Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru domn
domn, DÓMN, domni, s.m. 1. Termen de politete pentru un barbat. ♦ (Fam.; la voc.) Termen impersonal de adresare care însoteste de regula o fraza exclamativa, interogativa etc. ♦ Sot. ♦ (Pop.) Orasean. 2. Persoana care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva; stapân. 3. Titlu purtat de suveranii Ţarii Românesti si ai Moldovei; voievod, domnitor; persoana care purta acest titlu. 4. Dumnezeu; Isus Cristos. ♢ Expr. A da (sau a lasa pe cineva) în plata (sau mila) domnului = a lasa (pe cineva) în pace, a(-l) lasa sa faca ce vrea; a ignora. ♦ (La voc.) Exclamatie, invocatie impersonala exprimând mirare, amaraciune, surpriza. Doamne, ce vorba ti-a iesit din gura! ♢ Expr. Vezi, doamne = chipurile, vorba vine. [Voc. (1-3) domnule, dom'le, (4) doamne; nom., voc. si (1) domnu, don', dom'] – Lat. dom(i)nus.
domn, DOMN s. v. barbat, orasean, sot, târgovet.
domn, DOMN s. 1. cucon, (înv. si fam.) musiu, (grecism înv.) chir, (italienism înv.) signor. (Ce mai faci, ~ule?) 2. v. domnitor. 3. (art.; n. pr.) v. Dumnezeu.
domn, domn (termen de politete pentru un barbat) s. m., voc. dómnule; pl. domni, voc. dómnilor; abr. sg. art. d-l, g.-d. sg. art. d-lui, g.-d. pl. art. d-lor
domn, domn (domnitor) s. m., voc. doámne; pl. domni
domn, DOMN ~i m. 1) (folosit ca termen de politete si de adresare, izolat sau înaintea numelui) Persoana de sex masculin; barbat, mai ales de la oras. 2) (în epoca feudala, în tarile române; folosit si ca titlu pe lânga un nume) Conducator absolut al tarii; domnitor; voda; voievod. 3) Forta supranaturala, considerata creatoare si cârmuitoare a lumii; Dumnezeu; demiurg; divinitate. ♢ A lasa pe cineva în plata ~ului a lasa pe cineva sa procedeze dupa bunul lui plac. /<lat. dom[i]nus
domn, domn (dómni), s.m. – 1. Titlu oficial al domnitorilor Ţarii Românesti si Moldovei. – 2. Nume dat lui Dumnezeu. – 3. Termen de politete pentru un barbat în general. – Mr., istr. domnu, megl. dom(n). Lat. dǒm(ĭ)nus (Diez, I, 157; Cihac, I, 80; Puscariu 541; Candrea-Dens., 565; REW 2741), cf. it. donno, prov. dom, v. fr. dam(p), sp. don, dueño, port. dom. Cu sensurile 1 si 2 are vocativul Doamne (‹ lat. Dǒmĭne); pentru sensul 3 se foloseste vocativul domnule. Domnii sau domnitorii se bucurau de prerogativele suveranilor; prin urmare se cuvine sa traducem cuvintele derivate prin termeni care în mod firesc se aplica ideii de regalitate (domnie "demnitate de Domn" etc.). – Der. doamna, s.f. (titlu dat sotiei domnitorului; termen de politete în general pentru o femeie), care reprezinta fara îndoiala lat. dǒm(ĭ)na (Diez, I, 157; Puscariu 537; REW 2733); domnesc, adj. (care apartine domnului); domni, vb. (a conduce o tara, un principat ca domn; a stapîni; a se adresa cu titlul de Domn); domnie, s.f. (demnitate de Domn; timpul cît se afla un Domn la conducerea tarii; regiune stapînita de un Domn; Curte; termen de politete, cu formele reduse dumneata ‹ domnia-ta, dumnealui, domneavoastra, dumnealor); domnisoara, s.f. (termen de politete pentru o fata); domnisor, s.m. (fiu de domnitor; print tînar; fiu al stapînului); domnita, s.f. (fiica de domnitor; printesa tînara); domnitor, s.m. (domnitor). Cf. domina, duminica.
  Directoare Web © 2009 dictionar.cc