Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru caciula
căciulă, CĂCIÚLĂ, caciuli, s.f. 1. Obiect confectionat din blana de oaie sau de alt animal si care serveste la acoperirea capului. Buna ziua, caciula (ca stapânu-tau n-are gura)! se spune, în bataie de joc, unuia care nu saluta. ♢ Expr. A-si lua (sau a-si scoate) caciula (de pe cap) = a-si descoperi capul în semn de salut sau de respect. La asa cap, asa caciula = cum e omul, asa e si purtarea lui. A-i iesi (cuiva) parul prin caciula = a) a i se urî asteptând; b) a o duce greu; a saraci. A fi (sau a se sti, a se simti) cu musca pe caciula = a se simti vinovat. (Asta sau aia e) alta caciula = (aceasta e) altceva, alta socoteala. A da cu caciula în câini = a fi cu chef, a-si face de cap. (Bun de) sa dai cu caciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoana, individ. Câte cinci lei de caciula. 2. Obiect în forma de caciula (1) (care serveste ca acoperamânt pentru cosuri, canale etc.). ♦ Partea superioara a ciupercii. – Cf. alb. k ë s u l ' ë.
căciulă, CĂCIÚLĂ s. v. cap, individ, ins, om, persoana.
căciulă, CĂCIÚLĂ s. 1. (Mold. si Bucov.) cusma, (Transilv. si prin Munt.) sapca. (Iarna poarta ~ pe cap.) 2. v. palarie.
căciulă, caciúla s. f., g.-d. art. caciúlii; pl. caciúli
căciulă, CĂCIÚL//Ă ~i f. 1) Acoperamânt pentru cap confectionat din blana de miel sau de alt animal; cusma. ♢ A schimba ~a a-si schimba atitudinea. A se simti cu musca pe ~ a se simti vinovat. 2) fam. Persoana considerata ca unitate particulara, distincta fata de toate celelalte persoane; individ; ins. ♢ De ~ de fiecare persoana. 3) Obiect în forma unui astfel de acoperamânt. [G.-D. caciulii] /Cuv. autoht.
caciula, caciula de inot
căciulă, caciúla (-ci), s.f. – 1. Mot de pene la unele pasari. – 2. Obiect de pus pe cap, caracteristic taranului, facut din blana de miel sau de oaie, cu parul pe din afara. – 3. Palarie. – 4. Prin sinecdoca, individ, cap. – 5. Partea carnoasa a ciupercii. – 6. Capac metalic care protejeaza fitilul la lampa cu petrol. – 7. Accent circumflex. – 8. Acoperis de paie deasupra stogurilor de fân. – Mr., megl. catiula. Origine obscura, dar cu siguranta expresiva. Prezenta unor cuvinte ca ciocîrlan "pasare motata", ciocîrlau "bot", pare a atesta contaminarea temei expresive cioc "plisc", cu coc "obiect rotund", si în acelasi timp existenta unei forme •ciocîrla, cu r expresiv ca infix, cf. cocîrla. Pentru forma simpla, fara r, care trebuia sa fie •ciocila sau •ciocula se poate avea în vedere o metateza caciula, ca în gamalie ‹ magalie, ciocan › cocean, etc. Oricum, nu este probabila o der. de la lat. Puscariu, Lr., 179, îl considera cuvînt autohton si Graur, BL, V, 92, afirma ca nu poate proveni din lat. Explicatiile care s-au încercat pîna acum nu sunt suficiente (o prezentare deja învechita în Jb., XV, 108). Este putin probabila der. din alb. indicata de Cihac, II, 715 (cf. Meyer 190; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 392; Rosetti, II, 112); contrariul pare mai sigur. Philippide, II, 702, indica numai ca termenul este "obscur", în timp ce Puscariu, Lat. ti, 53, pleca de la un lat. •cat- cu suf. -cula. Pentru Berneker 466 si Sandfeld 94, este cuvînt balcanic de origine incerta. Pascu, Suf., 248, sugereaza un lat. •catteula, de la •cattea "pisica", pe cît de artificios pe atît de improbabil. În sfîrsit, Vasmer, Jagič-Festschrift, Berlin 1908, 273, explica sb. košulja prin lat. casula; ipoteza dificila, îmbunatatita în parte de Scriban, Arhiva, XXVIII, 238 (urmat de Pascu, I, 60 si REW 1752), care sugereaza lat. casĭbŭla, var. de la casŭbŭla. Plecînd de la acelasi etimon, Popa-Lisseanu, Limba romîna în izvoarele istorice medievale, Bucarest, 1940, 25, a propus gr. ϰασοῦλα, pe care Giuglea, Dacor., X, 111, datorita unor dificultati fonetice, îl transforma într-un lat. •caciubla sau •caciulla, extrem de improbabil. Der. caciular, s.m. (persoana care face caciuli; porecla a soldatilor infanteristi, în razboiul din 1877); caciulat, adj. (cu caciula; motat); caciulata, adj. (oaie cu multa lîna pe cap); caciuleala, s.f. (adulare, umilinta); caciuli, vb. (a aduna, a se umili); caciulie, s.f. (mot de pene; mîner; bulb de usturoi sau de ceapa). Probabil provin din rom. alb. këculj(ë) "mot", këculjer "ciocîrlan", këculoń "a avea urechile cazute", ngr. ϰατσοῦλα "boneta" (care ar putea deriva si de la lat. casula, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 29), ϰατσοῦλι "creasta cocosului", ϰατσουλιέρι "ciocîrlan"; bg. kačula "boneta; mot", kačulat "motat", kačulka "boneta", kačulja se "a-si pune pe cap" (cf. Candrea, Elemente, 402; Romansky 108; Capidan, Raporturile, 202); mag. kacsul(y)a "palarie"; kacsulia "capra alba cu capul negru" (cf. cacior).
  Directoare Web © 2009 dictionar.cc