂ s.f. Impozit care se percepea pe sare, în Franta medievala. – Din fr. gabelle.
gabie, GÁBIE, gabii, s.f. Platforma orizontala fixata în vârful unui catarg si folosita ca post de observatie sau (la navele cu pânze) ca loc de unde se manevreaza parâmele. – Din fr. gabie, it. gabbia.
gabier, GABIÉR, gabieri, s.m. Marinar care face serviciul de veghe pe gabie si care asigura, la navele cu pânze, manevrarea parâmelor, vergelelor etc. [Pr.: -bi-er] – Din fr. gabier. Cf. it. g a b b i e r e.
microfermă, MICROFÉRMĂ s. f. mica unitate de productie cu profil agricol, în care lucreaza elevi sau studenti. (< micro1- + ferma1)
microevoluţie, MICROEVOLÚŢIE s. f. totalitatea proceselor de adaptare si de diferentiere a unor grupe de organisme mai mici. (< fr. microévolution)
gaie, GÁIE, gai, s.f. Nume dat mai multor pasari rapitoare de zi, asemanatoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice si cu coada bifurcata (Milvus). ♢ Expr. Se tine gaie dupa (sau de) cineva, se zice despre o persoana de care nu poti scapa. M-a (sau te-a etc.) luat gaia = am (sau ai etc) patit-o. ♦ De-a puia-gaia = numele unui joc de copii; de-a baba-gaia. [Pr.: pu-ia-ga-ia]. – Et. nec.
imprevizibil, IMPREVIZÍBIL, -Ă adj. (Liv.) Care nu se poate prevedea. [Cf. it. imprevisibile, fr. imprévisible].
galb, GALB, (1) galburi, s.n. (Arhit.) 1. Curbura a unui capitel, a unei console etc.; p. ext. contur gratios al unui element de arhitectura sau de sculptura. 2. Parte a fusului unei coloane arcuite spre exterior, pentru a evita iluzia de strangulare. [Var.: gálba (1) galbe s.f.] – Din fr. galbe.
galben, GÁLBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., subst. 1. Adj. De culoarea aurului, a lamâiei etc. ♢ Rasa galbena = grup de popoare care se caracterizeaza prin culoarea galbena-bruna a pielii. Friguri galbene = boala contagioasa raspândita în tarile tropicale, transmisa de o specie de tântari, caracterizata prin febra si prin colorarea pielii în galben (2). ♢ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emotii sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) ameteala, a i se face rau. ♦ (Despre fata omului sau despre alte parti ale corpului sau; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre parul oamenilor) Blond. ♦ (Despre parul sau culoarea cailor) Sarg. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situata între portocaliu si verde. ♦ Substanta, colorant, pigment care are culoarea descrisa mai sus. ♢ Galben de cadmiu = sulfura de cadmiu întrebuintata ca pigment galben-oranj în pictura. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obtinerea verdelui. 3. S.m. Nume dat mai multor monede straine de aur, de valori variabile, care au circulat si în tarile românesti. 4. S.f. (În sintagma) Galbena de Odobesti = specie de vita de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) gálbin, -a adj., subst.] – Lat. galbinus.
galeră, GALÉRĂ, galere, s.f. Veche nava comerciala sau militara, prevazuta cu vâsle si pânze si care era mânuita de obicei de sclavi sau de condamnati. – Din fr. galère.
galopant, GALOPÁNT, -Ă, galopanti, -te, adj. 1. în galop, repede. 2. (Despre boli) Cu evolutie rapida (si cu sfârsit mortal). – Din fr. galopant.
galvaniza, GALVANIZÁ, galvanizez, vb. I. Tranz. 1. A acoperi o piesa metalica cu un strat subtire de zinc, prin cufundare într-o baie de zinc topit, spre a o face mai rezistenta la coroziune; p. gener. a acoperi o piesa metalica cu un strat subtire din alt metal, depus prin electroliza. 2. (Fiziol.) A excita un tesut sau un organ al corpului printr-un curent electric continuu, în scopuri terapeutice sau experimentale. ♦ Fig. A însufleti, a stimula pe cineva. – Din fr. galvaniser.
gambet, GAMBÉT, gambete, s.n. Piesa metalica de legatura în unele organe ale utilajului de manevra la exploatarile petroliere. – Din fr. gambette.
microbism, MICROBÍSM s. n. 1. stare de infectare a organismului cu microbi. 2. pasiune exagerata pentru ceva. (< fr. microbisme)
gara, GARÁ, garez, vb. I. Tranz. A pune la adapost într-un garaj, într-un depou etc. un autovehicul, un tramvai etc. ♦ A manevra un tren, o locomotiva etc. pe o linie de garaj. – Din fr. garer.
garant, GARÁNT, -Ă, garanti, -te, s.m. si f. Persoana sau institutie care garanteaza cu averea sa pentru cineva sau ceva. – Din fr. garant.
garanta, GARANTÁ, garantez, vb. I. Tranz. si intranz. A da cuiva siguranta ca va avea ceva; a asigura (cuiva ceva); a raspunde de valoarea, de calitatea unui obiect. ♦ A se angaja sa mentina în stare de buna functionare, pe o durata determinata, un aparat, un mecanism etc. vândut. ♦ A raspunde pentru faptele sau pentru comportarea altuia, a da asigurari ca... ♦ Intranz. A-si lua raspunderea cu averea sa ca datoria facuta de altul va fi achitata conform obligatiilor stabilite. – Din fr. garantir.
garanţie, GARANŢÍE, garantii, s.f. Obligatie în virtutea careia o persoana sau o institutie raspunde de ceva; mijloc legal prin care se asigura executarea unei obligatii (materiale); (concr.) ceea ce serveste drept asigurare ca o obligatie luata va fi tinuta. ♢ Loc. vb. A lua pe garantie = a garanta. ♢ Expr. Pe garantia cuiva = pe raspunderea cuiva. A da garantie = a da asigurari ca un lucru va fi îndeplinit. A prezenta garantie de... = a se prezenta astfel încât sa trezeasca încrederea, sa ofere siguranta. – Din fr. garantie, it. garanzia.
gard, GARD, garduri, s.n. 1. Constructie de lemn, de metal, de zidarie etc. care împrejmuieste o curte, un teren, o gradina etc. ♢ Gard viu = plantatie deasa de arbusti, de forma unui gard (1), care serveste la împrejmuirea unui loc sau ca element decorativ. ♢ Expr. A nimeri (sau a da) (ca Ieremia) cu oistea-n gard = a spune un lucru nepotrivit, a face o gafa, o prostie. A lega (pe cineva) la gard = a prosti, a pacali (pe cineva). A sari peste garduri = a avea o comportare imorala, a umbla dupa aventuri amoroase. A sari peste (sau dincolo de) gard = a depasi limita admisa (prin atitudinea, faptele sale). A lega (ceva) la (sau de) gard = a abandona, a renunta (la ceva). 2. împletitura de nuiele, de trestie etc. cu care se face un baraj de-a curmezisul unei ape curgatoare pentru prinderea pestelui. 3. (Sport) Fiecare dintre obstacolele în forma de gard (1) de la unele probe atletice de alergari; (la pl.) proba atletica în care se folosesc aceste obstacole. – Cf. alb. g a r d h, sl. g r a d ŭ.
garderob, GARDERÓB, garderoburi, (1) s.n., GARDERÓBĂ, garderobe, (2, 3, 4) s.f. 1. S.n. Dulap în care se pastreaza haine, obiecte de îmbracaminte, lenjerie etc. 2. S.f. Loc special amenajat în salile de spectacole, în localurile publice etc., unde se pot lasa în pastrare paltoanele, palariile etc. 3. S.f. Totalitatea costumelor pastrate în depozitul unui teatru. 4. S.f. întreaga îmbracaminte pe care o poseda cineva. – Din fr. garde-robe.
garlin, GARLÍN, garline, s.n. (Mar.) Parâma sau cablu de sârma, folosite pentru manevrare în port. – Cf. fr. g r e l i n.
garou, GARÓU, garouri, s.n. Banda sau tub, de obicei din cauciuc, care serveste la întreruperea temporara a circulatiei sângelui într-o regiune a corpului (mai ales la brat), pentru a preveni sau a înlatura o hemoragie. – Din fr. garrot.
implicit, IMPLICÍT, -Ă adj. (adesea adv.) Cuprins în ceva (fara a fi exprimat formal), care se întelege de la sine. [Cf. fr. implicite, it. implicito].
gata, GÁTA adj. invar. (Adesea adverbial) 1. (Despre lucruri) A carui confectionare, construire, realizare s-a îndeplinit; ispravit, terminat, sfârsit. ♢ Haine (de) gata = haine confectionate care se pot cumpara direct din magazin. ♢ Loc. adv. (Pe) de (-a) gata = fara sa munceasca, pe nemuncite, din munca altuia. ♢ Expr. A da gata = a) a ispravi, a lichida ceva; b) a chinui, a distruge pe cineva; c) a zapaci, a ului pe cineva. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a profita de ceva facut de altul. ♦ Care a luat fiinta, a capatat existenta. ♦ (Cu valoare de adverb sau de interjectie) Ajunge! destul! 2. Care a facut toate pregatirile pentru ceva; pregatit. ♦ Dispus sa..., în stare sa... 3. Care este aproape sa..., pe punctul de a... – Cf. alb. g a t.
gazdă, GÁZDĂ, gazde, s.f. 1. Persoana care primeste pe cineva la sine (dându-i adapost); cel care tine pe cineva la sine în schimbul unei chirii (si cu întretinere platita); stapânul unei case în raport cu oaspetii sai, amfitrion. ♦ Organism pe care (sau în care) traieste un animal parazit aflat în stare larvara sau adulta. 2. Locuinta ocupata de cineva în calitate de oaspete sau de chirias. 3. (Reg.) Ţaran bogat; chiabur, bogatan. ♢ Loc. adj. De gazda (mare) = din oameni bogati. – Din magh. gazda.
implora, IMPLORÁ vb. I. tr. A ruga pe cineva fierbinte, staruitor (si cu umilinta). [P.i. implór. / < fr. implorer, it., lat. implorare].
găbji, GĂBJÍ, gabjesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A prinde pe cineva care a fugit, care s-a ascuns; a pune mâna pe cineva; a înhata, a gabui. ♦ A fura. – Cf. g a b u i.
găină, GĂÍNĂ, gaini, s.f. Specie de pasare domestica, crescuta pentru carne si oua (Gallus domestica); pasare care face parte din aceasta specie; p. restr. femela cocosului. ♢ Expr. A se culca (odata) cu gainile = a se culca foarte devreme. Cânta gaina în casa, se zice când într-o casnicie cuvântul hotarâtor îl are femeia. ♦ Compus: gaina-salbatica (sau -de-munte) = femela cocosului-de-munte. – Lat. gallina.
găitan, GĂITÁN, gaitane, s.n. 1. Fir de metal sau siret (împletit ori rasucit) de lâna, matase etc., cusut ca ornament la unele obiecte de îmbracaminte. ♢ Expr. (Fam.; adverbial) A merge gaitan = (despre actiuni, activitati) a merge, a decurge, a evolua bine. 2. (înv.) împletitura facuta din gaitane (1), care înlocuia platosa în oastea Moldovei din evul mediu. [Pr.: ga-i-. – Var.: gaietán s.n.] – Din tc. gaytan.
mezuză, MEZÚZĂ s. f. mic sul de pergament purtând versete din Biblie, pus într-o cutiuta fixata pe stâlpul usii, la evrei. (< fr. mezuzah)
gălbeji, GĂLBEJÍ, galbejesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A deveni palid, tras la fata. – Din galbeaza (cu sensul dupa galben).
găleată, GĂLEÁTĂ, galeti, s.f. 1. Vas de lemn, de metal etc. de forma unui trunchi de con cu baza mare în partea superioara, cu toarta, folosit pentru transportul (si pastrarea) unor lichide, unor materiale granulare sau pulverulente etc.; continutul acestui vas; caldare. ♢ Expr. A ploua (sau a turna) cu galeata = a ploua foarte tare, torential. 2. Veche masura de capacitate pentru lapte, cereale etc., a carei valoare a variat în timp, pe regiuni si pe substante; continutul acestei masuri. 3. Dijma în grâne care se percepea în evul mediu, în tarile române. – Lat. galleta.
gărgăun, GĂRGĂÚN, gargauni, s.m. 1. Viespe mare, de padure, cu ac foarte veninos, care produce un puternic zgomot specific atunci când zboara; barzaun (Vespa crabro). 2. Fig. (La pl.) Pretentii nejustificate, fumuri. ♢ Expr. A fi cu (sau a avea) gargauni în (sau la) cap = a avea idei ciudate, anormale, extravagante; a fi extrem de încrezut. A scoate (cuiva) gargaunii (din cap) = a face (pe cineva) sa renunte la ideile ciudate, anormale, extravagante pe care le are. [Var.: gargaúne s.m.] – Et. nec.
găselniţă, GĂSÉLNIŢĂ2, gaselnite, s.f. (Fam.) Situatie de efect gasita si exploatata de cineva (într-o opera literara, de critica etc.). – Gasi + suf. -elnita.
găsi, GĂSÍ, gasesc, vb. IV. 1. Tranz. A da de (sau peste) ceva sau cineva (din întâmplare sau cautând anume); a descoperi, a afla. ♢ Expr. (Fam.) A-si gasi beleaua = a se afla într-o situatie neplacuta, a avea necazuri. (Intranz.) Ţi-ai gasit! = as! de unde! nici gând! A-si gasi (sau, refl., a se gasi) sa... = a-i veni (pe neasteptate si într-un moment nepotrivit) sa..., a se apuca sa... (Reg.) A (-i) gasi (cuiva) dreptate = a (-i) face (cuiva) dreptate. ♢ (Loc. vb.) A-si gasi mormântul (sau moartea) = a muri. ♦ Tranz. si refl. A întâlni pe cineva sau a se întâlni cu cineva. ♢ Expr. (Tranz.) A-si gasi omul (sau nasul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poti însela sau birui, care te obliga sa te comporti cum se cuvine. Sa te gasesc sanatos! formula de salut la despartire. ♦ A descoperi o noua metoda, un nou preparat, un nou aparat etc. (în urma unor cercetari si studii prealabile). 2. Tranz. (Despre suferinte fizice sau despre moarte) A cuprinde, a surprinde (pe neasteptate) pe cineva. ♢ Expr. Ce te-a gasit (de...)? = (exprima reprosul) ce ai? ce ti s-a întâmplat (de...)? ce te-a apucat? 3. Refl. A se afla undeva, a fi; a se afla într-o anumita situatie, împrejurare etc.; a se prezenta într-un anumit fel. 4. Tranz. A fi de parere ca...; a socoti, a crede ca... – Cf. sl. g a s i t i "a stinge".
găunoşi, GĂUNOSÍ, gaunosesc, vb. IV. Tranz. si refl. (Rar) A face sa devina sau a deveni gaunos. [Pr.: ga-u-] – Din gaunos.
găurea, GĂUREÁ, GĂURÍCĂ, gaurele, s.f. Diminutiv al lui gaura; gaurice. ♦ (La pl.) Fel de broderie pe o pânza din care s-au scos din loc în loc câteva fire. [Pr.: ga-u-] – Gaura + suf. -ea, -ica.
găurea, GĂUREÁ, GĂURÍCĂ, gaurele, s.f. Diminutiv al lui gaura; gaurice. ♦ (La pl.) Fel de broderie pe o pânza din care s-au scos din loc în loc câteva fire. [Pr.: ga-u-] – Gaura + suf. -ea, -ica.
găurit, GĂURÍT2, -Ă, gauriti, -te, adj. Care are una sau mai multe gauri, prevazut cu una sau mai multe gauri; în care s-a facut o gaura; care e plin de gauri; perforat2, bortelit, bortit. ♦ Care s-a stricat, s-a degradat formând gauri. Haina gaurita. [Pr.: ga-u-] – V. gauri.
găzdui, GĂZDUÍ, gazduiesc, vb. IV. 1. Tranz. A primi pe cineva în casa sa o anumita vreme, dându-i adapost (si mâncare). 2. Intranz. A ramâne (sa locuiasca si sa manânce) câtva timp în casa cuiva. – Gazda + suf. -ui.
gâdila, GÂDILÁ, gâdil, vb. I. Tranz. 1. A produce, prin atingeri usoare asupra unor parti ale corpului, o senzatie particulara, care provoaca cuiva un râs convulsiv nestapânit. ♦ Refl. A fi sensibil la asemenea atingeri (reactionând printr-un râs convulsiv). 2. Fig. A produce cuiva o senzatie placuta, o placere; a flata (în mod exagerat) pe cineva. [Var.: gâdilí vb. IV] – Din bg. gadel mi je "ma gâdila".
gâlceavă, GÂLCEÁVĂ, gâlcevi, s.f. (Pop.) Cearta (zgomotoasa, aprinsa); situatie creata în raporturile dintre doua sau mai multe persoane în urma unor certuri; sfada. – Din bg. galčava.
gâlcevi, GÂLCEVÍ, gâlcevesc, vb. IV. Refl. recipr. (Pop.) A se certa, a se ciorovai. – Din gâlceava.
gâlcevire, GÂLCEVÍRE, gâlceviri, s.f. (înv. si pop.) Faptul de a se gâlcevi; cearta, neîntelegere. – V. gâlcevi.
gâlcevitor, GÂLCEVITÓR, -OÁRE, gâlcevitori, -oare, adj., s.m. si f. (Pop.) (Om) certaret. – Gâlcevi + suf. -tor.
gâlcevos, GÂLCEVÓS, -OÁSĂ, gâlcevosi, -oase, adj. (Înv.) Gâlcevitor. – Din gâlceava + suf. -os.
gând, GÂND, gânduri, s.n. 1. Proces de gândire sau rezultatul procesului de gândire; idee, cuget, cugetare. Îi treceau multe gânduri prin cap. ♢ Expr. A framânta (sau a apasa etc. pe cineva) gândul = a preocupa, a obseda (pe cineva) o idee. A-si lua (sau a-si muta) gândul = a nu se mai gândi; a renunta la orice speranta. Ca gândul = extrem de repede. (Dus sau cazut etc.) pe gânduri = absorbit de ceva intim, nelegat de realitatea imediata. A sta pe (sau la) gânduri = a chibzui, a reflecta (mult); a sovai. A pune (pe cineva) pe gânduri = a îngrijora (pe cineva). A-si face (sau a intra etc. la) gânduri = a se îngrijora. A-i sta gândul la ceva = a fi preocupat de ceva. 2. Închipuire, imaginatie, fantezie; inspiratie. Gândul îl purta departe. 3. Loc considerat ca sediu al cugetarii; minte; memorie. I-a iesit din gând. ♢ Expr. Nici cu gândul n-am gândit = nici nu m-am asteptat la asta, n-am crezut ca se va întâmpla aceasta. Când cu gândul n-ai gândi = când nici nu te astepti. A-i da (sau a-i trece, a-i veni) cuiva (ceva) prin (sau în) gând = a-i veni cuiva brusc o idee. 4. Intentie, plan. A venit cu gând bun. ♢ Expr. A-si pune în gând = a lua hotarârea sa... A pune (cuiva) gând rau = a avea intentii rele fata de cineva. A-l bate (sau a-l paste etc.) gândul = a intentiona, a planui sa... 5. Convingere, parere. 6. Voie, dorinta, plac. Toate s-au facut dupa gândul lui. – Din magh. gond.
gândi, GÂNDÍ, gândesc, vb. IV. 1. Intranz. si refl. A-si forma o idee despre un lucru, a patrunde ceva cu mintea; a reflecta, a medita, a cugeta, a chibzui la ceva. ♢ Expr. A da (cuiva) de gândit = a obliga (pe cineva) sa mediteze, sa se întrebe, sa discearna. ♦ Intranz. si tranz. A concepe, a crea ceva (abstract sau concret). 2. Refl. si intranz. A se îngriji, a-i pasa de ceva sau de cineva. 3. Tranz. si intranz. A-i trece cuiva prin minte (ca...); a crede, a socoti (ca...). 4. Tranz. si refl. A lua în considerare (ca...), a-si da seama (ca...). 5. Refl. A intentiona (sa...). ♦ Tranz. (Reg.) A dori, a spera. – Din gând.
gândirism, GÂNDIRÍSM s.n. Curent filozofic din România, de orientare existentialist-ortodoxa, format în jurul revistei "Gândirea" în primele decenii ale sec. XX. – "Gândirea" (n. pr.) + suf. -ism.
gârbovi, GÂRBOVÍ, gârbovesc, vb. IV. Refl. (Despre oameni) A deveni gârbov; a se cocârja. ♢ Tranz. fact. Anii l-au gârbovit. – Din gârbov.
gâscă, GÂSCĂ, gâste, s.f. Pasare domestica de talie mare, de obicei cenusie pe spate si pe laturi si alba pe piept, cu gâtul lung, crescuta pentru carnea, untura si fulgii ei (Anser domesticus). ♢ Gâsca salbatica = specie mai mica de gâsca, vânata pentru carne (Anser anser). ♢ Expr. A strica orzul pe gâste = a darui, a sacrifica ceva util, pretios, bun pentru cineva care nu stie sa pretuiasca cele primite. ♦ (Fam.) Epitet depreciativ dat unei femei sau unei fete credule sau proaste. – Din bg. gaska.
gât, GÂT, gâturi, s.n. 1. Parte a corpului (la om si la unele animale) care uneste capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ♢ Expr. A se arunca (sau a se agata etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbratisa (cu caldura) pe cineva; b) a coplesi, a obosi pe cineva cu manifestarile de dragoste. A-si rupe (sau a-si frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-si pierde situatia (buna) în urma unor greseli; a fi arestat, condamnat în urma savârsirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhata) de gât (pe cineva) = a însfaca (pe cineva), a cere socoteala (cu violenta), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretentii (neîntemeiate); a face galagie, scandal. A da (o bautura) pe gât = a bea repede (dintr-o singura înghititura sau din câteva înghitituri). A fi satul pâna în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiti; b) a nu se putea împaca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de bautura câta se poate bea dintr-o singura înghititura. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezinta asemanare cu gâtul (1). ♢ Pruna cu gât = pruna gâtlana. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ "înghititura".
gâtui, GÂTUÍ, gâtui, vb. IV. 1. Tranz. A strânge pe cineva de gât (si a-l omorî prin sufocare); a sugruma. 2. Refl. A se îngusta, a se micsora pe o anumita portiune, într-o anumita zona. – Gât + suf. -ui.
gâtuitură, GÂTUITÚRĂ, gâtuituri, s.f. Parte, zona, portiune mai îngusta din ceva. [Pr.: -tu-i-] – Gâtui + suf. -tura.
geam, GEAM, geamuri, s.n. 1. Placa de sticla care se fixeaza în pervazurile (ori cercevelele) ferestrelor sau ale usilor si care permite sa strabata lumina în interiorul unei încaperi. ♦ Bucata de sticla care se fixeaza în rama ceasornicelor, a ochelarilor etc. 2. P. gener. Fereastra. – Din tc. cam.
gelep, GELÉP, gelepi, s.m. Negustor oriental din evul mediu care cumpara vite din Ţarile Române spre a le vinde la Constantinopol. – Din tc. celep.
metronom, METRONÓM s. n. instrument prevazut cu o tija de pendul, cu perioada reglabila, care marcheaza tempoul în muzica. (< fr. métronome)
gelos, GELÓS, -OÁSĂ, gelosi, -oase, adj. 1. Care sufera de gelozie (1), cuprins de gelozie; care manifesta gelozie. ♦ Care tine mult la ceva si se teme sa nu-l piarda. 2. (Rar) Invidios, pizmas. – Din it. geloso.
general, GENERÁL2, -Ă, generali, -e, adj. 1. Care este comun tuturor (sau marii majoritati a) fiintelor sau obiectelor dintr-o anumita categorie. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este comun tuturor (sau marii majoritati a) fiintelor sau obiectelor dintr-o anumita categorie; spec. categorie filozofica reflectând trasaturile esentiale comune obiectelor dintr-o clasa. ♦ (Despre un fenomen sau o situatie) Care priveste pe toti, care cuprinde pe toti, la care participa toti (sau marea majoritate). 2. Care priveste ceva în ansamblu, în trasaturile fundamentale, care se ocupa în linii mari de ceva. ♢ Cultura generala = cultura bazata pe cunoasterea elementelor fundamentale ale creatiilor din diferite domenii ale stiintei si artei. ♢ Loc. adv. în general = în linii mari; fara referire la un caz anumit. 3. Care se întâmpla, care exista pe o întindere mare, care cuprinde o arie foarte larga sau totul. 4. Care are toata raspunderea în conducerea unei anumite diviziuni dintr-o institutie, dintr-o întreprindere etc. Director general. – Din fr. général, lat. generalis.
generaliza, GENERALIZÁ, generalizez, vb. I. 1. Tranz. A da o formulare sau o expresie sintetica mai multor situatii particulare care au unele trasaturi comune; a extinde mintal însusirile comune unui grup de obiecte sau de fenomene asupra tuturor obiectelor si fenomenelor din clasa respectiva. 2. Tranz. si refl. A face sa fie sau a deveni general2; a (se) extinde sfera de aplicare. ♦ Refl. (Despre boli) A se extinde în întregul organ sau organism. ♦ Tranz. A considera (de obicei fara temei) o întâmplare, o situatie ca fiind generala. – Din fr. généraliser.
generalizat, GENERALIZÁT, -Ă, generalizati, -te, adj. Caruia i s-a dat un caracter de generalitate, care a devenit general2. – V. generaliza.
generator, GENERATÓR, -OÁRE, generatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care genereaza, produce, determina ceva. II. S.f. Linie dreapta care genereaza prin deplasarea în spatiu (pe o traiectorie curba) o suprafata riglata. III. S.n. 1. Aparat, masina sau instalatie care serveste la producerea unei forme de energie, folosind energie de o alta forma. ♢ Generator cuantic = generator sau amplificator de radiatii electromagnetice care functioneaza pe baza fenomenului de emisie stimulata a radiatiilor. Generator de zgomot = dispozitiv electronic care produce o tensiune de zgomot (de obicei aleator) spre a fi folosita în masuratori. Generator de aeroioni = aeroionizator. 2. Aparat sau instalatie care serveste la producerea unui fluid sau a unei suspensii fluide. – Din fr. générateur, lat. generator, -oris.
genol, GENÓL s.n. Substanta chimica organica, folosita ca developator fotografic. – Din fr. génol.
metodism, METODÍSM s. n. doctrina religioasa cu principii morale foarte severe, practicata de o secta anglicana. (< fr. méthodisme)
genunchi, GENÚNCHI, genunchi, s.m. 1. Parte a piciorului (la oameni si la unele animale) care cuprinde regiunea articulatiei femurului cu tibia (incluzând si rotula). ♢ În genunchi = cu picioarele îndoite din genunchi si cu gambele asezate pe pamânt. Pe genunchi = pe portiunea anterioara a picioarelor, imediat mai sus de genunchi (1) (când cineva sade). ♢ Expr. Cu genunchii la gura = ghemuit, strâns. A cadea în genunchi (înaintea cuiva) = a se lasa cu genunchii (1) la pamânt (înaintea cuiva) în semn de umilinta, de respect sau pentru rugaciune; p. ext. a ruga pe cineva în mod staruitor, calduros, cu umilinta. A i se taia cuiva genunchii = a avea senzatia ca nu se mai poate tine pe picioare (de emotie). ♦ Lovitura data cuiva cu genunchiul (1). 2. Deformare a pantalonilor în dreptul genunchilor (1). [Var.: (reg.) genúnche s.m.] – Lat. genuc(u)lum (= geniculum).
geobotanic, GEOBOTÁNIC, -Ă, geobotanici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a botanicii care se ocupa cu studiul raspândirii si evolutiei plantelor pe suprafata globului terestru. ♦ Disciplina care studiaza învelisul vegetal din punctul de vedere al componentei si al legilor care actioneaza în botanica. 2. Adj. Referitor la geobotanica, de geobotanica. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géobotanique.
geocancerologie, GEOCANCEROLOGÍE s.f. Disciplina care studiaza evolutia cancerului în interdependenta cu alimentatia si clima (2). [Pr.: ge-o-] – Din fr. géocancerologie.
gergevea, GERGEVEÁ, gergevele, s.f. V. cercevea.
germen, GÉRMEN, germeni, s.m. 1. Corpuscul sau samânta care, puse în conditii favorabile, se dezvolta si dau nastere unei fiinte vii; oul fecundat; embrionul plantei. ♢ Loc. adj. si adv. în germen(e) = (care se afla) într-un stadiu initial, înainte de a se dezvolta. ♦ Microb. 2. Fig. Principiu, element, cauza din care se dezvolta ceva. [Var.: gérmene s.m.] – Din lat. germen.
germinal, GERMINÁL s.m. A saptea luna a anului, de la 21 martie la 18 aprilie, în calendarul adoptat în timpul Revolutiei Franceze din 1789-1794. – Din fr. germinal.
gesticula, GESTICULÁ, gesticulez, vb. I. Intranz. A face mai multe gesturi (cu mâinile) în timpul vorbirii sau pentru a exprima ceva. – Din fr. gesticuler, lat. gesticulari.
getbeget, GET-BEGÉT adj. invar. (Despre oameni) Autentic, adevarat, neaos. – Din tc. cet-beced.
gevrea, GEVREÁ, gevrele, s.f. (înv.) Batista de matase sau de pânza cu broderie. – Din tc. çevre.
gheară, GHEÁRĂ, gheare, s.f. 1. Formatie cornoasa ascutita, curbata, crescuta la vârful degetelor unor reptile, pasari si mamifere, servind mai ales la aparare si la atac. ♢ Expr. (Fam.) A fi lung în (sau la, de) gheare = a avea obiceiul sa fure. A-si scoate( sau a-si arata) ghearele = a-si arata fondul ascuns si rau al firii. A fi ( sau a cadea, a încapea etc.) în ghearele ( sau gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesiunea, în puterea sau sub autoritatea absoluta a cuiva, la discretia cuiva; a fi prins (si tinut închis). A pune gheara (pe cineva) = a pune stapânire (pe cineva); a prinde (pe cineva). A fi ( sau a se zbate) în ghearele mortii = a fi grav bolnav, aproape de moarte. 2. (Tehn.) Piesa (1) asemanatoare cu o gheara (1), care serveste la apucat, împiedicat etc. – Et. nec.
gheboşa, GHEBOSÁ, ghebosez, vb. I. Refl. (Despre oameni) A se apleca (temporar) de spate, a se încovoia (din cauza greutatii, a unei dureri etc.); a deveni cu spatele arcuit, încovoiat, gârbovit (din cauza batrânetii, a unei boli etc.); a se cocosa. [Var.: ghebosí vb. IV] – Contaminare între ghebos si cocosa.
meteoromanţie, METEOROMANŢÍE s. f. pretinsa arta de a prevesti viitorul pe baza observarii fenomenelor meteorologice. (< fr. météoromancie)
meteorologic, METEOROLÓGIC, -Ă adj. referitor la meteorologie. o buletin ~ = informatie asupra conditiilor de stare a vremii prezente si a evolutiei probabile a timpului. (< fr. météorologique)
ghes, GHES, ghesuri, s.n. (În expr.) A da (cuiva) ghes = a) a da (cuiva) o lovitura usoara (cu cotul); b) a îndemna, a stimula, a îmboldi, a zori (sa întreprinda ceva). – Et. nec.
ghetou, GHETÓU, ghetouri, s.n. Cartier al unui oras în care erau constrânsi sa traiasca evreii din unele tari. [Var.: ghetó s.n.] – Din it., fr. ghetto, germ. Getto.
ghici, GHICÍ, ghicesc, vb. IV. Tranz. 1. A descoperi, a afla, a întelege ceva (mai mult intuitiv sau prin deductie); a intui, a prevedea, a întrezari. ♢ Loc. adv. Pe ghicite = la întâmplare sau în mod intuitiv. ♦ A dezlega o ghicitoare. 2. (în superstitii) A prezice cuiva viitorul. [Var.: (reg.) gâcí vb. IV] – Et. nec.
ghigosi, GHIGOSÍ, ghigosesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A îndesa, a îngramadi. ♦ A bate (tare) pe cineva. – Et. nec.
ghildă, GHÍLDĂ, ghilde, s.f. 1. Asociatie (1) economica, politica si religioasa, constituita în apusul Europei, la începutul evului mediu. 2. Asociatie de negustori (pe bresle), constituita în Europa, în evul mediu. – Din fr. ghilde.
ghilotina, GHILOTINÁ, ghilotinez, vb. I. Tranz. A executa pe cineva prin decapitare cu ghilotina. – Din fr. guillotiner.
ghilotină, GHILOTÍNĂ, ghilotine, s.f. 1. Instrument de executie a celor condamnati la moarte prin decapitare. ♦ Pedeapsa cu moartea prin ghilotinare. 2. Instrument prevazut cu o lama ascutita, care serveste la taierea foilor de tabla, de carton, de hârtie etc. – Din fr. guillotine.
ghimpat, GHIMPÁT, -Ă, ghimpati, -te, adj. Care are ghimpi, prevazut cu ghimpi. ♢ Sârma ghimpata = sârma (I.1) pe care sunt fixate alte bucati de sârma, scurte si ascutite. – Ghimpe + suf. -at.
ghinion, GHINIÓN, ghinioane, s.n. Întâmplare, conjunctura nefavorabila pentru cineva; nenoroc, nesansa. [Pr.: -ni-on] – Din fr. guignon.
ghint, GHINT, ghinturi, s.n. 1. Sant în forma de spirala, facut pe suprafata interioara a tevii unor arme de foc, pentru a imprima proiectilului o miscare de rotatie necesara mentinerii stabilitatii acestuia pe o traiectorie data. 2. Cui sau piron cu capatul lat si proeminent. – Din pol. gwint, ucr. gvint.
ghintui, GHINTUÍ, ghintuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prevedea cu ghinturi (1) teava unei arme de foc, a executa ghinturi la o teava a unei arme de foc. 2. A fereca (1) cu ghinturi (2) un buzdugan, o ghioaga etc. – Ghint + suf. -ui.
ghintuit, GHINTUÍT2, -Ă, ghintuiti, -te, adj. Care are ghinturi, prevazut cu ghinturi. – V. ghintui.
metateză, METATÉZĂ s. f. 1. intervertire a ordinii unor (grupuri de) sunete într-un cuvânt. 2. figura retorica prin care i se amintesc auditorului evenimente din trecut si i se prezinta evenimente ale viitorului sau se anticipeaza unele obiectii posibile. (< fr. métathèse, gr. metathesis)
ghioci, GHIÓCI, ghiociuri, s.n. Caruta astfel construita încât sa poata fi lungita la nevoie. – Din tc. göç "mutare, emigrare".
ghiojgorea, GHIOJGOREÁ adv. (Turcism Înv.) Vazând cu ochii; aievea. [Pr.: ghioj-. – Var.: ghiojghioáre adv.] – Tc. gözgöre.
gimnazist, GIMNAZÍST, -Ă, gimnazisti, -ste, s.m. si f. Elev(a) de gimnaziu. – Gimnaziu + suf. -ist.
gingaş, GÍNGAS (GINGÁS), -Ă, gingasi, -e, adj. 1. (Despre fiinte si obiecte) Plapând, firav; delicat, fin1. ♦ (Despre manifestarile fiintelor) Plin de delicatete (sufleteasca); sensibil. 2. (Despre oameni si animale) Mofturos, dificil la mâncare. ♦ (Despre plante) Care nu rezista la frig sau la caldura excesiva. 3. (Despre lucruri, actiuni etc.) Care cere multa pricepere pentru a putea fi dus la bun sfârsit; anevoios, dificil. – Din magh. dial. dsingás.
gir, GIR, giruri, s.n. 1. Semnatura pe o cambie prin care proprietarul cambiei dispune plata sumei prevazute în document catre o anumita persoana si la o data anumita. 2. Mijloc, act prin care cineva garanteaza pentru actiunile, cinstea, angajamentele etc. cuiva. – Din it. gira, germ. Giro.
girondin, GIRONDÍN, girondini, s.m. Membru al unei grupari politice din Franta în timpul Revolutiei de la 1789-1794, care, preluând puterea, s-a situat pe pozitii moderate, împotriva exceselor revolutiei. – Din fr. Girondin.
giroplan, GIROPLÁN, giroplane, s.n. Autogir prevazut cu un rotor cu patru pale si cu aripa fixa de avion. – Din fr. gyroplane.
giulgiu, GIÚLGIU, giulgiuri, s.n. Pânza subtire si fina care se asterne peste ceva, care acopera ceva. ♦ Pânza cu care se acopera mortul; lintoliu. [Var.: giúlgi s.n.] – Din magh. gyolcs.
giurgină, GIURGÍNĂ, giurgine, s.f. (Înv.) Dans de origine turceasca (cu figuri si gesturi caraghioase). ♢ Expr. A juca (pe cineva) giurgina = a însela, a pacali, a amagi (pe cineva). – Din tc. curcuna.
giurgiuvea, GIURGIUVEÁ, giurgiuvele, s.f. V. cercevea.
giuvaer, GIUVAÉR, giuvaere (giuvaeruri), s.n. Bijuterie. [Var.: juvaér s.n.] – Tc. cevahir (pl. lui cevher).
giuvaier, GIUVAIÉR, giuvaiere (giuvaieruri), s.n. Obiect de podoaba facut (cu arta) din metal pretios (si pietre scumpe); bijuterie. ♦ Fig. Obiect de mare valoare (artistica); persoana cu deosebite calitati. [Var.: juvaiér s.n.] – Din tc. cevahir (pl. lui cevher).
giuvaiergiu, GIUVAIERGÍU, giuvaiergii, s.m. Persoana care face sau vinde bijuterii; bijutier. [Pr.: -va-ier-. – Var.: juvaiergíu s.m.] – Din tc. cevahirci.
glas, GLAS, glasuri, s.n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifica omului de a emite sunete articulate; voce. ♢ Loc. adv. Într-un glas = (toti) deodata; în unanimitate. ♢ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înalta) glasul = a vorbi, a raspunde cu un ton ridicat, tare, rastit; a protesta. A capata (sau a prinde) glas = a capata curaj, a-si reveni (si a începe sa vorbeasca). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-si pierde) glasul = a nu mai putea sa vorbeasca, sa raspunda; a nu mai avea ce raspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al pasarilor. ♦ Strigat produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apa etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, stire. 4. Denumire data scarii muzicale în cântarea bisericeasca rasariteana. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (3) fundamentale dupa care se executa cântarile bisericesti. – Din sl. glasŭ.
metamatematic, METAMATEMÁTIC, -Ă I. adj. referitor la matematica. II. s. f. stiinta care studiaza teoriile si adevarurile matematice din punctul de vedere al logicii matematice. (< fr. métamathématique)
glorie, GLÓRIE, glorii, s.f. Onoare, marire, slava adusa unei persoane, unui eveniment etc.; faima, renume obtinut de cineva sau de ceva pentru fapte ori pentru însusiri exceptionale. ♦ Persoana de mare valoare. – Din lat., it. gloria.
metafrază, METAFRÁZĂ s. f. 1. transpunere a unei poezii în proza; traducere a unui text în care se urmareste interpretarea fidela a continutului. 2. anafora care foloseste sinonimele pentru a evita repetarea monotona a aceluiasi cuvânt. (< fr. métaphrase)
glumă, GLÚMĂ1, glume, s.f. Scurta poveste plina de haz (si cu un final neasteptat), care provoaca râs si veselie. V. anecdota. ♢ Loc. adv. În gluma = fara nici o intentie serioasa, fara rautate. Fara gluma = în mod serios. Nu gluma! = cu adevarat, serios. ♢ Expr. A se întrece (sau a merge prea departe) cu gluma = a-si permite prea mult, a întrece limita admisa în atitudini, comportare. A lasa gluma (la o parte) = a vorbi serios. A lua (ceva) în gluma = a nu lua (ceva) în serios, a nu da importanta; a subestima. A nu sti (sau a nu întelege) de gluma, se spune (ca repros) despre cineva care se supara când glumesti cu el. A nu-i arde (cuiva) de gluma = a fi indispus, suparat, necajit. Nu-i (de) gluma = e lucru serios, îngrijorator. ♦ Fapta hazlie; pacaleala. – Din sl. glumŭ, bg. gluma.
gnoseologie, GNOSEOLOGÍE s.f. Teorie filozofica asupra capacitatii omului de a cunoaste realitatea si de a ajunge la adevar; teoria cunoasterii. [Pr.: -se-o-] – Din germ. Gnoseologie.
goană, GOÁNĂ, goane, s.f. 1. Deplasare cu pasi mari si repezi; urmarire în fuga. ♢ Loc. vb. A pune (pe cineva) pe goana sau a lua (pe cineva) la goana = a goni; a fugari. ♦ Viteza mare cu care se deplaseaza un vehicul; graba mare cu care se deplaseaza o fiinta. 2. Vânatoare (cu gonaci si câini); haita. 3. (Rar) Prigoana, persecutie. 4. (Pop.) Împerechere a vacii cu taurul. – Din goni (derivat regresiv).
godavil, GODAVÍL, godaviluri, s.n. V. godevil.
godevil, GODEVÍL, godeviluri, s.n. Dispozitiv pentru ghidarea unui instrument sau a unui aparat în interiorul tevilor de extractie sau în interiorul unor conducte la exploatarile petroliere. [Var.: godavíl s.n.] – Din engl. go-devil.
gogâlţ, GOGÂLŢ interj. Cuvânt care imita zgomotul facut de cineva care înghite repede, cu lacomie un aliment sau un lichid. – Onomatopee.
metacronie, METACRONÍE s. f. denumire data de lingvistul Hjelmslev studiului conditiilor de modificare continute în structura functionala a limbii. (< fr. métachronie)
gogoaşă, GOGOÁSĂ, gogosi (gogoase), s.f. 1. Produs de patiserie facut din aluat dospit si prajit în grasime, peste care se presara zahar. ♦ Fig. (mai ales la pl.) Minciuna (evidenta). 2. (De obicei urmat de determinari introduse prin prep. "de", care arata felul) Excrescenta sferica (de marimea unei alune) care se formeaza pe ramurile unor specii de stejar. 3. Învelis protector format din fire (matasoase), în interiorul caruia are loc transformarea larvelor unor insecte în nimfe. ♢ Gogoasa de matase = gogoasa (3) a viermelui de matase; cocon2. 4. Nume dat unor obiecte umflate si sferice. [Var.: (reg.) gugoása s.f.] – Et. nec. Cf. c o c o a s a.
gogomănie, GOGOMĂNÍE, gogomanii, s.f. (Fam. si depr.) Prostie, neghiobie (comisa de cineva). [Var.: gugumaníe s.f.] – Gogoman + suf. -ie.
gogoriţă, GÓGORIŢĂ (GOGORÍŢĂ), gogorite, s.f. Fiinta imaginara cu care se sperie copiii. ♦ Fig. Amenintare mincinoasa, neîntemeiata (care încearca sa sperie, sa intimideze pe cineva). – Et. nec.
gol, GOL2, GOÁLĂ, goi, goale, adj., GOL2, goluri, s.n. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care nu are pe corp (sau pe o parte a corpului) nici un fel de îmbracaminte. V. dezbracat, nud, descult. ♢ Expr. (A fi) cu coatele goale = a) (a fi) cu haina rupta în coate; b) (a fi îmbracat) saracacios; (a fi) sarac. Adevarul gol (-golut) = adevar spus direct, fara menajamente; adevar evident, care nu poate fi negat. Minciuna goala = minciuna evidenta. ♦ Care are haine putine, care este saracacios (sau prea usor) îmbracat; p. ext. sarac. ♢ Expr. A lasa (pe cineva) gol = a jefui (pe cineva) de tot ce are. ♦ (Despre pasari sau alte animale) Golas (1). ♦ (Despre copaci, crengi) Care este lipsit de frunze. ♦ (Despre pereti) Care nu are agatat sau lipit nimic pe el. 2. (Despre suprafete, terenuri, regiuni) Care nu este acoperit cu vegetatie, cu case etc. sau care este fara fiinte, pustiu. ♦ Care nu are acoperis sau nu este acoperit. ♢ Expr. Sub cerul gol = a) fara adapost; b) afara, în aer liber. Pe pamântul gol sau pe scândura goala = fara asternut, direct pe pamânt sau pe scândurile patului. 3. (Despre alimente) Care nu este asociat, combinat cu nimic altceva; simplu. Pâine goala. 4. (Despre recipiente, spatii închise etc.) Care nu contine nimic înauntru; desert. ♢ (Substantivat) Suna a gol. ♢ Expr. Cu mâna goala = a) fara nici un dar, fara nici un ban; b) care nu are (sau neavând) nici o arma asupra sa. Pe inima goala sau pe stomacul gol = fara sa fi mâncat ceva înainte; pe nemâncate. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 5. Fig. Care este fara temei, fara fond; neîntemeiat. II. S.n. Spatiu liber, cavitate (în interiorul unui corp); vid. ♢ Gol de aer = zona din atmosfera unde o aeronava întâlneste un curent de aer descendent. Gol de productie = stagnare temporara a productiei. ♢ Loc. adv. În gol = a) în abis sau prin aer (îndreptându-se cu viteza în jos); b) cu privirea fixa, fara tinta; c) fara folos, zadarnic. ♢ Expr. A umple un gol = a completa o lipsa, a satisface o nevoie reala. A simti un gol la (sau în) stomac = a avea o senzatie neplacuta de la stomac din cauza foamei. A (se) da de gol = a (se) trada, a (se) demasca. (În superstitii) A(-i) iesi (cuiva) cu gol(ul) = a iesi înaintea cuiva cu un vas gol (prevestindu-i prin aceasta un insucces). ♦ Loc lipsit de vegetatie, de asezari. – Din sl. golŭ.
goli, GOLÍ, golesc, vb. IV. 1. Tranz. A scoate sau a consuma întregul continut dintr-un vas, recipient, spatiu etc.; a deserta. ♦ Refl. pas. (Despre vase, recipiente, spatii etc.) A ramâne gol2, fara fiinte, pustiu. 2. Refl. (Fam.; despre fiinte) A evacua fecalele sau urina din organism. – Din gol2.
goliard, GOLIÁRD, goliarzi, s.m. Poet medieval de limba latina, ratacitor, care cânta bucuria de a trai; vagant. [Pr.: -li-ard] – Din fr. goliard.
gologăni, GOLOGĂNÍ, gologanesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A însela pe cineva luându-i banii, gologanii. – Din gologan.
meşă, MÉSĂ s. f. 1. suvita de par. ♢ adaos de par care completeaza si îmbogateste parul actorului sau al actritei atunci când e nevoie. 2. fâsie de tifon introdusa într-o rana adânca pentru drenaj. (< fr. mèche)
messire, MESSÍRE s. m. titlu dat anumitor persoane nobile. ♢ (ca adresare catre un preot, avocat, medic în Franta medievala) jupân, domn, stapân. (< fr. messire)
messidor, MESSIDÓR s. n. a zecea luna a calendarului revolutionar francez (19 iunie – 19 iulie). (< fr. messidor)
gondolă, GONDÓLĂ, gondole, s.f. 1. Barca lunga, putin adânca, cu fundul plat, cu prora (si pupa) ridicata si încovoiata, manevrata cu o singura vâsla, folosita la Venetia. 2. Raft, suport în forma de gondola (1) pe care este asezata marfa într-un magazin cu autoservire. 3. Nacela în care se afla motorul unui dirijabil. – Din it. gondola, fr. gondole.
messer, MESSÉR s. m. (în Italia medievala, ca adresare) domn, stapân. (< fr. messer, it. messere)
gonfalon, GONFALÓN, gonfaloane, s.n. Steag de razboi în evul mediu, cu partea libera despicata în trei sau patru cozi. – Din fr. gonfalon.
goni, GONÍ, gonesc, vb. IV. 1. Tranz. A fugi dupa cineva, a urmari în fuga (pentru a prinde, pentru a face sa se grabeasca etc.); a fugari; spec. a alunga vânatul spre locul de pânda al vânatorilor. ♢ Refl. recipr. Pasarile se goneau printre ramuri. ♦ Fig. (Înv.) A urmari (o tinta, un ideal). 2. Tranz. A alunga, a izgoni. 3. Intranz. A alerga, a fugi. 4. Refl. si intranz. (Despre vitele cornute) A se împreuna (spre a se reproduce). – Din sl. goniti.
gorniceasă, GORNICEÁSĂ, gornicese, s.f. (Înv. si reg.) Nevasta gornicului (1). – Din gornic + suf. -easa.
gospodări, GOSPODĂRÍ, gospodaresc, vb. IV. 1. Tranz., intranz. si refl. A conduce sau a face treburile unei gospodarii, ale unei institutii, organizatii etc. 2. Refl. si tranz. fact. A întemeia sau a face pe cineva sa-si întemeieze o gospodarie (prin casatorie); a (se) capatui. – Din gospodar.
goştină, GÓSTINĂ, gostini, s.f. (În evul mediu în Ţara Româneasca si în Moldova) Dare care se percepea în oi, porci sau vaci. – Et. nec.
gotic, GÓTIC, -Ă, gotici, -ce, adj. Al gotilor, privitor la goti. ♢ Scriere gotica sau litere gotice, alfabet gotic = scriere, litere sau alfabet cu caractere colturoase, întrebuintate, în evul mediu, în apusul Europei, astazi mai ales în Germania. Stil gotic = stil arhitectural aparut în sec. XII în Europa occidentala, caracterizat prin predominarea formelor arhitectonice înalte si zvelte, prin arcuri si bolti ogivale, prin contraforturi, prin vitralii si prin numarul mare de sculpturi în piatra. Arta gotica = forma de arta raspândita în Europa începând din sec. XII. ♦ (Construit) în stil gotic. – Din fr. gothique, lat. gothicus.
grabă, GRÁBĂ s.f. Tendinta, intentie, dorinta de a face ceva sau de a ajunge undeva cât mai repede; iuteala, viteza (mare) cu care se face ceva; zor1, grabire. ♢ Loc. adv. În graba sau în graba mare = grabnic, repede. – Din grabi (derivat regresiv).
grad, GRAD, grade, s.n. 1. Nume dat mai multor unitati de masura pentru diverse marimi (variabile), în cadrul unor sisteme sau scari de reper. Grad centezimal. Grad de latitudine. ♢ Grad de libertate = indice care arata posibilitatile de miscare ale (elementelor) unui sistem mecanic. 2. (Mat.) Exponentul sau suma exponentilor marimii literale a unui monom; cel mai mare dintre exponentii monoamelor care alcatuiesc un polinom. ♢ Ecuatie de gradul întâi (sau al doilea etc.) = ecuatie a carei necunoscuta e la puterea întâi (sau a doua etc.). 3. Fiecare dintre diviziunile în care se împarte un sistem sau o scara de reper, de masura. 4. Valoare a unei marimi, considerata în raport cu o valoare de referinta. ♢ Grad alcoolic = fiecare dintre procentele de alcool pur din volumul unui lichid alcoolic. 5. Etalon sau criteriu de apreciere a felului cum se realizeaza un proces tehnic, o însusire a unui material etc. 6. (În sintagma) Grad de comparatie V. comparatie. 7. (Urmat de determinari) Treapta, nivel, stadiu (într-un proces, într-o situatie etc. data). ♢ Grad de rudenie = raportul de apropiere între rude. ♢ Loc. adv. În ultimul grad = în stadiul cel mai avansat, cel mai grav. 8. Fiecare dintre treptele sistemului de organizare a unor institutii; fiecare dintre treptele ierarhiei unor functii; p. ext. loc pe care îl ocupa cineva în ierarhia unor functii; persoana care ocupa o anumita functie în aceasta ierarhie. – Din fr. grade, lat. gradus, germ. Grad.
graifer, GRÁIFER, graifere, s.n. 1. Organ al unor masini de cusut care are rolul de a prinde, de a deplasa etc. ata. 2. Bena (de transportat, de ridicat) prevazuta cu cablu. [Var.: gráifar s.n.] – Din germ. Greifer.
gramofon, GRAMOFÓN, gramofoane, s.n. Aparat pentru reproducerea sunetelor înregistrate pe o placa, prevazut cu o doza2 de redare cu ac si cu o pâlnie de rezonanta. – Din fr. gramophone, germ. Grammophon.
merita, MERITÁ vb. tr. a fi vrednic de ceva; a i se cuveni. ♢ a justifica stima, pretuirea, interesul. ♢ (despre marfuri) a justifica pretul, a valora. (< fr. mériter, lat. meritare)
merit, MÉRIT s. n. calitate (deosebita) care face pe cineva sau ceva demn de stima, de pretuire; valoare. (< fr. mérite, lat. meritum)
imposibil, IMPOSÍBIL, -Ă adj. Care nu se poate face, nu este posibil, nu poate sa existe. ♦ (Fam.) Nesuferit, rau, insuportabil. // s.n. Lucru cu neputinta de realizat, irealizabil. ♢ A face imposibilul = a face totul pentru a realiza ceva. [Cf. fr. impossible, it. impossibile, lat. imposibilis].
importuna, IMPORTUNÁ vb. I. tr. A plictisi, a supara; a stingheri, a incomoda pe cineva. [< fr. importuner, it. importunare].
grapă, GRÁPĂ1, grape, s.f. Unealta agricola formata dintr-un gratar cu dinti, cu discuri, cu roti dintate etc. sau dintr-o legatura de maracini, care serveste la maruntirea, afânarea si netezirea pamântului arat, la acoperirea semintelor etc.; boroana. ♢ Expr. A se tine grapa de cineva = a însoti pretutindeni pe cineva. – Cf. alb. g r e p,  g ë r e p ë "undita, cârlig de undita".
meridian, MERIDIÁN, -Ă I. adj. referitor la un meridian. o cerc ~ = instrument cu ajutorul caruia se determina trecerea unui astru la meridian (II, 1) si care serveste la masurarea înaltimii astrului; distanta ~a = diferenta de longitudine dintre doua puncte situate pe meridiane diferite; linie ~a = meridiana locului. II. s. n. 1. fiecare dintre cercurile imaginare care trec prin polii globului terestru. o plan ~ = plan determinat de verticala locului si paralela axei de rotatie a Pamântului. 2. intersectia unei suprafete de revolutie cu un plan care trece prin axa suprafetei. o ~ ceresc = cercul mare din intersectia sferei ceresti cu planul care trece prin axa universului. 3. (în acupunctura) linie imaginara a suprafetei pielii care uneste diferite puncte corespunzând unui anumit organ. II. s. f. 1. intersectie a unei suprafete de revolutie cu un plan care trece prin axa suprafetei. o (astr.) a locului = intersectia planului meridian cu planul orizontal într-un loc dat; linie meridiana. 2. (arheol.) cadran solar care indica ora amiezii. 3. canapea cu spatar si brate inegale, care tine loc de sezlong. (< lat. meridianus, it. meridiano, fr. méridien)
gras, GRAS, -Ă, grasi, -se, adj., GRÁSĂ, grase, s.f. I. Adj. 1. Care are sub piele un strat gros de grasime; care are forme pline, rotunde; dolofan, durduliu, rotofei. Om gras. ♢ Ţesut gras = tesut adipos. ♦ Fig. (Fam.; despre câstiguri banesti, sume de bani) Mare, însemnat. 2. Care contine multa grasime; cu multa grasime; gatit cu multa grasime. Carne grasa. 3. (În sintagma) Acid gras = acid care se combina cu glicerina, formând grasimi. 4. (Despre fructe) Plin, carnos; (despre iarba) cu firul gros si plin de seva. 5. (Despre pamânt) Fertil, roditor. II. S.f. (În sintagma) Grasa de Cotnari = specie de vita de vie cu strugurii având boabele dese, neomogene, galbene-verzui cu pete ruginii, din care se produce un vin alb superior. III. 1. Adj., s.f. (Caracter sau litera tipografica) care are conturul mai gros decât al literelor aldine. 2. (Despre texte) Care este cules cu caractere grase (III. 1.). – Lat. grassus (= crassus).
gratifica, GRATIFICÁ, gratífic, vb. I. Tranz. A acorda cuiva o gratificatie, o favoare sau o rasplata. ♦ Fig. A atribui cuiva ceva. – Din fr. gratifier, lat. gratificare.
graţie, GRÁŢIE, gratii, s.f. 1. Dragalasenie, finete, gingasie demonstrate de o fiinta în miscari, atitudini etc.; atractie particulara pe care o provoaca cineva sau ceva prin aspect, miscare etc.; farmec. ♢ (În mitologia romana) Cele trei gratii sau gratiile = cele trei zeite considerate ca personificari ale frumusetii si gingasiei feminine. ♢ Expr. (Peior.) A face gratii = a) a cauta sa para fermecator prin gesturi si atitudini afectate; b) a-si manifesta în mod nejustificat nemultumirea, a face nazuri. 2. Bunavointa, preferinta, favoare de care se bucura cineva. ♢ Expr. A intra în gratiile cuiva = a câstiga încrederea, bunavointa cuiva. ♦ Ajutor, mila, îndurare (divina); iertare (de o pedeapsa). ♢ Anul de gratie..., formula emfatica ce preceda indicarea unui an calendaristic. 3. (Cu valoare de prepozitie) Datorita. – Din lat. gratia.
graţios, GRAŢIÓS, -OÁSĂ, gratiosi, -oase, adj. 1. Plin de gratie (1), de gingasie, de farmec. 2. (Înv.) Binevoitor, prietenos. [Pr.: -ti-os] – Din lat. gratiosus, it. grazioso. Cf. fr. g r a c i e u x.
grav, GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de important prin consecintele neplacute pe care le poate avea, care poate avea urmari rele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, rani) Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. 2. (Despre oameni, despre figura, privirea sau manifestarile lor) Foarte serios, sever; solemn. 3. (Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se afla la registrul cel mai de jos; jos, profund, adânc, gros. 4. (În sintagma) Accent grav = accent (orientat oblic de la stânga la dreapta) purtat în unele limbi de o vocala deschisa. – Din fr. grave, lat. gravis.
gravita, GRAVITÁ, gravitez, vb. I. Intranz. A fi sau a se misca în câmpul de gravitatie al altui corp. ♦ Fig. A evolua, a avea loc, a trai în jurul sau în vecinatatea (si sub influenta) cuiva sau a ceva. – Din fr. graviter.
gravitate, GRAVITÁTE s.f. 1. Aspect extrem de important prin consecintele neplacute, primejdioase pe care le poate avea. 2. Seriozitate, severitate, sobrietate extrema (în manifestari, atitudini etc.). 3. (Rar) Greutate, asprime. 4. Gravitatie. – Din fr. gravité, lat. gravitas, -atis.
gravitaţie, GRAVITÁŢIE s.f. (Fiz.) Fenomen de atractie reciproca a corpurilor, dependent de masa lor; gravitate (4). ♢ Câmp de gravitatie = spatiul în care un corp îsi exercita atractia asupra altor corpuri. Centru de gravitatie = a) punctul de aplicatie al rezultantei fortelor de gravitatie exercitate asupra partilor care alcatuiesc un corp; b) fig. loc în jurul (si sub influenta) caruia evolueaza, traieste cineva sau ceva. – Din fr. gravitation.
mercedari, MERCEDÁRI s. m. pl. ordin de calugari cersetori, fondat de dominicani în 1240, devenit apoi ordin militar, cu misiunea de a elibera pe sclavii crestini capturati de sarazini, prin strângerea fondurilor necesare pentru rascumpararea lor. (cf. it. mercede, mila)
mercantiliza, MERCANTILIZÁ vb. tr., refl. a deveni, a face sa devina mercantil (2). (< mercantil + -iza)
grăbi, GRĂBÍ, grabesc, vb. IV. Refl., intranz. si tranz. A actiona sau a face pe cineva sa actioneze (mai) repede; a-si iuti sau a face sa-si iuteasca miscarile, mersul. ♦ Tranz. A face ca o treaba, un fenomen etc. sa se întâmple, sa se savârseasca mai repede; a urgenta, a zori, a iuti, a accelera, a devansa. ♦ Refl. A actiona, a face ceva prea în graba si fara prea multa chibzuiala; a se pripi. – Din bg. grabja (se).
grăbit, GRĂBÍT, -Ă, grabiti, -te, adj. (Despre oameni) Care se grabeste, care merge foarte repede (pentru a ajunge undeva la timp). – V. grabi.
grămadă, GRĂMÁDĂ, gramezi, s.f. 1. Cantitate mare de obiecte, de materiale strânse ori aflate la un loc (unele peste altele); îngramadire. ♦ (Adverbial) În mare cantitate (la un loc), formând o gramada (1). ♢ Expr. A cadea (sau a se prabusi) gramada = a cadea jos (în nesimtire). A da (sau a face, a pune etc.) (pe cineva) gramada (jos) = a doborî; p. ext. a omorî (pe cineva). 2. Cantitate, numar mare de fiinte (strânse, aflate la un loc); multime. ♦ Spec. Îngramadire (organizata) de jucatori la rugbi; meleu. – Din sl. gramada.
meplat, MEPLÁT I. s. n. (arte) relief foarte plat în care motivul plin este pus în evidenta prin usoara adâncire a spatiului perimetral. II. adj. inegal ca grosime. o (arhit.) linii ĕ = linii care fac trecerea de la un plan la altul. (< fr. méplat)
grăpiş, GRĂPÍS adv. Dificil, anevoie. ♢ Expr. Târâs-grapis = cu mare greutate, anevoie. – Grapa + suf. -is.
menuet, MENUÉT s. n. vechi dans francez de origine populara, linistit si plin de gratie, devenit dans de curte; melodia corespunzatoare. ♢ a treia parte a simfoniei clasice. (< fr. menuet)
menţiona, MENŢIONÁ vb. tr. a semnala, a aminti ceva. ♢ a indica în mod special; a specifica. (< fr. mentionner)
menţine, MENŢÍNE vb. I. tr. a pastra ceva neschimbat. II. refl. a ramâne în aceeasi stare. ♢ a-si pastra acelasi loc, post, aceeasi pozitie. (dupa fr. maintenir)
greaţă, GREÁŢĂ, greturi, s.f. 1. Senzatie neplacuta, adesea însotita de varsaturi, reprezentând reactia unor receptori nervosi din cavitatea abdominala la diversi agenti. 2. Fig. Sentiment de scârba, de dezgust, de sila fata de cineva sau de ceva. – Greu + suf. -eata.
grebla, GREBLÁ, greblez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge ceva cu grebla; a lucra, a nivela ceva cu grebla. – Din grebla.
menşevism, MENSEVÍSM s. n. curent liberal aparut la începutul sec. XX în cadrul social-democratiei ruse, care se opunea prevederilor programatice marxist-leniniste. (< rus. mensevizm)
menşevic, MENSEVÍC, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mensevismului. (< rus. mensevik)
greş, GRES, gresuri, s.n. (Înv. si reg.; azi mai ales în loc. si expr.) Greseala. ♢ Loc. adv. Fara gres = în mod perfect, fara a comite vreo eroare. ♢ Expr. A da gres = a) a nu nimeri tinta, obiectivul ochit; b) a nu izbuti într-o actiune, într-o întreprindere. (Înv.) A-i da (cuiva) gres = a-i imputa (cuiva) ceva, a gasi vinovat (pe cineva). (Reg.) A nu avea gres = a nu constitui o greseala, a nu aduce vatamare, a fi nimerit. – Din gresi (derivat regresiv).
greşeală, GRESEÁLĂ, greseli, s.f. Fapta, actiune etc. care constituie o abatere (constienta sau involuntara) de la adevar, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (si care poate atrage dupa sine un rau, o neplacere); eroare; (concr.) ceea ce rezulta în urma unei astfel de fapte, actiuni etc. ♢ Loc. adv. Fara greseala = perfect. Din greseala = fara voie, involuntar, neintentionat. – Gresi + suf. -eala.
greşi, GRESÍ, gresesc, vb. IV. 1. Intranz. A comite o greseala; p. ext. a se însela. ♦ Intranz. si tranz. A nu nimeri tinta, obiectivul ochit; a da gres. 2. Tranz. A executa ceva gresit, rau. ♦ A lua un lucru drept altul; a încurca, a confunda. ♢ Expr. A gresi drumul (sau calea) = a (se) rataci; p. ext. a se abate de la regulile morale, de conduita. 3. Intranz. A se face vinovat de ceva fata de cineva, a face cuiva un rau, un neajuns; p. ext. a pacatui. – Din sl. grĕšiti.
greu, GREU, GREA, grei, grele, adj., GREU, adv., s.n. I. Adj. 1. Care apasa cu greutate asupra suprafetei pe care sta; care are greutate (mare); care cântareste mult. Corp greu. ♢ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unitatilor sale tunuri si obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de productie. (Sport) Categorie grea = categorie în care intra boxerii, luptatorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ♢ Expr. Pas greu = moment dificil, initiativa plina de greutati. Bani grei = suma mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovarat, îngreuiat, încarcat. Sac greu. ♢ Familie (sau casa) grea = familie numeroasa si greu de întretinut. ♦ (Pop.; la f.) Gravida. ♦ (Despre nori) De culoare neagra, aducator de ploaie si de furtuna. II. Adj. 1. (Despre parti ale corpului) Care pare ca apasa (din cauza oboselii, bolii, starii sufletesti etc.). Are capul greu. ♢ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimtiri rele. A avea mâna grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacientilor. 2. (Despre alimente) Care produce usor indigestie; care se asimileaza cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzatie de neplacere, de insuficienta respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rau; încarcat; p. ext. apasator, coplesitor. ♢ Atmosfera grea = atmosfera apasatoare care preceda declansarea unei furtuni, unei ploi torentiale; fig. atmosfera încarcata de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceata etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Munca grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi strabatut cu greutate. ♦ Care se întelege, se învata cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferinte, necazuri, împrejurari etc.) Care se suporta cu mari suferinte, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferinte si se vindeca cu mare greutate sau nu se mai vindeca; grav. ♢ Zile grele sau viata grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitura grea = lovitura morala dureroasa. ♢ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal si greu la vale, se spune când cineva este silit sa faca fata unei situatii dificile cu posibilitati (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ♢ Vorba grea = insulta, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toata greutatea. S-a lasat greu. ♢ Expr. A-i cadea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutatii, cantitatii). Cântareste greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu truda; anevoie. Munceste greu. ♢ Expr. A-i fi greu (sa)... = a simti dificultatea initierii unei actiuni. A-i veni (cuiva) greu (sa...) = a-i fi neplacut (sa...), a-i displacea; a se jena (sa...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi sila, a fi satul (de cineva sau de ceva); b) a se rusina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trai în lipsuri materiale, a avea o situatie materiala precara. ♦ Încet (si neplacut). Orele trec greu. 3. Rau, grav, tare. E greu bolnava. ♢ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plati greu = a) a plati scump, cu mari sacrificii; b) a nu plati la timp. V. S.n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificila; impas. ♢ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultati; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treaba anevoioasa. A greu = cu neplacere. ♢ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutati. 2. Povara, sarcina; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificila a unei munci, a unei situatii etc. 3. Partea mai numeroasa dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).
greutate, GREUTÁTE, greutati, s.f. I. 1. Apasare pe care o exercita un corp asupra unei suprafete (orizontale) pe care se sprijina; însusirea unui corp de a fi greu; forta care se exercita asupra unui corp sau cu care un corp este atras de pamânt; greime. ♢ Greutate specifica = greutate a unitatii de volum dintr-un anumit corp; marime care indica, în procente, raportul în care se afla o parte a unei colectivitati fata de întreaga colectivitate; fig. valoare proprie a unui lucru. Centru de greutate V. centru. Greutate atomica = numar care arata de câte ori atomul unui element este mai greu decât a 12-a parte din masa atomului de carbon. Greutate moleculara = numar egal cu suma greutatilor atomice ale elementelor unei molecule. 2. Corp, obiect etc. având o masa (relativ) mare (si carat de cineva sau de ceva). ♦ Fig. Senzatie de apasare (fiziologica sau morala), de oboseala, de neliniste. ♢ Expr. A i se lua (sau a-i cadea) (cuiva) o greutate de pe inima = a scapa de o mare grija. 3. Bucata de metal de forma caracteristica si cu masa etalonata, care serveste la stabilirea masei ori greutatii altor corpuri (prin cântarire). ♦ Bucata de metal sau de alt material, care îndeplineste anumite functii într-un mecanism. 4. Haltera. ♦ Obiect metalic de forma sferica, folosit la probele atletice de aruncari; p. ext. proba sportiva în care se arunca acest obiect. II. 1. Dificultate, piedica în realizarea unui lucru. ♢ Loc. adv. Cu (mare) greutate = (foarte) greu. 2. (Fam.) Influenta, trecere, putere. ♦ Putere de convingere; valoare documentara. 3. Gravitate; asprime. Greutatea unei pedepse. [Pr.: gre-u-] – Greu + suf. -atate.
greva, GREVÁ, grevez, vb. I. Tranz. si intranz. A împovara (o proprietate) cu ipoteci, (un buget) cu cheltuieli; a supune ceva unor conditii grele. – Din fr. grever.
grevare, GREVÁRE, grevari, s.f. Actiunea de a greva si rezultatul ei. – V. greva.
grevă, GRÉVĂ, greve, s.f. Încetare organizata a activitatii într-una sau mai multe întreprinderi, institutii etc., cu scopul de a determina pe patroni sau guvernul, autoritatile sa satisfaca unele revendicari (economice, politice etc.). ♢ Greva foamei = refuzul de a mânca, folosit de cineva în semn de protest. – Din fr. grève.
grevist, GREVÍST, -Ă, grevisti, -ste, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care participa la o greva. 2. Adj. Care apartine grevei, privitor la greva, care face greva. – Din fr. gréviste.
grijă, GRÍJĂ, griji, s.f. 1. Teama sau neliniste simtite de cineva la gândul unei eventuale primejdii sau întâmplari neplacute pe care le-ar putea îndura; îngrijorare. ♢ Expr. A intra la griji = a începe sa fie îngrijorat. ♦ Cauza îngrijorarii cuiva. 2. Interes deosebit, preocupare pentru cineva sau ceva, atentie acordata unei fiinte, unei probleme etc. ♢ Loc. vb. A (nu) avea grija (de cineva sau de ceva) = a (nu) se îngriji (de cineva sau de ceva); a (nu) supraveghea, a (nu) pazi (pe cineva sau ceva). ♢ Expr. A avea grija (sa...) = a baga de seama, a fi atent (sa...). A da (sau a lasa) în grija (cuiva) = a da (sau a lasa) în directa supraveghere (a cuiva); a încredinta. – Din bg. griža.
griji, GRIJÍ, grijesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz., intranz. si refl. A (se) îngriji (de cineva sau de ceva). 2. Tranz. si refl. (Bis.) A (se) împartasi, a (se) cumineca. – Din bg. griža se.
grijuliu, GRIJULÍU, -ÍE, grijulii, adj. (Despre fiinte si manifestarile lor) Plin de atentie, de grija fata de cineva sau de ceva; atent, grijnic, grijitor; prudent, prevazator. ♦ (Reg.) Îngrijit, ordonat. [Var.: (reg.) grijulív, -a adj.] – Din bg. griliv.
meningoblast, MENINGOBLÁST s. n. celula nevroglica transformata care intra în compunerea unui meningoblastom. (< fr. méningoblaste)
griv, GRIV, -Ă, grivi, -e, adj. (Pop.; despre câini, pasari etc.) Patat cu alb si negru; pestrit, grivei. ♦ (Substantivat) Câine sau catea cu blana de culoare pestrita. ♢ Expr. (E) departe griva de iepure, se spune cuiva care se afla departe de adevar. – Din bg. griv.
menestrel, MENESTRÉL s. m. poet-muzicant ambulant din evul mediu, care cânta si recita versuri acompaniindu-se cu un instrument; (p. ext.) cântaret popular. (< fr. ménestrel)
mendeleeviu, MENDELEÉVIU s. n. element transuranic sintetic din grupa actinidelor. (< fr. mendélévium)
groggy, GROGGY adj. invar. (Despre boxeri) Care a pierdut controlul luptei pentru câteva momente în urma loviturilor primite; p. gener. (despre sportivi sau echipe sportive) care este net dominat de adversar. [Pr.: gróghi] – Cuv. engl.
menaja, MENAJÁ vb. I. tr. 1. a trata atent si binevoitor, a se purta bine fata de cineva. 2. a folosi cu chibzuinta, a cruta. II. refl. a-si cruta puterile, a se îngriji. (< fr. ménager)
memoriu, MEMÓRIU s. n. 1. expunere documentata ampla asupra unei probleme, a unui fapt. ♢ expunere scrisa a activitatii stiintifice, didactice etc. desfasurate de cineva. 2. (pl.) culegere de lucrari, conferinte etc. facute în cadrul unei societati literare, stiintifice etc. 3. (pl.) scriere cuprinzând însemnari asupra evenimentelor petrecute în timpul vietii autorului, la care a luat si el parte. 4. cerere în care motivele si faptele sunt expuse pe larg. (< lat. memorium, fr. mémoire)
memorial, MEMORIÁL, -Ă I. adj. care serveste pentru a aminti un eveniment important, o personalitate etc. II. s.. 1. scriere literara înrudita cu însemnarile de calatorie si cu memoriile, în care se consemneaza anumite realitati. 2. monument comemorativ. (< fr. mémorial, (II, 2) engl. memorial, lat. memoriales, germ. Memorial)
grumaz, GRUMÁZ, grumaji [(înv.) grumazi], s.m. 1. (Pop.) Gât; p. restr. cerbice, ceafa. ♢ Expr. A-si pleca grumazul (în fata cuiva) = a se umili; a se lasa robit. A-si îndoi grumazul = a renunta la lupta, a se socoti învins. A pune piciorul pe grumazul cuiva = a robi, a subjuga pe cineva. 2. (Rar) Gâtlej. 3. (Rar) Partea mai îngusta a unor obiecte, asemanatoare cu gâtul (1). – Cf. alb. g u r m a z,  g ë r m a z.
memento, MEMÉNTO s. n. 1. semn, nota care aduce aminte de ceva. 2. carte care cuprinde în rezumat cunostintele de baza ale unei stiinte, discipline etc. 3. lista de spectacole sau de conferinte, publicata în presa. (< fr. mémento, lat. memento, aminteste-ti)
grup, GRUP, grupuri, s.n. 1. Ansamblu de obiecte, de animale sau de plante asemanatoare, aflate laolalta. ♦ Ansamblu de obiecte, de piese etc. de acelasi fel, reunite pe baza caracteristicilor functionale si alcatuind un tot. Grup electrogen. ♢ Grup sanitar = încapere prevazuta cu closet, chiuveta (si, uneori, cu cada de baie). 2. Ansamblu de persoane reunite (în mod stabil sau temporar) pe baza unei comunitati de interese, de conceptii etc.; grupa, colectiv. ♢ Loc. adv. În grup = mai multi laolalta, în colectiv. În grupuri de câte... = câte (atâtia) deodata. ♢ Expr. Grupuri-grupuri = (în) mai multe cete sau gramezi. ♦ Spec. Fractiune politica; grupare formata din reprezentantii unui partid sau ai unui curent politic. 3. (Mat.) Multime de elemente în care fiecarei perechi de elemente îi corespunde un element din aceeasi multime, în care este adevarata asociativitatea oricare ar fi elementele multimii, în care exista un element neutru si un element opus legii de compunere a multimii. – Din fr. groupe.
membranifer, MEMBRANIFÉR, -Ă adj. prevazut cu membrana. (< fr. membranifère)
grupaj, GRUPÁJ, grupaje, s.n. Faptul de a grupa; fel în care sunt aranjate articolele pe o pagina de ziar sau de revista; (concr.) informatii privitoare la probleme înrudite, grupate laolalta într-o publicatie periodica. – Grupa + suf. -aj. Cf. fr. g r o u p a g e.
guarana, GUARÁNA s.f. 1. Liana care creste în Brazilia (Paullinia cupana). 2. Pasta preparata din seminte de guarana (1) întrebuintata ca antinevralgic si ca astringent în tratamentul dizenteriei. – Din fr. guarana.
gudura, GUDURÁ, gúdur, vb. I. Refl. 1. (Despre câini; la pers. 3) A-si manifesta bucuria sau atasamentul fata de om, dându-i târcoale si miscând din coada. 2. Fig. (Depr.; despre oameni) A se ploconi, a se umili fara demnitate în fata cuiva, a lingusi pe cineva (pentru a-i obtine favorurile). – Cf. alb. g u d u l i s.
guler, GÚLER, gulere, s.n. 1. Parte a unor obiecte de îmbracaminte care acopera de jur împrejur gâtul sau cu care se termina o haina la gât. ♢ Expr. A lua (sau a apuca) (pe cineva) de guler = a) a prinde, a duce etc. (pe cineva) cu forta; b) a cere cuiva socoteala pentru cele facute. ♦ Fâsie de pânza, de obicei scrobita, care se pune în jurul gâtului (la barbati), prinzându-se (cu butoni, nasturi) de camasa. 2. Spuma care se formeaza la gura paharului de bere. 3. Portiune dintr-o piesa cilindrica, conica etc. cu diametrul mai mare decât restul piesei. – Din magh. gallér.
guma, GUMÁ, gumez, vb. I. Tranz. A aplica un strat de guma (1) sau de cauciuc pe suprafata unui obiect. ♦ A aplica un strat de clei, lipici etc. pe dosul unei etichete, unei marci postale etc., în vederea lipirii acestora pe ceva. – Din guma.
melodramă, MELODRÁMĂ s. f. 1. (în tragedia antica greaca) dialog cântat între corifeu si un personaj. 2. drama care utiliza acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau iesirea personajelor din scena. 3. opera dramatica scrisa într-un stil emfatic, cu actiune complicata, neverosimila, în care comicul alterneaza cu dramaticul. (< fr. mélodrame)
gunoi, GUNOÍ2, gunoiesc, vb. IV. 1. Tranz. A îngrasa pamântul cu gunoi1 (2). 2. Tranz. si refl. (Despre pasari) A-si depune excrementele (murdarind ceva). 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A slabi extrem de mult (de boala, de munca). – Din gunoi1.
melodramatiza, MELODRAMATIZÁ vb. tr. 1. a face sa devina melodramatic. 2. a da un caracter melodramatic. (< fr. mélodramatiser)
gură, GÚRĂ, guri, s.f. I. 1. Cavitate din partea anterioara (si inferioara) a capului oamenilor si animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele si deschizatura dintre ele; buze. ♢ Loc. adv. Gura-n gura = foarte aproape unul de celalalt. ♢ Expr. A(-i) da (cuiva) o gura = a saruta (pe cineva). Cu sufletul la gura = a) abia mai putând respira (de emotie sau de oboseala); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mâna pâna la gura = a uita repede, a fi uituc. Parca se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care manânca lacom sau vorbeste repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a disparea. A scoate (sau a scapa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A tipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gura de sarpe = a tipa din rasputeri, deznadajduit. A se zvârcoli ca în gura de sarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gura = (despre cai) a se supune usor (sau greu) la miscarile ce i se fac cu frâul. ♢ Compuse: gura-casca (sau -cascata) = persoana care-si pierde vremea în zadar sau care dovedeste neglijenta, dezinteres condamnabil; persoana care sta absenta, care nu întelege ce i se spune; gura-de-lup = a) defect congenital de conformatie a fetei omului, constând dintr-o despicatura la buza si la gingia superioara si în cerul-gurii, si în comunicarea cavitatii bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealta cu care se îndoaie tabla groasa; gura-leului = planta erbacee ornamentala cu flori de diverse culori, asemanatoare cu o gura (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = planta erbacee cu flori vinete-violete, având o margine alba sau galbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sarutare, sarut. 2. Gura (I 1) considerata ca organ cu care cineva se hraneste. ♢ Expr. A pune (sau a lua, a baga) ceva în gura = a mânca (putin). A i se face gura punga = a avea o senzatie de astringenta din cauza unor alimente acre introduse în gura. A da (cuiva) mura-n gura = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fara sa faca cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucatura, sorbitura, înghititura. ♢ Expr. Nici o gura de apa = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hranit. 3. Gura (I 1) considerata ca organ al vorbirii; cloanta. ♢ Expr. A tacea din gura = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva sa nu mai vorbeasca, a pune pe cineva în situatia de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gura = a) a spune tocmai ceea ce voia sa zica altul în clipa respectiva; b) a întrerupe pe cineva când vorbeste. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul sa vorbeasca; a schimba, a atenua tonul si continutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scapa gura = a destainui ceva fara voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit sa spuna. A avea gura (sau a fi gura) sparta = a nu putea tine un secret, a dezvalui orice secret. A fi slobod la gura = a vorbi mult si fara sfiala, depasind uneori limitele bunei-cuviinte. A fi cu gura mare = a fi certaret. A avea o gura cât o sura = a vorbi mult si tare. A-si pazi (sau tine etc.) gura = a-si impune tacere; a fi prudent în tot ce vorbeste. A(-i tot) da din gura (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o melita, ca o moara stricata sau hodorogita sau ca o pupaza) = a vorbi repede si fara întrerupere; a flecari. A fi bun de gura = (adesea peior.) a vorbi mult si cu usurinta, a se pricepe sa-si pledeze cauza, sa convinga. A fi rau de gura (sau gura rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rau, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) tine seama de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumatate de gura (sau cu gura jumatate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotarât, fara convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se tine de cuvânt, sau care se lauda cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gura = a nu gasi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l gasi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gura în gura = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generatie în generatie. ♢ Compus: gura-sparta = om flecar, limbut, care nu poate tine un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorba, spusa, marturisire. ♢ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoana care nascoceste) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge sa fie vorbit de rau. A te lua dupa gura cuiva = a actiona (în mod gresit) dupa sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lânga cineva pentru a-l convinge sa faca un lucru; a cicali pe cineva. ♦ Glas, grai. ♢ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tacut, linistit, potolit. Cât îl tine (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din rasputeri. A nu avea gura (sa raspunzi sau sa spui ceva) = a nu avea putinta sau curajul (de a mai raspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Galagie, tipat, cearta. ♢ Loc. vb. A sta (sau a sari, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se rasti la cineva. ♢ Expr. A da gura la câini = a striga la câini sa nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbeste; vorbitor. ♢ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerata ca organ al cântarii. II. Deschizatura a unui obiect, a unei încaperi etc., prin care intra, se introduce, se varsa, iese etc. ceva, prin care se stabileste o comunicatie etc. Gura vasului. Gura camasii. Gura de canal. Gura fluviului. ♢ Gura de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept si din cea care se petrece pe dupa gâtul calului. Gura de apa = instalatie care serveste pentru a lua apa dintr-o retea de distributie. Gura de incendiu = gura de apa la care se monteaza un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gura de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gura artificiala = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incinta acustica, de forma si dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice sa fie asemanatoare cu acelea ale gurii umane. ♢ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeala înainte de a începe tesutul; b) a se înstari. A prins pânza gura = s-a facut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula "gâtlej, gât".
gusta, GUSTÁ, gust, vb. I. I. Tranz. si intranz. 1. A lua putin dintr-o mâncare sau dintr-o bautura spre a le afla gustul. 2. A mânca sau a bea în cantitati mici, spre a-si potoli (pentru putin timp) foamea, setea sau pofta; p. gener. a mânca. II. Tranz. Fig. 1. A avea parte, a se bucura de ceva. 2. A pretui, a-i placea cuiva ceva. – Lat. gustare.
gustător, GUSTĂTÓR, -OÁRE, gustatori, -oare, s.m. si f. (Rar) Persoana care gusta ceva. – Gusta + suf. -ator.
guşă, GÚSĂ, gusi, s.f. 1. (La pasari) Portiune mai dilatata, în forma de punga, a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. ♢ Compus: gusa-porumbului (sau -porumbelului) = a) planta erbacee cu frunze opuse si ascutite, cu flori albe-verzui, cu fructul în forma de bobite negre (Cucubalus baccifer); b) planta erbacee cu flori albe, cu fructul o capsula (Silene cucubalus); c) odolean. 2. (La animalele amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care ajuta, împreuna cu muschii respectivi, la respiratie. ♦ (La reptile) Barbie. 3. (La oameni) Umflatura patologica formata în partea anterioara a gâtului prin marirea glandei tiroide; boala care provoaca aceasta umflatura. 4. Cuta de grasime care atârna sub barbie la unele persoane. 5. (Fam.) Gât. ♦ Gâtlej. ♢ Expr. A râde din gusa = a râde afectat, fortat. A vorbi din gusa = a) a vorbi gros; b) a vorbi afectat. 6. Partea de sub gât a unei blani sau a unei piei. 7. (În sintagma) Gusa de conducta = cuta care se formeaza uneori la curbarea unei tevi. – Lat. geusiae.
habar, HABÁR s.n. 1. (În expr.) A nu avea habar (de sau despre ceva) = a) a nu sti nimic, a nu avea nici o idee despre ceva; b) a nu-si face griji, a nu-i pasa de ceva. 2. (Reg.; în expr.) Cum (ti-)e habarul? = cum (îti) merge? cum stau lucrurile? – Din tc. haber, "veste, informatie".
habotnic, HABÓTNIC, -Ă, habotnici, -ce, adj., s.m. si f. (Persoana) care respecta cu scrupulozitate exagerata prescriptiile religiei; bigot. – Din rus. habadnik "membru al sectei religioase evreiesti «Habad»".
hac, HAC1, (2) hacuri, s.n. 1. (În expr.) A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac = a gasi modalitatea, sistemul de a învinge, de a face inofensiv pe cineva sau ceva care supara, care provoaca nemultumiri. 2. (Înv.) Salariu, leafa. – Din tc. hak.
hachiţe, HÁCHIŢE (HACHÍŢE) s.f. pl. (În expr.) A avea hachite sau a-l apuca (pe cineva), a-i veni (cuiva) hachitele = a avea toane, capricii, istericale. – Et. nec.
hagadă, HAGÁDĂ, hagade, s.f. Povestire însotita de cântece traditionale ebraice, referitoare la iesirea evreilor din Egipt. – Din germ. Haggada.
hai, HAI interj., s. (probabil n.) I. Interj. 1. Cuvânt care exprima un îndemn la o actiune (comuna) cu interlocutorul. 2. (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprima ideea unei înaintari încete sau anevoioase. 3. Exclamatie care exprima: regret, admiratie, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine ca nu! II. S. (n.) (Fam. si arg.) Harmalaie; scandal. ♢ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de repros etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.
haide, HÁIDE interj. 1. Exclamatie care exprima un îndemn (la o actiune). ♢ (Cu ton de comanda, exprimând nerabdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, vino mai repede! ♦ Exclamatie care exprima încercarea de a îmbuna pe cineva. 2. (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. ♢ (Adverbial, în compuse) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. ♢ (Marcheaza începutul unei actiuni) Lua toporul si haide la treaba. 3. (În expr.) Haida-de!, exclamatie prin care se respinge o parere sau se dezaproba o comportare; as! Haide-haide sau haide-hai, se spune când mustram cu indulgenta pe cineva care nu ia în seama sfaturile sau avertismentele noastre. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.
haiducie, HAIDUCÍE, haiducii, s.f. 1. Lupta armata a unor cete de haiduci (1) împotriva asupritorilor, frecventa la sfârsitul Evului Mediu în tarile românesti si în Peninsula Balcanica. 2. Viata sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.
haini, HAINÍ, hainesc, vb. IV. Refl. 1. A pribegi; p. ext. a se înstraina. 2. A deveni hain, rau, necrutator; a se înrai. [Pr.: ha-i-. – Var.: hainí vb. IV] – Din hain.
melanocitom, MELANOCITÓM s. n. nevocarcinom. (< fr. mélanocytome)
hainit, HAINÍT, -Ă, hainiti, -te, adj. (Rar) Care a devenit hain. [Pr.: ha-i-] – V. haini.
melanoblastom, MELANOBLASTÓM s. n. nevocarcinom. (< fr. mélanoblastome)
halebardă, HALEBÁRDĂ, halebarde, s.f. Arma medievala în forma de lance cu un vârf de fier ascutit, prevazut pe o parte cu o secure, iar pe partea opusa cu un cârlig. [Var.: alebárda s.f.] – Din fr. hallebarde.
melancoliza, MELANCOLIZÁ vb. refl. a deveni melancolic. (< fr. mélancoliser)
melalgie, MELALGÍE s. f. nevralgie a membrelor (inferioare). (< fr. mélalgie)
meistersänger, MEISTERSäNGER MÁISTĂRZENGĂR/ s. m. nume dat unor cântareti si poeti germani din evul mediu, apartinând burgheziei orasenesti, organizati în asociatii, cu reguli de compozitie minutios codificate. (< germ. Meistersänger)
halva, HALVÁ, (rar) halvale, s.f. Produs alimentar dulce, cu o mare valoare nutritiva, preparat din tahân sau din seminte de floarea-soarelui si din zahar, eventual cu adaos de alvita. – Din tc. halva.
han, HAN1, hani, s.m. Titlu purtat, în evul mediu, de conducatorii mongoli si preluat de suveranii multor tari din Orient; persoana care avea acest titlu; han-tatar. – Din tc. han.
hanap, HANÁP s.n. Cupa din lemn, metal etc. bogat ornamentata, folosita în evul mediu pentru baut. – Din fr. hanap.
handicapa, HANDICAPÁ, handicapez, vb. I. Tranz. 1. A avea sau a-si crea (printr-o manevra) un avantaj asupra unui adversar, într-o întrecere, într-o competitie sportiva. 2. Fig. A stânjeni activitatea cuiva, a pune pe cineva în stare de inferioritate. – Din fr. handicaper.
hangar, HANGÁR, hangare, s.n. Constructie amplasata în apropierea pistei de decolare si aterizare, destinata adapostirii, repararii, reviziei si întretinerii avioanelor. – Din fr. hangar.
hanorac, HANORÁC, hanorace, s.n. Haina scurta confectionata din pânza deasa, de obicei impermeabila, si prevazuta cu gluga, folosita în anumite competitii sportive sau în excursii. – Din fr. anorak.
hansă, HÁNSĂ, hanse, s.f. Asociatie, companie comerciala occidentala în evul mediu. – Din germ. Hansa, fr. hanse.
hap, HAP1 interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de apucarea sau de înghitirea rapida a ceva. – Onomatopee.
hap, HAP2, hapuri, s.n. (Pop. si fam.) Medicament preparat în forma de pastila sau de caseta, pentru a putea fi înghitit usor. ♢ Expr. A înghiti (sau a face pe cineva sa înghita) un hap (ori hapul) = a suporta (sau a face pe cineva sa suporte) ceva neplacut. – Din tc. hap.
haplologie, HAPLOLOGÍE, haplologii, s.f. (Lingv.) Suprimare prin disimilatie totala a unei silabe identice sau asemanatoare cu o silaba din acelasi cuvânt sau din cuvinte învecinate. Prin haplologie, "cucoane" devine "coane". – Din fr. haplologie.
har, HAR, haruri, s.n. 1. (În religia crestina) Dar2, ajutor spiritual, gratie divina acordata omului. ♢ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamatie prin care cineva îsi exprima satisfactia pentru reusita unui lucru; slava Domnului! ♦ Puterea sacramentala a preotilor de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însusire, dispozitie naturala care face pe cineva vrednic de admiratie; p. ext. talent, vocatie, dar2. 3. (Înv.) Dar2 sau rasplata acordata cuiva ca un semn de bunavointa, ca o favoare deosebita. – Din sl. chari.
megaloman, MEGALOMÁN, -Ă adj., s. m. f. 1. (cel) care îsi supraevalueaza meritele; grandoman. 2. (suferind) de megalomanie (2). (< fr. mégalomane)
harceaparcea, HÁRCEA-PÁRCEA adv. (Fam.; în expr.) A face (pe cineva sau ceva) harcea-parcea = a taia (pe cineva sau ceva) în bucati, a face farâme; a distruge, a nimici. – Din tc. parça-parça "bucata cu bucata".
haspel, HÁSPEL, haspeluri, s.n. 1. Masina folosita la finisarea tesaturilor si a pieilor. 2. Masina care trece firele de pe tevi sau de pe bobine pe sculuri, pentru a forma pachete de bumbac. – Din germ. Haspel.
hat, HAT, haturi, s.n. Fâsie îngusta de pamânt nearat care desparte doua ogoare sau doua terenuri agricole apartinând unor gospodarii diferite; razor1, hotar. ♢ Expr. A fi într-un hat (cu cineva) = a fi vecin (cu cineva). ♦ (Reg.) Câmp nelucrat; pârloaga, telina2. – Cf. ucr. h a t "zagaz".
hatâr, HATÂR, hatâruri, s.n. (Pop. si fam.) 1. Placere, pofta, plac. ♢ Expr. Pentru (sau de, în) hatârul (cuiva sau a ceva) = de dragul (cuiva sau a ceva); pentru a face placere (cuiva). (Înv.) De hatârul (unui lucru) = multumita, datorita, gratie (unui lucru). 2. Favoare, concesie; serviciu. ♢ Expr. A face (cuiva) un hatâr = a acorda (cuiva) o favoare; a satisface (cuiva) o dorinta sau un capriciu. – Din tc. hatir.
hatie, HÁTIE, hatii, s.f. (Reg.) Îngramadire de nuiele, pietre, bolovani etc. executata pentru a amenaja cursul unei ape sau pentru a stavili revarsarea ei. – Hat + suf. -ie.
hatman, HÁTMAN (HATMÁN), hatmani, s.m. (În evul mediu) 1. Boier de divan în Moldova, care era însarcinat de domn cu comanda întregii ostiri, având în acelasi timp si functia de pârcalab si portar al Sucevei; mare spatar; titlu purtat de acest boier. 2. Titlu purtat de marii comandanti ai ostilor polone si ai celor cazacesti; persoana având acest titlu. – Din pol. hetman.
haţ, HAŢ interj. Cuvânt care indica o miscare brusca si neasteptata, facuta pentru a prinde sau a apuca pe cineva sau ceva. – Onomatopee.
meduloterapie, MEDULOTERAPÍE s. f. tratament preventiv al turbarii prin inocularea de maduva. (< fr. médullothérapie)
haz, HAZ, (rar) hazuri, s.n. 1. Stare de buna dispozitie, de voiosie; veselie. ♢ Vorbe de haz = vorbe spirituale, glume. ♢ Expr. A face haz = a se veseli, a petrece glumind; (cu determinari introduse prin prep. "de") a face glume pe seama cuiva, a-si bate joc, a râde de cineva sau de ceva. A face haz de necaz = a-si ascunde necazul, facând glume sau simulând voia buna. ♦ Calitatea cuiva de a înveseli pe cei din jur prin firea sa vesela, prin glume sau prin vorbe spirituale. ♢ Expr. A fi cu haz = a fi plin de duh, a avea umor. 2. (Înv.) Placere, bucurie (pe care o simte cineva sau pe care o faci cuiva). ♢ Expr. A face haz (de cineva sau de ceva) = a-i placea de cineva sau de ceva. A nu face haz de cineva (sau de ceva) = a nu da importanta cuiva (sau unui lucru), a nu lua în seama. 3. Calitatea cuiva de a placea (prin veselie, spirit, farmec, gratie etc.). ♢ Loc. adj. si adv. Cu haz = placut, nostim. ♢ Expr. (Ir.) Stii ca ai (sau are) haz? = stii ca-mi placi (sau ca-mi place)? stii ca esti (sau ca e) bine? – Din tc. haz.
hazard, HAZÁRD, hazarduri, s.n. Împrejurare sau concurs de împrejurari (favorabile sau nefavorabile) a caror cauza ramâne în general necunoscuta; p. ext. întâmplare neprevazuta, neasteptata. ♦ Soarta, destin. ♢ Joc de hazard = joc de noroc. – Din fr. hasard.
hăitui, HĂITUÍ, haituiesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A stârni, a goni vânatul spre vânatori. 2. Tranz. A goni, a mâna animalele domestice. ♦ Fig. A urmari, a fugari pe cineva (ca pe un animal salbatic), pentru a-i face rau. 3. Tranz. A cutreiera, a strabate o regiune, un loc, urmarind pe cineva. – Din magh. hajtani.
hălădui, HĂLĂDUÍ, haladuiesc, vb. IV. Intranz. 1. (Pop.) A trai undeva în voie, în libertate, în liniste; p. ext. a locui. 2. (Înv.) A scapa cu viata (de o primejdie). 3. (Reg.) A izbuti, a reusi. – Din magh. haladni "a propasi, a merge mai departe".
mediu, MÉDIU1 s. n. 1. natura, spatiul înconjurator în care se afla o fiinta, un lucru etc.; complexul tuturor factorilor care afecteaza viata si dezvoltarea organismelor. ♢ orice substanta în care se produce sau se propaga un fenomen. o ~ de cultura = solutie nutritiva sterilizata, pentru înmultirea microbilor în laborator. 2. substanta care poate fi strabatura de un fluid. 3. societatea, lumea în mijlocul careia traieste cineva. 4. (în forma medium) cel care pretinde ca poate înlesni comunicarea cu spiritele în practicile oculte. (< lat. medium)
hărăzi, HĂRĂZÍ, harazesc, vb. IV. Tranz. 1. A stabili, a hotarî (ceva) dinainte, în vederea unui scop; a destina (1). ♦ (Înv.) A dedica, a închina. 2. (Înv.) A face cuiva un dar, o cinste, o donatie; a acorda un drept, un privilegiu, un titlu, o distinctie. – Din sl. harizati.
hărăzit, HĂRĂZÍT, -Ă, haraziti, -te, adj. 1. Stabilit, hotarât dinainte; destinat (1). 2. (Înv.) Devotat, credincios, fidel. – V. harazi.
medita, MEDITÁ vb. I. intr. a cugeta, a gândi adânc, a reflecta. II. tr. a pregati în particular un elev, un student. (< fr. méditer, lat. meditari)
hărnici, HĂRNICÍ, harnicesc, vb. IV. 1. Refl. A se arata harnic, a se face, a deveni harnic, sârguincios. 2. Tranz. A stimula, a îndemna la lucru. 3. Intranz. A lucra cu zel, a munci cu harnicie. – Din harnic.
hărşni, HĂRSNÍ, harsnesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A reteza, a taia ceva (dintr-o lovitura scurta). 2. A fura ceva (foarte repede, cu abilitate). [Var.: harstí, hârsní vb. IV] – Din hars.
hărţui, HĂRŢUÍ, hartuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A necaji pe cineva cu tot felul de neplaceri, a nu lasa în pace pe cineva; a cicali, a sâcâi, a pisa. ♦ (Reg.) A întarâta, a zadarî un câine. 2. Tranz. A desfasura atacuri scurte si repetate asupra inamicului cu scopul de a-i provoca panica si de a nu-i permite deplasarea, pregatirea unor actiuni de lupta, aprovizionarea etc. 3. Refl. recipr. A purta discutii repetate si contradictorii cu cineva, a se lua la cearta sau la bataie; a se încaiera. [Var.: hârtuí vb. IV] – Harta + suf. -ui.
hătmăneasă, HĂTMĂNEÁSĂ, hatmanese, s.f. Nevasta de hatman. – Hatman + suf. -easa.
hăţ, HĂŢ1, haturi, s.n. 1. Parte a hamului alcatuita din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele capetelei, cu ajutorul carora se conduc caii înhamati. ♢ Expr. A tine (pe cineva sau ceva) în haturi = a tine din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stapâni. A lua haturile în mâna = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângatoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scapa haturile din mâna = a pierde conducerea sau initiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stapâni spiritele. 2. (Reg.) Lat, juvat, streang de care este spânzurat cineva. – Cf. h a t.
medievistică, MEDIEVÍSTICĂ s. f. ramura a istoriei care se ocupa cu studiul evului mediu. (< germ. Maediävistik)
medievist, MEDIEVÍST s. m. specialist în medievistica. (< fr. médiéviste)
medievism, MEDIEVÍSM s. n. preocupare, interes pentru evul mediu. (< fr. médiévisme)
hăţi, HĂŢÍ, hatesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A zgâltâi, a smuci pe cineva. – Din hat1.
medieval, MEDIEVÁL, -Ă I. adj. referitor la evul mediu. II. s. f. pl. litere de tipar cu piciorusele de forma triunghiulara, care imita scrisul colturos si strâns legat al evului mediu. (< fr. médiéval)
hăuli, HĂULÍ, haulesc, vb. IV. Intranz. (Despre oameni) A chiui (1). ♦ (Despre voce, zgomote etc.) A rasuna prelung; a haui, a hui. ♦ Tranz. (Rar) A cânta ceva (prelung, chiuind). [Pr.: ha-u-] – Formatie onomatopeica.
medie, MÉDIE s. f. 1. valoare numerica mijlocie a mai multor marimi. o ~ aritmetica = numar din împartirea sumei mai multor marimi la numarul lor; ~ geometrica = radical al unui produs. 2. rezultat din adunarea notelor primite de un elev si împartirea sumei totale la numarul lor. (< lat. media)
hâc, HÂC interj. Sunet pe care-l scoate cineva când sughite sau când i se opreste brusc respiratia. – Onomatopee.
hâi, HÂÍ, hâiesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A se apleca într-o parte; a deveni strâmb; a se înclina. ♦ Tranz. si refl. A (se) pravali; a (se) narui. – Cf. magh. h a j o l n i.
hânsar, HÂNSÁR, hânsari, s.m. Ostas calare fara leafa (în evul mediu, în Moldova) care era rasplatit din prada luata de la dusmani. – Et. nec.
hâr, HÂR interj. 1. Cuvânt care imita mârâitul câinilor. ♢ Expr. Ca(-i) hâr, ca(-i) mâr sau hâr încoace, hâr încolo, se zice când cineva se încurca în explicatii neconvingatoare, mincinoase. 2. Cuvânt care imita zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee.
hârâi, HÂRÂÍ, hấrâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme stricate; la pers. 3) A scoate un zgomot dogit. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli; a respira greu, a hârcâi. ♦ (Peior.) A vorbi neclar, mormait. ♦ A sforai. 3. Intranz. (Despre câini; la pers. 3) A mârâi. 4. Refl. recipr. A se certa, a se ciondani. ♦ Tranz. (Fam.) A întarâta, a irita pe cineva. 5. Refl. (Rar) A se freca, a se lovi cu zgomot de ceva. – Hâr + suf. -âi.
medicină, MEDICÍNĂ s. f. stiinta care studiaza mijloacele de prevenire si tratare a bolilor. o ~ veterinara = stiinta având drept obiect apararea sanatatii animalelor; ~ judiciara = ramura a medicinei care se ocupa cu efectuarea expertizelor si examenelor medicale pentru clarificarea unor cazuri de omor, de loviri etc. (< lat. medicina, germ. Medizin)
medicament, MEDICAMÉNT s. n. substanta pentru prevenirea, ameliorarea sau vindecarea bolilor. (< fr. médicament, lat. médicamentum)
hârdău, HÂRDĂU, hârdaie, s.n. Vas facut din doage de lemn, dintre care doua pot fi mai lungi si gaurite, servind ca toarte, întrebuintat la pastrarea sau la transportarea lichidelor; ciubar. ♢ Expr. A turna (pe cineva) la hârdau (sau la hârdaul lui Petrache) = a baga (pe cineva) la închisoare, a aresta (pe cineva). ♦ Continutul vasului descris mai sus. – Din magh. hordó.
hârjoni, HÂRJONÍ, hârjonesc, vb. IV. Refl. recipr. A se încaiera cu cineva în gluma. – Cf. magh. h o r s o l n i.
mediaţie, MEDIÁŢIE s. f. actiunea de a media; mediere. ♢ interventie a unui stat, a unei organizatii internationale, unei persoane oficiale în vederea aplanarii sau prevenirii unui conflict. (< fr. médiation)
hârsi, HÂRSÍ, hârsesc, vb. IV. Refl. (Reg.) 1. A nu se îndura sa cheltuiasca; a se zgârci, a se scumpi. 2. A se deprinde (cu necazurile, cu nevoile); a se hârsâi (2). – Et. nec.
hârşâi, HÂRSÂÍ, hârsâi, vb. IV. 1. Intranz. A se freca de ceva, producând zgomot. ♦ Tranz. (Rar) A scrijeli, a zgâria. 2. Refl. A se deprinde (cu necazurile, cu nevoile); a se hârsi. [Var.: hârsií, hârjâí, hârscâí vb. IV] – Hârs + suf. -âi.
hârşti, HÂRSTI interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de frecarea sau de zgârierea suprafetei aspre a doua obiecte. ♦ Cuvânt care imita zgomotul produs prin spintecarea cu putere a aerului (lovind, plesnind, retezând etc. ceva). [Var.: hars, hârs interj.] – Onomatopee.
hârtie, HÂRTÍE, hârtii, s.f. 1. Produs industrial special pentru scris, tiparit, desenat, împachetat etc., fabricat din substante organice vegetale si materiale de încleiere si de colorare, în forma de foi subtiri si întinse. ♢ Expr. A pune (sau a asterne) ceva pe hârtie = a scrie, a redacta ceva. 2. Foaie de hârtie (1) (scrisa sau tiparita). 3. Act, document, scrisoare etc. cu caracter oficial. 4. Ban de hârtie (1), bancnota. Cinci hârtii de câte o suta. ♢ Hârtie de valoare = înscris care atesta participarea la formarea unui capital sau la acordarea unui împrumut si care da proprietarului sau posesorului sau dreptul de a primi dividende sau de a încasa dobânda. Hârtie-moneda = bani de hârtie. 5. (Sport) Categorie de greutate în box, la juniori, între 45 si 48 kg. – Din sl. chartija.
hâţ, HÂŢ interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de o miscare brusca si rapida, când cineva apuca, smuceste sau trage ceva. ♢ Expr. Hât în sus, hât în jos sau hât în dreapta, hât în stânga, arata sfortarile, încercarile numeroase si diverse pe care le face cineva pentru a aduce la îndeplinire o actiune sau pentru a scapa dintr-o situatie neplacuta. [Var.: hat interj.] – Onomatopee.
hâzi, HÂZÍ, hâzesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A deveni hâd. – Din hâd.
medalion, MEDALIÓN s. n. 1. bijuterie ovala sau rotunda în care se pastreaza o fotografie, o mica amintire (care se poarta la gât). 2. ornament rotund sau oval de fatada sau de mobilier, care cuprinde un basorelief, o inscriptie. ♢ motiv în forma de romb care se aplica în mijlocul unei tesaturi. 3. preparat culinar de forma rotunda sau ovala. 4. scurta scriere literara în proza, articol critic în care se schiteaza portretul unei personalitati. ♢ spectacol, emisiune dedicata evocarii unui scriitor, muzician etc. (< it. medaglione, fr. médaillon)
medalie, MEDÁLIE s. f. piesa de metal, în forma de moneda, emisa în amintirea unui eveniment sau spre a fi conferita ca semn de distinctie pentru merite exceptionale. (< it. medaglia)
hei, HEI interj. 1. Exclamatie care exprima o chemare sau prin care se atrage cuiva atentia. 2. Exclamatie care exprima: voie buna, satisfactie, placere, admiratie, nerabdare, rezerva, contrarietate, surprindere, regret etc. ♦ (Adesea repetat) Exclamatie care lasa sa se înteleaga ca lucrurile sunt mult mai complicate decât par sau decât le crede cineva. [Var.: he, hehé interj.] – Onomatopee.
heliograf, HELIOGRÁF, heliografe, s.n. Nume dat mai multor aparate, servind la: a) reproducerea, prin copiere, a desenelor executate pe hârtie de calc cu ajutorul unei hârtii speciale impregnate cu o solutie sensibila la lumina, developarea facându-se cu vapori de amoniac; b) transmiterea semnalelor luminoase prin dirijarea, cu ajutorul unei oglinzi, a reflectarii razelor solare; c) masurarea puterii calorice a Soarelui si înregistrarea perioadelor din zi cu timp însorit; d) fotografierea Soarelui. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliographe.
hematocel, HEMATOCÉL, hematocele, s.n. Tumoare formata printr-o revarsare de sânge într-un tesut celular. – Din fr. hématocèle.
meaculpa, MEA CULPA [pron. MÉ-A CÚLPA] s. n. inv. formula prin care cineva îsi recunoaste o greseala. (< lat. mea culpa, greseala mea)
mazut, MAZÚT s. n. 1. pacura. 2. strat toxic la suprafata marilor si oceanelor în urma deversarii unor mari cantitati de titei. (< fr. mazout, rus. mazut)
mazurcă, MAZÚRCĂ s. f. dans popular polonez cu ritm vioi, devenit dans de salon; melodia corespunzatoare. ♢ (p. ext.) scurta compozitie muzicala care foloseste ritmul, temele acestui dans. (< rus., pol. mazurka)
hemolimfă, HEMOLÍMFĂ, hemolimfe, s.f. Lichid organic care are aceleasi proprietati cu ale sângelui si care se gaseste în aparatul circulator al nevertebratelor. – Din fr. hémolymphe.
maur, MAÚR, -Ă I. s. m. (pl.) nume dat în antichitate de romani populatiei bastinase din nord-vestul Africii (berberi), în evul mediu cuceritorilor arabi ai Spaniei. II. adj. 1. din vechea Mauritanie. 2. care apartine maurilor; mauresc, moresc. o stil ~ = stil arhitectonic caracteristic populatiei maure. (< germ., fr. Maure, lat. Maurus)
maturiza, MATURIZÁ vb. tr., refl. a face, a deveni matur; a (se) matura. ♢ (fig.) a capata, a face sa capete seriozitatea omului matur. (< matur + -iza)
maturitate, MATURITÁTE s. f. 1. dezvoltare completa din punct de vedere fizic si intelectual; calitatea de a fi matur; perioada în viata omului între tinerete si batrânete. ♢ (fig.) stadiu înaintat de experienta. 2. seriozitate, profunzime. 3. (biol.) dezvoltare desavârsita a unui organ sau organism, a unui fruct. 4. stadiu de evolutie a solului în care acesta si-a format un profil cu orizonturi bine dezvoltate. (< fr. maturité, lat. maturitas)
henoteism, HENOTEÍSM s.n. Forma primitiva de religie, care face trecerea de la politeism la monoteism, în care una din divinitatile adorate devine principalul obiect de cult. – Din germ. Henotheismus, fr. hénothéisme.
hepatopancreas, HEPATOPANCREÁS, hepatopancrease, s.n. Glanda digestiva la unele nevertebrate care cumuleaza functiile ficatului si ale pancreasului. [Pr.: -cre-as] – Din fr. hépatopancréas.
herald, HERÁLD, heralzi, s.m. Dregator la curtile suveranilor din evul mediu, care avea sarcina de a purta insignele monarhilor sau ale principilor, de a anunta începutul turnirelor si numele învingatorilor, de a transmite declaratiile de razboi etc. – Din lat. heraldus. Cf. fr. h é r a u t.
matricol, MATRÍCOL, -Ă I. adj. care face parte dintr-o matricola; matricular. II. s. f. registru de evidenta în care se înscriu numele si situatia scolara a elevilor, numele soldatilor dintr-o unitate militara, al persoanelor dintr-o institutie etc. ♢ numar de ordine sub care sunt înscrisi soldatii în registrul unui regiment. ♢ numar purtat pe uniforma de elevi. (< it. matricola, lat. matricula, fr. matricule)
delegaţie, DELEGÁŢIE s.f. 1. Misiune sau însarcinare data cuiva de a actiona într-un anumit fel în numele celui care i-a încredintat-o. 2. Act prin care cineva este desemnat ca delegat. 3. Grup de persoane care au de îndeplinit (sau sunt însarcinate cu) o misiune speciala. [Gen. -iei, var. delegatiune s.f. / cf. fr. délégation, lat. delegatio].
hercinic, HERCÍNIC, -Ă, hercinici, -ce, adj. (În sintagma) Orogeneza hercinica = totalitatea miscarilor de cutare a scoartei pamântului manifestate din devonian pâna în permian, în urma carora s-au format o serie de munti. ♦ Care s-a format prin (sau în) orogeneza hercinica. – Cf. fr. h e r c y n i e n.
hermină, HERMÍNĂ, hermine, s.f. Animal carnivor asemanator cu nevastuica, având blana cafenie vara, alba, fina si lucioasa iarna; hermelina, cacom, helge (Mustela erminea). ♦ Blana prelucrata sau haina facuta din blana acestui animal. – Din fr. hermine.
hersă, HÉRSĂ, herse, s.f. Gratar metalic care închidea intrarea cetatilor medievale, servind ca bariera auxiliara a portii. – Din fr. herse.
herţog, HÉRŢOG s.m. (Înv.) Duce, voievod. – Din germ. Herzog.
maternaj, MATERNÁJ s. f. 1. atitudine afectiva de solicitudine, devotament a personalului medical fata de bolnavi. 2. orice relatie dintre doua persoane, dintre care una are un comportament maternal fata de cealalta. (< fr. maternage)
heterofonie, HETEROFONÍE, heterofonii, s.f. Deviere incidentala de la linia melodica de baza în cazul suprapunerii a doua sau a mai multor voci care intoneaza aceeasi melodie. [Var.: eterofoníe s.f.] – Din fr. hétérophonie.
materialitate, MATERIALITÁTE s. f. caracterul a ceea ce este material, obiectiv; natura materiala a ceva. (< fr. matérialité, germ. Materialität)
hevea, HEVÉA s.f. Arbore exotic din regiunile tropicale, înalt si lipsit de ramuri la partea inferioara, din care se extrage cauciucul (Hevea brasiliensis). – Din fr. hévéa.
matador, MATADÓR1 s. m. 1. toreador caruia, în desfasurarea unei coride, îi revine sarcina sa ucida taurul. 2. (ir.) personaj important, conducator etc. ♢ (fig.) persoana înzestrata cu calitati deosebite, personalitate de prim rang. (< fr., gr. matador, germ. Matador)
mat, MAT1 s. n. (sah) situatie în care regele uneia dintre parti este într-o pozitie în care nu mai poate fi aparat, determinându-se astfel sfârsitul partidei. o a face (pe cineva) ~ = a) a câstiga o partida de sah contra cuiva; b) (fig.) a pune (pe cineva) în imposibilitatea de a mai spune sau de a mai face ceva. (< fr. mat)
hidalgo, HIDÁLGO s.m. Titlu purtat, în evul mediu, de unii nobili spanioli; persoana care purta acest titlu. – Din fr., sp. hidalgo.
mastodinie, MASTODINÍE s. f. nevralgie a mamelei. (< fr. mastodynie)
hidrochinonă, HIDROCHINÓNĂ s.f. Substanta chimica organica obtinuta prin reducerea chinonei si folosita ca revelator în fotografie. – Din fr. hydroquinone, germ. Hydrochinon.
hidroelevator, HIDROELEVATÓR, hidroelevatoare, s.n. Dispozitiv folosit pentru ridicarea si îndepartarea apei si a noroiului din sapaturile executate cu mijloace hidromecanice. [Pr.: -dro-e-] – Din fr. hydro-élévateur.
hidrofiliza, HIDROFILIZÁ, hidrofilizez, vb. I. Tranz. A trata un material pentru a deveni hidrofil. – Din fr. hydrophiliser, engl. hydrophilize.
hidrofilizat, HIDROFILIZÁT, -Ă, hidrofilizati, -te, adj. (Despre materiale) Care a fost tratat pentru a deveni hidrofil. – V. hidrofiliza.
massmedia, MASS-MÉDIA s. n. pl. totalitatea mijloacelor tehnice de comunicare în masa a informatiilor (radio, televiziune, cinematograf, publicatii, disc, magnetofon). (< engl., fr. mass media)
masoret, MASORÉT s. m. învatat evreu care a participat la vocalizarea si accentuarea textului Bibliei. (< fr. massorète)
hidrologic, HIDROLÓGIC, -Ă, hidrologici, -ce, adj. Care apartine hidrologiei, care se refera la hidrologie. ♢ Bilant hidrologic = raportul dintre cantitatea de apa primita si cea cedata pe un teritoriu într-un anumit timp din precipitatii atmosferice, din scurgerea apei la suprafata si din evaporare. Regim hidrologic = variatie în timp a unei cantitati de apa care trece printr-o sectiune a unui râu. – Din fr. hydrologique.
hidrologie, HIDROLOGÍE s.f. Stiinta care studiaza proprietatile generale ale apelor de la suprafata scoartei terestre, legile generale care dirijeaza procesele din hidrosfera, influenta reciproca dintre hidrosfera, atmosfera, litosfera si biosfera, precum si prognoza evolutiei elementelor hidrologice, în vederea folosirii lor rationale în economie. – Din fr. hydrologie.
maseter, MASETÉR adj., s. m. (muschi) elevator al maxilarului inferior. (< fr. masséter, gr. maseter)
hidrosadenită, HIDROSADENÍTĂ s.f. Inflamatie a glandelor sudoripare, de obicei a celor de la subsuoara, care evolueaza sub forma unor abcese adânci. – Din fr. hidrosadénite.
hidroscală, HIDROSCÁLĂ, hidroscale, s.f. Aeroport pe apa destinat decolarii sau amerizarii hidroavioanelor, pe care se afla instalatiile necesare manevrarii, adapostirii si întretinerii acestora. – Din fr. hydroscale.
hidrotehnic, HIDROTÉHNIC, -Ă, hidrotehnici, -ce, s.f., adj. 1. Ramura a tehnicii care se ocupa cu folosirea apei si cu proiectarea si executarea lucrarilor de folosire a apei, a energiei hidraulice si a lucrarilor de prevenire a distrugerilor provocate de ape. 2. Adj. Privitor la hidrotehnica (1), care apartine hidrotehnicii. – Din fr. hydrotechnique, germ. Hydrotechnik.
mască, MÁSCĂ s. f. 1. figura de lemn cu care actorii antici îsi acopereau fata. ♢ fata falsa de carton, de stofa etc. cu care îsi acopera cineva figura. o a-si scoate (sau a-si lepada) a = a se demasca, a aparea în adevarata lumina, a-si arata adevarata fata. 2. persoana mascata. 3. (fig.) înfatisare, figura falsa; imagine conventionala. ♢ înfatisare a fetei cauzata de un sentiment puternic, de o boala. ♢ (psih.) comportament cu caracter inautentic, fals. 4. machiaj. ♢ preparat cosmetic care se aplica pe fata pentru îngrijirea tenului. 5. ~ mortuara = mulaj în ghips al fetei unui mort. 6. dispozitiv, aparat care acopera sau protejeaza corpul ori fata unui om, animal etc. ♢ dispozitiv sau învelis de protectie a unui element de constructie. ♢ (inform.) vector binar pentru izolarea unor anumite zone ale unei date. o ~ de gaze = aparat aplicat etans pe fata pentru protectia împotriva gazelor de lupta. 7. (la baraje) ecran de etansare. 8. caseu. 9. adapost individual pe câmpul de lupta. (< fr. masque, germ. Maske, rus. maska)
masca, MASCÁ vb. I. tr., refl. a(-si) acoperi fata cu o masca. II. tr. 1. (fig.) a ascunde (ceva) sub false aparente, cu intentia de a înslea. ♢ a ascunde vederii inamicului trupele, tehnica de lupta, diverse obiective; a camufla. 2. (mar.) a orienta astfel un velier încât velele sa primeasca vântul din fata, stopând nava. ♢ a interpune o vela între vânt si o alta vela, împiedicând-o sa primeasca vânt. ♢ a manevra astfel un velier încât sa ajunga în vântul altei ambarcatii cu vele. 3. a suprapune un sunet perturbator peste unul util, facându-l ininteligibil. (< fr. masquer)
masă, MÁSĂ s. f. 1. cantitate de materie a unui corp, considerata ca o marime caracteristica în raport cu volumul. o ~ verde = furaj; ~ critica = masa minima a unui material radioactiv în care poate aparea o reactie de fisiune nucleara în lant. 2. îngramadire de elemente care formeaza împreuna un singur corp; corp solid, compact; bloc. o ~ de aer = portiune imensa, omogena, a troposferei, cu proprietati distincte. 3. corp metalic masiv la care se leaga punctele unei retele, ale unei masini sau ale unui aparat electric, pentru evitarea supratensiunilor. 4. (fam.) cantitate mare. o a vocabularului = partea cea mai mare a vocabularului, supusa schimbarilor. 5. multime compacta de oameni. o ĕ populare = totalitatea claselor si categoriilor sociale dintr-o anumita etapa istorica, ale caror interese fundamentale concorda cu cerintele si sensul actiunii legilor obiective ale dezvoltarii societatii. 6. ~ continentala = continent. (< fr. masse, germ. Masse)
hiperboloid, HIPERBOLOÍD, hiperboloizi, s.m. (Mat.) Suprafata rezultata din revolutia unei hiperbole în jurul uneia dintre axele sale. – Din fr. hyperboloïde.
hipercaracterizare, HIPERCARACTERIZÁRE, hipercaracterizari, s.f. Cumul de mijloace morfologice folosit pentru evidentierea unei singure valori lexicale sau gramaticale. – Hiper- + caracterizare.
marxismleninism, MARXISM-LENINÍSM s. n. conceptia despre lume si viata, ideologia revolutionara a clasei muncitoare si a partidului sau comunist, elaborata de K. Marx si F. Engels si dezvoltata de V. I. Lenin în noile conditii istorice. (< rus. marksizm-leninizm)
hipersensibilizat, HIPERSENSIBILIZÁT, -Ă, hipersensibilizati, -te, adj. Care a devenit foarte sensibil. – V. hipersensibiliza.
hipersustentaţie, HIPERSUSTENTÁŢIE, hipersustentatii, s.f. Marire a sustentatiei avioanelor cu ajutorul unor dispozitive manevrabile sau automate, montate la bordurile aripilor sau pe ampenaje. – Din fr. hypersustentation.
martiriu, MARTÍRIU s. n. tortura îndurata de cineva pentru convingerile sale, pentru o credinta sau o atitudine; martiraj. ♢ (fig.) suferinta morala; calvar. (< lat. martyrium, gr. martyrion)
hiperurbanism, HIPERURBANÍSM, hiperurbanisme, s.n. Fenomen care consta în crearea unor variante fonetice, forme gramaticale, accentuari sau grafii necorecte, datorita intentiei vorbitorului de a evita o exprimare sau o grafie presupusa neliterara; forma care rezulta din acest fenomen. – Din fr. hyperurbanisme.
hipnotiza, HIPNOTIZÁ, hipnotizez, vb. I. Tranz. (Adesea fig.) A adormi pe cineva prin hipnoza, a-l face sa treaca la starea de hipnoza, a provoca aparitia unor faze hipnotice în celula scoartei cerebrale. – Din fr. hypnotiser.
hipodrom, HIPODRÓM, hipodromuri, s.n. Incinta amenajata pentru desfasurarea concursurilor hipice, prevazuta cu tribune pentru spectatori. – Din fr. hippodrome.
marsupiu, MARSÚPIU s. n. 1. punga abdominala a femelei marsupialelor. 2. (bot.) organ saciform la extremitatea ramurilor, care poarta arhegoanele. 3. cavitate incubatoare la nevertebrate. (< fr., lat. marsupium)
marsuin, MARSUÍN s. m.. 1. cetaceu asemanator cu delfinul; porc-de-mare. 2. aparatoare de parâma fixata la prova si la pupa unor nave pentru manevre. (< fr. marsouin)
maron, MARÓN, -Ă adj. (despre animale domestice) care a revenit în starea de salbaticie. (< fr. marron)
hiponastie, HIPONASTÍE, hiponastii, s.f. Miscare provocata de cresterea mai rapida a suprafetei dorsale a unui organ vegetal plat (frunza, petala) decât a celei ventrale, care devine astfel concava. – Din fr. hyponastie.
marmotă, MARMÓTĂ s. f. mamifer rozator cu blana cenusie, care traieste în regiunile alpine, hibernând câteva luni. (< fr. marmotte)
marmorare, MARMORÁRE s. f. actiunea de a marmora. ♢ deteriorare a unui negativ fotografic, care capata aspectul structural al unei placi de marmura din cauza lipsei de agitare a revelatorului în timpul developarii. (< marmora)
hirotoni, HIROTONÍ, hirotonesc, vb. IV. Tranz. A ridica un diacon la rangul de preot; p. ext. a face pe cineva diacon, arhiereu etc. dupa canoanele bisericii crestine; a hirotonisi. – Din hirotonie (derivat regresiv).
hirotonisi, HIROTONISÍ, hirotonisesc, vb. IV. Tranz. A ridica un diacon la rangul de preot; p. ext. a face pe cineva diacon, arhiereu etc. dupa canoanele bisericii crestine; a hirotoni. [Var.: hirotonosí vb. IV.] – Din sl. herotonisati.
hirsut, HIRSÚT, -Ă, hirsuti, -te, adj. 1. Cu parul si cu barba neîngrijite. 2. Aspru, grosolan. ♦ Posac, ursuz, taciturn. 3. (Bot.; despre un organ) Prevazut cu peri lungi, rigizi; hispid. – Din fr. hirsute, lat. hirsutus.
hispid, HISPÍD, -Ă, hispizi, -de, adj. (Bot.; despre un organ) Prevazut cu peri lungi, rigizi; hirsut (3). – Din fr. hispide, lat. hispidus.
histerezis, HISTERÉZIS s.n. Fenomen cu caracter ireversibil care consta în faptul ca succesiunea starilor unei substante, determinate de variatia unui parametru, difera de succesiunea starilor determinate de variatia în sens contrar a aceluiasi parametru. – Din fr. hystérésis.
historiogramă, HISTORIOGRÁMĂ, historiograme, s.f. Grafic care consemneaza evolutia în timp a unui fenomen; cronograma (3). [Pr.: -ri-o-] – Din fr. historiogramme.
marjă, MÁRJĂ s. f. 1. margine; bord. ♢ spatiu alb la marginea unei pagini. ♢ spatiu sau timp liber, de care se poate dispune; rezerva. 2. diferenta dintre pretul de vânzare si cel de cumparare al unei marfi, evaluata în procente; valoarea maxima sau minima pe care o atinge un pret înainte de încheierea unei tranzactii comerciale. (< fr. marge)
marionetă, MARIONÉTĂ s. f. 1. papusa manevrata cu sfori, care interpreteaza diferite roluri pe o scena speciala. 2. (fig.) executant servil, lipsit de individualitate. 3. (mar.) scripete vertical turnant, la piciorul catargului, servind la ghidarea manevrelor. (< fr. marionnette)
hocheton, HOCHETÓN, hochetonuri, s.n. Vesta de pânza groasa, pe care o purtau ostasii si mai ales arcasii medievali. – Din fr. hoqueton.
hodorogi, HODOROGÍ, hodorogesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, mai ales despre vehicule uzate, vechi; la pers. 3) A face zgomot (mare) în mers; a hurui. ♦ A face zgomot cotrobaind undeva. 2. Intranz. Fig. A vorbi mult, tare si fara rost. 3. Refl. (Despre lucruri) A se uza, a se strica, a se darapana, a se hârbui. ♦ Fig. (Despre oameni) A se subrezi, a se ramoli de boala sau de batrânete. – Din hodorog1.
hodoronctronc, HODORÓNC-TRÓNC interj. Exclamatie folosita când cineva face un lucru nepotrivit, neasteptat sau când spune o vorba deplasata. – Hodoronc + tronc.
hodoronctronc, HODORÓNC-TRÓNC interj. Exclamatie folosita când cineva face un lucru nepotrivit, neasteptat sau când spune o vorba deplasata. – Hodoronc + tronc.
holba, HOLBÁ, holbez, vb. I. Tranz. A face ochii mari, a-i deschide tare (de mirare, uimire, spaima etc.). ♦ Refl. A se uita la cineva sau la ceva cu ochii mariti de curiozitate, de spaima etc.; a se zgâi. – Din lat. volvere.
holeră, HOLÉRĂ, holere, s.f. 1. Boala epidemica grava, adesea mortala, caracterizata prin crampe stomacale foarte dureroase, varsaturi si diaree, care duce la o puternica deshidratare a organismului. ♢ Expr. A da holera în cineva = a se speria foarte tare, a intra spaima în cineva. 2. Boala infectioasa a pasarilor, cu evolutie grava, provocata de un microb; pasteureloza. 3. Epitet dat unei fiinte urâte si rele. – Din lat. cholera, ngr. choléra, ucr. holera.
holteie, HOLTEÍE s.f. Viata de holtei1; timpul cât cineva este holtei1; burlacie. – Holtei1 + suf. -ie.
marginaliza, MARGINALIZÁ vb. I. tr., refl. a (se) situa la marginea unui obiect, a unui fenomen etc. II. tr. a da la o parte, a diminua (pe nedrept) valoarea cuiva sau a ceva prin neglijare, în mod voit; a periferiza. (< fr. marginaliser)
homicid, HOMICÍD1, -Ă, homicizi, -de, adj., s.m. si f. 1. S.m. si f. Persoana care a omorât (premeditat) pe cineva; ucigas, asasin. 2. Adj. Care provoaca (sau poate provoca) moartea cuiva, cu care se poate ucide, ucigas. – Din fr. homicide.
honipsi, HONIPSÍ, honipsesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A mistui. ♢ Expr. A nu putea honipsi pe cineva = a nu simpatiza, a nu putea suferi pe cineva. – Din ngr. hónevsa, -psa (aor. lui honévo).
honved, HONVÉD, honvezi, s.m. Nume purtat de soldatii din infanteria maghiara în evul mediu si de soldatii din armata pedestra austro-ungara. – Din magh. honvéd "militar teritorial".
hop, HOP interj., HOP, hopuri, s.n. I. Interj. 1. Exclamatie care însoteste o saritura peste un obstacol, ridicarea unei greutati, caderea, aruncarea sau scaparea (din mâna) a unui lucru. ♢ Expr. Nu zice hop pâna n-ai sarit (sau pâna nu treci) santul = nu te bucura înainte de a vedea rezultatul, sfârsitul. 2. (Cu valoare verbala; exclamatie care sugereaza sosirea neasteptata a cuiva) Iata ca vine! ♦ Exclamatie care sugereaza intervenirea neasteptata a unui fapt, a unei întâmplari. 3. Exclamatie care exprima o surpriza (neplacuta). II. S.n. 1. Ridicatura sau groapa în drum (peste care vehiculele trec zdruncinându-se). ♦ Fig. Dificultate, obstacol, greutate pe care cineva o are de întâmpinat. 2. Saritura, zguduitura a unui vehicul peste un obstacol. [Var.: hópa, hópai, hup interj.] – Onomatopee.
horp, HORP interj. (Reg.) Cuvânt care imita zgomotul pe care îl face cineva când soarbe dintr-o data si repede. – Onomatopee.
horţiş, HORŢÍS, -Ă, hortisi, -e, adj. (Reg.; adesea adverbial) Piezis. – Horti (reg. "a muta ceva din" et. nec.) + suf. -is.
hotă, HÓTĂ, hote, s.f. Constructie de zidarie, de metal sau de sticla, facuta deasupra unui camin, a unei plite etc. pentru a colecta si a evacua, printr-un cos sau printr-un canal de ventilatie, gazele de ardere, aburul etc. – Din fr. hotte.
hotărâre, HOTĂRẤRE, hotarâri, s.f. 1. Faptul de a (se) hotarî; fermitate în conduita, în atitudinea cuiva; ceea ce hotaraste cineva; decizie. ♢ Loc. adj. (Rar) De hotarâre = ferm, nesovaitor. ♢ Loc. adv. Cu hotarâre sau cu toata hotarârea = în mod hotarât, fara sovaiala. Cu hotarâre = fara îndoiala, sigur. 2. Dispozitie a unei autoritati. ♦ Sentinta judecatoreasca. 3. Act adoptat de organele de conducere ale unor organizatii, partide etc. în urma unor dezbateri si a aprobarii date de majoritatea membrilor prezenti. – V. hotarî.
hotărî, HOTĂRÎ́, hotarasc, vb. IV. I. 1. Tranz. si refl. A alege (între mai multe posibilitati), a lua sau a face sa ia o hotarâre; a (se) decide. ♦ Tranz. (Rar; construit cu dativul) A porunci cuiva sa faca ceva. 2. Tranz. A stabili, a fixa o data, un termen etc. 3. Tranz. A destina, a meni pe cineva pentru ceva. II. Tranz. (Înv.) A stabili limitele unui teritoriu, a pune hotar. ♦ Refl. A se margini cu..., a fi vecin cu... – Din hotar.
hotentot, HOTENTÓT, hotentoti, s.m. (La pl.) Popor din familia de limba bosimana, raspândit odinioara în estul si în sudul Africii, iar azi în câteva regiuni din Republica Africa de Sud; (si la sg.) persoana care apartine acestui popor. --Din fr. Hottentot.
hrăni, HRĂNÍ, hranesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. (Adesea fig.) A da cuiva sa manânce sau a mânca; a (se) nutri, a (se) alimenta. ♢ Expr. (Refl.) A se hrani cu vânt = a nu avea ce mânca; a mânca foarte putin, a ciuguli. 2. Refl. Fig. (Reg.; despre vinuri) A deveni tare datorita vechimii. [Var.: (pop.) haraní vb. IV] – Din sl. hraniti.
hrănit, HRĂNÍT, -Ă, hraniti, -te, adj. 1. (În sintagma) Bine hranit = gras, rotofei. 2. (Reg.; despre vin) Devenit tare prin vechime. – V. hrani.
hreapcă, HREÁPCĂ, hrepci, s.f. (Reg.) Grebla mica aplicata la coasa ca sa aseze în brazda grânele cosite; p. ext. coasa prevazuta cu o astfel de grebla. – Din ucr. hrabky.
hrisov, HRISÓV, hrisoave, s.n. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Act domnesc care servea ca titlu de proprietate, de privilegiu etc.; ispisoc. – Din ngr. hrisóvuilon "bula de aur".
hristoitie, HRISTOITÍE s.f. (Înv.) Viata sau comportare evlavioasa, conforma cu morala (crestina). [Pr.: -to-i-] – Din ngr. hristoíthia.
huhurez, HUHURÉZ, huhurezi, s.m. Numele a doua pasari rapitoare de noapte, asemanatoare cu bufnita, fara smocuri de pene pe cap, care scot un strigat caracteristic si traiesc în scorburi de copaci; ciuhurez (Strix aluco si urelensis). ♢ Expr. A sta ca un huhurez (sau ca huhurezul) = a sta singur, parasit. A se scula ca huhurezii = a se scula foarte devreme dimineata. [Var.: (reg.) huréz s.m.] – Huhura + suf. -ez.
huideo, HUIDEÓ interj. Strigat cu care se alunga porcii; p. ext. strigat de ocara la adresa cuiva; huo. ♢ Expr. (Substantivat) A lua pe cineva (sau a da cuiva) cu huideo = a huidui (pe cineva). [Var.: uideó interj.] – Cf. bg., scr. u j d o.
huidui, HUIDUÍ, huiduiesc (húidui), vb. IV. Tranz. A alunga pe cineva strigând "huideo", a batjocori violent pe cineva cu ocari si cu fluieraturi; a hatcai. – Huideo + suf. -ui.
huli, HULÍ, hulesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A spune vorbe de ocara sau de batjocura la adresa cuiva, a ocarî pe cineva; p. ext. a vorbi de rau, a calomnia, a defaima. – Din sl. huliti.
marcă, MÁRCĂ4 s. f. (în evul mediu) provincie în unele state, condusa de un margraf sau de un principe. (< germ. Mark)
huludeţ, HULUDÉŢ, huludete, s.n. Fusul tevii de la suveica razboiului casnic de tesut. [Var.: hudulét s.n.] – Et. nec.
huo, HÚO interj. Strigat care exprima indignarea, revolta sau aversiunea fata de cineva sau de ceva; huideo. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu huo = a huidui (pe cineva). – Onomatopee.
hurducăială, HURDUCĂIÁLĂ, hurducaieli, s.f. Zdruncinatura, zguduire; zgomot produs de ceva care (se) hurduca; hurducatura. [Pr.: -ca-ia-] – Hurducai + suf. -eala.
hurducătură, HURDUCĂTÚRĂ, hurducaturi, s.f. Zdruncinatura, zguduire; zgomot produs de ceva care (se) hurduca; hurducaiala. – Hurduca + suf. -atura.
hurduitură, HURDUITÚRĂ, hurduituri, s.f. (Reg.) Zgomot produs de ceva care huruie; huruitura, huruiala, huruit1. [Pr.: -du-i-] – Hurdui + suf. -tura.
hurduzburduz, HURDÚZ-BURDÚZ adv. (Rar) Ca un obiect care, atârnat de ceva, se balabaneste; p. ext. legat burduf. – Onomatopee.
hurduzburduz, HURDÚZ-BURDÚZ adv. (Rar) Ca un obiect care, atârnat de ceva, se balabaneste; p. ext. legat burduf. – Onomatopee.
huruială, HURUIÁLĂ, huruieli, s.f. Zgomot produs de ceva care huruie; huruitura, huruit1, hurduitura. [Pr.: -ru-ia-] – Hurui + suf. -eala.
huruitură, HURUITÚRĂ, huruituri, s.f. Zgomot produs de ceva care huruie; huruiala, huruit1, hurduitura. [Pr.: -ru-i-. – Var.: uruitúra s.f.] – Hurui + suf. -tura.
marcando, MARCÁNDO adv. (muz.) scotând în evidenta, subliniind. (< it. marcando)
huşti, HUSTI interj. 1. Cuvânt care sugereaza miscarea facuta de cineva sau de ceva care iese sau dispare repede, se strecoara repede undeva. 2. Strigat cu care se alunga pasarile de curte. – Onomatopee.
huzmet, HUZMÉT, huzmeturi, s.n. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) 1. Dar omagial, plocon; p. gener. dar. 2. Slujba, functie; p. ext. rang. 3. Venitul unor dari, ca vinariciul, oieritul1 etc., sau venitul ocnelor si al vamilor. – Din tc. hizmet.
iaca, IACÁ2, iacale, s.f. (Înv.) Guler de haina femeiasca. ♢ Expr. (Fam., si azi) A festeli (cuiva) iacaua = a face de rusine (pe cineva). – Din tc. yaka.
iacobin, IACOBÍN, iacobini, s.m., adj.m. 1. S.m. Calugar dominican. 2. S.m. Membru al celei mai radicale grupari revolutionare franceze, în perioada revolutiei din 1789-1794; p. ext. democrat cu idei foarte avansate. 3. Adj.m. Care apartine iacobinilor (1), privitor la iacobini. – Din fr. jacobin.
ochi, ÓCHI1, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s.m. (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s.n. I. S.m. 1. Fiecare dintre cele doua organe ale vederii, de forma globulara, sticloase, asezate simetric în partea din fata a capului omului si a unor animale; globul împreuna cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ♢ Loc. adv. Vazând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închisi = a) fara discernamânt; b) pe dinafara, pe de rost; foarte usor, fara dificultati. ♢ Expr. (A fi) numai ochi (si urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi usor, nelinistit; a dormi iepureste. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, pâna la departari foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însusi, a fi de fata la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea pareri proprii, a judeca prin prisma altuia. A pazi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a pazi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atentie. A arata (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), facând o miscare usoara a ochilor în directia voita. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii dupa cineva (sau dupa ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i placea foarte mult cineva sau ceva, a tine mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi sa vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau rai) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte suparat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neasteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îti iese întâmplator în cale; a zari. A-si vedea visul cu ochii = a-si vedea realizata o dorinta. E cu ochi si cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-si) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o arma) la ochi sau a lua la ochi = a tinti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea banuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i placea cineva sau ceva; a pune sub observatie, a urmari. A face un lucru cu ochii închisi = a face un lucru foarte usor, fara dificultate, fara ezitare. Între patru ochi = fara martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la faina si cu altul la slanina, se spune despre cel care: a) se uita crucis sau b) râvneste la doua lucruri deodata. (Munceste, lucreaza, alearga, se fereste, fuge etc. de ceva) de-si scoate ochii = (munceste, lucreaza etc.) cât poate, din rasputeri. 2. Facultatea de a vedea, simtul vazului, vedere; privire, uitatura. ♢ Loc. adv. Cu ochi pierduti = cu privirea neconcentrata, privind în gol; în extaz. Sub ochii nostri = a) sub privirea noastra; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = dupa parerea cuiva, dupa aprecierea cuiva, în constiinta cuiva; în fata cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de forma, pentru a salva aparentele. ♢ Expr. A privi cu ochi de piatra = a privi nepasator, rece, înmarmurit. A avea ochi = a se arata priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A masura (sau a judeca, a pretui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximatie, cu privirea, însusirea unui obiect sau a unei fiinte; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpara) pe ochi = a vinde (sau a cumpara) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a tine foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiti) cu ochii = a mânca cu mare pofta; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice directie, fara tinta, aiurea. ♦ Fig. Putere de patrundere, discernamânt; judecata, ratiune. 3. (La pl.) Obraz, fata. ♢ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrazneala, fatis, fara crutare. II. P.anal. 1. S.n. Fiecare dintre spatiile libere ale unei ferestre, în care se monteaza geamurile; panou de sticla care închide fiecare dintre aceste spatii. ♦ Mica deschizatura închisa cu sticla, facuta într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încaperi. ♢ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea si aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încaperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S.n. Portiune de loc, în forma circulara, acoperita cu altceva (apa, nisip, zapada etc.) decât mediul înconjurator. 3. S.n. Întindere de apa în forma circulara, în regiuni mlastinoase, marginita cu papura; loc unde se aduna si stagneaza apa. ♦ Vârtej de apa, bulboana; copca. 4. S.n. si m. Orificiu facut într-o pânza de nava, plasa, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoara, o frânghie, un cablu; ochet. ♦ Bucla formata prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecuta cu un capat prin îndoitura; lat. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor tesaturi, ale unor plase etc.; golul împreuna cu firele care îl marginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lant; za. 5. S.n. Orificiu circular situat pe partea superioara a unei masini de gatit, pe care se asaza vasele pentru a le pune în contact direct cu flacara. 6. S.n. (Mai ales la pl.) Mâncare facuta din oua prajite în tigaie sau fierte fara coaja, astfel ca galbenusul sa ramâna întreg (cu albusul coagulat în jurul lui). 7. S.m. Complex de muguri existent pe nod la vita de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S.n. Despartitura într-o magazie, într-un hambar etc.; boxa. 9. S.n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada paunului. 10. S.n. Particula rotunda de grasime care pluteste pe suprafata unui lichid. 11. S.m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se foloseste în special la aparatele de receptie radiofonica sau radiotelegrafica, ca sa arate în ce masura este realizat acordul pe lungimea de unda dorita; indicator de acord.12. S.m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, carti de joc etc. 13. S.n. Fig. Pata de lumina, licarire, punct stralucitor. III. S.m. Compuse: ochi-de-pisica = a) disc de sticla sau de material plastic (montat într-o garnitura de metal) care reflecta razele de lumina proiectate asupra lui si care este folosit ca piesa de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe sosele; b) varietate de minerale care, slefuite într-un anumit mod, capata o luminozitate neobisnuita; ochi-de-ciclop = fereastra speciala care separa acustic încaperile unui studio, permitând însa o vizibilitate buna; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescente mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) planta erbacee cu flori mici albastre si cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) planta erbacee cu tulpina ramificata si cu florile dispuse în forma de spice (Plantago indica); ochii-pasaruicii = planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori albastre, albe sau rosii (Myosotis palustris); b) nu-ma-uita; ochiul-sarpelui = a) planta erbacee cu frunze mici în forma de rozeta, acoperite cu peri albi matasosi, cu flori albastre, rar albe, placut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mica planta erbacee cu frunze paroase si cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-soricelului = a) mica planta erbacee cu tulpini rosietice, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-ma-uita; ochiul-soarelui = vanilie salbatica; ochiul-paunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemanatoare cu cele de pe coada paunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelatia Taurului. – Lat. oc(u)lus.
iapă, IÁPĂ, iepe, s.f. 1. Femela calului. ♢ Expr. A bate saua (ca) sa priceapa (sau sa înteleaga) iapa = a da sa se înteleaga ceva în mod indirect, a face aluzie la ceva. 2. (Reg.) Talpig (la razboiul de tesut). – Lat. equa.
marani, MARÁNI s. m. pl. (în Castilia si Portugalia) evrei ramasi fideli iudaismului. (< fr. marranes)
iarbă, IÁRBĂ, (2) ierburi, s.f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu partile aeriene verzi, subtiri si mladioase, folosite pentru hrana animalelor. ♢ Expr. Paste, murgule, iarba verde = va trebui sa astepti mult pâna ti se va împlini ceea ce doresti. Din pamânt, din iarba verde = cu orice pret, neaparat. ♦ Nutret verde, proaspat cosit. 2. Buruieni de tot felul. ♢ Iarba rea = a) buruiana otravitoare; b) fig. om rau, primejdios. 3. Pajiste. 4. Compuse: iarba-de-mare = planta erbacee cu frunze liniare si cu flori verzi, care creste pe fundul marii si ale carei frunze uscate sunt folosite în tapiterie; zegras (Zostera marina); iarba-broastei = mica planta acvatica, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorita petiolului lung) plutesc la suprafata apei, si cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = planta perena din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) planta erbacee veninoasa, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-galbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarba cu putere miraculoasa, cu ajutorul careia se poate deschide orice usa încuiata; p. ext. putere supranaturala, care poate ajuta la ceva greu de obtinut; iarba-gaii = planta erbacee cu frunze dintate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarba-creata = izma-creata; iarba-deasa = planta erbacee cu tulpini subtiri, cu frunze înguste si flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarba-grasa = planta erbacee cu tulpina ramificata si întinsa pe pamânt, cu frunze carnoase, lucioase si flori galbene (Portulaca oleracea); iarba-mare = planta erbacee cu tulpina paroasa si ramificata, cu frunze mari si flori galbene (Inula helenium); iarba-alba = planta erbacee ornamentala cu frunzele vargate cu linii verzi si albe-rosietice sau galbui (Phalaris arundinacea); iarba-canarasului = planta erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui si semintele galbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarba-albastra = planta erbacee cu frunzele îngramadite la baza tulpinii si cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = planta erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = planta erbacee cu tulpinile noduroase si cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarba-neagra = a) planta erbacee cu frunze dintate si cu flori brune-purpurii pe dinafara si galbene-verzui pe dinauntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare si flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse si cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarba-rosie = planta erbacee cu tulpina rosiatica, cu frunze nedivizate, lanceolate si cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioara (Bidens cernuus); iarba-sarpelui = a) planta erbacee cu frunze lanceolate, paroase, cu flori albastre, rar rosii sau albe (Echium vulgare); b) planta cu tulpina paroasa, cu flori albastre sau rosietice (Veronica latifolia); c) broscarita; iarba-sopârlelor = planta erbacee cu rizom gros, carnos, cu tulpina terminata în spic, cu frunze ovale si flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarba-stelata = planta erbacee cu tulpina întinsa pe pamânt, cu frunze pe fata superioara si pe margini paroase si cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarba-de-Sudan = planta cu tulpina înalta, cu frunze lungi, cultivata ca planta furajera (Sorghum halepense). 5. Praf de pusca. – Lat. herba.
marabu, MARABÚ I. s. m. 1. ascet musulman medieval din nordul Africii; murabit. ♢ mica moschee în care slujea un asemenea ascet. 2. pasare vorace din ordinul ciconiiformelor, mai mare decât barza, cu capul si gâtul golas, cu pene foarte frumoase, în Africa si Asia ecuatoriala. II. s. n. podoaba din pene ori alte fire ce imita fulgii, care se poarta la gât sau drept garnitura la rochii. (< fr. marabut, port. marabuto)
iarovizare, IAROVIZÁRE, iarovizari, s.f. 1. Unul dintre stadiile de dezvoltare individuala a plantelor, care urmeaza imediat dupa germinatie si care se desfasoara, în afara de alte conditii, la o temperatura specifica fiecarei plante. 2. Procedeu agrotehnic de tratare a semintelor plantelor de cultura înainte de însamântare, care face ca plantele sa rasara mai devreme, sa se dezvolte mai repede si sa dea recolte mai bogate. – V. iaroviza. Cf. rus. i a r o v i z a t i i a.
iatromanţie, IATROMANŢÍE, iatromantii, s.f. Prezicere a bolilor de care va suferi cineva, evolutia, precum si tratamentul lor. – Din fr. iatromancie.
importa, IMPORTÁ2 vb. I. tr., intr. A prezenta importanta, interes pentru cineva. [P.i. 3 -ta. / < fr. importer, it., lat. importare].
ibum, IBÚM s.n. Dispozitie a legilor vechilor evrei, potrivit careia vaduva fara copii trebuia sa se casatoreasca cu fratele barbatului ei. – Din fr. ibum.
iconoscop, ICONOSCÓP, iconoscoape, s.n. Tub electronic care are un ecran fotosensibil si este folosit pentru transmiterea imaginilor în televiziune. – Din fr. iconoscope.
idee, IDÉE, idei, s.f. 1. Termen generic pentru diferite forme ale cunoasterii logice; notiune, concept. 2. Principiu, teza cuprinzatoare, teza fundamentala, conceptie, gândire, fel de a vedea. ♦ Opinie, parere, gând, convingere, judecata. ♢ Expr. A avea idee = a avea cunostinte (sumare), a fi informat (despre ceva). Ce idee! = exclamatie de dezaprobare. Da-mi o idee = ajuta-ma cu o sugestie sau sa gasesc o solutie. ♦ Intentie, plan, proiect. 3. (În expr.) Idee fixa = imagine, gând delirant izolat, intens si durabil, lipsit de ratiune. ♦ Teama, grija cu privire la ceva, panica. ♢ Expr. (Fam.) A baga (pe cineva) sau a intra la (o) idee (sau la idei) = a face sa se îngrijoreze, sa se teama sau a se îngrijora, a se teme. 4. (În expr.) O idee (de...) = o cantitate mica, redusa etc. O idee mai mare. – Din fr. idée, lat. idea.
idem, ÍDEM adv. Folosit în lucrari, indicatii bibliografice si acte administrative pentru evitarea repetarii unor date, titluri, citate etc.; acelasi, la fel, tot asa. [Prescurtat: id.] – Cuv. lat.
identic, IDÉNTIC, -Ă, identici, -ce, adj. Care coincide întru totul cu ceva sau cu cineva; la fel cu altceva sau cu altcineva; aidoma, întocmai. – Din fr. identique, lat. identicus.
identifica, IDENTIFICÁ, identífic, vb. I. Tranz. A constata, a stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru; a recunoaste. ♦ A considera mai multe notiuni, obiecte, fiinte etc. diferite ca fiind identice. ♦ Refl. A se transpune în situatia cuiva, a simti sau a actiona asa cum ar face-o altul, a deveni acelasi cu... – Din fr. identifier, lat. identificare.
identitate, IDENTITÁTE, identitati, s.f. 1. Faptul de a fi identic cu sine însusi. ♢ Principiul identitatii = principiu fundamental al gândirii care impune ca formele logice sa pastreze unul si acelasi sens în decursul aceleiasi operatii. ♦ Asemanare, similitudine perfecta. 2. Ansamblu de date prin care se identifica o persoana. 3. (Mat.) Relatie de egalitate în care intervin elemente variabile, adevarata pentru orice valori ale acestor elemente. – Din fr. identité, lat. identitas, -atis.
idiliza, IDILIZÁ, idilizez, vb. I. Tranz. A vedea sau a reda un fapt de viata mai frumos sau mai bun decât este în realitate, a prezenta ceva în mod idilic. – Idila + suf. -iza. Cf. germ. i d y l l i s i e r e n.
idiş, ÍDIS s.n. Idiom german al carui vocabular s-a îmbogatit în cursul evolutiei cu alte elemente (ebraice, romanice, slave), vorbit de unele populatii evreiesti. ♢ (Adjectival, inv.) Limba idis. – Din fr. yiddish, germ. jüdisch.
idolatriza, IDOLATRIZÁ, idolatrizez, vb. I. Tranz. A slavi pe cineva sau ceva ca pe un idol, a iubi cu pasiune; a adora; a iubi în mod exagerat. – Idolatru + suf. -iza (dupa fr. idolâtrer).
idolatru, IDOLÁTRU, -Ă, idolatri, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care se închina la idoli. ♦ Fig. (persoana) care iubeste pe cineva sau ceva cu pasiune, în mod exagerat, peste masura. – Din fr. idolâtre.
manşona, MANSONÁ vb. tr. a îmbina doua tevi, bare etc. cu o mufa sau un manson (2). (< fr. manchonner)
manşon, MANSÓN s. n. 1. accesoriu de îmbracaminte, din blana sau din stofa, cu doua deschizaturi laterale în care se tin mâinile pentru a le apara de frig. 2. piesa cu filet interior cu care se îmbina doua tevi; partea largita de la capatul unui tub, la îmbinarea acestuia cu alt tub; mufa (1). 3. bucata de cauciuc introdusa sub anvelopa unei roti pentru a apara camera în dreptul unei rosaturi sau al unei gauri a anvelopei. 4. învelis de protectie în care se îmbraca mânerul unor obiecte. 5. membrana protectoare a semintei, a tulpinii etc. (< fr. manchon)
ieri, IERI adv. 1. În ziua precedenta (fata de cea în curs); în ajun. ♢ Ieri-noapte (sau -dimineata, -seara etc.) = în noaptea (sau dimineata, seara etc.) premergatoare celei de astazi. De azi, de ieri sau de ieri, de alaltaieri = de curând, de putina vreme. Mai (sau ca) ieri-alaltaieri sau mai (ori ca) ieri = de curând, zilele trecute. ♢ Expr. A cauta ziua de ieri = a cauta ceva ce nu mai exista, ce nu mai poate fi gasit. 2. În trecut (de obicei în trecutul apropiat). – Lat. heri.
ierna, IERNÁ, iernez, vb. I. Intranz. A-si petrece iarna undeva. ♦ Tranz. A adaposti si a hrani vitele în timpul iernii. – Lat. hibernare sau din iarna.
ierta, IERTÁ, iert, vb. I. Tranz. 1. A scuti pe cineva de o pedeapsa, a trece cu vederea vina, greseala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva. ♢ Expr. A-l ierta (pe cineva) Dumnezeu = a muri (dupa o boala grea). Dumnezeu sa-l ierte, spun cei evlaviosi când vorbesc despre un mort. Doamne, iarta-ma! spune cel caruia i-a scapat (sau era sa-i scape) o vorba nepotrivita, necuviincioasa. ♦ A scuza. ♢ Loc. adj. De neiertat = condamnabil. ♢ Expr. Ba sa ma ierti!, formula cu care contrazici pe cineva; nici vorba! 2. A scuti, a dispensa pe cineva de o obligatie. 3. (Pop. si fam.) A îngadui, a permite, a da voie sa... ♢ Expr. (Reg.) Nu-i iertat = este interzis. – Lat. libertare.
ieşi, IESÍ, ies, vb. IV. Intranz. 1. A parasi un loc, o încapere, un spatiu închis, limitat, plecând afara; a trece din interior în exterior. ♢ Expr. A iesi afara = a defeca (2). A-i iesi (cuiva) înainte sau a iesi în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. ♦ A se duce, a pleca de acasa. 2. A se ivi, a aparea, a se face vazut sau auzit. ♢ Expr. A iesi în relief = a) a fi mai în afara decât cele din jur, a fi proeminent; b) a se remarca, a se releva. A-i iesi (cuiva) ochii din cap (sau sufletul), se zice când cineva depune un efort extrem de mare. ♦ (Despre semanaturi) A rasari, a creste. ♦ A se naste din..., a-si trage originea; a proveni. 3. A parasi o pozitie, o situatie, o stare; a se desprinde, a se elibera. ♢ Expr. A-si iesi din sarite (sau din fire, din rabdari, din pepeni, din tâtâni, din balamale) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A se abate de la o hotarâre, de la o decizie etc.; a încalca, a nu respecta. 4. A ajunge, a izbuti, a reusi (într-un anumit fel). A iesit primul. ♢ Loc. vb. A iesi biruitor (sau învingator) = a birui, a învinge. ♢ Expr. A-i iesi (cuiva ceva) dupa plac = a-i reusi (ceva cuiva) asa cum a dorit. Cum o iesi, (numai) sa iasa, exprima indiferenta sau resemnarea fata de un rezultat (nefavorabil) asteptat. ♦ A promova, a avansa, a ajunge. A iesit ofiter. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activitati etc.; a obtine un câstig material. ♦ (Despre calcule, socoteli) A da rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. 6. A se decolora; a se spalaci. – Lat. exire.
ieşire, IESÍRE, iesiri, s.f. I.1. Actiunea de a iesi si rezultatul ei. ♢ Registru de intrare si iesire = registru în care se înscriu hârtiile oficiale sosite sau expediate (într-o întreprindere sau institutie). ♢ Expr. Iesire la lumina = aparitie, publicare a unei scrieri. ♦ Anulare, stergere dintr-o evidenta (spre a trece în alta). ♢ Fig. Solutie aplicata pentru a scapa dintr-o situatie grea. 2. Atac, navala (din interiorul unei fortificatii etc. spre inamic). ♦ Fig. Manifestare necontrolata, violenta (prin vorbe) fata de cineva sau ceva; critica violenta (si nedreapta). II. (Concr.) 1. Loc (amenajat) prin care se iese dintr-o încapere, dintr-o curte etc. 2. Parte a unei retele electrice, a unui element de automatizare a unui sistem de transmisiune etc. pe unde sunt transferate, spre exterior, puterea sau semnalul, pe unde se leaga cu un circuit exterior etc. 3. (Electron.) Punct al unui sistem sau aparat prin care un semnal este transferat spre exterior; output (1). 4. (Inform.) Transferul informatiei din memoria calculatorului spre exterior; output (2). – V. iesi.
mansion, MANSIÓN s. n.. 1. (ant.) loc de popas pentru calatori si curieri oficiali de-a lungul unui drum în lumea romana. 2. (în evul mediu) parte a decorului unui teatru unde se desfasura succesiv actiunea fiecarei scene. (< fr. mansion, lat. mansio)
igienă, IGIÉNĂ s.f. 1. Ramura a medicinii care elaboreaza normele de aparare a sanatatii oamenilor si formele de aplicare a acestor norme pe baza studierii interdependentei si interactiunii dintre om si mediul înconjurator, a conditiilor de trai, precum si a relatiilor sociale si de productie. 2. Ansamblu de reguli si de masuri practicate pe care cineva le respecta pentru a-si pastra sanatatea. [Pr.: -gi-e-. – Var.: higiéna s.f.] – Din fr. hygiène.
igieniza, IGIENIZÁ, igienizez, vb. I. Tranz. A face sa devina igienic. [Pr.: -gi-e-] – Igiena + suf. -iza.
igienizat, IGIENIZÁT, -Ă, igienizati, -te, adj. Care a devenit igienic. [Pr.: -gi-e-] – V. igieniza.
manotermometru, MANOTERMOMÉTRU s. n. manometru prevazut cu o scara de temperatura. (< fr. manothermomètre)
ignitubular, IGNITUBULÁR, -Ă, ignitubulari, -e, adj. (Tehn.; despre cazane) Prevazut cu un cilindru prin care trec mai multe tuburi strabatute de flacara pentru vaporizarea apei. – Din fr. ignitubulaire.
ignora, IGNORÁ, ignorez, vb. I. Tranz. 1. A nu sti, a nu cunoaste ceva. 2. A neglija în mod voit ceva sau pe cineva, a nu lua în seama, a trece cu vederea, a face abstractie de... – Din fr. ignorer, lat. ignorare.
ignoranţă, IGNORÁNŢĂ s.f. 1. Lipsa de cunostinte (elementare), de învatatura; incultura. 2. (Înv.) Faptul de a ignora, de a nu sti ceva. – Din fr. ignorance.
ihneumon, IHNEUMÓN, ihneumoni, s.m. Mic mamifer carnivor din Africa si din Asia tropicala, cu coada lunga, amintind de nevastuica, usor de domesticit, utilizat la distrugerea serpilor si a soarecilor si considerat animal sfânt de vechii egipteni; mangusta (Herpestes ichneumon). [Pr.: -ne-u-] – Din fr. ichneumon.
fertilitate, FERTILITÁTE s.f. 1. Însusire a pamântului de a produce multe roade, de a asigura din belsug plantelor cultivate apa si substantele nutritive de care au nevoie; rodnicie, fecunditate. 2. Capacitate de a procrea. – Din fr. fertilité, lat. fertilitas, -atis.
ilic, ILÍC, ilice, s.n. Pieptar (taranesc) fara mâneci, cu revere, încheiat în fata, confectionat de obicei din postav rosu sau negru ori din dimie alba (si împodobita cu gaitane). – Din tc. yelek.
iliş, ILÍS, ilisuri, s.n. Impozit care se percepea în Moldova, în evul mediu, asupra cerealelor. – Din magh. élés "gustare".
iluminism, ILUMINÍSM s.n. 1. Miscare ideologica si culturala, antifeudala, desfasurata în perioada pregatirii si înfaptuirii revolutiilor din sec. XVII-XIX în tarile Europei, ale Americii de Nord si ale Americii de Sud si având drept scop crearea unei societati "rationale", prin raspândirea culturii, a "luminilor" în mase; luminism2. 2. Conceptie religioasa care sustine existenta inspiratiilor directe de la divinitate. – Din fr. illuminisme.
manipula, MANIPULÁ vb. tr. 1. a mânui, a manevra. 2. a antrena, prin mijloace de influentare psihica, un grup uman, o comunitate sau o masa de oameni la actiuni al caror scop apartine unei vointe straine de interesele lor; a influenta opinia publica prin mass-media sau prin alte metode persuasive. (< fr. manipuler)
ilustrator, ILUSTRATÓR, -OÁRE, ilustratori, -oare, s.m. si f. Artist plastic care executa ilustratiile unei carti, ale unei reviste etc.; desenator de carte. – Din fr. illustrateur.
inacomodabil, INACOMODÁBIL, -Ă adj. Care nu se poate acomoda (cu o situatie, cu cineva). [Cf. fr. inaccommodable].
inactiva, INACTIVÁ vb. I. tr. A face ceva sa devina inactiv, sa nu poata reactiona; a anihila, a suprima un agent biologic; a neutraliza. [Cf. fr. inactiver, it. inattivare].
inactivism, INACTIVÍSM s.n. Accentuare a atitudinii inactive, mod de viata care evita întâmplarile lumii din afara. [< germ. Inaktivismus].
ilustraţie, ILUSTRÁŢIE, ilustratii, s.f. 1. Imagine desenata sau fotografiata destinata sa explice sau sa completeze un text. ♢ Ilustratie de carte = gen al graficii prin care se prezinta tipuri sau momente esentiale ale unui text literar si având, uneori, si rol ornamental. 2. (În sintagma) Ilustratie muzicala = a) acompaniament, fond muzical sau efecte sonore care însotesc un film mut, un spectacol de teatru, o evocare literara etc.; b) fragmente sau bucati muzicale executate ca exemplificari la o expunere de specialitate. [Var.: ilustratiúne s.f.] – Din fr. illustration, lat. illustratio.
imagina, IMAGINÁ, imaginez, vb. I. Tranz. A-si închipui ceva; p. ext. a concepe, a crea, a inventa, a nascoci. – Din fr. imaginer, lat. imaginari.
manifestaţie, MANIFESTÁŢIE s. f. demonstratie de masa pentru a arata aprobarea, atasamentul sau protestul fata de un eveniment (o personalitate). (< fr. manifestation)
manifestare, MANIFESTÁRE s. f. 1. actiunea de a (se) manifesta. 2. exteriorizare, exprimare a gândurilor, a sentimentelor etc.; semn revelator, dovada, indiciu. ♢ spectacol. (< manifesta)
imaterializa, IMATERIALIZÁ, imaterializez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) face imaterial, a deveni imaterial. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. immatérialiser.
imaterializat, IMATERIALIZÁT, -Ă, imaterializati, -te, adj. Care a devenit imaterial. [Pr.: -ri-a-] – V. imaterializa.
imediat, IMEDIÁT adv., IMEDIÁT, -Ă, imediati, -te, adj. 1. Adv. Fara întârziere, numaidecât, îndata, acum, acusi, acusica. 2. Adj. Care urmeaza sa se produca fara întârziere; care este de prima necesitate sau urgenta; care se afla la o distanta foarte mica de cineva sau de ceva. [Pr.: -di-at] – Din fr. immédiat, lat. immediatus.
manifest, MANIFÉST, -Ă I. adj. (si adv.) vadit, evident, vizibil. II. s. n. 1. declaratie cu caracter program prin care de un guvern, un suveran, un partid politic, o grupare literara etc. îsi fac cunoscute public intentiile, profesiunea de credinta. ♢ text politic raspândit în scop de agitatie. 2. document de transport în care se înscriu marfurile încarcate pe o nava. ♢ lista a pasagerilor si bagajelor îmbarcate pe o (aero)nava sau alt mijloc de transport. (< fr. manifeste, lat. manifestum)
iminent, IMINÉNT, -Ă, iminenti, -te, adj. Care este gata sa se produca, sa se întâmple (si nu se poate amâna sau evita); inevitabil. – Din fr. imminent, lat. imminens, -ntis.
imita, IMITÁ, imít, vb. I. Tranz. 1. A adopta întocmai felul de gândire, de comportare etc. al cuiva; a lua pe cineva ca de exemplu. ♦ A reproduce felul de a vorbi, de a cânta sau gesturile caracteristice ale cuiva. 2. A lua ca model opera sau felul de a lucra al unui artist, al unui scriitor etc. ♦ A reproduce cu fidelitate; a copia. – Din fr. imiter, lat. imitari.
imitator, IMITATÓR, -OÁRE, imitatori, -oare, s.m. si f. Persoana care imita pe cineva sau ceva. – Din fr. imitateur.
imn, IMN, imnuri, s.n. Poezie sau cântec solemn compus pentru preamarirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou (legendar) etc. ♦ Spec. Cântec religios de preamarire a divinitatii. ♦ Spec. Cântec solemn aparut o data cu formarea statelor nationale si adoptat oficial ca simbol al unitatii nationale de stat. – Din fr. hymne, lat. hymnus.
imobiliza, IMOBILIZÁ, imobilizez, vb. I. Tranz. A aduce pe cineva sau ceva în stare de nemiscare, de neclintire, a face sa nu se mai poata misca, sa nu mai poata actiona. ♦ A investi mari disponibilitati într-o întreprindere, într-o afacere (scotându-le din circuitul normal). – Din fr. immobiliser.
impacienta, IMPACIENTÁ, impacientez, vb. I. Refl. (Livr.) A-si pierde rabdarea, a deveni nerabdator. ♦ A se îngrijora, a se nelinisti. [Pr.: -ci-en-] – Din fr. impatienter.
manie, MANÍE1 s. f. boala mintala manifestata prin dispozitie euforica, succesiune rapida si incoerenta a ideilor. ♢ obsesie, preocupare exclusiva pentru ceva; ciudatenie, toana. (< ngr. manie, fr. manie)
impact, IMPÁCT, impacturi, s.n. 1. (Livr.) Ciocnire a doua sau mai multor corpuri. 2. Influenta, înrâurire a unei idei, a unei lucrari etc. asupra unei persoane, asupra evenimentelor etc. 3. Soc; surpriza. – Din fr. impact, lat. impactus.
impas, IMPÁS, impasuri, s.n. Situatie dificila în care se afla cineva si din care nu stie cum sa iasa. – Din fr. impasse.
impenetrabil, IMPENETRÁBIL, -Ă, impenetrabili, -e, adj. 1. Care nu lasa sa treaca ceva prin el. ♦ Prin care nu se poate patrunde cu privirea; de nepatruns. ♦ Fig. De neînteles, de nepatruns; ascuns. Sentimente impenetrabile. ♦ Fig. Care îsi ascunde gândurile sau sentimentele; care nu tradeaza starile sufletesti. Persoana, fizionomie impenetrabila. 2. (Fiz.) Care ocupa un asemenea spatiu încât exclude de acolo prezenta oricarui alt corp. – Din fr. impénétrable, lat. impenetrabilis.
maniac, MANIÁC, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de o manie; (om) preocupat în mod exagerat de ceva; tipicar. (< fr. maniaque)
impermeabiliza, IMPERMEABILIZÁ, impermeabilizez, vb. I. Tranz. si refl. A face sau a deveni impermeabil. [Pr.: -me-a-] – Din fr. imperméabiliser.
impermeabilizat, IMPERMEABILIZÁT, -Ă, impermeabilizati, -te, adj. Care a devenit impermeabil, care este impermeabil. [Pr.: -me-a-] – V. impermeabiliza.
impersonaliza, IMPERSONALIZÁ, impersonalizez, vb. I. Tranz. (Lit.) A face ca stilul sa devina impersonal, obiectiv. – Din engl. impersonalize.
impersonalizat, IMPERSONALIZÁT, -Ă, impersonalizati, -te, adj. Care a devenit impersonal. – V. impersonaliza.
impetraţie, IMPETRÁŢIE s.f. (Livr.) Actiune, interventie prin care cineva obtine o favoare, un beneficiu. – Din lat. impetratio, fr. impétration.
impietate, IMPIETÁTE, impietati, s.f. Lipsa de respect fata de ceva considerat sfânt; p. gener. atitudine jignitoare, lipsita de respect fata de cineva sau de ceva care merita întreaga consideratie; sacrilegiu. [Pr.: -pi-e-] – Din fr. impiété, lat. impietas, -atis.
impiu, IMPÍU, -ÍE, impii, adj. (Livr.) Care este lipsit de evlavie (religioasa) sau de afectiune plina de respect. – Din lat. impius, fr. impie.
implica, IMPLICÁ, implíc, vb. I. Tranz. 1. (La pers. 3) A atrage dupa sine, a include; a avea ceva drept consecinta. 2. A amesteca pe cineva într-o afacere neplacuta, într-un proces etc. – Din fr. impliquer, lat. implicare.
implicaţie, IMPLICÁŢIE, implicatii, s.f. Idee, fapt urmând în mod implicit din altul sau aparând ca o consecinta imediata a acestuia. ♦ (Log.) Relatie între doua concepte în care adevarul ori falsitatea unui concept atrage dupa sine cu necesitate adevarul ori falsitatea celuilalt concept. – Din fr. implication, lat. implicatio.
implicit, IMPLICÍT, -Ă, impliciti, -te, adj. (Adesea adverbial) Care este inclus, continut în altceva (fara a mai fi exprimat direct); care se întelege de la sine. – Din fr. implicite, lat. implicitus.
implora, IMPLORÁ, implór, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva staruitor, cu desperare (si cu umilinta). – Din fr. implorer, lat. implorare.
impopularitate, IMPOPULARITÁTE s.f. (Rar) Lipsa de popularitate a cuiva sau a ceva; nepopularitate. – Din fr. impopularité.
importa, IMPORTÁ2, pers. 3 impórta, vb. I. Tranz. si intranz. A prezenta importanta, interes pentru cineva. – Din fr. importer.
importanţă, IMPORTÁNŢĂ s.f. Faptul de a fi important, caracterul unui lucru important; însemnatate; semnificatie. ♢ Loc. adv. Cu importanta = cu convingerea (nejustificata) ca spune sau face ceva important; cu înfumurare. ♢ Expr. A-si da importanta = a se îngâmfa, a se crede om de seama, superior. Plin de importanta = înfumurat, îngâmfat, încrezut. – Din fr. importance.
importuna, IMPORTUNÁ, importunez, vb. I. Tranz. (Livr) A plictisi sau a stingheri pe cineva cu staruintele sau cu prezenta sa. – Din fr. importuner.
importunitate, IMPORTUNITÁTE s.f. (Livr.) Staruinta, atitudine, prezenta care plictiseste sau stinghereste pe cineva. – Din fr. importunité, lat. importunitas, -atis.
imposibil, IMPOSÍBIL, -Ă, imposibili, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care nu e posibil, care nu se poate îndeplini; irealizabil. ♦ Extrem de greu, de dificil. O munca imposibila. ♦ (Fam.; despre oameni) Nesuferit, insuportabil. 2. S.n. Ceea ce este (aproape) cu neputinta de realizat. ♢ Expr. A face imposibilul = a face tot ceea ce îi sta în putinta pentru a realiza ceva. ♦ (Adverbial) Cu neputinta, nici într-un caz, cu nici un pret. – Din fr. impossible, lat. impossibilis.
imposibilitate, IMPOSIBILITÁTE, imposibilitati, s.f. Caracterul sau situatia a ceea ce este imposibil; faptul de a nu putea face ceva; neputinta. – Din fr. impossibilité, lat. impossibilitas, -atis.
impozita, IMPOZITÁ, impozitez, vb. I. Tranz. A impune (3). ♦ A prevedea perceperea unui impozit. – Din impozit.
impresie, IMPRÉSIE, impresii, s.f. Efect lasat în constiinta omului de lucruri sau de întâmplari din jurul lui cu care vine în contact; (la pl.) gânduri, imagini întiparite în amintire. ♢ Expr. A da (sau a face, a lasa) impresia ca... = a) a determina pe cineva sa-si formeze o parere despre cineva sau ceva; b) a parea ca... A face (sau a produce) impresie (asupra cuiva) = a atrage atentia (cuiva) asupra sa sau asupra actelor sale, a face efect, a impresiona. (A fi) sub impresia... = (a fi) stapânit de imaginile sau de amintirile unei întâmplari traite. ♦ Senzatie; parere. ♢ Expr. A avea impresia ca... = a banui, a crede, a presupune ca... ♦ (La pl.) Puncte de vedere, aprecieri (fugitive) asupra unui fapt, asupra unei întâmplari etc. ♦ (În forma impresiune) Urma, amprenta a desenului papilar al degetelor, palmelor si talpilor picioarelor. [Var.: (înv.) impresiúne s.f.] – Din fr. impression, lat. impressio, -onis.
manevrier, MANEVRIÉR, -Ă I. adj. (despre unitati militare, avioane etc.) care executa manevre cu dibacie, usor. II. s. m. 1. (mar.) cel care executa corect manevrele cu nava. 2. cel care stie sa manevreze cu abilitate (în politica). (< fr. manoeuvrier)
impresie, IMPRÉSIE, impresii, s.f. Efect lasat în constiinta omului de lucruri sau de întâmplari din jurul lui cu care vine în contact; (la pl.) gânduri, imagini întiparite în amintire. ♢ Expr. A da (sau a face, a lasa) impresia ca... = a) a determina pe cineva sa-si formeze o parere despre cineva sau ceva; b) a parea ca... A face (sau a produce) impresie (asupra cuiva) = a atrage atentia (cuiva) asupra sa sau asupra actelor sale, a face efect, a impresiona. (A fi) sub impresia... = (a fi) stapânit de imaginile sau de amintirile unei întâmplari traite. ♦ Senzatie; parere. ♢ Expr. A avea impresia ca... = a banui, a crede, a presupune ca... ♦ (La pl.) Puncte de vedere, aprecieri (fugitive) asupra unui fapt, asupra unei întâmplari etc. ♦ (În forma impresiune) Urma, amprenta a desenului papilar al degetelor, palmelor si talpilor picioarelor. [Var.: (înv.) impresiúne, -i s.f.] – Din fr. impression, lat. impressio, -onis.
manevră, MANÉVRĂ s. f. 1. manevrare. 2. (pl.) pregatire tactica a trupelor terestre sau a flotei în conditii asemanatoare cu cele de pe câmpul de lupta. 3. totalitatea operatiilor de compunere si de descompunere a treburilor, de conducere a unei nave etc. 4. parâma la fixarea si manevrarea velelor, la legarea catargelor etc. 5. (fig.) uneltire, intriga, masinatie. (< fr. manoeuvre)
imprevizibil, IMPREVIZÍBIL, -Ă, imprevizibili, -e, adj. Care nu poate fi prevazut. – Din fr. imprévisible.
imprevizibilitate, IMPREVIZIBILITÁTE s.f. Caracterul a ceea ce este imprevizibil. – Din fr. imprévisibilité.
manevrabil, MANEVRÁBIL, -Ă adj. care poate fi manevrat. (< fr. manoeuvrable)
manevrabilitate, MANEVRABILITÁTE s. f. însusire a unei nave, a unui vehicul de a fi manevrat. (< fr. manoevrabilité)
manevra, MANEVRÁ vb. I. intr. 1. (despre trenuri) a executa o manevra (3). 2. (despre trupe) a executa diferite miscari tactice. 3. (fig.) a unelti. II. tr. 1. a conduce, a pune în miscare o nava. 2. a mânui, a folosi (fonduri, bani). (< fr. manoeuvrer)
improbant, IMPROBÁNT, -Ă, improbanti, -te, adj. (Rar) Care nu probeaza ceva, care nu are valoare de proba; incert, nesigur. – Din fr. improbant.
impropriu, IMPRÓPRIU, -IE, improprii, adj. 1. (Despre cuvinte, expresii etc.; adesea adverbial) Care nu este propriu, potrivit, corect sau indicat. 2. Necorespunzator, nerecomandabil, neindicat (pentru ceva). – Din fr. impropre, lat. improprius.
improviza, IMPROVIZÁ, improvizez, vb. I. Tranz. A compune, a alcatui (ocazional) repede, pe nepregatite o poezie, un discurs, o compozitie muzicala etc.; a face, a confectiona, a construi ceva la repezeala, din ce se gaseste (si provizoriu). – Din fr. improviser.
imprudenţă, IMPRUDÉNŢĂ, imprudente, s.f. Lipsa de prudenta; nesocotinta; neprevedere. ♦ Fapta, vorba etc. nesocotita, riscanta. – Din fr. imprudence, lat. imprudentia.
impune, IMPÚNE, impún, vb. III. 1. Tranz. A face ca o idee, o masura, o directiva etc. sa fie acceptate si urmate; a face necesara îndeplinirea unei actiuni; a constrânge pe cineva sa accepte, sa faca ceva; a obliga. 2. Intranz. A insufla cuiva respect, stima. ♦ Tranz. A face ca cineva sa devina respectat, stimat sau temut. ♦ Refl. A capata prestigiu, a se afirma; a învinge, a birui. 3. Tranz. A supune pe cineva unui impozit. – Din lat. imponere (refacut dupa pune; cu sensuri dupa fr. imposer).
impunitate, IMPUNITÁTE s.f. Scutire de pedeapsa a unui infractor din cauza unor împrejurari speciale, prevazute de lege. – Din fr. impunité, lat. impunitas, -atis.
impur, IMPÚR, -Ă, impuri, -e, adj. 1. Care nu este pur; murdar. ♦ Fig. Corupt, murdar. 2. (Chim.) Amestecat cu alta substanta (nevaloroasa). – Din fr. impur, lat. impurus.
impurificat, IMPURIFICÁT, -Ă, impurificati, -te, adj. Care a devenit impur. – V. impurifica.
imputa, IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. si refl. impers. 1. A (i se) reprosa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva raspunzator de o paguba adusa unei institutii, întreprinderi (unde lucreaza), obligându-l la despagubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.
imunitate, IMUNITÁTE s.f. 1. Rezistenta a organismului fata de actiunea microbilor patogeni sau a produsilor toxici ai acestora. 2. (În societatea medievala) Privilegiu acordat sau recunoscut la cerere, printr-un act al monarhului, stapânilor de pamânt de a judeca, de a strânge impozite, de a ridica la oaste etc. pe domeniile lor, fara amestecul reprezentantilor puterii centrale. 3. Ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se bucura unele categorii de persoane. ♢ Imunitate parlamentara = situatie de care se bucura membrii unei adunari legislative de a nu putea fi urmariti sau arestati fara aprobarea organului din care fac parte. Imunitate diplomatica = inviolabilitate juridica de care se bucura reprezentantii diplomatici, familiile lor etc. – Din fr. immunité, lat. immunitas, -atis.
imuniza, IMUNIZÁ, imunizez, vb. I. Tranz. si refl. A face sau a deveni imun în urma unui tratament sau prin faptul ca a avut în trecut aceeasi boala la care este expus în prezent. – Din fr. immuniser.
imunizat, IMUNIZÁT, -Ă, imunizati, -te, adj. Care a devenit imun. – V. imuniza.
imunoprofilaxie, IMUNOPROFILAXÍE, imunoprofilaxii, s.f. Prevenire a unei boli contagioase prin imunizare cu vaccinuri, seruri specifice etc. – Din fr. immunoprophylaxie.
inmemoriam, IN MEMÓRIAM adv. În memoria (cuiva), în amintirea (cuiva sau a ceva). – Expr. lat.
inactiva, INACTIVÁ, inactivez, vb. I. Tranz. 1. A face sa devina inactiv; a anihila, a suprima. 2. (Chim.) A face sa nu reactioneze; a neutraliza. – Din fr. inactiver.
mandibulate, MANDIBULÁTE s. n. pl. subîncrengatura a artropodelor prevazute cu mandibule. (< fr. mandibulates)
inactivat, INACTIVÁT, -Ă, inactivati, -te, adj. Care a devenit inactiv. – V. inactiva.
inactivism, INACTIVÍSM s.n. (Rar) Accentuare a atitudinii inactive; mod de viata care evita contactul cu lumea exterioara. – Din germ. Inaktivismus.
inacuzabil, INACUZÁBIL, -Ă, inacuzabili, -e, adj. Care nu poate fi acuzat; nevinovat. – Din fr. inaccusable.
inamovibil, INAMOVÍBIL, -Ă, inamovibili, -e, adj. Care nu poate fi transferat, înlocuit sau destituit din functie. ♦ (Despre o functie) Din care nu poate fi destituit cineva. – Din fr. inamovible.
inapreciabil, INAPRECIÁBIL, -Ă, inapreciabili, -e, adj. (Livr.) Care, datorita calitatilor deosebite, nu poate fi pretuit, evaluat; inestimabil. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. inappréciable.
inapt, INÁPT, -Ă, inapti, -te, adj. Nepotrivit pentru o anumita sarcina, slujba etc.; lipsit de putere, de forta (fizica) de a face ceva. – Din fr. inapte.
incapabil, INCAPÁBIL, -Ă, incapabili, -e, adj. (Adesea substantivat) Care nu este capabil sa faca ceva; p. ext. nepriceput. ♦ Lipsit de capacitatea legala de a se bucura de anumite drepturi. – Din fr. incapable.
incapacitate, INCAPACITÁTE s.f. Lipsa de capacitate, neputinta de a face ceva; p. ext. nepricepere. ♦ Stare, situatie a unei persoane care nu are capacitatea legala de a se bucura de anumite drepturi. – Din fr. incapacité.
incendia, INCENDIÁ, incendiez, vb. I. Tranz. A da foc, a provoca un incendiu (cu scopul de a distruge). ♦ Fig. A atâta la razboi, la revolta, a îndemna la actiuni violente. [Pr.: -di-a] – Din fr. incendier.
incipit, ÍNCIPIT s.n. Formula introductiva dintr-o carte tiparita sau dintr-un manuscris antic sau medieval, care cuprindea titlul lucrarii si numele autorului. – Din lat. [hic] incipit "aici începe".
mandat, MANDÁT s. n. 1. împuternicire data cuiva de catre o persoana sau o autoritate de a vorbi ori de a lucra în numele sau. o teritoriu sub ~ = forma de administrare a fostelor colonii, încredintate dupa primul razboi mondial spre administrare altor state. 2. functie, putere pe care o detine un membru ales de o adunare. 3. act procedural prin care cineva este chemat în fata justitiei sau încarcerat. 4. ordin de plata dat de un deponent de fonduri depozitarului sau. o ~ postal = formular-tip pentru expedierea banilor prin posta. (< fr. mandat, germ. Mandat)
incomensurabil, INCOMENSURÁBIL, -Ă, incomensurabili, -e, adj. 1. Care nu poate fi masurat; foarte mare, nemasurat, nelimitat. ♦ Care nu poate fi evaluat, care este foarte valoros. 2. (Mat.; despre marimi) Care nu au o unitate de masura comuna, care sa se cuprinda de un numar întreg de ori în fiecare dintre ele. – Din fr. incommensurable.
incomensurabilitate, INCOMENSURABILITÁTE s.f. 1. Însusirea de a fi incomensurabil (1) din cauza dimensiunilor foarte mari. ♦ Imposibilitate de evaluare din cauza valorii prea mari. 2. (Mat.) Caracteristica a unor marimi de a fi incomensurabile (2). – Din fr. incommensurabilité.
incompatibil, INCOMPATÍBIL, -Ă, incompatibili, -e, adj. Care nu poate exista simultan cu altceva, care nu este compatibil cu altceva; necompatibil. ♦ (Despre functii, profesiuni etc.) Care se afla în raport de incompatibilitate una fata de alta. – Din fr. incompatible.
incompatibilitate, INCOMPATIBILITÁTE s.f. 1. Faptul de a fi incompatibil; nepotrivire, necompatibilitate. 2. Interzicere (prevazuta de lege) de a cumula doua functii, doua atributii care, prin caracterul lor, sunt contradictorii. 3. (Med.) Termen folosit de obicei în legatura cu transfuziile de sânge pentru a arata o nepotrivire de grup sangvin. 4. (Mat.) Caracteristica a unui sistem de ecuatii sau inecuatii de a fi incompatibil. – Din fr. incompatibilité.
incompetent, INCOMPETÉNT, -Ă, incompetenti, -te, adj. Care nu este competent; care nu are dreptul sau caderea de a face ceva; necompetent. ♦ (Despre un organ de stat) Care nu are puterea legala de a judeca, cerceta sau rezolva o anumita problema. – Din fr. incompétent.
incongruent, INCONGRUÉNT, -Ă, incongruenti, -te, adj. Care nu este congruent, care nu se potriveste, care nu este în concordanta cu ceva; nepotrivit, neconcordant. [Pr.: -gru-ent] – Din lat. incongruens, -ntis, it. incongruente.
incredul, INCREDÚL, -Ă, increduli, -e, adj. (Rar) Care nu crede usor ceva, care este greu de convins; neîncrezator. – Din fr. incrédule, lat. incredulus.
inculpa, INCULPÁ, incúlp, vb. I. Tranz. A învinui, a acuza pe cineva (în fata unei instante judecatoresti). – Din fr. inculper, lat. inculpare.
mandant, MANDÁNT s. m. cel care împuterniceste pe cineva sa-l reprezinte în anumite activitati (comerciale). (< fr. mandant)
incumba, INCUMBÁ, pers. 3 incúmba, vb. I. Intranz. (Despre sarcini, obligatii) A se impune, a reveni cuiva. – Din fr. incomber, lat. incumbere.
incurabil, INCURÁBIL, -Ă, incurabili, -e, adj. (Despre boli) Care nu poate fi vindecat, fara leac; (despre fiinte) care sufera de o boala nevindecabila, p. ext. de un defect moral ce nu (mai) poate fi vindecat. – Din fr. incurable.
incursiune, INCURSIÚNE, incursiuni, s.f. 1. (Mil.) Actiune de cercetare, de mica amploare, executata prin surprindere pe teritoriul inamicului de catre un grup de militari, în scopul obtinerii unor informatii, distrugerii unor obiective, capturarii de prizonieri, de documente etc. ♦ (Sport) Patrundere în portiunea de teren a adversarului. 2. Fig. Cercetare, studiu facut de cineva într-un subiect strain de preocuparile obisnuite, de tema tratata. [Pr.: -si-u-] – Din fr. incursion, lat. incursio, -onis.
indemniza, INDEMNIZÁ, indemnizez, vb. I. Tranz. (Rar) A despagubi (pe cineva) de cheltuieli. – Din fr. indemniser.
independent, INDEPENDÉNT, -Ă, independenti, -te, adj. Care nu depinde de cineva sau de ceva; (despre un popor, un stat) care se bucura de independenta, liber2, autonom. ♢ Loc. prep. Independent de... = fara a tine seama de..., indiferent de... 2. (Despre oameni si manifestarile lor) Care se bizuie pe puterile proprii, cu initiativa personala. – Din fr. indépendant.
index, ÍNDEX, (1) indexuri, s.n., (2) indecsi, s.m. 1. S.n. Lista alfabetica sau pe materii pusa la sfârsitul sau la începutul unei carti sau aparuta în volum separat, cuprinzând materiile, autorii sau cuvintele continute în ea, cu indicarea paginilor (si a volumelor) unde se gasesc; indice (5). ♢ Index bibliografic = lucrare de îndrumare bibliografica, cuprinzând lista principalelor scrieri privitoare la o problema, însotita uneori de adnotari asupra continutului lor. ♢ Expr. A pune la index = a) a trece o carte în lista cartilor interzise; b) fig. (fam.) a socoti, a trata pe cineva ca nedemn, nevrednic sau primejdios. 2. S.m. Degetul aratator. [Acc. si: (2) indéx] – Din lat., fr. index.
indica, INDICÁ, indíc, vb. I. Tranz. 1. A arata pe cineva sau ceva; a face cunoscut, a semnala. 2. A recomanda, a prescrie (tratamente, medicamente etc.). – Din fr. indiquer, lat. indicare.
indicativ, INDICATÍV, -Ă, indicativi, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Rar) Care indica, care îndruma. 2. Adj. (Gram.; în sintagma) Mod indicativ (si substantivat, n.) = mod personal care exprima, de obicei, o actiune prezentata de catre vorbitor ca reala. 3. S.n. Tot ceea ce serveste pentru a indica ceva. 4. S.n. Denumire conventionala atribuita unitatilor militare, comandantilor si unor ofiteri din statele-majore în scopul pastrarii secretului si pentru a nu fi recunoscute de inamic. 5. S.n. Semnal de identificare la începutul sau sfârsitul programului (de radio si de televiziune). ♢ Indicativ de apel = apelativ conventional format din litere sau cifre al unei statii de radioemisie care permite ca aceasta sa fie distinsa de alte statii sau sa fie chemata. – Din fr. indicatif, lat. indicatiws.
indiferent, INDIFERÉNT, -Ă, indiferenti, -te, adj. 1. Care nu arata nici un fel de interes (pentru cineva sau ceva); nepasator, impasibil. 2. Care nu prezinta nici o însemnatate, care nu trezeste interes. ♢ Loc. conj. Indiferent daca... = fara a acorda importanta faptului ca...; fie ca... ♢ Loc. prep. Indiferent de... = fara a tine seama de..., oricare ar fi... – Din fr. indifférent, lat. indifferens, -ntis.
indiferenţă, INDIFERÉNŢĂ s.f. Starea, atitudinea celui indiferent; lipsa de interes fata de cineva sau de ceva; nepasare, impasibilitate, insensibilitate; raceala. – Din fr. indifférence, lat. indifferentia.
indignare, INDIGNÁRE, indignari, s.f. 1. Faptul de a (se) indigna. 2. Revolta sufleteasca amestecata cu amaraciune, mânie si dispret, provocata de o fapta nedemna, nedreapta sau rusinoasa; indignatiune. – V. indigna.
indignat, INDIGNÁT, -Ă, indignati, -te, adj; Care este cuprins de indignare; revoltat. – V. indigna.
indirect, INDIRÉCT, -Ă, indirecti, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este direct, care se produce, apare sau se obtine prin mijlocirea cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.; în sintagmele) Stil indirect sau vorbire indirecta = procedeu sintactic de redare a spuselor sau gândurilor cuiva prin subordonarea comunicarii fata de un verb sau de un alt cuvânt de declaratie, caracterizat prin prezenta în numar mare a elementelor de relatie, prin lipsa afectivitatii etc. Complement indirect = parte de propozitie asupra careia se rasfrânge în chip indirect (1) actiunea verbului. Propozitie completiva indirecta = propozitie care îndeplineste în fraza functia de complement indirect. 3. (Fin.; în sintagma) Impozit indirect = impozit inclus în pretul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.; în sintagma) Tragere indirecta = tragere asupra unor tinte care nu se vad, dirijata cu ajutorul unor calcule matematice. – Din fr. indirect, lat. indirectus.
indiscreţie, INDISCRÉŢIE, indiscretii, s.f. Faptul de a destainui secretele încredintate de cineva; p. ext. lipsa de masura în vorba, lipsa de discernamânt. ♦ Fapta lipsita de delicatete, de rezerva; nedelicatete, grosolanie. [Var.: indiscretiúne s.f.] – Din fr. indiscrétion, lat. indiscretio, -onis.
indiscutabil, INDISCUTÁBIL, -Ă, indiscutabili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care nu poate stârni obiectii; incontestabil, neîndoielnic, evident, sigur. – Din fr. indiscutable.
individualiza, INDIVIDUALIZÁ, individualizez, vb. I. Tranz. A scoate în evidenta trasaturile specifice ale unei persoane, ale unui fapt, ale unei situatii etc. ♦ A considera pe cineva sau ceva în mod individual, a-i da un caracter propriu, facându-l sa se deosebeasca de ceilalti. ♦ A determina un lucru prin caracterele sale individuale. [Pr.: -du-a-] – Din fr. individualiser.
induce, INDÚCE, indúc, vb. III. Tranz. 1. A împinge, a îndemna pe cineva sa faca un lucru. ♢ Expr. A induce în eroare = a însela, a amagi. ♦ (Log.) A face un rationament inductiv. 2. A produce un câmp electric prin inductie electromagnetica. [Part. indus] – Din lat. inducere (cu sensuri dupa fr. induire).
inductor, INDUCTÓR, -OÁRE, inductori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. (Despre procese fizice) Care produce sau influenteaza un alt proces, cu care evolueaza concomitent. Forta inductoare. 2. S.n. Organ al unei masini electrice, al unui aparat electric etc. care produce fluxuri magnetice inductoare. 3. S.n. Mic generator de curent alternativ, cu magneti permanenti, actionat manual si folosit în instalatiile telefonice pentru producerea semnalului de apel. – Din fr. inducteur.
indus, INDÚS, -Ă, indusi, -se, adj., s.n. 1. Adj. (Despre fenomene fizice) Care este produs sau influentat de un alt proces fizic cu care evolueaza concomitent. ♦ (Despre tensiuni electromotoare si curenti electrici) Care se produce prin inductie electromagnetica. 2. S.n. Parte componenta a unui sistem electromagnetic în care se produc tensiunile electromotoare induse de câmpul magnetic al inductorului. – V. induce.
manadă, MANÁDĂ s. f. (în Spania medievala) trupa de oameni înarmati condusa de rege sau de un om bogat. (< sp. manada)
inel, INÉL, inele, s.n. 1. Cerc mic de metal (pretios, cu pietre scumpe) care se poarta ca podoaba pe deget. ♢ Inel de logodna = verigheta. ♢ Expr. Tras (ca) prin(tr-un) inel = cu talia subtire; zvelt. ♢ Inelul lui Saturn = cerc luminos care înconjura planeta Saturn. 2. Obiect în forma de cerc, având diverse întrebuintari practice; veriga, belciug. ♦ (La pl.) Aparat de gimnastica format din doua cercuri atârnate fiecare de câte o frânghie la o anumita distanta de pamânt si la care gimnastul executa exercitii tinându-se de ele; p. ext. proba sportiva care se executa la acest aparat. 3. Artera de circulatie, cu traseu circular sau poligonal, care înconjura o localitate si leaga capetele soselelor exterioare care conduc la aceasta localitate. 4. (La pl.) Zone inelare concentrice care se observa într-o sectiune transversala facuta în tulpina sau radacina plantelor lemnoase si care indica vârsta acestora si cresterea lor în grosime. ♦ Striuri concentrice pe solzii, operculele si alte formatii osoase ale pestilor, care permit evaluarea vârstei acestora. 5. Fiecare dintre segmentele din care este alcatuit corpul unor viermi. – Lat. anellus.
ineluctabil, INELUCTÁBIL, -Ă, ineluctabili, -e, adj. (Livr.) Care este de neînlaturat, care nu poate fi împiedicat; inevitabil, neeluctabil. – Din fr. inéluctable, lat. ineluctabilis.
inerent, INERÉNT, -Ă, inerenti, -te, adj. (Adesea adverbial) Care face parte integranta din ceva, care constituie un element nedespartit de un lucru sau de o fiinta, care apartine în mod firesc la ceva. – Din fr. inhérent, lat. inhaerens, -ntis.
inevaluabil, INEVALUÁBIL, -Ă, inevaluabili, -e, adj. (Livr.) De nepretuit; inestimabil. [Pr.: -lu-a-] – Din fr. inévaluable.
inevitabil, INEVITÁBIL, -Ă, inevitabili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care nu poate fi evitat, care este de neînlaturat, de neocolit; ineluctabil, fatal. – Din fr. inévitable, lat. inevitabilis.
inevitabilitate, INEVITABILITÁTE s.f. Faptul de a fi inevitabil. – Din fr. inévitabilité.
inexact, INEXÁCT, -Ă, inexacti, -te, adj. (Adesea adverbial) Care nu este exact; neadevarat, neexact, gresit, incorect. ♦ (Despre oameni) Care nu este punctual. – Din fr. inexact.
inexactitate, INEXACTITÁTE, inexactitati, s.f. Lipsa de exactitate, neexactitate; (concr.) afirmatie inexacta, greseala, eroare, neadevar. ♦ Lipsa de punctualitate. – In1- + exactitate sau inexact + suf. -itate.
infamie, INFAMÍE, infamii, s.f. Caracterul a ceea ce este infam; (concr.) fapta sau vorba infama; ticalosie, josnicie, mârsavie. ♢ Expr. A tintui (sau a pune pe cineva) la stâlpul infamiei = a supune (pe cineva) oprobriului public; a condamna, a înfiera (pe cineva). – Din fr. infamie, lat. infamia.
inferioritate, INFERIORITÁTE, inferioritati, s.f. Faptul de a fi inferior; stare a ceea ce este inferior; slabiciune, scadere, dezavantaj (în comparatie cu altceva). [Pr.: -ri-o-] – Din fr. infériorité.
infidel, INFIDÉL, -Ă, infideli, -e, adj. 1. Care nu este fidel; nestatornic, necredincios în sentimente, care îsi calca angajamentele fata de cineva, nefidel; (despre soti) care calca credinta conjugala. 2. Inexact, care nu exprima adevarul, realitatea. – Din fr. infidèle, lat. infidelis.
infidelitate, INFIDELITÁTE, (2) infidelitati, s.f. 1. Lipsa de fidelitate, de credinta; nestatornicie în sentimente, nefidelitate; spec. încalcare a credintei conjugale. 2. (Concr.) Fapta care dovedeste nestatornicia în dragoste. 3. Inexactitate, neadevar. – Din fr. infidélité, lat. infidelitas, -atis.
infiltra, INFILTRÁ, infiltrez, vb. I. Refl. (Despre lichide, la pers.3) A patrunde si a curge, a trece, a strabate, a se strecura treptat într-un mediu poros. ♦ Tranz. si refl. Fig. A patrunde sau a face sa patrunda undeva, a (se) strecura pe nesimtite, neobservat. [Var.: înfiltrá vb. I] – Din fr. infiltrer.
infiltrat, INFILTRÁT2, -Ă, infiltrati, -te, adj. 1. Care a patruns undeva (neobservat). 2. (În sintagma) Ţesut infiltrat = tesut în care s-au acumulat elemente celulare pentru a combat un agent vatamator (microbian). – V. infiltra.
infirma, INFIRMÁ, infírm, vb. I. Tranz. A anula, a respinge, a declara nevalabil; a dovedi ca neadevarat, nefundat. ♦ A desfiinta un act (sau o masura) ca fiind nelegal sau netemeinic; a invalida. – Din fr. infirmer, lat. infirmare.
inflaţie, INFLÁŢIE, inflatii, s.f. Fenomen specific perioadelor de criza economica, constând în deprecierea banilor de hârtie aflati în circulatie ca urmare fie a emiterii unei mase banesti peste nevoile reale ale circulatiei, fie a reducerii volumului productiei si circulatiei marfurilor, fapt care duce la scaderea puterii de cumparare a banilor. [Var.: inflatiúne s.f.] – Din fr. inflation.
influenţă, INFLUÉNŢĂ1, influente, s.f. 1. Actiune exercitata asupra unui lucru sau asupra unei fiinte, putând duce la schimbarea lor; înrâurire. ♦ Spec. Actiune pe care o persoana o exercita asupra alteia (deliberat, pentru a-i schimba caracterul, evolutia, sau involuntar, prin prestigiul, autoritatea, puterea de care se bucura). 2. (Fiz.; în sintagma) Electrizare prin influenta = separare a sarcinilor electrice si redistribuirea lor pe suprafata unui conductor, datorita actiunii unui câmp electric; inductie electrostatica. [Var.: influéntie, influínta s.f.] – Din fr. influence.
informa, INFORMÁ, informez, vb. I. Tranz. A da cuiva informatii despre ceva sau despre cineva, a face cunoscut; a înstiinta. ♦ Refl. A cauta sa se puna la curent cu ceva, a lua, a strânge informatii, a se interesa, a se initia, a se documenta, a se edifica. – Din fr. informer, lat. informare.
informaţie, INFORMÁŢIE, informatii, s.f. 1. Comunicare, veste, stire care pune pe cineva la curent cu o situatie. 2. Lamurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru; totalitate a materialului de informare si de documentare; izvoare, surse. 3. Fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunostintele prealabile, cuprinse în semnificatia unui simbol sau a unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicatie a unui instrument etc.). ♢ Teoria informatiei = teoria matematica a proprietatilor generale ale surselor de informatie, ale canalelor de transmisie si ale instalatiilor de pastrare si de prelucrare a informatiilor. 4. (Biol.; în sintagma) Informatie genetica = totalitate a materialului genetic dintr-o celula capabila sa creeze secvente de aminoacizi care, la rândul lor, formeaza proteine active. – Din fr. information, lat. informatio.
inframicrob, INFRAMICRÓB, inframicrobi, s.m. Microorganism de dimensiuni foarte reduse, putin evoluat si incomplet organizat, care nu-si poate realiza singur metabolismul si care se gaseste ca parazit obligatoriu în celula vie. – Infra2-+microb.
infravirus, INFRAVÍRUS, infravirusi, s.n. (Biol.) Nume dat unor acizi nucleici deveniti autonomi si presupusi a fi capabili sa determine anumite afectiuni. – Din fr. infravirus.
ingrat, INGRÁT, -Ă, ingrati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care nu-si manifesta recunostinta pentru serviciile si avantajele primite, (om) nerecunoscator. 2. Adj. Fig. Care nu rasplateste, nu satisface, nu corespunde eforturilor facute; care produce mai putin decât trebuie; dezavantajos; p. ext. anevoios, greu. – Din fr. ingrat, lat. ingratus.
inimă, ÍNIMĂ, inimi, s.f. I. 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stânga a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contractiile sale ritmice, circulatia sângelui în organism, la om si la animalele superioare; cord1. ♦ Piept. 2. (Pop.) Stomac, burta, pântece, rânza. ♢ Expr. A (mai) prinde (de) inima = a scapa de senzatia de slabiciune dupa ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) capata putere. Pe inima goala = cu stomacul gol, fara a fi mâncat ceva. A (se) simti greu la inima = a-i fi greata, a-i veni sa verse. 3. (La cartile de joc) Cupa2. 4. Piesa sau organ de masina care are forma asemanatoare cu o inima (I 1). II. Fig. 1. Inima (I 1) considerata ca sediu al sentimentelor umane: a) (În legatura cu bucurii, placeri) I s-a bucurat inima când a auzit vestea cea buna. ♢ Loc. adv. Dupa (sau pe) voia (sau pofta) inimii = dupa plac, nestingherit, cum îi e dorinta. Cu (sau din) toata inima sau cu draga inima = cu tot sufletul, cu foarte mare si sincera placere. ♢ Expr. A râde inima în cineva sau a-i râde cuiva inima = a fi bucuros, satisfacut, multumit. A unge (pe cineva) la inima = a face (cuiva) placere; a încânta, a bucura (pe cineva). Cât îi cere (cuiva) inima = atât cât vrea, cât pofteste, cât are placere. A-i merge (cuiva ceva) la inima = a-i placea (ceva) foarte mult. A-si calca pe inima = a renunta la propriul punct de vedere, la propria opinie sau placere. (A fi) cu inima usoara = (a fi) fara griji, bine dispus, cu constiinta împacata. b) (În legatura cu suferinte, dureri, necazuri) Îl doare la inima când vede atâta risipa. ♢ Expr. A seca (sau a arde, a frige pe cineva) la inima = a provoca (cuiva) o durere morala, o suparare mare. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi mila de cineva. A i se topi inima = a suferi foarte tare. A se sfârsi la inima = a se îmbolnavi, a muri de durere, a fi colpesit de durere. A avea ceva pe inima = a fi chinuit de un gând neîmpartasit, a avea o taina în suflet. A-si racori inima = a spune ce are pe suflet, a-si descarca sufletul. A pune (ceva) la inima = a se supara (pentru ceva) mai mult decât merita. A-i strica (cuiva) inima = a-i spulbera (cuiva) buna dispozitie, a indispune (pe cineva), a mâhni (pe cineva). A ramâne cu inima fripta = a ramâne mâhnit, dezolat, îndurerat. Parca mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars (sau rosu) prin inima, se spune când cineva primeste pe neasteptate o veste trista sau când îl cuprinde o durere fizica în mod brusc. Inima albastra = suflet trist, îndurerat; tristete, melancolie, mâhnire, deprimare; furie, ciuda, mânie, necaz. Inima rea = mâhnire, durere, amaraciune. A-si face (sau a-i face cuiva) inima rea = a se mâhni (sau a mâhni pe cineva). c) (În legatura cu sentimente de iubire) Inima-mi zboara la tine. ♢ Expr. A avea (pe cineva) în (sau la) inima = a iubi (pe cineva). A-i ramâne (cuiva) inima la... = a ramâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a placut. A avea tragere de inima (pentru...) sau a-l trage (pe cineva) inima sa... = a se simti atras sa faca ceva. d) (În legatura cu bunatatea sau rautatea cuiva, în loc. si în expr.) Inima dreapta = om drept, cinstit, corect. Inima de aur = om bun. Slab de inima = milos, impresionabil, influentabil. Cu inima = bun, milos, întelegator, uman. A avea inima buna (sau de aur) sau a fi bun la inima (sau cu inima buna) = a fi bun, milos, întelegator, darnic. A avea inima deschisa = a fi sincer, cinstit. A spune de la (sau din) inima = a spune cu toata sinceritatea, fara reticente, a vorbi deschis, fara rezerve. A avea inima larga = a fi marinimos, milos, darnic. A se muia la inima sau a (i) se înmuia (cuiva) inima = a deveni bun, milos; a se îndupleca. A nu-l lasa pe cineva inima sa..., se spune când cineva nu-si poate opri pornirile bune, actiunile generoase. (A fi om) de inima = (a fi om) bun, saritor. A fi fara inima sau a fi rau (sau câinos, negru) la inima = a fi rau, înrait. (A avea) inima haina (sau salbatica) = (a fi) crud, neîntelegator, dusmanos, rau. (A avea) inima de piatra (sau impietrita) = (a fi) nesimtitor, rau, fara suflet, rece. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil la orice durere sau bucurie, a fi lipsit de omenie. e) (În legatura cu instincte sau presimtiri) Îmi spune inima ca s-a întâmplat o nenorocire. f) (În legatura cu curajul, cu îndrazneala sau cu energia, cu puterea de vointa sau de actiune a cuiva) Înfrunta pericolul cu inima rece. ♢ Cu inima = (loc. adv.) energic, cu viata; (loc. adj. si adv.) inimos, curajos; pasionat. ♢ Expr. A(-si) pierde inima = a-si pierde curajul, speranta, a se descuraja. A-si lua inima în dinti = a-si face curaj, a se hotarî sa întreprinda ceva. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune când cineva îsi recapata calmul, echilibrul si curajul dupa un moment de emotie sau de spaima. A (mai) prinde (la) inima = a capata (din nou) putere, curaj, a se restabili sufleteste, a nu-i mai fi teama. A-i tine cuiva inima = a încuraja, a consola pe cineva. A i se face (cuiva) inima cât un purice = a-i fi (cuiva) frica de ceva; a se descuraja. A i se taia inima = a-si pierde curajul. 2. Inima (I 1) considerata ca centru si simbol al vietii sufletesti. L-am sters din inima. ♢ Loc. adv. Din inima sau din toata inima, din adâncul inimii = din tot sufletul, cu toata puterea sufleteasca. ♢ Expr. (A fi) cu inima împacata = (a fi) cu constiinta împacata, linistita, curata. III. Fig. 1. Caracter, fire. Seamana cu tatal lui la chip si la inima. 2. Fiinta, om, individ. Înflacararea a cuprins toate inimile. IV. P. anal. 1. Mijloc, centru, interior. ♢ Expr. (Ir.) A rupe inima târgului = a) a cumpara ce este mai prost, a face o afacere proasta; b) a impresiona cu ceva foarte tare. 2. Piesa sau element de constructie care ocupa un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. ♢ Inima carului (sau a carutei = partea din mijloc a carului (sau a carutei), care leaga osia de dinainte cu cea de dinapoi. 3. Partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct; miez. 4. Partea cea mai importanta, esentiala a unui lucru. [Pl. si (înv) inime. – Var.: ínema s.f.] – Lat. anima.
inimos, INIMÓS, -OÁSĂ, inimosi, -oase, adj. 1. Curajos; viteaz. 2. Bun, marinimos, generos. 3. Care sufera, care se consuma pentru ceva mai mult decât ar trebui; pasionat. 4. (Rar) Facut cu toata inima. – Inima + suf. -os.
iniţial, INIŢIÁL, -Ă, initiali, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Care este la început, de la început; începator. 2. S.f. Litera cu care se începe un cuvânt. ♦ Abreviere a prenumelui (si a numelui) unei persoane, formata din initiale (2). [Pr.: -ti-al] – Din fr. initial.
iniţiativă, INIŢIATÍVĂ, initiative, s.f. Faptul de a propune, de a organiza sau de a începe o actiune, antrenând dupa sine si pe altii; însusirea celui care îndrazneste sau este dispus sa întreprinda cel dintâi ceva, din îndemn propriu. ♢ Expr. Din proprie initiativa = fara a fi îndemnat sau silit de altul. [Pr.: -ti-a-] – Din fr. initiative.
iniţiator, INIŢIATÓR, -OÁRE, initiatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care initiaza ceva, care are initiativa într-o actiune; promotor. [Pr.: -ti-a-] – Din fr. initiateur.
injusteţe, INJUSTÉŢE, injusteti, s.f. Lipsa de justete; nedreptate; inexactitate, neadevar. – In1-+justete sau injust + suf. -ete.
inocent, INOCÉNT, -Ă, inocenti, -te, adj. Curat la suflet, caruia nu i se poate imputa nimic; care exprima nevinovatie; candid. ♦ (Ir.) Naiv, simplu; ignorant. – Din fr. innocent, lat. innocens, -ntis.
inocenţă, INOCÉNŢĂ, inocente, s.f. Curatenie sufleteasca, nevinovatie; candoare. ♦ (Ir.) Naivitate, simplitate; ignoranta. – Din fr. innocence, lat. innocentia.
inofensiv, INOFENSÍV, -Ă, inofensivi, -e, adj. Care nu face rau; nevatamator, neofensiv. – Din fr. inoffensif.
inopinat, INOPINÁT, -Ă, inopinati, -te, adj. La care nu te gândesti; neprevazut, neasteptat2. – Din fr. inopiné, lat. inopinatus.
inorog, INORÓG, inorogi, s.m. Animal fabulos imaginat sub forma unui cal cu un corn în frunte, întâlnit mai ales în arta si literatura medievala; licorn. ♦ (Rar) Rinocer. [Var.: inoróh s.m.] – Din sl. inorogŭ.
inovator, INOVATÓR, -OÁRE, inovatori, -oare, s.m. si f., adj. (Persoana) care realizeaza o inovatie; (persoana) care inoveaza ceva. – Din fr. innovateur.
inscripţie, INSCRÍPŢIE, inscriptii, s.f. 1. Text scurt, de obicei gravat pe piatra, pe metal sau în lemn, pentru a consacra memoria unei persoane, a unui eveniment etc. 2. (Rar) Înscriere, înregistrare, înmatriculare. [Var.: (înv.) inscriptiúne s.f.] – Din fr. inscription, lat. inscriptio, -onis.
insectă, INSÉCTĂ, insecte, s.f. (La pl.) Clasa care cuprinde mici animale nevertebrate din încrengatura artropodelor, cu corpul format din segmente diferentiate în cap, torace si abdomen, cu trei perechi de picioare articulate, respirând prin trahee sau prin tegumentul care este chitinizat si având dezvoltare prin metamorfoza; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. ♢ Insecte daunatoare = insecte care ataca plantele, animalele si oamenii sau produsele vegetale si animale. – Din fr. insecte.
maltrata, MALTRATÁ vb. tr. a trata pe cineva cu violenta; a chinui, a brutaliza. (< fr. maltraiter, it. maltrattare)
inseparabil, INSEPARÁBIL, -Ă, inseparabili, -e, adj. Care nu se poate separa, desparti de ceva sau de cineva, strâns unit sau legat; de nedespartit. – Din fr. inséparable, lat. inseparabilis.
insinua, INSINUÁ, insinuez, vb. I. 1. Tranz. A strecura cu dibacie o aluzie, o idee calomnioasa, rautacioasa. 2. Tranz. si refl. A (se) strecura undeva pe nesimtite; a (se) infiltra. [Pr.: -nu-a] – Din fr. insinuer, lat. insinuare.
insista, INSISTÁ, insíst, vb. I. Intranz. A starui, a persista, a persevera într-o actiune; spec. a se ruga insistent pentru ceva. ♦ A scoate în evidenta, în relief; a accentua, a sublinia, a reliefa. – Din fr. insister, lat. insistere.
insistent, INSISTÉNT, -Ă, insistenti, -te, adj. (Adesea adverbial) Staruitor, perseverent. – Din fr. insistant, it. insistente.
insistenţă, INSISTÉNŢĂ, insistente, s.f. Staruinta, perseverenta. ♦ Rugaminte, cerere insistenta. – Din fr. insistance, it. insistenza.
insolubiliza, INSOLUBILIZÁ, insolubilizez, vb. I. Tranz. A face ca o substanta sa devina insolubila. – Din fr. insolubiliser.
insolubilizat, INSOLUBILIZÁT, -Ă, insolubilizati, -te, adj. Care a devenit insolubil. – V. insolubiliza.
insomnie, INSOMNÍE, insomnii, s.f. Tulburare a mecanismului de reglare a centrului nervos somn-veghe, care se manifesta prin lipsa de somn sau prin reducerea duratei si a profunzimii somnului si care este întâlnita în astenii, boli psihice, nevroze etc. – Din fr. insomnie.
inspecta, INSPECTÁ, inspectez, vb. I. Tranz. A controla, a verifica activitatea unei persoane, a unei institutii etc. pe baza unei însarcinari speciale; p. ext. a examina, a cerceta amanuntit si cu atentie ceva. – Din fr. inspecter, lat. inspectare.
inspectorat, INSPECTORÁT, inspectorate, s.n. 1. Serviciu care are sarcina de a inspecta activitatea unor unitati subordonate; localul în care functioneaza un asemenea serviciu. 2. Functia de inspector; perioada de timp în care cineva îsi exercita aceasta functie. – Din fr. inspectorat.
inspirator, INSPIRATÓR, -OÁRE, inspiratori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care ajuta inspiratia aerului în plamâni. 2. Adj., s.m. si f. (Persoana) care inspira (2) pe cineva; p. ext. îndrumator, sfatuitor. – Din fr. inspirateur.
instala, INSTALÁ, instalez, vb. I. 1. Tranz. A monta, a aseza o instalatie, o aparatura tehnica, o masina etc. 2. Tranz. si refl. A (se) aseza, a (se) stabili într-un loc. 3. Tranz. A pune pe cineva (cu oarecare solemnitate) într-un post de raspundere. – Din fr. installer.
instrucţie, INSTRÚCŢIE s.f. 1. Ansamblu de cunostinte, priceperi si deprinderi, predate cuiva sau capatate de cineva, prin care se urmareste însusirea unei culturi generale si a unei specializari profesionale; învatatura; învatamânt; instructiune (2). 2. Pregatire a ostasilor în vederea însusirii teoriei si practicii militare. 3. (Jur.) Activitate de cercetare a cauzelor penale. ♢ Judecator de instructie = (în unele tari) magistrat însarcinat cu cercetarea cauzelor penale. – Din fr. instruction.
instrument, INSTRUMÉNT, instrumente, s.n. 1. Unealta, aparat cu ajutorul caruia se efectueaza o anumita operatie. ♦ Aparat construit pentru a produce sunete muzicale. 2. Fig. Persoana, forta, lucru, fapt de care se serveste cineva pentru atingerea unui scop. 3. (În sintagmele) Instrument gramatical = cuvânt cu functiune exclusiv gramaticala si care nu se poate întrebuinta singur în vorbire, ci numai împreuna cu cuvintele pe care le leaga, exprimând raporturi sintactice; unealta gramaticala. Instrument de ratificare = document special prin care se ratifica un tratat international. – Din fr. instrument, lat. instrumentum.
instrumentaţie, INSTRUMENTÁŢIE, instrumentatii, s.f. 1. Etapa în procesul de creatie a unei piese muzicale pentru orchestra, în care autorul repartizeaza ceea ce revine spre executare fiecarui instrument în parte. 2. Ramura a stiintei muzicale care se ocupa cu descrierea particularitatilor instrumentelor. 3. Operatie de extragere, cu ajutorul unor dispozitive speciale, a unei unelte sau a unei piese ramase accidental într-un put de petrol. – Din fr. instrumentation.
insuficienţă, INSUFICIÉNŢĂ, insuficiente, s.f. Stare, situatie a ceea ce este insuficient. ♦ Incapacitate functionala a unui organ sau scadere, stare deficitara a unei functiuni complexe a organismului. ♢ Insuficienta cardiaca = stare patologica manifestata prin imposibilitatea miocardului de a mai asigura un debit cardiac suficient în raport cu nevoile organismului. [Pr.: -ci-en-] – Din lat. insuficientia, it. insufficienza.
intact, INTÁCT, -Ă, intacti, -te, adj. Neatins, nestirbit, întreg; p. ext. (despre fiinte) teafar, nevatamat. – Din fr. intact, lat. intactus.
integrometru, INTEGROMÉTRU, integrometre, s.n. Aparat pentru calcularea ariei unei figuri plane, a volumului unei figuri de revolutie etc. – Din fr. intégromètre.
inteligenţă, INTELIGÉNŢĂ, inteligente, s.f. 1. Capacitatea de a întelege usor si bine, de a sesiza ceea ce este esential, de a rezolva situatii sau probleme noi pe baza experientei acumulate anterior; desteptaciune. ♢ Inteligenta artificiala = capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a obtine performante cvasiumane. ♦ Persoana inteligenta. 2. (Înv.; art.) Totalitatea intelectualilor; intelectualitate (2). [Var.: inteligínta s.f.] – Din fr. intelligence, lat. inteIligentia, germ. Intelligenz, rus. inteligenciia.
intempestiv, INTEMPESTÍV, -Ă, intempestivi, -e, adj. (Livr.) Care se produce pe neasteptate, la timp nepotrivit; neasteptat si nedorit, neprevazut, inoportun. – Din fr. intempestif, lat. intempestivus.
intenţie, INTÉNŢIE, intentii, s.f. Dorinta, gând de a face, de a întreprinde ceva; proiect, plan. ♢ Loc. adv. Cu intentie = intentionat, înadins. Fara intentie = involuntar, fara sa vrea. ♢ Loc. conj. Cu intentia sa... (sau, loc. prep., cu intentia de a...) = cu gândul, în dorinta de a... ♢ Expr. A face cuiva proces de intentie = a învinui pe cineva de gânduri pe care nu le-a avut. A avea intentii serioase (cu)... = a) a fi decis sa realizeze ceea ce si-a propus; b) a fi decis sa contracteze o casatorie. ♦ (Jur.) Atitudine psihica a unei persoane care îsi da seama de caracterul ilicit al faptei sale, prevazându-i si dorindu-i sau acceptându-i efectele. [Var.: intentiúne s.f.] – Din fr. intention, lat. intentio, -onis.
inter, ÍNTER2, interi, s.m. Jucator din înaintarea unei echipe de fotbal sau de handbal, care ocupa locul din dreapta sau din stânga centrului înaintas. – Din fr. inter (abreviere din intérieur).
intercala, INTERCALÁ, intercalez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) introduce ceva într-un sir, a (se) adauga între altele, a (se) pune ceva printre... – Din fr. (s')intercaler, lat. intercalare.
intercede, INTERCÉDE, intercéd, vb. III. Intranz. (Rar) A interveni, a starui pe lânga cineva în favoarea cuiva. [Var.: intercedá vb. I] – Din fr. intercéder.
intercostal, INTERCOSTÁL, -Ă, intercostali, -e, adj. Care se refera la spatiul dintre doua coaste, asezat între coaste; (despre dureri, nevralgii) localizat în regiunea dintre coaste. – Din fr. intercostal.
interdict, INTERDÍCT, interdicte, s.n. Pedeapsa data în evul mediu de autoritatea bisericii catolice, prin care se interzicea temporar unui preot, unei biserici, unei regiuni sau unei tari sa oficieze cultul divin sau sa participe la el. – Din lat. interdictum.
interdicţie, INTERDÍCŢIE, interdictii, s.f. 1. Prevedere legala prin care se interzice savârsirea anumitor fapte sau acte. 2. Masura legala sau judecatoreasca aplicata unui raufacator sau unui alienat mintal, care consta în interzicerea exercitarii anumitor acte juridice. 3. Stare în care se afla aceste persoane. [Var.: interdictiúne s.f.] – Din fr. interdiction, lat. interdictio, -onis.
interes, INTERÉS, interese, s.n. 1. Preocupare de a obtine un succes, un avantaj; râvna depusa într-o actiune pentru satisfacerea anumitor nevoi. 2. Avantaj, folos, câstig, profit. ♢ Loc. adj. De interes general (sau public) = de importanta sociala, util colectivitatii. ♢ Expr. A-si face interesele = a fi preocupat numai de satisfacerea chestiunilor personale. 3. Dobânda. ♢ (Jur.) Daune interese = despagubire baneasca pentru repararea unui prejudiciu. 4. Orientare activa si durabila, dorinta arzatoare de a cunoaste si de a întelege pe cineva sau ceva. 5. Întelegere si simpatie fata de cineva sau de ceva; grija, solicitudine. 6. Calitatea de a destepta atentia, a stârni curiozitatea prin importanta, frumusetea, varietatea lucrului, a problemei, a actiunii etc.; atractie. [Pl. si; (rar) interesuri] – Din it. interesse, rus. interes, germ. Interesse.
interesa, INTERESÁ, interesez, vb. I. 1. Tranz. A stârni, a trezi interesul cuiva; a retine atentia cuiva. ♢ Expr. Ce te intereseaza? = ce-ti pasa? ce importanta are? ce te priveste? ♦ A face pe cineva partas la o actiune, la un câstig. 2. Refl. (Cu determinari introduse prin prep. "de", mai rar "la") A arata interes pentru cineva sau ceva, a-si da (tot) interesul, a avea grija, simpatie. ♦ A se informa, a întreba despre cineva, despre ceva, a cauta sa afle. – Din fr. (s')intéresser, it. interessare.
interimat, INTERIMÁT, interimate, s.n. Situatia celui care exercita în mod provizoriu o functie în locul titularului; perioada de timp în care cineva exercita aceasta functie. – Din fr. intérimat.
intermediar, INTERMEDIÁR, -Ă, intermediari, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care se afla cuprins între elementele extreme ale unei multimi, care este (relativ) la mijloc; care face trecerea de la ceva la altceva. 2. S.m. si f. Persoana care, de obicei în schimbul unui avantaj banesc, face legatura între vânzator si cumparator sau încheie o tranzactie între doua parti, cu împuternicirea acestora; persoana care mijloceste încheierea unei operatii (economice); mijlocitor. V. mediator. [Pr.: -di-ar] – Din fr. intermédiaire, it. intermediario.
intermediu, INTERMÉDIU, intermedii, s.n. 1. Ceea ce se afla la mijloc, între alte elemente. ♢ Loc. prep. Prin intermediul (cuiva sau a ceva) = prin mijlocirea, prin înlesnirea, cu ajutorul (cuiva sau a ceva). 2. Mica lucrare dramatica (de obicei comica), muzicala ori coregrafica, executata ca moment de divertisment în antracte. – Din it. intermedio, fr. intermède.
intern, INTÉRN, -Ă, interni, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care se afla înauntrul unui obiect, al unei fiinte, al unui spatiu etc., care este în interior. ♢ Organe interne = organe situate în cavitatile abdominala si toracica. Boli interne = bolile organelor din interiorul corpului. Motor cu ardere interna = motor care foloseste energia unui combustibil ars în interiorul cilindrului. Unghiuri interne = fiecare dintre cele doua perechi de unghiuri situate în interiorul a doua drepte paralele taiate de o secanta si aflate de aceeasi parte a secantei. ♢ Loc. adj. De (sau pentru) uz intern = a) (despre medicamente) care se ia oral; b) (despre carti, documente, acte etc.) care poate fi consultat numai în conditii speciale în interiorul unei institutii. 2. S.m. si f., adj. (Elev sau ucenic) care locuieste într-un internat sau la locul unde învata meseria. 3. S.m. si f. Student în medicina admis pe baza de concurs sa faca practica la un spital. – Din fr. interne, lat. internus.
interna, INTERNÁ, internez, vb. I. Tranz. 1. A instala un bolnav într-un spital pentru tratament; a spitaliza. ♢ Refl. S-a internat pentru operatie. 2. A sili pe cineva sa stea (închis) într-un ospiciu, într-o scoala de corectie, într-un lagar etc., pentru a-l tine sub supraveghere, pentru a-l reeduca etc. – Din fr. interner.
internare, INTERNÁRE, internari, s.f. Actiunea de a (se) interna si rezultatul ei. ♦ (Concr.) Document pe baza caruia cineva se poate interna într-un spital. – V. interna.
internat, INTERNÁT, internate, s.n. 1. Asezamânt scolar în care elevii primesc locuinta si întretinere. 2. Stagiu de practica efectuat în spitale si în clinici de studentii în medicina din ultimii ani. – Din fr. internat.
interoga, INTEROGÁ, interoghez, vb. I. Tranz. A pune cuiva întrebari insistente; a chestiona; spec. a pune întrebari unui martor sau unui inculpat, a supune la un interogatoriu. ♦ A examina, a chestiona un elev, un student, un candidat. – Din fr. interroger, lat. interrogare.
interpret, INTERPRÉT, -Ă, interpreti, -te, s.m. si f. 1. Persoana care traduce pe loc si oral ceea ce spune cineva în alta limba, mijlocind astfel întelegerea dintre doua sau mai multe persoane; translator, talmaci. 2. Fig. Persoana care exprima nazuintele unei colectivitati; persoana care face cunoscute altuia vointa, dorinta, sentimentele cuiva; exponent, reprezentant. 3. Persoana care interpreteaza un rol într-un spectacol, o bucata muzicala, o poezie etc. V. artist, actor. – Din fr. interprèt, lat. interpres, -etis.
interpune, INTERPÚNE, interpún, vb. III. Refl. A interveni ca mijlocitor între doua persoane (spre a le face sa ajunga la o întelegere); a mijloci. ♦ A se amesteca în relatiile dintre doua persoane. ♦ Tranz. A pune ceva între... – Din lat. interponere (dupa pune).
interval, INTERVÁL, intervale, s.n. 1. Distanta în timp între doua fenomene, între doua perioade, între doua evenimente consecutive; rastimp. 2. Distanta în spatiu între doua puncte, între doua lucruri. ♦ (Mat.) Ansamblu de puncte, de numere cuprinse între doua valori date. 3. Diferenta de înaltime între doua sunete muzicale. – Din fr. intervalle, lat. intervallum.
interveni, INTERVENÍ, intervín, vb. IV. Intranz. 1. A veni între..., a veni la mijloc, a intra în actiune; spec. a lua cuvântul, a intra în vorba. ♦ A se amesteca spre a mijloci o împacare, o întelegere etc., a face un demers în favoarea cuiva sau pentru ceva; a starui pe lânga o persoana influenta spre a obtine ceva în favoarea cuiva sau a sa. 2. A se ivi, a surveni, a se întâmpla. A interveni o schimbare. – Din fr. intervenir, lat. intervenire.
intervenţie, INTERVÉNŢIE, interventii, s.f. 1. Faptul de a interveni într-o actiune, într-un proces, într-o discutie etc. ♦ Invazie armata sau amestec al unui stat în treburile interne ale altui stat sau ale altui popor. ♦ (Med.; si în sintagma interventie chirurgicala) Operatie. 2. Actiune, efort, demers facut spre a obtine ceva, mai ales o favoare. – Din fr. intervention, lat. interventio.
intervieva, INTERVIEVÁ, intervievez, vb. I. Tranz. A lua cuiva un interviu. [Pr.: -vi-e-] – Din fr. interviewer.
intervievare, INTERVIEVÁRE, intervievari, s.f. Actiunea de a intervieva. [Pr.: -vi-e-] – V. intervieva.
interviu, INTERVÍU, interviuri, s.n. Convorbire între o personalitate politica, culturala etc. si un ziarist, în cursul careia acesta îi pune întrebari spre a afla parerile personalitatii în diverse probleme (de actualitate), în vederea publicarii lor în presa sau a difuzarii lor la radio si televiziune; p. ext. text al acestei convorbiri, aparut în presa sau difuzat prin radio si televiziune. – Din engl., fr. interview.
interzice, INTERZÍCE, interzíc, vb. III. Tranz. A opri pe cineva de la ceva, a nu permite sa (se) faca ceva, a ordona sa nu (se) faca ceva; a prohibi. – Din fr. interdire (dupa zice).
intim, ÍNTIM, -Ă, intimi, -e, adj. 1. Care constituie partea esentiala, profunda, a unui lucru, a unei probleme etc.; launtric. ♦ Fig. Strâns, apropiat. Contactul intim dintre doua limbi. 2. (Despre oameni; adesea substantivat) Legat de cineva printr-o prietenie strânsa, prin relatii foarte apropiate. ♦ (Despre relatiile dintre oameni) Familiar, apropiat, prietenos, afectuos, cordial. 3. Care se refera la viata particulara sau familiala a cuiva; personal, secret. ♦ Caracteristic unui mediu restrâns, unui cadru limitat, familial; care are loc într-un cadru restrâns. [Acc. si; intím] – Din fr. intime, lat. intimus.
intimida, INTIMIDÁ, intimidez, vb. I. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni timid, a insufla cuiva sau a simti teama, frica; a (se) speria; a (se) încurca, a (se) zapaci, a (se) fâstâci. – Din fr. intimider.
intimitate, INTIMITÁTE, (3) intimitati, s.f. 1. Calitatea a ceea ce este intim; prietenie bazata pe legaturi strânse. ♢ Expr. A trai (sau a fi) în intimitatea cuiva = a avea legaturi strânse (de prietenie) cu cineva, a face parte dintre cunostintele apropiate ale cuiva. ♦ Profunzime, adâncime (a unui sentiment, a unui gând etc.). 2. Cadru limitat, cerc restrâns, familial. 3. (La pl.) Lucruri, chestiuni personale. – Din fr. intimité.
intitula, INTITULÁ, intitulez, vb. I. Tranz. A da, a pune un titlu unei scrieri; a numi într-un anumit fel pe cineva sau ceva. ♦ Refl. A purta un titlu; a se numi. [Var.: (pop.) întitulá, vb. II. – Din fr. intituler, lat. intitulare.
intra, INTRÁ2, íntru, vb. I. Intranz. I. (Despre fiinte) 1. A trece din afara înauntru, a merge dintr-un loc deschis într-unul închis (sau considerat ca atare); a se introduce, a se baga. ♢ Expr. A intra în spital = a se interna. (Parca) a intrat în pamânt = a disparut fara urma. A intra în pamânt (de rusine) = a-i fi foarte rusine. 2. Fig. A patrunde, a se vârî, a ajunge la... A intra în amanunte. ♢ Expr. A-i intra cuiva în voie = a-i face cuiva (toate) gusturile, a-i face pe plac. (Fam). A(-i) intra cuiva (pe) sub piele = a câstiga bunavointa cuiva prin fel de fel de mijloace. 3. A participa, a se baga, a se amesteca; a lua parte la o activitate. ♢ Expr. A intra într-o belea (sau încurcatura, impas, necaz) = a avea de îndurat un necaz (sau o încurcatura etc.). A intra în hora = a începe sa ia parte la o actiune. A intra în vorba cu cineva = a) a începe o discutie cu cineva; b) (pop.) a lega relatii de prietenie, de dragoste cu o persoana de sex opus. A intra de serviciu = a începe garda la o unitate militara, la un spital etc. A intra în razboi (sau în lupta, în actiune etc.) = a începe razboiul (sau lupta etc.). ♦ A ajunge, a apuca (sau a fi pe punctul sa ajunga, sa apuce) o vârsta, o epoca etc. 4. (Urmat de determinari introduse prin prep. "în" sau "la") A îmbratisa o îndeletnicire; a se angaja într-o slujba. 5. A adera, a se înscrie, a fi admis într-o organizatie, într-o asociatie etc. II. (Despre lucruri, fenomene, idei etc.) 1. A patrunde, a se înfige, a se baga; a strabate. Acul intra în pânza. Lumina intra pe fereastra. 2. Fig. A-si face loc, a se strecura; a ajunge în... ♢ Loc. vb. A intra boala în cineva (sau în oasele cuiva) = a se îmbolnavi. A intra frica (sau groaza, spaima) în cineva (sau în oasele, în inima cuiva) = a se înfricosa, a se îngrozi. ♢ Expr. N-a intrat vremea (sau n-au intrat zilele) în sac = mai este timp, n-a trecut vremea. A intra în (sau sub) stapânirea cuiva = a ajunge în puterea cuiva. A-i intra (cuiva ceva) în sânge = a deveni un obicei, un act reflex, o necesitate. A intra în sufletul cuiva = a) a plictisi pe cineva cu amabilitatile sau cu insistentele; b) a deveni drag cuiva. 3. A avea loc; a încapea. Cartea intra în servieta. ♦ (Mat.) A se cuprinde de un anumit numar de ori în alt numar. 4. (Despre materiale) A fi necesar, a trebui într-o anumita proportie spre a realiza un anumit produs. La acest palton intra stofa multa. ♦ A face parte integranta (din ceva). 5. (În expr.) A intra la spalat = (despre tesaturi sau obiecte textile) a-si micsora dimensiunile prin spalare. A intra la apa = a) (despre tesaturi sau obiecte textile) a-si micsora dimensiunile la muierea în apa; b) (despre oameni) a ajunge într-o situatie neplacuta, grea. 6. (Despre o lege, un pact etc.; în expr.) A intra în vigoare = a capata putere, a deveni aplicabil. 7. A începe executarea unei parti dintr-o bucata muzicala. [Var.: (pop.) întrá vb. I] – Lat. intrare.
intrigat, INTRIGÁT, -Ă, intrigati, -te, adj. Care este nerabdator sa afle sau sa stie ceva care îl îngrijoreaza, fata de care are suspiciuni. – V. intriga.
introduce, INTRODÚCE, introdúc, vb. III. Tranz. 1. A face ca cineva sau ceva sa intre, sa patrunda în ceva, undeva; a baga, a vârî. ♦ A include, a adauga, a îngloba. ♦ Refl. A intra undeva (cu forta sau pe furis). 2. A face ca o persoana sa fie primita de cineva sau sa fie admisa într-o organizatie, într-o asociatie etc. ♦ A ajuta pe cineva sa se initieze într-un domeniu de activitate. 3. A pune în practica; a institui, a stabili (un obicei, o practica etc.). [perf. s. introdusei, part. introdus] – Din lat. introducere. Cf. fr. i n t r o d u i r e.
intrus, INTRÚS, -Ă, intrusi, -se, s.m. si f., adj. (Persoana) care se introduce undeva sau la cineva fara a avea vreo calitate, fara a fi chemata, poftita sau dorita; nepoftit, inoportun. – Din fr. intrus.
intui, INTUÍ, intuiesc, vb. IV. Tranz. A întelege sau a sesiza ceva prin intuitie; a patrunde repede în esenta problemelor, a fenomenelor etc. pe baza unor cunostinte temeinice si a experientei anterior acumulate. – Din it. intuire, lat. intueri.
intuiţie, INTUÍŢIE, intuitii, s.f. 1. Capacitatea constiintei de a descoperi, pe cale rationala (în mod spontan), esenta, sensul unei probleme, al unui obiect. ♦ Principiu didactic conform caruia procesul predarii si însusirii cunostintelor trebuie sa porneasca de la reflectarea senzoriala nemijlocita a obiectelor si fenomenelor studiate. 2. Descoperire brusca, neasteptata, a unui adevar, a unei solutii etc. ♦ Patrundere instinctiva în esenta unui lucru. – Din fr. intuition, it. intuizione.
intuiţionism, INTUIŢIONÍSM s.n. Curent filosofic care opune ratiunii intuitia, conceputa ca o facultate analoga cu instinctul, cu simtul artistic sau cu revelatia divina, considerând ca aceasta ar patrunde nemijlocit în esenta obiectelor. [Pr.: -tu-i-ti-o-] – Din fr. intuitionnisme.
inunda, INUNDÁ, inúnd, vb. I. Tranz. 1. (Despre ape; la pers. 3) A iesi din matca si a se revarsa peste maluri; a acoperi o întindere de pamânt (revarsându-se peste maluri); a se revarsa, a îneca, a potopi; p. ext. a patrunde în cantitate mare într-o sonda petroliera, într-o mina, într-o locuinta. 2. A face sa patrunda o cantitate de apa într-un strat petrolifer, pentru a produce marirea presiunii interne a zacamântului. 3. Fig. (Despre sudoare, lacrimi, lumina etc.; la pers. 3) A umple, a acoperi din abundenta; a napadi, a uda; a coplesi. – Din fr. inonder, lat. inundare.
inundare, INUNDÁRE, inundari, s.f. Actiunea de a inunda si rezultatul ei; revarsare, înecare. – V. inunda.
inundaţie, INUNDÁŢIE, inundatii, s.f. Faptul de a inunda; acoperire a unei portiuni de uscat cu o mare cantitate de apa (provenita din revarsarea apelor, din ploi); cantitate mare din apa râurilor sau a fluviilor revarsata peste maluri, datorita cresterii debitului de apa în urma topirii bruste a zapezilor sau a abundentei ploilor. – Din fr. inondation, lat. inundatio.
invada, INVADÁ, invadez, vb. I. Tranz. 1. A intra prin violenta (si cu mari forte) pe un teritoriu strain (pustiind, pradând); a cotropi, a napadi. ♦ Fig. A pune stapânire pe...; a cuprinde, a coplesi. 2. (Despre plante si animale daunatoare sau parazite) A aparea undeva rapid si masiv (producând mari pagube sau neajunsuri); a napadi. – Din lat., it. invadere.
invalida, INVALIDÁ, invalidez, vb. I. Tranz. (Jur.) A constata si a declara nevalabile anumite acte de procedura; a declara nevalabila alegerea membrilor organelor reprezentative sau împuternicirea delegatilor la conferinte sau la congrese interne sau internationale; a infirma. – Din fr. invalider.
invariabil, INVARIÁBIL, -Ă, invariabili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care nu este variabil, care nu se schimba; neschimbator, nevariabil, constant, fix, neschimbat. ♦ Spec. (Gram.; despre cuvinte) Care este lipsit de flexiune; neflexibil. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. invariable.
invazie, INVÁZIE, invazii, s.f. 1. Intrare neasteptata, navalire a unei armate inamice într-o tara (cu scopul de a o cuceri, de a o subjuga); cotropire, invadare; p. ext. navalire, venire neasteptata si în numar mare a cuiva sau a ceva într-un anumit loc. 2. Aparitie rapida si masiva, cu caracter de calamitate, într-o regiune, a unor specii de plante sau de animale daunatoare sau parazite. 3. (Med.) Stadiu în evolutia ciclica a unei boli infectioase, care dureaza de la aparitia primelor semne de boala pâna la instalarea fenomenelor clinice caracteristice. – Din fr. invasion, lat. invasio.
inventa, INVENTÁ, inventez, vb. I. Tranz. 1. A crea, a nascoci ceva nou care nu a existat pâna atunci, a imagina pentru prima data; a face o descoperire tehnica. 2. A prezenta drept adevarate lucruri imaginare, care nu exista, neadevarate; a scorni, a nascoci; p. ext. a minti. – Din fr. inventer.
invenţie, INVÉNŢIE, inventii, s.f. 1. Rezolvare sau realizare tehnica dintr-un domeniu al cunoasterii care prezinta noutate si progres fata de stadiul cunoscut pâna atunci. 2. Afirmatie care sustine ca adevarate lucruri inexistente, imaginare, mincinoase; p. ext. minciuna. 3. Cautarea si alegerea ideilor si argumentelor adecvate într-un discurs sau a ideilor si temelor corespunzatoare într-o creatie artistica. 4. (Muz.; în forma inventiune) Mica piesa muzicala în stil contrapunctic, imitativ, specifica barocului. [Var.: inventiúne s.f.] – Din fr. invention, lat. inventio, -onis.
inversa, INVERSÁ, inversez, vb. I. Tranz. A schimba ordinea initiala sau normala, fireasca; a face (ceva) invers; a întoarce pe dos; a rasturna. – Din fr. inverser.
investigaţie, INVESTIGÁŢIE, investigatii, s.f. Cercetare, studiere minutioasa, efectuata sistematic, cu scopul de a descoperi ceva. [Var.: (înv.) investigatiúne s.f.] – Din fr. investigation, lat. investigatio.
invidia, INVIDIÁ, invidiez, vb. I. Tranz. 1. A fi stapânit de invidie fata de cineva, a privi cu invidie pe cineva sau reusita, bunastarea, calitatile altuia; a pizmui. 2. A dori, a râvni, a pofti ceva ce apartine altuia. [Pr.: -di-a] – Din it. invidiare.
invita, INVITÁ, invít, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva sa se prezinte undeva sau sa participe la ceva; a chema; a convoca; a pofti. ♦ A soma. Te invit sa iesi. – Din fr. inviter, lat. invitare.
invitat, INVITÁT, -Ă, invitati, -te, s.m. si f. Persoana chemata, poftita sa se prezinte undeva sau sa participe la ceva; musafir, oaspete. – V. invita. Cf. fr. i n v i t e.
invitaţie, INVITÁŢIE, invitatii, s.f. Faptul de a invita sau de a fi invitat; chemare; convocare; poftire. ♦ (Concr.) Document special tiparit, bilet sau scrisoare scurta prin care cineva este invitat undeva. [Var.: invitatiúne s.f.] – Din fr. invitation, lat. invitatio.
invizibil, INVIZÍBIL, -Ă, invizibili, -e, adj. Care nu se vede sau nu se poate vedea; (de) nevazut; nevizibil. ♦ (Prin exagerare sau glumet) Extrem de mic. ♢ Ac invizibil (si substantivat, n.) = ac de par subtire si mic. – Din fr. invisible, lat. invisibilis.
invizibilitate, INVIZIBILITÁTE, invizibilitati, s.f. Starea, însusirea a ceea ce este invizibil; nevizibilitate. – Din fr. invisibilité, lat. invisibilitas, -atis.
invoca, INVOCÁ, invóc, vb. I. Tranz. 1. A chema în ajutor (mai ales o divinitate). 2. A cita ceva în favoarea sa, a se referi la ceva ce poate servi cuiva ca argument în sustinerea unei afirmatii. – Din fr. invoquer, lat. invocare.
involuţie, INVOLÚŢIE, involutii, s.f. 1. Modificare regresiva a unui organ sau a unui organism. ♦ P. gener. Proces de transformare regresiva, de regres. 2. Proces fiziologic care consta în revenirea unui organ ce a suferit o marire de volum la dimensiunile, pozitia si consistenta normala. – Din fr. involution, lat. involutio, -onis.
invulnerabil, INVULNERÁBIL, -Ă, invulnerabili, -e, adj. Care nu poate fi ranit; p. ext. care nu poate fi atacat sau învinuit; de care nu te poti atinge cu nimic, nevulnerabil. – Din fr. invulnérable, lat. invulnerabilis.
invulnerabilitate, INVULNERABILITÁTE s.f. Însusirea, starea a ceea ce este invulnerabil; nevulnerabilitate. – Din fr. invulnérabilité.
iotacism, IOTACÍSM s.n. (Fon.) 1. Evolutie a unei vocale sau a unui diftong spre i. 2. Palatalizare a unei consoane sub influenta unui iot; aparitia unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silaba; iotacizare. – Din fr. iotacisme.
malariologie, MALARIOLOGÍE s. f. ramura a medicinei care studiaza prevenirea si tratarea malariei; paludologie (2). (< fr. malariologie)
ipostază, IPOSTÁZĂ, ipostaze, s.f. Stare, situatie în care se gaseste cineva sau ceva; aspect, înfatisare, chip. [Var.: (înv.) ipostás s.n.] – Din fr. hypostase.
ipotecat, IPOTECÁT, -Ă, ipotecati, -te, adj. (Despre un bun imobil) Grevat de o ipoteca. – V. ipoteca.
irecuperabil, IRECUPERÁBIL, -Ă, irecuperabili, -e, adj. Care nu este recuperabil. ♦ (Despre fiinte) Care sufera de o boala nevindecabila, p. ext. de un defect moral ce nu (mai) poate fi vindecat; nerecuperabil, incurabil. – Din fr. irrécupérable.
iredentism, IREDENTÍSM s.n. Miscare politica de eliberare nationala a unor teritorii aflate sub ocupatie straina, devenita, dupa primul razboi mondial, miscare anexionista si nationalista. [Var.: iridentísm s.n.] – Din it. irredentismo, fr. irrédentisme.
ireverenţă, IREVERÉNŢĂ, ireverente, s.f. Lipsa de respect, necuviinta; nereverenta. – Din fr. irrévérence.
ireverenţios, IREVERENŢIÓS, -OÁSĂ, ireverentiosi, -oase, adj. (Adesea adverbial) Care dovedeste lipsa de respect; nerespectuos, necuviincios, nereverentios. [Pr.: -ti-os] – Din fr. irrévérencieux.
ireversibil, IREVERSÍBIL, -Ă, ireversibili, -e, adj. (Despre fenomene, transformari etc.) Care se poate produce numai într-un singur sens; care nu poate reveni la starea initiala; nereversibil. ♦ (Fiz.) Ale carui urme nu mai pot fi înlaturate dupa revenirea la starea initiala. – Din fr. irréversible.
ireversibilitate, IREVERSIBILITÁTE s.f. Proprietate a unei transformari, a unui proces etc. de a nu se putea produce în natura decât într-un singur sens; nereversibilitate. – Din fr. irréversibilité.
irevocabil, IREVOCÁBIL, -Ă, irevocabili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care nu se poate revoca sau schimba, asupra caruia nu se poate reveni; hotarât, definitiv, nerevocabil. – Din fr. irrévocable, lat. irrevocabilis.
irevocabilitate, IREVOCABILITÁTE s.f. Însusirea a ceea ce este irevocabil. – Din fr. irrévocabilité.
ironie, IRONÍE, ironii, s.f. Vorba, fraza, expresie, afirmatie care contine o usoara batjocura la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificatii opuse sensului lor obisnuit; zeflemea, persiflare. ♢ Expr. Ironia sortii = joc neasteptat al întâmplarii. – Din fr. ironie, lat. ironia.
ironiza, IRONIZÁ, ironizez, vb. I. Tranz. A avea o atitudine ironica fata de ceva sau de cineva; a spune ironii pe seama cuiva; a zeflemisi, a persifla. ♢ Refl. recipr. Se ironizau neîncetat. – Din fr. ironiser.
irupe, IRÚPE, irúp, vb. III, Intranz. A iesi la iveala sau a se manifesta dintr-o data si cu putere, a izbucni; a navali, a napadi; a intra cu violenta. ♦ Fig. a se revarsa, a deborda. [Var.: irúmpe vb.III] – Din lat. irrumpere (dupa rupe).
irupţie, IRÚPŢIE, iruptii, s.f. Izbucnire violenta, aparitie neasteptata si brusca; revarsare brusca a apelor unui râu; napadire, navalire. [Var.: iruptiúne s.f.] – Din fr. irruption, lat. irruptio.
iscălitură, ISCĂLITÚRĂ, iscalituri, s.f. Numele unei persoane scris de ea însasi pe un act oficial, pe o scrisoare, pe o chitanta etc. (pentru a le certifica); semnatura; p. ext. felul cum iscaleste cineva. – Iscali + suf. -tura.
ischialgie, ISCHIALGÍE, ischialgii, s.f. (Med.) Nevralgie sciatica. [Pr.: -chi-al-] – Din fr. ischialgie.
iscodi, ISCODÍ, iscodesc, vb. IV. Tranz. 1. A cerceta ceva sau pe cineva cu de-amanuntul (si în ascuns) pentru a afla un secret, adevarul etc.; a spiona. ♢ Refl. recipr. Se iscodeau cu privirea. 2. A pune cuiva întrebari insistente pentru a se informa, pentru a afla un secret etc. 3. A nascoci, a inventa un lucru; a scorni, a plasmui. – Din sl. ischoditi.
iscoditor, ISCODITÓR, -OÁRE, iscoditori, -oare, adj. 1. Care cauta sa patrunda cu mintea, sa afle, sa observe cu de-amanuntul; care spioneaza. ♦ (Adverbial) Banuitor. 2. Care pune cuiva întrebari insistente pentru a se informa, care cauta sa descoasa pe cineva. 3. Care inventeaza; nascocitor. – Iscodi + suf. -tor.
ispăşi, ISPĂSÍ, ispasesc, vb. IV. Tranz. 1. A suferi din cauza unei greseli, a o rascumpara prin suferinta. ♦ A executa o pedeapsa privativa de libertate în urma condamnarii; a expia. 2. (Înv.) A cerceta si a evalua paguba facuta (de vite) pe proprietatea altuia. [Var.: (înv.) spasí vb. IV] – Din sl. sŭpasiti "a mântui".
ispită, ISPÍTĂ, ispite, s.f. 1. Ceea ce exercita o mare forta de atractie; îndemn (spre rau), ademenire, tentatie, seductie; p. ext. pacat. 2. (Înv.) Încercare, proba la care era supus cineva pentru a i se constata iubirea, rabdarea, credinta etc. 3. (Înv.) Cercetare, examinare, studiu. 4. (Înv.) Experienta. – Din ispiti (derivat regresiv).
ispiti, ISPITÍ, ispitesc, vb. IV. Tranz. 1. A atrage (spre rau) a ademeni, a tenta, a momi. ♦ Refl. (Înv.) A se lasa ademenit, a cadea în ispita, a gresi. 2. (Înv.) A pune la încercare sau la o proba pe cineva sau sentimentele, caracterul cuiva. 3. (Înv. si pop.) A cerceta, a examina; p. ext. a descoase. 4. (Înv.) A constata; a descoperi, a afla. – Din sl. ispytati.
ispitire, ISPITÍRE, ispitiri, s.f. I. Actiunea de a ispiti si rezultatul ei. 1. Ademenire, tentatie, seducere. 2. (Înv.) Punere la încercare, la proba. ♦ Încercarea prin care trece cineva. 3. (Înv.) Experienta. II. (Înv.) Demers, interventie; încercare, sfortare. – V. ispiti.
isprăvnici, ISPRĂVNICÍ, ispravnicesc, vb. IV. Intranz. A administra, a conduce în calitate de ispravnic. ♦ Tranz. si refl. A face sau a deveni ispravnic. – Din ispravnic.
isteţi, ISTEŢÍ, istetesc, vb. IV. Refl. (Înv.) A deveni istet. – Din istet.
istoric, ISTÓRIC, -Ă, istorici, -ce, adj., s.m., s.n. I. Adj. 1. Care apartine istoriei, privitor la istorie, istoricesc; p. ext. care are o importanta deosebita (în dezvoltarea societatii). ♢ Monument istoric = constructie care pentru vechimea si valoarea ei artistica, este luata sub ocrotirea statului. ♦ Care se ocupa cu fapte din istorie, care are ca tema istoria. Roman istoric. 2. Care se schimba în cursul timpului. 3. Care corespunde faptelor istoriei, care a existat în realitate, real2. 4. Care studiaza problemele sau fenomenele în ordinea cronologica. Metoda istorica. II. 1. S.m. Specialist în domeniul istoriei, autor de opere istorice; p. restr. istoriograf. 2. S.n. Expunere (ampla) a unui fapt, a unui eveniment, etc., în împrejurarile în care s-a produs, în ordinea desfasurarii faptelor etc. – Din fr. historique, lat. historicus, it. istorico.
istorie, ISTÓRIE, istorii, s.f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii si societatii. 2. Stiinta care studiaza dezvoltarea complexa a societatii, a unui popor etc. ♦ (Concr.) Scriere continând evenimente si fapte care se încadreaza în aceasta stiinta. 3. (Cu determinarea domeniului) Stiinta care studiaza dezvoltarea si schimbarile succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria limbii. ♦ (Concr.) Lucrare care trateaza probleme din aceste domenii. 4. Povestire, naratiune. 5. (Fam.) întâmplare, patanie. ♦ Pozna, încurcatura. – Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. h i s t o i r e.
istoriografie, ISTORIOGRAFÍE, istoriografii, s.f. 1. Stiinta auxiliara a istoriei care se ocupa cu studiul evolutiei conceptiilor istorice si al operelor istorice. 2. Totalitatea scrierilor istorice (dintr-o tara, dintr-o anumita perioada de timp, cu privire la o anumita problema etc.). [Pr.: -ri-o-] – Din fr. historiographie.
istorisire, ISTORISÍRE, istorisiri, s.f. Actiunea de a istorisi si rezultatul ei; povestire. ♦ (Concr.) Creatie literara în care se istoriseste ceva. – V. istorisi.
istorism, ISTORÍSM s.n. (Filoz.) Principiu potrivit caruia evenimentele si fenomenele trebuie studiate în procesul aparitiei si dezvoltarii lor istorice. – Din fr. historisme, rus. istorizm.
istov, ISTÓV s.n. (Înv.) Sfârsit1, capat. ♢ Loc. adj. si adv. (Pop.) De istov = cu totul, complet, definitiv, perfect. Fara istov = fara încetare; nesfârsit, necurmat. – Din sl. istovŭ "adevarat".
işlic, ISLÍC, islice, s.n. Caciula de blana scumpa sau de postav, de format mare, cilindrica sau cu fundul patrat (din alt material), purtata de domni, de boieri si uneori de sotiile lor, iar mai târziu de negustori, de lautari etc. ♢ Expr. A calca (pe cineva) pe coltul islicului sau a pocni (pe cineva) la coada islicului = a jigni (pe cineva). [Var.: (înv.) slic s.n.] – Cf. tc. b a s l ı k.
iţi, IŢÍ, itesc, vb. IV. Refl. (Pop.) 1. A se ivi numai cu capul, a se arata putin, pentru un moment sau pe furis. 2. A se uita la ceva pe furis sau în fuga, a arunca o privire fugara si curioasa. – Cf. i t i i.
iubeţ, IUBÉŢ, -EÁŢĂ, iubeti, -e, adj., s.m. si f. (Pop.) (Persoana) care iubeste mult, care este patimasa în dragoste. ♦ (Înv.) (Persoana) careia îi place mult ceva, care este amatoare de... – Iubi + suf. -et.
iubi, IUBÍ, iubesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. recipr. A fi îndragostit, a simti o mare afectiune pentru o persoana de sex opus. ♦ Refl. recipr. A avea relatii sexuale cu o persoana de sex opus. 2. Tranz. si refl. recipr. A tine extrem de mult la cineva sau la ceva. 3. Tranz. A-i placea sa... – Din sl. ljubiti.
iubire, IUBÍRE, iubiri, s.f. Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoana de sex opus; relatii de dragoste; amor, iubit1. ♦ Sentiment de afectiune (si admiratie) pentru cineva sau ceva. – V. iubi.
iubit, IUBÍT2, -Ă, iubiti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care este foarte drag cuiva, pe care cineva îl iubeste; drag. 2. S.m. si f. Persoana care este în relatii de dragoste cu o persoana de sex opus; amant, amorez, ibovnic, dragut. – V. iubi.
iubitor, IUBITÓR, -OÁRE, iubitori, -oare, adj. Care iubeste, înclinat sa iubeasca; caruia îi place ceva, plin de dragoste, dragastos. – Iubi + suf. -tor.
iudeu, IUDÉU, iudei, s.m. Persoana care facea parte din populatia de baza a Iudeii sau era originara din Iudeea. ♦ (Înv.) Evreu. – Din sl. Ijudeĩ.
iuncher, IÚNCHER, iuncheri, s.m. 1. (În vechea terminologie a unor armate) Elev al unei scoli militare; cadet. 2. Mare proprietar de pamânt provenit din nobilimea militara germana. [Var.: iúncar s.m.] – Din rus. ĩunker, germ. Junker.
iuţeală, IUŢEÁLĂ, iuteli, s.f. 1. Caracterul a ceea ce este iute, graba cu care se misca cineva sau ceva; viteza (mare); repeziciune. ♢ Loc. adv. Cu iuteala fulgerului = extrem de repede, fulgerator. 2. Gust întepator, piscator, picant. 3. Mânie; violenta. – Iuti + suf. -eala.
iuţi, IUŢÍ, iutesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A face sa se produca, sa mearga etc. sau a se produce, a merge etc. mai repede, mai prompt; a (se) grabi. Îsi iuteste pasii. ♦ Refl. A deveni mai tare, mai intens. Vântul s-a iutit. 2. Refl. (Rar) A se enerva, a se supara, a se mânia usor. 3. Tranz. si refl. A da sau a capata un gust întepator, usturator, picant. Mâncarea s-a iutit. – Din iute.
iveală, IVEÁLĂ s.f. (Rar) Ivire. ♢ Expr. A iesi la iveala = a aparea, a se înfatisa; a se descoperi. A scoate (sau a da) la iveala = a da pe fata, a face cunoscut, evident; a face sa fie vazut; a tipari. – Ivi + suf. -eala.
majorat, MAJORÁT s. n. 1. proprietate inalienabila rezervata primului nascut în linie masculina al unei familii nobile. 2. vârsta de la care cineva se poate bucura prin lege de drepturi depline civile si politice; starea juridica a celui devenit major. (< fr. majorat, germ. Majorat)
izbândi, IZBÂNDÍ, izbândesc, vb. IV. 1. Intranz. A învinge (în lupta), a fi victorios; a birui, a triumfa. 2. Tranz. A reusi într-o actiune, a izbuti sa realizeze ceva. ♦ A duce la îndeplinire; a realiza, a împlini. – Din sl. izbondon.
izbi, IZBÍ, izbesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi cu putere (de ceva, de cineva sau cu ceva); a (se) repezi cu violenta; a (se) trânti. ♦ Tranz. si refl. A (se) arunca cu putere; a (se) azvârli. 2. Tranz. (Despre lumina) A cadea cu putere, a lovi drept în fata, în ochi. 3. Tranz. A ataca. 4. Tranz. Fig. A impresiona puternic pe cineva; a surprinde, a frapa, a bate la ochi. – Din sl. izbiti.
izbuti, IZBUTÍ, izbutesc, vb. IV. Tranz. si intranz. A duce ceva la bun sfârsit; a reusi, a izbândi. – Et. nec.
izgoni, IZGONÍ, izgonesc, vb. IV. Tranz. A sili pe cineva sa plece; a da afara; a alunga, a goni. – Din sl. izgoniti.
izmeni, IZMENÍ, izmenesc, vb. IV. Refl. (Fam.) 1. A se purta fara naturalete, cu mofturi; a se fandosi. 2. A se uita urât, a se strâmba (la cineva), a se schimonosi, a face mutre. – Din sl. izmĕniti "a schimba".
izola, IZOLÁ, izolez, vb. I. 1. Tranz. A desparti cu totul; a separa unul de altul; spec. a desparti un bolnav contagios de oamenii sanatosi, pentru a evita contagiunea, 2. Tranz. A împiedica transmiterea caldurii, a frigului, a umezelii, a zgomotului etc. dintr-un mediu (sau corp) în altul; a separa un corp prin care trece curentul electric de alt corp bun conducator de electricitate. 3. Refl. A se îndeparta de societate, de semeni; a sta retras, departe de altii; a se retrage, a se închista. – Din fr. isoler.
izraelit, IZRAELÍT, -Ă, izraeliti, -te, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana de religie mozaica; p. restr. evreu. 2. Adj. Evreiesc [Pr.: -ra-e-] – Din fr. israélite.
izvor, IZVÓR, izvoare, s.n. 1. Apa subterana care iese sau tâsneste la suprafata pamântului; fântâna. 2. Loc de unde izvoraste la suprafata pamântului un izvor (1), o apa curgatoare; începutul unui râu; obârsie. 3. Sursa de lumina sau de caldura. 4. Fig. Lucru din care provine ceva; origine (a unui lucru); sursa. 5. Document, text original (istoric, stiintific). – Din sl. izvorŭ.
major, MAJÓR, -Ă adj. 1. (despre oameni) ajuns la majorat. 2. principal, de mare importanta. o caz de forta ~a = situatie, eveniment neasteptat care împiedica pe cineva sa faca un anumit lucru. 3. (muz.) mod ~ sau gama ~a = mod sau gama din cinci tonuri si doua semitonuri (între treptele III-IV si VII-VIII). 4. (log.) termen ~ = predicatul concluziei unui silogism; premisa ~a = premisa care contine termenul major. (< fr. majeur, major, lat. maior)
îmbăta, ÎMBĂTÁ, îmbắt, vb. I. 1. Refl. si tranz. (fact.) A ajunge sau a face pe cineva sa ajunga în starea de betie, a (se) ameti cu bautura; a (se) chercheli, a (se) aghesmui. ♢ Expr. A (se) îmbata lulea (sau tun, turta, crita) = a (se) îmbata foarte tare. A (se) îmbata cu apa rece (sau chioara) = a (se) amagi, a (se) însela. ♦ Tranz. P. anal. (Despre mirosuri puternice) A produce o stare asemanatoare cu betia; a ameti. 2. Tranz. si refl. Fig. A (se) încânta, a (se) ameti, a (se) tulbura. – Lat. •imbibitare (< bibitus "beat").
îmbătrâni, ÎMBĂTRÂNÍ, îmbatrânesc, vb. IV. Intranz. 1. A deveni batrân. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva sa devina batrân (provocându-i suparari, griji etc.). ♦ Tranz. fact. A face pe cineva sa para mai batrân decât este în realitate, a-i da înfatisare batrânicioasa. 2. (Despre materiale) A-si schimba în mod lent structura si proprietatile caracteristice (prin degradare); a se învechi. – În + batrân.
maistru, MÁISTRU s. m. 1. muncitor cu calificare superioara într-o meserie etc. 2. instructor, îndrumator al instruirii practice a ucenicilor, elevilor sau muncitorilor tineri. (< germ. Meister)
îmbătrânit, ÎMBĂTRÂNÍT, -Ă, îmbatrâniti, -te, adj. Care a devenit batrân; cu înfatisare de batrân. – V. îmbatrâni.
îmbăţoşa, ÎMBĂŢOSÁ, îmbatosez, vb. I. Refl. (Fam.) A deveni inflexibil, rigid, aspru. – În + batos.
îmbăţoşat, ÎMBĂŢOSÁT, -Ă, îmbatosati, -te, adj. Care a devenit rigid, inflexibil. – V. îmbatosa.
îmbâcsi, ÎMBÂCSÍ, îmbâcsesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) umple, a (se) întesa de praf, de murdarie sau de miasme. ♦ Refl. (Despre aer) A deveni înabusitor. 2. Tranz. (Reg.) A umple ceva, îndesând sau înghesuind. – În + bâcsi (reg. "a umple, a ticsi, a îndesa", et. nec.).
îmbelşuga, ÎMBELSUGÁ, îmbelsughez, vb. I. Tranz. (Rar) A face pamântul sa rodeasca, sa devina îmbelsugat. – În + belsug.
îmbia, ÎMBIÁ, îmbíi, vb. I. Tranz. si refl. recipr. A (se) îndemna (staruitor) sa faca sau sa primeasca ceva; a (se) invita, a (se) pofti. ♦ Refl. (Rar) A se lasa poftit. ♦ Tranz. Fig. A atrage. [Pr.: -bi-a] – Probabil lat. •inviare.
îmblăti, ÎMBLĂTÍ, îmblatesc, vb. IV. Tranz. A bate cerealele, plantele cu pastai etc. cu îmblaciul pentru a le scoate semintele. ♦ Fig. A bate rau pe cineva; a ciomagi. [Var.: (reg.) îmblací vb. IV] – Cf. sl. m l a t ĩ t ĩ.
îmblânzi, ÎMBLÂNZÍ, îmblânzesc, vb. IV. Tranz. A deprinde un animal (salbatic) sa se supuna omului, sa traiasca în apropierea (si în folosul) omului; a domestici. ♦ Tranz. si refl. A face sau a deveni (mai) blând; a (se) domoli, a (se) linisti, a (se) calma, a (se) potoli. ♦ Refl. Fig. (Despre furtuna, vânt etc.) A scadea în intensitate; a se domoli. – În + blând.
îmbogăţi, ÎMBOGĂŢÍ, îmbogatesc, vb. IV. 1. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina bogat; a (se) înavuti, a (se) înstari. 2. Tranz. si refl. A (se) adauga noi elemente unui bun material sau spiritual, a face sa devina sau a deveni mai numeros, mai cuprinzator, mai complex; a (se) dezvolta, a (se) mari. – În + bogat.
îmbogăţit, ÎMBOGĂŢÍT, -Ă, îmbogatiti, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care a acumulat bogatii; bogat. 2. (Despre lucruri concrete sau notiuni abstracte) Care a devenit mai numeros, mai cuprinzator, mai complex; dezvoltat. – V. îmbogati.
îmboldi, ÎMBOLDÍ, îmboldesc, vb. IV. 1. Tranz. A împunge un animal cu prajina, cu batul, cu nuiaua sau, p. ext., a lovi un animal cu batul, cu nuiaua spre a-l îndemna la mers, la tras. 2. Tranz. Fig. A îndemna, a împinge pe cineva la o actiune; a stimula. 3. Refl. recipr. si tranz. A (se) lovi cu coatele, a(-si) da ghionturi sau brânci; a (se) îmbrânci. – În + bold.
îmbolnăvi, ÎMBOLNĂVÍ, îmbolnavesc, vb. IV. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina bolnav. – În + bolnavi.
îmbrăca, ÎMBRĂCÁ, îmbrác, vb. I. Refl. si tranz. 1. A(-si) acoperi corpul cu vesminte. ♦ Refl. A purta haine de o anumita croiala, de o anumita calitate etc. 2. A-si procura sau a procura cuiva hainele trebuincioase. 3. A (se) acoperi, a (se) înveli. ♦ Tranz. A înfata perna sau plapuma. ♦ Tranz. A înveli cu hârtie, cu material plastic etc. copertele unei carti, ale unui caiet etc. ♦ Tranz. A fereca icoane, bijuterii etc. în aur sau în argint. ♦ Tranz. Fig. A învalui, a ascunde (adevarata înfatisare, adevaratul aspect etc.). – Lat. •imbracare (< braca "pantaloni").
îmbrobodi, ÎMBROBODÍ, îmbrobodesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A(-si) acoperi capul cu o broboada, cu o basma etc. ♦ Fig. A (se) acoperi ca într-un val; a (se) învalui. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A convinge pe cineva sa accepte realitatile asa cum îi sunt înfatisate, împiedicându-l sa vada adevaratul lor aspect. – În + broboada.
îmbuca, ÎMBUCÁ, îmbúc, vb. I. 1. Tranz. A vârî în gura ceva de mâncare; a mânca (în pripa, ce se nimereste); a înghiti ceva dintr-o data. 2. Refl. (Despre piese) A intra cu un capat în alta piesa; a se împreuna, a se uni. – Lat. •imboccare (< bucca "gura").
îmbucare, ÎMBUCÁRE, îmbucari, s.f. Actiunea de a (se) îmbuca. ♦ (Concr.) Loc unde se îmbuca ceva. – V. îmbuca.
îmbucătură, ÎMBUCĂTÚRĂ, îmbucaturi, s.f. 1. Cantitate dintr-un aliment care poate fi vârâta o data în gura; înghititura, dumicat; p. ext. mâncare; bucatura. 2. Loc de asamblare a doua tevi, doua burlane etc., a unui stift care intra în locasul sau etc. – Îmbuca + suf. -atura.
îmbulzi, ÎMBULZÍ, îmbulzesc, vb. IV. 1. Refl. A se îngramadi în numar mare, a se înghesui; a se buluci. 2. Tranz. A face pe cineva sa stea înghesuit, a vârî pe cineva sau ceva într-un spatiu strâmt, neîncapator, aglomerat; a înghesui. ♦ (Despre o multime) A înghesui pe cineva din toate partile. ♦ Fig. A napadi pe cineva cu staruintele, cu insistentele. – În + bulz.
maieutică, MAIEÚTICĂ s. f. (la Socrate) arta de a scoate la iveala în discutiile filozofice, prin întrebari dibace, adevarurile pe care se presupune ca interlocutorul le-ar poseda fara sa-si dea seama. (< fr. maïeutique, gr. maieutike)
îmbuna, ÎMBUNÁ, îmbunez, vb. I. Tranz. A face pe cineva sa devina (mai) bun. ♦ Tranz. si refl. A (se) îmblânzi. ♦ Tranz. si refl. A face pe cineva sa-si uite un necaz sau a-si uita un necaz; a (se) împaca, a (se) linisti. [Prez. ind. si: îmbún] – În + bun.
îmbunat, ÎMBUNÁT, -Ă, îmbunati, -te, adj. Împacat, calmat; (rar) blând, binevoitor. V. îmbuna.
îmbunătăţi, ÎMBUNĂTĂŢÍ, îmbunatatesc, vb. IV. Tranz. si refl. A face ca ceva sa devina sau a deveni mai bun, a face sa capete sau a capata o valoare sau o calitate superioara; a (se) ameliora, a (se) îndrepta. [Var.: (înv.) îmbunatatá vb. I] – În + bunatate.
îmbunătăţit, ÎMBUNĂTĂŢÍT, -Ă, îmbunatatiti, -te, adj. Care a devenit mai bun, care a dobândit o calitate superioara. – V. îmbunatati.
îmburghezi, ÎMBURGHEZÍ, îmburghezesc, vb. IV. Refl. A deveni burghez; a capata deprinderi, naravuri de burghez; a se burghezi. – În + burghez.
îmburghezit, ÎMBURGHEZÍT, -Ă, îmburgheziti, -te, adj. Devenit burghez; cu obiceiuri de burghez. – V. îmburghezi.
împăca, ÎMPĂCÁ, împác, vb. I. 1. Tranz. si refl. recipr. (De obicei urmat de determinari introduse prin prep. "cu") A restabili raporturi de prietenie, de întelegere cu cineva; a (se) reconcilia, a (se) împaciui. ♦ Refl. recipr. A se întelege cu cineva (într-o chestiune baneasca), a se învoi, a conveni. ♦ Refl. A se obisnui, a se deprinde cu ceva (de obicei o idee, un gând). 2. Tranz. A linisti, a potoli, a calma pe cineva multumindu-l, dându-i satisfactie. 3. Refl. recipr. A trai în buna întelegere cu cineva; a se învoi, a se îngadui cu cineva. – Lat. •impacare.
împăciui, ÎMPĂCIUÍ, împaciuiesc, vb. IV. Tranz. si refl. recipr. (Rar) A convinge pe cineva sa faca pace sau a face pace cu cineva; a (se) împaca (1). [Pr.: -ciu-i-] – În + pace + suf. -ui.
împământeni, ÎMPĂMÂNTENÍ, împamântenesc, vb. IV. 1. Tranz. (În evul mediu, în tarile românesti) A acorda cuiva (printr-un act domnesc) calitatea si drepturile de pamântean. V. naturaliza. 2. Refl. A se stabili într-un loc, a se integra în viata localnicilor. 3. Tranz. si refl. Fig. (Despre obiceiuri, idei etc.) A face sa prinda sau a prinde radacini; a (se) introduce, a (se) generaliza. – În + pamântean.
împănat, ÎMPĂNÁT, -Ă, împanati, -te, adj. 1. (Despre pasari) Acoperit cu pene. ♦ (Înv.; despre sageti) Careia i s-a fixat o pana de pasare în capatul neascutit pentru a putea zbura mai usor la lansare; care este prevazut cu o pana. ♦ (Reg.) Împodobit cu flori, plin cu flori. 2. (Despre un loc, un teren etc.) Plin, întesat, împânzit. 3. (Despre carne sau despre unele legume) În care s-au introdus bucati de usturoi, de slanina etc. 4. (Rar; despre obiecte sau unelte formate din bucati) Întepenit, fixat cu o pana de lemn sau de metal. [Var.: (Înv.) împenát, -a adj.] – V. împana.
împărtăşi, ÎMPĂRTĂSÍ, împartasesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. (Bis.) A da sau a lua împartasanie; a (se) cumineca, a (se) griji. 2. Tranz. A accepta punctul de vedere al cuiva, a fi de acord cu... 3. Tranz. A împarti cu cineva ceva; a avea parte de acelasi lucru ca si altcineva. ♦ Refl. (Urmat de determinari introduse prin prep. "din") A se face partas la ceva, a lua parte la ceva; a primi din..., a se înfrupta din... 4. Tranz. A comunica, a destainui cuiva un gând, o idee etc. – În + partas.
împărţeală, ÎMPĂRŢEÁLĂ, împarteli, s.f. Faptul de a împarti ceva. ♦ Spec. (Jur.) Împartire a unor bunuri prin acord între parti sau prin lege; partaj. – Împarti + suf. -eala.
împărţi, ÎMPĂRŢÍ, împárt, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) separa în parti, a (se) desparti în grupuri; a (se) diviza, a (se) divide. ♦ Tranz. (Rar) A clasifica. ♦ Tranz. (Aritm.) A efectua operatia de împartire a unui numar prin altul, a face o împartire. 2. Tranz. A da mai multor persoane câte (o parte din) ceva; a repartiza, a distribui. ♢ Expr. A nu avea ce împarti sau a nu avea nimic de împartit (cu cineva) = a nu avea nici o legatura, nimic comun (cu cineva). ♦ Refl. A se raspândi, a se împrastia. 3. Tranz. (Urmat de determinari introduse prin prep. "cu") A împartasi ceva cu cineva. – Lat. impartire.
împătimi, ÎMPĂTIMÍ, împatimesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face pe cineva sa sufere, a provoca cuiva dureri. [Var.: împatimá vb. I] – În + patimi.
împânzit, ÎMPÂNZÍT, -Ă, împânziti, -te, adj. (Despre ochi, privire) Care a devenit tulbure; care si-a pierdut claritatea; împaienjenit. ♦ Fig. (Despre o multime) Raspândit pe o mare întindere. – V. împânzi.
mahayana, MAHAYÁNA s. f. forma evoluata a budismului, aparuta în India septentrionala si raspândita mai ales în China, Coreea si Japonia, care a introdus dogma despre rai si un ritual fastuos. (< fr. mahayana)
împâslit, ÎMPÂSLÍT, -Ă, împâsliti, -te, adj. Care a devenit des ca pâsla, cu aspect de pâsla; (despre par) des si încâlcit (ca pâsla). – V. împâsli.
împestriţat, ÎMPESTRÍŢAT, -Ă, împestritati, -te, adj. Care a devenit pestrit; amestecat. – V. împestrita.
împiedica, ÎMPIEDICÁ, împiédic, vb. I. 1. Refl. A se lovi (cu piciorul) de ceva sau de cineva care sta în cale (si a cadea); a se poticni. ♢ Expr. A se împiedica în picioare = a se împletici. A i se împiedica (cuiva) limba = a nu putea articula bine sunetele. A se împiedica la vorba = a gângavi. ♦ Fig. A da mereu peste ceva sau peste cineva care supara, stinghereste. 2. Tranz. A pune unui animal piedica la picioare, a-i lega picioarele ca sa nu poata fugi. ♦ A înfrâna rotile unui vehicul (pentru a-l face sa mearga greu). ♦ A pune piedica de siguranta la mecanismul armelor de foc. 3. Tranz. Fig. A opri, a tine în loc pe cineva sau ceva; a se pune în calea cuiva sau a ceva. [Var.: (reg.) împiedecá vb. I] – Lat. impedicare.
împietri, ÎMPIETRÍ, împietresc, vb. IV. 1. Intranz. si refl. A se preface în piatra. ♦ Refl. A deveni tare ca piatra; a se întari. 2. Intranz. Fig. A ramâne pe loc, nemiscat; a încremeni, a înlemni, a înmarmuri. ♦ Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina insensibil. – În + piatra.
împinge, ÎMPÍNGE, împíng, vb. III. 1. Tranz. A misca, a urni, a deplasa din loc pe cineva sau ceva, exercitând o apasare. ♦ Intranz. A se lasa cu toata greutatea sau puterea spre a urni pe cineva sau ceva din loc. 2. Tranz. A face sa înainteze; a duce, a purta (pâna departe). ♦ Fig. (Adesea peior.) A ajuta pe cineva sa ajunga la o situatie (nemeritata). 3. Tranz. Fig. A îndemna, a îmboldi. 4. Refl. A se înghesui pentru a putea merge înainte. ♦ Tranz. A îmbrânci. 5. Tranz. (Înv.) A izgoni, a alunga. ♦ Fig. A nu accepta, a respinge. 6. Intranz. (Reg.) A cheltui. ♦ Tranz. A plati. ♢ Expr. A împinge bani (cuiva) = a mitui (pe cineva). [Perf. s. împinsei, part. împins] – Lat. impingere.
împintenat, ÎMPINTENÁT, -Ă, împintenati, -te, adj. (Rar) Prevazut cu pinteni. – În + pinten + suf. -al.
împleticit, ÎMPLETICÍT, -Ă, împleticiti, -te, adj. 1. (Despre picioare, despre pas sau despre mers) Împiedicat, poticnit; (despre oameni) care merge sovaind, clatinându-se. ♦ (Despre limba) Care articuleaza anevoios. 2. Amestecat, încurcat, încâlcit. ♦ (Despre vorba, gând) Greu de înteles, confuz. [Var.: (reg.) împletecít, -a adj.] – V. împletici.
împlini, ÎMPLINÍ, împlinesc, vb. IV. 1. Tranz. A atinge vârsta de... 2. Refl. (Despre timp sau masuri de timp) A ajunge la soroc, a se scurge, a trece în întregime, a expira. ♦ (Rar; despre notiuni de cantitate) A ajunge la numarul, la suma dorita, indicata, necesara. 3. Tranz. A face sa fie plin sau întreg; a întregi, a completa. ♢ Expr. A-si împlini somnul = a dormi suficient. 4. Refl. (Despre fiinte) A se dezvolta; a se îngrasa. ♦ Fig. A se desavârsi. 5. Tranz. si refl. A aduce sau a ajunge la îndeplinire, a (se) realiza, a (se) îndeplini. 6. Tranz. A achita, a plati. ♦ (Înv. si reg.) A obliga pe un datornic sa plateasca banii datorati. 7. Tranz. (Reg.; în expr.) A o împlini (cu cineva) = a o pati (cu cineva), v. pati. (Refl.) I s-a împlinit = i s-a înfundat, v. înfunda. – Lat. •implenire (< plenus) sau în + plini (înv. "împlini" < plin).
împoncişa, ÎMPONCISÁ, împoncisez, vb. I. (Înv.) 1. Refl. recipr. A veni în conflict cu cineva sau cu ceva, a fi în dezacord; a se contrazice. 2. Tranz. A înfige un obiect ascutit; a împlânta. – În + poncif.
împovăra, ÎMPOVĂRÁ, împovarez, vb. I. Tranz. si refl. A pune o povara pe cineva sau a lua asupra sa o povara, a (se) încarca din greu; a (se) îngreuna. – În + povara.
împrejurare, ÎMPREJURÁRE, împrejurari, s.f. Situatie în care se afla cineva; circumstanta; întâmplare. ♢ Loc. adv. Dupa împrejurari = potrivit situatiei; de la caz la caz. – V. împrejura.
împrejurul, ÎMPREJÚRUL prep. (Construit cu gen.; arata spatiul înconjurator în raport cu cineva sau cu ceva) În jurul... Se adunase lume împrejurul casei. – Din împrejur.
împresura, ÎMPRESURÁ, împresór, vb. I. Tranz. 1. A înconjura din toate partile; a încadra (4). ♦ A cuprinde cu bratele, cu mâinile; a îmbratisa. 2. A încercui pentru a prinde, a cuceri etc. 3. (Înv.) A deposeda pe cineva în mod abuziv. [Prez. ind. si: împrésur] – Probabil lat. •impressoriare (< pressorium).
împricina, ÎMPRICINÁ, împricinez, vb. I. Refl. recipr. (Pop.) A gasi pricina de judecata (cu cineva); a se judeca cu cineva. – În + pricina.
împrieteni, ÎMPRIETENÍ, împrietenesc, vb. IV. Refl. si tranz. A deveni prieten cu cineva sau a face pe cineva prieten. [Pr.: -pri-e-. – Var.: (reg.) împrietiní vb. IV] – În + prieten.
împroşca, ÎMPROSCÁ, împrósc, vb. I. Tranz. 1. A împrastia apa sau noroi stropind în toate partile; (adesea fig.) a stropi pe cineva cu apa, cu noroi etc. ♦ Spec. (Tehn.) A împrastia sub presiune un lichid sau o pulbere pe suprafata unui obiect. 2. A arunca întruna, a zvârli fara încetare în toate partile proiectile, pietre etc.; a arunca cu ceva asupra cuiva. – Cf. bg. p r a s k a m, scr. p r s k a t i.
împrumuta, ÎMPRUMUTÁ, împrumút, vb. I. Tranz. si refl.1. A da cuiva sau a lua de la cineva un bun care urmeaza sa fie restituit. 2. A adopta cuvinte, obiceiuri etc.; p. ext. a imita. – Lat. •impromutare sau din împrumut.
împrumutător, ÎMPRUMUTĂTÓR, -OÁRE, împrumutatori, -oare, s.m. si f. Persoana care împrumuta sau de la care se împrumuta ceva. – Împrumuta + suf. -ator.
împuia, ÎMPUIÁ, împuiez, vb. I. Tranz. (în expr.) A împuia capul (sau urechile) cuiva = a face sa intre în mintea cuiva o idee, insistând asupra ei; a ameti pe cineva cu vorbaria. [Pr.: -pu-ia. – Prez. ind. si: (reg.) împúi] – În + pui.
împuternici, ÎMPUTERNICÍ, împuternicesc, vb. IV. Tranz. 1. A da cuiva puterea de a face ceva. ♦ (Jur.) A da mandat, a autoriza. 2. Tranz. si refl. (Înv. si pop.) A da sau a prinde putere, a(-si) reface fortele, a (se) face mai puternic; a (se) întari. – În + puternic.
împuternicit, ÎMPUTERNICÍT, -Ă, împuterniciti, -te, s.m. si f. Persoana autorizata a savârsi ceva în numele altcuiva; mandatar. – V. împuternici.
în, ÎN prep. 1. (Indica interiorul spatiului unde are loc o actiune, unde se afla ceva, spre care are loc o miscare) Intra în casa. ♦ (Indica suprafata pe care are loc o actiune sau spatiul dintre obiecte unde se afla ceva, unde se produce o miscare) Se suie în pom. ♦ (Indica obiectul de care atârna ceva) Pune-ti haina în cuier. ♦ (Indica o parte a corpului care este acoperita, îmbracata etc.) Si-a tras ghetele în picioare. Nu sta cu caciula în cap. ♦ La, în dreptul. Haina roasa în coate. 2. (Indica timpul în care se petrece o actiune) În iunie se culeg ciresele. ♦ (Indica intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment) Dupa, peste. Pleci de mâine în doua zile. 3. (Indica o cauza) Din pricina...; în urma... Pomul se clatina în vânt. Ochii-i ard în friguri. 4. (Indica scopul) Se duce în petit. 5. (Indica instrumentul, relatia) S-au înteles în scris. 6. (Indica o comparatie) În forma de..., ca... Fumul se ridica în spirala. 7. Conform cu, potrivit cu... Fiecare în legea lui. 8. (Introduce un complement indirect) Adâncit în gânduri. Casa transformata în muzeu. – Lat. in.
înainta, ÎNAINTÁ, înaintez, vb. I. 1. Intranz. A merge înainte în spatiu, a se misca spre cineva sau ceva aflat înainte; a avansa. ♦ Fig. A progresa. 2. Intranz. A merge înainte în timp; a se desfasura, a se dezvolta. 3. Tranz. A ridica pe cineva într-o functie mai importanta; a avansa în grad. ♦ Intranz. A obtine o functie mai importanta, un grad mai mare. 4. Tranz. A expedia, a trimite, a da un act, o petitie, o lucrare administrativa etc. 5. Tranz. (Înv.) A avansa o suma de bani. – Din înainte.
înainte, ÎNAÍNTE adv. I. (Cu sens local) În fata. ♦ În locul dintâi, în frunte. ♦ (Cu valoare de interjectie) Îndemn de a înainta. II. (Cu sens temporal) 1. Mai devreme, mai întâi. ♢ Expr. Mai înainte = a) mai demult; b) mai repede (decât altcineva sau altceva). De mai înainte = de mai demult. Cu... (mai) înainte sau (mai) înainte cu..., arata cât timp a trecut de la întâmplarea de care este vorba. Înainte vreme = odinioara. ♢ Compus: înainte-mergator s.m. = înaintas (3), precursor; p. ext. om cu vederi înaintate. 2. Mai departe, în continuare. ♢ Expr. De azi (sau aici, acum etc.) înainte = de azi (sau aici, acum etc.) încolo. [Var.: naínte adv.] – Lat. in ab ante.
înaintea, ÎNAÍNTEA prep. (Construit cu gen.) 1. (Cu sens local) În fata, dinaintea (cuiva sau a ceva). Înaintea ochilor. ♦ De fata cu..., fata de... 2. (Cu sens temporal) Anterior, mai devreme decât... – Din înainte.
înapoi, ÎNAPÓI adv. 1. În directie contrara înaintarii; în spate, îndarat. ♢ Loc. vb. A da înapoi = a) a se retrage; b) fig. a ceda (într-o discutie) într-o actiune; c) fig. a fi în declin, a regresa. ♦ (Înv.; cu trimitere la un pasaj anterior dintr-un text) Mai sus. 2. La locul de provenienta; în locul unde a fost mai înainte. ♢ Loc. vb. A da (ceva) înapoi = a restitui; a înapoia. ♢ Expr. A-si lua vorba înapoi = a-si retrage vorba, fagaduiala facuta; a reveni asupra celor spuse, rectificându-le. 3. Cu o treapta îndarat, într-un loc inferior altora ca valoare. 4. Mai demult, la o data anterioara celei prezente. – În + apoi.
înapoia, ÎNAPÓIA1 prep. (Construit cu gen.) În urma, îndaratul cuiva sau a ceva. – Din înapoi.
înapoia, ÎNAPOIÁ2, înapoiez, vb. I. 1. Tranz. A da înapoi; a restitui. ♦ Refl. A reveni, a se întoarce la locul de unde a plecat. 2. Refl. si intranz. Fig. (Înv.) A fi în declin, a regresa; a decadea. [Var.: (reg.) napoiá vb. I] – Din înapoi.
înăbuşi, ÎNĂBUSÍ, înắbus, vb. IV. 1. Refl. si tranz. A nu mai putea sau a face pe cineva sa nu mai poata respira; a (se) sufoca. 2. Tranz. (Despre buruieni) A împiedica cresterea si dezvoltarea plantelor; a napadi. 3. Tranz. Fig. A potoli, prin violenta, manifestari, actiuni sau miscari sociale; a reprima. ♦ A face sa nu se vada, sa nu se auda, sa nu se simta; a ascunde. Si-a înabusit un oftat. 4. Tranz. (în expr.) A înabusi focul = a stinge focul sau a-l face sa arda mocnit. – În + nabusi.
înăcri, ÎNĂCRÍ, înacresc, vb. IV. Refl. si tranz. (Pop.) A (se) acri; p. ext. a (se) strica, a (se) altera; fig. (despre oameni) a deveni sau a face pe cineva sa devina posac, ursuz. ♢ Expr. (Refl.) A i se înacri (cuiva sufletul de cineva sau de ceva) = a-i fi (cuiva) lehamite de cineva sau de ceva; a se plictisi, a se satura de cineva sau de ceva. – În + acru.
înălbăstri, ÎNĂLBĂSTRÍ, înalbastresc, vb. IV. Intranz. si refl. A deveni albastru; p. ext. (despre oameni) a se învineti (de mânie). ♦ Tranz. A da unui obiect culoarea albastra; a colora, a vopsi în albastru. [Var.: (reg.) înalbastrí vb. IV] – În + albastri.
înălbi, ÎNĂLBÍ, înalbesc, vb. IV. Tranz. A face sa devina alb. ♦ Intranz. si refl. (Rar) A deveni alb, a parea alb. [Var.: (reg.) nalbí vb. IV] – În + albi.
înălţa, ÎNĂLŢÁ, înált, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) îndrepta în sus; a (se) ridica. ♢ Expr. (Tranz.) A(-si) înalta ochii = a privi în sus. (Intranz.) A înalta din umeri = a ridica din umeri în semn de nedumerire, de nestiinta, de nepasare etc. ♦ Tranz. A face sa fie mai înalt prin ridicare si asezare pe un obiect situat mai sus etc. ♦ Refl. (Rar; cu determinarea "pe cal", "în sa") A se urca pe cal; a încaleca. 2. Refl. A deveni mai înalt; a creste. 3. Refl. (Despre cladiri, monumente etc.) A aparea, a se ivi (în toata înaltimea). 4. Tranz. A construi, a cladi. A înalta o casa. 5. Tranz. A ridica vocea, tonulä pronunta tare. ♦ Refl. (Despre voce, glas, sunete) A se auzi (limpede). 6. Tranz. A ridica pe cineva în rang. ♦ Fig. A ridica din punct de vedere spiritual. Poezia înalta sufletul. ♦ Refl. A se arata trufas; a se mândri. [Var.: (reg.) naltá vb. I] – Lat. inaltiare (< altus).
înălţător, ÎNĂLŢĂTÓR, -OÁRE, înaltatori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care înalta; fig. care ridica din punct de vedere spiritual. 2. S.n. Dispozitiv mecanic sau optic de ochire la pusti, la mitraliere si la tunuri, care permite sa se dea tevii înclinarea necesara pentru a lovi tinta. – Înalta + suf. -ator.
înăspri, ÎNĂSPRÍ, înaspresc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni aspru (la pipait); a (se) aspri. ♦ Fig. A (se) face mai dur, mai sever, mai închis. ♦ Refl. (Despre trasaturile fetei) A capata o expresie de seriozitate, de severitate. 2. Refl. (Despre vreme) A se face mai rece. 3. Tranz. A face ca o situatie sa devina mai grea, sa se înrautateasca. ♦ Refl. A se încorda, a se agrava. 4. Refl. (Despre vin) A capata un gust acidulat, a deveni întepator; a pisca la limba. – În + aspru.
înăsprit, ÎNĂSPRÍT, -Ă, înaspriti, -te, adj. Care a devenit (mai) aspru ♦ Fig. Sever, neprietenos, dur. – V. înaspri.
încarcera, ÎNCARCERÁ, încarcerez, vb. I. Tranz. A baga pe cineva la carcera; p. ext. a întemnita. – Din lat. incarcerare, fr. incarcérer.
încăleca, ÎNCĂLECÁ, încálec, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A (se) sui pe cal, pe magar etc.; a pune sau a sta calare; a calari, a încalara. ♢ Expr. A încaleca pe nevoie = a iesi din saracie, din lipsuri, din dificultati economice. ♦ P. anal. A se urca pe un obiect ca pe cal. 2. Refl. A se suprapune. 3. Tranz. Fig. A se face stapân pe cineva; a domina, a supune. [Var.: (reg.) încalicá vb. I] – Lat. incaballicare.
încălzi, ÎNCĂLZÍ, încalzesc, vb. IV. 1. Tranz. A face sa-i fie cuiva cald. ♦ (Despre surse de caldura) A face ca aerul, apa etc. sa-si ridice temperatura. ♦ A expune ceva la o sursa de caldura pentru a-i ridica temperatura. 2. Refl. A i se face (cuiva) cald. ♦ (Despre vreme) A se face (mai) cald. 3. Refl. A se pregati prin exercitii fizice înaintea unui efort sportiv. 4. Tranz. si refl. Fig. A (se) înflacara, a (se) entuziasma. – În + cald.
încălzit, ÎNCĂLZÍT2, -Ă, încalziti, -te, adj. 1. Care a devenit cald. 2. Fig. Înflacarat, entuziasmat. – V. încalzi.
încăpea, ÎNCĂPEÁ, încáp, vb. II. Intranz. 1. A fi cuprins într-un spatiu. ♢ Expr. A nu-si (mai) încapea în piele sau (tranz.) a nu-l mai încapea (pe cineva) pielea de gras (sau de bucurie, de fericire, de mândrie) = a fi foarte gras sau a fi foarte fericit, foarte mândru. Nu (mai) încape vorba (sau îndoiala, discutie) sau (în forma interogativa) mai încape vorba? = este cert, neîndoielnic. ♦ Tranz. A (putea) cuprinde ceva. ♢ Expr. A nu-l (mai) încapea (pe cineva) locul (de bucurie, de veselie etc.) = a fi foarte bucuros. 2. (Fam.; în constructii negative, urmat de determinari introduse prin prep. "de") A se împiedica de cineva, a fi nemultumit, stingherit de prezenta cuiva sau a ceva. 3. A trece, a strabate, a patrunde pe undeva. 4. (În expr.) A încapea pe mâna (sau pe mâinile) cuiva = a ajunge în posesiunea sau la discretia cuiva. Lat. •incapere.
încăpui, ÎNCĂPUÍ, încapuiesc, vb. IV. (Reg.) 1. Refl. A obtine, a-si procura ceva; a (se) capui. 2. Tranz. A pune mâna pe cineva sau ceva; a prinde, a capui. – În + capui.
încărca, ÎNCĂRCÁ, încárc, vb. I. 1. Tranz. A umple un vehicul, un recipient, un agregat de prelucrare etc. cu ceva. ♦ A pune un obiect greu sau mare într-un vehicul sau pe spinarea unei persoane ori a unui animal pentru a fi transportat. ♦ A introduce într-o arma de foc un cartus sau un proiectil cu material exploziv. 2. Tranz. si refl. A (se) acoperi, a (se) umple (de...). 3. Tranz. Fig. A exagera cu scopul de a însela. ♦ Spec. A adauga prin înselatorie un plus la socoteala. 4. Tranz. (În expr.) A-si încarca stomacul cu... = a mânca prea mult. A-si încarca sufletul cu... = a-si împovara constiinta. A fi încarcat de ani = a fi în vârsta. 5. Tranz. A acumula energie într-o baterie electrica; a acumula sarcina electrica pe armaturile condensatoarelor electrice. – Lat. •incarricare.
încărcat, ÎNCĂRCÁT2, -Ă, încarcati, -te, adj. 1. (Despre un vehicul, un agregat de prelucrare etc.) Umplut, plin cu ceva. ♦ (Despre oameni sau animale) Care poarta o încarcatura. ♦ (Despre o gura de foc) Cu proiectilul introdus în arma. 2. (Despre plante) Plin de fructe sau de flori. 3. Fig. Exagerat, marit (în scopul de a însela). 4. (În sintagmele) Aer încarcat = aer viciat, greu de respirat. Atmosfera încarcata = a) atmosfera plina de electricitate, premergatoare unei furtuni; b) fig. stare de încordare, de tensiune. Stomac încarcat = stomac balonat din cauza mâncarii excesive. Limba încarcata = limba cu înfatisare specifica unei indigestii. 5. (Despre acumulatoare electrice) În care s-a acumulat energie; (despre condensatoare electrice) ale carui armaturi au sarcina electrica. – V. încarca.
încărunţi, ÎNCĂRUNŢÍ, încaruntesc, vb. IV. Intranz. (Despre par) A începe sa albeasca; a deveni carunt; (despre persoane) a începe sa albeasca la par; a carunti; p. ext. a îmbatrâni. – În + carunt.
încătuşa, ÎNCĂTUSÁ, încatusez, vb. I. Tranz. A pune cuiva catuse; p. ext. a lega pe cineva cu lanturi; a înlantui. ♦ Fig. (Despre sentimente, preocupari) A pune stapânire pe cineva, a-l lipsi de libertatea spirituala. – În + catusa.
încâina, ÎNCÂINÁ, încâinez, vb. I. Refl. (Rar) A deveni rau, câinos. ♦ A se încapatâna. – În + câine.
încâlci, ÎNCÂLCÍ, încâlcesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) încurca fire de ata, de par etc. 2. Refl. Fig. (Despre gânduri, idei, actiuni) A deveni neclar, confuz. – În + câlti.
încântat, ÎNCÂNTÁT, -Ă, încântati, -te, adj. Plin de bucurie, de multumire, de entuziasm; fermecat, vrajit, fascinat. ♢ Expr. Încântat (de cunostinta), formula de politete prin care o persoana îsi exprima multumirea când face cunostinta cu cineva. ♦ (Rar) Încântator. – V. încânta.
încârdui, ÎNCÂRDUÍ, încârduiesc, vb. IV. Tranz. si refl. A baga sau a intra în cârd cu cineva, a (se) întovarasi. – Din în cârd + suf. -ui.
începător, ÎNCEPĂTÓR, -OÁRE, începatori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care începe; initial. 2. S.m. si f. Persoana care se initiaza lucrând într-un domeniu de activitate oarecare; novice. 3. S.m. si f. (Rar) Persoana care initiaza ceva; initiator. – Începe + suf. -ator.
începe, ÎNCÉPE, încép, vb. III. 1. Tranz. A realiza prima parte dintr-o lucrare, dintr-o actiune, dintr-o serie de lucrari sau de actiuni. ♦ A lua, a scoate, a consuma prima portiune din ceva. A început o pâine. 2. Intranz. (Despre stari, fenomene) A se arata, a se ivi, a se manifesta (cu primele semne). ♦ Intranz. si refl. A porni. Lat. incipere.
început, ÎNCEPÚT, începuturi, s.n. 1. Faptul de a (se) începe; începere. 2. Punct de plecare, moment initial; parte care începe sau cu care se începe ceva. ♢ Loc. adv. De la (bun) început = din primele momente, din capul locului. De la (sau pe la, dintru ori întru) început = în (sau din) momentul initial; din capul locului, din prima clipa. 3. (Înv.) Obârsie, origine, începatura. – V. începe.
încerca, ÎNCERCÁ, încérc, vb. I. Tranz. 1. A verifica un lucru spre a-i controla însusirile; a proba. ♢ Expr. Pe încercate = cu ajutorul, prin mijlocirea unei probe. ♦ Refl. recipr. A-si masura fortele în lupta cu cineva. 2. A întreprinde un lucru ca exercitiu, de proba; a face tentative de... ♦ A-si da silinta sa..., a face sfortari, a cauta sa... 3. A fi cuprins de un sentiment, de o senzatie; (despre sentimente, senzatii etc.) a se face simtit, a cuprinde pe cineva. – Lat. pop. in-circare.
încercare, ÎNCERCÁRE, încercari, s.f. 1. Actiunea de a încerca si rezultatul ei; verificare, proba. 2. Tentativa; straduinta, silinta. 3. (La jocul de rugbi) Asezare a mingii cu mâna în terenul de tinta al echipei adverse; punctele obtinute în urma acestei actiuni; eseu. 4. Lucrare (literara) de debut. ♦ (Rar) Eseu (literar sau stiintific). 5. Necaz, suferinta. primejdie; dificultate pe care o îndura cineva. 6. (Înv.) Experienta practica; cunoastere. – V. încerca.
încercui, ÎNCERCUÍ, încercuiesc, vb. IV. Tranz. A strânge (ca) într-un cerc; a înconjura din toate partile. ♦ A face, a trasa cercuri (în jurul a ceva). – În + cerc + suf. -ui.
încet, ÎNCÉT, ÎNCEÁTĂ, înceti, -te, adj., adv. 1. Adj. Fara viteza; linistit, lin, domol. ♦ (Despre oameni) Care reactioneaza cu întârziere, care face ceva în ritm lent. ♦ (Despre judecata, gândire) Care rationeaza cu greutate; greoi. 2. Adj. (Despre sunete, melodii etc.) Cu intensitate scazuta, abia auzit. 3. Adv. Fara graba, domol, binisor, alene; lin, pe nesimtite. ♢ Expr. (Încetul) cu încetul sau încet-încet = putin câte putin, treptat, cu timpul. ♦ (Cu valoare de interjectie) Binisor! nu asa tare!; fara zgomot! 4. Adv. Cu glas coborât; molcom, potolit. – Lat. qu(i)etus.
încetişor, ÎNCETISÓR adv. Diminutiv al lui încet; încetinel (2). ♦ (Substantivat; în expr.) (A lua pe cineva sau a o lua) cu încetisorul = (a lua pe cineva sau a o lua) cu blândete, cu tact, cu binisorul. – Încet + suf. -isor.
închega, ÎNCHEGÁ, închég, vb. I. 1. Refl. si tranz. A se face sau a face sa devina cheag; a (se) coagula. ♢ Expr. (Tranz.) Minte de încheaga apele = minte foarte tare. ♦ Refl. (Rar) A se strânge la un loc, a se uni, a se lipi trainic (cu ceva sau unul cu altul). 2. Refl. Fig. A prinde contur, a se forma, a lua fiinta. – Lat. in-coagulare.
închide, ÎNCHÍDE, închíd, vb. III. 1. Tranz. A misca (din balamale) o usa, o fereastra, un capac etc. pentru a acoperi deschizatura corespunzatoare. ♦ A încuia cu cheia, cu zavorul. ♦ A acoperi, a astupa deschizatura unui spatiu, a unei încaperi. 2. Tranz. A apropia, a strânge marginile (sau partile componente ale) unui obiect pentru a nu mai fi desfacute, deschise. ♢ Expr. A închide paranteza = a) a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei la locul cuvenit; b) a termina o digresiune introdusa în cursul unei comunicari. A închide mâna = a strânge degetele, facând mâna pumn. A închide gura = a apropia buzele si falcile una de alta; a nu mai vorbi. A închide (cuiva) gura = a face (pe cineva) sa taca, a pune capat obiectiilor sau protestelor (cuiva). A închide ochii = a) a coborî pleoapele, acoperind globii oculari; b) a se preface ca nu observa ceva; a trece cu vederea; c) (de obicei în constructii negative) a dormi; d) a muri. A închide (cuiva) ochii = a fi lânga cineva în clipa mortii. (Refl.) A i se închide ochii = a fi foarte obosit. ♦ Refl. (Despre rani) A se cicatriza. 3. Tranz. A întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei institutii, a unei întreprinderi, a unui local; p. ext. a suspenda activitatea, a desfiinta. 4. Tranz. A încheia o actiune, a-i pune capat. ♦ A opri functionarea unui mecanism, a unui aparat, a unui circuit etc. 5. Tranz. A izola o fiinta într-un spatiu închis, îngradit; a baga la închisoare; fig. a tine departe de lume. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. ♦ Fig. A contine, a cuprinde ceva. 6. Tranz. A îngradi, a împrejmui o curte, un teren etc. spre a delimita sau spre a opri accesul. ♦ A bara o cale de comunicatie; a opri, a împiedica trecerea. ♦ Refl. (Despre drumuri) A ajunge la un punct de unde nu mai poate continua, a se înfunda. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate, p. ext. despre culori) A capata o nuanta mai întunecata. – Lat. includere.
închina, ÎNCHINÁ, închín, vb. I. 1. Refl. A-si manifesta evlavia catre divinitate prin practici religioase, specifice fiecarui cult. ♦ (În biserica crestina) A-si face semnul crucii; p. ext. a se ruga. 2. Refl. A se pleca (sau a-si pleca numai capul) înaintea cuiva, în semn de respect, de devotament, de afectiune sau ca simplu salut. ♦ Intranz. A ridica paharul plin, ciocnindu-l cu paharul celorlalti comeseni si a bea (facând o urare). 3. Refl. (Înv.) A recunoaste suzeranitatea cuiva; a accepta sa devina vasal. ♢ Expr. (Tranz.) A închina armele (sau steagul) = a capitula. 4. Tranz. (Înv.) A darui cuiva ceva în semn de evlavie, de supunere, de recunostinta. ♢ Expr. A închina o manastire = a subordona o manastire altei manastiri straine sau unei patriarhii. ♦ A face o ofranda. 5. Tranz. A consacra. ♦ A dedica. – Lat. inclinare.
închinare, ÎNCHINÁRE, închinari, s.f. Actiunea de a (se) închina; rugaciune. ♦ Semn de respect catre cineva, adesea constând dintr-o plecaciune. ♦ Dedicatie. – V. închina.
închipui, ÎNCHIPUÍ, închípui, vb. IV. Tranz. 1. (Cu pronumele în dativ) A-si face o parere sau o imagine despre cineva sau ceva; a-si imagina. ♦ Refl. A se imagina pe sine însusi într-o situatie sau împrejurare. 2. A plasmui cu mintea, cu fantezia; a imagina. 3. A reprezenta, a simboliza; a forma. 4. (Pop.) A face, a întocmi, a înjgheba. – În + chip + suf. -ui.
închipuire, ÎNCHIPUÍRE, (2) închipuiri, s.f. 1. Faptul, puterea, capacitatea de a(-si) închipui; imaginatie, fantezie. 2. Produs al imaginatiei; plasmuire, fictiune; iluzie; halucinatie. ♦ Idee, gând, parere, opinie, presupunere (subiectiva, lipsita de temei). ♦ (Rar) Chip, imagine. ♢ Expr. O închipuire de... = un fel de..., ceva asemanator cu... – V. închipui.
închipuit, ÎNCHIPUÍT, -Ă, închipuiti, -te, adj. 1. Care este produs sau construit de imaginatie; imaginar, imaginat, fictiv. ♦ Care nu exista în realitate, care are numai aparenta a ceva real; fals. 2. (Adesea substantivat) Care are pareri exagerat de bune despre sine; încrezut, înfumurat. – V. închipui.
magnetohidrodinamic, MAGNETOHIDRODINÁMIC, -Ă I. adj. referitor la magnetohidrodinamica. o generator ~ = generator electric care transforma direct în energie electrica energia termica a unui fluid fierbinte ionizat, supus actiunii unui câmp magnetic. II. s. f. ramura a fizicii care studiaza comportarea fluidelor ce devin conductori sau a plasmei în prezenta unui câmp magnetic; magnetodinamica. (< fr. magnétohydrodynamique)
închisoare, ÎNCHISOÁRE, închisori, s.f. 1. Cladire, loc în care sunt închisi cei condamnati la pedepse privative de libertate sau cei detinuti preventiv; temnita, puscarie. penitenciar, arest, prinsoare. ♦ (Rar) Loc închis sau îngradit (unde se tin vitele). 2. Faptul de a sta închis; sedere în temnita. – Închis2 + suf. -oare.
încincit, ÎNCINCÍT, -Ă, încinciti, -te, adj. Înmultit de cinci ori, devenit de cinci ori mai mare; cvintuplu. – V. încinci.
încinge, ÎNCÍNGE1, încíng, vb. III. 1. Refl. (Despre foc) A arde cu flacara mare, a se aprinde bine. ♢ Tranz. fact. El încinge focul. 2. Refl. si tranz. A (se) înfierbânta, a (se) încalzi tare. ♦ Tranz. Fig. (Despre un sentiment, o pasiune) A cuprinde, a coplesi pe cineva; a consuma, a mistui. ♦ Refl. Fig. A se manifesta puternic; a se aprinde, a se înflacara. ♦ Refl. si tranz. Fig. (Despre o lupta, o confruntare, o discutie etc.) A (se) înteti. 3. Refl. (Despre fân, cereale, faina etc.) A începe sa se altereze prin fermentare; a se strica; a se aprinde. [Perf. s. încinsei, part. încins] – Lat. incendere.
înciocăla, ÎNCIOCĂLÁ, înciocalez, vb. I. Tranz. (Reg.) A lega laolalta, a împreuna ceva. ♦ A aranja, a potrivi. – Probabil în + ciocalau.
încleia, ÎNCLEIÁ, încleiez, vb. I. Tranz. 1. A unge, a îmbina si a fixa cu clei piese de lemn, hârtie etc. ♦ Refl. A se lipi. ♦ Refl. A se murdari, a se unge cu clei sau cu ceva cleios. ♦ Refl. A se face, a deveni cleios. ♦ Refl. Fig. (Despre falci) A se înclesta; (despre limba) a se întepeni. 2. A trata diverse produse (semifabricate) cu solutii coloidale sau de amidon pentru a le face impermeabile. [Prez. ind. si; încléi] – În + clei.
încleşta, ÎNCLESTÁ, înclestez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) strânge puternic, ca un cleste; a (se) întepeni. ♢ Expr. (Refl.) A i se înclesta (cuiva) falcile (sau gura) = a i se întepeni maxilarele; p. ext. a nu mai putea vorbi, a amuti. ♦ Tranz. A prinde strâns (ca într-un cleste) un obiect, un instrument. 2. Refl. A se agata cu desperare (de ceva), a se prinde puternic (cu mâinile, cu bratele) de ceva; a ramâne prins de ceva (sau de cineva). 3. Refl. recipr. A se lupta cu îndârjire, corp la corp; a se încaiera. ♦ Refl. Fig. (Despre batalii, razboaie) A deveni crâncen, a se înteti. – În + cleste.
înclina, ÎNCLINÁ, înclín, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) apleca în jos sau într-o parte; a (se) pleca. ♦ Refl. A face o plecaciune; a saluta; a (se) pleca, a (se) închina. ♦ Refl. Fig. (Despre soare) A coborî catre asfintit, a apune; (despre zi) a se apropia de sfârsit. 2. Refl. Fig. A se declara convins; a admite, a accepta. 3. Intranz. Fig. A fi dispus sa... ♦ A se simti atras de ceva, a simti vocatie, atractie pentru ceva; a se apleca. 4. Refl. recipr. Fig. (Înv.) A avea legaturi de dragoste cu cineva. – Din fr. incliner, lat. inclinare.
înclinat, ÎNCLINÁT, -Ă, înclinati, -te, adj. 1. Aplecat în jos sau într-o parte; oblic; încovoiat. 2. Fig. Care are vocatie, atractie spre ceva. – V. înclina.
înclinaţie, ÎNCLINÁŢIE, înclinatii, s.f. Înclinare. ♦ (Geom.) Unghi format de o dreapta (sau de un plan) cu o dreapta (sau cu un plan) de referinta; înclinare. ♦ Fig. Vocatie, atractie, dispozitie pentru ceva. – Din fr. inclination, lat. inclinatio.
încolţi, ÎNCOLŢÍ, încoltesc, vb. IV. I. Intranz. (Despre plante; la pers. 3) A da colt, a rasari din pamânt; a germina. ♦ Fig. (Despre idei, sentimente) A începe sa se dezvolte; a aparea, a se ivi, a se naste. II. Tranz. A înfige coltii spre a musca. ♦ A înconjura din toate partile, fara a mai da posibilitate de retragere. ♦ Fig. (Despre oameni) A prinde pe cineva la strâmtoare; (despre abstracte) a cuprinde, a coplesi. – În + colt.
încondeia, ÎNCONDEIÁ, încondeiez, vb. I. Tranz. 1. A împodobi ouale (de Pasti), obiectele de ceramica etc. cu desene (facute cu condeiul). ♦ Fig. (Pop.) A înnegri sprâncenele sau genele. 2. Fig. A vorbi de rau pe cineva; a defaima, a calomnia, a ponegri. – În + condei.
încontra, ÎNCONTRÁ, încontrez, vb. I. Refl. (Pop.) A se împotrivi, a se opune; p. ext. a se lua la harta, a se ciocni în pareri (cu cineva). – În + contra.
încorona, ÎNCORONÁ, încoronez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A(-si) pune coroana de monarh; p. ext. a deveni sau a învesti pe cineva monarh. 2. Tranz. A împodobi cu ceva (în forma de coroana); a încununa. 3. Tranz. Fig. A desavârsi o lucrare, o opera, o activitate; a reprezenta în activitatea cuiva realizarea cea mai valoroasa; a încununa (2). – Din lat. incoronare.
încorseta, ÎNCORSETÁ, încorsetez, vb. I. Tranz. A pune într-un corset (medical). ♦ Fig. A împiedica pe cineva în actiunile sau în gândurile sale; a îngradi, a încatusa. – În + corset.
încotrova, ÎNCOTROVÁ adv. Într-o directie oarecare, undeva. [Acc. si: încotróva] – Încotro + va.
încovoia, ÎNCOVOIÁ, încovói, vb. I. Refl. si tranz. A face sa devina sau a deveni curb; a (se) îndoi, a (se) arcui; spec. a (se) curba, a (se) deforma în urma unor apasari exterioare. ♦ Refl. Fig. A se umili. [Prez. ind. si: încovoiez] – Cf. sl. k o v a t i "a fauri".
încrede, ÎNCRÉDE, încréd, vb. III. 1. Refl. A pune temei pe cinstea, pe sinceritatea cuiva; a se bizui, a conta pe cineva sau pe ceva. ♦ (Pop.) A avea încredere prea mare în sine; a se fuduli. ♦ A crede spusele cuiva, a da crezare. 2. Tranz. (Înv. si pop.) A încredinta ceva cuiva. – În + crede.
încredinţa, ÎNCREDINŢÁ, încredintez, vb. I. 1. Tranz. A da pe cineva sau ceva în grija sau în pastrarea cuiva demn de încredere. ♦ A împartasi cuiva o taina. 2. Tranz. A confirma, a garanta cuiva ceva. ♦ Refl. A se convinge de ceva. 3. Tranz. si refl. recipr. (Reg.) A (se) logodi. – În + credinta.
încredinţare, ÎNCREDINŢÁRE, încredintari, s.f. Actiunea de a (se) încredinta si rezultatul ei. ♦ (Concr., rar) Adeverinta. – V. încredinta.
încreţi, ÎNCREŢÍ, încretesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A face creturi. ♦ Tranz. A strânge pielea (fruntii) astfel încât sa formeze cute, zbârcituri. 2. Refl. Fig. (Despre pielea, carnea cuiva, p. ext. despre oameni) A se încrâncena, a se înfiora (din cauza groazei, spaimei etc.). 3. Tranz. A face parul cret; a ondula, a cârlionta. ♦ Refl. (Despre par) A deveni cret (în urma ondularii). – În + cret.
încuia, ÎNCUIÁ, încúi, vb. I. 1. Tranz. A închide cu ajutorul unui zavor, al unui lacat etc. ♦ A retine pe cineva închis într-o încapere. ♦ Refl. A se închide (singur), a se izola într-o încapere. ♦ Fig. (Fam.) A face pe cineva sa nu mai aiba ce sa raspunda; a închide gura cuiva, a înfunda. 2. Tranz. si refl. (Pop.) A (se) constipa. – Lat. incuncare.
încuietoare, ÎNCUIETOÁRE, încuietori, s.f. Dispozitiv care încuie ceva. ♦ Fig. Dificultate, situatie grea în care se afla cineva. – Încuia + suf. -toare.
încumeta, ÎNCUMETÁ, încúmet, vb. I. Refl. 1. A îndrazni; a cuteza. 2. (Urmat de determinari introduse prin prep. "în") A se bizui, a se încrede în ceva. [Var.: (reg.) încuméte vb. III] – Cf. lat. c o m m i t t e r e.
încunoştinţa, ÎNCUNOSTINŢÁ, încunostintez, vb. I. Tranz. A face cunoscut; a înstiinta, a comunica ceva. – În + cunostinta.
încurca, ÎNCURCÁ, încúrc, vb. I. 1. Tranz. 1. A încâlci fire, ata etc., a le face noduri astfel încât sa nu se mai poata descurca usor. ♦ (Pop.) A calca în picioare fânetele, semanaturile. 2. A schimba mereu drumul, directia pentru a îngreuia o urmarire, pentru a-si pierde urma. ♦ Refl. si tranz. A (se) rataci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o actiune, a stânjeni. ♢ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza bauturii, a unei emotii etc.). ♢ Compus: încurca-lume s.m. invar. = om care încurca pe altii, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. si refl. A face (pe cineva) sa-si piarda sau a-si pierde sirul ideilor; a (se) zapaci. ♢ Expr. (Se) încurca lucrurile = (se) creeaza o situatie complicata. confuza. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevarul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intentionat) o situatie confuza; a face un lucru de mântuiala; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. si refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate iesi (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zabovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. •incolicare (< colus "caier, fir").
încurcat, ÎNCURCÁT2, -Ă, încurcati, -te, adj. 1. 1. (Despre fire, ata etc.) Amestecat si înnodat (cu alte fire); încâlcit. 2. (Despre drumuri) Greu de gasit; întortocheat. II. 1. (Despre idei, actiuni etc.) Greu de urmarit; confuz, nelamurit, neclar, nedeslusit. ♢ Expr. A lasa (ceva) încurcat sau a o lasa încurcata = a lasa o problema nelamurita; a renunta la rezolvarea unei probleme, a se lasa pagubas. 2. Stingherit, stânjenit, jenat. – V. încurca.
încurcătură, ÎNCURCĂTÚRĂ, încurcaturi, s.f. 1. Amestecatura, încâlcire de fire, de ata etc. ♢ Încurcatura de mate = ocluziune intestinala. 2. Situatie complicata, neplacuta; bucluc ♦ Confuzie. ♢ Expr. A pune (pe cineva) în încurcatura = a pune pe cineva într-o situatie din care nu stie cum sa iasa. ♦ Jena, tulburare. – Încurca + suf. -atura.
încuscri, ÎNCUSCRÍ, încuscresc, vb. IV. Refl. recipr. A se face cuscru cu cineva; p. ext. a fi sau a deveni ruda prin alianta cu cineva. – În + cuscru.
îndatora, ÎNDATORÁ, îndatorez, vb. I. 1. Tranz. A obliga, a impune ca o datorie. 2. Tranz. A obliga pe cineva la recunostinta printr-un ajutor dat la nevoie. 3. Refl. A face datorii; a se împrumuta; a se încurca în datorii. ♦ Tranz. A da un bun în gaj în schimbul unui împrumut. [Var.: îndatorí vb. IV] – În + dator.
îndatorat, ÎNDATORÁT, -Ă, îndatorati, -te, adj. 1. Dator (cu bani). 2. Obligat la ceva, recunoscator pentru ceva. [Var.: îndatorít, -a adj.] – V. îndatora.
îndatorire, ÎNDATORÍRE, îndatoriri, s.f. 1. (Înv.) Obligatie baneasca. 2. Obligatie morala; sarcina obligatorie, datorie. ♦ (Rar) Fapta sau gest cu care îndatoram pe cineva; atentie, politete. – V. îndatori.
îndatoritor, ÎNDATORITÓR, -OÁRE, îndatoritori, -oare, adj. 1. Serviabil, binevoitor. 2. (Neobisnuit) Obligatoriu. – Îndatori + suf. -tor.
îndărăt, ÎNDĂRẮT adv. I. 1. În spate, în urma, înapoi. ♢ Expr. (De-a) îndaratele(a) = a) cu spatele înainte; b) pe dos. 2. La locul de provenienta, în locul unde a fost înainte. 3. (În expr.) A da îndarat = a) a regresa; b) (despre lucruri) a restitui. A da pe cineva îndarat = a da pe cineva cu o treapta mai jos, a retrograda. II. Mai demult, (mai) înainte de timpul actual. [Var.: îndarắpt adv.] – Lat. in-de-retro.
îndărătnic, ÎNDĂRẮTNIC, -Ă, îndaratnici, -ce, adj. (Adesea substantivat) Încapatânat, recalcitrant, nesupus; p. ext. staruitor, perseverent. ♦ (Rar) Ramas în urma; restantier. [Var.: (reg.) îndarắpnic, -a adj.] - Îndarat + suf. -nic.
îndărătnici, ÎNDĂRĂTNICÍ, îndaratnicesc, vb. IV. Refl. A starui cu încapatânare într-o atitudine; a se încapatâna; p. ext. a persevera. – Din îndaratnic.
îndărătnicie, ÎNDĂRĂTNICÍE, îndaratnicii, s.f. Încapatânare; p. ext. staruinta, perseverenta. – Îndaratnic + suf. -ie.
îndărătul, ÎNDĂRẮTUL prep. În dosul (cuiva), în urma (cuiva sau a ceva), dupa (ceva). – V. îndarat.
îndătina, ÎNDĂTINÁ, îndatinez, vb. I. Refl. (Rar) A se obisnui (cu) ceva. ♦ Tranz. A avea obiceiul sa..., a obisnui. [Var.: îndatiná vb. I] – În + datina.
îndătinat, ÎNDĂTINÁT, -Ă, îndatinati, -te, adj. Care a devenit o datina; înradacinat. ♦ (Despre oameni) Deprins, obisnuit (cu ceva). [Var.: îndatinát, -a adj.] – V. îndatina.
îndârji, ÎNDÂRJÍ, îndârjesc, vb. IV. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina dârz, a persista sau a determina pe cineva sa persiste în ceva; a (se) înversuna, a (se) înfuria. – În + dârz.
îndârjit, ÎNDÂRJÍT, -Ă, îndârjiti, -te, adj. Dârz, staruitor, perseverent; înversunat, întarâtat. – V. îndârji.
îndeaievea, ÎNDEAIÉVEA adv. (Rar) Aievea. [Pr.: -de-a-ie-] – În + de + aievea.
îndeletnici, ÎNDELETNICÍ, îndeletnicesc, vb. IV. Refl. A se ocupa cu ceva, a-si petrece vremea cu ceva. – Et. nec. Cf. î n d e l e t e.
îndemâna, ÎNDEMÂNÁ, îndemânez, vb. I. Refl. (Înv.) A fi în stare sa faca un lucru, a-i fi la îndemâna sa faca ceva; a se înlesni. – V. îndemâna.
îndemna, ÎNDEMNÁ, îndémn, vb. I. Tranz. 1. A convinge pe cineva sa faca ceva, a chema la o actiune; a îmboldi, a stimula, a impulsiona; a îmbia. ♦ Refl. A se apuca de ceva (în urma unei stimulari); a se hotarî la ceva. ♦ Refl. recipr. Fig. A se lua la întrecere, a se îmboldi unul pe altul. 2. A sili un animal sa porneasca sau sa mearga mai repede. ♦ Intranz. (Reg.; despre animale) A se sili la drum, a înainta tragând. – Lat. •indeminare.
îndepărta, ÎNDEPĂRTÁ, îndepartez, vb. I. 1. Tranz. A face sa fie sau a tine departe; a înlatura. ♦ A scoate pe cineva din functie; a concedia. 2. Refl. A pleca din apropierea cuiva sau a ceva; a merge în alta parte. ♦ A se abate, a devia. – În + departa.
îndepărtare, ÎNDEPĂRTÁRE, îndepartari, s.f. Actiunea de a (se) îndeparta si rezultatul ei; înlaturare, eliminare; destituire; abatere, deviere. – V. îndeparta.
îndeplini, ÎNDEPLINÍ, îndeplinesc, vb. IV. Tranz. A savârsi, a face, a înfaptui, a realiza ceva; a duce la bun sfârsit. – În + deplin.
îndesi, ÎNDESÍ, îndesesc, vb. IV. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina mai des, mai compact. ♦ A (se) înmulti. – În + des.
îndesit, ÎNDESÍT, -Ă, îndesiti, -te, adj. Care a devenit mai des; p. ext. mai frecvent. – V. îndesi.
îndobitoci, ÎNDOBITOCÍ, îndobitocesc, vb. IV. Refl. si tranz. A-si pierde sau a face pe cineva sa-si piarda facultatile intelectuale si morale; a (se) prosti2, a (se) tâmpi, a (se) abrutiza. – În + dobitoc.
îndoi, ÎNDOÍ, (I) îndói, (II, III) îndoiesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A strânge în doua o stofa, o hârtie, un material etc.; a strânge ceva de doua sau de mai multe ori (punând marginile una peste alta). 2. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni curb; a (se) încovoia, a (se) apleca, a (se) înclina. ♦ Refl. (Despre oameni) A se gârbovi. II. Tranz. 1. A mari ceva de doua ori; a dubla; p. ext. a înmulti, a mari (de un numar oarecare de ori). 2. A amesteca (în parti egale) un lichid cu altul; a subtia. III. Refl. A fi nesigur în parerea sa, a sta la îndoiala; a nu avea încredere (în cineva sau în ceva). – În + doi.
îndoială, ÎNDOIÁLĂ, îndoieli, s.f. 1. Neîncredere; ezitare, sovaiala; îndoire. ♢ Loc. adv. Fara îndoiala = desigur, neaparat. ♢ Expr. A cadea la îndoiala = a începe sa se îndoiasca de ceva, a fi nesigur. A pune (ceva) la îndoiala = a se îndoi (III) de ceva. 2. (Rar) îndoire (a corpului). [Pr.: -do-ia-] – Îndoi + suf. -eala.
îndoit, ÎNDOÍT, -Ă, îndoiti, -te, adj. I. 1. Strâns prin îndoire; care pastreaza urma unei împaturiri; cu îndoituri. 2. Curbat, încovoiat. II. 1. Care este de doua ori mai mare sau mai mult decât altceva; dublu2; dublat; p. ext. înmultit, sporit, marit. ♢ (Substantivat, n.) Îndoitul unei sume. 2. Amestecat (în parti egale) cu alt lichid; subtiat. III. Care este nesigur de parerea sa, care sta la îndoiala. – V. îndoi.
îndrăgi, ÎNDRĂGÍ, îndragesc, vb. IV. Tranz. A simti atractie, afectiune, dragoste pentru cineva sau ceva; p. ext. a iubi. ♦ Refl. recipr. (Pop.) A se iubi. – În + drag.
îndrăgire, ÎNDRĂGÍRE s.f. (Rar) Faptul de a îndragi pe cineva. – V. îndragi.
îndrăgosti, ÎNDRĂGOSTÍ, îndragostesc, vb. IV. Refl. A prinde dragoste de cineva, a începe sa iubeasca pe cineva; a se amoreza, a se înamora. ♦ Tranz. (Neobisnuit) A iubi pe cineva. ♦ Refl. recipr. (Pop.) A se iubi. – În + dragoste.
îndrăgostit, ÎNDRĂGOSTÍT, -Ă, îndragostiti, -te, adj. (Adesea substantivat) Care iubeste pe cineva; amorezat, înamorat. – V. îndragosti.
îndrepta, ÎNDREPTÁ, îndrépt, vb. I. I. 1. Tranz. A face drept ceea ce era îndoit sau strâmb. ♦ Refl. (Despre oameni) A lua o tinuta dreapta. 2. Tranz. si refl. A (se) schimba din rau în bine; a (se) îmbunatati, a (se) ameliora. ♦ Refl. (Despre oameni) A se întrema dupa o boala; a capata o înfatisare buna. 3. Refl. si tranz. A(-si) corecta purtarile. II. 1. Refl. A porni într-o anumita directie. ♢ Tranz. Îndreapta masina spre oras. (Expr.) A-si îndrepta pasii = a merge spre... 2. Tranz. A arata cuiva drumul bun; a îndruma, a conduce în directia potrivita. ♢ Expr. A îndrepta pasii cuiva = a) a face pe cineva sa mearga spre... b) a calauzi, a conduce (în viata). A(-si) îndrepta ochii (sau privirile) asupra cuiva (sau a ceva) = a se uita la cineva sau la ceva. A(-si) îndrepta gândul asupra cuiva (sau a ceva) = a i se duce gândul la cineva sau la ceva. ♦ A tinti cu o arma de foc asupra cuiva sau a ceva. [Prez. ind. si: îndreptéz] – În + drept.
îndreptăţi, ÎNDREPTĂŢÍ, îndreptatesc, vb. IV. Tranz. A da cuiva dreptul la ceva; a autoriza, a justifica (ceva); a îndritui, a îndreptui. – În + dreptate.
îndreptăţit, ÎNDREPTĂŢÍT, -Ă, îndreptatiti, -te, adj. Care are dreptul la ceva; autorizat sa...; justificat; îndrituit. – V. îndreptati.
îndruga, ÎNDRUGÁ, îndrúg, vb. I. Tranz. 1. A toarce lâna sau cânepa în fire groase si putin rasucite, necesare pentru anumite tesaturi; p. ext. a toarce grosolan si în graba. 2. (Fam.) A pronunta nedeslusit cuvintele, a îngaima; a exprima prost ceva; a fi fara sir la vorba; p. ext. a vorbi fara rost, nimicuri. ♢ Expr. A îndruga (la) verzi si uscate = a însira, a spune fleacuri, minciuni, vrute si nevrute. ♦ (Rar) A face ceva în pripa; a înjgheba. – În + druga.
îndruma, ÎNDRUMÁ, îndrumez, vb. I. Tranz. 1. A arata cuiva drumul, a îndrepta în directia potrivita; a calauzi. ♦ Refl. (Reg.) A se îndrepta spre o tinta, a pleca la drum, a porni. 2. A calauzi pe cineva într-un domeniu, în viata. [Prez. ind. si: îndrúm] – În + drum.
înduioşa, ÎNDUIOSÁ, înduiosez, vb. I. Refl. si tranz. A fi cuprins sau a face pe cineva sa fie cuprins de duiosie, de mila. [Pr.: -du-io-. – Var.: (rar) înduiosí vb. IV] – În + duios.
îndulci, ÎNDULCÍ, îndulcesc, vb. IV. 1. Tranz. A face ca o mâncare sau o bautura sa fie (mai) dulce (prin adaos de zahar, miere etc.); p. ext. (pop.) a face mai gustos. ♦ Refl. A mânca dintr-o mâncare gustoasa; a se înfrupta. ♢ Expr. A se îndulci la ceva = a descoperi un lucru bun si a-l cauta mereu; a se deda la... 2. Refl. A trage folos, a se înfrupta. 3. Tranz. Fig. A face mai bun, a satisface; a umple de multumire; a desfata. 4. Tranz. Fig. A face mai putin aspru, mai putin dur, mai putin violent; a domoli, a estompa. ♦ Tranz. si refl. A (se) îmbuna, a (se) îmblânzi. – În + dulce.
îndupleca, ÎNDUPLECÁ, îndúplec, vb. I. Tranz. A face pe cineva sa se supuna, sa cedeze, sa consimta la ceva; a determina, a hotarî pe cineva sa faca ceva. ♦ Refl. A se arata milos, bun; a se îndura. – În + dupleca (Înv. "a îndupleca" < lat.).
îndura, ÎNDURÁ, îndúr, vb. I. 1. Tranz. A suporta cu rabdare un necaz, o durere, o boala etc.; a patimi, a suferi. 2. Refl. A se arata milos, bun; a se îndupleca. ♦ A-i fi mila cuiva de cineva. 3. Refl. A consimti, a-l lasa pe cineva inima sa..., a se hotarî. – Lat. indurare (1 si dupa fr. endurer).
înduşmănit, ÎNDUSMĂNÍT, -Ă, îndusmaniti, -te, adj. (Reg.) Care nutreste dusmanie împotriva cuiva, învrajbit cu cineva. – V. îndusmani.
înec, ÎNEC, înecuri, s.n. 1. Moarte prin sufocare în apa (sau în alt lichid); înecaciune (2). 2. Revarsare mare de ape; inundare, inundatie; puhoi. – Din îneca (derivat regresiv).
înecare, ÎNECÁRE s.f. Actiunea de a (se) îneca si rezultatul ei; inundare, revarsare. – V. îneca.
înfăptuitor, ÎNFĂPTUITÓR, -OÁRE, înfaptuitori, -oare, s.m. si f. (Rar) Persoana care înfaptuieste ceva; realizator. [Pr.: -tu-i-] – Înfaptui + suf. -tor.
înfăşurătură, ÎNFĂSURĂTÚRĂ, înfasuraturi, s.f. (Rar) Ceea ce înfasoara ceva sau este înfasurat pe ceva. – Înfasura + suf. -atura.
înfăţişa, ÎNFĂŢISÁ, înfatisez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) prezenta; a (se) arata. ♦ Tranz. A descrie ceva sau pe cineva cu ajutorul cuvintelor, al culorilor etc.; a zugravi, a reprezenta. 2. Refl. A-si imagina, a-si închipui. [Var.: (reg.) înfatosá vb. I] – În + fatis.
înfiat, ÎNFIÁT, -Ă, înfiati, -te, adj. Care devine fiu sau fiica prin înfiere. [Pr.: -fi-at] – V. înfia.
înfiera, ÎNFIERÁ, înfierez, vb. I. Tranz. 1. A însemna un animal cu ajutorul fierului înrosit. 2. Fig. A condamna cu toata severitatea, a osândi în public; a stigmatiza. – În + fier.
înfietor, ÎNFIETÓR, -OÁRE, înfietori, -oare, s.m. si f. Persoana care, printr-un act juridic, devine parintele unui copil care nu a fost al lui; adoptator. [Pr.: -fi-e-] – Înfia + suf. -tor.
înfige, ÎNFÍGE, înfíg, vb. III. 1. Tranz. A face ca un obiect cu vârf ascutit sa intre adânc În ceva; a împlânta, a vârî. ♢ Expr. A înfige mâna sau mâinile (în ceva) = a apuca (ceva) cu putere. ♦ A împlânta ceva într-un obiect ascutit. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se apuca de ceva (fara dreptul sau priceperea necesara), a intra sau a se amesteca undeva cu obraznicie. [Prez. s. înfipsei, part. înfipt] – Lat. infigere.
înfiinţa, ÎNFIINŢÁ, înfiintez, vb. I. 1. Tranz. A face sa ia fiinta; a crea, a întemeia, a funda, a alcatui. 2. Refl. (Despre oameni) A se prezenta, a se înfatisa undeva (pe neasteptate). – În + fiinta.
magistru, MAGÍSTRU s. m. 1. profesor (în raport cu elevii lui); dascal. 2. maestru. (< lat. magister)
înfiora, ÎNFIORÁ, înfiór, vb. I. Tranz. si refl. 1. A face ca cineva sa fie cuprins sau a fi cuprins de fiori; a (se) speria, a (se) înfricosa. 2. A suferi sau a face pe cineva sa sufere o impresie adânca, a (se) patrunde de un sentiment adânc; a (se) emotiona, a (se) tulbura. 3. A (se) misca usor. [Pr.: -fi-o-. – Prez. ind. si: înfioréz] – În + fior.
înfiripa, ÎNFIRIPÁ, înfiripez, vb. I. 1. Tranz. A alcatui ceva din elemente putine, disparate sau necorespunzatoare; a înjgheba. ♦ Refl. Fig. A lua nastere, a prinde consistenta. ♦ Refl. A ajunge la o oarecare bunastare. 2. Refl. A-si reveni în puteri; a se reface dupa o boala, a se întrema. [Prez. ind. si: înfiríp. – Var.: înciripá vb. I] – Cf. sl. č e r e p "oala, hârb".
înflori, ÎNFLORÍ, înfloresc, vb. IV. I. Intranz. A face, a da flori; a se acoperi de flori. II. 1. Intranz. Fig. A-si face aparitia, a se arata; a se ivi; a se dezvolta, a creste, a prospera. ♦ A fi în toata frumusetea, stralucirea. ♦ (Despre fata) A se îmbujora, a se lumina. 2. Tranz. A împodobi (prin cusaturi, desene, ornamente etc.), a înfrumuseta. ♦ Fig. A exagera. 3. Tranz. (Pop.) A face ca o pânza sau un obiect confectionat din pânza sa devina alb-stralucitor (prin spalare si uscare la soare). – Lat. inflorire.
înfoca, ÎNFOCÁ, (rar) înfóc, vb. I. (Rar) 1. Tranz. A înfierbânta, a încalzi ceva la foc; a da foc la ceva. 2. Refl. Fig. A se aprinde, a se înflacara (ca urmare a unui sentiment puternic). – În + foc.
înfricoşa, ÎNFRICOSÁ, înfricosez, vb. I. Refl. si tranz. A fi cuprins sau a face pe cineva sa fie cuprins de frica; a (se) înspaimânta; a (se) îngrozi, a se înfrica. – În + fricos.
înfrumuseţat, ÎNFRUMUSEŢÁT, -Ă, înfrumusetati, -te, adj. Care a devenit mai frumos; împodobit, ornat. – V. înfrumuseta.
înfrupta, ÎNFRUPTÁ, înfrúpt, vb. I. Refl. A mânca din ceva deosebit de gustos. ♦ (Pop.) A mânca de dulce în zi de post. ♦ Fig. (Ir.) A trage beneficii (necinstite), a profita de... – În + frupt.
înfunda, ÎNFUNDÁ, înfúnd, vb. I. 1. Tranz. A pune fund la un butoi, la o putina etc. ♦ A astupa complet un orificiu, o deschizatura. ♢ Expr. A-i înfunda (cuiva) gura = a obliga (pe cineva) sa taca. ♦ Fig. A înabusi un sunet, un zgomot. ♢ Loc. adv. Pe înfundate = fara zgomot, înabusit. 2. Refl. (Despre drumuri, suprafete etc.) A se închide, a se sfârsi. ♢ Expr. (Fam.) A i se înfunda (cuiva) = a ajunge într-o situatie fara iesire, a nu-i mai merge; a o pati. ♦ (Despre conducte, santuri etc.) A se astupa. ♢ Tranz. A înfunda un sant. 3. Tranz. A vârî, a îndesa (undeva la fund, în adâncime) ♦ A umple bine. ♢ Expr. A înfunda ocna (sau temnita, puscaria) = a fi condamnat la ani grei de închisoare. ♦ A Îndesa pe cap palaria sau caciula. ♦ Refl. A se duce, a intra, a se ascunde într-un loc unde nu poate fi usor descoperit. ♦ Fig. A pune pe cineva într-o situatie grea, fara iesire. 4. Refl. si tranz. A (se) adânci, a (se) cufunda. ♦ Refl. A intra într-un loc care este (sau pare a fi) fara capat, fara iesire. Lat. infundare sau în + fund.
înfuria, ÎNFURIÁ, înfúrii, vb. I. Refl. si tranz. A fi cuprins sau a face pe cineva sa fie cuprins de furie; a (se) mânia, a (se) enerva, a (se) irita. [Pr.: -ri-a] – În + furie.
îngădui, ÎNGĂDUÍ, îngắdui, vb. IV. 1. Tranz. A da voie, a permite, a admite, a încuviinta, a tolera ceva; a da cuiva permisiunea, a-l lasa sa... ♦ Refl. recipr. (Pop.) A se învoi, a se întelege unul cu altul, a trai în armonie. 2. Tranz. si intranz. (Pop.) A avea rabdare; a astepta; a da ragaz; a amâna, a pasui. ♦ (Reg.) A întârzia, a zabovi. [Prez. ind. si: îngaduiesc] – Din magh. engedni.
îngălbeni, ÎNGĂLBENÍ, îngalbenesc, vb. IV. Intranz., refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina galben, palid; p. ext. a (se) ofili, a (se) vesteji; a (se) galbeni. [Var.: (pop.) îngalbiní vb. IV] – În + galben.
îngălbenit, ÎNGĂLBENÍT, -Ă, îngalbeniti, -te, adj. Devenit galben, palid; p. ext. ofilit, vestejit; galbenit. [Var.: (pop.) îngalbinít, -a adj.] – V. îngalbeni.
îngâna, ÎNGÂNÁ, îngấn, vb. I. 1. Tranz. A imita, a repeta (în bataie de joc) vorbele, glasul cuiva. 2. Tranz. A rosti sau a cânta ceva încet, soptit (si neclar); a murmura, a mormai. 3. Tranz. si refl. A (se) acompania, a (se) însoti. ♦ Refl. A se amagi. 4. Refl. A se îmbina; a se confunda, a se amesteca. ♢ Expr. A se îngâna ziua cu noaptea = a se ivi zorile; a începe sa se întunece. 5. Refl. si tranz. (Rar) A (se) misca usor; a (se) legana. – Lat. •ingannare.
înghesui, ÎNGHESUÍ, înghésui, vb. IV. 1. Refl. (Despre fiinte) A se îmbulzi, a se îngramadi (într-un spatiu restrâns); a (se) ghemui. 2. Tranz. A baga, a vârî pe cineva sau ceva într-un loc strâmt. ♦ A înconjura pe cineva din toate partile, limitându-i spatiul de miscare. [Prez. ind. si: înghesuiesc] – În + ghes + suf. -ui.
înghiţi, ÎNGHIŢÍ, înghít, vb. IV. Tranz. I. A face sa treaca mâncarea, bautura etc. în stomac prin faringe si esofag; p. ext. a mânca, a devora. ♢ Expr. A înghiti (sau a face sa înghita) hapul (sau un hap, galusca) sau a o înghiti = a suporta (sau a face sa suporte) o neplacere (fara sa crâcneasca). A-si înghiti lacrimile (sau plânsul) = a-si stapâni plânsul; a reprima izbucnirea unui sentiment. (Pop.) A-i veni (cuiva) sa înghita (pe cineva) (de bucurie), se spune când o persoana îsi manifesta o mare bucurie, multumire. (Fam.) A înghiti (pe cineva) din ochi (sau cu ochii) = a nu se mai satura privind pe cineva. A nu înghiti pe cineva = a nu putea suferi pe cineva. ♦ P. anal. A trage în plamâni, a inhala adânc aer, fum etc. II. Fig. 1. (Despre pamânt, apa etc.) A face sa dispara ceva (cuprinzând în sine); a cuprinde, a învalui din toate partile. ♢ Expr. L-a înghitit pamântul = a murit; a disparut. Parca l-a înghitit pamântul, se spune despre cineva sau ceva care a disparut fara urma. ♦ A se îmbiba de un lichid; a absorbi. 2. A citi repede si cu lacomie o carte, un text scris. 3. A rabda, a îndura fara riposta o necuviinta, o insulta etc. 4. A omite cuvinte sau silabe (din cauza unui defect de vorbire). ♦ A nu spune ce ar fi vrut sa spuna, a se abtine de a spune ceva. – Lat. ingluttire.
îngrădi, ÎNGRĂDÍ, îngradesc, vb. IV. 1. Tranz. A împrejmui un teren (cu gard, cu uluci, cu zid etc.); p. ext. a hotarnici. ♦ Refl. Fig. A se pune la adapost, a se apara cu ajutorul cuiva sau a ceva. 2. Tranz. Fig. A pune limite, a stavili. 3. Refl. recipr. (Înv.) A se întelege, a cadea de acord. – Cf. sl. g r a d i t i.
îngrădit, ÎNGRĂDÍT, -Ă, îngraditi, -te, adj. 1. Care a fost înconjurat cu gard pentru a izola. ♦ Fig. Care se afla la adapost, aparat cu ajutorul cuiva sau a ceva. 2. Fig. Caruia i s-au impus limite de actiune; stavilit. – V. îngradi.
îngrăşa, ÎNGRĂSÁ, îngrás, vb. I. 1. Refl. A deveni (mai) gras, a prinde grasime. ♢ Tranz. Mâncarea buna l-a îngrasat. ♦ Tranz. fact. Spec. A face un animal sa devina gras, hranindu-l bine. ♢ Expr. Îngrasa porcul în ajun = încearca sa faca ceva serios în ultimul moment. 2. Tranz. A îmbunatati fertilitatea unui teren prin îngrasaminte; a gunoi2. – Lat. •ingrassiare (< grasus = crassus).
îngrăşat, ÎNGRĂSÁT2, -Ă, îngrasati, -te, adj. 1. (Despre fiinte) Care a devenit (mai) gras. 2. (Despre sol) Fertilizat prin îngrasaminte chimice sau naturale. – V. îngrasa.
îngreuia, ÎNGREUIÁ, îngreuiez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face mai greu; a (se) îngreuna. ♦ Fig. A produce sau a avea o senzatie de greutate, de apasare. I se îngreuiaza pleoapele. 2. Tranz. Fig. A face ca ceva sa devina mai anevoios; a îngreuna, a pricinui cuiva greutati. [Pr.: -gre-u-. – Prez. ind. si: îngréui] – În + greoi.
îngreuiat, ÎNGREUIÁT, -Ă, îngreuiati, -te, adj. Devenit mai greu sau mai anevoios; îngreunat. [Pr.: -gre-u-] – V. îngreuia.
îngreuna, ÎNGREUNÁ, îngreunez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face mai greu; a (se) îngreuia, a(se) împovara. ♦ Tranz. Fig. A produce o senzatie de greutate, de apasare. 2. Tranz. Fig. A face ca ceva sa devina anevoios, greu de îndeplinit; a îngreuia. [Pr.: -gre-u-. – Prez. ind. si: îngreún] – Probabil lat. •in-grevinare.
îngreunat, ÎNGREUNÁT, -Ă, îngreunati, -te, adj. Care a devenit mai greu sau mai anevoios; îngreuiat. [Pr.: -gre-u-] – V. îngreuna.
îngriji, ÎNGRIJÍ, îngrijesc, vb. IV. I. 1. Tranz., intranz. si refl. A avea grija de cineva sau de ceva, a purta de grija cuiva. ♦ Tranz. A pastra ceva în buna stare. ♦ Tranz. A avea grija de sanatatea cuiva. ♦ Refl. A-si cauta de sanatate; a urma un tratament medical. 2. Refl. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") A-si procura ceva (din vreme), a face pregatirile necesare. II. Refl. si tranz. (Înv.) A (se) îngrijora, a(-si) face griji. – În + grija.
îngrijitor, ÎNGRIJITÓR, -OÁRE, îngrijitori, -oare, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (Rar) Persoana care îngrijeste pe cineva, care poarta cuiva de grija. ♦ (La f.) Femeie care îngrijeste un bolnav. 2. S.m. si f. Persoana însarcinata cu mentinerea curateniei (si supravegherea) unei institutii, a unui imobil, a unei locuinte etc. 3. Adj. (Înv.) Îngrijorator – Îngriji + suf. -ator.
îngropa, ÎNGROPÁ, îngróp, vb. I. I. Tranz. A baga un mort în groapa (respectând un anumit ceremonial); a înmormânta, a înhuma, a astruca. II. Tranz. si refl. 1. A (se) baga în pamânt, a (se) acoperi cu pamânt. ♦ Tranz. A musuroi o planta. 2. Fig. A (se) cufunda în ceva sau undeva astfel încât sa fie acoperit din toate partile; a (se) înfunda. ♦ Refl. A se instala într-un loc retras, întrerupând legaturile obisnuite cu lumea; a se înmormânta. – În + groapa.
îngroşa, ÎNGROSÁ, îngrós, vb. I. Refl. 1. (Despre corpuri solide) A deveni mai gros, mai voluminos. ♢ Expr. Se îngroasa gluma (sau treaba, lucrul) = situatia ia o întorsatura îngrijoratoare, neplacuta. ♦ Tranz. A face ca un corp solid sa devina mai gros, sa-si mareasca volumul (adaugându-i material la suprafata); a accentua o linie, un punct, o litera etc. (pentru a le face mai evidente). 2. (Despre lichide, vapori etc.) A deveni mai dens. ♦ Tranz. A face ca o solutie sa devina mai concentrata prin adaos de materii solide, prin fierbere etc. ♦ A-si spori numarul; a se îndesi. 3. (Despre voce) A capata un timbru mai coborât, mai grav. – Lat. •ingrossiare (< grossus) sau din în + gros.
îngroşat, ÎNGROSÁT, -Ă, îngrosati, -te, adj. Care a devenit mai gros, mai dens sau mai voluminos. – V. îngrosa.
îngurlui, ÎNGURLUÍ, îngurluiesc, vb. IV. Refl. recipr. (Reg.) A intra în relatii de dragoste cu cineva; a se giugiuli. [Prez. ind. si: îngúrlui] – În + gurlui.
îngustat, ÎNGUSTÁT, -Ă, îngustati, -te, adj. Care a devenit îngust, caruia i s-a redus latimea. – V. îngusta.
înhăţa, ÎNHĂŢÁ, înhát, vb. I. Tranz. A apuca (pe cineva sau ceva) cu violenta, repede si pe neasteptate; a însfaca. – În + hat.
înjgheba, ÎNJGHEBÁ, înjghebez, vb. I. Tranz. A alcatui, a face ceva (la repezeala, improvizând din materiale putine, întâmplatoare si disparate); a înfiripa. ♦ P. gener. A construi, a întemeia. ♦ A face rost de...; a încropi. [Prez. ind. si: înjghéb] – În + jgheab.
înjumătăţi, ÎNJUMĂTĂŢÍ, înjumatatesc, vb. IV. Tranz. A împarti, a taia, a desface etc. în doua; a reduce la jumatate, a jumatati. ♦ A amesteca pe din doua cu altceva, a îndoi cu... – În + jumatate.
înjunghia, ÎNJUNGHIÁ, înjúnghii, vb. I. Tranz. 1. A vârî un cutit, un pumnal sau alt obiect cu lama ascutita în cineva; a junghia; spec. a taia, a ucide un animal. ♢ Refl. recipr. S-au înjunghiat la betie. 2. (La pers. 3) A simti sau a provoca o durere ascutita, un junghi. [Pr.: -ghi-a] – În + junghi.
înlănţui, ÎNLĂNŢUÍ, înlắntui, vb. IV. Tranz. 1. A pune, a lega în lanturi; a încatusa. 2. A cuprinde pe cineva (cu bratele). – V. îmbratisa. 3. Fig. A captiva, a subjuga, a încânta, a fermeca. 4. A aseza în rând, a lega unul de altul, a coordona, a împreuna (în mod logic). ♦ Refl. A urma unul dupa altul (în sir neîntrerupt). [Prez. ind. si: înlantuiesc] – În + lant + suf. -ui (dupa fr. enchaîner).
înlemni, ÎNLEMNÍ, înlemnesc, vb. IV. Intranz. si tranz. A ramâne sau a face sa ramâna nemiscat de frica, de spaima sau de uimire; a încremeni, a înmarmuri, a împietri. ♦ Refl. Fig. (Rar) A deveni insensibil, neîndurator; a se împietri. – În + lemn.
înlesni, ÎNLESNÍ, înlesnesc, vb. IV. Tranz. 1. A face ca ceva sa fie usor de înfaptuit, de obtinut; a usura, a facilita. 2. A ajuta pe cineva; a usura cuiva o munca, o actiune. ♦ Refl. (Reg.) A-si îmbunatati situatia materiala. – În + lesne.
înlocui, ÎNLOCUÍ, înlocuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A pune ceva sau pe cineva în locul altuia. 2. A îndeparta pe cineva dintr-un post, numind pe altcineva în locul lui. 3. A tine cuiva locul într-o functie, într-o munca etc. – Din loc. adv. în loc + suf. -ui.
înlocuitor, ÎNLOCUITÓR, -OÁRE, înlocuitori, -oare, adj., s.m. si f., s.n. (Persoana sau produs, material etc.) care înlocuieste sau cu care poate fi înlocuit cineva sau ceva. [Pr.: -cu-i-] – Înlocui + suf. -tor.
înmâna, ÎNMÂNÁ, înmânez, vb. I. Tranz. A da2, a remite, a preda în mâna ceva cuiva. – În + mâna.
înmii, ÎNMIÍ, înmiesc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) mari de o mie de ori; p. ext. a (se) înmulti, a spori (ceva) foarte mult. – În + mie.
magazin, MAGAZÍN2 s. n. 1. publicatie periodica (ilustrata), care contine materiale din diverse domenii. 2. emisiune periodica de radio sau de televiziune axata pe un anume subiect. (< fr. magazine)
înmormânta, ÎNMORMÂNTÁ, înmormântez, vb. I. 1. Tranz. A aseza un mort în mormânt; a îngropa, a înhuma, a astruca, a mormânta. 2. Tranz. si refl. Fig. A (se) îngropa (II 2). ♦ Tranz. A da ceva uitarii. – În + mormânt.
înmuia, ÎNMUIÁ, înmói, vb. I. 1. Tranz. A baga, a introduce într-un lichid, a muia. ♢ Refl. Rufele s-au înmuiat. ♦ A uda, a umezi. ♦ Fig. (Rar) A împodobi cu cusaturi, cu broderii de matase, de fir (aurit) etc. 2. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni mai moale, prin încalzire sau prin subtiere cu un lichid. ♢ Expr. A (i se) înmuia (cuiva) inima = a (se) înduiosa. ♦ Fig. A (se) potoli, a (se) calma; a (se) linisti. ♦ Refl. (Despre ger, despre vreme) A fi mai blând; a se domoli, a se potoli. 3. Tranz. si refl. Fig. A face sa fie sau a deveni mai blând; a (se) îmblânzi. – În + muia.
înmuiat, ÎNMUIÁT, -Ă, înmuiati, -te, adj. 1. Introdus în apa sau în alt lichid; umezit, îmbibat cu un lichid. ♦ (Despre ochi) Înlacrimat. 2. Devenit moale (prin încalzire sau prin adaos de lichid). ♦ Fig. Fara vlaga, fara putere. 3. Fig. (Despre oameni si starile lor sufletesti) Potolit, calmat, linistit; p. ext. îmblânzit. ♦ Înduiosat, miscat. – V. înmuia.
înnădi, ÎNNĂDÍ, înnadesc, vb. IV. 1. Tranz. A-i adauga unui obiect (cosând, înnodând, lipind etc.) o bucata, o portiune (de acelasi fel), pentru a-l mari, a-l lungi etc.; a pune o nada. ♢ Expr. (Refl.) A se înnadi la vorba = a se porni la vorba, a se pune pe taifas. 2. Refl. Fig. A prinde pofta de ceva bun, a lua obiceiul, naravul; a (se) naravi. ♢ Expr. A se înnadi la cascaval = a se obraznici. a-si lua nasul la purtare. ♦ A se obisnui sa mearga prea des undeva, sa faca ceva (nepermis). – În + nada.
înnădit, ÎNNĂDÍT, -Ă, înnaditi, -te, adj. Cusut, înnodat, sudat etc. cu o bucata (de acelasi fel) pentru a deveni mai mare, mai lung. – V. înnadi.
înnăscut, ÎNNĂSCÚT, -Ă, înnascuti, -te, adj. Care apartine cuiva din nastere, cu care se naste cineva; congenital, nativ. – În + nascut (dupa fr. inné).
înnebuni, ÎNNEBUNÍ, înnebunesc, vb. IV. Intranz. A fi atins de nebunie, de dementa; a deveni nebun; a se aliena; (prin exagerare) a-si pierde calmul, stapânirea de sine. ♢ Tranz. Durerea l-a înnebunit. ♢ Expr. (Tranz.) Nu ma-nnebuni!, se spune cuiva pentru a exprima mirarea sau neîncrederea fata de cele auzite. ♦ Tranz. A face pe cineva sa-si piarda stapânirea de sine; a agasa, a enerva. – În + nebun.
înnegri, ÎNNEGRÍ, înnegresc, vb. IV. 1. Tranz. A vopsi, a da cu negru; a negri; p. ext. a face sa devina de culoare închisa, a întuneca. ♢ Expr. (Fam.) A înnegri hârtia = a scrie. ♦ Intranz. si refl. A deveni negru; p. ext. a capata o culoare închisa, a se întuneca. ♦ Refl. (Despre oameni) A se bronza. ♦ A murdari, a pata. 2. Intranz. A aparea, a se detasa ca o pata întunecata pe un fond de culoare deschisa. 3. Tranz. Fig. A prezenta în culori sumbre, defaimatoare; a ponegri. – În + negru.
înnegrit, ÎNNEGRÍT, -Ă, înnegriti, -te, adj. 1. Vopsit în negru, devenit negru. 2. (Despre oameni) Bronzat. – V. înnegri.
înnobila, ÎNNOBILÁ, înnobilez, vb. I. 1. Tranz. A da unei persoane un titlu de noblete. ♦ Tranz. si refl. Fig. A face ca cineva sa devina sau a deveni mai distins, mai rafinat; a (se) înalta. 2. Tranz. si refl. (pas.) A (se) îmbunatati calitatea unei rase de animale sau a unei specii de plante; a (se) îmbunatati proprietatile unor substante, unor materiale prin procedee fizice sau chimice. – În + nobil (dupa fr. anoblir si ennoblir).
înnobilat, ÎNNOBILÁT, -Ă, înnobilati, -te, adj. 1. Care a primit un titlu de noblete; fig. devenit mai distins, mai rafinat. 2. (Despre animale sau plante) Care si-a îmbunatatit calitatea. ♦ (Despre substante sau materiale) Care si-a îmbunatatit proprietatile prin procedee fizice sau chimice. – V. înnobila.
înnoda, ÎNNODÁ, înnód, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face un nod la ceva; a (se) lega, a (se) uni printr-un nod. ♢ Expr. (Refl.) A se înnoda la vorba = a se porni pe vorba; a se asterne la vorba, la taifas. 2. Tranz. Fig. A agonisi. ♦ A improviza, a înjgheba. În + nod.
înnoi, ÎNNOÍ, înnoiesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) face ca nou (înlocuind ce era vechi, uzat); a (se) reface, a (se) repara. ♦ Tranz. A pune un lucru nou în locul altuia vechi; a primeni, a schimba. ♦ Refl. A se îmbraca cu ceva nou. 2. Refl. Fig. A se împrospata, a se redestepta, a se regenera. 3. Tranz. A face înca o data, a relua o actiune. ♦ A prelungi valabilitatea unei autorizatii, a unui document. – În + nou.
înnoit, ÎNNOÍT, -Ă, înnoiti, -te, adj. 1. Facut din (sau ca) nou; reparat. ♦ Îmbracat cu ceva nou. 2. Fig. Schimbat, primenit, împrospatat. – V. înnoi.
înnopta, ÎNNOPTÁ, înnoptez, vb. I. 1. Intranz. si refl. impers. A se face noapte, a se întuneca. ♢ Loc. adv. Pe înnoptat (sau înnoptate) = la caderea noptii. 2. Intranz. A fi surprins de noapte; a petrece noaptea undeva. – În + noapte.
înnoptat, ÎNNOPTÁT1 s.n. 1. Înnoptare. 2. Ramânere undeva peste noapte. – V. înnopta.
înota, ÎNOTÁ, înót, vb. I. Intranz. 1. A se misca ritmic pentru a pluti si a înainta la suprafata apei sau în apa. ♦ A pluti. 2. A fi cufundat într-un lichid; a fi înconjurat din toate partile de un lichid. ♦ Fig. A fi coplesit, apasat de ceva. ♦ Fig. A înainta cu greu (prin noroi, prin zapada etc.). ♦ Fig. A avea ceva din abundenta. – Lat. pop. innotare.
înrăi, ÎNRĂÍ, înraiesc, vb. IV. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina (mai) rau, (mai) rautacios. – În + rau.
înrăit, ÎNRĂÍT, -Ă, înraiti, -te, adj. Care a devenit rau, care s-a învechit în rautate, în viciu. – V. înrai.
înrăutăţit, ÎNRĂUTĂŢÍT, -Ă, înrautatiti, -te, adj. Care a devenit (mai) rau; care s-a agravat. [Pr.: -ra-u-] – V. înrautati.
înrâuri, ÎNRÂURÍ, înrâuresc, vb. IV. Tranz. si intranz. A exercita o influenta asupra cuiva sau a ceva; a influenta. – Cf. fr. i n f l u e r, i n f l u e n c e, germ. b e e i n f l u s s e n.
înregistra, ÎNREGISTRÁ, înregistrez, vb. I. Tranz. 1. A înscrie într-un registru. 2. A retine prin scris un fapt, un eveniment; a imprima (cu mijloace tehnice) sunetele, fenomenele luminoase etc. ♦ Fig. A întipari în minte, a memora. 3. A înscrie în activul sau ca rezultat, ca realizare etc.; a obtine. A înregistra un succes important. Din fr. enregistrer.
înrobitor, ÎNROBITÓR, -OÁRE, înrobitori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care înrobeste pe cineva. – Înrobi + suf. -tor.
înroşit, ÎNROSÍT, -Ă, înrositi, -te, adj. Colorat în rosu; devenit rosu; rosit. – V. înrosi.
înrudi, ÎNRUDÍ, înrudesc, vb. IV. Refl. recipr. 1. A fi sau a deveni ruda cu cineva; a se înnemuri. 2. Fig. A avea caractere (esentiale) comune cu cineva sau cu ceva. – În + ruda.
înrudit, ÎNRUDÍT, -Ă, înruditi, -te, adj. 1. Care este sau a devenit ruda cu cineva. 2. Fig. Care prezinta caractere (esentiale) comune cu cineva sau cu ceva; care are afinitate cu cineva sau cu ceva. – V. înrudi.
însărcina, ÎNSĂRCINÁ, însarcinez, vb. I. Tranz. 1. A încredinta cuiva îndeplinirea unei actiuni; a da cuiva o sarcina. ♦ Refl. A lua asupra sa o sarcina. 2. A face ca o femeie sa devina gravida. – În + sarcina.
însângera, ÎNSÂNGERÁ, însângerez, vb. I. Tranz. A face sa curga sânge, a umple de sânge. ♦ A pata ceva cu sânge. – În + sângera.
înscorţoşa, ÎNSCORŢOSÁ, înscortosez, vb. I. Refl. si tranz. (Rar) A prinde sau a face ca ceva sa prinda scoarta. – În + scortos.
înscrie, ÎNSCRÍE, înscríu, vb. III. 1. Tranz. si refl. A(-si) scrie, a(-si) trece numele într-un catalog, într-o condica etc.; a (se) înregistra, a (se) înmatricula. ♢ Expr. (Refl.) A se înscrie în fals = a sustine în fata unei instante judiciare ca dovada (scrisa) adusa de partea adversa este falsa. ♦ Tranz. A consemna ceva în scris. 2. Tranz. A construi o figura geometrica în perimetrul alteia, astfel încât unele puncte ale celei dintâi sa fie tangente la cealalta. 3. Tranz. (Sport) A marca unul sau mai multe goluri, seturi, cosuri etc. [Perf. s. înscrisei, part. înscris] – În + scrie (dupa fr. inscrire).
însenina, ÎNSENINÁ, înseninez, vb. I. 1. Refl. (Despre cer, vreme etc.; la pers. 3) A deveni senin. 2. Refl. si tranz. Fig. (Despre oameni, p. ext. despre psihicul lor) A deveni sau a face sa devina senin, linistit, vesel; a (se) înveseli, a (se) lumina. [Prez. ind. si: însenín] – Lat. inserenare.
însera, ÎNSERÁ, înserez, vb. I. 1. Intranz. si refl. impers. (La pers. 3) A se face seara, a amurgi. ♢ Loc. adv. Pe (sau la) înserat (sau înserate) = în amurg. 2. Intranz. A ramâne undeva pâna seara, a-l surprinde pe cineva seara undeva. – În + seara.
însoţi, ÎNSOŢÍ, însotesc, vb. IV. 1. Tranz. A merge împreuna, a întovarasi, a petrece pe cineva pe un drum, într-o calatorie etc.; a acompania. ♦ (Rar) A acompania pe cineva la un instrument. ♦ Refl. recipr. (Pop.) A se întovarasi, a se asocia cu cineva. 2. Tranz. A adauga ceva (spre completare sau lamurire). Însotesc vorbele cu gesturi energice. 3. Refl. recipr. (Pop.) A se casatori. ♦ A se împerechea. – În + sot.
înspăimânta, ÎNSPĂIMÂNTÁ, înspaimấnt, vb. I. Refl. A fi cuprins de spaima. ♦ Tranz. A inspira spaima, groaza, a baga spaima în cineva. – În + spaimânta.
înstăpâni, ÎNSTĂPÂNÍ, înstapânesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se face stapân pe ceva. – În + stapân.
înstrăinat, ÎNSTRĂINÁT2, -Ă, înstrainati, -te, adj. 1. Care a ajuns pe mâna altcuiva decât a posesorului initial. 2. Îndepartat sau plecat definitiv de acasa în alta localitate sau într-o tara straina; fig. îndepartat, rupt sufleteste de cineva. [Pr.: -stra-i-. – Var.: înstreinát, -a ad j.] – V. înstraina.
însufleţi, ÎNSUFLEŢÍ, însufletesc, vb. IV. Tranz. 1. A da viata. ♦ Fig. A stimula, a da impuls, avânt. ♦ Refl. A prinde viata; a se înviora, a se anima. 2. Fig. A preface ceva inert în ceva viu, dinamic. – În + suflet.
însumi, ÎNSUMI, ÎNSĂMI, pron. de întarire. 1. (Pe lânga un substantiv sau un pronume) Chiar, tocmai. 2. (Înv.) Eu (sau tu, el etc.) singur, personal, fara ajutorul altuia. [Forme gramaticale; pers. 2 sg. însuti, însati, pers. 3 sg. însusi, însasi, pers. 1 pl. însine, însene, pers. 2 pl. însiva, înseva, pers. 3 pl. însisi, însesi] – Îns(ul) + -mi, -ti, -si.
însuşi, ÎNSUSÍ, însusesc, vb. IV. Tranz. 1. A pune stapânire pe ceva, a lua în stapânire, a-si apropria. ♦ A-si aroga un drept. 2. A asimila, a dobândi cunostinte, idei, opinii (temeinice) într-un domeniu; a învata. ♦ A fi de acord cu opinia cuiva, a tine seama de parerea cuiva. – Din pron. însusi, v. însumi.
înşela, ÎNSELÁ, însél, vb. I. I. Tranz. (Înv.) A pune saua pe cal, a înseua. II. 1. Tranz. A induce în eroare, a abuza de buna-credinta a cuiva; a amagi. ♢ Expr. A însela asteptarile = a dezamagi. ♦ (Despre simturi, facultati psihice) A nu (mai) functiona bine, a da o imagine eronata, neconforma realitatii. Ma însala memoria. 2. Refl. A-si forma o parere eronata despre cineva sau ceva; a gresi. 3. Tranz. A încalca fidelitatea conjugala; p. gener. a fi necredincios în dragoste. ♦ A ademeni, a seduce o fata, o femeie. – Lat. in-sellare.
înştiinţat, ÎNSTIINŢÁT, -Ă, înstiintati, -te, adj. Caruia i s-a comunicat ceva; avertizat, avizat, somat. – V. înstiinta.
înşuruba, ÎNSURUBÁ, însurubez, vb. I. Tranz. A strânge un surub prin învârtire pentru a fixa, a prinde ceva; p. ext. a fixa în locasul ei o piesa cu ghivent. ♦ A asambla doua piese prevazute cu ghivent. – În + surub.
întărâta, ÎNTĂRÂTÁ, întarất, vb. I. 1. Tranz. A aduce pe cineva în stare de enervare, de surescitare; a agita, a instiga un grup de oameni; a atâta, a asmuti, a zadarî (un animal). 2. Tranz. A incita pe cineva sa faca un lucru. ♦ Refl. A se însufleti, a se entuziasma, a se înflacara. 3. Refl. A se porni cu violenta, a se intensifica, a se înteti. [Var.: (pop.) întará, întârtá vb. I] – Lat. •interritare.
întări, ÎNTĂRÍ, întaresc, vb. IV. 1. Refl. A se face (mai) tare, (mai) rigid, a (se) indura; a deveni (mai) dens. 2. Tranz. A mari rezistenta unei piese, a unui sistem tehnic etc. ♦ A fortifica un loc, o pozitie strategica; a baricada. 3. Tranz. si refl. A face sa prinda sau a prinde puteri (de obicei dupa o boala), a face sa-si recapete sau a-si recapata puterile; a (se) întrema, a (se) înzdraveni. ♦ A deveni mai mare, mai puternic; a se dezvolta. ♦ Fig. A reconforta, a da puteri fizice sau morale. 4. Tranz. si refl. A (se) consolida. 5. Tranz. A confirma, a adeveri (o convingere, o banuiala). ♦ A accentua o linie, un contur etc. 6. Tranz. A legaliza o actiune, un act. 7. Refl. (Despre fenomene atmosferice) A se înteti, a se intensifica. – În + tare.
întărit, ÎNTĂRÍT, -Ă, întariti, -te, adj. 1. (Despre un sistem tehnic) Facut (mai) rezistent; (despre un material) devenit (mai) rigid, (mai) dens. ♦ (Despre un teren, o pozitie strategica, o cetate etc.) Fortificat. 2. Fig. Care a prins puteri; întremat, înzdravenit; reconfortat. 3. Care a devenit puternic, consolidat. 4. Legalizat. – V. întari.
întâlni, ÎNTÂLNÍ, întâlnesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. recipr. A da de cineva sau de ceva; a se afla în prezenta cuiva sau a ceva. ♦ (Despre linii geometrice sau topografice) A (se) atinge, a (se) intersecta într-un punct. 2. Refl. recipr. A se vedea cu cineva în urma unei întelegeri prealabile; a avea întrevedere cu cineva. 3. Tranz. A gasi; a descoperi. ♦ (De obicei în constructii negative) A da peste..., a avea parte de... 4. Tranz. si refl. A (se) gasi, a (se) afla. 5. Tranz. si refl. recipr. A avea pe cineva drept adversar într-o competitie sportiva; a se lupta, a se confrunta cu cineva într-o competitie sportiva. – În + tâlni (Înv. "a întâlni", probabil < magh.).
întâmpla, ÎNTÂMPLÁ, pers. 3 întấmpla, vb. I. Refl. unipers. 1. (Despre fapte, evenimente) A se petrece, a se produce, a avea loc. ♢ (Urmat de determinari introduse prin prep. "cu" sau determinat printr-un substantiv sau un pronume în dativ, indicând persoana sau obiectul la care se refera actiunea exprimata de verb) Ce i s-a întâmplat? Ce se întâmpla cu cartea promisa? 2. A (i) se ivi (cuiva) prilejul; a se nimeri sa fie într-un anumit loc (incidental). Mi s-a întâmplat sa fiu de fata. – Probabil lat. •intemplare.
întâmplare, ÎNTÂMPLÁRE, întâmplari, s.f. Actiunea de a se întâmpla si rezultatul ei. 1. Ceea ce se întâmpla; fapt, eveniment. ♦ Peripetie; aventura (neplacuta). 2. Ceea ce se petrece în mod incidental; hazard. ♢ Loc. adv. Din întâmplare = incidental. La întâmplare sau la (ori în) voia întâmplarii = în voia sortii; într-o doara, la nimereala. (Pop.) La toata întâmplarea = în orice caz. (Pop.) De o (sau pentru orice) întâmplare = pentru orice eventualitate. – V. întâmpla.
întâmplător, ÎNTÂMPLĂTÓR, -OÁRE, întâmplatori, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care se produce din întâmplare, care survine în mod neprevazut; incidental, accidental, aleatoriu. – Întâmpla + suf. -ator.
întârzia, ÎNTÂRZIÁ, întấrzii, vb. I. Intranz. 1. A veni, a sosi (undeva) dupa timpul la care era asteptat sau la care era necesar. 2. A face ceva dupa termenul obisnuit sau fixat; a aparea, a se ivi dupa timpul prevazut. ♦ Tranz. A împiedica pe cineva sa savârseasca la timp o actiune, a face ca ceva sa nu se îndeplineasca în termen. 3. A ramâne, a zabovi (undeva) mai mult decât este necesar sau prevazut. [Pr.: -zi-a] – În + târziu.
întârziat, ÎNTÂRZIÁT, -Ă, întârziati, -te, adj. Care a aparut, s-a ivit dupa termenul prevazut sau fixat. [Pr.: -zi-at] – V. întârzia.
întârziere, ÎNTÂRZIÉRE, întârzieri, s.f. Actiunea de a întârzia si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. si adj. Cu întârziere = (care se produce) mai târziu decât trebuie sau decât este prevazut. ♢ Loc. adv. Fara întârziere = numaidecât, fara zabava. ♢ Expr. A exploda cu întârziere = (despre bombe sau corpuri explozive) a exploda la un anumit interval de timp (fixat dinainte) dupa momentul punerii sau al lansarii. A fi în întârziere = a fi ramas în urma, a fi întârziat. ♦ Timpul, durata cât cineva sau ceva întârzie. [Pr.: -zi-e-] – V. întârzia.
întemeia, ÎNTEMEIÁ, întemeiez, vb. I. 1. Tranz. A înfiinta, a funda (un stat, o institutie etc.). ♦ (Rar) A zidi, a cladi. ♦ Fig. A pune temelii durabile; a consolida. 2. Refl. Fig. A avea ca temei; a se sprijini, a se baza (pe ceva). [Pr.: -me-ia] – În + temei.
întemeietor, ÎNTEMEIETÓR, -OÁRE, întemeietori, -oare, s.m. si f. Persoana care a întemeiat ceva; fondator, ctitor. [Pr.: -me-ie-] – Întemeia + suf. -ator.
înteţit, ÎNTEŢÍT, -Ă, întetiti, -te, adj. Devenit mai puternic, mai intens. – V. înteti.
întinde, ÎNTÍNDE, întínd, vb. III. I. 1. Tranz. si intranz. A îndrepta, a desfasura, tragând de unul sau de ambele capete un lucru care poate fi strâns, încolacit, înfasurat. ♢ Expr. A întinde (cuiva) o cursa (sau latul, un lat) = a întinde o cursa, un lat pentru a prinde un animal; fig. a pregati cuiva o capcana. A întinde la jug = a munci din greu. ♦ Refl. (Despre obiecte de îmbracaminte) A se largi sau a se lungi, deformându-se. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge ca o dâra vâscoasa, din cauza alterarii. 2. Tranz. A lungi, tragând de capete, un lucru elastic. 3. Tranz. A lungi mâna, bratul etc. (într-o directie oarecare). ♢ Expr. A întinde mâna (sau o mâna) = a face un gest cu bratul pentru: a) a indica ceva; b) a cere de pomana. A întinde (cuiva) mâna (sau mâinile) = a) a îndrepta bratul catre o persoana pentru a-i strânge mâna în semn de salut; b) fig. a veni în ajutorul cuiva. A întinde pasul = a merge cu pasi mari si grabiti. A o întinde (la drum) = a pleca repede, în graba (la drum); a o sterge. 4. Refl. A-si destinde corpul, membrele (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). ♦ A se înalta în vârful picioarelor ridicând bratele pentru a atinge un lucru asezat mai sus decât nivelul corpului. ♢ Expr. A se întinde dupa ceva = a fi lipsit de ceva; a avea mare nevoie de ceva si a nu avea mijloacele necesare pentru a-l obtine. ♦ Fig. A se încumeta, a îndrazni; a se obraznici. 5. Refl. A se culca, a se lungi pentru a se relaxa ori pentru a dormi. ♢ Expr. A se întinde mai mult decât îi e plapuma = a se lansa în actiuni, în cheltuieli care îi depasesc posibilitatile. (Refl. recipr.) A se întinde cu cineva = a avea relatii sexuale, a se culca cu cineva. (Tranz.) A întinde pe cineva la pamânt = a doborî pe cineva la pamânt. 6. Tranz. A înmâna, a da. 7. Tranz. A îndrepta, a tinti (o arma) spre... 8. Tranz. Fig. A trage în toate partile de cineva, a hartui. II. 1. Tranz. A desface, a desfasura pe toata suprafata, lungimea etc. un obiect strâns, împaturit. ♢ Expr. A întinde masa (sau masa) = a asterne masa pentru mâncare; a da o masa (cu oaspeti multi). ♦ A etala (o marfa). ♦ A aseza o pasta, un aluat etc. pe o suprafata mai mare, subtiind-o, nivelând-o. 2. Refl. A ocupa un spatiu (întins); a se extinde. ♢ Expr. A se întinde ca o pomana tiganeasca = a se desfasura, a se extinde pe un spatiu mai mare decât ar fi necesar; a dura prea mult în timp. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se desfasura (într-o directie), a se extinde. ♢ Expr. (Tranz.) A întinde hora = a forma o hora. ♦ (Despre suprafete, teritorii etc.) A ajunge pâna la..., a se delimita. ♦ (Despre plante) A se raspândi; a se înmulti. 3. Tranz. Fig. A mari, a spori o putere, o stapânire. ♦ Refl. (Despre idei, zvonuri; despre boli, epidemii) A se raspândi, a se extinde. ♢ Expr. (Tranz.) A întinde vorba = a divulga un lucru care ti-a fost încredintat ca un secret. ♦ Refl. (Despre actiuni, miscari sociale) A se dezvolta, a lua proportii. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dainui. ♢ Expr. A se întinde la vorba sau (tranz.) a o întinde la vorba = a se porni la vorba, a se pune la taifas; a lungi vorba. ♦ A insista, a starui asupra... [Perf. s. întinsei, part. întins] – Lat. intendere.
întineri, ÎNTINERÍ, întineresc, vb. IV. Intranz. A redeveni tânar (ca vitalitate, aspect etc.); a capata (din nou) un aspect de tinerete, de prospetime, de vitalitate. ♦ Tranz. A da o înfatisare (mai) tânara; a da vitalitate, prospetime, stralucire. ♦ Tranz. si refl. A (se) declara mai tânar decât este în realitate. – În + tânar.
întinerire, ÎNTINERÍRE s.f. Actiunea de a întineri si rezultatul ei; stare a ceea ce este sau pare întinerit. ♦ Revitalizare a organismului – V. întineri.
întinerit, ÎNTINERÍT, -Ă, întineriti, -te, adj. Care a redevenit sau care pare (mai) tânar. – V. întineri.
întoarce, ÎNTOÁRCE, întórc, vb. III. I. 1. Refl. si tranz. A se înapoia2 sau a face sa se înapoieze de unde a fost plecat; a reveni2 sau a face sa revina. ♦ Tranz. (Despre o stare afectiva sau maladiva) A-l cuprinde din nou pe cineva (abia vindecat). ♦ Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbând radical directia initiala. 2. (Pop.) A-si schimba sau a face pe cineva sa-si schimbe parerea, a se razgândi sau a face pe cineva sa se razgândeasca. ♦ Tranz. A retrage o vorba, o promisiune etc., a reveni asupra... 3. (Pop.) A (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. S-a întors ploaia în ninsoare. ♢ Expr. (Refl.) A i se întoarce (cuiva) mânia = a-i trece supararea. A i se întoarce cuiva inima = a i se schimba dispozitia, a se îmblânzi, a se muia. ♦ Tranz. (Înv.) A traduce un text dintr-o limba în alta; p. ext. a interpreta. II. 1. Tranz. A învârti, a suci, a rasuci (de pe o parte pe alta). ♢ Expr. Tranz. si refl. A (se) întoarce pe dos = a) a (se) nemultumi profund; a (se) supara foarte tare, a (se) tulbura; b) a(-si) strica buna dispozitie, a (se) bosumfla. ♦ Spec. A învârti, a rasuci resortul unui mecanism. A întoarce ceasul. ♦ Tranz. (Pop.) A jugani (un animal). 2. Tranz. si refl. A(-si) misca, a(-si) orienta corpul sau o parte a corpului, p. ext. privirea în alta directie decât cea initiala. ♢ Expr. (Tranz.) A întoarce cuiva spatele = a pleca în mod ostentativ de lânga cineva; a parasi pe cineva, a nu se mai interesa de soarta cuiva. (Refl.; fam.) A i se întoarce (cuiva) matele sau stomacul pe dos = a i se face scârba, greata; fig. a fi dezgustat, scârbit. III. Tranz. 1. A schimba pozitia unui obiect, asezându-l invers fata de pozitia anterioara sau fata de pozitia fireasca ♢ Expr. A întoarce casa pe dos = a rascoli totul în casa. A (o) întoarce si pe o parte (sau fata) si pe alta = a examina amanuntit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei carti, ale unui caiet etc. înainte sau înapoi; a rasfoi. ♢ Expr. A întoarce foaia = a-si schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. ♦ A pune, a îmbraca un obiect vestimentar pe dos; a preface un obiect vestimentar transformându-i dosul în fata. ♢ Expr. A(-si) întoarce cojocul (pe partea cealalta sau pe dos) = a-si schimba comportarea, atitudinea în rau fata de cineva. ♦ A învârti paiele, lanul etc. astfel încât partea umeda de la pamânt sa ajunga deasupra. ♦ A ara din nou un ogor. 2. A da îndarat, a restitui. ♢ Expr. A întoarce vizita = a raspunde printr-o vizita la o vizita primita anterior. ♦ Fig. A rasplati pe cineva pentru o fapta buna sau rea. ♦ (Determinat prin "cuvânt", "vorba" etc.) A raspunde, a replica (cu ostentatie, cu impertinenta). – Lat. intorquere.
întors, ÎNTÓRS1 s.n. 1. Înapoiere, revenire (la punctul de plecare). 2. Rasturnare. Întorsul fânului. ♦ Aratura (de toamna) – V. întoarce.
întors, ÎNTÓRS2, -OÁRSĂ, întorsi, -oarse, adj. 1. Revenit la locul de plecare. ♢ Expr. A face (sau a apuca) cale(a) întoarsa = a se întoarce din drum. A merge pâna la calea întoarsa = a nu merge departe, si a reveni la locul de plecare. 2. (Despre obiecte) Rasucit, încovoiat, strâmb. 3. (Pop.) Juganit, castrat. 4. Fig. (Rar, despre persoane sau despre firea, caracterul lor) Sucit, ciudat. ♢ (Fam.; si în loc. adj. întors pe dos) Profund nemultumit, foarte suparat, tulburat; bosumflat. 5. Fig. (Rar, despre cuvinte sau despre vorbire) Mestesugit. – V. întoarce.
întortocheat, ÎNTORTOCHEÁT, -Ă, întortocheati, -te, adj. (Despre drumuri, ape etc.) Sinuos, cotit. ♦ (Despre drumuri) Greu de gasit; încurcat2 (I 2). ♦ (Despre linii, fire etc.) Orientat în sensuri diverse. ♦ (Despre grafie; fig. despre modul de a vorbi, de a scrie) Complicat, cu reveniri, cu digresiuni. ♦ (Despre cladiri) Cu multe cotituri, cu împartire complicata. – V. întortochea.
întovărăşi, ÎNTOVĂRĂSÍ, întovarasesc, vb. IV. 1. Tranz. A însoti, a acompania pe cineva pe un drum, într-o calatorie etc. ♦ (Despre fenomene, evenimente) A avea loc simultan cu..., a aparea concomitent cu... 2. Refl. recipr. A se împrieteni. 3. Refl. recipr. A face tovarasie; a se asocia cu cineva, a se însoti. – În + tovaras.
întreba, ÎNTREBÁ, întréb, vb. I. 1. Tranz. si refl. (recipr.) A(-si) pune întrebari, în scopul de a afla un raspuns. ♢ Expr. (Tranz.) Întreaba-ma sa te întreb, se spune cuiva care cere o informatie despre un lucru asupra caruia nici cel întrebat nu stie mai mult. 2. Tranz. si intranz. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de" sau "despre") A cere (cuiva) vesti sau lamuriri despre..., a se interesa, a se informa de..., a cerceta. ♢ Expr. (Tranz.) A întreba (pe cineva) de sanatate = a se interesa de starea în care se afla cineva; a intra în vorba cu cineva. 3. Tranz. A pune cuiva întrebari pentru a-i evalua, din raspunsuri, nivelul cunostintelor; a chestiona, a examina. Lat. •interroguare (= interrogare).
întrece, ÎNTRÉCE, întréc, vb. III. Tranz. 1. A depasi pe cineva în mers, a lasa în urma. 2. A dovedi superioritate fata de cineva, într-o anumita privinta; a depasi. ♦ Refl. recipr. A cauta sa se depaseasca unul pe altul. ♢ Loc. adv. Pe întrecute = cautând sa se depaseasca unul pe altul; care mai de care. 3. A trece peste o anumita limita; p. ext. a fi (sau a avea) mai mult decât trebuie, a prisosi ♢ Loc. adv. (Pop.) De întrecut = mai mult decât trebuie, de prisos. ♢ Expr. (Refl.) A se întrece cu gluma (sau cu saga, rar, cu vorba) = a depasi limitele bunei-cuviinte; a împinge lucrurile prea departe, a exagera. – În + trece.
întreg, ÎNTRÉG, -EÁGĂ, întregi, adj. 1. Tot, complet, din care nu s-a luat nimic. ♢ Loc. adv. Pe de-a-ntregul = în întregime; peste tot, pe toata suprafata. ♦ (Mat.; substantivat, m.) Unitate nefractionata. ♦ Neînceput, neatins, din care nu lipseste nimic. 2. Teafar, sanatos, nevatamat. ♦ Fig. Neclintit, integru. 3. (Despre notiuni temporale) Deplin, complet. 4. (Mat.) Care se poate obtine prin adunarea repetata a numarului unu cu el însusi. – Lat. integer, -gra.
întregit, ÎNTREGÍT, -Ă, întregiti, -te, adj. Facut sau devenit întreg; completat. – V. întregi.
întreprinde, ÎNTREPRÍNDE, întreprínd, vb. III. Tranz. A se apuca de facut ceva, a se angaja la ceva; a face un lucru, a efectua. [Perf. s. întreprinsei. part. întreprins] – Între1- + prinde (dupa fr. entreprendre).
întrerupe, ÎNTRERÚPE, întrerúp, vb. III. Tranz. si refl. A (se) opri, a (se) suspenda temporar cursul, desfasurarea unei actiuni, a unui lucru; a opri pe cineva sau a se opri în cursul unei lucrari, al unei activitati; p. gener. a (se) opri, a (se) suspenda. ♦ Tranz. A opri pe cineva în timp ce vorbeste, a taia vorba cuiva. [Perf. s. întrerupsei, part. întrerupt – Var.: (Înv.) întrerúmpe vb. III] – Între1- + rupe (dupa fr. interrompre).
întreţine, ÎNTREŢÍNE, întretín, vb. III. 1. Tranz. A pastra în stare buna, în bune conditii; a face sa dureze, a mentine. 2. Tranz. si refl. A(-si) procura, a(-si) asigura mijloacele necesare traiului; a (se) hrani. 3. Refl. recipr. A sta de vorba cu cineva; a conversa. Între1- + tine (dupa fr. entretenir).
întrevăzut, ÎNTREVĂZÚT, -Ă, întrevazuti, -te, adj. Care de-abia se vede; întrezarit. ♦ Fig. Vazut în perspectiva timpului; prevazut, banuit. – V. întrevedea.
întrevedea, ÎNTREVEDEÁ, întrevắd, vb. II. Tranz. A întrezari. ♦ Fig. A vedea în perspectiva timpului, a prevedea, a banui. – Între1- + vedea (dupa fr. entrevoir).
întrevedere, ÎNTREVEDÉRE, întrevederi, s.f. Întâlnire între doua sau mai multe persoane în scopul de a discuta chestiuni de interes comun. – Între1- + vedere (dupa fr. entrevue).
întrevorbire, ÎNTREVORBÍRE, întrevorbiri, s.f. (Înv. si reg.) Convorbire. – Între1- + vorbire.
întrezări, ÎNTREZĂRÍ, întrezaresc, vb. IV. Tranz. A zari, a vedea în chip vag, a deslusi anevoie (printre alte lucruri sau în treacat); a întrevedea. – Între1- + zari (dupa fr. entrevoir).
întrezărit, ÎNTREZĂRÍT, -Ă, întrezariti, -te, adj. Zarit, deslusit anevoie sau în treacat, fugitiv; întrevazut. – V. întrezari.
întrista, ÎNTRISTÁ, întristez, vb. I. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina trist; a (se) mâhni; a (se) îndurera. – În + trist.
întrona, ÎNTRONÁ, întronez, vb. I. Tranz. si refl. 1. A (se) aseza pe tron ca domn, rege, împarat; a (se) încorona, a (se) înscauna. 2. Fig. A deveni sau a face sa devina stapân; a (se) statornici. ♦ A (se) instaura, a (se) instala. – În + tron.
întru, ÎNTRU prep. (Mai ales urmat de "un", "o" etc., cu elidarea vocalei finale) În. I. (Introduce un complement circumstantial de loc) 1. (Arata starea sau actiunea în interiorul unui spatiu) A locui într-un sat. 2. (Arata intrarea sau miscarea în interiorul unui spatiu) A intra într-o padure. 3. (Arata directia sau tinta miscarii) A se da într-o parte. II. (Introduce un complement circumstantial de timp) 1. (Arata momentul, rastimpul, epoca în care se petrece o actiune) Într-un timp scurt. ♢ Loc. adv. (Înv.) Întru-ntâi = la început. (Înv.) Într-acea = în acel timp. 2. (Arata timpul cât dureaza o actiune) Va plati datoria într-un an. ♢ Expr. Întru multi ani! = la multi ani! III. (Înv.; introduce un complement circumstantial de scop) Iese întru întâmpinarea musafirului. IV. (Introduce un complement circumstantial de mod) A alerga într-un suflet. ♢ Loc. adv. Într-adins = intentionat, în mod voit. Întru câtva = în oarecare masura. – V. (Introduce un complement circumstantial instrumental) Este îmbracat într-o scurta de piele. VI. (Introduce un complement circumstantial de relatie) A fi de acord întru totul cu cineva. VII. (Introduce un complement indirect care arata obiectul unei prefaceri) Râul s-a prefacut într-un pod de gheata. - Lat. intro.
întruchipa, ÎNTRUCHIPÁ, întruchipez, vb. I. Tranz. 1. A înfatisa în forme concrete, a reprezenta. ♦ Refl. A-si gasi o expresie concreta în cineva sau în ceva, a lua forma concreta, a se realiza. 2. A întocmi; a forma, a alcatui. – Întru + chip sau într-un chip.
înturna, ÎNTURNÁ, întórn, vb. I. (Reg.) Refl. si tranz. 1. A veni sau a face pe cineva sa vina înapoi; a (se) înapoia2, a (se) întoarce. ♦ Tranz. (Despre o stare afectiva sau maladiva) A cuprinde pe cineva din nou. 2. A (se) îndrepta în alta directie. 3. A (se) întoarce de pe o parte pe alta; a (se) învârti, a (se) suci. – În + turna.
înturnare, ÎNTURNÁRE s.f. Actiunea de a (se) înturna si rezultatul ei; întoarcere, revenire, înturnat. – V. înturna.
înţărca, ÎNŢĂRCÁ, întárc, vb. I. 1. Tranz. A înceta alaptarea copiilor sau puilor de mamifere, a dezvata de supt. ♢ Expr. L-a întarcat dracul, se spune despre un om foarte siret. 2. Intranz. (Despre mamifere) A pierde laptele, a nu mai avea lapte. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A dezobisnui, a dezvata, a lipsi pe cineva de ceva. – În + tarc.
înţelege, ÎNŢELÉGE, întelég, vb. III. 1. Tranz. A-si face, a avea o idee clara si exacta despre un lucru, a patrunde, a cuprinde cu mintea; a pricepe. ♢ Expr. Asa (mai) înteleg si eu = asa da, asa e pe placul meu. A întelege pe cineva = a) a pricepe ce spune cineva; b) a pricepe (si a aproba) cauzele comportarii cuiva. (Ma) întelegi?, se spune cuiva pentru a verifica întelegerea celor spuse. (Ma) întelegi!, marcheaza o situatie în care exista un substrat. (Refl.) Se întelege de la sine = este evident. (Intranz.) A întelege de gluma = a nu se supara pentru o gluma facuta pe socoteala lui. ♦ A-si da seama de ceva. ♦ A pricepe o limba straina. ♦ A constata, a vedea, a observa, a baga de seama. ♦ A gândi, a reflecta, a concepe. 2. Refl. recipr. A ajunge la învoiala, a cadea de acord, a se împaca, a conveni cu cineva. ♦ A convietui în buna învoiala, a se întelege, a se învoi. 3. Tranz. (în expr.) A nu întelege nimic din ceva = a nu se alege cu nimic din ceva, a nu profita din ceva. [Perf. s. întelesei, part. înteles] – Lat. intelligere.
înţelepciune, ÎNŢELEPCIÚNE s.f. Capacitate superioara de întelegere si de judecare a lucrurilor. ♦ Cumpatare, prudenta, moderatie determinata de experienta; spirit de prevedere. – Lat. intellectio, onis.
înţelept, ÎNŢELÉPT, -EÁPTĂ, întelepti, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este înzestrat cu întelepciune, care are mintea clara; cuminte, destept. ♦ (Substantivat) Filozof (antic). ♦ (Despre înfatisarea, actiunile sau manifestarile cuiva) Care exprima întelepciune; izvorât din întelepciune. 2. Prevazator, chibzuit, stapânit. – Lat. intellectus.
înţepeni, ÎNŢEPENÍ, întepenesc, vb. IV. 1. Intranz. A deveni teapan, a nu-si mai putea misca membrele, a ramâne imobil, rigid, inert; a încremeni, a înlemni. 2. Tranz. si refl. A (se) prinde bine în ceva; a (se) fixa. ♦ Refl. Fig. A ramâne neclintit într-o hotarâre; a se încapatâna. 3. Tranz. A face ca un obiect sa nu mai aiba joc în locasul lui, a-l fixa, a-i asigura stabilitatea; a întari. – În + teapan.
înţepenit, ÎNŢEPENÍT, -Ă, întepeniti, -te, adj. 1. Care este sau a devenit teapan; încremenit; inert. 2. Fixat, întarit. – V. întepeni.
învălui, ÎNVĂLUÍ, învắlui, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu un val, cu o învelitoare; a (se) înveli, a (se) înfasura. ♦ Tranz. Fig. A cuprinde ceva cu privirea. ♦ (Despre foc) A arde sau a face sa arda mocnit; a (se) micsora. 2. Tranz. A înconjura, a încercui o unitate inamica. [Prez. ind. si: învaluiésc] – În + val + suf. -ui (influentat semantic de val).
învăluire, ÎNVĂLUÍRE, învaluiri, s.f. Actiunea de a (se) învalui si rezultatul ei; învelire, acoperire; fig. revarsare. ♦ Încercuire a inamicului. – V. învalui.
învăţa, ÎNVĂŢÁ, învắt, vb. I. 1. Tranz. A transmite cuiva (sistematic) cunostinte si deprinderi dintr-un domeniu oarecare; a initia pe cineva într-o meserie, stiinta, arta etc. 2. Tranz. A sfatui, a povatui pe cineva sa faca ceva (aratându-i cum sa procedeze). 3. Tranz. A dobândi cunostinte prin studiu, a ajunge prin munca sistematica sa cunosti o meserie, o arta, o limba etc.; a studia. ♦ A-si întipari în minte ceva pentru a putea reproduce; a memora. 4. Tranz. si refl. A (se) deprinde, a (se) obisnui, a (se) familiariza. 5. Tranz. A trage o învatatura, a capata experienta. ♢ Expr. (Tranz. si refl.) A (se) învata minte = a câstiga sau a face sa câstige experienta, a trage sau a face sa traga învataminte dintr-o întâmplare neplacuta. – Lat. •invitiare (< vitium "viciu").
învăţat, ÎNVĂŢÁT2, -Ă, învatati, -te, adj. Care stie multa carte; instruit, cult2, erudit, doct; p. ext. priceput. ♦ (Substantivat) Savant. 2. (Despre texte, cunostinte, deprinderi) Care este studiat si retinut în memorie. 3. Deprins, obisnuit cu ceva. 4. (Despre animale) Care este dresat, domesticit, îmblânzit. – V. învata.
învăţăcel, ÎNVĂŢĂCÉL, învatacei, s.m. (Fam.) Scolar, elev, discipol; ucenic. – Învatat + suf. -el.
învăţător, ÎNVĂŢĂTÓR, -OÁRE, învatatori, -oare, s.m. si f., adj. I. S.m. si f. 1. Persoana care preda cunostinte si face educatia civica a copiilor în primele clase de scoala; institutor. ♦ Persoana care învata sau instruieste pe cineva; maestru, preceptor, dascal. 2. Initiator, autor sau propagator al unei doctrine; îndrumator, sfatuitor, povatuitor. II. Adj. (Înv.) Care învata, care sfatuieste. – Învata + suf. -ator.
învârteală, ÎNVÂRTEÁLĂ, învârteli, s.f. 1. Învârtire, întoarcere, rasucire. 2. (Fam.; mai ales la pl.) Manevra (necinstita) folosita pentru obtinerea unor profituri (individuale). Învârti + suf. -eala.
învârti, ÎNVÂRTÍ, învârtesc, vb. IV. 1. Tranz. refl. si intranz. A (se) misca în cerc, a (se) întoarce de jur împrejur, a determina sau a face o miscare de rotatie; a (se) roti, a (se) rasuci. ♢ Expr. (Refl.) A se învârti casa (sau locul, pamântul) cu cineva, se spune când cineva are ameteli sau când se simte foarte rusinat. (Tranz.) A-si învârti ochii = a misca ochii în toate directiile pentru a privi (înjur). (Refl. si tranz.) A se învârti în hora sau a învârti hora = a dansa, a juca. (Refl.) A se învârti pe lânga cineva (sau în jurul, împrejurul cuiva) = a cauta sa câstige simpatia, bunavointa cuiva. (Tranz.) A învârti (pe cineva) pe (sau dupa) deget(e) = a conduce (pe cineva) dupa plac. ♦ Tranz. A rasuci pe deget, între degete sau cu degetele. ♦ Tranz. A întoarce în toate felurile, a privi pe toate partile. 2. Tranz. A mânui (cu dibacie) o unealta, o arma. ♦ Intranz. A amesteca în ceva (cu lingura). 3. Refl. A umbla de colo pâna colo fara scop; a se misca de jur împrejur, a se întoarce (într-un spatiu îngust); a se foi. 4. Tranz. si refl. Fig. (Fam.) A se îndeletnici cu afaceri (dubioase); a câstiga, a dobândi ceva, a profita (pe cai laturalnice) de un concurs de împrejurari favorabile. [Prez. ind. si: învấrt] – Cf. sl. v r ŭ t e t i.
învârtitură, ÎNVÂRTITÚRĂ, învârtituri, s.f. 1. Faptul de a (se) învârti; miscare în cerc, învârtire. ♦ (Pop.) Întorsatura, cotitura. 2. Fig. Manevra, siretlic. – Învârti + suf. -tura.
învârtoşa, ÎNVÂRTOSÁ, învârtosez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) face vârtos, tare; a (se) întari, a (se) solidifica. ♦ (Pop.) A (se) face puternic, rezistent, voinic; a (se) fortifica. 2. Refl. Fig. A deveni neîndurat; a se împietri. – În + vârtos.
învârtoşat, ÎNVÂRTOSÁT, -Ă, învârtosati, -te, adj. 1. Care este sau a devenit vârtos; întarit, îngrosat. 2. Tare, rezistent. – V. învârtosa.
învechi, ÎNVECHÍ, învechesc, vb. IV. Refl. A deveni vechi; a se uza, a se degrada. ♦ A deveni inactual, anacronic; a nu se mai folosi. ♦ (Despre vin) A se îmbunatati cu trecerea timpului suferind un proces de maturizare, în urma caruia capata buchet si însusiri gustative deosebite. – În + vechi.
învechit, ÎNVECHÍT, -Ă, învechiti, -te, adj. Care a devenit vechi; degradat, uzat. ♢ Expr. (A fi) învechit în rele = (a fi) deprins cu practicarea unor fapte sau obiceiuri rele; (a fi) înrait. ♦ Iesit din actualitate, anacronic, depasit, perimat; care nu se mai foloseste. ♦ Care are conceptii vechi, depasite. – V. învechi.
învecina, ÎNVECINÁ, învecinez, vb. I. Refl. recipr. A fi vecin cu cineva sau cu ceva; a fi alaturi de cineva sau de ceva, a avea hotar comun. – În + vecin.
învecinat, ÎNVECINÁT, -Ă, învecinati, -te, adj. Care se învecineaza cu cineva sau cu ceva; vecin. – V. învecina.
învedera, ÎNVEDERÁ, învederez, vb. I. Tranz. si refl. (Livr.) A (se) face vizibil, clar, evident. ♦ Tranz. (Rar) A prezenta, a face cunoscut. – În + vedere.
învederat, ÎNVEDERÁT, -Ă, învederati, -te, adj. (Si adverbial) Care se poate vedea sau întelege bine; vizibil, evident. – V. învedera.
înveli, ÎNVELÍ, învelesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu ceva, a (se) înfasura în ceva. ♦ Tranz. A acoperi scoartele unei carti sau ale unui caiet cu hârtie, cu material plastic etc.; a îmbraca. ♦ Tranz. A acoperi o casa cu tigle, cu tabla etc. ♦ Tranz. A acoperi focul (sau jarul etc.) cu pamânt sau cu cenusa pentru a-l face sa arda mocnit. 2. Tranz. A înfasura urzeala pe sulul dinapoi al razboiului. – Cf. sl. v a l i t i.
învenina, ÎNVENINÁ, înveninez, vb. I. 1. Tranz. A otravi (cu venin); a face ca ceva sa devina otravitor. 2. Refl. si tranz. Fig. A deveni sau a face sa devina neplacut, greu de suportat; a (se) înrai, a (se) înrautati. ♦ A (se) umple de suparare, de amaraciune, de ciuda, de invidie, de ura; a (se) înrai. – Lat. invenenare.
înverşuna, ÎNVERSUNÁ, înversunez, vb. I. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina necrutator, neînduplecat; a (se) îndârji. – Cf. magh. v e r s e n y "lupta".
înverzi, ÎNVERZÍ, înverzesc, vb. IV. 1. Tranz. A colora în verde; a pata, a murdari cu verde. 2. Intranz. si refl. A deveni, a se face verde. ♦ Intranz. (Despre arbori; la pers. 3) A înfrunzi; (despre natura sau locuri din natura) a se acoperi cu verdeata. ♦ Fig. (Despre oameni) A deveni foarte palid de frica, de furie sau de mânie. – În + verde.
înverzit, ÎNVERZÍT, -Ă, înverziti, -te, adj. (Despre copaci, frunze etc.) Care a devenit verde; (despre locuri, câmpuri etc.) acoperit cu verdeata. – V. înverzi.
înveseli, ÎNVESELÍ, înveselesc, vb. IV. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa fie vesel, voios, bine dispus. ♦ Tranz. Fig. A face sa fie mai putin mohorât, întunecat, monoton; a însenina, a deschide, a lumina. – În + vesel.
înveselit, ÎNVESELÍT, -Ă, înveseliti, -te, adj. Care a devenit vesel, bine dispus. – V. înveseli.
învesti, ÎNVESTÍ, învestesc, vb. IV. Tranz. A acorda cuiva în mod oficial un drept, o autoritate, o demnitate, o atributie: (în evul mediu) a da cuiva învestitura. – Din fr. investir, lat. investire.
învestitură, ÎNVESTITÚRĂ, învestituri, s.f. Act prin care cineva este învestit cu o demnitate. ♦ (În societatea medievala) Ceremonie solemna prin care o persoana era învestita cu o demnitate, cu un drept etc. de catre seniorul sau. – Învesti + suf. -tura (dupa fr. investiture).
înveşmânta, ÎNVESMÂNTÁ, învesmấnt, vb. I. Tranz. A îmbraca pe cineva, a pune cuiva un vesmânt (cu pompa, în vederea unei solemnitati, a unui ritual etc.). ♢ Refl. S-a învesmântat în graba. [Prez. ind. si: învesmântez. – Var.: învesmântá, învestmântá vb. I] – În + vesmânt.
înveşnici, ÎNVESNICÍ, învesnicesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A face ca ceva sa devina vesnic, sa dureze nelimitat; a eterniza, a perpetua. [Var.: învecinicí vb. I] – În + vesnic.
învia, ÎNVIÁ, învíi, vb. I. Intranz. si tranz. 1. A reveni sau a readuce la viata. ♦ Fig. A reveni sau a face sa revina în minte, a (se) trezi în amintire. ♦ Intranz. (Despre vegetatie) A renaste dupa sfârsitul iernii, a începe sa se dezvolte din nou. 2. Fig. A da sau a capata putere, vlaga, a (se) umple de viata; a (se) înviora, a (se) anima. [Pr.: -vi-a-. – Prez. ind. si: înviez] – În + viu.
învifora, ÎNVIFORÁ, pers. 3 înviforeaza, vb. I. (Pop.) 1. Intranz. (Despre vifor) A bate cu putere; a vifori. ♦ Tranz. A-l bate pe cineva viforul. 2. Tranz. Fig. A tulbura, a zbuciuma, a rascoli; a îndârji. [Var.: (reg.) înviforí vb. IV] – În + vifor.
învineţi, ÎNVINEŢÍ, învinetesc, vb. IV. Refl. si intranz. A deveni, a se face vânat (de frig, de mânie etc.) ♦ Tranz. A face cuiva vânatai, lovindu-l. – În + vânat.
învineţit, ÎNVINEŢÍT, -Ă, învinetiti, -te, adj. Care a devenit vânat. – V. învineti.
învinui, ÎNVINUÍ, învinuiesc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) considera vinovat; a (se) învinovati; a (se) acuza. ♦ Tranz. Spec. A acuza pe cineva în fata unei instante judecatoresti; a inculpa. – În + vina + suf. -ui.
înviora, ÎNVIORÁ, înviorez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) face (mai) vioi; a (se) trezi din amorteala; a (se) dezmorti, a reveni sau a face sa-si revina în simtiri; p. ext. a (se) însufleti, a (se) înveseli; a (se) îmbarbata. [Pr.: -vi-o-] – Et. nec.
înviorat, ÎNVIORÁT, -Ă, înviorati, -te, adj. Care a devenit vioi; însufletit, îmbarbatat. [Pr.: -vi-o-] – V. înviora.
învoi, ÎNVOÍ, învoiesc, vb. IV. 1. Refl. recipr. A ajunge la o întelegere, a cadea de acord, a se întelege cu cineva. ♦ Refl. (Pop.) A se angaja, a se tocmi. 2. Refl. A se declara de acord cu ceva, a consimti la ceva. 3. Refl. recipr. (Pop.) A trai în buna întelegere cu cineva, a se întelege, a se împaca. 4. Tranz. A acorda cuiva ceea ce cere; a permite, a îngadui. ♦ A permite cuiva sa lipseasca (pentru scurt timp) de la serviciu, de la scoala, de la cazarma etc. – În + voie.
învoinici, ÎNVOINICÍ, învoinicesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni voinic, a se înzdraveni. – În + voinic.
învolta, ÎNVOLTÁ, învoltez, vb. I. 1. Intranz. si refl. (Despre flori) A se deschide învolt, a înflori bogat. ♦ Refl. (Despre parul capului etc.) A se revarsa bogat, îmbelsugat. 2. Refl. Fig. (Despre manifestarile oamenilor) A creste în intensitate. – Din învolt.
învrăjbi, ÎNVRĂJBÍ, învrajbesc, vb. IV. 1. Refl. recipr. A intra în vrajba cu cineva, a se dusmani cu cineva, a se învrajmasi. ♦ Tranz. A semana vrajba, a face sa se dusmaneasca, a învrajmasi. 2. Tranz. si refl. A (se) înfuria, a (se) mânia, a (se) întarâta. – În + vrajba.
învrăjbit, ÎNVRĂJBÍT, -Ă, învrajbiti, -te, adj. Care este în vrajba, certat cu cineva; înfuriat, mâniat, întarâtat. – V. învrajbi.
învrednici, ÎNVREDNICÍ, învrednicesc, vb. IV. Refl. 1. A se dovedi vrednic sa înfaptuiasca ceva, sa ajunga la ceva; a fi capabil, a reusi. 2. A avea norocul, cinstea sa..., a avea parte de... ♦ Tranz. (Rar) A acorda favoarea, norocul de a... 3. A gasi de cuviinta; a binevoi, a catadicsi. – În + vrednic.
înzăpezi, ÎNZĂPEZÍ, înzapezesc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu zapada; a deveni sau a face sa devina impracticabil din cauza zapezii; a (se) troieni, a (se) întroieni. ♦ (Despre vehicule; p. ext. despre calatori) A (se) imobiliza, a (se) înfunda în zapada. – În + zapada.
înzăpezit, ÎNZĂPEZÍT, -Ă, înzapeziti, adj. (Despre drumuri sau locuri) Care este acoperit cu zapada; care a devenit impracticabil din cauza zapezii; troienit, întroienit. ♦ (Despre vehicule; p. ext. despre calatori) Care este imobilizat, înfundat, blocat în zapada. – V. înzapezi.
înzdrăveni, ÎNZDRĂVENÍ, înzdravenesc, vb. IV. Refl. A se însanatosi (dupa o boala), a deveni (iarasi) puternic, zdravan; a se întrema, a se întari, a se învoinici. ♢ Tranz. Tratamentul l-a înzdravenit. – În + zdravan.
înzeci, ÎNZECÍ, înzecesc, vb. IV. Tranz. si refl. A face sau a deveni de zece ori mai mare, p. ext. a (se) mari mult. – În + zece.
înzestra, ÎNZESTRÁ, înzestrez, vb. I. Tranz. 1. A da zestre unei fete (când se marita). ♦ A acorda cuiva un bun, o sursa de venituri etc. 2. A prevedea cu cele necesare o întreprindere, o institutie etc.; a dota. 3. Fig. A dota pe cineva cu calitati morale, fizice etc. – În + zestre.
înzestrat, ÎNZESTRÁT, -Ă, înzestrati, -te, adj. Prevazut cu cele necesare. ♦ Fig. Dotat cu calitati deosebite, talentat. – V. înzestra.
japşă, JÁPSĂ, japse, s.f. Depresiune de mica adâncime din baltile sau din Delta Dunarii, cu contur circular sau alungit, acoperita de apa numai în timpul revarsarilor, în care se dezvolta o bogata vegetatie de apa. ♢ (Pop.) Balta mica. [Pl. si: japsi] – Et. nec.
jarchină, JÁRCHINĂ, jarchine, s.f. (Reg.) 1. Ciomag. 2. Bucata (de ceva). – Et. nec. Cf. jarca.
jartieră, JARTIÉRĂ, jartiere, s.f. Accesoriu de imbracaminte, confectionat dintr-o panglica de elastic care mentine ciorapul întins pe picior; jartea, caltaveta. ♦ Fiecare dintre bucatile de elastic ale unui portjartier, prevazute la un capat cu un dispozitiv special pentru fixat ciorapii. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. jarretière.
jefui, JEFUÍ, jefuiesc, vb. IV. tranz. 1. A fura bani sau obiecte în cantitati mari (facând uz de violenta); a savârsi un jaf (1), a prada. 2. A stoarce pe cineva de bani sau de alte bunuri materiale prin forta sau prin înselaciune; a jecmani. [Var.: (înv.) jecuí vb. IV]. – Jaf + suf. -ui.
jeler, JELÉR, jeleri s.m. Nume dat în evul mediu taranilor fara pamânt sau cu pamânt putin din Transilvania, care munceau pe mosiile nobililor, dar care nu aveau regimul juridic al iobagilor. – Din magh. zsellér.
jena, JENÁ, jenez, vb. I. 1. Tranz. (Despre obiecte de îmbracaminte sau încaltaminte) A strânge, a apasa, a roade, a supara. ♦ Fig. A stânjeni, a deranja, a incomoda. 2. Refl. A avea un sentiment de retinere fata de ceva; a se rusina, a se sfii. – Din fr. gêner.
jenă, JÉNĂ s.f. 1. Sentiment de sfiala de care este cuprins cineva când se afla într-o situatie penibila; stinghereala. ♦ Situatie grea, neplacuta; încurcatura, strâmtoare. ♢ Jena financiara = lipsa de bani. 2. Senzatie suparatoare, durere organica usoara; sâcâiala. – Din fr. gêne.
jetelă, JETÉLĂ, jetele, s.f. Dig care se construieste la intrarea într-un port maritim sau la gura unui fluviu care se varsa într-o mare fara maree, pentru a evita înnisiparea sau pentru a usura transportul aluviunilor. – Cf. fr. j e t é e.
jidan, JIDÁN, jidani, s.m. (Pop. si peior.) Evreu. – Jid (reg. "evreu" < sl.) + suf. -an.
jidancă, JIDÁNCĂ, jidance, s.f. (Pop. si peior.) Evreica. – Jidan + suf. -ca.
jidăncuţă, JIDĂNCÚŢĂ, jidancute, s.f. (Pop. si peior.) Diminutiv al lui jidanca; evreica tânara. – Jidanca + suf. -uta..
jidănesc, JIDĂNÉSC, -EÁSCĂ, jidanesti, adj. (Pop. si peior.) Evreiesc. – Jidan + suf. -esc.
jidov, JÍDOV, jidovi, s.m. (Pop. si peior.) Evreu. – Din sl. židovinŭ.
jidovesc, JIDOVÉSC, -EÁSCĂ, jidovesti, adj. (Pop. si peior.) Evreiesc. – Jidov + suf. -esc.
jigni, JIGNÍ, jignesc, vb. IV. Tranz. 1. A atinge pe cineva în onoarea sau în demnitatea sa; a ofensa, a insulta. 2. (Înv.) A aduce un prejudiciu. [Var.: jicní vb. IV] – Din scr. žignuti.
jilăveală, JILĂVEÁLĂ, jilaveli, s.f. Umezeala, reveneala. – Jilavi + suf. -eala.
jilăvete, JILĂVÉTE, jilaveti, s.m. (Reg.) Ciomag, retevei. – Et. nec.
jind, JIND s.n. Dorinta adânca, pofta (de ceva greu de obtinut). ♢ Loc. adv. Cu jind = cu ardoare, plin de dorinta. ♢ Loc. vb. A duce jind(ul) = a duce dorul de ceva..., a jindui (1), a tânji dupa.... – Din jindui (derivat regresiv).
jindui, JINDUÍ, jinduiesc, vb. IV. 1. Tranz. si intranz. A dori ceva în mod intens; a râvni, a pofti. 2. Refl. (Înv.) A regreta. – Din sl. žendati.
jitnicer, JITNICÉR, jitniceri, s.m. (În evul mediu, în Moldova) Dregator care avea grija de magaziile cu grâne ale curtii domnesti. [Var.: jicnicér, jignicér s.m.] – Jitnita + suf. -ar.
joc, JOC, jocuri, s.n. 1. Actiunea de a se juca (1) si rezultatul ei; activitate distractiva (mai ales la copii); joaca. ♢ Joc de societate = distractie într-un grup de persoane care consta din întrebari si raspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = gluma bazata pe asemanarea de sunete dintre doua cuvinte cu înteles diferit; calambur. 2. Actiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populara la care se danseaza; hora. ♦ Melodie dupa care se joaca. ♦ Fig. Miscare rapida si capricioasa (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibratie. 3. Competitie sportiva de echipa careia îi este proprie si lupta sportiva (baschet, fotbal, rugbi etc.) ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportiva. 4. Actiunea de a interpreta un rol într-o piesa de teatru; felul cum se interpreteaza. ♢ Joc de scena = totalitatea miscarilor si atitudinilor unui actor în timpul interpretarii unui rol. 5. (Si în sintagma joc de noroc) = distractie cu carti, cu zaruri etc. care angajeaza de obicei sume de bani si care se desfasoara dupa anumite reguli respectate de parteneri, câstigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ♢ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-si pune capul (sau viata, situatia etc.) în joc = a întreprinde o actiune riscanta. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intentiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (constient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situatie critica, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formeaza un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativa maxima pe o directie data între doua piese asamblate, considerata fata de pozitia de contact pe directia respectiva. 7. Model simplificat si formal al unei situatii, construit pentru a face posibila analiza pe cale matematica a acestei situatii. ♢ Teoria jocurilor = teorie matematica a situatiilor conflictuale, în care doua sau mai multe parti au scopuri, tendinte contrare. 8. (Muz.; în sintagma) Joc de clopotei = glockenspiel. – Lat. jocus.
macroevoluţie, MACROEVOLÚŢIE s. f. (biol.) totalitatea fenomenelor care au dus la aparitia speciilor. (< fr. macroévolution)
jos, JOS, JOÁSĂ, josi, joase, adv., adj. I. Adv. 1. Aproape de pamânt, la nivelul pamântului; într-un loc mai putin ridicat (decât altul). ♢ De sus pâna jos = în întregime. De sus în jos = în directie verticala coborâtoare. ♢ Cu fata în jos = (culcat) pe burta. Cu capul în jos = a) cu capul plecat; b) atârnat sau spânzurat de picioare; c) pe dos, alandala, anapoda. Cu nasul în jos = suparat, trist; umilit, rusinat. ♢ Loc. adj. (Pop.) Din jos = a) care se afla într-o regiune asezata mai la vale sau mai la sud; b) care vine din mase, din popor; c) care face parte din multimea oamenilor de rând. ♢ Loc. prep. (Substantivat) În (sau din) josul = în (sau din) partea inferioara, de la baza unui loc, a unui obiect. În josul apei = în directia curgerii apei; la vale; în aval. ♢ Expr. A (se) da jos = a (se) coborî. A lasa jos = a lasa din mâna, punând în alta parte. A lasa ochii în jos = a privi spre pamânt (rusinat, timid etc.). A nu fi (sau a nu se lasa, a nu ramâne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu ramâne în urma. A privi (sau a masura) pe cineva de sus în jos = a privi pe cineva cu dispret. ♦ (Cu valoare de interj.) Exprima o comanda de asezare sau ostilitatea, dezaprobarea etc. fata de cineva sau de ceva. ♦ Fig. În stare de decadere morala, materiala sau sociala. ♢ (Iesit din uz; azi ironic) Munca de jos = munca la care era trimis cineva retrogradat dintr-o functie de raspundere. 2. La nivelul locului pe care umbla cineva; la picioarele cuiva. ♢ Pe jos = a) pe pamânt; b) cu piciorul. ♢ Loc. adj. De pe jos = care se afla pe pamânt sau pe dusumele. II. Adj. 1. Care este putin ridicat de la pamânt; scund. ♦ (Despre frunte) Îngust. 2. (Despre terenuri) Asezat într-un loc mai coborât, în vale; p. ext. apatos, mocirlos. 3. (Despre glas si despre sunete muzicale) Care are o tonalitate coborâta; grav, gros, adânc, profund. 4. (Fiz.; despre temperatura, presiune etc.) Scazut, mic, coborât. 5. (Fiz.; despre frecvente) Cu un numar mic de perioade pe unitatea de timp. – Lat. deo[r]sum.
jubila, JUBILÁ, jubilez, vb. I. Intranz. A simti o mare satisfactie (exteriorizând-o), a se bucura din plin de ceva; a triumfa. – Din fr. jubiler, lat. jubilare.
jubileu, JUBILÉU, jubilee, s.n. Sarbatorire a împlinirii unui numar de ani (de obicei cincizeci) de la producerea unui eveniment important. – Din fr. jubilé, lat. jubilaeus.
juca, JUCÁ, joc, vb. I. 1. Refl. A-si petrece timpul amuzându-se cu diferite jocuri sau jucarii; a se distra. ♢ Expr. A se juca cu focul = a trata în mod usuratic un lucru primejdios sau o problema grava. 2. Refl. Fig. A-si bate joc, a nu da importanta cuvenita, a nu lua în serios pe cineva sau ceva; a glumi. ♢ Expr. A se juca cu sanatatea (sau cu viata) = a-si neglija sanatatea, a se expune primejdiei. ♦ Tranz. (Rar) A-si bate joc de cineva; a pacali, a hartui, a sicana. ♢ Expr. A juca festa (sau renghiul) cuiva = a face cuiva o farsa, a-l pacali. 3. Intranz. A-si petrece timpul cu jocuri de noroc sau de societate. ♦ Tranz. A pune în joc, a miza pe o carte, pe un numar etc.; fig. a-si asuma un mare risc. 4. Intranz. A participa ca jucator la o competitie sportiva. ♦ Tranz. A practica un anumit joc sportiv. 5. Intranz. si tranz. (Pop.) A dansa. 6. Intranz. Fig. (Despre lucruri vazute în miscare) A se misca (sau a da impresia ca se misca) repede si tremurat; a vibra. ♢ Expr. A-i juca (cuiva) ochii (în cap), se spune despre un om siret sau despre un om istet, cu privirea agera, inteligenta. ♦ Tranz. A misca repede, a clatina. 7. A interpreta un rol într-o piesa sau într-un film; (despre trupe de teatru) a da o reprezentatie. ♦ Tranz. A reprezenta o piesa, a prezenta un spectacol. ♢ Expr A juca un rol (important) = a avea însemnatate mare, a fi decisiv pentru cineva sau ceva. 8. Intranz. A nu sta bine fixat, a se misca; (despre piesele unei masini, ale unui angrenaj etc.) a se deplasa într-un spatiu restrâns. – Lat. pop. jocare.
jude, JÚDE, juzi, s.m. 1. (În vechea organizare a tarilor românesti) Demnitar cu atributii judecatoresti si administrative; stapân de rumâni. ♦ Principe, cneaz. 2. (În vechea organizare a Ţarii Românesti) Ţaran devenit liber dupa rascumpararea din rumânie. 3. Cârmuitor si judecator al mai multor salase de tigani. 4. (Înv.) Judecator (1). 5. (Reg.; iesit din uz) Primar. [Var.: (2) júdec, pl. judeci, s.m.] – Lat. judex, -icis.
judeca, JUDECÁ, júdec, vb. I. 1. Tranz. A-si forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare împrejurarile, urmarile etc.; a discerne, a chibzui. 2. Tranz. A aprecia, a pretui, a califica. ♦ A considera, a socoti drept... 3. Tranz. si refl. (recipr.) A (se) critica, a (se) condamna, a (se) mustra. 4. Tranz. A examina o cauza sau o persoana în calitate de judecator si a da o hotarâre judiciara; p. ext. a hotarî, a decide ca arbitru, a solutiona un litigiu. ♢ Lucru judecat = caz asupra caruia s-a dat o hotarâre judiciara definitiva. ♦ Refl. recipr. A fi în proces, în litigiu cu cineva. – Lat. judicare.
judecare, JUDECÁRE, judecari, s.f. Actiunea de a (se) judeca si rezultatul ei; parere sau judecata formata asupra cuiva sau a ceva. – V. judeca.
judecată, JUDECÁTĂ, judecati, s.f. 1. Facultatea (1) de a gândi logic; ratiune, inteligenta, gândire. ♢ Loc. adj. si adv. Cu judecata = cu bun-simt, cu tact; serios, temeinic. ♦ Parere, idee, socoteala. 2. Forma logica fundamentala exprimata printr-o propozitie în care se afirma sau se neaga ceva. 3. Actiunea de a judeca (4); dezbatere judiciara; proces, judet (I, 3); solutie data într-un litigiu. ♢ Loc. vb. A face judecata = a judeca. ♢ Expr. A da (sau a trage, a chema, a trimite etc. în ori la) judecata = a intenta cuiva un proces, a chema în fata justitiei. (În unele religii) Judecata de apoi = judecata divina la care Dumnezeu va chema pe toti oamenii, la sfârsitul lumii, pentru a le hotarî soarta (fericirea sau osânda vesnica). – Lat. judicata (pl. lui judicatum).
judecător, JUDECĂTÓR, -OÁRE, judecatori, -oare, s.m. si f. 1. Functionar de stat, numit sau ales, care solutioneaza pe calea justitiei procesele prin pronuntarea unei hotarâri; judet (I, 2), jude (4). 2. Persoana solicitata sa-si spuna parerea într-o chestiune în vederea stabilirii adevarului. ♦ (Sport) Arbitru. – Judeca + suf. -ator.
macrobiotic, MACROBIÓTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la macrobiotica. 2. (despre organisme) cu o viata foarte lunga; longeviv. II. s. f. stiinta care studiaza problemele longevitatii. (< fr. macrobiotique)
macrobie, MACROBÍE s. f. durata exceptionala a vietii unei fiinte; longevitate. (< fr. macrobie)
judecătorie, JUDECĂTORÍE, judecatorii, s.f. Institutie judecatoreasca având competenta de a solutiona (în prima sau în ultima instanta) anumite pricini prevazute de lege; cladire unde se afla sediul acestei instante. ♦ Autoritate judiciara. – Judecator + suf. -ie.
judeci, JUDECÍ, judecesc, vb. IV. Tranz. si refl. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) A (se) elibera din rumânie, a (se) transforma în taran liber. – Din judec.
judecire, JUDECÍRE s.f. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Actiunea de a (se) judeci. – V. judeci.
jumătate, JUMĂTÁTE, jumatati, s.f. 1. Fiecare dintre cele doua parti egale în care se poate diviza un întreg; parte dintr-un întreg divizat în doua parti aproximativ egale. ♢ Jumatate de masura = masura fragmentara, incompleta, numai pe jumatate. ♢ Loc. adv. Pe (sau în) jumatate = în doua parti egale, pe din doua; partial, incomplet; p.ext. segmentat, trunchiat. ♢ Expr. A face (ceva) pe jumatate = a nu duce (ceva) pâna la capat. (O data) si jumatate, exprima ideea de superlativ. Cu jumatate de gura (sau de glas) ori cu jumatate gura (sau gura) sau cu gura (pe) jumatate = cu glas scazut, fara convingere sau entuziasm. Cu jumatate de inima sau cu inima pe jumatate = fara curaj, fara hotarâre, fara avânt. ♦ (Adverbial) În parte, întrucâtva. 2. Sotie. 3. Punctul care marcheaza mijlocul unei distante în spatiu sau al unui interval de timp. 4. (Eliptic) Masura de capacitate sau de greutate reprezentând o doime dintr-un litru sau dintr-un kilogram. 5. (Reg.) Claie mica formata din snopi asezati în forma de cruce. [Var.: (fam. si reg.) jumá, jumáte s.f.] – Et. nec.
jumuli, JUMULÍ, jumulesc, vb. IV. Tranz. 1. A smulge fulgi de pe o pasare; a curata de pene, de fulgi o pasare taiata. ♢ Expr. (Fam.) Gâsca (buna) de jumulit = om naiv si încrezator, de pe urma caruia se poate profita. ♦ P. ext. A smulge parul din radacina. 2. Fig. A estorca pe cineva (de bani); a jefui, a escroca. – Cf. bg. ž m u l j a, magh. g y o m l á l n i.
jupan, JUPÁN, jupani, s.m. Titlu dat în evul mediu, în tarile române, celor mai de seama boieri si dregatori; persoana care avea acest titlu. – Din sl. županŭ.
jur, JUR2, jururi, s.n. Spatiu în mijlocul caruia se afla cineva sau ceva; împrejurime; vecinatate. ♢ Loc. adv. În (sau prin) jur = în (sau prin) preajma, alaturi, prin apropiere, împrejur. Din jur = din împrejurimi, dimprejur. (De) jur împrejur = din (sau în) toate partile. ♢ Loc. prep. În jurul... = a) în preajma...; b) relativ la..., despre...; c) aproximativ în..., cam pe la... Prin jurul... = în apropiere de...; cam pe la...; Din jurul... = pe lânga, din preajma... (De) jur împrejurul... = în preajma... – Lat. gyrus.
jura, JURÁ, jur, vb. I. 1. Tranz. si refl. A afirma, a declara ceva sub juramânt, a depune un juramânt. ♢ Tranz. A întari, a confirma la judecata, prin juramânt, o depozitie sau o marturie. ♢ Refl. A promite prin juramânt. 2. Refl. (Pop.) A se afurisi, a se blestema (pentru a întari cele afirmate). 3. Tranz. (Pop.) A ruga pe cineva cu staruinta; a implora, a conjura. – Lat. jurare.
jurământ, JURĂMÂNT, juraminte, s.n. 1. Afirmare, promisiune, fagaduiala solemna facuta de o persoana (adesea printr-o anumita formula în care este invocata divinitatea) de a spune adevarul în legatura cu anumite fapte; jur3. 2. Angajament solemn, exprimat de obicei printr-o anumita formula, prin care cineva se obliga sa-si faca datoria (fata de popor, de stat etc.). 3. Promisiune, fagaduiala ferma de a face ceva. – Din lat. juramentum.
jurnal, JURNÁL, jurnale, s.n. 1. Publicatie periodica având aparitie zilnica; ziar, gazeta. 2. (De obicei în sintagma jurnal de moda) Publicatie periodica în care se dau desene si tipare de îmbracaminte si accesorii. 3. Însemnari zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viata sa; însemnari zilnice ale unor observatii stiintifice. ♢ Jurnal de calatorie = relatare în scris, zi de zi, a unei calatorii. Jurnal de bord = registru în care se consemneaza cronologic faptele survenite în timpul calatoriei unei nave. Jurnalul actiunilor de lupta = document militar în care sunt descrise zilnic pregatirea si desfasurarea actiunilor de lupta. 4. (Iesit din uz) Emisiune de radio si televiziune sau film de scurt metraj, rulat de obicei înaintea filmului artistic de lung metraj, care prezinta evenimente, stiri, informatii de stricta actualitate. 5. (Cont.) Registru în care sunt înscrise cronologic operatiile banesti, evenimentele supuse evidentei etc. – Din fr. journal.
jurnalistică, JURNALÍSTICĂ s.f. Ziaristica, gazetarie; (rar; cu sens colectiv) ziare, reviste. – Din germ. Journalistik.
just, JUST, -Ă, justi, -ste, adj. (Adesea adverbial) 1. Conform cu adevarul sau cu echitatea; drept, adevarat, echitabil. ♢ (Despre oameni) Care actioneaza si judeca în conformitate cu dreptatea. ♢ Fundat, legitim, legal. 2. Potrivit2, corespunzator. – Din fr. juste.
justeţe, JUSTÉŢE s.f. Însusirea a ceea ce este just (1); adevar, dreptate. ♢ Precizie, exactitate. [Var.: justéta s.f.] – Din fr. justesse.
justifica, JUSTIFICÁ, justífic, vb. I. 1. Tranz. A arata ca ceva este just (1), legitim, a demonstra justetea unui lucru; a îndreptati; a motiva. 2. Refl. A da explicatii cu privire la o atitudine, o actiune etc; a se dezvinovati. 3. Tranz. A dovedi întrebuintarea legala a unor sume de bani, a unor materiale etc. – Din lat. justificare, fr. justifier.
justificativ, JUSTIFICATÍV, -Ă, justificativi, -e, adj. Care serveste pentru a justifica ceva. – Din fr. justificatif.
justiţie, JUSTÍŢIE s.f. 1. Totalitatea organelor de jurisdictie dintr-un stat; ansamblul legilor si al instantelor judecatoresti; sistemul de functionare a acestor instante. 2. Una dintre formele fundamentale ale activitatii statului, care consta în judecarea pricinilor civile sau penale si în aplicarea pedepselor prevazute de lege. ♢ Expr. A chema (sau a se prezenta) în fata justitiei = a cita (sau a se prezenta) la judecata. 3. Dreptate, echitate. – Din fr. justice, lat. justitia.
kevlar, KEVLÁR s.n. Material compozit foarte usor, foarte rezistent la soc si la coroziune, neinflamabil, care nu permite propagarea fisurilor si amortizeaza vibratiile, folosit în aeronautica. – Denumire comerciala.
kilocalorie, KILOCALORÍE, kilocalorii, s.f. Unitate de masura pentru energia termica, egala cu o mie de calorii; calorie mare. [Abreviat: kcal] – Din fr. kilocalorie.
kilocuvânt, KILOCUVẤNT, kilocuvinte, s.n. (Inform.) Multiplu al cuvântului egal cu 1024 de cuvinte. [Abreviat: kcuv.] – Kilo2- + cuvânt.
kiloelectronvolt, KILOELECTRONVÓLT, kiloelectronvolti, s.m. (Fiz.) Unitate (tolerata) de masura pentru energie, egala cu o mie de electronvolti. [Pr.: -lo-e-. – Abr.: keV] – Din fr. kiloélectronvolt.
kurd, KURD, -Ă, kurzi, -de, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care apartine unui popor care traieste în Turcia, Iran, Irak, Siria, Afganistan, Pakistan, precum si în câteva regiuni din fosta U.R.S.S., sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine kurzilor (1), privitor la kurzi. ♢ (Substantivat, f.) Limba vorbita de kurzi (1). – Din fr. kurde.
labă, LÁBĂ, labe, s.f. 1. Parte a piciorului de la glezna în jos la animalele patrupede si la om; partea piciorului pe care calca pasarile (palmipede); p. gener. picior (al unor animale). ♢ Compuse: laba-mâtei = a) ciuperca comestibila de culoare alba, care creste prin padurile umbroase si umede (Clavaria coralloides); b) ciuperca comestibila mare cu tulpina alba, groasa si carnoasa; creasta-cocosului (Clavaria flava); laba-ursului = a) nume dat mai multor specii de ciuperci de padure (Clavaria); b) crucea-pamântului; laba-gâstei = a) mica planta erbacee cu flori rosii-purpurii (Geranium dissectum); b) ridurile formate în jurul ochilor (la persoanele în vârsta); c) (fam.) scris dezordonat, urât. ♦ (Mar.) Laba-de-pisica = încretitura abia vizibila a apei marii, semn al unui început de vânt. 2. (Fam. si depr.) Mâna. ♢ Expr. A pune laba (pe cineva sau pe ceva) = a apuca, a înhata (pe cineva sau pe ceva). A-i încapea (sau a-i cadea) în laba = a ajunge la mâna sau la discretia cuiva. – Din magh. láb.
laur, LÁUR, lauri, s.m. 1. Dafin. (La pl.) Frunzele dafinului (cu care se încununau odinioara eroii, poetii, oratorii); fig. glorie, victorie. ♢ Expr. A culege lauri = a avea succese, a deveni celebru. A se culca pe lauri = a se multumi cu succesele obtinute si a nu duce activitatea mai departe. 2. Arbust cu frunze persistente si lucioase, cu flori mici si cu fructe rosii (Ilex aquifolium). 3. Planta veninoasa cu miros neplacut, cu flori mari albe si cu fructul o capsula tepoasa; ciumafaie (Datura stramonium). ♢ Expr. (Fam. în fraze interogative sau exclamative) Am mâncat laur(i) sau doar n-am mâncat laur(i) = doar nu-s nebun. – Lat. laurus.
lefegiu, LEFEGÍU, lefegii, s.m. 1. Nume dat mercenarilor din tarile române în evul mediu. 2. (Pop. si fam.) Salariat; functionar. – Din tc. ulûfeci.
lefter, LÉFTER, -Ă, lefteri, -e, adj. Care nu are nici un ban, care este fara lascaie (în punga). ♢ Expr. A ramâne (sau a lasa pe cineva) lefter = a ramâne (sau a lasa pe cineva) fara nici un ban. – Din ngr. (e)léfteros "liber".
lefteri, LEFTERÍ, lefteresc, vb. I. Tranz. si refl. (Fam.) A face pe cineva sa-si piarda sau a-si pierde toti banii, a lasa sau a ramâne fara nici un ban. – Din lefter.
lefterie, LEFTERÍE, lefterii, s.f. (Fam.) Credit; încredere. ♢ Expr. A-si mânca (sau a-si pierde) lefteria = a-si pierde reputatia de om cinstit fata de cineva. – Din ngr. (e)leftería "libertate".
lega, LEGÁ1, leg, vb. I. I. Tranz. 1. A împreuna, a uni strâns (printr-un nod, o funda) capetele de sfoara, de ata, de sârma, de lant etc. (astfel încât sa formeze un tot). ♢ Expr. A lega (sau a strânge) baierile de la punga (sau pungii) = a face economii, a deveni (mai) econom. 2. A închide la gura un sac, o punga, o boccea etc., adunând marginile si înnodându-le sau petrecând în jurul lor o sfoara ale carei capete se înnoada; a strânge, a împacheta un obiect sau un material într-o învelitoare (basma, sac, punga etc.) si a o închide în felul aratat. ♢ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi zgârcit. ♦ A uni diferite lucruri într-un manunchi, într-un tot (prinzându-le laolalta). ♢ Expr. (Pop.) A (nu) lega doua în trei = a (nu) pune la o parte ceva din câstigul obtinut. 3. A fixa, a strânge ceva cu o funie, cu un siret etc. ca sa nu se desfaca sau sa nu se clatine. ♦ A strânge cu un cerc piesele care alcatuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 4. A prinde una de alta foile unei carti si a-i pune scoarte; a brosa, a cartona; p. restr. a coperta. II. 1. Tranz. A prinde, a agata, a atârna un obiect de altul cu ajutorul unei frânghii, a unui lant etc. 2. Tranz. Fig. A înlantui între ele sunete sau cuvinte pentru a vorbi. 3. Tranz. A stabili o legatura între doua puncte (îndepartate) în spatiu sau în timp. ♦ (Tehn.) A stabili o legatura între doua elemente ale unei instalatii sau între o instalatie si o sursa de forta (care-i asigura functionarea). 4. Tranz. si refl. Fig. A (se) înfiripa sau a (se) stabili relatii (din punctul de vedere al ideilor, al sentimentelor). ♦ Refl. A se ocupa cu râvna de ceva, a simti un mare atasament pentru o anumita preocupare, meserie. 5. Refl. Fig. A plictisi pe cineva (cautând cearta); a se agata de cineva. III. Tranz. 1. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frânghii, al unui lant etc.; a pune în lanturi, în fiare; a înlantui, a încatusa. ♢ Expr. Nebun de legat = a) nebun furios; b) persoana care se poarta ca un nebun. A lega pe cineva de mâini si de picioare = a împiedica pe cineva sa actioneze. A lega limba (sau gura) cuiva = a împiedica pe cineva sa vorbeasca. (Refl.) A i se lega limba = a nu mai putea vorbi sau a vorbi cu mare greutate. A i se lega picioarele = a nu mai putea umbla sau a umbla cu mare greutate. 2. A prinde un animal (de ceva) cu ajutorul unei legaturi pentru a-l împiedica sa fuga; a priponi. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga sa faca ceva; a se angaja, a se îndatora. 2. Tranz. (În superstitii si în basme) A opri, a împiedica de la ceva prin vraji. V. Tranz. si refl. A(-si) înfasura sau a(-si) acoperi o parte a corpului (reînnodând, prinzând); spec. a (se) pansa, a (se) bandaja. ♢ Expr. (Tranz.) A lega la ochi pe cineva = a însela pe cineva. (Refl.) Fiecare se leaga unde-l doare = fiecare îsi cunoaste greutatile proprii. A se lega la cap (când nu-l doare) = a-si crea complicatii inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A face rod; a rodi. 2. Refl. si intranz. (Despre sosuri, dulceturi etc.) A se îngrosa, a se închega. – Lat. ligare.
lega, LEGÁ2, leghez, vb. I. Tranz. (Înv.) A lasa ceva prin legat2, prin testament; a testa1. – Din fr. léguer, lat. legare.
leviga, LEVIGÁ, levighez, vb. I., Tranz. A transforma un material în praf fin prin farâmitarea în apa (sau într-un lichid) si printr-o sedimentare fractionata a materialului. – Din fr. léviger.
lichen, LICHÉN, licheni, s.m. 1. (La pl.) Grup de plante inferioare ale caror tal este compus dintr-o ciuperca si o alga aflate în simbioza, care cresc pe scoarta arborilor batrâni, pe ziduri, pe stânci, etc.; (si la sg.) planta care face parte din acest grup. 2. Boala de piele cu evolutie cronica, caracterizata prin aparitia pe piele a unor proeminente care provoaca mâncarime, prin îngrosarea si pigmentarea excesiva a pielii. – Din fr. lichen
longevitate, LONGEVITÁTE, (rar) longevitati, s.f. Durata exceptionala a vietii; viata lunga (a unui individ, a unui grup, a unei specii). – Din fr. longévité, lat. longaevitas, -atis.
longeviv, LONGEVÍV, -Ă longevivi, -e, adj., s.m. si f. (Persoana)care traieste mult, depasind media de viata normala. – Cf. l o n g e v i t a t e.
macagiu, MACAGÍU, macagii, s.m. Muncitor (în special de la caile ferate) care se ocupa cu manevrarea si întretinerea macazurilor; acar. – Macaz + suf. -giu.
macaz, MACÁZ, macazuri, s.n. Dispozitiv montat la bifurcarea a doua linii de tren sau de tramvai, cu ajutorul caruia vehiculul este îndrumat pe una dintre liniile bifurcatiei; portiunea de sina mobila care se deplaseaza cu ajutorul acestui dispozitiv; ac. ♢ Macaz aerian = dispozitiv montat pe firul electric aerian, care permite trecerea unui troleibuz sau tramvai de pe o cale pe alta. ♢ Expr. (Fam.) A schimba macazul = a) a îndrepta în alta directie cursul unor evenimente; b) a-si schimba atitudinea fata de cineva sau de ceva; a-si schimba parerile, conceptiile etc. – Din tc. makas.
macrobian, MACROBIÁN, -Ă, macrobieni, -e, adj. (Biol.: despre fiinte) Longeviv; (rar) macrobit. [Pr.: -bi-an] – Din fr. macrobien.
macrobie, MACROBÍE s.f. (Biol.) Longevitate. [Pr.: -bi-e] – Din fr. macrobie.
macrobiotic, MACROBIÓTIC, -Ă, macrobiotici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Disciplina medicala bazata pe un ansamblu de reguli de igiena (alimentara) a caror respectare se considera ca poate prelungi viata omului. 2. De macrobiotica. ♦ (Despre organisme) Longeviv. [Pr.: -bi-o-] – Din germ. Makrobiotik, fr. macrobiotique.
maculator, MACULATÓR, maculatoare, s.n. Caiet (neliniat) folosit de elevi, de studenti etc. pentru a lua notite la lectie; caiet de notite. – Macula + suf. -tor.
madonă, MADÓNĂ, madone, s.f. 1. Reprezentare plastica a Maicii Domnului (având în brate pe Isus); p. gener. Maica Domnului. 2. Fig. Personificare a perfectiunii feminine. ♦ (Ir.) Femeie cu atitudini prefacute, care simuleaza nevinovatia; mironosita. – Din it. madonna, fr. madone.
mamă, MÁMĂ, mame, s.f. 1. Femeie considerata în raport cu copiii ei, nume pe care i-l dau copiii acestei femei când i se adreseaza sau când vorbesc despre dânsa; maica, muica, mamaie, mamaca, neneaca. ♢ Mama eroina = (În trecut) titlu care se acorda femeilor cu cel putin zece copii în viata. ♢ Loc. adj. de mama = (despre relatii de rudenie) care se afla în linie materna. ♢ Expr. Vai de mama mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). (De) mama focului = grozav, strasnic, extraordinar. La mama dracului = foarte departe. De când mama m-a (sau te-a, l-a etc.) facut = de când sunt (sau esti, este etc.) pe lume; de totdeauna. De (sau pe) când era mama fata (mare) = de foarte multa vreme. (Pop.) A cere cât pe ma-sa = a pretinde un pret exagerat. O mama de bataie = o bataie strasnica. ♦ Femela unui animal în raport cu puii ei. 2. (La voc.) Termen (afectuos) cu care o femeie se adreseaza copiilor ei sau, p. ext. unei persoane mai tinere. Florico, mama, sa ne scrii!. 3. (În sintagmele) Mama mare (sau, pop., batrâna, buna) = bunica. Mama soacra = soacra. 4. Termen de politete folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vârsta). 5. Compus: mama (sau muma)-padurii (sau padurilor) = a) Personaj din mitologia populara, închipuit de obicei ca o batrâna urâta si rea, care umbla prin paduri, cântând sau bocind, ademenind copii sau chiar mâncând oameni; b) planta erbacee, parazita, cu tulpina fara frunze, acoperita cu solzi si cu flori purpurii (Latharea squamaria). 6. Fig. Izvor, cauza. [Var.: (reg.) múma s.f.] – Lat. mamma.
manej, MANÉJ, manejuri, s.n. 1. Loc special unde se dreseaza sau se antreneaza caii, unde se învata calaria etc. ♢ Arena pe care evolueaza (la circ) animalele dresate. 2. Exercitii care se fac cu caii pentru a-i dresa sau pentru a-i antrena. 3. Dispozitiv rudimentar pentru punerea în miscare a unor masini agricole cu ajutorul unui cal. – Din fr. manege.
mare, MÁRE1, mari, adj. I. (Indica dimensiunea) Care depaseste dimensiunile obisnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparatie). ♢ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Litera mare = majuscula. ♢ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atentie. ♢ (Adverbial) Faina macinata mare. ♦ (Despre suprafete) Întins2, vast. ♢ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scara ampla; dupa un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Par mare. ♦ Încapator, spatios, voluminos. Vas mare. ♢ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasa a unei case taranesti, destinata oaspetilor. ♦ Lat; adânc. Apa mare. II. (Indica cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnata; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgatoare, viituri; de obicei în legatura cu verbe ca "a veni") Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnata, ridicat. ♦ (Despre preturi) Ridicat. ♢ Loc. adj. De mare pret = foarte valoros, pretios, scump. ♦ (Despre colectivitati) Numeros. III. (Arata rezultatul dezvoltarii fiintelor) Care a depasit frageda copilarie; care a intrat în adolescenta; care a ajuns la maturitate. ♢ Fata mare = fata la vârsta maritisului; virgina, fecioara. ♢ Expr. Sa cresti mare! formula cu care se raspunde unui copil la salut, cu care i se multumeste pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori si mici si mari = toti, toate, toata lumea; (în constructii negative) nimeni.l ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârsta. IV. (Indica durata; despre unitati de timp) De lunga durata, îndelung, lung. ♢ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care preceda sarbatoarea Pastilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indica intensitatea) 1. (Despre surse de lumina si caldura) Puternic, intens. ♢ Ziua mare = partea diminetii (dupa rasaritul soarelui) când lumina este deplina, intensa. ♢ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plina zi, la amiaza. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ♢ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certaret, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, naprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de miscare sau de deplasare) Care a depasit viteza obisnuita; crescut (ca viteza), marit. 5. (Despre stari sufletesti, sentimente, senzatii etc.) Intens, profund, tare. ♢ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ♢ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rusinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte mila (sau drag, rusine etc.) ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afara, peste masura. ♦ Grav. Greseala mare. VI. (Arata calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnatate deosebita; important, însemnat. ♢ Zi mare = zi de sarbatoare; zi importanta. Strada mare = nume dat în unele orase de provincie strazii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de larga circulatie, care leaga localitati importante. ♢ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresioneaza sau desteapta mirare; b) lucru care nu reprezinta nimic de seama, care reprezinta prea putin, care este nesemnificativ; c) (în constructii negative da contextului valoare afirmativa si invers) n-as crede sa (nu)... ♦ Hotarâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ♢ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamatie) exprima uimire, admiratie etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.) Mare minune sa (nu)... = ar fi de mirare sa (nu)..., n-as crede sa (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calitati exceptionale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Iesit din comun; deosebit. 3. Care ocupa un loc de frunte într-o ierarhie; cu vaza. ♢ Socru mare = tatal mirelui; (la pl.) parintii mirelui. Soacra mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ♢ Expr. A se tine mare = a fi mândru, semet, fudul. (Substantivat) A trage (sau a calca) mare = a-si da importanta; a cauta sa ajunga pe cei sus-pusi. La mai mare, urare adresata cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansari într-un post. Mare si tare sau tare si mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = capetenie, sef. ♦ Superior în ceea ce priveste calitatile morale. ♢ Expr. Mare la inima (sau la suflet) = marinimos, generos. ♦ Deosebit, ales2, distins. Mare cinste. ♢ Mare tinuta = îmbracaminte sau uniforma destinata pentru anumite solemnitati. ♦ (Despre ospete, serbari) Plin de stralucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.
masă, MÁSĂ1, mase, s.f. 1. Multime compacta de oameni, considerata ca o unitate; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercuri largi ale populatiei. ♢ Loc. adj. De masa = care cuprinde, care antreneaza o (întreaga) colectivitate umana. ♢ Cântec de masa (sau de mase) = cântec cu continut patriotic, având un caracter mobilizator. 2. Îngramadire de elemente (de aceeasi natura ori diferite) care alcatuiesc împreuna un singur corp; (totalitatea unui) corp format printr-o asemenea îngramadire de elemente. ♢ Masa verde = nutret pentru vite; furaj. Mase plastice = materiale plastice. Masa de aer = portiune imensa, relativ omogena, a troposferei, cu proprietati distincte fata de portiunile înconjuratoare. ♢ Loc. adj. si adv. În masa = a) în cantitate mare; masiv. Transporturi în masa; b) cu totii; în numar mare. ♦ Cantitate mare din ceva (în raport cu restul ansamblului). ♢ Masa vocabularului = partea cea mai mare si mai mobila a vocabularului. ♦ Corp solid, compact; bloc. 3. (Fiz.) Cantitatea de materie a unui corp considerata ca o marime caracteristica (în raport cu volumul). ♢ Masa atomica = greutate atomica. Masa moleculara = greutate moleculara. Masa specifica = densitate. 4. (Jur.) Totalitate a creditelor sau datoriilor unui falit; fond banesc al unei succesiuni sau al unei întreprinderi lucrative. – Din fr. masse.
masă, MÁSĂ2, mese, s.f. 1. Mobila formata dintr-o placa dreptunghiulara, patrata sau rotunda, sprijinita pe unul sau mai multe picioare si pe care se manânca, se scrie etc. ♢ Masa verde = a) masa2 (1), de obicei acoperita cu postav verde, la care se joaca jocuri de noroc; p. ext. joc de noroc; b) masa2 (1) în jurul careia stau diplomatii când duc tratative internationale. Masa rotunda = dezbatere libera pe o tema data, la care sunt chemati sa-si spuna cuvântul specialistii din domeniul respectiv (sau reprezentanti ai publicului larg). Sala de mese = încapere în care se serveste mâncarea într-o scoala, într-o cazarma, la o cantina, etc. Masa calda = un fel de tejghea metalica încalzita pe care sunt expuse si mentinute calde preparate alimentare, în localurile de alimentatie publica. ♢ Loc. adv. Cu (sau pe) nepusa masa = pe neasteptate, pe nepregatite, deodata. ♢ Expr. Capul (sau fruntea) mesei = locul de cinste ocupat de unul dintre comeseni. A pune (sau a întinde, a asterne) masa = a aranja, a pregati si a pune pe masa2 (1) toate cele necesare pentru a servi mâncarea. A strânge masa = a aduna de pe masa2 (1) mâncarile ramase si farfuriile, tacâmurile etc. cu care s-a mâncat. A nu avea ce pune pe masa = a nu avea cu ce trai, a fi sarac. Pune-te (sau întinde-te) masa, scoala-te (sau ridica-te) masa = a) se spune despre cei care duc o viata plina de desfatari, care traiesc fara griji, care asteapta totul de-a gata; b) se spune când esti obligat sa servesti mereu de mâncare. A întinde masa mare sau a tine masa întinsa = a primi invitati multi, a oferi ospete, banchete; p. ext. a se tine de petreceri. A pune (pe cineva) la masa cu tine = a trata (pe cineva) ca pe un prieten apropiat. ♦ (Cu sens colectiv) Persoanele care stau în jurul aceleiasi mese2 (1) si manânca; mesenii. 2. Ceea ce se manânca; mâncare, bucate; p. ext. prânz, cina; ospat, banchet. ♢ Înainte de masa = a) în partea zilei care preceda prânzul; b) în fiecare dimineata. Dupa masa = a) în partea zilei care urmeaza dupa prânz; dupa-amiaza; b) în fiecare dupa-amiaza. ♢ Expr. A lua masa sau a sta (ori a sedea) la masa = a mânca de prânz sau de cina. A avea casa si masa = a avea ce-i trebuie pentru a trai. A-i fi (cuiva) casa casa si masa masa = a duce o viata ordonata, fara necazuri. 3. Nume dat mai multor obiecte sau parti de obiecte care seamana cu o masa2 (1) si se folosesc în diverse scopuri practice. ♢ Masa de operatie = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul interventiei chirurgicale. 4. Compus: (Bot.) masa-raiului = planta erbacee cu flori roz-purpurii (Sedum carpaticum). – Lat. mensa.
macabru, MACÁBRU, -Ă adj. referitor la moarte, funebru, funerar; (p. ext.) care inspira groaza; lugubru. o dans ~ = tema alegorica în arta medievala reprezentând moartea printr-o hora, în care danseaza morti. (< fr. macabre)
milă, MÍLĂ1, mile, s.f. 1. Sentiment de întelegere si de compasiune fata de suferinta sau de nenorocirea cuiva; compatimire; îndurare; milostenie. ♢ Loc. adj. si adv. Fara (de) mila = crud, nemilos, neîndurator. ♢ Loc. adv. De mila sau de mila cuiva = dintr-un sentiment de compatimire (fata de cineva). ♢ Loc. conj. De mila sa nu... = de teama ca nu cumva sa... ♢ Expr. De sila, de mila sau de mila, de sila = vrând-nevrând; de voie, de nevoie. (A fi) vrednic de mila = (a se afla) într-o situatie jalnica, (a fi) demn de compatimit. A-i plânge (cuiva) de mila = a fi cuprins de parere de rau pentru suferintele sau pentru starea cuiva. A face (cuiva) mila = a provoca compatimirea, a fi vrednic de plâns. A avea mila de... = a se purta cu grija, cu menajamente fata de cineva sau de ceva. (Ţi-e) mai mare mila = a) se zice când cineva se afla într-o stare demna de compatimire; b) (cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). (Pop.) Fara mila de pacat = fara teama de a gresi. 2. Ajutor, binefacere; (concr.) pomana, milostenie. ♢ Expr. A cere mila = a) a cersi; b) a cere îndurare, iertare. 3. Stare jalnica, de compatimit în care se afla cineva; mizerie. ♦ Tristete, melancolie, jale. 4. Bunavointa, bunatate, indulgenta, întelegere. ♢ Expr. (Pop.) A nu avea (sau a nu afla) mila (undeva sau la cineva) = a nu gasi bunavointa (undeva sau la cineva). ♦ (În credintele religioase) Bunavointa si ajutor pe care Dumnezeu le acorda omului; gratie divina, îndurare. ♢ Expr. Unde (sau pe ce) pune el mâna, pune si Dumnezeu mila, se spune despre acela caruia îi merg toate din plin. (Formula întrebuintata mai ales în limbaj bisericesc) Dumnezeu (sau Domnul) sa-si faca mila (de cineva sau cu cineva) = Dumnezeu sa se îndure (de cineva). A lasa (pe cineva) în mila Domnului = a lasa (pe cineva) în voia sortii, a nu se mai interesa de el. (Fam.) Dumnezeu cu mila! = fie ce-o fi! cum o da Dumnezeu! Mila Domnului! = (exclamatie care exprima satisfactia sau adeziunea cuiva) slava Domnului! (Înv.) Prin (sau din, cu) mila lui Dumnezeu, formula de introducere la scrierile vechi, în acte administrative etc. – Din sl. milŭ.
minnesang, MINNESANG s.n. Poezie lirica de curte creata de cavalerii medievali, în sec. XII, dupa model folcloric si sub influenta trubadurilor provensali. [Pr.: mínezang, scris si minesang] – Cuv. germ.
minnesinger, MINNESINGER s.m. Cântaret medieval german, autor si interpret de minnesang. [Pr.: mínezingar, var. (dupa alte surse) minesenger, minnesänger] – Cuv. germ.
motiv, MOTÍV, motive, s.n. I. Cauza, ratiunea, pricina unei actiuni; imboldul care împinge la o actiune sau care determina o actiune; mobil. ♢ Loc. adv. Fara motiv = nejustificat. ♢ Loc. conj. Pentru motivul ca... = fiindca, deoarece. ♦ Pretext. ♢ Loc. conj. Pe motiv ca... = pretextând ca..., aducând argumentul ca... ♢ Expr. A da cuiva motiv sa... = a provoca pe cineva sa..., a da cuiva pretext sa... II. 1. Cel mai mic element constitutiv al unei piese muzicale, din dezvoltarea caruia ia nastere tema muzicala; tema, melodie, intonatie. 2. Element pictural sau sculptural fundamental, folosit într-o compozitie decorativa sau arhitecturala. 3. Idee fundamentala sau tema principala a unei opere literare. – Din fr. motif, it. motivo, germ. Motiv.
mozaism, MOZAÍSM s.n. Religie monoteista (practicata de evrei), ale carei principii sunt cuprinse în Vechiul Testament; religie mozaica; iudaism. – Din fr. mosaïsme, it. mosaismo.
negativ, NEGATÍV, -Ă, negativi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care exprima o negare sau un refuz, care neaga ceva. 2. Lipsit de însusiri bune, de calitati, rau; care produce rau, care este periculos. 3. (Despre numere, marimi scalare etc.) Care este mai mic decât zero (sau egal cu zero); care se noteaza în scris cu semnul minus. 4. (Despre electricitate, sarcini electrice) Care apare la anodul unui element generator electrochimic. II. S.n. Imagine fotografica obtinuta pe un material (film, hârtie etc.), la care distributia luminii si a umbrei este inversa în raport cu cea reala; p. ext. placa, film, sau hârtie fotografica pe care s-a obtinut o asemenea imagine. – Din it. negativo, lat. negativus, fr. negatif, germ. negativ.
nevrax, NEVRÁX, s.n. (Anat.) Sistem nervos central. – Din fr. névraxe
notiţă, NOTÍŢĂ, notite, s.f. Diminutiv al lui nota. ♦ Informatie, stire (de proportii reduse), de obicei publicata undeva. ♦ (La pl.) Însemnari rezumative dupa un curs, o lectie etc.; note. – Din fr. notice.
nu, NU adv. I. (Serveste la formarea formei negative a verbului, de obicei precedându-l nemijlocit). 1. (Neaga predicatul si da întregii propozitii un caracter negativ) Nu l-am cunoscut niciodata. ♢ (În propozitii interogative) Nu ai primit scrisorile mele? 2. (Neaga predicatul, fara a modifica logic caracterul propozitiei) Nu încape nici o îndoiala. 3. (Neaga predicatul în propozitii cu aspect negativ si cu înteles pozitiv, de obicei interogative sau exclamative) Nu facea parte si el dintre noi? II. (Neaga alta parte de propozitie decât predicatul) A plecat repede, nu asa cum a venit. III. (Modifica sensul cuvântului pe care îl preceda, altul decât predicatul, atenuându-i întelesul ori dându-i un înteles contrar) O casa mare, nu lipsita de eleganta. ♢ Expr. Nu altceva sau nu gluma, (reg.) nu saga, formula care confirma sau întareste cele enuntate anterior. Nu mai departe = chiar în cazul... Nu o (singura) data = de multe ori, adesea. IV. (Înlocuieste forma negativa a unui verb enuntat anterior sau dedus, îndeplinind functia de predicat) Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. ♢ Expr. nu si nu, formula care exprima împotrivirea, refuzul categoric. De (sau daca) nu... = in caz contrar..., altfel... V. (Cu valoare de propozitie independenta cu caracter negativ) Ai prieteni? – Nu! – Lat. non.
nuanţa, NUANŢÁ, nuantez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce, a da nuantele unei culori, ale unui ton etc.; a reda ceva în diverse nuante. 2. Fig. A pune în evidenta (prin treceri subtile, gradate), a reliefa prin mijloace expresive; a colora, a da expresie. [Pr.: nu-an-] – Din fr. nuancer.
nud, NUD, -Ă, (1, 3, 4) nuzi, -de, adj., (2) nuduri, s.n. 1. Adj. (Despre oameni sau despre corpul lor) Fara nici un vesmânt, complet dezbracat, gol. ♢ Floare nuda = floare fara petale, care are numai stamine si pistil sau numai unul dintre aceste doua elemente. 2. S.n. Persoana sau corp omenesc complet dezbracat: spec. reprezentare în artele plastice a omului complet dezbracat. 3. Adj. Fara ornamente; simplu; neted. ♦ Fig. Fara artificii, fara complicatii; simplu; curat, pur. 4. Adj. (În sintagma) Proprietate nuda = proprietate pe care o stapâneste cineva fara a se bucura (vremelnic) de uzufructul ei. – Din lat. nudus, it.nudo.
numai, NÚMAI adv. 1. (Indica restrictia sau exclusivitatea) Nu mai mult de(cât)..., nu altceva sau altcineva decât..., nimeni sau nimic în afara de..., nu altfel decât..., nu alta data sau în alta împrejurare decât..., nu în alt loc decât..., nu în alt scop sau din alta cauza decât...; doar; exclusiv. ♢ Loc. conj. numai sa... (sau de..., daca...) = doar daca, cu conditia sa... ♢ Expr. nu numai ca... = în afara de faptul ca..., pe lânga faptul ca... Numai asa = a) în mod simplu, fara complicatii; b) fara motiv, fara sens; c) în mod dezinteresat. ♦ (Adesea prin exagerare) În întregime, cu totul, complet; peste tot, cât vezi cu ochii. 2. (Indica modul) Pe punctul de a..., gata-gata sa...; chiar, tocmai. ♢ (Înv. si reg.) Numai cât... (sau ce...) = îndata ce..., imediat ce... 3. (Înv. si pop.; indica timpul) Brusc, pe neasteptate; imediat, numaidecât. 4. (Adversativ; adesea cu valoare de conjunctie) Însa, dar; totusi; (dupa constructii negative) ci. ♢ Loc. conj. Numai ca = doar (atâta) ca... [Var.: (pop.) núma adv.] – Nu + mai1 sau lat. non magis.
număr, NÚMĂR, numere, s.n. I. 1. Cantitate de elemente de acelasi fel care intra într-o însiruire, cantitate care arata de câte ori o marime se cuprinde în alta de aceeasi natura; ceea ce reprezinta rezultatul unei masurari; semn grafic sau grup de semne grafice care indica o asemenea cantitate, un asemenea rezultat. ♢ Numar atomic = numar de ordine pe care îl poarta elementele chimice asezate în ordinea tabloului lui Mendeleev si care exprima numarul de protoni din nucleul atomului respectiv. ♢ Loc. adj. si adv. Fara (de) numar = nenumarat; p.ext. imens. Cu numar = socotit2; p.ext. limitat. ♢ Loc. adv. În numar = cu socoteala; complet. ♢ Loc. prep. În (sau din) numarul = printre, dintre. ♢ Expr. A nu (mai) avea numar = a fi peste masura de numeros. Un numar de = câtiva. La numar sau în numar de... = în total. ♦ Multime. ♦ Ceata, grup. 2. Categorie gramaticala prin care se exprima deosebirea dintre un singur exemplar si doua sau mai multe exemplare ale aceluiasi obiect. II. 1. Cifra sau succesiune de cifre servind la identificarea unui obiect dintr-o multime de obiecte sau de clase de obiecte organizate într-un anumit fel, ca indice de marime, de valoare etc.; p.ext. obiect care corespunde acestei cifre ori succesiunii de cifre, care poarta pe el o asemenea indicatie. ♦ Spec. Reversul unei monede. ♦ Spec. Fiecare dintre exemplarele unei publicatii periodice care face parte din aceeasi serie, din acelasi tiraj etc. 2. Bucata sau parte din programul unui concert, al unui spectacol de estrada, de circ etc.; parte distincta dintr-o opera (duet, arie etc.). III. (Fam., în expr.) Numarul unu = de prima calitate, fara pereche; strasnic, excelent. – Lat. numerus.
număra, NUMĂRÁ, númar, vb. I. Tranz. 1. A socoti câte unitati sunt într-un sir, într-o serie, într-un grup etc.; a determina numarul de elemente dintr-o multime; a afla, a înregistra, a verifica numarul unui sir de obiecte etc.; p. ext. (pop.) a socoti, a calcula. ♢ Expr. A-i numara (cuiva) îmbucaturile (sau înghititurile) = a tine cuiva socoteala de cât manânca, a da cuiva mâncarea cu zgârcenie. A numara pe degete = a fi în numar foarte redus. 2. A enunta pe rând un sir de numere în ordine crescânda sau descrescânda. ♢ Expr. pâna numeri la trei = imediat, într-o clipa. 3. A da ceva cu numar, socotind; p.ext. a plati(în bani). 4. A considera, a pune ceva sau pe cineva în acelasi numar, în acelasi grup; a cuprinde, a îngloba, a reuni un anumit numar. ♢ Expr. A nu numara zile multe = a mai avea putin de trait. ♦ Refl. A face parte din..., a intra în categoria..., a se socoti printre... – Lat. numerare.
numărat, NUMĂRÁT2, -Ă, numarati, -e, adj. Evaluat numeric, socotit, calculat, verificat; p.ext. care se afla în numar exact, fara nici o aproximatie. ♢ Expr. Bani numarati = bani numerar, gheata, pesin. Bob numarat = exact, pâna la capat, totul. ♦ Limitat, redus ca numar. – V. numara.
numărătoare, NUMĂRĂTOÁRE, numaratori, s.f. 1. Numarare; socoteala, calcul. ♢ Numaratoare inversa = program de operatii prevazute a se desfasura în intervalul de timp ce desparte momentul curent de momentul lansarii unei nave spatiale sau de debutul unei activitati (de importanta majora). 2. Abac. – Numara + suf. -atoare.
numărător, NUMĂRĂTÓR, -OÁRE, numaratori, -oare, subst. 1. S.n. Aparat care serveste la numarare. 2. S.m. si f. (Rar) Persoana care numara, care socoteste, care calculeaza ceva, care are profesiunea de a numara. 3. S.m. Termen al unei fractii ordinare, scris deasupra liniei de fractie si reprezentând deîmpartitul operatiei de împartire. – Numara + suf. -ator.
nume, NÚME, nume, s.n. 1. Cuvânt sau grup de cuvinte prin care numim, aratam cum se cheama o fiinta sau un lucru, o actiune, o notiune etc. si prin care acestea se individualizeaza. ♢ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care îl poarta toti membrii aceleiasi familii si care se transmite de la parinti la copii. Ziua numelui = zi în care cineva îsi sarbatoreste onomastica. ♢ Loc. adj. Fara (de) nume = a) care nu este stiut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresioneaza puternic. ♢ Loc. adv. Pe nume = a) spunându-i numele, adresându-se cu numele; b) direct, raspicat. ♢ Loc. prep. în numele = a) în locul cuiva, din partea, din însarcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocând puterea, autoritatea cuiva. ♢ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, aminteste-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune când nu-ti amintesti momentan numele unui obiect, al unei fiinte. A lovi (sau a pali, a-i trage cuiva una) în numele tatalui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept în frunte. (Fam.) Sa nu-mi (mai) zici pe nume daca = sa ma desconsideri daca, sa nu ma mai recunosti daca A cunoaste (pe cineva) numai dupa (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaste (pe cineva) din auzite, fara sa-l fi vazut vreodata. A nu-i (mai) sti (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai sti nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) în nume de rau = a (nu) se supara, a (nu) interpreta în mod gresit cele spuse de cineva. A lua în nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a tine(la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formula exclamativa care însoteste o rugaminte sau care exprima iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) înscris ca proprietate legala (a cuiva). (În imprecatii) Veni-ti-ar (sau pieri-ti-ar) numele sau sa nu(-ti) mai aud de nume, nu ti-as mai auzi de nume, acolo sa-ti ramâna numele, se spune cuiva pe care nu-l poti suferi, pe care doresti sa nu-l mai vezi niciodata, a carui moarte o doresti. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; porecla; p.ext. titlu, rang. ♢ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de = a) cu titlul de, sub forma de, în chip de; b) sub pretext ca, pe motiv ca, spunând ca; ♢ Expr. (Numai) cu numele = de forma, fara sa corespunda realitatii. 3. Reputatie, faima. ♢ Expr. A scoate (sau a-i iesi, a scorni etc. cuiva) nume (rau) = a face cuiva sau a capata faima, reputatie rea, a (se) vorbi de rau despre cineva. A-si face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin actiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele ca = a se spune despre cineva ca 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru partile de vorbire care se declina; spec. substantiv. ♢ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care deriva dintr-un verb si care denumeste pe cel ce savârseste actiunea, pe autorul actiunii. Nume predicativ = cuvânt care, împreuna cu un verb copulativ, formeaza predicatul unei propozitii. – Lat. nomen.
numerotator, NUMEROTATÓR, numerotatoare, s.n. Aparat cu care se numeroteaza ceva. – Numerota + suf. -tor.
numi, NUMÍ, numesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune, a da cuiva un nume sau un calificativ, o porecla drept nume; a denumi, a intitula, a chema, a boteza. ♦ Refl. A purta numele de, a se chema; a capata o anumita denumire, porecla sau un anumit calificativ. 2. Tranz. A pomeni de cineva sau de ceva, a aduce în discutie; a aminti, a invoca. 3. Refl. A se socoti (sau a fi socotit) drept, a se considera (sau a fi considerat) ca fiind 4. Tranz. A pune pe cineva într-o functie; a angaja; a da cuiva o însarcinare, a conferi cuiva un titlu, un grad. – Din nume.
numismatic, NUMISMÁTIC, -Ă, numismatici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Disciplina auxiliara a istoriei, care se ocupa cu istoricul monedelor, al medaliilor vechi etc., studiind evolutia acestora din punctul de vedere al formei, al gravurii, al baterii, al circulatiei etc., precum si documentele continând date referitoare la monede. 2. Adj. Care apartine numismaticii (1), privitor la numismatica. – Din fr. numismatique.
nutri, NUTRÍ, nutresc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A da de mâncare sau a mânca; a (se) hrani, a (se) alimenta. ♦ Tranz. A procura cuiva hrana (si alte mijloace de existenta); a întretine pe cineva (cu mâncare). 2. Tranz. Fig. A întretine, a cultiva o idee, un sentiment. – Din lat. nutrire.
oblitera, OBLITERÁ, obliterez, vb. I. 1. Refl. si tranz. (Livr.; despre inscriptii, manuscrise etc.) A (se) sterge treptat, a deveni sau a face sa devina necitet. 2. Tranz. A anula o marca postala sau un timbru prin aplicarea unei stampile. 3. Tranz. (Med.) A astupa, a închide. – Din fr. obliterer, lat. obliterare.
obscura, OBSCURÁ, obscurez, vb. I. Tranz. 1. A face sa devina obscur (1); a întuneca. 2. A face sa devina neclar, greu de priceput, de neînteles. – Din fr. obscur.
obscurat, OBSCURÁT, -Ă, obscurati, -te adj. Care a devenit obscur; obscurizat. – V. obscura.
obscurizat, OBSCURIZÁT, -Ă, obscurizati, -te, adj. Care a devenit obscur; obscurat. – V. obscur.
odihnă, ODÍHNĂ, (3) odihne, s.f. 1. Întrerupere temporara a unei activitati în scopul refacerii si al întaririi fortelor; (stare sau timp de) repaus; odihnire. ♢ Casa de odihna = cladire în localitatile balneare sau climaterice în care oamenii îsi petrec concediul de odihna. Odihna activa = repaus realizat prin practicarea unei activitati sportive în limitele în care nu provoaca oboseala. ♢ Fara odihna = a) loc. adj. care este în continua miscare, în vesnic neastâmpar; neastâmparat; b) loc. adv. mereu, neîncetat. ♢ Expr. (Înv.) A pune (cuiva) odihna sau a lasa (ceva) în odihna = a înceta de a mai întrebuinta (un obiect); a întrerupe (o actiune). ♦ Somn2. 2. Calm desavârsit, pace, liniste sufleteasca; tihna, ragaz. ♦ (Adesea determinat prin "de veci" sau "vesnica") Moarte; p. ext. mormânt. 3. (Concr.) Platforma orizontala plasata dupa o serie de trepte ale unei scari, fie pentru odihna (1), fie pentru intrarea în apartamentele unui etaj; palier. [Var.: (reg.) hodína, odína s.f.] – Din odihni (derivat regresiv).
odihni, ODIHNÍ, odihnesc, vb. IV. 1. Refl. si (rar) intranz. A întrerupe temporar o activitate pentru a-si recâstiga energia, pentru a se reface; a se afla, a fi în repaus. ♢ Loc. adv. Pe odihnit(e) = a) dupa un interval de odihna, fara oboseala; fara zor, comod; b) în liniste, în tihna. ♦ Tranz. A lasa sa stea la odihna (1); a pune la repaus; a da, a oferi cuiva odihna; p. ext. a adaposti, a gazdui. 2. Refl. si (rar) intranz. A se reface prin somn; a dormi. 3. Intranz. si refl. A fi mort; a zacea în mormânt. ♢ Expr. (Tranz.) Domnul (sau Dumnezeu) sa-l odihneasca (în pace), formula prin care se invoca îndurarea lui Dumnezeu pentru cei morti. 4. Refl. (Înv.) A se potoli, a se calma, a se linisti. 5. Refl. si tranz. A (se) sprijini, a (se) rezema. 6. Refl. si intranz. Fig. A sta undeva, a-si avea locul, a fi situat undeva. [Forma gramaticala (în loc.): odihnite. – Var.: (reg.) hodiní, odiní vb. IV.] – Din bg. otdihna.
om, OM, oameni, s.m. 1. Fiinta superioara, sociala, care se caracterizeaza prin gândire, inteligenta si limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin pozitia verticala a corpului si structura piciorului adaptata la aceasta, mâinile libere si apte de a efectua miscari fine si creierul deosebit de dezvoltat. ♢ Loc. adv. Din om în om = de la unul la altul. Ca de la om la om = în mod sincer, deschis, prieteneste. ♢ Expr. (A fi) la mintea omului = (a fi) evident, clar. (Nu-i) nici picior de om sau nu-i (nici) picior de om = (nu-i) nimeni. Om ca (toti) oamenii = om obisnuit, care nu se deosebeste prin nimic esential de altii. Ca omul = cum se întâmpla sau s-ar putea întâmpla oricui. Ca oamenii = cu manifestari obisnuite oamenilor; cum trebuie, cum se cuvine. Om bun! = raspuns pe care îl da o persoana care bate la usa pentru a-l asigura pe stapânul casei ca vine cu intentii bune. ♦ Persoana integra, care întruneste calitati morale deosebite, care se remarca prin cinste si corectitudine. ♢ Expr. (A fi) un om (o data) si jumatate = (a fi) persoana de încredere înzestrata cu însusiri (morale) deosebite. A face (pe cineva) om = a) a educa, a instrui (pe cineva) dezvoltându-i însusirile umane caracteristice; a asigura învatatura cuiva calificându-l într-o profesiune; b) a da, a oferi (cuiva) o situatie materiala sau sociala buna. A se face om = a) a se înstari, a se capatui, a se îmbogati; b) a se îndrepta. 2. (Cu determinari care indica un raport de dependenta) Persoana care se afla în slujba cuiva; persoana de încredere. ♢ Expr. (A fi) omul (sau om al) lui Dumnezeu = (a fi) om bun, cinstit, de treaba. (A fi) omul (sau om al) dracului = (a fi) om rau, viclean. 3. Persoana de vaza, de seama. ♦ Persoana matura. 4. Barbat. ♦ (Determinat de "meu", "tau" etc.) Sot. ♦ (La vocativ) Apelativ familiar (explicativ, dojenitor etc.) cu care ne adresam unei persoane (de sex masculin). 5. (La sg.) Persoana oarecare, cineva, oricine. 6. (Art.) Numele popular al constelatiei boreale Hercule. [Gen.-dat.: omului; voc.: omule] – Din lat. homo.
oneros, ONERÓS, -OÁSĂ, onerosi, -oase, adj. (Despre contracte, conventii etc) Care impune cuiva sarcini; p.ext. împovarator, apasator; necinstit. ♢ Act cu titlu oneros = act juridic prin care o persoana se obliga sa execute o prestatie fara a urmari sa primeasca ceva în schimb. – Din fr. onéreux, lat.onerosus.
onora, ONORÁ, onorez, vb. I. Tranz. 1. A avea, a manifesta fata de cineva sau ceva respect, consideratie, stima; a cinsti, a respecta. ••(Fam.) A acorda cuiva o favoare de care trebuie sa fie mândru. 2. A face pe cineva demn de cinste, de lauda. 3. A achita, a plati (în termen) o datorie baneasca, o polita etc. ♦ A retribui, a remunera. – Din lat. honorare, fr. honorer, it. onorare.
orfevrărie, ORFEVRĂRÍE, orfevrarii, s.f. Mestesugul crearii obiectelor de arta aplicata, din metal pretios. ♦ Obiecte prelucrate prin acest mestesug. ♦ Comert cu obiecte fine de aur si de argint. [Var.: orfevreríe, orfauraríe s.f.] – Din fr. orfèvrerie.
orfevru, ORFÉVRU, orfevri, s.m. (Livr.) Mester care lucreaza orfevrarie; aurar. – Din fr. orfèvre.
ortodox, ORTODÓX, Ă, ortodocsi, -xe, adj. 1. Care tine de biserica crestina rasariteana, de ortodoxie, care este conform cu doctrina acestei biserici; (despre persoane) care este adept al ortodoxismului. ♦ (Substantivat) Persoana de religie crestina rasariteana. 2. Conform cu principiile traditionale ale unei doctrine, ale unei dogme etc., considerata ca fiind singura adevarata; (despre oameni) care urmeaza cu fermitate (sau dogmatic) o asemenea doctrina. – Din ngr. orthódoxos, lat. orthodoxus, fr. orthodoxe.
oximoron, OXIMORÓN, oximoroane, s.n. Figura de stil care exprima o ironie subtila sau un adevar usturator sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii. – Din fr. oxymoron.
pască, PÁSCĂ, pasti, s.f. 1. Cozonac traditional facut din aluat dospit umplut cu brânza de vaci, stafide, smântâna etc. care se manânca de obicei la Pasti de catre crestinii ortodocsi. ♦ Anafura pe care preotul o împarte credinciosilor în ziua de Pasti; pasti (2). 2. Preparat alimentar traditional, facut din aluat nedospit, copt în foi subtiri, pe care îl manânca evreii în timpul Pastilor în loc de pâine. – Lat. pascha.
paşti, PÁSTI s.m. 1. Sarbatoare religioasa celebrata de crestini în amintirea învierii lui Hristos, iar de evrei în amintirea iesirii lor din Egipt, sub conducerea lui Moise. ♢ Expr. Nu e în toate zilele Pasti sau o data pe an e Pasti = nu se petrec în fiecare zi evenimente deosebite. Din an în Pasti sau din joi în Pasti, din Pasti în Craciun = foarte rar, la intervale mari de timp. La Pastile cailor (sau calului) = niciodata. 2. Pâine sfintita, care se împarte la biserica în ziua de Pasti (1); pasca. [Var.: Páste s.n.] – Lat. pascha, -ae.
pănură, PẮNURĂ, panuri, s.f. 1. (Pop.) Aba2, dimie; p. gener. tesatura (groasa). 2. Fig. (Reg.) Fel, soi. ♢ Expr. A fi de o panura cu cineva = a fi la fel cu cineva, de aceeasi categorie. [Acc. si: panúra]. – Lat. paenula.
păsat, PĂSÁT, s.n. Porumb sau mei macinat mare. ♦ Mamaliga din mei (pisat). ♢ Expr. A-i curge (sau a-i cadea, a i se varsa cuiva) lapte (sau miere) în pasat = a-i merge cuiva bine; a izbuti în toate. A varsa (sau a turna) cuiva laptele în pasat = a-i face cuiva un bine. A-i cadea cuiva pasat în gura = a câstiga ceva de-a gata, fara munca, pe neasteptate. – Lat. pisatum.
păstrugă, PĂSTRÚGĂ, pastrugi, s.f. Peste de Dunare si mare, înrudit cu cega, cu corpul lung si subtire, cu pielea pestrita pe spate si galbuie pe pântece, cu botul în forma de spada (Acipenser stellatus). [Var.: pastrúnga, s.f.] – Sb. pastruga [din alte surse: Bg. pestruga; cf. Rus. sevr(i)uga]
pâine, PẤINE, pâini, s.f. 1. Aliment de baza al omului, preparat dintr-un aluat de faina (de grâu, de secara etc.) si ingrediente, afânat prin fermentatia drojdiei, framântat cu apa si copt în cuptor; pita. ♢ Expr. A mânca pâine si sare (pe un sau dintr-un taler) cu cineva = a trai împreuna cu cineva, a împarti cu cineva binele si raul. A iesi înaintea cuiva sau a întâmpina (pe cineva) cu pâine si sare = a întâmpina (pe cineva) cu deosebita cinste. A avea (sau tine, a fi cu) pâinea si cutitul în mâna sau a pune mâna pe pâine si cutit = a avea la îndemâna toata puterea, toate mijloacele. (A fi) bun ca pâinea (cea) calda (sau buna) = (a fi) foarte bun. A mânca o pâine alba = a avea o situatie materiala buna, a o duce bine. Se cauta (sau se vinde) ca pâinea (cea) calda, se spune despre o marfa foarte cautata si care se vinde foarte usor. A mânca pâine degeaba = a fi nefolositor. ♦ Aluat de faina framântat în vederea facerii pâinii (1). 2. Hrana necesara pentru trai; p. ext. mijloacele materiale necesare existentei; existenta. ♢ Expr. O bucata de pâine sau pâinea zilnica, pâinea cea de toate zilele = mijloacele de existenta. A lua (cuiva) pâinea de la gura = a lasa pe cineva fara mijloace de trai, a lua (cuiva) toate posibilitatile de existenta. ♦ Fig. Agoniseala. 3. (Reg.) Cereale, recolta de cereale, grâne, bucate; p. restr. graunte de cereale (mai ales de grâu). 4. Slujba, functie, post. ♢ expr. A pune (sau a baga) în pâine (pe cineva) = a face cuiva rost de slijba. A fi în pâine (sau a mânca o pâine) = a avea o slujba. A scoate (sau a da afara) din pâine = a da pe cineva afara din serviciu. – Lat. panis.
pârş, PÂRS, pârsi, s.m. Nume dat mai multor specii de mamifere din familia rozatoarelor, cu aspect intermediar între veverita si soarece, lungi de circa 20 centimetri, cu coada lunga si stufoasa, cu blana moale si bogata, cu ochi mari si cu bot ascutit, care traiesc mai ales prin paduri, catarate în copaci (unde îsi au de obicei culcusul si unde hiberneaza) (Glis glis, Muscardinus avellanarius, Dryomus netedula). ♢ Pârs de stejar = mamifer rozator asemanator cu pârsul, dar cu câte o pata neagra pe obraji. (Eliomys quercinus). [Var.: pâs s.m.] – Din sl. plŭchŭ.
pernicios, PERNICIÓS, -OÁSĂ perniciosi, -oase adj. (Livr.) Care cauzeaza un rau, care este periculos (în special pentru sanatate); vatamator, daunator. ♢ Anemie pernicioasa = forma grava de anemie cu evolutie foarte rapida, care poate cauza moartea. Febra pernicioasa = forma grava a paludismului. [Pr.: -ci-os] – Din lat. perniciosus, fr. pernicieux.
personanongrata, PERSONA NON GRATA subst. Diplomat devenit indezirabil pentru guvernul tarii pe lânga care a fost acreditat. p. gener. persoana indezirabila. [Pr.: persóna non gráta] – Loc. lat.
persuasiv, PERSUASÍV, -Ă, persuasivi, -e, adj. (Livr.) Care urmareste sau are darul sa convinga pe cineva sa creada, sa gândeasca sau sa faca un anumit lucru. [Pr.: -su-a-] – Din fr. persuasif.
pitar, PITÁR, pitari, s.m. (În evul mediu în tarile românesti) Titlu dat boierului care se ocupa cu aprovizionarea cu pâine a curtii domnesti (si a ostirii) si cu supravegherea brutarilor domnesti; boier care avea acest titlu. ♢ Mare (sau vel) pitar = boier de divan însarcinat cu supravegherea brutariei domnesti si care avea sub ordinile lui mai multi pitari. – Pita + suf. -ar.
pită, PÍTĂ, pite, s.f. (Reg.) 1. Pâine. ♢ Compus: pita-vacii = ciuperca comestibila, cu palaria roscata-cenusie, cu carne a