Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru am
afortiori, A FORTIÓRI adj. (Despre rationamente) Care consta în trecerea de la o judecata la alta, în favoarea celei de-a doua judecati existând tot atâtea temeiuri sau temeiuri în plus. – Loc. lat.
acappella, A CAPPÉLLA adv., adj. (Despre muzica sau despre o formatie corala) Fara acompaniament instrumental. – Var. (dupa alte surse) a capella. – Loc. it.
abintestat, ab intéstat loc. adj. (jur.; despre o succesiune) care se afla în absenta unui testament, situatie în care legea reglementeaza transmiterea bunurilor. (< lat. ab intestat)
abac, abác s. n. 1. instrument de calculat din bile care se pot deplasa pe vergele orizontale paralele. 2. nomograma. (< fr. abaque, lat. abacus)
abac, ABÁC, abace, s.n. 1. Instrument alcatuit dintr-un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile (colorate) si care este folosit la efectuarea unor calcule aritmetice. 2. Tabel sau diagrama care permite rezolvarea imediata a unor calcule. – Din fr. abaque, lat. abacus.
monstru, MÓNSTRU s. m. 1. fiinta fantastica cu corpul din elemente specifice oamenilor si animalelor. ♢ colos, namila, fiinta, lucru de proportii colosale. ♢ (adj.; fam.) de mare amploare, colosal. 2. fiinta care prezinta o anomalie fizica din nastere; pocitanie. 3. om crud, degenerat, denaturat. 4. ~ sacru = mare vedeta a cinematografiei sau teatrului. (< fr. monstre, lat. monstrum)
abajur, ABAJÚR, abajururi, s.n. Dispozitiv de metal, de sticla, de hârtie etc., care se pune la o lampa pentru a feri ochii de lumina si pentru a îndeparta razele într-o anumita directie. – Din fr. abat-jour.
abajur, abajúr s. n. dispozitiv pentru a rabata lumina unei lampi. (< fr. abat-jour)
abandon, ABANDÓN, abandonuri, s.n. 1. Parasire împotriva regulilor morale si a obligatiilor materiale a copiilor, familiei etc. 2. Parasire a unui bun sau renuntare la un drept. 3. Renuntare la continuarea participarii într-o proba sportiva. – Din fr. abandon.
abandon, abandón s. n. parasire, renuntare. ♢ ~ familial = parasire a copiilor, a familiei. ♦ (sport) retragere dintr-o competitie. (< fr. abandon)
abandonic, abandónic, -a adj., s.m. f. (cel) care traieste teama patologica de a fi abandonat. (< fr. abandonnique)
abataj, abatáj s. n. 1. loc de extragere a unui minereu, a unei roci dintr-un zacamânt; operatia însasi. 2. doborâre a arborilor în exploatarile forestiere. 3. sacrificare a animalelor, la abator. 4. înclinare a unei nave spre a putea fi carenata; carenaj (1). (< fr. abattage)
abataj, ABATÁJ, abataje, s.n. 1. Operatie de taiere sau de extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zacamânt; p. ext. loc unde se executa aceasta operatie. 2. Operatie de doborâre a arborilor (În exploatarile forestiere). 3. Taiere, sacrificare a vitelor la abator. ♦ Ansamblu de operatii facute la abator de la introducerea animalelor în sala de taiere pâna la transarea carnii. 4. Operatie de înclinare a unei nave mici în vederea repararii, curatirii etc. – Din fr. abattage.
abate, ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. si intranz. A (se) îndeparta (de la o directie apucata, fig. de la o norma fixata, de la o linie de conduita etc.). ♦ Refl. si tranz. A se opri sau a face sa se opreasca în treacat undeva sau la cineva (parasind drumul initial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamitati, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se nazari. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abatut. 5. Tranz. (Frantuzism) A doborî la pamânt. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.
abate, abáte2 vb. I. tr., refl. a (se) îndeparta de la o directie, o norma, o linie de conduita. II. tr. a doborî, a culca la pamânt. III. refl. a se napusti (asupra). IV. intr. a-i veni cuiva o idee, a i se nazari. (< lat. abbattere, fr. abattre)
abatiză, ABATÍZĂ, abatize, s.f. (Mil.) Dispozitiv de aparare facut din copaci taiati si culcati cu vârful spre inamic sau din craci înfipte în pamânt. – Din fr. abattis.
abatiză, abatíza s.f. (mil.) baraj realizat din copaci culcati cu vârful spre inamic. (< fr. abattis)
abator, ABATÓR, abatoare, s.n. Ansamblu alcatuit din cladirile, instalatiile, terenul etc. unde se taie vitele destinate consumului si se prelucreaza carnea proaspata. – Din fr. abattoir.
abdominoscopie, abdominoscopíe s. f. examinare a cavitatii si a organelor abdominale. (< fr. abdominoscopie)
aberaţie, ABERÁŢIE, aberatii, s.f. 1. Abatere de la ceea ce este normal sau corect. 2. Defectiune a unui sistem optic, care duce la obtinerea unor imagini neclare, deformate etc. ♢ Aberatie vizuala = astigmatism (2). Aberatia luminii = variatia aparenta a pozitiei unui astru pe cer datorita miscarii Pamântului în jurul Soarelui si faptului ca lumina se propaga cu viteza finita. 3. Ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate, ineptie, prostie. – Din fr. aberration, lat. aberratio.
aberaţie, aberátie s. f. 1. abatere de la normal sau corect; (p. ext.) idee, notiune, comportament; aberanta; absurditate. ♦ (biol.) abatere de la tipul normal al speciei. ♢ ~ cromozomiala = modificare a numarului de cromozomi caracteristici speciei. 2. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic. ♢ ~ cromatica = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizatii pe marginea imaginilor. 3. unghi format de directia adevarata si de cea aparenta din care este vazut un astru de pe Pamânt. (< fr. aberration, lat. aberratio)
monoxil, MONOXÍL, -Ă adj., s. n. (ambarcatie primitiva) dintr-un trunchi scobit. (< fr. monosyle)
abietacee, ABIETACÉE s.f. pl. Familie de conifere cuprinzând arbori din specia bradului; abietinee, pinacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétacées.
abilita, ABILITÁ, abilitez, vb. I. Tranz. 1. A califica o persoana în urma unui examen pentru un post universitar; a atesta. 2. A împuternici. – Din germ. habilitieren.
abilita, abilitá vb. tr. 1. a conferi dreptul de a practica o anumita profesiune, în urma unui examen sau concurs. 2. a conferi un anumit titlu, grad etc.; a face apt; a împuternici. (< germ. habilitieren, lat. habilitare)
abitir, ABITÍR adv. (Fam. si pop.; numai la comparativ) Mai mult, mai bine, mai tare (decât...). – Cf. tc. b e t e r "mai rau".
ablastie, ablastíe s. f. 1. (biol.) nedezvoltare sau disparitie completa a unui organ. 2. (chir.) masuri de evitare a contaminarii plagii cu celule tumorale. (< fr. ablastie)
abluţiune, ablutiúne s. f. 1. spalare a corpului, prescrisa de unele religii orientale si la catolici, pentru purificare. 2. (fam.) îmbaiere prin dus. 3. eroziune exercitata de curentii marini de adâncime. (< fr. ablution, lat. ablutio)
abnegaţie, abnegatíe s. f. devotament dus pâna la sacrificiu. (< fr. abnégation, lat. abnegatio)
abnegaţie, ABNEGÁŢIE s.f. Devotament (dus pâna la sacrificiu); abnegare. ♦ Renuntare; sacrificiu voluntar. – Din fr. abnégation.
aboliţionism, ABOLIŢIONÍSM s.n. Miscare politica aparuta la sfârsitul secolului al XVIII-lea, care urmarea desfiintarea sclaviei negrilor din America; p. gener. miscare politica ce sustine desfiintarea sclaviei. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abolitionnisme.
abona, aboná vb. I. tr., refl. a (-si) face un abonament. II. refl. (fam.) a veni cu regularitate undeva. (< fr. abonnér)
abona, ABONÁ, abonez, vb. I. Tranz. si refl. (Cu determinari introduse prin prep. "la") A-si face un abonament. ♦ Refl. Fig. (Fam.) A veni în mod regulat undeva, a fi un obisnuit al casei. – Din fr. abonner.
abonament, ABONAMÉNT, abonamente, s.n. Conventie prin care, în schimbul unei sume, o persoana obtine, pe o anumita perioada, dreptul de a folosi anumite servicii publice, de a asista la spectacole, de a calatori cu mijloace publice de transport, de a primi o revista, un ziar etc.; (concr.) înscris care atesta aceasta conventie; suma platita pentru obtinerea acestui drept. Abonament la radio. – Din fr. abonnement.
abonament, abonamént s. n. conventie prin care, în schimbul unei taxe, se obtin unele servicii, dreptul la folosirea unui mijloc de transport, anumite publicatii; înscris prin care se certifica aceasta conventie. (< fr. abonnement)
abonat, ABONÁT, -Ă, abonati, -te, s.m. si f., adj. (Persoana) care beneficiaza de un abonament. ♦ Fig. (Fam.) (Persoana) care vine în mod regulat undeva. – V. abona.
abonat, abonát, -a adj., s.m. f. 1. beneficiar al unui abonament. 2. (fam.) (cel) care frecventeaza o familie, un local etc. (< abona)
abraş, ABRÁS, -Ă, abrasi, -e, adj. 1. (Reg.; despre cai) Naravas; (despre oameni) rau, violent. 2. (Despre actiunile omului) fara nici un rezultat; neizbutit, nereusit. ♢ Expr. A iesi abras = a nu izbuti. [Var.: iabrás, -a] – Din tc. abras.
monotrem, MONOTRÉM, -Ă I. adj. care nu are decât un orificiu ca rect, conducte urinare si genitale. II. s. f. pl. ordin de mamifere primitive ovipare, din clasa prototerienelor: ornitorincul. (< fr. monotrème/s/)
abraxas, abráxas s. n. cuvânt mistic la gnostici, scris mai ales pe amulete. (< fr. abraxas)
absenteism, absenteísm s. f. 1. absenta frecventa si nemotivata dintr-un loc de munca. 2. mod de exploatare a pamântului printr-un intermediar. 3. neparticiparea la alegeri sau la sedinte politice. ♢ ~ parlamentar = practica folosita de deputatii opozitiei constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptarii unor legi. (< fr. absentéisme, engl. absenteeism)
absenteism, ABSENTEÍSM s.n. 1. Absenta îndelungata a detinatorului unei proprietati funciare, pe care o exploateaza printr-un intermediar. 2. Absenteism parlamentar = practica folosita mai ales de deputatii aflati în opozitie, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. – Din fr. absentéisme.
absint, absínt s. n. 1. planta amara si aromatica, cu esenta toxica; pelin. 2. bautura alcoolica, tare, verzuie, preparata din absint (1). (< fr. absinthe, lat. absinthium)
absint, ABSÍNT, absinturi, s.n. Bautura alcoolica tare, de culoare verde, cu gust amar, preparata cu uleiuri eterice de pelin, anason si alte plante aromatice. – Din fr. absinthe.
absolut, ABSOLÚT, -Ă, absoluti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice conditii si relatii, care nu este supus nici unei restrictii, care nu are limite; neconditionat, perfect, desavârsit. ♢ Monarhie absoluta = forma de guvernamânt în care puterea legislativa, puterea executiva si cea judecatoreasca se afla în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care, dupa unele conceptii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat în raport cu sine însusi si nu în comparatie cu alte fenomene asemanatoare; care se afla pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile în care a fost masurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînteles. II. Adv. (Serveste la formarea superlativului) Cu totul, cu desavârsire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justa. ♢ (Întarind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).
absolvent, ABSOLVÉNT, -Ă, absolventi, -te, s.m. si f. Persoana care a terminat un ciclu sau o forma de învatamânt. – Din germ. Absolvent, lat. absolvens, -ntis.
absolvent, absolvént, -a s.m. f. cel care a absolvit o forma de învatamânt. (< germ. Absolvent, lat. absolvens)
absolvenţă, ABSOLVÉNŢĂ, absolvente, s.f. Terminare a unui ciclu sau a unei forme de învatamânt; absolvire. – Din absolvent.
absolvi, ABSOLVÍ (1) absolvesc, (2) absólv, vb. IV. Tranz. 1. A termina un an scolar, un ciclu sau o forma de învatamânt. 2. A scuti pe cineva de pedeapsa; a ierta. – Din germ. absolvieren, lat. absolvere.
absolvi, absolví vb. tr. 1. a termina un ciclu, o forma de învatamânt. 2. (jur.) a elibera nepedepsit un acuzat când faptul imputabil nu este prevazut de lege; a scuti de pedeapsa. (< germ. absolvieren, lat. absolvere)
absorbţie, ABSÓRBŢIE, absorbtii, s.f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporeaza prin difuzie din afara o substanta oarecare. ♦ Micsorare sau anulare a intesitatii unei radiatii care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a retine, filtra etc. razele de lumina care dauneaza ochiului. 2. Proces de patrundere a apei, a substantelor minerale si organice, precum si a gazelor în celulele organismului. ♢ Absorbtie intestinala = patrunderea în sânge si în limfa a produsilor rezultati din digestia alimentelor. 3. Încrucisare repetata a unei rase perfectionate cu una ameliorata în scopul îmbunatatirii radicale a acesteia. [Var.: absorbtiúne s.f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.
absorbţie, absórbtie s. f. 1. încorporare a unei substante oarecare de catre un corp lichid sau solid, de catre celule, tesuturi sau organe. 2. miscare a intensitatii unei radiatii care trece printr-un corp, datorita pierderii de energie. 3. încrucisare a unei rase perfectionate cu una neameliorata. 4. (ec.) fuziune de întreprinderi sau de societati în beneficiul uneia dintre ele. 5. (jur.) drept al unei instante superioare de a lua din competenta instantelor inferioare o cauza în curs de judecare. (< fr. absorption, lat. absorptio)
abstract, abstráct, -a I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ♢ în ~ = pe baza de deductii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înteles; (mat.) numar ~ = numar caruia nu i se alatura obiectul numarat; arta ~a = curent aparut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizeaza prin intelectualizarea, reductia abstracta si încifrarea imaginii; abstractionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenita prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o alta parte de vorbire, având un sens abstract. ♢ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind actiunea acestuia. 2. categorie filozofica desemnând cunoasterea proprietatilor esentiale si generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)
abstractizare, abstractizáre s. f. operatie a gândirii constând în a degaja din multimea însusirilor si legaturilor fenomenelor si obiectelor pe cele fundamentale, esentiale, generale; abstractie. (< abstractiza)
absurd, absúrd, -a I. adj. care contrazice gândirea logica, legile naturii, bunul-simt. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ♢ prin ~ = admitând un rationament fals. 2. (fil.) termen care desemneaza ruptura totala dintre om si mediul sau sociocultural, sentimentul generat de trairea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)
absurd, ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s.n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logica, care nesocoteste legile naturii si ale societatii, contrar bunului-simt; ilogic. ♢ Loc. adv. Prin absurd = admitând un rationament fals, o situatie aproape imposibila. ♦ Reducere la absurd = metoda de demonstrare a unui adevar, aratând ca punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S.n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.
abţibild, abtibíld s. n. 1. mic desen colorat gumat pe o parte, care se aplica pe o suprafata neteda. 2. (fam.; pl.) nimicuri, maruntisuri; mici smecherii. (< germ. Abziehbild)
abţigui, ABŢIGUÍ, abtiguiesc, vb. IV. (Fam.) 1. Refl. A se îmbata. 2. Tranz. A da (cuiva) o bataie (usoara). ♦ Fig. A face cuiva un rau. 3. Tranz. A modifica date, un text etc. pentru a corespunde mai bine (scopului urmarit); p.ext. a falsifica. – Et. nec. – abtiguíre s.f.; abtiguit, -a adj.
abţiguire, ABŢIGUÍRE, abtiguiri, s.f. (Fam.) Actiunea de a (se) abtigui. – V. abtigui.
abţiguit, ABŢIGUÍT, -Ă, abtiguiti, -te, adj. (Fam.) 1. Beat. 2. Modificat; p.ext. falsificat. – V. abtigui.
aburca, ABURCÁ, abúrc, vb. I. Tranz. si refl. (Reg.) A (se) urca, a (se) sui catarându-se, a (se) catara; a (se) ridica de jos, de la pamânt. – Et. nec. Cf. urca.
aburire, ABURÍRE, aburiri, s.f. Actiunea de a (se) aburi si rezultatul ei. ♦ Expunere a unor materiale textile, lemnoase, etc. sau produse finite la actiunea aburilor (1) în vederea ameliorarii unor însusiri, a usurarii prelucrarii lor ulterioare etc. – V. aburi.
abuziv, ABUZÍV, -Ă, abuzivi, -e, adj. 1. Exagerat, excesiv. 2. (Despre actiunile omului) Arbitrar, ilegal; (despre oameni) care abuzeaza de puterea sa. – Din fr. abusif, lat. abusivus.
acacia, ACÁCIA, acacii, s.f. Nume dat arborilor sau arbustilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivati ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor si pentru extragerea gumei arabice (Acacia). – Din lat., fr. acacia.
academie, ACADEMÍE, academii, s.f. 1. Societate de învatati, de literati, de artisti etc. creata pentru dezvoltoarea stiintelor si a artelor; înalta institutie culturala care reuneste pe cei mai de seama savanti si artisti. 2. Scoala de învatamânt superior. [Acc. si: (dupa lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.
acadian, ACADIÁN s.n. A doua perioada a cambrianului. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.
acaju, ACAJÚ s.m. invar., adj. invar. 1. S.m. invar. Arbore din regiunea tropicala a Americii, al carui lemn, de culoare rosiatica, este întrebuintat la confectionarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni). ♦ Lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar. Maro-roscat, de culoarea lemnului de acaju (1). – Din fr. acajou.
acalmie, ACALMÍE s.f. Potolire sau încetare temporara a miscarii (vântului sau valurilor). ♦ Fig. Rastimp de liniste în cadrul sau dupa o perioada framântata. – Din fr. accalmie.
acantacee, ACANTACÉE s.f. pl. Familie de plante dicotiledonate raspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme si fructe capsule, al carui tip este acanta. – Din fr. acanthacées.
acantă, ACÁNTĂ, acante, s.f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale caror frunze mari, penate, uneori spinoase, si radacini sunt folosite în medicina (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice si compozite; care imita frunzele de acanta (1). [Var.: acánt s.m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.
monotaster, MONOTÁSTER s. n. ansamblu mecanic al monotipului (II, 1), care executa culegerea. (< fr. monotaster)
acarioză, ACARIÓZĂ, acarioze, s.f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni si la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.
acasă, ACÁSĂ adv. În sau spre casa în care locuiesti; fig. la locul natal, în sau catre patrie. ♢ Cei de-acasa = rudele apropiate, familia; p.ext. conationalii. ♢ Expr. Asa (sau acum) mai vii de-acasa = acum înteleg sau admit ce spui. – A3 + casa.
acătării, ACĂTẮRII adj. invar. (Pop. si fam.; de obicei la comparativ) 1. (Despre lucruri) Care poseda calitati corespunzatoare scopului sau destinatiei; bun, frumos, de seama. 2. (Despre oameni) De treaba, cumsecade, vrednic, cu calitati deosebite. [Var.: acatarea adj. invar.] – Et. nec.
monostemon, MONOSTEMÓN, -Ă adj. (despre flori) cu un singur verticil de stamine. (< fr. monostémone)
accent, ACCÉNT, accente, s.n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
accept, ACCÉPT, accepte, s.n. Consimtamânt scris de pe o polita, prin care o persoana, desemnata de emitentul politei, se obliga sa achite beneficiarului, la scadenta, suma de bani din polita. – Din germ. Akzept, lat. acceptus.
acceptare, ACCEPTÁRE, acceptari, s.f. Actiunea de a accepta si rezultatul ei. ♦ Consimtamânt al întreprinderii cumparatoare pentru achitarea unei cereri de plata emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnatura de aprobare pusa pe o polita prin care semnatarul se obliga sa plateasca la scadenta suma din polita respectiva. ♦ Manifestare a vointei de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o oferta de încheiere a unui contract. – V. accepta.
monosperm, MONOSPÉRM, -Ă adj. (despre fructe) cu o singura samânta. (< fr. monosperme)
acces, ACCÉS, accese, s.n. 1. Posibilitatea de a patrunde, drept de ajunge pâna într-un loc sau pâna la o persoana; p. ext. intrare. ♢ Cale (sau drum, sosea) de acces = drum care face legatura cu o sosea importanta, cu o localitate etc. Rampa de acces = portiune de drum în panta care permite urcarea vehiculelor pe o sosea mai înalta, pe un pod etc. ♢ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea sa mearga undeva, a (nu) avea voie sa patrunda undeva. 2. Ansamblu de tulburari clinice ale organismului care se manifesta brusc, în stare de sanatate aparenta, si care se repeta de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violenta (si trecatoare) a unei stari sufletesti. – Din fr. accès, lat. accessus.
accidenţe, ACCIDÉNŢE s.f. pl. Lucrari tipografice de tip special care folosesc în mod variat literele, liniile si ornamentele în scopul realizarii unor efecte de reclama. – Din germ. Akzidenz.
acciz, ACCÍZ, accize, s.n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele tari asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxa de consumatie, de bariera si vamala. – Din fr. accise.
aceracee, ACERACÉE s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, cu flori grupate în inflorescente si cu fructe disamare, folosite în industria lemnului sau ca plante decorative; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie [Pr.: -ce-e] – Din fr. acéracée.
acerateriu, ACERATÉRIU s.m. Mamifer fosil neozoic, stramos al rinocerului, caracterizat prin absenta cornului. [Var.: acerathérium s.m.] – Cuv. lat.
acetamidă, ACETAMÍDĂ, acetamide, s.f. (Chim.) Amida a acidului acetic. – Din fr. acétamide.
acetazolamidă, ACETAZOLAMÍDĂ, acetazolamide, s.f. Medicament cu efecte diuretice, folosit în cazurile de insuficienta cardiaca, de ciroza hepatica etc. – Din fr. acétazolamyde.
acetilsalicilic, ACETILSALICÍLIC adj. (În sintagma) Acid acetilsalicilic – medicament folosit în starile gripale pentru proprietatile sale febrifuge si analgezice; aspirina. – Din fr. acétylsalicylique.
acetonă, ACETÓNĂ, acetone, s.f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.
achenă, ACHÉNĂ, achene, s.f. Tip de fruct indehiscent, a carui samânta, acoperita cu un învelis tare, nu e sudata de acest învelis. – Din fr. akène.
acherontic, ACHERÓNTIC, -Ă, acherontici, -ce, adj. (Rar) Subpamântean. – Din fr. achérontique.
acidamină, ACIDAMÍNĂ, acidamine, s.f. Produs obtinut prin transformarea treptata a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.
acidulat, ACIDULÁT, -Ă, acidulati, -te, adj. Amestecat cu un acid; usor acrit. – V. acidula.
acila, ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimica, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obtinerii de cetone, esteri si amide. – Din fr. aciler.
acipensericultură, ACIPENSERICULTÚRĂ s.f. Ramura a pisciculturii care se ocupa cu cultura sturionilor. – Acipenserid + cultura.
aclama, ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba prin strigate de bucurie, prin manifestari publice ale entuziasmului; a ovationa. – Din fr. acclamer, lat. acclamare.
aclamare, ACLAMÁRE, aclamari, s.f. Actiunea de a aclama si rezultatul ei; aclamatie, ovatie. – V. aclama.
aclamaţie, ACLAMÁŢIE, aclamatii, s.f. (Mai ales la pl.) Manifestare a aprobarii sau a entuziasmului fata de cineva sau de ceva, prin urale sau prin aplauze; ovatie, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.
aclimatiza, ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. si refl. (Despre animale si plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un alt mediu de viata. ♦ Refl. (Despre oameni) A se deprinde, a se obisnui cu noi conditii de viata; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.
acolo, ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepartat (de cel care vorbeste); în alt loc. ♢ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre directia aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Pâna acolo... = pâna la situatia..., la împrejurarea (care depasete limita îngaduita)... ♢ Expr. (Reg.) (Pân') pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mâna etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de fata)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.
acompania, ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A sustine o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a tine isonul. 2. A întovarasi, a însoti pe cineva. [Pr.: -ni-a] – Din fr. accompagner.
acompaniament, ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s.n. 1. Însotire a unei melodii cu alta melodie potrivita. 2. Parte muzicala, instrumentala sau ochestrala, care însoteste si sustine un solist sau un ansamblu coral. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.
acoperământ, ACOPERĂMẤNT, acoperaminte, s.n. Ceea ce serveste la acoperit; (în special) acoperis. [Var.: acoperemấnt s.n.] – Acoperi + suf. -amânt (dupa coperamânt).
acoperemânt, ACOPEREMẤNT s.n. v. acoperamânt.
acoperire, ACOPERÍRE, acoperiri, s.f. Actiunea de a (se) acoperi si rezultatul ei. 1. Punere, asezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apara etc. 2. Operatie de aplicare a unui strat protector pe un obiect depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, padure sau localitate care împiedica observarea inamicului. ♦ Masura speciala de protectie care asigura anumite actiuni (de concentrare sau manevra) ale trupelor. ♢ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o actiune savârsita conform unor indicatii precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face fata unor obligatii, unei plati, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face esalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigura aceasta posibilitate. ♢ Acoperire în aur = stoc de aur si de alte active pe baza carora bancile de emisiune asigura convertibilitatea bacnotelor. – V. acoperi.
acoperiş, ACOPERÍS, acoperisuri, s.n. Partea de deasupra care acopera si protejeaza o cladire de intemperii; acoperamânt. – Acoperi + suf. -is.
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acorda, ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngaduinta, cu grija, cu atentie, cu bunavointa); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecventa unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât sa fie egala cu frecventa altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeasi înaltime. – Din fr. accorder.
acostament, ACOSTAMÉNT, acostamente, s.n. Fâsie laterala din platforma unei sosele, cuprinsa între marginea partii carosabile si marginea soselei. – Dupa fr. accotement.
acrescământ, ACRESCĂMẤNT, acrescaminte, s.n. Crestere a dreptului unei persoane la o succesiune, ca urmare a înlaturarii de la acesta succesiune a altor persoane ori a renuntarii lor la drepturile izvorâte din lege ori din testament. – Dupa fr. accroissement.
acridină, ACRIDÍNĂ, acridine, s.f. Combinatie organica, incolora, care se gaseste în gudroanele carbunilor de pamânt si care este folosita în industria colorantilor, farmaceutica etc. – Din fr. acridine.
acrime, ACRÍME s.f. (Rar) 1. Acreala. ♦ Gust acru. 2. Fig. Rautate, dusmanie; suparare, amaraciune. – Acru2 + suf. -ime.
acrit, ACRÍT, -Ă, acriti, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost facut (mai) acru2. ♦ Fig. (Despre oameni) Morocanos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.
monoprogramat, MONOPROGRAMÁT, -Ă adj. (despre un ordinator) care nu permite decât monoprogramarea. (< fr. monoprogrammé)
acriu, ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru2; acrisor; acrut. – Acru2 + suf. -iu.
acrofobie, ACROFOBÍE s.f. Teama patologica de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.
monoprogramare, MONOPROGRAMÁRE s. f. mod de exploatare a unui sistem de calcul constând în a nu rezolva un nou program pâna ce programul în curs nu este terminat. (dupa fr. monoprogrammation)
acrostol, ACROSTÓL, acrostoluri, s.n. Parte înalta a extremitatilor unei corabii. ♦ (La pl.) Ornamentele, sculpturile de la prora unei nave. – Din fr. acrostole.
acroteră, ACROTÉRĂ, acrotere, s.f. Mic piedestal asezat în vârful sau la extremitatile unui fronton pentru a sustine vase, statuete sau alte ornamente; p. ext. statuie, vas sau ornament asezat pe acest piedestal. – Din fr. acrotère.
acru, ÁCRU2, -Ă, acri, -e, adj. Care are gustul caracteristic al otetului, al lamâii etc.; care provoaca o reactie gustativa astringenta; (despre gust) ca al otetului, al lamâii etc. 2. Fig. Morocanos, ursuz, suparacios; rautacios; suparat, mâhnit. – Lat. acrus.
act, ACT, acte, s.n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arata un fapt, o obligatie, identitatea cuiva etc. ♢ Act de acuzare = concluzie scrisa întocmita de organele judiciare spre a dovedi vinovatia cuiva. 2. Manifestare a activitatii umane; actiune, fapta, fapt. ♢ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal ca a luat cunostinta (de ceva). A face act de prezenta = a aparea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politete. A face un act de dreptate = a recunoaste meritele si drepturile unei persoane nedreptatite. ♦ Rezultatul unei activitati constiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde catre realizarea unui scop. 3. Diviziune principala a unei opere dramatice, reprezentând o etapa în desfasurarea actiunii. – Din lat. actum, fr. acte.
monoproducţie, MONOPRODÚCŢIE s. f. specializare îngusta a unei economii nationale, limitata la o singura ramura economica. (< mono1- + productie)
actinomicoză, ACTINOMICÓZĂ s.f. 1. Boala infectioasa (la oameni si la animale) provocata de anumite ciuperci si bacterii, care se manifesta prin aparitia unor abcese cronice. 2. (În sintagma) Actinomicoza cartofului = boala a cartofului provocata de bacteria Actynomices scabies; râia cartofului. – Din fr. actinomycose.
actinot, ACTINÓT s.m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu si fier din grupa amfibolilor, frecvent în sisturile cristaline. – Din fr. actinote.
actinoterapie, ACTINOTERAPÍE s.f. Tratament medical în care se folosesc radiatii luminoase, ultraviolete sau infrarosii, aplicat în special în rahitism. – Din fr. actinothérapie.
activ, ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care participa (în mod efectiv) la o actiune; harnic, vrednic. ♢ Membru activ = membru al unei organizatii, societati, institutii etc. având anumite obligatii si bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizatii. Metoda activa = metoda de predare care stimuleaza activitatea personala a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Aparare activa = aparare care foloseste contraatacuri, pentru a slabi si a nimici fortele inamice. 2. (Despre corpuri sau substante) Care realizeaza (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ♢ (Chim.) Corp activ = corp care intra usor în reactie. 3. (Despre diateza verbala) Care exprima faptul ca subiectul savârseste actiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operatii, conturi, bilanturi) Care se soldeaza cu un profit, cu un beneficiu. II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor apartinând unei persoane fizice si juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care apartin unei întreprinderi, institutii sau organizatii economice; parte a bilantului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul sau = a fi autorul unei actiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o actiune (grava) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activeaza intens în domeniul vietii politice si obstesti sub conducerea organizatiilor partidului clasei muncitoare sau a organizatiilor de masa. – Din fr. actif, lat. activus; (II si) rus. aktiv.
activitate, ACTIVITÁTE, activitati, s.f. Ansamblu de acte fizice, intelectuale si morale facute în scopul obtinerii unui anumit rezultat; folosire sistematica a fortelor proprii într-un anumit domeniu, participare activa si constienta la ceva; munca, ocupatie, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguinta, harnicie. 2. (În sintagma) Activitate solara = totalitatea fenomenelor care se produc în paturile exterioare ale suprafetei soarelui si care pot influenta suprafata terestra. 3. (Fiz.) Numarul de particule emise pe secunda de o sursa radioactiva. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.
actriţă, ACTRÍŢĂ, actrite, s.f. Artista dramatica ce interpreteaza roluri în piese de teatru, în filme etc.; actorita. – Din fr. actrice.
actualism, ACTUALÍSM s.n. Principiu metodologic de cercetare a istoriei Pamântului, bazat pe compararea fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualisme.
acţiune, ACŢIÚNE, actiuni, s.f. I. 1. Desfasurare a unei activitati; fapta întreprinsa (pentru atingerea unui scop). ♢ Om de actiune = om întreprinzator, energic, care actioneaza repede. ♢ Expr. A pune în actiune = a pune în miscare. A trece la actiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de "armata") Operatie militara. ♦ (Gram.) Ceea ce exprima verbul (o stare, o miscare, un proces etc.). 2. Desfasurare a întâmplarilor într-o opera literara; fabulatie, subiect, intriga. 3. Efect, exercitare a unei influente asupra unui obiect, a unui fenomen. Actiunea substantelor otravitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezinta o parte anumita, fixa si dinainte stabilita, a capitalului unei societati si care da detinatorului dreptul sa primeasca dividende. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.
acum, ACÚM adv. 1. În prezent, în momentul de fata; actualmente. ♢ Expr. Acu-i acu = a sosit clipa hotarâtoare. ♦ În împrejurarile actuale. 2. Îndata, imediat, numidecât, acusi, acusica, amusi. 3. Înainte cu... Acum doi ani. [Var.: acú, acúma adv.] – Lat. eccum modo.
acumetrie, ACUMETRÍE s.f. Metoda de examinare medicala care consta în masurarea acuitatii auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.
acustic, ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s.f. I. Adj. Care emite, transmite sau receptioneaza sunete, care apartine acusticii (II 1), privitor la acustica. ♢ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care serveste la transmiterea vocii pe nave, în puturi minere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul caruia se receptioneaza sunete si se înlesneste perceperea lor. II. S.f. 1. Parte a fizicii care se ocupa cu studiul producerii, propagarii si receptionarii sunetelor. ♢ Acustica arhitecturala = ramura a acusticii care studiaza fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încaperi. 2. Calitatea de a înlesni o (buna) auditie. – Din fr. acoustique.
acuşica, ACUSÍCA adv. (Fam.) Acusi. – Acusi + suf. -ica.
acuzativ, ACUZATÍV s.n. Caz gramatical care are ca functiune specifica exprimarea complementului direct si a unor atribute. ♢ Acuzativ cu infinitiv = constructie sintactica specifica anumitor limbi, echivalenta cu o propozitie completiva directa, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
acvamarin, ACVAMARÍN s.n. Varietate limpede de beril de culoare albastru-deschis sau verzuie, folosita ca piatra pretioasa. – Din it. acquamarina.
acvaplan, ACVAPLÁN s.n. Plansa de lemn, remorcata de o ambarcatie cu motor, careia sportivul, tinându-se de o coarda fixata dinaintea plansei, îi imprima diferite moduri de alunecare pe apa. – Din fr. acquaplane.
monopodiu, MONOPÓDIU s. n. mod de ramificatie a tulpinii cu crestere neîncetata si cu ramuri laterale. (< fr., lat. monopodium)
acvilă, ÁCVILĂ, acvile, s.f. 1. Gen de pasari rapitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la baza si încovoiat la vârf, coltul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice si cu aripi lungi si ascutite; pajura, acera (Aquila). 2. Stema reprezentând o acvila (1); pajura. – Din lat. aquila, it. aquila.
acvilidă, ACVILÍDĂ, acvilide, s.f. (La pl.) Familie de pasari rapitoare, având ca tip principal acvila (1); (si la sg.) pasare care face parte din aceasta familie. – Din fr. aquilidés.
advalorem, AD VALÓREM adv. (De obicei despre calcularea taxelor vamale) Dupa valoare. – Loc. lat.
adlitteram, AD LÍTTERAM adv. Cuvânt cu cuvânt, litera cu litera; întocmai, literal, textual. – Loc. lat.
adamant, ADAMÁNT, adamante, s.n. (Pop.) Diamant (1). – Din sl. adamantŭ.
adamantin, ADAMANTÍN, -Ă, adamantini, -e, adj. (Despre luciul mineralelor) Diamantin. – Din lat. adamantinus, fr. adamantin.
adamantină, ADAMANTÍNĂ s.f. (Anat.) Smalt dentar. – Din fr., engl. adamantine.
adamască, ADAMÁSCĂ s.f. (Înv.) Stofa scumpa de matase, tesuta cu flori. – Din rus. adamaska, lat. (a)damascus, -a, -um "din Damasc".
adamism, ADAMÍSM s.n. Doctrina adamitilor. – Din fr. adamisme.
adamit, ADAMÍT, -Ă, adamiti, -te, s.m. si f. Membru al unei secte gnostice din primele secole ale crestinismului, ai carei adepti, sub cuvânt ca au recâstigat puritatea originara, umblau în pielea goala. – Din fr. adamite.
adamsită, ADAMSÍTĂ s.f. Gaz de lupta lacrimogen, care provoaca stranutul. – Din fr. adamsite.
monopodial, MONOPODIÁL, -Ă adj. (despre ramificatiile tulpinii) cu un singur ax principal. (< engl. monopodial)
adaos, ADÁOS, adaosuri, s.n. Ceea ce se adauga la ceva; supliment, completare. ♦ (Reg.; în expr.) A porni într-adaos = a ramâne însarcinata. [Var.: adáus s.n.] – V. adaoge.
adaptare, ADAPTÁRE, adaptari, s.f. 1. Actiunea de a (se) adapta si rezultatul ei; (concr.) lucru modificat, ajustat; adaptatie. 2. (Biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma caruia rezulta o corelare a structurii morfologice si a functiunilor fiziologice ale vietuitoarelor în raport cu mediul înconjurator. 3. (În sintagma) Adaptare literara = dramatizare, ecranizare etc. a unui text literar, în vederea reprezentarii lui pe scena, la radio, într-un film. – V. adapta.
adălmaş, ADĂLMÁS s.n. v. aldamas.
adăpost, ADĂPÓST, adaposturi, s.n. Loc ferit; constructie facuta ca sa apere de intemperii, de primejdii etc.; p. gener. orice loc unde se adaposteste cineva. ♢ Adapost (antiaerian) = loc amenajat pentru apararea împotriva atacurilor aeriene. ♦ Ocrotire. A da cuiva adapost. ♢ Expr. A fi (sau a se pune) la adapost de... = a (se) adaposti; fig. a preveni un neajuns. – Lat. ad appos(i)tum sau ad depos(i)tum.
ademenitor, ADEMENITÓR, -OÁRE, ademenitori, -oare, adj., adv. Care ademeneste; amagitor, seducator, ispititor. [Var.: (reg.) adimenitór, -oáre adj.] – Ademeni + suf. -tor.
adenită, ADENÍTĂ, adenite, s.f. Inflamatie acuta sau cronica a ganglionilor limfatici. – Din fr. adénite.
adenopatie, ADENOPATÍE s.f. Nume dat bolilor glandelor sau ganglionilor limfatici, care se manifesta prin cresterea în volum si inflamarea acestora. – Din fr. adénopathie.
adermină, ADERMÍNĂ s.f. (Med.) Vitamina B6. – Din fr. adermine.
adinamie, ADINAMÍE s.f. Scadere accentuata a fortei musculare, care apare în cursul unor boli grave. – Din fr. adynamie.
adio, ADÍO interj. Ramas bun (pentru totdeauna), ramâi cu bine. ♢ (Substantivat) Un trist adio. ♢ Expr. A-si lua adio de la ceva = a socoti ceva ca pierdut pentru totdeauna. ♦ (Ir.) S-a terminat cu..., s-a sfârsit cu... – Din it. addio, fr. adieu.
adipic, ADÍPIC, -Ă, adipici, -ce, adj. (În sintagma) Acid adipic = acid bibazic saturat, folosit ca materie prima pentru fabricarea unor fibre sintetice poliamidice. – Din fr. adipique.
adipozitate, ADIPOZITÁTE s.f. Îngramadire patologica de grasime într-un tesut celular subcutanat. – Din fr. adiposité.
aditiv, ADITÍV, -Ă, aditivi, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Mat.) Referitor la operatia de adunare. 2. S.n. Substanta care se adauga la un ulei mineral pentru a-i ameliora proprietatile sau pentru a obtine noi calitati. – Din fr. additif.
adjectiva, ADJECTIVÁ, adjectivez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) transforma în adjectiv; a (se) adjectiviza. – Din adjectiv. – ajectiváre s.f.; adjectivát, -a adj.
adjectiviza, ADJECTIVIZÁ, adjectivizez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) adjectiva. – Adjectiv + suf. -iza.- adjectivizáre s.f.; adjectivizát, -a adj.
adjuraţie, ADJURÁŢIE, adjuratii, s.f. Formula a exorcismului care începe cu cuvintele "adjuro te". ♦ Rugaminte insistenta, implorare. – Din lat. adjuratio, fr. adjuration.
administra, ADMINISTRÁ, administrez, vb. I. Tranz. 1. A conduce, a cârmui; a gospodari o întreprindere, o institutie etc. 2. A da unui bolnav un anumit medicament. ♦ (Ir.) A trage o bataie. 3. (Jur.: în sintagma) A administra o proba = a folosi un mijloc de proba într-un proces. – Din fr. administrer, lat. administrare.
admitere, ADMÍTERE, admiteri, s.f. Actiunea de a admite. ♢ Examen de admitere = examen de acceptare a unui candidat într-o institutie de învatamânt. – V. admite.
adoptiv, ADOPTÍV, -Ă, adoptivi, -e, adj. (Despre copii) Primit în familie cu drepturi si obligatii de copil propriu; (despre parintii) care au adoptat un copil. – Din fr. adoptif, lat. adoptivus.
adormi, ADORMÍ, adórm, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A trece sau a aduce pe cineva la starea de somn. 2. Intranz. Fig. (În limbajul bisericesc) A muri. 3. Tranz. Fig. A alina, a potoli. Cântând si-a mai adormit foamea. – Lat. addormire.
adrenalină, ADRENALÍNĂ s.f. Hormon produs de glandele suprarenale sau fabricat pe cale sintetica, utilizat ca medicament datorita proprietatilor vasoconstrictoare si stimulatoare ale muschiului cardiac; epinefrina. – Din fr. adrénaline.
adrenocrom, ADRENOCRÓM s.n. Produs de oxidare a adrenalinei, de culoare caramizie, cu actiune hemostatica si tonifianta asupra peretilor vaselor sanguine. – Din fr. adrénochrome.
adresă, ADRÉSĂ, adrese, s.f. 1. Indicatie (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele si domiciliul destinatarului. ♦ Date care indica domiciliul unei persoane. ♢ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A gresi adresa = a) a nimeri în alt loc sau la alta persoana decât cea indicata; b) (fam.) a avea o parere gresita despre cineva sau ceva, a se însela asupra cuiva. 2. Comunicare oficiala facuta în scris de o organizatie, o institutie etc. 3. (Inform.) Expresie (numerica) pentru localizarea informatiei în memorie (3). – Din fr. adresse.
aduce, ADÚCE, adúc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru si a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). ♢ Expr. Ce vânt te-aduce? se spune cuiva care a venit pe neasteptate. 2. Tranz. A apropia ceva de sine sau de o parte a trupului sau. ♦ A da unui lucru o anumita miscare sau directie. ♢ Expr. A o aduce bine (din condei) = a vorbi sau a scrie cu dibacie; a se dovedi abil, diplomat într-o anumita împrejurare. A aduce vorba de (sau despre) ceva = a îndrepta discutia asupra unui obiect, a pomeni despre... 3. Tranz. A produce, a procura, a pricinui, a cauza. 4. Tranz. A face sa ajunga într-o anumita situatie, stare. 5. Intranz. A semana întrucâtva cu cineva sau cu ceva. 6. Tranz. si refl. (În expr.) A-si aduce aminte = a(-si) aminti. – Lat. adducere.
aducere, ADÚCERE, aduceri, s.f. Actiunea de a aduce. ♢ Aducere-aminte = amintire. – V. aduce.
aduct, ADÚCT s.n. Amestec cristalin în care o substanta este înglobata în reteaua cristalina a altei substante. – Din fr. adducte.
adulmeca, ADULMECÁ, adúlmec, vb. I. Tranz. si intranz. (Despre animale) A simti sau a descoperi cu ajutorul mirosului, prezenta unui animal, a omului, a hranei etc. ♦ Fig. (Despre oameni) A cauta sa afle; a da de urma, a descoperi. [Var.: (reg.) adurmecá vb. I] – Et. nec.
aduna, ADUNÁ, adún, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se afla raspândit, împrastiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate partile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici si de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. si refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ♢ Expr. (Tranz.) Parca a tunat si i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiti unii de altii strânsi la un loc. ♦ A (se) îngramadi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.
monomahie, MONOMAHÍE s. f. lupta între doi oameni; duel prevazut de legile medievale ca proba judiciara. (< fr. monoma-chie)
adunătură, ADUNĂTÚRĂ, adunaturi, s.f. 1. Grup format prin adunarea la un loc a unor obiecte disparate; gramada nesistematizata. 2. (Peior.) Gramada de oameni adunati din întâmplare, gloata, strânsura. – Aduna + suf. -atura.
adverbial, ADVERBIÁL, -Ă, adverbiali, -e, adj. (Despre cuvinte sau constructii gramaticale) Care are valoare de adverb. [Pr.: -bi-al] – Din fr. adverbial, lat. adverbialis.
adverbializa, ADVERBIALIZÁ, adverbializez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) transforma în adverb. – Din fr. adverbialiser. – adverbializáre s.f.; adverbializát, -a, adj.
aer, ÁER1 s.n. 1. Amestec de gaze care alcatuiesc straturile inferioare ale atmosferei si care este absolut necesar vietatilor aerobe. ♢ Aer lichid = lichid obtinut prin racirea aerului pâna sub temperatura de -183°C la presiune normala si folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferica obtinut cu compresoarele. Aer conditionat = sistem de ventilatie a aerului din încaperi în scopul pastrarii proprietatilor fizice normale ale acestuia. ♢ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afara. ♢ Expr. A lua aer = a iesi din casa pentru a respira aer curat. 2. Vazduh, atmosfera. ♢ Expr. A fi (sau a se simti) ceva în aer = a exista semne ca se pregateste ceva (în ascuns). A fi (sau a ramâne) în aer = a se afla într-o situatie critica, a nu avea nici o perspectiva. 3. Înfatisare, aspect, expresie. ♢ Expr. A avea aerul ca... (sau sa...) = a da impresia ca... A-si da (sau a-si lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se fali. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (si cu întelesurile fr. air).
aerian, AERIÁN, -Ă, aerieni, -e, adj. Care se afla în aer1 (2), care se întâmpla, se produce în aer1. 2. Care se refera la aviatie. ♢ Linie aeriana = traseu aeronautic si mijloacele materiale aferente. Alarma aeriana = semnul prin care, în timp de razboi, se anunta apropierea avioanelor inamice. 3. Fig. Transparent, diafan, gingas, vaporos; aeros. [Pr.: a-e-ri-an] – Din fr. aérien.
aerisi, AERISÍ, aerisesc, vb. IV. Tranz. A lasa sa patrunda aer1 (1) proaspat într-o încapere; a expune un obiect (de îmbracaminte) la aer1. ♦ Refl. A iesi afara pentru a respira aer1 proaspat; a se racori. [Pr.: a-e-] – Din ngr. aerízo (aor. aérisa).
aerocartofilie, AEROCARTOFILÍE s.f. Ramura a cartofiliei care se ocupa de stampilele postei aeriene.[Pr.: a-e-] – Aero- + cartofilie.
aerocartograf, AEROCARTOGRÁF, aerocartografe, s.n. Aparat automat pentru întocmirea hartilor si a planurilor topografice dupa fotograme aeriene. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocartographe.
aerodinam, AERODINÁM, aerodinamuri, s.n. Tren automotor cu forma aerodinamica. [Pr.: a-e-] – Din aerodinamic (derivat regresiv).
aerodinamic, AERODINÁMIC, -Ă, aerodinamici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul miscarii aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu studiul miscarii corpurilor într-un mediu gazos. 2. Adj. Referitor la aerodinamica (1). ♦ (Despre vehicule) Care este astfel construit încât sa întâmpine în deplasare, o rezistenta minima din partea aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodynamique.
aerodrom, AERODRÓM, aerodromuri, s.n. Teren special amenajat pentru decolarea, aterizarea si stationarea avioanelor, cuprinzând si instalatiile, asistenta tehnica etc. necesare activitatii de zbor. [Pl. si: aerodroame – Pr.: a-e-] – Din fr. aérodroame.
aeroelasticitate, AEROELASTICITÁTE s.f. Ramura a fizicii care studiaza comportarea sistemelor elastice solide sub actiunea fortelor aerodinamice. [Pr.: -a-e-ro-e-] – Din fr. aéroélasticité.
aerofilatelie, AEROFILATELÍE s.f. Ramura a filateliei care se ocupa de marcile pentru posta aeriana. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophilatélie.
aerofotogramă, AEROFOTOGRÁMĂ, aerofotograme, s.f. Fotograma aeriana. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotogramme.
aerofotogrammetrie, AEROFOTOGRAMMETRÍE s.f. Metoda a fotogrammetriei care masoara, determina metric si reprezinta, grafic si fotografic, portiuni din suprafata terestra. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotogrammétrie.
aerogeologie, AEROGEOLOGÍE s.f. Ansamblu de informatii geologice culese din avion. [Pr.: a-e-ro-ge-o-] – Din germ. Aerogeologie.
aerogramă, AEROGRÁMĂ, aerograme, s.f. 1. Comunicare transmisa prin telegrafie fara fir. 2. Scrisoare pentru posta aeriana; imprimat special pentru o astfel de scrisoare. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérogramme.
aeroionoterapie, AEROIONOTERAPÍE, aeroionoterapii, s.f. (Med.) Tratament cu aeroioni. [Pr.: a-e-ro-i-o-] – Aeroion + terapie.
aerolit, AEROLÍT, aeroliti, s.m. Meteorit format în cea mai mare parte din silicati, cu aspect de piatra, care cade pe pamânt. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérolithe.
monolog, MONOLÓG s. n. 1. scena dintr-o lucrare dramatica în care vorbeste un singur personaj. ♢ mica piesa comica recitata de un singur personaj. o ~ interior = modalitate specifica prozei de analiza psihologica, în care un personaj introspecteaza propriile stari sufletesti. 2. vorbire neîntrerupta a cuiva, fara a da timp altora pentru replici; soliloc. (< fr. monologue)
aerologie, AEROLOGÍE s.f. Ramura a meteorologiei care se ocupa cu studiul proprietatilor atmosferei. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérologie.
aeromecanică, AEROMECÁNICĂ s.f. Ramura a mecanicii care studiaza miscarea si echilibrul gazelor; mecanica gazelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromécanique.
aerometrie, AEROMETRÍE s.f. Ramura a fizicii care studiaza proprietatile fizice ale aerului1 si ale gazelor si masoara efectele lor mecanice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérométrie.
aeronautic, AERONAÚTIC, -Ă, aeronautici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a tehnicii care se ocupa cu construirea aeronavelor si cu problemele navigatiei aeriene. 2. Adj. Care apartine aeronauticii (1), privitor la aeronautica. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéronautique.
aeroport, AEROPÓRT, aeroporturi, s.n. Ansamblu constituit din terenul, cladirile si instalatiile necesare decolarii, aterizarii, manevrarii, adapostirii si întretinerii avioanelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroport.
aeroscop, AEROSCÓP, aerosoape, s.n. Aparat cu care se colecteaza praful din aer1 pentru a putea fi examinat la microscop. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroscope.
aerosol, AEROSÓL, aerosoli, s.m. (Mai ales la pl.) Sistem prin care se realizeaza împrastierea mecanica în aer1 sau într-un gaz a unor particule solide sau lichide si care este folosit în medicina în tratamentul unor boli, în agricultura la combaterea daunatorilor etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérosol.
aerosoloterapie, AEROSOLOTERAPÍE s.f. Procedeu terapeutic prin care medicamentele sunt introduse, sub forma de aerosoli, pe caile respiratorii cu ajutorul unor pulverizatoare speciale. [Pr.: a-e-] – Aerosol + terapie.
aerostatic, AEROSTÁTIC, -Ă, aerostatici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul echilibrului aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu construirea si cu dirijarea aerostatelor. 2. Adj. Care apartine aerostaticii (1) sau aerostatelor, privitor la aerostatica sau la aerostate. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostatique.
aerostaţie, AEROSTÁŢIE, (2) aerostatii, s.f. 1. Ramura a aerostaticii care se ocupa cu studiul constructiei si zborului aerostatelor. 2. Statie de vehicule aeriene. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostation.
aerotaxaţie, AEROTAXÁŢIE, aerotaxatii, s.f. Meroda pentru determinarea speciilor de arbori, a înaltimii, a diametrului coroanei etc. prin observare directa sau prin intermediul fotogramelor. [Pr.: a-e-] – Aero- + taxatie.
aeroterapie, AEROTERAPÍE s.f. Metoda de tratament a unor boli cu ajutorul aerului1 (de munte). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérothérapie.
aerotopograf, AEROTOPOGRÁF, aerotopografe, s.n. Aparat fotogrammetric folosit pentru executarea hartilor si a planurilor topografice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotopographe.
afabil, AFÁBIL, -Ă, afabili, -e, adj. (Despre oameni si manifestarile lor) Binevoitor, cordial. – Din lat. affabilis, fr. affable.
afabulaţie, AFABULÁŢIE s.f. 1. Ansamblul întâmplarilor care constituie intriga unei opere literare epice sau dramatice; fabulatie. 2. Morala unei fabule. – Din fr. affabulation, lat. affabulatio.
afacere, AFÁCERE, afaceri, s.f. 1. Tranzactie financiara, comerciala sau industriala, bazata de obicei pe specula sau pe speculatii. 2. (Fam.) Întreprindere cu rezultat favorabil. 3. Treaba (importanta), îndelenicire, ocupatie. ♢ Afaceri interne (sau externe) = treburi obstesti privind problemele interne (sau externe) ale unei tari. – A3 + facere (dupa fr. affaire).
afânare, AFÂNÁRE, afânari, s.f. Actiunea de a afâna. ♢ Afânarea solului = lucrare agricola executata asupra pamântului, la suprafata, pentru a favoriza aerisirea, patrunderea apei, distrugerea buruienilor. – V. afâna.
afânat, AFÂNÁT, -Ă, afânati, -te, adj. (Despre pamânt, zapada etc) Care este mai putin compact; înfoiat (2). – V. afâna.
afânător, AFÂNĂTÓR, afânatoare, s.n. Masina de lucru folosita în turnatorie pentru afânarea amestecului de formare; aerator. – Afâna + suf. -ator.
afectat, AFECTÁT, -Ă, afectati, -te, adj. 1. Mâhnit, întristat. 2. (Despre oameni si unele manifestari ale lor; adesea adverbial) Care se arata altfel decât este în realitate, pentru a face o impresie favorabila; prefacut, nenatural, pretios, nefiresc. – V. afecta2.
afin, ÁFIN1, afini, s.m. Arbust scund, foarte ramificat, cu frunze oval-alungite, cu flori de culoare roz-deschis si cu fructe comestibile, raspândit în regiunile de munte (Vaccinium myrtillus). – Et. nec.
afinitate, AFINITÁTE, afinitati, s.f. 1. Potrivire între oameni sau între manifestarile lor, datorita unor înclinatii comune. 2. (Chim.) Proprietate a doua substante de a se combina. 3. Proprietate a unui material textil de a se vopsi cu un anumit colorant. 4. (Jur.) Legatura de rudenie creata prin casatorie între unul dintre soti si rudele celuilalt sot. – Din fr. affinité, lat. affinitas, -atis.
afiş, AFÍS, afise, s.n. Înstiintare, de obicei imprimata, expusa public, prin care se anunta ceva, prin care se dau informatii în legatura cu viata politica si culturala; afipt. ♦ Gen de arta grafica, cu functie mobilizatoare, de informare, de reclama, de instructaj etc. – Din fr. affiche.
afişa, AFISÁ, afisez, vb. I. Tranz. 1. A expune, a lipi un afis. 2. Fig. A manifesta în mod ostentativ o anumita atitudine, a face parada de... ♦ Refl. (Fam.) A aparea (în societate) în tovarasia cuiva în mod ostentativ. – din fr. afficher.
afix, AFÍX, afixe, s.n. (Gram.) Nume generic pentru prefixe, sufixe si infixe. – Din fr. affixe, lat. affixus.
afixal, AFIXÁL, -Ă, afixali, -e, adj. (Gram.) Cu afix. – Din fr. affixal.
afla, AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A lua cunostinta despre ceva; a capata informatii, vesti, noutati despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A gasi, a descoperi (cautând sau întâmplator). 3. Refl. A fi, a se gasi într-un loc, într-o pozitie, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ♢ Expr. (Fam.) A se afla în treaba = a se amesteca, a interveni într-o discutie sau într-o actiune numai de forma, fara a aduce vreo contributie. Sa nu se afle (ca) sa... = (sa) nu cumva sa... Cum nu se (mai) afla = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) afla! = nu-i adevarat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare "a sufla spre ceva, a atinge cu respiratia".
afloriment, AFLORIMÉNT, aflorimente, s.n. Loc unde apar la suprafata pamântului rocile sau mineralele, datorita eroziunii sau descoperirii lor artificiale; deschidere geologica. – Dupa fr. affleurement.
afluenţă, AFLUÉNŢĂ s.f. Multime de oameni care se îndreapta spre acelasi punct; aflux, îmbulzeala, navala. ♦ Cantitate mare, abundenta, belsug de produse. [Pr.: -flu-en-] – Din fr. affluénce, lat. affluentia.
aflux, AFLÚX, afluxuri, s.n. 1. Afluenta. 2. Îngramadire a unui lichid (mai ales a sângelui) într-un punct al corpului. – Din fr. afflux, lat. affluxus.
afuma, AFUMÁ, afúm, vb. I. 1. Tranz. A expune un aliment la fum, cu scopul de a-l conserva. 2. Tranz. A umple cu fum un spatiu închis pentru a distruge sau a alunga vietatile dinauntru. ♦ Intranz. A scoate fum. Soba afuma. 3. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu un strat de fum; a (se) înnegri de fum. ♦ Tranz. (Tehn.) A da sticlei o culoare fumurie în procesul de fabricatie. 4. Refl. (Despre mâncaruri) A capata gust neplacut de fum (când începe sa se arda). 5. Refl. Fig. (Fam.) A se îmbata usor; a se ameti. – Lat. affumare (= adfumare).
afumat, AFUMÁT, -Ă, afumati, -te, adj. 1. (Despre alimente) Care a fost expus la fum în scopul conservarii. 2. Înegrit de fum. 3. (Despre mâncaruri) Cu gust neplacut de fum. 4. Fig. (Fam.) Ametit, turmentat; beat. – V. afuma.
afumătoare, AFUMĂTOÁRE, afumatori, s.f. 1. Instalatie rudimentara sau camera speciala pentru afumarea carnii, a prunelor etc. 2. Utilaj (metalic) pentru producerea fumului fara flacara în vederea linistirii familiei de albine când se lucreaza în stup. 3. Afumatorie. 4. (Înv.) Vas în care se ard mirodenii. [Var.: afumatór s.n.] – Afuma + suf. -atoare.
afurcă, AFÚRCĂ, afurci, s.f. Ansamblu de manevre si de cabluri folosite la afurcarea unei nave. – Din afurca (derivat regresiv).
afurisenie, AFURISÉNIE, afurisenii, s.f. (Bis.) Anatema. ♢ Loc. adv. (Fam.) (Nici) macar de-afurisenie = câtusi de putin; defel. [Var.: afurisánie s.f.] – Afurisi + suf. -enie (dupa sl. zaklin, -anie).
afurisit, AFURISÍT, -Ă, afurisiti, -te, s.m. si f., adj. (Om) rau, ticalos, blestemat. ♦ (Fam.) (Copil) strengar, poznas. – V. afurisi.
agaricacee, AGARICACÉE s.f. (La pl.) Familie de ciuperci cu picior si palarie prevazuta la partea inferioara cu numeroase lamele; (si la sg.) ciuperca din aceasta familie. – Din fr. agaricacées.
agasat, AGASÁT, -Ă, agasati, -te, adj. (Despre oameni) Iritat, enervat. – V. agasa.
agatârşi, AGATẤRSI s.m. pl. Populatie scitica, amintita de Herodot ca locuind în secolul al VI-lea î. Hr. în regiunea cursului mijlociu al Muresului. – Din lat. Agathyrsi, fr. Agathyrses.
agavă, AGÁVĂ, agave, s.f. Nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze lungi pâna la 2 m, late si groase, cu spini pe margini, originare din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii (Agave americana) se fac frânghii si diferite tesaturi. – Din fr. agave.
agăţa, AGĂŢÁ, agắt, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc.; a spânzura. ♦ A prinde fara voie o tesatura într-un obiect ascutit, care o gaureste sau o rupe. ♦ Refl. (Despre tesaturi) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascutit. ♢ (Fam.) A acosta o persoana (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acatá vb. I] – Lat. •accaptiare (< captiare "a prinde").
agăţat, AGĂŢÁT, -Ă, agatati, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat2, suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbracaminte) Prins fara voie într-un obiect ascutit care gaureste, desira, rupe o tesatura. ♦ Rupt, gaurit prin prindere într-un obiect ascutit. [Var.: acatát, -a adj.] – V. agata.
ageamiu, AGEAMÍU, -ÍE, ageamii, adj., s.m. si f. (Fam.) Începator, novice, profan; (om) care nu se pricepe. – Din tc. acemi.
agest, AGÉST s.n. (Reg.) Îngramadire de busteni, crengi etc. aduse de ape la cotul unui râu; loc la cotul unui râu unde se îngramadesc busteni, crengi etc. aduse de ape. – Lat. aggestum, "intaritura, fortificatie".
agesti, AGESTÍ, agestesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A stavili o apa curgatoare, îngramadind busteni, crengi etc. la o cotitura a ei. 2. Refl. (Despre busteni, crengi etc.) A se îngramadi la cotitura unui râu, formând un fel de stavilar. ♦ Fig. (Despre oameni) A se pripasi, a se aciua. – Din agest.
agfacolor, AGFACOLÓR adj. (În sintagma) Procedeu agfacolor = procedeu de obtinere a imaginii colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile la culorile primare sau la cele fundamentale, utilizat în fotografie si cinematografie. – Din germ. Agfakolor.
monogramă, MONOGRÁMĂ s. f. semn scris, gravat etc. prin reunirea unor initiale ale numelui cuiva. (< fr. monogramme)
aghesmui, AGHESMUÍ, agheismuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A stropi cu agheasma. 2. Tranz. si refl. Fig. (Fam.) A (se) îmbata. 3. Tranz. Fig. (Reg.) A bate pe cineva. – Agheasma + suf. -ui.
aghiotant, AGHIOTÁNT, aghiotanti, s.m. Ofiter atasat unui comandament sau unui sef militar într-o unitate militara, îndeplinind atributii similare unui secretar; adjutant.[Pr.: -ghi-o-] – Cf. rus. a d i u t a n t.
aghiuţă, AGHIÚŢĂ s.m. (Fam. si glumet) Drac. [Pr.: -ghi-u-] – Cf. ngr. á g h i o s "sfânt".
agita, AGITÁ, agít, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) misca repede încoace si încolo; a (se) clatina, a (se) zgudui; a (se) framânta. ♦ Tranz. A amesteca doua sau mai multe substante prin clatinarea lor (într-un vas). 2. Refl. (Fam.) A se manifesta prin miscari grabite si dezordonate, sub impulsul unor enervari. 3. Tranz. si refl. Fig. A (se) framânta, a (se) zbuciuma. 4. Tranz. Fig. A ridica masele (la revolta), a atâta, a razvrati. – Din fr. agiter, lat. agitare.
agitat, AGITÁT, -Ă, agitati, -te, adj. (Despre oameni si animale) Care se misca încoace si încolo; care se agita. ♦ Fig. Tulburat, neastâmparat, nelinistit. ♦ Fig. (Despre un interval de timp, o viata etc.) Bogat în evenimente; framântat, tumultuos. – V. agita.
agitator, AGITATÓR, -OÁRE, agitatori, -oare, s.m. si f., s.n. I. S.m. si f. Persoana care face agitatie (politica) în vederea unei actiuni. ♦ Mijloc prin care se realizeaza agitatia (3). II. S.n. 1. (Chim.) Dispozitiv sau aparat care serveste la amestecarea substantelor solide sau fluide în vederea omogenizarii lor. 2. Organ de masina montat în rezervoarele masinilor de stropit, de prafuit, de împrastiat îngrasaminte, de semanat etc. – Din fr. agitateur, (I) si rus. aghitator.
agitaţie, AGITÁŢIE, agitatii, s.f. 1. Miscare intensa încoace si încolo de oameni, de vehicule etc. 2. Stare de neliniste excesiva, de tulburare, de tensiune nervoasa (manifestata prin miscari grabite si dezordonate). 3. (Si în sintagma agitatie politica) Mijloc de înrâurire a constiintei publice folosit de un partid în scopuri imediate, prin mass-media, întruniri etc. [Var.: (înv) agitatiúne s.f] – Din fr. agitation, lat. agitatio, -onis (3) rus. aghitatiia.
aglică, AGLÍCĂ, aglice, s.f. Planta erbacee din familia rozaceelor, cu frunze penate, cu flori albe sau rozalbe, parfumate, dispuse în inflorescente. (Filipendula vulgaris). – Din bg. aglika, sb. jaglika.
aglomera, AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în numar mare; a se îngramadi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substante) A uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material. 3. Tranz. A încarca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.
aglomerat, AGLOMERÁT, -Ă, aglomerati, -te, adj., s.n. 1. Adj. Îngramadit, înghesuit. ♦ (Despre un loc, un spatiu) Plin de oameni, de vehicule etc.; suprapopulat, ticsit. 2. Adj., s.n. (Material) obtinut prin aglomerare. 3. S.n. Roca formata prin acumularea de materiale provenite din explozii vulcanice. – V. aglomera.
aglomeraţie, AGLOMERÁŢIE, aglomeratii, s.f. Îngramadire de oameni; îmbulzeala, înghesuiala, aglomerare. ♦ Asezare omeneasca. – Din fr. agglomération.
aglutinant, AGLUTINÁNT, -Ă, aglutinanti, -te, adj., subst. I. Adj. Care uneste, lipeste, care aglomereaza prin alipire, care serveste la aglutinare. ♢ Limba aglutinanta = limba în care raporturile gramaticale se exprima prin alipirea unor afixe la radacina cuvântului. II. 1. S.m. Anticorp în organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile patrunse în organism. 2. S.n. Substanta vâscoasa preparata din amidon, dextrina, guma si albumina, care se adauga în pasta de imprimat pentru a pastra desenul pe tesatura. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.
agonă, AGÓNĂ s.f. Linie de pe suprafata pamântului ale carei puncte nu prezinta declinatie magnetica. – Din fr. agone.
agorafobie, AGORAFOBÍE, agorafobii, s.f. Teama patologica, obsesiva si nemotivata de spatiile largi, de locurile deschise, de piete etc. – Din fr. agoraphobie.
agrafă, AGRÁFĂ, agrafe, s.f. 1. Nume dat unor obiecte care servesc sa prinda sau sa fixeze o haina, parul etc. ♦ Piesa de metal cu care se leaga blocurile de piatra, se fixeaza zidaria etc. 2. (Med.) Mica piesa metalica cu care se prind si se mentin unite buzele unei plagi pâna la cicatrizare; copca. 3. Ornament în forma de consola la capatul unui arc. – Din fr. agrafe.
agramat, AGRAMÁT, -Ă, agramati, -te, adj., s.m. si f. 1.. Adj., s.m. si f. (Persoana) care face greseli elementare de limba; p. ext. ignorant, incult. 2. Adj. Care contine greseli elementare de gramatica si de ortografie. – Din lat. agrammatos.
agramatism, AGRAMATÍSM s.n. Necunoastere a scrierii si a vorbirii corecte; lipsa totala de învatatura; p. ext. incultura, ignoranta. – Din germ. Agrammatismus, fr. agrammatisme.
agranulocitoză, AGRANULOCITÓZĂ s.f. Sindrom hematologic caracterizat prin lipsa granulocitelor din sânge, datorita unor agenti medicamentosi sau fizici. – Din fr. agranulocytose.
agrarianism, AGRARIANÍSM s.n. Tendinta de a mentine agricultura ca principala ramura a economiei; teorie economica opusa industrialismului, care acorda prioritate dezvoltarii agriculturii. [Pr.: -ri-a-] – Agrarian + suf. -ism.
agrea, AGREÁ, agreez, vb. I. Tranz. A vedea cu ochi buni, cu simpatie pe cineva. ♦ A da consimtamântul, a accepta un reprezentant diplomatic. [Pr.: -gre-a] – Din fr. agréer.
agreabil, AGREÁBIL, -Ă, agreabeli, -e, adj. Placut, distractiv. ♦ (Despre oameni) Simpatic. [Pr.: -gre-a-] – Din fr. agréable.
agricol, AGRÍCOL, -Ă, agricoli, -e, adj. 1. Care tine de agricultura, care se refera la agricultura; folosit în agricultura. ♢ An agricol = perioada de timp cuprinsa între începutul muncilor agricole de toamna, care privesc recolta anului urmator, si strângerea recoltei din anul în curs. 2. (Despre oameni) Care se ocupa cu agricultura. 3. (Despre o regiune, o tara) Care îsi sprijina economia în special pe agricultura; agrar. – Din fr. agricole.
agricultură, AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s.f. 1. Cultivare a pamântului. 2. Ramura a productiei materiale care are ca obiect cultura plantelor si cresterea animalelor în vederea obtinerii unor produse alimentare si a unor materii prime; totalitatea lucrarilor si a metodelor întrebuintate în acest scop. – Din fr. agriculture, lat. agricultura.
agriş, ÁGRIS, agrisi, s.m. Arbust cu ramuri spinoase, cu frunze lobate si cu fructe comestibile, care creste spontan în regiunile de munte. (Ribes uva-crispa). – Din magh. egres.
agroterase, AGROTERÁSE s.f. pl. Terase amenajate pentru pomicultura si viticultura. – Agro- + terasa.
monogamie, MONOGAMÍE s. f. 1. forma de casatorie în care un barbat sau o femeie are o singura sotie, respectiv un singur sot. 2. convietuire a unui mascul cu o singura femela. 3. stare a unei flori sau plante monogame. (< germ. Monogamie, fr. monogamie)
aha, AHÁ interj. Exclamatie care exprima multumirea cuiva ca s-a lamurit sau ca a gasit raspunsul la o întrebare care îl framânta.
ahei, AHÉI s.m. pl. 1. Populatie indo-europeana asezata la începutul mileniului al doilea î.Hr. în Pelopones, unde a întemeiat puternice centre de civilizatie. ♦ Una dintre cele patru ramuri ale vechilor greci. 2. Denumirea generala a vechilor triburi grecesti la Homer. – Cf. Ahaia (n. pr.).
aho, AHÓ interj. 1. Strigat cu care se încetineste sau opreste mersul boilor (înjugati). 2. Strigat cu care începe plugusorul. 3. Strigat prin care cautam sa oprim pe cineva de a face ceva.
monogam, MONOGÁM, -Ă I. adj., s. m. f. (om, animal, pasare) care se gaseste în situatia de monogamie (1, 2). II. adj. 1. (despre casatorie) bazat pe monogamie; monogamic. 2. (despre plante) unisexuat. (< fr. monogame)
aici, AÍCI adv. 1. În acest loc, în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. ♢ Expr. (Fam.) Pâna aici! = destul! ajunge! Pe aici ti-e drumul! = sterge-o! pleaca! a plecat! a sters-o! A se duce pe-aici încolo = a pleca, a o sterge; a pleca fara urma, a disparea. 2. În acest moment, acum. ♢ Expr. Aici i-aici sau aci-i aci = acum e momentul hotarâtor. ♦ (Corelativ) Acum... acum..., când... când..., ba... ba... 3. (În expr.) Cât pe-aci = aproape sa..., gata-gata sa..., mai ca... [Var.: ací, acía, acílea, aíce, aícea adv.] – Lat. ad-hicca.
aievea, AIÉVEA adv., adj. I. Adv. 1. În realitate. ♦ Cu adevarat, într-adevar. 2. Lamurit; clar, limpede. 3. (Înv.) În vazul tuturor, pe fata; deschis. II. Adj. Real; palpabil, concret. [Pr.: a-ie-. – Var.: aiéve adv.] – Din sl. javĕ, bg. jave.
aişor, AISÓR, aisori, s.m. (Bot.) 1. Planta erbacee din familia liliaceelor cu frunze plane, rosietice si cu flori galbene-aurii (Allium ammoophilum). 2. Usturoita. 3. Ghiocel. [Pr.: a-i-] – Ai4 + suf. -isor.
aiurea, AIÚREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în alta parte; undeva, altundeva. ♢ Într-aiurea = fara tinta; la întâmplare. ♢ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fara rost, a bâigui. ♢ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zapacit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.
aiureală, AIUREÁLĂ, aiureli, s.f. 1. Delir. 2. (Fam.) Vorbire lipsita de sens; absurditate. 3. (Fam.) Zapaceala, tulburare, dezordine. [Pr.: a-iu-] – Aiuri + suf. -eala.
aiurit, AIURÍT, -Ă, aiuriti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care are comportari anormale; (om) zapacit, trasnit, zanatic. 2. Adj. (Despre manifestarile oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [Pr.: a-iu-] – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populara de aiurea).
ajuna, AJUNÁ, ajunez, vb. I. Intranz. 1. (În practicile religioase) A nu mânca nimic, a tine post complet. 2. Fig. A rabda de foame. – Lat. •adjunare.
ajur, AJÚR, ajururi, s.n. 1. Broderie pe o tesatura obtinuta prin scoaterea firelor din urzeala sau din batatura; rarituri cu scop decorativ de-a lungul unei tesaturi. 2. Tricou cu gaurele obtinute în timpul tricotarii. 3. (Arhit.) Ornament perforat care permite patrunderea luminii. – Din fr. ajour.
ajusta, AJUSTÁ, ajustez, vb. I. Tranz. A adapta, a potrivi o piesa la un ansamblu, un obiect de îmbracaminte pe corp etc. – Din fr. ajuster.
ajustaj, AJUSTÁJ s.n. (Tehn.) Relatie între dimensiunile a doua piese care se asambleaza prin întrepatrundere. – Din fr. ajustage.
ajuta, AJUTÁ, ajút, vb. I. 1. Tranz. si refl. A(-si) da ajutor, sprijin. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajuta (pe cineva) puterea (sau capul, mintea, etc.) = a avea capacitatea fizica sau intelectuala de a face un anumit lucru. ♢ Expr. (Absol.) Doamne-ajuta = a) formula de invocare a divinitatii, folosita la începutul unei actiuni; b) (substantivat) situatie favorabila în evolutia unei actiuni, în starea cuiva; spor, mers bun al treburilor; c) (substantivat, ir.) lovitura. (Mai) de Doamne-ajuta = (mai) de seama, (mai) bun, de oarecare valoare. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva ca ajutor. 2. Intranz. A fi de folos, a servi, a sluji. – Lat. adjutare.
alabastru, ALABÁSTRU s.n. Varietate de ghips cu aspect de marmura alba strabatuta de vine transparente, întrebuintata la fabricarea unor obiecte ornamentale. – Din it. alabastro, lat. alabastrum.
alai, ALÁI, alaiuri, s.n. Multime de oameni care însoteste o ceremonie, o persoana de seama etc.; parada, pompa. ♢ Loc. adv. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu fast. ♦ Multime de oameni care se ia dupa cineva; p. ext. galagie provocata de aceasta multime. ♦ (Înv.) Suita care întovarasea sau întâmpina un domnitor. – Din tc. alay.
alaman, ALAMÁN, alamane, s.n. Unealta de pescuit alcatuita dintr-un sac central si mai multe fâsii de plasa cu care se încercuiesc si se aduna bancurile de pesti marini. – Et. nec.
alamani, ALAMÁNI s.m. pl. v. alemani.
alamă, ALÁMĂ, (2, 3) alamuri, s.f. 1. Aliaj de cupru si zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, usor de prelucrat, cu numeroase si variate întrebuintari în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alama (1); alamarie2. 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat din alama (1). – Cf. it. l a m a "placa de metal".
alambic, ALAMBÍC, alambicuri, s.n. Aparat metalic pentru distilarea lichidelor. – Din fr. alambic.
alambica, ALAMBICÁ, alambichez, vb. I. Tranz. A distila cu ajutorul alambicului. ♦ Fig. A face prea subtil, greu de înteles, excesiv de rafinat, complicat. – Din fr. alambiquer.
alambicare, ALAMBICÁRE, alambicari, s.f. Actiunea de a alambica si rezultatul ei. – V. alambica.
alambicat, ALAMBICÁT, -Ă, alambicati, -te, adj. Prea rafinat, excesiv de subtil, greu de înteles, complicat. – V. alambica.
alandala, ALANDÁLA adv. (Fam.) La întâmplare, în dezordine, fara nici o noima; pe dos. [Var.: halandála adv.] – Din ngr. álla and'álla "unul în locul altuia".
alanină, ALANÍNĂ, alanine, s.f. Aminoacid produs prin hidroliza proteinelor naturale. – Din fr. alanine.
alarmă, ALÁRMĂ, alarme, s.f. 1. Anuntare a unei primejdii sau calamitati care ameninta populatia; semnal prin care se anunta asemenea primejdii. 2. Neliniste, teama, spaima de care este cuprins cineva la apropierea unei primejdii. – Din fr. alarme.
alămar, ALĂMÁR, alamari, s.m. Meserias care lucreaza obiecte de alama (1). ♦ Negustor de alamuri. – Alama + suf. -ar.
monofobie, MONOFOBÍE s. f. teama patologica de singuratate. (< fr. monophobie)
alămărie, ALĂMĂRÍE1, alamarii, s.f. Fabrica, atelier sau pravalie de obiecte de alama (1). – Alamar + suf. -ie.
alămărie, ALĂMĂRÍE2 s.f. Obiecte de alama; alamuri. – Alama + suf. -arie.
alămâie, ALĂMẤIE s.f. v. lamâie.
alămâioară, ALĂMÂIOÁRĂ, alamâioare, s.f. (Reg.) Gutuie. [Pr.: -mâ-ioa-] – Alamâie + suf. -ioara.
alămi, ALĂMÍ, alamesc, vb. IV. Tranz. A acoperi sau a sufla un obiect cu un strat de alama (1). – Din alama.
alămire, ALĂMÍRE s.f. Actiunea de a alami. – V. alami.
alămit, ALĂMÍT, -Ă, alamiti, -te, adj. Acoperit sau suflat cu alama (1). – V. alami.
alămiu, ALĂMÍU, -ÍE, alamii, adj. De culoarea alamei (1). – Alama + suf. -iu.
alăpta, ALĂPTÁ, alaptez, vb. I. Tranz. A hrani puii cu laptele propriu, secretat de glandele mamare; a da sa suga; a apleca. – A3 + lapte (dupa fr. allaiter).
alături, ALẮTURI adv. 1. (Local) Lânga cineva sau ceva, la dreapta sau la stânga cuiva sau a ceva. ♢ Loc. adj. De alaturi = vecin, învecinat. ♢ Expr. (Fam.) A nimeri (sau a fi, a merge, a calca) alaturea cu drumul = a gresi (în comportare, în pareri etc.). ♦ În alt punct decât cel vizat (dar foarte aproape de acesta). 2. (Modal) Unul lânga altul, unul împreuna cu altul (sau cu altii). ♢ Loc. prep. Alaturi de... (sau, rar, cu...) = pe acelasi plan, pe lânga. ♢ Expr. A fi alaturi de cineva = a fi solidar cu cineva. [Var.: alaturea adv.] – A3 + lature.
alb, ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zapezii, a laptelui; (despre culori) ca zapada, ca laptele. ♢ Carne alba = carne de pasare sau de peste. Hârtie (sau coada) alba = hârtie care nu a fost scrisa. Rând alb = spatiu nescris între doua rânduri scrise. Arma alba = arma cu lama de otel. Rasa alba = unul dintre grupurile de popoare în care este împartita, conventional, omenirea si care se caracterizeaza prin culoarea alba-roz a pielii. ♢ Expr. Alb la fata = palid. Ba e alba, ba e neagra, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici alba, nici neagra = a) nici asa, nici asa; b) fara multa vorba; deodata. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care apartine rasei albe. ♦ Carunt. ♢ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necaji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) pâna la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ♢ Nopti albe = nopti luminoase, obisnuite în perioada solstitiului de vara în regiunile situate între paralelele 50° si 65° nord si sud, în care nu se produce întunecare completa, din cauza ca soarele nu coboara suficient sub orizont. Noapte alba = noapte petrecuta fara somn. (Rar) Zile albe = viata tihnita, fericita. (În basme) Lumea alba = lumea reala. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fara rima. II. S.m. Denumire data, dupa revolutia franceza, contrarevolutionarilor si conservatorilor. III. S.n. 1. Culoare obtinuta prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisa mai sus. ♢ Expr. Negru pe alb = asigurare ca cele spuse sunt adevarate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscali un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplina. 2. Obiect, substanta etc. de culoare alba (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotica. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruza. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S.m. Denumire generica data unor rase de porcine de culoare alba (I 1) cu prolificitate si precocitate ridicate, crescute pentru productia de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepa. V. S.f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.
albastru, ALBÁSTRU, -Ă, albastri, -stre, adj., s.n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ♢ Expr. Inima-albastra = a) suflet trist, p. ext. tristete, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rau, (cam) neplacut, situatia e (cam) dificila. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situata între verde si indigo; culoarea descrisa mai sus; albastreala, albastrime. ♢ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuintat în vopsitorie, în lucrari de biologie si în medicina. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianura de fier folosita ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).
albăstri, ALBĂSTRÍ, albastresc, vb. IV. 1. Tranz. A da unui obiect o culoare (mai) albastra; a clati rufele în apa amestecata cu albastreala. 2. Intranz. si refl. Fig. A capata, a avea sau a raspândi o lucire albastra. – Din albastru.
monofiletism, MONOFILETÍSM s. n. situatie a unui grup de animale sau de plante care descind dintr-un stramos comun. (< fr. monophylétisme)
albăstrire, ALBĂSTRÍRE, albastriri, s.f. Actiunea de a (se) albastri. ♦ Tratament chimic prin care piesele de otel se acopera cu un strat (albastru) de oxid de fier, care le protejeaza contra coroziunii. – V. albastri.
albei, ALBÉI s.m. Specie de iarba albicioasa, cu fire tari si cu spic ramificat. – Alb + suf. -ei.
albiciune, ALBICIÚNE s.f. (Fam.) Albeata. – Alb + suf. -iciune.
albie, ÁLBIE, albii, s.f. 1. Vas lunguiet, facut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covata, copaie. ♢ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de câini) = a insulta (pe cineva) cu vorbe grele, a batjocori rau (pe cineva). 2. Portiune a unei vai, acoperita permanent sau temporar cu apa; matca. – Lat. alvea.
albină, ALBÍNĂ, albine, s.f. 1. Insecta din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt si lins, iar cu picioarele posterioare pentru strângerea polenului, cu abdomenul prevazut cu un ac veninos, si care traieste în familii, producând miere si ceara; musca (Apis mellifica). 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori violacee, dispuse în spic, asemanatoare cu o albina (1) (Ophrys cornuta). – Lat. alvina "stup".
albit, ALBÍT1 s.n. Mineral laptos, verzui, rosiatic, cu luciu sidefiu sau sticlos, folosit în industria ceramicii. – Din fr. albite.
albit, ALBÍT2, -Ă, albiti, -te, adj. 1. Facut sau devenit (mai) alb (1); înalbit2. 2. (Despre parul oamenilor, p. ext. despre oameni) Carunt. – V. albi.
monodramă, MONODRÁMĂ s. f. drama în care joaca un singur personaj. (< germ. Monodrama, it. monodrama)
alcaic, ALCÁIC, -Ă, alcaici, -ce, adj. (În sintagmele) Vers alcaic = vers antic format din cinci picioare, cu cezura dupa al doilea picior. Strofa alcaica = strofa compusa din patru versuri: doua alcaice, unul iambic si unul coriambic. [Pr.: -ca-ic] – Din fr. alcaïque.
alcalin, ALCALÍN, -Ă, alcalini, -e, adj. (Despre substante chimice) Care are în solutie o reactie bazica, albastrind hârtia rosie de turnesol si neutralizând acizii; bazic. ♢ Metal alcalin = metal din grupul metalelor monovalente. Medicament alcalin = medicament folosit în tratamentul aciditatii gastrice. – Din fr. alcalin.
alcalinopământos, ALCALINO-PĂMÂNTÓS, alcalino-pamântoase, adj. (În sintagma) Metal alcalino-pamântos = fiecare dintre metalele care apartin grupei a II-a din sistemul periodic al elementelor. – Alcalin + pamântos (dupa fr. alcalino-terreux).
alcaloid, ALCALOÍD, alcaloizi, s.m. Substanta bazica azotata, de origine vegetala sau obtinuta sintetic, toxica, folosita în doze mici ca medicament. – Din fr. alcaloïde.
alcarazas, ALCARÁZAS, alcarazasuri, s.n. (Rar) Vas poros de pamânt, în care se produce racirea lichidului pe care-l contine, datorita evaporarii prin peretii lui. – Din fr. alcarazas.
alcazar, ALCAZÁR, alcazare, s.n. Palat fortificat, foarte ornamentat, de origine maura, construit în evul mediu în principalele orase spaniole. – Din fr., sp. alcazar.
alchimie, ALCHIMÍE s.f. Chimia din evul mediu, în cadrul careia se continua si se amplifica practicile mestesugaresti ale antichitatii de obtinere a unor produse, ca sticla, coloranti, metale etc., adesea cu presupuse puteri miraculoase. – Din fr. alchimie, lat. alchemia.
alcool, ALCOÓL, (1) alcooli, s.m., (2, 3) alcooluri, s.n. 1. Derivat obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril. 2. Lichid incolor, inflamabil, cu miros si gust specific, obtinut prin fermentarea zaharurilor din cereale, fructe etc. sau pe cale sintetica si folosit la prepararea bauturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant etc; etanol, alcool etilic, spirt. ♢ Alcool denaturat = alcool brut sau rafinat caruia i s-au adaugat denaturanti pentru a-l face impropriu consumului alimentar, dar care este folosit în industrie sau ca combustibil menajer. Alcool rafinat = alcool brut din care au fost îndepartate impuritatile prin rectificare. Alcool sanitar = alcool colorat cu albastru de metilen si denaturat cu salicilat de metil, întrebuintat ca dezinfectant extern. Alcool solidificat = polimer al acetaldehidei, insolubil în apa, greu solubil în alcool si eter, întrebuintat drept combustibil solid. 3. Bautura alcoolica. [Pr.: -co-ol] – Din fr. alcool.
alcov, ALCÓV, alcovuri, s.n. Loc mai ridicat decât podeaua sau firida într-o camera de dormit, unde se asaza patul; p. ext. pat. ♦ Dormitor al unei femei. [Var.: (înv.) alcóva s.f.] – Din fr. alcôve.
aldan, ALDÁN, aldani, s.m. (Reg.) Cânepa de toamna care produce samânta (Cannabis sativa). [Var.: haldán s.m.] – Et. nec.
aldămaş, ALDĂMÁS, aldamasuri, s.n. Bautura (si gustare) oferita de cineva dupa încheierea unei tranzactii. [Var.: adalmás s.n.] – Din magh. áldomás.
alde, ÁLDE art. invar. (Pop. si fam.) 1. Oameni ca...; specimene de felul..., de tagma... ♦ Lucruri, întâmplari de felul... 2. Cei din familie, din jurul cuiva; al lui... 3. (Precedând un nume propriu, un nume de rudenie etc.) Alde Ion – Al + de4.
alee, ALÉE, alei, s.f. Drum într-un parc, într-o gradina etc. asternut cu nisip sau cu prundis si marginit de arbori sau de flori. ♦ Strada plantata cu arbori; strada îngusta si scurta; stradela, intrare. ♦ Spatiu de circulatie, marginit pe ambele parti de elemente arhitecturale. [Pr.: -le-e] – Din fr. allée.
alege, ALÉGE, alég, vb. III. 1. Tranz. A prefera ceva sau pe cineva; a-si fixa preferintele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. 2. Tranz. A desemna pe cineva prin vot; a vota. 3. Tranz. (Pop.) A deosebi dintre altii, a recunoaste dintre mai multi; a distinge. 4. Tranz. si refl. A (se) împarti formând mai multe grupe. ♢ Expr. (Tranz.) A alege carare = a desparti parul în doua cu pieptenele. ♦ Refl. Impers. (Reg.) A aparea clar, limpede. 5. Tranz. A curata prin selectie. ♦ Fig. A întelege clar spusele cuiva. 6. Refl. A ramâne cu ceva de pe urma unei actiuni, a unei împrejurari etc. 7. Refl. A ajunge într-o anumita situatie (rea). ♢ Expr. A se alege praf si pulbere sau a se alege praful de cineva (sau de ceva) = a se distruge complet, a nu mai ramâne nimic (din ceva). [Perf. s. alesei, part. ales] – Lat. allegere (= eligere).
alegoric, ALEGÓRIC, -Ă, alegorici, -ce, adj. Caracteristic alegoriei, care reprezinta o alegorie; exprimat în pilde. ♢ Car alegoric = vehicul amenajat cu o platforma, pe care se reprezinta o scena simbolica si cu care se defileaza în anumite zile de sarbatoare. – Din fr. allégorique, lat. allegoricus.
alelei, ALELÉI interj. (Pop.) Exclamatie (precedând o invocatie) care exprima mânia, amenintarea, parerea de rau sau entuziasmul. [Var.: aléi interj.] – Et. nec.
aleluia, ALELÚIA interj. Exclamatie care apare ca un refren de lauda în cântari bisericesti. ♢ Expr. (Fam.) A-i cânta (cuiva) aleluia = a lua parte la îmormântarea cuiva, a îmormânta pe cineva. ♦ (Fam.) S-a sfârsit! s-a terminat! amin! [Var.: alilúia interj.] – Din sl. aleluija.
alemani, ALEMÁNI s.m. pl. Numele unor triburi germanice care au trait (prin secolele III-VI) în regiunea Rinului. [Var.: alamáni s.m. pl.] – Din germ. Alemanne, fr. Alamans.
alenă, ALÉNĂ, alene, s.f. Aer cald care iese din plamâni în timpul expiratiei. – Din fr. haleine.
alertă, ALÉRTĂ, alerte, s.f. (Adesea fig.) Alarma. ♦ Semnal conventional international prin care se atrage atentia oamenilor de stiinta asupra producerii sau iminentei producerii unor fenomene ceresti ale caror evolutie si consecinte geofizice trebuie urmarite. – Din fr. alerte.
ales, ALÉS1 s.n. Faptul de a (se) alege. ♢ Loc. adj. Pe ales(e) = deosebit, special. ♢ Loc. adv. Pe ales(e) sau într-ales = la libera alegere, dupa plac. [Forma gramaticala: (în loc.) alese] – V. alege.
alesătură, ALESĂTÚRĂ, alesaturi, s.f. Procedeu de ornamentare a tesaturilor populare românesti prin separarea si îmbinarea cu mâna, dupa un model, a firelor de urzeala si de bateala. ♦ Motiv decorativ colorat, realizat în arta populara româneasca prin procedeul descris mai sus. – Ales2 + suf. -atura.
alexandrin, ALEXANDRÍN, -Ă, alexandrini, -e, adj. Care tine de civilizatia elenistica din Alexandria; p. ext. care tine de epoca elenistica. ♦ Vers alexandrin (si substantivat, m.) = vers iambic de 12 silabe (cu cezura dupa silaba sasea). Poezie alexandrina = poezie de tip rafinat, erudit, adesea ezoteric, caracteristica epocii elenistice. – Din fr. alexandrin, lat. alexandrinus.
alexandrinism, ALEXANDRINÍSM s.n. 1. Ansamblu de manifestari ale civilizatiei elenistice, semigrecesti, semiegiptene, cu centrul în orasul Alexandria (sec. III î.Hr. – III d.Hr.). 2. Caracterul operei poetilor alexandrini; p. ext. caracterul rafinat, erudit, subtil, ezoteric al artei si filozofiei în perioadele sale de declin. – Din fr. alexandrinisme.
aleza, ALEZÁ, alezez, vb. I. Tranz. A prelucra interiorul unei piese cilindrice, dându-i diametrul cerut. ♦ A calibra exact dimensiunile unui orificiu dintr-o piesa mecanica. – Din fr. aléser.
alezaj, ALEZÁJ, alezaje, s.n. 1. Suprafata interioara, cilindrica sau conica, a unei piese. 2. Diametrul interior al cilindrului unui motor. – Din fr. alésage.
alfa, ÁLFA2 s.m. invar. Planta graminee originara din Algeria, din care se fac coarde, fibre etc. (Stipa tenacissima). ♢ Hârtie alfa = hârtie de calitate superioara, fabricata din frunzele acestei plante. – Din fr. alfa.
algofobie, ALGOFOBÍE, algofobii, s.f. (Med.) Teama patologica de durere. – Din fr. algophobie.
algol, ALGÓL s.n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit în programarea automata orientat în probleme de calcul stiintific. – Din engl., fr. algol.
algologie, ALGOLOGÍE s.f. Ramura a botanicii care se ocupa cu studiul algelor. – Din fr. algologic.
algoritm, ALGORÍTM, algoritme, s.n. Ansamblu de simboluri folosite în matematica si în logica, permitând gasirea în mod mecanic (prin calcul) a unor rezultate. ♦ P. gener. Succesiune de operatii necesare în rezolvarea unei probleme oarecare. [Pl. si: (m.) algoritmi] – Din fr. algorithme.
alică, ALÍCĂ, alice, s.f. 1. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre proiectilele sferice de plumb cu care sunt încarcate unele cartuse de vânatoare. 2. Fiecare dintre granulele de otel sau de fonta folosite pentru curatarea prin împroscare a suprafetei pieselor sau în foraj. 3. Bucatele de piatra sau de caramida care se pun în tencuiala pentru a întari sau pentru a astupa un gol. [Var.: alíc s.n., halíce s.f.] – Din ngr. haliki "pietricica".
alicărie, ALICĂRÍE s.f. Material de constructie din sparturi de caramida sau din piatra naturala, folosit ca umplutura. – Alic(a) + suf. -arie.
alifatic, ALIFÁTIC, -Ă, alifatici, -ce, adj. (Despre substante chimice organice) care este format din atomi de carbon legati între ei în forma de lant liber la ambele capete. – Din germ. aliphatisch.
alifie, ALIFÍE, alifii, s.f. Preparat farmaceutic de uz extern, compus din substante medicamentoase încorporate într-o masa onctuoasa si întrebuintat în medicina si în cosmetica. – Din ngr. alifi "unsoare".
aligator, ALIGATÓR, aligatori, s.m. Gen de crocodili cu botul lat, care traieste în fluviile Americii (Alligator mississippiensis) sau ale Chinei (Alligator sinensis), a caror piele este folosita în marochinarie. – Din fr. alligator.
monoclu, MONÓCLU s. n. 1. lentila care se poarta sprijinita în orbita ochiului pentru a corecta un defect de vedere. 2. pansament care acopera un singur ochi. (< fr. monocle)
aliniament, ALINIAMÉNT, aliniamente, s.n. 1. Linie dreapta, deteminata pe un teren prin pozitia mai multor puncte sau obiecte; p. ext. pozitia mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii drepte. ♢ Aliniament de teren = linie de teren marcata prin jaloane, tarusi etc. 2. Portiune dreapta din traseul unei cai de comunicatie, cuprinsa între doua curbe consecutive. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. alignement.
monoclonal, MONOCLONÁL, -Ă adj. cu descendenta pe cale asexuata din acelasi stramos. (< fr. monoclonal)
alismatacee, ALISMATACÉE s.f. pl. Familie de plante acvatice, monocotilodenate, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu canale aerifere în tulpini si frunze. – Dupa fr. alismacées.
alişveriş, ALISVERÍS, alisverisuri, s.n. (Fam.) Vânzare, negot, afaceri (reusite). – Din tc. alisveris.
alivancă, ALIVÁNCĂ, alivenci, s.f. (Reg.) 1. Turta facuta din malai amestecat cu lapte batut si cu brânza si coapta în cuptor cu unt sau cu smântâna. 2. (La pl.) Numele unei hore; melodia dupa care se executa. – Et. nec.
alivanta, ALIVÁNTA interj. (Astazi rar) 1. Exclamatie (glumeata) rostita când cade cineva. ♢ (Adverbial, în expr.) A da (sau a cadea, a veni etc. alivanta = a da (sau a cadea etc.) peste cap. 2. Pleaca! sterge-o! [Var.: alivánti interj.] – Probabil ngr. alla vanda ("într-o parte, la o parte").
alo, ALÓ interj. Exclamatie conventionala prin care se cheama sau se raspunde la telefon. ♦ Exclamatie de chemare. – Din fr. allô.
alobrogi, ALOBRÓGI s.m. pl. Populatie celtica din SE Frantei de azi, supusa de Cezar în timpul campaniei din Galia. – Din fr. Allobroges.
alodial, ALODIÁL, -Ă, alodiali, -e, adj. Care apartine alodiului, care se refera la alodiu. ♢ Pamânt alodial = proprietate senioriala în evul mediu. [Pr.: -di-al] – Din fr. allodial.
aloe, ALÓE s.f. Nume dat mai multor specii de plante exotice decorative, din familia liliaceelor, cu flori mari, galbene sau rosii, dispuse în spice, si cu frunze carnoase care contin un suc folosit în farmacie (Aloe). ♦ Substanta solida cu miros placut si cu gust amar, extrasa din frunzele unor specii de aloe si întrebuintata în farmacie; sabur. [Pr.: -lo-e] – Din fr. aloès, lat. aloe.
alogam, ALOGÁM, -Ă, alogami, -e, s.f., adj. 1. S.f. Planta a carei fecundare se face cu polen provenit de la o alta planta din aceeasi specie. 2. Adj. Referitor la alogamie, în legatura cu alogamia. – Din fr. allogame.
alogamie, ALOGAMÍE s.f. Fecundare a unei plante cu polen provenit de la alte plante din aceeasi specie. – Din fr. allogamie.
alohton, ALOHTÓN, -Ă, alohtoni, -e, adj., subst. (Masa de roci) care, sub influenta miscarilor scoartei Pamântului, a suferit deplasari fata de locul initial de formare. – Din fr. allochtone.
alopatie, ALOPATÍE s.f. Tratament medical constând în administrarea unor medicamente în doze care, la omul sanatos, ar declansa efecte contrare simptomelor caracteristice bolii care trebuie tratata. – Din fr. allopathie.
alpaca, ALPACÁ1 s.f. Animal rumegator cu lâna fina, lunga si subtire, care traieste în America de Sud (Lama pacos). ♦ Stofa fina fabricata din lâna acestui animal. – Din fr. alpaga, alpaca.
alpinism, ALPINÍSM s.n. Ramura sportiva care cuprinde ascensiunile în munti, în special escaladarea partilor greu accesibile ale acestora. – Din fr. alpinisme.
altar, ALTÁR, altare, s.n. 1. Parte a bisericii, despartita de naos prin catapeteasma, în care se oficieaza liturghia. ♦ Masa de cult pe care se oficiaza liturghia, în biserica crestina. 2. Ridicatura din piatra, pamânt sau lemn pe care, în antichitate, se aduceau jertfe zeilor. 3. (În expr.) Pe altarul patriei = (sacrificându-se, facând totul) pentru patria sa. 4. (Tehn.) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacara. – Lat. altarium.
monoclamideu, MONOCLAMIDÉU, -ÉE I. adj. (despre flori) cu un singur învelis. II. s. n. pl. plante dicotiledonate anemofile, cu flori monoclamidee. (< fr. monochlmaydé/s/)
alterego, ÁLTER ÉGO s.m. Al doilea eu; persoana care se aseamana întru totul cu alta, încât i se poate substitui. ♦ Om de încredere, prieten nedespartit. – Loc. lat.
altern, ALTÉRN, -Ă, alterne, adj. (În sintagmele) Unghiuri alterne (interne sau externe) = fiecare dintre cele doua perechi de unghiuri formate de o parte si de alta a doua drepte taiate de o secanta. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) asezate de o parte si de alta a tulpinii sau a ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern = sistem de agricultura bazat pe alternarea culturilor. – Din fr. alterne, lat. alternus.
alternanţă, ALTERNÁNŢĂ s.f. 1. Insusirea de a alterna; revenire succesiva. 2. Schimbare regulata a unui sunet din tema prin altul în flexiune sau în familie lexicala; ablaut. – Din fr. alternance.
althorn, ALTHÓRN, althornuri, s.m. Instrument de suflat de alama, specie de corn, folosit mai ales în fanfara. – Din germ. Althorn.
altimetrie, ALTIMETRÍE s.f. Ramura a topografiei care se ocupa cu stabilirea altitudinilor de pe suprafata terestra fata de o suprafata de referinta (nivelul marii) în vederea reprezentarii reliefului pe harta. – Din fr. altimétrie.
altitudine, ALTITÚDINE, altitudini, s.f. Înaltime a unui punct de pe suprafata pamântului, considerata în raport cu nivelul marii sau fata de alt punct de pe suprafata terestra. – Din lat. altitudo, -inis, fr. altitude.
altiţă, ALTÍŢĂ, altite, s.f. Portiune ornamentala prin alesatura sau prin cusatura în partea de sus a mânecilor iilor. – Cf. sb. l a t i c a.
altminteri, ALTMÍNTERI adv. 1. În alt chip; altfel. 2. De nu..., daca nu..., în caz contrar. 3. De altfel. [Var.: almíntere, almíntrele, altmínterea, altmíntrele, altmíntrelea adv.] – Lat. alteramente.
altoi, ALTÓI1, altoaie, s.n. Ramura mica detasata dintr-o planta-mama, folosind la altoire. ♦ Planta altoita. ♦ Planta cultivata pentru a servi la altoire. [Pl. si: altoiuri] – Din magh. oltvány.
altoi, ALTOÍ2, altoiesc, vb. IV. Tranz. 1. A introduce o ramura a unei plante în tesutul alteia, stabilind astfel un contact între tesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însusirile altoiului. 2. (Fam.) A bate, a lovi, a plesni pe cineva. [Var.: (reg.) hultuí vb. IV] – Din magh. oltani.
altul, ÁLTUL, ÁLTA, altii, altele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu alta fiinta sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de fata sau care este cel obisnuit) Sa raspunda altul. ♢ Expr. Unuia (si) altuia = oricui, Unii (si) altii = multi. Unul ca altul = la fel, deopotriva, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul dupa altul = succesiv. ♦ (Cu forma feminina si sens neutru) Poveste, întâmplare. ♢ Expr. Alta (acum)!, exprima dezaprobarea fata de o propunere sau o veste neasteptata. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (si) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice pret; fara a se gândi prea mult. Pâna una-alta = deocamdata. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorba-n vorba. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanta cu "unul", "una") Celalalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.
aluat, ALUÁT, aluaturi, s.n. 1. Pasta obisnuita din faina amestecata cu apa, grasime etc., din care se prepara pâine, prajituri etc.; coca. 2. Bucatica de aluat (1) folosita cu plamadeala. 3. Prajitura facuta din aluat (1). [Pr.: -lu-at] – Lat. allevatum (=allevatus "ridicat, înaltat").
alumnat, ALUMNÁT, alumnate, s.n. Denumire data în Germania si în Statele Unite ale Americii internatului scolar. – Din germ. Alumnat, fr. alumnat.
alun, ALÚN, aluni, s.m. Arbust cu frunze rotunde, paroase pe dos, cu flori monoice, cele mascule sub forma de amenti, si cu fructe comestibile (Corylus avellana). – Din aluna.
alună, ALÚNĂ, alune, s.f. Fructul alunului, de forma sferica sau ovoidala, cu un mic cioc, având la baza un învelis verde în forma de degetar. ♢ Aluna de pamânt (sau americana) = planta anuala din familia leguminoaselor, originara din America de Sud, cu flori galbene, cultivata pentru semintele sale comestibile si uleiul extras din acestea; fructul acestei plante, care se formeaza în pamânt (de unde vine si numele) si contine substante grase si substante proteice; arahida (Arachis hypogaea). – Lat. •abellona (= abellana [nux]).
monocameralism, MONOCAMERALÍSM s. n. sistem parlamentar cu o singura adunare legislativa. (< fr. monocaméralisme)
monocameral, MONOCAMERÁL, -Ă adj. (despre sistemul politic si legislativ) cu o singura camera (III, 1). (< fr. monocamérale)
alunit, ALUNÍT, aluniti, s.m. Sulfat natural hidratat de aluminiu si potasiu, alb-galbui, sticlos, pamântos, utilizat la prepararea unor vopsele, medicamente etc. – Din fr. alunite.
monoblepsie, MONOBLEPSÍE s. f. defect al vederii în neputinta de a vedea clar cu ambii ochi, în timp ce cu fiecare în parte bolnavul vede bine. (< fr. monoblepsíe)
alveolită, ALVEOLÍTĂ s.f. Inflamatie acuta sau cronica a alveolelor (1). [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéolite.
alviţă, ALVÍŢĂ s.f. Produs alimentar zaharos, fabricat din caramel, miere, nuci, migdale, esente aromate si amidon sau albus de ou. [Var.: halvíta s.f.] – [H]alva + suf. -ita.
ama, AMÁ interj. (Înv., ir.) Zau ca..., zau asa. – Din tc. ama "însa", ngr. amá.
amabil, AMÁBIL, -Ă, amabili, -e, adj. Prietenos, binevoitor; politicos. – Din fr. aimable, lat. amabilis.
amabile, AMÁBILE adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În mod gratios, placut. – Cuv. it.
amabilitate, AMABILITÁTE, (2) amabilitati, s.f. 1. Însusirea de a fi amabil, atitudine amabila; politete, gentilete. 2. Fapta, vorba amabila; compliment (1) – Din fr. amabilité, lat. amabilitas, -atis.
amalgam, AMALGÁM, amalgame, s.n. 1. Aliaj de mercur cu alt metal. 2. Fig. Amestec de elemente disparate; talmes-balmes. – Din fr. amalgame, lat. amalgama.
amalgama, AMALGAMÁ, amalgamez, vb. I. Tranz. (Rar) A alia mercurul cu un metal; a prepara un amalgam (1). 2. Fig. A amesteca la un loc elemente disparate, eterogene. ♦ (Lingv.) A amesteca sensuri diferite. – Din fr. amalgamer.
amalgamare, AMALGAMÁRE, amalgamari, s.f. Actiunea de a amalgama. – V. amalgama.
amalgamat, AMALGAMÁT, -Ă, amalgamati, -te, adj. (Rar) Amestecat (în mod eterogen). – V. amalgama.
aman, AMÁN interj., subst. 1. Interj. (Înv.) Îndurare! iertare! 2. Subst. (În expr.) A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lasa (pe cineva) la aman = a parasi (pe cineva) când are nevoie de ajutor. – Din tc. aman.
amandea, AMÁNDEA interj. (Reg.) Da navala! fuga! – Din tc. āmade "gata, pregatit".
amandină, AMANDÍNĂ, amandine, s.f. 1. Prajitura preparata din ciocolata si crema (de migdale). 2. Bomboana în forma de migdala, umpluta cu crema de ciocolata si tavalita în cacao. – Din fr. amandine.
amanet, AMANÉT, amanete, s.n. Gaj. ♦ (Înv.) Ostatic. – Din tc. emanet, ngr. amanáti.
amaneta, AMANETÁ, amanetez, vb. I. Tranz. A pune ceva ca amanet. – Din amanet.
amanetare, AMANETÁRE, amanetari, s.f. Actiunea de a amaneta. – V. amaneta.
amant, AMÁNT, -Ă, amanti, -te, s.m. si f. Persoana care întretine relatii de dragoste cu o persoana de alt sex fara a fi casatorit cu aceasta; (pop.) iubit, ibovnic. – Din fr. amant, lat. amans, -ntis.
amar, AMÁR, -Ă, amari, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre alimente, bauturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necajit. ♢ Expr. Pâine amara = mijloace de existenta câstigate cu multa truda. A face (cuiva) zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strasnic, cumplit. 3. Fig. Rautacios. II. S.n. 1. Jale, tristete; suferinta, chin, necaz. ♢ Expr. A-si înghiti amarul = a suferi în tacere. A-si varsa amarul = a face destainuiri, a-si spune durerea, suferinta. ♦ (Cu valoare de interjectie) Vai! 2. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Multime, gramada. Amar de vreme. – Lat. amarus.
amara, AMARÁ, amarez, vb. I. Tranz. 1. A lega o ambarcatie cu un cablu de tarm sau de alta nava. 2. A fixa un obiect pe o ambarcatie astfel încât acesta sa nu se deplaseze din pricina balansului ambarcatiei. – Din fr. amarrer.
amarant, AMARÁNT, amaranti s.m. 1. Planta erbacee cu inflorescenta în forma de spic, cu flori mici rosii, galbene sau albe catifelate. 2. Colorant rosu-albastrui obtinut din aceasta planta. – Din fr. amarante, lat. amarantus.
amarantacee, AMARANTACÉE s.f. pl. Familie de plante erbacee cu frunze întregi, alterne sau opuse, cu flori unisexuate sau hermafrodite, grupate în inflorescente. – Din fr. amarantacées.
amarare, AMARÁRE, amarari, s.f. Actiunea de a amara; amaraj. – V. amara.
amară, AMÁRĂ, amare, s.f. Funie, cablu cu care se leaga o ambarcatie de tarm sau de o alta nava. – Din fr. amarre.
amarilidacee, AMARILIDACÉE, amarilidacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee monocotiledonate, de obicei cu bulb si cu ovar inferior; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. amaryllidacées.
monoartrită, MONOARTRÍTĂ s. f. inflamatie a unei singure articulatii. (< fr. monoarthrite)
amarilis, AMARÍLIS, amarilisi s.m. Planta erbacee cu bulbi cu flori mari, de culoare portocalie sau roz. – Din fr. amaryllis.
amarnic, AMÁRNIC, -Ă, amarnici, -ce, adj. 1. De neîndurat, grozav, cumplit, crunt. ♦ (Adverbial) Foarte tare, foarte mult, intens. 2. Fig. Inimos, curajos. – Amar + suf. -nic.
amator, AMATÓR, -OÁRE, amatori, -oare, s.m. si f., adj. 1. (Persoana) careia îi place ceva, care are predilectie sau pasiune pentru ceva; (persoana) care este dispusa sa cumpere ceva. 2. (Persoana) care se ocupa cu o meserie, cu o arta, cu o disciplina, fara a o exercita ca profesionist; diletant. – Din fr. amateur, lat. amator.
amatorism, AMATORÍSM s.n. Practicare, ca amator, a unui sport, a unei arte etc. – Amator + suf. -ism. Cf. fr. a m a t e u r i s m e.
amaurotic, AMAURÓTIC, -Ă, amaurotici, -ce, adj. 1. Care tine de amauroza; propriu amaurozei. 2. (si substantival) Care este bolnav de amauroza. – Din fr. amaurotique.
amauroză, AMAURÓZĂ s.f. Diminuare sau pierdere a vederii datorita lezarii retinei, cailor nervoase optice sau centrilor cerebrali ai vederii. [Pr.: -ma-u-] – Din fr. amaurose.
amazoană, AMAZOÁNĂ, amazoane, s.f. 1. (Mitol.) Femeie apartinând unui trib razboinic legendar, din care erau exclusi barbatii. 2. Femeie care practica cu predilectie calaria. – Din fr. amazone.
amazonit, AMAZONÍT s.n. Varietate verde de feldspat microclin, folosita ca piatra semipretioasa. – Din fr. amazonite.
amăgeală, AMĂGEÁLĂ, amageli, s.f. Amagire. [Pl. si: (reg.) amagele] – Amagi + suf. -eala.
amăgeală, AMĂGEÁLĂ, amageli, s.f. Mijloc folosit pentru a însela buna-credinta a cuiva; escrocherie. ♢ A umbla cu amageli = a umbla cu înselaciuni; a avea obisnuinta de a amagi. [G.-D. amagelii] – Amagi + suf. -eala.
amăgi, AMĂGÍ, amagesc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) însela. ♦ Tranz. A ispiti, a ademeni, a atrage (prin promisiuni mincinoase). – Lat. •ammagire.
amăgire, AMĂGÍRE, amagiri, s.f. Faptul de a (se) amagi; amageala; ceea ce amageste. – V. amagi.
amăgit, AMĂGÍT, -Ă, amagiti, -te, adj. Înselat (II 1), prostit (2). – V. amagi.
amăgitor, AMĂGITÓR, -OÁRE, amagitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care amageste; înselator. – Amagi + suf. -itor.
amănunt, AMĂNÚNT, -Ă, amanunti, -te, s.n., adj. 1. S.n. Element secundar, neesential al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment, detaliu; (rar) amanuntime. ♢ Loc. adj. si adv. Cu amanuntul = cu bucata, în detaliu, în mici cantitati. Comert cu amanuntul. ♢ Loc. adv. (Cu) de-amanuntul sau pâna în cele mai mici amanunte sau în amanunt, în toate amanuntele = pâna în cele mai mici detalii; minutios. 2. Adj. (Înv.) Amanuntit2. [Var.: (reg.) amarúnt s.n.] – A3 + manunt "marunt".
amănunţi, AMĂNUNŢÍ, amanuntésc, vb. IV. Tranz. (Rar) 1. A farâmita, a marunti. 2. A da amanunte. – Din amanunt.
amănunţime, AMĂNUNŢÍME, amanuntimi, s.f. (Rar) Detaliu, amanunt. – Amanunt + suf. -ime.
monoamidă, MONOAMÍDĂ s. f. corp care poseda o singura functie amida. (< fr. monoamide)
amănunţire, AMĂNUNŢÍRE, amanuntiri, s.f. (Rar) Actiunea de a amanunti. – V. amanunti.
amănunţit, AMĂNUNŢÍT1 s.n. Faptul de a amanunti. – V. amanunti.
amănunţit, AMĂNUNŢÍT2, -Ă, amaruntiti, -te, adj. Care cuprinde multe amanunte; detaliat; (înv.) amanunt. ♦ (Adverbial) În amanunt. – V. amanunti.
amărăciune, AMĂRĂCIÚNE, amaraciuni, s.f. 1. Mâhnire, tristete; amarâre. 2. (Rar) Amareala (1). – Amar + suf. -aciune.
amărăluţă, AMĂRĂLÚŢĂ, amaralute s.f. Mica planta erbacee cu frunzele ascutite si cu flori mici, galbene-aurii, care contin un suc amar cu proprietati tonice (Cicendia filiformis). – Amareala + suf. -uta.
amărătăciune, AMĂRĂTĂCIÚNE s.f. Planta erbacee cu tulpina înalta si cu flori galbene (Senecio sarracenicus – Amarât + suf. -aciune.
amărâre, AMĂRẤRE, amarâri, s.f. (Rar) Faptul de a se amarî; amaraciune. – V. amarî.
amărât, AMĂRẤT, -Ă, amarâti, -te, adj. Mâhnit, necajit, suparat; chinuit, trist. ♦ (Adesea substantivat) Prapadit, nenorocit; sarac. ♦ (Despre obiecte) Ponosit, uzat, saracacios. – V. amarî.
amăreală, AMĂREÁLĂ, amareli, s.f. 1. (Proprietarea de a avea un) gust amar; amaraciune. ♢ Amareala merelor si perelor = boala a fructelor de mar si par, manifestata prin aparitia pe aceasta a unor pete în dreptul carora carnea fructului respectiv capata un gust amar. 2. Mica planta erbacee cu flori albastre, rosii sau (rar) albe, dispuse în raceme, cu fructe capsule, întrebuintata, pentru proprietatile sale expectorante, contra afectiunilor pulmonare (Polygala vulgaris); sopârlita. – Amârî + suf. -eala.
amăriu, AMĂRÍU, -ÍE, amarii, adj. (Rar) Amarui. – Amar + suf. -iu.
amărî, AMĂRÎ, amarasc, vb. IV. Refl si tranz. A capata sau face sa capete gust amar. 2. Fig. A (se) întrista, a (se) supara, a (se) mâhni. – Lat. •amarire.
amărui, AMĂRÚI, -ÚIE, amarui, adj. Cu gust usor amar; amariu. – Amar + suf. -ui.
amărunt, AMĂRÚNT, s.n. v. amanunt.
amărunţelul, AMĂRUNŢÉLUL s.n. art. (Reg.; în loc. adv.) De-amaruntelul = cu minutiozitate, cu atentie, în amanunt. – Amanunt + suf. -el.
amăruţă, AMĂRÚŢĂ, amarute, s.f. Planta erbacee cu tulpina dreapta, frunzele acoperite cu peri aspri si flori galbene, dispuse în capitule (Pieris hieracioides) – Amar + suf. -uta.
amâna, AMÂNÁ, amấn, vb. I. Tranz. 1. A trece la îndeplinirea unei actiuni într-un moment ulterior celui stabilit initial. 2. A purta cu vorba pe cineva. – A3 + mâne (= mâine).
amânar, AMÂNÁR s.n. v. amnar.
amânare, AMÂNÁRE, amânari, s.f. Actiunea de a amâna si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. Fara amânare = îndata. (Înv.) Cu amânare = în tihna. – V. amâna.
amânat, AMÂNÁT1 s.n. Faptul de a amâna. – V. amâna.
amânat, AMÂNÁT2, -Ă, amânati, -te, adj., adv. 1. Adj. Care a fost sau va fi îndeplinit la un moment ulterior celui stabilit initial. 2. Adv. (înv. si reg.) Târziu, dupa mult timp. – V. amâna.
amândoi, AMÂNDÓI, -DÓUĂ, num. col. Si unul si altul; ambii. [Gen.-dat. (când preceda substantivul) amânduror si (când îl urmeaza sau îi tine locul) amândurora] – Lat. •amindoi (< ambi + dui).
ambala, AMBALÁ, ambalez, vb. I. 1. Tranz. A împacheta ceva într-un material protector, în vederea usurarii manipularii lui si a transportului. 2. Tranz. A face ca viteza unui motor sa devina mai mare decât viteza lui nominala. 3. Refl. (Despre cai) A începe sa fuga tare (fara a putea fi oprit). 4. Refl. Fig. A se lasa purtat de mânie, de entuziasm, a se avânta într-o discutie aprinsa; a se antrena, a se aprinde. – Din fr. emballer.
ambalaj, AMBALÁJ, ambalaje, s.n. Ambalare; (concr.) material sau obiect în care se împacheteaza ceva. – Din fr. emballage.
ambalare, AMBALÁRE, ambalari, s.f. Actiunea de a (se) ambala; (în special) împachetare. – V. ambala.
ambar, AMBÁR, ambare, s.n. V. hambar.
ambarcader, AMBARCADÉR, ambarcadere, s.n. Punte care înainteaza în mare pâna la înaltimea unui vapor si de unde se îmbarca marfurile si calatorii. – Din fr. embarcadère.
ambarcaţie, AMBARCÁŢIE, ambarcatii, s.f. Vas plutitor de dimensiuni mici, cu vâsle, cu vele sau cu motor. [Var.: ambarcatiúne s.f.] – Din fr. embarcation.
ambarcaţiune, AMBARCAŢIÚNE s.f. v. ambarcatie.
ambarda, AMBARDÁ, ambardez, vb. I. Intranz. (Despre mare) A face ambardee. – Din fr. embarder.
ambardee, AMBARDÉE, ambardee, s.f. Îndepartare brusca si involuntara a unei nave din drumul urmat, datorita curentilor marini sau vântului. – Din fr. embardée.
ambasadă, AMBASÁDĂ, ambasade, s.f. Reprezentanta diplomatica pe lânga guvernul unei tari straine, condusa de un ambasador. ♦ Cladire în care îsi are sediul aceasta reprezentanta. – Din fr. ambassade.
ambasador, AMBASADÓR, ambasadori, s.m. Reprezentant diplomatic cu rangul cel mai înalt. ♦ Persoana trimisa cu o misiune speciala pe lânga un stat sau un for international. – Din fr. ambassadeur.
ambeta, AMBETÁ, ambetez, vb. I. Tranz. si refl. (Rar) A (se) plictisi. – Din fr. embêter.
ambetant, AMBETÁNT, -Ă, ambetanti, -te, adj. (Rar) Plicticos, plictisitor. – Din fr. embêtant.
ambiant, AMBIÁNT, -Ă, ambianti, -te, adj. Care se gaseste în jur, în apropiere, înconjurator. [Pr.: -bi-ant] – Din fr. ambiant.
ambianţă, AMBIÁNŢĂ, ambiante, s.f. Mediu material, social sau moral în care traieste cineva sau în care se afla ceva; climat (2). [Pr.: -bi-an-] – Din fr. ambiance.
ambidextrie, AMBIDEXTRÍE s.f. Capacitate de a se folosi cu aceeasi usurinta de ambele mâini. – Din fr. ambidextrie.
ambidextru, AMBIDÉXTRU, -Ă, ambidextri, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care se slujeste cu aceeasi îndemânare de ambele mâini. – Din fr. ambidextre.
ambielaj, AMBIELÁJ, ambielaje, s.n. Ansamblu alcatuit din bielele arborelui cotit al unui motor. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. embiellage.
ambient, AMBIÉNT, ambiente, s.n. (Frantuzism) Ambienta. [Pr.: -bi-ent] – Din fr. ambient.
ambiental, AMBIENTÁL, -Ă, ambientali, -e, adj. (Frantuzism) Ambiant. [Pr.: -bi-en-] – Din fr. ambiental.
ambigen, AMBIGÉN, -Ă, ambigeni, -e, adj. (Gram.; rar, în sintagmele) Genul ambigen (si substantivat, n.) = genul neutru. Substantiv ambigen = substantiv neutru. – Din lat. ambigenus "corcit".
ambiguitate, AMBIGUITÁTE, (2) ambiguitati, s.f. (Livr.) 1. Lipsa de precizie, de claritate. 2. (Concr.) Expresie, afirmatie lipsita de precizie, echivoca; amfibolie. [Pr.: -gu-i-] – Din fr. ambiguïté, lat. ambiguitas, -atis.
ambiguiza, AMBIGUIZÁ, ambiguizez, vb. I. Tranz. (Livr.) A face sa devina ambiguu. [Pr.: -gu-i-] – Ambiguu + suf. -iza.
ambiguizare, AMBIGUIZÁRE, ambiguizari, s.f. (Livr.) Faptul de a ambiguiza. [Pr.: -gu-i-] – V. ambiguiza.
ambiguizat, AMBIGUIZÁT, -Ă, ambiguizati, -te, adj. Care a devenit ambiguu. [Pr.: -gu-i-] – V. ambiguiza.
ambiguu, AMBÍGUU, -UĂ, ambigui, -ue, adj. (Livr.; despre cuvinte, enunturi etc.) Echivoc, neclar. – Din lat. ambiguus.
ambii, ÁMBII, -ELE, num. col. Amândoi. – Din it. ambe, lat. ambo, -ae.
ambiofonie, AMBIOFONÍE s.f. Metoda de modificare a acusticii unei sali prin mijloace electroacustice pentru crearea ambiantei sonore adecvate unui anumit gen de program. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. ambiophonie.
ambitus, ÁMBITUS subst. Întindere a unei melodii, de la sunetul ei cel mai grav pâna la cel mai înalt. – Din fr. ambitus.
ambiţie, AMBÍŢIE, ambitii, s.f. Dorinta arzatoare de a realiza ceva; dorinta de glorie, de onoruri, de parvenire. ♢ Expr. A pune pe cineva (sau a se pune) la ambitie = a (se) ambitiona. [Var.: (înv.) ambitiúne s.f.] – Din fr. ambition, lat. ambitio, -onis.
ambiţiona, AMBIŢIONÁ, ambitionez, vb. I. Refl. A avea ambitie. ♦ Tranz. A stimula ambitia cuiva. ♦ Refl. A se încapatâna. ♦ (Înv.) A râvni. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. ambitionner.
ambiţios, AMBIŢIÓS, -OÁSĂ, ambitiosi, -oase, adj., s.m. si f. (Om) plin de ambitie; pornit din ambitie. [Pr.: -ti-os] – Din fr. ambitieux, lat. ambitiosus.
ambiţiune, AMBIŢIÚNE s.f. v. ambitie.
ambivalent, AMBIVALÉNT, -Ă, ambivalenti, -te, adj. Cu ambivalenta. – Din fr. ambivalent.
ambivalenţă, AMBIVALÉNŢĂ, ambivalente, s.f. Existenta concomitenta a doua aspecte diferite. – Din fr. ambivalence.
ambliop, AMBLIÓP, -OÁPĂ, ambliopi, -oape, adj., s.m. si f. (Med.) (Bolnav) de ambliopie. [Pr.: -bli-op] – Din fr. amblyope.
ambliopie, AMBLIOPÍE s.f. Slabire a vederii datorata unor leziuni ale mediilor transparente ale globilor oculari, unor excese sau batrânetii. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. amblyopie.
amblipode, AMBLIPÓDE subst. pl. Mamifere erbivore fosile, cu picioarele terminate cu cinci degete scurte, având copite la vârf. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. amblypodes.
amblistoma, AMBLISTÓMA s.f. Gen de amfibieni cu corpul lung de 15 – 25 cm, de culoare caramizie cu pete mari deschise, raspânditi în America de Nord (Amblystoma). – Din fr. amblystome.
ambranşament, AMBRANSAMÉNT, ambransamente, s.n. Ramificatie secundara a unei linii ferate, a unei conducte de canalizare etc.; bransament. – Din fr. embranchement.
ambrasă, AMBRÁSĂ, ambrase, s.f. (Rar) Cordon care serveste pentru a tine strâns mijlocul unei perdele sau al unei draperii. – Din fr. embrasse.
ambrazură, AMBRAZÚRĂ, ambrazuri, s.f. 1. (Mil.) Deschizatura în peretii unei fortificatii, prin care se executa trageri cu tunul, cu mitraliera etc. 2. (Arhit.) Deschizatura lasata în zid, în vederea montarii unei usi sau a unei ferestre. – Din fr. embrasure.
ambră, ÁMBRĂ, ambre, s.f. Substanta ceroasa, bruna-cenusie, cu miros de mosc, formata în intestinul unei specii de casalot si care se întrebuinteaza în parfumerie; chihlimbar cenusiu. ♢ Ambra galbena = chihlimbar. – Din fr. ambre.
ambreia, AMBREIÁ, ambreiez, vb. I. Tranz. A realiza cuplarea a doua mecanisme cu ajutorul ambreiajului. [Pr.: -bre-ia] – Din fr. embrayer.
ambreiaj, AMBREIÁJ, ambreiaje, s.n. Dispozitiv prin care se leaga solidar, pe un timp anumit, doua mecanisme, permitând cuplarea sau decuplarea în timpul functionarii. [Pr.: -bre-iaj] – Din fr. embrayage.
ambreiare, AMBREIÁRE s.f. v. ambreiere.
ambreiere, AMBREIÉRE, ambreieri, s.f. Actiunea de a ambreia. [Pr.: -bre-ia-. – Var.: ambreiáre s.f.] – V. ambreia.
ambroziac, AMBROZIÁC, -Ă, ambroziaci, -ce, adj. (Livr.) Cu parfum de ambrozie; p. ext. minunat. [Pr.: -zi-ac] – Din fr. ambrosiaque.
ambrozie, AMBRÓZIE s.f. (În mitologia greaca) Hrana aromata a zeilor, despre care se credea ca da nemurire si tinerete vesnica; p. ext. bautura minunata. – Din fr. ambroisie, lat. ambrosia.
ambulacrar, AMBULACRÁR, -Ă, ambulacrari, -e, adj. Care apartine unui ambulacru, care se refera la ambulacru. – Din fr. ambulacraire.
ambulacru, AMBULÁCRU, ambulacre, s.n. Organ în forma de tub subtire, terminat de obicei cu o ventuza, caracteristic echinodermelor si servind la locomotie, respiratie si pipait. – Din fr. ambulacre.
ambulant, AMBULÁNT, -Ă, ambulanti, -te, adj. Care se deplaseaza dintr-un loc în altul, care nu are un loc fix. – Din fr. ambulant, lat. ambulans, -ntis.
ambulanţă, AMBULÁNŢĂ, ambulante, s.f. Instalatie sanitara mobila, în spatele frontului, care da ranitilor primele ajutoare. ♦ Vehicul special amenajat pentru transportul la spital al celor accidentati sau grav bolnavi; salvare. – Din fr. ambulance.
ambulatoriu, AMBULATÓRIU, -IE, ambulatorii, adj., s.n. 1. Adj. (Despre tratamente medicale) Care nu necesita spitalizare. 2. S.n. Institutie medico-sanitara în care se acorda bolnavilor asistenta medicala, fara ca acestia sa fie internati în spital. – Din fr. ambulatoire, lat. ambulatorius.
ambuscadă, AMBUSCÁDĂ, ambuscade, s.f. 1. Actiune de lupta în care inamicul este atacat prin surprindere. 2. Loc amenajat si ocupat de o subunitate militara, în scopul executarii unui atac prin surprindere asupra dusmanului. – Din fr. embuscade.
ambuscat, AMBUSCÁT, ambuscati, adj., s.m. (Frantuzism) (Soldat) dispensat de obligatiile grele ale serviciului militar; (militar) scutit prin diverse aranjamente de a lupta pe front. – Din fr. embusqué.
ambuşură, AMBUSÚRĂ, ambusuri, s.f. Parte a unui instrument muzical de suflat prin care se sufla aerul cu gura; mustiuc. – Din fr. embouchure.
ambuteia, AMBUTEÍA, ambuteiez, vb. I. Tranz. (Frantuzism) A bloca cu vehicule, nave etc. cai rutiere sau de navigatie. [Pr.: -te-ia] – Din fr. embouteiller.
ambuteiaj, AMBUTEIÁJ, ambuteiaje, s.n. 1. (Frantuzism) Îmbuteliere. 2. Blocare într-un port sau într-un bazin a unor nave din cauza îngramadirii lor într-un spatiu mic, a aglomerarii, a dificultatilor de manevrare provocate de aglomerare etc. ♦ Blocare a circulatiei rutiere, din cauza îngramadirii (în dezordine a) unor vehicule. [Pr.: -te-iaj] – Din fr. embouteillage.
ambuteiat, AMBUTEIÁT, -Ă, ambuteiati, -te, adj. Care a fost blocat cu vehicole, nave etc. – V. ambuteia.
ambuteiere, AMBUTEIÉRE s.f. Actiunea de a ambuteia si rezultatul ei. – V. ambuteia.
ambutisa, AMBUTISÁ, ambutisez, vb. I. Tranz. A prelucra prin deformare plastica, la cald sau la rece, un semifabricat din tabla pentru a obtine capace, cutii, farfurii etc. – Cf. fr. e m b o u t i r.
ambutisare, AMBUTISÁRE s.f. Actiunea de a ambutisa. – V. ambutisa.
ameliora, AMELIORÁ, ameliorez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) îmbunatati, a (se) îndrepta, a (se) perfectiona. 2. Tranz. A supune ameliorarii (2) un animal sau o planta. [Pr.: -li-o]. – Din fr. améliorer.
ameliorabil, AMELIORÁBIL, -Ă, ameliorabili, -e, adj. (Rar) Care poate fi ameliorat. [Pr.: -li-o]. – Din fr. améliorable.
ameliorant, AMELIORÁNT, -Ă, amelioranti, -te, adj. Care amelioreaza; ameliorator. [Pr.: -li-o]. – Din fr. améliorant.
ameliorare, AMELIORÁRE, ameliorari, s.f. 1. Actiunea de a (se) ameliora si rezultatul ei; îmbunatatire, îndreptare, amelioratie. 2. Proces de creare a unei noi rase de animale si noi soiuri de plante de cultura sau de îmbunatatire a celor existente. [Pr.: -li-o]. – V. ameliora.
monitoring, MONITÓRING s. n. 1. (med.) ansamblu de metode de supraveghere, control si analiza imediata a datelor psihopatologice; monitorizare. 2. dispozitiv care permite, într-un amplificator, a compara înregistrarea pe magnetofon cu cea originala. (< engl. monitoring)
ameliorativ, AMELIORATÍV, -Ă, ameliorativi, -e, adj. (Livr.) Care amelioreaza. O influenta ameliorativa. [Pr.: -li-o-] – Din fr. amélioratif.
ameliorator, AMELIORATÓR, -OÁRE, amelioratori, -oare, adj. (Rar) Ameliorant. [Pr.: -li-o]. – Ameliora + suf. -tor.
amelioraţie, AMELIORÁŢIE, amelioratii, s.f. 1. Ameliorare. 2. (La pl.) Îmbunatatiri funciare. [Pr.: -li-o. – Var.: amelioratiúne s.f.] – Din fr. amélioration.
amelioraţiune, AMELIORAŢIÚNE s.f. v. amelioratie.
amenaja, AMENAJÁ, amenajez, vb. I. Tranz. 1. (Despre case, terenuri, gradini, interioare de locuit etc.) A aranja, a organiza în vederea unei anumite utilizari. 2. A realiza o amenajare (2). – Din fr. aménager.
amenajabil, AMENAJÁBIL, -Ă, amenajabili, -e, adj. Care se poate amenaja. – Dupa fr. aménageable.
amenajament, AMENAJAMÉNT, amenajamente, s.n. 1. Sistem de masuri pentru organizarea exploatarilor forestiere, cuprinzând refacerea, ameliorarea, marirea fondului forestier, protectia si exploatarea lui rationala. 2. Sistem de masuri privind organizarea, folosirea si îmbunatatirea unei pasuni pentru o anumita perioada de timp. – Din fr. aménagement.
amenajare, AMENAJÁRE, amenajari, s.f. 1. Actiunea de a amenaja si rezultatul ei. 2. Ansamblul de lucrari prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse si utilizate astfel încât sistemul sa corespunda cât mai bine scopului pentru care a fost realizat. ♢ Amenajare hidraulica = amenajare pentru prevenirea actunilor daunatoare ale unui curs de apa si pentru valorificarea resurselor lui potentiale. – V. amenaja.
amenda, AMENDÁ1, amendez, vb. I. Tranz. A aplica cuiva o amenda. – Din amenda.
amenda, AMENDÁ2, amendez, vb. I. Tranz. 1. A îmbunatati, a modifica prin amendamente (1) un text, mai ales o lege. 2. A îmbunatati unele însusiri ale solului prin încorporarea unor amendamente (2). – Din fr. amender.
amendabil, AMENDÁBIL, -Ă, amendabili, -e, adj. Care se poate amenda2. ♦ Modificat prin amendamente. – Din fr. amendable.
amendament, AMENDAMÉNT, amendamente, s.n. 1. Îmbunatatire, modificare adusa unui proiect de act normativ sau de tratat. 2. Operatie de îmbunatatire a proprietatilor fizice ale solului cultivat, în vederea obtinerii unor recolte sporite. ♦ Substanta care se încorporeaza în sol pentru a schimba unele însusiri nefavorabile ale acestuia, în vederea îmbunatatirii conditiilor de nutritie a plantelor. – Din fr. amendement.
amendare, AMENDÁRE1, amendari, s.f. Actiunea de a amenda1; aplicare a unei amenzi. – V. amenda1.
amendare, AMENDÁRE2, amendari, s.f. Actiunea de a amenda2. – V. amenda2.
amendă, AMÉNDĂ, amenzi, s.f. Pedeapsa în bani. – Din fr. amende.
ameninţa, AMENINŢÁ, aménint, vb. I. Tranz. 1. A arata intentia de a face rau cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obtine ceva de la el). 2. A face un gest de amenintare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata sa..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunta, a vesti, a prevesti ceva rau, primejdios. – Lat. •amminaciare (< minaciae "amenintari").
ameninţare, AMENINŢÁRE, amenintari, s.f. Actiunea de a ameninta si rezultatul ei. ♦ Primejdie, pericol. – V. ameninta.
ameninţător, AMENINŢĂTÓR, -OÁRE, amenintatori, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care ameninta, care sperie, care îngrozeste. – Ameninta + suf. -ator.
amenitate, AMENITÁTE s.f. (Frantuzism) Atitudine binevoitoare, amabilitate, politete. – Dupa fr. aménité, lat. amoenitas, -atis.
amenoree, AMENORÉE s.f. Absenta fiziologica a ciclului menstrual, în timpul sarcinii, al alaptarii, sau patologica, pricinuita de o insuficienta ovariana sau hipofizara. – Din fr. amenorrhée.
ament, AMÉNT, amenti, s.m. Inflorescenta a unor arbori sau arbusti, formata din flori foarte mici unisexuate însirate de-a lungul unui ax si care atârna ca un ciucure; mâtisor, mât. – Din it. amento, lat. amentum.
amentacee, AMENTACÉE, amentacee, s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase cu inflorescenta în forma de amenti; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. amentacées.
american, AMERICÁN, -Ă, americani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Statelor Unite ale Americii sau (mai rar) din populatia de baza a unui alt stat al Americii. 2. Adj. Care apartine (populatiei) Statelor Unite ale Americii sau (mai rar) altui stat al Americii, privitor la (populatia din) Statele Unite ale Americii sau (mai rar) la alt stat din America. – America (n. pr.) + suf. -an. Cf. it. a m e r i c a n o, fr. a m é r i c a i n.
americanism, AMERICANÍSM, americanisme, s.n. 1. Fel de a fi, expresie etc. proprie americanilor (1). 2. Tendinta de a imita comportarea americanilor (1). – Din fr. américanisme.
americanist, AMERICANÍST, -Ă, americanisti, -ste, s.m. si f. 1. Specialist în americanistica. 2. Adept al americanismului (2). – Din fr. américanisme.
americanistică, AMERICANÍSTICĂ s.f. Studiu al limbilor, culturilor si civilizatiilor americane. – Din germ. Amerikanistik.
americaniza, AMERICANIZÁ, americanizez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) transforma în american (1). ♦ Refl. A se comporta ca americanii (1). – Din fr. américaniser.
americanizare, AMERICANIZÁRE, americanizari, s.f. Faptul de a (se) americaniza. – V. americaniza.
americă, AMÉRICĂ s.f. Nume dat în trecut unei pânze de bumbac de calitate inferioara. – Din n. pr. America.
americănesc, AMERICĂNÉSC, -EÁSCĂ, americanesti, adj. (Fam.) Ca în America, din America. – American + suf. -esc.
americăneşte, AMERICĂNÉSTE adv. (Fam.) În felul americanilor (1). – American + suf. -este.
americiu, AMERÍCIU s.n. Element chimic radioactiv sintetic, care se prezinta ca un metal alb-argintiu, din familia elementelor transuranice. [Var.: amerícium s.n.] – Din fr. américium.
americium, AMERÍCIUM s.n. v. americiu.
monitor, MONITÓR3, -OÁRE s. m. f. 1. elev mai în vârsta si mai capabil care, în anumite sisteme de învatamânt, îl ajuta pe învatator în predare si în mentinerea ordinii. 2. supraveghetor (în munca expusa radiatiilor ionizate). II. s. n. titlu al anumitor ziare sau publicatii periodice. (< fr. moniteur, lat. monitor)
amerindian, AMERINDIÁN, -Ă, amerindieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatii bastinase din America, de rasa mongoloida, numite si piei rosii sau indieni2; (si la sg.) persoana care apartine uneia dintre aceste populatii. 2. Adj. Care apartine amerindienilor (1), privitor la amerindieni; indian2. [Pr.: -di-an] – Din fr. amérindien.
ameriza, AMERIZÁ, amerizez, vb. I. Intranz. A executa o amerizare. – Cf. fr. a m e r r i r.
amerizaj, AMERIZÁJ, amerizaje, s.n. Amerizare. – Din fr. amerrissage.
amerizare, AMERIZÁRE, amerizari, s.f. Actiunea de a ameriza; evolutie a unui hidroavion prin care acesta coboara si aluneca pe suprafata unei ape pâna la oprire; amerizaj. ♦ Oprire pe apa a unei nave cosmice. – V. ameriza.
amerizor, AMERIZÓR, amerizoare, s.n. Dispozitiv al unui hidroavion care permite manevrarea în timpul decolarii si amerizarii. – Ameriza + suf. -or.
amestec, AMÉSTEC, amestecuri, s.n. 1. Reuniune de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; amestecatura (1), combinatie, mixtura. ♦ (Chim.) Produs obtinut prin punerea laolalta a mai multor substante care îsi pastreaza proprietatile caracteristice. 2. Amestecatura (2). 3. Interventie într-o afacere; participare (neceruta sau fortata) la treburile sau relatiile altora; ingerinta. ♢ Expr. A (nu) avea (vreun) amestec = a (nu) avea un (vreun) rol într-o afacere, a (nu) avea (vreo) legatura cu cineva sau ceva. – Din amesteca (derivat regresiv).
amesteca, AMESTECÁ, améstec, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face un amestec (1). ♦ Tranz. A provoca dezordine, a încurca diverse lucruri între ele. 2. Refl. (Despre grupuri de fiinte deosebite) A patrunde unele printre altele; a se pierde, a disparea în...; p. ext. a se amesteca. 3. Refl. A interveni, a se baga, a se vârî (nechemat) într-o actiune, într-o discutie etc. – Lat. •ammixticare.
amestecare, AMESTECÁRE, amestecari, s.f. Actiunea de a (se) amesteca – V. amesteca.
amestecat, AMESTECÁT, -Ă, amestecati, -te, adj. Compus din elemente diferite; împestritat, pestrit, eterogen. – V. amesteca.
amestecător, AMESTECĂTÓR, amestecatoare, s.n. Aparat sau masina care serveste la amestecarea unor substante în scopul omogenizarii lor. – Amesteca + suf. -ator.
amestecătură, AMESTECĂTÚRĂ, amestecaturi, s.f. 1. Produs al amestecarii; amestec (1). 2. Îngramadire întâmplatoare de lucruri sau de fiinte; formatie lipsita de unitate; amestec (2). – Amesteca + suf. -atura.
ametabolă, AMETÁBOLĂ, ametabole, adj. (Despre insecte) Care se dezvolta fara metamorfoza. – Din fr. amétabole.
ametist, AMETÍST, ametiste, s.n. Varietate violeta de cuart, folosita ca piatra semipretioasa. – Din fr. améthyste, lat. amethystus.
ametrop, AMETRÓP, -Ă, ametropi, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care sufera de ametropie. – Din fr. amétrope.
ametropie, AMETROPÍE s.f. Tulburare a vederii datorata unui viciu de refractie în mediile transparente ale ochiului. – Din fr. amétropie.
ameţeală, AMEŢEÁLĂ, ameteli, s.f. Stare în care omul îsi pierde simtul echilibrului. – Ameti + suf. -eala.
ameţi, AMEŢÍ, ametesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A fi cuprins sau a aduce în stare de ameteala; fig. a (se) zapaci. 2. Refl. si tranz. A (se) îmbata (usor). – Probabil lat. •ammattire (< mattus "beat").
ameţit, AMEŢÍT, -Ă, ametiti, -te, adj. 1. Cuprins de ameteala; fig. zapacit. 2. Beat. – V. ameti.
ameţitor, AMEŢITÓR, -OÁRE, ametitori, -oare, adj. Care provoaca ameteala. – Ameti + suf. -itor.
monitor, MONITÓR2 s. n. 1. (telec.) receptor, difuzor sau alt aparat pentru a controla calitatea emisiunilor de radio si televiziune. 2. (inform.) program de control care permite supravegherea mai multor programe fara legatura între ele, într-un ordinator. 3. (tehn.) aparat care dirijeaza, coordoneaza sau supravegheaza. o ~ cardiac = aparat automatic care supravegheaza activitatea inimii. ♢ aparat de control sau de semnalizare a radiatiilor ionizate; dozimetru de control. 4. supervizor. (< engl. monitor)
amfetamină, AMFETAMÍNĂ s.f. (Farm.) Benzedrina. – Din fr. amphétamine.
amfiartroză, AMFIARTRÓZĂ s.f. Articulatie care permite miscari limitate; articulatie semimobila. [Pr.: -fi-ar-] – Din fr. amphiarthrose.
amfibian, AMFIBIÁN, amfibieni, s.m. (Zool.) Batracian. [Pr.: -bi-an] – Din fr. amphibien.
amfibiu, AMFÍBIU, -IE, amfibii, adj., s.n. I. Adj. 1. (Despre fiinte) Care poate trai si în apa si pe uscat sau care are o faza de dezvoltare în apa si una pe uscat. 2. Fig. Care are o natura sau un aspect dublu. II. S.n., adj. (Avion, automobil sau tanc) care este special construit, spre a putea fi utilizat atât pe uscat, cât si pe apa. – Din fr. amphibie.
amfibol, AMFIBÓL, amfiboli, s.m. Mineral cristalizat sau grup de minerale constituite din silicati hidratati de magneziu, fier, aluminiu, calciu sau sodiu, foarte raspândite în rocile eruptive si în sisturile cristaline. – Din fr. amphibole.
amfibolie, AMFIBOLÍE s.f. (Livr.) Ambiguitate (2). – Din fr. amphibolie.
amfibologic, AMFIBOLÓGIC, -Ă, amfibologici, -ce, adj. (Livr.) Echivoc, ambiguu, obscur. – Din fr. amphibologique.
amfibologie, AMFIBOLOGÍE, amfibologii, s.f. Constructie defectuoasa de stil, de limba etc. care poate da nastere la echivoc; ambiguitate, amfibolie. – Din fr. amphibologie, lat. amphibologia.
amfibrah, AMFIBRÁH, amfibrahi, s.m. Unitate ritmica formata, în metrica antica, dintr-o silaba lunga precedata si urmata de doua silabe scurte. ♦ Unitate ritmica alcatuita, în metrica moderna, dintr-o silaba accentuata precedata si urmata de doua silabe neaccentuate. – Din fr. amphibraque, lat. amphibrachus.
amfibrahic, AMFIBRÁHIC, -Ă, amfibrahici, -ce, adj. (Lit.; despre ritm) Care este obtinut din amfibrahi. – Din fr. amphibrachique.
amficţion, AMFICŢIÓN s.m. (În Grecia antica) Membru al unei amfictionii. [Pr.: -ti-on] – Din fr. amphictyon.
amficţionie, AMFICŢIONÍE s.f. (În Grecia antica) Unitate de triburi sau asociatie de orase-state, grupate în jurul unui sanctuar comun. [Acc. si: amfictiónie. – Pr.: -ti-o-] – Din fr. amphictyonie.
amfidromic, AMFIDRÓMIC adj.n. (În sintagma) Punct amfidromic = nivelul maxim al mareelor. – Din fr. amphidromique.
amfigonie, AMFIGONÍE s.f. Înmultire sexuata în care gametii uniti provin de la indivizi deosebiti. – Din fr. amphigonie.
amfiguric, AMFIGÚRIC, -Ă, amfigurici, -ce, adj. (Frantuzism; despre scriere, vorbire, stil) Obscur, neinteligibil. – Din fr. amphigourique.
amfimacru, AMFIMÁCRU, amfimacri, s.m. Unitate ritmica formata din trei silabe, dintre care prima si ultima sunt lungi, iar cea din mijloc scurta. – Din fr. amphimacre.
amfimixie, AMFIMIXÍE s.f. Tip de înmultire în care zigotul se formeaza dupa unirea gametilor de sex contrar. – Din fr. amphimixie.
amfineurian, AMFINEURIÁN, amfineurieni, s.m. (La pl.) Clasa de moluste marine care au caractere arhaice (un inel nervos de la care pornesc patru cordoane nervoase în jurul esofagului) (Amphineura); (si la sg.) animal din aceasta clasa. [Pr.: -ne-u-ri-an] – Cf. fr. a m p h i n e u r e s.
amfiox, AMFIÓX, amfiocsi, s.m. Acraniat cu corpul transparent, lung de 3-7 cm, cu scheletul de sustinere format numai din notocorda (Branchiostoma lanceolatum). [Pr.: -fi-ox] – Din fr. amphioxus.
amfipod, AMFIPÓD, amfipode, s.n. (La pl.) Clasa de crustacee care se caracterizeaza prin faptul ca au doua feluri de picioare, unele servindu-le la sarit si altele la înotat; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. amphipode.
amfiprostil, AMFIPROSTÍL, amfiprostiluri, s.n. Templu care are câte un portic pe fatada anterioara si unul pe cea posterioara. – Din fr. amphiprostyle.
amfiteatru, AMFITEÁTRU, amfiteatre, s.n. 1. (În arhitectura greco-romana) Edificiu destinat jocurilor publice, de forma circulara sau ovala, de obicei neacoperit, având la mijloc o arena înconjurata de trepte (gradene) si tribune pentru public. ♢ Loc. adj. si adv. În amfiteatru = (în plan) înclinat, în trepte. 2. Sala de cursuri, de spectacole etc. cu locurile asezate în trepte sau pe un plan înclinat. 3. Configuratie a unor terenuri muntoase sau deluroase în etaje circulare. – Din fr. amphithéâtre, lat. amphitheatrum.
amfiteriu, AMFITÉRIU subst. Mamifer jurasic din care se presupune ca au luat nastere marsupialele si mamiferele placentare. – Din fr. amphithérium.
amfitrion, AMFITRIÓN, -OÁNĂ, amfitrioni, -oane, s.m. si f. (Livr.) Stapânul unei case în raport cu oaspetii sai; gazda. [Pr.: -tri-on] – Din fr. amphitryon.
amforă, ÁMFORĂ, amfore, s.f. Vas mare de forma ovoidala sau sferica, cu doua toarte, în care, în antichitate, se pastra si se transporta vinul, untdelemnul, grânele etc. – Din fr. amphore, lat. amphora.
amfoter, AMFOTÉR, -Ă, amfoteri, -e, adj. (Despre unele substante) Care are proprietatea de a reactiona ca un acid în prezenta unei baze si ca o baza în prezenta unui acid. – Din fr. amphotère.
amfotonie, AMFOTONÍE s.f. Stare de hiperactivitate a sistemului nervos simpatic si a celui parasimpatic. – Din fr. amphotonie.
amhara, AMHÁRA subst. Populatie majoritara a Etiopiei, din familia de limbi hamito-semitice si de religie crestina. – Dim Amhara (n. pr.).
amiabil, AMIÁBIL, -Ă, amiabili, -e, adj. (Frantuzism) Întelegator, prietenos; binevoitor. ♢ (Adverbial) Prieteneste. ♦ (Jur.; despre litigii, conflicte etc.) Rezolvat prin negociere, pe cale diplomatica. [Pr.: -mi-a-] – Din fr. amiable.
amiant, AMIÁNT s.n. v. amianta.
amiantă, AMIÁNTĂ, amiante, s.f. Varietate de azbest, cu numeroase întrebuintari în tehnica. [Pr.: -mi-an- – Var.: amiánt s.n.] – Din fr. amiante.
amiaz, AMIÁZ s.n. v. amiaza.
amiază, AMIÁZĂ, amiezi, s.f. 1. Mijlocul zilei, momentul înaltarii maxime a Soarelui deasupra orizontului (corespunzator aproximativ orei 12). ♢ Loc. adj. De amiaza = de prânz, de la ora prânzului. ♢ Expr. Ziua(-n) amiaza mare = în plina zi, în toiul zilei. 2. (Concr.) Zenit. 3. (Reg.) Masa principala care se ia aproximativ la jumatatea zilei; prânz. 4. (Înv.) Miazazi, sud. [Var.: amiáz, amiéz s.n., amiázi, amiázazi s.f.] – Din amiazazi (< lat. ad mediam diem).
amiazăzi, AMIÁZĂZI s.f. v. amiaza.
amiazi, AMIÁZI s.f. v. amiaza.
amibă, AMÍBĂ, amibe, s.f. Animal protozoar (microscopic), cu corpul lipsit de membrana, format dintr-o masa de protoplasma, cu unul sau mai multe nuclee si care se misca cu ajutorul pseudopodelor (Amoeba). – Din fr. amibe.
amic, AMÍC, -Ă, amici, -ce, s.m. si f. Prieten. – Din lat. amicus, it. amico.
amical, AMICÁL, -Ă, amicali, -e, adj. Prietenos; prietenesc. ♦ (Adverbial) Prieteneste. – Din fr. amical, lat. amicalis.
amiciţie, AMICÍŢIE, amicitii, s.f. Prietenie. – Din lat. amicitia, it. amicizia.
amidază, AMIDÁZĂ, amidaze, s.f. Enzima care desface legatura dintre carbon si azot din diferite substante, fixând elementele apei. – Din fr. amidase.
amidă, AMÍDĂ, amide, s.f. Compus organic obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen al amoniacului cu radicalul unui acid. – Din fr. amide.
amidină, AMIDÍNĂ, amidine, s.f. Substanta organica pe baza de amida, folosita în medicamentatie. – Din fr. amidine.
amidol, AMIDÓL s.n. Substanta organica folosita ca developator în fotografie. – Din fr. amidol.
amidon, AMIDÓN s.n. Substanta organica ce se gaseste în semintele, fructele si tuberculele plantelor si care se foloseste în industria alimentara, chimica etc. – Din fr. amidon.
amidopirină, AMIDOPIRÍNĂ s.f. Medicament obtinut din antipirina, cu actiune febrifuga si analgezica si care, folosit în mod abuziv, duce la leucemie; piramidon. – Din fr. amidopyrine.
moniliform, MONILIFÓRM, -Ă adj. (biol.; anat.; despre un canal, cordon, filament) în forma de sirag de margele, cu umflaturi globuloase intermitente. (< fr. moniliforme)
amidură, AMIDÚRĂ, amiduri, s.f. Compus chimic obtinut din amoniac prin substituirea unui atom de hidrogen cu un metal. – Din fr. amidure.
amielinic, AMIELÍNIC, -Ă, amielinici, -ce, adj. Care este lipsit de mielina [Pr.: -mi-e-] – Cf. fr. a m y é l i n e.
amiez, AMIÉZ s.n. v. amiaza.
amiezită, AMIEZÍTĂ s.f. Îmbracaminte rutiera permanenta, confectionata din beton asfaltic cu filer de var stins. [Pr.: -mi-e-] – Din fr. amiésite.
amigdală, AMIGDÁLĂ, amigdale, s.f. (Anat.) Fiecare dintre cele doua glande de natura limfatica, situate de o parte si alta a omusorului. – Din fr. amygdale.
amigdalectomie, AMIGDALECTOMÍE s.f. Îndepartare a amigdalelor pe cale chirurgicala. – Din fr. amygdalectomie.
amigdalian, AMIGDALIÁN, -Ă, amigdalieni, -e, adj. (Anat.) Care tine de amigdale, referitor la amigdale. [Pr.: -li-an] – Din fr. amygdalien.
amigdalită, AMIGDALÍTĂ s.f. Boala manifestata prin inflamarea (acuta sau cronica) a amigdalelor. – Din fr. amygdalite.
amigdaloid, AMIGDALOÍD, -Ă, amigdaloizi, -de, adj. În forma de migdala. – Din fr. amygdaloïde.
amil, AMÍL, amili, s.m. Radical organic monovalent, provenit din pentan prin îndepartarea unui atom de hidrogen. – Din fr. amyle.
amilaceu, AMILACÉU, -CÉE, amilacei, -cee, adj. Care contine sau care este constituit din amidon. – Din fr. amylacé.
amilază, AMILÁZĂ, amilaze, s.f. Substanta produsa de pancreas, care (în timpul digestiei) transforma amidonul în maltoza si glucoza. – Din fr. amylase.
amilic, AMÍLIC adj. (În sintagma) Alcool amilic = alcool aciclic, saturat, derivat din pentan; pentanol. – Din fr. amylique.
amilodextrină, AMILODEXTRÍNĂ s.f. Polizaharida obtinuta prin hidroliza partiala a amidonului. – Din fr. amylodextrine.
amilograf, AMILOGRÁF, amilografe, s.n. Aparat care masoara si înregistreaza consistenta gelului de amidon dintr-o faina pentru a determina capacitatea de panificatie a acesteia. – Din fr. amylographe.
amilogramă, AMILOGRÁMĂ, amilograme, s.f. (Tehn.) Diagrama înregistrata la amilograf. – Din fr. amylogramme.
amiloidoză, AMILOIDÓZĂ s.f. Fenomen patologic care consta în formarea si depozitarea în anumite organe a unei substante proteice amorfe. [Pr.: -lo-i-] – Din fr. amyloïdose.
amilopectină, AMILOPECTÍNĂ, amilopectine, s.f. Component al amidonului care constituie învelisul exterior si insolubil al granulelor de amidon. – Din fr. amylopectine.
amiloză, AMILÓZĂ, amiloze, s.f. Constituent solubil al amidonului. – Din fr. amylose.
amimie, AMIMÍE s.f. Stare patologica constând în incapacitatea de exprimare a starilor afective prin mimica. – Din fr. amimie.
amin, AMÍN interj., s.n. 1. Interj. (În texte religioase sau în practica bisericii crestine, folosit ca formula de încheiere) Adevarat! asa sa fie! ♦ Fam. Adio! S-a terminat! 2. S.n. (În expr.) Cât(u-i) aminul sau pâna (ori nici) la amin = niciodata, nicidecum. – Din sl. aminŭ.
amină, AMÍNĂ, amine, s.f. Compus organic derivat al amoniacului. – Din fr. amine.
amino, AMÍNO s.n. (Chim.) Grupare functionala monovalenta rezultata prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula amoniacului. – Din fr. amino.
aminoacid, AMINOACÍD, aminoacizi, s.m. Substanta specifica materiei vii, care se caracterizeaza prin prezenta în aceeasi molecula a unei functii acide si a unei functii bazice si care intra în componenta proteinelor. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacide.
aminoacidemie, AMINOACIDEMÍE, aminoacidemii, s.f. (Fiziol.) Prezenta a aminoacizilor în sânge; cantitate de aminoacizi prezenta în sânge. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacidémie.
aminoacidurie, AMINOACIDURÍE, aminoacidurii, s.f. (Fiziol.) Prezenta a aminoacizilor în urina; cantitate de aminoacizi prezenta în urina. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacidurie.
aminoalcool, AMINOALCOÓL, aminoalcooli, s.m. (Chim.) Compus organic care contine amina si alcool. [Pr.: -no-al-co-ol] – Din fr. aminoalcool.
aminobenzen, AMINOBENZÉN s.m. (Chim.) Anilina. – Din fr. aminobenzène.
aminobenzoic, AMINOBENZÓIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid aminobenzoic = pulbere cristalina incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata în chimie ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carei derivati sunt folositi în farmacie, parfumerie; acid antranilic. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. aminobenzoïque.
aminoplast, AMINOPLÁST, aminoplaste, s.n. Rasina sintetica obtinuta prin reactii de policondensare între formaldehida si compusi cu grupare amino. – Din fr. aminoplaste.
mongolic, MONGÓLIC, -Ă adj. mongol (II). o limbi če = familie de limbi aglutinante vorbite de mongoli, în Asia Centrala si septentrionala. (< fr. mongolique)
aminozaharuri, AMINOZAHÁRURI s.n. pl. Derivati cu amina ai zaharurilor, care intra în componenta unor substante naturale importante. – Amino + zaharuri (dupa fr. amino-sucres, germ. Amino-zucker).
amintitor, AMINTITÓR, -OÁRE, amintitori, -oare, adj. (Rar) Care aminteste. – Aminti + suf. -tor.
amiotrofie, AMIOTROFÍE s.f. Atrofie a unui grup de muschi, frecventa în unele boli ale sistemului nervos, articulare, musculare etc. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. amiotrophie.
amiral, AMIRÁL, amirali, s.m. I. Cel mai mare grad în marina militara, corespunzator gradului de general-colonel din armata terestra; persoana care poarta acest grad. II. Fluture de zi, mare, foarte frumos colorat, ale carui larve traiesc pe urzici (Vanessa atalanta). – Din fr. amiral.
amiralitate, AMIRALITÁTE, amiralitati, s.f. Comandament suprem al marinei militare; local, cladire în care îsi are sediul acest comandament. – Amiral + suf. -itate (dupa fr. amirauté, it. amiralita).
amirosi, AMIROSÍ vb. IV. v. mirosi.
amitoză, AMITÓZĂ s.f. Diviziune directa a celulelor prin strangulare, înmugurire etc., fara aparitia cromozomilor. – Din fr. amitose.
amoral, AMORÁL, -Ă, amorali, -e, adj. Care nu are notiunea moralitatii, indiferent fata de morala. – Din fr. amoral.
amoralism, AMORALÍSM s.n. Conceptie care preconizeaza o atitudine indiferenta fata de morala; faptul de a nu recunoaste valabilitatea nici unei morale. – Din fr. amoralisme.
amoralist, AMORALÍST, -Ă, amoralisti, -ste, adj., s.m. si f. (Rar) (Adept) al amoralismului. – Din fr. amoraliste.
amoralitate, AMORALITÁTE s.f. Atitudinea omului amoral. – Din fr. amoralité.
ampelograf, AMPELOGRÁF, -Ă, ampelografi, -e, s.m. si f. Specialist în ampelografie. – Din fr. ampélographe.
ampelografic, AMPELOGRÁFIC, -Ă, ampelografici, -ce, adj. De ampelografie. – Din fr. ampélographique.
ampelografie, AMPELOGRAFÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul genurilor, al speciilor si al soiurilor de vita de vie. – Din fr. ampélographie.
ampicilină, AMPICILÍNĂ s.f. (Farm.) Antibiotic cu spectru larg. – Din engl. ampicillin.
ampolozitate, AMPOLOZITÁTE, ampolozitati, s.f. (Italienism) Emfaza. – Din it. ampollosità.
anaconda, ANACÓNDA, anaconde, s.f. Sarpe semiacvatic neveninos, din America Centrala si America de Sud, lung de 7 m, care se hraneste cu pasari si cu mamifere (Eunectes murinus) – Din fr. anaconda.
ancestral, ANCESTRÁL, -Ă, ancestrali, -e, adj. Stramosesc. – Din fr. ancestral.
ancie, ÁNCIE, ancii, s.f. Mica lama elastica (de metal, de lemn sau de trestie) fixata în mustiucul unui instrument de suflat pentru a produce sunete sau pentru a le intensifica. – Din it. ancia.
angiocolită, ANGIOCOLÍTĂ s.f. Inflamatie a cailor biliare, întâlnita în febra tifoida, calculoza biliara etc. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiocholite.
angiosperm, ANGIOSPÉRM, -Ă, angiospermi, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre plante) Care are semintele închise în fructe. 2. S.f. (La pl.) Încrengatura de plante cu flori, cu seminte închise în fructe, raspândite pe tot globul pamântesc; (si la sg.) planta care face parte din aceasta încrengatura. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiosperme.
anhidridă, ANHIDRÍDĂ, anhidride, s.f. 1. Substanta anorganica care, reactionând cu apa, formeaza un acid. 2. Substanta organica rezultata de obicei prin eliminarea unei molecule de apa dintre doua grupari carboxil. ♦ Anhidrida carbonica = bioxid de carbon, Anhidrida acetica = lichid incolor cu miros intepator, întrebuintat la fabricarea colorantilor, medicamentelor, acetatului de celuloza, etc. – Din fr. anhydride
anofel, ANOFÉL, anofeli, adj. (În sintagma) Ţântar anofel = gen de tântari caracterizati prin pozitia lor oblica în timpul repausului si ale caror femele înteapa oamenii si animalele; unele specii propaga malaria (Anopheles maculipennis). – Din fr. anophèle.
anrocament, ANROCAMÉNT, anrocamente, s.n. Îngramadire de bolovani, de piatra, de beton etc., care formeaza platforme de întarire, diguri etc. – Din fr. enrochement (dupa roca).
antablament, ANTABLAMÉNT, antablamente, s.n. Element de arhitectura asezat deasupra zidurilor sau coloanelor unei constructii, care sustine acoperisul. – Din fr. entablement.
antranilic, ANTRANÍLIC, -Ă, antranilici, -ce, adj. (În sintagma) Acid antranilic = pulbere cristalina, incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata, în chimie, ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carui derivati sunt folositi în parfumerie; acid aminobenzoic. – Din fr. anthranilique.
anvelopă, ANVELÓPĂ, anvelope, s.f. 1. Învelis de protectie a camerei de aer a unui vehicul, confectionat din cauciuc. 2. Supracoperta. 3. (Pict.) Atmosfera difuza care învaluie figurile dintr-un tablou. – Din. fr. enveloppe.
monetar, MONETÁR, -Ă I. adj. referitor la moneda. o sistem ~ = ansamblul reglementarilor legale privind moneda unui stat. II. s. n. inventar al banilor sortati dupa valoare, întocmit de un casier la predarea casei. (< fr. monétaire)
aparat, APARÁT, aparate, s.n. 1. Sistem de piese care serveste pentru o operatie mecanica, tehnica, stiintifica etc. Aparat de radio. Aparat telegrafic. 2. Sistem tehnic care transforma o forma de energie în alta. 3. Ansamblu de organe anatomice care servesc la îndeplinirea unei functiuni fundamentale. Aparat digestiv. 4. Totalitatea serviciilor (sau, p. ext. a personalului) care asigura bunul mers al unei institutii sau al unui domeniu de activitate. Aparat administrativ. ♢ Aparat de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc functiile acestuia; totalitatea angajatilor acestor organe. 5. Ansamblul mijloacelor care servesc pentru un anumit scop. ♢ Aparat stiintific = totalitatea documentelor, izvoarelor, surselor de investigatie stiintifica folosite de un cercetator. Aparat critic = totalitatea notelor si comentariilor care însotesc o editie critica. – Din lat. apparatus, fr. apparat, germ Apparat (cu unele sensuri dupa fr. appareil).
apartenenţă, APARTENÉNŢĂ, apartenente, s.f. Faptul de a tine, de a fi legat de cineva sau de ceva; proprietatea de a fi un element al unui ansamblu. – Din fr. appartenance.
apatit, APATÍT s.n. Mineral cristalizat, incolor sau variat colorat, folosit la prepararea îngrasamintelor minerale si la extragerea fosforului. – Din fr. apatite.
apidă, APÍDĂ, apide, s.f. (La pl.) Familie de insecte himenoptere care cuprinde albinele si bondarii; (si la sg.) insecta care apartine acestei familii. – Din fr. apidés.
apogeu, APOGÉU, apogee, s.n. 1. Punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, a unei actiuni etc. 2. Punctul cel mai departat de pamânt la care se afla un astru pe orbita sa. – Din fr. apogée.
apropo, APROPÓ (1) adv., (2) apropouri, s.n. 1. Adv. Fiindca a venit vorba (de asta); bine ca mi-am adus aminte. 2. S.n. Aluzie (adesea rautacioasa) la adresa cuiva; propunere facuta cuiva pe ocolite. [Var.: apropóu s.n.] – Din fr. à-propos.
arahidă, ARAHÍDĂ, arahide, s.f. Aluna americana. – Din fr. arachide.
arahnoidită, ARAHNOIDÍTĂ, arahnoidite, s.f. Boala care consta în inflamarea arahnoidei. [Pr.: -no-i] – Din fr. arachnoïdite.
mondoramă, MONDORÁMĂ s. f. rubrica, emisiune ce grupeaza articole, note, informatii din întreaga lume. (< mondo- + -rama2)
arbust, ARBÚST, arbusti, s.m. Planta lemnoasa mai mica decât arborele, care se ramifica de la radacina în forma de tufa si nu formeaza o coroana distincta. – Din fr. arbuste, lat. arbustum.
arginază, ARGINÁZĂ, s.f., (Biol.) Enzima solubila contiunta în cantitate mare în ficatul mamiferelor. – Din fr. arginase.
arhitravă, ARHITRÁVĂ, arhitrave, s.f. Element de constructie (caracteristic arhitecturii clasice) care constituie partea inferioara a antablamentului si care se sprijina pe capitelul coloanei sau pe zid. – Din fr. architrave.
arin, ARÍN, arini, s.m. Nume dat mai multor specii de arbori cu frunze ovale, dintate, si cu flori verzui-rosiatice, grupate în amenti (Alnus). [Var.: anín s.m.] – Probabil lat. • alninus (< alnus).
aromân, AROMẤN, -Ă, aromâni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-o ramura a poporului român; care vorbeste dialectul aromân; care traieste în sudul Peninsulei Balcanice (prin Epir si Macedonia). 2. Adj. Care apartine aromânilor(1), privitor la aromâni; aromânesc. ♦ (Substantivat, f.) Idiomul aromânilor. [Var.: armấn, -a, s.m. si f., adj.] – Din armân (mostenit din lat. romanus), modificat dupa român.
arţag, ARŢÁG, artaguri, s.n. (Pop. si fam.) Pornire spre cearta, chef de cearta. [Var.: hartág s.n.] – Din magh. harcag.
arţăgos, ARŢĂGÓS, -OÁSĂ, artagosi, -oase, adj. (Pop. si fam.) Certaret. [Var.: (reg.) hartagós, -oása, hartagós, -oása adj.] – Artag + suf. -os.
asclepiad, ASCLEPIÁD, asclepiade, adj. (În sintagma) Vers asclepiad (si substantivat, m.) = vers din metrica antica, alcatuit dintr-un spondeu (sau troheu), doi (sau trei) coriambi si un iamb. [Pr.: -pi-ad] – Din fr. asclépiade, lat. asclepiadeus.
asiză, ASÍZĂ, asize, s.f. Fiecare dintre straturile orizontale de caramida, piatra etc., care alcatuiesc zidaria unei constructii. – Din fr. assise
asupritor, ASUPRITÓR, -OÁRE, asupritori, -oare, s.m. si f. Persoana care asupreste. ♦ (Adjectival; despre oameni si actiunile lor) Care asupreste. Masuri asupritoare. – Asupri + suf. -tor.
ataman, ATAMÁN, atamani, s.m. 1. Capetenie de cazaci. 2. Sef al unei echipe de pescari. – Din rus., ucr. ataman.
atebrină, ATEBRÍNĂ s.f. Medicament folosit în profilaxia si în tratamentul malariei. – Din. fr. atébrine.
aticism, ATICÍSM s.n. Ceea ce caracterizeaza stilistic scrierile vechilor atenieni ♦ Stil caracterizat prin masura, eleganta si rafinament. – Din fr. atticisme, lat. atticismus.
audient, AUDIÉNT, -Ă, audienti, -te, s.m. si f. Persoana care asista la cursurile unei scoli (superioare), fara a fi înscrisa printre elevii sau studentii ordinari si fara a sustine examene. [Pr: a-u-di-ent] – Din lat. audiens, -ntis.
audio, AUDIO-1 Element de compunere care înseamna "(eu) aud", "servind la auz", "solicitând auzul". [Pr: a-u-di-o] – Din lat., fr. audio-.
audiogramă, AUDIOGRÁMĂ, audiograme, s.f. Grafic care indica acuitatea auditiva a unei persoane. [Pr: a-u-di-o-] – Din fr. audiogramme.
audiţie, AUDÍŢIE, auditii, s.f. 1. Faptul de a audia muzica; manifestare muzicala de amploare mai redusa decât concertul. ♢ Loc. adj. si adv. În prima auditie = (care se executa) pentru prima data în fata publicului. 2. Identificare a sunetelor prin simtul auditiv. 3. (Rad.) Receptionare de semnale audio. [Pr: a-u-] – Din fr. audition, lat. auditio, -onis.
august, AUGÚST2, -Ă, augusti, -ste, adj. (Ca epitet dat monarhilor si persoanelor din familiile domnitoare) Preamarit, slavit. ♦ Fig. Maiestuos, maret, impunator. Imagine augusta. – Din lat. augustus, fr. auguste.
aur, ÁUR s.n. 1. Metal pretios, de culoare galbena stralucitoare, foarte maleabil si ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoaba, de arta, monede (servind din aceasta cauza si ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, pretios. ♢ Aur alb = apa folosita ca izvor de energie. Aur negru = carbune de pamânt sau (mai rar) titei, considerate ca surse de energie. Aur verde = padurea ca bogatie vegetala. ♢ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbena a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ♢ Expr. Epoca de aur = perioada de înflorire si stralucire a vietii materiale si culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nunta de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrarii unei casatorii. ♦ Fig. Vapaie, stralucire ca a aurului (1). 2. Fir, ata facuta din aur (1) sau imitând aurul si folosita la cusut; p. ext. vesmânt tesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogatie; fig. belsug. ♢ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.
auramină, AURAMÍNĂ, auramine, s.f. Colorant de culoare galbena pe baza de cetona, de clorura de amoniu si de zinc, folosit pentru vopsirea materialelor textile. [Pr.: a-u-] – Din fr. auramine, germ. Auramin.
monandră, MONÁNDRĂ adj. (despre flori) cu o singura stamina. (< fr. monandre)
aureomicină, AUREOMICÍNĂ s.f. Substanta chimica de origine vegetala, care se prezinta sub forma de pulbere cristalina, galbuie, cu gust amar, putin solubila în apa, folosita ca antibiotic. [Pr.: a-u-re-o-] – Din fr. auréomycine.
auricular, AURICULÁR, -Ă, auriculari, -e, adj. 1. Al urechii, privitor la ureche; care seamana cu urechea. 2. Al auriculului, privitor la auricul. [Pr.: a-u-] – Din fr. auriculaire.
ausculta, AUSCULTÁ, auscúlt, vb. I. Tranz. (Med.) A asculta cu urechea sau cu stetoscopul zgomotele inimii si ale plamânilor în vederea stabilirii unui diagnostic; a asculta. [Pr.: a-us-] – Din fr. ausculter, lat. auscultare.
monadelf, MONADÉLF, -Ă adj. (despre stamine) care formeaza un manunchi. (< fr. monadelphe)
auster, AUSTÉR, -Ă, austeri, -e, adj. Sobru, cumpatat, sever. Om auster. Viata austera. ♦ Lipsit de ornamente, de podoabe. Arhitectura austera. [Pr.: a-us-] – Din fr. austère, lat. austerus.
auşel, AUSÉL, ausei, s.m. 1. Mica pasare insectivora cu penele maslinii pe spate, albicioase pe abdomen, cu o pata galbena-roscata pe cap (Regulus regulus). 2. Pasare din familia pitigoiului, cu coada si aripile negre, spatele rosu-aprins, crestetul si gusa albe. (Aegithalus pendulinus). [Pr.: a-u-] – Aus ("mos", disparut din limba, cuvânt mostenit din lat.) + suf. el.
auto, AUTO2 1. S.n. (Fam.) Automobil. 2. Element de compunere însemnând "automobil", "automat" si care serveste la formarea unor substantive. 3. Adj. invar. Care se efectueaza cu ajutorul unui automobil, care priveste automobilele. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto.
autoamăgire, AUTOAMĂGÍRE, autoamagiri, s.f. Amagire (intentionata) a propriei persoane. [Pr.: a-u-to-a-]- Auto1- + amagire.
autoamfibiu, AUTOAMFÍBIU, autoamfibii, s.n. Automobil care se poate deplasa atât pe uscat, cât si pe apa. [Pr.: a-u-to-am-fi-bi-u]- Auto2 + amfibiu.
moment, MOMÉNT s. n. 1. interval scurt de timp; clipa, secunda. o de ~ = de scurta durata; efemer; ~ muzical = mica piesa instrumentala înrudita cu impromptuul. ♢ perioada de timp în care se petrece ceva; etapa. 2. (art.) ocazie. 3. schita restrânsa la maximum, care cuprinde un instantaneu din viata cotidiana. 4. marime fizica egala cu produsul dintre o marime dinamica si una sau mai multe distante. (< lat. momentum, it. momento, germ. Moment, fr. moment)
autobalsam, AUTOBALSÁM, autobalsamuri, s.n. Unguent pentru masini. [Pr.: a-u-] – Auto2- + balsam.
autobasculantă, AUTOBASCULÁNTĂ, autobasculante, s.f. Autocamion prevazut cu bena basculanta. [Pr.: a-u-]- Auto2 + basculanta.
autobetonieră, AUTOBETONIÉRĂ, autobetoniere, s.f. Autocamion prevazut cu betoniera. [Pr.: a-u-]- Auto2 + betoniera.
autocamion, AUTOCAMIÓN, autocamioane, s.n. Automobil mare cu caroserie deschisa sau cu platforma, folosit pentru transporturi de materiale. [Pr.: a-u-to-ca-mi-on] – Auto2 + camion.
autocamionetă, AUTOCAMIONÉTĂ, autocamionete, s.f. Automobil mai mic decât autocamionul, folosit pentru transporturi de materiale; camioneta. [Pr.: a-u-to-ca-mi-o-] – Auto2 + camioneta.
autocaravană, AUTOCARAVÁNĂ, autocaravane, s.f. 1. Autovehicul amenajat ca laborator, pentru proiectia filmelor etc. 2. Caravana de autovehicule. [Pr.: a-u-] – Auto2 + caravana.
autocritic, AUTOCRÍTIC, -Ă, autocritici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Analiza critica a activitatii si comportarii proprii, care constituie o metoda de baza în actiunea de îmbunatatire a muncii si de educare comunista a oamenilor muncii. 2. Adj. Facut pe baza de autocritica, patruns de spiritul autocriticii; de autocritica. [Pr.: a-u-] – Auto1- + critic(a) (sensul 1 dupa rus. samokritika).
autodafe, AUTODAFÉ, autodafeuri, s.n. 1. Ceremonie în cursul careia cei condamnati de inchizitie pentru erezie erau pusi sa revina la credinta parasita. 2. Ardere pe rug la care erau condamnati, în timpul inchizitiei, cei socotiti eretici; p. ext. actiune care duce la distrugerea prin foc. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodafé.
autodepanare, AUTODEPANÁRE, autodepanari, s.f. Reparare a unui autovehicul (pe locul unde acesta a ramas în pana); p. ext. autoatelier folosit pentru asemenea reparatii. [Pr.: a-u-] – Auto2 + depanare.
autodeterminare, AUTODETERMINÁRE, autodeterminari, s.f. Principiu potrivit caruia o natiune are dreptul sa-si aleaga singura statutul politic si calea de dezvoltare economica, sociala si culturala; p.ext. ansamblu de masuri care pun în practica acest principiu. [Pr.: a-u-] – Auto1- + determinare (dupa fr. autodétermination, rus. samoopredelenie).
autodidact, AUTODIDÁCT, -Ă, autodidacti, -te, s.m. si f. Persoana care si-a însusit, fara ajutorul unui profesor sau al unei forme de învatamânt, cunostinte stiintifice si o anumita cultura. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodidacte.
molet, MOLÉT s. m. 1. inflamatie a membranei sinoviale de la încheietura de jos a picioarelor unui cal. 2. (anat.) denumire a muschilor posteriori ai gambei. (< fr. mollet)
autodrom, AUTODRÓM, autodroame, s.n. (Rar) Teren special amenajat pentru exercitii de conducere a automobilului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodrome.
autodumper, AUTODÚMPER, autodumpere, s.n. Autocamion cu cupa basculanta. [Pr.: a-u-] – Din engl. autodumper, germ. Auto-Dumper.
moleculă, MOLECÚLĂ s. f. cea mai mica parte dintr-o substanta, care are compozitia chimica si structura la fel cu a substantei respective. o ~-gram = cantitatea unei substante masurata în grame, egala cu greutatea ei moleculara; mol1. (< fr. molécule, lat. molecula)
autogamă, AUTOGÁMĂ, autogame, s.f., adj. (Planta) care se caracterizeaza prin autogamie. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogame.
autogamie, AUTOGAMÍE s.f. Fecundatie a florilor unei plante prin polenul produs în aceeasi floare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogamie.
autogară, AUTOGÁRĂ, autogari, s.f. Gara pentru autobuze si autocamioane. [Pr.: a-u-] – Auto2 + gara.
molar, MOLÁR3, -Ă adj. (fil.) considerat ca un tot. ♢ referitor la caracterul global al proceselor psihologice sau de comportament. (< fr. molaire)
autoguverna, AUTOGUVERNÁ, autoguvernez, vb. I. Refl. (Despre state) A se conduce singur (fara amestec strain). [Pr: a-u-] – Auto1- + guverna.
autohtonism, AUTOHTONÍSM s.n. Ansamblu de trasaturi autohtone; p. ext. exagerare a trasaturilor specifice unei colectivitati nationale. [Pr: a-u-] – Autohton + suf. -ism.
autoignora, AUTOIGNORÁ, autoignorez, vb. I. Refl. A-si neglija, a nu lua în seama propria persoana, propria existenta. [Pr: a-u-. – Prez. ind. si: autoignór] – Auto1- + ignora.
autoimpunere, AUTOIMPÚNERE, autoimpuneri, s.f. Contributie baneasca pe care o colectivitate o fixeaza si o da de buna voie, în vederea unor lucrari locale de interes obstesc. [Pr: a-u-] – Auto1- + impunere (dupa rus. samooblojenie).
mol, MOL1 s. m. molecula-gram (< fr. mole, germ. Mol)
mohair, MOHAÍR s. n. par de capra angora, din care se fac stofe, covoare etc. ♢ stofa tesuta din lâna amestecata cu par de capra angora. (< fr. mohair)
autoînsămânţare, AUTOÎNSĂMÂNŢÁRE, autoînsamântari, s.f. (Bot.) Însamântare naturala a plantelor prin scuturarea semintelor. [Pr.: a-u-] – Auto1- + însamântare.
automacara, AUTOMACARÁ, automacarale, s.f. Macara montata pe sasiul unui autocamion. [Pr: a-u-] – Auto2 + macara.
automatic, AUTOMÁTIC, -Ă, automatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea adverbial) De automat. 2. S.f. Ramura a stiintei si a tehnicii care se ocupa cu studiul metodelor si al mijloacelor pentru efectuarea proceselor tehnice fara participarea directa a omului. [Pr: a-u-] – Din fr. automatique.
automodelism, AUTOMODELÍSM s.n. Ramura sportiva care se ocupa cu construirea de automodele. [Pr: a-u-] – Automodel + suf. -ism.
modulaţie, MODULÁŢIE s. f. 1. modificare a amplitudinii frecventei sau fazei unei oscilatii armonice. 2. (muz.) trecere a unui sunet, a unei melodii dintr-o tonalitate în alta; serie de inflexiuni corespunzatoare unei emisiuni vocale. (< fr. modulation, lat. modulatio, it. modulazione)
modularism, MODULARÍSM s. n. încercare de a atribui o durata mai mare unor structuri pe seama reducerii continue a suprastructurilor. (< modular + -ism)
autopolenizare, AUTOPOLENIZÁRE, autopolenizari, s.f. (Bot.) Polenizare a florilor închise cu propriul lor polen; autofecundare, autofecundatie, cleistogamie. [Pr.: a-u-] – Auto1- + polenizare.
autopompă, AUTOPÓMPĂ, autopompe, s.f. Pompa (de incendiu) montata pe un autocamion si actionata de motorul acestuia. [Pr: a-u-] – Din fr. autopompe.
autopsie, AUTOPSÍE, autopsii, s.f. Disectie a unui cadavru si examinare anatomica a organelor lui interne pentru a stabili cauza mortii; necropsie. [Pr: a-u-] – Din fr. autopsie.
autoreclamă, AUTORECLÁMĂ, autoreclame, s.f. Reclama a propriilor realizari. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoréclame.
modular, MODULÁR, -Ă adj. 1. referitor la un modul. 2. constituit dintr-un ansamblu de module. (< fr. modulaire, engl. modular)
autoservi, AUTOSERVÍ, autoservesc, vb. IV. Refl. A se servi singur (într-un magazin special amenajat). [Pr.: a-u-] – Din autoservire (derivat regresiv).
autoservire, AUTOSERVÍRE s.f. Mod de desfacere a marfurilor în magazine speciale sau a mâncarii în restaurante, în care clientul se serveste singur. [Pr.: a-u-] – Auto1- + servire (dupa rus. samoobstujivanie).
modul, MODÚL s. n. 1. (mat.) valoare absoluta a unei marimi reale. ♢ numar pozitiv egal cu radacina patrata a sumei patratelor componentelor unui numar real. ♢ (stat.) varianta a caracteristicii (4), înregistrata la cele mai multe unitati ale unei colectivitati statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecventa. 2. coeficient care caracterizeaza o proprietate mecanica oarecare. ♢ raportul dintre diametrul primitiv al unei roti dintate si numarul dintilor acesteia. o ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal si lungimea specifica corespunzatoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apa. 4. parte componenta a unui ansamblu cu functionalitate proprie. ♢ fiecare din partile detasabile ale unei nave spatiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplineste functia de etaj sau de celula într-un aparat, ori într-o instalatie electronica. 6. (arhit.) unitate de masura pentru determinarea proportiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)
modist, MODÍST, -Ă I. s. m. f. creator care da linia în moda. II. s. f. femeie care confectioneaza sau vinde palarii de dama. (< fr. modiste)
modilion, MODILIÓN s. n. ornament arhitectural în forma de consola, situat sub o cornisa, care sustine un vas, un bust. (< fr. modillon)
autovehicul, AUTOVEHÍCUL, autovehicule, s.n. Vehicul autopropulsat suspendat pe roti, senile sau talpi de alunecare, care serveste la transportul oamenilor sau al bunurilor. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovéhicule.
autumnal, AUTUMNÁL, -Ă, autumnali, -e, adj. (Livr.) De toamna, tomnatic. [Pr.: a-u-] – Din lat. autumnalis, fr. automnal.
auzi, AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ♢ Expr. Sa te-auda Dumnezeu! = sa se împlineasca cele pe care (mi) le doresti! N-aude, n-a vede (n-a greul pamâtului) = se face ca nu stie nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu ma asculta nimeni. (Refl. pas.) Sa se auda musca (zburând)! = se fie tacere deplina! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ti spun! 3. Intranz. si tranz. (Interogativ) A întelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca raspuns la o chemare) Poftim ? ce doresti?; b) Poti tagadui? ma mai poti contrazice? 4. Tranz. si intranz. A afla (o veste, o stire etc.) ♢ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la altii, din zvon public. ♢ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaste pe cineva (sau ceva) din reputatie, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai sti, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi sa auda de cineva = a rupe orice relatii cu cineva. Sa auzim de bine! formula de urare la despartire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr: a-u-. – Prez. ind. si (pop) aúz] – Lat. audire.
avangardism, AVANGARDÍSM s.n. 1. Atitudine fals revolutionara prin care se recurge la masuri premature, care nu tin seama de etapa de dezvoltare respectiva. 2. Curent literar-artistic care lupta împotriva formelor si traditiilor consacrate, recurgând adesea la formule îndraznete sau excentrice (care ar reprezenta arta viitorului). – Avangarda +suf. -ism.
avanport, AVANPÓRT, avanporturi, s.n. Zona amenajata la intrarea într-un port, pentru o scurta stationare a navelor. – Din fr. avant-port.
avanscenă, AVANSCÉNĂ, avanscene, s.f. 1. Partea de dinainte a scenei, cuprinsa între cortina si rampa. 2. Fiecare dintre cele doua loji asezate lânga scena. – Din fr. avant-scène.
avantajos, AVANTAJÓS, -OÁSĂ, avantajosi, -oase, adj. Care ofera un avantaj; convenabil. ♦ Care scoate în relief trasaturile fizice ale cuiva. Îmbracaminte avantajoasa. – Din fr. avantageux.
avantbec, AVANTBÉC, avantbecuri, s.n. Parte a unui picior de pod situata catre punctul de unde curge apa, amenajata special pentru a-l proteja împotriva presiunii apei si a corpurilor transportate de ea. [Var.: avanbéc s.n.] – Din fr. avant-bec.
modernstylestail, MODÉRN-STYLE STAIL/ s. n. denumire data în jurul anilor 1900 unui stil în artele decorative, caracterizat prin preferinta pentru liniile curbe, formele alungite si arabescurile unduioase, frecvent în mobilier, orfevrarie, ceramica, imprimeuri etc. (< engl. modern style)
avea, AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stapâni, a poseda, a detine. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut si ce-am pierdut = n-am ce pierde; putin îmi pasa. ♢ Fig. (Complementul indica abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemanare = a se asemana. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorinta = a dori. A avea nadejde = a nadajdui. 2. A primi, a capata, a obtine, a câstiga. Ai un leu de la mine daca îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de ragaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujba etc.) = a detine un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaste (si a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcatuit din...; a fi înzestrat sau prevazut cu... Blocul are doua etaje. ♦ A contine, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A tine, a purta. În mâna avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relatii de dragoste cu cineva. A se avea rau cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dusmani. ♦ A fi îmbracat cu... Avea un pantalon de blana. 6. A fi de o anumita dimensiune, greutate, vârsta etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice masura. 7. A fi cuprins de o senzatie sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ti s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rau; b) nu are nici o importanta. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boala}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui sa... Are de facut cumparaturi; b) (În forma negativa) A fi destul sa... N-are decât sa spuna si se va face; c) (În forma negativa) A nu putea sa... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fa cum vrei (sau faca cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A sti cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a gasi. Are ce sa faca. ♦ Unipers. A fi, a se gasi cineva (sa faca ceva). N-are cine sa-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Serveste la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Serveste la formarea modului optativ-conditional) Ar veni. 3. (Serveste urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au sa vina. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveti, au, (III 1) am, ai, a, am, ati, am, (III 2) as, ai, ar, am, ati, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai si (reg.) aibi, pers. 3 aiba] – Lat. habere.
aventură, AVENTÚRĂ, aventuri, s.f. 1. Actiune îndrazneata si riscanta; întreprindere dubioasa, necinstita. 2. Legatura amoroasa întâmplatoare (si trecatoare). – Din fr. aventure.
aventuros, AVENTURÓS, -OÁSĂ, aventurosi, -oase, adj. Plin de aventuri; care constituie o aventura; (despre oameni) caruia îi plac actiunile îndraznete si riscante. – Din fr. aventureux.
avertisment, AVERTISMÉNT, avertismente, s.n. 1. Înstiintare prealabila, prevenire, semnal (asupra unui risc sau a unei primejdii). 2. Sanctiune administrativa aplicata unui angajat pentru o abatere disciplinara si prin care se atrage atentia acestuia ca va fi sanctionat mai aspru la o noua abatere. ♢ Expr. A da cuiva un avertisment = a atrage atentia cuiva sa nu repete o greseala. ♦ Sanctiune aplicata de arbitru unui sportiv pentru joc neregulamentar si care, la repetarea abaterii, poate fi urmata de eliminarea din joc a sportivului. – Din fr. avertissement.
aviaţie, AVIÁŢIE, aviatii, s.f. 1. Zbor cu ajutorul avioanelor sau al altor aeronave mai grele decât aerul; tehnica acestui zbor. ♦ Ramura a aeronauticii care se ocupa cu constructia si functionarea acestor aeronave. 2. Totalitatea avioanelor de care dispune o tara, o societate de transport etc. ♢ Aviatie sanitara = formatie sanitara dotata cu avioane în vederea acordarii asistentei medicale de urgenta; aviasan. ♦ Spec. Forta militara aeriana; diviziune a armatei care cuprinde aceasta forta. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviation.
modern, MODÉRN, -Ă adj. 1. nou, relativ recent, din timpurile prezente; care corespunde stadiului actual al progresului. o limba ~a = limba vie, care se vorbeste în prezent. ♢ (despre învatamânt, clase, licee) care pune accentul pe studiul limbii si al disciplinelor umanistice. 2. în concordanta cu moda, la moda. (< fr. moderne, it. moderne, lat. modernus)
avitaminoză, AVITAMINÓZĂ, avitaminoze, s.f. Boala de nutritie provocata de lipsa îndelungata a vitaminelor din organism. – Din fr. avitaminose.
aviz, AVÍZ, avize, s.n. 1. Înstiintare scrisa cu caracter oficial. ♢ Expr. (Glumet) Aviz amatorilor, se spune pentru a atrage atentia aceluia care pare sa aiba un interes în problema în discutie. 2. Parere, apreciere competenta emisa de cineva (din afara) asupra unei probleme aflate în dezbatere; rezolutie a unei autoritati competente. – Din fr. avis.
avizat, AVIZÁT, -Ă, avizati, -te, adj. (Despre oameni) Care dovedeste informare, pregatire, competenta (într-un anumit domeniu). – Din fr. avisé.
avram, AVRÁM, avrami, s.m. (Reg.) Varietate de prun. – Din avrama (derivat regresiv).
avramă, AVRÁMĂ, avrame, s.f. (Reg.) Varietate de prune. – Din ngr. avrámilo.
avrămeasă, AVRĂMEÁSĂ s.f. (Bot.) Veninarita. [Var.: avrameásca s.f.] – Cf. bg., rus. a v r a n.
avrămească, AVRĂMEÁSCĂ s.f. v. avrameasa.
axă, ÁXĂ1, axe, s.f. Dreapta care se considera orientata într-un anumit sens. ♦ Dreapta (sau obiect în forma de dreapta) care ocupa o anumita pozitie într-un sistem tehnic. ♦ Dreapta închipuita în jurul careia se face miscarea de rotatie a unui corp în jurul lui însusi. ♦ Axa lumii = prelungire a dreptei care uneste polii pamântului pâna la intersectia cu sfera cereasca. – Din fr. axe.
axilă, AXÍLĂ, axile, s.f. 1. (Anat.) Subsuoara. 2. Loc unde se împreuna ramura cu trunchiul unei plante sau frunzele cu ramura. – Din fr. axile.
axiomă, AXIÓMĂ, axiome, s.f. 1. Adevar fundamental admis fara demonstratie, fiind evident prin el însusi. 2. Enunt prim, nedemonstrat, din care se deduc, pe baza unor reguli, alte enunturi. [Pr.: -xi-o-] – Din fr. axiome.
axolot, AXOLÓT, axoloti, s.m. Larva a unei specii de amblistoma, care se înmulteste în stadiul larvar. – Din fr. axolotl.
azalee, AZALÉE, azalee, s.f. Nume dat mai multor arbusti ornamentali exotici cu flori rosii, roz sau albe (Azalea). – Din fr. azalée.
azbest, AZBÉST s.n. Minereu fibros si matasos de culoare alba, din care se fac diferite piese si tesaturi neinflamabile si izolatoare. [Acc. si: ázbest – Var.: asbést s.n.] – Din fr. asbeste.
azbociment, AZBOCIMÉNT s.n. Material de constructie obtinut dintr-un amestec de ciment cu fibre de azbest. [Acc. si: azbocíment] – Azb[est] + ciment.
moderant, MODERÁNT, -Ă adj. (despre oameni) care modereaza. (< engl. moderant)
azeotropism, AZEOTROPÍSM s.n. Proprietate a unui amestec lichid de a fi format din componenti care fierb toti la aceeasi temperatura, dând vapori cu aceeasi compozitie ca a amestecului lichid din care provin; azeotropie. [Pr.: -ze-o-] – Din fr. azéotropisme.
azi, AZI adv. 1. În ziua de fata, în ziua care e în curs; astazi. ♢ Azi noapte = în noaptea care tocmai a trecut. ♦ (Substantivat, m. invar.) Ziua care e în curs. ♦ (În corelatie cu "mâine") a) Zi cu zi, zi dupa zi. b) Când..., când. ♢ Expr. De ieri pâna azi = într-un timp neasteptat de scurt. Ba azi, ba mâine, exprima ideea de amânare continua. Azi-mâine = în curând, zilele acestea; astazi-mâine. A trai de azi pe mâine = a trai necajit, strâmtorat, în saracie. (Rar) Cu azi cu mâine = încet-încet. 2. În epoca prezenta, în timpul sau în vremea de acum. – Lat. hac die.
azotură, AZOTÚRĂ, azoturi, s.f. Combinatie chimica rezultata din amoniac; nitrura. – Din fr. azoture.
aztec, AZTÉC, -Ă, azteci, -ce, s.m. si f. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte dintr-o uniune de triburi amerindiene care au trait în Mexic. 2. Adj. Care apartine aztecilor (1), privitor la azteci. – Din fr. Aztèque.
azurit, AZURÍT, azuriti, s.m. Carbonat natural de cupru, cristalizat, de culoare albastra, întrebuintat ca piatra de ornament, ca materie coloranta si ca minereu de cupru. – Din fr. azurite.
azvârli, AZVÂRLÍ, azvấrl, vb. IV. 1. Tranz. A arunca ceva (departe) printr-o miscare rapida si violenta. ♦ A da la o parte, a lepada (un lucru nefolositor sau vatamator). 2. Intranz. A arunca cu ceva asupra cuiva. ♦ (Despre animale de ham) A izbi cu picioarele, a fi naravas. 3. Refl. A se repezi, a se napusti, a se avânta, a se arunca. – Contaminare între a[runca] si zvârli.
azvârlitor, AZVÂRLITÓR, -OÁRE, azvârlitori, -oare, adj. Care azvârle. ♦ (Substantivat, f.) Partea în contrapanta a unor jilipuri, pe care lemnele purtate de apa sar în gramada. – Azvârli + suf. -tor.
ăl, ĂL, A, ai, ale, adj. dem. (Pop. si fam.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.-dat. sg.: alui, alei; gen.-dat. pl.: alor] – Lat. illum, illa.
ăla, ẮLA, ÁIA, aia, alea, pron. dem., adj. dem. (Pop. si fam.) Acela, aceea. A venit ala. Lucrul ala. ♢ Expr. Alta aia = ciudatenie, monstru. Toate alea = tot ce trebuie. [Gen.-dat. sg.: aluia, aleia; gen.-dat. pl.: alora] – Lat. illum, illa.
ălălalt, ẮLĂLALT, ÁIALALTĂ, aialalti, alelalte, pron.dem., adj.dem. (Pop. si fam.) Celalalt. A vorbit alalalt. Partea aialalta. [Gen.-dat.sg.: aluilalt, aleilalte; gen.-dat.pl.: alorlalti, alorlalte. – Var.: alalalt, allalt, áilalta pron.dem., adj.dem.] – Ăl(a) + alalt (=alalalt).
ăst, ĂST, ÁSTĂ, asti, aste, adj.dem. (antepus) (Pop. si fam.) Acest, aceasta. ♢ Loc. adv. (De) asta data = acum. Asta-noapte (sau iarna, primavara etc.) = în noaptea (sau iarna, primavara etc.) imediat precedenta. [Gen.-dat. sg.: astui, astei si astei; gen.-dat. pl.: astor]. – Lat. istum, ista.
ăsta, ẮSTA, ÁSTA, astia, astea, pron. dem., adj.dem. (postpus) (Pop. si fam.) Acesta, aceasta. ♢ Loc. adv. Pentru asta = de aceea. ♢ Loc. adv. Cu toate astea = totusi. [Gen.-dat. sg.: astuia, asteia si asteia; gen.-dat. pl.: astora]. – Lat. istum, ista.
ăstălalt, ẮSTĂLALT, ÁSTĂLALTĂ, astialalti, astelalte, pron.dem., adj.dem. (Pop. si fam.) Acesta (din doi) care este în apropierea noastra, cel mai aproape de noi. A venit astalalt. Partea astalalta. [Gen.-dat. sg.: astuilalt, asteilalte si asteilalte; gen.-dat. pl.: astorlalti, astorlalte]. – Ăst + alalt (= alalalt).
babacă, BABÁCĂ, babaci, s.m. (Reg.) Tata. ♢ Expr. Trai, neneaco, cu banii babachii, se spune despre cineva care duce o viata fara griji cu banii tatalui sau sau, p. ext., cu banii altuia. ♢ (Fam.; la pl.) Parinti. [Var.: babáca, babác s.m.] – Din ngr. babákas.
babalâc, BABALẤC, babalâci, s.m. 1. (Fam. si depr.) Om batrân si neputincios; om îmbatrânit înainte de vreme. 2. Stâlp gros de lemn care strabate ca o axa verticala centrul morii de vânt pentru ca moara sa poata fi învârtita în bataia vântului. – Din tc. babalic.
baban, BABÁN, -Ă, babani, -e, adj. (Arg. si fam.) Mare, de dimensiuni apreciabile, dolofan. A prins o stiuca babana – Et. nec.
babă, BÁBĂ, babe, s.f. I. Femeie în vârsta înaintata; femeie trecuta de tinerete; babatie, babeta1. ♦ Spec. Femeie batrâna care vindeca bolile prin mijloace empirice, prin vraji, prin descântece etc. ♢ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele noua sau douasprezece zile ale lunii martie, în care vremea este adesea foarte schimbatoare. ♢ (Fam. si glumet) Sotie ♢ (În sintagmele) (De-a) baba-oarba = joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, încearca sa-i prinda pe ceilalti. De-a baba-gaia = joc de copii în care unul dintre ei, care face pe closca, îsi apara "puii" însirati, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe "gaia"; de-a puia-gaia. II. 1. Bârna de sprijinire a unui acoperis sau a unui planseu de lemn. 2. Parte a unei copci în forma de toarta (numita si femeiusca) în care se prinde cealalta parte a copcii, în forma de cârlig (numita si mos). 3. (Iht.) Zglavoaca. 4. (Reg.) Ciuperca rosie, comestibila, care creste pe craci uscate si putrede. – Din bg., scr., ucr. baba.
babetă, BABÉTĂ1, babete, s.f. (Fam.) Femeie batrâna, baba (I). – Baba + suf. -eta.
baborniţă, BABÓRNIŢĂ, babornite, s.f. Baba urâta si rea; cotoroanta. ♢ Vrajitoare. [Var.: babórnita s.f.] – contaminare între baba si bahornita.
bac, BAC1, bacuri, s.n. 1. Ambarcatie cu fundul si capetele plate, cu care se fac scurte traversari de râuri sau de lacuri sau care este folosita pentru serviciile auxiliare ale unei nave; brod, brudina, pod umblator. 2. (Sport) Platforma sau ambarcatie cu vâsle, fixata pe apa pentru antrenamentul canotorilor, caiacistilor si canoistilor. 3. (Tehn.) Recipient, vas cu diverse utilizari industriale. – Din fr. bac.
bacalaureat, BACALAUREÁT, -Ă, bacalaureati, -te, subst. 1. S.n. Examen general pentru absolventii liceului, a carui promovare da dreptul la înscrierea într-o institutie de învatamânt superior. ♢ Titlu obtinut în urma acestui examen. 2. S.m. si f. Persoana care a promovat examenul de bacalaureat (1). [Pr.: -la-u-re-at] – Din fr. baccalauréat.
baccea, BACCEÁ, baccele, s.f. (Depr.) Batrân ramolit, cu idei învechite. – Et. nec.
bacceli, BACCELÍ, baccelesc, vb. IV. Refl. 1. A îmbatrâni, a se ramoli, a deveni baccea. 2. (Fam.) A se îngrasa, a se labarta. – Din baccea.
baccelit, BACCELÍT, -Ă, bacceliti, -te, adj. (Fam.: despre oameni si despre obrazul lor) Îmbatrânit. ♢ Gras, labartat – V. bacceli.
model, MODÉL s. n. 1. sistem ideal sau material cu ajutorul caruia pot fi studiate, prin analogie, proprietatile si transformarile unui alt sistem mai complex. ♢ sistem de relatii matematice care leaga între ele marimile de stare ale sistemului modelat. 2. obiect destinat sa fie reprodus prin imitatie; tipar. ♢ reprezentare în mic a unui obiect care urmeaza a fi executat la dimensiuni normale. ♢ tipul unui obiect confectionat. 3. schema teoretica elaborata în diferite stiinte pentru a reprezenta elementele fundamentale ale unor fenomene sau lucruri. 4. persoana, lucrare, opera etc. vrednica de imitat. 5. persoana care pozeaza pictorilor, sculptorilor. (< fr. modèle, it. modello)
modă, MÓDĂ s. f. 1. fel de a se îmbraca, de a se purta etc., particular unei anumite epoci; gust, preferinta la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbraca. 2. magazin de ĕ = magazin de palarii de dama sau de accesorii pentru îmbracamintea femeiasca; jurnal (sau revista) de ~ = publicatie care cuprinde modele de haine. (< it. moda, germ. Moda, fr. mode)
bacteriologie, BACTERIOLOGÍE s.f. Ramura a biologiei care studiaza bacteriile. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériologie.
badijona, BADIJONÁ, badijonez, vb. I. Tranz. si refl. 1. A unge o parte bolnava a corpului cu o pensula sau cu un pamatuf de vata înmuiate într-un medicament. ♢ Tranz. A unge trunchiul unui pom cu o solutie speciala pentru a distruge insectele si ouale lor. 2. Tranz. A unge suprafata unei sosele asfaltate cu o solutie impermeabila. – Din fr. badigeonner.
baftă, BÁFTĂ, bafte, s.f. (Arg. si fam.) Noroc, sansa. – Din tig. baht. Cf. tc. b a h t.
bageacă, BAGEÁCĂ, bageci, s.f. (Reg.) Deschizatura în forma de ferestruica în acoperisul caselor taranesti, al unei suri etc. prin care patrunde lumina si care serveste uneori drept horn; lucarna, bagea. [Var.: bageác s.n.] – Contaminare între bagea si ogeac.
baghetă, BAGHÉTĂ, baghete, s.f. 1. Varguta de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul; fig. maiestria dirijorului. ♢ Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorala. ♢ Betisor de lovit instrumentele muzicale de percutie. ♢ Vergeaua de lemn a arcusului. 2. (Si în sintagma bagheta magica) Nuielusa vrajita cu care se fac minuni în povesti; betisorul scamatorilor. 3. Piesa tehnica în forma de cilindru subtire din diverse mecanisme sau aparate. 4. Ajur sau dunga ornamentala la ciorapi. – Din fr. baguette.
baie, BÁIE1, bai, s.f. I. 1. Scaldat, scalda, îmbaiere. 2. Cada, vas special de îmbaiat; feredeu. ♦ Apa de îmbaiat. ♢ Expr. Baie de sânge = cantitate mare de sânge pierduta de cineva; p.ext. macel. ♦ Cladire cu instalatii speciale de îmbaiere; p.restr. încapere special amenajata pentru îmbaiere. 3. (Urmat de determinari) Expunere a corpului (gol), în scop igienic sau curativ, la actiunea vaporilor de apa, a soarelui, a aerului etc. 4. Recipient în care se pune un lichid, o solutie chimica etc. în vederea unor operatii tehnice; p.ext. lichidul, solutia chimica etc. în care se fac asemenea operatii. II. (La pl.) Statiune balneara. [Pr.: ba-ie] – Lat. bannea (= balnea). Cf. sl. banja.
bairam, BAIRÁM, bairamuri, s.n. 1. Numele a doua mari sarbatori religioase musulmane. 2. (Fam.) Petrecere, chef mare. – Din tc. bayram.
bait, BAIT, baiti, s.m. (Inform.) Ansamblu de biti (de obicei 8) folosit pentru examinarea capacitatii de memorie (3). – Din engl. byte.
balabustă, BALABÚSTĂ, balabuste, s.f. Nevasta de evreu. ♦ (Glumet) Nevasta, sotie. ♦ (Fam., depr.) Femeie grasa si diforma. – Din idisul balabuste.
balader, BALADÉR, baladere, s.n. Bucata de piele care umple golul de sub calcâi, la încaltaminte. – Din germ. Bandleder.
balafon, BALAFÓN, balafoane, s.n. Instrument muzical african de percutie, format din lame de lemn acordate diatonic. – Din fr. balafon.
balama, BALAMÁ, balamale, s.f. Mic dispozitiv metalic format din doua piese articulate pe un ax, dintre care cel putin una se învârteste dupa montare în jurul axului, spre a permite unei usi, unei ferestre, unui capac de lada etc. sa se închida si sa se deschida prin rotire partiala; sarniera, tâtâna. ♦ Fig. (Fam.; la pl.) Încheieturi, articulatii ale corpului. ♢ Expr. A-i (sau a i se) slabi sau a i se muia (cuiva) sau a nu-l (mai) ajuta (sau tine) pe cineva balamalele = a pierde vigoarea (din cauza batrânetii, a oboselii, a fricii). A-i tremura (cuiva) balamalele = a se teme. – Din tc. bağlama.
balamiş, BALAMÍS s.n. (Reg., în expr.) Balamis-balmus = balmos.
balamuc, BALAMÚC, balamucuri, s.n. Clinica pentru alienati mintali; casa de nebuni. ♦ Fig. Galagie, dezordine mare. – Din n. pr. Malamuc.
balamut, BALAMÚT, -Ă, balamuti, -te, adj., s.m. si f. (Reg.) 1. Adj. (La jocul de carti) Masluit. 2. S.m. si f. Flecar. ♦ Natâng, prost. – Din rus balamut.
balamuţie, BALAMUŢÍE s.f., art. balamutia, g.-d. art. balamutiei; pl. balamutii, art. balamutiile .
balast, BALÁST, balasturi, s.n. 1. Încarcaturi de saci de nisip, pietris etc. care reechilibreaza o ambarcatie sau regleaza ridicarea în aer a unui aerostat; lest, savura. ♦ Camera care se umple cu apa sau cu aer pentru a modifica greutatea unui submarin în vederea manevrei de scufundare a lui la suprafata. ♦ Fig. Ceea ce este împovarator, nefolositor. 2. Pietris, zgura etc., folosite ca asternut pe care se monteaza traversele sinelor de tren; amestec de pietris si de nisip întrebuintat la prepararea betonului, la pietruirea soselelor etc. – Din fr. ballast.
mod, MOD s. n. 1. fel, chip, maniera; procedeu, metoda. o (ec.) ~ de productie = modul istoriceste determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existentei si dezvoltarii societatii; ~ de viata = continutul si formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale si spirituale ale unei societati. 2. categorie gramaticala specifica verbului, care exprima aprecierea vorbitorului fata de actiune. ♢ (despre parti de vorbire, propozitii sau parti de propozitii) de ~ = care are sensul, functia de a arata modul. 3. (muz.) structura unei game determinata de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concreta pe care o iau figurile silogismului în functie de calitatea si cantitatea judecatilor componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)
balcanistică, BALCANÍSTICĂ s.f. Ansamblu de studii si cercetari referitoare la limbile, folclorul, etnografia si istoria popoarelor balcanice. – Balcani (n.pr.) + suf. -istica (dupa lingvistica, folcloristica etc.).
baldachin, BALDACHÍN, baldachine, s.n. 1. Acoperamânt decorativ, împodobit cu perdele, asezat deasupra unui tron, a unui pat, a unui amvon, a unui catafalc etc.; p.ext. lucrare de arhitectura care imita acest acoperamânt decorativ. 2. Acoperamânt de pânza care se purta deasupra unui demnitar laic sau al bisericii la anumite procesiuni. [Pl. si baldachinuri. – Var.: (înv.) baldahin s.n.] – Din fr. baldaquin.
bale, BÁLE s.f. pl. Saliva (groasa, spumoasa) care se prelinge din gura. ♢ Expr. (Fam.) A-i curge (cuiva) balele dupa ceva = a dori mult ceva. ♦ Materie mucilaginoasa care acopera corpul pestilor. ♦ Urma mucoasa lasata de melc în mers. – Cf. lat. •baba.
balenă, BALÉNĂ, balene, s.f. 1. Gen de mamifere acvatice lungi de 10-20 m, cu lame cornoase lungi în loc de dinti (Balaena); (înv.) chit3. ♦ (Fam.) Epitet pentru o persoana foarte grasa. 2. Lamela flexibila fabricata din lamele cornoase de balena (1) (sau din materiale plastice), care se întrebuinteaza pentru a tine întinsa pânza corsetelor, gulerelor, umbrelelor etc. – Din fr. baleine, lat. balaena.
balenieră, BALENIÉRĂ, baleniere, s.f. Ambarcatie echipata pentru vânatoarea de balene. ♦ Ambarcatie usoara si rapida (cu motor), care serveste pentru transportul persoanelor de pe navele mari la tarm. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. baleinière.
balet, BALÉT, balete, s.n. 1. Dans artistic figurativ executat dupa o compozitie muzicala. ♢ Corp de balet v. corp. •• Spectacol format din asemenea dansuri. 2. Ansamblu de balerini si balerine. – Din fr. ballet, it. balletto.
balistic, BALÍSTIC, -Ă, balistici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Privitor la miscarea proiectilelor în spatiu. ♢ Curba balistica = traiectorie de proiectil. Pendul balistic = pendul de masurare a vitezei proiectilelor. 2. S. f. Ramura a mecanicii teoretice care studiaza legile miscarii unui corp greu sau ale unui proiectil aruncat sub un anumit unghi fata de orizont. – Din fr. balistique, it. balistica.
mocheta, MOCHETÁ vb. tr. a acoperi podeaua unei camere cu mocheta. (< mocheta)
balneologie, BALNEOLOGÍE s.f. Ramura a medicinei care studiaza actiunea profilactica si curativa a apelor termale sau minerale si a namolurilor. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balnéologie.
balneoterapie, BALNEOTERAPÍE s.f. Tratarea bolilor prin întrebuintarea metodica a apelor termale sau minerale si a namolurilor. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balnéothérapie.
balon, BALÓN, baloane, s.n. 1. Aerostat alcatuit dintr-o învelitoare impermeabila umpluta cu un gaz mai usor decât aerul, caruia i se poate atasa o nacela. ♢ Expr. (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a-si bate joc, a ironiza (pe cineva). ♦ Jucarie de cauciuc foarte subtire, mai ales în forma de sfera, umpluta cu aer sau cu un gaz usor. ♦ (Sport) Minge. 2. (În sintagma) Balon de sapun = basica suflata din clabuci de sapun; fig. vorba goala, amagitoare. 3. Vas sferic de sticla, întrebuintat în laborator în anumite operatii chimice. ♦ (În sintagma) Balon de oxigen = rezervor de oxigen prevazut cu un tub de aspiratie si întrebuintat la reanimarea unui bolnav. 4. Balonzaid (2). – Din fr. ballon.
balonat, BALONÁT, -Ă, balonati, -te, adj. Umflat (ca un balon). ♦ (Despre abdomen) Umflat de gazele acumulate în intestine; (despre oameni) cu abdomenul umflat. – V. balona. Cf. fr. b a l l o n n é.
mocasin, MOCASÍN s. m. (pl.) încaltaminte de piele neargasita, purtata de indienii din America de Nord. ♢ încaltaminte usoara, fara sireturi, cu talpa plata. (< fr. mocassin)
balsa, BÁLSA subst. invar. Lemn foarte usor provenit dintr-un arbore tropical si utilizat la confectionarea de machete de avion sau de ambarcatii. – Din fr. balsa. Cf. sp. b a l s a.
balsam, BALSÁM, balsamuri, s.n. 1. Suc gros si parfumat extras din rasini sau din alte substante vegetale, folosit ca preparat aromat si curativ. ♦ Fig. Miros foarte placut. ♦ Substanta aromata folosita la îmbalsamarea cadavrelor. 2. Fig. Alinare, mângâiere, consolare. – Din it. balsamo, lat. balsamum.
balsama, BALSAMÁ vb. I. v. îmbalsama.
balsamic, BALSÁMIC, -Ă, balsamici, -ce, adj. De balsam (1), ca de balsam. ♦ Care are însusirile balsamului (1), care contine un balsam. – Din fr. balsamique.
balsamină, BALSAMÍNĂ, balsamine, s.f. Planta ornamentala originara din India, cu flori albe-rosietice, asezate la subsuoara frunzelor, si cu fructe în forma de capsula, care se deschid brusc când sunt atinse; canale (Impatiens balsamina). – Din fr. balsamine.
baltă, BÁLTĂ, balti, s.f. 1. Întindere de apa statatoare, de obicei nu prea adânca, având o vegetatie si o fauna acvatica specifica; zona de lunca inundabila, cu locuri în care stagneaza apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A ramâne (sau a sta, a zacea) balta = a fi lasat în parasire; a sta pe loc, a stagna. A lasa balta (ceva) = a lasa (ceva) în parasire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în balta = a face un gest, a spune o vorba care stânjeneste prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apa de ploaie adunata într-o adâncitura; groapa cu apa sau mocirla; (prin exagerare) cantitate mare de lichid varsat pe jos; baltoaca. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.
bamă, BÁMĂ, bame, s.f. Planta leguminoasa cu fructe paroase de culoare verde, comestibile (Hibiscus esculentus); p. restr. fructul acestei plante. – Din tc. bamya, bamye. Cf. bg. b a m i a.
bambus, BÁMBUS, bambusi, s.m. Nume generic pentru plantele exotice arborescente cu tulpina lemnoasa, prevazuta cu noduri si goala pe dinauntru (Bambusa). •• P. restr. Tulpina acestor plante utilizata ca lemn de constructie, varga de pescuit etc. – Din germ. Bambus, fr. bambou.
ban, BAN1, bani, s.m. 1. Unitate monetara si moneda egala cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. moneda marunta, divizionara a leului. ♢ Expr. A nu face (sau a nu plati) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii marfurilor (fiind el însusi o marfa); moneda de metal sau hârtie recunoscuta ca mijloc de schimb si de plata; argint (2). ♢ Expr. A trai (pe lânga cineva) ca banul cel bun = a fi foarte pretuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede ca un lucru este adevarat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ♢ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânsi) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o suma de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau baiat) de bani gata = fiu de oameni avuti care face extravagante cu banii primiti sau mosteniti de la parinti. – Et. nec.
banc, BANC1, bancuri, s.n. I. 1. Îngramadire de nisip, de pietris sau de namol formata pe fundul marilor sau al fluviilor, care ajunge uneori pâna la suprafata apei. 2. Grup mare de scoici sau de pesti. II. 1. Masa sau platforma special amenajata pentru efectuarea de lucrari caracteristice unei profesiuni manuale. Banc de tâmplarie. Banc de ceasornicar. •• Banc de proba = instalatie pentru controlul calitatilor tehnice ale unor motoare. 2. Bancheta la ambarcatii mici. – Din fr. banc.
banc, BANC2, bancuri, s.n. 1. Numele unui joc de carti. 2. (Fam.) Scurta anecdota glumeata; p. ext. minciuna. – Din germ. Bank.
bancă, BÁNCĂ1, banci, s.f. Scaun lung pentru doua sau mai multe persoane. ♢ Expr. Banca ministeriala = locurile din parlament rezervate membrilor guvernului. Banca acuzatilor = locurile dintr-o sala de tribunal ocupate de acuzati. Banca apararii = locurile dintr-o sala de tribunal destinate avocatilor care apara pe acuzati. ♦ Scaun, de obicei cu pupitru în fata, pentru scolari. ♢ Loc. adv. (De) pe bancile scolii = (de) la scoala, din (sau în) timpul petrecut în scoala. ♢ Expr. A sta (sau a ramâne) în banca sa = a ramâne la locul sau, a sta pasiv fata de orice initiativa, a fi docil. – Din fr. banc.
banchetă, BANCHÉTĂ, banchete, s.f. 1. Banca1 mica (capitonata) fara speteaza; banca1 sau canapea montata în vehicule. 2. Portiune orizontala, în forma de treapta, într-o lucrare de terasament. 3. (În echitatie) Obstacol natural format dintr-o movilita acoperita cu iarba – Din fr. banquette.
bandaj, BANDÁJ, bandaje, s.n. 1. Fâsie de pânza sau tifon utilizata la fixarea si protejarea unui pansament sau la imobilizarea unei parti bolnave a corpului. ♦ Cerc de otel elastic îmbracat în pânza si cu o pernita la capat, care apasa pe locul unei hernii inghinale. ♦ Fâsie de pânza cu care boxerii îsi înfasoara pumnii si peste care îsi pun manusile. 2. Îmbracaminte inelara de otel sau de cauciuc care se monteaza pe obada unei roti de vehicul pentru a o feri de degradare. ♦ Îmbracaminte în forma unei benzi înfasurate pe o teava, pe o varga de metal etc. – Din fr. bandage.
bandă, BÁNDĂ2, benzi, s.f. 1. Fâsie de stofa, hârtie, de piele etc. cu care se înfasoara, se leaga sau se întareste ceva; banta. ♦ Fâsie cu care se împodobeste, de obicei pe margini, un articol de îmbracaminte. 2. (în sintagmele) Banda de magnetofon= fâsie magnetizata pe care se imprima si de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Banda rulanta(sau de transport, continua)= fâsie lata de piele, de cauciuc, de placi metalice etc., pe care se transporta automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricatie; conveier. Lucru pe (sau la) banda (rulanta) = sistem de lucru constând din operatii executate succesiv de un sir de lucratori asupra unui obiect aflat pe o banda rulanta care trece prin fata fiecaruia dintre ei. Banda de imagini= pelicula cinematografica. Banda de circulatie= fâsie lunga delimitata din partea carosabila a unui drum, pe care pot circula în acelasi sens numai un sir de vehicule. Banda de rulment= partea de cauciuc din anvelopa unei roti de autovehicul care vine în contact cu pamântul. 3. Margine elastica a mesei de biliard.•• Margine a terenului de popice. 4. Sina care leaga cele doua tevi ale unei arme de vânatoare. 5. Grup de frecvente vecine sau apropiate ale unei radiatii electromagnetice sau sonore. 6. (în sintagmele) Banda etalon = banda magnetica cu înregistrari speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Banda de frecvente = a) interval de frecventa în care un aparat electronic îsi mentine caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvente radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicatii prin reglementari nationale si internationale. Banda X = banda de frecvente cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.
banderolă, BANDERÓLĂ, banderole, s.f. 1. Fâsie de hârtie lipita în jurul unui ambalaj sau pe locul lui de deschidere, ca mijloc de control al integritatii marfii ambalate. ♦ Banda de hartie care împiedica deschiderea unui volum recent aparut si pe care se imprima de obicei reclama editurii. 2. Brasarda. 3. Stegulet care serveste ca semn distinctiv (prins în vârful unei lanci, al unui catarg. etc). – Din fr. banderole.
bandotecă, BANDOTÉCĂ, bandoteci, s.f. Colectie de benzi de magnetofon. ♦ Dulap, camera în care se pastreaza aceasta colectie. – Din germ.Bandothek.
bantă, BÁNTĂ, benti, s.f. 1. Banda2 (1). ♦ Fâsie de pânza cusuta pe marginea gulerului si a mânecilor camasii. 2. (Înv.; la pl.) Catuse, obezi. [Pl. si: bente] – Din rus. bant(a).
baobab, BAOBÁB, baobabi, s.m. Arbore de dimensiuni uriase din Africa tropicala, cu tulpina ajungând pâna la un diametru de 20 m si cu fructe mari, lunguiete (Adansonia digitata). [Var.: boabáb s.m.] – Din fr. baobab.
bar, BAR3, baruri, s.n. 1. Local în care se vând bauturi alcoolice, cafea etc. si în care consumatorii stau de obicei în picioare sau pe scaune înalte în fata unei tejghele; p. restr. tejghea la care se servesc bauturi. ♦ Dulap sau compartiment într-un dulap, în care se tin sticlele cu bauturi alcoolice (fine). 2. Local de petrecere, cu bauturi, dans, program de varietati etc.; cabaret. – Din fr. bar.
baracament, BARACAMÉNT, baracamente, s.n. Ansamblu de baraci. – Din fr. baraquement, it. baraccamento.
baraj, BARÁJ, baraje, s.n. 1. Constructie care opreste cursul unui râu spre a ridica nivelul apei în amonte, a crea o rezerva de apa, o cadere de apa pentru hidrocentrale etc.; stavilar, zagaz. 2. (Mil.) Lucrare de fortificatie facuta spre a opri înaintarea inamicului. ♢ Baraj (de artilerie)= trageri de artilerie pentru oprirea înaintarii inamicului. Foc de baraj= tragere calculata spre a acoperi cu o ploaie de proiectile o suprafata de teren, care sa devina astfel inaccesibila inamicului. ♦ Ceea ce constituie o piedica (în drum). 3. Întrecere suplimentara între mai multi concurenti sau între mai multe echipe care au obtinut acelasi numar de puncte, pentru a se putea departaja într-un clasament oficial.4. [Psih.; în sintagma] Baraj psihic = simptom al schizofreniei care consta în oprirea brusca si nemotivata a unui act (4). – Din fr. barrage.
bară, BÁRĂ, bare, s.f. 1. Bucata lunga de lemn sau de metal careia i se dau diferite întrebuintari. 2. Stâlp de poarta la unele jocuri sportive. ♢ Bara (fixa) = aparat de gimnastica format dintr-o vergea groasa de metal montata între doi stâlpi. 3. Bariera care desparte pe judecatori de avocati si de împricinati; p. ext. locul din instanta unde pledeaza avocatii. 4. Linie verticala sau orizontala care separa parti dintr-un text. ♦ (Muz.) Linie verticala care separa masurile pe portativ. 5. Prag de nisip situat sub apa, de obicei în fata gurii de varsare a unui fluviu. 6. Val de mare care urca o data cu fluxul de la gura unui fluviu spre amonte. – Din fr. barre.
barbă, BÁRBĂ, barbi, s.f. 1. Par care creste la barbati pe barbie si pe obraji. ♢ Loc. adv. În barba = pe ascuns, numai pentru sine. ♢ Expr. (Fam.) A se trage de barba (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burta (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) barbi = a minti, a însira verzi si uscate. ♢ Compuse: barba-caprei = denumire data mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi si înguste si cu flori galbene (Tragopogon); barba-împaratului = planta erbacee cu flori de diferite culori, care se cultiva ca planta de ornament si a carei radacina are proprietati purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = planta erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Barbie. 3. Smoc de par pe care îl au unele animale sub bot. 4. Ţepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.
barbetă, BARBÉTĂ, barbete, s.f. 1. Smoc de barba (1) lasat sa creasca pe partile laterale ale fetei. 2. Parâma scurta care serveste la legarea unei ambarcatii de o nava sau de chei. – Din it. barbetta.
barbituric, BARBITÚRIC, -Ă, barbiturici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. (În sintagma) Acid barbituric = substanta sintetica rezultata prin condensarea ureei, care sta la baza multor medicamente sedative, hipnotice, anestezice etc. 2. Adj., s.n. (Substanta, medicament) care are o actiune calmanta, sedativa, anticonvulsiva, anestezica. – Din fr. barbiturique.
mobilizator, MOBILIZATÓR, -OÁRE adj. care mobilizeaza (2), antrenant; care îndeamna la lupta, la o activitate sociala. (< fr. mobilisateur)
barcaz, BARCÁZ, barcazuri, s.n. Ambarcatie pescareasca de lemn cu o capacitate de 10-100 de tone, care poate naviga cu pânze sau cu motor. – Din rus. barkas.
barcă, BÁRCĂ, barci, s.f. Ambarcatie de dimensiuni mici, cu vâsle, cu pânze sau cu motor. – Din it. barca.
barhet, BARHÉT s.n. Ţesatura de bumbac (cu desene), flanelata pe o fata sau pe ambele fete. [Acc. si: bárhet. – Var.: barchét s.n.] – Din germ. Barchent.
baricadă, BARICÁDĂ, baricade, s.f. Întaritura amenajata dintr-o aglomerare de materiale diferite (vehicule, arbori, saci cu nisip, bolovani etc.) pentru întreruperea circulatiei sau pentru aparare, de obicei în timpul luptelor de strada. ♢ Expr. A fi de cealalta parte a baricadei = a fi în tabara opusa. A muri pe baricade = a muri luptând pentru o idee. A fi pe baricada = a fi la datorie, a fi combativ. – Din fr. barricade.
barisferă, BARISFÉRĂ s.f. Partea centrala a globului pamântesc, cu raza de 3500 km si densitatea foarte mare, care se considera a fi alcatuita din nichel si fier; nife. centrosfera. – Din fr. barysphère.
mobiliza, MOBILIZÁ vb. I. tr. 1. a chema sub arme, a pune o armata pe picior de razboi. ♢ (fam.) a convoca. 2. a antrena si stimula o colectivitate în vederea unei actiuni de interes general. 3. (med.) a pune un bolnav sa umble, sa se miste. II. refl. a-si aduna fortele. (< fr. mobiliser)
bariton, BARITÓN, (1) s.n., (2) baritoni, s.m., (3) baritoane, s.n. 1. S.n. sg. Registru al vocii barbatesti, intermediar între tenor si bas. 2. S.m. Cântaret a carui voce se plaseaza în acest registru. 3. S.n. Instrument de alama care are, într-o orchestra, un rol analog cu acela al baritonului (2) într-un cor. [Acc. si: baríton] – Din it. baritono, fr. baryton.
bariu, BÁRIU s.n. Element chimic, metal moale, alcalino-pamântos, de culoare alba-argintie, ai carui compusi se întrebuinteaza la fabricarea vopselelor, a sticlei si în pirotehnie. – Din fr. baryum.
baroc, BARÓC, -Ă, baroci, -ce, adj., s.n. (Stil artistic) care este caracterizat prin cultivarea formelor grandioase, prin libertatea formelor si bogatia ornamentatiei arhitecturale.•• (Despre constructii, mobila, sculptura, pictura etc.) Care este realizat în acest stil.•• (Stil literar) caracterizat printr-o mare libertate si fantezie de exprimare. – Din fr. baroque.
barogramă, BAROGRÁMĂ, barograme, s.f. Curba înregistrata de barograf. – Din fr. barogramme.
barosan, BAROSÁN, -Ă, barosani, -e, adj. (Fam.) Mare (si greu). ♦ Fig. (Substantivat, arg.) Persoana influenta, bogata. – Baros + suf. -an.
bartiţă, BÁRTIŢĂ, bartite, s.f. (Reg.) Pojghita de mucegai care se formeaza pe bors sau pe zeama de varza acra. – Et. nec.
basamac, BASAMÁC, basamace, s.n. Rachiu (colorat) de calitate inferioara. – Cf. tc., scr. b a s a m a k "grad".
baschină, BASCHÍNĂ, baschine, s.f. (Reg.) Bluza de stamba ajustata pe talie, pe care o poarta femeile de la tara. – Din fr. basquine.
basculant, BASCULÁNT, -Ă, basculanti, -te, adj. Care basculeaza sau care poate bascula; care balanseaza. ♢ Autocamion (sau camion, vagon) basculant = autocamion (sau camion, vagon) a carui platforma se ridica pentru a descarca materialele transportate. – Din fr. basculant.
baseball, BASE-BALL s.n. Joc sportiv nord-american, practicat între doua echipe de câte noua jucatori cu o minge ca cea de oina, care se lanseaza cu un batator spre terenul echipei adverse, de unde poate fi trimisa înapoi tot prin lovire cu batatorul. [Pr.: béiz-bol] – Cuv. engl.
basicenglish, BASIC-ENGLISH s.m. Forma simplificata a limbii engleze, având la baza circa 850 de cuvinte si un minimum de reguli gramaticale, creata cu scopul de a servi ca limba internationala. [Pr.: béizic-ínglis] – Cuv. engl.
basm, BASM, basme, s.n. 1. Naratiune (populara) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizeaza fortele binelui si ale raului în lupta pentru si împotriva fericirii omului. ♢ Expr. (Fam.) A se face de basm= a se face de râs. 2. Nascocire, minciuna, scornitura. – Din sl. basnĩ.
basta, BÁSTA adv. (Fam.) Ajunge! destul! gata! (Si) cu asta, basta! - Din it. basta.
baston, BASTÓN, bastoane, s.n. Bucata de lemn lunga (cam de un metru) si subtire, de obicei curbata la un capat, care se poate tine în mâna si are diverse utilizari. ♢ Baston de maresal = un fel de baston scurt, purtat de un maresal. ♦ Lovitura data cu aceasta bucata de lemn. – Din it. bastone.
baş, BAS1- (Înv.) Element de compunere având sensul de "principal, cu gradul cel mai înalt", izolat din cuvinte turcesti care denumeau functii sau ranguri (bas-aga, bas-caimacam etc.) si folosit uneori la formarea de substantive. – Din tc. bas.
başaga, BAS-AGÁ, bas-agale, s.m. Comandant al unui detasament din armata otomana. – Din. tc. basağa.
başboier, BAS-BOIÉR, bas-boieri, s.m. (Înv.) Cel mai de seama boier al tarii; p.ext. boier mare. – Bas1+Boier.
başca, BÁSCA, adv., prep. (Pop. si fam.) 1. Despartit, deosebit, separat; în chip deosebit, în alt mod. 2. Prep. (În) afara de..., exceptând, nepunând la socoteala... – Din tc. baska.
başcaimacam, BAS-CAIMACÁM, bas-caimacami, s.m. Întâiul caimacam, seful caimacamilor. – Din tc. bas kaymakam.
başcă, BÁSCĂ, basti, s.f. 1. (Înv. si reg.) Beci. 2. (Înv.) Ridicatura de pamânt întarita care proteja o fortificatie în afara zidurilor ei; reduta. [Var.: básta s.f.] – Din pol. baszta.
baştă, BÁSTĂ, baste, s.f. (Înv. si reg.) Masiv de pamânt; transee, reduta. – Din pol. baszta.
baştie, BÁSTIE, bastii, s.f. (Înv.) Ridicatura de pamânt întarita care protejeaza o fortificatie. – Din magh. bastya.
baştină, BÁSTINĂ s.f. (În loc. adj. si adv.) De bastina = originar, autohton; din mosi-stramosi. – Din bg., scr. bastina.
batardou, BATARDÓU, batardouri, s.n. Dig, baraj (provizoriu) asezat în amonte de diverse lucrari de fundatii, reparatii etc. spre a seca terenul pe care se fac aceste lucrari; p. ext. spatiul astfel delimitat. – Din fr. batardeau.
batat, BATÁT, batati, s.m. Planta perena din tarile calde, cu tulpina lunga, târâtoare, cu frunze mari, cu flori albe sau roz, cultivata pentru tuberculele sale comestibile bogate în amidon, vitamine si zahar, cartof dulce (Ipomoea batatas); p. restr. tuberculul acestei plante. – Din. rus. batat. Cf. sp., port., it. b a t a t a.
bate, BÁTE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat si violent (cu palma, cu pumnul, cu batul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gura, peste picioare. A bate la palma, la talpi, la spate. A bate în cap. ♢ Expr. (Tranz.) A fi batut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Batut în cap = prost, nebun, ticnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi usor cu palma umarul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atentia, a-l reconforta sau a-i arata bunavointa; a lovi în acelasi fel o parte a corpului unui animal spre a-l linisti sau a-l mângâia. ♢ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicali, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burta cu cineva = a fi într-o intimitate familiara cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzactie, dând mâna cu el în semn de învoiala. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dusman în lupta, în razboi. ♢ Expr. A bate un record (sportiv) = a depasi un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se razboi. ♢ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ♢ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opozitie, în contradictie, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se lumineaza de ziua sau amurgeste. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul pâna-i cald. ♢ Loc. vb. (Fam.) A bate la masina = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ♢ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate moneda = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredintat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau masura) = a lovi (usor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucati muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multa cale) = a parcurge o distanta lunga. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o actiune, a nu înainta într-o problema. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discuta, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect tintuindu-l de ceva. A batut tablourile pe pereti. Batuse capacul lazii în cuie. ♦ A freca învârtind si lovind de peretii unui vas. Batem albusurile pâna se fac spuma. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apasa producând basici, rani sau bataturi. Ma bate un pantof. ♦ (La razboiul de tesut) A presa cu spata firele din bateala. II. Intranz. 1. A izbi în ceva facând zgomot; a ciocani (la poarta, la usa, la fereastra). Valurile bat de zidurile cetatii. Cine bate oare la fereastra mea? ♢ Expr. A bate la usa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropai. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gura degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trancani. 2. A face o miscare (relativ regulata). ♢ Expr. A bate din aripi = (despre pasari) a face miscarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate matanii = a îngenunchea si a atinge fruntea cu pamântul de mai multe ori la rând, în semn de pocainta sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului omenesc) A avea pulsatii ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frica. Îmi bat tâmplele. ♢ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A functiona dereglat, scotând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul pâna la o anumita distanta, pâna într-un anumit punct. O pusca veche care nu mai batea decât la 100 de pasi. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A latra. ♦ Intranz.si tranz. (Despre astri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ti palaria, sa nu te bata soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critica la ceva. Bate în ciocoi. ♢ Expr. A-si bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fata, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindina, bruma) A cadea (lovind) peste semanaturi, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din lupta; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanta de... Bate în albastru. III. Intranz. si tranz. A emite zgomote ritmice care indica ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite tacanitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ♢ Expr. (Tranz.) A bate o telegrama (sau o depesa) = a da, a transmite o telegrama. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toaca etc.) A emite sunete ritmice cu o anumita semnificatie. – Lat. batt(u)ere.
baterie, BATERÍE, baterii, s.f. 1. Subunitate de artilerie compusa din patru, sase sau opt tunuri, cu mijloacele de tractiune, utilajul si personalul necesar. 2. Grup de aparate, de dispozitive sau de piese identice asociate în vederea executarii unei operatii. ♢ Baterie electrica = reunire a mai multor butelii de Leyda sau a mai multor elemente voltaice spre a produce electricitate. Baterie solara = sursa de energie formata dintr-un grup de generatoare fotoelectrice cu semiconductori, care transforma energia radiatiei solare în energie electrica. 3. Ansamblul instrumentelor de percutie (într-o orchestra). 4. Vas cu gheata în care se afla sticle cu bautura. ♦ P. ext. Un litru de vin si o sticla de sifon luate împreuna. – Din fr. batterie.
baterist, BATERÍST, bateristi, s.m. Persoana care asigura acompaniamentul ritmic la instrumente de percutie. – Baterie + suf. -ist.
batimetrie, BATIMETRÍE s.f. Ramura a hidrometriei care se ocupa cu masurarea adâncimii apei în mari, lacuri si râuri. – Din fr. bathymétrie.
batisferă, BATISFÉRĂ, batisfere, s.f. Cabina în forma de sfera în care cercetatorii pot coborî pâna la mari adâncimi submarine, pastrând legatura prin cablu cu nava-mama. – Din fr. bathysphère.
batolit, BATOLÍT, batoliti, s.m. Roca în forma de masiv înradacinat în adâncul scoartei Pamântului. – Din fr. batholite.
batracian, BATRACIÁN, batracieni, s.m. (La pl.) Clasa de vertebrate care cuprinde animale amfibii; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa; amfibian.[Pr.: -ci-an] – Din fr. batracien.
bavură, BAVÚRĂ, bavuri, s.f. (Tehn.) Material ramas peste profilul normal pe suprafata pieselor prelucrate sau turnate. – Din fr. bavure.
bazaconie, BAZACÓNIE, bazaconii, s.f. Lucru bizar, de mirare, de necrezut. ♦ (Fam.) Nazbâtie, pozna, strengarie. – Din sl. bezŭ-zakonije.
bază, BÁZĂ, baze, s.f. I. 1. Parte care sustine un corp, o cladire sau un element de constructie; temei, temelie. ♦ Latura a unui triunghi sau a unui poligon ori fata a unui poliedru (care se reprezinta de obicei în pozitie orizontala). ♦ Dreapta care serveste ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formeaza temeiul a ceva, elementul fundamental, esential. ♢ Loc. adj. De baza = fundamental, esential. Fara baza = neîntemeiat, inconsistent. ♢ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe baza de... = în conformitate cu..., pe principiul... ♢ Expr. A avea (ceva) la baza = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substante chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea "economica") Totalitatea relatiilor de productie într-o etapa determinata a dezvoltarii sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care serveste ca punct de plecare pentru o anumita activitate. Baza de aprovizionare. Baza de receptie. Baza de atac. ♢ Baza aeriana = aeroport militar. Baza navala = port militar. Baza sportiva = complex de instalatii sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniana înspre ceafa. II. Corp chimic alcatuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai multi hidroxili, care albastreste hârtia rosie de turnesol, are gust lesietic si, în combinatie cu un acid, formeaza o sare. III. 1. Distanta între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonica. 2. (Electron.) Electrod corespunzator zonei cuprinse între cele doua jonctiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Baza de timp = unitate functionala a unor aparate electronice, care genereaza impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.
mobilă, MÓBILĂ s. f. 1. obiect care serveste la amenajarea unei locuinte. ♢ (col.) mobilier. 2. (herald.) orice piesa în alcatuirea unei steme, a unui scut. (dupa it. mobile, fr. meuble, germ. Möbel)
bazin, BAZÍN, bazine, s.n. 1. Rezervor deschis, de mari dimensiuni, construit din metal, din piatra, din ciment etc. ♦ Rezervor de apa amenajat pentru înot sau pentru sporturile care se practica în apa. 2. (Si în sintagma bazin hidrografic) Regiune din care un râu, un fluviu, un lac sau o mare îsi aduna apele. ♦ Regiune delimitata de albiile tuturor afluentilor unui râu sau ai unui fluviu. ♢ Bazin portuar = parte a unui port, special amenajata pentru stationarea vaselor (în vederea încarcarii si descarcarii lor). ♦ Regiune geografica bogata în zacaminte de minereuri, în special de carbuni. 3. (Anat.) Cavitate situata în partea inferioara a abdomenului si constituita din oasele iliace; pelvis. – Din fr. bassin.
bazooka, BAZÓOKA subst. Aruncator de grenade antitanc. [Pr.: bazúca] – Cuv. am.
mobila, MOBILÁ vb. tr. a aranja o camera, o locuinta cu mobila necesara. (dupa fr. meubler)
băbăluc, BĂBĂLÚC s.m. (Reg.; în loc. adj. si adv.) Din babaluc = (care dateaza) din mosi-stramosi, din timpuri stravechi. – Din scr. babaluk.
băbesc, BĂBÉSC, -EÁSCĂ, babesti, adj., s.f. 1. Adj. (Peior.). Dupa felul, obiceiurile sau portul babelor. ♢ Expr. Vorbe (sau fleacuri) babesti = vorbe carora nu trebuie sa li se dea importanta. Leacuri babesti = mijloace empirice cu care se încearca vindecarea unor boli. Socoteala babeasca = socoteala facuta în mod simplist, empiric; fig. judecata gresita, îngusta. 2. S.f. Soi românesc de vita de vie, cu struguri ramurosi si boabe rotunde, de culoare neagra-albastruie, din care se produc vinuri rosii. – Baba + suf. -esc.
băcan, BĂCÁN1 s.n. 1. Lemn de culoare rosiatica al unui arbore exotic (Haematoxylon campechianum). 2. Colorant rosu, obtinut prin fierbere, din bacan1 (1). – Din tc. bakam.
băcan, BĂCÁN2, bacani, s.m. Negustor care vinde cu amanuntul diverse produse alimentare. [Var.: (reg.) bacál s.m.] – Din tc. bakkal.
băcălie, BĂCĂLÍE1, bacalii, s.f. (Înv.) Sotia bacanului; negustoreasa. Bacalia ambitioasa. – Cf. b a c a n 2,  b a c a n i e.
băga, BĂGÁ, bag, vb. I. 1. Tranz. si refl. A face sa intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra2. ♢ Expr. (Tranz.) A baga ceva în gura = a mânca. A baga (pe cineva) sub masa = a) a face (pe cineva) sa cada sub masa din cauza ca i s-a dat prea mult de baut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discutie; a înfunda. A(-si) baga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discutie. A baga (ceva) în (sau la) cap = a tine minte un lucru. A baga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) sa înteleaga o problema, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) sa creada un lucru (curios), sa fie obsedat de ceva. A(-si) baga mintile în cap = a se cuminti, a reveni la o comportare conforma cu interesele sale. A baga (cuiva) frica în oase sau a baga pe cineva în sperieti (sau în racori) = a speria rau (pe cineva). A baga (pe cineva) în boala (sau în boale) = a înspaimânta (pe cineva). A baga (pe cineva) în draci = a necaji, a întarâta (pe cineva). (Fam.) A baga pe cineva în viteza = a face (pe cineva) sa lucreze repede, fara ragaz. (Refl.) A se baga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistenta observat de cineva spre a-i câstiga încrederea, a nu slabi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesata) etc. (Tranz.) A baga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari suparari. A o baga pe mâneca = a fi prins cu minciuna, a nu mai sti cum sa îndrepte o greseala, a o sfecli. A baga zâzanie (sau vrajba, intriga) (între oameni) = a învrajbi, a produce discordie. (Arg.) A baga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. si refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Îsi baga toti banii în carti de specialitate. S-a bagat slujbas la primarie. S-a bagat sluga. ♢ Expr. (Tranz.) A baga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujba. (Arg.) A baga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bataie (pe cineva). (Fam.) A baga actele (de casatorie) = a depune actele cerute pentru casatorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A baga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A baga în seama (ceva sau pe cineva) = a da atentie (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A baga de seama = a avea grija (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se baga de seama = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.
băgare, BĂGÁRE s.f. Actiunea de a (se) baga si rezultatul ei. ♢ Bagare de seama = grija, atentie (deosebita). – V. baga.
băgăcios, BĂGĂCIÓS, -OÁSĂ, bagaciosi, -oase, adj. (Fam.) Bagaret. – Baga + suf. -acios.
băgăreţ, BĂGĂRÉŢ, -EÁŢĂ, bagareti, -e, adj. (Fam.) Care se amesteca insistent în toate; bagacios, înfigaret. – Baga + suf. -aret.
băgător, BĂGĂTÓR, -OARE, bagatori, -oare, adj. (Mai ales ir.; în sintagma) Bagator de seama = care nu face decât sa observe fara a actiona; care nu are un rol precis într-o treaba. – Baga + suf. -ator.
moază, MOÁZĂ s. f. 1. element de constructie din doua grinzi de lemn, legate între ele prin buloane. 2. piesa orizontala fixata la cele doua extremitati de peretii unui put de extractie. 3. ansamblu de doua piese de lemn care prind între ele parii aflati fata în fata ai unui cleionaj. (< fr. moise)
băl, BĂL, -Ă, bali, -e, adj. (Reg.) 1. (Despre oameni sau parul lor) Blond. 2. (Despre animale) Alb pe tot corpul sau numai pe bot. – Din sl. bĕlŭ "alb".
bălai, BĂLÁI, -ÁIE, balai, -aie, adj. 1. (Despre oameni sau parul lor) Blond. 2. (Despre animale) Plavan. ♦ (Substantivat, f.) Nume care se da vacilor sau iepelor albe. ♢ Expr. (Fam.) A întarca balaia = s-a ispravit cu posibilitatea de a profita de slabiciunea sau de munca altuia, s-a terminat cu foloasele usor obtinute. (Pop.) A intrat balaia în sat= s-a luminat de ziua. Ori laie, ori balaie v. laie. – Bal + suf. -ai.
bălan, BĂLÁN, -Ă, balani, -e, adj. 1. (Despre oameni sau parul lor) Blond. ♢ (Substantivat, m.; ir.) Dracul. 2. (Despre animale) Plavan. ♢ (Substantivat) Nume care se da unor animale domestice cu parul alb. – Bal + suf. -an.
bălăbăni, BĂLĂBĂNÍ, balabanesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) deplasa într-o parte si într-alta, adesea cu miscari leganate, sovaitoare; a (se) balangani, a (se) balangai, a balalai, a se bananai. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovai. – Et. nec. sau formatie onomatopeica.
bălăcări, BĂLĂCĂRÍ, balacaresc, vb. IV. 1. Refl. si intranz. (Rar) A (se) balaci. 2. Refl. recipr. si tranz. Fig. (Fam.) A (se) certa, a (se) batjocori, spunând (sau spunându-si) cuvinte injurioase. – Cf. scr. b a l a k a t i.
bălăci, BĂLĂCÍ, balacesc, vb. IV. Refl. si intranz. A (se) juca, a se zbengui în apa (la scaldat); a (se) balacari (1), bleotocari (1). – Din bg. balakam.
băligar, BĂLIGÁR, (I) baligare, s.n., (II) baligari, s.m. I. S.n. 1. Baliga. 2. Amestec de baliga si paie, folosit ca îngrasamânt sau combustibil. II. S. m. Gândac negru care traieste mai mult în baliga (Geotrupes stercorarius). [Var.: balegár s.n., s.m.] – Baliga + suf. -ar.
bălmăjeală, BĂLMĂJEÁLĂ, balmajeli, s.f. Faptul de a balmaji; amestecatura, încurcatura, zapaceala. – Balmaji + suf. -eala.
bălmăji, BĂLMĂJÍ, balmajesc, vb. IV. Tranz. 1. A amesteca, a încurca mai multe lucruri. ♦ A zapaci, a ameti pe cineva cu vorba. 2. A vorbi încurcat, îngaimat sau fara rost. [Var.: balmojí, bolmojí vb. IV.] – Din balmos.
bălos, BĂLÓS, -OÁSĂ, balosi, -oase, adj., s.m. 1. Adj. Caruia îi curg balele, cu bale. ♦ (Despre vin, zeama de varza etc.) Care s-a îngrosat (ca balele). 2. S. m. (Iht.; reg.) Babusca. – Bale + suf. -os.
băloşi, BĂLOSÍ, balosesc, vb. IV. Refl. (Despre vin, zeama de varza etc.) A deveni balos. – Din balos.
băloşit, BĂLOSÍT, -Ă, balositi, -te, adj. (Despre vin, zeama de varza etc.) Care a devenit balos, vâscos. – V. balosi.
bălsăma, BĂLSĂMÁ, balsamez, vb. I. Tranz. (Rar) A îmbalsama. [Var.: balsamí vb. IV] – Din balsam.
bălsămat, BĂLSĂMÁT, -Ă, balsamati, -te, adj. (Rar) Îmbalsamat. [Var.: balsamit, -a adj.] – V. balsama.
bălsămi, BĂLSĂMÍ vb. IV. v. balsama.
bălsămit, BĂLSĂMÍT, -Ă adj. v. balsamat.
bălţa, BĂLŢÁ, baltez, vb. I. Tranz. (Fam.) A vopsi în culori variate (si nearmonizate); a tarca. – Din baltat (der. regr.).
bănat, BĂNÁT, (3) banaturi, s.n. (Reg.) 1. Stare de durere sufleteasca, de jale, de tristete, de parere de rau. 2. Suparare, necaz, ciuda. ♢ Expr. A nu-i fi cuiva cu banat= (ca formula de politete) a nu lua în nume de rau rugamintea sau întrebarea cuiva. 3. Învinuire, repros, imputare. – Din magh. bánat.
bănos, BĂNÓS, -OÁSĂ, banosi, -oase, adj. 1. (Despre ocupatii) Care aduce câstig mare; productiv, lucrativ. 2. (Reg.; despre oameni) Bogat, avut. – Ban1 + suf. -os.
bărbie, BĂRBÍE, barbii, s.f. 1. Parte a fetei formata de proeminenta maxilarului inferior; barba. ♢ Barbie dubla = gusa de sub barbie la persoanele grase. 2. Parte carnoasa care atârna sub falca de jos la unele animale. ♦ (La pl.) Cele doua lame rosii, carnoase, care atârna de o parte si de alta sub ciocul gainilor. 3. Dispozitiv de lemn aplicat la baza viorii, pe care se sprijina barbia (1) violonistului. – Barba + suf. -ie.
bărbier, BĂRBIÉR, barbieri, s.m. Frizer. ♦ Fig. (Fam.) Om mincinos, laudaros. [Pr.: -bi-er] – Din ngr. barbéris.
bărbiţă, BĂRBÍŢĂ, barbite, s.f. 1. Servetel de pânza sau de musama care se leaga la gâtul copiilor mici când manânca; baveta. 2. (Rar) Barbuta. – Barba + suf. -ita.
bărboi, BĂRBÓI, barboaie, s.n. (Fam.) Augmentativ al lui barba. - Barba + suf. -oi.
bărbuşoară, BĂRBUSOÁRĂ, barbusoare, s.f. 1. (Rar) Diminutiv al lui barba; barbuta. 2. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene placut mirositoare; micsandra-salbatica (Erysimum repandum). • Compus: barbusoara-de-munte = planta erbacee din familia cruciferelor, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu flori mici, albe sau galbui; tunicea (Arabis turrita). 3. (Reg.) Crusatea (Barbarea vulgaris). - Barba + suf. -usoara.
bărdacă, BĂRDÁCĂ, bardace, s.f. 1. Ulcica smaltuita de pamânt (cu toarta). 2. Varietate indigena de prune, lunguiete si putin strangulate spre coada. – Din bardac.
bărnaci, BĂRNÁCI, -CE, barnaci, -ce, adj. (Reg.; despre culoarea fetei si a ochilor; p. ext. Despre oameni) Negricios, oaches. – Din magh. barnás.
băşcălie, BĂSCĂLÍE s.f. (Arg. si fam.; în expr.) A lua (pe cineva) în bascalie sau a face bascalie (de cineva) = a-si bate joc (de cineva), a face de râs pe cineva. – Et. nec.
băşcălios, BĂSCĂLIÓS, -OÁSĂ, bascaliosi, -oase, adj. (Fam.; despre oameni) Care îsi bate joc de cineva sau ia în râs pe cineva; (despre manifestari ale oamenilor) care denota luarea în râs a cuiva sau a ceva. – Bascalie + suf. -os.
băşică, BĂSÍCĂ, basici, s.f. 1. Sac membranos din corpul oamenilor si al animalelor, în care se strâng unele secretii ale organismului; vezica. Basica fierii. •• Spec. Sac membranos din corpul unui porc sau al altui animal, uscat si întrebuintat ca punga, burduf etc. ♦ Organ intern, plin cu aer, care ajuta pestii la plutire. 2. Umflatura a pielii continând o materie lichida (seroasa). 3. Umflatura mica plina cu aer, care se face la suprafata lichidelor (în timpul fierberii), a aluatului (în urma dospirii) etc. 4. Obiect (de sticla) în forma sferica. ♦ (Arg.) Minge (de fotbal). [Var.: (reg.) besíca s.f.] – Lat. •bessica(=vessica).
băşicos, BĂSICÓS, -OÁSĂ, basicosi, -oase, adj., s.f. 1. Adj. Cu basici (2). 2. S.f. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, înalt de 2-3 m, cu frunze compuse, flori galbene si fructe pastai (Colutea arborescens). [Var.: besicós, -oása adj., s.f.] – Basica + suf. -os.
băştinaş, BĂSTINÁS, -Ă, bastinasi, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care se afla din mosi-stramosi pe pamântul pe care locuieste; autohton, indigen, aborigen. - Bastina + suf. -as.
bătaie, BĂTÁIE, batai, s.f. I. 1. Lovitura repetata data de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ♢ Loc. vb. A (se) lua la bataie = a (se) bate. ♢ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bataie (sau în batai) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rau. (Fam.) A da bataie = a zori, a grabi. Bataie de cap = framântare a mintii; p. ext. truda, osteneala. Bataie de joc = batjocura; p.ext. fapta urâta, incalificabila. 2. (Înv.) Lupta, batalie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bataie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetata) a unui obiect de altul. ♢ Bataie de aripa (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitura a vatalei la razboiul2 de tesut. ♦ (Concr.) Bateala. ♦ Stârnire a pestelui sau a vânatului. 2. Lovitura data într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în functie. 4. Distanta pâna la care poate ajunge un proiectil, o sageata etc; felul cum trimite o arma proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanta pâna la care poate ajunge vederea cuiva; raza vizuala. 5. (În legatura cu anumite fenomene ale naturii, a caror denumire determina sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cadere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreala, arsita. d) Lumina. 6. (Reg.) Latrat (scurt si ritmic) al câinilor. 7. Boiste. ♦ Epoca în care se împerecheaza cocosii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pamântului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o saritura. 2. (În expr. si loc. adv.) (A cântari) cu bataie = (a cântari) cu putin peste greutatea exacta. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.
moaieu, MOAIÉU s. n. 1. partea centrala a unei roti prin care trece osia; butucul rotii. 2. orice piesa centrala pe care sunt asamblate piesele ce trebuie sa se învârta în jurul osiei. (< fr. moyeu)
bătăiţă, BĂTĂÍŢĂ, bataite, s.f. (Fam.) Diminutiv al lui bataie. – Bataie + suf. -ita.
bătător, BĂTĂTÓR1, batatoare, s.n. 1. Bat, lopatica (împletita) în forma de palma etc., cu care se bat covoare, perne etc. pentru a le curata de praf. 2. Suport folosit pentru batutul covoarelor, cuverturilor etc. 3. Bat subtire, la un capat cu o rotita de lemn cu gaurele, cu care se bate laptele prins sau smântâna în putinei, ca sa se aleaga untul; mâtca, brighidau. 4. Parte a melitei pe care se aseaza transversal inul sau cânepa, spre a fi melitate. 5. Scândura mica, dreptunghiulara, care serveste la tasarea pamântului semanat din gradina. – Lat. batt(u)atorium.
bătător, BĂTĂTÓR2, -OARE, batatori, -oare, adj., s.f. I. Adj. (În expr.) Batator la ochi = care atrage atentia în mod flagrant; izbitor. II. S. f. 1. Lopatica cu care se bate pânza (când se inalbeste) sau rufele (când se spala); mai. 2. Masina care bate smocurile de bumbac pentru destramarea fibrelor. – Bate + suf. -ator.
bătătorniţă, BĂTĂTÓRNIŢĂ, batatornite, s.f. Planta erbacee din familia compozitelor, cu flori galben deschis, dispuse în capitule (Senecio erucifolius). – Batator + suf. -nita.
bătătură, BĂTĂTÚRĂ, bataturi, s.f. 1. Teren batatorit (în fata casei); p. ext. (pop.) ograda, curte (la casele taranesti). 2. Îngrosare a pielii palmelor sau talpilor. ♢ Expr. (Fam.) A calca (pe cineva) pe batatura = a supara, a enerva, a atinge (pe cineva) unde îl doare mai tare. 3. Bateala. – Lat. battitura.
bătelişte, BĂTÉLISTE, batelisti, s.f. (Reg.) 1. Loc sau pamânt batatorit (de vite); loc în care stau de obicei animalele (salbatice). 2. Loc de întâlnire, de adunare. – Bate + suf. -eliste.
bătrâior, BĂTRÂIÓR, -OARĂ, batrâiori, -oare, adj. Diminutiv al lui batrân; cam batrân. [Pr.: -trâ-ior. Var.: batrâniór, -oára adj.] – Batrân + suf. -ior.
bătrân, BĂTRẤN, -Ă, batrâni, -e, adj., s.m. si f. I. Adj. 1 Care traieste de multi ani, care este înaintat în vârsta. ♢ Fata batrâna = fata ramasa nemaritata dupa vremea maritisului. ♦ (Despre fata sau înfatisarea cuiva) Care si-a pierdut fragezimea, care tradeaza batrânete. 2. Care exista de mult timp, de demult. II. S. m. si f. 1. Persoana în vârsta înaintata. ♢ Loc. adj. si adv. Din batrâni = din vremea veche, din mosi-stramosi. 2. (Fam., la m. sg.) Tata; (la f. sg.) mama; (la m. pl.) parinti. – Lat. betranus (= veteranus).
bătrânesc, BĂTRÂNÉSC, -EÁSCĂ, batrânesti, adj. Caracteristic batrânilor, potrivit pentru batrâni. ♦ Ramas de la (sau din) batrâni; de demult. ♢ Cântec batrânesc = balada populara. Vorba batrâneasca = zicatoare, proverb. – Batrân + suf. -esc.
bătrâniş, BĂTRÂNÍS s.m. Planta erbacee cu frunze lanceolate, cu flori albastre sau liliachii, cultivata ca planta ornamentala (Erigeron canadensis). - Batrân + suf. -is.
bătuci, BĂTUCÍ, batucesc, vb. IV. 1. Tranz. A batatori; a bate bine, a presa, a îndesa pamântul. 2. Refl.A se îngrosa, a se acoperi cu bataturi (2). 3. Refl. (Despre fructe) A se lovi, a se zdrobi. – Cf. b a t e.
bătucit, BĂTUCÍT, -Ă, batuciti, -te, adj. 1. (Despre pamânt, mai ales despre drumuri sau poteci) Îndesat, batatorit2; p. ext. pe care se umbla mult. 2. Cu pielea îngrosata, cu bataturi (2). – V. batuci.
băţ, BĂŢ, bete, s.n. 1. Bucata de lemn lunga si subtire. ♢ Expr. A pune (cuiva) bete în roate = a face (cuiva) dificultati pentru a zadarnici o actiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin bat = a fi extrem de insistent, de obraznic. A ramâne cu traista-n bat = a saraci. A-si lua traista-n bat = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept teapan, rigid. Sta bat. 2.Fig. Lovitura cu batul (1). 3.Piesa în forma de vergea, care intra în alcatuirea diferitelor unelte, masini etc. Batul itelor. - Et. nec.
băţos, BĂŢÓS, -OÁSĂ, batosi, -oase, adj. 1. Drept, teapan, rigid ca un bat. ♦ Fig. (Despre oameni sau firea lor) Lipsit de mladiere; rigid; îngâmfat, plin de sine. 2. (Despre plante) Cu tulpina lemnoasa. – Bat + suf. -os.
moabit, MOABÍT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din regiunea Moab (Palestina). ♢ (s. f.) limba semitica din ramura cananeeana. (< fr. moabit)
bâiguit, BÂIGUÍT, -Ă, bâiguiti, -te, adj. (Despre vorbire) Fara noima, fara sens, rau articulat. ♦ (Despre oameni) Zapacit, buimac. – V. bâigui.
bâlci, BÂLCI, bấlciuri, s.n. Târg mare tinut la anumite epoci ale anului, la sarbatorile importante si însotit de spectacole si de petreceri populare; iarmaroc. ♦ Fig. (Fam.) Galagie, harmalaie, zapaceala. – Din magh. bolcsu.
bâr, BÂR interj. Cuvânt cu care se îndeamna sau se gonesc oile. – Onomatopee.
bârfă, BẤRFĂ, bârfe, s.f. (Fam.) Bârfeala. – Din bârfi (derivat regresiv).
bâtcă, BẤTCĂ, bâtci, s.f. (Reg.) Înaltime pe coasta unui munte; ridicatura de pamânt împadurita; magura.
bâzâi, BÂZÂÍ, bấzâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre insectele care zboara) A produce zgomotul caracteristic zborului; a zumzai, a zâzâi, a zumbai. 2. Intranz. (Mai ales despre copii; fam.) A plânge, a scânci. 3. Tranz. (Fam.) A sâcâi, a cicali; a bârfi. – Bâz + suf. -âi.
bâzdâc, BÂZDẤC s.n. (Fam.) Toana1, capriciu, hachita. ♢ Expr. A-i sari (cuiva) bâzdâcul = a se supara. – Et. nec.
bâzdâganie, BÂZDÂGÁNIE, bâzdâganii, s.f. (Pop. si fam.) Namila, dihanie, monstru; aratare, ciudatenie, dracie. – Din sl. bezdyhanĩnŭ.
bea, BEA, beau, vb. II. 1. Tranz. (Adesea fig.) A înghiti un lichid. ♢ Expr. A bea paharul pâna-n fund = a îndura un necaz, o durere pâna la capat. 2. Intranz. Spec. A consuma bauturi alcoolice. ♢ Expr. (Fam.) A bea în sanatatea (sau în cinstea, pentru succesul) cuiva = a sarbatori pe cineva, consumând bauturi alcoolice în cinstea (si pe socoteala) lui. 3. Tranz. A cheltui, a risipi bani, avere etc. pe bautura. ♢ Expr. A-si bea si camasa = a cheltui totul pe bautura. A-si bea (si) mintile= a bea pâna la inconstienta sau pâna la nebunie. 4. Tranz. (Pop.; în expr.) A bea tutun = a fuma. – Lat. bibere.
beat, BEÁT2, -Ă, beti, -te, adj. 1. Care este în stare de ebrietate; aghesmuit, afumat, ametit, baut2 (2), cherchelit, facut2, matosit. ♦ Fig. Coplesit, ametit, tulburat de o stare sufleteasca foarte placuta. Beat de amor. Beat de fericire. – Lat. bibitus.
beatnic, BEATNIC, beatnici, s.m. Intelectual (american) care practica o filozofie contestatara si are o tinuta neîngrijita; p. gener. tânar (din Occident) cu plete si tinuta neîngrijita. V. hippy. [Pr.: bít-] – Din engl. beatnic.
bec, BEC1, becuri, s.n. 1. Sfera sau para de sticla în care se afla filamentul unei lampi electrice; p.ext. Lampa electrica. ♢ Expr. (Fam.) A fi (sau a cadea) pe bec = A fi sau a ajunge într-o situatie fara iesire; a i se înfunda, a o pati. 2. Sita unei lampi de gaz. 3. Orificiu prin care tâsneste un lichid vaporizat, un jet de gaz sau un amestec de gaze sub presiune, spre a putea fi aprinse. – Din fr. bec [de gaz].
becher, BECHÉR, becheri, s.m. (Fam.) Burlac, holtei1. – Din tc. bekâr.
becheraş, BECHERÁS, becherasi, s.m. (Fam.) Diminutiv al lui becher. – Becher + suf. -as.
bechie, BECHÍE, bechii, s.f. 1. Dispozitiv asezat la coada fuzelajului unui avion, care serveste la rezemarea acestuia pe sol. 2. Piesa de metal care protejeaza elicea unei ambarcatii cu motor ce navigheaza în ape putin adânci. – Din fr. béquille [de queue].
begonie, BEGÓNIE, begonii, s.f. Gen de plante ornamentale, cultivate pentru flori si pentru frunzele lor decorative (Begonia). – Din fr. bégonia.
behaviorism, BEHAVIORÍSM s.n. Teorie care pune la baza psihologiei comportarea nediferentiala a omului si animalului fata de un stimulent exterior organismului; comportamentism. [Pr.: -vi-o-] – Din engl. behaviorism, fr. béhaviorisme.
behăi, BEHĂÍ, béhai, vb. IV. Intranz. (Despre capre si oi; la pers. 3) A scoate strigatul caracteristic speciei; a mehai. ♦ Tranz. si intranz. Fig. (Despre oameni) A cânta urât, nearmonios. – Bee(h) + suf. -ai.
beică, BÉICĂ, (1) beici, s.f. 1. Mamifer rapitor înrudit cu jderul (Martes foina). 2. (Reg.) Cuart. – (2) Comp. magh. béka-só.
mnemotehnic, MNEMOTÉHNIC, -Ă I. adj. referitor la mnemotehnica; mnemonic. II. s. f. ansamblu de procedee pentru întiparirea în memorie a unor informatii necesare; mnemonica (II, 1), mnemotehnie. (< fr. mnémotechnique)
beladonă, BELADÓNĂ, beladone, s.f. (Bot.) Matraguna. ♦ Medicament facut din frunzele si radacinile acestei plante. – Din fr. belladone.
belciug, BELCIÚG, belciuge, s.n. 1. Veriga de metal de care se prinde un lacat, un lant etc. ♢ Expr. A pune (sau a atârna cuiva) belciugul în nas = a pune stapânire (pe cineva), a avea (pe cineva) în mâna. (Fam.) A (nu) fi câstigat la belciuge = a (nu) fi considerat o persoana careia i se poate cere orice fel de serviciu. 2. Brat de râu care în perioadele de seceta ramâne ca un lac sinuos. – Din. sl. bĕličugŭ.
belea, BELEÁ, belele, s.f. (Fam.) Întâmplare neprevazuta care aduce necaz; pacoste, bucluc. ♢ Expr. A da de belea = a avea o suparare, un necaz. ♦ Fiinta care provoaca numai neplaceri, necazuri, încurcaturi. – Din. tc. belâ.
belfer, BÉLFER, belferi, s.m. (Reg., fam. sau depr.) 1. Învatator; profesor. 2. Om care se lafaieste în lux si bogatie. – Din idis Belfer (= germ. Beihelfer).
belicos, BELICÓS, -OÁSĂ, belicosi, -oase, adj. (Livr.) Care are o atitudine razboinica, bataioasa, agresiva; amenintator. – Din. lat. bellicosus.
belinogramă, BELINOGRÁMĂ, belinograme, s.f. Imagine transmisa prin belinograf. – Din fr. bélinogramme.
belşiţă, BELSÍŢĂ, belsite, s.f. Planta erbacee ornamentala cu frunze mari, verzui sau purpurii, si cu flori mari rosii, galbene sau pestrite (Canna indica). -Et. nec.
benă, BÉNĂ, bene, s.f. 1. Parte a autocamionului în care se încarca materialele. 2. Cupa metalica la macarale, elevatoare etc. – Din fr. benne.
benchetui, BENCHETUÍ, benchetuiesc, vb. IV. Intranz. (Fam.) A chefui. – Benchet + suf. -ui.
benchetuială, BENCHETUIÁLĂ, benchetuieli, s.f. (Fam.) Petrecere, chef. [Pr.: -tu-ia-] -Benchetui + suf. -eala.
benga, BÉNGA subst. (Fam.; în expr.) A-l lua benga (pe cineva) = a-l lua dracul, a o pati; a muri. – Din tig. benga.
benjamin, BENJAMÍN s.m. (Rar) Cel mai mic copil al unei familii; cel mai tânar membru al unui grup. – Din fr. benjamin.
benzedrină, BENZEDRÍNĂ s.f. (Farm.) Excitant cerebral care înlatura temporar somnul si foamea; amfetamina. – Din engl. benzedrine.
benzen, BENZÉN, benzeni, s.m. Hidrocarbura lichida, incolora, insolubila în apa, extrasa din gudroanele carbunilor de pamânt sau din petrol, si care se foloseste, ca decolorant, ca materie prima la fabricarea unor compusi organici etc. – Din fr. benzène.
benzenic, BENZÉNIC, -Ă, benzenici, -ce, adj. (Despre corpuri sau grupuri moleculare) în a carui compozitie intra benzenul; care apartine familiei benzenului. – Din fr. benzénique.
benzină, BENZÍNĂ, benzine, s.f. Lichid incolor, usor inflamabil, cu miros caracteristic, produs petrolier sau de sinteza, folosit mai ales drept combusibil la motoarele cu explozie. – Din fr. benzine.
benzoic, BENZÓIC, benzoici, adj. (În sintagma) Acid benzoic = substanta cristalina, alba, extrasa din rasini naturale sau fabricata sintetic si întrebuintata în industria colorantilor, a medicamentelor etc. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. benzoïque.
benzonaftol, BENZONAFTÓL, benzonaftoli, s.m. Benzoat de naftol, folosit ca medicament antibiotic în infectiile intestinale. – Din fr. benzonaphtol.
berbant, BERBÁNT, berbanti, s.m. (Înv. si fam.) Barbat afemeiat, crai. – Din ngr. berbántis.
berbantlâc, BERBANTLẤC, berbantlâcuri, s.n. (Înv. si fam.) Putere, fapta de berbant. – Berbant + suf. -lâc.
berbec, BERBÉC, berbeci, s.m. I. 1. Masculul oii; arete. 2. (La sg. art.) Constelatie din emisfera boreala; unul din cele douasprezece semne ale zodiacului. ♢ Zodia berbecului = perioada dintre 21 martie si 21 aprilie, când soarele trece în dreptul berbecului (I 2). II. 1. Masina de razboi întrebuintata odinioara la spargerea zidurilor si portilor unei cetati asediate. 2. Greutate mare, actionata mecanic sau manual, care prin cadere, serveste la baterea pilonilor, la batucit pamântul, la spargerea bucatilor mari de fonta etc. [Var.: berbéce s.m.] – Lat. berbex, -ecis (= vervex).
berber, BERBÉR, -Ă, berberi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie hamito-semitica din nordul Africii; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine berberilor (1), privitor la berberi. – Din fr. berbère.
bere, BÉRE1, (rar) beri, s.f. 1. Bautura slab alcoolica, obtinuta prin fermentarea unei infuzii rezultate din fierberea în apa a maltului si a florilor de hamei. 2. (Eliptic) Ţap, halba, sticla de bere1 (1). – Din germ. Bier (influentat de bere2).
bergamot, BERGAMÓT, -Ă adj. v. pergamut.
bergamut, BERGAMÚT, -Ă adj. v. pergamut.
beriberi, BERI-BÉRI s.n. Boala din Extremul Orient datorata lipsei vitaminei B1 din organism. – Din fr. béribéri.
berlină, BERLÍNĂ, berline, s.f. (Înv.) 1. Trasura mare închisa, asemanatoare cu cupeul, cu doua banchete asezate fata în fata. 2. Autoturism cu doua sau patru portiere si cu patru geamuri laterale. – Din fr. berline, it. berlina.
bermă, BÉRMĂ, berme, s.f. Bancheta lata de circa un metru, amenajata pe taluzele mai înalte de 4 metri pentru a le mari stabilitatea. – Din fr. berme.
besactea, BESACTEÁ, besactele, s.f. (Înv.) Cutioara (de lemn) frumos ornamentata, în care se pastrau bijuterii, obiecte de cusut, tutun etc. [Var.: (reg.) besacté, besecteá s.f.] – Din ngr. bestahtas.
beşleagă, BESLEÁGĂ, beslegi, s.m. Capitan de beslii. ♦ Fig. Om batrân, ramolit, prost. [Var.: besli-agá s.m.] – Din tc. besli ağasi.
beşteleală, BESTELEÁLĂ s.f. (Fam.) Faptul de a besteli. - Besteli + suf. -eala.
beşteli, BESTELÍ, bestelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A face pe cineva de ocara, a mustra pe cineva cu ocari, cu insulte. – Et. nec.
beteji, BETEJÍ, betejesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. (Pop.) A provoca cuiva o infirmitate sau a ramâne infirm. ♦ Refl. Spec. A face o hernie. 2. Refl. (Reg.) A se îmbolnavi. [Var.: betegí vb. IV] – Din beteag.
betelie, BETELÍE, betelii, s.f. Fâsie îngusta cusuta în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitura facuta în acelasi loc (ca sa se treaca prin ea un siret etc.); bata; p. ext. margine tivita la gâtul sau la mânecile camasii sau ale iei. – Din bata.
beton, BETÓN s.n. 1. Amestec de pietris, nisip, ciment (sau asfalt, var hidraulic etc.) si apa, care se transforma prin uscare într-o masa foarte rezistenta si se foloseste în constructii. ♢ Beton armat = amestecul descris mai sus, turnat peste o armatura de vergele metalice. (În sintagma) Beton vibrat = beton de ciment a carui compactitate este sporita dupa turnarea în cofraje prin imprimarea unor oscilatii rapide cu ajutorul unor aparate speciale. 2. (Sport) Sistem de aparare folosit în unele jocuri sportive (mai ales în fotbal), constând în utilizarea supranumerica a jucatorilor în linia defensiva. – Din fr. béton.
betulacee, BETULACÉE, betulacee, s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu flori unisexuate grupate în amenti, care se polenizeaza prin intermediul vântului; (si la sg.) planta din aceasta familie. – Din fr. bétulacées.
beţie, BEŢÍE, betii, s.f. 1. Stare în care se afla omul alcoolizat; stare de ebrietate. ♦ Consumare regulata de alcool în mari cantitati; alcoolism, etilism. 2. Petrecere la care se bea foarte mult alcool; chef. 3. (În sintagmele) Betie rece (sau cu stupefiante) = stare de ameteala, de hiperexcitatie sau de halucinatie provocata de introducerea stupefiantelor în organism. Betie alba = toxicomanie. Betia adâncurilor = stare de euforie provocata de cresterea azotului în sânge la persoane care coboara la mari adâncimi în mari sau oceane. 4. Fig. Stare sufleteasca de tulburare, de uitare de sine. ♦ Betie de cuvinte = însirare bombastica de cuvinte, stil umflat. – Beat + suf. -ie.
bezea, BEZEÁ, bezele, s.f. 1. (Fam.) Sarutare simbolica trimisa cuiva cu vârful degetelor. 2. Prajitura facuta din albus de ou batut cu zahar. – Din fr. baiser.
biberon, BIBERÓN, biberoane, s.n. Sticluta prevazuta cu un vârf de cauciuc în forma de sfârc, care serveste la alaptarea artificiala a sugarilor. ♦ (Impr.) Vârful de cauciuc în forma de mamelon al unui biberon. – din fr. biberon.
bibi, BIBÍ subst. invar. (Frantuzism; fam.) Termen de mângâiere pentru cineva drag, iubit. – Din fr. bibi.
bibic, BIBÍC2 -Ă, bibici, -ce, s.m. si f. (Fam.) Termen de dezmierdare adresat unei persoane iubite; bibiloi. – Cf. b i b i.
bibiloi, BIBILÓI, bibiloi, s.m. 1. Masculul bibilicii (1). 2.Fig. (Fam.) Bibic2. – Bibil[ica] + suf. -oi.
bibiluri, BIBÍLURI s.n. pl. Dantela lucrata cu acul sau cusatura cu coltisori (aplicata la guler, la mâneci sau la poalele camasii). – Din ngr. bibíla.
biblie, BÍBLIE, biblii, s.f. Carte sacra a mozaismului si a crestinismului, alcatuita din Vechiul Testament si din Noul Testament, acesta din urma fiind recunoscut numai de crestini. ♦ Fig. Carte voluminoasa. ♦ Fig. Carte fundamentala a unei literaturi, a unei stiinte. – Din lat. biblia.
mnemă, MNÉMĂ s. f. engrama. (< fr. mnème, gr. mneme)
bibliobuz, BIBLIOBÚZ, bibliobuze, s.n. Automobil amenajat cu o biblioteca volanta. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliobus.
bibliofilie, BIBLIOFILÍE s.f. Pasiunea de a cunoaste, de a evalua si de a colectiona carti rare si pretioase. 2. Ramura a bibliofiliei care se ocupa cu studiul cartilor rare si al valorii lor artistice. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliophilie.
bibliografie, BIBLIOGRAFÍE, bibliografii, s.f. 1. Descriere de specialitate a lucrarilor unui autor sau a lucrarilor referitoare la o anumita problema. 2. Carte care cuprinde o bibliografie (1). 3. Ramura a bibliologiei care se ocupa cu descrierea, aprecierea, sistematizarea si raspândirea publicatiilor. 4. Material informativ asupra unei probleme. [Pr.: -bli-o] – Din fr. bibliographie.
biblioteconomie, BIBLIOTECONOMÍE s.f. Ramura a bibliologiei care se ocupa cu formarea, administrarea si organizarea bibliotecilor. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliothéconomie.
bicameral, BICAMERÁL, -Ă, bicamerale, -e, adj. (Despre sistemul reprezentativ al unui stat) Care consta din doua adunari reprezentative, denumite, uneori, camere. – Din fr. bicaméral.
biceps, BÍCEPS, bicepsi, s.m. Muschi cu extremitatea superioara despartita în doua ligamente; (în special) muschiul dintre umar si cot, care face sa se îndoaie antebratul. – Din fr., lat. biceps.
bici, BÍCI, bice, s.n. (Adesea fig.) Obiect alcatuit dintr-o curea sau o împletitura de curele, mai rar de cânepa, legata de un bat, cu care se lovesc sau se îndeamna animalele sa mearga. ♦ Lovitura data cu obiectul descris mai sus. [Var.: (reg.) zbici s.n.] – Din sl. biči.
bifoliat, BIFOLIÁT, -Ă, bifoliati, -te, adj. 1. Care are doua frunze, cu doua foi. 2. (Chim.) Dispus în doua lame subtiri. [Pr.: -li-at] – Bi- +foliat.
bifurca, BIFURCÁ, pers. 3 bifúrca, vb. I. Refl. A se desparti în doua ramuri, în doua directii, în doua sensuri. – Din fr. bifurquer.
bigam, BIGÁM, -Ă, bigami, -e, adj., s.m. si f. (Persoana care are doua sotii, respectiv doi soti; (persoana) culpabila de a fi contractat doua casatorii paralele. – Din fr. bigame, lat. bigamus.
bigamie, BIGAMÍE, bigamii, s.f. Situatia unei persoane bigame. – Din fr. bigamie.
bigibigi, BÍGI-BÍGI s.n. invar. Pasta gelatinoasa comestibila (rosie), dulce, amestecata cu miez de nuca, asemanatoare cu rahatul. – Cf. tc. c i c i  b i c i.
bilabial, BILABIÁL, -Ă, bilabiali, -e, adj. (Despre sunete) La articularea carora participa amândoua buzele. [Pr.: -bi-al] – Din fr. bilabial.
bilabiat, BILABIÁT, -Ă, bilabiati, -te, adj. (Despre corola sau caliciul unei flori, p. ext. despre flori) care seamana cu buzele unei guri deschise. [Pr.: -bi-at] – Din fr. bilabié.
bilateral, BILATERÁL, -Ă, bilaterali, -e, adj. 1.Care are doua parti (sau doua laturi) opuse, simetrice. 2. Care priveste în acelasi timp doua laturi sau aspecte (fundamentale) ale unui întreg. 3. (Despre date, contracte, conventii) Care obliga în mod reciproc partile interesate. – Din fr. bilatéral.
bilet, BILÉT, bilete, s.n. 1. Scrisoare de câteva rânduri. 2. Bucata mica de hârtie sau de carton imprimat care da dreptul la intrarea (si ocuparea unui loc) într-o sala de spectacol, într-o arena sportiva etc. • Bilet de banca = hârtie de valoare emisa de o banca, prin care acesta se obliga sa plateasca detinatorului, la prezentare, suma înscrisa pe hârtie. Bilet de ordin = hârtie prin care o persoana se obliga sa plateasca altei persoane o anumita suma de bani la cererea acesteia din urma; cambie. – Din fr. billet. Cf. it. b i g l i e t t o.
biliargiu, BILIARGÍU, biliargii, s.m. (Fam.) Jucator (pasionat) de biliard. [Pr.: -li-ar-] -Biliard + suf. -giu.
bilios, BILIÓS, -OÁSĂ, biliosi, -oase, adj. (Rar) Care sufera de un exces de secretie biliara; care are la baza o secretie biliara excesiva. ♢ Temperament bilios = temperament irascibil. [Pr.: -li-os] – Din fr. bilieux, lat. biliosus.
bimbaşă, BÍMBASĂ, bimbasi, s.m. (Înv.) Comandant peste 1 000 de soldati în armata turca. ♢ (Astazi fam. în expr.) A trai ca (un) bimbasa = a trai în belsug. [Var.: bímpasa s.m.] – Din tc. binbasi.
bine, BÍNE adv., s.n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ♢ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învatatura, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (sa...) = a(-i) veni cuiva la îndemâna; a fi avantajat de o situatie prielnica. ♢ (În formule de salut) Bine ai (sau ati) venit (sanatos, sanatosi)! ♢ (Referitor la sanatate) A se simti bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, bautura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ti-e bine? = a) (ce), nu esti sanatos? ai o slabiciune fizica?; b) (ce), esti nebun? nu esti în toate mintile? 2. În concordanta cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Sa te porti bine cu oricine. ♦ Expr. (Fam. si ir.) Bine ti-a facut! = asa trebuia, asa se cuvenea sa-si faca (pentru purtarea ta urâta, condamnabila)! ♦ În concordanta cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cânta si danseaza bine. Cu rochia asta iti sade bine. ♢ Barbat sau femeie bine facut(a) = barbat sau femeie chipes(a). ♦ În concordanta cu adevarul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine ca asa stau lucrurile. Sa stiu bine ca mor, si nu ma las pâna nu-mi aflu dreptatea! ♢ De-a binelea = de-adevarat, cu adevarat. ♦ (Având valoarea unei afirmatii) Bine, am sa procedez cum vrei tu! ♢ Expr. (Ca) bine zici = (ca) zici asa cum trebuie. Ei bine... = dupa cum spuneam... ♦ Cu grija, cu atentie. Uita-te bine si învata. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani si mai bine. ♦ Mult si prielnic. A plouat bine. A mâncat si a baut bine. II. S.n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ♢ Om de bine = om care actioneaza în folosul, în sprijinul, care ajuta pe cei din jurul sau. ♢ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Sa-ti (sau sa va) fie de bine! = a) sa-ti (sau sa va) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (gresit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lauda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândete, cu întelegere, cu bunavointa fata de cineva suparat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca stiinta. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, placut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc dupa gr. Agathos, germ. das Gut).
binecuvânta, BINECUVÂNTÁ, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revarsa gratia divina; a blagoslovi. ♦ (Despre preoti) A revarsa harul divinitatii asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ♦ P.anal. A dori prosperitate si fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lauda, a slavi pe Dumnezeu. ♦ P. anal. A lauda, a preamari pe cineva în semn de recunostinta. [Prez. ind. si: (rar) binecuvấnt] – Bine + cuvânta (dupa sl. blagosloviti).
binevoitor, BINEVOITÓR, -OÁRE, binevoitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care are bunavointa; amiabil. ♦ P.ext. Amabil, prietenos. [Pr.: -vo-i-] – Binevoi + suf. -tor.
biniş, BINÍS, binisuri, s.n. Haina boiereasca lunga de ceremonie, cu mânecile largi si despicate, strânsa pe bust si larga în poale, captusita cu blana si devenita cu timpul îmbracaminte a vechilor lautari. [Var.: (înv. si reg.) benís s.n.] – Din tc. binis.
binişor, BINISÓR adv. Diminutiv al lui bine. •• Cu bagare de seama; fara graba, cu calm. ♢ Expr. Sezi binisor! = fii cuminte! astâmpara-te! ♦ Cu blândete, prietenos. ♢ Expr. (Substantivat) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binisorul = (a proceda) cu blândete, cu rabdare, cu tact. – Bine + suf. -isor.
binocular, BINOCULÁR, -Ă, binoculari, -e, adj. Prevazut cu doua oculare. ♦ Care poate fi vazut cu amândoi ochii. – Din fr. binoculaire.
binom, BINÓM, binoame, s.n. Expresie algebrica formata din doi termeni (monoame) separati de semnul + sau -. – Din fr. binôme.
bioacumulare, BIOACUMULÁRE, bioacumulari, s.f. Proces de acumulare în sol a substantelor organice în urma descompunerii resturilor vegetale si animale, care contribuie la fertilizarea pamântului. [Pr.: bi-o-a-] – Bio- + acumulare.
bioamplificator, BIOAMPLIFICATÓR, bioamplificatoare, s.n. (Med.) Aparat electronic folosit pentru amplificarea biopotentialelor musculare. [Pr.: bi-o-] – Din fr. bioamplificateur.
bioastronautic, BIOASTRONAÚTIC, -Ă, bioastronautici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. Ramura a biologiei care studiaza conditiile vietii în cosmos. 2. Adj. De bioastronautica (1). [Pr.: bi-o-as-tro-na-u-] – Din germ. Bioastronautik, fr. bioastronautique.
biocenoză, BIOCENÓZĂ, biocenoze, s.f. (Biol.) Asociatie biologica de plante care se afla într-un echilibru dinamic dependent de mediu. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biocénose.
biocibernetic, BIOCIBERNÉTIC, -Ă, biocibernetici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. Domeniu interdisciplinar fundamentat pe transferul de principii teoretice si metodologice între cibernetica si biologie. 2. Adj. De biocibernetica (1). [Pr.: bi-o-] – Din fr. biocybernétique.
biocomplex, BIOCOMPLÉX, biocomplexe, s.n. Ansamblu de specii de organisme vegetale si animale instalate într-o nava spatiala pentru cercetari în cosmos sau pentru asigurarea unui sistem ecologic la bordul acesteia. [Pr.: bi-o-] – Bio- + complex.
biodinamic, BIODINÁMIC, -Ă, biodinamici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Disciplina care studiaza dinamica functiilor organice. 2. Adj. De biodinamica. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biodynamique.
bioelectricitate, BIOELECTRICITÁTE s.f. Ansamblu de fenomene electrice care însotesc unele manifestari biologice. [Pr.: bi-o-] – Din engl. bioelectricity.
bioenergetic, BIOENERGÉTIC, -Ă, bioenergetici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. Ramura a biofizicii care studiaza sursele energetice si transformarile de energie la nivelul materiei vii. 2. Adj. De bioenergetica (1). [Pr.: bi-o-e-] – Din fr. bioénergétique, engl. bioenergetics.
biogen, BIOGÉN, -Ă, biogeni, -e, adj. 1. (Despre roci) Care rezulta din tesuturi vii. 2. (Despre elemente chimice) Care a contribuit la aparitia vietii pe Pamânt. ♦ (Substantivat, n.) Îngrasamânt agricol obtinut din culturi de bacterii bogate în azot. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biogène.
biogeochimie, BIOGEOCHIMÍE s.f. Ramura a geochimiei care studiaza compozitia chimica a biosferei. [Pr.: bi-o-ge-o-] – Din fr. biogéochimie.
biogeografie, BIOGEOGRAFÍE s.f. Stiinta care studiaza repartitia organismelor animale si vegetale pe suprafata pamântului. [Pr.: bi-o-ge-o-] – Din fr. biogéographie.
bioinginerie, BIOINGINERÍE s.f. 1. Domeniu interdisciplinar fundamentat pe transferul de principii teoretice si metodologice între biologie si stiinte tehnice. 2. Inginerie genetica. [Pr.: bi-o-in-] – Bio- + inginerie (dupa engl. bioengineering).
biomatematic, BIOMATEMÁTIC, -Ă, biomatematici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. Domeniu interdisciplinar fundamentat pe transferul de principii teoretice si metodologice între biologie si matematica. 2. Adj. De biomatematica (1). [Pr.: bi-o-] – Din fr. biomathématique, engl. biomathematics.
biomedicină, BIOMEDICÍNĂ s.f. Domeniu interdisciplinar fundamentat pe transferul de principii teoretice si metodologice între biologie si medicina. [Pr.: bi-o-] – Din engl. biomedicine.
bionic, BIÓNIC, -Ă, bionici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. (În sintagma) Bionica informationala= ramura a bionicii care studiaza mecanismele de receptie, stocare, prelucrare si transmitere a informatiei la sistemele biologice în vederea transpunerii lor în tehnica informationala. 2. Adj. De bionica (1).
bioritmogramă, BIORITMOGRÁMĂ, bioritmograme, s.f. (Biol.) Grafic al evolutiei bioritmului. [Pr.: bi-o-] – De la bioritm (dupa diagrama, cardiograma).
biosferă, BIOSFÉRĂ s.f. Totalitatea fiintelor care traiesc pe pamânt, în apa si în partea inferioara a atmosferei. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biosphère.
biospeologie, BIOSPEOLOGÍE s.f. Ramura a biologiei care studiaza fauna si flora pesterilor. [Pr.: -bi-o-spe-o-] – Bio- + spelogie. Cf. fr. b i o s p é l é o l o g i e.
biostatistic, BIOSTATÍSTIC, -Ă, biostatistici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Domeniu interdisciplinar fundamentat pe transferul de principii teoretice si metodologice între biologie si statistica. 2. Adj. De biostatistica (1). [Pr.: bi-o-] – Din germ. Biostatistik, engl. biostatistics.
biot, BIÓT, bioti, s.m. (Fiz.) Unitate de masura tolerata pentru intensitatea curentului electric, egala cu 10 amperi. [Pr.: bi-ot] – Din fr. biot.
biotelemetrie, BIOTELEMETRÍE s.f. Ramura a biologiei moderne care studiaza organismele vii de la distanta cu ajutorul unor instrumente adecvate. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biotélémétrie, engl. biotelemetry.
biotină, BIOTÍNĂ s.f. Vitamina H. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. biotine.
biotipologie, BIOTIPOLOGÍE s.f. Ramura a biologiei care studiaza biotipurile. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biotypologie, engl. biotypology.
birocraţie, BIROCRAŢÍE, birocratii, s.f. Interpretare si aplicare a legilor, a dispozitiilor, a regulamentelor etc. numai în litera lor, fara preocuparea de a le întelege spiritul; birocratism, functionarism. – Din fr. bureaucratie.
bis, BIS, bisuri, s.n. Numar (II 2) prezentat la cererea publicului a doua oara sau ca supliment de program.
bis, BIS, (1) adj. invar., (2) bisuri, s.n. 1. Adj. invar. (Precedat de un numar) A doua oara; repetat. Numarul 3 bis. •• (Cu valoare de interjectie) Strigat prin care spectatorii solicita repetarea unei parti dintr-un program artistic. 2. S.n. Numar (II 2) prezentat la cererea publicului a doua oara sau ca supliment de program. – Din fr., lat. bis.
bisa, BISÁ, bisez, vb. I. Tranz. 1. A repeta o parte a programului artistic la cererea publicului. 2. A cere din sala sa se execute înca o data o parte dintr-un program artistic. – Din fr. bisser.
bisăptămânal, BISĂPTĂMÂNÁL, -Ă, bisaptamânali, -e, adj. Care apare de doua ori pe saptamâna. ♦ (Substantivat, n.) Publicatie care are doua aparitii saptamânal. – Bi- + saptamânal.
biscuit, BISCUÍT, biscuiti, s.m. 1. Produs alimentar bine deshidratat prin coacerea unui aluat de prajitura în diferite forme (cerculete, patratele, litere etc.). 2. Semifabricat de ceramica neglazurata, ars numai o data si folosit la fabricarea faiantei sau a portelanului. 3. Portelan supus la doua arderi succesive, a carui structura imita marmura. – Din fr. biscuit.
biserică, BISÉRICĂ, biserici, s.f. 1. Cladire destinata celebrarii unui cult crestin. ♢ Expr. A lua calea bisericii = a deveni evlavios, pios. A (nu) fi usa de biserica = a (nu) respecta morala religioasa, a (nu)-si îngadui abateri de la morala religioasa, a (nu) duce o viata pioasa; p. ext. a (nu) fi cinstit, a (nu) fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la biserica = a nu da importanta convenientelor sociale; a nu se sfii sa spuna cuiva în fata lucruri neplacute. 2. Institutia crestinismului în ansamblu. 3. Comunitate religioasa de acelasi cult. Biserica ortodoxa. - Lat. basilica.
bisericuţă, BISERICÚŢĂ, bisericute, s.f. 1. Diminutiv al lui biserica. 2. Fig. Cerc îngust de oameni uniti prin dorinta de a-si rezolva interesele lor personale în dauna colectivitatii din care fac parte. – Biserica + suf. -uta.
bisexual, BISEXUÁL, -Ă, bisexuali, -e, adj. (Despre plante si animale) Care dispune de organe de reproducere ale ambelor sexe; hermafrodit, bisexuat, androgin. [Pr.: -xu-al] – Din fr. bissexuel.
bisexualitate, BISEXUALITÁTE s.f. Existenta simultana la acelasi individ a organelor de reproducere ale ambelor sexe; hermafroditism, androginie. [Pr.: -xu-a-] – Din fr. bissexualité.
bisexuat, BISEXUÁT, -Ă, bisexuati, -te, adj. (Despre plante si animale) Care are organele de reproducere ale ambelor sexe; androgin, bisexual, hermafrodit. [Pr.: -xu-at] – Din fr. bissexué.
bişniţar, BISNIŢÁR, bisnitari, s.m. (Fam.) Persoana care practica afacerismul, realizând profituri personale pe cai necinstite, meschine; gheseftar. – Bisnita + suf. -ar.
bişniţă, BÍSNIŢĂ, bisnite, s.f. (Fam.) Afacere necinstita, marunta; gainarie2; gheseft. – Din engl. business.
biter, BÍTER subst. Nume dat unui lichior amar, consumat ca aperitiv. [Pr.: bitar] – Din germ. Bitter. Cf. fr. b i t t e r.
bituma, BITUMÁ, bitumez, vb. I. Tranz. 1. A amesteca cu bitum un material granular. 2. A face bitumajul unei sosele. ♦ A umple cu o substanta bituminoasa locurile dintre pavelele sau dalele de beton ale unei sosele. – Din fr. bitumer.
bituminizare, BITUMINIZÁRE, bituminizari, s.f. Proces natural de formare a asfaltului din namolul rezultat prin descompunerea în absenta aerului a organismelor animale si vegetale în fundul marilor. – Cf. fr. b i t u m i n i s a t i o n.
bizam, BIZÁM, bizami, s.m. Mamifer rozator lung de circa 30 cm, care traieste în preajma apelor si a carui blana, castanie-roscata, este utilizata în blanarie (Ondatra zibethica) ♦ Blana acestui animal. – Din germ. Bisam.
bizeţ, BIZÉŢ, bizete, s.n. Garnitura ornamentala de piele la încaltaminte. [Pl. si: bizeturi] – Din germ. Besatze. (sg. Besatz).
bizon, BIZÓN, bizoni, s.m. 1. Animal rumegator salbatic din subfamilia bovinelor, cu fruntea mare, bombata, cu coarne scurte, cu umerii mai ridicati decât crupa, cu o coama deasa (Bison bison). 2. Pielea tabacita a acestui animal; piele de vitel tabacita care imita pielea bizonului (1). – Din fr., lat. bison.
blacheu, BLACHÉU, blacheuri, s.n. Bucata (semiovala) de tabla care se aplica pe vârful si pe tocul încaltamintei pentru a le proteja. [Var.: plachéu s.n.] – Et. nec.
blajin, BLAJÍN, -Ă, blajini, -e, adj. (Adesea fig.) Blând, omenos, pasnic. ♦ (Despre fizionomia, firea, manifestarile oamenilor) Care exprima bunatate, blândete. ♦ (Substantivat, f. pl. art.; mitol. pop.) Fiinte blânde si evlavioase care traiesc departe de lume, pe apa Sâmbetei. – Din sl. blažĕnŭ.
blam, BLAM, blamuri, s.n. Dezaprobare, condamnare publica a unei atitudini; exprimare a unei astfel de dezaprobari. – Din fr. blâme.
blama, BLAMÁ, blamez, vb. I. Tranz. A exprima public dezaprobarea fata de o atitudine, un act, un gest etc. considerate reprobabile. ♦ A vorbi de rau, a defaima. – Din fr. blâmer.
blamabil, BLAMÁBIL, -Ă, blamabili, -e, adj. (Livr.) Care merita sa fie blamat; reprobabil. – Din fr. blâmable.
blamare, BLAMÁRE, blamari, s.f. Actiunea de a blama. - V. blama.
blamat, BLÁMAT, -Ă, blamati, -te, adj. 1. Care a fost dezaprobat în mod public. 2. Defaimat. – V. blama.
blanchetă, BLANCHÉTĂ, blanchete, s.f. Formular (pentru telegrame, polite etc.). – Din germ. Blankett.
blat, BLAT2 s.n. (Arg.; în expr.) A calatori (sau a merge) pe blat sau a face blatul, se spune despre cineva care calatoreste fara bilet sau abonament într-un mijloc de transport. – Et. nec.
blază, BLÁZĂ s.f. Parte a unei instalatii de distilare în forma de recipient, în care se introduce amestecul distilat. – Din germ. Blase.
blazon, BLAZÓN, blazoane, s.n. Ansamblu de elemente conventionale care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oras, a unei familii nobile, a unei bresle etc.; armoarii. – Din fr. blason.
blănar, BLĂNÁR, blanari, s.m. Meserias care face îmbracaminte din blana; negustor de blanuri. – Blana + suf. -ar.
blănăreasă, BLĂNĂREÁSĂ, blanarese, s.f. Femeie care face îmbracaminte din blana; negustoreasa de blanuri. ♦ Sotia blanarului. – Blanar + suf. -easa.
blănărie, BLĂNĂRÍE1, blanarii, s.f. 1. Meseria blanarului. 2. Atelier în care se confectioneaza îmbracaminte din blana; magazin de vânzare a blanurilor. – Blanar + suf. -ie.
blănărie, BLĂNĂRÍE2, blanarii, s.f. (Colectiv) Sortimente sau obiecte de îmbracaminte de blana. – Blana + suf. -arie.
blând, BLÂND, -Ă, blânzi, -de, adj., s.f. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care este omenos, pasnic, prietenos; blajin. ♦ (Despre fapte, sentimente etc.) De om bun. ♦ (Despre animale) Care nu fuge de om; care nu se sperie. 2. Fig. (Despre timp, natura etc.) Care nu este aspru, care nu este excesiv, care este placut. II. S. f. (Pop.) Urticarie. – Lat. blandus.
blefarită, BLEFARÍTĂ, blefarite, s.f. Inflamatie a pleoapelor. – Din fr. blépharite.
bleg, BLEG, BLEÁGĂ, blegi, -ge, adj. 1. (Despre animale) Cu urechi care atârna în jos; clapaug; (despre urechile animalelor) care atârna în jos; (despre oameni) cu urechile îndepartate de cap; (despre urechile oamenilor) îndepartate de cap (si atârnând în jos). 2. Lipsit de energie, de vointa (si prost). – Cf. scr. b l e k a.
blegi, BLEGÍ, blegesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre urechi) A se face bleg (1). 2. (Despre oameni) A deveni bleg (2); a se bleojdi2. – Din bleg.
bleojdi, BLEOJDÍ1, bleojdesc, vb. IV. Tranz. si refl. (Reg. si fam.) A(-si) holba (ochii), a (se) zgâi. – Et. nec.
bleojdi, BLEOJDÍ2, bleojdesc, vb. IV. (Pop. si fam.) 1. Tranz. A lasa sa atârne în jos; a pleosti. 2. Refl. A se blegi (2). – Et. nec.
bleojdire, BLEOJDÍRE1, bleojdiri, s.f. (Reg. si fam.) Faptul de a (se) bleojdi1. - V. bleojdi1.
bleojdire, BLEOJDÍRE2, bleojdiri, s.f. (Pop. si fam.) Faptul de a (se) bleojdi2. – v. bleojdi2.
bleojdit, BLEOJDÍT1, -Ă, bleojditi, -te, adj. (Reg. si fam.; despre ochi) Holbat, zgâit. – V. bleojdi1.
bleojdit, BLEOJDÍT2, -Ă, bleojditi, -te, adj. (Pop. si fam.; despre urechi) Lasat în jos; pleostit. – V. bleojdi2.
blestem, BLESTÉM, blesteme, s.n. Invocare a urgiei divinitatii împotriva cuiva; nenorocire a cuiva pusa pe seama furiei divine. [Acc. si: bléstem] – Din blestema (derivat regresiv).
bloc, BLOC, blocuri, s.n. 1. Bucata mare dintr-o materie solida si grea, masa solida dintr-o singura bucata. 2. Gramada de lucruri considerate ca alcatuind o masa unica. ♢ Bloc de desen = grup de foi de hârtie de desenat, lipite între ele la una din margini si pastrate între doua cartoane protectoare. ♦ Loc. adv. În bloc = împreuna, laolalta. 3. Cladire mare cu multe etaje; blochaus. 4. Alianta, întelegere (între state, partide grupari etc.) pentru realizarea unor scopuri comune. 5. (În sintagma) Bloc motor = organ de motor în care se afla cilindrii si pistoanele. 6. (Med.; în sintagmele) Bloc cardiac = tulburare a ritmului inimii, datorita blocarii influxului nervos care strabate muschiul cardiac. Bloc operator = parte componenta a serviciilor chirurgicale, cuprinzând salile de operatie si dependintele acestora. – Din fr. bloc, (3) germ. Block[haus]
blocadă, BLOCÁDĂ, blocade, s.f. Ansamblu de masuri destinate izolarii unui oras, a unui stat sau a unui grup de state. ♢ Blocada economica = izolare a unei tari sau a unui grup de tari, întreprins de o alta tara sau de alte tari, în scopul subminarii economiei nationale a primelor. – Din germ. Blockade.
blocaj, BLOCÁJ, blocaje, s.n. 1. (Rar) Blocare, blocada. 2. Tactica de oprire a unei actiuni adverse sau de aparare strânsa în unele întreceri sportive. 3. (Tehn.) Fundatie din piatra, bolovani de râu etc., la unele sosele si la cai ferate. ♦ Dig rudimentar format prin îngramadirea de pietre, bolovani, caramizi etc. – Din fr. blocage.
blond, BLOND, -Ă, blonzi, -de, adj. (Despre par) De culoare deschisa, galbui, galben, balai, codalb. ♦ (Despre oameni) Care are par de culoare deschisa; balai, blondin. ♦ (Substantivat) Persoana cu par si cu ten de culoare deschisa; balan. ♢ Bere blonda = bere de culoare deschisa, galbuie. – Din fr. blond.
blonzi, BLONZÍ, blonzesc, vb. IV. Tranz. si refl. (Fam.) A(-si) decolora parul pâna la blond. – Din blond.
blues, BLUES subst. Dans lent, cu caracter visator, melancolic; melodia dupa care se danseaza acest dans, care îsi are originea în cântecele negrilor din America. [Pr.: bluz] – Cuv. engl.
blum, BLUM, blumuri, s.n. Otel semilaminat în forma de bara, cu sectiune în general patrata. – Din fr. bloom.
bluming, BLÚMING s.n. Laminor de blumuri. – Din engl. blooming.
bluză, BLÚZĂ, bluze, s.f. îmbracaminte pentru partea superioara a corpului, asemanatoare cu o camasa barbateasca. – Din fr. blouse.
bluzon, BLUZÓN, bluzoane, s.n. Obiect de îmbracaminte (de sport), larg si comod, pentru partea superioara a corpului. – Din fr. blouson.
boacăn, BOÁCĂN, -Ă, boacani, -e, adj. (Fam.; despre acte si actiuni ale omului) Care are caracter de mare gafa, de mare nerozie, care este din cale-afara de prostesc. ♢ Expr. A facut una boacana sau a facut-o boacana = a facut ceva din cale-afara de nepotrivit, de prostesc. – Et. nec.
boaită, BOÁITĂ, boaite, s.f. (Pop.) Vita (slaba). ♦ Termen de batjocura pentru oameni. – Cf. magh. b o j t i "vite cornute".
boală, BOÁLĂ, boli, s.f. 1. (La om si la animale) Modificare organica sau functionala a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afecteaza organismul; maladie, afectiune, betesug. ♢ Boala somnului = boala infectioasa grava transmisibila prin întepatura mustei tete. Boala papagalilor = psitacoza. ♢ (Pop.) Boala copiilor = epilepsie. Boala lunga (sau mare) = febra tifoida. Boala seaca = tuberculoza pulmonara. Boala de zahar = diabet. ♢ Expr. A baga pe cineva în (toate) boale(le) = a supara, a irita, a enerva pe cineva, a face pe cineva sa sufere din punct de vedere moral, a-l face sa se simta prost. ♦ (La plante, la vin etc.) Modificare organica, patologica sau biochimica. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, lenese, naravase. 3, (Fam.) Capriciu, pasiune pentru ceva (sau cineva). ♢ Expr. A avea boala pe cineva = a avea ciuda, necaz, pica, invidie pe cineva. [Pl. si: boale] – Din sl. bolĩ.
mizantropie, MIZANTROPÍE s. f. neîncredere, dispret, ura fata de oameni; tendinta patologica de a evita societatea. (< fr. misanthropie)
boambă, BOÁMBĂ, boambe, s.f. 1. (Reg.) Bob1 (1), boaba (2). 2. Obiect de forma sferica. – Et. nec.
boarfă, BOÁRFĂ, boarfe, s.f. (Fam.) Îmbracaminte veche, uzata, zdrentuita. ♦ P. ext. (Mai ales la pl.) Obiecte de uz personal, cu deosebire lenjeria, îmbracamintea si încaltamintea. ♦ Epitet dat unei femei usoare. – Et. nec.
boaţă, BOÁŢĂ, boate, s.f. (Reg. si fam.) Pozna, nazbâtie, boroboata. – Din boroboata.
bob, BOB1, (1) boabe, s.n. (2, rar 1) bobi, s.m. 1. S.n. Samânta de cereale sau de legume care fac fructe pastai; graunte, boaba (2). ♢ Loc. adv. Bob cu bob = cu grija si rabdare; amanuntit. Din bob în bob = amanuntit. Bob numarat = întocmai, exact. ♢ Expr. A da (sau a ghici) în bobi = a cauta tainele viitorului dupa cum se asaza bobii aruncati de ghicitor. ♦ Orice particica de materie friabila care seamana cu un graunte. Bob de nisip. 2. S.m. Planta leguminoasa cu flori albe sau trandafirii, cu pastai mari si cu seminte ovale, turtite (Vicia faba); mazariche (I). ♦ P. restr. Samânta acestei plante. – Din sl. bobŭ.
bobină, BOBÍNĂ, bobine, s.f. Mosor de diverse forme, pe care se înfasoara ata, sârma, cablu electric etc.; p. ext. mosorul împreuna cu spirele înfasurate pe el. ♦ Spec. Ansamblu de spire format prin înfasurarea în serie a unuia sau a mai multor conductoare electrice. – Din fr. bobine.
boboc, BOBÓC, boboci, s.m. 1. Caliciul nedeschis al unei flori; floare care începe sa se deschida. 2. Pui de gâsca sau de rata. ♢ Expr. A paste (sau a pazi) bobocii = a-si pierde vremea degeaba. A da (mâncare) la boboci = a vomita. ♦ Fig. Începator într-un domeniu; om lipsit de experienta; ageamiu; p. restr. recrut; student în primul an. – Din ngr. bubúki.
mixtură, MIXTÚRĂ s. f. 1. amestec de elemente eterogene. 2. amestec din mai multe substante, materiale lichide sau granulare. ♢ medicament dintr-un amestec de mai multe substante. ♢ (pl.) produse miniere naturale, din mai multe minerale concrescute, care trebuie sfarâmate pentru separarea substantelor utile. 3. (muz.) registratie la orga care consta din adaugarea la sunetul fundamental a câtorva armonice superioare. (< fr. mixture, lat. mixtura)
bobotaie, BOBOTÁIE, bobotai, s.f. (Reg.) Vâlvataie. – Bobot + suf. -aie sau contaminare între bobot si [vâlva]taie.
mixtumcompositum, MÍXTUM COMPÓSITUM s. n. inv. amestec artificial, uneori artificios si nereusit. (< lat. mixtum compositum)
mixtiune, MIXTIÚNE s. f. amestecare a drogurilor într-un lichid pentru a prepara un medicament. (< fr. mixtion, lat. mixtio)
bocceagiu, BOCCEAGÍU, bocceagii, s.m. (Înv.) Negustor ambulant de maruntisuri (pânza, ace, ata); tolbas, coropcar, marchitan. [Var.: boccegíu s.m.] – Din tc. bohçacı.
bocciu, BOCCÍU, -ÍE, boccii, adj. (Pop. si fam.; despre oameni) Care are trasaturi grosolane, urâte. ♢ Nas bocciu = nas urât. ♦ Fig. (Substantivat; rar) Badaran. – Din tc. bokçu "ticalos".
bocet, BÓCET, bocete, s.n. 1. Plâns zbuciumat, însotit de vaiete, strigate, tânguiri; jalet, vaiet. 2. Lamentatie improvizata, de obicei versificata si cântata pe o anumita melodie, care face parte din ritualul înmormântarilor (la tara); cântare de mort. – Boci + suf. -et.
bocnă, BÓCNĂ s.f. (Pop. si fam.; în expr.) A fi (sau a se face, a îngheta) bocna = a îngheta tare. – Et. nec.
bocşă, BÓCSĂ, bocse, s.f. 1. (Reg.) Gramada de lemne pregatite pentru a fi transformate prin ardere înceata în carbuni; p. ext. carbunarie. 2. Gramada de minereuri bogate în sulf, folosite pentru oxidarea minereurilor. – Din magh. boksa.
mixt, MIXT, -Ă I. adj. compus din elemente eterogene; ames-tecat. o scoala (sau clasa) ~a = scoala (clasa) frecventata de elevi de ambele sexe; cor ~ = cor format din voci barbatesti si femeiesti; (mat.) numar ~ = numar format din numere întregi si din fractii. II. s. f. pl. produse miniere naturale din minerale diferite, concrescute. ♢ produse intermediare continând atât materiale utile, cât si sterile. (< fr. mixte, lat. mixtus)
bogat, BOGÁT, -Ă, bogati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Om) care dispune de multe si mari mijloace materiale, care are multi bani; (om) avut. 2. Adj. Care se afla, care contine ceva în cantitate mare. Fructele sunt bogate în vitamine. ♦ (Despre flori) Învolt. ♦ Manos, roditor. 3. Adj. (Despre lucruri) Scump, de mare valoare; fastuos, luxos. – Din sl. bogatŭ.
bogdaproste, BOGDAPRÓSTE interj. (Pop.; adesea substantivat) Cuvânt de multumire adresat celui care da ceva de pomana. ♢ Loc. adj. De bogdaproste = de pomana. ♢ Expr. Ca un pui de bogdaproste = (despre copii) nenorocit, prapadit. (Fam.) A umple de bogdaproste = a ocarî (2). [Var.: bodapróste interj.] – Din bg. bog da prosti.
boi, BOÍ1, boiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Reg.) A vopsi. 2. Refl. (Peior.; despre femei) A se farda, a se sulimeni. 3. Tranz. (Reg., fam.) A însela, a pacali. – Din boia (derivat regresiv).
boier, BOIÉR, boieri, s.m. 1. Mare stapân de pamânt (care detinea, uneori, si o functie înalta în stat); persoana din aristocratia feudala; nobil; p. ext. stapân. ♦ (Fam.) Persoana cu atitudini, obiceiuri sau pretentii de aristocrat. 2. (Înv.) Titlu de politete (echivalând cu "domnule"), adresat persoanelor înstarite, celor cu functii administrative etc. – Din sl. boljarinŭ (pl. boljare).
boieresc, BOIERÉSC, -EÁSCĂ, boieresti, adj., s.n. 1. Adj. Care apartine boierilor, privitor la boieri. ♦ Care imita deprinderile boierilor. 2. S.n. Obligatie a taranilor dependenti de a executa munci agricole în folosul stapânului de pamânt. – Boier + suf. -esc.
boieri, BOIERÍ, boieresc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv.) A conferi cuiva titlul de boier, a da cuiva o boierie. 2. Refl. (Fam.) A trai, a se comporta ca un boier, a avea pretentii de boier. – Din boier.
boierie, BOIERÍE, boierii, s.f. Calitate, situatie de boier; rang, titlu de boier, functie în statul medieval detinuta de un boier. ♦ (Fam.) Atitudine, trai, maniere, comportare de boier. – Boier + suf. -ie.
boieroaică, BOIEROÁICĂ, boieroaice, s.f. Sotie de boier; mare proprietara de pamânt; mosiereasa, boiereasa, boierita. ♦ Sotie de demnitar, de mare negustor, de industrias etc. – Boier + suf. -oaica.
boire, BOÍRE, boiri, s.f. (Reg.) Actiunea de a (se) boi1; boit, vopsire; (fam.) fardare, sulimenire. – V. boi1.
boit, BOÍT2 -Ă, boiti, -te, adj. (Reg.) Vopsit2; (fam.) fardat. – V. boi1.
bojoc, BOJÓC, bojoci, s.m. (Pop.) Plamân (mai ales de animale). ♢ Expr. (Fam.) E numai bojoci = e foarte slab, dar foarte activ si plin de pasiune si entuziasm. [Var.: (reg.) bojóg s.m.] – Et. nec.
mixomatoză, MIXOMATÓZĂ s. f. boala infectioasa si mortala a iepurilor de casa, datorita unui ultravirus care provoaca edeme si inflamatii purulente ale pleoapelor. (< fr. myxomatose)
bold, BOLD, bolduri, s.n. (Reg.) 1. Ac cu maciulie, ac cu gamalie. ♦ Vârf ascutit. ♦ Cui de metal cu maciulie ornamentala. 2. Bat ascutit cu care se îndeamna vitele. ♦ Împunsatura, întepatura (data cu acest bat). 3. (Înv.) Imbold. 4. (Reg.) Element de constructie în arhitectura populara, în forma de stâlp sculptat, cu vârf ascutit. – Din sl. bodlı "ghimpe".
bolero, BOLERÓ, bolerouri, s.n. 1. Haina femeiasca scurta pâna deasupra taliei, ca un ilic. 2. Numele unui dans national spaniol, care se danseaza cu acompaniament de chitara si castaniete; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. boléro, sp. bolero.
bolid, BOLÍD, bolizi, s.m. Meteorit de dimensiuni relativ mari, care cade pe Pamânt cu viteza mare; stea cazatoare foarte stralucitoare. ♦ Fig. Vehicul, automobil de mare viteza. – Din fr. bolide.
bolnăvior, BOLNĂVIÓR, -OÁRĂ, bolnaviori, -oare, adj. (Fam.) Diminutiv al lui bolnav. – Bolnav + suf. -ior.
bolniţă, BÓLNIŢĂ, bolnite, s.f. (Înv.) Spital (pe lânga o manastire sau un asezamânt de binefacere). ♦ Loc unde se izolau si se îngrijeau vitele bolnave. – Din sl. bolĩnica.
bolovan, BOLOVÁN, bolovani, s.m. Piatra (voluminoasa si grea) rotunjita prin rostogolirea ei de ape; pietroi. ♦ Bucata mare de pamânt sau dintr-o materie solida oarecare. Bolovan de sare. – Din bg. balvan.
bolovăni, BOLOVĂNÍ, bolovanesc, vb. IV. Refl. (Rar, despre nori) A se îngramadi ca niste bolovani. ♦ Tranz. (În expr.) A bolovani ochii = a holba, a casca ochii. – Din bolovan.
boltă, BÓLTĂ, bolti, s.f. 1. Zidarie sau constructie cu partea superioara arcuita în forma de semicerc sau numai bombata în sus. ♦ Încapere, gang sau galerie subterana cu tavanul arcuit. ♦ Constructie de lemn sau de vergele de fier în forma de arc, care serveste de sprijin plantelor agatatoare. ♦ Fig. Arc de verdeata format de ramurile unite ale copacilor. ♦ (În sintagma) Bolta cereasca sau bolta cerului = cer2 (1). 2. (În sintagmele) Bolta craniana = partea superioara a cutiei craniene. Bolta palatina = palat1, cerul-gurii. 3. (Reg.) Pravalie, dugheana. [Var.: (reg.) boálta s.f.] – Din scr. bolta, magh. bolt.
bombament, BOMBAMÉNT s.n. Parte bombata a unui drum pavat sau asfaltat. – Din fr. bombement.
bombardament, BOMBARDAMÉNT, bombardamente, s.n. Bombardare. – Din fr. bombardement, it. bombardamento.
bombardare, BOMBARDÁRE, bombardari, s.f. Actiunea de a bombarda; bombardament. – V. bombarda.
bombardier, BOMBARDIÉR, (1) bombardiere, s.n. (2) bombardieri, s.m. 1. S.m. Avion de bombardament. 2. S.m. Aviator care lanseaza bombele dintr-un avion de bombardament. [Pr.: -di-er] – Din fr. bombardier.
bombardon, BOMBARDÓN, bombardoane, s.n. Contrabas de suflat, de alama, în forma unei mari trompete cu piston. – Din fr. bombardon.
bonapartism, BONAPARTÍSM s.n. 1. Forma de dictatura aparuta în Franta, în timpul lui Napoleon I. 2. Atasament fata de bonapartism (1) sau fata de conducerea lui Napoleon Bonaparte. – Din fr. bonapartisme.
bonă, BÓNĂ, bone, s.f. Îngrijitoare angajata într-o familie pentru a creste copiii si a-i învata o limba straina. – Din fr. bonne, germ. Bonne.
bondoc, BONDÓC, -OÁCĂ, bondoci, -oace, adj. (Despre oameni; fig. despre obiecte) Marunt la statura si gras, scurt si îndesat, mic si gros. – Cf. tc. b u n d u k.
bonetă, BONÉTĂ, bonete, s.f. 1. Acoperamânt de cap confectionat din pânza sau din stofa, fara boruri sau cozoroc, purtat de femei, de copii, de bucatari, medici, laboranti, militari etc. 2. (În sintagma) Boneta frigiana = un fel de caciulita de lâna cu vârful îndoit înainte, devenita în timpul Revolutiei Franceze (1789-1794) simbol al libertatii. – Din fr. bonnet.
bonjurism, BONJURÍSM s.n. Ansamblul conceptiilor si manifestarilor caracteristice bonjuristilor. – Bonjur + suf. -ism.
boogiewoogie, BOOGIE-WOOGIE s.n. Dans de origine nord-americana, asemanator cu blues-ul; melodie dupa care se danseaza acest dans. [Pr.: búghi-úghi] – Cuv. engl.
mixer, MÍXER s. n. 1. aparat electric, instalatie care efectueaza amestecarea unor materiale, produse alimentare. 2. amestecator hidraulic la prepararea laptelui de ciment pentru cimentarea sondelor. 3. dispozitiv care permite folosirea mai multor surse electroacustice. ♢ (cinem.) pupitru de mixaj. (< fr., engl. mixer)
boraginacee, BORAGINACÉE, boraginacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee, cu tulpinile si frunzele acoperite cu peri, cu flori constituite în inflorescente si cu fructele formate din patru nucule cu câte o samânta; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. borraginacées.
borât, BORẤT, -Ă, borâti, -te, adj. (Fam.) Dezgustator, scârbos, hidos. – V. borî.
borâtură, BORÂTÚRĂ, borâturi, s.f. (Pop.) Ceea ce se vomita. ♦ (Fam.) Epitet injurios dat cuiva. – Borî + suf. -tura.
borceag, BORCEÁG, (1) s.m., (2) borceaguri, s.n. 1. S.m. Numele a doua plante: a) mazariche; b) planta erbacee agatatoare, cu florile de culoare alba-galbuie sau purpurie si cu fructe în forma de pastai paroase (Vicia pannonica). 2. S.n. Amestec de mazariche sau de mazare furajera cu o cereala paioasa, folosit ca nutret. – Din bg. borčak.
bord, BORD, borduri, s.n. Marginea din stânga sau cea din dreapta a puntii unei ambarcatii (mari). ♢ Jurnal de bord = registru în care se înregistreaza toate evenimentele importante petrecute în cursul calatoriei unei ambarcatii sau a unui avion. ♢ Loc. adv. Pe (sau la) bord = în ambarcatie; p. anal. în avion. ♢ Expr. A arunca peste bord = a renunta la ceva ca nefiind de folos. – Din fr. bord.
bordaj, BORDÁJ, bordaje, s.n. Învelis exterior, metalic sau lemnos, al scheletului unei ambarcatii. – Din fr. bordage.
bordei, BORDÉI, bordeie, s.n. 1. Încapere sapata (pe jumatate) în pamânt si acoperita cu pamânt, paie sau stuf. 2. P. ext. Locuinta mica, rudimentara, saracacioasa. – Et. nec.
borhot, BORHÓT, borhoturi, s.n. Ceea ce ramâne din amestecul fermentat de fructe sau de cereale, dupa ce a fost folosit la fabricarea tuicii, a berii etc. ♦ (Rar; la pl.) Mate, maruntaie de porc, de miel etc. necuratate. – Et. nec.
boroboaţă, BOROBOÁŢĂ, boroboate, s.f. (Fam.) Pozna, neghiobie, fapta necugetata. – Et. nec.
borş, BORS, borsuri, s.n. Zeama acra preparata din tarâte de grâu, de secara sau de sfecla de zahar fermentate în apa; p. ext. ciorba preparata cu aceasta zeama. ♢ Expr. A-i sufla (cuiva) în bors sau a sufla în borsul cuiva = a se amesteca (neîntrebat) în treburile cuiva. (Fam.) A mânca bors = a minti. A-i da (cuiva) borsul = a-i tâsni cuiva sângele din nas. A se face bors = a se înfuria. ♦ (Arg.) Sânge. – Din rus., ucr. borsci.
bort, BORT s.n. Diamant brut cu structura fibroasa si cu luciu, întrebuintat ca abraziv. – Din fr. bort.
mixa, MIXÁ vb. intr. a amesteca. ♢ a executa un mixaj. (< fr. mixer)
borteli, BORTELÍ, bortelesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A gauri. – Contaminare între borta si sfredeli.
mix, MIX2(O)- elem. "amestec", "mixt". (< fr. mix/o/-, cf. gr. mixis)
borţos, BORŢÓS, -OÁSĂ, bortosi, -oase, adj. (Pop. si fam.; adesea substantivat) Cu burta mare. ♦ (La f.) Gravida. – Bort + suf. -os.
boscar, BOSCÁR, boscari, s.m. (Reg.) Scamator. – Bosco (n. pr.) + suf. -ar.
boscărie, BOSCĂRÍE, boscarii, s.f. (Reg.) Scamatorie. ♦ Fig. Înselatorie, pungasie. – Boscar + suf. -ie.
boss, BOSS s.m. Supraveghetor peste muncitorii dintr-o întreprindere în S.U.A.; p. ext. (fam.) sef. – Cuv. engl.
mitralită, MITRALÍTĂ s. f. inflamatie a valvulei mitrale a inimii. (< fr. mitralite)
bosumfla, BOSUMFLÁ, bosúmflu, vb. I. Refl. (Fam.) A-si manifesta supararea încruntându-se si strângând buzele; a se îmbufna. – Et. nec.
bosumflare, BOSUMFLÁRE, bosumflari, s.f. (Fam.) Faptul de a se bosumfla; îmbufnare. – V. bosumfla.
boşorog, BOSORÓG, -OÁGĂ, bosorogi, -oage, adj., s.m. si f. (Pop.) (Persoana) care sufera de hernie. ♦ Fig. (Om) batrân, ramolit. – Cf. b o s.
boşorogeală, BOSOROGEÁLĂ, bosorogeli, s.f. (Pop.) Hernie. ♦ Fig. Starea omului batrân si ramolit. – Bosorogi + suf. -eala.
boşorogi, BOSOROGÍ, bosorogesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A se îmbolnavi de hernie. ♦ Fig. A se ramoli (de batrânete). – Din bosorog.
boştină, BOSTÍNĂ, bostine, s.f. (Reg.) 1. Ceea ce ramâne din fagure dupa ce s-au scos mierea si ceara. 2. Tescovina. [Var.: hostína s.f.] – Din sl. voština.
bot, BOT, boturi, s.n. 1. Partea anterioara a capului unor mamifere, cuprinzând gura (si nasul). ♢ Expr. A bea la botul calului = a bea înca un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeala. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tacere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se sterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit sa renunte (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neasteptate, fata în fata. (Fam.) A-si baga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, si unde trebuie, si unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trai în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supara, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascutita sau lunguiata a unui obiect; vârf; partea din fata a unui vehicul cu tractiune mecanica. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.
botă, BÓTĂ1, bote, s.f. 1. Vas din doage de lemn înalt ca o cofa si înfundat la amândoua capetele, cu o mica deschidere pe capacul de deasupra, care serveste pentru transportarea apei sau pentru pastrarea bauturilor alcoolice. 2. (Reg.) Donita. – Et. nec.
boteza, BOTEZÁ, botez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) supune botezului (1). 2. Tranz. A stropi cu agheasma pe credinciosi si casele lor. ♦ Fig. (Fam.) A uda, a stropi. ♢ Expr. (Fam.) A boteza laptele (sau vinul, rachiul etc.) = a adauga apa în lapte (sau în vin etc.). 3. Tranz. A avea calitatea de nas sau de nasa la botezul (1) cuiva. 4. Tranz. A pune cuiva sau la ceva un nume (de batjocura); a supranumi; a porecli. – Lat. batizare (= baptizare).
botezat, BOTEZÁT, -Ă, botezati, -te, adj. 1. Care a primit botezul (1), devenind crestin. 2. (Fam.; despre lapte, bauturi etc.) Falsificat, subtiat, înmultit cu apa. – V. boteza.
botină, BOTÍNĂ, botine, s.f. (Reg.) Gheata (de dama sau de copil). ♦ Cizmulita. – Din fr. botine.
botos, BOTÓS, -OÁSĂ, botosi, -oase, adj. (Despre oameni) 1. Cu gura mare, în forma de bot (1). 2. Fig. Bosumflat, suparat. 3. Fig. (Fam.) Obraznic, arogant. – Bot + suf. -os.
botriomicoză, BOTRIOMICÓZĂ, botriomicoze, s.f. Boala infectioasa a cailor, caracterizata prin formarea unor tumori asemanatoare cu fibroamele. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothryomycose.
bou, BOU, boi, s.m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tractiune si mai ales pentru carne (Bos taurus). ♢ Bou sur = bour. ♢ Expr. A nu-i fi (cuiva) toti boii acasa = a fi rau dispus. S-a dus bou si s-a întors vaca, se spune despre cineva care n-a reusit sa învete nimic, care nu s-a lamurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui barbat. 2. Compuse: bou-de-mare = peste marin mic, de culoare cafenie sau cenusie-închis, cu capul gros si lataret si cu ochii asezati în partea superioara a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-balta = a) nume dat la doua specii de broasca, una având pe pântece pete rosii (Bombinator igneus), iar cealalta pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-balta; b) pasare de balta cu ciocul lung si ascutit, galbena-verziue pe spate, cu capul negru si cu gâtul alb; buhai-de-balta (Botaurus stellaris); c) (si în forma bou-de-apa) gândac mare de apa de culoare neagra, cu picioarele acoperite de peri desi si lungi si adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufnita; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) radasca; b) (si în forma boul-popii) buburuza. – Lat. bovus (= bos, bovis).
bour, BÓUR, bouri, s.m. 1. Taur salbatic, care traia odinioara si în tara noastra, socotit stramosul direct al vitelor mari cornute; bou sur (Bos primigenius). 2. Vechea stema a Moldovei, închipuind un cap de bour (1). 3. (Înv.) Fier (înrosit) cu care se însemnau raufacatorii, vitele, pietrele de hotar etc. – Lat. bubalus.
bovideu, BOVIDÉU, bovidee, s.n. (La pl.) Familie de mamifere rumegatoare artiodactile, cu coarne persistente; (si la sg.) animal care face parte din aceasta familie. [Var.: bovíd s.n.] – Din fr. bovidés.
bovin, BOVÍN, -Ă, bovini, -e, adj., s.f. 1. Adj. De bou; din familia sau din speta boului. 2. S.f. (la pl.) Subfamilie din familia rumegatoarelor, având ca tip boul; (si la sg.) animal care face parte din aceasta subfamilie. – Din fr. bovin, lat. bovinus.
bowling, BOWLING s.n. 1. Varianta a jocului de popice. 2. Loc, teren amenajat pentru bowling (1) si alte jocuri mecanice. [Pr.: báuling] – Din engl. bowling[alley].
box, BOX2 s.n. Piele de bovine prelucrata, din care se confectioneaza fete de încaltaminte si diverse obiecte de marochinarie. – Din fr. box[-calf].
boxa, BOXÁ, boxez, vb. I. Intranz. A practica boxul1, a lupta dupa regulile boxului1. ♦ Tranz. (Fam.) A lovi cu pumnii ca la box. – Din fr. boxer.
boxă, BÓXĂ, boxe, s.f. 1. Despartitura, compartiment de dimensiuni reduse, în interiorul unui local, al unei încaperi, al unei case (pentru acuzati la tribunal, pentru o masa separata la restaurant etc.). ♦ Despartitura într-un grajd, facuta pentru un singur animal. ♦ Compartiment amenajat la malul unei ape, care serveste la parcarea ambarcatiilor cu motor. ♦ Lada care serveste la încarcarea si la descarcarea animalelor (de) pe o nava. 2. (Fam.) Incinta acustica. – Din fr. box.
boz, BOZ, boji, s.m. Planta erbacee cu miros neplacut, cu flori albe si cu fructe negre; bozie (Sambucus ebulus). – Cf. ucr. b o z, bg. b a z e, magh. b o d z a.
brac, BRAC2, bracuri, s.n. Rest, ramasita buna de aruncat, nefolositoare; sfarâmatura, bucata. ♢ Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; de neîntrebuintat. Cal de brac. ♦ Spec. Deseu rezultat în cursul fabricarii hârtiei. – Din rus. brak.
brad, BRAD, brazi, s.m. 1. Arbore din familia pinaceelor care creste în zona muntoasa, înalt pâna la 50 m, cu tulpina dreapta, cu frunzele în forma de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile si semintele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ♢ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupar cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-rosu = molid. ♢ (În sintagma) Apa de brad = a) amestec de apa si ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încaperilor sau a apei de baie; b) bautura alcoolica aromata cu esenta din seminte de ienupar. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) taiat si împodobit cu globuri, jucarii, bomboane etc. cu prilejul Craciunului sau al Anului Nou; pom de Craciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul si portile mirilor la nunti. 2. (Art.) Numele unei hore care se joaca, în ajunul nuntii, la casa miresei; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Cf. alb. • b r a d h,  b r e d h.
mitologie, MITOLOGÍE s. f. 1. totalitatea miturilor, a legendelor care apartin unei civilizatii. 2. studiu stiintific al miturilor, al originii si semnificatiei lor. 3. ansamblu de credinte, de idei care se refera la aceeasi natiune si care se impun membrilor unei colectivitati. (< fr. mythologie, lat. mythologia)
bradt, BRADT s.n. Semifabricat obtinut prin tocarea fina a carnii proaspete de vita, folosit la fabricarea salamurilor. [Pr.: brat]- Cuv. engl.
bragă, BRÁGĂ, bragi, s.f. Bautura racoritoare cu gust acrisor si miros specific, preparata din faina de mei, de porumb sau de secara fiarta si fermentata, sau din bucatele de pâine fermentate în apa. ♢ Expr. (Fam.) Ieftin ca braga = foarte ieftin. – Din rus. braga.
brahă, BRÁHĂ s.f. 1. Orz macinat, întrebuintat la fabricarea berii. 2. Reziduu ramas dupa fabricarea rachiului. – Din ucr. braha.
brahicefal, BRAHICEFÁL, -Ă, brahicefali, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. Craniu cu diametrele longitudinal si transversal aproape egale. 2. Adj., s.m. si f. (Persoana) care are un craniu brahicefal (1). – Din fr. brachycéphale.
bramă, BRÁMĂ, brame, s.f. Semifabricat obtinut prin laminarea lingourilor de otel, cu sectiunea dreptunghiulara sau patrata, cu muchii rotunjite si cu suprafata striata sau punctata. – Din fr. brame.
brambura, BRÁMBURA adv. (Fam.) Fara rost, fara capatâi; de-a valma, în dezordine. – Et. nec.
brambureală, BRAMBUREÁLĂ, brambureli, s.f. (Fam.) Actiunea de a (se) bramburi; dezordine, debandada; bramburire. – Bramburi + suf. -eala.
bramburi, BRAMBURÍ, bramburesc, vb. IV. (Fam.) 1. Tranz. A pune în dezordine, de-a valma, a încurca. 2. Refl. A umbla fara rost, de colo-colo. – Din brambura.
bramburire, BRAMBURÍRE s.f. (Fam.) Actiunea de a (se) bramburi. – V. bramburi.
bramburit, BRAMBURÍT, -Ă, bramburiti, -te, adj. (Fam.) 1. (Despre oameni) Zapacit. 2. (Despre obiecte) Aflat în dezordine. – V. bramburi.
branciog, BRANCIÓG, brancioguri, s.n. (Reg.) Pamânt calcaros, pietros, cu fertilitate slaba sau mijlocie. – Et. nec.
mitogramă, MITOGRÁMĂ s. f. ansamblu de semne carora li se acorda o anumita semnificatie grafica, ideologica sau simbolica. (< mito2- + -grama)
branhiozaur, BRANHIOZÁUR, branhiozauri, s.m. Gen de amfibieni din carboniferul superior, asemanator cu salamandra, care traia în mlastini. [Pr.: -hi-o-] – Din germ. Branchiosaurus.
branşa, BRANSÁ, bransez, vb. I. Tranz. A face un bransament sau un racord electric. – Din fr. brancher.
branşament, BRANSAMÉNT, bransamente, s.n. Legatura între o conducta principala a unei retele de distributie (de energie electrica, de apa, de gaze etc.) si una secundara, care serveste la alimentarea unui consumator. – Din fr. branchement.
branşă, BRÁNSĂ, branse, s.f. Ramura, specialitate, domeniu de activitate (în meserii, negot etc.). ♢ Loc. adj. De bransa = de meserie; specialist. – Din fr. branche.
branţ, BRANŢ, branturi, s.n. Bucata de piele, de carton sau de pluta care se aplica în interiorul încaltamintei, peste talpa propriu-zisa. – Cf. germ. B r a n d s h o h l e.
brasaj, BRASÁJ s.n. 1. Amestecare cu aer a vaporilor sau a picaturilor unui combustibil lichid înainte de introducerea lui în cilindrul motorului. 2. Amestecare a fainii de malt cu apa calda pentru a se obtine mustul de bere. – Din fr. brassage.
mitofobie, MITOFOBÍE s. f. teama patologica de mituri. (< engl. mythophobia)
braşoavă, BRASOÁVĂ, brasoave, s.f. (Fam.) Minciuna, palavra. – Din n. pr. Brasov.
braţ, BRAŢ, brate, s.n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot si umar; partea de la umar pâna la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ♢ Loc. adv. În brate = cu bratele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Brat) la brat (sau de brat) = cu bratul trecut pe sub bratul altuia. ♢ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) bratul = a trece bratul sub bratul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) brat = a sprijini pe cineva, ducându-l de brat. (A primi sau a astepta etc. pe cineva) cu bratele deschise = (a primi sau a astepta etc. pe cineva) cu mare placere. A lua (pe cineva sau ceva) în brate = a apara, a sustine, a lauda (pe cineva sau ceva). A fi bratul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în bratele cuiva = a ajunge (sau a lasa pe cineva) la discretia cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde si duce în brate (1). Un brat de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brate de munca = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamana cu bratul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capat cu sistemul respectiv si care serveste la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei miscari. 5. Parâma legata la capatul unei vergi si care serveste la manevrarea laterala a acesteia. 6. Distanta de la un punct fix la linia de actiune a unei forte. 7. Ramificatie a cursului principal al unei ape curgatoare. ♢ Brat mort = ramificatie parasita a unei ape, alimentata numai la revarsari. – Lat. brachium.
braţetă, BRAŢÉTĂ s.f. (Fam.; în expr.) A merge cu cineva (sau a lua pe cineva) la brateta = a merge cu cineva (sau a lua pe cineva) de brat. – Din it. [a] bracetto (modificat dupa brat).
mito, MITO1- elem. "fir, filament", "mitoza". (< fr. mito-, cf. gr. mitos)
bravissimo, BRAVÍSSIMO interj. (Fam. si ir.) Exclamatie care exprima o aprobare, o lauda, o apreciere superlativa; excelent, foarte bine, extraordinar. – Var. (dupa alte surse) bravisimo. – Din it. bravissimo.
bravo, BRÁVO interj. Exclamatie de aprobare (totala), de lauda sau de apreciere (însotita de aplauze); foarte bine, excelent, minunat. [Var.: (pop.) bráva. (înv.) brávos interj.] – Din fr., it. bravo.
brazdă, BRÁZDĂ, brazde, s.f. 1. Fâsie îngusta de pamânt, taiata si rasturnata cu plugul; urma ramasa în pamânt dupa plug; brazdatura. ♢ Loc. adj. Din (sau de) brazda = (despre vite de jug) din dreapta. ♢ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazda = a îndrepta pe cineva; a-l face sa se acomodeze. A se da pe brazda = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situatie, a se acomoda. 2. Bucata de pamânt înierbata, de forma paralelipipedica, desprinsa de pe terenurile acoperite cu iarba, care serveste la ornarea parcurilor, la protejarea taluzurilor etc. ♢ Brazda de udare = element provizoriu al sistemului de irigatie, prin care apa este adusa la radacina plantelor. 3. Rând de iarba, de grâu etc. cosit; polog1. 4. Strat de legume sau de flori; razor1. 5. Urma, dâra, pârtie. ♦ Crestatura. 6. Fig. Zbârcitura, cuta a fetei; rid. – Din sl. brazda.
brăbin, BRĂBÍN, brabini, s.m. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene (Bunias orientalis). – Et. nec.
mitilicultură, MITILICULTÚRĂ s. f. ramura a agriculturii care se ocupa cu cresterea si comercializarea midiilor. (< fr. mytiliculture)
brăcuit, BRĂCUÍT, -Ă, bracuiti, -te, adj. (Reg.) Care a devenit brac2; din care au ramas bracurile2. – V. bracui.
brădiş, BRĂDÍS, bradisuri, s.n. 1. Bradet. 2. Numele unor plante erbacee acvatice cu tulpina lunga, subtire si foarte ramificata si cu frunzele în forma de ace (Ceratophyllum si Myriophyllum). ♦ Portiune dintr-o apa acoperita cu aceasta planta. – Brad + suf. -is.
miticism, MITICÍSM s. n. (fam.) atitudine, comportare, vorba etc. care denota superficialitate si neseriozitate. (< Mitica, personaj caragialesc + -ism)
brăţară, BRĂŢÁRĂ, bratari, s.f. 1. Podoaba în forma de veriga, facuta din metal pretios sau din alt material si purtata de femei la încheietura mâinii sau pe brat; bratea. 2. Manseta brodata la mânecile camasilor taranesti. 3. (Tehn.) Piesa de metal alcatuita din una sau mai multe bucati, care se strânge în jurul altor piese pentru a le asambla. ♦ Cerc de metal care serveste la fixarea pe zid a tuburilor, a burlanelor sau a cablurilor. 4. (Arhit.) Inel de metal care strânge o coloana; ornament iesit în relief cu asemenea forma. – Lat. brachiale.
brăzdar, BRĂZDÁR, brazdare, s.n. 1. Parte componenta a plugului, care taie brazda (1) în plan orizontal. 2. Parte constitutiva la masinile de semanat, care introduce semintele în pamânt. – Brazda + suf. -ar.
brâncă, BRẤNCĂ1 s.f. 1. Boala contagioasa, specifica porcilor, caracterizata prin lipsa poftei de mâncare si aparitia unor pete violacee. 2. (Pop.) Erizipel. 3. Planta erbacee fara frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în forma de spic, folosita în medicina veterinara (Salicornia herbacea) ♢ Compuse: brânca-porcului = a) planta erbacee cu tulpina si frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia scopolii); b) cinstet; brânca-ursului = a) crucea-pamântului; b) bradisor (2). 4. Ciuperca cu palaria întinsa si rasfrânta, prevazuta cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.
brânduşă, BRÂNDÚSĂ, brânduse, s.f. 1. Planta erbacee cu flori violete în forma de pâlnie, care înfloreste primavara timpuriu (Crocus heuffelianus). 2. (În sintagma) Brândusa galbena = planta erbacee perena cu florile galbene-aurii, ocrotita de lege (Crocus moesiacus). 3. Planta veninoasa din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite si cu flori rosietice sau liliachii, care înfloreste toamna si care este folosita în medicina (Colchicum autumnale); floarea-brumei. – Cf. bg. b r e n d u š k a, scr. b r n d u š a.
brânză, BRẤNZĂ, (2) brânzeturi, s.f. 1. Produs alimentar obtinut prin coagularea si prelucrarea laptelui. ♢ Expr. (Fam.) A nu fi nici o brânza (de cineva) = a nu fi bun de nimic. (Fam.) A nu face nici o brânza = a nu realiza nimic; a nu fi bun de nimic. (Pop.) (Duca-se sau du-te etc.) opt cu-a brânzei sau opt (si) cu-a brânzei noua, se zice când scapi (sau doresti sa scapi) de o persoana suparatoare. 2. (La pl.) Diferite sortimente de brânza (1), de cascaval etc. – Et. nec.
brâu, BRÂU, (I) brâie, (II) brâuri s.n. I. 1. Cingatoare lata de lâna, de piele, de matase etc. pe care o poarta taranii. ♦ Fâsie de tesatura (de lâna), de blana etc. pe care o poarta în jurul mijlocului (sub îmbracaminte) unii oameni suferinzi. ♦ Cingatoare lata pe care o poarta preotii ca semn al unui grad ierarhic sau în timpul slujbei. 2. Parte a corpului omenesc pe care o încinge brâul (II); mijloc. 3. Ornament care înconjura usile, ferestrele, fatadele etc. unei case. 4. Sir, lant (muntos, deluros etc.). II. (Cor.) Brâulet (2). [Var.: (pop.) brâna s.f.] – Cf. alb. b r e s, b r e z i.
bre, BRE interj. 1. (Fam.) Cuvânt cu care atragem atentia cuiva ca ne adresam lui. 2. (De obicei repetat) Cuvânt care exprima mirare. – Din tc. bre.
breabăn, BREÁBĂN, brebeni, s.m. (Bot.; reg.) 1. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu flori rosii reunite în raceme si cu rizom acoperit cu solzi (Dentaria glandulosa). 2. Brebenel. 3. Nume dat mai multor specii de anemone. – Et. nec.
mit, MIT s. n. 1. povestire fabuloasa, cu caracter sacru, prima treapta a cunoasterii, care expune diversele credinte ale popoarelor despre originea universului si fenomenelor naturale sau sociale, despre zei si eroi legendari, explica diversele sentimente fundamentale etc. 2. (fig.) nascocire, poveste, basm. (< fr. mythe, lat. mythus, gr. mythos)
breaz, BREAZ, -Ă, breji, -ze, adj. 1. (Despre animale) Cu o pata alba în frunte sau cu o dunga alba pe bot. ♢ Expr. A cunoaste (pe cineva) ca pe un cal breaz = a cunoaste foarte bine (pe cineva). 2. Fig. (Ir.; despre oameni) Destept, istet, grozav. – Din bg. breaz.
brec, BREC2, brecuri, s.n. 1. Comanda data de catre arbitrul unui meci de box atunci când loviturile nu sunt regulamentare si la care boxerii sunt obligati sa faca câte un pas înapoi pentru a se distanta unul de altul. 2. Punct obtinut de un jucator de tenis împotriva adversarului sau atunci când acesta are serviciul. – Din engl. break.
mişmaş, MISMÁS s. n. 1. (fam.) vin amestecat cu apa minerala sau gazoasa; sprit. 2. (pl.) afacere, combinatie necinstita; învârteala. ♢ vorbe, afirmatii scornite. (< germ. Mischmasch)
breloc, BRELÓC, brelocuri, s.n. Mica podoaba sau amuleta care se poarta atârnata la gât, la ceas sau la bratara. – Din fr. breloque.
breşă, BRÉSĂ, brese, s.f. 1. Culoar în barajele sau în obstacolele construite de inamic, în scopul trecerii trupelor. ♦ Spartura în zidul unei fortificatii; strapungere facuta în dispozitivul de lupta al inamicului. 2. Spartura într-un gard, într-un zid, într-o îndiguire etc. – Din fr. brèche.
bretea, BRETEÁ, bretele, s.f. 1. (La pl.) Obiect de îmbracaminte barbateasca confectionat din doua fâsii de elastic, pânza, piele etc. care se trec peste umeri, prinzându-se în fata si în spate de pantaloni pentru a-i sustine. 2. Fâsie de pânza, matase, panglica etc. cu care sunt prevazute unele obiecte de îmbracaminte spre a le sustine pe umeri. – Refacut din pl. bretele (< fr. bretelles).
bretelă, BRETÉLĂ, bretele, s.f. Sistem de ramificatie de cale ferata asezat între doua linii paralele, constituit din doua linii diagonale încrucisate, care permite trecerea trenului de pe o linie pe alta în ambele sensuri. – Din fr. bretelle.
mişcare, MISCÁRE s. f. 1. actiune, curent care grupeaza un numar mare de oameni în jurul unei activitati de interes general, al unei idei sau al unei conceptii. 2. actiune organizata de masa, care tinde sa realizeze un scop social-politic. 3. (muz.) grad de accelerare sau de încetinire a unei masuri; tempo. ♢ parte a unei lucrari muzicale ciclice, de mari dimensiuni (simfonie, sonata). (dupa fr. mouvement, rus. dvijenie)
bric, BRIC2 adj. invar., s.n. (Frantuzism) 1. Adj. invar. Caramiziu. 2. S.n. Culoare caramizie. – Din fr. brique.
briceag, BRICEÁG, bricege, s.n. Cutitas de buzunar cu una sau mai multe lame care se închid, intrând între plasele; brisca1. – Din tc. biçak (influentat de brici).
mistress, MISTRESS [MÍSIS] s. f. (înaintea numelui unei femei casatorite) doamna. (< engl. mistress)
brici, BRICI, brice, s.n. Instrument de barbierit, cu lama de otel si cu mâner. [Pl. si: briciuri] – Din sl. bricĩ.
brie, BRÍE, brii, s.f. Planta erbacee aromatica cu frunze ascutite, cu flori albe si cu fructe aproape cilindrice (Meum athamanticum). – Et. nec.
brigadă, BRIGÁDĂ, brigazi, s.f. 1. Mare unitate militara, formata dintr-un numar variabil de regimente, batalioane si divizioane. 2. Formatie (stabila) de lucru, compusa din muncitori organizati adesea pe echipe si pe schimburi sau pe faze de operatie, în vederea îndeplinirii unei sarcini de productie. 3. (În sintagma) Brigada silvica = subunitate silvica formata din unul sau din mai multe cantoane, si condusa de un brigadier silvic. 4. (Iesit din uz; în sintagma) Brigada artistica = colectiv în cadrul miscarii artistice de amatori, care prezenta programe artistice (scurte) inspirate din viata colectivului din care facea parte. – Din fr. brigade, rus. brigada.
briliant, BRILIÁNT, briliante, s.n. 1. Diamant slefuit în dubla piramida cu numeroase fatete pentru accentuarea reflexului luminii, folosit ca piatra pretioasa, montat în bijuterii. 2. Numele celui mai mic corp de litera tipografica. [Pr.: -li-ant] – Din fr. brillant, rus. brilánt.
brioală, BRIOÁLĂ, brioale, s.f. Planta erbacee aromatica din familia umbeliferelor, cu flori rosietice, raspândita în regiunea alpina (Ligusticum mutellina). [Pr.: bri-oa-] – Et. nec.
broască, BROÁSCĂ, broaste, s.f. I. Nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fara coada, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sarit, cu gura larga si ochii bulbucati. ♢ Expr. Ochi de broasca = ochi bulbucati. ♢ Compus: broasca-testoasa = nume dat mai multor specii de reptile cu corpul închis într-o carapace osoasa, dintre care unele traiesc pe uscat (Testudo graeca si hermanni), iar altele în apa (Emys orbicularis). II. 1. Compus: broasca-apei = planta erbacee acvatica cu frunze lucioase, cufundate în apa, si cu flori verzui (Potamogeton lucens). 2. Planta arborescenta exotica cu flori mari, galbene si cu frunze groase, cultivata ca planta de ornament (Opuntia ficus indica). III. Mecanism montat la o usa, la un sertar etc., pentru a le încuia cu ajutorul unei chei. – Lat. •brosca.
broatec, BROÁTEC, broateci, s.m. Animal amfibiu înrudit cu broasca, de culoare verde, cu pernite vâscoase la vârfurile degetelor; buratic, brotac, brotan (Hyla arborea). – Lat. brotachus.
brocart, BROCÁRT, brocarturi, s.n. Ţesatura de matase de calitate superioara, înflorata sau ornamentata cu fire de aur ori de argint; frenghie. [Var.: brocát s.n.] – Din fr. brocart.
brodeală, BRODEÁLĂ, brodeli, s.f. (Pop. si fam.) Faptul de a o brodi, de a o nimeri; nimereala. ♢ Loc. adv. La brodeala = la nimereala, la întâmplare; întâmplator. – Brodi + suf. -eala.
broderie, BRODERÍE, broderii, s.f. Cusatura în relief (reprezentând flori sau alte ornamente), executata pe un material textil. ♦ P. gener. Ornamentatie fina. ♦ Nota muzicala de ornament folosita într-o compozitie (departata de nota muzicala de baza cu un ton sau cu un semiton). – Din fr. broderie.
brodi, BRODÍ, brodesc, vb. IV. (Pop. si fam.) 1. Tranz. (Adesea ir.) A sfârsi cu bine un lucru, a (o) nimeri (adesea din întâmplare). ♢ Loc. adv. Pe brodite = la întâmplare, la nimereala. 2. Refl. A se gasi din întâmplare (undeva); a se nimeri, a se potrivi. – Din sl. broditi.
bronhie, BRÓNHIE, bronhii, s.f. Fiecare dintre cele doua ramificatii ale traheii prin care aerul ajunge în plamâni. – Din fr. bronche, lat. bronchia.
bronhiolă, BRONHIÓLĂ, bronhiole, s.f. Fiecare dintre ramificatiile bronhiilor care patrund în profunzimea plamânilor. [Pr.: -hi-o-] – Din fr. bronchiole.
bronhopneumonie, BRONHOPNEUMONÍE, bronhopneumonii, s.f. Boala care consta în inflamarea bronhiilor, a bronhiolelor si a plamânilor. [Pr.: -pne-u-] – Din fr. broncho-pneumonie.
bronhoscopie, BRONHOSCOPÍE, bronhoscopii, s.f. Examinare vizuala a bronhiilor cu ajutorul bronhoscopului. – Din fr. bronchoscopie.
bronşită, BRONSÍTĂ, bronsite, s.f. Boala a cailor respiratorii care consta în inflamarea mucoasei bronhiilor si care se manifesta prin tuse. – Din fr. bronchite.
bronz, BRONZ, bronzuri, s.n. Aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur si mai rezistent decât cuprul, având numeroase întrebuintari tehnice. ♢ Epoca de bronz (sau a bronzului) = epoca din istoria societatii umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î.Cr. si se caracterizeaza prin descoperirea metalelor si a bronzului. ♢ Expr. Caracter de bronz = caracter ferm, neclintit. ♦ Obiect de arta facut din aliajul definit mai sus. ♦ Pigment metalic de culoare galbena, cu care se vopseste un obiect. ♦ Culoare aramie a pielii în urma expunerii la soare sau la vânt. – Din fr. bronze.
bronza, BRONZÁ, bronzez, vb. I. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz. 2. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni aramiu, negru la piele, datorita soarelui; a (se) înnegri, a (se) pârli. – Din fr. bronzer.
bronzat, BRONZÁT, -Ă, bronzati, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Acoperit cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz. 2. (Despre oameni) Cu pielea înnegrita de soare; pârlit2. – V. bronza. Cf. fr. b r o n z é.
broscariţă, BROSCÁRIŢĂ, broscarite, s.f. Denumire data mai multor specii de plante erbacee acvatice cu flori hermafrodite, albe-verzui, dispuse în spice; notatoare (Potamogeton). – Broasca + suf. -arita.
brr, BRR interj. I. 1. Exclamatie pe care o scoate cel caruia îi este frig; bruh. 2. Exclamatie care exprima spaima. 3. Exclamatie care exprima dezgustul sau greata. II. Exclamatie cu care oile sunt îndemnate la mers. III. (De obicei repetat) Cuvânt care imita sunetul tobei. – Onomatopee.
bruceloză, BRUCELÓZĂ, bruceloze, s.f. Boala infectioasa si contagioasa (a vitelor si a oamenilor), care se manifesta la om prin febra mare, transpiratie, marirea splinei etc. – Din fr. brucellose.
mister, MISTÉR1 s. n. 1. (pl.) ritual religios secret în Grecia si Roma antica, la care participau numai cei initiati. 2. doctrina religioasa care nu era împartasita decât unui numar restrâns de initiati. ♢ dogma religioasa crestina care trebuie primita asa cum este si care se crede a fi inaccesibila ratiunii. 3. lucrare dramatica medievala cu subiect biblic si hagiografic. 4. ceea ce este necunoscut, neînteles, înca inexplicabil; taina; secret. (< fr. mystère, lat. mysterium, gr. mysterion)
bruftui, BRUFTUÍ, bruftuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Reg.) A pune cu mistria pe perete un strat de bruft. 2. Fig. (Fam.) A brusca pe cineva. [Var.: bruftuluí vb. IV] – Bruft + suf. -ui.
bruftuială, BRUFTUIÁLĂ, bruftuieli, s.f. (Reg. si fam.) Faptul de a bruftui. ♦ Bataie data cuiva. [Pr.: -tu-ia-. – Var.: bruftuluiála s.f.] – Bruftui + suf. -eala.
bruftuire, BRUFTUÍRE, bruftuiri, s.f. (Reg. si fam.) Actiunea de a bruftui. – V. bruftui.
bruma, BRUMÁ, pers. 3 brumeaza, vb. I. (Rar) 1. Intranz. A cadea bruma (1). 2. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu bruma (1) sau cu ceva care seamana cu bruma. – Din bruma.
brumărea, BRUMĂREÁ, brumarele, s.f. Numele a doua plante erbacee ornamentale cu flori diferit si viu colorate si cu miros placut (Phlox paniculata si drummondi). – Bruma + suf. -area.
brun, BRUN, -Ă, bruni, -e, adj. 1. Cafeniu-închis. ♦ (Substantivat, n.) Culoare cafeniu-închis. 2. (Despre oameni) Care are pielea negricioasa si parul negru; brunet, oaches. – Din fr. brun.
brunel, BRUNÉL s.n. (Înv.) Stofa de lâna de culoare închisa, din care se confectioneaza încaltaminte. – Din germ. Brunelle.
brunet, BRUNÉT, -Ă, bruneti, -te, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care are pielea (fetei) de culoare negricioasa si parul negru; brun, oaches. – Din fr. brunet.
brusca, BRUSCÁ, bruschez, vb. I. Tranz. 1. A trata pe cineva cu asprime, fara menajamente; a repezi; a bruftui. ♦ A se purta violent cu cineva. 2. A grabi, a forta desfasurarea unui proces, a unui eveniment. – Din fr. brusquer.
bruscheţe, BRUSCHÉŢE s.f. Purtare sau atitudine aspra, grosolana, lipsita de menajamente fata de cineva. – Din it. bruschezza.
brustan, BRUSTÁN, brustani, s.m. Planta erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule la vârful tulpinii si cu miros caracteristic placut (Telekia speciosa). – Cf. b r u s t u r e.
brut, BRUT, -Ă, bruti, -te, adj. 1. Care se gaseste în stare naturala, înca neprelucrat; care nu a fost înca transformat în produs finit. 2. (Despre greutatea marfurilor) Care este socotit împreuna cu ambalajul, vasul etc. în care se afla, din care nu s-a scazut daraua; (despre un venit) care a fost socotit împreuna cu cheltuielile, impozitele etc. aferente. – Din lat. brutus, fr. brut.
brutal, BRUTÁL, -Ă, brutali, -e, adj. (Despre oameni si manifestarile lor) Lipsit de delicatete, aspru, dur, violent; grosolan, necioplit. ♦ Care este direct, fara menajamente. O sinceritate brutala. – Din fr. brutal.
bubat, BUBÁT s.n. (Pop.) Variola. – Contaminare între buba si [vars]at.
bubă, BÚBĂ, bube, s.f. 1. Nume generic dat umflaturilor cu caracter purulent ale tesutului celular de sub piele. ♢ Expr. A umbla cu cineva ca cu o buba coapta = a menaja pe cineva. (Fam.) S-a spart buba = s-a dat totul pe fata; s-a dezvaluit totul. ♢ Compuse: (pop.) buba-neagra = dalac; bube-dulci = bubulite dese, de natura infectioasa, care apar în special la copii, în jurul gurii, pe cap etc.: buba-mânzului = gurma. ♦ Rana. 2. Fig. (Fam.) Punct slab, parte delicata, dificila a unei probleme. ♦ Defect, defectiune (a unui sistem tehnic). – Cf. ucr. b u b a.
bubon, BUBÓN, buboane, s.n. Inflamare a ganglionilor limfatici din regiunea inghinala, axilara etc., caracteristica ciumei, scarlatinei, bolilor venerice. – Din fr. bubon.
buburuză, BUBURÚZĂ, buburuze, s.f. Gândacel de forma semisferica, cu elitrele rosii patate cu sapte puncte negre; mamaruta, mariuta (1), boul-lui-Dumnezeu, boul-Domnului, boul-popii; paparuga (Coccinella septempunctata). – Et. nec.
buc, BUC2, (2) buci, s.m. (Reg.) 1. Pleava ramasa dupa vânturarea semintelor de cânepa sau de in, dupa macinarea boabelor de porumb etc. 2. (La pl.) Scame ramase de la melitarea si pieptanarea inului si a cânepii. – Cf. alb. b y k.
bucal, BUCÁL, -Ă, bucali, -e, adj. Care tine de gura, privitor la gura, care se face cu gura, se ia pe gura, oral (1). ♢ Loc. vb. Pe cale bucala = (despre medicamente) pe gura, oral. – Din fr. buccal.
bucată, BUCÁTĂ, (I) bucati, (II) bucate, s.f. I. 1. Parte taiata, rupta, desfacuta dintr-un corp solid, dintr-un întreg; darab. ♦ (Determinat prin "de drum", "de cale" sau presupunând aceasta determinare) Distanta, portiune. ♦ (Determinat prin "de vreme", "de timp" sau presupunând aceasta determinare) Interval, perioada. ♦ (În limbajul comercial si în cel industrial) Exemplar, piesa, parte, unitara dintr-un ansamblu, dintr-o multime de obiecte de acelasi fel. ♢ Expr. A vinde (sau a cumpara) cu bucata = a vinde (sau a cumpara) cu amanuntul, în detaliu. A plati cu bucata (sau, rar bucata) = a plati munca dupa numarul de piese executate; a plati în acord. A face ceva din bucati = a confectiona, a încropi ceva din parti sau piese care provin din ansambluri diferite. Om dintr-o bucata = om integru. 2. Opera (sau fragment unitar) literara sau muzicala de dimensiuni relativ reduse. II. (La pl.) (Feluri de) mâncare. ♢ Expr. A face (cuiva) bucata = a face (cuiva) cu intentie un lucru neplacut, un rau, a-i provoca o încurcatura. ♦ (Pop.) (Recolta de) grâne, cereale. – Lat. buccata.
misolog, MISOLÓG, -Ă s. m. f. dusman al ratiunii si al rationamentului. (< fr. misologue)
bucăliu, BUCĂLÍU, -ÍE, bucalii, adj. (Rar) Bucalat. – Probabil contaminare între bucalat si grasuliu, durduliu.
bucătărie, BUCĂTĂRÍE, bucatarii, s.f. 1. Camera (sau cladire) în care se gateste mâncarea; cuhnie; p. ext. totalitatea obiectelor, a mijloacelor care servesc la gatirea mâncarii. ♢ Bucatarie de campanie = vehicul prevazut cu aparatura necesara prepararii hranei calde pentru trupele aflate în deplasare. ♦ Fig. (Fam.) Totalitatea accesoriilor sau actiunilor care servesc la sustinerea unei demonstratii, la efectuarea unei lucrari dupa ce s-a stabilit ideea de baza. 2. Faptul de a pregati mâncare; mod specific de a prepara mâncarea. – Bucatar + suf. -ie.
bucăţel, BUCĂŢÉL s.m. Planta erbacee din familia gramineelor, cu frunzele inferioare rasucite în forma de sul si cu flori rosietice sau violacee (Agrostis canina). – Din bucatea (prin substituire de sufix).
bucăţică, BUCĂŢÍCĂ, bucatele, s.f. Diminutiv al lui bucata; bucatea. ♢ Expr. Bucatica rupta (sau taiata) sau rupta bucatica, se spune despre o persoana care seamana perfect cu unul din membrii familiei sale. ♦ Ceea ce serveste (în cantitate mica) de mâncare. ♢ Expr. A-si da (sau a-si lua) bucatica de la gura = a da din putinul sau, a fi foarte darnic sau altruist. A-i lua (cuiva) bucatica din (sau de la) gura = a lipsi (pe cineva) pâna si de strictul necesar traiului. – Bucata + suf. -ica.
buccinator, BUCCINATÓR, buccinatori, S.m. Muschi facial cu ajutorul caruia poate fi expulzat, cu putere, aerul din plamâni. – Din fr. buccinateur.
bucea, BUCEÁ, bucele, s.f. 1. Manson de metal montat între doua piese; bucsa. ♦ Captuseala de fonta din interiorul unui butuc de roata (de car, de camion etc.). 2. Scobitura într-o piesa de lemn în care se îmbuca proeminenta altei piese. – Lat. buccela "gurita".
misogamie, MISOGAMÍE s. f. aversiune fata de casatorie. (< fr. misogamie)
buchereală, BUCHEREÁLĂ s.f. (Fam.) Faptul de a silabisi (un text); p. ext. faptul de a învata ceva pe de rost, în chip mecanic. – Bucheri + suf. -eala.
bucheri, BUCHERÍ, bucheresc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A silabisi (un text). – Din bucher.
bucherie, BUCHERÍE s.f. (Rar si fam.) Învatatura elementara de scris si citit. – Bucher + suf. -ie.
buchiseală, BUCHISEÁLĂ, buchiseli, s.f. (Pop. si fam.) Faptul de a (se) buchisi. – Buchisi + suf. -eala.
buchisi, BUCHISÍ, buchisesc, vb. IV. (Pop. si fam.) 1. Tranz., intranz. si refl. A face un lucru cu mare cazna si migala, fara spor. 2. Tranz. si intranz. A citi sau a învata ceva cu efort si cu migala; a buchirisi. 3. Tranz. Fig. A bate pe cineva (dându-i pumni, ghionti). [Var.: buchisá vb. I] – Cf. b u c h e.
misogam, MISOGÁM, -Ă I. s. m. f. cel care se teme de casatorie. II. adj. (despre o populatie) care, din diferite ratiuni, nu se încruciseaza cu alte populatii. (< fr. misogame)
misofobie, MISOFOBÍE s. f. teama patologica de murdarie, de contagiune. (< engl. mysophobia)
bucluc, BUCLÚC, buclucuri, s.n. 1. (Pop. si fam.) Situatie neplacuta, încurcata. În care se afla cineva; belea, încurcatura, necaz. ♦ Cearta, discordie. 2. (Reg.; la pl.) Obiecte (neînsemnate, fara mare valoare) pe care le poseda cineva, care formeaza bagajul lui. [Var.: (reg.) boclúc s.n.] – Din tc. bokluk.
misiune, MISIÚNE s. f. 1. însarcinare, functie încredintata cuiva; rol, rost, menire. o ~ diplomatica = oficiu sau reprezentanta diplomatica permanenta cu grad de ambasada sau legatie, condusa de un ambasador sau de un nuntiu. 2. delegatie trimisa de un stat în strainatate cu un scop determinat. 3. actiunea de propagare a crestinismului în tarile cu o alta religie. (< fr. mission, lat. missio)
bucraniu, BUCRÁNIU, bucranii, s.n. (Arhit.) Motiv ornamental reprezentând un cap de bou împodobit cu ghirlande de flori, panglici etc. – Din fr. bucrane.
bucsău, BUCSẮU s.m. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, cu ramuri lungi, verzi-albastrui, cu frunze simple si cu flori mari, galbene, placut mirositoare (Spartium junceum). – Cf. lat. b u x u s.
budoar, BUDOÁR, budoare, s.n. Camera intima a unei femei. – Din fr. budoir.
bufant, BUFÁNT, -Ă, bufanti, -te, adj. (Despre îmbracaminte sau despre parti ale ei) Înfoiat, larg, cu bufa. – Din fr. bouffant.
bufă, BÚFĂ, bufe, s.f. Cuta îndoita, fald la un obiect de îmbracaminte. – Cf. it. b u f f a.
bufet, BUFÉT, bufete, s.n. 1. Dulap de sufragerie sau de bucatarie în care se tin vesela, tacâmurile etc. 2. Local mic sau loc special amenajat unde se servesc mâncaruri (reci), bauturi etc. 3. Mâncaruri care se servesc la un bufet (2). – Din fr. bufet.
buflei, BUFLÉI, buflei, s.m. (Fam. si glumet) Copil sau pui de animal gras, dolofan. – Et. nec.
buftea, BÚFTEA s.m. invar. (Fam. si glumet) Om sau copil gras. – Buft + suf. -ea.
buged, BÚGED, -Ă, bugezi, -de, adj. (Reg., despre obrazul oamenilor) Buhait, umflat, puhav. [Var.: búget, -ta, adj.] – Lat. •buccidus (< bucca).
buget, BUGÉT1, bugete, s.n. Bilant al veniturilor si cheltuielilor unui stat, ale unei întreprinderi etc. pe o perioada determinata. ♦ Totalitatea prevederilor de venituri si cheltuieli ale unei familii sau ale unei persoane pentru o anumita perioada. [Var.: (rar) budgét s.n.] – Din fr. budget.
buglă, BÚGLĂ bugle, s.f. Trompeta din piele care emite un sunet mai moale si mai placut decât cel emis de corn. ♦ (La pl.) Nume generic dat instrumentelor de suflat din alama. – Din fr., engl. bugle.
buh, BUH s.n. (Pop. si fam.; în expr.) A-i merge (sau a i se duce cuiva) buhul = a ajunge sa fie foarte cunoscut (pentru faptele sale, de obicei reprobabile); a se spune despre cineva ca... – Et. nec.
buhă, BÚHĂ, buhe, s.f. 1. (Ornit.) Bufnita. 2. (Entom.; în compusele) Buha-semanaturilor = fluture mic de noapte, de culoare cenusie, care dauneaza semanaturilor (Agrotis segetum); buha-verzei = fluture nocturn de culoare cenusie, ale carui larve distrug varza, conopida, sfecla etc. (Mamestra brassicae). – Formatie onomatopeica.
buhăi, BUHĂÍ2, buhaiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A tipa, a urla; a plânge cu glas tare. 2. (Fam.) A tusi. – Din buhai.
buhăit, BUHĂÍT, -Ă, buhaiti, -te, adj. (Despre oameni, despre fata lor etc.) Umflat (de boala, de bautura, de somn etc.); puhav, buhos (2), buged. – V. buhai1.
miscibil, MISCÍBIL, -Ă adj. (despre substante) care poate forma, cu o alta substanta, un amestec omogen. (< fr. miscible)
miscelă, MISCÉLĂ s. f. amestec al unui solid cu un lichid, a doua lichide, a unui gaz cu un lichid sau a doua gaze, având un amestec omogen. ♢ amestec de benzina si ulei folosit la combustie si ungere în motoare. (< fr. miscelle, lat. miscellus)
buimac, BUIMÁC, -Ă, buimaci, -ce, adj. Ametit (de somn, de betie, de frica etc.); zapacit, nauc; buimacit, buimatic. – Et. nec.
bujie, BUJÍE, bujii, s.f. Piesa prevazuta cu doi electrozi între care se produce scânteia electrica necesara aprinderii amestecului carburant din motoarele cu explozie. – Din fr. bougie.
bulbuc, BULBÚC, bulbuci, s.m. I. 1. Basica de apa, de sapun, de spuma, de aluat (când dospeste) etc. 2. Corp sferic (ca o basica). II. 1. Planta erbacee toxica din familia ranunculaceelor, cu flori mari globuloase de culoare galbena, cu vinisoare verzi pe dinafara, raspândita în regiunile de munte si ocrotita de lege (Trollius europeaeus). 2. (La pl.) Planta erbacee din familia campanulaceelor, viguroasa si înalta pâna la un metru, cu flori mari, albastre, care creste prin paduri (Campanula trachelium). – Formatie onomatopeica.
buldozer, BULDÓZER, buldozere, s.n. 1. Masina alcatuita dintr-un tractor pe senile, prevazut în fata cu o lama puternica, folosita pentru saparea si nivelarea terenurilor, pentru transportarea pe distante mici a pamântului, deszapezirea soselelor, etc. 2. Presa orizontala de matritat si de îndoit la cald. – Din engl., fr. bulldozer, rus. bul'dozer.
buleandră, BULEÁNDRĂ, bulendre, s.f. (Pop. si fam.) Haina veche, rupta, ponosita; fleandura. ♦ (La pl.) Lucruri vechi si fara valoare. ♦ Fig. Termen injurios pentru o femeie imorala. – Et. nec.
misă, MÍSĂ s. f. compozitie polifonica religioasa care se cânta, cu sau fara acompaniament instrumental, în bisericile romano-catolice în cadrul liturghiei. (< lat. missa)
buletin, BULETÍN, buletine, s.n. 1. (Urmat de determinari) Scurt comunicat, raport, anunt sau nota oficiala care contine informatii de actualitate si de interes public. ♦ Adeverinta eliberata de o autoritate pentru a atesta ceva. Buletin de analize medicale. ♦ Nume dat unei publicatii periodice cu scurte dari de seama, studii si informatii de specialitate etc. 2. (Adesea cu determinarea "de identitate") Act oficial care atesta identitatea unei persoane. 3. (În sintagma) Buletin de vot = imprimat cuprinzând numele si prenumele candidatilor la o alegere, cu ajutorul caruia alegatorii îsi exercita dreptul de vot. – Din fr. bulletin.
bulevardier, BULEVARDIÉR, -Ă, bulevardieri, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. De bulevard. ♦ Fig. (Despre opere dramatice) Superficial, usor, amuzant, de mica valoare. 2. S.m. si f. (Fam.) Bulevardist. [Pr.: -di-er] – Din fr. boulevardier.
bulevardist, BULEVARDÍST, -Ă, bulevardisti, -ste, s.m. si f. (Fam.) Om plimbaret, care bate toata ziua bulevardele; derbedeu, haimana; bulevardier (2). – Bulevard + suf. -ist.
bulgăre, BÚLGĂRE, bulgari, s.m. Bucata compacta dintr-o materie solida oarecare, mai ales de pamânt; grunz. [Var.: búlgar s.m.] – Et. nec.
mirtale, MIRTÁLE s. f. pl. ordin de plante cu flori, cu numeroase familii, printre care mirtaceele. (< fr. myrtales)
bulimie, BULIMÍE s.f. Stare patologica manifestata prin foame excesiva, continua. – Din fr. boulimie.
bulină, BULÍNĂ1, buline, s.f. 1. Capsula în care se pune un praf luat ca medicament; caseta; p. ext. praful medicamentos împreuna cu capsula lui. 2. Petic rotund de hârtie data pe o parte cu guma arabica, cu care se lipesc plicuri, dosare etc. 3. Desen rotund imprimat pe tesaturi. [Var.: bulín s.n.] – Din ngr. bulíni.
bulon, BULÓN, buloane, s.n. Tija cilindrica, cu sau fara cap, prevazuta cu filet, la unul sau la ambele capete si care serveste la asamblarea a doua piese. – Din fr. boulon.
mirtacee, MIRTACÉE s. f. pl. familie de plante dicotiledonate, cu tulpina arborescenta: mirtul si eucaliptul. (< fr. myrtacées)
buluc, BULÚC, bulucuri, s.n. 1. Numar mare de oameni strânsi la un loc; droaie, gloata. ♦ (Adverbial) În masa, în rânduri strânse, cu gramada; unul peste altul, înghesuindu-se; repede, iute. 2. (În vechea organizare a armatei din tarile românesti) Unitate militara tactica formata din mercenari, care corespundea aproximativ efectivului unei companii; bulucbasie; p. ext. ceata de oameni înarmati. – Din tc. bölük.
buluci, BULUCÍ, bulucesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A se îmbulzi (1), a se îngramadi. – Din buluc.
mirt, MIRT s. m. arbust ornamental mediteranean, cu frunze lanceolate, persistente, aromate, cu flori mici, albe si cu lemnul greu, fin. (< fr. myrte, lat. myrtus, gr. myrtos)
bulversat, BULVERSÁT, -Ă, bulversati, -te, adj. (Frantuzism) 2. (Despre lucruri) Care se afla în dezordine. 2. (Despre oameni) Zapacit, naucit; dezorientat. – V. bulversa.
mirobolant, MIROBOLÁNT, -Ă adj. (fam.) extraordinar, minunat, mirific. (< fr. mirobolant)
bulz, BULZ, bulzi, s.m. 1. (Pop.) Cocolos. ♦ Cocolos de mamaliga calda în care s-a pus brânza de oaie sau urda. 2. (Tehn.) Ansamblu de piese de cherestea obtinute prin debitarea unui bustean si asezate astfel încât sa reconstituie trunchiul. [Pl. si: (n.) bulzuri] – Cf. alb. b u l e z.
bumb, BUMB, bumbi, s.m. 1. (Pop.) Nasture. 2. Mic ornament arhitectural de forma sferica. 3. Dispozitiv cu care se leaga coarda la unele instrumente cu coarde. – Cf. magh. g o m b.
bumbac, BUMBÁC, (1) s.m., (2, 3) s.n. 1. S.m. Planta textila din familia malvaceelor, de origine tropicala si subtropicala, cu flori galbui sau rosietice si cu fructele capsule, care contin numeroase seminte acoperite cu peri pufosi (Gossypium). 2. S.n. Fibra textila obtinuta, prin egrenare, de pe semintele bumbacului (1). ♦ (Pop.) Vata. ♢ Expr. A avea bumbac în urechi = a nu auzi bine. ♦ Fir rasucit de bumbac (2), întrebuintat la tesut sau la cusut. ♦ Ţesatura din fire de bumbac (2). ♢ Bumbac mercerizat = fir sau tesatura de bumbac (2) tratat cu diverse solutii spre a capata luciu. 3. S.n. (În sintagma) Bumbac colodiu = substanta exploziva pe baza de nitroceluloza. – Cf. scr. b u m b a k, bg. b u b a k, lat. med. b o m b a c i u m.
bumbăceală, BUMBĂCEÁLĂ, bumbaceli, s.f. (Rar) Bumbacit. ♦ Fig. (Fam.) Bataie zdravana. – Bumbaci + suf. -eala.
bumbăci, BUMBĂCÍ, bumbacesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A vatui1. ♦ Fig. (Fam.) A bate zdravan pe cineva. – Din bumbac.
bumben, BÚMBEN adv. (Reg.; în expr.) A dormi bumben = a dormi adânc. A ramâne bumben = a ramâne nemiscat, teapan. – Et. nec.
bun, BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s.m. si f., (IX) bunuri, s.n., (X) adv. I. Adj. Care are calitati. 1. Care face în mod obisnuit bine altora, care se poarta bine cu altii; binevoitor. ♢ Expr. Bun la inima = milostiv. Bun, rau = oricum ar fi. (Substantivat) Bun si rau = toata lumea (fara deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ♢ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunatatea! 2. Care se achita de obligatiile morale si sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ♢ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunavoie. ♢ Expr. Sfat bun = îndemn întelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încapea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoana de încredere. A pune o vorba (sau un cuvânt) bun(a) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a sustine pe cineva. ♢ Compuse: bun-simt = capacitate bazata pe experienta cotidiana de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele: buna purtare = comportare conforma normelor moralei si educatiei: certificat de buna-purtare = a) (iesit din uz) certificat în care se atesta purtarea corecta a cuiva într-un serviciu, în scoala etc.; b) fig. recomandatie orala sau lauda adusa cuiva; buna-cuviinta = purtare cuviincioasa, crestere aleasa. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultator, îndatoritor; care are grija de parinti. 4. Caracteristic omului multumit, vesel, bine dispus. ♢ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; placut, satisfacator, agreabil. ♢ Expr. A i-o face buna sau a-i face (cuiva) una buna = a-i provoca cuiva o suparare. Una buna = o întâmplare deosebita, spirituala, o nostimada. A o pati buna = a avea necaz. (Ir.) Buna treaba! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ti-o buna! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ti-o buna ca ti-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situatie dificila sau inoportuna. 2. (Despre mâncaruri si bauturi) Gustos, apetisant, ales. ♢ Expr. Poama buna, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorala. ♢ Compus: bun-gust = simt estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelsugat. 4. (Despre miros) Frumos, placut, agreabil. 5. Linistit, tihnit, fara griji; fericit. Viata buna. ♢ (În formule de salut sau de urare) Buna ziua! Buna seara! Noapte buna! ♢ Compus: (Bot.) buna-dimineata = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-si îndeplineste bine menirea. ♢ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare data de autor, de editura, de redactie sau de alti beneficiari pe tiparul de corectura sau de proba, dupa care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre functiunile lor) Care functioneaza bine. ♢ Expr. Bun de gura = limbut. Bun de mâna = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbracaminte si încaltaminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sarbatoare. 4. De calitate superioara; p. ext. de pret, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ♢ Expr. A o lua de buna = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o tine (una si) buna = a sustine un lucru cu încapatânare. A sti una si buna = a se încapatâna în sustinerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulatie. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ♢ Expr. La ce bun? = la ce foloseste? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme si superstitii) Prevestitor de bine. ♢ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplacut, rau. VI. Adj. 1. Zdravan, puternic, strasnic. ♦ Considerabil, mare. ♢ Loc adv. În buna parte = în masura importanta. O buna bucata sau o bucata buna (de timp, de loc etc.) = o parte însemnata (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., si mai bine. ♢ Compuse: buna-credinta s.f. = a) obligatie de comportare corecta pe care partile trebuie s-o respecte la încheierea si la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane ca actioneaza în temeiul unui drept si conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de buna-credinta = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o buna zi (sau dimineata) = cândva, odata; pe neasteptate. VII. Adj. (Despre legaturi de rudenie) De sânge, adevarat. Tata bun. ♦ Var bun sau vara buna = var primar sau vara primara. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S.m. si f. (Înv. si pop.) Bunic, bunica. IX. S.n. 1. Ceea ce este util sau necesar societatii sau individului pentru a-i asigura existenta, bunastarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanta în circulatia economica. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce poseda cineva; avut, proprietate, avere; bogatie, avutie. ♢ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ♢ Bune oficii = interventie a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvarii pe cale pasnica, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprima o aprobare) Bine, da, asa. – Lat. bonus.
miringită, MIRINGÍTĂ s. f. inflamatie a timpanului urechii. (< fr. myringite)
bunătate, BUNĂTÁTE, (1 3, II) bunatati, s.f. I. 1. Însusirea de a fi bun, înclinarea de a face bine; p. ext. îndurare, mila, blândete; bunete. 2. Bunavointa, amabilitate. ♢ Expr. Ai bunatate (sau bunatatea) ori fa bunatatea (sa...) = te rog, fii bun (sa...). 3. Fapta buna, binefacere. 4. Gust bun, placut. II. (Concr.) 1. (La pl.) Mâncare sau bautura (foarte) buna. 2. (Mai ales la pl.) Lucru de calitate (foarte) buna. 3. (La pl.) Averi, bogatii. – Lat. bonitas, -atis.
miriametru, MIRIAMÉTRU s. m. unitate de masura pentru lungimi, de 10000 de metri. (< fr. myriamètre)
buncăr, BÚNCĂR, buncare, s.n. 1. Constructie alcatuita dintr-un recipient de otel, de beton etc. si un schelet de sustinere, destinata depozitarii temporare a unor materiale granulare. 2. Cutie metalica destinata depozitarii pieselor la masinile-unelte în vederea prelucrarii lor. 3. Compartiment amenajat pe nave pentru depozitarea combustibilului (carbuni). 4. Mic adapost blindat; cazemata. – Din germ. Bunker. Cf. rus. b u n k e r.
bunceag, BUNCEÁG, bunceaguri, s.n. (Reg.) 1. Îngramadire de trunchiuri cazute, crengi uscate si ierbarie. 2. Covor de muschi. – Cf. scr. b u č a k.
miriagram, MIRIAGRÁM s. n. unitate de masura pentru greutati, de 10000 de grame. (< fr. myriagramme)
bundă, BÚNDĂ, bunde, s.f. 1. Haina lunga si larga de postav, îmblanita, purtata de barbati; burca1; (reg.) blana mare facuta din piei de oaie, întrebuintata de tarani ca îmbracaminte de iarna. 2. (Reg.) Pieptar (1). – Din magh. bunda.
bunel, BUNÉL, bunei, s.m. (Fam.) Bunic. – Bun + suf. -el.
bunic, BUNÍC, bunici, s.m. 1. Tatal tatalui meu sau al mamei; bun (VIII), bunel, bât. 2. (La pl.) Parintii parintilor; p. ext. stramosi. 3. (Reg.) Termen cu care se adreseaza cineva unui om batrân. – Bun + suf. -ic.
bunică, BUNÍCĂ, bunici, s.f. 1. Mama tatalui sau a mamei; mamaie, mama-mare, bunita, buna (VIII), bâta, iaca. 2. ♢ Expr. (Pe) când era bunica fata (mare) = demult. 2. (Reg.) Termen cu care se adreseaza cineva unei femei batrâne. – Buna + suf. -ica.
bunuţ, BUNÚŢ, -Ă, bunuti, -e, adj. (Pop. si fam.) Bunisor. ♢ Expr. Bun-bunut = foarte bun. – Bun + suf. -ut.
buratic, BURÁTIC, buratici, s.m. (Reg.) Broatec. [Var.: burátec s.m.] – Contaminare între bura si broatec.
burbă, BÚRBĂ, burbe, s.f. Ramasita sau drojdie rezultata dupa limpezirea mustului si constituita din pielite, bobite sfarâmate, codite etc. – Din fr. bourbe.
burduf, BURDÚF, burdufuri, s.n. 1. Sac facut din piele netabacita, uneori din stomacul unui animal (capra, oaie, bivol), în care se pastreaza sau se transporta brânza, faina, apa etc. ♢ Expr. Burduf de carte = foarte învatat; toba de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strâns, încât sa nu se poata misca; a lega fedeles, a lega cobza. (Reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mâncare) = a mânca foarte mult, a se ghiftui. 2. Sac facut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazineaza aerul la cimpoi, la armonica etc. 3. Învelitoare de piele pentru picioare la trasurile, descoperite. ♢ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netaiata, prinsi de restul încaltamintei; bocanci facuti dintr-o singura bucata. 4. Învelitoare elastica de piele, pânza etc. a spatiului de comunicatie dintre doua vagoane de calatori. ♦ Garnitura de piele sau de cauciuc prin care se leaga doua conducte dintr-un motor. 5. Basica (1) uscata, care, pe vremuri, se întrebuinta în loc de geam. 6. (Reg.) Burduhan. 7. (Reg.) Copca în gheata. [Var.: burdúv, burdúh, burdús s.n.] – Et. nec.
burduhănos, BURDUHĂNÓS, -OÁSĂ, burduhanosi, -oase, adj. (Fam.; adesea substantivat) Burtos. – Burduhan + suf. -os.
burduşi, BURDUSÍ, burdusesc, vb. IV. 1. Tranz. A umple ceva ca pe un burduf (1); a îndesa, a ticsi. ♦ Refl. (Rar; despre ape) A se umfla. 2. Refl. (Despre tencuiala sau varul de pe pereti, despre placajul unei mobile etc.) A se scoroji, a se coscovi. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A bate zdravan pe cineva. – Din burdus.
miraj, MIRÁJ s. n. 1. fenomen optic datorat refractiei luminii, care face uneori ca imaginea unor lucruri departate si ascunse dincolo de orizont sa apara mai apropiata si rasturnata. 2. (fig.) iluzie. 3. lucru atragator; farmec, atractie. 4. examinare a oualor supuse incubatiei cu ajutorul ovoscopului. (< fr. mirage)
burete, BURÉTE bureti, s.m. 1. (Bot.) Nume generic dat unor ciuperci; spongie. ♢ Expr. (Fam.) Doar n-am mâncat bureti = doar n-am înnebunit! 2. (În sintagma) Burete-de-mare = (la pl.) Încrengatura de nevertebrate marine, fixate de stânci, cu forma variata si cu scheletul constituit din spicule si bastonase silicioase sau calcaroase (Spongiaria); (si la sg.) animal din aceasta încrengatura; spongier. ♦ Scheletul poros al acestui animal (sau obiect similar fabricat din cauciuc, material plastic), care, datorita proprietatii de a absorbi lichidele, se întrebuinteaza la stersul tablei de scris, la spalat etc. – Lat. •boletis sau refacut din bureti (pl. lui •buret(u) < lat. boletus).
buretos, BURETÓS, -OÁSĂ, buretosi, -oase, adj. (Rar) Care are proprietatea de a suge lichidele, care seamana cu structura buretelui-de-mare; spongios. – Burete + suf. -os.
burhai, BURHÁI, burhaie, s.n. (Rar) 1. Ceata (rara) care se ridica dupa ploaie. 2. Ploaie deasa si rece de toamna. – Contaminare între bura si buhai ("ceata, bura", putin folosit).
buric, BURÍC, burice, s.n. 1. Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la fetus; cicatrice ramasa în mijlocul abdomenului dupa caderea cordonului ombilical; ombilic. ♦ Fig. Mijloc, centru. ♢ Expr. Buricul pamântului = centrul pamântului. A se crede (sau a se socoti) buricul pamântului = a se crede (sau a se socoti) cel mai important dintre toti. ♦ Cordonul ombilical prin care fetusul primeste hrana din corpul mamei. 2. (În sintagma) Buricul degetului = vârful degetului. 3. Compus: buricul-apei = planta erbacee cu flori mici, albe sau rosietice, dispuse în umbele (Hydrocotyle vulgaris). – Lat. •umbulicus (= umbilicus), prin deglutinare: un – buric.
burlet, BURLÉT, burleti, s.m. Snur gros din bumbac, din cauciuc, din material sintetic, din hârtie gudronata sau din lame metalice, care se pune la usi sau la ferestre pentru a împiedica patrunderea frigului. – Din fr. bourrelet.
bursuc, BURSÚC, bursuci, s.m. Mamifer carnivor cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi si aspri de culoare cenusie, cu doua dungi negre, cu picioare scurte, cu capul lunguiet, având un fel de rât asemanator cu al porcului; viezure. ♦ Fig. Om sau copil mic, îndesat si greoi; om retras, izolat, ursuz. – Din tc. borsuk.
bursuflură, BURSUFLÚRĂ, bursuflure, s.f. Umflatura pe suprafata unei piese ceramice, datorata gazelor generate de o ardere rapida. – Din fr. boursouflure.
burtă, BÚRTĂ, burti, s.f. 1. (Pop.) Abdomen, pântece. ♢ Ciorba de burta = ciorba facuta din stomac de vaca. ♢ Expr. (Fam.) A sta cu burta la soare = a sta degeaba. Burta de popa, se spune despre cineva care manânca si bea mult. 2. Fig. Partea bombata, mai ridicata sau mai iesita în afara, a unor obiecte. – Et. nec.
mirabilis, MIRÁBILIS s. m. planta erbacee, din Africa si America, cultivata pentru florile sale în forma de pâlnie, diferit colorate, care se deschid numai seara; frumoasa-noptii. (< fr., lat. mirabilis)
burzului, BURZULUÍ, burzuluiesc, vb. IV. Refl. 1. A se mânia brusc; a se rasti (la cineva); a se bursuca. ♦ Fig. (Despre vreme) A se schimba în rau. ♦ Refl. si tranz. fact. (Înv.) A (se) rascula, a (se) razvrati. 2. (Despre par) A se zbârli. ♢ Expr. (Tranz.; fam.) A-si burzului creasta = a se grozavi, a se îngâmfa. – Din magh. borzolni.
busc, BUSC, buscuri, s.n. Prag construit în camera unei porti batante de ecluza, pe care se sprijina poarta, atunci când este închisa. – Din fr. bousque.
miozită, MIOZÍTĂ s. f. inflamatie a tesutului muscular. (< fr. myosite)
busuioc, BUSUIÓC, -OÁCĂ, busuioci, -oace, subst., adj. I. Subst. 1. S.m. Planta erbacee de gradina din familia labiatelor, cu tulpina paroasa, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros placut (Ocimum basilicum). ♢ Compuse: busuioc-rosu = planta erbacee ornamentala, cu flori mici, rosii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-salbatic = planta erbacee cu tulpina paroasa si flori violete (Prunella vulgaris). 2. S.n. (Reg.) Numele unui dans popular asemanator cu hora; melodie dupa care se executa acest dans. II. Adj. (Despre fructe, vin) Cu aroma de busuioc (I 1). ♦ Pere busuioace = soi de pere raspândit mai mult în Moldova, ovale, galbene-verzui si rosu-aprins pe partea însorita. ♦ (Substantivat, f.) Varietate de vita de vie; strugure produs de aceasta vita. [Var.: bosuióc s.n.] – Din bg. bosilek, scr. bosiljak.
buşi, BUSI1 s.m. pl. (În expr.) În patru busi = în patru labe. De-a busilea = pe brânci. [Forma gramaticala: (în expr.) busilea] – Din busi2.
buştean, BUSTEÁN, busteni, s.m. Trunchi de copac taiat si curatat de crengi; partea trunchiului unui copac ramasa în pamânt dupa taiere; bustihan. ♢ Expr. (Adverbial) A dormi bustean = a dormi adânc. A (se) lamuri bustean = a lasa (sau a ramâne) nedumerit în urma unei explicatii neclare. – Et. nec.
butaforie, BUTAFORÍE s.f. Ansamblu de obiecte confectionate din paste maleabile, din hârtie si clei, folosite la realizarea decorurilor. – Din rus. butaforiia.
butanonă, BUTANÓNĂ, butanone, s.f. (Chim.) Lichid inflamabil cu miros de acetona, utilizat în industria chimica si farmaceutica; metilacetona, metiletilcetona. – Din fr. butanone.
butar, BUTÁR, butari, s.m. (Înv. si reg.) Dogar de buti; persoana care are în seama ei butile cu vin dintr-o pivnita. – Bute + suf. -ar.
butaş, BUTÁS, butasi, s.m. Portiune de lastar, de radacina sau de frunza, detasata de la planta-mama si sadita în pamânt, cu scopul de a se înradacina si de a forma o planta noua. – Din magh. bujtás.
bute, BÚTE, buti, s.f. 1. Butoi. ♦ Continutul unui butoi. 2. Rezervorul de benzina al lampii de siguranta întrebuintate în mine. 3. Fiecare dintre stâlpii principali de sustinere a esafodului unui tunel în constructie. 4. (Reg.) Butucul rotii. [Var.: (reg.) bútie, butii, s.f.] – Lat. buttis.
butelcă, BUTÉLCĂ, butelci, s.f. (Reg.) Butelie (2). ♦ Damigeana mica cu gâtul strâmt facuta din pamânt ars si folosita pentru pastrarea apei, a vinului etc. – Din ucr. butelka.
butelnic, BUTÉLNIC, butelnice, s.n. Burghiu mic întrebuintat de dulgheri, rotari etc. la executarea gaurilor cu diametrul pâna la 30 mm. – Bute + suf. -elnic.
miotic, MIÓTIC, -Ă adj., s. n. (medicament) care produce mioza. (< fr. myotique)
butuc, BUTÚC, butuci, s.m. 1. Bucata dintr-un trunchi de copac taiat si curatat de crengi; butura. ♦ Bucata groasa de lemn de foc; bustean, buturuga. ♢ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât sa nu mai poata misca; a lega cobza, a lega fedeles. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucata groasa de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la macelarie; trunchi care servea calaului pentru decapitarea condamnatilor. 2. Fig. Om prost si necioplit. 3. Partea de jos, mai groasa, a tulpinii vitei de vie (de la pamânt pâna la punctul de ramificatie). 4. Partea centrala a unui corp rotativ, care se monteaza pe un arbore si în care sunt înfipte spite (la roti), pale (la elice) etc. Butucul rotii. 5. Bucata groasa de lemn prevazuta cu gauri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestatilor si prizonierilor. 6. Partea superioara a jugului. 7. Talpa sau scaunul razboiului de tesut. – Et. nec.
buză, BÚZĂ, buze, s.f. l. Fiecare dintre cele doua parti carnoase care marginesc gura si acopera dintii. ♢ Buza de iepure = anomalie congenitala care consta în faptul ca buza este usor despicata (ca la iepure). ♢ Expr. (Fam.) A ramâne cu buzele umflate = a ramâne înselat, dezamagit în asteptarile sale. A-si musca buzele (de necaz sau de parere de rau) = a regreta foarte tare, a se cai. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a ramâne pagubas; a fluiera a paguba. A se sterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit sa renunte la ceva. A-i crapa (sau a-i plesni, a-i scapara, a-i arde cuiva) buza (de sau dupa ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-si linge buzele (dupa ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lasa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copil) a fi gata sa izbucneasca în plâns. ♦ Margine a unei rani pricinuite de o taietura adânca. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza strachinii. ♢ Expr. (Rar) Plin (pâna în) buza = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui sant, a unei paduri etc. 4. Ascutis al unor instrumente de taiat; tais. 5. (În sintagma) Buza de bandaj = partea proeminenta a bandajului montat pe rotile autovehiculelor de cale ferata, care serveste la mentinerea si la conducerea vehiculului respectiv pe sina. – Cf. alb. b u z ë.
buzdugan, BUZDUGÁN, buzdugane, s.n. 1. Maciuca sau ghioaga de fier (cu maciulia tintuita), folosita în vechime ca arma de lupta sau ca semn al puterii domnesti. 2. Planta acvatica cu frunze plutitoare, cu flori verzi-alburii si cu fructe în forma de maciuca; capul-ariciului, sovar (Sparganium ramosum). – Din tc. bozdoğan.
mioritic, MIORÍTIC, -Ă I. adj. 1. din balada populara "Miorita". ♢ care aminteste de "Miorita". 2. spatiu ~ = (în conceptia lui Lucian Blaga) spatiu geografic românesc constituit dintr-un plai ondulat, cu alternante între deal si vale; univers spiritual specific românesc, solidar cu acest orizont. II. s. m. câine ciobanesc românesc, cu capul masiv, botul puternic, trunchiul alungit, cu parul alb, lung si abundent. (< "Miorita" + -/t/ic)
cabală, CABÁLĂ, (2) cabale, s.f. 1. Interpretare ebraica ezoterica si simbolica a Vechiului testament; doctrina bazata pe aceasta interpretare. 2. Fig. Uneltire, intriga. – Din fr. cabale, germ. Kabale.
cabaret, CABARÉT, cabarete, s.n. Local de petrecere, cu bauturi, dans, program de varietati etc.; bar3 (2). – Din fr. cabaret.
cabină, CABÍNĂ, cabine, s.f. Încapere mica, amenajata într-o cladire sau într-un vehicul, pe plaja etc., având diverse destinatii. Cabina telefonica. Cabina de proiectie. – Din fr. cabine.
cabinet, CABINÉT, cabinete, s.n. I. 1. Încapere dintr-o locuinta sau dintr-o institutie, folosita pentru exercitarea unei profesiuni. ♦ Biroul unei persoane cu munca de raspundere. Cabinetul ministrului ♢ Sef (sau director) de cabinet = functionar însarcinat cu pregatirea lucrarilor unui conducator de mare institutie. Lucrari de cabinet = lucrari auxiliare, de secretariat. (În unele tari) Cabinet de instructie = birou pentru cercetarea si trierea probelor de acuzare condus de un judecator de instructie. ♢ Încapere în care sunt expuse obiecte de muzeu, de studiu etc. Cabinet de numismatica. 2. Sectie sau serviciu în întreprinderi, în institutii de învatamânt etc., destinate unor studii si consultatii de specialitate. Cabinet tehnic. 3. (În unele tari) Consiliu de ministri; guvern. II. Mobila de dimensiuni mici, cu sertare, destinata pastrarii obiectelor de pret. – Din fr. cabinet.
cablogramă, CABLOGRÁMĂ, cablograme, s.f. Comunicare transmisa prin cablu submarin. – Din fr. câblogramme.
cabotin, CABOTÍN, -Ă, cabotini, -e, s.m. si f. 1. (în trecut, în Franta) Actor (sau actrita) ambulant(a). 2. Actor (sau actrita) mediocru(a) care urmareste obtinerea de efecte teatrale cu mijloace facile, de prost gust; p. ext. persoana care urmareste sa obtina succese usoare prin mijloace ieftine. – Din fr. cabotin.
caboşon, CABOSÓN, cabosoane, s.n. 1. Piatra pretioasa sau semipretioasa fara fatete, fixata într-o montura de metal. 2. (Arhit.) Ornament mic de piatra încrustat într-o fatada. – Din fr. cabochon.
cacao, CACÁO s.f. Samânta arborelui de cacao, folosita (sub forma de produs pulverulent) în alimentatie, mai ales la fabricarea ciocolatei si a unor bauturi hranitoare. ♢ Unt (sau ulei) de cacao = substanta grasa, de culoare alba-galbuie, extrasa din pulberea de cacao si folosita la fabricarea ciocolatei, în industria farmaceutica, în cosmetica etc. ♦ Bautura preparata cu pulbere de cacao. [Pr.: -ca-o] – Din fr. cacao.
cactee, CACTÉE, cactee, s.f. (La pl.) Familie de plante exotice adaptate la uscaciune prin tulpinile carnoase, pline cu suc apos sau laptos, si prin frunzele reduse sub forma de spini; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie; cactacee. – Din fr. cactées.
cactus, CÁCTUS, cactusi, s.m. Nume dat mai multor specii de plante din familia cacteelor, cultivate la noi ca plante ornamentale. – Din fr. cactus.
cadavru, CADÁVRU, cadavre, s.n. Corpul unui om sau al unui animal mort; hoit, stârv, les1. ♢ Expr. Cadavru viu (sau, fam., ambulant) = om foarte slab si palid. A calca (sau a trece) peste cadavre = a fi lipsit de orice scrupule în atingerea unui scop. – Din fr. cadavre.
miometrită, MIOMETRÍTĂ s. f. inflamatie a musculaturii uterine. (< germ. Myometritis)
cadenţă, CADÉNŢĂ, cadente, s.f. 1. Miscare ritmica si uniforma; ritm. ♢ Loc. adv. În cadenta = cu miscari repetate la intervale egale. ♦ Numarul de lovituri pe care o arma de foc le trage pe minut. ♦ (Fiz.) Frecventa; viteza de repetare a unui fenomen. 2. Succesiune ritmica a unor unitati poetice (picioare, silabe) accentuate, care produc un efect auditiv armonios. ♦ Succesiune de armonii care produc impresia unei încheieri într-o compozitie muzicala. 3. Pasaj mai mare de virtuozitate solistica dintr-un concert instrumental, interpretat fara acompaniament. – Din fr. cadence, it. cadenza.
cadraj, CADRÁJ, cadraje, s.n. 1. Delimitare a spatiului util cuprins de obiectivul unei camere de luat vederi sau al unui aparat de filmat. 2. Operatie de asezare a culorilor care urmeaza sa fie imprimate pe o tesatura. – Din fr. cadrage.
miomer, MIOMÉR s. n. segment al sistemului muscular care corespunde unui metamer. (< fr. myomère)
cadrist, CADRÍST, -Ă, cadristi, -ste, s.m. si f. (Fam.; astazi rar) Functionar din serviciul de cadre al unei institutii sau întreprinderi. – Cadre + suf. -ist.
cadru, CÁDRU, cadre, s.n. I. 1. Rama în care se fixeaza un tablou, o fotografie etc. ♦ Tablou, fotografie etc. înramate ♦ Fig. Persoana foarte frumoasa. 2. Pervaz al unei usi sau al unei ferestre. ♦ Deschizatura a zidului ocupata de o usa sau de o fereastra. ♦ Desen care înconjura, margineste un text, o harta, o fotografie etc. ♦ Portiune a unei marci postale pe care este executat desenul. 3. Fig. Mediu, ambianta. ♦ Spatiu în limitele caruia este cuprinsa o imagine pe o pelicula cinematografica. 4. Fig. Limitele unei probleme, ale unui subiect, ale unei actiuni etc.; p. ext. cuprinsul dintre aceste limite. 5. Schelet alcatuit din bare de lemn, de metal sau din grinzi de beton armat, care se întrebuinteaza la constructii; suport pentru diferite aparate. ♦ Schelet pe care sunt înfasurate conducte (electrice, radiofonice etc.) izolate. II. 1. (La pl.) Efectiv de baza al salariatilor dintr-o întreprindere sau dintr-o institutie, dintr-un sindicat etc.; elementele de conducere si de comanda ale subunitatilor si unitatilor militare; p. gener. întregul efectiv al unei întreprinderi sau al unei institutii. ♦ (Rar.; la sg.) Persoana din efectivul unei întreprinderi sau institutii, dintr-o organizatie etc. 2. (Iesit din uz; la pl.) Subdiviziune în administratia interna a unei institutii, întreprinderi etc. care se ocupa cu angajarea personalului. (II 1.), cu evidenta lui etc.; serviciul personal. ♦ (Astazi rar; la pl.) Serviciu care se ocupa cu angajarea si evidenta personalului unei întreprinderi, institutii etc. [Var.: (I 1.) cádra s.f.] – Din fr. cadre, (II) rus. kadrî.
cafas, CAFÁS, cafasuri, s.n. (Înv. si reg.) 1. Încapere deschisa în catul de sus al unei case sau într-un turn, din care se poate privi nestingherit în afara; foisor. 2. Balcon unde cânta corul într-o biserica. ♦ Balcon din care familia domnitorului asculta slujba religioasa. 3. (Înv.) Grilaj de vergele de lemn care se întretaie ca o leasa. – Din ngr. kafási.
cafea, CAFEÁ, (2) cafele, s.f. 1. (Cu sens colectiv) Samânta arborelui de cafea. 2. Bautura preparata din cafea (1) prajita si râsnita sau dintr-un surogat. – Din tc. kahve, ngr. kafés, fr. café.
cafegioaică, CAFEGIOÁICĂ, cafegioaice, s.f. 1. (Înv.) Proprietara a unei cafenele sau a unui magazin de cafea; sotia unui cafegiu (1). 2. (Fam.) Femeie care bea cu placere multa cafea (2). – Cafegiu + suf. -oaica.
cafegiu, CAFEGÍU, cafegii, s.m. 1. (Înv.) Proprietar al unei cafenele sau al unui magazin de cafea; cel care prepara sau vindea cafele. 2. (Înv.) Slujitor la curtea domneasca însarcinat cu prepararea si servirea cafelelor. 3. (Fam.) Barbat care bea cu placere multa cafea (2). – Din tc. kahveci.
cafeli, CAFELÍ, cafelesc, vb. IV. Refl. (Fam.; rar) A bea cafea (stând la taifas). – Din cafea.
cafeluţă, CAFELÚŢĂ, cafelute, s.f. 1. (Fam.) Diminutiv al lui cafea (2). 2. (La pl.) Numele a doua varietati de plante erbacee din familia leguminoaselor: a) planta cu tulpina cilindrica ramificata, cu flori albe sau albastrii, cultivata pentru nutret (Lupinus albus); b) planta ornamentala cu flori mari, albe, cu pete albastre, dispuse în forma de spic (Lupinus varius). – Cafea + suf. -eluta.
caiac, CAIÁC, caiace, s.n. 1. Ambarcatie de sport ascutita la ambele capete, cu suprafata de alunecare neteda sau în clinuri si care este condusa cu una sau doua padele. 2. Sport nautic care se practica cu caiacul (1). 3. Ambarcatie mica, cu învelis din piele de foca, folosita de eschimosi. [Pr.: -ca-iac] – Din fr. kayak.
caic, CAÍC, caice, s.n. 1. Ambarcatie îngusta, cu vele, cu doua catarge, cu pupa si prora ascutite, mai înalte decât restul bordajului. 2. Luntre turceasca usoara, lunga si îngusta, încovoiata la capete. – Din tc. kayik.
caiet, CAIÉT, caiete, s.n. 1. Fascicula de foi de hârtie legate sau brosate împreuna, folosita la scris, desenat etc. 2. Publicatie periodica cuprinzând diverse studii, note, informatii (dintr-un anumit domeniu de activitate). ♢ Caiet de sarcini = document care cuprinde conditiile tehnice, de calitate, termenele si programele de lucru etc. privitoare la executarea unei lucrari. Caiet program = program (de spectacol) sub forma de caiet(1). Caiet catalog = catalog de expozitie sub forma de caiet(1). [Pr.: ca-iet] – Dupa fr. cahier. Cf. pol. k a j e t.
caimacam, CAIMACÁM, caimacami, s.m. 1. Loctiitor al unor demnitari (turci). ♢ Compus: caimacam-aga = loctiitor al marelui vizir. 2. Loctiitor al domnului, însarcinat cu administrarea Moldovei si Ţarii Românesti pâna la instalarea pe tron a noului domn. 3. Loctiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacán s.m.] – Din tc. kaymakam.
caimacan, CAIMACÁN s.m. v. caimacám.
caiman, CAIMÁN, caimani, s.m. Specie de crocodil din America Centrala si de Sud care are pe partea ventrala placi osoase mobile. – Din fr. caïman.
cais, CAÍS, caisi, s.m. Pom fructifer din familia rozaceelor, cu flori albe cu nuante roz, care apar înaintea frunzelor, cultivat pentru fructele sale (Armeniaca vulgaris). – Din caisa (derivat regresiv).
cal, CAL, cai, s.m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicata, folosit la calarie si la tractiune (Equus caballus); p. restr. armasar castrat. Calul de dar nu se cauta la dinti (sau în gura) = lucrurile primite în dar se iau asa cum sunt, fara sa se mai tina seama de defecte. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de posta = a fi întrebuintat la toate; a alerga mult. Cal de bataie = a) persoana hartuita, muncita de toti; b) problema de care se ocupa multa lume si care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal magar = a face sa ajunga (sau a ajunge) într-o situatie mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereti) = a-si închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Pastele cailor = niciodata. O alergatura (sau o fuga) de cal = o distanta (destul de) mica. Calul dracului = femeie batrâna si rea; vrajitoare. ♢ Compus: cal-putere = unitate de masura pentru putere, egala cu 75 de kilogrammetri-forta pe secunda, folosita pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemanatoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastica; b) piesa la jocul de sah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apa) = libelula; (Iht.) cal-de-mare = mic peste marin cu capul asemanator cu cel al calului; calut de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.
miomatoză, MIOMATÓZĂ s. f. maladie caracterizata prin formarea de mioame. (< fr. myomatose)
calabalâc, CALABALẤC, calabalâcuri, s.n. (Fam.) Obiecte felurite (în dezordine); p. ext. bagaje cu care calatoreste sau se muta cineva; catrafuse, agarlâc. – Din tc. kalabalik.
calafat, CALAFÁT s.n. Câlti sau cârpe destramate îmbibate cu catran, cu care se astupa crapaturile la bordajele si la puntile de lemn ale navelor. – Din tc. kalafat.
calaj, CALÁJ, calaje, s.n. Imobilizare a unui organ de masina. 2. Asezare la orizontala a suportului unui aparat topografic de vizare. 3. Mod de asezare a aripii sau a ampenajului fata de fuzelajul unui avion. 4. Adîncime la care se scufunda în apa o nava. 5. Postament de grinzi de pe o cala1 (2), pe care se fixeaza navele în timpul constructiei sau reparatiilor. – Din fr. calage.
calamandros, CALAMANDRÓS s.n. (reg.) Neregula, neorânduiala, harababura. – Et. nec.
calambur, CALAMBÚR, calambururi, s.n. Joc de cuvinte bazat pe echivocul rezultat din asemanarea formala a unor cuvinte deosebite ca sens. – Din fr. calembour.
calamburgiu, CALAMBÚRGÍU, -ÍE, calamburgii, s.m. si f. (Fam.) Autor de calambururi; (rar) calamburist. – Calambur + suf. -giu.
calamburist, CALAMBURÍST, -Ă, calambusisti, -ste, s.m. si f. (Rar) Calamburgiu. – Din fr. calambouriste.
calamină, CALAMÍNĂ, calamine, s.f. Reziduu de carbune provenit din arderea combustibilului într-un motor cu ardere interna, care se depune pe pereti, pe bujii etc., provocând perturbatii în functionarea motorului. – Din fr. calamine.
calamitat, CALAMITÁT, -Ă, calamitati, -te, adj. Care a suferit o calamitate. – Din calamitate (derivat regresiv).
calamitate, CALAMITÁTE, calamitati, s.f. Nenorocire mare, dezastru care loveste o colectivitate. ♢ Flagel. – Din fr. calamité, lat. calamitas, -atis.
calapod, CALAPÓD, calapoade, s.n. Piesa de lemn în forma (labei) piciorului, întrebuintata la confectionarea încaltamintei sau care se pune în încaltaminte pentru a împiedica sa se deformeze; forma de lemn pe care se întind caciulile sau palariile. ♦ gener. Tipar, forma, model. ♢ Expr. Pe acelasi calapod = la fel, asemanator, identic. – Din ngr. kalapódi.
cală, CÁLĂ1, cale, s.f. 1. Încapere în fundul unei nave si destinata încarcaturii acesteia; hambar (3). 2. Platforma usor înclinata pe care se construiesc sau se repara nave. 3. Piesa prismatica din lemn sau din metal care se asaza în fata rotii unui vehicul spre a-l imobiliza. 4. Piesa în forma de prisma, de cilindru sau paralelipipedica, având o dimensiune foarte precisa, cu care se controleaza dimensiunile pieselor în constructia de masini. – Din fr. cale.
calcan, CALCÁN1, calcani, s.m. Peste de mare cu corpul rombic, turtit lateral si asimetric, având ambii ochi pe partea stânga si solzi lungi, tari pe burta si pe spate; peste-de-mare (Scophthalmus maeoticus). – Din tc. kalkan [baitği].
calcantit, CALCANTÍT s.n. Sulfat natural hidratat de cupru, albastru, sticlos, solubil în apa, frecvent în zona de oxidare a zacamintelor cuprifere; piatra-vânata. – Din fr. calcantite.
calciferol, CALCIFERÓL s.n. Numele stiintific al vitaminei D2. – Din fr. calciférol.
miogramă, MIOGRÁMĂ s. f. diagrama a contractiei musculare, la miograf. (< fr. myogramme)
calciovecchio, CÁLCIO-VÉCCHIO s.n. Gen de tencuiala ornamentala care prezinta asperitati si adâncituri pronuntate la suprafata, dând zidurilor un aspect voit arhaic. – Cuv. it.
calciu, CÁLCIU s.n. 1. Element chimic metalic, alb-argintiu, moale, foarte raspândit în natura sub forma de compusi. 2. Saruri ale calciului (1), întrebuintate ca medicament în anumite manifestari de decalcifiere a organismului. – Din fr. calcium.
calcotipie, CALCOTIPÍE, calcotipii, s.f. (Poligr.) Procedeu grafic de reproducere de arta a unui desen, asemanator cu acvaforte; stampa obtinuta prin acest procedeu. – Din fr. chalcotypie.
calcul, CÁLCUL, (I) calcule, s.n., (II) calculi, s.m. I S.n. 1. Ansamblu de operatii matematice facute cu scopul de a gasi valoarea uneia sau a mai multor marimi; socoteala. ♢ (În sintagmele) Calcul grafic = (Mat.) rezolvare a unor probleme cu ajutorul unor constructii geometrice. ♢ Calcul logic = ansamblu de operatii prin care anumite expresii logice sunt derivate din alte expresii logice. 2. Plan, combinatie, proiect, apreciere, socoteala. II. S.m. (Med.) Concretiune de forma unei pietricele, rezultata din precipitarea sarurilor organice sau anorganice, care se formeaza în anumite organe interne; piatra. – Din fr. calcul, lat. calculus.
calculator, CALCULATÓR, -OÁRE, calculatori, -oare, subst. 1. S.n. Tabel care cuprinde rezultatele unor calcule, folosit pentru simplificarea operatiilor; carte, brosura care cuprinde asemenea tabele. 2. S.n. (Si în sintagma calculator electronic) Ordinator, computer. ♢ Calculator de buzunar = calculator de dimensiuni foarte mici, destinat publicului larg pentru efectuarea unei game de probleme matematice limitate; (impr.) minicalculator. 3. S.m. si f. Persoana specializata în calcule, mai ales economice. – Din fr. calculateur, lat. calculator.
cald, CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. Care se gaseste la o temperatura relativ înalta (fara a fi fierbinte) fata de mediul ambiant sau corpul omenesc; care da senzatia de caldura. ♢ Expr. Nu-i tine nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l intereseaza, îi este indiferent. Nici calda, nici rece = asa si asa, nici asa, nici asa. (Substantivat) Ma ia cu cald = sunt cuprins de fierbinteala, am febra. ♦ Fierbinte, încins. ♦ (Despre pâine) Proaspat. ♦ (Despre îmbracaminte) Calduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, tari etc.) Cu temperatura constant ridicata în tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, înfocat; patimas, prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire calda. ♦ 4. Fig. (Despre vesti, stiri, informatii etc.) De ultima ora, recent. – Lat. caldus (= calidus).
caldarâm, CALDARẤM, caldarâmuri, s.n. Pavaj executat cu bolovani, cuburi etc. de piatra sau (în trecut) cu bucati de lemn asezate pe un pat de nisip; p. ext. drum pavat sau asfaltat. – Din tc. kaldırım.
cale, CÁLE, cai, s.f. I. 1. Fâsie de teren special amenajata pentru a înlesni circulatia oamenilor, a vehiculelor si a animalelor; drum. ♢ Loc. adv. Din cale-afara sau afara din cale = peste masura, neobisnuit, foarte. ♢ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a iesi) înaintea cuiva, împiedicându-l (sa înainteze, sa faca un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o actiune, a i se împotrivi. A iesi (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A gasi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti ca este nimerit. Calea-valea = treaca-mearga, asa si asa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo si încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregati ceva, a aranja; a sfatui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau sa...) = a fi aproape sa..., pe punctul sa..., gata de a... ♦ Cale ferata = mijloc de transport terestru, destinat circulatiei vehiculelor prin rulare pe sine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinari care indica numele) Nume dat unor strazi lungi si largi. ♦ Caile respiratorii = aparatul respirator. 2. Artera de patrundere într-un oras, facând legatura cu o sosea importanta. 3. Element al unei constructii pe care se deplaseaza un aparat sau o masina. 4. Succesiune de linii si centrale intermediare prin care se realizeaza legatura telefonica sau telegrafica între doua localitati. 5. Calatorie. Dor de cale. ♢ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsa = a se întoarce din drum. Cale buna! formula de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanta, departare. A mers cale de doua ceasuri. II. Fig. Directie luata de o dezvoltare, de o actiune, de o miscare; linie. ♦ Metoda, mijloc, modalitate, procedeu. ♢ Cale de atac = mijloc prin care partea nemultumita de hotarârea unui organ de jurisdictie sesizeaza organul competent în vederea desfiintarii hotarârii si rejudecarii litigiului. ♢ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativa. – Lat. callis.
calendaristic, CALENDARÍSTIC, -Ă, calendaristici, -ce, adj. Privitor la calendar, dupa calendar. ♢ An calendaristic = an de 365 de zile, socotit de la 1 ianuarie la 31 decembrie. Plan de munca calendaristic = plan de munca alcatuit pe zile si saptamâni. – Calendar + suf. -istic.
miogenie, MIOGENÍE s. f. ansamblu de procese prin care unele elemente diferentiate ale mezodermului se transforma în fibre musculare netede sau striate. (< fr. myogénie)
calibror, CALIBRÓR, -OÁRE, calibrori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. (Despre un instrument, o masina) Care calibreaza. 2. S.n. Instrument pentru masurarea diametrului puietilor. 3. S.n. Aparat sau masina pentru sortarea fructelor dupa marime. – Din fr. calibreur.
calibru, CALÍBRU, calibre, s.n. 1. Diametrul interior al tevii unei guri de foc. 2. Instrument de precizie cu care se verifica dimensiunile pieselor fabricate. 3. Fig. Marime, proportie, calitate; fel, soi, specie. – Din fr. calibre.
miofilament, MIOFILAMÉNT s. n. filament al miofibrilelor cu rol în contractia muschilor. (< fr. myofilament)
calicime, CALICÍME s.f. Termen de dispret pentru o colectivitate de oameni saraci; saracime. – Calic + suf. -ime.
caligramă, CALIGRÁMĂ, caligrame, s.f. Mod special de dispunere a versurilor, care are ca scop reprezentarea grafica a simbolurilor sau sugestiilor dintr-o poezie. – Din fr. calligramme.
calimera, CALIMÉRA s.f. art. (Fam.; în expr.) A se schimba calimera = a se schimba situatia. A (se) strica calimera = a (se) strica prietenia. A întoarce (sau a schimba) calimera = a-si schimba atitudinea fata de cineva. – Din ngr. kaliméra.
calin, CALÍN, -Ă, calini, -e, adj. (Rar; despre oameni) Caruia îi place sa alinte sau sa fie alintat; (despre manifestarile oamenilor) dezmierdator, dragastos. ♦ Magulitor, lingusitor; ipocrit. – Din fr. câlin.
calistenie, CALISTENÍE, calistenii, s.f. Program de exercitii fizice pentru copii sau, p. ext., de întretinere executate rapid (în ritmul muzicii). – Din fr. callisthénie.
calm, CALM, -Ă, calmi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. (Despre natura) Care se afla în stare de liniste deplina. ♢ Calm ecuatorial = zona îngusta de o parte si de alta a ecuatorului, cu presiune atmosferica scazuta, vânturi slabe si ploi abundente. Calm tropical = zona aflata între zona alizeelor si cea a vânturilor dominante de vest. Calm plat = stare a marii în care aceasta nu are ondulatii. ♦ (Despre procese) Care se desfasoara linistit. 2. (Despre oameni, despre manifestarile si starile lor sufletesti) Care se stapâneste; stapânit, cumpanit, linistit; p. ext. potolit, domol, asezat, flegmatic, imperturbabil. II. S.n. 1. Stare de liniste deplina a atmosferei. 2. Stapânire de sine, sânge rece, tact în actiuni, în vorbire. ♦ Pace sufleteasca, lipsa de framântari. – Din fr. calme.
calmant, CALMÁNT, -Ă, calmanti, -te, adj., s.n. (Medicament, tratament etc.) care calmeaza durerile; sedativ. – Din fr. calmant.
calmat, CALMÁT, -Ă, calmati, -te, adj. (Despre oameni) Care s-a linistit, relaxat, destins. – V. calma.
calmuc, CALMÚC, -Ă, calmuci, -ce s.m. si f., adj. 1. S.m.si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Regiunii Calmuce. 2. Adj. Care apartine Regiunii Calmuce si populatiei ei, privitor la aceasta regiune si la populatia ei; calmucesc.3. S.f. Limba din familia altaica, ramura mongola, vorbita de calmuci. – Din rus. kalmyk.
calomfir, CALOMFÍR calomfiri, s.m. Planta erbacee perena, aromatica, cu tulpina catifelata, frunzele ovale compuse si florile galbene; calapar (Chrysanthemum balsamita). – Din bg. kalofer.
calorie, CALORÍE, calorii, s.f. Unitate de masura egala cu cantitatea de caldura care ridica temperatura unui gram de apa distilata de la 19,5 la 20,5 °C; unitate de masura care indica valoarea energetica a unui aliment. ♢ (Fiz.) Calorie mare = kilocalorie. – Din fr. calorie.
calorific, CALORÍFIC, -Ă, calorifici, -ce, adj. Care produce caldura. ♢ Putere calorifica = cantitate de caldura dezvoltata de un kilogram de combustibil când arde complet. – Din fr. calorifique, lat. calorificus.
caltaboş, CALTABÓS, caltabosi, s.m. Un fel de cârnat facut din maruntaie de porc amestecate cu orez si cu mirodenii. [Var.: cartabós s.m.] – Et. nec.
calup, CALÚP, calupuri, s.n. (Pop.) 1. Calapod, tipar în caramidarie, olarit, cizmarie. 2. Bucata (de sapun, de brânza etc.) de forma tiparului în care a fost turnata. 3. Bucata (paralelipipedica) de piatra, beton sau lemn, care serveste la executarea unor pavaje – Din tc. kalıp.
calypso, CALÝPSO s.n. Dans modern în doi timpi, originar din Jamaica. – Din engl. calypso.
cam, CAM adv. 1. Aproximativ, aproape. Cam pe vremea aceea traia bunicul. ♦ Oarecum, întrucâtva. Casatoria s-a facut cam pe ascuns. 2. Destul de...; prea. Vremea e cam rece. Haina e cam lunga. – Din camai (înv. "si mai" < lat.).
camaieu, CAMAIÉU, camaieuri, s.n. 1. (Pict.) Grisai. 2. Gravura (în lemn) realizata pe tonurile aceleiasi culori. – Din fr. camaïeu.
camarad, CAMARÁD, -Ă, camarazi, -de, s.m. si f. Tovaras de arme, de clasa, de studii; coleg; p. ext. prieten. – Din fr. camarade.
camaraderesc, CAMARADERÉSC, -EÁSCĂ, camaraderesti, adj. De camarad, privitor la camarad; p. ext. prietenesc. – Camaraderie + suf. -esc.
miocolpită, MIOCOLPÍTĂ s. f. inflamatie a musculaturii peretelui vaginal. (< fr. myocolpite)
camaradereşte, CAMARADERÉSTE adv. În felul camarazilor, colegial; p. ext. prieteneste, loial. – Camaraderie + suf. -este.
camaraderie, CAMARADERÍE, camaraderii, s.f. Legatura prieteneasca; colegialitate – Din fr. camaraderie.
camarilă, CAMARÍLĂ, camarile, s.f. Curteni din anturajul unui rege sau al unui sef de stat, care influenteaza politica statului în interesul lor personal. – Din fr. camarilla.
camarot, CAMARÓT, camaroti, s.m. (Mar.) Ospatar pe o nava. – Din sp. camarotero.
camă, CÁMĂ, came, s.f. Proeminenta sau sant pe suprafata unui disc sau a unui cilindru, care asigura deplasarea periodica a unei tije sprijinite pe ea. – Din fr. came.
camănă, CÁMĂNĂ, camene, s.f. Odgon care se afla la partea inferioara a navoadelor sau a altor unelte de pescuit si de care se pot prinde greutati de plumb. – Din sl. kamenĩ "piatra".
camătă, CÁMĂTĂ, camete, s.f. Dobânda (excesiva) pe care o ia camatarul pentru sumele date cu împrumut. – Din sl. kamata.
cambial, CAMBIÁL, -Ă, cambiali, -e, adj. Privitor la cambie, de cambie. [Pr.: -bi-al] – Din it. cambiale, fr. cambial.
cambie, CÁMBIE, cambii, s.f. Act, document prin care cel care-l semneaza se obliga sa plateasca neconditionat, la un anumit termen si într-un anume loc, o suma de bani. – Din it. cambio.
cambiu, CÁMBIU s.n. Ţesut vegetal din zona generatoare, care asigura cresterea secundara în grosime a tulpinii si a radacinii. [Var.: cámbium s.n.] – Din germ. Kambium, fr. cambium.
cambium, CÁMBIUM s.n. v. cambiu.
cambodgian, CAMBODGIÁN, -Ă, cambodgieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Cambodgiei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Cambodgiei sau cambodgienilor (1), privitor la Cambodgia sau la cambodgieni. [Pr.: -gi-an] – Din fr. Cambodgien.
cambra, CAMBRÁ, cambrez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) curba, a (se) îndoi în forma de arc; a (se) arcui. – Din fr. cambrer.
cambrare, CAMBRÁRE, cambrari, s.f. Actiunea de a (se) cambra si rezultatul ei. – V. cambra.
cambrat, CAMBRÁT, -Ă, cambrati, -te, adj. Îndoit, încovoiat, arcuit. – V. cambra.
cambre, CAMBRÉ, cambreuri, s.n. Exercitiu gimnastic (de balet), lent, cu flexiuni înainte, înapoi si laterale ale corpului. – Din fr. cambré.
cambrian, CAMBRIÁN, -Ă, cambrieni, -e, s.n., adj. 1. Prima perioada a erei paleozoice (în care au aparut vietuitoarele). 2. Adj. Care se refera la cambrian (1). [Pr.: -bri-an] – Din fr. cambrien.
cambrură, CAMBRÚRĂ, cambruri, s.f. (Rar) Arcuitura, îndoitura. – Din fr. cambrure.
cambulă, CÁMBULĂ, cambule, s.f. Peste marin cu corpul asimetric, foarte turtit, cu amândoi ochii pe aceeasi parte si care traieste pe fundul apelor, culcat pe partea care nu are ochi (Pleuronectes flesus). – Cf. rus., bg. k a m b a l a.
cambuză, CAMBÚZĂ, cambuze, s.f. Magazie de provizii pe bordul unei nave, amplasata de obicei sub punte. – Din fr. cambuse.
cambuzier, CAMBUZIÉR, cambuzieri, s.m. 1. Persoana care se ocupa cu administrarea cambuzei pe o nava. 2. Chelner pe vapor. [Pr.: -zi-er] – Din fr. cambusier.
camee, CAMÉE, camee, s.f. 1. Piatra dura (cu multe straturi divers colorate), sculptata în relief cu o figura sau cu un motiv decorativ, folosita ca podoaba. 2. Sculptura monocroma imitând o camee (1). – Din fr. camée.
cameleon, CAMELEÓN, cameleoni, s.m. 1. Reptila arboricola si insectivora din regiunile tropicale, cu gheare ca un cleste, care o ajuta sa se prinda de copaci, si cu proprietatea de a-si schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurator (Chamaeleo vulgaris). 2. Fig. Persoana care-si schimba purtarea si convingerile dupa împrejurari. [Pr.: -le-on] – Din fr. cameléon.
cameleonic, CAMELEÓNIC, -Ă, cameleonici, -ce, adj. (Livr.) Care îsi schimba culoarea. ♦ (Despre oameni) Versatil. [Pr.: -le-o-] – Cameleon + suf. -ic.
cameleonism, CAMELEONÍSM s.n. 1. Proprietate a unor reptile de a-si schimba culoarea pielii dupa culoarea mediului înconjurator. 2. Fig. Schimbare a purtarii si a convingerilor cuiva în functie de împrejurari. [Pr.: -le-o-] – Cameleon + suf. -ism.
camelid, CAMELÍD, camelide, s.n. (La pl.) Familie de erbivore rumegatoare cuprinzând camila, dromaderul si lama; (la sg.) animal din aceasta familie. – Din fr. camélides.
camelie, CAMÉLIE, camelii, s.f. Planta ornamentala originara din China si din Japonia, cu frunze totdeauna verzi si cu flori mari, albe, sau rosii (Camelia japonica) – Din fr. camélia.
camelină, CAMELÍNĂ, cameline, s.f. Planta din familia cruciferelor cu tulpina dreapta, cu flori galbene si cu fructe mici, folosita în industrie pentru semintele ei bogate în ulei, mai ales la fabricarea sapunului (Camelina sativa). – Din fr. caméline.
camelotă, CAMELÓTĂ, camelote, s.f. (Rar) Lucru de cârpaci; marfa proasta. – Din fr. camelote.
camembert, CAMEMBÉRT s.n. Brânza fermentata, moale, grasa, preparata din lapte de vaca. [Pr.: camambér] – Din fr. camembert.
cameral, CAMERÁL, -Ă, camerali, -e, adj. 1. Care apartine camerei reprezentative, privitor la camera reprezentativa. 2. (Muz.) De camera. – Camera + suf. -al.
cameralism, CAMERALÍSM s.n. Doctrina cu caracter economic, financiar, administrativ etc. despre conducerea statului aparuta în Germania în secolul al XVII-lea. – Din germ. Kammeralismus.
cameraman, CAMERAMÁN, cameramani, s.m. Asistent al operatorului de imagine; p. gener. operator (secund) de imagine care mânuieste aparatul de filmat. [Var.: camermán s.m.] – Din fr., engl. cameraman.
cameră, CÁMERĂ, camere, s.f. I. 1. Încapere într-o cladire; odaie. ♢ Camera mobilata = camera care se închiriaza cu mobila proprietarului. Camera de lucru = birou într-o casa particulara. Muzica de camera = compozitie muzicala pentru un numar restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încaperi cu destinatie speciala: camera obscura = a) încapere neluminata în care se executa developarea, fixarea si alte operatii fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul caruia se obtine pe un ecran (sau pe un cliseu) imaginea rasturnata a unui obiect; camera de comanda = încapere speciala în care se efectueaza în mod automat controlul si conducerea functionarii unei centrale sau statiuni electrice; camera frigorifica (sau refrigerenta) = încapere izolata termic, în care se mentine o temperatura mai joasa decât a mediului ambiant. 3. Spatiu în care se produce un proces tehnic; incinta care face parte integranta dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezinta instrumentul însusi: camera de combustie = spatiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere interna în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartusului = partea dinapoi a tevii armelor de foc, unde se introduce cartusul si unde se produce explozia pulberii; camera de luat vederi = aparat cu ajutorul caruia se obtin imaginile succesive ale obiectelor în miscare pe pelicula cinematografica; camera de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o pelicula fotosensibila în cinematografie; camera de transpunere = aparat pentru înregistrarea optica a sunetelor pe film în cinematografie; camera de televiziune sau camera videocaptoare = aparat complex cu ajutorul caruia se realizeaza captarea imaginii si transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umfla cu aer si care se asaza înauntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înauntrul anvelopei, care se umfla cu aer; p. ext. recipient cu pereti extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Camera paleala sau camera mantalei = spatiu cuprins între peretii mantalei si corpul molustei. III. (Urmat de determinari) Parte componenta a organului legislativ în unele tari. – Din it. camera, (pentru unele sensuri si) engl. camera, fr. caméra.
camerier, CAMERIÉR, camerieri, s.m. (Iesit din uz) Om de serviciu care avea grija de camera de culcare si de îmbracamintea stapânului; fecior, valet. [Pr.: -ri-er] – Din fr. camérier.
camerist, CAMERÍST, cameristi, s.m. (Iesit din uz) Om de serviciu care îngrijea camerele dintr-o institutie; odaias. – Din camerista (derivat regresiv).
cameristă, CAMERÍSTĂ, cameriste, s.f. 1. (Iesit din uz) Femeie care se afla în serviciul personal al unei doamne. 2. Femeie de serviciu care face curatenie în camerele unui hotel, motel etc. – Din fr. camériste.
camerman, CAMERMÁN s.m. v. cameraman.
camerton, CAMERTÓN, camertonuri, s.n. Instrument format dintr-un tub sonor, care, prin suflare, emite nota "la"(sau din patru tuburi "sol", "la", "re", "mi"), folosit la acordarea instrumentelor muzicale. – Din germ. Kammerton.
camerunez, CAMERUNÉZ, -Ă, camerunezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Camerunului sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Camerunului sau camerunezilor (1), privitor la Camerun sau la camerunezi. – Din fr. Camerounais.
camfor, CÁMFOR s.n. Substanta organica, incolora, volatila, cu miros caracteristic si cu gust amar, extrasa din lemnul unui arbore exotic (Cinnamonum camphora) sau fabricata pe cale sintetica si utilizata (sub forma de ulei camforat) în medicina ca stimulent al centrilor nervosi vasomotori si al aparatului respirator si la fabricarea celuloidului. – Din ngr. kámfora.
camforat, CAMFORÁT, -Ă, camforati, -te, adj. Care contine camfor. – Camfor + suf. -al. Cf. it. c a n f o r a t o.
camforcă, CAMFÓRCĂ, camforci, s.f. (Reg.) Suport metalic mobil sau mica soba portativa pe care se asaza un vas cu mâncare sau un instrument pentru a fi încalzite. – Din rus. kamforka.
camgarn, CÁMGARN s.n. Stofa de calitate superioara, din fire netede de lâna, cu o tesatura speciala. – Din germ. Kammgarn.
camilafcă, CAMILÁFCĂ, camilafce, s.f. Potcap (sau scufie) acoperit cu un val, de obicei negru, care atârna pe spate, purtat de prelatii si calugarii ortodocsi la anumite ocazii. – Din sl. kamilavka.
camion, CAMIÓN, camioane, s.n. Autocamion. ♦ Vehicul rutier cu tractiune animala, prevazut cu o platforma si folosit pentru transport. [Pr.: -mi-on] – Din fr. camion.
camionagiu, CAMIONAGÍU, camionagii, s.m. Persoana care se ocupa cu transportul de marfuri si de obiecte cu ajutorul unui camion; camionar. [Pr.: -mi-o-] – Camion + suf. -agiu.
camionaj, CAMIONÁJ, camionaje, s.n. 1. Transport de marfuri efectuat cu camioane, camionete etc. 2. Serviciu sau întreprindere de transport cu camioane. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. camionnage.
camionar, CAMIONÁR, camionari, s.m. Camionagiu. [Pr.: -mi-o-] – Camion + suf. -ar.
camionetă, CAMIONÉTĂ, camionete, s.f. Autocamion de dimensiuni reduse; autocamioneta. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. camionnette.
camizol, CAMIZÓL, camizole, s.n. (Înv.) Haina de casa scurta, cu mâneci, pe care o purtau femeile. – Din fr. camisole.
camohas, CAMOHÁS s.n. (Înv.). Un fel de stofa de matase orientala. – Din ngr. kamuhás.
camorra, CAMÓRRA s.f. Mafia napolitana. – Cuv. it.
campa, CAMPÁ, campez, vb. I. Intranz. (Rar; despre militari sau turisti) A sta un timp în corturi. – Din fr. camper.
campadură, CAMPADÚRĂ, campaduri, s.f. Deschizatura în acoperisul unei case taranesti, pentru a lasa sa iasa fumul. – Et. nec.
campament, CAMPAMÉNT, campamente, s.n. Instalare temporara a unei unitati militare sau, p. ext., a unui grup de turisti, de vânzatori etc. pe un câmp, în corturi; tabara (1); (concr.) locul unde are loc instalarea; obiectele necesare instalarii – Din fr. campement.
campanelă, CAMPANÉLĂ, campanele, s.f. (Rar) Clopotel. – Din it. campanella, fr. campanelle.
campanie, CAMPÁNIE, campanii, s.f. 1. Totalitatea operatiilor executate de fortele armate ale unei tari sau de o parte a lor, pe un câmp de lupta, într-o anumita perioada de timp, cu scopuri strategice partiale. ♢ Loc. adj. De campanie = destinat sa fie folosit pe front. Pat de campanie = pat care se poate strânge pentru a nu ocupa loc în timpul zilei sau pentru a fi mai usor transportat. 2. Actiune organizata dupa un anumit plan, în vederea realizarii unor sarcini politice, sociale etc., într-o anumita perioada de timp; p. ext. timpul cât dureaza aceasta actiune. Campanie electorala. Campanie agricola. ♢ Campanie de presa = mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presa, în favoarea sau împotriva unei situatii, unei cauze, unei persoane etc. – Din fr. campagne, rus. kampaniia.
campanilă, CAMPANÍLĂ, campanile, s.f. 1. Clopotnita în forma de turn înalt, construita lânga o biserica sau chiar deasupra ei (caracteristica arhitecturii italiene din sec. XI-XVI). 2. Turnulet situat în partea superioara a unui edificiu, în care se afla un clopot, un orologiu etc. – Din it. campanile.
campanulacee, CAMPANULACÉE s.f. pl. Familie de plante erbacee din regiunile temperate si subtropicale, caracterizate prin frunze alterne simple si flori hermafrodite, albastre-violacee sau albe, de forma unui clopotel. – Din fr. campanulacées.
campanulă, CAMPANÚLĂ, campanule, s.f. (Bot.) Clopotel (2). – Din fr. campanule.
camping, CAMPING, campinguri, s.n. Suprafata de teren (la ses, deal sau munte) pe care sunt instalate corturi sau baracamente pentru turisti. ♦ Faptul de a trai în aer liber, sub cort. [Pr.: chémping] – Din engl., fr. camping.
campion, CAMPIÓN, -OÁNĂ, campioni, -oane, s.m. si f. 1. Persoana, echipa etc. care cucereste primul loc într-o competitie sportiva (nationala, internationala, mondiala, olimpica). 2. Fig. Luptator, aparator de frunte al unei cauze, al unei idei. [Pr.: -pi-on] – Din it. campione.
campionat, CAMPIONÁT, campionate, s.n. 1. Competitie oficiala organizata pe o proba sau pe o ramura de sport, pentru desemnarea celui mai bun sportiv sau a celei mai bune echipe. 2. Situatia, calitatea de campion. [Pr.: -pi-o-] – Din it. campionato.
campos, CÁMPOS s.n. pl. Nume dat savanei din platourile braziliene. [Pr.: cámpus] – Cuv. port.
miocardită, MIOCARDÍTĂ s. f. inflamatie a miocardului. (< fr. myocardite)
campus, CÁMPUS, campusuri, s.n. Complex universitar cuprinzând constructii si dotari pentru învatamânt, cercetare, locuit, agrement etc. – Din engl. campus.
camufla, CAMUFLÁ, camuflez, vb. I. Tranz. si refl. 1. A (se) ascunde vederii inamicului. ♦ Tranz. A acoperi si a ascunde o sursa de lumina, pentru ca razele ei sa nu strabata afara în timpul noptii. 2. Fig. A (se) ascunde, a (se) deghiza, a (se) masca. – Din fr. camoufler.
camuflaj, CAMUFLÁJ, camuflaje, s.n. Camuflare; (concr.) material întrebuintat pentru a camufla. – Din fr. camouflage.
camuflare, CAMUFLÁRE, camuflari, s.f. Actiunea de a (se) camufla; camuflaj. – V. camufla.
camuflat, CAMUFLÁT, -Ă, camuflati, -te, adj. Ascuns vederii inamicului. ♦ (Despre o sursa de lumina) Acoperit (ca sa nu strabata razele în timpul noptii). ♦ Fig. Deghizat, mascat. – V. camufla.
canabinacee, CANABINACÉE, canabinacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee dicotiledonate, având ca tip cânepa; (si la sg.) planta din aceasta familie. – Din fr. cannabinacées.
canal, CANÁL, (1) canaluri, (1, 2, 3) canale, s.n. 1. Albie artificiala sau amenajata care leaga între ele doua mari, doua fluvii, un râu cu un lac etc. si care serveste la navigatie, la irigari sau la constructii hidrotehnice. ♦ Curs de apa îndiguit si drenat cu scopul de a-l face navigabil, de a preveni inundatiile etc. ♦ Cale de circulatie pe apa (tinând loc de strada) în orasele asezate la mare sau pe fluvii. ♦ Portiune de mare situata între doua tarmuri apropiate. 2. Conducta (construita din beton sau din tuburi îmbinate, din santuri sau rigole) destinata sa transporte lichide, în diferite scopuri. 3. Formatie organica în forma de tub, vas sau cale de comunicatie în organismele animale sau vegetale (prin care circula substantele nutritive, secretii etc.). – Din fr. canal, lat. canalis.
canale, CANÁLE s.f. Planta erbacee, anuala ornamentala, originara din India, cu frunze lanceolate, dintate si cu flori albe, rosii sau pestrite (Impatiens balsamina) – Et. nec.
miocardie, MIOCARDÍE s. f. afectiune a miocardului, neinflamatorie si degenerativa, în tulburarile generale ale metabolismului. (< fr. myocardie)
canalizare, CANALIZÁRE, canalizari, s.f. Actiunea de a canaliza si rezultatul ei. ♦ Ansamblu de lucrari tehnice executate pentru colectarea, epurarea si evacuarea apei întrebuintate într-o localitate, într-un sistem tehnic, pe un teren etc., sau a apei de ploaie, în vederea pastrarii salubritatii solului si a aerului; canalizatie. – V. canaliza.
cană, CÁNĂ2, cani, s.f. 1. Vas cu toarta care serveste la baut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Vas de forma cilindrica în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepa, la cardele si laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.
cancan, CANCÁN1, cancanuri, s.n. (Frantuzism) Vorbe rautacioase raspândite pe seama cuiva; bârfeala. – Din fr. cancan.
cancerofobie, CANCEROFOBÍE, cancerofobii, s.f. (Med.) Teama morbida de cancer. – Din fr. cancérophobie.
cancioc, CANCIÓC, canciocuri, s.n. 1. Unealta de metal în forma de lingura mare cu coada de lemn, folosita de zidari pentru asezarea mortarului pe rândurile de caramizi ale unui zid în lucru. 2. Vas pentru luarea probelor de produse petroliere, din rezervoare sau instalatii. [Var.: cancióg s.n.] – Din magh. kancsó.
candelabru, CANDELÁBRU, candelabre, s.n. Suport cu mai multe brate (bogat ornamentat), pentru lumânari sau becuri electrice; policandru. – Din fr. candélabre, lat. candelabrum.
candelă, CÁNDELĂ, candele, s.f. 1. Lampa cu ulei, care se pune la icoane sau la morminte sau care servea, în trecut, la iluminat. 2. Unitate de masura pentru calcularea intensitatii unui izvor de lumina. 3. Stâlp rotund de lemn, întrebuintat pentru sustinerea boltilor unui tunel pâna la turnarea betonului. – Din sl. kanŭdilo sau ngr. kandíla, (2) din fr. candela.
candida, CANDIDÁ2, candidez, vb. I. Intranz. 1. A fi propus candidat în alegeri; a-si pune candidatura într-o alegere. 2. A se prezenta la un examen. ♦ (Fam.) A aspira la un post, la un grad, la o pozitie etc. – Din candidat si candidaturi (derivat regresiv). Cf. germ. k a n d i d i e r e n.
candriu, CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Fam.; adesea substantivat). 1. Ţicnit, smintit, într-o ureche. 2. Ametit de bautura; beat. – Din tig. kand "ureche".
canevas, CANEVÁS, canevasuri, s.n. 1. Schita sau linii generale ale unui desen. 2. Retea de meridiane si de paralele trasate în vederea alcatuirii unei harti. 3. Ansamblul triunghiurilor, liniilor poligonale si punctelor care servesc ca baza masuratorilor terestre. – Din fr. canevas.
antecedent, ANTECEDÉNT, antecedente, s.n., adj. 1. S.n. Fapt, întâmplare anterioara unei anumite date sau stari. ♢ Antecedent penal = fapt penal existent în trecutul inculpatului si de care instanta judecatoreasca tine seama la stabilirea pedepsei. ♦ (La pl.) Simptome (personale sau ereditare) care preced o boala si care trebuie sa fie cunoscute de medic în vederea stabilirii diagnosticului si a tratamentului. 2. Adj. Care se afla înainte, care s-a întâmplat înainte. 3. (Log.) Primul termen al unei judecati ipotetice, introdus prin conjunctia "daca"; p. gener. tot ceea ce poate constitui punctul de plecare al unui demonstratii. – Din fr. antécédent, lat. antecedens, -ntis.
minuţios, MINUŢIÓS, -OÁSĂ I. adj. migalos, meticulos; amanuntit. II. adv. cu grija, cu multa bagare de seama. (< fr. minutieux)
cangur, CÁNGUR, canguri, s.m. Mamifer erbivor din Australia, cu coada lunga si cu picioarele anterioare scurte, a carui femela are sub pântece o punga unde îsi tine puii când sunt mici (Macropus giganteus). – Din fr. kangourou.
canicultură, CANICULTÚRĂ s.f. Ramura a zootehniei care se ocupa cu studiul cresterii si dresajului câinilor în scopul folosirii lor la diferite servicii (paza, vânatoare, transporturi etc.) – Din fr. caniculture.
canid, CANÍD, canide, s.n. (La pl.) Familie de mamifere carnivore digitigrade, cu gheare neretractile si cu patru degete la picioarele dinainte si cinci la cele din spate, din care fac parte lupul, vulpea, sacalul etc.; (si la sg.) animal din aceasta familie. – Din fr. canidés.
canoe, CANÓE, canoe, s.f. 1. Ambarcatie usoara, fara cârma, construita simetric, cu prora si pupa ascutite si înaltate, condusa cu ajutorul pagaielor din pozitia în genunchi. ♦ Sport nautic care se practica cu canoe (1). 2. Ambarcatie usoara folosita în trecut de amerindienii din regiunea Marilor Lacuri. – Din fr. canoë.
canon, CANÓN, canoane, s.n. 1. Regula, dogma bisericeasca; tipici. ♦ Norma, regula de conduita. ♦ Lista de texte sacre care se bucura de autoritate deplina în cadrul unei religii. 2. Pedeapsa data de biserica la calcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. 4. Regula care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regula rigida, formalista. 5. Compozitie muzicala în care doua sau mai multe voci, intrând succesiv, executa împreuna aceeasi melodie. ♦ Cântare bisericeasca; p. ext. cântec; glas. 6. Litera de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipareau în trecut cartile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.
canotaj, CANOTÁJ s.n. Nume dat sporturilor nautice care se practica în ambarcatii puse în miscare cu ajutorul vâslelor. ♢ Canotaj academic = ramura a sporturilor nautice care se practica pe schifuri si pe giguri1. – Din fr. canotage.
cantaragiu, CANTARAGÍU, cantaragii, s.m. Salariat la vama, la gara etc. care cântareste bagajele sau marfurile. – Din tc. kantarcı.
cantată, CANTÁTĂ, cantate, s.f. Compozitie muzicala ocazionala, cu caracter solemn sau liric, pentru voci, solo, cor si orchestra. ♢ (În compusul) Cantata-oratoriu = compozitie vocal-instrumentala pe un libret cu tema dramatica. – Din it. cantata.
cantitate, CANTITÁTE, cantitati, s.f. 1. Câtime, numar, marime. ♢ Expr. (Fam.) Cantitate neglijabila = lucru (sau persoana) de mica importanta, de care nu trebuie sa se tina seama. 2. Proprietate care poate fi reprezentata printr-un numar obtinut dintr-o masurare sau dintr-o numarare. 3. Ansamblul determinarilor care exprima gradul de dezvoltare al însusirilor unui obiect susceptibile de a fi masurate si traduse numeric. ♦ Însusire a obiectelor a carei schimbare nu produce la început modificari radicale în calitatea lor, ci numai pregateste aceste modificari. 4. Durata rostirii unui sunet sau a unei silabe. – Din fr. quantité, lat. quantitas, -atis.
cantona, CANTONÁ, cantonez, vb. I. Intranz. 1. A se instala pentru un timp oarecare într-un cantonament. 2. A ramâne pe loc. 3. Refl. (Fig.) A se limita. – Din fr. cantonner.
cantonament, CANTONAMÉNT, cantonamente, s.n. 1. Stationare vremelnica (a unor unitati militare) într-o localitate, în afara cazarmei; loc unde sunt instalati cei cantonati. 2. Loc de cazare special amenajat si perioada de timp în care o echipa sau un lot de sportivi se pregatesc în comun (în vederea participarii la o competitie de amploare). – Din fr. cantonnement.
canură, CÁNURĂ s.f. Nume dat firelor scurte de lâna ramase în dintii pieptenului dupa daracit, folosite (ca batatura) pentru tesaturi mai groase. – Lat. cannula.
caolin, CAOLÍN s.n. Roca argiloasa de culoare alba sau usor colorata de impuritati, insolubila în apa, alcatuita din caolinit, întrebuintata în industria ceramicii, a hârtiei, a sticlei, în medicina etc. ♦ (Med.) Pudra absorbanta, întrebuintata ca emolient. – Din fr. kaolin.
cap, CAP1, (I, III) capete, s.n., (II) capi, s.m. I. S.n. 1. Extremitatea superioara a corpului omenesc sau cea anterioara a animalelor, unde se afla creierul, principalele organe de simt si orificiul bucal. ♢ Loc. adv. Din cap pâna-n picioare = de sus pâna jos, în întregime, cu desavârsire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineata. (Pâna) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai destept, mai reusit, mai bine. Cu capul plecat = rusinat, umilit, învins. Pe dupa cap = pe dupa gât, la ceafa. ♢ Loc. adj. (Fam.) Batut (sau cazut) în cap = tâmpit, prost. ♢ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pamânt; a da jos dintr-o situatie, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, bautura etc.) = a înghiti dintr-o data continutul unui pahar, al unei cani etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuiala. A scoate capul în lume = a iesi între oameni, în societate. A nu-si (mai) vedea capul de... sau a nu sti unde-i sta sau unde-i este capul = a nu sti ce sa mai faca, a fi coplesit de... A-si pierde capul = a se zapaci. A nu mai avea unde sa-si puna capul = a ajunge fara adapost, pe drumuri, sarac. A da din cap = a clatina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violenta pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traista = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toti peretii (sau de pereti) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greseala facuta. A-si lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, parasindu-si casa, locul de origine si ratacind prin lume. A-si pleca capul = a se simti rusinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cadea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situatie neplacuta, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplaceri si necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cadea pe capul cuiva = a sosi pe neasteptate la cineva (creându-i neplaceri, deranj). A sta (sau a sedea, a se tine) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a starui fara încetare pe lânga cineva. A sedea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lânga sau la cineva (creându-i neplaceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lasa pe cineva în pace. (Reg.) A nu sti (sau a nu avea) ce-si face capului = a nu mai sti ce sa faca pentru a iesi dintr-o situatie grea. ♢ Cap de familie = barbatul care reprezinta puterea familiala si parinteasca; p. gener. orice persoana care procura mijloacele necesare traiului unei familii si o reprezinta juridic. ♢ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amanuntit al expresiei unui sentiment pe trasaturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de marci postale românesti, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Parul capului. 2. Capatâi; capatâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ♢ Expr. Pe capete = care mai de care, în numar foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea pareri, exprima o mare divergenta de opinii. 4. Minte, gândire, judecata; memorie. ♢ Loc. adj. si adv. Cu cap = (în mod) inteligent, destept. Fara cap = (în mod) necugetat. ♢ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecata dreapta; cuminte. ♢ Expr. A fi bun (sau usor) la (sau de) cap sau a avea cap usor = a fi destept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i iesi (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai iesi (cuiva ceva) din cap = a-l stapâni mereu (acelasi gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-si bate (sau a-si framânta, a-si sparge, a-si sfarâma etc.) capul = a se gândi, a se stradui spre a solutiona o problema. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) sa înteleaga ceva, a lamuri (pe cineva). A fi (sau a ramâne, a umbla etc.) de capul sau = a fi (sau a ramâne etc.) liber, independent, nesupravegheat, A face (ceva) din (sau de) capul sau = a face (ceva) fara a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva sa-si piarda dreapta judecata; a zapaci; a face pe cineva sa se îndragosteasca. A nu avea cap sa... = a nu avea posibilitatea sa..., a nu putea sa... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiaza acuzarea. 5. (Înv.) Viata. A plati cu capul. ♦ (Astazi în expr.) Odata cu capul sau în ruptul capului = cu nici un pret, niciodata. A-si face de cap = a face ceva ce poate sa-i primejduiasca viata; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = striga; b) (Bot.) cap-de-cocos = dulcisor; capul-sarpelui = planta erbacee acoperita cu peri aspri si cu flori rosii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelatiei balaurului. II. S.m. Capetenie, sef, conducator. ♦ Initiator. III. S.n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminenta a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemanator cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extrema cu care începe sau sfârseste ceva. ♢ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apa, de un defileu etc.; p. ext. fortele armate care ocupa acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor si a mijloacelor de lupta. ♢ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu partile extreme alaturate. ♢ Expr. Cap de tara = margine de tara; hotar. Nu-i (un) cap de tara = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a sedea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în sezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ♢ Cap de an (sau de saptamâna, de iarna etc.) = începutul unui an (sau al unei saptamâni etc.) Cap de coloana = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afis (sau cap de lista) = primul nume dintr-o lista de persoane afisate în ordinea valorii lor. ♢ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul noptii = dupa ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principala, mai aleasa (a unui lucru). ♢ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masa. 4. Partea de jos sau dindarat a unui lucru; capat; (cu sens temporal) sfârsit. ♢ Expr. A o scoate la cap = a sfârsi (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a razbi. În cap = (dupa numerale) exact, întocmai. 5. Bucatica rupta dintr-un obiect; p. ext. lucru de mica importanta. ♢ Expr. Nici un cap de ata = absolut nimic. Pâna la un cap de ata = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transforma variatiile unui semnal electric în variatii de flux magnetic sau invers, folosit pentru operatii de înregistrare, redare si stergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) dupa fr. chef < lat. caput).
capama, CAPAMÁ, capamale, s.f. (Turcism înv.) Mâncare gatita din carne de miel (sau de pasare) cu stafide. – Din tc. kapama.
capăt, CÁPĂT, capete, s.n. 1. Partea extrema a unui lucru, a unei perioade, a unei situatii sau a unei stari; margine, limita, sfârsit1, istov. ♢ Loc. adj. Fara (de) capat = fara sfârsit; îndelungat, întins. ♢ Loc. adv. De la (sau din) capat = de la început. În capat = a) în frunte; b) exact, deplin. Pâna la capat = pâna la sfârsit; pâna la ultimele consecinte, în mod consecvent. ♢ Expr. La capatul lumii (sau pamântului) = foarte departe. A pune capat (unui lucru, unei situatii) = a face sa înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capat = a duce la bun sfârsit. A o scoate la capat cu ceva = a iesi cu bine dintr-o situatie neplacuta. A o scoate la capat cu cineva = a se întelege cu cineva. Nici un capat de ata = absolut nimic. Pâna la (sau într-)un capat de ata = absolut tot. 2. Fragment; ramasita de... – Refacut din pl. capete < lat. capita).
capie, CÁPIE s.f. Boala a ovinelor, bovinelor, caprelor si cailor (provocata de localizarea la creier a teniei) care se manifesta prin ameteli, convulsii si miscari repezi si dezordonate; cenuroza, capiala. ♦ Animal care sufera de aceasta boala. – Cf. sl. k a p i j a.
capilaritate, CAPILARITÁTE s.f. Proprietate pe care o au lichidele de a se ridica sau de a coborî, fara interventii din afara, în tuburi foarte subtiri; ansamblu de fenomene care se produc (în tuburile capilare) la suprafata unui lichid. – Din fr. capillarité.
capilarită, CAPILARÍTĂ, capilarite, s.f. (Med.) Inflamatie a vase lor capilare. – Din fr. capilarité.
capital, CAPITÁL2, -Ă, capitali, -e, adj. 1. De prima importanta, de frunte; fundamental, esential. ♢ Reparatie capitala = refacere a partilor esentiale ale unei cladiri, ale unei masini etc. ♢ Expr. A (o) lua de capital = a acorda o importanta exagerata unui fapt, unei afirmatii etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obisnuita si cu o forma, de obicei, diferita; (despre litere) majuscul, verzal. 3. (În expr.) Pedeapsa capitala = pedeapsa cu moartea. – Din fr. capital.
capitos, CAPITÓS, -OÁSĂ, capitosi, -oase, adj. (Frantuzism înv.; despre o bautura alcoolica) Care ameteste. – Din fr. capiteux.
capitula, CAPITULÁ, capitulez, vb. I. Intranz. (Despre o armata, p. ext. despre un stat) A înceta ostilitatile si a se preda învingatorului, în conditiile dictate de acesta. ♦ Fig. (Despre oameni) A da înapoi în fata piedicilor sau a greutatilor; a nu mai continua o actiune, o discutie; a ceda. – Din fr. capituler, lat. capitulare.
capiu, CÁPIU, -IE, capii, adj. (Despre ovine, bovine, capre si cai) Atins de capie. ♦ Fig. (Despre oameni) Nauc, zapacit. – Din capie.
caplama, CAPLAMÁ s.f. Mod de prindere a scândurilor la un perete exterior, la un acoperis etc., astfel încât fiecare scândura sa acopere scândura precedenta pe o latime de 2 cm. – Din tc. kaplama.
capon, CAPÓN, capoane, s.n. Suport mic situat în afara bordajului unei nave, care sustine ancora, când lantul acesteia este folosit pentru legarea navei de o geamandura. – Din fr. capon.
capot, CAPÓT2, capoate, s.n. 1. Îmbracaminte femeiasca de casa, de obicei lunga pâna la calcâie; halat. 2. Învelitoare de pânza care acopera diferite instrumente si aparate pe puntea unei nave. – Din fr. capot, capote.
capota, CAPOTÁ, capotez, vb. I. Intranz. (Despre autovehicule) A se rasturna, dându-se peste cap prin ridicarea partii din spate; (despre avioane) a se prabusi, intrând cu botul în pamânt. – Din fr. capoter.
capotă, CAPÓTĂ, capote, s.f. 1. Îmbracaminte din tabla sau din alt material cu care se acopera un sistem tehnic în vederea protejarii lui. 2. Acoperis pliabil al unui autovehicul. – Din fr. capote.
capră, CÁPRĂ, capre, s.f. I. 1. Gen de mamifere rumegatoare paricopitate, cu parul lung, cu coarne, mai mari si diferentiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ♢ Capra de stânca = capra salbatica, cu blana roscata si cu coarnele în forma de spada (Capra ibex). Capra domestica = animal domestic rumegator, crescut pentru productia de lapte (Capra hircus). ♢ Expr. A împaca si capra, si varza = a multumi si pe unul, si pe altul; a împaca doua interese opuse. Capra râioasa, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capra-neagra sau capra-de-munte = capra salbatica, cu blana bruna-neagra, cu coarne scurte si curbate la vârf si cu doua dungi albe pe partea anterioara a capului, care traieste în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou si care consta din executarea unor figuri comice de catre un personaj mascat cu cap de capra (I 1) care bate ritmic din falci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil sta aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalti sar peste el. II. 1. Unealta de lemn cu patru picioare, încrucisate doua câte doua, pe care se pun lemnele pentru a fi taiate cu ferastraul. 2. Sistem de lemne încrucisate care serveste la sustinerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau lada) care se afla în partea de dinainte a trasurii sau a carutei si pe care sade vizitiul. 4. Aparat de gimnastica pentru sarituri, format dintr-un suport capitonat asezat pe patru picioare, cu înaltimea reglabila. 5. Arsic de miel. – Lat. capra.
caprifoi, CAPRIFÓI, caprifoi, s.m. Arbust cu flori albe, galbui sau rosietice, parfumate, cultivat ca planta ornamentala (Lonicera caprifolium). – Din lat. caprifolium.
caprifoliacee, CAPRIFOLIACÉE, caprifoliacee, s.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate gamopetale, având ca tip caprifoiul; (si la sg.) planta din aceasta familie. [Pr.: -li-a-] – Din fr. caprifoliacées.
caprin, CAPRÍN, -Ă, caprini, -e, s.f., adj. 1. S.f. (La pl.) Subdiviziune a familiei rumegatoarelor, care are ca tip capra; (si la sg.) animal care apartine acestei subdiviziuni. 2. Adj. Care apartine caprinelor (1), privitor la caprine. – Din fr. caprin, lat. caprinus.
caprolactamă, CAPROLACTÁMĂ s.f. Substanta organica folosita ca materie prima pentru fabricarea fibrelor sintetice de relon. – Din fr. caprolactame.
capron, CAPRÓN s.n. Fibra textila sintetica, cu rezistenta si elasticitate foarte mare, obtinuta prin policondensarea caprolactamei. – Din rus. kapron.
caprotină, CAPROTÍNĂ s.f. Gen fosil de lamelibranhiate cretacice, cu cochilia groasa si cu valve inegal dezvoltate. – Et. nec.
capsă, CÁPSĂ, capse, s.f. 1. Dispozitiv de metal utilizat la legarea unor hârtii, la consolidarea unei butoniere, la încheierea unor obiecte de îmbracaminte etc.; buton (2). 2. Mic capacel sau tub metalic umplut cu o materie exploziva, folosit la armele de foc, în mine etc. pentru a provoca explozia unei încarcaturi. ♢ Expr. (Fam.) A fi cu capsa pusa = a fi gata de cearta, pus pe cearta, nervos. 3. Capsula (4). 4. (Elt.) Rondela metalica izolata de soclul becului, care face legatura cu unul dintre capetele filamentului. – Din lat. capsa, germ. Kapsel.
capsulă, CAPSÚLĂ, capsule, s.f. 1. Tip de fruct uscat, uneori divizat în mai multe loji si având numeroase seminte, care, la maturitate, se deschide de la sine, punând semintele în libertate; maciuca (3), maciulie (2). 2. învelis al unor organe si organisme inferioare. Capsula bacteriana. 3. Mic învelis solubil, facut din amidon, gelatina sau cheratina, care contine diferite medicamente pulverulente cu gust neplacut, pentru a putea fi înghitite mai usor. 4. Vas facut dintr-un material rezistent la caldura, în care se încalzesc, în laborator, diverse substante; capsa (3). 5. Mic cilindru metalic care contine bioxid de carbon sub presiune, servind la prepararea unei bauturi gazoase în sifoane speciale. 6. Cutie cu capac care se deformeaza sub actiunea variatiilor presiunii atmosferice (constituind partea sensibila a unor barometre). 7. (În sintagma) Capsula telefonica = cutiuta care contine (într-un aparat telefonic) un microfon sau un receptor. 8. Capac de tinichea cu care se astupa sticlele de bere, de apa minerala etc. 9. (În sintagma) Capsula cosmica = compartiment etanseizat al navei spatiale capabil sa se desprinda de restul vehiculului si sa coboare pe un corp cosmic. – Din fr. capsule, lat. capsula.
captare, CAPTÁRE, captari, s.f. Actiunea de a capta; captatie. ♢ Captare a sunetului = ansamblu de operatii care asigura transformarea informatiilor sonore în semnale electrice. ♦ Ansamblul amenajarilor, constructiilor si instalatiilor necesare pentru operatia de captare a unui fluid. – V. capta.
captura, CAPTURÁ, capturez, vb. I. Tranz. A prinde unitati militare inamice; a lua pe cineva prizonier; a dobândi prin lupta bunuri materiale apartinând inamicului. ♦ A prinde un raufacator. ♦ A prinde (cu ajutorul capcanelor) un animal salbatic. – Din fr. capturer.
captură, CAPTÚRĂ, capturi, s.f. 1. Bunuri materiale capturate de la inamic. 2. (Rar) Capturare. – Din fr. capture, lat. captura.
capucin, CAPUCÍN, -Ă, capucini, -e, adj. (Despre calugari; adesea substantivat) Care face parte dintr-o ramura a Ordinului franciscan. – Din it. cappuccino.
car, CAR2, care, s.n. 1. Vehicul terestru încapator, cu patru roti, cu tractiune animala, folosit la tara pentru transportarea poverilor. ♢ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. si pop.) Car de foc = tren. ♢ Expr. Nici în car, nici în caruta, se spune despre cineva nehotarât, care nu stie ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ♢ Compuse: Carul-Mare = constelatie alcatuita din sapte stele asezate în forma de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelatie formata din sapte stele (printre care si steaua polara) asezate în chip asemanator cu cele din carul-mare; ursa-mica. ♦ (În antichitate) Vehicul cu doua roti, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri si la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încarca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Multime, gramada. Un car de ani. ♢ Loc adv. Cu carul = din belsug. 3. (Reg.) Parte a ferastraului mecanic alcatuita din doua bârne puse pe rotite, pe care se asaza busteanul pentru a fi prefacut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi dupa fr. char).
carabidă, CARABÍDĂ, carabide, s.f. (La pl.) Familie de insecte coleoptere alergatoare, care se hranesc cu omizi, viermi etc.; (si la sg.) insecta care face parte din aceasta familie. – Din fr. carabides.
caracter, CARACTÉR, caractere, s.n. 1. Ansamblul însusirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifesta în modul de comportare, în ideile si în actiunile sale. ♦ Personalitate morala ferma. ♦ Însusire morala care se manifesta prin perseverenta, vointa ferma si corectitudine. Om de caracter. 2. Individualitate care prezinta trasaturi psihice complexe, zugravita într-o opera literara. ♦ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia nastere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = forma prelucrata pentru scena a dansurilor populare. 3. Trasatura distinctiva care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însusire, particularitate a unui organism. Caractere mostenite (sau ereditare) si caractere dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristica a unui ansamblu de litere, cifre, accente si semne de tipar din aceeasi familie si din acelasi corp. – Din fr. caractère, lat. character.
caracteristic, CARACTERÍSTIC, -Ă, caracteristici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Însusire specifica predominanta, proprie unei fiinte, unui lucru, unui fenomen etc. si care diferentiaza o fiinta de alta, un lucru de altul. 2. Adj. Care constituie trasatura distinctiva a unei fiinte, a unui lucru sau a unui fenomen. 3. S.f. Partea întreaga a unui logaritm. 4. S.f. Parametru sau data tehnica utilizata pentru aprecierea comportarii în exploatare a unui sistem tehnic sau a unui material. 5. S.f. Curba care reprezinta modul cum variaza o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv în functie de o anumita variabila. – Din fr. caractéristique.
caracudă, CARACÚDĂ, caracude, s.f. 1. Peste de balta, cu corpul turtit lateral, lung de 20-35 cm (Carassius carassius). 2. Nume generic dat pestilor mici; peste-tiganesc. ♦ Fig. Oameni fara valoare, fara însemnatate (într-un partid, într-o adunare). – Din bg. karakuda.
caragană, CARAGÁNĂ, caragane, s.f. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, originar din Asia, cu frunze compuse si cu flori mari, galbene-aurii (Caragana arborescens). – Din fr. caragan.
caragaţă, CARAGÁŢĂ, caragate, s.f. (Ornit.) Cotofana. ♦ Fig. (Fam.) Femeie vorbareata. ♦ Expr. (Fam.) A face caragate = a face glume (pe socoteala cuiva); a umbla cu pacaleli. [Var.: garagáta s.f.] – Din ngr. karakáxa.
caraibi, CARAÍBI s.m. pl. Amerindieni care traiesc în Antilele Mici, Brazilia, Venezuela, Guyana etc. [Var.: caríbi s.m. pl.] – Din fr. Caraïbes.
carambol, CARAMBÓL, caramboluri, s.n. (La jocul de biliard) Atingere cu bila proprie a celorlalte doua bile (prin care se marcheaza un punct pentru jucator); punct înscris în acest fel. ♦ Fig. (Fam.) Încurcatura, zapaceala; ciocnire. – Din fr. carambole.
carambolaj, CARAMBOLÁJ, carambolaje, s.n. Faptul de a face carambol. – Din fr. carambolage.
caramea, CARAMEÁ s.f. v. caramela.
caramel, CARAMÉL, carameluri, s.n. Produs de culoare bruna-roscata solubil în apa, obtinut prin încalzirea si deshidratarea zaharului si folosit în cofetarie, la colorarea unor bauturi sau a unor alimente si la prepararea placilor fotografice. – Din it. caramel.
caramelă, CARAMÉLĂ, caramele, s.f. Bomboana facuta din caramel amestecat cu diferite substante colorante si aromatice. [Var.: carameá s.f.] – Refacut din caramele (pl. lui caramel < fr. caramel). Cf. it. c a r a m e l l a.
carameliza, CARAMELIZÁ, caramelizez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) transforma prin încalzire în caramel. ♦ Tranz. A amesteca apa sau alt lichid cu caramel. – Din fr. caraméliser.
caramelizare, CARAMELIZÁRE s.f. Actiunea de a (se) carameliza si rezultatul ei; spec. proces de descompunere, prin încalzire, a caramelurilor. – V. carameliza.
caras, CARÁS, carasi, s.m. Peste de balta din familia crapilor, de culoare argintie sau galbuie, cu capul scurt si cu solzii mari (Carassius auratus gibelio). – Din rus. karas'.
carat, CARÁT, carate, s.n. 1. Indice pentru continutul relativ în aur al aliajelor acestuia, egal cu a 24-a parte din masa totala. 2. Unitate de masura a greutatii pietrelor pretioase, egala cu 0,2 grame. [Var.: caráta s.f.] – Din fr. carat.
caravană, CARAVÁNĂ, caravane, s.f. 1. Convoi de oameni si de animale de povara (de obicei camile), care transporta marfuri, bagaje etc. prin pustiuri sau prin stepe. ♦ Convoi de vehicule împreuna cu calatorii din ele, care parcurg împreuna acelasi drum. ♦ Grup de vehicule care strabat o tara în scopuri culturale, sanitare etc. Caravana sanitara. Caravana cinematografica. 2. (Reg.) Caruta sau car mare pentru transport. – Din fr. caravane.
carâmb, CARẤMB, carâmbi, s.m. 1. Parte a cizmei care îmbraca pulpa piciorului de la genunchi pâna la glezna. 2. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai loitrei, în care intra spetezele carului. 3. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai scarii, în care intra fusceii. – Lat. •calamulus < calamus "trestie, arc, prajina").
carbamat, CARBAMÁT, carbamati, s.m. (Chim.) Sare a acidului carbamic; uretan. – Din fr. carbamat.
carbamic, CARBÁMIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid carbamic = acid instabil, cunoscut sub forma de saruri sau de esteri. – Din fr. carbamique.
carbenă, CARBÉNĂ, carbene, s.f. Compus organic care se gaseste în asfalturi; amestec de substante de culoare neagra, casante, cu aspect de huila, care, în cantitate de peste 1% degradeaza calitatile bitumului. – Din fr. carbènes.
carbodiamidă, CARBODIAMÍDĂ s.f. (Chim.) Uree. [Pr.: -dia-] – Din fr. carbodiamide.
carbogen, CARBOGÉN s.n. Amestec de bioxid de carbon în oxigen, utilizat mai ales în tratamentul asfixiilor. – Din fr. carbogène.
carbolineum, CARBOLINÉUM s.n. Lichid de culoare bruna obtinut prin distilarea carbunelui de pamânt si întrebuintat la impregnarea lemnului si ca funigid. – Din fr. carbolineum.
carboloy, CARBOLÓY s.n. Aliaj cu duritate mare, obtinut din carbura de wolfram în liant de cobalt. – Cuv. engl.
carbon, CARBÓN s.n. Element chimic, metaloid foarte raspândit în natura, component de baza al tuturor substantelor organice, care se gaseste în carbuni, în petrol, în gaze etc., iar în stare elementara în diamant, în grafit si în carbunele negru. ♢ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia nastere în atmosfera si care serveste la stabilirea vârstei vestigiilor materiale. (Hârtie-)carbon = hârtie subtire acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare închisa, întrebuintata în dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii; indigo, plombagina. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.
carbonado, CARBONÁDO s.n. Diamant impur, negru si foarte dur, folosit la utilajele pentru foraj. – Din fr. carbonado.
carbonifer, CARBONIFÉR, -Ă, carboniferi, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre roci, terenuri sau regiuni) Care contine zacaminte de carbuni. 2. Adj. Care se ocupa cu extractia si cu prelucrarea carbunelui; privitor la carbuni. 3. S.n. A cincea perioada a erei paleozoice, în cursul careia s-au format principalele zacaminte de carbuni. – Din fr. carbonifère.
carburator, CARBURATÓR, carburatoare, s.n. Aparat al unui motor cu ardere interna, cu aprindere electrica, în care se formeaza amestecul carburant, în proportia dorita, prin difuzarea combustibilului într-un curent de aer. – Din fr. carburateur.
carburaţie, CARBURÁŢIE, carburatii, s.f. Proces de amestecare a combustibilului lichid eu aerul în carburator, ♢ Camera de carburatie = parte a carburatorului în care se face carburatia. – Din fr. carburation.
carcan, CARCÁN, carcane, s.n. Guler de fier cu care raufacatorii erau legati la stâlpul infamiei, în Franta. – Din fr. carcan.
carcasă, CARCASĂ, carcase, s.f. 1. Îmbracaminte metalica exterioara a unui sistem tehnic, care sustine anumite elemente ale acestuia si, eventual, îl protejeaza împotriva actiunilor exterioare. 2. Totalitatea oaselor care alcatuiesc scheletul unui animal. 3. Scheletul unei masini, al unei constructii etc. – Din fr. carcasse.
carcinologie, CARCINOLOGÍE s.f. Ramura a oncologiei care studiaza carcinoamele. – Din fr. carcinologie.
carcinom, CARCINÓM, carcinoame, s.n. Tumoare maligna constituita din celule epiteliale; epiteliom. – Din fr. carcinome.
carcinomatoză, CARCINOMATÓZĂ, carcinomatoze, s.f. (Med.) Proces de extindere a carcinoamelor la mai multe organe; carcinoza. – Din fr. carcinomatose.
cardama, CARDAMÁ, cardamale, s.f. Planta erbacee mica, cu tulpina târâtoare, ramificata si cu flori mici, albe (Nasturtium officinale). – Din ngr. kárdamon.
cardamom, CARDAMÓM s.m., s.n. 1. S.m. Planta tropicala ale carei seminte au gust piperat (Elettaria cardamomum). 2. S.n. Ulei cu miros placut extras din cardamom (1). – Din fr. cardamome.
cardinal, CARDINÁL, -Ă, cardinali, -e, adj., s.m. I. Adj. Principal, esential, fundamental. ♢ Punct cardinal = fiecare dintre cele patru directii principale ale orizontului, care ajuta la determinarea pozitiei unui punct de pe glob. Numeral cardinal = numeral care exprima un numar întreg abstract sau un numar determinat de obiecte, fiinte etc. II. S.m. Titlu din ierarhia bisericii catolice, purtat de înaltii demnitari care alcatuiesc consiliul papei si dintre care se alege noul papa; persoana care poarta acest titlu. ♦ (Adjectival; în sintagma) Rosu cardinal = rosu purpuriu. – Din fr. cardinal, lat. cardinalis.
cardiofobie, CARDIOFOBÍE, cardiafobii, s.f. (Med.) Teama patologica de a se îmbolnavi de inima. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiophobie.
cardiogramă, CARDIOGRÁMĂ, cardiograme, s.f. Curba care reprezinta bataile inimii înregistrate la cardiograf. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiogramme.
cardioinhibitor, CARDIOINHIBITÓR, cardioinhibitori, adj.m. (În sintagma) Nerv cardioinhibitor = ramura a nervului vag care are rolul de a rari bataile inimii atunci când este excitat. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioinhibiteur.
cardiologie, CARDIOLOGÍE s.f. Ramura a medicinii care se ocupa cu studiul anatomiei, fiziologiei si patologiei inimii si al bolilor de inima. [Pr.: -di-a-] – Din fr. cardiologie.
cardioscop, CARDIOSCÓP, cardioscoape, s.n. Aparat cu care se examineaza contractiile inimii. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioscope.
cardioscopie, CARDIOSCOPÍE, cardioscopii, s.f. Examinare a batailor inimii cu ajutorul cardioscopului. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioscopie.
cardiotonic, CARDIOTÓNIC, -Ă, cardiotonici, -ce, adj., s.n. (Medicament) care stimuleaza inima, întarindu-i forta de contractie si normalizându-i ritmul batailor. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiotonique.
cardită, CARDÍTĂ, cardite, s.f. Inflamatie a inimii. – Din fr. cardite.
cardon, CARDÓN s.m. Planta erbacee legumicola din familia compozeelor, cultivata la noi pe suprafete mici pentru petiolul frunzelor si nervura principala, care sunt comestibile (Cynara cardunculus). – Din fr. cardon.
care, CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjunctie, ca element de legatura între propozitia regenta unde se afla numele caruia îi tine locul si propozitia subordonata). 1. (Introduce propozitii atributive) Cartea pe care trebuia sa ti-o aduc am pierdut-o. ♢ (Introduce propozitii atributive circumstantiale) a) (Cu nuanta finala) Sa ia calauza din sat, care sa le arate drumul. b) (Cu nuanta conditionala) Ce holera ar fi aceea care i-ar lasa neatinsi pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ♢ Loc. conj. Dupa care = dupa aceea. Care va (sau vra) sa zica = ceea ce înseamna, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotarât) a) Fiecare. Le porunci sa mearga care pe unde va putea. ♢ Expr. (Sa) nu care cumva = nu cumva sa... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (în corelatie cu sine însusi exprima ideea de opozitie sau de distributie) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ♢ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezinta o fiinta sau un lucru) Care n-a înteles întrebarea? ♢ (Introduce propozitii interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ♢ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ♢ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu tine la viata lui? [Gen.-dat. sg. m. caruia, f. careia, gen.-dat. pl. m. si f. carora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. carui, f. carei, gen.-dat. pl. m. si f. caror. Nom. sg. m. si: (înv.) carele; nom. pl. m. si f. si: cari] – Lat. qualis.
carenaj, CARENÁJ, carenaje, s.n. 1. Faptul de a carena. 2. Îmbracaminte de tabla sau de placaj aplicata pe un corp pentru a-i micsora rezistenta aerodinamica relativa fata de un fluid. – Din fr. carénage.
carilon, CARILÓN, carilonuri, s.n. Instrument muzical la care se pot executa melodii cu ajutorul unor clopote sau al unor lame acordate la anumite tonuri. – Din fr. carillon.
carioca, CARIÓCA1 s.f. 1. Dans popular din America Latina (Brazilia), cu ritm moderat; melodie dupa care se executa acest dans. 2. Instrument popular de percutie folosit la acompanierea ritmica a dansului carioca (1). [Pr.: -ri-o-] – Din sp., port. carioca.
cariofilacee, CARIOFILACÉE, cariofilacee, s.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, cu noduri pronuntate pe tulpina, cu frunze înguste, cu flori hermafrodite dispuse în inflorescente si cu fructe capsule; (si la sg.) planta din aceasta familie. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. caryophyllacées.
cariometrie, CARIOMETRÍE s.f. Masurare a diametrului nucleelor celulare cu ajutorul microscopului. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. caryométrie.
cariopsă, CARIÓPSĂ, cariopse, s.f. Tip de fruct uscat, indehiscent, cu pericarpul lipit de samânta unica. [Pr.: -ri-ap-] – Din fr. caryopse.
carminativ, CARMINATÍV, -Ă, carminativi, -e, adj., s.n. (Medicament) care calmeaza durerile abdominale si favorizeaza evacuarea gazelor intestinale. – Din fr. carminatif.
carnalit, CARNALÍT s.n. Amestec natural de clorura de potasiu si de magneziu, folosit ca îngrasamânt chimic. – Din fr. carnallite.
carne, CÁRNE, carnuri, s.f. 1. Nume dat tesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor împreuna cu tesuturile la care adera. ♢ Carne de tun = masa de militari trimisi pe front spre a lupta si care sunt expusi macelului, cu pierderi mari de vieti omenesti. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ♢ Expr. A taia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a taia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca sa curme un rau prin masuri foarte drastice. A fi rau (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau usor) la o rana. În carne si oase = în persoana, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, ruda de sânge. A-si pune (sau a-si baga) carnea în (sau la) saramura = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizarii unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrasa. A creste carnea pe cineva = a simti o satisfactie, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frica. 2. Bucata din tesutul muscular al animalelor taiate, întrebuintata ca aliment. 3. Partea interioara a pielii, opusa fetei acesteia. 4. (Bot.) Pulpa la fructe. – Lat. caro, carnis.
carnian, CARNIÁN, -Ă, carnieni, -e, s.n., adj. 1. S.n. Primul etaj al triasicului superior din regiunile alpine, caracterizat prin prezenta unor cefalopode, lamelibranhiate etc. 2. Adj. Care se refera la carnian (1). [Pr.: -ni-an] – Din fr. carnien.
carnivor, CARNIVÓR, -Ă, carnivori, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care se hraneste mai ales cu carne. ♢ Plante carnivore = grup restrâns de plante care, pe lânga nutritia normala (asimilatia clorofiliana), au însusirea de a se hrani cu animale (insecte, viermi etc.) 2. S.n. (La pl.) Ordin din clasa mamiferelor care se hranesc mai ales cu carne, având carnasiere si canini lungi si ascutiti; (si la sg.) animal din acest ordin. – Din fr. carnivore, lat. carnivorus.
caroserie, CAROSERÍE, caroserii, s.f. Parte a unui vehicul asezata deasupra osiilor si a rotilor, amenajata pentru transportul oamenilor sau al marfurilor. – Din fr. carrosserie.
carota, CAROTÁ, carotez, vb. I. Intranz. (Frantuzism) A însela, a extorca. ♦ (La biliard) A juca astfel încât sa ramâna adversarului o lovitura dificila. – Din fr. carotter.
minor, MINÓR, -Ă adj. 1. (despre tineri; si s. m. f.) neajuns înca la majorat. 2. lipsit de importanta; secundar; (p.ext.) sters, slab. 3. (muz.) mod ~ sau gama ~a = mod sau gama din cinci tonuri si doua semitonuri (între treptele II-III si VI-VII). 4. (log.) termen ~ = subiectul concluziei unui silogism; premisa ~a = premisa care contine termenul minor. (< fr. mineur, lat. minor)
carotidă, CAROTÍDĂ, carotide, s.f. Fiecare dintre cele doua artere principale, ramuri ale aortei, situate de o parte si de alta a gâtului, care transporta sângele de la inima la cap; artera cefalica. – Din fr. carotide.
minnesota, MINNESOTA MINISäÚTA/ s. f. rasa de porci creata în America si crescuta pentru productia de carne. (< engl. minnesota)
carpen, CÁRPEN, carpeni, s.m. Arbore înalt, cu frunze ovale dintate si cu flori grupate în amenti, cu lemnul tare si alb, cu dungi argintii si adâncituri pe trunchi, întrebuintat la constructii si în rotarie; carpinar (Carpinus betulus). – Lat. carpinus.
cartă, CÁRTĂ, carte, s.f. 1. Nume dat (în evul mediu) actelor destinate a consemna unele privilegii si libertati fundamentale ale unor clase sau paturi sociale si a servi drept constitutie unui stat. 2. Manifest cuprinzând revendicarile unei organizatii politice, sociale, profesionale etc. 3. Act care sta la baza organizarii si functionarii unei organizatii internationale. Carta Organizatiei Natiunilor Unite. - Din fr. charte, lat. charta.
cartel, CARTÉL, carteluri, s.n. 1. Uniune monopolista în care mai multe întreprinderi din aceeasi ramura de productie încheie o conventie, stabilind preturile, conditiile de vânzare si de aprovizionare, termenele de plata, cantitatea de marfuri ce urmeaza sa o produca fiecare si îsi împart pietele de desfacere, în vederea limitarii sau eliminarii concurentei. 2. Coalitie între doua sau mai multe partide, organizatii etc. 3. (Înv.) Conventie scrisa între state, pentru schimbul sau rascumpararea prizonierilor. – Din fr., engl. cartel.
cartier, CARTIÉR, cartiere, s.n. 1. Parte a unui oras deosebita de celelalte prin caracteristici proprii (geografice, istorice etc.) si care formeaza o unitate organica. ♦ Locuitorii acestei parti a orasului. 2. Parte din comandamentul unei mari unitati, compusa din personalul de deservire si din mijloacele de transmisiuni. ♢ Marele cartier general = (în timp de razboi) organul suprem de conducere a armatei în frunte cu comandantul sau suprem. ♦ Loc (întarit) unde stationeaza trupele timp mai îndelungat în vederea efectuarii de exercitii practice pe teren, cu efective mari de unitati; tabara. 3. Fiecare dintre partile laterale ale navei de la mijlocul ei spre pupa. [Pr.: -ti-er] – Din fr. quartier.
cartodiagramă, CARTODIAGRÁMĂ, cartodiagrame, s.f. Cartograma în care fenomenele sunt reprezentate cu ajutorul diagramelor. [Pr.: -di-a-] – Din fr. cartodiagramme.
cartodrom, CARTODRÓM, cartodromuri, s.n. Teren amenajat pentru carting. – Cart + [velo]drom.
cartof, CARTÓF, cartofi, s.m. (Bot.) 1. Planta erbacee din familia solanaceelor, cu flori albe sau violete si tulpini subterane terminate cu tuberculi de forma rotunda, ovala sau alungita, comestibili, bogati în amidon (Solanum tuberosum); p. restr. tuberculul acestei plante, folosit în alimentatie si ca furaj; barabula, picioc, picioica, barabusca, bulughina. ♢ Zahar de cartofi = glucoza obtinuta din amidonul de cartofi (1). 2. (În sintagma) Cartof dulce = batat. [Var.: (reg.) cartoáfa, cartófa, cartófla s.f.] – Din germ. Kartoffel.
cartogramă, CARTOGRÁMĂ, cartograme, s.f. Reprezentare grafica pe o harta a unor marimi referitoare la raspândirea, la gradul de intensitate etc. al unor fenomene statistice, prin hasuri, culori etc. – Din fr. cartogramme.
cartonaj, CARTONÁJ, cartonaje, s.n. 1. Cartonare. 2. Obiect (cutie, mapa, ambalaj etc.) executat din carton1 (1) sau din mucava. 3. Atelier unde se lucreaza astfel de obiecte. – Din fr. cartonnage.
cartuş, CARTÚS, cartuse, s.n. 1. Tub metalic sau de carton prevazut cu o capsa, cu material exploziv si cu proiectil sau cu alice, care serveste ca munitie pentru armamentul portativ; patron1. ♦ Bucata cilindrica de exploziv folosita la producerea exploziilor în gaurile de mina. 2. Ornament sculptat sau gravat (în forma de sul desfacut partial) pe care se scriu inscriptii, monograme etc. 3. Textul încadrat pe o pagina (pe care se afla si texte neîncadrate); ornament care încadreaza un text tiparit. 4. Cutie paralelipipedica de carton care contine un anumit numar de pachete de tigari. – Din fr. cartouche.
carvasara, CARVASARÁ, carvasarale, s.f. (Înv.) Local în care se aflau instalate birourile unei vami; birou vamal. – Din tc. kervansaray.
casă, CÁSĂ1, case, s.f. 1. Cladire destinata pentru a servi de locuinta omului. ♢ Loc. adj. De casa = facut în casa1. ♢ Expr. (A avea) o casa de copii = (a avea) copii multi. A-i fi cuiva casa casa si masa masa = a duce o viata ordonata, normala, linistita. A nu avea (nici) casa, (nici) masa = a duce o viata neregulata, plina de griji, de framântari. ♦ (Reg.) Camera, odaie. ♢ Casa de veci = mormânt. 2. Încapere speciala într-o cladire, având o anumita destinatie. ♢ Casa ascensorului = spatiul în care se deplaseaza cabina unui ascensor. Casa scarii = spatiul dintr-o cladire care adaposteste o scara. 3. Cutie dreptunghiulara în care se pastreaza literele, semnele etc. tipografice de acelasi caracter. 4. Gospodarie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreuna (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Casnicie, menaj. ♢ Expr. A face (sau a duce) casa (buna) cu cineva = a trai cu cineva (în buna întelegere), a se împaca bine. A duce casa buna cu ceva = a se împaca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinari) Nume dat unor institutii, asezaminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ♢ Casa de economii = institutie publica de credit care se ocupa cu strângerea disponibilitatilor banesti temporare ale populatiei, acordând pentru acestea mai ales dobânda. Casa de ajutor reciproc = asociatie benevola a unor angajati sau pensionari, creata pentru acordarea de împrumuturi si de ajutoare membrilor ei din fondurile obtinute din depunerile lor lunare. Casa de filme = institutie producatoare de filme cinematografice. Casa de cultura = institutie culturala în care au loc diverse manifestari culturale, educative etc. Casa de nasteri = institutie medico-sanitara, în care se acorda viitoarelor mame, la nastere, asistenta calificata. Casa de vegetatie = constructie speciala, cu acoperisul si cu peretii de sticla, folosita pentru experiente de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetatie. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boala a vinurilor, pe care acestea o capata când ajung în contact cu aerul si care se caracterizeaza prin tulburare si prin schimbarea culorii. – Lat. casa.
cască, CÁSCĂ, casti, s.f. 1. Acoperamânt pentru cap, facut din metal, din piele sau din cauciuc si folosit de militari, de unii sportivi si de unii muncitori pentru protectia capului. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei caciuli, folosit la uscatul parului. 2. Dispozitiv alcatuit din unul sau din doua receptoare fixate pe urechi, care serveste la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.
caschetă, CASCHÉTĂ, caschete, s.f. Un fel de sapca de stofa, cu fundul larg si rotund si cu cozoroc, care face parte, de obicei, din uniforma militarilor. ♦ Acoperamânt pentru cap din cauciuc sau din material plastic, folosit pentru a feri parul de apa. – Din fr. casquette.
casetă, CASÉTĂ, casete, s.f. 1. Cutie în care se pastreaza bani sau mici obiecte (pretioase) sau care protejeaza anumite elemente ale unui sistem tehnic. ♦ Cutie de lemn sau de metal cu un perete mobil, unde se introduce placa sau filmul pe care se fotografiaza. 2. Cutie anexa a camerelor de luat vederi, în interiorul careia se afla pelicula cinematografica. 3. Despartitura a unei case1 tipografice. 4. Anunt cu chenar, folosit la tiparirea numelor si adreselor, în anuare, carti de telefon etc. 5. Indicatie pusa, de obicei, la sfârsitul unei carti si care cuprinde anumite date privitoare la lucrare (data culegerii, a tiparirii etc.). 6. Constructie standardizata compacta din material plastic, în care se afla montata banda magnetica (subtire si îngusta). ♢ Caseta video = videocaseta. 7. (Med.) Partea metalica a puntii protetice dentare. – Din it. cassetta, fr. cassette.
casetofon, CASETOFÓN, casetofoane, s.n. Magnetofon (portabil) cu benzi magnetice introduse în casete. – Din caseta (dupa magnetofon, microfon, gramofon etc.).
casiterit, CASITERÍT s.n. Oxid de staniu natural, brun-negru, cu luciu adamantin, care se gaseste în filoanele hidrotermale si în aluviuni. – Din fr. cassitérite.
casnic, CÁSNIC, -Ă, casnici, -ce, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. Care tine de casa1, de gospodarie. ♢ Industrie casnica = activitate industriala neevoluata, desfasurata în mod auxiliar în gospodarie cu unelte relativ simple, care are ca obiect obtinerea unor produse destinate, de obicei, nevoilor proprii. 2. Care îsi petrece timpul liber acasa, în familie. II. 1. S.f. Femeie care se ocupa numai cu gospodaria; gospodina. 2. S.m. (Rar) Casean. – Casa1 + suf. -nic.
casoletă, CASOLÉTĂ, casolete, s.f. 1. Vas metalic inoxidabil care serveste la sterilizarea si la pastrarea sterila a pansamentelor si a unor instrumente medicale. 2. (Frantuzism) Vas în care se ard mirodenii. – Din fr. cassolette.
casone, CASÓNE s.n. Mobila de forma unei lazi, împodobita cu sculpturi în lemn sau cu picturi, folosita pentru pastrarea obiectelor de îmbracaminte. – Din it. cassone.
castană, CASTÁNĂ, castane, s.f. 1. Fructul castanului, (aproximativ) sferic, cu coaja tare, cafenie, bogat în amidon si în ulei, închis pâna la maturitate într-un învelis verde, tepos. ♢ Expr. A scoate castanele din foc cu mâna altuia = a se folosi de altcineva într-o întreprindere primejdioasa, pentru interese personale. 2. Fiecare dintre micile formatii cornoase aflate pe fata interna a picioarelor calului. – Din (1) ngr. kástanon, (2) kastánia.
castanietă, CASTANIÉTĂ, castaniete, s.f. Instrument muzical de percutie (raspândit în Spania si în America Latina), format din doua placute de lemn sau de fildes, prinse ca valvele unei scoici, care sunt lovite ritmic una de alta si folosit la acompanierea dansului si a muzicii; geamparale (2). – Din fr. castagnettes.
castor, CÁSTOR, (1) castori, s.m., (2) s.n. 1. S.m. Mamifer rozator semiacvatic, lung de circa 85 cm, cu labele din spate palmate si cu coada latita, care traieste în colonii, cladindu-si cu maiestrie cuibul pe malul apelor; biber (Castor canadensis). 2. S.n. Blana castorului (1). ♦ Postav facut din parul acestui animal. – Din fr., lat. castor.
castrare, CASTRÁRE, castrari, s.f. Actiunea de a castra; castratie; emasculatie, eviratie, juganire. ♢ Castrare radiologica = suprimare functionala a glandelor sexuale cu ajutorul razelor X. ♢ Castrarea plantelor = înlaturare a staminelor, a inflorescentei mascule sau a indivizilor masculi. – V. castra.
castravete, CASTRAVÉTE, castraveti, s.m 1. Planta legumicola cu tulpina agatatoare, acoperita cu peri aspri, cu frunze mari si cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de forma alungita, de culoare verde, care se consuma crud, murat sau gatit. ♢ Expr. A vinde castraveti la gradinar = a da explicatii într-o problema cuiva mai bine informat decât cel ce vrea sa-l lamureasca. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refacut din castraveti (pl. lui castravet < bg. krastavet, krastavita).
miniturism, MINITURÍSM s. n. turism de mica amploare. (< fr. mini-tourisme)
caşalot, CASALÓT, casaloti, s.m. Mamifer asemanator cu balena, care traieste în marile calde, caracterizat prin dezvoltarea mare a capului si prin prezenta dintilor pe falca inferioara (Physeter catodon). ♢ Ulei de casalot = amestec de ceruri fluide si solide obtinut din capul de casalot si folosit în medicina, în cosmetica si în componenta unor produse industriale; ulei de spermantet. – Din fr. cachalot.
caşcaval, CASCAVÁL, cascavaluri, s.n. 1. Specie de brânza fina, tare, în forma de turte sau de roti, preparata din cas de lapte de oaie (mai rar de vaca). ♢ Expr. (Fam.) A se întinde la cascaval = a avea pretentii exagerate. 2. (Mar.) Pana metalica folosita la fixarea arborelui gabier pe gabie. – Din tc. kaskaval.
caşetă, CASÉTĂ, casete, s.f. Cutie mica din substanta amilacee, în care se introduc, spre a fi înghitite, medicamente sub forma de pulbere; bulina (1). – Din fr. cachet.
caşurare, CASURÁRE s.f. Acoperire prin lipire a fetei unei coli de hârtie sau de carton cu o coala de hârtie de calitate superioara, cu o coala de celofan etc., eventual ornamentata, pentru a-i da un aspect mai frumos; casare (2). – Din casa.
cataclază, CATACLÁZĂ, cataclaze, s.f. Zdrobire totala sau partiala a minereurilor componente din roci sub actiunea proceselor dinamice din scoarta pamântului. – Din fr. cataclase, germ. Kataklase.
cataclism, CATACLÍSM, cataclisme, s.n. Schimbare brusca în caracterul si în conditiile naturii si ale vietii pe pamânt, sub influenta unor procese atmosferice, tectonice sau vulcanice nimicitoare. ♦ Fig. Rasturnare brusca, distrugatoare, în viata sociala. – Din fr. cataclysme, lat. cataclysmos.
catadicsi, CATADICSÍ, catadicsesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A gasi de cuviinta, a socoti de demnitatea sa (sa faca ceva); a binevoi. – Din ngr. katadéhome.
catafalc, CATAFÁLC, catafalcuri, s.n. Postament înalt pe care se asaza sicriul unui mort sau, la comemorari, efigia unei persoane defuncte. – Din fr. catafalque, germ. Katafalk.
catagrafie, CATAGRAFÍE, catagrafii, s.f. (Înv.) 1. Inventar. 2. Recensamânt. – Din ngr. kataghrafí.
catalan, CATALÁN, -Ă, catalani, -e, subst., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie care se gaseste pe teritoriul Cataloniei (Spania) si izolat în Franta, Italia, America Latina etc.; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine Cataloniei sau catalanilor (1). 3. S.f. Limba romanica vorbita de catalani (1). – Din fr. catalan.
catalografie, CATALOGRAFÍE s.f. Tehnica a alcatuirii cataloagelor de biblioteca sau de muzeu; ramura a biblioteconomiei care studiaza principiile si metodele întocmirii cataloagelor de biblioteca. – Din fr. catalographie.
catalpă, CATÁLPĂ, catalpe, s.f. Arbore decorativ, originar din America de Nord, înalt pâna la 15 m, cu frunze mari, ovale si cu flori albe (Catalpa bignonioides). - Din fr. catalpa.
catamaran, CATAMARÁN, catamarane, s.n. Ambarcatie cu pânze alcatuita din doua corpuri de plutire; piroga cu doua flotoare laterale. – Din fr. catamaran.
catamenial, CATAMENIÁL, -Ă, catameniali, -e, adj. (Med.) Care se produce în timpul sau imediat înaintea menstruatiei. [Pr.: -ni-al] – Din fr. cataménial.
catamneză, CATAMNÉZĂ s.f. Urmarire a evolutiei unei afectiuni la un bolnav pe baza informatiilor date de acesta dupa iesirea din spital. – Din fr. catamnèse.
catamorfism, CATAMORFÍSM, catamorfisme, s.n. (Geol.) Totalitatea proceselor care se produc în partea superioara a scoartei terestre. – Din engl. catamorphisme.
catapultă, CATAPÚLTĂ, catapulte, s.f. 1. Masina de razboi, folosita mai ales la atacul cetatilor, care servea, în antichitate si la începutul evului mediu, la aruncarea pietrelor sau a butoaielor cu substante inflamabile asupra inamicului. 2. Dispozitiv pentru lansarea unei aeronave care, la decolare, trebuie sa atinga o viteza mare pe un spatiu redus. 3. Dispozitiv pentru aruncarea din avion a pilotului împreuna cu scaunul sau cu cabina, în vederea parasutarii lui în caz de pericol. – Din fr. catapulte, lat. catapulta.
catar, CATÁR, cataruri, s.n. Inflamatie acuta sau cronica a mucoasei unui organ, adesea însotita de secretie abundenta. – Din fr. catarrhe, lat. catarrhus.
cataractă, CATARÁCTĂ, cataracte, s.f. I. Cadere naturala de apa produsa pe o succesiune de terenuri abrupte mici; ansamblu de cascade mai mici; cascada. II. Boala de ochi, care consta în opacifierea cristalinului si care poate duce la orbire totala sau partiala. – Din fr. cataracte, lat. cataracta.
cataramă, CATARÁMĂ, catarame, s.f. Piesa din metal, os, material plastic etc., cu care se încheie o cingatoare, o curea etc. sau care este folosita ca obiect decorativ la confectii. ♢ Loc. adj. si adv. (Fam.) La catarama = zdravan, strasnic. ♢ Expr. Prieteni la catarama = prieteni foarte buni. – Et. nec.
cataroi, CATARÓI s.n. (Înv. si reg.) 1. Apoplexie, dambla. 2. Guturai, gripa; guta. – Din ngr. katarroí.
catastif, CATASTÍF, catastife, s.n. (Înv. si fam.) Registru, condica. ♢ Expr. A avea (pe cineva sau ceva însemnat sau scris) la catastif sau a trece (pe cineva sau ceva) la catastif = a avea sau a tine evidenta faptelor cuiva (spre a se razbuna pe el). [Var.: catastíh s.n.] – Din ngr. katástihon.
catastrofă, CATASTRÓFĂ, catastrofe, s.f. Eveniment tragic de mari proportii, cu urmari dezastruoase; dezastru, nenorocire, calamitate; tragedie. – Din fr. catastrophe, lat. catastropha.
catastrofism, CATASTROFÍSM s.n. Teorie potrivit careia toate schimbarile din istoria pamântului s-ar datora unor catastrofe periodice, urmate de noi acte de creatie. – Din fr. catastrophisme.
catazonă, CATAZÓNĂ, catazone, s.f. Ansamblul sisturilor cristaline formate în conditiile celui mai intens metamorfism regional. – Din fr. catazone.
catedră, CATÉDRĂ, catedre, s.f. 1. Pupitru sau masa speciala, asezata de obicei pe o estrada, de la care vorbesc profesorii, oratorii etc. ♢ Expr. A vorbi (ca) de la catedra = a vorbi savant, livresc, afectat. 2. Post în învatamânt; functie de profesor. ♦ Unitate de baza dintr-o institutie de învatamânt superior, în cadrul careia se desfasoara activitatea didactica, metodica si de cercetare stiintifica în domeniul uneia sau mai multor discipline. – Din lat. cathedra.
categorie, CATEGORÍE, categorii, s.f. 1. Notiune fundamentala si de maxima generalitate care exprima proprietatile si relatiile esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor realitatii. 2. Grup de fiinte, de obiecte sau de fenomene de acelasi fel sau asemanatoare între ele. 3. (Biol.; în sintagma) Categorie sistematica (sau taxonomica) = fiecare dintre marile grupe de plante sau de animale asemanatoare si înrudite (clase, ordine, familii etc.). 4. (Sport) Fiecare dintre grupele în care sunt împartiti sportivii sau echipele dupa criterii de greutate, vârsta, sex, clasificare sportiva sau grad de pregatire. ♢ Categorie de greutate = categorie de concurs sportiv stabilita în raport cu greutatea corporala a concurentului. – Din fr. catégorie, lat. categoria.
categorisi, CATEGORISÍ, categorisesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A aseza ceva dupa categorii (3). 2. Fig. A califica, a caracteriza pe cineva; p. ext. a vorbi de rau pe cineva. [Var.: (înv.) catigorisí vb. IV] – Din ngr. katigórisa (aor. lui katigorí).
catenă, CATÉNĂ, catene, s.f. 1. Sir de încretituri ale scoartei pamântului, formate sub influenta unei presiuni laterale. 2. Lant de atomi legati între ei prin valente simple sau multiple. 3. (Înv.) Lant (la ceas, la ochelari etc.). – Din lat. catena.
catihetic, CATIHÉTIC, -Ă, catihetici, -ce, adj. Care tinea de catiheti, de învatamântul religios. – Din ngr. katihitikós.
catodic, CATÓDIC, -Ă, catodici, -ce, adj. Care porneste de la catod; privitor la catod. ♢ Lampa catodica = lampa emitatoare de electroni. Raze catodice = radiatie de electroni emisi de catodul unui tub de descarcare electrica, într-un gaz care se afla la presiune foarte joasa. Radiatie catodica = flux de electroni emisi de catodul unui tub de descarcare electrica vidat. – Din fr. cathodique.
catrafuse, CATRAFÚSE s.f. pl. (Fam.) Obiecte casnice marunte (si în dezordine); calabalâc, boarfe. ♢ Expr. A-si lua (sau a-si strânge) catrafusele = a-si strânge lucrurile pregatindu-se de plecare; a pleca repede (si pe furis) dintr-un loc; p. ext. a o sterge, a-si lua talpasita. – Et. nec.
catrinţă, CATRÍNŢĂ, catrinte, s.f. Obiect de îmbracaminte din portul national al femeilor românce, care serveste ca fusta sau ca sort si care consta dintr-o bucata dreptunghiulara de stofa adesea împodobita cu alesaturi, cu paiete etc. – Din magh. katrinca.
caţă, CÁŢĂ2, cate, s.f. (Fam.) Persoana rea si cicalitoare. – Cf. c a t a.
cauc, CAÚC1, cauce, s.n. 1. Potcap purtat de calugari. 2. Acoperamânt de cap, înalt si rotund, facut din pâsla, pe care îl purtau în trecut boierii si, uneori, femeile. – Din tc. kavuk.
caucazian, CAUCAZIÁN, -Ă, caucazieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Denumire generica a popoarelor care locuiesc în Caucaz, facând parte din trei mari familii de limbi: caucaziana propriu-zisa, indo-europeana si altaica; (si la sg.) persoana care face parte din populatia unuia dintre aceste popoare. 2. Adj. Care apartine Caucazului sau populatiei lui, privitor la Caucaz sau la populatia lui. [Pr.: -ca-u-ca-zi-an] – Caucaz (n. pr.) + suf. -ian. Cf. fr. c a u c a s i e n.
caudat, CAUDÁT, caudate, s.n. (La pl.) Ordin de amfibieni cu coada (Urodela, Caudata); (si la sg.) animal din acest ordin; urodel. [Pr.: ea-u-] – Din fr. caudates.
ministerial, MINISTERIÁL, -Ă adj. care tine de un ministru, de un minister. o banca ~a = loc unde sunt grupati membrii guvernului la sedintele parlamentului; hârtie (sau coala) ~a = hârtie (coala) de format obisnuit pentru cereri; plic ~ = plic mare, în care se pastreaza acte fara a fi îndoite. (< fr. ministériel)
cauză, CÁUZĂ, cauze, s.f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care preceda si, în conditii determinate, provoaca aparitia altui fenomen, denumit efect, caruia îi serveste ca punct de plecare; motiv. 2. Problema sociala care intereseaza o colectivitate larga de oameni si pentru a carei aparare si punere în valoare se duce o lupta sustinuta. Cauza pacii. ♢ Expr. În cunostinta de cauza = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauza comuna (cu cineva) = a-si uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, ratiune. 3. (Jur.) Proces, pricina. ♦ Expr. A avea câstig de cauza = a i se da cuiva dreptate (într-o disputa etc.; a câstiga, a învinge. A da (cuiva) câstig de cauza = (despre un organ de jurisdictie) a se pronunta în favoarea uneia dintre partile aflate în proces. (A fi) în cauza = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apara interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.
cavaf, CAVÁF, cavafi, s.m. (Înv.) Pantofar, cizmar; negustor de încaltaminte de calitate inferioara. – Din tc. kavaf.
cavaler, CAVALÉR, cavaleri, s.m. 1. (În Roma antica) Membru al ordinului ecvestru, inferior ordinului senatorial. ♦ (În evul mediu, în apusul si în centrul Europei) Titlu nobiliar conferit, initial pentru fapte de arme, de rege sau de un reprezentant al lui. 2. Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc, laic sau religios. 3. Titlu onorific conferit, în unele tari, posesorului anumitor decoratii importante. 4. Persoana având titlul de cavaler (1-3). 5. Calaret. 6. (Adesea adjectival) Om plin de abnegatie, generos si nobil; om amabil, binevoitor, îndatoritor. 7. (Pop.) Tânar necasatorit, holtei, burlac. ♢ Cavaler de onoare = tânar necasatorit care însoteste pe miri la cununie. – Din rus. kavaler (< fr.).
cavalerism, CAVALERÍSM s.n. Purtare, atitudine de cavaler (6); vitejie, lealitate, onestitate; amabilitate, bunavointa. – Cavaler + suf. -ism.
cavalet, CAVALÉT, cavalete, s.n. 1. Postament pe care se asaza ambarcatiile la bordul unei nave sau pe uscat. 2. Suport de lemn care se fixeaza provizoriu pe cofrajul unui planseu de beton si pe care se sprijina dreptarul cu care se face nivelarea planseului dupa turnarea betonului. – Din it. cavalletto.
cavalier, CAVALIÉR, cavaliere, s.n. 1. Terasa înalta, construita într-o fortificatie, pentru amplasarea tunurilor. 2. Cordon de pamânt sau de alte materiale de-a lungul unui drum, format prin curatarea santurilor. [Pr.: -li-er] – Din fr. cavalier.
cavernă, CAVÉRNĂ, caverne, s.f. 1. Pestera, grota. 2. Cavitate patologica cauzata de o boala într-un tesut organic (mai ales la plamâni). – Din fr. caverne, lat. caverna.
cavernogramă, CAVERNOGRÁMĂ, cavernograme, s.f. Diagrama reprezentând variatia diametrului unei gauri de sonda de-a lungul acesteia. – Din fr. cavernogramme.
cavernometrie, CAVERNOMETRÍE s.f. Operatie de masurare si de înregistrare a diametrului unei gauri de sonda, de-a lungul acesteia. – Din fr. cavernométrie.
caz, CAZ, cazuri, s.n. 1. Împrejurare, circumstanta, situatie. ♢ Caz de constiinta = Împrejurare în care cineva ezita între sentimentul datoriei si un interes propriu. ♢ Expr. A admite cazul ca... = a presupune ca... A face caz de ceva = a acorda prea multa importanta unui lucru. A face caz de cineva = a scoate în evidenta în mod exagerat meritele cuiva. 2. Întâmplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinari) Îmbolnavire, boala. Doua cazuri de scarlatina. 4. (Gram.) Categorie specifica numelui, prin care se exprima raporturile logice dintre nume si diverse parti ale propozitiei; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima diferitele functiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui si numeralului. – Din lat. casus, fr. cas.
cazarmament, CAZARMAMÉNT s.n. Totalitatea efectelor de pat (saltea, perna, patura, cearsaf etc.) pe care le primeste un militar sau, p. ext., un muncitor pe santier. – Probabil contaminare între cazarma si echipament. Cf. fr. c a s e r n e m e n t.
cazarmă, CAZÁRMĂ, cazarmi, s.f. 1. Ansamblu de cladiri, constructii si instalatii afectat militarilor. 2. (În sintagma) Cazarma echipajului = compartiment situat sub puntea unei nave de lupta, destinat odihnei echipajului. – Din rus. kazarma.
cazeificare, CAZEIFICÁRE s.f. Proces caracteristic tuberculozei, care consta în transformarea tesutului necrozat într-o masa amorfa. [Pr.: -ze-i-] – Cf. fr. c a s e i f i c a t i o n.
cazemată, CAZEMÁTĂ, cazemate, s.f. Lucrare de aparare, construita din lemn si pamânt sau din beton armat, în care sunt instalate diferite mijloace de lupta împotriva artileriei si împotriva bombardamentelor aeriene; buncar (4). ♦ Încapere blindata pe nave, unde sunt instalate tunurile de calibru mijlociu. – Din fr. casemate.
cazic, CAZÍC, cazici, s.m. Ţarus de lemn (având la capat un inel de otel), care se introduce în pamânt, pe malul unei ape, pentru legarea ambarcatiilor. – Et. nec.
cazier, CAZIÉR, caziere, s.n. 1. Dulap cu mai multe compartimente sau sertare, în care se claseaza acte, dosare etc. ♦ (Tipogr.) Dulapior cu rafturi în care se pastreaza literele. 2. (Jur.; în sintagma) Cazier judiciar = fisa de evidenta în care organele judiciare consemneaza toate condamnarile penale ale unei persoane. ♦ Serviciu care tine evidenta acestor fise. [Pr.: -zi-er] – Din fr. casier.
cazma, CAZMÁ, cazmale, s.f. 1. Unealta de sapat pamântul, asemanatoare cu lopata, alcatuita dintr-o lama metalica, usor concava, cu muchie ascutita, fixata la o coada dreapta de lemn; hârlet. 2. (Reg.) Târnacop. 3. Lovituri de cazma (1, 2). – Din tc. kazma.
miniscaf, MINISCÁF s. n. ambarcatie mica de agrement, pentru doua persoane, care se poate scufunda la adâncimi mici. (< mini1- + /bati/scaf)
cazual, CAZUÁL, -Ă, cazuali, -e, adj. 1. Care are un caracter întâmplator, care depinde de împrejurari; accidental. 2. Care arata cazul gramatical. Desinenta cazuala. [Pr.: -zu-al] – Din lat. casualis.
, CĂ conj. 1. Introduce propozitii subordonate: a) completive; Am spus ca nu pot veni; b) subiective: Asa-i c-a venit si rândul meu?; c) atributive: Gândul ca nu pot pleca ma chinuie; d) (cauzale) caci, fiindca. Hai acasa ca-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, ca-l bate vântul; f) (concesive) desi, cu toate ca, macar ca. Si omul, ca-i om, si nu poate sa înteleaga; g) (temporale) dupa ce, când. Acum ca ne-am odihnit, pot sa-ti povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Si. Sa care barbatul cu carul si femeia sa împrastie cu poala, ca tot se ispraveste. 3. (În expr.) Nici ca = nu. (Adversativ) Numai ca = dar, însa. 4. Într-adevar, asa e. Ca bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Ca nu mai vine odata. 6. Doar. Da cum nu! Ca nu mi-oi festeli eu obrazul! ♢ (Cu sens restrictiv) Nu ca ma laud, dar asa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum ca, dupa ce ca, macar ca etc. – Lat. quod.
căci, CĂCI conj. (Introduce propozitii explicative) Pentru ca, deoarece, fiindca. Eu îi cunosc caci am trait cu ei. – Ca + ce.
căciulă, CĂCIÚLĂ, caciuli, s.f. 1. Obiect confectionat din blana de oaie sau de alt animal si care serveste la acoperirea capului. Buna ziua, caciula (ca stapânu-tau n-are gura)! se spune, în bataie de joc, unuia care nu saluta. ♢ Expr. A-si lua (sau a-si scoate) caciula (de pe cap) = a-si descoperi capul în semn de salut sau de respect. La asa cap, asa caciula = cum e omul, asa e si purtarea lui. A-i iesi (cuiva) parul prin caciula = a) a i se urî asteptând; b) a o duce greu; a saraci. A fi (sau a se sti, a se simti) cu musca pe caciula = a se simti vinovat. (Asta sau aia e) alta caciula = (aceasta e) altceva, alta socoteala. A da cu caciula în câini = a fi cu chef, a-si face de cap. (Bun de) sa dai cu caciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoana, individ. Câte cinci lei de caciula. 2. Obiect în forma de caciula (1) (care serveste ca acoperamânt pentru cosuri, canale etc.). ♦ Partea superioara a ciupercii. – Cf. alb. k ë s u l ' ë.
cădea, CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorita greutatii, a se lasa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarna, ger, seara etc.) A se lasa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinti, par, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lasa în jos continuând sa fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se rasturna, a se pravali; a se darâma, a se surpa. ♢ Expr. A cadea (bolnav) la pat = a se îmbolnavi. A cadea în picioare = a iesi cu abilitate dintr-o situatie grea. ♦ (Determinat prin "în genunchi", "cu rugaminte" etc.) A se aseza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arata supunere; a ruga pe cineva cu umilinta sau cu staruinta. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în lupta). 2. (Despre orase, pozitii strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reusi. A cazut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-si înceta existenta, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neasteptate într-un loc sau într-o situatie. ♢ Expr. A-i cadea cuiva (cu) drag (sau la inima) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se napusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A cazut în extaz. ♢ Expr. A cadea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cadea bine = a-i placea, a-i prii. A-i cadea rau = a nu-i conveni, a nu-i placea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunarii. ♦ (La ghicitul în carti) A se arata, a se vedea, a reiesi. 8. (În expr.) A cadea la învoiala (sau de acord) = a ajunge la o întelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A sedea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.
cădelniţa, CĂDELNIŢÁ, cadelnitez, vb. I. Intranz. A misca (într-o parte si într-alta) cadelnita, afumând cu tamâie; a tamâia. ♦ Tranz. Fig. A aduce cuiva laude exagerate, lingusitoare. – Din cadelnita.
cădelniţă, CĂDÉLNIŢĂ, cadelnite, s.f. Vas de metal atârnat de trei lantisoare (cu clopotei), în care se arde tamâie la slujbele religioase. – Din sl. kadĩlĩnica.
cădere, CĂDÉRE, caderi, s.f. Faptul de a cadea. 1. Deplasare, miscare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pamânt sub efectul gravitatiei. ♢ Cadere de apa = diferenta de nivel între doua puncte ale unui curs de apa; (concr.) masa de apa care cade de la o oarecare înaltime; cascada, cataracta. ♦ Lasare în jos a unui lucru care continua sa fie în parte sustinut. ♦ Deplasare a unui organ din pozitia sa normala. Caderea muschilor. •• Diferenta dintre valorile pe care le ia o marime în doua puncte diferite. Cadere de potential. •• (Med.; în sintagma) Cadere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normala. 2. Desprindere a unei parti componente dintr-un organism. 3. Rasturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Caderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereusita. 6. Competenta, drept. Nu e în caderea lui sa ma judece. 7. Nereusita, esec. – V. cadea.
cădi, CĂDÍ, cadesc, vb. IV. Intranz. A cadelnita, a tamâia. – Din sl. kaditi.
căftăni, CĂFTĂNÍ, caftanesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A numi pe cineva domn sau a-l aseza într-un rang de boierie (ocazie cu care i se daruia caftanul). 2. Fig. (Fam.) A bate, a lovi peste spate pe cineva. – Din caftan.
căimăcămie, CĂIMĂCĂMÍE, caimacamii, s.f. Forma de guvernamânt provizoriu instituita în timpul cât tronul ramânea vacant sau pe timpul absentei domnului; locotenenta domneasca; p. ext. timpul cât dura aceasta forma de guvernamânt. – Caimacam + suf. -ie.
călare, CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) încalecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ♢ Expr. De(-a) calare = a) calarind, încalecat; din fuga calului, de pe cal; b) fig. fara odihna. Nici calare, nici pe jos = nici asa, nici asa. A fi calare pe situatie = a domina o situatie, a se simti tare, sigur într-o anumita împrejurare (grea). [Forma gramaticala; pl. (adjectival) calắri] – Lat. caballaris, -em.
călărie, CĂLĂRÍE s.f. Actiunea de a calari; calarit. ♦ Arta de a calari. ♦ Ramura sportiva care consta în conducerea calului din pozitia încalecat, în probe de alergare, sarituri, dresaj etc.; echitatie. – Calare + suf. -ie.
călca, CĂLCÁ, calc, vb. I. I. 1. Intranz. A pune piciorul pe ceva sau pe undeva; a pasi. ♢ Expr. A calca din pod (sau de sus) = a umbla tantos, trufas. A calca în strachini = a umbla neatent, a fi stângaci; a face gafe. A calca pe urmele cuiva = a avea apucaturile, comportarea cuiva. A calca strâmb (sau alaturi cu drumul) = a fi necinstit, incorect, a se abate de la normele de conduita stabilite. A calca cu stângul = a porni prost la o actiune; a nu izbuti. A calca cu dreptul = a începe ceva cu bine; a izbuti. ♦ A trece pasind peste ceva. 2. Tranz. (Pop.; despre barbatusul pasarilor) A fecunda. 3. Intranz. A intra, a veni undeva, a se abate. 4. Tranz. A cutreiera, a strabate un drum, o regiune etc. 5. Tranz. Fig. A încalca pustiind si pradând. ♦ (Fam.) A veni fara veste undeva sau la cineva. II. Tranz. 1. A strivi, a zdrobi, a nimici cu picioarele. ♦ A batatori pamântul, iarba, semanaturile printr-o calcare repetata cu picioarele. ♦ A tescui strugurii cu picioarele. ♢ Expr. A calca apa = a se mentine la suprafata apei înotând în pozitie verticala. ♦ Intranz. A înfrânge o pornire sau un sentiment. ♢ Expr. A-si calca pe inima = a face ceva împotriva propriilor sale sentimente, împotriva propriei sale vointe. 2. A nu respecta o hotarâre, o lege, o obligatie etc. III. Tranz. A netezi îmbracamintea sau rufaria cu fierul de calcat. – Lat. calcare.
călcător, CĂLCĂTÓR, -OÁRE, calcatori, -oare, subst. 1. S.m. si f. 1. Meserias care calca haine sau rufarie într-un atelier de confectii, într-o spalatorie etc. 2. (Rar) Persoana care calca o lege, o dispozitie etc. ♦ Pradator, hot. II. S.f. 1. Scândura pe care olarul framânta lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calca (II 1) strugurii. 3. Instalatie speciala la gardurile pescaresti, care permite trecerea pestelui într-un singur sens sau circulatia barcilor în ambele sensuri fara ca pestele sa iasa. III. S.n. 1. Mecanism la masinile de cusut, care apasa pe placa masinii materialul ce se lucreaza, pentru a putea fi fixat si deplasat mai usor; apasator, ceapraz. 2. Unealta formata dintr-o lama de otel plana sau îndoita, cu crestaturi pe una sau pe ambele muchii, prevazuta cu mâner si folosita de lemnari la rostuirea dintilor pânzelor de ferastrau; ceapraz. 3. Pânza sau pernita pe care se calca (III) haine, rufarie etc. – Calca + suf. -ator.
miniprogram, MINIPROGRÁM s. n. program scurt. (< fr. miniprogramme)
călcâi, CĂLCẤI, calcâie, s.n. 1. Partea posterioara a talpii piciorului, formata din oasele astragal si calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încaltamintei care acopera aceasta portiune a piciorului. ♢ Expr. A se afla (sau a fi, a trai etc.) sub calcâi = a se afla (sau a fi, a trai) sub totala dominatie a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sari) într-un calcâi = a se misca repede, a fi iute la treaba; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) calcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) calcâiele (dupa cineva) = a) a fi foarte îndragostit (de cineva), a se îndragosti subit; b) a fi zorit, nerabdator. ♦ Lovitura data cu calcâiul (1). ♢ Expr. A da calcâie calului = (despre calareti) a lovi calul cu calcâiele, ca sa porneasca sau sa mearga mai repede. ♦ (Livr.) Calcâiul lui Ahile = partea vulnerabila, latura slaba a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat partii dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesa mica de lemn, de forma prismatica, fixata de o grinda de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de constructie care se reazema pe grinda sau folosita ca piesa de rezistenta într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedica filarea unui lant sau a unei parâme. 5. Strat format între sapun si lesiile de glicerina la fabricarea sapunului. – Lat. calcaneum.
căldare, CĂLDÁRE, caldari, s.f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevazut cu o toarta la partea superioara, folosit pentru pastrarea si transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; galeata. ♢ Caldare de abur = instalatie (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul careia se trece apa, sub actiunea caldurii, din faza lichida în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferica; cazan cu abur. Caldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Continutul unei caldari (1). II. (Geogr.) Depresiune circulara cu versante prapastioase în zona muntilor înalti; scobitura în albiile apelor curgatoare, la baza unei cascade; cazan. ♢ Caldare glaciara = circ glaciar. – Lat. caldaria.
căldărar, CĂLDĂRÁR, caldarari, s.m. Mestesugar care face sau repara caldari (1) si alte vase (de arama). – Caldare + suf. -ar.
căldărărie, CĂLDĂRĂRÍE, caldararii, s.f. Atelier mestesugaresc în care se confectionau sau se reparau odinioara caldari (1), cazane sau alte obiecte (de arama). – Caldare + suf. -arie.
căldăruşă, CĂLDĂRÚSĂ, caldaruse, s.f. 1. Diminutiv al lui caldare (1). 2. Planta erbacee ornamentala cu tulpina simpla sau ramificata, paroasa, cu flori albastre, violete, rosii, mai rar albe (Aquilegia vulgaris). – Caldare + suf. -usa.
căldură, CĂLDURĂ, calduri, s.f. 1. Starea sau gradul de încalzire a unui corp; faptul ca un corp poseda o anumita temperatura; senzatie produsa de corpurile calde; temperatura ridicata. 2. (Fiz.) Marime scalara prin care se exprima transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite parti ale aceluiasi sistem în cadrul unei transformari în care nu se efectueaza lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiaza fenomenele termice. ♢ Caldura specifica = caldura necesara ridicarii cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ♢ Caldura animala = energie calorica rezultata în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substantelor nutritive. 3. (La pl.) Timp calduros, atmosfera fierbinte; vreme torida. 4. (La pl.) Temperatura ridicata a corpului; febra. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patima. ♦ Afectiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioada din ciclul sexual în care animalele femele manifesta dorinta naturala de a se împerechea. – Lat. pop. caldura.
căldurică, CĂLDURÍCĂ s.f. (Fam.) Diminutiv al lui caldura (1). – Caldura + suf. -ica.
călimară, CĂLIMÁRĂ, calimari, s.f. Vas mic de sticla, de metal, de material plastic etc., în care se tine cerneala. [Var.: (înv.) calamára s.f.] – Din ngr. kalamári.
călire, CĂLÍRE, caliri, s.f. Actiunea de a (se) cali. ♦ Tratament termic al otelului, care consta în încalzirea piesei la o temperatura superioara punctului de transformare, urmata de racirea ei brusca într-un mediu gazos, lichid sau granular, în vederea maririi duritatii, mai ales a stratului superficial. – V. cali.
călit, CĂLÍT2, -Ă, caliti, -te, adj. I. 1. (Despre metale) întarit prin calire. 2. Fig. (Despre oameni) Întarit, rezistent; încercat. II. (Despre alimente) Prajit în grasime. – V. cali.
călţun, CĂLŢÚN, caltuni, s.m. 1. (Înv. si pop.) Încaltaminte de sarbatoare (asemanatoare cu cizmele); ciorap de lâna. 2. Compus: caltunul-doamnei = planta erbacee din familia rozaceelor, înalta de 10-15 cm, cu flori galbene cu vinisoare violete; cerentel (Geum urbanum). - Din ngr. kalstóni (dupa încalta).
călţunaş, CĂLŢUNÁS1, caltunasi, s.m. 1. Ciorap de lâna alba în portul popular. 2. (Mai ales la pl.) Numele a doua plante: a) planta decorativa cataratoare, cu flori portocalii, având un fel de pinten; condurul-doamnei (Tropaeolum majus); b) toporasi. – Caltun + suf. -as.
călugăr, CĂLÚGĂR, calugari, s.m. I. Barbat care a facut legamânt sa duca o viata religios-ascetica si care traieste într-o comunitate manastireasca; monah. II. Instalatie hidrotehnica cu ajutorul careia se poate evacua apa din helesteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ (< gr.).
miniparlament, MINIPARLAMÉNT s. n. (ir.) organism politic restrâns. (< fr. mini-parlament)
călugăriţă, CĂLÚGĂRIŢĂ, calugarite, s.f. I. Femeie care a facut legamânt sa duca o viata religios-ascetica si care traieste într-o comunitate manastireasca; monahie2. II. Insecta carnivora mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din fata în forma de cange, care-i servesc la prinderea prazii (Mantis religiosa). – Calugar + suf. -ita.
căluşar, CĂLUSÁR, calusari, s.m. 1. (La pl. art.) Calus (6). 2. (La pl.) Grup de dansatori care, în saptamâna Rusaliilor, executa (la sate) jocul traditional denumit calusul; (si la sg.) fiecare dintre flacaii care joaca acest dans. – Calus + suf. -ar.
căluţ, CĂLÚŢ, caluti, s.m. 1. Diminutiv al lui cal; calusel (1). 2. Compus: calut-de-mare = peste teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotatoare codala si cu capul asemanator cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lacustelor; calusel (3). – Cal + suf. -ut.
cămară, CĂMÁRĂ, camari, s.f. 1. Încapere mica în care se pastreaza alimente. 2. (Înv.) Camera, odaie. ♢ Camara domneasca = (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova): a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vami, ocne si impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei; b) (rar) monetarie. – Probabil lat. •camara în loc de cam(m)ara "camera" (< gr.).
cămaşă, CĂMÁSĂ, camasi, s.f. 1. Îmbracaminte (de pânza, matase etc.) care se poarta pe piele, acoperind partea superioara a corpului. ♢ Camasa de noapte = îmbracaminte de pânza, de matase etc. (lunga), care se poarta ca vesmânt pentru dormit. Camasa de forta = camasa speciala confectionata din pânza rezistenta, prevazuta cu cordoane, cu care se imobilizeaza temporar nebunii furiosi, împiedicându-i sa comita actiuni violente, iresponsabile. ♢ Expr. A ramâne în camasa = a ramâne sarac, a pierde tot. A nu avea nici camasa pe el = a fi foarte sarac. A lasa (pe cineva) în camasa sau a-i lua (cuiva) si camasa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lasa sarac. Îsi da si camasa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos si de darnic. A nu-l mai încapea camasa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu sti) pe unde sa scoti camasa = a fi în mare încurcatura, a nu sti cum sa scapi. Arde camasa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrana, învelis (subtire), captuseala care îmbraca diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placenta (1). ♦ Îmbracaminte interioara a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: camasa-broastei = alga verde de apa dulce de forma unei retele, alcatuita din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: camésa s.f.] – Lat. camisia.
cămăraş, CĂMĂRÁS, camarasi, s.m. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Slujbas care avea în grija odaile domnului, în special camara domneasca. ♦ (Înv.) Intendent la o manastire. – Camara + suf. -as.
cămărăşel, CĂMĂRĂSÉL, camarasei, s.m. (Înv.) Fecior de casa; camerier. – Camaras + suf. -el.
cămărăşiţă, CĂMĂRĂSÍŢĂ, camarasite, s.f. 1. Sotia camarasului. 2. (Rar) Îngrijitoare a camarii; chelarita, menajera. – Camaras + suf. -ita.
cămăruie, CĂMĂRÚIE, camarui, s.f. Camaruta. – Camara + suf. -uie.
cămăruţă, CĂMĂRÚŢĂ, camarute, s.f. Diminutiv al lui camara; camaruie. – Camara + suf. -uta.
cămăşui, CĂMĂSUÍ, camasuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi un element de constructie cu beton, metal etc. – Camasa + suf. -ui.
cămăşuială, CĂMĂSUIÁLĂ, camasuieli, s.f. 1. Actiunea de a camasui; camasuire. 2. Pojghita, învelis care acopera unele materii, obiecte sau piese. ♦ Captuseala interioara, subtire, de zidarie a unui tunel. ♢ Camasuiala pilotilor = tub metalic folosit pentru confectionarea pilotilor2 de beton. 3. Strat de piatra sau de balast dezagregat, care trebuie îndepartat la deschiderea unei cariere sau a unei balastiere. [Pr.: -su-ia-] – Camasui + suf. -eala.
cămăşuică, CĂMĂSÚICĂ, camasuici, s.f. Camasuta. – Camasa + suf. -uica.
cămăşuire, CĂMĂSUÍRE, camasuiri, s.f. Actiunea de a camasui si rezultatul ei; camasuiala. – V. camasui.
cămăşuit, CĂMĂSÚIT, -Ă, camasuiti, -te, adj. (Despre elemente de constructie) Care a fost acoperit, cu beton, metal etc. – V. camasui.
cămăşuţă, CĂMĂSÚŢĂ, camasute, s.f. Diminutiv al lui camasa (1); camasuica. – Camasa + suf. -uta.
cămătar, CĂMĂTÁR, camatari, s.m. Persoana care da împrumuturi banesti în schimbul unei camete. – Camata + suf. -ar.
cămătăreasă, CĂMĂTĂREÁSĂ, camatarese, s.f. (Rar) Femeie care da bani cu camata, care ia în camata. – Camatar + suf. -easa.
cămătăresc, CĂMĂTĂRÉSC, -EÁSCĂ, camataresti, adj. Care este propriu camatarului, care se refera la camata sau la camatar; de camata. ♢ Capital camataresc = capital banesc folosit pentru a obtine camata. – Camatar + suf. -esc.
cămătăreşte, CĂMĂTĂRÉSTE adv. În felul camatarilor. – Camatar + suf. -este.
cămătărie, CĂMĂTĂRÍE, camatarii, s.f. Faptul de a da bani cu camata; ocupatia camatarului. – Camatar + suf. -ie.
cămeşă, CĂMÉSĂ s.f. v. camasa.
cămeşoi, CĂMESÓI, camesoaie, s.n. Augmentativ al lui camasa (1); camasa lunga. – Camesa + suf. -oi.
cămilă, CĂMÍLĂ, camile, s.f. 1. Mamifer rumegator mare din Africa de Nord si din Asia, cu una (dromader) sau cu doua cocoase pe spate, folosit la carat poveri (Camelus bactrianus). 2. (Mar.) Ponton din lemn pentru ridicarea navelor scufundate. – Din sl. kamilĩ (< gr.).
cămin, CĂMÍN, (1, 4, 6) caminuri, (2, 3, 5) camine, s.n. 1. Soba joasa, zidita la peretele camerei, cu vatra larg deschisa. 2. Cuptor, vatra. 3. Cos pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casa parinteasca; p. ext. familie. 5. Denumire data unor institutii cu caracter social-cultural; camin de copii = institutie cu regim de internat pentru copii prescolari (3-6 ani), cu orar de zi sau saptamânal; camin studentesc = asezamânt universitar care asigura cazarea studentilor, pe lânga acesta functionând uneori si cantine; camin cultural = institutie înfiintata în scopul propagarii culturii la sate (5); camin scoala = camin pentru copiii orfani, în care se afla si scoala; camin spital = camin (de batrâni) în care se acorda asistenta medicala. 6. Încapere mica subterana, zidita si acoperita cu capac de fonta, pe traseul unei conducte de alimentare cu apa a unui canal, construita pentru a permite accesul la conducta sau la canal. – Din sl. kamina.
căminar, CĂMINÁR, caminari, s.m. Slujitor însarcinat, în evul mediu, în Moldova si apoi în Ţara Româneasca, cu perceperea unor dari (la început numai pe vânzarea cerii). – Camana (înv. "dare anuala asupra bauturilor alcoolice" < sl.) + suf. -ar.
căminist, CĂMINÍST, -Ă, caministi, -ste, s.m. si f. Student(a) care locuieste într-un camin (5). – Camin + suf. -ist.
căpăstru, CĂPẮSTRU, capestre, s.n. Portiune de harnasament, confectionata din frânghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al magarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – Lat. capistrum.
căpătâi, CĂPĂTẤI, capatâie, s.n. 1. Parte a patului sau a oricarui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. perna sau alt obiect pe care se pune capul. ♢ Loc. adj. si adv. Fara capatâi = fara ocupatie (bine definita), fara rost. ♢ Expr. A sta la capatâiul cuiva = a veghea lânga o persoana bolnava. A nu avea capatâi = a nu avea nici un rost în viata. (Înv.) A face (cuiva) de capatâi = a capatui; a casatori (pe cineva). ♦ Carte de capatâi = a) carte fundamentala într-o disciplina sau în literatura; b) carte preferata. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capat (1), sfârsit. ♢ Expr. A scoate ceva la capatâi sau a o scoate la capatâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capat. A da de capatâi = a da de capat, a descurca. Lat. capitaneum.
căpătui, CĂPĂTUÍ, capatuiesc, vb. IV. Tranz. si refl. A(-si) face un rost, o situatie. ♦ (Fam.) A (se) casatori. – Capat + suf. -ui.
căpătuire, CĂPĂTUÍRE, capatuiri, s.f. Capatuiala. ♦ (Fam.) Casatorie. – V. capatui.
căpătuit, CĂPĂTUÍT, -Ă, capatuiti, -te, adj. Care si-a creat (prin mijloace necinstite) o situatie, un rost; cu stare, asezat. ♦ (Fam.) Casatorit. – V. capatui.
căpcăun, CĂPCĂÚN, capcauni, s.m. Fiinta fabuloasa din mitologia populara româneasca, închipuita cu trup de om si cu cap de câine, uneori cu doua capete si cu doua guri, despre care se spune ca mânca oameni. ♦ Epitet dat unui om rau, crud, salbatic. Cap1 + câine (dupa ngr. kinokefalos).
căpetenie, CĂPETÉNIE, capetenii, s.f. Persoana care se afla în fruntea unui grup; conducator, sef, comandant. ♢ Loc. adj. De capetenie = de frunte, principal; fundamental. [Var.: (reg.) capiténie s.f.] – Cap1 + suf. -enie.
căpia, CĂPIÁ, capiez, vb. I. Intranz. 1. (Despre ovine si bovine) A se îmbolnavi de cenuroza. 2. Fig. (Fam.) A se scrânti, a se ticni, a înnebuni. [Pr.: -pi-a] – Din capiu.
căpiat, CĂPIÁT, -Ă, capiati, -te, adj. 1. (Despre ovine si bovine) Atins de cenuroza. 2. Fig. (Fam.) Scrântit, ticnit, nebun. [Pr.: -pi-at] – V. capia.
căpistere, CĂPISTÉRE, capisteri, s.f. (Reg.) Albie, covata mica în care se cerne faina sau malaiul si se framânta aluatul. [Var.: capestérie s.f.] – Lat. capisterium.
căpitănie, CĂPITĂNÍE, capitanii, s.f. 1. (Urmat de determinarea "portului") Autoritate administrativa si politieneasca care dirijeaza activitatea unui port. ♦ Cladire în care este instalata administratia unui port. 2. (Înv.) Detasament condus de un capitan. – Capitan + suf. -ie.
căpiţă, CĂPÍŢĂ, capite, s.f. 1. Gramada conica de fân, p. ext. de plante de nutret sau de cereale. 2. (Rar) Capatâna (3). – Din bg. kopica.
căpos, CĂPÓS, -OÁSĂ, caposi, -oase, adj. (Fam.) 1. Cu capul mare. 2. Destept. 3. Fig. Încapatânat. – Cap + suf. -os.
căprărie, CĂPRĂRÍE, caprarii, s.f. 1. (Înv.) Mic detasament de soldati sub comanda unui caprar2. 2. (Fam.) Categorie, grup. – Caprar2 + suf. -ie.
minimal, MINIMÁL, -Ă adj. minim (I). o program (sau plan) ~ = program (sau plan) care cuprinde un ansamblu de sarcini minime, ce trebuie îndeplinite în prima urgenta; pret ~ = pretul cel mai mic cu care se poate vinde o marfa; arta ~a = curent artistic care îmbina pictura cu sculptura, reducând totul la elementele esentiale (formele geometrice). (< fr. minimal)
căpşun, CĂPSÚN, capsuni, s.m. Planta erbacee târâtoare din familia rozaceelor, cu frunze trifoliate si cu flori mici albe, cultivata pentru fructele ei comestibile. (Fragaria moschata). – Din capsuna (derivat regresiv).
căptuşeală, CĂPTUSEÁLĂ, captuseli, s.f. 1. Pânza sau stofa cu care se dubleaza, în interior, un obiect de îmbracaminte, pentru a-i da un aspect mai îngrijit si pentru a-l face mai calduros. ♦ Material aplicat în interiorul încaltamintei pentru ca aceasta sa-si mentina forma. 2. Pânza sau stofa cu care se învelesc unele obiecte pentru a le feri de deteriorare. 3. Strat rezistent de lemn, de metal sau de caramida, cu care se acopera un obiect pe dinauntru sau pe dinafara (pentru a-l feri de degradare, pentru consolidare, izolare termica, acustica etc.). 4. Rama de lemn care acopera fetele interioare ale golului unei usi si de care sunt fixate canaturile usii. – Captusi + suf. -eala.
căptuşi, CĂPTUSÍ, captusesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o captuseala la o haina, la încaltaminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinauntru sau pe dinafara, cu un strat de protectie, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o captuseala (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a însfaca. ♦ A bate (zdravan). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din captuh (înv. "captuseala" < germ.).
căputa, CĂPUTÁ, caputez, vb. I. Tranz. A pune capute noi la o încaltaminte uzata; a încaputa. ♦ A înlocui, total sau partial, la un ciorap uzat partea care acopera laba piciorului; a încaputa. – Din caputa.
căpută, CĂPÚTĂ, capute, s.f. 1. Parte a încaltamintei care acopera partea superioara a labei piciorului; caputatura. 2. Partea de deasupra a labei piciorului, opusa talpii. – Et. nec.
căra, CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantitati mari). ♢ Expr. A cara apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fara rezultat. A cara cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravan pe cineva. A-l cara (pe cineva) pacatele = a se lasa dus, târât oarecum fara voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (si pe furis) de undeva; a se carabani. – Lat. •carrare.
cărăbăni, CĂRĂBĂNÍ, carabanesc, vb. IV. 1. Refl. (Fam.) A pleca repede (si pe furis) de undeva; a se cara, a o sterge. 2. Tranz. (Reg.) A cara (1). ♢ Expr. A carabani cuiva (la) pumni (sau palme, ciomege etc.) sau (intranz.) a carabani cu pumnii (sau cu palmele, cu ciomegele etc.) = a da cuiva lovituri multe si îndesate cu pumnul (sau cu palma, cu ciomagul etc.), a bate tare pe cineva. – Probabil din expr. tc. çek arabayi (literal "trage-ti caruta"), influentata de a (se) cara.
cărămidar, CĂRĂMIDÁR, caramidari, s.m. Persoana care fabrica sau vinde caramizi. – Caramida + suf. -ar.
cărămidă, CĂRĂMÍDĂ, caramizi, s.f. Material de constructie artificial, având forma unei piese prismatice, obtinut dintr-un amestec de argila, nisip si apa sau din alte materiale (beton, zgura de furnal etc.), uscat la soare sau ars în cuptor. ♢ Caramida refractara = caramida confectionata dintr-un material cu temperatura de topire foarte înalta, folosita la zidirea focarelor cuptoarelor metalurgice. – Din ngr. keramídi.
cărămidărie, CĂRĂMIDĂRÍE1 s.f. Mestesugul fabricarii caramizilor. – Caramidar + suf. -ie.
cărămidărie, CĂRĂMIDĂRÍE2, caramidarii, s.f. Loc special amenajat (împreuna cu instalatiile) pentru fabricarea caramizilor; fabrica de caramida. – Caramida + suf. -arie.
cărămizi, CĂRĂMIZÍ, caramizesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni caramiziu. – Din caramida.
cărămiziu, CĂRĂMIZÍU, -ÍE, caramizii, adj. De culoarea caramizii; rosiatic. – Caramida + suf. -iu.
minim, MÍNIM, -Ă I. adj. cel mai mic (ca dimensiuni, durata, intensitate, valoare); foarte mic; minimal. II. s. f. 1. valoarea cea mai mica, într-un interval, a unei variabile sau functii. ♢ centru de joasa presiune atmosferica. 2. categorie de greutate la box pentru juniorii între 42 si 45 kg. III. s. n. minimum (2). ♦ ~ de trai = venitul necesar pentru satisfacerea nevoilor elementare de consum ale unei persoane sau familii. (< fr. minime, lat. minimus)
cărător, CĂRĂTÓR, caratori, s.m. Persoana care cara ceva; spec. hamal. – Cara + suf. -ator.
cărbune, CĂRBÚNE, carbuni, s.m. I. 1. Roca combustibila amorfa, de culoare galbuie, bruna pâna la neagra, friabila, formata prin îmbogatirea în carbon (în lipsa oxigenului din aer) a resturilor unor plante din epocile geologice si folosita drept combustibil si ca materie prima în industria chimica si în metalurgie. ♦ Carbune brun = carbune de culoare brun-închis, compact, sticlos, casant. Carbune activ = carbune cu structura poroasa si cu mare capacitate de retinere prin adsorbtie a gazelor, a vaporilor etc. Carbune animal = material obtinut prin calcinarea oaselor animale si folosit ca adsorbant pentru gaze si pentru substante colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intestinal etc. ♦ Carbune alb = denumire data cursurilor de apa cu caderi utilizabile pentru producerea de energie. 2. Material combustibil de culoare neagra, usor si sfarâmicios, rezultat din arderea incompleta a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscata a lemnului, folosit în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ♢ Expr. A se face carbune = (despre alimente) a se arde. A sta (ca) pe carbuni (aprinsi) = a fi foarte nerabdator. 3. Creion negru obtinut dintr-un lemn de esenta foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schite etc. II. 1. (Med.) Antrax. 2. (Zool.; în sintagma) Carbune enfizematos = boala infectioasa acuta a rumegatoarelor, în special a bovinelor, provocata de bacteria Clostridium chauvoei si care se manifesta prin aparitia în muschi a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (La plante) Taciune. 4. (Bot.; reg.; la pl.) Planta erbacee cu frunze ovale la baza, lanceolate mai sus si flori negre-violacee (Phyteuma spiciforma); spinuta (1). – Lat. carbo, -onis.
cărniţă, CĂRNÍŢĂ, camite, s.f. Diminutiv al lui carne; carnicica, carnisoara. – Carne + suf. -ita.
cărpiniţă, CĂRPINÍŢĂ, carpinite, s.f. Arbore scund cu scoarta neteda, cenusie, cu frunze ovale, mici, dintate si cu flori în amenti (Carpinus orientalis). – Carpen + suf. -ita.
cărucior, CĂRUCIÓR, carucioare, s.n. 1. Trasurica în care sunt plimbati copiii mici; carut (3). 2. Vehicul de dimensiuni reduse, cu roti de rulare, care se poate deplasa pe linii ferate, pe cabluri sau pe drumuri obisnuite si care este folosit la transporturi de sarcini relativ mici pe distante scurte; carut (2). 3. Subansamblu al unei masini-unelte, al unei masini de lucru sau al unui utilaj, folosit pentru deplasarea uneltei, a obiectului de prelucrat etc. – Carut + suf. -ior.
cărunt, CĂRÚNT, -Ă, carunti, adj. (Despre par, barba, mustata) Care a început sa albeasca; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de par alb. – Lat. canutus.
căruţă, CĂRÚŢĂ, carute, s.f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic si mai usor decât acesta, cu tractiune animala, mai ales cu cai. ♢ Expr. A se lasa de caruta = a renunta la un lucru sau la o treaba începuta. A ramâne de caruta = a ramâne în urma; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, lemne etc. cât se poate încarca într-o caruta (1). – Din car.
căsătorie, CĂSĂTORÍE, casatorii, s.f. Uniune legala, liber consimtita între un barbat si o femeie pentru întemeierea unei familii. ♦ Trai comun între soti, viata conjugala; casnicie. – Casator (înv. "sot" < casa1 + suf. -ator) + suf. -ie.
căsca, CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ♢ Expr. A casca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naiva; p. ext. a umbla fara nici o treaba, a pierde vremea. A casca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a baga de seama, a fi atent. ♢ Compus; casca-gura s.m. = gura-casca. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o miscare de inspirare adânca, urmata de o expiratie prelungita, tradând oboseala, plictiseala si mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (putin); a se crapa. – Lat. •cascare.
căscat, CĂSCÁT2 -Ă, cascati, -te, adj. 1. Care sta cu gura deschisa, privind neatent; p. ext. nataflet, bleg, neatent. ♢ Expr. A ramâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura cascata = a fi mirat, buimacit sau înselat în asteptarile sale; a se ului. 2. (Despre ochi) Holbat, zgâit. 3. Care prezinta o deschizatura sau o crapatura. – V. casca.
căsean, CĂSEÁN, caseni, s.m. (Pop.) Fiecare dintre persoanele care locuiesc împreuna într-o casa, fiind legate între ele prin interese comune (de familie). – Casa1 + suf. -ean.
căsoaie, CĂSOÁIE, casoaie, s.f. 1. Augmentativ al lui casa1 (1). ♦ Baraca (de lemn) unde se adapostesc muncitorii care lucreaza la câmp sau la padure. 2. Camara în care se tin, la tara, lucruri de gospodarie. 3. Element de constructie în forma de cutie (fara funduri sau cu un singur fund), confectionat din grinzi de lemn sau de beton prefabricat, care se umple cu piatra, cu pamânt etc. si care se asaza în albie sau pe malul unei ape în scopul executarii unui baraj, a unui dig etc. [Var.: casói s.n.] – Casa + suf. -oaie.
cătărămuţă, CĂTĂRĂMÚŢĂ, cataramute, s.f. Diminutiv al lui catarama. – Catarama + suf. -uta.
cătină, CĂTÍNĂ, catini, s.f. Numele a doua specii de arbusti spinosi: a) catina rosie, cu frunze mici în forma de solzi, cu flori roz sau albe si cu fructe rosii, cultivat ca gard viu; tamarisca (Tamarix ramosissima); b) catina alba, cu frunze înguste, lanceolate, argintii, cu flori mici cafenii si cu fructe galbene-portocalii (Hippophaë rhamnoides). – Probabil lat. catena.
cătrăni, CĂTRĂNÍ, catranesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi, a îmbiba un stâlp, un zid, o traversa etc. cu catran, cu scopul de a le proteja. 2. Refl. si tranz. Fig. A (se) supara tare, a (se) amarî, a (se) necaji. 3. Tranz. Fig. A otravi (1), a învenina. – Din catran.
cătrănit, CĂTRĂNÍT2, -Ă, catraniti, -te, adj. 1. De culoare închisa; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amarât, suparat, necajit. 3. Fig. Otravit, înveninat. – V. catrani.
către, CẮTRE prep. 1. (Cu sens local) Spre, înspre, la. Catre casa. ♦ (Precedat de prep. "de") Dinspre, de la... ♦ (Pop.) Aproape de..., pe lânga. 2. (Cu sens temporal) Pe la..., cam la... Catre seara. 3. Fata de... ♦ (Înv.) Împotriva, în contra. 4. (Precedat de prep "de") De. Ajutorul dat de catre prietenii lui. 5. (Cu sens final; înv.) Cu scopul... pentru... [Var.: (reg.) cắtra prep.] – Lat. contra.
căţăra, CĂŢĂRÁ, cátar, vb. I. Refl. A se sui, agatându-se pe un loc înalt (si abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acatará vb. I] – Cf. a c a t a.
căţel, CĂŢÉL, catei, s.m. I. 1. Pui de câine; p. ext. pui de animal salbatic (asemanator cu câinele). ♢ Expr. (Fam.) Cu catel, cu purcel = cu întreaga familie si cu tot avutul; cu tot ce are. 2. Fig. Om lingusitor si fara scrupule. 3. Compuse: (Zool.) catelul-pamântului = orbet; catel-de-mare = corosbina; catel-de-frasin sau catelul-frasinului = cantarida. II. Fiecare dintre partile care compun capatâna de usturoi. – Lat. catellus.
căţuie, CĂŢÚIE, catui, s.f. Vas de metal sau de pamânt în care se ard mirodenii. [Var.: (reg.) catíe s.f.] – Cf. ngr. k a t d z í "lopatica pentru jeratic".
căuş, CĂÚS, cause, s.n. 1. Vas de lemn în forma de cupa sau de lingura mare, folosit pentru a lua apa, faina, graunte etc.; cauc; p. ext. nume dat unor unelte care au aceasta forma. ♢ Expr. A face mâna caus = a da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele si adâncind palma. ♦ Cantitatea de apa, faina, graunte etc. care intra într-un caus (1). 2. Lingura mare de lemn cu care se toarna vinul din pritoaca în cada. 3. Lingura de forma speciala folosita la prepararea brânzeturilor, cu care se scoate, se asaza si se amesteca coagulul. 4. Lingura de tabla sau de lemn cu ajutorul careia se scoate apa din barca. 5. Piesa din tabla folosita pentru legarea cablului de foraj de un ax sau a doua cabluri între ele. 6. Cancioc. 7. (Mar.) Bazin mic într-un port, pentru ambarcatiuni. – Lat. •cau (< cavus) + suf. -us.
căuta, CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca sa gaseasca pe cineva sau ceva; a umbla dupa... ♢ Expr. A cauta cuiva cearta (sau pricina) cu lumânarea = a provoca cearta cu orice pret. N-ai ce cauta (undeva) = nu exista motiv, este interzis sa vii sau sa te afli undeva. A cauta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca sa descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o multime etc. A cauta cu gândul = a se sili sa-si aduca aminte. A cauta privirile cuiva = a încerca sa întâlneasca privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobai. ♦ A se deplasa undeva pentru a gasi pe cineva; a se interesa undeva de prezenta cuiva. 2. A încerca sa obtina ceva, a urmari ceva. ♦ Refl. (Despre marfuri) A avea cautare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ♢ Expr. A-si cauta de treaba (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-si vedea de treaba. 2. Intranz. si tranz. A purta de grija (unui bolnav), a se îngriji de... ♢ Refl. Se cauta la doctor. ♦ A baga de seama, a fi atent. 3. Tranz. A-si da silinta, a se stradui sa... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmari cu ochii. ♢ Expr. (Fam.) A-i cauta (cuiva) în coarne = a rasfata (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre fiinte) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfatisarea de... 4. Intranz. si tranz. Fig. A lua în consideratie, a se lua dupa... Nu cauta ca-s mic. 5. Intranz. (În superstitii) A cerceta pozitia stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -ca-u-. – Var.: (pop.) catá vb. I] – Lat. •cautare.
căutare, CĂUTÁRE, cautari, s.f. 1. Actiunea de a (se) cauta. 2. Cercetare facuta cu scopul de a gasi ceva. 2. Îngrijire; p. restr. tratament sau îngrijire medicala. 3. (Înv.) Administrare a unui bun material. 4. (Înv.) Inspectie, examinare. 5. Osteneala; nazuinta. 6. Privire; cautatura. 7. Pret bun, trecere. ♢ Expr. A avea cautare = (despre oameni) a se bucura de consideratie; (despre marfuri) a fi solicitat. [Pr.: ca-u-. Var.: (pop.) catáre s.f.] – V. cauta.
câine, CẤINE, câini, s.m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru paza, vânatoare etc. (Canis familiaris). ♢ Expr. (Ir.) A trai (sau a se întelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre doua sau mai multe persoane care nu se înteleg deloc, nu se pot suferi, se dusmanesc si se cearta întruna. A taia frunza la câini = a trândavi; a nu avea nici o ocupatie. A trai ca câinele la stâna = a trai bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trasatura distinctiva, o situatie clara. Nu-i numai un câine scurt de coada = mai e si altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discutie e comun si altora. Viata de câine = viata grea, plina de lipsuri. (Ir.) Umbla câinii cu covrigi (sau colaci) în coada = e mare belsug. ♦ Epitet dat unui om rau, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelatii boreale (din care face parte si Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelatii boreale, situata între Hidra si Orion; câine-de-mare = rechin de talie mica, de culoare albastra-cenusie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub forma de vierme mare si paros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete.[Var.: (reg.) cấne s.m.] – Lat. canis.
câinos, CÂINÓS, -OÁSĂ, câinosi, -oase, adj. (Despre oameni si despre manifestarile lor) Crud, rau, hain. ♦ (Despre vreme) Vrajmas omului, greu de suportat; aspru, câinesc. – Câine + suf. -os.
câlţi, CÂLŢI s.m. pl. Fire scurte ramase în urma trecerii fuiorului de cânepa sau de in printre dintii daracului, din care se tese pânza de saci si de saltele, se fac funii etc. – Din sl. klŭkŭ (pl. klŭci).
câmp, CÂMP, câmpuri, s.n. si (1, astazi mai ales în expr.) câmpi, s.m. 1. Întindere vasta de pamânt fara accidente însemnate de teren; ses, câmpie; spec. întindere de pamânt cultivata, semanata; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ♢ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care foloseste tunul si obuzierul de calibru mic si care poate fi întrebuintata pe un teren fara accidente prea mari. ♢ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fara adapost. ♢ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, parasind drumul. A-si lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbeste, fara a sti încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pamânt în afara unei localitati (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheata = masa întinsa si neîntrerupta de gheata care acopera o suprafata (în regiunile polare). 2. Loc. Spatiu, portiune de teren în limitele carora se desfasoara o anumita activitate. Câmp de lupta. ♢ (Astazi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva îsi desfasoara activitatea; activitate, munca, productie. Câmp vizual = portiune de spatiu care poate fi cuprinsa cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spatiu în care fiecarui punct i se asociaza o marime fizica determinata; marime care caracterizeaza o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spatiu în care se pot exercita actiuni de forta asupra corpurilor. ♢ Câmp electric = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic corp încarcat cu electricitate, acesta ar fi supus actiunii unei forte care nu s-ar exercita daca corpul nu ar fi încarcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forte de aceeasi natura ca cele care se exercita între doi magneti vecini. 4. Forma a materiei prin intermediul careia are loc interactiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = portiune anatomica pe suprafata careia are loc o interventie chirurgicala. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Multime de valori ale uneia sau mai multor marimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.
câmpie, CÂMPÍE, câmpii, s.f. Întindere vasta de pamânt fara accidente însemnate de teren; ses, câmp. – Câmp + suf. -ie.
cânepă, CẤNEPĂ, cânepe, s.f. 1. Planta textila cu tulpina înalta si dreapta si cu frunze alterne dintate pe margini, cu flori mici, verzui, cultivata pentru fibrele care se scot din tulpina si pentru uleiul care se extrage din seminte (Cannabis sativa). ♢ Cânepa indiana = varietate de cânepa cultivata îndeosebi în anumite regiuni din India, Iran, Africa de nord si cele doua Americi, din care se extrag stupefiante (Cannabis indica). ♢ Compus: cânepa-codrului = cânepioara (2). 2. Fibre textile extrase din tulpina de cânepa (1). – Lat. •canapa (= cannabis).
cânta, CÂNTÁ, cânt, vb. I. 1. Intranz. si tranz. A emite cu vocea sau cu un instrument un sir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc. ♢ Expr. Joaca cum îi cânta = face întocmai cum îi porunceste altul. ♦ (Despre pasari, insecte etc.) A scoate sunete placute la auz. caracteristice speciei. 2. Intranz. si tranz. A scrie versuri în cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (în versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva în versuri. 3. Tranz. (Fam.) A îndruga, a însira vorbe goale. – Lat. cantare.
cântărit, CÂNTĂRÍT2, -Ă, cântariti, -te, adj. (Despre oameni si manifestarile lor) Cumpanit, chibzuit, socotit. – V. cântari.
cântător, CÂNTĂTÓR, -OÁRE, cântatori, -oare, adj., s.m. 1. Adj. (Despre oameni) Care cânta, care are voce; (despre pasari) care scoate sunete placute, melodioase. 2. S.m. (Înv.) Cântaret (1) (de profesie). 3. S.m. (Înv.) Cântaret (2). 4. s.m. (Pop.) Cocos. ♦ (În expr.) (Pe) la cântatori = în zorii zilei. – Cânta + suf. -ator.
minicampionat, MINICAMPIONÁT s. n. campionat de durata redusa, pentru copii si tineret, sau la care participa un numar redus de echipe. (< mini1- + compionat)
cârâi, CÂRÂÍ, cấrâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre unele pasari; la pers. 3) A scoate sunete caracteristice, neplacute, scurte si guturale. 2. Intranz. Fig. (Peior.) A vorbi cu un ton ascutit si strident, care tradeaza ostilitate. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A cicali, a bate la cap pe cineva. ♦ Refl. recipr. A se certa. Toata ziua se cârâie. – Câr + suf. -îi.
cârâială, CÂRÂIÁLĂ, cârâieli, s.f. Faptul de a (se) cârâi. 1. Sunet caracteristic, neplacut, scurt si gutural, produs de unele pasari; cârâit1. 2. Fig. (Fam.) Cârtire; cearta. [Pr.: -râ-ia-] – Cârâi + suf. -eala.
minicameră, MINICÁMERĂ s. f. camera de televiziune de dimensiunile unui aparat de fotografiat. (< mini1- + camera)
cârc, CÂRC interj. (Pop. si fam.; în expr.) A nu (mai) zice (sau spune) (nici) cârc = a nu (mai) spune nici o vorba, a tacea chitic. – Formatie onomatopeica.
cârciumăreasă, CÂRCIUMĂREÁSĂ, cârciumarese, s.f. 1. Nevasta de cârciumar; femeie care are în proprietate o cârciuma; cârciumarita. 2. Planta erbacee ornamentala cu frunze opuse, ovale, cu flori mari, divers colorate (Zinnia elegans). [Var.: crâsmareása, (reg.) cârcimareása s.f.] – Cârciumar + suf. -easa.
cârcotaş, CÂRCOTÁS, -Ă, cârcotasi, -e, adj., s.m. si f. (Pop. si fam.) (Om) care cauta mereu cearta, care e vesnic nemultumit. – Cârcota + suf. -as.
cârcotă, CẤRCOTĂ, cârcote, s.f. (Pop. si fam.) Neîntelegere, cearta, gâlceava. ♢ Loc. vb. A intra (sau a se baga) în cârcota (cu cineva) = a se certa (cu cineva). – Cf. scr. k r k o t j a "lipsa de mladiere, inflexibilitate".
cârd, CÂRD, cârduri, s.n. 1. Grup mare de animale mamifere, de pasari, de pesti de acelasi fel, care se afla împreuna. 2. (De obicei peior.) Ceata (mare) de oameni. ♢ Expr. A se pune (sau a intra) în cârd cu cineva = a se asocia, a se întovarasi cu cineva (în vederea unor actiuni reprobabile). 3. (Fam.) Multime, sir (de ani, de zile). ♢ Loc. adv. De (la) un cârd de vreme = de un timp încoace. Un cârd de ani = foarte multi ani. – Din scr. krd.
cârdăşie, CÂRDĂSÍE, cârdasii, s.f. Întovarasire cu scopuri condamnabile. [Var.: cardasíe s.f.] – Cardas (Înv. "tovaras" < tc.) + suf. -ie.
cârjă, CẤRJĂ, cârje, s.f. 1. Bat cu partea superioara bifurcata, fixata sub brat, de care se sprijina în timpul mersului oamenii infirmi. 2. Baston (încovoiat în partea superioara); spec. baston care servea ca simbol al puterii sau care serveste ca simbol al unei demnitati. 3. (Anat.; în sintagma) Cârja aortei = portiunea curbata pe care o prezinta artera, dupa iesirea din inima. [Pl. si: cârji] – Din sl. kryži "cruce".
cârlionţat, CÂRLIONŢÁT, -Ă, cârliontati, -te, adj. (Despre par) Cu cârlionti; buclat; (despre oameni) care are parul buclat. [Pr.: -li-on-] – V. cârlionta.
cârmaci, CÂRMÁCI, cârmaci, s.m. 1. Persoana, sportiv care manevreaza cârma unei ambarcatii, a unei nave. 2. Fig. Cârmuitor, conducator. – Din bg. karmač.
cârmă, CÂRMĂ, cârme, s.f. 1. Piesa mobila care serveste la mentinerea sau la schimbarea directiei de mers a unei ambarcatii, a unei nave sau a unui aparat de zbor. 2. Fig. Conducere, cârmuire, guvernare. – Din sl. krŭma.
cârmi, CÂRMÍ, cârmesc, vb. IV. Intranz. 1. A manevra cârma unei ambarcatii, a unei nave, schimbând directia de mers; p. gener. a o coti, a o lua în alta parte. 2. Fig. (Rar) A se abate de la cele spuse, de la cele hotarâte. – Din sl. krŭmiti.
cârn, CÂRN, -Ă, cârni, -e, adj. 1. (Despre nas, rar despre bot) Mic, scurt si cu vârful ridicat putin în sus. ♦ (Despre oameni, rar despre animale; adesea substantivat) Care are nasul sau botul cârn (1). 2. Fig. (Despre obiecte) Cu vârful strâmbat, îndoit în sus; p. ext. strâmb. – Din sl. krŭnŭ.
cârnat, CÂRNÁT, cârnati, s.m. Produs alimentar preparat din carne tocata si condimente, introduse în intestine de porc, de oaie sau într-un învelis din material sintetic. ♦ Fig. (Fam.) Sir lung. Un cârnat de oameni. [Var.: (pop.) cârnát s.m.] – Lat. •carnacius.
cârneleagă, CÂRNELEÁGĂ, cârnelegi, s.f. (În religia ortodoxa, de obicei la pl.) Saptamâna antepenultima din dulcele Craciunului, în timpul careia credinciosii pot mânca de dulce miercurea si vinerea. – Lat. carnem ligat.
cârpaci, CÂRPÁCI, cârpaci, s.m. Meserias care peticeste, care repara încaltaminte, haine etc. ♦ Meserias sau, p. gener. persoana care lucreaza prost. – Din bg. karpač.
cârpător, CÂRPĂTÓR, cârpatoare, s.n. (Pop.) Bucata de lemn rotunda, patrata sau dreptunghiulara, pe care se rastoarna mamaliga sau pe care se taie carnea, ceapa etc.; fund. ♦ Scândura sau masa (patrata) pe care se întinde aluatul. – Lat. coopertorium.
cârpitură, CÂRPITÚRĂ, cârpituri, s.f. Reparatie sumara sau prost executata; (conc.) petic. ♦ (Concr.) Obiect de îmbracaminte vechi, rupt (si peticit). – Cârpi + suf. -tura.
cârtiţă, CẤRTIŢĂ, cârtite, s.f. Mic mamifer insectivor, cu ochi mici acoperiti de o membrana, cu blana neagra, cu labele anterioare adaptate la sapat, care traieste în galerii subterane; sobol (Talpa euripaea). - Din bg. kartica, scr. krtica.
câş, CÂS2, -Ă, câsi, -e, adj., adv.1. Adj. (Reg.) Care este lipsit de unul sau de mai multe degete; ciung. 2. Adj. si adv. (Fam.) (Care este) strâmb. – Din câsi (pl. lui •câs < bg. kus "scurt").
câştigat, CÂSTIGÁT, -Ă, câstigati, -te, adj. 1. Care a fost obtinut de cineva. 2. (Despre oameni) Care s-a ales cu un folos (din ceva), care si-a îmbogatit cunostintele, experienta. – V. câstiga.
cât, CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câti, -te, pron. (V) câturi, s.n. I. Conj. 1. (Introduce propozitii temporale) În timpul în care..., atâta timp, pâna când... Se poarta frumos cu mine cât stie ca-i sunt de folos. ♢ Expr. (Reg.) Cât ce... = îndata ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai sterge (sau freca) la ochi, cât ai scapara din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipa, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propozitii modale sau atributive) În masura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede. ♢ Expr. (Adesea în corelatie cu "atât") Cu cât = pe masura ce... Pe (sau dupa) cât = dupa cum..., precum, în masura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a tipa etc.) cât îl ia (sau tine) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. si pop.; introduce propozitii consecutive) Încât, de, ca. Gemea cât îti era mai mare mila. 4. (Introduce propozitii concesive) Desi, cu toate ca, oricât. Cât era de retinut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propozitii completive directe) Am platit cât nu face. 6. (Introduce propozitii adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelatie cu sine însusi; introduce propozitii copulative eliptice) Când... când..., si... si... II. Prep. (Folosit în comparatii) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa. ♢ Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce priveste..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propozitii independente exclamative sau interogative) În ce masura, în ce grad; în ce durata (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am asteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât.... cât... = în acelasi grad, numar, în aceeasi masura etc. ca si... Atât..., cât si... = si..., si; nu numai..., ci (si)... Cu cât... cu atât... = pe masura ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanta; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = macar, putin de tot; (în constructii negative) deloc. Cât (e) lumea (si pamântul) = totdeauna; (în constructii negative) niciodata. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce pret? în ce numar? în ce cantitate? ce durata de timp? cât costa? ♢ Expr. Cât e ceasul? = ce ora este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce data calendaristica ne aflam (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câti au venit. Câta vreme a trecut! ♢ Expr. Câta frunza, câta iarba sau câta frunza si iarba, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o multime nenumarata. Câte-n luna si-n soare sau câte-n luna si-n stele, câte si mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câta mai = mare, coscogea. V. S.n. (Mat.) Numar rezultat dintr-o împartire, rezultatul unei împartiri; raport care exista între doua numere sau doua marimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus si cata).
câteşi, CẤTESI- Element de compunere care înseamna "toti (ori toate) împreuna" si care serveste la formarea unor numerale colective; câtesitrei, câtesitrele; câtesipatru etc. – Câte + si.
ceacpac, CEAC-PÁC adv. (Fam.) Asa si asa, nici prea bine, nici prea rau. [Var.: ceat-pát adv.] – Din tc. çatpat "din când în când; pe ici pe colo".
ceai, CEAI, (1) s.m., (2, 3, 4) ceaiuri, s.n. 1. S.m. Arbust exotic cultivat pentru frunzele lui care, uscate, sunt folosite pentru prepararea unei bauturi cu efect excitant (Thea sinensis); p. rest. frunzele (uscate ale) acestui arbust. 2. S.n. (De obicei urmat de determinari care arata felul) Bautura obtinuta prin maceratia, infuzia sau decoctia frunzelor de ceai (1) sau a unor plante medicinale. 3. S.m. Timpul, masa (de dimineata) la care se bea ceaiul (2). 4. S.n. Reuniune între prieteni, în cursul dupa-amiezii, la care se serveste ceai (2) sau diferite gustari si se danseaza. – Din rus. čai.
ceam, CEAM, ceamuri, s.n. Nava fluviala remorcata care are magazii cu deschideri de dimensiuni mari si care este folosita mai ales pentru transportul pietrei sau nisipului. – Din tc. çam.
ceambur, CEAMBÚR, ceambururi, s.n. (Înv.) Detasament (tataresc) trimis (sau plecat) sa prade. ♢ Expr. (Pop.) A bate ceamburul = a umbla fara rost, a bate drumurile; a pierde vremea, a sta degeaba. – Din ucr. čambul.
ceamur, CEAMÚR s.n. (Reg.) Material de constructie constituit din lut framântat cu paie tocate (si cu unele substante minerale), întrebuintat la tencuirea sau la construirea caselor taranesti, a cuptoarelor etc. – Din tc. çamur.
ceapă, CEÁPĂ, cepe, s.f. 1. Planta erbacee legumicola, bienala, din familia liliaceelor, comestibila, cu miros puternic, specific, cu tulpina aeriana dreapta, cilindrica si verde si cu cea subterana în forma de bulb, cu frunze cilindrice si cu flori albe numeroase, dispuse în inflorescente dese (Allium cepa). ♢ Ceapa de apa = ceapa care se cultiva prin rasad si se recolteaza în acelasi an în care s-a semanat. Ceapa de samânta = arpagic. ♦ Bulbul cepei (1), cu miros specific si cu continut bogat de vitamine, folosit în alimentatie; p. gener. orice bulb al unei plante. ♢ Expr. Nu face (sau nu valoreaza nici cât) o ceapa degerata, se spune despre cineva (sau despre ceva) fara nici o valoare. 2. Compus: ceapa-ciorii = numele a trei plante erbacee bulboase din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). – Lat. caepa.
ceapsă, CEÁPSĂ, cepse, s.f. (Reg.) Mica boneta sau scufita de pânza aiba, bogat împodobita cu ornamente colorate, tesute sau cusute. [Var.: ceápta] – Din magh. csápsza, scr. čepac.
ceară, CEÁRĂ s.f. 1. Produs natural (de origine animala, vegetala sau minerala) sau sintetic, plastic, insolubil în apa, care se înmoaie si se topeste la temperaturi destul de joase si care are numeroase utilizari în industria farmaceutica, electronica, a hârtiei, cosmetica etc. ♢ Ceara de albine = ceara de culoare galbuie, cu miros placut, caracteristic, produsa de albine, care se recolteaza prin topirea fagurilor. Ceara de balena = spermantet, ulei de casalot. Ceara de parchet = amestec de ceara sintetica cu parafina, cerezina, ceara vegetala si cu alte substante, care formeaza pe parchet o pelicula lucioasa, protectoare. Ceara rosie = amestec de colofoniu, selac, ulei de terebentina si culori minerale, care, datorita proprietatilor lui plastice la încalzire, este folosit la sigilarea scrisorilor, pachetelor, la închiderea ermetica a flacoanelor etc. Ceara montana = ceara minerala obtinuta din carbunii bruni prin extractie cu solventi. Ceara vegetala = strat care acopera suprafata plantelor, mai ales a fructelor. 2. (Geol.; în sintagma) Ceara de pamânt = ozocherita. 3. (Fiziol.) Cerumen. – Lat. cera.
ceas, CEAS, ceasuri, s.n. 1. Interval de timp egal cu 60 de minute; ora. ♢ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat, mult. La tot ceasul = întruna, mereu. ♢ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = cât mai repede cu putinta, pâna nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. ♦ Spatiu, distanta care se poate parcurge în timp de o ora. Acest sat e la 3 ceasuri de Bucuresti. ♢ Expr. A face un ceas bun pâna... = a avea nevoie de o ora întreaga (sau de mai bine de o ora) pâna... ♦ Fiecare dintre cele 24 de parti în care este împartita o zi si care sunt marcate pe cadranul si cu acele unui ceasornic; p. ext. bataie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre punctele principale ale cadranului. 2. Moment, clipa; timp, vreme. ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ♢ Expr. Ceas bun (sau rau) = (în superstitii) moment considerat ca norocos (sau nenorocos). (Sa fie) într-un ceas bun! formula prin care se ureaza cuiva sucees când întreprinde ceva. (Pop.) A se da de ceasul mortii = a se agita; a se framânta, a se zbuciuma. 3. Aparat care serveste la determinarea si masurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ♢ Ceas electronic = ceas a carui functionare se bazeaza pe folosirea circuitelor integrate specializate. Ceas digital = ceas (electronic) la care ora este indicata prin cifre atasate pe un ecran. Ceas vorbitor = a) ceas electronic la care ora este anuntata verbal; b) magnetofon pentru redarea înregistrarilor de semnal orar si a unor informatii vorbite asociate, folosit pentru anuntarea orei exacte în reteaua telefonica. Ceas solar = suprafata marginita de numere, având în centru o tija a carei umbra indica cu aproximatie orele zilei; cadran solar. ♢ Expr. A merge ca ceasul = (despre masini, aparate etc.) a functiona perfect. ♦ Aparat în forma de ceas (3), ale carui limbi înregistreaza miscarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujba religioasa savârsita la anumite ore din zi. – Din sl. časŭ.
ceată, CEÁTĂ, cete, s.f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunati de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinari) Gramada de animale (de acelasi fel). 2. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Grup de organizare speciala, militara si fiscala, alcatuit din subalternii de la sate ai dregatorilor domnesti; pâlc (2), stol (2); trupa înarmata si organizata. – Din sl. četa.
ceatlău, CEATLẮU, ceatlaie, s.n. (Reg.) Bucata de lemn cu care se rasuceste funia sau lantul trecut peste o sarcina (de fân, de lemne etc.) spre a o strânge. ♦ Prajina adaugata la inima carutei spre a înhama înca un cal. ♦ Bat gros; bâta, ciomag. [Var.: cetlắu s.n.] – Din magh. csatló.
ceaţă, CEÁŢĂ, ceturi, s.f. 1. Particule de apa rezultate din vaporizarea apei de pe pamânt, aflate în suspensie în atmosfera, la suprafata solului, si care îngreuiaza vizibilitatea; negura, pâcla. 2. (Impr.) Aburii care se condenseaza pe o sticla, pe o suprafata neteda. – Lat. caecia (< caecus "orb").
ceaun, CEAÚN, ceaune, s.n. Vas de tuci, de forma emisferica, cu doua toarte unite printr-un mâner, folosit pentru fierberea mamaligii sau a altor mâncaruri. ♦ Continutul unui asemenea vas; cantitatea care încape într-un asemenea vas. [Pl. si: ceaunuri - Din lat. ca(h)un, ucr. ca(v)un.
ceda, CEDÁ, cedez, vb. I. 1. Tranz. A renunta (gratuit sau prin vânzare) la posesiunea asupra unui bun. ♦ (Despre persoane) A transmite un drept de creanta unei alte persoane. 2. Intranz. A da cuiva dreptate într-o discutie, a nu se mai împotrivi; a se supune; a renunta. ♦ (Sport) A se recunoaste învins (renuntând la lupta); a fi învins. 3. Intranz. (Despre boli) A scadea din intensitate, a se ameliora. 4. Intranz. (Despre lucruri) A nu rezista unei presiuni; a se încovoia; a se deforma; a se rupe. – Din fr. céder.
cedru, CÉDRU, cedri, s.m. Numele mai multor specii de arbori din familia pinaceelor, cu lemnul tare, cu ramurile orizontale (Cedrus). ♦ Lemnul acestor arbori, de culoare bruna-galbuie, rezistent, uleios, cu miros puternic, folosit în constructiile navale, la fabricarea mobilelor, în sculptura. – Din fr. cèdre, lat. cedrus.
cefalină, CEFALÍNĂ s.f. Substanta care contine acizi grasi, acid fosforic, gliceroli si aminoalcooli si care se gaseste în tesutul nervos cerebral si în galbenusul de ou. – Din fr. céphaline.
cefalită, CEFALÍTĂ, cefalite, s.f. Inflamatie a creierului si a membranelor sale. – Din fr. céphalite.
cefaloscopie, CEFALOSCOPÍE s.f. Examinare a capului. – Din fr. céphaloscopie.
ceh, CEH, -Ă, cehi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Cehiei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Cehiei sau populatiei ei, privitor la Cehia sau la populatia ei; cehesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de cehi (1), facând parte din ramura apuseana a limbilor slave. – Din ceh. čech. Cf. sl. c ĕ h ŭ.
celafibră, CELAFÍBRĂ, celafibre, s.f. Fibra textila artificiala din categoria fibrelor celulozei, putin higroscopica, permeabila pentru radiatiile ultraviolete si usor inflamabila. – Din fr. celafibre.
celălalt, CÉLĂLALT, CEÁLALTĂ, ceilalti, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai departat dintre amândoi, al doilea; alalalt, aialalta. ♢ (Adjectival) Acolo, în partea cealalta. 2. (La pl.) Toti cei care sunt de fata sau care pot fi luati în consideratie, afara de cel sau cei amintiti în mod special sau scosi din discutie. ♢ (Adjectival) Ceilalti oaspeti. ♦ (Adjectival; ca determinant al unor cuvinte care exprima o diviziune a timpului) imediat urmator altuia. Lumea cealalta. (Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen-dat. pl. Celorlalti, celorlalte. – Var.: célalalt, céealalta pron. dem., célalt, céllalt pron. dem. m.] – Cel(a) + alalt (= allalt).
celioscopie, CELIOSCOPÍE s.f. Metoda de examinare a interiorului cavitatii abdominale; peritonescopie. [Pr.: -li-o-] – Din fr. coelioscopie.
celofan, CELOFÁN s.n. Produs chimic obtinut din solutie de viscoza sub forma de filme si de foi subtiri transparente, impermeabile, insolubile în apa si în alcool, folosit la ambalaje. – Din fr. cellophane.
celoidină, CELOIDÍNĂ s.f. Solutie concentrata de piroxilina, inflamabila, solubila în alcool si în eter, folosita la sectionarea fina a tesuturilor pentru examinarea lor microscopica. [Pr.: -lo-i-] – Din germ. Keloidine.
celta, CÉLTA s.f. Fibra scurta celulozica de tip viscoza, în care este înglobata o mare cantitate de aer si din care se fabrica tesaturi pentru îmbracaminte calduroasa. – Et. nec.
celtic, CÉLTIC, -Ă, celtici, -ce, adj. Care apartine celtilor (1), privitor la celti; celt (2), galic2. ♢ Limbi celtice = familie de limbi vorbite în antichitate (de vechii gali) si astazi (de irlandezi, bretoni etc.), în vestul Europei. – Din fr. celtique.
celuială, CELUIÁLĂ, celuieli, s.f. (Reg.) Înselare, amagire. ♦ Ademenire. [Pr.: -lu-ia-] Celui + suf. -eala.
celui, CELUÍ, celuiesc, vb. IV. Tranz. si refl. (Reg.) A (se) însela, a (se) amagi. ♦ Tranz. A ademeni, a momi. – Din magh. csalni.
celuit, CELUÍT, -Ă, celuiti, -te, adj. (Reg.) Înselat, amagit. ♦ Ademenit, momit. – V. celui.
celuitor, CELUITÓR, -OÁRE, celuitori, -oare, s.m. si f., adj. (Reg.) (Persoana) care însala, amageste, ademeneste. [Pr.: -lu.i-] – Celui + suf. -tor.
celular, CELULÁR, -Ă, celulari, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care apartine celulei (1), de natura celulei; alcatuit din celule. ♢ Teorie celulara = teorie dupa care celula (1) constituie elementul fundamental al organizarii interne a plantelor si animalelor. 2. (Jur.; în sintagma) Regim celular = regim special la care sunt supusi, pe anumite perioade, detinutii în închisori, prin izolare severa în celule (4) individuale. 3. (În telecomunicatii; în sintagma) Telefonie celulara = sistem de telefonie fara cablu care pentru transmiterea semnalelor digitale utilizeaza aparate de emisie-receptie de mica putere, emitatoare-receptoare de tip releu, fiecare acoperind o celula (7), si echipamente computerizate pentru prelucrarea si comutarea semnalelor. Telefon celular = aparat de emisie-receptie, folosit în telefonia celulara; telefon mobil. II. S.n. Telefon celular, telefon mobil. Nu uita sa-ti iei celularul. – Din fr. cellulaire (I 1, 2), engl. cellular [telephone] (I 3, II).
celulă, CELÚLĂ, celule, s.f. 1. Element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcatuit din membrana, citoplasma si nucleu, reprezentând cea mai simpla unitate anatomica. 2. (În sintagma) Celula de partid = (în trecut) denumirea organizatiei de baza a partidului comunist. 3. Fiecare dintre cavitatile hexagonale ale fagurilor de ceara, în care albinele depun mierea, cresc ouale, puietul sau depoziteaza hrana; alveola. 4. Încapere (strâmta) în închisori, unde sunt tinuti arestatii sau condamnatii. 5. Ansamblu format din aripile (si fuzelajul) unui avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alaturate si cu aceeasi functie, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celula de siloz. 7. (În telecomunicatii) Suprafata geografica limitata acoperita de un releu de emisie-receptie, în cadrul sistemului de telefonie celulara. – Din fr. cellule, lat. cellula.
celulită, CELULÍTĂ s.f. Inflamatie a tesutului celular subcutanat. – Din fr. cellulite.
celuloid, CELULOÍD s.n. Materie solida, incolora, uneori transparenta, lucioasa, flexibila si plastica, usor inflamabila, obtinuta din nitroceluloza si camfor, folosita la fabricarea filmelor fotografice, a lacurilor si a unor obiecte uzuale. – Din fr. celluloïd.
cementaţie, CEMENTÁŢIE, cementatii, s.f. 1. (Chim.) Cementare. 2. Întarire si pierdere a elasticitatii suprafetei lemnului. 3. (Geol; în sintagma) Zona de cementatie = zona din scoarta pamântului în care se produce îmbogatirea în sulfuri secundare a unui zacamânt de sulfuri primare. – Din fr. cémentation.
cenaclu, CENÁCLU, cenacluri, s.n. Grup de literati, de artisti etc. legati prin afinitati estetice, temperamentale, care au aspiratii, program estetic comun, uneori o publicatie proprie. ♦ Reunire periodica a unui asemenea grup. [Pl. si: cenacle] – Din fr. cénacle, lat. cenaculum.
cenomanian, CENOMANIÁN, -Ă, cenomaniani, -e, s.n., adj. 1. S.n. Al doilea etaj al cretacicului mediu, considerat si primul etaj al cretacicului superior, caracterizat prin amoniti, lamelibranhiate, echinide etc. 2. Adj. Care apartine cenomanianului (1), care se refera la el. [Pr.: -ni-an] – Din fr. cénomanien.
cenotaf, CENOTÁF, cenotafe, s.n. (Livr.) Monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale carei oseminte se gasesc în alt loc sau au disparut. – Din fr. cénotaphe, lat. cenotaphium.
cens, CENS s.n. 1. (În Roma antica) Recensamânt al cetatenilor si al averii lor. Efectuat din cinci în cinci ani, pentru a servi ca baza în recrutare, la fixarea impozitelor, la exercitarea drepturilor politice etc. ♦ Grupare a unor cetateni sau a tuturor locuitorilor unei tari dupa diverse criterii. 2. (În societatea feudala) Renta în bani sau în natura datorata seniorului de catre posesorul pamântului. 3. (În unele tari) Câtimea de impozit prevazuta de legile electorale necesara pentru acordarea dreptului de alegator. – Din lat. census, fr. cens.
cent, CENT, centi, s.m. 1. Moneda divizionara în Statele Unite ale Americii si în Canada. egala cu o sutime de dolar. ♦ Moneda în Ţarile de Jos, valorând o sutime de florin. 2. (Muz.) Subdiviziune pentru masurarea intervalelor muzicale, egala cu o sutime dintr-un semiton. – Din engl., fr. cent.
centigram, CENTIGRÁM, centigrame, s.n. Masura subdivizionara de greutate care reprezinta a suta parte dintr-un gram. – Din fr. centigramme.
centimă, CENTÍMĂ, centime, s.f. Valoare baneasca care reprezinta a suta parte dintr-un franc, dintr-un leu vechi etc. ♢ Expr. (Fam.) Nici o centima = nici un ban. – Din fr. centime.
centimetru, CENTIMÉTRU, (1) centimetri, s.m. (2) centimetre, s.n. 1. S.m. Masura subdivizionara de lungime, care reprezinta a suta parte dintr-un metru. 2. S.n. Panglica îngusta de musama, de metal etc. lunga de un metru sau mai mult, cu diviziuni zecimale, care serveste la masurat în croitorie, în magazine textile etc. – Din fr. centimètre.
central, CENTRÁL, -Ă, centrali, -e, adj., s.f. I. Adj. 1. Care se afla (aproximativ) în centru, în mijloc; care provine dintr-un centru. 2. Fig. Care ocupa o pozitie principala, care constituie un nucleu în jurul caruia se grupeaza elementele secundare. ♦ Care se conduce sau se dirijeaza de la un centru. II. S.f. 1. Institutie, unitate economica care coordoneaza si controleaza activitatea si buna desfasurare a muncii într-o anumita ramura de activitate. ♦ (Si în sintagma centrala industriala) = (iesit din uz) unitate industriala caracteristica sistemului economic centralizat, care reunea întreprinderi cu profil similar, institute de cercetare si proiectare si care coordona întreaga lor activitate. 2. Instalatie sau ansamblu de instalatii tehnice în care se produce, în mod centralizat, energie, se efectueaza o anumita operatie tehnologica centralizata etc. 3. Statie unde se efectueaza punerea în legatura a posturilor unei retele de electrocomunicatii. – Din fr. central, lat. centralis.
centrifug, CENTRIFÚG, -Ă, centrifugi, -ge, adj., s.f. 1. Adj. Care tinde sa se departeze de centru; centrifugal. ♢ Forta centrifuga = forta care actioneaza asupra unui corp aflat în miscare de rotatie, tinzând sa-l departeze de axa de rotatie. Miscare centrifuga = miscare a unui corp care se departeaza de centrul lui de rotatie. Pompa centrifuga = aparat bazat pe efectul fortei centrifuge si folosit la pomparea apei. 2. S.f. Aparat pentru separarea componentilor cu densitati diferite dintr-un amestec lichid eterogen cu ajutorul fortei centrifuge. – Din fr. centrifuge.
centroplasmă, CENTROPLÁSMĂ, centroplasme, s.f. (Biol.) Matricea fundamentala a cromozomului. – Din fr. centroplasme.
centrosferă, CENTROSFÉRĂ s.f. 1. Partea centrala a globului pamântesc, cu raza de 3500 km si densitatea foarte mare, care se considera a fi alcatuita din nichel si fier; nife. 2. (Biol.) Regiune care înconjura centriolul si are rol activ în diviziunea celulara. – Din fr. centrosphère.
centru, CÉNTRU, (I 1, 2, 3, 4, II 1, 3) centre, s.n., (I 5, II 2) centri, s.m. I. 1. S.n. (Mat.) Punct în raport cu care punctele unei figuri se asociaza în perechi simetrice. Centrul unui dreptunghi. ♦ Punct în raport cu care toate punctele unei figuri sunt la aceeasi distanta. Centrul unui cerc. ♦ Fig. (În loc.) În centrul (atentiei, preocuparilor etc.) = pe primul plan; la loc de frunte. 2. S.n. (În sintagma) Centru de rotatie = punct în jurul caruia alt punct sau un corp pot efectua o miscare de rotatie. 3. S.n. Punctul de aplicatie al rezultantei unui sistem de forte. Centru de greutate. 4. S.n. Punct central al unei întinderi, al unui spatiu. ♦ Spec. Punct marcat la mijlocul unui teren de joc (fotbal, handbal etc.), de unde începe partida sau de unde se repune mingea în actiune, dupa înscrierea unui gol. 5. S.m. Jucator aflat în centrul liniei de atac sau de aparare la anumite jocuri sportive. II. 1. S.n. Punct în care sunt localizate anumite functii sau acte. Centrul reflexelor. 2. S.m. (În sintagma) Centru nervos = grup de celule nervoase aflate în encefal, în bulb sau în maduva, la care vin excitatiile periferice si de la care pornesc excitatiile centrale. 3. S.n. Loc (localitate sau parte dintr-o localitate) unde este concentrata o activitate (industriala, comerciala, administrativa, culturala). ♢ Centru universitar = localitate în care exista institutii de învatamânt superior. Centru de documentare = biblioteca, sectie într-o biblioteca sau într-o institutie, care are ca sarcina principala furnizarea de material documentar. ♦ Institutie conducatoare; putere administrativa centrala. 4. S.n. sg. Pozitie politica de mijloc între dreapta si stânga. ♢ Centru-dreapta = pozitie politica de mijloc cu tendinte de dreapta. Centru-stânga = pozitie politica de mijloc cu tendinte de stânga. ♢ Loc. adj. De centru = care se situeaza pe o pozitie intermediara, între doua opinii extreme. Partid politic de centru. - Din fr. centre, lat. centrum.
centură, CENTÚRĂ, centuri, s.f. 1. Curea (lata) de piele, de pânza etc. cu care se încinge talia; cordon, cingatoare. ♢ Expr. Pâna, la centura = (de la umeri) pâna la talie. ♦ Centura de campion = centura, panglica lata etc. cu care se încinge mijlocul câstigatorului unui campionat la box sau la lupte. Centura de gimnastica = cingatoare lata, folosita pentru a sustine corpul la unele exercitii de gimnastica. Centura ortopedica = dispozitiv folosit în unele afectiuni ale sistemului osos, pentru mentinerea corpului în pozitie corecta. Centura de salvare = echipament individual, de forma unui cordon lat, a unui pieptar etc. facut din placi de pluta învelite în pânza, care serveste la mentinerea unui naufragiat la suprafata apei; colac de salvare. Centura de siguranta = echipament individual de protectie folosit de muncitorii care lucreaza pe stâlpi la înaltime, constituit dintr-o cingatoare lata si o frânghie de sustinere. ♦ (Mil.) Curea lata de piele (rar de pânza) care se pune în jurul taliei si de care se agata sabia, baioneta sau tocul pistolului; centiron. ♦ Fâsie lata de pânza, de elastic, de material plastic etc. cu care se încinge abdomenul pentru a-l sustine sau pentru a-l mentine în pozitie corecta. 2. (Anat.) Ansamblu osos prin care extremitatile se leaga de trunchi. ♢ Centura pelviana = centura formata din oasele coxale si care leaga membrele inferioare de trunchi. Centura scapulara = centura formata din clavicule si omoplati si care leaga membrele superioare de trunchi. 3. (Sport) Linie orizontala, imaginara, la nivelul ombilicului, care marcheaza limita sub care loviturile la box sunt nepermise de regulament. ♦ (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile. 4. (Astron.; în sintagma) Centura de radiatie = fiecare dintre zonele din jurul Pamântului în care radiatia corpusculara ionizanta este atât de intensa, încât prezinta nocivitate pentru cosmonauti. 5. (În sintagma) Centura de fortificatii = linie de lucrari de aparare din beton armat si metal, construita în jurul unei localitati. 6. Grinda orizontala rezemata pe toata lungimea ei pe zidurile unei cladiri, în vederea realizarii legaturii dintre ziduri. 7. (Constr.) Brâu de beton pe care se fixeaza planseul cladirilor. 8. Fâsie continua de tabla de otel care formeaza bordajul unei nave. – Din fr. ceinture.
cenuşar, CENUSÁR, (1) cenusare, s.n., (II, III) cenusari, s.m. I. S.n. 1. Cutie de metal asezata sub gratarul locomotivei sau al unei sobe de încalzit, al unui cuptor etc. în care cade cenusa rezultata din ardere. 2. Atelier sau sectie dintr-o fabrica de tabacarie în care se executa operatiile premergatoare tabacirii. ♦ Bazin folosit în tabacarie, în care se pun pieile crude, cu o solutie de lapte de var, pentru a le curata de par. ♦ Solutie de lapte de var proaspat sau alcalin, folosita pentru depilarea pieilor crude si îndepartarea epidermei. 3. Urna în care se pastreaza cenusa unei persoane incinerate; urna cinerara. II. S.m. (Înv. si ir.) Scriitor de cancelarie, copist (prost). III. S.m. Arbore ornamental originar din China, înalt, cu coroana ovala, cu frunze compuse si cu flori mici verzi-galbui (Ailanthus altissima). – Cenusa + suf. -ar.
cenuşă, CENÚSĂ s.f. 1. Reziduu solid format din substante minerale sub forma de pulbere, care ramâne dupa arderea completa a unui corp. ♢ Expr. A (se) preface în cenusa = a (se) distruge în întregime (prin foc). A nu avea nici cenusa în vatra = a fi foarte sarac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva si cenusa din vatra = a lasa pe cineva sarac lipit, a-i lua cuiva tot. A trage cenusa (sau spuza) pe turta sa = a-si apara cauza proprie. A-si pune cenusa în cap = a se pocai, a-si recunoaste vina sau greseala. ♦ Ramasitele unui mort incinerat. 2. (În sintagma) Cenusa vulcanica = masa de elemente fine aruncata în atmosfera de un vulcan în eruptie. – Lat. •cinusia (< cinis).
cenuşăreasă, CENUSĂREÁSĂ, cenusarese, s.f. Personaj din basme, închipuit ca o fata persecutata si chinuita de mama vitrega; fig. fata persecutata în familie, care munceste peste puteri. – Cenusar + suf. -easa.
cenzor, CÉNZOR, cenzori, s.m. 1. (În Roma antica) Magistrat care avea misiunea de a face recensamântul persoanelor si al averilor si de a supraveghea moravurile publice. 2. (În unele state) Persoana aleasa de adunarea generala a unei societati comerciale pentru a face verificarea conturilor prezentate de administrator. 3. Persoana care verifica gestiunea unei întreprinderi, a unei banci etc. 4. Persoana însarcinata sa asigure secretele de stat; persoana însarcinata cu cenzura (1). – Din fr. censeur, lat. censor.
cep, CEP, cepuri, s.n. 1. Dop de lemn, de forma tronconica, cu care se astupa gaura butoiului. ♦ Canea. ♦ Gaura de umplere sau de scurgere a lichidului dintr-un butoi care se închide cu un cep (1) sau cu o canea. ♢ Expr. A da cep (unei buti, unui butoi etc.) = a începe o bute, un butoi etc. plin cu vin (sau cu alt lichid), facându-i o gaura. 2. Portiune din tulpina unui portaltoi, care se lasa deasupra altoiului pâna la dezvoltarea acestuia, cu scopul de a-l proteja. ♦ Nod din tulpina unui brad sau a unui molid, din care creste ramura. 3. Fusul arborelui de lemn al unei mori taranesti de apa. 4. Proeminenta prismatica sau cilindrica fasonata la capatul unei piese de lemn, cu care aceasta urmeaza a fi îmbucata în alta piesa. ♦ Capatul filetat în exterior al unei tevi, care serveste la îmbinare prin însurubare. – Lat. cippus.
cepăit, CEPĂÍT, cepaituri, s.n. (Rar) Faptul de a cepai; zgomotul produs de încaltaminte în timpul mersului. – V. cepai.
cer, CER1, ceri, s.m. Arbore mare din familia fagaceelor, înalt pâna la 30 m, înrudit cu stejarul, cu scoarta negricioasa, cu frunze pieloase, bogate si cu fructele ghinde, foarte cautat ca lemn de foc (Quercus cerris). ♦ Lemnul acestui arbore, folosit drept combustibil. – Lat. cerrus.
cer, CER2, ceruri, s.n. 1. Spatiu cosmic nesfârsit în care se afla astrii; (mai ales) parte din acest spatiu vazuta deasupra orizontului, care are o forma aparent emisferica; bolta cereasca, firmament. ♢ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuinte, afara. Pâna-i cerul = niciodata. Ca cerul de pamânt sau ca de la cer la pamânt, se spune despre o deosebire extrem de mare între doua lucruri, doua puncte de vedere, doua situatii etc. A rascoli cerul si pamântul = a face tot posibilul (pentru a gasi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (si) cu pamântul = a se ruga cu cea mai mare staruinta. A pica (sau a cadea) din cer = a) a sosi pe neasteptate; b) a nu putea întelege; a fi strain de aceea ce se întâmpla în jur. Nu pica din cer = nu vine de-a gata. Parca a picat (sau a cazut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprima supararea, rusinea, uimirea cuiva în fata unei situatii neasteptate (si neplacute). Nu s-o face gaura (sau borta) în cer = n-o sa fie cine stie ce paguba, n-o sa se întâmple nici un rau. A fagadui (sau a promite) cerul si pamântul = a promite lucruri nerealizabile. ♢ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavitatii bucale, palatul bucal. 2. Aer, vazduh, atmosfera. ♢ Pasarile cerului = pasarile zburatoare. 3. Rai1, eden, paradis. ♢ Expr. A fi (sau a se crede) în al saptelea (sau în al noualea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divina, divinitate, providenta. – Lat. caelum.
cerambicid, CERAMBICÍD, cerambicide, s.n. (La pl.) Familie de insecte cu antene foarte lungi, cu corpul alungit si viu colorat (Cerambicidae); (si la sg.) insecta din aceasta familie. – Din fr. cérambycidés.
ceramic, CERÁMIC, -Ă, ceramici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Tehnica si arta prelucrarii argilelor, pentru a se obtine, prin omogenizarea amestecului plastic, modelarea, decorarea, smaltuirea, uscarea si arderea lui, diverse obiecte. ♦ Obiect obtinut prin aceasta tehnica. ♦ Material din care se obtin astfel de obiecte. 2. Adj. (Despre obiecte sau materiale) Obtinut prin tehnica ceramicii (1); referitor la ceramica, de ceramica. – Din fr. céramique.
ceramist, CERAMÍST, -Ă, ceramisti, -ste, s.m. si f. Specialist în fabricarea obiectelor de ceramica sau în arta ceramicii. – Din fr. céramiste.
cerb, CERB, cerbi, s.m. Mamifer rumegator de padure, de talie mare, zvelt, cu coarne bogat ramificate, cu coada scurta (Cervus elaphus). ♢ Cerb lopatar = specie de cerb cu coarnele latite în forma de lopeti si cu corpul puternic (Cervus dama). – Lat. cervus.
cerc, CERC, cercuri, s.n. I. 1. Figura geometrica plana formata din multimea tuturor punctelor egal departate de un punct fix; circumferinta; suprafata limitata de aceasta figura. ♢ Cerc polar = fiecare dintre cele doua linii închipuite pe globul pamântesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade si 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de astri în miscarea lor aparenta, zilnica, în jurul Pamântului. 2. Figura, desen, linie sau miscare în forma de cerc (I 1). ♢ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greseala de logica constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în forma de arc. 4. Fig. Sfera, întindere, cuprins, limita (de cunostinte, de atributii, de ocupatii etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în forma de linie circulara. 1. Banda subtire de metal sau de lemn care înconjura un butoi cu doage pentru strângerea si consolidarea acestora. 2. Banda subtire (de metal) cu care se consolideaza un cufar, un geamantan etc. 3. Sina de fir fixata în jurul rotilor de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile si pentru a servi ca piesa de uzura la rulare. 4. Obiect de lemn de forma circulara, pe care îl ruleaza copiii lovindu-l cu un betisor. 5. (Înv.) Diadema. III. Disc gradat, întrebuintat la unele instrumente de masura pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busola. IV. Grup de oameni legati între ei prin interese comune ori prin legaturi de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legati între ei prin preocupari, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop stiintific, artistic sau instructiv-educativ. ♢ Cercuri muncitoresti = organizatii politice muncitoresti aparute la noi la sfârsitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice dupa fr. cercle).
cerca, CERCÁ, cerc, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A cerceta, a examina; a iscodi. ♦ Intranz. A întreba, a se informa. 2. Tranz. si refl. (Pop.) A se stradui, a se sili; a cauta sa... 3. Tranz. (Pop.) A proba, a cauta sa vezi daca ceva e bun, potrivit etc. 4. Tranz. (Înv. si reg.) A cauta. 5. Tranz. (Înv.) A supune la grele încercari. 6. Tranz. (Reg.) A vizita, a frecventa. 7. Intranz. (Pop.) A reveni; a da târcoale. 8. Tranz. unipers. (Pop.) A fi cuprins de o anumita stare sufleteasca, de o durere fizica etc. – Lat. circare.
mineral, MINERÁL, -Ă I. adj. 1. referitor la minerale, care contine minerale. o apa ~a = apa în a carei solutie se afla saruri, substante radioactive, gaze. 2. de piatra. II. s.n. corp solid, care se afla în natura cristalizat, sau amorf (în interiorul, sau la suprafata pamântului). (< rus. mineral, fr. minéral, lat. mineralis)
cercat, CERCÁT, -Ă, cercati, -te, adj. (Pop.; despre oameni) 1. Încercat, trecut prin greutati. 2. Experimentat, priceput. – V. cerca.
minbar, MINBÁR s. n. amvon într-o moschee, sprijinit de peretele din fund. (< fr. minbar)
cerceluş, CERCELÚS, cercelusi, s.m. I. Diminutiv al lui cercel. II. (Bot.) 1. Nume dat mai multor specii de plante decorative, cu frunze opuse regulate, cu flori rosii, galbene-verzui sau pestrite; fucsie (Fuchsia). 2. (La pl.) Lacramioare. – Cercel + suf. -us.
cerceta, CERCETÁ, cercetez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) examina cu atentie; a (se) observa, a (se) controla. ♦ Tranz. A studia, a consulta. ♦ Tranz. A cauta. 2. Tranz. A cauta sa afle; a se informa; a iscodi. 3. Tranz. A întreba, a chestiona. ♦ (Jur.) A face o cercetare; a ancheta. 4. Tranz. (Pop.) A vizita. – Lat. circitare "a da târcoale".
cercetat, CERCETÁT, -Ă, cercetati, -te, adj. 1. Examinat cu atentie; observat, controlat. 2. Studiat. 3. Care a fost chestionat. 4. (Jur.) Care este anchetat. – V. cerceta.
cercevea, CERCEVEÁ, cercevele, s.f. Cadru în care este fixat geamul la o fereastra sau la o usa; lemnaria (în forma de cruce) din mijlocul ferestrei, în care sunt montate geamurile. [Var.: gergeveá, giurgiuveá s.f.] – Din tc. çerçeve.
cerci, CERCI s.m. pl. Pereche de formatii filamentoase terminale la unele insecte. – Din fr. cerque.
cercopitecid, CERCOPITECÍD, cercopitecide, s.n. (La pl.) Familie de maimute din care fac parte cercopitecul, pavianul si magotul; (si la sg.) maimuta din aceasta familie. – Din fr. cacopithécidés.
cerdac, CERDÁC, cerdace, s.n. 1. Mic pridvor, uneori închis cu geamlâc, situat pe una sau pe mai multe laturi ale unei cladiri; galerie deschisa, marginita de stâlpi (la vechile case boieresti sau la manastiri); veranda, pridvor. ♦ (Impr.) Balcon. 2. (Înv.) Cladire izolata, cu o singura încapere, asezata pe o ridicatura de pamânt sau pe stâlpi înalti, care permite o vedere generala asupra împrejurimilor. 3. Acoperis facut deasupra unei fântâni sau a unei cruci. [Var.: ceardák s.n.] – Din tc. çardak.
mină, MÍNĂ1 s. f. 1. loc subteran special amenajat, de unde se extrag minerale. 2. galerie sapata în frunzele sau în scoarta unei plante de catre insecte. 3. (fig.) mare bogatie (ascunsa). 4. cilindru subtire de granit etc. din interiorul creioanelor sau pixurilor. 5. mijloc de lupta alcatuit dintr-o încarcatura de exploziv si un dispozitiv de aprindere, care explodeaza prin lovire sau la comanda. (< fr. mine, germ. Mine)
cere, CÉRE, cer, vb. III. Tranz. 1. A se adresa cuiva pentru a obtine ceva, pentru a-l convinge sa-ti îndeplineasca o dorinta. ♢ Expr. A cere voie sa... = a starui (pe lânga cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obtine permisiunea sa... 2. A face unei fete propuneri de casatorie; a peti. 3. A cersi. 4. A pretinde ceva în baza unui drept; a reclama, a revendica. ♢ Expr. A cere (cuiva) socoteala (sau cont, înv., seama) = a pretinde de la cineva lamuriri, satisfactie etc. (în urma unei jigniri, a unei fapte reprobabile etc.); a trage la raspundere (pe cineva). ♦ A pretinde. 5. A impune; a face sa fie necesar. 6. A dori, a pofti; a voi. ♦ Refl. A avea cautare, a fi solicitat. – Lat. quaerere.
cereală, CEREÁLĂ, cereale, s.f. (La pl.) Grup de plante din familia gramineelor (grâu, porumb etc.), cu radacini fasciculate, tulpini neramificate si fructele cariopse, ale caror seminte servesc ca hrana omului sau animalelor si ca materie prima în industria alimentara; (si la sg.) planta care face parte din acest grup. [Pr.: -re-a-] – Din fr. céréale.
cerealicultură, CEREALICULTÚRĂ s.f. Ramura a agriculturii care studiaza cultura cerealelor. [Pr.: -re-a-] – Din fr. céréaliculture.
minamata, MINAMÁTA s. f. complex de tulburari care apar ca urmare a consumului de peste contaminat prin dejectii industriale în care exista mercur; otravire cu mercur. (< fr. minamata)
cerebral, CEREBRÁL, -Ă, cerebrali, -le adj. 1. Care apartine creierului, privitor la creier si la functiile lui. 2. Intelectual, rational, mintal. Activitate cerebrala. 3. (Despre oameni; adesea substantivat) Care se conduce (uneori exagerând) numai dupa criteriile ratiunii. – Din fr. cérébral.
cerebroid, CEREBROÍD, -Ă, cerebroizi, -de, adj. Care se aseamana cu creierul. ♢ Ganglioni cerebroizi = ganglioni care la unele animale inferioare, ca insectele, au aceeasi functie ca sistemul nervos central la animalele superioare. – Din cérébroïde.
cerebromalacie, CEREBROMALACÍE, cerebromalacii, s.f. (Med.) Ramolisment cerebral. – Din fr. cérébromalacie.
ceremonie, CEREMONÍE, ceremonii, s.f. Ansamblu de reguli, de forme exterioare, protocolare, obisnuite la solemnitati; parada, solemnitate, fast. ♦ Maestru de ceremonie (sau de ceremonii) = persoana însarcinata sa dirijeze, dupa protocol, desfasurarea unei solemnitati. ♦ Totalitatea formelor de politete folosite în relatiile dintre membrii societatii. ♦ Forma exterioara a unui cult (religios); slujba. [Var.: (Înv.) teremónie s.f.] – Din pol. ceremonia, fr. cérémonie, lat. caerimonia.
cerenţel, CERENŢÉL, cerentei, s.m. (Bot.) Caltunul-doamnei. – Cf. lat. c e r i n t h e "argintica".
cerere, CÉRERE, cereri, s.f. Actiunea de a (se) cere si rezultatul ei. 1. Solicitare; rugaminte. 2. Pretentie, exigenta; revendicare. 3. Cautare, cerinta; cantitate de bunuri si de servicii necesare pentru a acoperi consumul. ♢ Cerere solvabila = (în economia de marfuri) cerinta de marfuri si de servicii pentru care cumparatorii dispun de mijloace de plata. ♢ Loc. adv. La cerere = când se cere, când se solicita. 4. Sesizare adresata unui organ de jurisdictie sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoasterea sau apararea unui drept. ♦ (Concr.) Petitie. 5. (Tehn.; în sintagmele) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumata într-un anumit timp de o apa care se scurge prin canale, atunci când este supusa unui proces de curatare biologica. Cerere maxima de putere = valoare maxima a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat. – V. cere.
mimoză, MIMÓZĂ s. f. 1. specie de plante erbacee leguminoase exotice, cu flori mici, roz sau albe, foarte sensibile când sunt atinse. 2. (fam., ir.) persoana foarte sensibila, gingasa. (< fr., lat. mimosa)
cergă, CÉRGĂ, cergi, s.f. 1. Patura (de lâna) care serveste la învelit sau care se asterne pe pat; tol, velinta, scoarta. 2. Adapost din ramuri si cetina în care lucreaza sindrilarul. – Din bg., scr. cerga. Cf. magh. c s e r g e.
cerit, CERÍT s.n. Mineral care contine pamânturi rare, în special oxid de ceriu. – Din fr. cérite.
mimodramă, MIMODRÁMĂ s. f. opera dramatica în care actorii mimeaza rolurile, în loc sa vorbeasca; pantomima. (< fr. mimodrame)
cerneală, CERNEÁLĂ2, cerneluri, s.f. 1. Substanta lichida sau vâscoasa, variat colorata, care contine uleiuri sicative, uleiuri polimerizate, albumine si coloranti si care serveste la scris, la tiparit, la stampilat, la gravat etc. 2. (Reg.) Culoare neagra cu care se vopsesc materiile textile si parul; negreala. – Din sl. črŭnilo.
mimodramatic, MIMODRAMÁTIC, -Ă adj. care tine de mimodrama. (< fr. mimodramatique)
cernit, CERNÍT2, -Ă, cerniti, -te, adj. 1. De culoare neagra. ♦ (Despre haine) Negru, de doliu. 2. (Despre oameni) Care poarta doliu. 3. Fig. Mâhnit, îndurerat, trist; posomorât, mohorât. – V. cerni.
cernuşcă, CERNÚSCĂ, cernusti, s.f. Numele a doua plante; a) negrusca; b) negrilica. ♦ Samânta acestor plante, întrebuintata drept condiment. – Din ucr., rus. černuška.
certificat, CERTIFICÁT, certificate, s.n. Act oficial prin care se confirma exactitatea unui fapt, autenticitatea unui înscris sau în care se atesta o anumita calitate, în vederea valorificarii unor drepturi; atestat. ♢ Certificat de alegator = (în unele state) act prin care se constata înscrierea unui cetatean, în listele electorale si pe baza caruia acesta îsi exercita dreptul la vot. Certificat prenuptial = certificat medical eliberat celor ce vor sa se casatoreasca, prin care se atesta ca starea sanatatii acestora este corespunzatoare pentru întemeierea unei familii. – Din fr. certificat, lat. certificatum.
ceruleu, CERULÉU s.n. Substanta minerala albastra, obtinuta dintr-un amestec de acizi de cobalt si staniu. – Din fr. céruléum.
ceruză, CERÚZĂ s.f. Carbonat natural de plumb, alb sau cenusiu, cu luciu diamantin, folosit mai ales la prepararea vopselelor; alb de plumb. – Din fr. ceruse, lat. cerussa.
ceruzit, CERUZÍT s.n. Carbonat natural de plumb, care se prezinta sub forma de cristale albe cu luciu diamantin. [Var.: ceruzíta s.f.] – Din fr. cérusite.
cervicită, CERVICÍTĂ, cervicite, s.f. Inflamatie acuta sau cronica a colului uterin sau a vezicii urinare. – Din fr. cervicite.
cervid, CERVÍD, cervide, s.n. (La pl.) Familie de mamifere rumegatoare ai carei masculi au coarne osoase, ramificate; (si la sg.) animal din aceasta familie. – Din fr. cervidés.
cetaceu, CETACÉU, cetacee, s.n. (La pl.) Ordin de mamifere acvatice care cuprinde cele mai mari animale actuale, cu corpul de forma unui peste si cu membrele anterioare transformate în lopeti; (si la sg.) animal care face parte din acest ordin. – Din fr. cétacé.
cetăţean, CETĂŢEÁN, -Ă, cetateni, -e, s.m. si f. Locuitor al unui stat, care se bucura de drepturi civile si politice si care are anumite obligatii fata de acel stat. ♦ (La vocativ) Termen oficial de adresare; cuvânt cu care ne adresam unei persoane al carei nume nu-l cunoastem. – Cetate + suf. -ean.
cetină, CÉTINĂ, cetini, s.f. 1. Ramura, creanga de brad; p. ext. brad. ♦ Nume dat speciilor de arbori si de tufe din clasa coniferelor. 2. Compus: cetina-de-negi = mic arbust rasinos ornamental din familia pinaceelor, totdeauna verde, cu tulpini culcate, foarte ramificate, cu frunze solzoase si cu flori dioice sau monoice (Juniperus sabina). [Pl. si: cetine] – Din bg., scr. četina.
milonit, MILONÍT s. n. roca metamorfica formata din fragmente foarte ascutite, unite printr-un ciment natural. (< fr. mylonite)
milonga, MILÓNGA s. n. dans popular de origine argentiniana, înrudit cu tangoul, dar mai temperamental, mai dinamic; melodia corespunzatoare. (< sp. milonga)
ceva, CEVÁ pron. nehot., adj. nehot., adv. I. Pron. nehot. 1. Un lucru oarecare; oarece. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge etc.) ceva de speriat, se spune despre cineva sau despre ceva care iese din comun (în bine sau în rau), care provoaca uimire, spaima etc. Asa ceva = un lucru ca acesta. E ceva de el (sau de capul lui) = are (unele) calitati. 2. Un lucru (cât de) mic, o cantitate, o parte (cât de) neînsemnata, (cât de) putin. Sa fac si eu ceva cât stau aici. 3. Lucru important, valoros, mult. II. Adj. nehot. 1. Oarecare, oarecât, câtva. 2. (Fam.) Foarte bun, foarte frumos. ♢ Expr. Mai ceva = mai de seama, mai frumos, mai bun sau mai rau, mai urât etc. III. Adv. Întrucâtva, putin, cât mai (sau cât de) putin. ♦ (Repetat) Cât de cât, macar, (foarte) putin. – Ce + va.
cevaşilea, CEVÁSILEA pron. nehot. (Pop. si fam.) Ceva. – Cevasi + le + a.
cezarism, CEZARÍSM s.n. Guvernare dictatoriala militara instituita de Caius Iulius Cezar în Roma antica. ♦ Guvernamânt despotic, sprijinit de armata. – Din fr. césarisme.
chamois, CHAMOIS s.n. Piele de caprioara, de cerb, de miel sau de oaie, tabacita printr-un procedeu special si folosita pentru unele confectii, pentru spalatul obiectelor metalice si ca filtru de benzina. [Pr.: samuá] – Cuv. fr.
charleston, CHARLESTON s.n. Dans american de salon. cu miscare rapida; melodie dupa care se executa acest dans. [Pr.: ceárlston] – Cuv. engl.
chartreuse, CHARTREUSE s.n. Sort de lichior obtinut prin macerarea în alcool etilic a unui amestec de plante, care apoi se distileaza, se amesteca cu sirop de zahar, se îmbuteliaza si se pastreaza mai mult timp pentru desavârsirea aromei. [Pr.: sartröz] – Cuv. fr.
chefălui, CHEFĂLUÍ, chefaluiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se ameti de bautura; a se îmbata. – Chef + suf. -alui.
chefliu, CHEFLÍU, -ÍE, cheflii, adj. Caruia îi plac chefurile; p. ext. cu chef, ametit de bautura; vesel, bine dispus. – Din tc. keyfli (lit. keyifli).
chefuleţ, CHEFULÉŢ, chefulete, s.n. (Fam.) Diminutiv al lui chef; chefusor. – Chef + suf. -ulet.
chefuşor, CHEFUSÓR, chefusoare, s.n. (Fam.) Chefulet. – Chef + suf. -usor.
chehaia, CHEHAIÁ, chehaiele, s.f. 1. (Reg.) Sef al padurarilor. 2. (Înv.) Slujbas vamal; sef de posta. 3. (Înv.) Intendent al vizirului sau al unui pasa turc, însarcinat cu inspectia curtii acestora. 4. (Înv.) Reprezentant al domnilor români pe lânga Poarta otomana. [Var.: cheháie, chiháie s.f.] – Din tc. kehaya.
chei, CHEI, cheiuri, s.n. 1. Constructie amenajata într-un port pentru acostarea, încarcarea si descarcarea vapoarelor, servind, totodata, la consolidarea malului si la apararea acestuia de actiunea apelor; p. ext. strada de-a lungul si la marginea unei asemenea constructii. 2. Platforma construita în lungul unei linii de cale ferata, la înaltimea pardoselii vagoanelor, pentru a usura încarcarea si descarcarea lor. [Var.: cheu s.n.] – Din bg. kei, fr. quai.
cheilită, CHEILÍTĂ, s.f. Inflamatie a buzelor, aparuta în eczeme, micoze, avitaminoze etc. [Pr.: -che-i-] – Din fr. chéilite.
cheiropter, CHEIROPTÉR, cheiroptere, s.n. (La pl.) Ordin de mamifere cu aripi membranoase; (si la sg.) animal care face parte din acest ordin. [Pr.: che-i-] – Din fr. chéiroptère.
cheiţă, CHEÍŢĂ, cheite, s.f. 1. Diminutiv al lui cheie. 2. (Pop.) Cusatura (colorata) în zigzag, cu care se încheie marginile la o camasa taraneasca. ♦ Mica întaritura cusuta la capatul unei taieturi facute într-o stofa, pentru a împiedica destramarea materialului. ♦ Cheotoare (1) subtire, facuta din ata. – Cheie + suf. -ita.
chel, CHEL, CHEÁLĂ, chei, chele, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care are chelie, caruia i-a cazut (tot) parul de pe cap; (despre cap) care nu are par; plesuv. – Din tc. kel.
chelar, CHELÁR, chelari, s.m. Persoana care detinea cheile camarii sau pivnitei si care administra proviziile unei gospodarii boieresti. – Din sl. kelarŭ.
chelboşi, CHELBOSÍ, chelbosesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A deveni chelbos; p. gener. a cheli. ♢ Expr. Doar n-am chelbosit! = doar n-am înnebunit! – Din chelbos.
chelfăneală, CHELFĂNEÁLĂ, chelfaneli, s.f. (Pop. si fam.) Bataie zdravana data cuiva sau primita de cineva. – Chelfani + suf. -eala.
chelfăni, CHELFĂNÍ, chelfanesc, vb. IV. Tranz. (Pop. si fam.) A bate tare pe cineva. – Et. nec.
cheltuială, CHELTUIÁLĂ, cheltuieli, s.f. Faptul de a cheltui; (concr.) bani cheltuiti. ♢ Cheltuieli de judecata = suma de bani pe care este obligat s-o plateasca, pe baza unei hotarâri judecatoresti, partea care a pierdut un proces partii care a câstigat procesul. ♢ Expr. Cu (sau pe) cheltuiala cuiva = cu mijloace banesti oferite de altcineva. Bani de cheltuiala = bani destinati cheltuielilor curente. A se pune pe cheltuiala = a cheltui mult (si nerational). A baga (sau a pune pe cineva) la cheltuiala = a face (pe cineva) sa cheltuiasca bani multi. (Fam.) A da cuiva de cheltuiala = a bate pe cineva. ♦ Consum de mijloace materiale, de munca, energie etc. pentru satisfacerea unor nevoi, a unor obligatii etc. ♦ (În contabilitate; la pl.) Rubrica dintr-un registru în care se trec sumele cheltuite. [Pr.: -tu-ia-] – Cheltui + suf. -eala.
chema, CHEMÁ, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune, a striga, a comunica cuiva sa vina aproape sau într-un anumit loc. 2. A pofti, a îndemna (în mod oficial) pe cineva sa participe la o actiune, la un fapt; a solicita, a apela la... ♦ (Poetic) A evoca. 3. A ordona, a impune cuiva (în mod oficial) sa se prezinte într-un anumit loc. ♦ Expr. A chema la ordine = a cere, a soma sa respecte anumite reguli de disciplina, liniste etc. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. II. Refl. (impers.) A avea numele..., a se numi; a însemna, a se zice, a se socoti. ♦ Expr. Se cheama ca... = însemneaza ca..., vrea sa zica. – Lat. clamare.
chemare, CHEMÁRE, chemari, s.f. Actiunea de a chema si rezultatul ei. 1. Exprimare orala sau în scris a dorintei cuiva ca cineva sa vina aproape sau într-un anumit loc. ♦ Strigat, tipat (care cheama) ♦ (Concr.) Proclamatie. 2. Îndemn de a participa la o actiune, la un fapt. 3. Ordin, dispozitie (cu caracter oficial) de a se prezenta într-un anumit loc. 4. Fig. Înclinatie, vocatie. ♦ Misiune, menire. – V. chema.
chemător, CHEMĂTÓR, -OÁRE, chematori, -oare, adj. Care cheama. ♦ (Pop.; substantivat, m.) Persoana care invita pe cunoscuti la nunta; vornicel. – Chema + suf. -ator.
chembrică, CHÉMBRICĂ, chembrici, s.f. Ţesatura subtire de bumbac, vopsita într-o singura culoare si bine apretata. – Din engl. cambric.
chenar, CHENÁR, chenare, s.n. Margine (lucrata, desenata, sculptata etc.) pe care o are de jur împrejur un obiect si care de obicei serveste ca ornament. Chenarul covorului, al diplomei, al ferestrei. - Din tc. kenar.
chenopodiacee, CHENOPODIACÉE, chenopodiacee, s.f. (La pl.) Familie de plante perene cu flori mici, de obicei verzui, dispuse în inflorescente dese; (si la sg.) planta din aceasta familie. [Pr.: -di-a-] – Din fr. chénopodiacées.
cheotoare, CHEOTOÁRE, cheotori, s.f. 1. Mic ochi de ata, de siret, de stofa etc. la un obiect de îmbracaminte, prin care se petrece nasturele pentru a încheia obiectul. 2. Taietura din partea stânga (sau dreapta) a reverului unei haine (barbatesti); butoniera. 3. (Pop.) Loc unde se împreuna bârnele la colturile caselor. [Pr.: che-o- – Var.: cheutoáre, chiotoáre s.f.] – Lat. •clautoria (< •clautus = clavutus).
chera, CHÉRA s.f. art. (Grecism înv.; urmat de un n. pr.) Cucoana, doamna. – Din ngr. kérá.
cheratină, CHERATÍNĂ s.f. Proteina care intra în structura parului, epidermei, unghiilor, coamelor, copitelor etc. – Din fr. kératine.
cheratită, CHERATÍTĂ, cheratite, s.f. Inflamatie acuta sau cronica a corneei. – Din fr. kératite.
cheratom, CHERATÓM, cheratoame, s.n. (Med.) Denumire generica pentru cheratodermii. – Din fr. keratome.
chercheleală, CHERCHELEÁLĂ, s.f. (Fam.) Faptul de a se chercheli; starea omului cherchelit. – Chercheli + suf. -eala.
chercheli, CHERCHELÍ, cherchelesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A se îmbata (usor); a se ameti. – Et. nec.
cherchelit, CHERCHELÍT, -Ă, chercheliti, -te, adj. (Fam.) Care s-a îmbatat (usor); ametit. – V. chercheli.
cherem, CHERÉM s.n. (Pop. si fam.; în expr.) A fi (sau a se afla, a sta etc.). la cheremul cuiva = a fi (sau a se afla, a sta etc.) la discretia, la bunul plac al cuiva. A avea pe cineva la cheremul sau = a dispune de cineva dupa voie. – Din tc. kerem "favoare, bunavointa".
cherestea, CHERESTEÁ, (2) cherestele, s.f. 1. (Cu sens colectiv) Material lemnos, cu cel putin doua fete plane si paralele, rezultat din taierea bustenilor la gater si întrebuintat de obicei în constructie. 2. Fig. (Fam.) Constructie fizica solida a unei persoane, structura osoasa. ♢ Expr. N-are cherestea sau îi lipseste cheresteaua, se spune despre o persoana nesimtita, nepunctuala. – Din tc. kereste.
chersin, CHERSÍN, chersine, s.n. (Reg.) Albie adânca, larga si scurta, întrebuintata de obicei pentru a framânta aluatul de pâine. – Et. nec.
ches, CHES interj. (Turcism înv.) Exclamatie care se rostea ca un ordin sau ca un semnal pentru taierea capului osânditului ♢ Expr. A face ches = A taia (capul cuiva) – Din tc. kes "taie!".
chestiune, CHESTIÚNE, chestiuni, s.f. 1. Problema, tema etc. de care se preocupa cineva. ♢ Expr. (Lucrul, problema, persoana etc.) în chestiune = (lucrul, problema etc.) despre care este vorba în discutia respectiva. ♦ Întrebare pusa unui elev, unui candidat etc. 2. (Fam.) Întâmplare, fapt divers. [Pr.: -ti-u] – Var.: chéstie s.f.] – Din fr. question, lat. quaestio, -onis.
chewinggum, CHEWING-GUM s.n. 1. Guma special preparata (îndulcita si aromata) pentru a fi mestecata. 2. Lama, pastila de chewing-gum (1). [Pr.: ciú-in-gam]. – Cuv. engl.
chiar, CHIAR, -Ă, chiari, -e, adv., adj. I. Adv.1. Tocmai, întocmai, exact. Porneste chiar acum. ♦ Însusi, singur, nu altcineva sau altceva decât... Era chiar copilul lui. 2. Pâna si, înca si. Chiar prin somn tot simtea. ♦ Înca; deja. Chiar de la început. ♦ (Precedat de "nici") Macar. ♦ (Urmat de propozitie concesiva introdusa prin "daca" sau "de") Si în cazul. Ma asez chiar daca nu ma pofteste nimeni. 3. În realitate, cu adevarat, într-adevar. Iata ca chiar vine. 4. (Înv.) În mod clar, lamurit. II. Adj. (Înv.) Clar, curat, pur, limpede. – Lat. clarus.
chibrit, CHIBRÍT, chibrituri, s.n. Betisor de lemn având la un capat o gamalie din material usor inflamabil, care se aprinde prin frecare, folosit pentru a face focul, a aprinde tigara etc.; p. ext. cutie care contine asemenea betisoare. – Din tc. kĩbrĩt.
chibz, CHIBZ, chibzuri, s.n. (Înv.; în expr.) A sta (sau a intra) în (sau la) chibz (sau chibzuri) = a se gândi, a reflecta; a se framânta (cu gândul). – Din chibzui (derivat regresiv).
chibzuinţă, CHIBZUÍNŢĂ s.f. Examinarea atenta a împrejurarilor, judecata cumpanita; însusire care caracterizeaza pe omul chibzuit. – Chibzui + suf. -inta.
chică, CHÍCĂ, chici, s.f. (Pop. si fam.) Parul de pe cap; spec. par lasat sa creasca lung pe ceafa sau pe spate; plete. ♢ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau maciuca) sau a face (cuiva) morisca în chica = a trage (pe cineva) de par; p. ext. a bate zdravan. ♢ Compus: chica-voinicului = planta erbacee ornamentala, cu frunze despicate în lobi si cu flori albastre (Nigella damascena). - Din sl. kyka.
chichineaţă, CHICHINEÁŢĂ, chichinete, s.f. (Fam.) Casa sau camera mica, saracacioasa. – Et. nec.
chichirez, CHICHIRÉZ, chichirezuri, s.n. (Fam.) Haz; farmec. – Cf. t i t i r e z.
chichiţă, CHICHÍŢĂ, chichite, s.f. 1. (Fam.) Siretlic, viclesug (prin care cineva încearca sa scape dintr-o încurcatura); subterfugiu. ♢ Expr. A cauta chichite = a se sili cu orice pret sa gaseasca greseli, cusururi. 2. Ladita de sub capra unei trasuri. ♦ (Reg.) Despartitura mica, în forma de cutie, în interiorul unei lazi. – Probabil din chichie (putin folosit. "chichita" < ngr.) + suf. -ita.
chicinetă, CHICINÉTĂ, chicinete, s.f. Încapere anexa de dimensiuni reduse (în apartamentele mici din blocuri, care serveste de obicei ca bucatarie). – Cf. engl. k i t c h e n "bucatarie".
chifti, CHIFTÍ, pers. 3 chifteste, vb. IV. Intranz. (Despre lichide) A iesi la suprafata (din pamânt) în urma unei apasari (usoare). ♦ (Despre obiecte îmbibate cu lichid) A elimina lichid în urma unei apasari (usoare); a musti. ♦ (Despre partea lichida a unor alimente expuse la foc) A iesi la suprafata. – Formatie onomatopeica.
chihlimbar, CHIHLIMBÁR, chihlimbare, s.n. Rasina fosila divers colorata (mai ales în nuante de galben), provenita din mai multe specii de pini si întrebuintata la fabricarea unor obiecte de podoaba; ambra. [Var.: chiblibár, chilimbár s.n.] – Din tc. kehlibar.
milionar, MILIONÁR, -Ă s. m. f. 1. posesor al unei averi evaluate în milioane. 2. (fam.) pilot, sofer care a efectuat un milion de kilometri. (< fr. millionnaire, germ. Millionär)
chil, CHIL2, chile, s.n. (Fam.) Kilogram. [Var.: (reg.) chíla s.f.] – Din kil[ogram.
chiler, CHILÉR, chilere, s.n. (Reg.) Încapere mica la casele taranesti, folosita drept camara. 2. Încapere mica si joasa aflata în dosul casei taranesti, folosita ca locuinta. – Din tc. kiler.
chilie, CHILÍE, chilii, s.f. Odaita din cuprinsul unei manastiri, în care locuieste un calugar sau o calugarita; p. ext. (fam.) camera mica de locuit; camaruta. – Din sl. kelija.
chilim, CHILÍM, chilimuri, s.n. 1. Covor (turcesc) cu doua fete; scoarta înflorata. 2. Un fel de broderie facuta cu fire de lâna sau de matase pe etamina sau pe canava. – Din tc. kilim.
milion, MILIÓN s. n. o mie de mii. o (fam.) de õane = exceptional, extraordinar (de). (< fr. million)
chilom, CHILÓM, (1) chiloame, s.n., (2) chilomi, s.m. (Înv.) 1. S.n. Maciuca. 2. S.m. Lovitura data cu pumnul; pumn. – Din tc. külünk(gü).
chiloman, CHILOMÁN, chilomane, s.n. (Pop.) Galagie mare (facuta de oameni care tipa, râd, petrec etc.); larma, zarva. – Et. nec.
chimioterapie, CHIMIOTERAPÍE s.f. Tratament al unor boli cu ajutorul substantelor chimice. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiothérapie.
chimir, CHIMÍR, chimire, s.n. Brâu lat de piele, adesea ornamentat si prevazut cu buzunare, pe care îl poarta taranii; serpar. ♢ Expr. A pune la chimir = a strânge bani; a fi zgârcit. A avea în chimir = a fi bogat. [Var.: (reg.) chimér s.n.] – Din tc. kemer.
chimogramă, CHIMOGRÁMĂ, chimograme, s.f. Diagrama a oscilatiilor înregistrate la chimograf. – Din fr. kymogramme.
chimonou, CHIMONÓU, chimonouri, s.n. 1. Croiala de haina femeiasca, cu mâneca dintr-o singura bucata cu restul hainei. ♢ (Adjectival, invar.) Bluza chimono. 2. Îmbracaminte japoneza în forma de halat cu mâneci foarte largi sau, p. ext., haina femeiasca de casa croita în acest fel. [Var.: chimonó s.n.] – Din fr. kimono.
chimval, CHIMVÁL, chimvale, s.n. 1. Vechi instrument muzical compus din doua talere de arama care erau lovite unul de altul, cimbal. V. talger. 2. (Rar) Clopot. – Din sl. kimvalŭ.
chinezărie, CHINEZĂRÍE, chinezarii, s.f. (Fam.) Obiect (de arta) chinezesc sau migalos lucrat. – Chinez + suf. -arie.
chinină, CHINÍNĂ, chinine, s.f. Alcaloid extras din scoarta arborelui de chinina, sub forma de substanta alba, cristalina, cu gust foarte amar, folosit ca medicament contra malariei si a unor stari febrile; comprimat farmaceutic din aceasta substanta. – Din fr. quinine.
chinolină, CHINOLÍNĂ, chinoline, s.f. Substanta extrasa din gudronul de huila, care sta la baza fabricarii unor coloranti sintetici si a unor medicamente. – Din fr. quinoline, germ. Chinolin.
chinovar, CHINOVÁR s.n. Sulfura rosie de mercur, folosita ca medicament si colorant. – Din bg. kinovar.
mililambert, MILILAMBÉRT s. m. unitate de masura pentru stralucire, a mia parte dintr-un lambert. (< fr. millilambert)
chintal, CHINTÁL, chintale, s.n. Unitate de masura pentru greutati egala cu o suta de kilograme. – Din fr. quintal.
chiolhan, CHIOLHÁN, chiolhanuri, s.n. (Pop. si fam.) Petrecere, chef mare (si zgomotos). [Var.: chiulhán s.n.] – Din tc. külhan.
chiomb, CHIOMB, CHIOÁMBĂ adj. v. chiomp.
chiomp, CHIOMP, CHIOÁMPĂ, chiompi, chioampe, adj. (Reg., adesea substantivat) 1. Prost, nesocotit. 2. Care nu vede bine. [Var.: chiomb, chioámba, adj.] – Et. nec.
miligram, MILIGRÁM s. n. unitate de masura pentru masa, a mia parte dintr-un gram. (< fr. milligramme)
chiorâş, CHIORẤS, -Ă, chiorâsi, -e, adv., adj. I. Adv. (În expr.) A privi (sau a se uita) chiorâs = a) a privi sasiu; b) a se uita pe furis, încruntat, cu dusmanie, cu dispret. A da chiorâs prin ceva = a se repezi fara a lua seama peste ce calca. (Înv.) A da chiorâs la (sau în) ceva = a tinti. II. Adj. 1. Sasiu. 2 Fig. încruntat, suparat, îmbufnat. – Chior + suf. -âs.
chiorî, CHIORÎ, chiorasc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A-si pierde sau a face pe cineva sa-si piarda un ochi; p. ext. a-i slabi sau a face sa-i slabeasca cuiva vederea sau sa nu mai vada (temporar). ♦ (Reg.) A orbi. ♦ Tranz. Fig. A încerca sa însele sau a însela pe cineva (în legatura cu ceva care poate fi vazut). 2. Refl. (Fam.) A se uita foarte atent, cu curiozitate, facând ochii mari; a se holba. 3. Intranz. Fig. (Despre surse de lumina) A da o lumina foarte slaba. – Din chior.
milieu, MILIÉU s. n. obiect de pânza sau dantela care se asaza pe o masa sau pe o alta mobila ca ornament. (< fr. milieu)
chirăi, CHIRĂÍ, chírai, vb. IV. Intranz. (Pop.) 1. (Despre greieri; la pers. 3) A târâi. ♦ (Despre unele pasari) A scoate sunete specifice speciei. 2. (Despre oameni) A striga, a tipa; a geme; a plânge. – Formatie onomatopeica.
chirci, CHIRCÍ, chircesc, vb. IV. Refl. 1. A se strânge gramada, a se face mic. 2. A nu se dezvolta bine; a se pipernici. – Et. nec.
chirigiu, CHIRIGÍU, chirigii, s.m. 1. (Înv.) Cel care transporta cu caruta, în schimbul unei plati, oameni sau marfuri; caraus. 2. (Reg.) Chirias. – Din tc. kiracı.
chiropter, CHIROPTÉR, chiroptere, s.n. (La pl.) Ordin de mamifere cu aripi membranoase tegumentare; (si la sg.) animal din acest ordin. – Din fr. chiroptères.
chirpici, CHIRPÍCI s.n. Material de constructie în forma de caramida, facut dintr-un amestec de lut, paie si baligar uscat la soare. – Din tc. kerpiç.
chirurgie, CHIRURGÍE s.f. Ramura a medicinii care trateaza bolile cu ajutorul operatiilor. ♢ Mica chirurgie = parte a chirurgiei consacrata interventiilor chirurgicale mai usoare, care nu impun spitalizare. Chirurgie genetica = transplant de gene. [Var.: (înv.) hirurgíe s.f.] – Din fr. chirurgie, lat. chirurgia.
miliampermetru, MILIAMPERMÉTRU s. n. ampermetru gradat în miliamperi. (< fr. milliampèremètre)
chiseliţă, CHÍSELIŢĂ, chiselite, s.f. Fiertura de fructe sau de anumite legume (stir, loboda etc.). ♦ Fig. Amestec din care nu se mai alege nimic; terci. ♢ Expr. A face (pe cineva) chiselita = a bate zdravan. – Din bg., scr. kiselica.
miliamper, MILIAMPÉR s. m. unitate de masura a intensitatii curentului electric, a mia parte dintr-un amper. (< fr. milliampère)
chit, CHIT1 adv. (Fam.; în expr.) A fi chit (cu cineva) = a nu mai datora nimic (cuiva); a nu mai avea de dat (cuiva) nici o socoteala. Chit ca... = chiar daca..., indiferent daca... – Din fr. quitte.
chit, CHIT2 s.n. Pasta formata dintr-un praf mineral si un lichid vâscos (ulei de in, glicerina etc.), care se întareste în contact cu aerul si e folosita la fixarea geamurilor în cercevele, la astuparea gaurilor în lemn sau în zid etc. – Din germ. Kitt.
chitară, CHITÁRĂ, chitare, s.f. Instrument muzical cu coarde, care emite sunete prin ciupire sau lovire cu degetele. ♢ Chitara electrica = chitara fara cutie de rezonanta, prevazuta cu un transductor care transforma vibratiile coardelor în tensiuni alternative de audiofrecventa amplificate prin mijloace electronice. [Var.: ghitára s.f.] – Din it. chitarra.
chitcăit, CHITCĂÍT, -Ă, chitcaiti, -te, adj. (Reg.; despre oameni) Mocait, ticait. – Et. nec.
chitit, CHITÍT, -Ă, chititi, -te, adj. (Pop.; despre oameni) Chibzuit, socotit. – V. chiti1.
chitonag, CHITONÁG2, chitonage, s.n. (Rar) Unealta cu vârf ascutit, cu care se fac gauri în pamânt pentru înfipt aracii la vie sau pentru semanatul porumbului. – Et. nec.
chitră, CHÍTRĂ, chitre, s.f. Fructul chitrului, cu aspectul unei lamâi mari, din care se poate face dulceata. – Din ngr. kítra (pl. lui kitron).
chiţibuş, CHIŢIBÚS, chitibusuri, s.n. (Fam.) Fapt, detaliu lipsit de importanta; maruntis, fleac. ♦ Tertip, smecherie de care uzeaza cineva pentru a obtine ceva. – Et. nec.
chiul, CHIUL, chiuluri, s.n. (Fam.) Sustragere nemotivata de la îndeplinirea unei obligatii, a unei datorii; p. ext. înselatorie. ♢ Loc. vb. A trage chiulul = a) a chiuli; b) a nu-si tine cuvântul dat. A-i trage (cuiva) chiulul = a pacali, a însela (pe cineva). – Din fr. [tirer au] cul.
chiulangiu, CHIULANGÍU, -ÍE, chiulangii, s.m. si f. (Fam.) Persoana care în mod sistematic trage chiulul, însala, se sustrage de la datorie. [La f. sg. si: chiulangioaica] – Chiul + suf. -angiu. Cf. tc. k ü l â h ç i.
chiuli, CHIULÍ, chiulesc, vb. IV. Intranz. (Fam.) A se sustrage nemotivat de la îndeplinirea unei obligatii, a unei datorii; a trage chiulul. – Din chiul.
chiup, CHIUP, chiupuri, s.n. (Reg.) Vas de lut ars, de mare capacitate, în forma de amfora, întrebuintat pentru pastrarea untdelemnului, a muraturilor etc. – Din tc. küp.
chiurluit, CHIURLUÍT, -Ă, chiurluiti, -te, adj. (Reg.) Ametit (de bautura). – Et. nec.
chivără, CHÍVĂRĂ, chivere, s.f. Acoperamânt de cap în forma de chipiu înalt, folosit în trecut de ostasii unor unitati militare. ♦ Acoperamânt de cap în forma triunghiulara, confectionat sumar din hârtie si folosit pentru a feri capul de soare, în jocul copiilor de-a soldatii; coif. [Var.: chívera s.f.] – Din rus. kiver.
chiverniseală, CHIVERNISEÁLĂ, chiverniseli, s.f. (Pop. si fam.) Faptul de a (se) chivernisi; p. ext. (concr.) ceea ce a chivernisit cineva. – Chivernisi + suf. -eala.
chivernisi, CHIVERNISÍ, chivernisesc, vb. IV. (Pop. si fam.) 1. Tranz. A administra, a conduce. 2. Tranz. si refl. A face economii; a agonisi. 3. Refl. si tranz. A ajunge sau a face sa ajunga la o situatie materiala buna; a (se) capatui, a (se) pricopsi. 4. Tranz. si refl. A (se) aproviziona; a (se) îndestula. – Din ngr. kivérnisa (aor. al lui kivernó).
chivernisire, CHIVERNISÍRE s.f. (Pop. si fam.) Actiunea de a (se) chivernisi. – V. chivernisi.
chivernisit, CHIVERNISÍT, -Ă, chivernisiti, -te, adj. (Pop. si fam.) Care are o situatie materiala buna; pricopsit, capatuit; înstarit, îmbogatit. – V. chivernisi.
chix, CHIX, chixuri, s.n. (Fam.) Nereusita, esec (rusinos) într-o actiune, într-o manifestare. ♢ Expr. A da chix = a nu izbuti. – Din germ. Kicks.
milady, MILADY [MILÉDI] s. f. titlu care se da în Anglia femeilor din familiile nobile. (< engl. milady)
cian, CIÁN s.n. Gaz incolor, otravitor, cu miros de migdale amare; cianogen. [Pr.: ci-an.] – Din fr. cyan. Cf. germ. Z y a n.
cianamidă, CIANAMÍDĂ, cianamide, s.f. Substanta chimica cristalina, din care se obtine melamina. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanamide.
cianhidric, CIANHÍDRIC adj. (În sintagma) Acid cianhidric = lichid incolor, volatil, foarte toxic, cu miros de migdale amare; acid prusic. [Pr.: ci-an-] – Din fr. cyanhydrique.
cianhidrină, CIANHIDRÍNĂ, cianhidrine, s.f. Compus organic care contine în molecula un hidroxil si un nitril, folosit la obtinerea aminoacizilor si a unor materiale plastice. [Pr.: ci-an-] – Din fr. cyanhydrine.
cianizare, CIANIZÁRE s.f. Tratament termochimic prin care se introduce carbon si azot la suprafata unei piese din otel, pentru a se obtine un strat superficial dur. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanisation.
cianotic, CIANÓTIC, -Ă, cianotici, -ce, adj. (Despre mucoase, piele) De culoare albastra-vinetie; p.ext. (Despre oameni) predispus la cianoza; care prezinta cianoza. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanotique.
mihrab, MIHRÁB s. n. firida ornamentala în peretele unei moschei (indicând directia spre Meca). (< fr. mihrab)
cibernetiza, CIBERNETIZÁ, cibernetizez, vb. I. Tranz. A dota cu echipament cibernetic. – Din fr. cybernétiser.
cibernetizat, CIBERNETIZÁT, -Ă, cibernetizati, -te, adj. Care a fost dotat cu echipament cibernetic. – V.cibernetiza.
cicadee, CICADÉE, cicadee, s.f. (La pl.) Familie de plante gimnosperme, cu tulpina fara nervuri si cu frunze foarte mari; (si la sg.) planta din aceasta familie. – Din fr. cycadées.
cicatrizant, CICATRIZÁNT, -Ă, cicatrizanti, -te, s.n., adj. (Medicament) care favorizeaza cicatrizarea unei rani. – Din fr. cicatrisant.
cică, CÍCĂ adv. (Pop. si fam.; cu valoare de verb unipersonal sau impersonal). 1. (preceda o afirmatie pusa pe socoteala altora) (Se) spune ca... (lumea) zice ca..., dupa cum (se) crede. 2. (Indica un sentiment de mirare sau de îndoiala) Daca poate fi cu putinta! auzi! ♦ Nici mai mult, nici mai putin. Mai mult decât atâta. 3. (Povestitorul admite ce se spune, dar e convins ca nu este asa) Chipurile, vorba vine! vorba sa fie! – Din [se zi]ce ca.
ciclamă, CICLÁMĂ, ciclame, s.f., s.n. adj. 1. S.f. Planta decorativa cu frunze în forma de rinichi, verzi pe o parte si purpurii pe alta, cu flori rosii sau albe (Cyclamen europaeum). – Din it. ciclamino. Cf. fr. c y c l a m e n.
ciclamen, CICLAMÉN s.n., adj. (Culoare) roz-mov (ca a unor ciclame). [Pr.: siclamen] – Din fr. cyclamen.
ciclare, CICLÁRE, ciclari, s.f. (Rar) Integrare într-un ciclu de învatamânt. – Din ciclu.
ciclopropan, CICLOPROPÁN s.n. Gaz incolor inflamabil si exploziv. – Din fr. cyclopropane.
cicloramă, CICLORÁMĂ, ciclorame, s.f. Fundal de scena curbat, confectionat în general din pânza de culoare neutra; orizont (3). – Din fr. cyclorama.
ciclu, CÍCLU, cicluri, s.n. 1. Succesiune de fenomene, stari, operatii, manifestari etc. care se realizeaza într-un anumit interval de timp si care epuizeaza, în ansamblul lor, evolutia unui anumit proces (repetabil): totalitatea fenomenelor, faptelor, actiunilor etc. legate între ele. ♢ Ciclu anual = perioada de un an în care pamântul face o rotatie completa în jurul soarelui. Ciclu solar = perioada de 28 de ani dupa expirarea careia datele diferitelor zile ale anului cad în aceleasi zile din saptamâna. Ciclu de conferinte (sau de lectii etc.) = serie de conferinte (sau de lectii etc.) care trateaza diverse aspecte ale unui subiect unitar. ♦ (Si în sintagma ciclu menstrual) Menstruatie, ♦ Durata unui ciclu (1). ♦ Diagrama care reprezinta un ciclu (1). ••Grup de productii (literare, muzicale) care au o tema comuna. 2. Lant închis de atomi din molecula unei substante. 3. Valorile succesive pe care le capata o marime periodica în cursul unei perioade date. 4. (Fiz.; iesit din uz la noi; în constructia) Cicluri pe secunda = hertzi. – Din fr. cycle, lat. cyclus.
migraţiune, MIGRAŢIÚNE s. f. 1. deplasare în masa a unor triburi sau popoare de pe un teritoriu pe altul. 2. deplasarea în masa a unor animale sau pasari dintr-o regiune într-alta în vederea reproducerii, a cautarii de hrana etc. 3. miscarea apei în sol; înaintarea petrolului în rocile sedimentare. 4. ~ profesionala = deplasare a unei parti din mâna de lucru dintr-o meserie într-alta. 5. a capitalului = deplasarea capitalului dintr-o tara în alta, dintr-o ramura de productie în alta. (< fr. migration, lat. migratio)
cilindrom, CILINDRÓM, cilindroame, s.n. (Med.) Tumoare benigna a tesuturilor epiteliale cu celule cilindroide. – Din fr. cylindrom.
cimază, CIMÁZĂ, cimaze, s.f. (Arh.) Chenar ornamental de-a lungul unei fatade. – Din it. cimasa.
ciudă, CIÚDĂ, s.f. Sentiment de parere de rau, de invidie amestecata cu suparare sau de invidie amestecata cu dusmanie. ♢ Loc. adv si prep. În ciuda cuiva = cu intentia de a supara pe cineva, în necazul, în pofida cuiva; înfruntând împotrivirea cuiva sau a ceva. ♢ Loc. conj. În ciuda faptului ca... = cu toate ca..., desi. ♢ Expr. A face (cuiva) în ciuda = a necaji intentionat (pe cineva). – Din sl. čudo "minune".
ciudi, CIUDÍ, ciudesc, vb. IV. Refl. 1. (Reg.) A fi cuprins de ciuda; a se înciuda. 2. (Înv.) A se mira, a se minuna 3. (Înv.) A se framânta (sufleteste), a se zbuciuma; a fi nelinistit. – Din sl. çuditi sen.
clasa, CLASÁ, clasez, vb. I. Tranz. 1. A aranja, a împarti, a rândui ceva (dupa caractere distinctive) pe clase sau categorii. ♦ A face o triere; a tria. ♦ Refl. A obtine un anumit loc în clasamentul unei clase, la un concurs etc. 2. A înceta un proces penal când se constata ca exista o cauza legala care împiedica pornirea sau continuarea lui. ♦ A scoate din uz (cu forme legale) un material care nu mai poate fi folosit din cauza degradarii, a învechirii. – Din fr. classer.
clasament, CLASAMÉNT, clasamente, s.n. Ordinea în care sunt clasati concurentii într-o competitie sportiva, potrivit rezultatelor obtinute la ea; tabel care contine aceasta ordine. – Din fr. classement.
clasă, CLÁSĂ, clase, s.f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de fiinte, de fenomene care au însusiri comune. 2. (De obicei cu determinarea "sociala") Ansamblu de persoane grupate dupa criterii economice, istorice si sociologice. ♢ Loc. adj. De clasa = care se refera la o clasa sociala sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mica decât încrengatura si mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorica de baza în sistemul învatamântului, compusa dintr-un numar de elevi care au aceeasi vârsta, o pregatire scolara egala si învata împreuna în cursul unui an pe baza aceleiasi programe de învatamânt. ♦ Unitate organizatorica într-un institut de arta, cuprinzând pe toti elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se afla. ♦ Sala în care se tin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Frantuzism) Timpul în care se tine o lectie; ora de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (dupa confort si tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru calatoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acorda unui salariat potrivit functiei avute. 8. (În expr.) De (mare) clasa sau (de) clasa întâi = de calitate superioara, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv) clas s.n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.
clasem, CLASÉM, claseme, s.n. (Lingv.) Ansamblu al trasaturilor semantice minimale ale unei unitati lexicale. – Din fr. classeme.
clasic, CLÁSIC, -Ă, clasici, -ce, adj. 1. (Despre opere literare, stiintifice, artistice) Care serveste ca model de perfectiune, care poate fi luat drept model; p. ext. care este scris dupa canoanele obisnuite, traditionale. ♦ (Despre scriitori, artisti, oameni de stiinta etc.; adesea substantivat) De mare valoare, a carui opera îsi pastreaza importanta de-a lungul veacurilor, ramâne în patrimoniul cultural-stiintific al unui popor sau al lumii. 2. Care concentreaza caracteristicile (bune sau rele ale) unui lucru, ale unei actiuni, ale unei situatii etc.; tipic, caracteristic; care este folosit în mod curent. Procedeu tehnic clasic 3. Care apartine clasicismului, privitor la clasicism. – Din fr. classique, lat. classicus.
clasicism, CLASICÍSM s.n. 1. Ansamblu de trasaturi proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizata prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta si literatura europeana, aparut în sec. XVII în Franta, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmarirea unui ideal, prin disciplinarea imaginatiei si a sensibilitatii, prin ordine, echilibru si claritate. 3. Perioada din istoria culturii universale sau nationale ale carei creatii reprezinta un maximum de realizare artistica pentru perioada respectiva. – Din fr. classicisme.
clasifica, CLASIFICÁ, clasífic, vb. I. Tranz. A împarti sistematic, a repartiza pe clase sau într-o anumita ordine. ♦ Refl. si tranz. A ocupa sau a stabili cuiva un anumit loc la un examen, la un concurs etc. pe baza notelor, calificativelor, rezultatelor obtinute. – Dupa fr. classifier.
claustrofobie, CLAUSTROFOBÍE, claustrofobii, s.f. (Med.) Teama patologica de spatii închise. [Pr.: cla-us-] – Din fr. claustrophobie.
migmatit, MIGMATÍT s. n. roca metamorfica formata prin patrunderea magmei topite în rocile sedimentare. (< fr. migmatite)
clavicord, CLAVICÓRD, clavicorduri, s.n. Instrument muzical cu claviatura si coarde, stramos al pianului. – Din fr. clavicorde, lat. clavicordium.
claviculă, CLAVÍCULĂ, clavicule, s.f. Fiecare dintre cele doua oase anterioare ale centurii scapulare care (la mamifere) se articuleaza cu sternul si cu omoplatul. – Din lat. clavicula, fr. clavicule.
clăbuc, CLĂBÚC, clabuci, s.m. 1. Spuma facuta de sapunul amestecat cu apa. ♦ Spuma care apare la suprafata unor lichide când sunt agitate, când fierb sau când fermenteaza. 2. Saliva spumoasa, albicioasa (si cu basici). ♢ Expr. A face clabuci la gura = A vorbi mult si cu furie. 3. Sudoare spumoasa pe care o fac animalele, mai ales caii, din pricina efortului si a caldurii. 4. (Rar, la pl.) Rotocoale de fum sau de aburi. – Din bg. klabuk, scr. klobuk.
migală, MIGÁLĂ s. f. paianjen veninos din regiunile tropicale ale Americii. (< fr., gr. mygale)
clăcaş, CLĂCÁS, clacasi, s.m. 1. Ţaran obligat sa faca claca (1) pe pamântul stapânului de pamânt. ♢ (Adjectival) Ţaran clacas. 2. Persoana care ia parte la o claca (2). – Claca + suf. -as.
clăcuşoară, CLĂCUSOÁRĂ, clacusoare, s.f. Diminutiv al lui claca (2); (glumet) fapta nepotrivita (a unui grup de oameni); pozna. – Claca + suf. -usoara.
clădărie, CLĂDĂRÍE, cladarii, s.f. (Pop.) Gramada mare de lucruri disparate, puse la întâmplare unele peste altele; cladaraie. Clada + suf. -arie.
clădi, CLĂDÍ, cladesc, vb. IV. Tranz. 1. A face, a ridica o constructie, o cladire (2); a zidi, a construi. 2. A aseza lucruri (de acelasi fel) în mod sistematic, unul peste altul, pentru a forma o gramada. – Din sl. kladon, klasti.
clădire, CLĂDÍRE, cladiri, s.f. 1. Actiunea de a cladi. 2. (Concr.) Constructie înaltata la suprafata pamântului si care serveste la adapostirea unor oameni, unor animale, unor obiecte si instalatii etc. – V. cladi.
cleionaj, CLEIONÁJ s.n. Retea de nuiele împletite între pari înfipti în pamânt, cu care se consolideaza o coasta de deal, o râpa, un taluz, etc. [Pr.: cle-io-] – Din fr. clayonnage.
clupă, CLÚPĂ, clupe, s.f. 1. Instrument în forma de compas, care serveste la masurarea diametrului trunchiurilor de arbori; compas forestier. 2. Unealta manuala formata dintr-un cadru închis si din brate de actionare, în interiorul careia se prind bacurile de filetat. – Din germ. Kluppe.
cogeamite, COGEÁMITE adj. invar. (Pop.) Foarte mare, foarte înalt; coscogea, coscogeamite. [Var.: cogémite, gogeámite adj. invar.] – Din scr. kódžamiti, bg. kodjamiti.
cogemite, COGÉMITE adj. invar. (Pop.) Foarte mare, foarte înalt. – V. cogeamite.
condescendenţă, CONDESCENDÉNŢĂ s.f. Purtare plina de consideratie si bunavointa fata de cineva; respect, amabilitate, deferenta. ♦ (Peior.) Aer de superioritate, infatuare, semetie. – Din fr. condescendance.
condor, CONDÓR, condori, s.m. Cel mai mare vultur, cu capul si cu gâtul golas, complet mut, care traieste în muntii Americii de Sud (Sarcorhamphus gryphus). [Acc. si: cóndor] – Din fr. condor.
condrită, CONDRÍTĂ, condrite, s.f. Inflamatie acuta sau cronica a unui cartilaj. – Din fr. condrite.
condrom, CONDRÓM, condroame, s.n. Tumoare benigna cartilaginoasa. – Din fr. condrome.
confesiune, CONFESIÚNE, confesiuni, s.f. 1. Marturisire a unor fapte, a unor gânduri sau sentimente intime; p. restr. spovedanie. ♦ Scriere literara care contine marturisirea unor gânduri si sentimente legate de viata intima a autorului. ♦ Scriere care cuprinde marturisirea de credinta a unei ramuri a bisericii crestine. 2. Religie, cult. [Pr.: -si-u-] – Din fr. confession, lat. confessio, -onis.
confrerie, CONFRERÍE, confrerii, s.f. (Frantuzism) Asociatie constituita în scopuri religioase sau caritabile; p.ext. grupare de oameni cu pareri comune; confratie, confraternitate. – Din fr. confrérie.
mielomatoză, MIELOMATÓZĂ s. f. boala caracterizata prin prezenta de mieloame în oase. (< fr. myélomatose)
confuz, CONFÚZ, -Ă confuzi, -e, adj. 1. Neclar, neprecis, nelamurit, nedeslusit. 2. (Despre oameni si manifestarile lor) Încurcat, tulburat, zapacit. – Din fr. confus, lat. confusus.
confuzie, CONFÚZIE, confuzii, s.f. 1. Faptul de a confunda; încurcatura; lipsa de orientare (în diverse probleme). ♢ Confuzie mintala = stare patologica ce se caracterizeaza prin tulburari de perceptie, orientare, rationament, memorie etc., însotite uneori de agitatie. 2. (Jur.; în forma confuziune) Stingere a unei obligatii prin întrunirea, în aceeasi persoana, a calitatilor de creditor si debitor. [Var.: confuziúne s.f.] – Din fr. confusion, lat confusio, -onis.
congestionat, CONGESTIONÁT, -Ă, congestionati, -te, adj. (Despre oameni) Caruia i s-a urcat sângele la cap; aprins la fata, îmbujorat. ♦ (Despre parti ale corpului) Care are un aflux anormal de sânge. [Pr: -ti-o-] – V. congestiona.
conglomera, CONGLOMERÁ, conglomerez, vb. I. Tranz. si reflexiv. A (se) uni, a (se) îngramadi într-o masa unica. – Din fr. conglomérer, lat. conglomerare.
conglomerat, CONGLOMERÁT, conglomerate, s.n. Roca sedimentara consolidata, formata din sfarâmaturile rotunjite ale unor roci mai vechi, cimentate cu argila, calcar, silice etc.; conglomeratie. ♦ Fig. adunatura, amestec, îmbinare de elemente eterogene. – Din fr. conglomérat.
mielomalacie, MIELOMALACÍE s. f. ramolisment al maduvei spinarii. (< fr. myélomalacie)
copac, COPÁC, copaci, s.m. Planta cu trunchiul lemnos si înalt, ale carei crengi se ramifica la o distanta oarecare de sol, formând o coroana; arbore, pom. [Var.: (reg.) copáci s.m.] – Cf. alb. k o p a č.
copil, COPÍL1, copii, s.m. 1. Baiat sau fata în primii ani ai vietii (pâna la adolescenta). ♢ Copil de scoala = copil care a depasit vârsta de 7 (sau 6) ani si merge la scoala. Copil mic (sau, pop., de tâta) = sugaci. ♢ Loc. adv. De (mic) copil = din copilarie. ♢ Expr. (Despre batrâni) A ajunge (sau a da) în mintea copiilor = a-si pierde judecata, a se ramoli. 2. Tânar, adolescent. ♢ (În trecut) Copil de casa = fiu de boier care facea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copil de trupa = copil (orfan) crescut si educat de o unitate militara. 3. Fiu, fiica. ♢ Copil legitim = copil nascut în cadrul casatoriei. Copil nelegitim = copil nascut în afara casatoriei; copil natural, bastard. Copil din flori = copil din afara casatoriei; copil nelegitim, copil natural, bastard. ♢ Expr. Unde (si)-a întarcat dracul copiii = în locuri departate si pustii. 4. Fig. Om naiv, fara experienta. – Cf. alb. k o p i l.
mielogramă, MIELOGRÁMĂ s. f. 1. prezentare procentuala a diferitelor componente celulare din maduva osoasa. 2. radiografie a maduvei. (< fr. myélogramme)
coriză, CORÍZĂ, corize, s.f. Inflamatie a mucoasei nasului; guturai. ♢ Coriza spasmodica = boala alergica aparuta la persoanele sensibilizate la diferite substante din aer. Coriza contagioasa = boala de natura virotica sau microbiana, întâlnita la unele pasari de curte (gaini si curci). – Din fr. coryza.
coşcogea, COSCOGEÁ adj. invar. (Fam.) (Foarte) mare; coscogeamite. – Din tc. koskoca. Cf. bg. koskodža.
coşcogeamite, COSCOGEÁMITE adj. invar. (Fam.) Coscogea. [Var.: (reg.) coscogéme adj.invar.] – Din bg. koskoddzamiti.
coşcogeme, COSCOGÉME adj. invar. (Fam.) Coscogea. V. coscogeamite.
crea, CREÁ, creez, vb. I. Tranz. 1. A face ceva ce nu exista înainte; a întemeia, a produce, a înfiinta; a organiza. ♦ A inventa, a nascoci; a concepe, a compune o opera literara, o bucata muzicala etc. 2. A pregati, a instrui pe cineva, a forma pentru o cariera sau pentru o misiune. 3. (Teatru, în expr.) A crea un rol = a da viata unui personaj, a interpreta cu pricepere si originalitate un rol dintr-o piesa de teatru, un film etc. [Prez. ind. pers. 1 pl. cream, ger. creând] – Din fr. créer, lat. creare.
crepuscul, CREPÚSCUL, crepuscule, s.n. 1. Sfârsit de zi; înserare, amurg. ♦ Fig. Declin, sfârsit. 2. Perioada de timp înainte de rasaritul soarelui; aurora. 3. Lumina slaba, semiîntuneric. – Din fr. crépuscule, lat. crepusculum.
creştinism, CRESTINÍSM s.n. Ansamblul religiilor la baza carora se afla credinta în persoana si învataturile lui Iisus Cristos. – Crestin + suf. -ism (dupa fr. christianisme).
criptogamă, CRIPTOGÁMĂ, criptogame, s.f., adj. 1. S.f. (La pl.) Grup mare de plante inferioare, lipsite de flori, care au drept caracteristica înmultirea prin spori; (si la sg.) planta care face parte din acest grup. 2. Adj. Care apartine criptogamelor (1), privitor la criptogame. – Din fr. cryptogame.
curechi, CURÉCHI s.m. 1. (Reg.) Varza. 2. (În sintagma) Curechi-de-munte = planta erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-aurii si cu fructe achene prevazute cu peri (Ligularia glauca). – Lat. colic(u)lus (= cauliculus).
midriatic, MIDRIÁTIC, -Ă adj., s. n. (medicament) care provoaca midriaza. (< fr. mydriatique)
mielită, MIELÍTĂ1 s. f. inflamatie a maduvei osoase sau a maduvei spinarii. (< fr. myélite)
midi, MÍDI adj. inv., s. n. (fusta, palton etc.) (de lungime) intermediara între mini si maxi (pâna la jumatatea gambei). (< fr., engl. midi)
dacian, DACIÁN, -Ă, dacieni, -e, s.n., adj. 1. S.n. Al treilea etaj al pliocenului din sud-estul Europei, caracterizat prin anumite specii de lamelibranhiate, gasteropode si mamifere, precum si printr-un complex de nisipuri, argile, gresii etc., continând zacaminte bogate de petrol si de lignit. 2. Adj. Care apartine dacianului (1), privitor la dacian. [Pr.: -ci-an] – Din fr. dacien.
dacită, DACÍTĂ s.f. Exploziv din grupul dinamitelor, folosit în minele de carbuni negrizutoase sau în cariere. – Din fr. dacite.
microzom, MICROZÓM s. n. organit din citoplasma de dimensiuni ultramicroscopice. (< fr. microsome)
dacriocistită, DACRIOCISTÍTĂ, dacriocistite, s.f. Inflamatie a canalului si a sacului lacrimal. [Pr.: -cri-o-] – Din fr. dacryocystite.
dacron, DACRÓN s.n. Fibra sintetica de provenienta americana. – Cuv. engl.
dactilogramă, DACTILOGRÁMĂ, dactilograme, s.f. Urma lasata de deget, folosita ca mijloc de identificare în antropometrie. – Din fr. dactylogramme.
dactiloscopie, DACTILOSCOPÍE s.f. Procedeu de identificare a persoanelor pe baza amprentelor digitale, folosit în antropologie si în medicina judiciara. – Din fr. dactiloscopie.
dadă, DÁDĂ, dade, s.f. (Reg.) Termen de respect folosit de oamenii de la tara pentru a se adresa unei femei mai în vârsta sau unei surori mai mari; lelita, daica. – Din bg., scr. dada.
dagă, DÁGĂ, dagi, s.f. (Frantuzism înv.) Pumnal cu lama scurta si groasa, în trei muchii si cu vârf ascutit. – Din fr. dague.
daghereotipie, DAGHEREOTIPÍE, daghereotipii, s.f. Vechi procedeu de fotografiere, astazi abandonat, care fixa imaginile cu ajutorul unei camere obscure pe o placa de cupru argintata, sensibilizata cu vapori de iod si de brom. [Pr.: -re-o-. – Var.: dagherotipíe s.f.] – Din fr. daguerréotypie.
daiboj, DAIBÓJ s.n. (Fam.; în expr.) Pe daiboj = pe nimica toata, pe gratis, degeaba. A umbla cu daibojul = a cere de pomana, a umbla cu cersitul. – Din bg. daj bože.
dairea, DAIREÁ, dairele, s.f. Instrument muzical popular oriental de percutie, asemanator cu tamburina, format dintr-o piele de toba întinsa pe un cerc de lemn, prevazut în interior cu discuri metalice, si folosit la marcarea ritmului. [Var.: dairá s.f.] – Din tc. daire.
dakotas, DAKÓTAS subst. Populatie amerindiana din America de Nord, care locuia în bazinul fluviului Missouri si în prerii pâna aproape de Muntii Stâncosi. – Cuv. fr.
dalac, DALÁC s.n., s.m. 1. S.n. (Med.) Antrax. 2. S.m. Planta erbacee otravitoare din familia liliaceelor, cu tulpina dreapta, terminata cu o unica floare verzuie si cu fructul o boaba neagra-albastrie de marimea unui bob de mazare; frunzele acestei plante sunt întrebuintate în popor pentru vindecarea dalacului (1) (Paris quadrifolia). – Din tc. dalak "splina".
dalailama, DÁLAI-LÁMA s.m. invar. Seful suprem al religiei budiste; marele-lama. – Din fr. dalaï-lama.
dalaj, DALÁJ, dalaje, s.n. Ansamblu de dale care alcatuiesc o pardoseala sau un pavaj. – Din fr. dalage.
dalie, DÁLIE, dalii, s.f. Planta decorativa din familia compozeelor, cu florile în capitule mari albe, galbene, rosii sau violete; gherghina (Dahlia cultorum). – Din fr. dahlia.
microtomie, MICROTOMÍE s. f. taierea unor fragmente foarte subtiri dintr-un corp spre a fi examinate la microscop. (< engl. microtomy)
dam, DAM1, dami, s.m. (Rar) Specie de cerb cu coarnele latite în forma de lopeti, cerb-lopatar. – Din lat. dama.
dam, DAM2, damuri, s.n. (Reg.) Bordei pentru vite. ♦ Dam de case = cladiri marete, palate. – Din tc. dam.
damasc, DAMÁSC s.n. Ţesatura de in, bumbac, matase sau lâna, cu desene mari în relief, folosita la confectionarea fetelor de masa, a albiturilor de pat etc. – Din it. damasco, lat. (a)damascus.
microtide, MICROTÍDE s. n. pl. famile de mamifere rozatoare: soarecele de câmp. (< engl. microtidae)
damaschina, DAMASCHINÁ, damaschinez, vb. I. Tranz. 1. A îmbraca în damasc. 2. A încrusta, într-un obiect de otel sau de fier, firicele de aur sau de argint. – Din fr. damasquiner.
damaschinaj, DAMASCHINÁJ s.n. Procedeu (de origine orientala) de încrustare a unor fire de aur sau de argint într-un obiect de fier sau de otel. – Din fr. damasquinage.
damaschinare, DAMASCHINÁRE, damaschinari, s.f. Actiunea de a damaschina si rezultatul ei. – V. damaschina.
damaschinat, DAMASCHINÁT, -Ă, damaschinati, -te, adj. 1. (Rar; despre mobile) Îmbracat în damasc. 2. (Despre cutite, casete etc.) Încrustat cu firicele de aur sau de argint. ♦ (Despre oteluri sudate) Care prezinta la suprafata desene în forma de vine serpuitoare sau ramificate, asemanatoare cu cele facute la sabiile de odinioara din Damasc. – Din fr. damasquiné.
damă, DÁMĂ, dame, s.f. I. 1. (Înv.) Doamna, cucoana. ♢ Loc. adj. De dama = femeiesc. 2. Femeie cu moravuri usoare; prostituata. II. 1. (La jocul de carti) Fiecare dintre cele patru carti pe care este înfatisata figura unei femei. 2. (La jocul de sah) Regina. 3. (La pl.) Joc alcatuit din puluri albe si negre, care se muta dupa anumite reguli pe o tabla asemanatoare cu cea de sah. III. Scobitura în bordura unei ambarcatii, în care se sprijina mansonul vâslei. – Din fr. dame, it. dama.
dambla, DAMBLÁ s.f. 1. (Pop.) Apoplexie, paralizie. ♦ Acces de furie, nabadai. 2. Fig. (Fam.) Chef, pofta, pasiune. – Din tc. dambla.
damblagi, DAMBLAGÍ, damblagesc, vb. IV. Intranz. si refl. (Pop.) A paraliza. ♦ Refl. A se afla într-o situatie sanitara precara. – Din damblagiu (derivat regresiv).
damblagire, DAMBLAGÍRE, damblagiri, s.f. Actiunea de a (se) damblagi si rezultatul ei; paralizare. – V. damblagi.
microtectonică, MICROTECTÓNICĂ s. f. ramura a geologiei care studiaza microstructurile tectonice. (< micro1- + tectonica)
damblagit, DAMBLAGÍT, -Ă, damblagiti, -te, adj. Paralizat. ♦ Bolnav, cu o sanatate subreda. – V. damblagi.
damblagiu, DAMBLAGÍU, -ÍE, damblagii, s.m. si f. 1. Paralitic. 2. Fig. (Fam.) Ahtiat (dupa ceva) – Dambla + suf. -giu.
damf, DAMF, damfuri, s.n. (Fam.) Miros dezagreabil, caracteristic (de alcool) pe care îl exala cineva sau ceva. – Din germ. Dampf.
damigeană, DAMIGEÁNĂ, damigene, s.f. Vas mare de sticla cu gâtul scurt, îmbracat, de obicei, într-o împletitura de nuiele, de rachita, de papura, de material plastic etc. si folosit la transportul sau la pastrarea unor lichide. – Din it. damigiana.
damna, DAMNÁ, damnez, vb. I. Tranz. (Livr.; în mitologia greco-romana si în religia crestina) A condamna la chinurile infernului. ♦ A blestema. – Din fr. damner, lat. damnare.
microstructură, MICROSTRUCTÚRĂ s. f. structura a unui obiect, organism, material etc., examinata la microscop. o ~ sociala = totalitatea relatiilor (inter)personale si a retelelor de integrare care definesc existenta sociala a unui individ. ♢ structura a solului alcatuita predominant din microagregate. (< fr. microstructure)
damnabil, DAMNÁBIL, -Ă, damnabili, -e, adj. Demn de condamnat, demn de blestemat. – Din fr. damnable, lat. damnabilis.
damnare, DAMNÁRE, damnari, s.f. Actiunea de a damna. – V. damna.
damnat, DAMNÁT, -Ă, damnati, -te, adj. (Livr.; adesea substantivat) Osândit la chinurile infernului. ♦ Blestemat, reprobat, care si-a atras oprobriul opiniei publice, al societatii. – Din fr. damné, lat. damnatus.
damnaţie, DAMNÁŢIE, s.f. v. damnatiune.
damnaţiune, DAMNAŢIÚNE, damnatiuni, s.f. (Livr.; în mitologia greco-romana si în religia crestina) Osândire la muncile infernului. [Pr.: -ti-u-. – Var.: damnátie s.f.] – Din fr. damnation, lat. damnatio, -onis.
dană, DÁNĂ, dane, s.f. 1. Loc situat de-a lungul cheiurilor sau, mai rar, în mijlocul apei navigabile si amenajate pentru scoaterea vaselor si manipularea marfurilor într-un port. 2. Magazie pentru depozitarea marfurilor (într-un port sau la vama). 3. Slep sau grup de slepuri acostate bord la bord la aceeasi dana (1). – Din ngr. dána.
dandana, DANDANÁ, dandanale, s.f. (Fam.) 1. Întâmplare neplacuta; belea, bucluc, încurcatura. 2. Zgomot mare, taraboi; petrecere galagioasa. ♢ (Înv.) Clopot de dandana = clopot de alarma. – Din tc. tantana.
danian, DANIÁN, subst., adj. 1. Subst. Ultimul etaj al cretacicului, caracterizat prin anumte specii de lamelibranhiate, reptile, palmieri etc. 2. Adj. Care se refera la vârsta si la etajul danianului (1). [Pr.: -ni-an] – Din fr. danien.
dans, DANS, dansuri, s.n. 1. Ansamblu de miscari ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii si având caracter religios, de arta sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de miscari artistice conventionale care constituie baza tenhica a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Actiunea de a dansa. Îi place muzica si dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = tema alegorica simbolizând egalitatea în fata mortii prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mâna care atrage în hora oameni de diferite vârste si conditii sociale si-i omoara. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, facând anumite miscari, îsi comunica gasirea unei surse de hrana, directia si distanta acestei surse. [Var.: (pop.) dant s.n.] – Din fr. danse. Cf. it. d a n z a, germ. T a n z.
microspor, MICROSPÓR s. m. 1. spor mascul la unele criptogame, din care se dezvolta microprotalele. 2. graunte de polen. (< fr. microspore)
microsoft, MICROSÓFT s. n. (inform.) limbaj de programare de nivel înalt, simplu, cu instructiuni din cuvinte ale limbii engleze si notatii matematice. (< engl. microsoft)
dantelărie, DANTELĂRÍE, dantelarii, s.f. Cantitate mare de dantele; diferite feluri de dantele. ♦ Fig. Contur sinuos care seamana cu o dantela. – Dantela + suf. -arie.
dantelură, DANTELÚRĂ, danteluri, s.f. 1. Ornamentatie arhitectonica constând din crestaturi, coltisori, zimti etc. ♦ P. gener. Margine dintata. 2. Totalitatea crestaturilor de pe marginea frunzelor. – Din fr. dentelure.
microsociologie, MICROSOCIOLOGÍE s. f. 1. studiu sociologic al microgrupurilor. 2. curent pozitivist în sociologia contemporana, care considera, în spirit idealist-subiectiv, ca factorul fundamental al vietii sociale îl constituie relatiile afective din cadrul unor microgrupuri. (< fr. microsociologie)
dantură, DANTÚRĂ, danturi, s.f. 1. Totalitatea dintilor unei persoane; p. ext. felul în care sunt însirati si alcatuiti dintii; dentitie. ♢ Dantura (falsa) = proteza dentara. 2. Ansamblu format din dintii unor organe de masini sau scule (roti dintate, freze, brose etc.). – Din fr. denture.
dar, DAR1 conj., adv. A. Conj. I. (Leaga propozitii sau parti de propozitie adversative) 1. (Arata o opozitie) Cu toate acestea, totusi. ♢ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum sa nu, se spune ca raspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu ca zic, dar asa este. 2. (Arata o piedica) Însa. Ascult, dar nu înteleg. ♢ Expr. Dar as! = însa, nici vorba, nici gând! 3. (Adauga o idee noua la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, daramite. Munte cu munte se întâlneste, dar om cu om. ♢ Expr. D-apoi = daramite. ♦ (Dupa o propozitie optativa urmata de o constructie negativa) Nicidecum, nici gând, ♢ Expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atât mai putin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ti-as arata eu! II. (În propozitii conclusive) Prin urmare, asadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legatura cu un imperativ, exprima nerabdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odata! III. (Introduce o propozitie interogativa) Oare? Dar ce vreti voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repeta, întareste întelesul acestuia) Ma voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprima surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânti! B. Adv. (Înv. si reg.) Da, asa, astfel. ♢ Expr. (Pop.) Pai dar = cum altfel? ♦ Fireste, desigur; negresit. [Var.: da, dára conj.] – Et. nec.
dara, DARÁ s.f. Greutatea ambalajului, a recipientului, a vehiculului etc. în care se pastreaza, se transporta sau se cântareste o marfa. ♢ Expr. Mai mare daraua decât ocaua sau nu face daraua cât ocaua = prea multa osteneala pentru obtinerea unui lucru neînsemnat. – Din tc. dara.
dare, DÁRE, dari, s.f. Actiunea de a da2. ♢ Loc. adj. (Despre oameni) Cu dare de mâna = înstarit, bogat. ♦ Dare de seama = raport, referat asupra unei activitati, unei gestiuni etc. într-o anumita perioada; prezentare critica a unei scrieri literare sau stiintifice, recenzie; relatare (în ziare) a unor fapte, întâmplari etc. Dare la semn = tragere la tinta. Dare în judecata = chemare a unei persoane în fata unei instante judecatoresti în calitate de pârât. Dare la lumina = publicare, tiparire. Dare pe fata (sau în vileag) = divulgare, demascare. ♦ (În evul mediu, la români) Nume generic pentru obligatiile în bani si în natura; impozit. – V. da2.
darie, DÁRIE, darii, s.f. Planta erbacee cu tulpina simpla, cu flori galbene dispuse în spic lung si cu fructe capsule (Pedicularis campestris). – Et. nec.
darmite, DÁRMITE conj. v. daramite.
darwinism, DARWINÍSM s.n. Conceptie evolutionista, formulata de naturalistul englez Darwin, care explica originea si evolutia speciilor de animale si de plante prin transformarea treptata a altor specii care au trait odinioara pe pamânt, ca urmare a interactiunii dintre variabilitate, ereditate, suprapopulatie, lupta pentru existenta si selectia naturala. – Din fr. darwinisme.
dat, DAT1, daturi, s.n. I. Faptul de a da2; (urmat de determinari introduse prin prep. "la") efectuare a anumitor operatii de prelucrare. Datul la rindea. II. 1. Realitate ca punct de la care se pleaca într-un rationament, într-o discutie; fapt din care rezulta sau se deduc altele; notiune fundamentala. 2. (În superstitii) Boala care s-ar datora vrajilor, farmecelor. 3. (În expr.) Asa e datul (cuiva) = asa e soarta (cuiva). – V. da2.
dat, DAT2, -Ă, dati, -te, adj., s.f. I. Adj. Pus la dispozitie, oferit; înmânat, transmis, prezentat, daruit. ♢ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de fata. Dat fiind (ca...) = tinând seama de... (sau ca...), având în vedere (ca...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = destept, istet; smecher, siret. Dat uitarii = uitat, parasit. II. S.f. 1. Momentul, împrejurarea (repetabila) când se produce un fapt; oara, rând. ♢ Loc. adv. Data trecuta = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioara. De data aceasta (sau asta) ori de asta data = de rândul acesta, acum. Pe data ce... (sau cum...) = îndata; pe loc, numaidecât. O data = într-un singur caz. Nu o data = de multe ori. Înca o data = din nou. 2. (La pl.) Fapte stabilite (de stiinta), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotarâri etc. III. S.f. (Reg.) Soarta, destin. ♢ Cum (sau precum) e data = dupa cum e obiceiul, datina. – V. da2.
datină, DÁTINĂ, datini, s.f. 1. Obicei sau deprindere consfintita în timp si devenita traditionala pentru o colectivitate de oameni; traditie, uzanta. 2. (Rar) Regula, tipic. – Din sl. dĕdina "mostenire".
microrelief, MICRORELIÉF s. n. ansamblul formelor de relief de dimensiuni mici. (< fr. microrelief, rus. mikrorelief)
microrecital, MICRORECITÁL s. n. recital cu un program scurt; minirecital. (< micro1- + recital)
microreceptor, MICRORECEPTÓR s. n. ansamblu dintr-un microfon si un receptor. (< fr. microrécépteur)
datorie, DATORÍE, datorii, s.f. 1. Suma de bani sau orice alt bun datorat cuiva. ♢ Loc. adv. Pe datorie = pe credit. ♢ Expr. A se baga în datorii = a face datorii, a se îndatora. A se îngloda (sau a se îneca) în datorii = a se împrumuta cu sume mari, care nu mai pot fi restituite. 2. Obligatie legala sau morala; îndatorire. ♢ Loc. adv. De (sau din) datorie = din obligatie, pentru ca trebuie. La datorie = în locul unde te cheama obligatiile (de serviciu). ♢ Expr. A fi de datoria cuiva sa... = a fi obligatia cuiva sa... A crede de datoria sa sa... = a se crede obligat sa... – Dator + suf. -ie.
microrecensământ, MICRORECENSĂMÂ'NT s. n. recensamânt limitat la un teritoriu sau la o categorie de populatie. (< micro1- + recensamânt)
daună, DÁUNĂ, daune, s.f. 1. Paguba, vatamare, prejudiciu (material sau moral). ♢ Loc. prep. În dauna (cuiva sau a ceva) = în paguba, în detrimentul (cuiva sau a ceva). 2. Despagubire. [Pr.: da-u-] – Din lat. damnum.
microraion, MICRORAIÓN s. n. ansamblu urbanistic: locuinte, magazine, scoli etc. (< rus. mikroraion)
dăbălăza, DĂBĂLĂZÁ, dabalazez, vb. I. (Reg.) 1. Tranz. (Despre animale) A-si lasa sa atârne în jos capul, gura sau urechile; a pleosti. 2. Refl. (Despre oameni) A slabi, a se molesi. – Probabil din dabalazat.
dădăceală, DĂDĂCEÁLĂ, dadaceli, s.f. (Fam.) Faptul de a dadaci (2). – Dadaci + suf. -eala.
dădăci, DĂDĂCÍ, dadacesc, vb. IV. Tranz. 1. A fi dadaca unui copil, a-l îngriji în calitate de dadaca. 2. (Fam.) A servi, a îngriji pe cineva ca pe un copil, a-l asista în orice actiune. – Din dadaca.
dălcăuţ, DĂLCĂÚŢ, dalcauti, s.m. (Fam.) Prieten; ortac. – Et. nec.
microprograma, MICROPROGRAMÁ vb. tr. a scrie microprograme. (< fr. microprogrammer)
microprogram, MICROPROGRÁM s. n. program scris într-un ordinator microprogramat. (< engl. microprogramm)
dăndănaie, DĂNDĂNÁIE, dandanai, s.f. (Reg.) 1. Taraboi, tambalau. 2. Pozna, boroboata; dananaie (1). [Var.: dandanáie s.f.] – Dandana + suf. -aie.
microporos, MICROPORÓS, -OÁSĂ I. adj. (despre materiale, corpuri) cu pori foarte mici, capilari. II. s. n. cauciuc sintetic cu masa poroasa. ♢ (s. m. pl.) încaltaminte cu talpa din asemenea material. (< fr. microporeux)
dăpăra, DĂPĂRÁ, dápar, vb. I. Tranz. si refl. (Pop.) 1. A-si smulge parul din cap (de jale, de desperare etc.). 2. (Fam.) a (se) parui. – Lat. depilare.
micropodie, MICROPODÍE s. f. anomalie în dezvoltarea piciorului, care ramâne mic. (< engl. micropodia)
dărăci, DĂRĂCÍ, daracesc, vb. IV. Tranz. A scarmana, a destrama, a pieptana lâna, cânepa etc. cu daracul; a da la darac, a trece prin darac. – Din darac.
dărâma, DĂRÂMÁ, darấm, vb. I. Tranz. 1. A doborî, a culca la pamânt, fig. a distruge, a nimici, a risipi. ♦ Refl. A se prabusi, a se surpa; a se ruina, a se darapana (1). ♦ A demola o cladire (veche). 2. (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. ♦ (Reg.) A cosi iarba, cereale etc. [Var.: (reg.) darmá vb. I] – Lat. •deramare.
micropaleontologie, MICROPALEONTOLOGÍE s. f. ramura a paleontologiei care studiaza microfosilele. (< fr. micropaléontologie)
dărâmat, DĂRÂMÁT, -Ă, darâmati, -te, adj. 1. Prabusit, surpat; ruinat; fig. nimicit, distrus. 2. (Despre copaci) Cu ramurile, cu frunzele rupte. [Var.: (reg.) darmát, -a adj.] – V. darâma.
dărâmătură, DĂRÂMĂTÚRĂ, darâmaturi, s.f. 1. Zid, cladire darâmata; ruina. ♦ Material cazut, surpat dintr-o cladire în ruina. 2. (La pl.) Crengi de copaci rupte si doborâte la pamânt; vreascuri. 3. (Fam.) Epitet deprecativ dat unui animal sau unui om slabanog. [Var.: darmatúra s.f.] – Darâma + suf. -atura.
dăruire, DĂRUÍRE, daruiri, s.f. Actiunea de a (se) darui si rezultatul ei; daruiala; (concr.) dar2. ♦ Fig. Devotament, abnegatie, sacrificiu. – V. darui.
dăscăliţă, DĂSCĂLÍŢĂ, dascalite, s.f. (Pop.; rar) Învatatoare (la tara); p. ext. (fam.) profesoara. ♦ Sotie de dascal (1). – Dascal + suf. -ita.
dâlmă, DẤLMĂ, dâlme, s.f. (Reg.) Forma de relief cu aspect de deal scund, izolat si cu vârful rotunjit. – Probabil contaminare între dâmb si gâlma.
dâmb, DÂMB, dâmburi, s.n. Forma de relief mai mica decât dealul; colina. ♦ Ridicatura mica de pamânt înaltata la marginea unui sant, a unei gropi etc. – Din magh. domb.
dâră, DẤRĂ, dâre, s.f. 1. Urma îngusta si continua lasata pe pamânt, pe nisip, pe zapada pe iarba etc. de un obiect târât sau de o cantitate mica de lichid, de graunte etc. varsate; p. gener. urma. ♢ Expr. (Fam.) A face dâra prin barba = a face începutul, a stabili un obicei (rau), a crea un precedent. 2. Dunga, linie; spec. dunga, raza de lumina. – Din sl. dira.
decrepit, DECREPÍT, -Ă, decrepiti, -te, adj. Atins de decrepitudine; ramolit. – Din fr. décrépit, lat. decrepitus.
decrepitudine, DECREPITÚDINE s.f. Stare de batrânete înaintata, caracterizata prin slabire excesiva si prin pierderea aproape totala a fortelor vitale; ramolire, ramolisment. ♢ Fig. Decadere extrema, ruina. – Din fr. décrépitude.
demn, DEMN, -Ă, demni, -e, adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. (Despre oameni sau purtarea lor) Care impune respect; respectabil; rezervat, sobru. Formatie savanta din lat. dignus (modificat dupa lemn < lignum, semn < signum, etc.).
deprava, DEPRAVÁ, depravez, vb. I. Refl. (Despre oameni) A ajunge, a deveni depravat; a se corupe. – Din fr. dépraver, lat. depravare.
deschidere, DESCHÍDERE, deschideri, s.f. I. Actiunea de a (se) deschide si rezultatul ei. ♦ (La sah) Primele miscari cu care începe o partida. ♦ (Sport) Trecere a mingii de catre un jucator unui coechipier, pentru a întreprinde o actiune ofensiva. ♢ Expr. În deschidere = în primul meci dintr-un cuplaj sportiv. II. 1. Distanta, departarea dintre falcile (2) unei unelte de prindere, ale unei piese de apucat sau ale unui dispozitiv (1) de fixare pentru prelucrarea pieselor. ♦ Distanta orizontala dintre marginile spatiului unui gol. 2. Spatiu liber într-un zid, într-un perete etc., pentru iluminare si aerisire sau pentru circulatie. ♦ Locul unde apare sau unde se formeaza o deschizatura, o gaura, o intrare. 3. Loc unde apar la suprafata rocile de adâncime în urma eroziunii (1) scoartei pamântului. ♢ Deschidere geologica = loc unde apar, la suprafata pamântului, rocile sau mineralele; afloriment. 4. (Lingv.) Largimea canalului fonator în timpul articularii unui sunet. [Var.: (pop.) deschídere s.f.] – V. deschide.
diată, DIÁTĂ, diate, s.f. (Înv.) Testament; prevedere testamentara. [Pr.: di-a-. – Var.: adiáta s.f.] – Din ngr. díeta.
dihanie, DIHÁNIE, dihanii, s.f. 1. Animal salbatic; fiara, jivina. 2. Fiinta ciudata, monstruoasa; namila, monstru. 3. Fiinta, vietate. [Pl. si: dihanii] – Din sl. dyhanije "rasuflare".
dinoceras, DINOCÉRAS, dinocerasi, s.m. Mamifer fosil asemanator cu rinocerul, cu caninii foarte dezvoltati. – Din fr. dinocéras.
divin, DIVÍN, -Ă, divini, -e adj. 1. Considerat ca provine de la Dumnezeu sau de la zei, în felul lui Dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Facut de oameni în slujba sau pentru preamarirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. Fig. Înzestrat cu însusiri cu totul exceptionale; minunat. Voce divina. – Din fr. divin, lat.divinus.
dogmă, DÓGMĂ, dogme, s.f. 1. Învatatura, teza etc. fundamentala a unei religii, obligatorie pentru adeptii ei, care nu poate fi supusa criticii si nu admite obiectii. 2. Teza, doctrina politica, stiintifica etc. considerata imuabila si impusa ca adevar incontestabil. – Din fr. dogme, lat. dogma.
microinstrucţiune, MICROINSTRUCŢIÚNE s. f. (inform.) instructiune corespunzând unui nivel de program elementar. (< engl. microinstruction)
microgram, MICROGRÁM s. n. unitate de greutate, a milioana parte dintr-un gram; gama (2). (< fr. microgramme)
dospeală, DOSPEÁLĂ, dospeli, s.f. Faptul de a dospi; (concr.) substanta folosita pentru a face sa dospeasca un aluat; plamadeala. – Dospi + suf. -eala.
dospitor, DOSPITÓR, -OÁRE, dospitori, -oare, s.n., s.f. 1. S.n. Camera special amenajata într-o fabrica de pâine, în care este pus la dospit aluatul. 2. S.f. Polita pe care se asaza casul ca sa dospeasca. – Dospi + suf. -tor.
dragoste, DRÁGOSTE, dragoste, s.f. I. Sentiment de afectiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afectiune fata de o persoana de sex opus; iubire, amor. ♢ Loc. adv. Cu (multa) dragoste sau cu toata dragostea = cu (multa) placere, (foarte) bucuros. ♢ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, fata de) cineva (sau de ceva) = a se îndragosti de cineva (sau de ceva). ♢ Expr. A avea dragoste = a-i placea sa... A se topi (sau a se sfârsi, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patima. ♦ (Concr.) Fiinta iubita; p. gener. ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legatura sexuala; relatii amoroase. II. Planta erbacee cu frunze în forma de lance, dintate si cu flori roz-purpurii (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĩ.
drăgaică, DRĂGÁICĂ, dragaice, s.f. I. 1. Sarbatoare populara închinata coacerii holdelor (la 24 iunie); Sânziene. 2. Dans popular, jucat mai ales la Dragaica (I 1); melodie dupa care se executa acest dans. ♢ Expr. A sari (sau a juca) dragaica = a sari ca un nebun, a fi neastâmparat. ♦ Fiecare din fetele care (îmbracate barbateste) executa acest dans. 3. Târg care se tine la 24 iunie; p. gener. târg. 4. (La pl.) Zâne rele despre care se crede ca ar sluti pe oameni; iele. II. Planta erbacee cu fructe lungi si înguste si cu flori galbene-aurii, placut mirositoare; sânziana (Galium verum) – Din bg. dragaika.
dubi, DUBÍ, dubesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A tabaci, a argasi. ♢ Expr. A pune (pe cineva) la dubit = a baga (pe cineva) la închisoare. 2. Refl. (Despre in, cânepa, etc.) A se muia, a se topi, a se destrama. – Din ucr. dubyty.
dumnezeu, DUMNEZÉU, (rar) dumnezei, s.m. 1. Fiinta supranaturala, considerata în credintele religioase drept creatoare a lumii si cea care determina destinul oamenilor. ♢ Loc. adj. Batut de Dumnezeu = napastuit, nenorocit. ♢ Expr. Încotro (sau unde, cum) te-a îndrepta Dumnezeu = la voia întâmplarii, oriunde. (Va fi) cum va da (sau va vrea) Dumnezeu = (va fi) cum s-o întâmpla, la întâmplare, potrivit destinului. Cum da Dumnezeu = cum se întâmpla; p. ext. prost, rau. A porni (sau a merge etc.) cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) în pace, cu bine, sanatos. Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! (la drum, într-o actiune întreprinsa etc.) A nu avea (sau a fi fara) nici un Dumnezeu = a nu crede în nimic; a nu avea (sau a fi fara) nici un sens, nici o valoare, nici un gust. A lasa (pe cineva) în plata (sau în stirea) lui Dumnezeu = a lasa (pe cineva) în pace sau la voia întâmplarii. A (se) ruga (ca) de toti Dumnezeii = a se ruga cu insistenta; a implora. Parca (sau i se pare ca) a apucat (sau a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are un mare si neasteptat noroc. (Punând accentul în fraza) Dumnezeu stie! = nu se stie! Dumnezeule! exclamatie de spaima, durere, deznadejde, entuziasm, mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamatie de implorare, deznadejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! exclamatie de necaz, de nemultumire. Sa dea Dumnezeu! = (formula de urare) sa se împlineasca ceea ce doresc (sau doresti etc.)! 2. Divinitate, zeu. – Lat. dom(i)ne deus.
duramater, DURAMÁTER subst. (Anat.) Membrana externa a meningelui. – Din lat. dura mater.
duramen, DURAMÉN, duramenuri, s.n. Partea centrala a lemnului din trunchiul si ramurile unui arbore. – Din fr. duramen.
microgametogeneză, MICROGAMETOGENÉZĂ s. f. proces de formare si maturizare a gametilor. (< fr. microgamétogenèse)
economie, ECONOMÍE, (2, 3) economii, s.f. 1. Ansamblul activitatilor umane desfasurate în sfera productiei, distributiei si consumului bunurilor materiale si serviciilor. ♦ Economie nationala = totalitatea activitatilor si interdependentelor economice la nivel macro- si microeconomic, coordonat pe plan national prin mecanisme proprii de functionare. Economie politica = stiinta a administrarii unor resurse si mijloace limitate, care studiaza, analizeaza si explica comportamentele umane legate de organizarea si utilizarea acestor resurse. Economie de schimb = economie în cadrul careia produsele muncii iau cu precadere forma de marfuri. Economie naturala = economie în care bunurile materiale se produc direct pentru consum, fara intermediul schimbului. ♦ Ramura, sector de activitate (productiva). 2. Folosire chibzuita a mijloacelor materiale sau banesti, limitata la strictul necesar în cheltuieli; cumpatare, chibzuiala, masura. 3. (Concr.; la pl.) Bani agonisiti si pastrati pentru satisfacerea anumitor trebuinte. 4. Mod de întocmire, de orânduire a planului sau a partilor unei lucrari, ale unei scrieri, ale unei legi etc.; alcatuire, compozitie. [Var.: (înv.) iconomíe, -ii s.f.] – Din fr. économie.
microgametofit, MICROGAMETOFÍT s. m. gametofit mascul. (< fr. microgamétophyte)
ecosez, ECOSÉZ adj. invar. (Despre tesaturi, obiecte de îmbracaminte etc.) Care prezinta un ansamblu de carouri, de obicei în culori vii si variate. – Din fr. écossais.
edam, EDÁM s.n. Sortiment de brânza olandeza. – Cuv. fr.
edec, EDÉC, edecuri, s.n. Parâma cu care se remorca de pe mal o ambarcatie sau o nava împotriva curentului cursului de apa.
efect, EFÉCT, efecte, s.n. 1. Fenomen care rezulta în mod necesar dintr-o anumita cauza, fiind într-o legatura indestructibila cu aceasta; rezultat, urmare, consecinta. ♢ Expr. A-si face efectul = a da un anumit rezultat, a avea consecinta scontata. 2. Impresie produsa de cineva sau de ceva asupra cuiva. ♢ Loc. adj. De efect = care atrage atentia, care produce o impresie puternica. ♢ Loc. vb. A face efect = a impresiona. ♢ (În sintagma) Efect sonor = efect produs prin mijloace electroacustice sau electronice sugerând ascultatorului senzatia unui sunet real sau oferindu-i sonoritati inedite. 3. (Concr.; la pl.) Bunuri mobile. ♦ Îmbracaminte militara, echipament. 4. (La pl.) Valori negociabile (emise de stat), hârtii de valoare. Efecte de comert. Efecte publice. – Din lat. effectus (cu sensurile fr. effet).
efemer, EFEMÉR, -Ă, efemeri, -e, adj., s.f. 1. Adj. De scurta durata; trecator, vremelnic. 2. S.f. (La pl.) Ordin de insecte cu corpul subtire si moale, terminat cu trei filamente lungi, cu doua perechi de aripi transparente, care traiesc ca adulte câteva zile sau ore, iar ca larve (acvatice) 2-3 ani; efemeride (Ephemera); (si la sg.) insecta din acest ordin. – Din fr. éphémère.
microgametange, MICROGAMETÁNGE s. m. organ în care se formeaza microgametii. (< fr. microgamétange)
ehei, EHÉI interj. Exclamatie care exprima diverse sentimente: admiratie, bucurie, regret, nostalgie; exclamatie care însoteste evocarea unor amintiri, constatarea unor fapte etc. [Var.: ehé, ehehéi, hehéi interj.] – Onomatopee.
microgamet, MICROGAMÉT s. m. anterozoid. (< fr. microgamète)
emenagog, EMENAGÓG, s.n. Medicament care provoaca, care favorizeaza menstruatia. – Din fr. emménagogue.
emenda, EMENDÁ, emendez, vb. I. Tranz. A corecta, a îndrepta, a îmbunatati (un text); a amenda2. – Din lat. emendare, fr. émender.
emondaj, EMONDÁJ, s.n. 1. Operatie de taiere a ramurilor de pe trunchiurile arborilor în perioada de crestere pentru a stimula dezvoltarea lor în înaltime; emondare, emondatie. 2. (Med.) Interventie chirurgicala constând în înlaturarea exostozelor si osteofitelor epifizelor. – Din fr. émondage.
empiric, EMPÍRIC, -Ă, empirici, -ce, adj. Bazat (numai) pe experienta; care priveste empirismul, care are la baza empirismul. ♢ Formula empirica = formula obtinuta prin prelucrarea pur matematica a unor date experimentale, fara substrat teoretic. Medicina empirica = tratament al bolilor numai pe baza de experienta si de cazuri antecedente. – Din fr. empirique, lat. empiricus.
microfotogrammetrie, MICROFOTOGRAMMETRÍE s. f. ramura a fotogrammetriei care se ocupa cu masurarea si cu reprezentarea corpurilor de dimensiuni mici. (< fr. microphotogrammétrie)
emulsie, EMÚLSIE, emulsii, s.f. Amestec dispers format din doua lichide insolubile unul în celalalt. ♦ Strat sensibil la actiunea luminii, depus pe placile si pe filmele fotografice. – Din fr. émulsion.
endocarp, ENDOCÁRP, endocarpuri, s.n. Ţesut intern tare care îmbraca si protejeaza samânta unor fructe. – Din fr. endocarpe.
esperanto, ESPERÁNTO s.n. Limba artificiala, formata din elemente de vocabular si de gramatica împrumutate din cele mai raspândite limbi europene, creata cu scopul de a deveni limba internationala. – Din fr. espéranto.
eşafod, ESAFÓD, esafoduri, s.n. (În evul mediu) Platforma în pietele publice, pe care erau executati condamnatii la moarte.
microfonist, MICROFONÍST, -Ă s. m. f. tehnician de sunet care asigura amplasarea si deplasarea microfoanelor la filmari sincrone. (< it. microphonista)
exametru, EXAMÉTRU, exametri, s.m. V. hexametru.
microfonie, MICROFONÍE s. f. 1. reactie care se produce între un microfon în functiune si difuzoarele sale atunci când amplificatorul întrece ca volum o anumita limita. ♢ fenomen care are loc atunci când la condensatorul variabil al unui radioreceptor nu functioneaza bine gama de unde scurte. 2. slabire a vocii. (< fr. microphonie)
făgaş, FĂGÁS, fagase, s.n. Urma adânca (si îngusta) sapata în pamânt de suvoaiele apelor de ploaie sau lasata de rotile unui vehicul. ♦ Scobitura sapata pe întreaga lungime a frontului minier de abataj, pentru a usura desprinderea ulterioara a rocii. ♦ Fig. Directie, drum. Si-a orientat cercetarile pe un nou fagas. [Pl si: fagasuri. – Var.: (reg.) haugás, hogás, vagás s.n.] – Din magh. vágás.
fătucă, FĂTÚCĂ, fatuci, s.f. (Pop. si fam.) fetita. – Fata + suf. -uca.
feldspat, FELDSPAT, feldspati, s.m. Nume generic dat unor minerale cu compozitie si aspect divers (silicati de potasiu, de sodiu si de calciu), alcatuind numeroase roci eruptive si metamorfice. – Din germ. Feldspat, fr. feldspath.
femeie, FEMÉIE, femei, s.f. 1. Persoana adulta de sex feminin; muiere. 2. Persoana de sex feminin casatorita. ♦ (Pop.; urmat de determinari în genitiv sau de un adjectiv posesiv) Sotie, nevasta. [Pr.: -me-ie] – Lat. familia "familie".
femeiuşcă, FEMEIÚSCĂ, femeiusti s.f. Diminutiv al lui femeie; (admirativ) femeie draguta, vioaie, plina de temperament; (peior.) femeie rea, usoara, neserioasa. 2. Femela. [Pr.: -me-ius-] – Femeie + suf. -usca.
feminin, FEMINÍN, -Ă, feminini, -e, adj. De femeie (1), care apartine sau este specific femeilor, privitor la femei; femeiesc, muieresc. ♦ (Despre genul unor parti de vorbire) Care are forma atribuita în gramatica numelor care denumesc fiinte de sex femeiesc. – Din fr. féminin, lat. femininus.
fenomenologie, FENOMENOLOGÍE s.f. 1. Curent în filozofie care îsi propune sa studieze fenomenele constiintei prin prisma orientarii si a continutului lor, facând abstractie de omul real, de activitatea lui psihica concreta si de mediul social. 2.(La Hegel) Teorie filozofica în care se afirma primatul constiintei asupra existentei si se încearca în mod rational descrierea procesului dezvoltarii constiintei. 3. Studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, asa cum se manifesta ele în timp si spatiu. – Din fr. phénoménologie.
ferăstrău, FERĂSTRẮU, ferastraie, s.n. 1. Unealta sau masina-unealta prevazuta cu o lama, o banda sau un disc de otel (cu dinti ascutiti), pusa în miscare manual sau pe cale mecanica si folosita pentru taiatul unor materiale (lemne, metale etc.). 2. Instrument muzical alcatuit dintr-o lama de metal care se freaca cu un arcus pentru a emite sunete. [Var.: (1) ferestrắu, fierastrắu, herastrắu s.n.] – Firiz + suf. -au (contaminat cu fereastra sau ferestrui).
microfizică, MICROFÍZICĂ s. f. ramura a fizicii care se ocupa cu atomii, electronii si particulele analoage; fizica atomica. (< fr. microphysique)
microfitologie, MICROFITOLOGÍE s. f. ramura a botanicii care studiaza organismele vegetale microscopice. (< fr. microphytologie)
filon, FILÓN, filoane, s.n. Zacamânt cu aspect de placi format în crapaturile scoartei pamântului prin consolidarea magmei sau prin depunerea unor minerale aflate în solutie în apele termale; vâna. – Din fr. filon.
flamenco, FLAMÉNCO s.n. Dans popular andaluz. – Din sp. flamenco.
flamin, FLAMÍN, flamini, s.m. Preot cu atributii speciale în vechea Roma, care slujea fie 3 zeitati principale, fie alte 12 divinitati mai mici. – Din fr. flamine, lat. flamen, -inis.
flamingo, FLAMÍNGO, flamingi, s.m. Pasare migratoare de apa, de marimea unei berze, cu gâtul si cu picioarele foarte lungi si cu pene de culoare alba cu nuante roz. (Phoenicopterus ruber). – Din germ. Flamingo.
flauş, FLÁUS s.n. Ţesatura de lâna cu suprafata foarte scamosata. [Sil. fla-us] – Din germ. Flausch.
fonaţiune, FONAŢIÚNE, fonatiuni, s.f. Ansamblul fenomenelor care produc vocea. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. phonation.
fonem, FONÉM, foneme, s.n. Cea mai mica unitate sonora a limbii, care are functiunea de a diferentia cuvintele între ele, precum si formele gramaticale ale aceluiasi cuvânt. ♦ (În trecut) Sunet. – Din fr. phonème.
foraminifer, FORAMINIFÉR, foraminifere, s.n. (La pl.) Nume dat unui ordin de animale unicelulare din încrengatura protozoarelor, care au corpul învelit într-o cochilie calcaroasa, alcatuita din una sau mai multe camere comunicând între ele, si care traiesc în apele marine; (si la sg.) animal care face parte din acest ordin. ♦ (Adjectival; despre roci, straturi, formatii geologice etc.) Care contine foraminifere. – Din fr. foraminifères.
fortran, FORTRÁN s.n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit în programarea automata, orientat spre probleme tehnico-stiintifice. – Din engl., fr. fortran.
forum, FÓRUM, forumuri, s.n. Adunare, întrunire (de mare amploare si importanta). – Din lat., fr. forum.
frag, FRAG1, fragi, s.m. Mica planta erbacee din familia rozaceelor, cu tulpina scurta, cu frunze dispuse în rozeta, cu flori albe si cu fructe mici, conice, rosii sau albicioase, comestibile (Fragaria vesca). ♢ Compus: frag de-câmp = capsun. – Din fraga (derivat regresiv).
freamăt, FREÁMĂT, freamate, s.n. 1. Zgomot surd produs de frunzele miscate de vânt, de valurile marii etc.; frematare. ♦ Murmur de voci înnabusite sau nedeslusite. ♦ Zgomot, larma. 2. Fig. Fior, înfiorare. [Var.: (reg.) hreámat s.n.] – Din lat. fremitus
frezie, FRÉZIE, frezii, s.f. Planta ornamentala cu flori placut mirositoare, colorate în diverse nuante (pale) (Freesia). – Din lat. Freesia, numele stiintific al freziei.
microfiltru, MICROFÍLTRU s. n. 1. filtru1 (1) de dimensiuni reduse. 2. filtru de circulatie de mica amploare. (< fr. microfiltre)
fripturism, FRIPTURÍSM s.n. (Fam.) Goana dupa posturi si avantaje materiale. – Friptura + suf. -ism.
frivol, FRIVÓL, -Ă, frivoli, -e, adj. (Despre oameni) Care este preocupat de lucruri neserioase, care umbla dupa placeri usoare; usuratic. ♦ (Despre lucruri, fapte, atitudini) Lipsit de seriozitate, de temeinicie, de importanta. – Din fr. frivole, it. frivolo.
fronseu, FRONSÉU, fronseuri, s.n. Cuta a unei rochii, a unei camasi etc. mentinuta printr-un fir – Din fr. froncis.
frotiu, FROTÍU, frotiuri, s.n. 1. Picatura de sânge, suspensie de microbi etc. întinse în strat subtire si omogen pe o lama de sticla pentru a fi examinate la microscop. 2. (Pict.) Strat subtire de culoare care lasa sa se vada în transparenta firele pânzei. – Din fr. frottis.
funigel, FUNIGÉL, funigei, s.m. (De obicei la plural) Fir al unui anumit soi de paianjeni mici, care se vede plutind în aer în zilele senine de toamna. – Et. nec.
fuşereală, FUSEREÁLĂ, fusereli, s.f. (Fam.) Faptul de a fuseri. – Fuseri + suf. -eala.
fuzel, FUZÉL s.m. Amestec de alcooli superiori, rezultat din fermentatia alcoolica a proteinelor din cereale si din fructe sub actiunea drojdiei de bere si folosit ca dizolvant la fabricarea substantelor aromatice si a parfumurilor. – Din fr. fusel.
gabară, GABÁRĂ, gabare, s.f. Nava sau ambarcatie mare, servind, de obicei, la transbordarea pe punte a unor materiale de pe o nava care nu poate acosta în raza portului. – Din fr. gabare, it. gabarra.
gabardină, GABARDÍNĂ s.f. Stofa fina de lâna cu legatura diagonala, care prezinta dungi paralele înclinate pe ambele parti. – Din fr. gabardine. Cf. sp. g a b a r d i n a, germ. G a b a r d i n e.
gabion, GABIÓN, gabioane, s.n. Cos de nuiele sau din sârma umplut cu pamânt, cu pietris etc., care serveste la apararea malurilor de valuri, la construirea barajelor etc. [Pr.: -bi-on] – Din fr. gabion.
gadolinit, GADOLINÍT s.n. Mineral anhidru sau usor hidratat continând pamânturi rare. – Din fr. gadolinite.
gafă, GÁFĂ, gafe, s.f. 1. Piesa metalica în forma de cârlig, fixata pe o prajina, folosita la acostarea unei ambarcatii, la îndepartarea ei de mal etc. 2. Cârlig montat la capatul unui dispozitiv de ridicat, si de care se prinde sarcina. 3. Gest, atitudine sau vorba nepotrivita, care poate constitui o indelicatete sau o jignire neintentionata adusa cuiva. – Din fr. gaffe.
gagarinit, GAGARINÍT s.n. Mineral care contine elemente din familia pamânturilor rare. – Din rus. gagarinit.
gagic, GAGÍC, gagici, s.m. (Arg.) Amant, iubit. – Din gagica (derivat regresiv).
gagică, GAGÍCĂ, gagice, s.f. (Arg.) Amanta, iubita. – Din tig. gaği "(femeie) netiganca".
gagiu, GAGÍU, gagii, s.m. (Arg.) 1. Om, persoana, tip, individ. 2. Iubit, amant. – Gag[ic] + suf. -iu.
gaiacol, GAIACÓL s.n. Medicament cu actiune antiseptica, extras din rasina unui arbore si întrebuintat ca expectorant în diferite preparate contra tusei. – Din fr. gaïacol.
gaibarace, GAIBARÁCE s.f. pl. (Fam.) Picioare (prea lungi); gaibe, gaide. – Cf. g a i b e.
gaibe, GÁIBE s.f. pl. (Fam.) Picioare (prea lungi); gaibarace, gaide. – Cf. g a i d a.
gaidă, GÁIDĂ, gaide, s.f. 1. (Reg.) Cimpoi. 2. Numele unui dans popular cu acompaniament de cimpoi. 3. Fig. (La pl.) Picioare (prea lungi); gaibarace, gaibe. – Din bg., scr. gajda.
gaie, GÁIE, gai, s.f. Nume dat mai multor pasari rapitoare de zi, asemanatoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice si cu coada bifurcata (Milvus). ♢ Expr. Se tine gaie dupa (sau de) cineva, se zice despre o persoana de care nu poti scapa. M-a (sau te-a etc.) luat gaia = am (sau ai etc) patit-o. ♦ De-a puia-gaia = numele unui joc de copii; de-a baba-gaia. [Pr.: pu-ia-ga-ia]. – Et. nec.
gaiţă, GÁIŢĂ2 s.f. (Reg.) Petrol lampant. ♦ Lampa taraneasca cu petrol. [Pr.: gai-] – Din gaz (dupa opait).
gaj, GAJ, gajuri, s.n. Garantie depusa în contul unei datorii sau al executarii unei lucrari; bun care se depune drept garantie; amanet, zalog. ♦ Obiect depus, la unele jocuri de societate, de catre cel care a facut o greseala si care se rascumpara prin executarea unei pedepse hazlii. ♦ Asigurare, garantie morala data cuiva. – Din fr. gage.
galant, GALÁNT, -Ă, galanti, -te, adj. 1. (Despre barbati si manifestarile lor) Curtenitor fata de femei; p. ext. politicos, atent, placut, tandru. 2. (Despre oameni) Darnic, generos. – Din fr. galant.
galanterie, GALANTERÍE, galanterii, s.f. 1. Atitudine plina de curtoazie, de tandrete, de amabilitate fata de femei. ♦ Cuvinte curtenitoare adresate unei femei. 2. (Cu sens colectiv) Obiecte marunte de îmbracaminte (manusi, cravate, fulare etc.); magazin în care se desfac asemenea marfuri. – Din fr. galanterie.
galantom, GALANTÓM, -OÁMĂ adj. v. galanton.
galanton, GALANTÓN, -OÁNĂ, galantoni, -oane, adj. (Fam.: despre oameni) Darnic, generos, galant. [Var.: galantóm, -oáma adj.] – Din fr. galant homme.
microelectronic, MICROELECTRÓNIC, -Ă I. adj. 1. referitor la microelectronica. 2. (despre dispozitive electronice) cu grad înalt de miniaturizare. II. s. f. ramura a electronicii care studiaza miniaturizarea continua a circuitelor si aparatelor electronice. (< fr. microélectronique, engl. microelectronic/s/)
galantonie, GALANTONÍE, galantonii, s.f. (Fam., rar) Darnicie, generozitate. [Var.: galantomíe s.f.] – Galanton + suf. -ie.
galben, GÁLBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., subst. 1. Adj. De culoarea aurului, a lamâiei etc. ♢ Rasa galbena = grup de popoare care se caracterizeaza prin culoarea galbena-bruna a pielii. Friguri galbene = boala contagioasa raspândita în tarile tropicale, transmisa de o specie de tântari, caracterizata prin febra si prin colorarea pielii în galben (2). ♢ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emotii sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) ameteala, a i se face rau. ♦ (Despre fata omului sau despre alte parti ale corpului sau; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre parul oamenilor) Blond. ♦ (Despre parul sau culoarea cailor) Sarg. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situata între portocaliu si verde. ♦ Substanta, colorant, pigment care are culoarea descrisa mai sus. ♢ Galben de cadmiu = sulfura de cadmiu întrebuintata ca pigment galben-oranj în pictura. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obtinerea verdelui. 3. S.m. Nume dat mai multor monede straine de aur, de valori variabile, care au circulat si în tarile românesti. 4. S.f. (În sintagma) Galbena de Odobesti = specie de vita de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) gálbin, -a adj., subst.] – Lat. galbinus.
galenă, GALÉNĂ s.f. Sulfura naturala de plumb, folosita ca redresor la aparatele de radio fara lampi, la prepararea unor vopsele etc. – Din fr. galène.
microdiagnostic, MICRODIAGNÓSTIC s. n. (inform.) microprogram destinat testarii unui subansamblu. (< engl. microdiagnostic)
galeopitec, GALEOPITÉC, galeopiteci, s.m. Mamifer insectivor din sud-estul Asiei, care poate plana (Galeopithecus). [Pr.: -le-o-] – Din fr. galéopithèque.
galeră, GALÉRĂ, galere, s.f. Veche nava comerciala sau militara, prevazuta cu vâsle si pânze si care era mânuita de obicei de sclavi sau de condamnati. – Din fr. galère.
galerie, GALERÍE, galerii, s.f. 1. Coridor subteran în forma de tunel care permite accesul minerilor la zacamânt si îngaduie executarea lucrarilor miniere. 2. Canal subteran de comunicatie care face legatura între doua puncte ale unei lucrari hidrotehnice. 3. Coridor subteran (adesea ramificat) pe care si-l sapa unele animale pentru a le servi ca adapost. 4. Coridor lung (si boltit) situat în interiorul sau în afara unei cladiri, servind ca element de legatura sau ca loc de plimbare. 5. Muzeu, sectie a unui muzeu sau sala într-o expozitie ori într-un muzeu, în care sunt expuse mai ales opere de pictura si de sculptura. ♦ Serie de tablouri expuse; p. ext. serie de portrete descrise într-o opera (literara). 6. Magazin în care se vând opere de arta; p. gener. (la pl.) magazin cu caracter universal. 7. Balconul dintr-o sala de spectacole cu mai multe nivele situat la nivelul cel mai înalt; (fam.) spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care manifesta zgomotos la un spectacol, la o adunare, la o întrunire etc. ♢ Expr. A face galerie = a manifesta zgomotos în semn de aprobare, de încurajare (în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc.). 8. Bara de lemn sau de metal de care se atârna perdelele. 9. Un fel de tava de metal care se pune în fata sobei ca sa nu cada carbunii din soba pe dusumea. – Din fr. galerie. Cf. it. g a l l e r i a, germ. G a l e r i e.
galeş, GÁLES, -Ă, galesi, -e, adj. (Despre ochi sau privire; p. ext. despre oameni; adesea adverbial). 1. Dragastos, duios. 2. Melancolic, trist. [Var.: (reg.) gális, -a adj.]. – Din bg. kaleš.
galetă, GALÉTĂ, galete, s.f. Un fel de pesmet de forma paralelipipedica, mâncat de marinari, ostasi aflati în campanie etc. [Var.: galét2, galeti s.m.] – Din fr. galette.
galic, GÁLIC1 adj.m. (în sintagma) Acid galic = acid organic aromatic, astringent, extras din gogosile de ristic si din coaja de stejar, folosit la fabricarea cernelii negre, a colorantilor si a unor medicamente. – Din. fr. gallique.
galicanism, GALICANÍSM s.n. Doctrina politico-religioasa care, ramânând atasata dogmelor catolice, apara libertatile organizatorice ale Bisericii catolice din Franta fata de papa. – Din fr. gallicanisme.
microclin, MICROCLÍN s. n. mineral din grupa feldspatilor potasici, de culoare roz, galbena, rosiatica sau verde, constituent de baza al unor roci eruptive sau metamorfice. (< fr. microcline)
microclimatologie, MICROCLIMATOLOGÍE s. f. ramura a climatologiei care studiaza microclimatele. (< fr. microclimatologie)
galion, GALIÓN, galioane, s.n. 1. Nava cu pânze folosita în trecut de spanioli ca nava de razboi si pentru transportul marfurilor. 2. Ornamentatie (în lemn) montata la prora unor nave cu pânze. 3. (Tipogr.) Planseta de metal sau de lemn pe care se asaza rândurile de litere culese. [Pr.: -li-on] – Din ngr. ghaleóna, fr., it. galion.
galopa, GALOPÁ, galopez, vb. I. Intranz. (Despre cai) A alerga în galop; (despre oameni) a calari un cal care alearga în galop. ♦ (Despre motoare) A functiona neuniform, cu variatii mari (si bruste) ale vitezei. – Din fr. galoper.
galoroman, GALOROMÁN, -Ă, galoromani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte dintr-o populatie rezultata din amestecul galilor1 cu romanii, dupa cucerirea Galiei de catre romani. 2. Adj. Care apartine galoromanilor (1), privitor la galoromani. – Din fr. gallo-romain (dupa roman). Cf. germ. g a l l o r o m a n i s c h.
galoş, GALÓS, galosi, s.m. încaltaminte de cauciuc purtata peste pantofi ori peste ghete, spre a le proteja de umezeala sau de noroi. – Din fr. galoche.
galoşare, GALOSÁRE, galosari, s.f. Operatie de îmbracare în piele sau în cauciuc a partii de jos a unui obiect de încaltaminte; p. ext. întaritura de piele sau cauciuc cu care se executa aceasta operatie. – Din galos.
microchimie, MICROCHIMÍE s. f. ramura a chimiei care studiaza reactiile chimice dintre cantitati foarte mici de substanta. (< fr. microchimie)
galvanoterapie, GALVANOTERAPÍE s.f. Tratament medical cu ajutorul curentului electric continuu. – Din fr. galvanothérapie.
gama, GÁMA s.m. invar., s.f. 1. S.m. invar. A treia litera a alfabetului grecesc (folosita adesea si ca simbol în matematica, fizica etc.) 2. S.f. (Fiz.: în sintagma) Raze (sau radiatie) gama = radiatie emisa de corpurile radioactive, având o putere de patrundere extrem de mare. 3. S.f. (Fiz.) Unitate de masura a masei egala cu o milionime de gram. – Din fr. gamma.
gamaglobulină, GAMAGLOBULÍNĂ, gamaglobuline, s.f. (Biol.) Proteina din plasma sangvina a persoanelor imune – Din fr. gammaglobuline.
microblast, MICROBLÁST s. n. 1. eritroblast de dimensiuni mici. 2. (bot.) ramura scurta cu crestere anuala foarte redusa si cu noduri dese. (< fr. microblaste)
gamă, GÁMĂ, game, s.f. 1. Succesiune de sunete (si note), care cuprinde toate sunetele unei scari muzicale, dispuse în ordinea ascendenta sau descendenta a sunetelor si luând tonul si numele notei cu care începe succesiunea. 2. Fig. (Pict.) Serie de tonuri si de culori dispuse într-o succesiune armonioasa. 3. Fig. Serie, grup, succesiune de obiecte, de fenomene, de situatii care alcatuiesc un tot (armonios). Gama larga de sortimente. – Din fr. gamme.
gambă, GÁMBĂ, gambe, s.f. (La oameni) Parte a piciorului de la genunchi pâna la laba; (la cai) parte a membrelor posterioare cuprinsa între încheietura genunchiului si copita. – Din lat. gamba.
gambet, GAMBÉT, gambete, s.n. Piesa metalica de legatura în unele organe ale utilajului de manevra la exploatarile petroliere. – Din fr. gambette.
gambetă, GAMBÉTĂ, gambete, s.f. Palarie barbateasca din fetru tare, cu calota ovala si borurile usor rasfrânte; melon. – Din Gambetta (n. pr.).
gambir, GAMBÍR s.m. Numele a doua plante agatatoare subtropicale, din ale caror frunze se obtine un extract folosit ca astringent (Ourouparia si Uncaria gambir). – Din lat. [Ourouparia si Uncaria] gambir, numele stiintific al plantelor.
gambit, GAMBÍT, gambituri, s.n. Sacrificare a unui pion alb sau a altei piese la începutul unei partide de sah pentru obtinerea unui avantaj în atac. – Din fr. gambit.
gamelă, GAMÉLĂ, gamele, s.f. Vas metalic adânc în care soldatii aflati în campanie, la aplicatii etc. îsi primesc portia de mâncare. – Din fr. gamelle.
gamet, GAMÉT, gameti, s.m. Denumire generica pentru celulele sexuale ale animalelor si plantelor. – Din fr. gamète.
gametangiu, GAMETÁNGIU, gametangii, s.m. (Bot.) Structura vegetala în care sunt produsi gameti. – Cf. fr. g a m é t a n g e.
gametofit, GAMETOFÍT, gametofiti, s.m. Una dintre cele doua generatii din ciclul de dezvoltare a plantelor sexuate. – Din fr. gamétophyte.
gametogeneză, GAMETOGENÉZĂ, gametogeneze, s.f. (Biol.) Proces de formare a gametilor. – Din fr. gamétogenèse.
gamopetal, GAMOPETÁL, -Ă, gamopetale, adj.n. si f. V. gamopetala.
gamopetală, GAMOPETÁLĂ, gamopetale, adj.f. (Despre corola unei flori, p. ext. despre flori) Cu petalele unite; (despre plante) care are florile cu petalele unite. ♦ (Substantivat) Planta sau floare cu petalele unite. – Din fr. gamopétale.
gamosepal, GAMOSEPÁL, -Ă gamosepale, adj.f. si n. (Despre caliciul unei flori, p. ext. despre flori) Cu sepalele unite; (despre plante) care are florile cu sepalele unite. ♦ (Substantivat, f.) Planta sau floare cu sepalele unite. – Din fr. gamosépale.
ganaşă, GANÁSĂ, ganase, s.f. (Zool.) Fiecare dintre cele doua ramuri ale mandibulei la animale. [Var.: ganás s.n.] – Din fr. ganache.
gangă, GÁNGĂ, gange, s.f. Partea sterila (care se îndeparteaza) dintr-un zacamânt metalifer. – Din fr. gangue.
gaolean, GAOLEÁN, gaoleani, s.m. Planta furajera din familia gramineelor, asemanatoare cu porumbul, cu seminte bogate în proteine si grasimi (Sorghum chinense). [Pr.: ga-o-le-] – Din rus. gaolean, fr. gaolian.
gara, GARÁ, garez, vb. I. Tranz. A pune la adapost într-un garaj, într-un depou etc. un autovehicul, un tramvai etc. ♦ A manevra un tren, o locomotiva etc. pe o linie de garaj. – Din fr. garer.
garaj, GARÁJ, garaje, s.n. 1. Cladire sau încapere (special amenajata) pentru adapostirea (si întretinerea ori repararea) autovehiculelor. 2. (în sintagma) Linie de garaj = linie ferata pe care sunt dirijate vagoanele când trebuie sa stationeze mai multa vreme într-o gara sau care face legatura între locul de încarcare si descarcare a vagoanelor si liniile pe care circula efectiv trenurile. – Din fr. garage.
garantat, GARANTÁT, -Ă, garantati, -te, adj. (Despre marfuri) A carui valoare, calitate, functionare etc. sunt asigurate de acela care a vândut marfa. ♦ (Adverbial; fam.) Sigur, neîndoielnic. – V. garanta.
gară, GÁRĂ, gari, s.f. Ansamblu de constructii, instalatii, amenajari etc. situat pe o linie ferata, unde opresc trenurile pentru urcarea si coborârea calatorilor si pentru încarcarea si descarcarea marfurilor. ♢ Gara maritima (sau fluviala) = ansamblu de constructii, instalatii, amenajari etc. situat pe cheiul unui port maritim (sau fluvial), destinat îmbarcarii si debarcarii calatorilor si bagajelor. – Din fr. gare.
gard, GARD, garduri, s.n. 1. Constructie de lemn, de metal, de zidarie etc. care împrejmuieste o curte, un teren, o gradina etc. ♢ Gard viu = plantatie deasa de arbusti, de forma unui gard (1), care serveste la împrejmuirea unui loc sau ca element decorativ. ♢ Expr. A nimeri (sau a da) (ca Ieremia) cu oistea-n gard = a spune un lucru nepotrivit, a face o gafa, o prostie. A lega (pe cineva) la gard = a prosti, a pacali (pe cineva). A sari peste garduri = a avea o comportare imorala, a umbla dupa aventuri amoroase. A sari peste (sau dincolo de) gard = a depasi limita admisa (prin atitudinea, faptele sale). A lega (ceva) la (sau de) gard = a abandona, a renunta (la ceva). 2. împletitura de nuiele, de trestie etc. cu care se face un baraj de-a curmezisul unei ape curgatoare pentru prinderea pestelui. 3. (Sport) Fiecare dintre obstacolele în forma de gard (1) de la unele probe atletice de alergari; (la pl.) proba atletica în care se folosesc aceste obstacole. – Cf. alb. g a r d h, sl. g r a d ŭ.
gardă, GÁRDĂ, garzi, s.f. 1. Paza, supraveghere efectuata într-o unitate militara, într-o institutie civila etc.; (concr.) persoana sau grup de persoane care asigura aceasta paza. ♢ Garda de onoare = a) subunitate militara care prezinta onorurile unei persoane oficiale; b) paza simbolica instituita în semn de respect la ocazii solemne; grup de persoane care fac aceasta paza. Garda personala = grup de persoane însarcinat cu paza vietii unui demnitar. (în trecut) Garda civica (sau nationala) = unitate compusa din voluntari, care asigura paza si linistea într-un oras. ♢ Loc. adj. De garda = a) care este însarcinat cu paza, cu supravegherea, cu îngrijirea. Soldat, medic de garda; b) care este de serviciu, deschis în afara orelor de functionare obisnuite. Farmacie de garda. ♦ Pozitie a bratelor si a corpului luata de un boxer, de un luptator etc. pentru a para loviturile adversarului sau pentru a ataca. ♢ Expr. A se pune în garda = a) (la scrima) a lua pozitia de aparare sau de atac; b) a-si lua toate masurile de precautie spre a nu fi surprins de un lucru neplacut. (La jocul de sah) Garda sau (rar) garda la regina = avertisment dat partenerului ca regina este amenintata. Garda veche (sau vechea garda) = cei care au participat în trecut la o actiune sociala, politica etc. 2. Aparatoare metalica montata între mânerul si lama unei sabii, unei spade etc. ♢ Garda tragaciului = piesa de protectie a tragaciului la armele de foc. – Din fr. garde.
garderob, GARDERÓB, garderoburi, (1) s.n., GARDERÓBĂ, garderobe, (2, 3, 4) s.f. 1. S.n. Dulap în care se pastreaza haine, obiecte de îmbracaminte, lenjerie etc. 2. S.f. Loc special amenajat în salile de spectacole, în localurile publice etc., unde se pot lasa în pastrare paltoanele, palariile etc. 3. S.f. Totalitatea costumelor pastrate în depozitul unui teatru. 4. S.f. întreaga îmbracaminte pe care o poseda cineva. – Din fr. garde-robe.
gargarism, GARGARÍSM, gargarisme, s.n. Medicament lichid folosit pentru gargara. – Din fr. gargarisme.
microampermetru, MICROAMPERMÉTRU s. n. ampermetru gradat în microamperi. (< fr. microampèrmètre)
gargui, GARGÚI, garguie, s.n. Jgheab sau burlan scurt pentru scurgerea apei de ploaie, de obicei bogat ornamentat. – Din fr. gargouille.
microamper, MICROAMPÉR s. m. unitate de intensitate a curentului electric, a milioana parte dintr-un amper. (< fr. microampère)
garnetă, GARNÉTĂ, garnete, s.f. (Text.) Masina de destramat deseurile de fire de lâna cardata. – Din engl. garnett.
garnisi, GARNISÍ, garnisesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A completa un lucru cu accesorii sau podoabe; a împodobi, a orna. – Dupa fr. garnir.
garnisire, GARNISÍRE s.f. (Fam.) Actiunea de a garnisi si rezultatul ei. – V. garnisi.
garnitură, GARNITÚRĂ, garnituri, s.f. 1. Accesoriu folosit pentru a împodobi sau a completa un lucru. ♦ Adaos constând din legume, salata etc., care se serveste la friptura. 2. Piesa sau ansamblu de piese demontabile care completeaza, întaresc sau protejeaza o piesa, micsorându-i uzura; piesa care asigura îmbinarea perfecta a doua elemente prin care circula un fluid. 3. Grup de mai multe lucruri de acelasi gen care împreuna formeaza un ansamblu unitar. ♦ Totalitatea uneltelor, sculelor, pieselor etc. de acelasi fel folosite într-un atelier sau într-o exploatare. ♦ Totalitatea pieselor de acelasi gen ale unei masini. ♢ Garnitura de litere = serie de litere si de semne cu caractere tipografice identice, cuprinzând toate corpurile caracterului respectiv. ♦ Ansamblu format din locomotiva si vagoanele unui tren. 4. Totalitatea jucatorilor care alcatuiesc o echipa sportiva; formatie. – Din fr. garniture.
garnizoană, GARNIZOÁNĂ, garnizoane, s.f. 1. Unitate sau ansamblu de unitati si de institutii militare stabilite într-o localitate sau (în timp de razboi) într-un loc întarit pentru a-l apara; p. ext. localitate în care sunt stabilite aceste unitati si institutii. 2. Conducere a unei garnizoane (1). – Din fr. garnison.
garoafă, GAROÁFĂ, garoafe, s.f. Planta erbacee ornamentala cu frunze opuse si liniare, cu flori de culori diverse si cu miros specific, placut (Dianthus caryophyllus). ♢ Garoafa de câmp (sau salbatica) = garofita (2). Garoafa de munte = planta cu frunze lanceolate, cu flori placut mirositoare, albe sau roz, cu peri purpurii (Dianthus superbus). – Din ngr. gharúfalo.
garofiţă, GAROFÍŢĂ, garofite, s.f. 1. Diminutiv al lui garoafa. 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si flori purpurii; garoafa de câmp (Dianthus carthusianorum). 3. Planta erbacee ornamentala cu tulpina ramificata, cu flori mari, rosii, albe sau pestrite (Dianthus chinensis). 4. (în sintagmele) Garofita de munte = planta erbacee cu flori mari, purpurii (Dianthus compactus). Garofita Pietrei Craiului = planta erbacee a carei tulpina de 10-20 cm poarta o singura floare purpurie brazdata radial de dungi mai închise (Dianthus callizorus). – Garoafa + suf. -ita.
garsonieră, GARSONIÉRĂ, garsoniere, s.f. Locuinta într-o cladire mai mare, compusa de obicei dintr-o singura camera si baie, uneori si bucatarie. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. garçonnière.
gastrită, GASTRÍTĂ, gastrite, s.f. Boala care consta în inflamatia mucoasei stomacului si care se manifesta prin dureri abdominale, balonari, greturi, varsaturi etc. – Din fr. gastrite.
gastroenterită, GASTROENTERÍTĂ, gastroenterite, s.f. Boala care consta în inflamatia simultana a mucoasei stomacului si a intestinelor si care se manifesta prin diaree, dureri abdominale etc. [Pr.: -tro-en-] – Din fr. gastro-entérite.
gastroenterologie, GASTROENTEROLOGÍE s.f. Ramura a medicinii care studiaza fiziologia si patologia tubului digestiv. [Pr.: -tro-en-] – Din fr. gastro-entérologie.
gastronom, GASTRONÓM, -OÁMĂ, gastronomi, -oame, s.m. si f. Persoana careia îi place mâncarea aleasa si care stie s-o aprecieze. – Din fr. gastronome.
gastroscopie, GASTROSCOPÍE, gastroscopii, s.f. Examen vizual al interiorului stomacului cu ajutorul gastroscopului (introdus în stomac prin esofag). – Din fr. gastroscopie.
micologie, MICOLOGÍE s. f. 1. ramura a botanicii care studiaza ciupercile. 2. studiu al bolilor cauzate de ciuperci. (< fr. mycologie)
gaşcă, GÁSCĂ, gasti, s.f. (Peior.) Grup restrâns de oameni, uniti între ei prin preocupari, mai ales în vederea savârsirii unor actiuni reprobabile; grup de oameni care se afla la periferia societatii. ♢ Expr. A (se) sparge gasca = a (se) risipi, a (se) destrama o cârdasie, o clica. – Et. nec.
micodermă, MICODÉRMĂ s. f. ciuperca filamentoasa, cu aspect fragmentat, care vegheaza pe suprafata bauturilor fermentate sau dulci. (< fr. mycoderme)
gaşper, GÁSPER, gasperi, s.m. (Fam. si ir.) Ţigan. – Din n. pr. Gasper (= Gaspar).
gaşperiţă, GÁSPERIŢĂ, gasperite, s.f. (Fam. si ir.) Ţiganca. – Gasper + suf. -ita.
gaucho, GAUCHO s.m. Pazitor de vite în pampasul argentinian. [Pr.: gáu-cio] – Cuv. sp.
gaură, GÁURĂ, gauri, s.f. Scobitura, adâncitura, spartura ivita de la sine sau anume facuta într-un corp, într-un material, în pamânt etc.; cavitate, borta. ♢ Gaura cheii = orificiu prin care se baga cheia în broasca. ♢ Expr. Gaura de sarpe = loc ferit care serveste cuiva ca ascunzatoare. (Pop.) Doar nu s-o face gaura-n cer = nu va fi o paguba prea mare. (Astron.) Gaura neagra = relicva de dimensiuni reduse a unei stele masive, formata prin prabusire gravitationala, caracterizata prin densitate foarte mare si forta de atractie uriasa si absorbanta. [Pr.: ga-u-] – Lat. •gavula (< cavus).
gauss, GAUSS, gausi, s.m. Unitate de masura a inductiei magnetice în sistemul electromagnetic C.G.S. (centimetru, gram, secunda). – Din fr. gauss.
gaz, GAZ2, gaze, s.n. 1. Nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusa, incolore, usor deformabile si expansibile, care, din cauza coeziunii moleculare slabe, nu au o forma proprie stabila si tind sa ocupe întregul volum pe care îl au la dispozitie. ♢ Gaz perfect (sau ideal) = gaz (ipotetic) extrem de rarefiat, la care produsul dintre presiune si volum ramâne constant la orice temperatura. Gaz aerian (sau de iluminat) = gaz combustibil obtinut prin distilarea huilei la temperaturi înalte. Gaz lichefiat = amestec de gaze combustibile usor lichefiabile, obtinut prin extragerea directa din gaze de sonda sau prin distilare din unele produse petroliere, pastrat în stare lichida în butelii. Gaz nobil = fiecare dintre elementele chimice situate în grupa a opta principala a sistemului periodic al elementelor, inclusiv heliu, caracterizate prin inertia lor chimica. Gaz solid = combinatie solida de molecule de gaz metan si de apa, care se gaseste în special în zonele unde pamântul este înghetat pâna la mari adâncimi. Gaze naturale = gaze combustibile care emana din pamânt. 2. (La pl.) Nume dat unor substante gazoase toxice sau asfixiante folosite în razboi. 3. (La pl.) Emanatii gazoase ale stomacului sau ale intestinelor. 4. Petrol lampant. ♢ Expr. (Fam.) Doar n-am baut gaz, se spune ca raspuns negativ la o propunere nepotrivita; nici nu ma gândesc! A arde gaz (sau gazul) degeaba = a nu face nimic, a pierde vremea de pomana. – Din fr. gaz.
micetom, MICETÓM s. n. tumefactie inflamatorie provocata prin dezvoltarea în organism a unei ciuperci parazite. (< fr. mycétome)
gazdă, GÁZDĂ, gazde, s.f. 1. Persoana care primeste pe cineva la sine (dându-i adapost); cel care tine pe cineva la sine în schimbul unei chirii (si cu întretinere platita); stapânul unei case în raport cu oaspetii sai, amfitrion. ♦ Organism pe care (sau în care) traieste un animal parazit aflat în stare larvara sau adulta. 2. Locuinta ocupata de cineva în calitate de oaspete sau de chirias. 3. (Reg.) Ţaran bogat; chiabur, bogatan. ♢ Loc. adj. De gazda (mare) = din oameni bogati. – Din magh. gazda.
micaşist, MICASÍST s. n. roca metamorfica cu textura sistoasa, din foi de mica, separata de mici cristale cu cuart. (< fr. micachiste)
mică, MÍCĂ s. f. mineral din silicat de aluminiu si potasiu cristalizat, clivabil, care abunda în rocile eruptive si metamorfice. (< fr. mica)
gazelă, GAZÉLĂ, gazele, s.f. Nume dat mai multor genuri de mamifere rumegatoare din familia antilopei, cu corpul suplu, cu picioarele lungi, cu coarne în forma de lira si cu ochii mari, care traiesc în stepele si deserturile africane si asiatice; animal care face parte din unul dintre aceste genuri. – Din fr. gazelle.
gazifer, GAZIFÉR, -Ă, gaziferi, -e, adj. (Despre zacaminte) Care contine gaz2. – Din fr. gazifère.
miatrofie, MIATROFÍE s. f. amiotrofie. (< fr. myatrophie)
miatonie, MIATONÍE s. f. absenta sau diminuare a tonusului muscular; amiotonie. (< fr. myatonie)
gazorniţă, GAZÓRNIŢĂ, gazornite, s.f. 1. Lampa primitiva de petrol. 2. Bidon pentru pastrat petrolul. – Din gaz2 (dupa pacornita).
gazoscop, GAZOSCÓP, gazoscoape, s.n. Aparat pentru detectarea prezentei gazelor inflamabile în galeriile subterane din mine. – Din fr. gazoscope.
mi, MI1 s. m. inv. (muz.) 1. treapta a treia a gamei diatonice; sunetul si nota corespunzatoare. 2. coarda, clapa unui instrument care da sunetul acestei note. (< it. mi)
găina, GĂINÁ2, gainez, vb. I. Intranz. (Rar; despre oameni) A lâncezi; a boli. [Pr.: ga-i-. – Var.: gainí vb. IV] – Din gaina.
găinar, GĂINÁR, gainari, s.m. 1. Vânzator de gaini sau, p. gener., de pasari de curte vii. 2. (Fam.) Hot de gaini; p. gener. hot de lucruri marunte, borfas. ♦ Persoana care se ocupa de afaceri ilicite marunte. [Pr.: ga-i-] – Gaina + suf. -ar.
găinărie, GĂINĂRÍE2, gainarii, s.f. (Fam.) Furt de gaini; p. gener. furt de lucruri marunte. ♦ Afacere ilicita marunta. [Pr.: ga-i-] – Gainar + suf. -ie.
găinuşă, GĂINÚSĂ, gainuse (gainusi), s.f. 1. Diminutiv al lui gaina. 2. Numele mai multor pasari salbatice de munte sau de balta. ♢ Gainusa de balta = pasare migratoare acvatica, cu penaj negru, cu o pata rosie de piele golasa în frunte si cu picioarele verzui (Gallinula chloropus). 3. (Astron.; art.) Closca-cu-Pui. 4. Carabus, corla. 5. (La pl.) Planta veninoasa cu tulpina lunga si subtire, cu flori mici albe, situate în vârful tulpinii (Isopyrum thalictroides). 6. Planta din familia rozaceelor cu tulpina scurta si cu flori albe (Potentilla micrantha). [Pr.: ga-i-] – Gaina + suf. -usa.
găitan, GĂITÁN, gaitane, s.n. 1. Fir de metal sau siret (împletit ori rasucit) de lâna, matase etc., cusut ca ornament la unele obiecte de îmbracaminte. ♢ Expr. (Fam.; adverbial) A merge gaitan = (despre actiuni, activitati) a merge, a decurge, a evolua bine. 2. (înv.) împletitura facuta din gaitane (1), care înlocuia platosa în oastea Moldovei din evul mediu. [Pr.: ga-i-. – Var.: gaietán s.n.] – Din tc. gaytan.
mezuză, MEZÚZĂ s. f. mic sul de pergament purtând versete din Biblie, pus într-o cutiuta fixata pe stâlpul usii, la evrei. (< fr. mezuzah)
mezozonă, MEZOZÓNĂ s. f. zona mediana de transformare metamorfica a Pamântului, între 6 si 12 km. (< fr. mésozone)
gălămoz, GĂLĂMÓZ, galamoaze, s.n. (Reg.) Bot, cocolos, bulz (dintr-un material solid). [Var.: golomóz s.n.] – Et. nec.
gălătuş, GĂLĂTÚS, galatusi, s.m. Cocolos mare (de mamaliga).
gălăţean, GĂLĂŢEÁN, -Ă, galateni, -e, s.m., s.f., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Galati. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Galati. 3. S.f. (La pl.) Planta ornamentala din familia primulaceelor, cu flori roz sau purpurii; primula (Primula obconica). – Galati (n. pr.) + suf. -ean.
gălbează, GĂLBEÁZĂ, galbeze, s.f. 1. Vierme parazit care traieste în caile biliare ale ovinelor si bovinelor (Fasciola hepatica). 2. Boala de ficat a ovinelor si a bovinelor, provocata de galbeaza (1). 3. Numele a patru specii de plante parazite din familia cucutei: a) Cuscuta trifolii; b) tortel (Cuscuta campestris); c) tortel (Cuscuta epithymum); d) tortel (Cuscuta europea). – Cf. alb. k ë l ' b a z ë,  g ë l ' b a z ë.
gălbenea, GĂLBENEÁ, galbenele, s.f. 1. Planta erbacee cu tulpina groasa, cu frunze lanceolate si dintate, cu flori galbene, care creste în locuri umede (Rorippa amphibia). 2. (La pl.) Planta erbacee cu tulpina paroasa în partea de jos, cu frunze palmate si cu flori galbene-aurii (Ranunculus pedatus). ♢ Galbenele de padure = planta erbacee cu tulpina acoperita de peri si cu flori galbene-aurii, care creste în regiuni înalte (Ranunculus aureus). 3. (La pl.) Numele a trei plante erbacee din familia primulaceelor: a) planta cu tulpina dreapta, cu frunzele ovale acoperite cu peri si cu flori galbene (Lysimachia punctata); b) planta cu tulpina dreapta, cu frunze ovale-lunguiete si cu flori galbene dispuse în panicule terminale (Lysimachia vulgaris); c) drete (Lysimachia nummularia). – Galben + suf. -ea.
gălbenuşă, GĂLBENÚSĂ, galbenuse, s.f. (La pl.) Planta din familia rozaceelor, cu tulpina ascendenta, paniculat ramificata în partea superioara (Potentilla chrysantha). – De la galbenus.
gălbinare, GĂLBINÁRE, galbinari, s.f. 1. (Med.; pop.) Icter. 2. (Rar) Culoare galbena a fetei; paliditate. 3. Planta erbacee cu tulpina ramificata spre vârf, cu frunze usor dintate si cu flori purpurii (Serratula tinctoria). [Var.: galbenáre s.f.] – Din galbin.
gălbiniţă, GĂLBINÍŢĂ, galbinite, s.f. Planta erbacee din familia labiatelor, cu frunzele petiolate si flori galbene-aurii (Galeobdolon luteum). – Galben + suf. -ita.
găligan, GĂLIGÁN, galigani, s.m. (Peior. si fam.) Om sau baiat foarte înalt; gligan, lungan. – Cf. g l i g a n.
găman, GĂMÁN, gamani, s.m. (Pop.) Om foarte mâncacios; mâncau. – Et. nec.
gămălie, GĂMĂLÍE, gamalii, s.f. Parte îngrosata în forma de sfera mica de la capatul unui ac, al unui chibrit etc. – Din magh. gomoly.
găselniţă, GĂSÉLNIŢĂ2, gaselnite, s.f. (Fam.) Situatie de efect gasita si exploatata de cineva (într-o opera literara, de critica etc.). – Gasi + suf. -elnita.
găsi, GĂSÍ, gasesc, vb. IV. 1. Tranz. A da de (sau peste) ceva sau cineva (din întâmplare sau cautând anume); a descoperi, a afla. ♢ Expr. (Fam.) A-si gasi beleaua = a se afla într-o situatie neplacuta, a avea necazuri. (Intranz.) Ţi-ai gasit! = as! de unde! nici gând! A-si gasi (sau, refl., a se gasi) sa... = a-i veni (pe neasteptate si într-un moment nepotrivit) sa..., a se apuca sa... (Reg.) A (-i) gasi (cuiva) dreptate = a (-i) face (cuiva) dreptate. ♢ (Loc. vb.) A-si gasi mormântul (sau moartea) = a muri. ♦ Tranz. si refl. A întâlni pe cineva sau a se întâlni cu cineva. ♢ Expr. (Tranz.) A-si gasi omul (sau nasul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poti însela sau birui, care te obliga sa te comporti cum se cuvine. Sa te gasesc sanatos! formula de salut la despartire. ♦ A descoperi o noua metoda, un nou preparat, un nou aparat etc. (în urma unor cercetari si studii prealabile). 2. Tranz. (Despre suferinte fizice sau despre moarte) A cuprinde, a surprinde (pe neasteptate) pe cineva. ♢ Expr. Ce te-a gasit (de...)? = (exprima reprosul) ce ai? ce ti s-a întâmplat (de...)? ce te-a apucat? 3. Refl. A se afla undeva, a fi; a se afla într-o anumita situatie, împrejurare etc.; a se prezenta într-un anumit fel. 4. Tranz. A fi de parere ca...; a socoti, a crede ca... – Cf. sl. g a s i t i "a stinge".
mezosferă, MEZOSFÉRĂ s. f. 1. învelis între 1200 si 2900 km în adâncimea Pamântului, în care predomina sulfurile si oxizii metalelor grele (fier, nichel si magneziu). 2. strat atmosferic dintre stratosfera si ionosfera. (< fr. mésosphère)
găună, GĂÚNĂ, gauni, s.f. (Reg.) Gaura (mica) în pamânt. – Lat. •cavo, -onis.
găunos, GĂUNÓS, -OÁSĂ, gaunosi, -oase, adj. (Despre copaci sau trunchiuri de copaci) Care este gaurit, gol, mâncat pe dinauntru; scorburos. ♦ (Despre nuci) Care este fara miez; sec. ♦ (Pop.; despre dinti, masele) Cariat (într-un stadiu avansat). ♦ Fig. (Despre actiuni, manifestari ale oamenilor) Care este lipsit de continut, de temei. [Pr.: ga-u-] – Gauna (înv. "gaura mica" < lat.) + suf. -os.
găvozdi, GĂVOZDÍ, gavozdesc, vb. IV. Tranz. si refl. (Reg.) A (se) înghesui, a (se) îngramadi. ♦ Refl. A se ascunde, ghemuindu-se. – Din sl. gvozditi "a bate cu cuie".
găzar, GĂZÁR, gazari, s.m. Vânzator (ambulant) de petrol lampant; pacurar2. – Gaz2 + suf. -ar.
găzărie, GĂZĂRÍE, gazarii, s.f. Loc unde se vinde petrol lampant. – Gaz2 + suf. -arie.
găzdui, GĂZDUÍ, gazduiesc, vb. IV. 1. Tranz. A primi pe cineva în casa sa o anumita vreme, dându-i adapost (si mâncare). 2. Intranz. A ramâne (sa locuiasca si sa manânce) câtva timp în casa cuiva. – Gazda + suf. -ui.
mezomorf, MEZOMÓRF, -Ă adj. (despre starea de agregare a materiei) intermediar între starea amorfa si cea cristalina. (< fr. mésomorphe)
mezometru, MEZOMÉTRU s. n. pliu peritoneal care leaga uterul de peretele abdominal, corespunzând ligamentelor largi. (< fr. mésomètre)
gâdilici, GÂDILÍCI s.n. (Pop. si fam.; în expr.) A avea gâdilici la limba, se spune despre un om care vorbeste (prea) mult, care nu se poate abtine sa nu vorbeasca. – Gâdila + suf. -ici.
gâdilicios, GÂDILICIÓS, -OÁSĂ, gâdiliciosi, -oase, adj. (Pop. si fam.; despre oameni) Care se gâdila usor. – Gâdili + suf. -icios.
mezologie, MEZOLOGÍE s. f. ramura a biologiei care studiaza relatiile dintre organisme si factorii mediului înconjurator. (< fr. mésologie)
gâgâlice, GÂGÂLÍCE, gâgâlici, s.f. (Pop. si fam.) Obiect sau fiinta de dimensiuni reduse. – Et. nec.
gâlcă, GÂLCĂ, gâlci, s.f. (Pop.) 1. Inflamare a ganglionilor de la gât sau a amigdalelor; (concr.) umflatura rezultata în urma acestei inflamari; p. gener. umflatura (sub piele). 2. Fig. Nod sau portiune mai îngrosata care apare la firele textile (toarse). – Din bg. glaki.
gând, GÂND, gânduri, s.n. 1. Proces de gândire sau rezultatul procesului de gândire; idee, cuget, cugetare. Îi treceau multe gânduri prin cap. ♢ Expr. A framânta (sau a apasa etc. pe cineva) gândul = a preocupa, a obseda (pe cineva) o idee. A-si lua (sau a-si muta) gândul = a nu se mai gândi; a renunta la orice speranta. Ca gândul = extrem de repede. (Dus sau cazut etc.) pe gânduri = absorbit de ceva intim, nelegat de realitatea imediata. A sta pe (sau la) gânduri = a chibzui, a reflecta (mult); a sovai. A pune (pe cineva) pe gânduri = a îngrijora (pe cineva). A-si face (sau a intra etc. la) gânduri = a se îngrijora. A-i sta gândul la ceva = a fi preocupat de ceva. 2. Închipuire, imaginatie, fantezie; inspiratie. Gândul îl purta departe. 3. Loc considerat ca sediu al cugetarii; minte; memorie. I-a iesit din gând. ♢ Expr. Nici cu gândul n-am gândit = nici nu m-am asteptat la asta, n-am crezut ca se va întâmpla aceasta. Când cu gândul n-ai gândi = când nici nu te astepti. A-i da (sau a-i trece, a-i veni) cuiva (ceva) prin (sau în) gând = a-i veni cuiva brusc o idee. 4. Intentie, plan. A venit cu gând bun. ♢ Expr. A-si pune în gând = a lua hotarârea sa... A pune (cuiva) gând rau = a avea intentii rele fata de cineva. A-l bate (sau a-l paste etc.) gândul = a intentiona, a planui sa... 5. Convingere, parere. 6. Voie, dorinta, plac. Toate s-au facut dupa gândul lui. – Din magh. gond.
mezoduodenită, MEZODUODENÍTĂ s. f. inflamatie a mezenterului duodenului. (< fr. mésoduodénite)
gândi, GÂNDÍ, gândesc, vb. IV. 1. Intranz. si refl. A-si forma o idee despre un lucru, a patrunde ceva cu mintea; a reflecta, a medita, a cugeta, a chibzui la ceva. ♢ Expr. A da (cuiva) de gândit = a obliga (pe cineva) sa mediteze, sa se întrebe, sa discearna. ♦ Intranz. si tranz. A concepe, a crea ceva (abstract sau concret). 2. Refl. si intranz. A se îngriji, a-i pasa de ceva sau de cineva. 3. Tranz. si intranz. A-i trece cuiva prin minte (ca...); a crede, a socoti (ca...). 4. Tranz. si refl. A lua în considerare (ca...), a-si da seama (ca...). 5. Refl. A intentiona (sa...). ♦ Tranz. (Reg.) A dori, a spera. – Din gând.
gândit, GÂNDÍT s.n. (Rar) Faptul de a gândi. ♢ Expr. Pe gândite = dupa o îndelungata cugetare. [Forma gramaticala: (În expr.) gândite].
mezenterită, MEZENTERÍTĂ s. f. inflamatie a mezenterului. (< fr. mésentérite)
gârbiţă, GÂRBIŢĂ, gârbite, s.f. 1. (Pop.; la animale) Greaban, grumaz; (la oameni) ceafa. ♢ Expr. A muia (cuiva) gârbita = a înfrânge, a obliga sa se supuna. 2. Planta erbacee cu tulpina acoperita cu solzi si cu flori mari, violete (Limodorum abortivum). – Din bg. garbica, scr. grbica.
gârbov, GÂRBOV, -Ă, gârbovi, -e, adj. (Despre oameni) Care are spinarea încovoiata (de batrânete); gârbovit. – Din bg. garbav.
gârbovi, GÂRBOVÍ, gârbovesc, vb. IV. Refl. (Despre oameni) A deveni gârbov; a se cocârja. ♢ Tranz. fact. Anii l-au gârbovit. – Din gârbov.
gârbovit, GÂRBOVÍT, -Ă, gârboviti, -te, adj. (Despre oameni) Care este gârbov; cocârjat. – V. gârbovi.
gârgâr, GÂRGÂR, gârgâre, s.n. Unealta folosita la pescuitul marin prin încercuirea si adunarea bancurilor de hamsii, stavrizi, scrumbii etc. – Et. nec.
gârlă, GÂRLĂ, gârle, s.f. 1. Apa curgatoare (mai mica); brat al unei ape curgatoare. ♢ Expr. (Fam.) A se duce pe gârla = a se pierde, a se risipi. A da pe gârla = a arunca, a risipi. ♦ (Adverbial) în mare cantitate, din belsug. 2. Depresiune alungita (si sinuoasa) aflata în lunca unei ape curgatoare si care, acoperita de apa, leaga de obicei un râu de lacurile sau de baltile din jurul acestuia. – Din bg. garlo.
gâscariţă, GÂSCÁRIŢĂ, gâscarite, s.f. 1. Numele a doua plante perene cu tulpina si frunzele acoperite cu peri, cu flori mici, albe (Arabis alpina si hirsuta). 2. Planta din familia cruciferelor cu frunzele spatulate sau oblonge (Arabidiopsis thaliana). – Gâsca + suf. -arita.
gâscă, GÂSCĂ, gâste, s.f. Pasare domestica de talie mare, de obicei cenusie pe spate si pe laturi si alba pe piept, cu gâtul lung, crescuta pentru carnea, untura si fulgii ei (Anser domesticus). ♢ Gâsca salbatica = specie mai mica de gâsca, vânata pentru carne (Anser anser). ♢ Expr. A strica orzul pe gâste = a darui, a sacrifica ceva util, pretios, bun pentru cineva care nu stie sa pretuiasca cele primite. ♦ (Fam.) Epitet depreciativ dat unei femei sau unei fete credule sau proaste. – Din bg. gaska.
mezarterită, MEZARTERÍTĂ s. f. inflamatie a mezarterei. (< fr. mésartérite)
gât, GÂT, gâturi, s.n. 1. Parte a corpului (la om si la unele animale) care uneste capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ♢ Expr. A se arunca (sau a se agata etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbratisa (cu caldura) pe cineva; b) a coplesi, a obosi pe cineva cu manifestarile de dragoste. A-si rupe (sau a-si frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-si pierde situatia (buna) în urma unor greseli; a fi arestat, condamnat în urma savârsirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhata) de gât (pe cineva) = a însfaca (pe cineva), a cere socoteala (cu violenta), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretentii (neîntemeiate); a face galagie, scandal. A da (o bautura) pe gât = a bea repede (dintr-o singura înghititura sau din câteva înghitituri). A fi satul pâna în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiti; b) a nu se putea împaca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de bautura câta se poate bea dintr-o singura înghititura. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezinta asemanare cu gâtul (1). ♢ Pruna cu gât = pruna gâtlana. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ "înghititura".
gâtar, GÂTÁR, gâtare, s.n. Curea lata a hamului, care se trece peste gâtul calului; hamut. – Gât + suf. -ar.
gâtiţă, GÂTIŢĂ, gâtite, s.f. (Reg. si fam.) Gâtlej. – Gât + suf. -ita.
gealat, GEALÁT, gealati, s.m. 1. (înv.) Calau, gâde. 2. (De obicei peior. sau fam.) Om voinic, zdravan (si violent). – Din tc. cellât.
geam, GEAM, geamuri, s.n. 1. Placa de sticla care se fixeaza în pervazurile (ori cercevelele) ferestrelor sau ale usilor si care permite sa strabata lumina în interiorul unei încaperi. ♦ Bucata de sticla care se fixeaza în rama ceasornicelor, a ochelarilor etc. 2. P. gener. Fereastra. – Din tc. cam.
geamală, GEAMÁLĂ, geamale, s.f. Papusa foarte mare care reprezenta un trup de femeie cu doua capete si patru mâini, folosita în trecut în spectacolele populare de bâlci. – Din tc. cemal [oyunu].
geamandan, GEAMANDÁN, geamandane, s.n. V. geamantan.
geamandură, GEAMANDÚRĂ, geamanduri, s.f. Corp plutitor facut din tabla, din lemn etc. si ancorat pe fundul unei ape, care indica diverse restrictii de navigatie. – Cf. ngr. s i m a n d h ú r a.
geamantan, GEAMANTÁN, geamantane, s.n. Cufar portabil din piele, carton, material plastic etc., în care se pun lucrurile necesare pentru calatorie; valiza. [Var.: (reg.) geamandán s.n.] – Din tc. camadan, ngr. tzamandáni.
metru, MÉTRU1 s. m. 1. unitate fundamentala de masura pentru lungime, a patruzecea milioana parte din meridianul terestru. 2. rigla, banda gradata de lemn, de metal etc., cu lungimea de un metru (1). 3. grup de silabe constituind unitatea de masura a versului; (p. ext.) ritm determinat de împartirea unui vers în silabe. 4. (muz.) diviziune la baza organizarii duratelor sunetelor dupa succesiunea accentelor tari sau slabe; ritm, cadenta, masura. (< fr. mètre, lat. metrum, gr. metron)
geamantanaş, GEAMANTANÁS, geamantanase, s.n. V. geamantanas.
geamantănaş, GEAMANTĂNÁS, geamantanase, s.n. Diminutiv al lui geamantan. – Geamantan + suf. -as.
geamăn, GEÁMĂN, -Ă, gemeni, -e, adj. 1. (Despre fiinte; adesea substantivat) Care a fost nascut odata cu alta fiinta si de catre aceeasi mama sau femela. ♦ (Pop.; substantivat, m.pl.art.) Constelatie care apartine Caii-Laptelui, formata din doua stele principale (numite Castor si Polux) si un numar de stele mai putin stralucitoare. ♦ (Despre plante) Care are doua tulpini crescute din aceeasi radacina; (despre fructe) crescute lipite câte doua. 2. (Anat.; în sintagma) Muschii gemeni = muschii, dispusi pereche, ai gambei. [Var.: (rar) gémen, -a adj.] – Lat. geminus.
geamăt, GEÁMĂT, gemete, s.n. Sunete nearticulate scoase de o fiinta care simte o durere (fizica sau morala). ♦ Fig. Freamat, murmur, vuiet (al unor elemente ale naturii). [Var.: gémat, gémet s.n.] – Lat. gemitus.
geambarale, GEAMBARÁLE s.f. pl. V. geamparale.
geambaş, GEAMBÁS, geambasi, s.m. Persoana care vinde cai sau mijloceste vânzarea cailor. – Din tc. cambaz.
geambaşie, GEAMBASÍE, geambasii, s.f. (Rar) Geambaslâc. – Geambas + suf. -ie.
geambaşlâc, GEAMBASLÂC, geambaslâcuri, s.n. Meseria de geambas; geambasie. – Din tc. cambazlik.
geamblac, GEAMBLÁC, geamblacuri, s.n. Ansamblu format din mai multi scripeti ficsi si o rama, montat pe turla unei sonde. – Probabil din n. pr. James Blake (numele unei firme englezesti, care figura pe dispozitivul de pe turla sondelor), apropiat prin etimologie populara de geam.
metrosalpingită, METROSALPINGÍTĂ s. f. inflamatie a uterului si a trompelor uterine. (< fr. métrosalpingite)
geamgiu, GEAMGÍU, geamgii, s.m. Persoana care monteaza sau vinde geamuri. – Din tc. camci.
geamie, GEAMÍE, geamii, s.f. Constructie destinata celebrarii cultului la musulmani, de obicei mai mare decât moscheea. – Din tc. cami.
geamlâc, GEAMLÂC, geamlâcuri, s.n. Perete format din geamuri fixate pe un schelet metalic sau de lemn. ♦ Coridor, veranda, încapere închisa spre exterior cu un astfel de perete. – Din tc. camlic.
geamparale, GEAMPARÁLE s.f. pl. 1. Numele unui dans popular românesc cu miscare vioaie; melodie dupa care se executa acest dans. ♦ Fig. (Rar) Tril, cântec (melodios) al unei pasari. 2. (înv.) Castaniete. [Var.: geambarále s.f. pl.] – Din tc. çalpara.
gecko, GÉCKO s.m. Familie de sopârle din tarile calde (Gecko); sopârla din aceasta familie. – Din fr., engl. gecko.
gelivaţie, GELIVÁŢIE s.f. (Geol.) Degradare a rocilor de la suprafata pamântului datorita variatiilor de temperatura. – Din fr. gélivation.
metrologie, METROLOGÍE s. f. 1. ramura a fizicii care studiaza unitatile de masura si metodele de masurare a marimilor fizice. 2. totalitatea activitatilor legate de masuratori, etaloane etc. (< fr. métrologie)
gem, GEM, gemuri, s.n. Produs alimentar obtinut prin fierberea fructelor (întregi) cu zahar pâna la gelificarea siropului. – Din engl. jam.
gemănar, GEMĂNÁR, gemanari, s.m. (Rar) Frate geaman. – Din geaman + suf. -ar.
gemănare, GEMĂNÁRE, gemanari, s.f. Furculita (2). – Din geaman + suf. -are.
gemănare, GEMĂNÁRE s.f. (La car) Furculita (2). – De la geaman.
gemănariţă, GEMĂNÁRIŢĂ, gemanarite, s.f. (Bot.) Bujorel (2) (Orchis papilionacea). – Geaman + suf. -arita.
gemăt, GÉMĂT, gemete, s.n. V. geamat.
gemen, GÉMEN, -Ă, gemeni, -e, adj. V. geaman.
gemet, GÉMET, gemete, s.n. V. geamat.
gemin, GÉMIN, -Ă, gemini, -e, adj. V. geaman.
metrită, METRÍTĂ s. f. inflamatie a uterului. (< fr. métrite)
metroanexită, METROANEXÍTĂ s. f. inflamatie a uterului, a ovarelor si a trompelor ovariene. (< fr. métroannexite)
gemuleţ, GEMULÉŢ, gemulete, s.n. Diminutiv al lui geam. – Geam + suf. -ulet.
gemut, GEMÚT s.n. Faptul de a geme; geamat. – V. geme.
gen, GEN, genuri, s.n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezinta un obiect, o fiinta, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obtinuta prin clasificarea creatiilor artistice dupa forma, stil, tema. ♢ Pictura de gen = pictura care înfatiseaza aspecte ale vietii de toate zilele. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare si care cuprind creatiile asemanatoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticala bazata pe distinctia dintre fiinte si obiecte, precum si dintre fiintele de sex masculin si cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematica, subordonata familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasa de obiecte care au note esentiale comune si cuprind cel putin doua specii. – Din lat. genus, -eris.
genealogie, GENEALOGÍE, genealogii, s.f. Urmarire sistematica a filiatiei existente între membrii unei familii (marcante), facuta pentru a stabili originea si gradul lor de înrudire. ♦ Disciplina auxiliara a istoriei, care se ocupa cu întocmirea unor astfel de filiatii si legaturi pentru familiile domnitoare, nobiliare etc. [Pr.: -ne-a-] – Din fr. généalogie, lat. genealogia.
metric, MÉTRIC, -Ă I. adj. 1. referitor la masura, la metru. o sistem ~ = sistem international de masurare a lungimilor, greutatilor si capacitatilor, bazat pe unitati care cresc, sau descresc din zece în zece. 2. referitor la metrica (II, 1). II. s. f. 1. ramura a poeticii care studiaza structura versului si a unitatilor prozodice; totalitatea regulilor privitoare la structura versurilor; sistem de construire ritmica a versurilor. 2. ramura a muzicii care se ocupa cu studiul metrului1 (4). 3. (mat.) sistem de masuri care se asociaza unei masuri date. (< fr. métrique, /II/ germ. Metrik)
general, GENERÁL2, -Ă, generali, -e, adj. 1. Care este comun tuturor (sau marii majoritati a) fiintelor sau obiectelor dintr-o anumita categorie. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este comun tuturor (sau marii majoritati a) fiintelor sau obiectelor dintr-o anumita categorie; spec. categorie filozofica reflectând trasaturile esentiale comune obiectelor dintr-o clasa. ♦ (Despre un fenomen sau o situatie) Care priveste pe toti, care cuprinde pe toti, la care participa toti (sau marea majoritate). 2. Care priveste ceva în ansamblu, în trasaturile fundamentale, care se ocupa în linii mari de ceva. ♢ Cultura generala = cultura bazata pe cunoasterea elementelor fundamentale ale creatiilor din diferite domenii ale stiintei si artei. ♢ Loc. adv. în general = în linii mari; fara referire la un caz anumit. 3. Care se întâmpla, care exista pe o întindere mare, care cuprinde o arie foarte larga sau totul. 4. Care are toata raspunderea în conducerea unei anumite diviziuni dintr-o institutie, dintr-o întreprindere etc. Director general. – Din fr. général, lat. generalis.
metresă, METRÉSĂ s. f. amanta. (< fr. maîtresse)
generativ, GENERATÍV, -Ă, generativi, -e, adj. Care genereaza. ♢ Gramatica generativa = gramatica ce tinde sa stabileasca regulile de formare a frazelor corecte într-o limba. – Din engl. generative, fr. génératif.
generator, GENERATÓR, -OÁRE, generatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care genereaza, produce, determina ceva. II. S.f. Linie dreapta care genereaza prin deplasarea în spatiu (pe o traiectorie curba) o suprafata riglata. III. S.n. 1. Aparat, masina sau instalatie care serveste la producerea unei forme de energie, folosind energie de o alta forma. ♢ Generator cuantic = generator sau amplificator de radiatii electromagnetice care functioneaza pe baza fenomenului de emisie stimulata a radiatiilor. Generator de zgomot = dispozitiv electronic care produce o tensiune de zgomot (de obicei aleator) spre a fi folosita în masuratori. Generator de aeroioni = aeroionizator. 2. Aparat sau instalatie care serveste la producerea unui fluid sau a unei suspensii fluide. – Din fr. générateur, lat. generator, -oris.
generaţie, GENERÁŢIE, generatii, s.f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate sociala data) care sunt cam de aceeasi vârsta. ♢ Expr. Din generatie în generatie = din tata în fiu; de la o epoca la alta (pâna la noi). ♦ Perioada de timp care desparte vârsta tatalui de cea a fiului. 2. Totalitatea animalelor domestice care apartin aceleiasi specii sau rase si care s-au nascut în acelasi an. 3. (în sintagma) Teoria generatiei spontanee = teorie materialista naiva conform careia din materii minerale sau organice pot lua nastere unele organisme vii în mod spontan. – Din fr. génération, lat. generatio.
generos, GENERÓS, -OÁSĂ, generosi, -oase, adj. (Despre oameni si manifestarile lor) Care este gata sa ajute în mod dezinteresat pe altii; marinimos; darnic. ♦ însufletit de sentimente alese, de idei progresiste. ♦ Fig. Bogat, fertil. Regiune generoasa. – Din fr. généreux, lat. generosus.
genetic, GENÉTIC, -Ă, genetici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a biologiei care studiaza fenomenele si legile ereditatii si variabilitatii organismelor. 2. Adj. Care apartine geneticii (1) sau genezei, privitor la genetica sau la geneza. – Din fr. génétique.
geneză, GENÉZĂ, geneze, s.f. Proces de nastere si de formare a unei fiinte sau a unui lucru; nastere, origine. ♦ Ansamblu de fapte, de împrejurari, de elemente care au concurat la formarea unui lucru. Geneza unui roman. ♦ Prima carte a Bibliei. – Din fr. genèse.
genitiv, GENITÍV, genitive, s.n. (Gram.) Caz al declinarii care indica dependenta, apartenenta, posesiunea si îndeplineste functia de atribut. – Din fr. génitif, lat. genitivus [casus].
genitourinar, GENITO-URINÁR, -Ă, genito-urinari, -e, adj. (Anat.) Care se refera la ansamblul de organe de reproducere si urinare, care apartine acestui ansamblu. – Din fr. génito-urinaire.
metodologie, METODOLOGÍE s. f. 1. parte a filozofiei care se ocupa cu analiza teoretica a metodelor în stiinta moderna; stiinta si teorie despre metoda. 2. ansamblul metodelor de cercetare într-o anumita stiinta. (< fr. méthodologie)
genom, GENÓM, genomi (genoame), s.m. (n.) (Biol.) Grup de cromozomi, diferiti genetic, care formeaza o unitate. – Din fr. génome.
gentil, GENTÍL, -Ă, gentili, -e, adj. (Despre oameni si manifestarile lor) Amabil, politicos, curtenitor, îndatoritor. ♦ (înv.) Dragut, placut, nostim. – Din fr. gentil, it. gentile.
gentileţe, GENTILÉŢE s.f. Purtare, atitudine, fapta gentila; vorbe amabile, pline de curtenie; amabilitate. – Din it. gentilezza.
genţianacee, GENŢIANACÉE, gentianacee.s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee cu frunze alterne sau opuse si flori solitare sau în buchet, raspândite mai ales în zona muntoasa (alpina); (si la sg.) planta din aceasta familie. [Pr.: -ti-a-] – Din fr. gentianacées.
metodică, METÓDICĂ s. f. 1. ramura a pedagogiei care studiaza principiile si metoda de predare proprii fiecarui obiect de studiu. 2. lucrare pedagogica în care sunt expuse metode la un anumit obiect de studiu. (< germ. Methodik, rus. metodika)
genunchi, GENÚNCHI, genunchi, s.m. 1. Parte a piciorului (la oameni si la unele animale) care cuprinde regiunea articulatiei femurului cu tibia (incluzând si rotula). ♢ În genunchi = cu picioarele îndoite din genunchi si cu gambele asezate pe pamânt. Pe genunchi = pe portiunea anterioara a picioarelor, imediat mai sus de genunchi (1) (când cineva sade). ♢ Expr. Cu genunchii la gura = ghemuit, strâns. A cadea în genunchi (înaintea cuiva) = a se lasa cu genunchii (1) la pam