Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru ai
abagerie, ABAGERÍE1, abagerii, s.f. Atelier sau industrie de (haine de) aba. – Abagiu + suf. -arie.
abandonic, abandónic, -a adj., s.m. f. (cel) care traieste teama patologica de a fi abandonat. (< fr. abandonnique)
abanos, ABANÓS s.m. Lemnul unor specii de copaci exotici, mai ales din India, greu, tare, foarte durabil, de culoare neagra, folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc.; eben (Dyospyros). ♢ Par de abanos = par de culoare neagra lucioasa. – Din tc. abanoz.
abarticular, abarticulár, -a adj. situat în vecinatatea unei articulatii. (< fr. abarticulaire)
abataj, ABATÁJ, abataje, s.n. 1. Operatie de taiere sau de extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zacamânt; p. ext. loc unde se executa aceasta operatie. 2. Operatie de doborâre a arborilor (În exploatarile forestiere). 3. Taiere, sacrificare a vitelor la abator. ♦ Ansamblu de operatii facute la abator de la introducerea animalelor în sala de taiere pâna la transarea carnii. 4. Operatie de înclinare a unei nave mici în vederea repararii, curatirii etc. – Din fr. abattage.
abatesă, abatésa s. f. maica superioara a unei abatii. (< it. abbadessa, lat. abbatissa)
abatiză, ABATÍZĂ, abatize, s.f. (Mil.) Dispozitiv de aparare facut din copaci taiati si culcati cu vârful spre inamic sau din craci înfipte în pamânt. – Din fr. abattis.
abator, ABATÓR, abatoare, s.n. Ansamblu alcatuit din cladirile, instalatiile, terenul etc. unde se taie vitele destinate consumului si se prelucreaza carnea proaspata. – Din fr. abattoir.
monsenior, MONSENIÓR s. m. 1. titlu dat seniorilor feudali (în Apus); titlu de adresare catre un nobil. 2. titlu dat unor prelati ai bisericii catolice. (< fr. monseigneur, it. monsignore)
abecedar, ABECEDÁR, abecedare, s.n. Manual elementar pentru învatarea scrisului si a cititului; azbucoavna, bucoavna. ♢ Fig. Carte care cuprinde notiunile de baza dintr-un anumit domeniu. – Din lat. abecedarium, fr. abécédaire.
abecedar, abecedár s. n. 1. carte elementara pentru învatarea scrisului si cititului. 2. (fig.) primele notiuni ale unei stiinte sau profesiuni; abc. (< lat. abecedarius, fr. abécédaire)
abia, ABIÁ adv. 1. (Modal) Cu greu, cu greutate; anevoie. 2. (Cantitativ, intensiv) foarte putin, aproape de loc. 3. (Temporal) De foarte putina vreme; de îndata ce, numai ce; chiar atunci, tocmai. 4. Cel putin; macar, barem. – Lat. ad vix.
abiogeneză, ABIOGENÉZĂ s.f. Conceptie materialist naiva care explica nasterea vietii din materia anorganica. (din fr. abiogenèse)
abisal, ABISÁL, -Ă, abisali, -e, adj. 1. De abis. ♦ Care se afla sau care traieste la mari adâncimi în mari sau în oceane. Regiune abisala. Animal abisal. 2. Care se refera la subconstient, al subconstientului. – Din fr. abyssal.
abitir, ABITÍR adv. (Fam. si pop.; numai la comparativ) Mai mult, mai bine, mai tare (decât...). – Cf. tc. b e t e r "mai rau".
ablactaţie, ABLACTÁŢIE, ablactatii, s.f. 1. Trecere treptata si progresiva de la alimentatia exclusiv lactata a sugarului la o alimentatie diversificata. 2. Oprire a secretiei lactate la femeile la care alaptarea este contraindicata sau inutila. – Din germ. Ablaktation.
monoxen, MONOXÉN, -Ă adj. (despre paraziti) care traieste numai pe o singura gazda. (< fr. monoxène)
abluţiune, ablutiúne s. f. 1. spalare a corpului, prescrisa de unele religii orientale si la catolici, pentru purificare. 2. (fam.) îmbaiere prin dus. 3. eroziune exercitata de curentii marini de adâncime. (< fr. ablution, lat. ablutio)
abluţiune, ABLUŢIÚNE, ablutiuni, s.f. 1. Spalare rituala pe corp sau pe o parte a lui, prescrisa de unele religii pentru purificare. 2. Spalare sau îmbaiere cu ajutorul dusului. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablution, lat. ablutio, -onis.
abortiv, ABORTÍV, -Ă, abortivi, -e, adj., s.n. (Biol.) 1. Adj. Care se produce înainte de vreme, prematur; care nu a evoluat în întregime. Fetus abortiv. Boala abortiva. 2. Adj., s.n. (Substanta sau mijloc) care provoaca avortul. – Din fr. abordif, lat. abordivas.
abortiv, abortív, -a I. adj. produs înainte de vreme; prematur. II. adj., s. n. (produs) destinat a provoca avortul. (< fr. abortif, lat. abortivus)
abraş, ABRÁS, -Ă, abrasi, -e, adj. 1. (Reg.; despre cai) Naravas; (despre oameni) rau, violent. 2. (Despre actiunile omului) fara nici un rezultat; neizbutit, nereusit. ♢ Expr. A iesi abras = a nu izbuti. [Var.: iabrás, -a] – Din tc. abras.
abraxas, abráxas s. n. cuvânt mistic la gnostici, scris mai ales pe amulete. (< fr. abraxas)
abraziune, ABRAZIÚNE, abraziuni, s.f. 1. Proces de eroziune a tarmurilor din cauza valurilor marii. 2. Roadere a unui corp ca urmare a frecarii lui de alt corp abraziv sau mai dur; abrazare. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. abrasion.
absciziune, ABSCIZIÚNE, absciziuni, s.f. (Med.) Taiere a unei parti sau a unui organ al corpului. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. abscission.
abscons, ABSCÓNS, -Ă, absconsi, -se, adj. (Livr.) Greu de înteles; ascuns, tainic; (voit) obscur. – Din fr. abscons, lat. absconsus.
absenteism, ABSENTEÍSM s.n. 1. Absenta îndelungata a detinatorului unei proprietati funciare, pe care o exploateaza printr-un intermediar. 2. Absenteism parlamentar = practica folosita mai ales de deputatii aflati în opozitie, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. – Din fr. absentéisme.
absenteist, ABSENTEÍST, -Ă, absenteisti, -ste, adj., s.m. si f. (Persoana) care traia în strainatate, administrându-si bunurile prin intermediari. – Din fr. absentéiste.
absolut, absolút, -a I. adj. 1. care nu comporta nici o restrictie, neconditionat. 2. total, complet, desavârsit. ♢ adevar ~ = adevar care reprezinta cunoasterea completa a realitatii; (fiz.) miscare ~a = deplasarea unui corp fata de un sistem de referinta fix; zero ~ = temperatura cea mai joasa posibila (-273 ºC). 3. (mat.; despre marimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ♢ valoare ~a = valoare aritmetica a unui numar algebric, facând abstractie de semnul sau; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu vesnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce exista în sine si prin sine. III. adv. cu desavârsire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)
absolut, ABSOLÚT, -Ă, absoluti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice conditii si relatii, care nu este supus nici unei restrictii, care nu are limite; neconditionat, perfect, desavârsit. ♢ Monarhie absoluta = forma de guvernamânt în care puterea legislativa, puterea executiva si cea judecatoreasca se afla în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care, dupa unele conceptii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat în raport cu sine însusi si nu în comparatie cu alte fenomene asemanatoare; care se afla pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile în care a fost masurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînteles. II. Adv. (Serveste la formarea superlativului) Cu totul, cu desavârsire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justa. ♢ (Întarind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).
abstract, ABSTRÁCT, -Ă, abstracti, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea însusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile în care exista în realitate. ♢ Loc. adv. În abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S.n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.
abstrage, abstráge vb. I. tr. a efectua o abstractizare. II. refl. a se izola de realitatea înconjuratoare. (dupa fr. abstraire, lat. abstrahere)
abstrage, ABSTRÁGE, abstrág, vb. III. Tranz. (Rar) A desprinde o însusire independent de obiectul sau de obiectele carora le apartine; a judeca izolat, în afara unui context. – Din fr. abstraire (dupa trage).
absurd, absúrd, -a I. adj. care contrazice gândirea logica, legile naturii, bunul-simt. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ♢ prin ~ = admitând un rationament fals. 2. (fil.) termen care desemneaza ruptura totala dintre om si mediul sau sociocultural, sentimentul generat de trairea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)
abţigui, ABŢIGUÍ, abtiguiesc, vb. IV. (Fam.) 1. Refl. A se îmbata. 2. Tranz. A da (cuiva) o bataie (usoara). ♦ Fig. A face cuiva un rau. 3. Tranz. A modifica date, un text etc. pentru a corespunde mai bine (scopului urmarit); p.ext. a falsifica. – Et. nec. – abtiguíre s.f.; abtiguit, -a adj.
abulie, ABULÍE, abulii, s.f. Boala psihica caracterizata prin lipsa mai mult sau mai putin pronuntata a vointei; nehotarâre, inertie. – Din fr. aboulie.
monotematism, MONOTEMATÍSM s. n. (muz.) principiu de compozitie în care o tema revine în mai multe parti sau temele tuturor partilor sunt sintetizate într-una singura. (< it. monotematismo)
abuz, ABÚZ, abuzuri, s.n. 1. Încalcare a legalitatii; (concr.) fapta ilegala. ♢ Abuz de putere = delict savârsit de cineva prin depasirea atributiilor sale. Abuz de încredere = înselaciune care consta din însusirea ilegala, înstrainarea sau refuzul de restituire a unui obiect încredintat spre pastrare sau spre utilizare. Abuz de drept = delict care consta în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului sau social-economic. 2. Întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. ♢ Loc. adv. Prin abuz = abuziv, exagerat. 3. (Rar) Eroare care consta din exagerarea unui fapt, a unei pareri etc. – Din fr. abus, lat. abusus.
academie, ACADEMÍE, academii, s.f. 1. Societate de învatati, de literati, de artisti etc. creata pentru dezvoltoarea stiintelor si a artelor; înalta institutie culturala care reuneste pe cei mai de seama savanti si artisti. 2. Scoala de învatamânt superior. [Acc. si: (dupa lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.
acantacee, ACANTACÉE s.f. pl. Familie de plante dicotiledonate raspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme si fructe capsule, al carui tip este acanta. – Din fr. acanthacées.
acantă, ACÁNTĂ, acante, s.f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale caror frunze mari, penate, uneori spinoase, si radacini sunt folosite în medicina (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice si compozite; care imita frunzele de acanta (1). [Var.: acánt s.m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.
acaret, ACARÉT, acareturi, s.n. 1. Constructie auxiliara care tine de o gospodarie. 2. (La pl.) Unelte de gospodarie, mai ales agricole. – Din tc. akaret.
acarian, ACARIÁN, acarieni, s.m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele si abdomenul de obicei nediferentiate, unele dintre ele fiind purtatoare de germeni ai unor maladii grave; (si la sg.) animal din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acariens.
monoşină, MONOSÍNĂ s. f. monorai. (dupa fr. monorail)
acasă, ACÁSĂ adv. În sau spre casa în care locuiesti; fig. la locul natal, în sau catre patrie. ♢ Cei de-acasa = rudele apropiate, familia; p.ext. conationalii. ♢ Expr. Asa (sau acum) mai vii de-acasa = acum înteleg sau admit ce spui. – A3 + casa.
accelerando, ACCELERÁNDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Din ce în ce mai repede. – Cuv. it.
accelerat, ACCELERÁT, -Ă, accelerati, -te, adj. Care este iutit, grabit; care are o frecventa mai mare decât cea normala. Ritm accelerat. Respiratie accelerata. ♢ Tren accelerat (si substantivat n.) = tren cu viteza mai mare decât a personalului (si care nu opreste în toate garile). – V. accelera.
accent, ACCÉNT, accente, s.n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
acces, ACCÉS, accese, s.n. 1. Posibilitatea de a patrunde, drept de ajunge pâna într-un loc sau pâna la o persoana; p. ext. intrare. ♢ Cale (sau drum, sosea) de acces = drum care face legatura cu o sosea importanta, cu o localitate etc. Rampa de acces = portiune de drum în panta care permite urcarea vehiculelor pe o sosea mai înalta, pe un pod etc. ♢ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea sa mearga undeva, a (nu) avea voie sa patrunda undeva. 2. Ansamblu de tulburari clinice ale organismului care se manifesta brusc, în stare de sanatate aparenta, si care se repeta de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violenta (si trecatoare) a unei stari sufletesti. – Din fr. accès, lat. accessus.
accesiune, ACCESIÚNE, accessiuni, s.f. Mod de dobândire a proprietatii, rezultând din alipirea naturala sau prin interventia omului a unui bun la alt bun mai important. [Pr.: -si-u-] – Din fr. accession.
acel, ACÉL1, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (antepus) (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla mai departe, în spatiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casa. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. •ecce-illu, ecce-illa.
acelaşi, ACÉLASI, ACÉEASI, aceiasi, aceleasi, pron. dem., adj. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiasi, aceleiasi, gen.-dat. pl: acelorasi] – Acela1 + si.
acetilenă, ACETILÉNĂ s.f. Gaz incolor, cu miros de usturoi, otravitor în cantitati mai mari, având numeroase folosiri în industrie, la iluminat si la sudura oxiacetilenica. – Din fr. acétylène.
acetobutirat, ACETOBUTIRÁT, acetobutirati, s.m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloza = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloza, a lacurilor, emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.
acetonemie, ACETONEMÍE s.f. Prezenta anormala a acetonei în sânge, mai ales la bolnavii de diabet. – Din fr. acétonémie.
achingiu, ACHINGÍU, achingii, s.m. (În evul mediu, în Imperiul Otoman) Calaret turc care traia din prada de razboi. – Din tc. akincı.
aci, ACÍ adv. v. aici.
acia, ACÍA adv. v. aici.
acicular, ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. În forma de ac. – Din fr. aciculaire.
monoscop, MONOSCÓP s. n. tub cu fascicul electronic generator de semnale de televiziune, care da anumite imagini fixe mai mult, sau mai putin complicate. (< fr. monoscope)
monoschi, MONOSCHÍ s. n. 1. schi nautic mai lat. 2. sport pe un asemenea schi. (< fr. monoski)
acilea, ACÍLEA adv. v. aici.
acioaie, ACIOÁIE s.f. Nume popular pentru diferite metale sau aliaje; obiect facut dintr-un astfel de metal sau aliaj. [Pr.: -ci-oa-] – Cf. it. a c c i a i o "otel".
monorimă, MONORÍMĂ I. adj. (despre poezii) care are aceeasi rima la toate versurile. II. s. f. reluare a aceleiasi rime la sfârsitul mai multor versuri care se succeda. (< fr. monorime)
aclamaţie, ACLAMÁŢIE, aclamatii, s.f. (Mai ales la pl.) Manifestare a aprobarii sau a entuziasmului fata de cineva sau de ceva, prin urale sau prin aplauze; ovatie, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.
acnee, ACNÉE s.f. Boala de piele caracterizata prin aparitia, mai ales pe fata, a unor cosuri, puncte negre etc., care adesea supureaza. ♢ Acnee juvenila = acnee frecventa mai ales la pubertate. [Pr.: -ne-e] – Din fr. acné.
acoladă, ACOLÁDĂ, acolade, s.f. 1. Semn grafic în forma de arc, orizontal sau vertical, prin care se arata ca mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Îmbratisare sau lovitura usoara care se dadea unui barbat cu latul spadei ca semn al primirii lui în corpul cavalerilor feudali. – Din fr. accolade.
acolea, ACÓLEA adv. (Pop.) Pe aici, prin apropiere, nu departe de aici. [Acc. si acoleá] – Et. nec. Cf. a c o l o.
acolo, ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepartat (de cel care vorbeste); în alt loc. ♢ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre directia aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Pâna acolo... = pâna la situatia..., la împrejurarea (care depasete limita îngaduita)... ♢ Expr. (Reg.) (Pân') pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mâna etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de fata)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.
acont, ACÓNT, aconturi, s.n. Parte din suma de bani care se plateste înainte, la o cumparare sau la încheierea unei tranzactii, ca garantie; acontare, arvuna; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s.n.] – Din it. acconto, fr. acompte.
monorai, MONORÁI s. n. cale de rulare cu o singura sina suspendata; monosina. (< fr. monorail)
acoperi, ACOPERÍ, acópar, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o fiinta ceva care le ascunde sau le protejeaza. ♢ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a savârsi fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care sa-l închida, sa-l astupe. ♦ A pune acoperis unei cladiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafata unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzura etc. 4. Tranz. (Mil.) A apara, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adapost prin masuri si acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tainui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înabusi. 7. Refl. si tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face fata cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; frantuzism) A strabate o distanta. ♢ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acópera, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.
acoperit, ACOPERÍT, -Ă, acoperiti, -te, adj. Care are acoperis, care are capac etc. ♦ Tainuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.
monoradicular, MONORADICULÁR, -Ă adj. cu o singura radacina. (< fr. monoradiculaire)
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acredita, ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A împuternici pe cineva ca reprezentant al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispozitia cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca un fapt neconfirmat, o stire etc. sa apara demne de crezare, acceptabile, verosimile. – Din fr. accréditer.
acreditat, ACREDITÁT, -Ă, acreditati, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. – V. acredita.
acreditiv, ACREDITÍV, acreditive, s.n. 1. Suma de bani special rezervata de un cumparator din contul sau, la o banca ce deserveste un furnizor, pentru ca acestuia sa i se faca plata în momentul în care dovedeste predarea furniturilor în conditiile stabilite înainte prin contract. 2. Document financiar de decontare prin intermediul bancii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.
acri, ACRÍ, acresc, vb. IV. Tranz. si refl. 1. A face sa devina sau a deveni (mai) acru; a (se) înacri. ♦ Refl. a se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face sa devina sau a deveni ursuz, suparacios, urâcios. ♢ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se satura de ceva (sau de cineva). – Din acru2.
acrit, ACRÍT, -Ă, acriti, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost facut (mai) acru2. ♦ Fig. (Despre oameni) Morocanos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.
acromatopsie, ACROMATOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge toate culorile sau numai o parte din ele. – Din fr. achromatopsie.
activiza, ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A face pe cineva sa lucreze mai intens. ♦ A grabi desfasurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.
actuar, ACTUÁR, actuari, s.m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurari si, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.
actuariat, ACTUARIÁT s.n. Totalitatea operatiilor si normelor pe baza carora, folosind teoria probabilitatilor si statistica matematica, se efectueaza calcule financiare (privitoare mai ales la asigurari). [Pr.: -tu-a-ri-at] – Actuar + suf. -iat.
acţionar, ACŢIONÁR, -Ă, actionari, -e, s.m. si f. Persoana care poseda actiuni (II) [Pr.: -ti-o-] – Din fr. actionnaire.
acţiune, ACŢIÚNE, actiuni, s.f. I. 1. Desfasurare a unei activitati; fapta întreprinsa (pentru atingerea unui scop). ♢ Om de actiune = om întreprinzator, energic, care actioneaza repede. ♢ Expr. A pune în actiune = a pune în miscare. A trece la actiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de "armata") Operatie militara. ♦ (Gram.) Ceea ce exprima verbul (o stare, o miscare, un proces etc.). 2. Desfasurare a întâmplarilor într-o opera literara; fabulatie, subiect, intriga. 3. Efect, exercitare a unei influente asupra unui obiect, a unui fenomen. Actiunea substantelor otravitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezinta o parte anumita, fixa si dinainte stabilita, a capitalului unei societati si care da detinatorului dreptul sa primeasca dividende. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.
acum, ACÚM adv. 1. În prezent, în momentul de fata; actualmente. ♢ Expr. Acu-i acu = a sosit clipa hotarâtoare. ♦ În împrejurarile actuale. 2. Îndata, imediat, numidecât, acusi, acusica, amusi. 3. Înainte cu... Acum doi ani. [Var.: acú, acúma adv.] – Lat. eccum modo.
monopolar, MONOPOLÁR, -Ă adj. cu un singur pol. (< fr. monopolaire)
acustomat, ACUSTOMÁT, acustomate, s.n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea si oprirea automata a aparatului, care asigura înregistrarea numai atunci când se vorbeste. – Din germ. Akustomat.
acuşi, ACÚSI adv. (Pop.) Îndata, imediat. ♢ Expr. Acusi... acusi... = când... când... ♦ (Rar) Înainte cu... [Var.: acúsa adv.] – Acu + si.
acvaplan, ACVAPLÁN s.n. Plansa de lemn, remorcata de o ambarcatie cu motor, careia sportivul, tinându-se de o coarda fixata dinaintea plansei, îi imprima diferite moduri de alunecare pe apa. – Din fr. acquaplane.
acvatic, ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apa, care traieste în apa. 2. Format din apa. ♢ Mediu acvatic = apa ca mediu de viata. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.
acvatubular, ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de abur) În care apa circula prin tevi fierbatoare, încalzite la exterior de agentul de încalzire. – Din fr. acquatubulaire.
acvilin, ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilina = privire aspra, patrunzatoare, taioasa (caracteristica acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.
adlitteram, AD LÍTTERAM adv. Cuvânt cu cuvânt, litera cu litera; întocmai, literal, textual. – Loc. lat.
adagietto, ADAGIÉTTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Mai putin lent decât adagio. [Pr.: -gi-e-] – Cuv. it.
adamit, ADAMÍT, -Ă, adamiti, -te, s.m. si f. Membru al unei secte gnostice din primele secole ale crestinismului, ai carei adepti, sub cuvânt ca au recâstigat puritatea originara, umblau în pielea goala. – Din fr. adamite.
adăuga, ADĂUGÁ, adáug, vb. I. 1. A mai pune peste..., a da în plus; a face sa sporeasca. ♦ A spune sau a scrie ceva în continuare sau în completare. 2. Refl. si tranz. A (se) alatura, a (se) alipi, a (se) reuni. [Pr.: -da-u-. – Var.: adaogá vb. I, adáoge vb. III, adaogí, adaugí vb. IV] – Lat. •adaugere.
adânc, ADẤNC, -Ă, (1) adânci, adj., (II) adâncuri, s.n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavitati sau lucruri concave) Al carui fund se afla la o distanta (relativ) mare de marginea de sus, de suprafata; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ♢ Expr. (A ajunge, a trai etc.) pâna la adânci batrânete = (a trai) pâna la o vârsta înaintata. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se afla sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontala). Radacina adânca. ♦ Greu de strabatut; compact, des; întins, vast. Padure adânca. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare ca vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzatii, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecaciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Facut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care tine de esenta, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desavârsit, deplin, total. O liniste adânca. II. S.n. 1. Parte adânca, adâncime (considerata vertical); loc situat departe (spre interior), strafund. ♢ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al fiintei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prapastie, abis. 2. (La pl.) Departare mare; spatiu întins; p. ext. loc ascuns, asezat departe. – Lat. aduncus.
adânci, ADÂNCÍ, adâncesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) face mai adânc, a (se) sapa în adâncime. 2. Refl. A patrunde în adâncime, a înainta spre interior; a se face nevazut. S-a adâncit în padure. ♦ Fig. A se cufunda (în...), a fi absorbit (de...). 3. Tranz. Fig. A cerceta, a studia, a analiza în profunzime, a aprofunda. A adânci o problema. 4. Refl. Fig. A se intensifica. [Var.: adâncá vb. I] – Din adânc.
adenoidită, ADENOIDÍTĂ, adenoidite, s.f. Afectiune frecventa mai ales la copii (putând aparea exceptional si la adulti), provocata de o infectie microbiana sau virotica a tesutului glandular din regiunea nazo-faringiana. [Pr.: -no-i-] – Din fr. adénoïdite.
mononuclear, MONONUCLEÁR, -Ă adj., s. f. (leucocita) cu un singur nucleu. (< fr. mononucléaire)
adică, ADÍCĂ adv. 1. Si anume, cu alte cuvinte, va sa zica; adicalea, adicatelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ♢ Expr. (Substantivat) La (o) adica sau (reg.) la dica = a) la drept vorbind; ca sa spun adevarul; b) în momentul hotarâtor, la nevoie. [Acc. si: ádica. – Var.: (reg.) adéca, díca adv.] – Et. nec.
adineauri, ADINEÁURI adv. Cu putin înainte, de curând. [Var.: adineáori adv.] – Lat. ad + de + in + illa + hora.
monomolecular, MONOMOLECULÁR, -Ă adj. care comporta o singura molecula. (< fr. monomoléculaire)
adjudeca, ADJUDECÁ, adjúdec, vb. I. Tranz. A atribui (prin hotarâre judecatoreasca) un bun scos la licitatie persoanei care ofera pretul cel mai mare. – Din lat. adjudicare.
adjutant, ADJUTÁNT, adjutanti, s.m. 1. Ofiter atasat unui comandant sau unui sef militar într-o unitate militara, îndeplinind atributii similare unui secretar; ofiter care face parte dintr-un stat-major; aghiotant. 2. (Iesit din uz) Grad pentru personalul aviatic corespunzator plutonierului; persoana având acest grad ♦ Cel mai mare grad de subofiter; persoana având acest grad. – Din fr. adjudant.
administra, ADMINISTRÁ, administrez, vb. I. Tranz. 1. A conduce, a cârmui; a gospodari o întreprindere, o institutie etc. 2. A da unui bolnav un anumit medicament. ♦ (Ir.) A trage o bataie. 3. (Jur.: în sintagma) A administra o proba = a folosi un mijloc de proba într-un proces. – Din fr. administrer, lat. administrare.
adora, ADORÁ, adór, vb. I. Tranz. 1. A iubi în cel mai înalt grad, fara limita, a avea un cult pentru cineva sau ceva. 2. A slavi (o divinitate); a venera, a diviniza, a cinsti. – Din fr. adorer, lat. adorare.
adormi, ADORMÍ, adórm, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A trece sau a aduce pe cineva la starea de somn. 2. Intranz. Fig. (În limbajul bisericesc) A muri. 3. Tranz. Fig. A alina, a potoli. Cântând si-a mai adormit foamea. – Lat. addormire.
adstrat, ADSTRÁT s.n. (Lingv.) Totalitatea elementelor straine care se adauga unui idiom dupa constituirea lui. – Din fr. adstrat.
aduna, ADUNÁ, adún, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se afla raspândit, împrastiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate partile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici si de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. si refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ♢ Expr. (Tranz.) Parca a tunat si i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiti unii de altii strânsi la un loc. ♦ A (se) îngramadi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.
adunare, ADUNÁRE, adunari, s.f. 1. Actiunea de a (se) aduna si rezultatul ei. 2. Una dintre cele patru operatii aritmetice, care consta în totalizarea mai multor numere într-unul singur. 3. Întrunire a mai multor persoane în scopul discutarii unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. ♢ Adunare constituanta = adunare alcatuita din reprezentanti alesi în vederea votarii sau modificarii unei constitutii. Adunare legislativa = organ reprezentativ al statului, competent a se pronunta prin vot asupra proiectelor de legi. Adunare nationala = a) organ suprem al puterii de stat în unele tari; b) organ de stat cu functii legislative sau consultative. Adunare generala = adunare cu participarea generala a membrilor în anumite organizatii, întreprinderi etc. 4. Concentrare a unor fiinte într-un singur loc. 5. (Articulat, cu valoare de interjectie) Semnul dat pentru strângerea într-o formatie ordonata a unei trupe sau a unui grup organizat. 6. Culegere, colectie (de texte). 7. (Înv. si reg.) Petrecere. – V. aduna.
adversar, ADVERSÁR, -Ă, adversari, -e, s.m. si f. Persoana care face concurenta, care lupta împotriva altuia sau împotriva unei conceptii, a unei idei; rival, potrivnic. ♦ (Sport) Partener de întrecere. – Din fr. adversaire, lat. adversarius.
aer, ÁER1 s.n. 1. Amestec de gaze care alcatuiesc straturile inferioare ale atmosferei si care este absolut necesar vietatilor aerobe. ♢ Aer lichid = lichid obtinut prin racirea aerului pâna sub temperatura de -183°C la presiune normala si folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferica obtinut cu compresoarele. Aer conditionat = sistem de ventilatie a aerului din încaperi în scopul pastrarii proprietatilor fizice normale ale acestuia. ♢ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afara. ♢ Expr. A lua aer = a iesi din casa pentru a respira aer curat. 2. Vazduh, atmosfera. ♢ Expr. A fi (sau a se simti) ceva în aer = a exista semne ca se pregateste ceva (în ascuns). A fi (sau a ramâne) în aer = a se afla într-o situatie critica, a nu avea nici o perspectiva. 3. Înfatisare, aspect, expresie. ♢ Expr. A avea aerul ca... (sau sa...) = a da impresia ca... A-si da (sau a-si lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se fali. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (si cu întelesurile fr. air).
aerob, AERÓB, -Ă, aerobi, -e, adj. (Despre microorganisme) Care nu poate trai fara oxigen; aerobiotic. [Pr.: a-e-] – Dupa fr. aérobe.
aerodină, AERODÍNĂ, aerodine, s.f. Vehicul aerian mai greu decât aerul1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodyne.
aerolit, AEROLÍT, aeroliti, s.m. Meteorit format în cea mai mare parte din silicati, cu aspect de piatra, care cade pe pamânt. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérolithe.
aeroplancton, AEROPLANCTÓN, aeroplanctoane s.n. Plancton care traieste în atmosfera. [Pr.: a-e-] – Din germ. Aeroplankton.
aeroportuar, AEROPORTUÁR, -Ă, aeroportuari, -e, adj. Referitor la aeroport. [Pr.: a-e-ro-por-tu-ar] – Din fr. aéroportuaire.
aerosol, AEROSÓL, aerosoli, s.m. (Mai ales la pl.) Sistem prin care se realizeaza împrastierea mecanica în aer1 sau într-un gaz a unor particule solide sau lichide si care este folosit în medicina în tratamentul unor boli, în agricultura la combaterea daunatorilor etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérosol.
aerosoloterapie, AEROSOLOTERAPÍE s.f. Procedeu terapeutic prin care medicamentele sunt introduse, sub forma de aerosoli, pe caile respiratorii cu ajutorul unor pulverizatoare speciale. [Pr.: a-e-] – Aerosol + terapie.
aerostat, AEROSTÁT, aerostate, s.n. Aeronava umpluta cu un gaz mai usor decât aerul1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostat.
afacere, AFÁCERE, afaceri, s.f. 1. Tranzactie financiara, comerciala sau industriala, bazata de obicei pe specula sau pe speculatii. 2. (Fam.) Întreprindere cu rezultat favorabil. 3. Treaba (importanta), îndelenicire, ocupatie. ♢ Afaceri interne (sau externe) = treburi obstesti privind problemele interne (sau externe) ale unei tari. – A3 + facere (dupa fr. affaire).
afară, AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spatiu închis sau apropiat; în exterior. ♢ Loc. conj. Afara numai daca nu... = numai cu conditia ca..., afara de cazul când... ♢ Loc. prep. (În) afara de... = fara a mai socoti si... ♢ Expr. A da afara = a scoate (cu forta) de undeva; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. Afara din cale sau din cale-afara = peste masura, neobisnuit de... ♦ (Cu valoare de interjectie) Iesi! pleaca! du-te! – Lat. ad foras.
monolit, MONOLÍT, -Ă I. adj. 1. format dintr-un singur bloc; monolitic. 2. (fig.) bine închegat, omogen; (p. ext.) trainic, solid. II. s. m. /s. n. monument, element de constructie dintr-un bloc unic de piatra. (< fr. monolithe)
afâna, AFÂNÁ, afânez, vb. I. Tranz. A face un material granular sa fie mai rar, mai putin compact, a-i mari volumul prin sapare, farâmitare etc. – Din lat. •affenare.
afânat, AFÂNÁT, -Ă, afânati, -te, adj. (Despre pamânt, zapada etc) Care este mai putin compact; înfoiat (2). – V. afâna.
afeliu, AFÉLIU s.n. Punctul cel mai departat de Soare de pe orbita unei planete. – Din fr. aphélie.
aferat, AFERÁT, -Ă, aferati, -te, adj. Care este sau care pare ca are multe treburi, ca este foarte ocupat. – Din fr. affairé.
monokini, MONOKÍNI s. n. costum de baie feminin doar din slip, fara sutien. (< fr. monokini)
afla, AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A lua cunostinta despre ceva; a capata informatii, vesti, noutati despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A gasi, a descoperi (cautând sau întâmplator). 3. Refl. A fi, a se gasi într-un loc, într-o pozitie, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ♢ Expr. (Fam.) A se afla în treaba = a se amesteca, a interveni într-o discutie sau într-o actiune numai de forma, fara a aduce vreo contributie. Sa nu se afle (ca) sa... = (sa) nu cumva sa... Cum nu se (mai) afla = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) afla! = nu-i adevarat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare "a sufla spre ceva, a atinge cu respiratia".
afluent, AFLUÉNT, afluenti, s.m. Nume dat unei ape curgatoare secundare, considerata în raport cu apa curgatoare mai mare în care se varsa. [Pr.: -flu-ent] – Din fr. affluent, lat. affluens, -ntis.
aflux, AFLÚX, afluxuri, s.n. 1. Afluenta. 2. Îngramadire a unui lichid (mai ales a sângelui) într-un punct al corpului. – Din fr. afflux, lat. affluxus.
agavă, AGÁVĂ, agave, s.f. Nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze lungi pâna la 2 m, late si groase, cu spini pe margini, originare din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii (Agave americana) se fac frânghii si diferite tesaturi. – Din fr. agave.
monogranular, MONOGRANULÁR, -Ă adj. format din granule de aceeasi marime. (< fr. monogranulaire)
agăţător, AGĂŢĂTÓR, -OÁRE, agatatori, -oare, adj. s.f. I. Adj. Care (se) agata. Plante agatatoare. II. 1. s.f. Siret sau lantisor cusut la o haina spre a o putea atârna în cui; atârnatoare. 2. (La pl.) Grup de pasari având la fiecare picior câte doua degete dispuse înainte si câte doua înapoi, care le permit sa se agate cu usurinta de copaci. [Var.: acatatór, -oáre adj.] – Agata + suf. -ator.
agentură, AGENTÚRĂ, agenturi, s.f. 1. Casa de afaceri, în tarile capitaliste, condusa de un agent (1); totalitatea afacerilor efectuate de o astfel de casa; agentie. 2. Grupare aflata în slujba intereselor unui stat strain sau a unor cercuri financiare ori politice straine, care înteprinde actiuni de spionaj si urmareste subordonarea economico-politica a statului în care actioneaza. – Din germ. Agentur.
agenţie, AGENŢÍE, agentii, s.f. 1. Reprezentanta, filiala sau sucursala a unei întreprinderi sau institutii situate în alt punct decât acela în care se afla sediul principal. 2. (În sintagma) Agentie telegrafica (sau de presa) = institutie care culege informatii din toate domeniile de activitate, furnizându-le presei sau televiziunii. 3. Reprezentanta diplomatica; misiune condusa de un agent diplomatic. ♢ Agentie economica = reprezentanta a unei tari într-o tara straina, care efectueaza operatii economice internationale. 4. (În sintagma) Agentie de bilete = birou unde se vând cu anticipatie bilete pentru spectacole, concerte etc. Agentie de voiaj = birou unde se vând cu anticipatie bilete de calatorie (pentru distante mai lungi). [Var.: (înv.) aghentíe s.f.] – Din it. agenzia.
ager, ÁGER, -Ă, ageri, -e, adj. 1. Iute în miscari; sprinten. 2. Istet, destept. ♦ (Despre ochi sau privire) Vioi, patrunzator, scrutator. 3. (Înv.; despre obiecte) Taios, ascutit. – Lat. agilis.
agheasmă, AGHEÁSMĂ s.f. (În religia crestina) Apa sfintita. ♦ (Glumet) Rachiu. [Var.: aiásma s.f.] – Din sl. agiazma.
aghios, AGHIÓS, aghioase, s.n. (Înv.) Numele unei cântari liturgice care începe cu cuvintele "aghios, aghios" (sfinte, sfinte). ♢ Expr. A trage (la) aghioase = a) a cânta monoton si taraganat; b) a dormi; a sforai. [Pr.: -ghi-os] – Din ngr. ághios.
agita, AGITÁ, agít, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) misca repede încoace si încolo; a (se) clatina, a (se) zgudui; a (se) framânta. ♦ Tranz. A amesteca doua sau mai multe substante prin clatinarea lor (într-un vas). 2. Refl. (Fam.) A se manifesta prin miscari grabite si dezordonate, sub impulsul unor enervari. 3. Tranz. si refl. Fig. A (se) framânta, a (se) zbuciuma. 4. Tranz. Fig. A ridica masele (la revolta), a atâta, a razvrati. – Din fr. agiter, lat. agitare.
monografie, MONOGRAFÍE s. f. studiu stiintific care trateaza un subiect anumit cât mai cuprinzator, mai complet. (< fr. monographie)
agneţ, AGNÉŢ, agnete, s.n. (Bis.) Bucata de prescura din care se taie anafura pentru împartasanie. – Din sl. aganici.
agnozie, AGNOZÍE s.f. Pierdere sau tulburare a functiilor intelectuale de recunoastere a celor vazute, auzite, pipaite. – Din fr. agnosie.
agrafă, AGRÁFĂ, agrafe, s.f. 1. Nume dat unor obiecte care servesc sa prinda sau sa fixeze o haina, parul etc. ♦ Piesa de metal cu care se leaga blocurile de piatra, se fixeaza zidaria etc. 2. (Med.) Mica piesa metalica cu care se prind si se mentin unite buzele unei plagi pâna la cicatrizare; copca. 3. Ornament în forma de consola la capatul unui arc. – Din fr. agrafe.
agrar, AGRÁR, -Ă, agrari, -e, adj. Care se refera la proprietatea funciara si la problemele legate de aceasta proprietate, care se sprijina în special pe agricultura; agrarian, agricol (3). Ţara agrara. – Din fr. agraire, lat. agrarius.
agrava, AGRAVÁ, agravez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) face mai grav, a (se) înrautati. – Din fr. aggraver, lat. aggravare.
agrăi, AGRĂÍ, agraiesc, vb. Iv. Tranz. (Reg.) A adresa cuiva vorba. – A3 + grai (dupa germ. ansprechen, anreden).
agresivitate, AGRESIVITÁTE, agresivitati, s.f. Însusirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. ♦ Însusire a unor agenti patogeni de a ataca mai multe plante. – Din fr. agressivité.
monogenie, MONOGENÍE s. f. producere de catre femela numai de descendenti masculi sau numai femele. (< fr. monogénie)
aguridă, AGURÍDĂ, aguride, s.f. Strugure înainte de coacere, cu gust foarte acru. – Din ngr. agurída.
agurijoară, AGURIJOÁRĂ, agurijoare, s.f. Planta erbacee decorativa, cu flori mari galbene, albe, portocalii, roz si rosii, care se deschid numai la soare (Portulaca grandiflora). – Agurida + suf. -ioara.
ahei, AHÉI s.m. pl. 1. Populatie indo-europeana asezata la începutul mileniului al doilea î.Hr. în Pelopones, unde a întemeiat puternice centre de civilizatie. ♦ Una dintre cele patru ramuri ale vechilor greci. 2. Denumirea generala a vechilor triburi grecesti la Homer. – Cf. Ahaia (n. pr.).
ahtiat, AHTIÁT2, -Ă, ahtiati, -te, adj. Stapânit de o dorinta puternica de a obtine ceva, lacom de un bun (mai ales material). [Pr.: -ti-at] – V. ahtia.
aiasmă, AIÁSMĂ s.f. v. agheasma.
aice, AÍCE adv. v. aici.
aicea, AÍCEA adv. v. aici.
aici, AÍCI adv. 1. În acest loc, în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. ♢ Expr. (Fam.) Pâna aici! = destul! ajunge! Pe aici ti-e drumul! = sterge-o! pleaca! a plecat! a sters-o! A se duce pe-aici încolo = a pleca, a o sterge; a pleca fara urma, a disparea. 2. În acest moment, acum. ♢ Expr. Aici i-aici sau aci-i aci = acum e momentul hotarâtor. ♦ (Corelativ) Acum... acum..., când... când..., ba... ba... 3. (În expr.) Cât pe-aci = aproape sa..., gata-gata sa..., mai ca... [Var.: ací, acía, acílea, aíce, aícea adv.] – Lat. ad-hicca.
aida, ÁIDA interj. v. HÁIDE (2.) (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide. [DEX '96]
aide, ÁIDE interj. v. HÁIDE (2.) (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide. [DEX '96]
aidoma, AÍDOMA adv. 1. La fel, ca si. 2. (Rar) Aievea, într-adevar. – A3 + sl. vidomŭ "vizibil".
aiepta, AIEPTÁ, aiépt, vb. I. Refl. (Reg.) A-si lua avânt. ♦ Tranz. A arunca, a repezi cu putere. [Pr.: a-iep-] – Lat. adjectare.
aiest, AIÉST, AIÁSTĂ, aiesti, aieste, adj. dem. (Reg.: când urmeaza dupa substantiv are forma aiesta, aiasta) Acest. [Gen.-dat. sg.: aiestui, aiestei, gen.-dat. pl. aiestor; (când are forma aiesta, aiasta) gen.-dat. sg.: aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl.: aiestora. – Pr.: a-iest. – Var.: aiésta adj. dem.] – Lat. ad + istum.
aiesta, AIÉSTA1, AIÁSTA, aiestia, aiestea, pron. dem. (Reg.) Acesta. [Gen.-dat. sg.: aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl.: aiestora. – Pr.: a-ies-] – V. aiest.
aiesta, AIÉSTA2, AIÁSTA adj. dem. v. aiest.
aieve, AIÉVE adv. v. aievea.
aievea, AIÉVEA adv., adj. I. Adv. 1. În realitate. ♦ Cu adevarat, într-adevar. 2. Lamurit; clar, limpede. 3. (Înv.) În vazul tuturor, pe fata; deschis. II. Adj. Real; palpabil, concret. [Pr.: a-ie-. – Var.: aiéve adv.] – Din sl. javĕ, bg. jave.
aior, AIÓR, aiori, s.m. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori galbene dispuse în umbele (Euphorbia esula) [Pr.: a-ior] – Ai4 + suf. -ior.
aisberg, ÁISBERG, aisberguri, s.n. Bloc (mare) de gheata desprins din calotele glaciare polare, care pluteste pe oceane spre zona calda, influentând clima regiunilor învecinate si stingherind navigatia; ghetar2 plutitor. – Din fr., engl. iceberg.
aisfild, ÁISFILD, aisfilduri, s.n. Câmp de gheata. – Din fr. ice-field, engl. ice field.
aist, AÍST, aisti, adj. dem. m. (Reg.; când urmeaza dupa substantiv are forma aista) Acest. [Gen.-dat. sg.: aistui, gen.-dat. pl.: aistor; (când are forma aista) gen.-dat. sg.: aistuia, gen.-dat. pl.: aistora – Var.: aísta adj. dem. m.] – V. aiest.
aista, AÍSTA1, aistia, pron. dem., adj. dem. v. aiesta.
aista, AÍSTA2, adj. dem. m. v. aist.
aiste, AÍSTE adj. dem. f. pl. (Reg.) Aceste. – V. aist.
aişor, AISÓR, aisori, s.m. (Bot.) 1. Planta erbacee din familia liliaceelor cu frunze plane, rosietice si cu flori galbene-aurii (Allium ammoophilum). 2. Usturoita. 3. Ghiocel. [Pr.: a-i-] – Ai4 + suf. -isor.
aiura, AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. 1. A fi în stare de delir; a delira. ♦ A vorbi fara sens, a spune lucruri absurde, a debita absurditati. 2. (Rar) a se pierde în visari. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).
aiurare, AIURÁRE, aiurari, s.f. Faptul de a aiura. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiuríre s.f.] – V. aiura.
aiure, AIÚRE adv. v. aiurea.
aiurea, AIÚREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în alta parte; undeva, altundeva. ♢ Într-aiurea = fara tinta; la întâmplare. ♢ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fara rost, a bâigui. ♢ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zapacit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.
aiureală, AIUREÁLĂ, aiureli, s.f. 1. Delir. 2. (Fam.) Vorbire lipsita de sens; absurditate. 3. (Fam.) Zapaceala, tulburare, dezordine. [Pr.: a-iu-] – Aiuri + suf. -eala.
aiuri, AIURÍ vb. IV. v. aiura.
aiurire, AIURÍRE s.f. v. aiurare.
aiurit, AIURÍT, -Ă, aiuriti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care are comportari anormale; (om) zapacit, trasnit, zanatic. 2. Adj. (Despre manifestarile oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [Pr.: a-iu-] – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populara de aiurea).
ajun, AJÚN, ajunuri, s.n. 1. Zi sau, p. ext., perioada de timp care precede un eveniment. ♢ Loc. adv. În ajun = a) cu o zi (sau cu o seara) înainte; b) putin timp înainte, foarte aproape (de)... 2. Faptul de a ajuna (1); post (negru). ♦ Zi în care se ajuneaza (1). – Ajuna (derivat regresiv).
ajuns, AJÚNS1 s.n. 1. (În loc. adv.) De ajuns = destul. 2. (În sintagma) Bun ajuns(ul)! = bine ai venit ! bun sosit ! – V. ajunge.
ajuns, AJÚNS2, -Ă, ajunsi, -se, adj. s.f. art. I. Adj. 1. Care s-a îmbogatit, a parvenit. 2. (Reg.; în expr.) Ajuns de (sau la) cap = destept, istet. II. S.f. art. (În sintagma) Bun ajunsa ! = bun sosit ! bine ai venit ! – V. ajunge.
ajuta, AJUTÁ, ajút, vb. I. 1. Tranz. si refl. A(-si) da ajutor, sprijin. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajuta (pe cineva) puterea (sau capul, mintea, etc.) = a avea capacitatea fizica sau intelectuala de a face un anumit lucru. ♢ Expr. (Absol.) Doamne-ajuta = a) formula de invocare a divinitatii, folosita la începutul unei actiuni; b) (substantivat) situatie favorabila în evolutia unei actiuni, în starea cuiva; spor, mers bun al treburilor; c) (substantivat, ir.) lovitura. (Mai) de Doamne-ajuta = (mai) de seama, (mai) bun, de oarecare valoare. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva ca ajutor. 2. Intranz. A fi de folos, a servi, a sluji. – Lat. adjutare.
alabala, ÁLA-BÁLA subst. invar. 1. (În expr.) Ce mai ala-bala? = a) ce se mai petrece?; b) ce rost are atâta discutie (inutila) ? 2. (În formule recitative din jocurile copiilor) Ala-bala portocala. – Formatie onomatopeica.
alai, ALÁI, alaiuri, s.n. Multime de oameni care însoteste o ceremonie, o persoana de seama etc.; parada, pompa. ♢ Loc. adv. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu fast. ♦ Multime de oameni care se ia dupa cineva; p. ext. galagie provocata de aceasta multime. ♦ (Înv.) Suita care întovarasea sau întâmpina un domnitor. – Din tc. alay.
alait, ALAÍT s.n. Mineral rar, de culoare rosie, care se gaseste în Asia Centrala. – Et. nec.
alaltăieri, ALÁLTĂIERI adv. În ziua care preceda ziua de ieri. ♢ De ieri, de alaltaieri = de putin timp, de curând. Mai alaltaieri = zilele trecute. – Alalta (=aialalta) + ieri.
alaltăseară, ALÁLTĂSEARĂ adv. În seara zilei de alaltaieri. ♢ Mai alaltaseara = (într-una din) serile trecute. – Alalta (=aialalta) + seara.
alaman, ALAMÁN, alamane, s.n. Unealta de pescuit alcatuita dintr-un sac central si mai multe fâsii de plasa cu care se încercuiesc si se aduna bancurile de pesti marini. – Et. nec.
alarmă, ALÁRMĂ, alarme, s.f. 1. Anuntare a unei primejdii sau calamitati care ameninta populatia; semnal prin care se anunta asemenea primejdii. 2. Neliniste, teama, spaima de care este cuprins cineva la apropierea unei primejdii. – Din fr. alarme.
alămâie, ALĂMẤIE s.f. v. lamâie.
alăpta, ALĂPTÁ, alaptez, vb. I. Tranz. A hrani puii cu laptele propriu, secretat de glandele mamare; a da sa suga; a apleca. – A3 + lapte (dupa fr. allaiter).
monofizitism, MONOFIZITÍSM s. n. doctrina crestina care admite numai natura divina a lui Christos. (< germ. Monophysitismus, dupa fr. monophysisme)
alb, ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zapezii, a laptelui; (despre culori) ca zapada, ca laptele. ♢ Carne alba = carne de pasare sau de peste. Hârtie (sau coada) alba = hârtie care nu a fost scrisa. Rând alb = spatiu nescris între doua rânduri scrise. Arma alba = arma cu lama de otel. Rasa alba = unul dintre grupurile de popoare în care este împartita, conventional, omenirea si care se caracterizeaza prin culoarea alba-roz a pielii. ♢ Expr. Alb la fata = palid. Ba e alba, ba e neagra, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici alba, nici neagra = a) nici asa, nici asa; b) fara multa vorba; deodata. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care apartine rasei albe. ♦ Carunt. ♢ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necaji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) pâna la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ♢ Nopti albe = nopti luminoase, obisnuite în perioada solstitiului de vara în regiunile situate între paralelele 50° si 65° nord si sud, în care nu se produce întunecare completa, din cauza ca soarele nu coboara suficient sub orizont. Noapte alba = noapte petrecuta fara somn. (Rar) Zile albe = viata tihnita, fericita. (În basme) Lumea alba = lumea reala. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fara rima. II. S.m. Denumire data, dupa revolutia franceza, contrarevolutionarilor si conservatorilor. III. S.n. 1. Culoare obtinuta prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisa mai sus. ♢ Expr. Negru pe alb = asigurare ca cele spuse sunt adevarate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscali un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplina. 2. Obiect, substanta etc. de culoare alba (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotica. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruza. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S.m. Denumire generica data unor rase de porcine de culoare alba (I 1) cu prolificitate si precocitate ridicate, crescute pentru productia de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepa. V. S.f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.
albanez, ALBANÉZ, -Ă, albanezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Albaniei. 2. Adj. Care apartine Albaniei sau populatiei ei, privitor la Albania sau la populatia ei; arvanit. ♦ (Substantivat, f.) Limba albaneza. – Din fr. albanais, it. albanese.
albastru, ALBÁSTRU, -Ă, albastri, -stre, adj., s.n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ♢ Expr. Inima-albastra = a) suflet trist, p. ext. tristete, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rau, (cam) neplacut, situatia e (cam) dificila. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situata între verde si indigo; culoarea descrisa mai sus; albastreala, albastrime. ♢ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuintat în vopsitorie, în lucrari de biologie si în medicina. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianura de fier folosita ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).
albatros, ALBATRÓS, albatrosi, s.m. Pasare marina zburatoare, asemanatoare cu pescarusul, dar mult mai mare decât acesta, de culoare alba, cu aripile lungi, înguste si negre la vârf (Diomedea exulans) – Din fr. albatros.
albăstri, ALBĂSTRÍ, albastresc, vb. IV. 1. Tranz. A da unui obiect o culoare (mai) albastra; a clati rufele în apa amestecata cu albastreala. 2. Intranz. si refl. Fig. A capata, a avea sau a raspândi o lucire albastra. – Din albastru.
albăstrit, ALBĂSTRÍT, -Ă, albastriti, -te, adj. 1. Care a devenit (mai) albastru. 2. Care este clatit în apa cu albastreala; (reg.) sinilit. – V. albastri.
albi, ALBÍ, albesc, vb. IV. 1. Refl., intranz. si tranz. A deveni sau a face sa devina (mai) alb. ♦ A trata produsele textile cu agenti oxidanti sau reducatori pentru a le face mai hidrofile (mai albe), distrugând pigmentii naturali. ♦ A colora usor în albastru un produs textil pentru a obtine un efect de alb intens. ♦ A decolora, partial sau total, un anumit produs. ♦ Intranz. A încarunti; p. ext. a îmbatrâni. 2. Intranz. A iesi în evidenta, a se contura (din cauza culorii albe). ♦ Fig. A straluci. – Din alb.
albie, ÁLBIE, albii, s.f. 1. Vas lunguiet, facut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covata, copaie. ♢ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de câini) = a insulta (pe cineva) cu vorbe grele, a batjocori rau (pe cineva). 2. Portiune a unei vai, acoperita permanent sau temporar cu apa; matca. – Lat. alvea.
albigenzi, ALBIGÉNZI s.m. pl. Adepti ai unei secte rigoriste si antiecleziastice, cu centrul în orasul Albi din sudul Frantei, reprimata sângeros de papalitate (sec. XII si începutul sec. XIII) – Din lat. [civitas] Albigensium, germ. Albigenser. Cf. fr. a l b i g e o i s.
albiliţă, ALBILÍŢĂ, albilite, s.f. Fluture alb cu vârful aripilor anterioare negre, a carui larva traieste pe frunzele de varza si este foarte stricatoare; fluture-de-varza, fluture-alb (Pieris brassicae). – Alb + suf. -ilita.
albină, ALBÍNĂ, albine, s.f. 1. Insecta din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt si lins, iar cu picioarele posterioare pentru strângerea polenului, cu abdomenul prevazut cu un ac veninos, si care traieste în familii, producând miere si ceara; musca (Apis mellifica). 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori violacee, dispuse în spic, asemanatoare cu o albina (1) (Ophrys cornuta). – Lat. alvina "stup".
albineţ, ALBINÉŢ, -EÁŢĂ, albineti, -e, adj. s.m. 1. Adj. (Reg.) Blond, balai, albet. 2. S.m. (Pop.) Numele unui varietati de grâu din Banat. – Alb + suf. -inet.
albit, ALBÍT2, -Ă, albiti, -te, adj. 1. Facut sau devenit (mai) alb (1); înalbit2. 2. (Despre parul oamenilor, p. ext. despre oameni) Carunt. – V. albi.
albitorie, ALBITORÍE, albitorii, s.f. Sectie într-o întreprindere textila în care se albesc produsele prin distrugerea pigmentilor naturali ai fibrelor. – Albitor + suf. -ie.
albiţă, ALBÍŢĂ, albite, s.f. 1. (Iht.) Oblet. 2. Nume dat mai multor plante erbacee cu flori galbene (Alyssum). – Alb + suf. -ita.
album, ALBÚM, albume, s.n. 1. Caiet cu foile dintr-o hârtie speciala, în care se pastreaza fotografii, ilustrate, marci postale etc. ♦ Caiet în care se scriu versuri, citate sau în care se schiteaza desene. 2. Colectie de fotografii, de ilustratii, de schite etc., reunite, într-un volum, dupa o tema unitara. Album de arta. [Pl. si: albumuri] – Din fr., lat. album.
albuş, ALBÚS, albusuri, s.n. 1. Substanta alba-transparenta, vâscoasa, compusa în cea mai mare parte din albumina, care înconjoara galbenusul oului de pasari, reptile, pesti etc. 2. (Rar) Sclerotica. – Alb + suf. -us.
alcaic, ALCÁIC, -Ă, alcaici, -ce, adj. (În sintagmele) Vers alcaic = vers antic format din cinci picioare, cu cezura dupa al doilea picior. Strofa alcaica = strofa compusa din patru versuri: doua alcaice, unul iambic si unul coriambic. [Pr.: -ca-ic] – Din fr. alcaïque.
monocular, MONOCULÁR, -Ă adj. 1. (despre vedere) cu un singur ochi. 2. (despre un sistem optic) cu un singur ocular. (< fr. monoculaire)
alcov, ALCÓV, alcovuri, s.n. Loc mai ridicat decât podeaua sau firida într-o camera de dormit, unde se asaza patul; p. ext. pat. ♦ Dormitor al unei femei. [Var.: (înv.) alcóva s.f.] – Din fr. alcôve.
aldin, ALDÍN, -Ă, aldine, adj., s.f. (Caracter tipografic sau litera tipografica) care are conturul mai gros decât al literelor obisnuite; gras. – Din it. aldino.
alege, ALÉGE, alég, vb. III. 1. Tranz. A prefera ceva sau pe cineva; a-si fixa preferintele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. 2. Tranz. A desemna pe cineva prin vot; a vota. 3. Tranz. (Pop.) A deosebi dintre altii, a recunoaste dintre mai multi; a distinge. 4. Tranz. si refl. A (se) împarti formând mai multe grupe. ♢ Expr. (Tranz.) A alege carare = a desparti parul în doua cu pieptenele. ♦ Refl. Impers. (Reg.) A aparea clar, limpede. 5. Tranz. A curata prin selectie. ♦ Fig. A întelege clar spusele cuiva. 6. Refl. A ramâne cu ceva de pe urma unei actiuni, a unei împrejurari etc. 7. Refl. A ajunge într-o anumita situatie (rea). ♢ Expr. A se alege praf si pulbere sau a se alege praful de cineva (sau de ceva) = a se distruge complet, a nu mai ramâne nimic (din ceva). [Perf. s. alesei, part. ales] – Lat. allegere (= eligere).
alegere, ALÉGERE, alegeri, s.f. 1. Actiunea de a (se) alege si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. Fara alegere = la nimereala, la întâmplare. La alegere = dupa voia, dupa placul cuiva. 2. (Mai ales la pl.) Operatie care se efectueaza conform unor norme precise si dinainte stabilite, pentru desemnarea prin vot a unei persoane destinate sa îndeplineasca o anumita sarcina. – V. alege.
alemani, ALEMÁNI s.m. pl. Numele unor triburi germanice care au trait (prin secolele III-VI) în regiunea Rinului. [Var.: alamáni s.m. pl.] – Din germ. Alemanne, fr. Alamans.
alergare, ALERGÁRE, alergari, s.f. Actiunea de a alerga; alergatura. ♦ (Mai ales la pl.) Proba atletica de fuga pe anumite distante. ♦ Cursa de cai. – V. alerga.
alergător, ALERGĂTÓR, -OÁRE, alergatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care alearga. ♢ Piatra alergatoare (si substantivat, f.) = piatra de moara care se învârteste spre a macina boabele. Pasari alergatoare (si substantivat, f.) = pasari din tarile calde, având picioare lungi, cu care alearga foarte repede. II. S.m. si f. 1. Atlet care concureaza la probe de alergari. 2. (Rar) Curier (însarcinat cu transmiterea unui mesaj). 3. Cal de curse. III. S.f. 1. Dispozitiv pe care se pun mosoare cu fire pentru a face urzeala la razboaiele de tesut taranesti. 2. (Înv.) Parc vast, împrejmuit, în care erau tinute anumite animale si în care se organizau vânatori. – Alerga + suf. -ator.
alergie, ALERGÍE, alergii, s.f. (Med.) Mod special de a reactiona al organismului sub actiunea unor microbi sau a unor substante straine introduse pe cai variate (digestiva, respiratorie, injectii etc.). – Din fr. allergie.
ales, ALÉS2, -EÁSĂ, alesi, -se, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. Deosebit dintre altii sau dintr-un tot. 2. (Adesea substantivat) Desemnat prin vot. 3. Deosebit, distins, remarcabil; scump, rar. ♢ Loc. adv. Mai ales = în special, îndeosebi. 4. (Despre tesaturi) Lucrat cu flori sau cu modele. II. S.m. si f. (art.) Persoana iubita (cu care se casatoreste cineva). – V. alege.
alesătură, ALESĂTÚRĂ, alesaturi, s.f. Procedeu de ornamentare a tesaturilor populare românesti prin separarea si îmbinarea cu mâna, dupa un model, a firelor de urzeala si de bateala. ♦ Motiv decorativ colorat, realizat în arta populara româneasca prin procedeul descris mai sus. – Ales2 + suf. -atura.
aleurometru, ALEUROMÉTRU, aleurometre, s.n. Aparat pentru determinarea calitatii glutenului din fainurile de cereale. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuromètre.
algonkian, ALGONKIÁN, -Ă, algonkieni, -e, s.n., adj. 1. Subst. Era geologica careia îi apartin formatiile dintre arhaic si paleozoic si care contine urme de organisme si de carbuni. 2. Adj. Care se refera la vârsta sau la formatiile algonkianului (1). [Pr.: -ki-an] – Din fr. algonkien.
alianţă, ALIÁNŢĂ, aliante, s.f. 1. Întelegere politica între doua sau mai multe state, pe baza de tratat, prin care statele respective se obliga sa actioneze în comun sau sa se ajute în anumite împrejurari, în special în caz de razboi ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate. ♦ Legatura, întelegere între doua sau mai multe grupuri, în vederea realizarii unui obiectiv comun. 2. (În sintagma) Ruda prin alianta = persoana devenita, prin contractarea unei casatorii, ruda cu rudele sotiei sau ale sotului. ♦ (Reg.) Inel de logodna. [Pr.: -li-an-] – Din fr. alliance.
aliat, ALIÁT, -Ă, aliati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj. Unit, întovarasit cu cineva printr-o alianta în vederea unei actiuni comune; (despre un stat) care a încheiat un tratat de alianta. 2. S.m. si f. Persoana, clasa, partid, stat etc. care se uneste cu cineva în vederea unei actiuni comune. 3. Adj. (Despre metale) Caruia i s-a adaugat o anumita cantitate din unul sau mai multe elemente, pentru a forma un aliaj. [Pr.: -li-at] – V. alia.
alicante, ALICÁNTE subst. Soi de vita de vie cu struguri rosietici de marime mijlocie si boabe sferice uniforme. ♦ P. ext. Vin produs din soiul de vita de vie descris mai sus. – Din fr. alicante.
alică, ALÍCĂ, alice, s.f. 1. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre proiectilele sferice de plumb cu care sunt încarcate unele cartuse de vânatoare. 2. Fiecare dintre granulele de otel sau de fonta folosite pentru curatarea prin împroscare a suprafetei pieselor sau în foraj. 3. Bucatele de piatra sau de caramida care se pun în tencuiala pentru a întari sau pentru a astupa un gol. [Var.: alíc s.n., halíce s.f.] – Din ngr. haliki "pietricica".
alici, ALICÍ, (1) alicesc, (2) pers. 3 aliceste, vb. IV. 1. Tranz. A rani cu alice (1). 2. Refl. (Reg.) A se vedea, a aparea mai distinct dintre alte lucruri. – Din alica.
aliena, ALIENÁ, alienez, vb. I. 1. Tranz. (Jur.) A transmite cuiva un drept sau un lucru prin vânzare, cesiune etc.; a înstraina. 2. Refl. (Livr.) A înnebuni. ♦ A deveni ostil societatii, factorilor de civilizatie, a se simti izolat în societatea moderna. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliéner, lat. alienare.
alienabil, ALIENÁBIL, -Ă, alienabili, -e, adj. (Jur.; despre un drept, un lucru) Care poate fi înstrainat. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliénable.
alienare, ALIENÁRE, alienari, s.f. 1. (Jur.) Actiunea de a aliena; înstrainare a unui bun. 2. (Fil.) Înstrainare. 3. (Med.; în sintagma) Alienare mintala = nebunie. [Pr.: -li-e-] – V. aliena.
aligator, ALIGATÓR, aligatori, s.m. Gen de crocodili cu botul lat, care traieste în fluviile Americii (Alligator mississippiensis) sau ale Chinei (Alligator sinensis), a caror piele este folosita în marochinarie. – Din fr. alligator.
aligote, ALIGOTÉ subst. Soi de vita de vie originar din Franta, cu boabe mici, rotunde, de culoare alba-verzuie si miez zemos. ♦ P. ext. Vin produs din soiul de vita de vie descris mai sus. – Din fr. aligoté.
alimentar, ALIMENTÁR, -Ă, alimentari, -e, adj. De alimente, privitor la alimente. ♢ Industrie alimentara = industrie care transforma materiile prime de origine animala si vegetala în produse necesare hranei. ♢ Pensie alimentara = suma de bani necesara întretinerii unei persoane pe care cineva o plateste, lunar, în temeiul unei obligatii stabilite prin lege sau prin hotarâre judecatoreasca; pensie de întretinere. ♦ (Substantivat, f.) Bacanie. – Din fr. alimentaire, lat. alimentarius.
alinia, ALINIÁ, aliniez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) aseza în linie dreapta. ♦ Tranz. A îndrepta traseul unei strazi. ♦ Tranz. A aseza un grup de constructii dupa o linie dinainte stabilita. 2. Refl. (Despre tari) A se asocia într-o grupare pe baza unui tratat. 3. Tranz. A ajusta elementele componente ale unui sistem pentru a-i asigura o buna functionare. [Pr.: -ni-a] – A3 + linie (dupa fr. aligner).
aliniament, ALINIAMÉNT, aliniamente, s.n. 1. Linie dreapta, deteminata pe un teren prin pozitia mai multor puncte sau obiecte; p. ext. pozitia mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii drepte. ♢ Aliniament de teren = linie de teren marcata prin jaloane, tarusi etc. 2. Portiune dreapta din traseul unei cai de comunicatie, cuprinsa între doua curbe consecutive. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. alignement.
alior, ALIÓR, aliori, s.m. Nume dat mai multor specii de plante care contin în tulpina si în frunze un suc laptos, otravitor; laptele-câinelui, laptele-cucului (Euphorbia). [Pr.: -li-or] – Lat. aureolus (< aurum "aur").
alivancă, ALIVÁNCĂ, alivenci, s.f. (Reg.) 1. Turta facuta din malai amestecat cu lapte batut si cu brânza si coapta în cuptor cu unt sau cu smântâna. 2. (La pl.) Numele unei hore; melodia dupa care se executa. – Et. nec.
allegretto, ALLEGRÉTTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Într-un tempo vioi (dar mai moderat decât allegro); repejor. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala executata în acest tempo. – Cuv. it.
almar, ALMÁR, almare, s.n. (Reg.) Dulap în care se pastreaza alimente, vase sau haine. – Din magh. almáriom.
aloe, ALÓE s.f. Nume dat mai multor specii de plante exotice decorative, din familia liliaceelor, cu flori mari, galbene sau rosii, dispuse în spice, si cu frunze carnoase care contin un suc folosit în farmacie (Aloe). ♦ Substanta solida cu miros placut si cu gust amar, extrasa din frunzele unor specii de aloe si întrebuintata în farmacie; sabur. [Pr.: -lo-e] – Din fr. aloès, lat. aloe.
alogen, ALOGÉN, -Ă, alogeni, -e, adj. Care se deosebeste prin natura si origine de mediul în care se afla; alogenetic. ♦ (Despre populatii) De origine straina, venit din alta parte. – Din fr. allogène.
alotropie, ALOTROPÍE s.f. Proprietate a unui element chimic de a exista în doua sau mai multe forme care difera între ele din punct de vedere fizic, iar, uneori, si din punct de vedere chimic. – Din fr. allotropie.
alpaca, ALPACÁ1 s.f. Animal rumegator cu lâna fina, lunga si subtire, care traieste în America de Sud (Lama pacos). ♦ Stofa fina fabricata din lâna acestui animal. – Din fr. alpaga, alpaca.
altaic, ALTÁIC, -Ă, altaici, -ce, adj. Din Altai, caracteristic muntilor Altai. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. altaïque.
alteraţie, ALTERÁŢIE, alteratii, s.f. Procedeu prin care se modifica, cu ajutorul unor semne conventionale, înaltimea sunetelor; p. ext. semn pus înaintea unei note muzicale, care indica modificarea înaltimii unui sunet; accident. – Din fr. altération.
altercaţie, ALTERCÁŢIE, altercatii, s.f. (Livr.) Schimb violent de cuvinte între doua sau mai multe persoane. – Din fr. altercation, lat. altercatio, -onis.
altern, ALTÉRN, -Ă, alterne, adj. (În sintagmele) Unghiuri alterne (interne sau externe) = fiecare dintre cele doua perechi de unghiuri formate de o parte si de alta a doua drepte taiate de o secanta. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) asezate de o parte si de alta a tulpinii sau a ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern = sistem de agricultura bazat pe alternarea culturilor. – Din fr. alterne, lat. alternus.
althorn, ALTHÓRN, althornuri, s.m. Instrument de suflat de alama, specie de corn, folosit mai ales în fanfara. – Din germ. Althorn.
alto, ÁLTO s.m. 1. Voce (de femeie sau de copil) cu timbru grav, situata ca registru între sopran si tenor. 2. Instrument de suflat a carui scara corespunde vocii de mai sus. 3. Viola1. – Din it., fr. alto.
altoi, ALTÓI1, altoaie, s.n. Ramura mica detasata dintr-o planta-mama, folosind la altoire. ♦ Planta altoita. ♦ Planta cultivata pentru a servi la altoire. [Pl. si: altoiuri] – Din magh. oltvány.
altul, ÁLTUL, ÁLTA, altii, altele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu alta fiinta sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de fata sau care este cel obisnuit) Sa raspunda altul. ♢ Expr. Unuia (si) altuia = oricui, Unii (si) altii = multi. Unul ca altul = la fel, deopotriva, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul dupa altul = succesiv. ♦ (Cu forma feminina si sens neutru) Poveste, întâmplare. ♢ Expr. Alta (acum)!, exprima dezaprobarea fata de o propunere sau o veste neasteptata. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (si) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice pret; fara a se gândi prea mult. Pâna una-alta = deocamdata. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorba-n vorba. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanta cu "unul", "una") Celalalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.
altundeva, ÁLTUNDEVA adv. În alta parte; aiurea. – Alt + undeva.
aluat, ALUÁT, aluaturi, s.n. 1. Pasta obisnuita din faina amestecata cu apa, grasime etc., din care se prepara pâine, prajituri etc.; coca. 2. Bucatica de aluat (1) folosita cu plamadeala. 3. Prajitura facuta din aluat (1). [Pr.: -lu-at] – Lat. allevatum (=allevatus "ridicat, înaltat").
alunar, ALUNÁR, alunari, s.m. I. Vânzator de alune. II. 1. Pasare de munte cu penele cafenii stropite cu alb, care se hraneste cu alune, ghinda, seminte si insecte; gaita de munte, nucar (1) (Nucifraga caryocatactes). 2. (Zool.) Pârs. – Aluna + suf. -ar.
monocelular, MONOCELULÁR, -Ă adj. unicelular. (< fr. monocellulaire)
monocarpelar, MONOCARPELÁR, -Ă adj. (despre flori) cu gineceul dintr-o singura carpela. (< fr. monocarpellaire)
aluvionar, ALUVIONÁR, -Ă, aluvionari, -e, adj. Aluvial. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. alluvionnaire.
alveolar, ALVEOLÁR, -Ă, alveolari, -e, adj. 1. Care apartine alveolelor dentare, referitor la alveole. ♢ Consoana alveolara (si substantivat, f.) = consoana articulata cu limba la nivelul alveolelor dintilor de sus. 2. Care are alveole (2). [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéolaire.
amabil, AMÁBIL, -Ă, amabili, -e, adj. Prietenos, binevoitor; politicos. – Din fr. aimable, lat. amabilis.
amar, AMÁR, -Ă, amari, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre alimente, bauturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necajit. ♢ Expr. Pâine amara = mijloace de existenta câstigate cu multa truda. A face (cuiva) zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strasnic, cumplit. 3. Fig. Rautacios. II. S.n. 1. Jale, tristete; suferinta, chin, necaz. ♢ Expr. A-si înghiti amarul = a suferi în tacere. A-si varsa amarul = a face destainuiri, a-si spune durerea, suferinta. ♦ (Cu valoare de interjectie) Vai! 2. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Multime, gramada. Amar de vreme. – Lat. amarus.
amauroză, AMAURÓZĂ s.f. Diminuare sau pierdere a vederii datorita lezarii retinei, cailor nervoase optice sau centrilor cerebrali ai vederii. [Pr.: -ma-u-] – Din fr. amaurose.
amănunt, AMĂNÚNT, -Ă, amanunti, -te, s.n., adj. 1. S.n. Element secundar, neesential al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment, detaliu; (rar) amanuntime. ♢ Loc. adj. si adv. Cu amanuntul = cu bucata, în detaliu, în mici cantitati. Comert cu amanuntul. ♢ Loc. adv. (Cu) de-amanuntul sau pâna în cele mai mici amanunte sau în amanunt, în toate amanuntele = pâna în cele mai mici detalii; minutios. 2. Adj. (Înv.) Amanuntit2. [Var.: (reg.) amarúnt s.n.] – A3 + manunt "marunt".
ambala, AMBALÁ, ambalez, vb. I. 1. Tranz. A împacheta ceva într-un material protector, în vederea usurarii manipularii lui si a transportului. 2. Tranz. A face ca viteza unui motor sa devina mai mare decât viteza lui nominala. 3. Refl. (Despre cai) A începe sa fuga tare (fara a putea fi oprit). 4. Refl. Fig. A se lasa purtat de mânie, de entuziasm, a se avânta într-o discutie aprinsa; a se antrena, a se aprinde. – Din fr. emballer.
ambarcader, AMBARCADÉR, ambarcadere, s.n. Punte care înainteaza în mare pâna la înaltimea unui vapor si de unde se îmbarca marfurile si calatorii. – Din fr. embarcadère.
ambasadă, AMBASÁDĂ, ambasade, s.f. Reprezentanta diplomatica pe lânga guvernul unei tari straine, condusa de un ambasador. ♦ Cladire în care îsi are sediul aceasta reprezentanta. – Din fr. ambassade.
ambasador, AMBASADÓR, ambasadori, s.m. Reprezentant diplomatic cu rangul cel mai înalt. ♦ Persoana trimisa cu o misiune speciala pe lânga un stat sau un for international. – Din fr. ambassadeur.
ambianţă, AMBIÁNŢĂ, ambiante, s.f. Mediu material, social sau moral în care traieste cineva sau în care se afla ceva; climat (2). [Pr.: -bi-an-] – Din fr. ambiance.
ambitus, ÁMBITUS subst. Întindere a unei melodii, de la sunetul ei cel mai grav pâna la cel mai înalt. – Din fr. ambitus.
ambulacrar, AMBULACRÁR, -Ă, ambulacrari, -e, adj. Care apartine unui ambulacru, care se refera la ambulacru. – Din fr. ambulacraire.
ambulacru, AMBULÁCRU, ambulacre, s.n. Organ în forma de tub subtire, terminat de obicei cu o ventuza, caracteristic echinodermelor si servind la locomotie, respiratie si pipait. – Din fr. ambulacre.
ambuteia, AMBUTEÍA, ambuteiez, vb. I. Tranz. (Frantuzism) A bloca cu vehicule, nave etc. cai rutiere sau de navigatie. [Pr.: -te-ia] – Din fr. embouteiller.
amenajare, AMENAJÁRE, amenajari, s.f. 1. Actiunea de a amenaja si rezultatul ei. 2. Ansamblul de lucrari prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse si utilizate astfel încât sistemul sa corespunda cât mai bine scopului pentru care a fost realizat. ♢ Amenajare hidraulica = amenajare pentru prevenirea actunilor daunatoare ale unui curs de apa si pentru valorificarea resurselor lui potentiale. – V. amenaja.
amenda, AMENDÁ2, amendez, vb. I. Tranz. 1. A îmbunatati, a modifica prin amendamente (1) un text, mai ales o lege. 2. A îmbunatati unele însusiri ale solului prin încorporarea unor amendamente (2). – Din fr. amender.
american, AMERICÁN, -Ă, americani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Statelor Unite ale Americii sau (mai rar) din populatia de baza a unui alt stat al Americii. 2. Adj. Care apartine (populatiei) Statelor Unite ale Americii sau (mai rar) altui stat al Americii, privitor la (populatia din) Statele Unite ale Americii sau (mai rar) la alt stat din America. – America (n. pr.) + suf. -an. Cf. it. a m e r i c a n o, fr. a m é r i c a i n.
monitor, MONITÓR3, -OÁRE s. m. f. 1. elev mai în vârsta si mai capabil care, în anumite sisteme de învatamânt, îl ajuta pe învatator în predare si în mentinerea ordinii. 2. supraveghetor (în munca expusa radiatiilor ionizate). II. s. n. titlu al anumitor ziare sau publicatii periodice. (< fr. moniteur, lat. monitor)
amestec, AMÉSTEC, amestecuri, s.n. 1. Reuniune de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; amestecatura (1), combinatie, mixtura. ♦ (Chim.) Produs obtinut prin punerea laolalta a mai multor substante care îsi pastreaza proprietatile caracteristice. 2. Amestecatura (2). 3. Interventie într-o afacere; participare (neceruta sau fortata) la treburile sau relatiile altora; ingerinta. ♢ Expr. A (nu) avea (vreun) amestec = a (nu) avea un (vreun) rol într-o afacere, a (nu) avea (vreo) legatura cu cineva sau ceva. – Din amesteca (derivat regresiv).
monitor, MONITÓR2 s. n. 1. (telec.) receptor, difuzor sau alt aparat pentru a controla calitatea emisiunilor de radio si televiziune. 2. (inform.) program de control care permite supravegherea mai multor programe fara legatura între ele, într-un ordinator. 3. (tehn.) aparat care dirijeaza, coordoneaza sau supravegheaza. o ~ cardiac = aparat automatic care supravegheaza activitatea inimii. ♢ aparat de control sau de semnalizare a radiatiilor ionizate; dozimetru de control. 4. supervizor. (< engl. monitor)
amfibiu, AMFÍBIU, -IE, amfibii, adj., s.n. I. Adj. 1. (Despre fiinte) Care poate trai si în apa si pe uscat sau care are o faza de dezvoltare în apa si una pe uscat. 2. Fig. Care are o natura sau un aspect dublu. II. S.n., adj. (Avion, automobil sau tanc) care este special construit, spre a putea fi utilizat atât pe uscat, cât si pe apa. – Din fr. amphibie.
amfineurian, AMFINEURIÁN, amfineurieni, s.m. (La pl.) Clasa de moluste marine care au caractere arhaice (un inel nervos de la care pornesc patru cordoane nervoase în jurul esofagului) (Amphineura); (si la sg.) animal din aceasta clasa. [Pr.: -ne-u-ri-an] – Cf. fr. a m p h i n e u r e s.
amfiox, AMFIÓX, amfiocsi, s.m. Acraniat cu corpul transparent, lung de 3-7 cm, cu scheletul de sustinere format numai din notocorda (Branchiostoma lanceolatum). [Pr.: -fi-ox] – Din fr. amphioxus.
amfitrion, AMFITRIÓN, -OÁNĂ, amfitrioni, -oane, s.m. si f. (Livr.) Stapânul unei case în raport cu oaspetii sai; gazda. [Pr.: -tri-on] – Din fr. amphitryon.
amibă, AMÍBĂ, amibe, s.f. Animal protozoar (microscopic), cu corpul lipsit de membrana, format dintr-o masa de protoplasma, cu unul sau mai multe nuclee si care se misca cu ajutorul pseudopodelor (Amoeba). – Din fr. amibe.
amilograf, AMILOGRÁF, amilografe, s.n. Aparat care masoara si înregistreaza consistenta gelului de amidon dintr-o faina pentru a determina capacitatea de panificatie a acesteia. – Din fr. amylographe.
aminobenzoic, AMINOBENZÓIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid aminobenzoic = pulbere cristalina incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata în chimie ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carei derivati sunt folositi în farmacie, parfumerie; acid antranilic. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. aminobenzoïque.
aminozaharuri, AMINOZAHÁRURI s.n. pl. Derivati cu amina ai zaharurilor, care intra în componenta unor substante naturale importante. – Amino + zaharuri (dupa fr. amino-sucres, germ. Amino-zucker).
amiral, AMIRÁL, amirali, s.m. I. Cel mai mare grad în marina militara, corespunzator gradului de general-colonel din armata terestra; persoana care poarta acest grad. II. Fluture de zi, mare, foarte frumos colorat, ale carui larve traiesc pe urzici (Vanessa atalanta). – Din fr. amiral.
andantino, ANDANTÍNO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu o miscare putin mai repede decât andante. – Cuv. it.
angiocolită, ANGIOCOLÍTĂ s.f. Inflamatie a cailor biliare, întâlnita în febra tifoida, calculoza biliara etc. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiocholite.
anorganic, ANORGÁNIC, -Ă, anorganici, -ce, adj. (Despre corpuri) în compozitia carora intra numai substante din regnul mineral. ♢ Chimie anorganica = chimie a corpurilor minerale; chimie neorganica. – Din fr. anorganique
anşoa, ANSOÁ s.n. 1. Peste mic care traieste în Marea Mediterana si în Oceanul Atlantic. 2. Pasta preparata din carnea acestui peste, care se serveste ca aperitiv. – Din fr. anchois.
anterior, ANTERIÓR, -OÁRĂ, anteriori, -oare, adj. (Adesea adverbial) 1. Care preceda o anumita data; precedent. 2. Care este asezat în partea de dinainte. 3. (Despre sunete) Articulat în partea dinainte a cavitatii bucale. [Pr.: -ri-or] – Din fr. antérieur, lat. anterior.
antifurt, ANTIFÚRT adj. invar., s.n. (Dispozitiv) care avertizeaza în cazul patrunderii unei persoane în spatiul supravegheat sau care face mai dificil furtul. – Anti- + furt (dupa fr. antivol).
antranilic, ANTRANÍLIC, -Ă, antranilici, -ce, adj. (În sintagma) Acid antranilic = pulbere cristalina, incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata, în chimie, ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carui derivati sunt folositi în parfumerie; acid aminobenzoic. – Din fr. anthranilique.
monetar, MONETÁR, -Ă I. adj. referitor la moneda. o sistem ~ = ansamblul reglementarilor legale privind moneda unui stat. II. s. n. inventar al banilor sortati dupa valoare, întocmit de un casier la predarea casei. (< fr. monétaire)
aparteu, APARTÉU, aparteuri, s.n. Scurt monolog rostit cu glas scazut de un actor pe scena, ca pentru sine, în asa fel încât sa fie auzit numai de spectatori, nu si de partenerii aflati pe scena. – Din fr. aparté.
apaş, APÁS, apasi, s.m. 1. (La pl.) Numele unui trib de indieni din Texas; (si la sg.) indian din acest trib. 2. (Rar) Derbedeu, haimana; hot; bandit. – Din fr. apache.
monem, MONÉM s. n. cea mai mica unitate lingvistica dotata cu semnificatie. (< fr. monème)
apogeu, APOGÉU, apogee, s.n. 1. Punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, a unei actiuni etc. 2. Punctul cel mai departat de pamânt la care se afla un astru pe orbita sa. – Din fr. apogée.
apostol, APOSTOL, (I) apostoli, s.m. I. 1. (În religia crestina) Nume dat fiecaruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos. ♦ Misionar crestin de la începutul crestinismului. 2. Adept si propagator înflacarat al unei idei, al unei doctrine etc. II. (La sg.) Carte de ritual crestin, cuprinzând fapte atribuite Apostolilor (I 1) si scrisorile lor adresate diferitelor persoane si comunitati. – Din sl. apostolŭ.
aprioric, APRIÓRIC, -Ă, apriorici, -ce, adj. (Fil.) Anterior experientei, independent de experienta; bazat numai pe ratiune. [Pr.: -pri-o-] – Din germ. apriorisch.
arbust, ARBÚST, arbusti, s.m. Planta lemnoasa mai mica decât arborele, care se ramifica de la radacina în forma de tufa si nu formeaza o coroana distincta. – Din fr. arbuste, lat. arbustum.
arhaiza, ARHAIZÁ, arhaizez, vb. I. Tranz. (Rar) A da un aspect arhaic (stilului, limbii etc.). [Pron.: -ha-i-] – Din arhaic.
arin, ARÍN, arini, s.m. Nume dat mai multor specii de arbori cu frunze ovale, dintate, si cu flori verzui-rosiatice, grupate în amenti (Alnus). [Var.: anín s.m.] – Probabil lat. • alninus (< alnus).
aromân, AROMẤN, -Ă, aromâni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-o ramura a poporului român; care vorbeste dialectul aromân; care traieste în sudul Peninsulei Balcanice (prin Epir si Macedonia). 2. Adj. Care apartine aromânilor(1), privitor la aromâni; aromânesc. ♦ (Substantivat, f.) Idiomul aromânilor. [Var.: armấn, -a, s.m. si f., adj.] – Din armân (mostenit din lat. romanus), modificat dupa român.
asemenea, ASÉMENEA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. Asemanator; spec. (despre figuri geometrice) = care au unghiurile corespunzatoare egale si laturile corespunzatoare proportionale. 2. Care este astfel (de...), atare, asa. O asemenea problema. II. Adv. 1. Tot asa, în acelasi fel, deopotriva (de...), asijderea. 2. Pe lânga aceasta; înca, mai. [Var.: (reg.) asémeni, asémene, asémine adj. invar., adv.] – Lat. assimile.
astragal, ASTRAGÁL, astragale, s.n. 1. Unul din cele doua oase mai mari ale tarsului. 2. Element decorativ de sectiune semicirculara, care separa fusul coloanei de capitel. – Din fr. atragale, lat. astragalus.
aşaşi, ASÁSI adv. (Înv. si reg.) 1. (Modal) Chiar, întocmai; chiar asa. ♦ Asa încât. 2. (Temporal) Îndata, numaidecât, imediat. – Asa + si.
ataxie, ATAXÍE s.f. (Med.) Tulburare a coordonarii miscarilor voluntare din cauza lezarii unor cai nervoase si centri nervosi. – Din fr. ataxie.
atestat, ATESTÁT1, atestate, s.n. Act prin care se atesta ceva (mai ales certificat sau diploma de studii). – Din germ. Attestat.
atlaz, ATLÁZ, atlazuri, s.n. Ţesatura pentru captuseli si fete de plapuma, mai groasa decât satinul, lucioasa pe o singura fata. [Var.: atlás s.n.] – Din tc. atlas.
monden, MONDÉN, -Ă adj. care apartine unei vieti luxoase; (si s.) care duce o viata de petreceri; referitor la o astfel de viata. (< fr. mondain)
audiţie, AUDÍŢIE, auditii, s.f. 1. Faptul de a audia muzica; manifestare muzicala de amploare mai redusa decât concertul. ♢ Loc. adj. si adv. În prima auditie = (care se executa) pentru prima data în fata publicului. 2. Identificare a sunetelor prin simtul auditiv. 3. (Rad.) Receptionare de semnale audio. [Pr: a-u-] – Din fr. audition, lat. auditio, -onis.
augmentativ, AUGMENTATÍV, -Ă, augmentativi, -e, adj., s.n. 1. (Afix) care serveste la formarea unui cuvânt nou denumind un obiect de dimensiuni mai mari decât ale obiectului desemnat prin cuvântul de baza. 2. (Cuvânt) care este format cu un augmentativ (1). – Din fr. augmentatif.
augur, AUGÚR, (1) auguri, s.m., (2) augure, s.n. (În antichitatea romana) 1. S.m. Preot caruia i se atribuia facultatea de a prevesti viitorul sau de a interpreta vointa zeilor dupa zborul si cântecul pasarilor sau dupa maruntaiele animalelor sacrificate. 2. S.n. Prevestire facuta de auguri (1); auspiciu. ♢ Expr. A fi de bun (sau de rau) augur = a fi semn bun (sau rau), a însemna ca exista premise ca un lucru sa (se) sfârseasca în mod favorabil (sau nefavorabil). – Din fr. augure.
august, AUGÚST2, -Ă, augusti, -ste, adj. (Ca epitet dat monarhilor si persoanelor din familiile domnitoare) Preamarit, slavit. ♦ Fig. Maiestuos, maret, impunator. Imagine augusta. – Din lat. augustus, fr. auguste.
aur, ÁUR s.n. 1. Metal pretios, de culoare galbena stralucitoare, foarte maleabil si ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoaba, de arta, monede (servind din aceasta cauza si ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, pretios. ♢ Aur alb = apa folosita ca izvor de energie. Aur negru = carbune de pamânt sau (mai rar) titei, considerate ca surse de energie. Aur verde = padurea ca bogatie vegetala. ♢ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbena a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ♢ Expr. Epoca de aur = perioada de înflorire si stralucire a vietii materiale si culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nunta de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrarii unei casatorii. ♦ Fig. Vapaie, stralucire ca a aurului (1). 2. Fir, ata facuta din aur (1) sau imitând aurul si folosita la cusut; p. ext. vesmânt tesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogatie; fig. belsug. ♢ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.
aureolat, AUREOLÁT, -Ă, aureolati, -te, adj. 1. Înconjurat cu o aureola. 2. Plin de glorie, de faima. [Pr.: a-u-re-o-] – V. aureola. Cf. fr. a u r é o l é.
aureolă, AUREÓLĂ, aureole, s.f. 1. Cerc luminos cu care pictorii înconjoara capetele unor personaje, mai ales ale sfintelor; nimb, aura. ♦ Zona pe suprafata unui obiect, variat colorata, în care exista o tranzitie continua de la o culoare la alta. ♦ Zona mai putin luminoasa din jurul unei flacari, unui arc electric etc. 2. Fig. Stralucire, glorie, faima. [Pr.: a-u-re-o-] – Din fr. auréole, lat. [corona] aureola.
auricular, AURICULÁR, -Ă, auriculari, -e, adj. 1. Al urechii, privitor la ureche; care seamana cu urechea. 2. Al auriculului, privitor la auricul. [Pr.: a-u-] – Din fr. auriculaire.
auroră, AURÓRĂ, aurore, s.f. 1. Interval de timp, înainte de rasaritul soarelui, când exista o lumina difuza în atmosfera; lumina rosie-portocalie a soarelui din acest interval de timp. ♢ Aurora boreala (sau polara, australa) = lumina difuza, verde sau rosiatica, care apare ca un arc în timpul noptii pe bolta cereasca, în regiunile polare. 2. Început al unei epoci, al unei actiuni etc. [Pr.: a-u-] – Din fr. aurore, lat. aurora.
auspiciu, AUSPÍCIU, auspicii, s.n. 1. (În antichitatea romana) Prevestire facuta de auguri (1); augur (2). ♢ Expr. Sub cele mai bune auspicii = în împrejurari extrem de favorabile. 2. (În expr.) Sub auspiciile cuiva = sub patronajul, sub protectia cuiva. [Pr.: a-us-] – Din lat. auspicium, fr. auspice.
australopitec, AUSTRALOPITÉC, australopiteci, s.m. Maimuta fosila cu însusiri apropiate de cele umane, care a trait în Africa. [Pr.: a-us-] – Din fr. australopithéque.
autism, AUTÍSM s.n. Stare patologica manifestata prin ruperea legaturilor psihice cu lumea exterioara si intensa traire a vietii interioare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autisme.
monadă, MONÁDĂ s. f. 1. (la unii filozofi) unitate indivizibila materiala sau spirituala din care ar fi alcatuita lumea; (la Leibniz) substanta spirituala independenta, care poseda automiscare si care oglindeste tot ceea ce exista în univers. 2. organism inferior, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple. (< fr. monade, germ. Monade)
momentan, MOMENTÁN, -Ă adj. 1. de o clipa; de moment, trecator. ♢ (despre verbe si timpuri verbale) care exprima o actiune de scurta durata. ♢ (adv.) numaidecât, imediat. 2. actual, de fata. ♢ (adv.) actualmente; acum. (< lat. momentaneus, fr. momentané, germ. momentan)
moment, MOMÉNT s. n. 1. interval scurt de timp; clipa, secunda. o de ~ = de scurta durata; efemer; ~ muzical = mica piesa instrumentala înrudita cu impromptuul. ♢ perioada de timp în care se petrece ceva; etapa. 2. (art.) ocazie. 3. schita restrânsa la maximum, care cuprinde un instantaneu din viata cotidiana. 4. marime fizica egala cu produsul dintre o marime dinamica si una sau mai multe distante. (< lat. momentum, it. momento, germ. Moment, fr. moment)
autocamionetă, AUTOCAMIONÉTĂ, autocamionete, s.f. Automobil mai mic decât autocamionul, folosit pentru transporturi de materiale; camioneta. [Pr.: a-u-to-ca-mi-o-] – Auto2 + camioneta.
autocar, AUTOCÁR, autocare, s.n. Automobil cu caroserie deschisa sau decapotabila, folosit de obicei la transportul interurban în comun (mai ales în excursii) al unui numar mare de persoane. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocar.
autocraţie, AUTOCRAŢÍE, (2) autocratii, s.f. 1. Forma de guvernare în care întreaga putere a statului e concentrata în mâna unei singure persoane; tiranie, absolutism. 2. Stat care are forma de guvernare descrisa mai sus. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocratie.
autodistrugere, AUTODISTRÚGERE s.f. Faptul de a se distruge singur. ♦ Spec. Proprietate pe care o au unele proiectile de a se distruge automat, dupa strabaterea unei anumite traictorii, pentru a nu fi periculoase în cazul în care nu si-au atins tinta. [Pr.: a-u-] – Auto1- + distrugere (dupa fr. autodestruction).
molet, MOLÉT s. m. 1. inflamatie a membranei sinoviale de la încheietura de jos a picioarelor unui cal. 2. (anat.) denumire a muschilor posteriori ai gambei. (< fr. mollet)
moleculă, MOLECÚLĂ s. f. cea mai mica parte dintr-o substanta, care are compozitia chimica si structura la fel cu a substantei respective. o ~-gram = cantitatea unei substante masurata în grame, egala cu greutatea ei moleculara; mol1. (< fr. molécule, lat. molecula)
molecular, MOLECULÁR, -Ă adj. referitor la molecule. o masa ~a = numar care arata de câte ori molecula unei substante este mai grea decât atomul de hidrogen. (< fr. moléculaire)
molar, MOLÁR3, -Ă adj. (fil.) considerat ca un tot. ♢ referitor la caracterul global al proceselor psihologice sau de comportament. (< fr. molaire)
molar, MOLÁR2, -Ă adj. referitor la mol1. o solutie ~a = solutie care contine un mol substanta la un litru de solvent. (< fr. molaire)
molar, MOLÁR1 adj., s. m. (dinte mare, lat) cu care se sfarma si se macina alimentele; masea. (< fr. molaire)
autoguverna, AUTOGUVERNÁ, autoguvernez, vb. I. Refl. (Despre state) A se conduce singur (fara amestec strain). [Pr: a-u-] – Auto1- + guverna.
autohton, AUTOHTÓN, -Ă, autohtoni, -e, adj. (Adesea substantivat) Care s-a format si s-a dezvoltat pe teritorul unde traieste (si în prezent), care este originar de aici; bastinas, aborigen. [Pr: a-u-] – Din fr. autochtone.
autoimunitate, AUTOIMUNITÁTE s.f. (Biol.) Proces patologic care consta în producerea de anticorpi îndreptati împotriva propriilor constituenti ai organismului. [Pr.: a-u-to-i-] – Auto1- + imunitate (dupa fr. auto-immunisation).
mohair, MOHAÍR s. n. par de capra angora, din care se fac stofe, covoare etc. ♢ stofa tesuta din lâna amestecata cu par de capra angora. (< fr. mohair)
modularism, MODULARÍSM s. n. încercare de a atribui o durata mai mare unor structuri pe seama reducerii continue a suprastructurilor. (< modular + -ism)
autoreferat, AUTOREFERÁT, autoreferate, s.n. Expunere (scurta) facuta de cineva asupra unei lucrari proprii (mai ales în vederea sustinerii tezei de doctorat). [Pr: a-u-] – Auto1- + referat (dupa rus. avtoreferat).
modular, MODULÁR, -Ă adj. 1. referitor la un modul. 2. constituit dintr-un ansamblu de module. (< fr. modulaire, engl. modular)
autoritar, AUTORITÁR, -Ă, auroritari, -e, adj. Caruia îi place sa uzeze (si uneori sa abuzeze) de dreptul de a comanda, de a da dispozitii; care gaseste satisfactie în faptul de a fi ascultat. Om autoritar. ♦ Care impune ascultare, care nu admite replica. Atitudine autoritara. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoritaire.
autostop, AUTOSTÓP, autostopuri, s.n. 1. Instalatie de semnalizare luminoasa asezata la întretaierea strazilor pentru reglementarea circulatiei. ♦ Instalatie de oprire automata a unui vehicul feroviar când linia nu este libera. 2. Procedeu prin care un pieton parcurge itinerarul propus apelând la serviciile (gratuite ale) automobilistilor ocazionali. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-stop.
modul, MODÚL s. n. 1. (mat.) valoare absoluta a unei marimi reale. ♢ numar pozitiv egal cu radacina patrata a sumei patratelor componentelor unui numar real. ♢ (stat.) varianta a caracteristicii (4), înregistrata la cele mai multe unitati ale unei colectivitati statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecventa. 2. coeficient care caracterizeaza o proprietate mecanica oarecare. ♢ raportul dintre diametrul primitiv al unei roti dintate si numarul dintilor acesteia. o ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal si lungimea specifica corespunzatoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apa. 4. parte componenta a unui ansamblu cu functionalitate proprie. ♢ fiecare din partile detasabile ale unei nave spatiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplineste functia de etaj sau de celula într-un aparat, ori într-o instalatie electronica. 6. (arhit.) unitate de masura pentru determinarea proportiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)
autotrailer, AUTOTRÁILER, autotrailere, s.n. Autovehicul pentru transportul pieselor grele. [Pr.: a-u-] – Auto2 + trailer.
autotren, AUTOTRÉN, autotrenuri, s.n. Autovehicul cu una sau mai multe remorci.[Pr.: a-u-] – Auto2 + tren.
autovaccin, AUTOVACCÍN, autovaccinuri, s.n. Vaccin obtinut prin cultura si atenuarea germenilor proprii ai bolnavului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovaccin.
auxiliar, AUXILIÁR, -Ă, auxiliari, -e, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Element) care ajuta la ceva, care se afla pe plan secundar fata de ceva principal; (element) ajutator. ♦ (Parte de vorbire) care exprima raporturi între cuvinte; (verb) care ajuta la formarea timpurilor si a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul caruia se poate rezolva mai usor o problema. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] – Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.
auzi, AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ♢ Expr. Sa te-auda Dumnezeu! = sa se împlineasca cele pe care (mi) le doresti! N-aude, n-a vede (n-a greul pamâtului) = se face ca nu stie nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu ma asculta nimeni. (Refl. pas.) Sa se auda musca (zburând)! = se fie tacere deplina! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ti spun! 3. Intranz. si tranz. (Interogativ) A întelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca raspuns la o chemare) Poftim ? ce doresti?; b) Poti tagadui? ma mai poti contrazice? 4. Tranz. si intranz. A afla (o veste, o stire etc.) ♢ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la altii, din zvon public. ♢ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaste pe cineva (sau ceva) din reputatie, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai sti, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi sa auda de cineva = a rupe orice relatii cu cineva. Sa auzim de bine! formula de urare la despartire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr: a-u-. – Prez. ind. si (pop) aúz] – Lat. audire.
aval, AVÁL s.n. (În loc. adv.) În aval = (în legatura cu situatia unui punct de pe cursul unei ape) mai aproape de varsare (în comparatie cu alt punct). – Din fr. aval.
avancronică, AVANCRÓNICĂ, avancronici, s.f. Cronica a unui spectacol înainte de a fi avut loc premiera. – Din fr. avant + chronique.
avans, AVÁNS, avansuri, s.n. 1. Plata anticipata a unei parti dintr-o suma curenta datorata ca retributie sau salariu, ca acoperire a unei lucrari efectuate în contul unor zile-munca, la încheierea unui contract etc. 2. (În expr.) A face (cuiva) avansuri = a încerca sa obtina prietenia sau dragostea cuiva prin lingusiri, concesii (de ordin etic) etc. 3. Interval de timp, distanta etc. cu care cineva sau ceva se afla înaintea altuia. – Din fr. avance.
avansa, AVANSÁ, avansez, vb. I. 1. Intranz. A înainta, a merge (pentru a se apropia de o tinta urmarita). ♦ A progresa, a înainta. Lucrarile avanseaza. 2. Tranz. si intranz. A promova în munca, în grad. 3. Tranz. A preda, a acorda cu anticipatie o suma de bani, un bun material etc. – Din fr. avancer.
avansat, AVANSÁT, -Ă, avansati, -te, adj. Care a ajuns la o treapta de dezvoltare înaintata, la un stadiu înaintat. – V. avansa.
avanscenă, AVANSCÉNĂ, avanscene, s.f. 1. Partea de dinainte a scenei, cuprinsa între cortina si rampa. 2. Fiecare dintre cele doua loji asezate lânga scena. – Din fr. avant-scène.
avantaj, AVANTÁJ, avantaje, s.n. 1. Folos mai mare pe care îl obtine cineva (în raport cu altul). 2. Favoare, privilegiu de care se bucura cineva sau ceva. 3. Superioritate (a cuiva sau ceva fata de altcineva sau altceva) bazata pe o situatie, pe o împrejurare favorabila. – Din fr. avantage.
avantren, AVANTRÉN, avantrenuri, s.n. Partea anterioara a unei masini agricole cu tractiune animala, care asigura stabilitatea si directia masinii în timpul lucrului. – Din fr. avant-train.
modernstylestail, MODÉRN-STYLE STAIL/ s. n. denumire data în jurul anilor 1900 unui stil în artele decorative, caracterizat prin preferinta pentru liniile curbe, formele alungite si arabescurile unduioase, frecvent în mobilier, orfevrarie, ceramica, imprimeuri etc. (< engl. modern style)
avânta, AVÂNTÁ, avấnt, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) repezi plin de însufletire (spre cineva sau ceva). ♦ Refl. A-si deschide drum cu îndrazneala. 2. Tranz. (Rar) A împinge cu energie înainte pe cineva sau ceva; a imprima o miscare violenta. ♦ A insufla avânt. – A3 + vânt.
avea, AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stapâni, a poseda, a detine. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut si ce-am pierdut = n-am ce pierde; putin îmi pasa. ♢ Fig. (Complementul indica abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemanare = a se asemana. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorinta = a dori. A avea nadejde = a nadajdui. 2. A primi, a capata, a obtine, a câstiga. Ai un leu de la mine daca îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de ragaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujba etc.) = a detine un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaste (si a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcatuit din...; a fi înzestrat sau prevazut cu... Blocul are doua etaje. ♦ A contine, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A tine, a purta. În mâna avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relatii de dragoste cu cineva. A se avea rau cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dusmani. ♦ A fi îmbracat cu... Avea un pantalon de blana. 6. A fi de o anumita dimensiune, greutate, vârsta etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice masura. 7. A fi cuprins de o senzatie sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ti s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rau; b) nu are nici o importanta. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boala}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui sa... Are de facut cumparaturi; b) (În forma negativa) A fi destul sa... N-are decât sa spuna si se va face; c) (În forma negativa) A nu putea sa... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fa cum vrei (sau faca cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A sti cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a gasi. Are ce sa faca. ♦ Unipers. A fi, a se gasi cineva (sa faca ceva). N-are cine sa-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Serveste la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Serveste la formarea modului optativ-conditional) Ar veni. 3. (Serveste urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au sa vina. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveti, au, (III 1) am, ai, a, am, ati, am, (III 2) as, ai, ar, am, ati, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai si (reg.) aibi, pers. 3 aiba] – Lat. habere.
aversă, AVÉRSĂ, averse, s.f. Ploaie torentiala de scurta durata. – Din fr. averse.
avertisment, AVERTISMÉNT, avertismente, s.n. 1. Înstiintare prealabila, prevenire, semnal (asupra unui risc sau a unei primejdii). 2. Sanctiune administrativa aplicata unui angajat pentru o abatere disciplinara si prin care se atrage atentia acestuia ca va fi sanctionat mai aspru la o noua abatere. ♢ Expr. A da cuiva un avertisment = a atrage atentia cuiva sa nu repete o greseala. ♦ Sanctiune aplicata de arbitru unui sportiv pentru joc neregulamentar si care, la repetarea abaterii, poate fi urmata de eliminarea din joc a sportivului. – Din fr. avertissement.
aviator, AVIATÓR, -OÁRE, aviatori, -oare, s.m. si f. Persoana care piloteaza un avion sau care face parte din echipajul unui avion (ori al altei aeronave mai grele decât aerul). [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviateur.
aviaţie, AVIÁŢIE, aviatii, s.f. 1. Zbor cu ajutorul avioanelor sau al altor aeronave mai grele decât aerul; tehnica acestui zbor. ♦ Ramura a aeronauticii care se ocupa cu constructia si functionarea acestor aeronave. 2. Totalitatea avioanelor de care dispune o tara, o societate de transport etc. ♢ Aviatie sanitara = formatie sanitara dotata cu avioane în vederea acordarii asistentei medicale de urgenta; aviasan. ♦ Spec. Forta militara aeriana; diviziune a armatei care cuprinde aceasta forta. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviation.
aviofon, AVIOFÓN, aviofoane, s.n. Tub acustic prin care comunica în timpul zborului membrii echipajului unei aeronave mai grele decât aerul. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. aviophone.
avion, AVIÓN, avioane, s.n. Vehicul aerian mai greu decât aerul, care se mentine în aer datorita unor aripi si se deplaseaza cu ajutorul elicei si motoarelor sau al reactoarelor; aeroplan. [Pr.: -vi-on] – Din fr. avion.
aviva, AVIVÁ, avivez, vb. I. Tranz. A da o nuanta mai vie culorii tesaturilor sau pieilor prin tratarea lor cu anumite substante. – Din fr. aviver.
aviz, AVÍZ, avize, s.n. 1. Înstiintare scrisa cu caracter oficial. ♢ Expr. (Glumet) Aviz amatorilor, se spune pentru a atrage atentia aceluia care pare sa aiba un interes în problema în discutie. 2. Parere, apreciere competenta emisa de cineva (din afara) asupra unei probleme aflate în dezbatere; rezolutie a unei autoritati competente. – Din fr. avis.
avort, AVÓRT, avorturi, s.n. Întrerupere accidentala sau provocata a graviditatii înainte ca fatul sa poata trai în afara organismului matern. – Din avorta (derivat regresiv).
avorton, AVORTÓN, avortoni, s.m. Fiinta nascuta înainte de termen; p. ext. om degenerat, cu mari deficiente. ♦ Fig. Opera (literara, artistica) ratata. – Din fr. avorton.
axilar, AXILÁR, -Ă, axilari, -e, adj. care se afla la axila. – Din fr. axillaire.
azalee, AZALÉE, azalee, s.f. Nume dat mai multor arbusti ornamentali exotici cu flori rosii, roz sau albe (Azalea). – Din fr. azalée.
azerbaidjan, AZERBAIDJÁN, -Ă, azerbaidjeni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Azerbaidjanului sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Azerbaidjanului sau azerbaidjenilor (1), privitor la Azerbaidjan sau la azerbaidjeni. – Din Azerbaidjan (n. pr.).
azi, AZI adv. 1. În ziua de fata, în ziua care e în curs; astazi. ♢ Azi noapte = în noaptea care tocmai a trecut. ♦ (Substantivat, m. invar.) Ziua care e în curs. ♦ (În corelatie cu "mâine") a) Zi cu zi, zi dupa zi. b) Când..., când. ♢ Expr. De ieri pâna azi = într-un timp neasteptat de scurt. Ba azi, ba mâine, exprima ideea de amânare continua. Azi-mâine = în curând, zilele acestea; astazi-mâine. A trai de azi pe mâine = a trai necajit, strâmtorat, în saracie. (Rar) Cu azi cu mâine = încet-încet. 2. În epoca prezenta, în timpul sau în vremea de acum. – Lat. hac die.
aztec, AZTÉC, -Ă, azteci, -ce, s.m. si f. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte dintr-o uniune de triburi amerindiene care au trait în Mexic. 2. Adj. Care apartine aztecilor (1), privitor la azteci. – Din fr. Aztèque.
azvârlită, AZVÂRLÍTĂ, azvârlite s.f. (Pop.) Azvârlitura. ♢ De-a azvârlita = numele unui joc de copii, care consta în aruncarea cât mai departe a unei pietre, a unui bat etc. ♢ Loc. vb. A da de-a azvârlita = a azvârli; a rostogoli (azvârlind). – V. azvârli.
modeleu, MODELÉU s. n. relief mai mult sau mai putin pronuntat al formelor în sculptura, pictura sau desen. (< fr. modelé)
ăl, ĂL, A, ai, ale, adj. dem. (Pop. si fam.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.-dat. sg.: alui, alei; gen.-dat. pl.: alor] – Lat. illum, illa.
ăla, ẮLA, ÁIA, aia, alea, pron. dem., adj. dem. (Pop. si fam.) Acela, aceea. A venit ala. Lucrul ala. ♢ Expr. Alta aia = ciudatenie, monstru. Toate alea = tot ce trebuie. [Gen.-dat. sg.: aluia, aleia; gen.-dat. pl.: alora] – Lat. illum, illa.
ălălalt, ẮLĂLALT, ÁIALALTĂ, aialalti, alelalte, pron.dem., adj.dem. (Pop. si fam.) Celalalt. A vorbit alalalt. Partea aialalta. [Gen.-dat.sg.: aluilalt, aleilalte; gen.-dat.pl.: alorlalti, alorlalte. – Var.: alalalt, allalt, áilalta pron.dem., adj.dem.] – Ăl(a) + alalt (=alalalt).
ăllalt, ẮLLALT, ÁILALTĂ pron.dem., adj.dem. V. alalalt.
ăstălalt, ẮSTĂLALT, ÁSTĂLALTĂ, astialalti, astelalte, pron.dem., adj.dem. (Pop. si fam.) Acesta (din doi) care este în apropierea noastra, cel mai aproape de noi. A venit astalalt. Partea astalalta. [Gen.-dat. sg.: astuilalt, asteilalte si asteilalte; gen.-dat. pl.: astorlalti, astorlalte]. – Ăst + alalt (= alalalt).
babacă, BABÁCĂ, babaci, s.m. (Reg.) Tata. ♢ Expr. Trai, neneaco, cu banii babachii, se spune despre cineva care duce o viata fara griji cu banii tatalui sau sau, p. ext., cu banii altuia. ♢ (Fam.; la pl.) Parinti. [Var.: babáca, babác s.m.] – Din ngr. babákas.
babaie, BABÁIE s.m. (Înv. si reg). Babaca. – Din bab[aca] + suf. -aie.
babalâc, BABALẤC, babalâci, s.m. 1. (Fam. si depr.) Om batrân si neputincios; om îmbatrânit înainte de vreme. 2. Stâlp gros de lemn care strabate ca o axa verticala centrul morii de vânt pentru ca moara sa poata fi învârtita în bataia vântului. – Din tc. babalic.
babă, BÁBĂ, babe, s.f. I. Femeie în vârsta înaintata; femeie trecuta de tinerete; babatie, babeta1. ♦ Spec. Femeie batrâna care vindeca bolile prin mijloace empirice, prin vraji, prin descântece etc. ♢ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele noua sau douasprezece zile ale lunii martie, în care vremea este adesea foarte schimbatoare. ♢ (Fam. si glumet) Sotie ♢ (În sintagmele) (De-a) baba-oarba = joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, încearca sa-i prinda pe ceilalti. De-a baba-gaia = joc de copii în care unul dintre ei, care face pe closca, îsi apara "puii" însirati, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe "gaia"; de-a puia-gaia. II. 1. Bârna de sprijinire a unui acoperis sau a unui planseu de lemn. 2. Parte a unei copci în forma de toarta (numita si femeiusca) în care se prinde cealalta parte a copcii, în forma de cârlig (numita si mos). 3. (Iht.) Zglavoaca. 4. (Reg.) Ciuperca rosie, comestibila, care creste pe craci uscate si putrede. – Din bg., scr., ucr. baba.
babilonian, BABILONIÁN, -Ă, babilonieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie semitica ce a trait în Babilon, în mileniile 2-1 a.Cr.; (si la sg.) persoana care a apartinut acestei populatii. 2. Adj. Babilonic. Cultura babiloniana. – Babilon (n.pr.) + suf. -ean.
babiţă, BÁBIŢĂ2, babite, s.f. (Pop.; mai ales la pl.) Diaree a sugacilor. – Din bg. babici.
babord, BABÓRD, baborduri, s.n. Partea stânga a unei nave dupa directia înaintarii. ♢ Marginea din stânga a fuzelajului unei nave aeriene (privind în directia de zbor). – Din fr. bâbord.
babuin, BABUÍN, babuini, s.m. Maimuta cinocefala cu buze proeminente. – Din fr. babouin.
bac, BAC1, bacuri, s.n. 1. Ambarcatie cu fundul si capetele plate, cu care se fac scurte traversari de râuri sau de lacuri sau care este folosita pentru serviciile auxiliare ale unei nave; brod, brudina, pod umblator. 2. (Sport) Platforma sau ambarcatie cu vâsle, fixata pe apa pentru antrenamentul canotorilor, caiacistilor si canoistilor. 3. (Tehn.) Recipient, vas cu diverse utilizari industriale. – Din fr. bac.
model, MODÉL s. n. 1. sistem ideal sau material cu ajutorul caruia pot fi studiate, prin analogie, proprietatile si transformarile unui alt sistem mai complex. ♢ sistem de relatii matematice care leaga între ele marimile de stare ale sistemului modelat. 2. obiect destinat sa fie reprodus prin imitatie; tipar. ♢ reprezentare în mic a unui obiect care urmeaza a fi executat la dimensiuni normale. ♢ tipul unui obiect confectionat. 3. schema teoretica elaborata în diferite stiinte pentru a reprezenta elementele fundamentale ale unor fenomene sau lucruri. 4. persoana, lucrare, opera etc. vrednica de imitat. 5. persoana care pozeaza pictorilor, sculptorilor. (< fr. modèle, it. modello)
bacilar, BACILÁR, -Ă, bacilari, -e, adj. Care este produs de bacili; în forma de bacil; referitor la bacili. – Din fr. bacillaire.
modă, MÓDĂ s. f. 1. fel de a se îmbraca, de a se purta etc., particular unei anumite epoci; gust, preferinta la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbraca. 2. magazin de ĕ = magazin de palarii de dama sau de accesorii pentru îmbracamintea femeiasca; jurnal (sau revista) de ~ = publicatie care cuprinde modele de haine. (< it. moda, germ. Moda, fr. mode)
bacon, BÁCON s.n. (Rar) Carne sau costita de porc dezosata, sarata si afumata (taiata în felii subtiri). [Pr.: béican] – Cuv. engl.
bade, BÁDE s.m. (Pop.) 1. Termen politicos de adresare catre un om matur sau mai vârstnic (de la tara); nene. 2. Termen mângâietor folosit de femeile de la tara pentru barbatul iubit. [Art.: badea] – Et. nec.
badinerie, BADINERÍE, badinerii, s.f. (Muz.) Piesa vioaie cu caracter glumet (din suitele franceze si germane din secolul al XVIII-lea). – Din fr. badinerie.
baghetă, BAGHÉTĂ, baghete, s.f. 1. Varguta de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul; fig. maiestria dirijorului. ♢ Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorala. ♢ Betisor de lovit instrumentele muzicale de percutie. ♢ Vergeaua de lemn a arcusului. 2. (Si în sintagma bagheta magica) Nuielusa vrajita cu care se fac minuni în povesti; betisorul scamatorilor. 3. Piesa tehnica în forma de cilindru subtire din diverse mecanisme sau aparate. 4. Ajur sau dunga ornamentala la ciorapi. – Din fr. baguette.
bai, BAI, baiuri, s.n. (Reg.) Necaz, încurcatura, suparare, belea, bucluc. ♢ Expr. Nu-i (nici un) bai (ca...) sau de asta nu (mi)-i bai = nu face nimic, nu este nici o paguba. – Din magh. baj.
baiaderă, BAIADÉRĂ, baiadere, s.f. Dansatoare indiana. [Pr.: ba-ia-] – Din fr. bayadère.
baian, BAIÁN, baiani, s.m., baiane, s.n. 1. S.m. Cântaret rus sau ucrainean de balade. 2. S.n. Armonica de mâna folosita de baiani (1). [Pr.: ba-ian] – Din rus. baian.
baibafir, BAIBAFÍR, baibafire, s.n. (Reg.) (Fir de) aur. [Var.: basbafir s.n.] – Din tc. baibafir.
baibarac, BAIBARÁC, baibarace, s.n. (Reg.) Haina scurta pâna la brâu, purtata odinioara la tara. – Din ucr. baĩbarak.
baider, BÁIDER, baidere, s.n. (Reg) Fular de bumbac sau de lâna colorata. – Din germ. Beider.
baideraş, BAIDERÁS, baiderase, s.n. (Reg.) Diminutiv al lui baider. – Din baider + suf. -as.
baie, BÁIE1, bai, s.f. I. 1. Scaldat, scalda, îmbaiere. 2. Cada, vas special de îmbaiat; feredeu. ♦ Apa de îmbaiat. ♢ Expr. Baie de sânge = cantitate mare de sânge pierduta de cineva; p.ext. macel. ♦ Cladire cu instalatii speciale de îmbaiere; p.restr. încapere special amenajata pentru îmbaiere. 3. (Urmat de determinari) Expunere a corpului (gol), în scop igienic sau curativ, la actiunea vaporilor de apa, a soarelui, a aerului etc. 4. Recipient în care se pune un lichid, o solutie chimica etc. în vederea unor operatii tehnice; p.ext. lichidul, solutia chimica etc. în care se fac asemenea operatii. II. (La pl.) Statiune balneara. [Pr.: ba-ie] – Lat. bannea (= balnea). Cf. sl. banja.
baie, BÁIE2, bai, s.f. (Reg.) Mina1 (din care se extrag mineralele). [Pr.: ba-ie] – Din magh. bánya.
baier, BÁIER s.n. v. baiera.
baieră, BÁIERĂ, baieri, s.f. Curea, sfoara, ata etc. cusuta sau prinsa de un obiect spre a putea fi transportat, atârnat, strâns etc. ♢ Expr. A strânge baierile pungii = a face economii, a deveni econom. A avea noua baieri la punga = a fi zgârcit. A (i se) rupe baierile inimii = a simti (sau a produce cuiva) o mare durere sufleteasca. A-si dezlega baierile inimii = a se destainui. A ofta (sau a striga, a râde) din baierile inimii = a ofta (sau a striga, a râde) foarte tare, foarte puternic. [Pr.: ba-ie-. – Pl. si: baieri. Var.: báier s.n.] – Din lat. bajulus, bajula.
baionetă, BAIONÉTĂ, baionete, s.f. Arma alba în forma de sabie scurta, care se poate fixa la teava pustii militare. ♢ Atac (sau asalt) la baioneta = lupta corp la corp. ♦ Îmbinare în baioneta = îmbinare demontabila a doua piese care se fixeaza una într-alta prin împingere si rotire cu un sfert sau cu o jumatate de cerc. [Pr.: ba-io-] – Din fr. baïonnette.
bair, BAÍR, bairuri, s.n. (Rar) Povârnis, deal. – Din turc. bayir.
bairac, BAIRÁC, bairace, s.n. (Înv.) 1. Steag de matase foarte lat. 2. Unitate militara (de voluntari) care servea sub un drapel. [Pr.: ba-i-. Pl. si: bairacuri] – Din tc. bayrak.
bairam, BAIRÁM, bairamuri, s.n. 1. Numele a doua mari sarbatori religioase musulmane. 2. (Fam.) Petrecere, chef mare. – Din tc. bayram.
bait, BAIT, baiti, s.m. (Inform.) Ansamblu de biti (de obicei 8) folosit pentru examinarea capacitatii de memorie (3). – Din engl. byte.
baiţ, BAIŢ, baituri, s.n. Colorant folosit în tâmplarie, în industria textila, în tabacarie etc. – Din germ. Beize.
baiu, BÁIU interj. (Reg.) Nici sa nu te gândesti (la asa ceva)! nici vorba! – Probabil din ba + io (= eu).
bajoaier, BAJOAIÉR, bajoaiere, s.n. Perete lateral de ecluza. [Pr.: -joa-ier] – Din fr. bajoyer.
balalaică, BALALÁICĂ, balalaici, s.f. Instrument muzical cu trei coarde si cutie de rezonanta triunghiulara. – Din rus. balalaika.
balama, BALAMÁ, balamale, s.f. Mic dispozitiv metalic format din doua piese articulate pe un ax, dintre care cel putin una se învârteste dupa montare în jurul axului, spre a permite unei usi, unei ferestre, unui capac de lada etc. sa se închida si sa se deschida prin rotire partiala; sarniera, tâtâna. ♦ Fig. (Fam.; la pl.) Încheieturi, articulatii ale corpului. ♢ Expr. A-i (sau a i se) slabi sau a i se muia (cuiva) sau a nu-l (mai) ajuta (sau tine) pe cineva balamalele = a pierde vigoarea (din cauza batrânetii, a oboselii, a fricii). A-i tremura (cuiva) balamalele = a se teme. – Din tc. bağlama.
balanţă, BALÁNŢĂ, balante, s.f. 1. Instrument pentru masurarea greutatii corpurilor prin echilibrarea lor cu greutati etalonate. ♢ Balanta romana = cântar cu o singura greutate etalonata, care se deplaseaza pe bratul lung al pârghiei inelate de al carei punct fix este atârnat un talger pentru obiectele de cântarit. ♢ Expr. A pune în balanta = a compara doua lucruri sau doua fapte, atitudini, idei diferite. ♦ (Sg. art.) Numele unei constelatii din emisfera australa. 2. (Fin.) Comparatie, raport între mai multi indicatori care trebuie echilibrati; (concr.) tabel, situatie care contine o asemenea operatie etc. ♢ Balanta de verificare = operatie contabila de totalizare a cifrelor din debit si a celor din credit; situatia conturilor la o anumita data. Balanta comerciala (a unei tari) = raportul dintre valoarea generala a importului si cea a exportului. – Din fr. balance.
balaoacheş, BALAOÁCHES, -Ă, balaoachesi, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Glumet sau ir.) (Om) negricios, oaches. 2. S. m. si f. (Depr.) Epitet dat unui tigan. – Balai + oaches.
balaur, BALÁUR, balauri, s.m. (În basme) Monstru care întruchipeaza raul, imaginat ca un sarpe urias cu unul sau mai multe capete, adesea înaripat. ♦ (Art.) Denumirea populara a constelatiei dragonului. [Pr.: -la-ur] – Cf. alb. b o l l ë "sarpe", scr. b l a v o r.
balcon, BALCÓN, balcoane, s.n. 1. Platforma cu balustrada pe peretele exterior al unei cladiri, comunicând cu interiorul printr-una sau mai multe usi. 2. Parte a unei sali de spectacol, de conferinte etc. asezata deasupra parterului. – Din fr. balcon.
baldachin, BALDACHÍN, baldachine, s.n. 1. Acoperamânt decorativ, împodobit cu perdele, asezat deasupra unui tron, a unui pat, a unui amvon, a unui catafalc etc.; p.ext. lucrare de arhitectura care imita acest acoperamânt decorativ. 2. Acoperamânt de pânza care se purta deasupra unui demnitar laic sau al bisericii la anumite procesiuni. [Pl. si baldachinuri. – Var.: (înv.) baldahin s.n.] – Din fr. baldaquin.
balistic, BALÍSTIC, -Ă, balistici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Privitor la miscarea proiectilelor în spatiu. ♢ Curba balistica = traiectorie de proiectil. Pendul balistic = pendul de masurare a vitezei proiectilelor. 2. S. f. Ramura a mecanicii teoretice care studiaza legile miscarii unui corp greu sau ale unui proiectil aruncat sub un anumit unghi fata de orizont. – Din fr. balistique, it. balistica.
balmoş, BÁLMOS s.n. Mâncare ciobaneasca facuta din cas dulce de oaie, fiert în lapte (sau în unt etc.) cu putin malai. [Var.: bálmus s.n.] – Cf. magh. bálmos.
balnear, BALNEÁR, -Ă, balneari, -e, adj. De bai1 (II); privitor la baile de mare. Cura balneara. [Pr.: -ne-ar] – Din fr. balnéaire, lat. balnearius.
balon, BALÓN, baloane, s.n. 1. Aerostat alcatuit dintr-o învelitoare impermeabila umpluta cu un gaz mai usor decât aerul, caruia i se poate atasa o nacela. ♢ Expr. (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a-si bate joc, a ironiza (pe cineva). ♦ Jucarie de cauciuc foarte subtire, mai ales în forma de sfera, umpluta cu aer sau cu un gaz usor. ♦ (Sport) Minge. 2. (În sintagma) Balon de sapun = basica suflata din clabuci de sapun; fig. vorba goala, amagitoare. 3. Vas sferic de sticla, întrebuintat în laborator în anumite operatii chimice. ♦ (În sintagma) Balon de oxigen = rezervor de oxigen prevazut cu un tub de aspiratie si întrebuintat la reanimarea unui bolnav. 4. Balonzaid (2). – Din fr. ballon.
balonet, BALONÉT, balonete, s.n. 1. Compartiment din interiorul unui balon sau unui dirijabil, umplut cu un gaz mai usor decât aerul. 2. Dispozitiv de plutire al aripilor de hidroavion. – Din fr. ballonnet.
balonzaid, BALONZÁID, balonzaide, s.n. 1. Ţesatura de bumbac sau de matase (impermeabila). 2. Pardesiu de ploaie confectionat dintr-o astfel de pânza; balon (4). [Acc. si: balónzaid. -Var.: balonzáide. s.n.] – Din germ. Ballonseide.
balonzaide, BALONZÁIDE s.n. v. balonzaid.
balot, BALÓT, baloturi, s.n. Pachet mare de marfuri sau de diferite obiecte; (în special) pachet de bumbac, de lâna etc.; legatura mare de haine, de rufe etc; bal2. ♦ Otel-balot = banda de otel întrebuintata la confectionarea cercurilor de butoaie, a sinelor de roti de caruta etc. – Din fr. ballot.
baltă, BÁLTĂ, balti, s.f. 1. Întindere de apa statatoare, de obicei nu prea adânca, având o vegetatie si o fauna acvatica specifica; zona de lunca inundabila, cu locuri în care stagneaza apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A ramâne (sau a sta, a zacea) balta = a fi lasat în parasire; a sta pe loc, a stagna. A lasa balta (ceva) = a lasa (ceva) în parasire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în balta = a face un gest, a spune o vorba care stânjeneste prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apa de ploaie adunata într-o adâncitura; groapa cu apa sau mocirla; (prin exagerare) cantitate mare de lichid varsat pe jos; baltoaca. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.
ban, BAN1, bani, s.m. 1. Unitate monetara si moneda egala cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. moneda marunta, divizionara a leului. ♢ Expr. A nu face (sau a nu plati) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii marfurilor (fiind el însusi o marfa); moneda de metal sau hârtie recunoscuta ca mijloc de schimb si de plata; argint (2). ♢ Expr. A trai (pe lânga cineva) ca banul cel bun = a fi foarte pretuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede ca un lucru este adevarat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ♢ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânsi) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o suma de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau baiat) de bani gata = fiu de oameni avuti care face extravagante cu banii primiti sau mosteniti de la parinti. – Et. nec.
ban, BAN2, bani, s.m. 1. Guvernator al unei regiuni de granita în Ungaria feudala. 2. (Titlu si functie de) mare dregator în Ţara Româneasca dupa sec. XV; (si în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoana care detinea acest rang. – Cf. magh. b a n, scr. b a n.
banană, BANÁNĂ, banane, s.f. 1. Fruct de banan, având culoarea galbena, forma lunguiata, miez fainos si aromatic. 2. Piesa de contact electric formata dintr-un mic cilindru metalic învelit pe jumatate în ebonita, care se monteaza la capatul unei conducte de curent. – Din fr. banane.
bancaizăn, BÁNCAIZĂN, bancaizane, s.n. 1. Scoaba de fier care fixeaza în perete un dulap, o biblioteca etc. 2. Unealta de fier de la bancul1 tâmplarului, care serveste ca opritor al scândurilor date la rindea. – Din germ. Bankeisen.
bancar, BANCÁR, -Ă, bancari, -e, adj. Care apartine bancii2 (1), privitor la banca2. – Din it. bancario, fr. bancaire.
bancă, BÁNCĂ1, banci, s.f. Scaun lung pentru doua sau mai multe persoane. ♢ Expr. Banca ministeriala = locurile din parlament rezervate membrilor guvernului. Banca acuzatilor = locurile dintr-o sala de tribunal ocupate de acuzati. Banca apararii = locurile dintr-o sala de tribunal destinate avocatilor care apara pe acuzati. ♦ Scaun, de obicei cu pupitru în fata, pentru scolari. ♢ Loc. adv. (De) pe bancile scolii = (de) la scoala, din (sau în) timpul petrecut în scoala. ♢ Expr. A sta (sau a ramâne) în banca sa = a ramâne la locul sau, a sta pasiv fata de orice initiativa, a fi docil. – Din fr. banc.
bandă, BÁNDĂ2, benzi, s.f. 1. Fâsie de stofa, hârtie, de piele etc. cu care se înfasoara, se leaga sau se întareste ceva; banta. ♦ Fâsie cu care se împodobeste, de obicei pe margini, un articol de îmbracaminte. 2. (în sintagmele) Banda de magnetofon= fâsie magnetizata pe care se imprima si de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Banda rulanta(sau de transport, continua)= fâsie lata de piele, de cauciuc, de placi metalice etc., pe care se transporta automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricatie; conveier. Lucru pe (sau la) banda (rulanta) = sistem de lucru constând din operatii executate succesiv de un sir de lucratori asupra unui obiect aflat pe o banda rulanta care trece prin fata fiecaruia dintre ei. Banda de imagini= pelicula cinematografica. Banda de circulatie= fâsie lunga delimitata din partea carosabila a unui drum, pe care pot circula în acelasi sens numai un sir de vehicule. Banda de rulment= partea de cauciuc din anvelopa unei roti de autovehicul care vine în contact cu pamântul. 3. Margine elastica a mesei de biliard.•• Margine a terenului de popice. 4. Sina care leaga cele doua tevi ale unei arme de vânatoare. 5. Grup de frecvente vecine sau apropiate ale unei radiatii electromagnetice sau sonore. 6. (în sintagmele) Banda etalon = banda magnetica cu înregistrari speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Banda de frecvente = a) interval de frecventa în care un aparat electronic îsi mentine caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvente radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicatii prin reglementari nationale si internationale. Banda X = banda de frecvente cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.
bandură, BANDÚRĂ2, banduri, s.f. Instrument muzical popular ucrainean ca o chitara cu gâtul scurt, prevazut cu 8 pâna la 24 de coarde. – Din ucr. bandura.
baptism, BAPTÍSM s.n. Doctrina si secta crestina protestanta care considera ca botezul trebuie sa fie acordat numai adultilor crestini ce se caiesc de pacatul originar. – Din fr. baptisme.
bar, BAR2, baruri, s.n. (La unele jocuri de copii) Spatiu, loc de odihna si de refugiu dinainte stabilit de jucatori (la "ulii si porumbeii", "leapsa" etc.) – et. nec.
bara, BARÁ, barez, vb.I. Tranz. 1. A opri, a întrerupe, a împiedica o trecere, circulatia, a închide accesul pe un drum etc. 2. A trage una sau mai multe linii peste un text scris, pentru a arata ca este anulat; a anula. – Din fr. barrer.
baraj, BARÁJ, baraje, s.n. 1. Constructie care opreste cursul unui râu spre a ridica nivelul apei în amonte, a crea o rezerva de apa, o cadere de apa pentru hidrocentrale etc.; stavilar, zagaz. 2. (Mil.) Lucrare de fortificatie facuta spre a opri înaintarea inamicului. ♢ Baraj (de artilerie)= trageri de artilerie pentru oprirea înaintarii inamicului. Foc de baraj= tragere calculata spre a acoperi cu o ploaie de proiectile o suprafata de teren, care sa devina astfel inaccesibila inamicului. ♦ Ceea ce constituie o piedica (în drum). 3. Întrecere suplimentara între mai multi concurenti sau între mai multe echipe care au obtinut acelasi numar de puncte, pentru a se putea departaja într-un clasament oficial.4. [Psih.; în sintagma] Baraj psihic = simptom al schizofreniei care consta în oprirea brusca si nemotivata a unui act (4). – Din fr. barrage.
barat, BARÁT, -Ă, barati, -te, adj. 1. (Despre un drum, o intrare) Care este închis, a carui trecere este împiedicata sau interzisa. 2. (Despre un text, o cifra, o litera etc.) Peste care s-a tras una sau mai multe linii; anulat. – V. bara. Cf. fr. b a r r é.
barbarism, BARBARÍSM, barbarisme, s.n. Cuvânt împrumutat dintr-o limba straina fara a fi necesar (si fara a se asimila în aceasta); cuvânt de jargon. – Din fr. barbarisme, lat. barbarismus.
barbă, BÁRBĂ, barbi, s.f. 1. Par care creste la barbati pe barbie si pe obraji. ♢ Loc. adv. În barba = pe ascuns, numai pentru sine. ♢ Expr. (Fam.) A se trage de barba (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burta (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) barbi = a minti, a însira verzi si uscate. ♢ Compuse: barba-caprei = denumire data mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi si înguste si cu flori galbene (Tragopogon); barba-împaratului = planta erbacee cu flori de diferite culori, care se cultiva ca planta de ornament si a carei radacina are proprietati purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = planta erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Barbie. 3. Smoc de par pe care îl au unele animale sub bot. 4. Ţepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.
barbişon, BARBISÓN, barbisoane, s.n. Barba (scurta) lasata sa creasca numai pe vârful barbiei; cioc2 (3), tacalie, barbisa. – Din fr. barbichon.
bardă, BÁRDĂ, barzi, s.f. Secure cu taisul lat si cu coada scurta, întrebuintata mai ales la cioplitul lemnului si, odinioara, ca arma de lupta. ♢ Expr. A da (sau a zvârli) cu barda în luna sau a da cu barda în Dumnezeu = a fi nesocotit. Cioplit (numai) din barda (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Din magh. bárd.
barieră, BARIÉRĂ, bariere, s.f. 1. Bara mobila care arata ca trecerea peste o sosea, peste o linie ferata etc. este oprita temporar; p. ext. loc unde se întretaie o sosea cu o linie ferata. ♦ Fig. Obstacol, piedica în calea realizarii unui lucru. ♢ Bariera sociala = situatie prin care este denumit în sociologic elementul care face dificil sau chiar imposibil accesul dintr-o grupare sociala ierarhic inferioara într-o grupare sociala superioara. Bariera luminoasa = fascicul luminos folosit pentru comanda unui fotoreleu, în scopul semnalizarii prezentei corpurilor straine într-o anumita zona. 2. Punct de intrare în oras, unde se încasau altadata taxele pentru marfurile aduse spre vânzare; p. ext. periferie. [Pl.: -ri-e-]. – Din fr. barrière.
bariu, BÁRIU s.n. Element chimic, metal moale, alcalino-pamântos, de culoare alba-argintie, ai carui compusi se întrebuinteaza la fabricarea vopselelor, a sticlei si în pirotehnie. – Din fr. baryum.
baron, BARÓN, baroni, s.m. (În prima faza a orânduirii feudale din apusul si centrul Europei) Mare senior; (mai târziu) titlu de noblete intermediar între titlul de cavaler si acela de viconte; persoana care are acest titlu. – Din fr. baron.
bartiţă, BÁRTIŢĂ, bartite, s.f. (Reg.) Pojghita de mucegai care se formeaza pe bors sau pe zeama de varza acra. – Et. nec.
bas, BAS, (1) s.n., (2) basi, s.m., (3) basuri, s.n. 1. S. n. sg. Registrul cel mai jos al vocii barbatesti; sunetul cel mai grav al unui acord muzical. 2. S. m. Cântaret a carui voce se plaseaza în acest registru; basist. 3. S. n. Instrument care detine în orchestra un rol analog cu acela al basului (2) într-un cor. – Din it. basso, fr. basse.
baschet, BÁSCHET, (1) s.n., (2) bascheti, s.m. 1. S. n. Baschetbal. 2. S. m. (Mai ales la pl.) Ghete de baschetbal. – Din fr. basket.
basculă, BASCÚLĂ, bascule, s.f. 1. Aparat care permite cântarirea corpurilor grele cu ajutorul unor greutati (de o suta de ori) mai mici. 2. Scândura sau pârghie mobila asezata în cumpana pe un suport. 3. Partea metalica a armelor de vânatoare cu tevi mobile. – Din fr. bascule.
baş, BAS1- (Înv.) Element de compunere având sensul de "principal, cu gradul cel mai înalt", izolat din cuvinte turcesti care denumeau functii sau ranguri (bas-aga, bas-caimacam etc.) si folosit uneori la formarea de substantive. – Din tc. bas.
baş, BAS2, adv. (Reg.) Chiar, tocmai. – Din scr. baš.
başboier, BAS-BOIÉR, bas-boieri, s.m. (Înv.) Cel mai de seama boier al tarii; p.ext. boier mare. – Bas1+Boier.
başbuzuc, BASBUZÚC, basbuzuci, s.m. Ostas voluntar, fara solda, din trupele otomane neregulate, care traia din jaf. ♦ Persoana apucatoare, violenta si grosolana, care încalca regulile de convietuire sociala. – Din tc. basibozuk "trupe neregulate".
başcaimacam, BAS-CAIMACÁM, bas-caimacami, s.m. Întâiul caimacam, seful caimacamilor. – Din tc. bas kaymakam.
başchie, BÁSCHIE, baschii, s.f. Ciocan cu vârful prevazut cu un sant în forma de v, folosit pentru baterea cercurilor metalice ale butoaielor. – Din bg. baskija.
başoaldă, BASOÁLDĂ, basoalde, s.f. (Arg.) Femeie neglijenta, greoaie, grasa; femeie destrabalata, usuratica. – Et. nec.
batalion, BATALIÓN, batalioane, s.n. Unitate militara formata din mai multe companii. ♦ (Mai ales la pl.) Multime de fiinte (organizate, încolonate). [Pr.: -li-on] – Din pol. batalion, rus. batalion. Cf. it. b a t t a g l i o n e, fr. b a t a i l l o n.
bate, BÁTE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat si violent (cu palma, cu pumnul, cu batul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gura, peste picioare. A bate la palma, la talpi, la spate. A bate în cap. ♢ Expr. (Tranz.) A fi batut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Batut în cap = prost, nebun, ticnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi usor cu palma umarul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atentia, a-l reconforta sau a-i arata bunavointa; a lovi în acelasi fel o parte a corpului unui animal spre a-l linisti sau a-l mângâia. ♢ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicali, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burta cu cineva = a fi într-o intimitate familiara cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzactie, dând mâna cu el în semn de învoiala. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dusman în lupta, în razboi. ♢ Expr. A bate un record (sportiv) = a depasi un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se razboi. ♢ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ♢ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opozitie, în contradictie, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se lumineaza de ziua sau amurgeste. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul pâna-i cald. ♢ Loc. vb. (Fam.) A bate la masina = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ♢ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate moneda = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredintat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau masura) = a lovi (usor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucati muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multa cale) = a parcurge o distanta lunga. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o actiune, a nu înainta într-o problema. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discuta, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect tintuindu-l de ceva. A batut tablourile pe pereti. Batuse capacul lazii în cuie. ♦ A freca învârtind si lovind de peretii unui vas. Batem albusurile pâna se fac spuma. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apasa producând basici, rani sau bataturi. Ma bate un pantof. ♦ (La razboiul de tesut) A presa cu spata firele din bateala. II. Intranz. 1. A izbi în ceva facând zgomot; a ciocani (la poarta, la usa, la fereastra). Valurile bat de zidurile cetatii. Cine bate oare la fereastra mea? ♢ Expr. A bate la usa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropai. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gura degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trancani. 2. A face o miscare (relativ regulata). ♢ Expr. A bate din aripi = (despre pasari) a face miscarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate matanii = a îngenunchea si a atinge fruntea cu pamântul de mai multe ori la rând, în semn de pocainta sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului omenesc) A avea pulsatii ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frica. Îmi bat tâmplele. ♢ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A functiona dereglat, scotând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul pâna la o anumita distanta, pâna într-un anumit punct. O pusca veche care nu mai batea decât la 100 de pasi. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A latra. ♦ Intranz.si tranz. (Despre astri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ti palaria, sa nu te bata soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critica la ceva. Bate în ciocoi. ♢ Expr. A-si bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fata, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindina, bruma) A cadea (lovind) peste semanaturi, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din lupta; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanta de... Bate în albastru. III. Intranz. si tranz. A emite zgomote ritmice care indica ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite tacanitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ♢ Expr. (Tranz.) A bate o telegrama (sau o depesa) = a da, a transmite o telegrama. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toaca etc.) A emite sunete ritmice cu o anumita semnificatie. – Lat. batt(u)ere.
baterie, BATERÍE, baterii, s.f. 1. Subunitate de artilerie compusa din patru, sase sau opt tunuri, cu mijloacele de tractiune, utilajul si personalul necesar. 2. Grup de aparate, de dispozitive sau de piese identice asociate în vederea executarii unei operatii. ♢ Baterie electrica = reunire a mai multor butelii de Leyda sau a mai multor elemente voltaice spre a produce electricitate. Baterie solara = sursa de energie formata dintr-un grup de generatoare fotoelectrice cu semiconductori, care transforma energia radiatiei solare în energie electrica. 3. Ansamblul instrumentelor de percutie (într-o orchestra). 4. Vas cu gheata în care se afla sticle cu bautura. ♦ P. ext. Un litru de vin si o sticla de sifon luate împreuna. – Din fr. batterie.
batir, BATÍR, batire, s.n. Fir de bumbac rasucit usor, putin mai gros decât ata de cusut, întrebuintat la însailat. – Et. nec.
batjocură, BATJÓCURĂ, batjocuri, s.f. Luare în ras, bataie de joc; vorba, fapta, lucru de râs, de ocara, de insulta. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge, a se face) de batjocura = a fi (sau a ajunge, a se face) de râs, a deveni ridicol. [Var.: batjócora s.f.] – Refacut din batjocuri (pl. lui batjoc înv. "bataie de joc" < bate + joc).
batoză, BATÓZĂ, batoze, s.f. Masina agricola care desface boabele din spice, din pastai, din stiuleti si le separa de celelalte parti ale plantei; masina de treierat, treieratoare. – Din fr. batteuse.
bazar, BAZÁR, bazaruri, s.n. Loc în aer liber sau magazin în care se vând tot felul de obiecte mai ales maruntisuri. – Din fr. bazar.
bază, BÁZĂ, baze, s.f. I. 1. Parte care sustine un corp, o cladire sau un element de constructie; temei, temelie. ♦ Latura a unui triunghi sau a unui poligon ori fata a unui poliedru (care se reprezinta de obicei în pozitie orizontala). ♦ Dreapta care serveste ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formeaza temeiul a ceva, elementul fundamental, esential. ♢ Loc. adj. De baza = fundamental, esential. Fara baza = neîntemeiat, inconsistent. ♢ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe baza de... = în conformitate cu..., pe principiul... ♢ Expr. A avea (ceva) la baza = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substante chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea "economica") Totalitatea relatiilor de productie într-o etapa determinata a dezvoltarii sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care serveste ca punct de plecare pentru o anumita activitate. Baza de aprovizionare. Baza de receptie. Baza de atac. ♢ Baza aeriana = aeroport militar. Baza navala = port militar. Baza sportiva = complex de instalatii sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniana înspre ceafa. II. Corp chimic alcatuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai multi hidroxili, care albastreste hârtia rosie de turnesol, are gust lesietic si, în combinatie cu un acid, formeaza o sare. III. 1. Distanta între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonica. 2. (Electron.) Electrod corespunzator zonei cuprinse între cele doua jonctiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Baza de timp = unitate functionala a unor aparate electronice, care genereaza impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.
bazin, BAZÍN, bazine, s.n. 1. Rezervor deschis, de mari dimensiuni, construit din metal, din piatra, din ciment etc. ♦ Rezervor de apa amenajat pentru înot sau pentru sporturile care se practica în apa. 2. (Si în sintagma bazin hidrografic) Regiune din care un râu, un fluviu, un lac sau o mare îsi aduna apele. ♦ Regiune delimitata de albiile tuturor afluentilor unui râu sau ai unui fluviu. ♢ Bazin portuar = parte a unui port, special amenajata pentru stationarea vaselor (în vederea încarcarii si descarcarii lor). ♦ Regiune geografica bogata în zacaminte de minereuri, în special de carbuni. 3. (Anat.) Cavitate situata în partea inferioara a abdomenului si constituita din oasele iliace; pelvis. – Din fr. bassin.
băbaică, BĂBÁICĂ, babaici, s.f. (Reg.) Vâsla1. [Var.: bobáica s.f.] – Din ucr. babajka.
bădădăi, BĂDĂDĂÍ, badadaiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A umbla fara rost, de colo-colo. [Var.: badaduí vb. IV] – Probabil formatie onomatopeica.
bădădui, BĂDĂDUÍ vb. IV. v. badadai.
bădică, BĂDÍCĂ, badici, s.m. (Pop.; mai ales la voc.) Badita. [Var.: badíc s.m.] – Bade + suf. -ica.
bădicuţă, BĂDICÚŢĂ, badicuti, s.m. (Pop.; mai ales la voc.) Diminutiv al lui badica. – Badica + suf. -uta.
bădie, BĂDÍE, badii, s.m. (Pop.; mai ales la voc.) Badita. – Bade + suf. -ie.
băga, BĂGÁ, bag, vb. I. 1. Tranz. si refl. A face sa intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra2. ♢ Expr. (Tranz.) A baga ceva în gura = a mânca. A baga (pe cineva) sub masa = a) a face (pe cineva) sa cada sub masa din cauza ca i s-a dat prea mult de baut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discutie; a înfunda. A(-si) baga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discutie. A baga (ceva) în (sau la) cap = a tine minte un lucru. A baga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) sa înteleaga o problema, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) sa creada un lucru (curios), sa fie obsedat de ceva. A(-si) baga mintile în cap = a se cuminti, a reveni la o comportare conforma cu interesele sale. A baga (cuiva) frica în oase sau a baga pe cineva în sperieti (sau în racori) = a speria rau (pe cineva). A baga (pe cineva) în boala (sau în boale) = a înspaimânta (pe cineva). A baga (pe cineva) în draci = a necaji, a întarâta (pe cineva). (Fam.) A baga pe cineva în viteza = a face (pe cineva) sa lucreze repede, fara ragaz. (Refl.) A se baga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistenta observat de cineva spre a-i câstiga încrederea, a nu slabi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesata) etc. (Tranz.) A baga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari suparari. A o baga pe mâneca = a fi prins cu minciuna, a nu mai sti cum sa îndrepte o greseala, a o sfecli. A baga zâzanie (sau vrajba, intriga) (între oameni) = a învrajbi, a produce discordie. (Arg.) A baga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. si refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Îsi baga toti banii în carti de specialitate. S-a bagat slujbas la primarie. S-a bagat sluga. ♢ Expr. (Tranz.) A baga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujba. (Arg.) A baga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bataie (pe cineva). (Fam.) A baga actele (de casatorie) = a depune actele cerute pentru casatorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A baga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A baga în seama (ceva sau pe cineva) = a da atentie (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A baga de seama = a avea grija (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se baga de seama = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.
băgător, BĂGĂTÓR, -OARE, bagatori, -oare, adj. (Mai ales ir.; în sintagma) Bagator de seama = care nu face decât sa observe fara a actiona; care nu are un rol precis într-o treaba. – Baga + suf. -ator.
băi, BĂÍ1, baiesc, vb. IV. Refl. (Rar) A face baie1. – Din baie1.
băi, BĂÍ2, baiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A lucra într-o mina (de aur). – Din baie2.
băiaş, BĂIÁS, baiesi, s.m. Barbat care serveste într-o baie1 publica. – Baie+ suf. -as.
băiat, BĂIÁT, baieti, s.m. 1. Copil de sex barbatesc. ♢ (Reg.; la pl.) Copii (indiferent de sex). 2. Persoana de sex barbatesc iesita nu de mult din vârsta copilariei; p.ext. adolescent, flacau. ♢ (Cu nuanta afectiva, despre barbati mai în vârsta) Bun baiat! 3. Fiu, fecior (al cuiva). 4. (Rar) Servitor, sluga. Baiat la vite. ♢ Baiat de pravalie = adolescent care învata negotul, lucrând într-un magazin; p. ext. vânzator comercial. [Var.: (reg.) baiét s.m.] – Et. nec.
băiată, BĂIÁTĂ, baiete, s.f. (Reg.) Fata; fetita. – Din baiat.
băieş, BĂIÉS, baiesi, s.m. Lucrator într-o mina (de aur). – Baie2 + suf. -as.
băieşime, BĂIESÍME s.f. (Reg.) Totalitatea baiesilor; multime de baiesi. -Baies + suf. -ime.
băieşiţă, BĂIESÍŢĂ1, baiesite, s.f. Femeie care serveste la o baie1 publica – Baias + suf.-ita.
băieşiţă, BĂIESÍŢĂ2, baiesite, s.f. (Reg.) 1. Sotie de baies. 2. Femeie care lucreaza într-o mina. – Baies + suf. -ita.
băiet, BĂIÉT s.m. v. baiat.
băietan, BĂIETÁN, baietani, s.m. Baiat mai mare. – Baiat + suf.-an.
băietănaş, BĂIETĂNÁS, baietanasi, s.m. Diminutiv al lui baietan. [Var.: baitanás s.m.] – Baietan + suf.-as.
băieţandru, BĂIEŢÁNDRU, baietandri, s.m. Baiat maricel. – Baiat + suf. -andru.
băieţaş, BĂIEŢÁS, baietasi, s.m. Baietel. – Baiat + suf. -as.
băieţel, BĂIEŢÉL, baietei, s.m. 1. Diminutiv al lui baiat; baietas. 2. (La pl.) Planta erbacee cu frunze paroase si flori albastre grupate, care creste prin fânete si pasuni (Veronica spicata) - Baiat + suf. -el.
băieţesc, BĂIEŢÉSC, -EÁSCĂ, baietesti, adj. De baiat, specific baietilor. – Baiat + suf. -esc.
băieţeşte, BĂIEŢÉSTE adv. Ca baietii. – Baiat + suf.-este.
băieţi, BĂIEŢÍ, baietesc, vb. IV. Refl. (Rar; despre fete) A se comporta baieteste. [Pr.: ba-ie-] – Din baiat.
băieţică, BĂIEŢÍCĂ s.m. (Reg.; la voc.) Diminutiv al lui baiat. - Baiat + suf. -ica.
băieţime, BĂIEŢÍME s.f. (Rar) Multime de baieti. – Baiat + suf. -ime.
băieţoi, BĂIEŢÓI, baietoi, s.m. (Depr. sau glumet) Augmentativ al lui baiat. ♦ Fata cu apucaturi de baiat. – Baiat + suf. -oi.
băimărean, BĂIMĂREÁN, -Ă, baimareni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul Baia Mare. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Baia Mare. - Baia Mare (n. pr.) + suf. -ean.
băimăreancă, BĂIMĂREÁNCĂ, baimarence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul Baia Mare. ♢ Locuitoare din municipiul Baia Mare. – Baimarean + suf. -ca.
băitănaş, BĂITĂNÁS s.m. v. baietanas.
băiţă, BĂÍŢĂ, baite, s.f. Diminutiv al lui baie1. – Baie1 + suf.-ita.
băiţui, BĂIŢUÍ, baituiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi suprafata unui corp cu bait. – Bait + suf. -ui.
băiţuit, BĂIŢUÍT s.n. Actiunea de a baitui. – V. baitui.
moază, MOÁZĂ s. f. 1. element de constructie din doua grinzi de lemn, legate între ele prin buloane. 2. piesa orizontala fixata la cele doua extremitati de peretii unui put de extractie. 3. ansamblu de doua piese de lemn care prind între ele parii aflati fata în fata ai unui cleionaj. (< fr. moise)
băl, BĂL, -Ă, bali, -e, adj. (Reg.) 1. (Despre oameni sau parul lor) Blond. 2. (Despre animale) Alb pe tot corpul sau numai pe bot. – Din sl. bĕlŭ "alb".
bălai, BĂLÁI, -ÁIE, balai, -aie, adj. 1. (Despre oameni sau parul lor) Blond. 2. (Despre animale) Plavan. ♦ (Substantivat, f.) Nume care se da vacilor sau iepelor albe. ♢ Expr. (Fam.) A întarca balaia = s-a ispravit cu posibilitatea de a profita de slabiciunea sau de munca altuia, s-a terminat cu foloasele usor obtinute. (Pop.) A intrat balaia în sat= s-a luminat de ziua. Ori laie, ori balaie v. laie. – Bal + suf. -ai.
bălăbăni, BĂLĂBĂNÍ, balabanesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) deplasa într-o parte si într-alta, adesea cu miscari leganate, sovaitoare; a (se) balangani, a (se) balangai, a balalai, a se bananai. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovai. – Et. nec. sau formatie onomatopeica.
bălăbănit, BĂLĂBĂNÍT2, -Ă, balabaniti, -te, adj. (Despre mers, pasi) Leganat; sovaitor. – V. balabani.
bălăiel, BĂLĂIÉL, -IÁ, -ÍCĂ, balaiei, -ele, adj. Balaior. - Balai + suf. -el.
bălăior, BĂLĂIÓR, -OÁRĂ, balaiori, -oare, adj. Diminutiv al lui balai; balaiel, balanel, balanut, balauc, balut. – Balai + suf. -ior.
bălălăi, BĂLĂLĂÍ, balalaiesc, vb. IV. Intranz. A se balabani (1). – Formatie onomatopeica.
bălălău, BĂLĂLẮU adj. invar. (Reg.) Care se balabaneste (1). ♦ (Substantivat, m.) Om moale, prost, neghiob. – Balalai + suf. -au.
bălănel, BĂLĂNÉL, -EA, balanei, -ele, adj. Balaior. – Balan + suf. -el.
bălăngăi, BĂLĂNGĂÍ, balangaiesc, vb. IV. Tranz. si refl. (Reg.) A (se) balabani (1). – Balang + suf. -ai.
bălăngăit, BĂLĂNGĂÍT s.n. Faptul de a (se) balangai. - V. balangai.
bălănuţ, BĂLĂNÚŢ, -Ă, balanuti, -e, adj. Balaior. – Balan + suf. -ut.
bălăuc, BĂLĂÚC, -Ă, balauci, -ce, adj. (Reg.) Balaior. – Balai + suf. -uc.
băligar, BĂLIGÁR, (I) baligare, s.n., (II) baligari, s.m. I. S.n. 1. Baliga. 2. Amestec de baliga si paie, folosit ca îngrasamânt sau combustibil. II. S. m. Gândac negru care traieste mai mult în baliga (Geotrupes stercorarius). [Var.: balegár s.n., s.m.] – Baliga + suf. -ar.
bălmăji, BĂLMĂJÍ, balmajesc, vb. IV. Tranz. 1. A amesteca, a încurca mai multe lucruri. ♦ A zapaci, a ameti pe cineva cu vorba. 2. A vorbi încurcat, îngaimat sau fara rost. [Var.: balmojí, bolmojí vb. IV.] – Din balmos.
băltăcăi, BĂLTĂCĂÍ, baltacaiesc, vb. IV. Intranz. A merge, a sari, a alerga prin baltoace. – Din balta.
băltău, BĂLTẮU, baltaie, s.n. (Reg.) Baltoi. – Balta + suf. -au.
băltoacă, BĂLTOÁCĂ, baltoace, s.f. Balta mica, murdara si mocirloasa; balastioaga, baltac; adunatura sau scursura de apa de ploaie prin gropile drumurilor; bulhac. ♦ Cantitate mare de lichid varsat pe jos; balta. [Var.: baltoága s.f.] – Balta + suf. -oaca.
băltoi, BĂLTÓI, baltoaie, s.n. Balta (mare); baltau. -Balta + suf. -oi.
bălţat, BĂLŢÁT, -Ă, baltati, -te, adj. (Despre animale) Care are parul sau penele de culori diferite; cu dungi sau cu pete de alta culoare. ♦ (Despre haine, stofe, tablouri etc.) Cu multe culori tipatoare; colorat fara gust. ♦ (Ir.) Îmbracat fara gust; (pop.) îmbracat în haine orasenesti. – Lat. balteatus.
băluşcă, BĂLÚSCĂ, baluste, s.f. Nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe (Ornithogalum). – Bal + suf. -usca.
băluţ, BĂLÚŢ, -Ă, baluti, -e, adj. (Reg.) Balaior. – Bal + suf. -ut.
bănănăi, BĂNĂNĂÍ, bananaiesc (banắnai), vb. IV. Intranz. A se balabani. – Formatie onomatopeica.
bănăţeneşte, BĂNĂŢENÉSTE adv. Ca în Banat, ca banatenii. ♦ În graiul banatean. – Banatean + suf. -este.
bănui, BĂNUÍ, banuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimti; a întrevedea o anumita situatie, o anumita solutie etc. 2. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte (rele); a suspecta. 3. Intranz. (Reg.) A se supara pe cineva; a-i face mustrari. 4. Intranz. (Reg.) A regreta, a se cai. – Din magh. bánni.
bărbânţă, BĂRBẤNŢĂ, barbânte, s.f. (Reg.) Vas de lemn facut din doage, în care se pastreaza mai ales lapte si brânzeturi. [Var.: berbínta s.f.] – Din magh. berbence.
bărbie, BĂRBÍE, barbii, s.f. 1. Parte a fetei formata de proeminenta maxilarului inferior; barba. ♢ Barbie dubla = gusa de sub barbie la persoanele grase. 2. Parte carnoasa care atârna sub falca de jos la unele animale. ♦ (La pl.) Cele doua lame rosii, carnoase, care atârna de o parte si de alta sub ciocul gainilor. 3. Dispozitiv de lemn aplicat la baza viorii, pe care se sprijina barbia (1) violonistului. – Barba + suf. -ie.
bărbişoară, BĂRBISOÁRĂ, barbisoare, s.f. Planta erbacee cu flori galbene, care devin mai târziu albe (Alyssum minimum). – Barba + suf. -isoara.
bărboi, BĂRBÓI, barboaie, s.n. (Fam.) Augmentativ al lui barba. - Barba + suf. -oi.
bărbos, BĂRBÓS, -OÁSĂ, barbosi, -oase, adj., s.f. 1. (Adesea substantivat, m.) Cu barba (lunga si deasa); care nu s-a barbierit mai multe zile. 2. S. f. Planta erbacee cu frunze paroase, cu flori dispuse în spice cilindrice patate cu rosu, verde sau violet (Andropogon ischaemum). – Barba + suf. -os.
băşicos, BĂSICÓS, -OÁSĂ, basicosi, -oase, adj., s.f. 1. Adj. Cu basici (2). 2. S.f. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, înalt de 2-3 m, cu frunze compuse, flori galbene si fructe pastai (Colutea arborescens). [Var.: besicós, -oása adj., s.f.] – Basica + suf. -os.
bătaie, BĂTÁIE, batai, s.f. I. 1. Lovitura repetata data de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ♢ Loc. vb. A (se) lua la bataie = a (se) bate. ♢ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bataie (sau în batai) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rau. (Fam.) A da bataie = a zori, a grabi. Bataie de cap = framântare a mintii; p. ext. truda, osteneala. Bataie de joc = batjocura; p.ext. fapta urâta, incalificabila. 2. (Înv.) Lupta, batalie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bataie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetata) a unui obiect de altul. ♢ Bataie de aripa (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitura a vatalei la razboiul2 de tesut. ♦ (Concr.) Bateala. ♦ Stârnire a pestelui sau a vânatului. 2. Lovitura data într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în functie. 4. Distanta pâna la care poate ajunge un proiectil, o sageata etc; felul cum trimite o arma proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanta pâna la care poate ajunge vederea cuiva; raza vizuala. 5. (În legatura cu anumite fenomene ale naturii, a caror denumire determina sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cadere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreala, arsita. d) Lumina. 6. (Reg.) Latrat (scurt si ritmic) al câinilor. 7. Boiste. ♦ Epoca în care se împerecheaza cocosii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pamântului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o saritura. 2. (În expr. si loc. adv.) (A cântari) cu bataie = (a cântari) cu putin peste greutatea exacta. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.
moaieu, MOAIÉU s. n. 1. partea centrala a unei roti prin care trece osia; butucul rotii. 2. orice piesa centrala pe care sunt asamblate piesele ce trebuie sa se învârta în jurul osiei. (< fr. moyeu)
bătăiaş, BĂTĂIÁS, bataiasi, s.m. (Rar) Haitas2. [Pr.: -ta-ias] – Bataie + suf. -as.
bătăios, BĂTĂIÓS, -OASĂ, bataiosi, -oase, adj. Caruia îi place sa se bata (I); care îsi sustine ideile cu violenta; agresiv. [Pr.: -ta-ios] – Bataie + suf. -os.
bătăiţă, BĂTĂÍŢĂ, bataite, s.f. (Fam.) Diminutiv al lui bataie. – Bataie + suf. -ita.
bătălău, BĂTĂLẮU, batalaie, s.n. (Reg.) Pisalog1. – Din bat (prez. ind. al lui bate) + suf. -alau.
bătălie, BĂTĂLÍE, batalii, s.f. Lupta între armate, între grupuri, cete armate etc.; bataie. ♦ Fig. Eforturi comune facute în vederea îndeplinirii unei actiuni importante (si urgente). – Din ngr. batália. Cf. it. b a t t a g l i a.
bătător, BĂTĂTÓR2, -OARE, batatori, -oare, adj., s.f. I. Adj. (În expr.) Batator la ochi = care atrage atentia în mod flagrant; izbitor. II. S. f. 1. Lopatica cu care se bate pânza (când se inalbeste) sau rufele (când se spala); mai. 2. Masina care bate smocurile de bumbac pentru destramarea fibrelor. – Bate + suf. -ator.
bătătură, BĂTĂTÚRĂ, bataturi, s.f. 1. Teren batatorit (în fata casei); p. ext. (pop.) ograda, curte (la casele taranesti). 2. Îngrosare a pielii palmelor sau talpilor. ♢ Expr. (Fam.) A calca (pe cineva) pe batatura = a supara, a enerva, a atinge (pe cineva) unde îl doare mai tare. 3. Bateala. – Lat. battitura.
bătăuş, BĂTĂÚS, -Ă, batausi, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care cauta motiv sau prilej de bataie, careia îi place sa se bata. ♦ Scandalagiu. – Bate + suf. -us.
băteală, BĂTEÁLĂ, bateli, s.f. Firele care se introduc cu ajutorul suveicii prin rostul firelor de urzeala pentru a forma tesatura; batatura (3), bataie. – Bate + suf. -eala.
bătrân, BĂTRẤN, -Ă, batrâni, -e, adj., s.m. si f. I. Adj. 1 Care traieste de multi ani, care este înaintat în vârsta. ♢ Fata batrâna = fata ramasa nemaritata dupa vremea maritisului. ♦ (Despre fata sau înfatisarea cuiva) Care si-a pierdut fragezimea, care tradeaza batrânete. 2. Care exista de mult timp, de demult. II. S. m. si f. 1. Persoana în vârsta înaintata. ♢ Loc. adj. si adv. Din batrâni = din vremea veche, din mosi-stramosi. 2. (Fam., la m. sg.) Tata; (la f. sg.) mama; (la m. pl.) parinti. – Lat. betranus (= veteranus).
bătrâneţe, BĂTRÂNÉŢE s.f. 1.Etapa finala din viata fiintelor, caracterizata prin diminuarea treptata a functiilor fiziologice; vârsta înaintata a unui om. 2. (Rar) Batrânime. – Batrân + suf. -ete.
bătrânicios, BĂTRÂNICIÓS, -OÁSĂ, batrâniciosi, -oase, adj. Îmbatrânit înainte de vreme; cu apucaturi, cu înfatisare etc. de batrân. – Batrân + suf. -icios.
bătucit, BĂTUCÍT, -Ă, batuciti, -te, adj. 1. (Despre pamânt, mai ales despre drumuri sau poteci) Îndesat, batatorit2; p. ext. pe care se umbla mult. 2. Cu pielea îngrosata, cu bataturi (2). – V. batuci.
bătut, BĂTÚT2, -Ă, batuti, -te, adj., s.f. I: Adj. 1. (Despre fiinte) Care este sau a fost lovit, care a suferit lovituri. 2. (În sintagma) Bani batuti = bani în numerar, disponibili, bani gheata, bani pesin. 3. (Despre flori) Învolt2 (1). 4. (Despre o cale, un drum etc.) Pe care se umbla mult; batatorit. 5. (În sintagma) Lapte batut = lapte fermentat, cu gust acrisor. II. S. f. Numele mai multor dansuri populare; melodia dupa care se executa aceste dansuri. III. Adj. (Despre tesaturi, tricotaje) Care este tesut sau tricotat foarte strâns; des2 (I 1). – V. bate.
băţ, BĂŢ, bete, s.n. 1. Bucata de lemn lunga si subtire. ♢ Expr. A pune (cuiva) bete în roate = a face (cuiva) dificultati pentru a zadarnici o actiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin bat = a fi extrem de insistent, de obraznic. A ramâne cu traista-n bat = a saraci. A-si lua traista-n bat = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept teapan, rigid. Sta bat. 2.Fig. Lovitura cu batul (1). 3.Piesa în forma de vergea, care intra în alcatuirea diferitelor unelte, masini etc. Batul itelor. - Et. nec.
băuni, BĂUNÍ, bắun, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre lupi si câini) A urla; (despre vite) a mugi; (despre copii) a tipa tare; p. ext. a se vaita. [Pr.: ba-u-] – Cf. b a u.
bâcâi, BÂCÂÍ, bấcâi, vb. IV. Intranz. (Înv. si reg.; despre inima) A bate neregulat; a ticai. ♦ A lovi facând zgomot.
bâhli, BÂHLÍ, pers. 3 bâhleste, vb. IV. Refl. (Reg., mai ales despre apa) A capata un miros greu de statut (din cauza putrezirii materiilor organice). – Cf. bahna.
bâhlit, BÂHLÍT, -Ă, bâhliti, -te, adj. (Reg.; mai ales despre apa) Statut, care miroase urât. – V. bâhli.
bâigui, BÂIGUÍ, bấigui, vb. IV. Intranz. si refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. b o l y o n g n i "a rataci".
bâjbâi, BÂJBÂÍ, bấjbâi, vb. IV. Intranz. A orbecai (în întuneric, în ceata etc.). ♦ Tranz. A cauta ceva pipaind prin întuneric. ♢ Loc. adv. Pe bâjbâite = pe dibuite, dibuind, bâjbâind. – Formatie onomatopeica.
bâlci, BÂLCI, bấlciuri, s.n. Târg mare tinut la anumite epoci ale anului, la sarbatorile importante si însotit de spectacole si de petreceri populare; iarmaroc. ♦ Fig. (Fam.) Galagie, harmalaie, zapaceala. – Din magh. bolcsu.
bântui, BÂNTUÍ, bấntui, vb. IV. 1. Tranz. si intranz. (Despre fortele naturii: la pers.3) A lovi insistent si cu violenta (o regiune, recolta, livezile, satele etc.), producând pagube. A cutreiera. ♦ Tranz. (Despre boli, razboaie, navaliri) A pustii, a devasta, a face ravagii. 2. Tranz. (Înv.) A împila, a chinui, a asupri. ♦ (Reg., în imprecatii) A pedepsi, a bate. Sa (ma) bântuie (Dumnezeu)! - Din magh. bántani.
bârfi, BÂRFÍ, bârfesc, vb. IV. Tranz., intranz. si refl. recipr. A (se) vorbi de rau, a (se) ponegri, a (se) defaima, a calomnia, a cleveti. ♦ Tranz. A flecari, a îndruga verzi si uscate. – Et. nec.
bârligată, BÂRLIGÁTĂ, bârligate, adj. (Mai ales despre coada sau coarnele animalelor) Ridicat (si încârligat) în sus; îmbârligat. – V. bârliga.
bârzoiat, BÂRZOIÁT, -Ă, bârzoiati, -te, adj. (Reg., mai ales despre coada animalelor) Ridicat în sus, îmbârligat, bârligat. [Pr.: -zo-iat] – V. bârzoia.
bâzălău, BÂZĂLẮU, bâzalai, s.m. (Entom.; reg.) Gargaun. – Din bâz(âi) + suf. -alau.
bâzâi, BÂZÂÍ, bấzâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre insectele care zboara) A produce zgomotul caracteristic zborului; a zumzai, a zâzâi, a zumbai. 2. Intranz. (Mai ales despre copii; fam.) A plânge, a scânci. 3. Tranz. (Fam.) A sâcâi, a cicali; a bârfi. – Bâz + suf. -âi.
bâzoi, BÂZÓI s.n. (Pop.) Coarda cu timbrul cel mai de jos a unor instrumente muzicale. – Bâz + suf. -oi.
bebe, BEBÉ s.m. Copil în primele luni sau în primii ani ai vietii. [Acc. si: bébe] – Din fr. bébé.
becaţă, BECÁŢĂ, becate, s.f. Numele dat mai multor pasari calatoare cu ciocul lung, cu carnea gustoasa, care traiesc în regiuni mlastinoase; becatina. (Capella). – Din ngr.becatsa. Cf. fr. b é c a s s e.
becisnic, BECÍSNIC, -Ă, becisnici, -ce, adj., s.m. si f. (Pop.) 1.(Om) vrednic de compatimire, lipsit de personalitate, de inteligenta si de energie; ticait2. 2. (Om) debil, slabanog, neputincios, bolnavicios. [Var.: bicísnic, -a adj., s.m. si f.] – Din sl. bečistĩnikŭ.
behaism, BEHAÍSM s.n. Miscare ecumenica persana. – Din fr. behaïsme.
behăi, BEHĂÍ, béhai, vb. IV. Intranz. (Despre capre si oi; la pers. 3) A scoate strigatul caracteristic speciei; a mehai. ♦ Tranz. si intranz. Fig. (Despre oameni) A cânta urât, nearmonios. – Bee(h) + suf. -ai.
behăit, BEHĂÍT s.n. Faptul de a behai; sunete caracteristice scoase de oi, miei, capre; behaitura. – V. behai.
behăitor, BEHĂITÓR, -OÁRE, behaitori, -oare, adj. Care behaie. – Behai + suf. -tor.
behăitură, BEHĂITÚRĂ, behaituri, s.f. Strigat specific al caprelor, al oilor si al mieilor; behait. – Behait + suf. -tura.
behehe, BEHEHÉ interj., subst. 1. Interj. Cuvânt care imita strigatul oilor sau al caprelor; mehehe. 2. Subst. Miel; oaie; capra. [Var.: bée interj.] – Onomatopee.
behliţă, BÉHLIŢĂ, behlite, s.f. Nume dat mai multor specii de pesti mici. – Comp. rus bieglyi "repede".
beilic, BEILÍC, beilicuri, s.n. 1. Casa în care erau gazduiti beii si alti trimisi oficiali ai Portii otomane în tarile românesti. 2. Vânzare fortata de oi în tarile românesti, facuta în favoarea sultanului la preturi fixate de turci; dijma (în oi). 3. Munca efectuata gratuit în folosul unui bei sau al feudalilor autohtoni. – Din tc. beylik.
belea, BELEÁ, belele, s.f. (Fam.) Întâmplare neprevazuta care aduce necaz; pacoste, bucluc. ♢ Expr. A da de belea = a avea o suparare, un necaz. ♦ Fiinta care provoaca numai neplaceri, necazuri, încurcaturi. – Din. tc. belâ.
belfer, BÉLFER, belferi, s.m. (Reg., fam. sau depr.) 1. Învatator; profesor. 2. Om care se lafaieste în lux si bogatie. – Din idis Belfer (= germ. Beihelfer).
belicos, BELICÓS, -OÁSĂ, belicosi, -oase, adj. (Livr.) Care are o atitudine razboinica, bataioasa, agresiva; amenintator. – Din. lat. bellicosus.
belşug, BELSÚG s.n. Cantitate îndestulatoare de bunuri (necesare traiului); abundenta, bogatie. ♢ Loc. adv. Din belsug = în cantitate mare, din plin. [Var.: (reg.) bielsúg, bilsúg s.n.] – Din magh. böség.
bemoliza, BEMOLIZÁ, bemolizez, vb. I. Tranz. A pune bemolul înaintea unei note sau a unui sir de note. – Din fr. bémoliser.
benchet, BENCHÉT, benchete, s.n. (Pop.) Petrecere mare, chef, zaiafet. [Pl. si bencheturi] – Din ucr. benket.
beneficiar, BENEFICIÁR, -Ă, beneficiari, -e, s.m. si f. Persoana, colectivitate sau institutie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii. [Pr.: -ci-ar] – Din fr. bénéficiaire, lat. beneficiarius.
bengali, BENGALÍ s.m., adj. (Rar) 1. S.m. Nume dat mai multor pasari, înrudite cu vrabia, cu penajul colorat în albastru ori cafeniu, originare din India. 2. Adj. (În sintagma) Limba bengali = limba vorbita în Bengal (India). [Acc. si: bengáli] – Din fr. bengali.
benjamin, BENJAMÍN s.m. (Rar) Cel mai mic copil al unei familii; cel mai tânar membru al unui grup. – Din fr. benjamin.
benoar, BENOÁR, benoare, s.n. Loja situata la nivelul parterului. – Din fr. baignoire.
bentonic, BENTÓNIC, -Ă, bentonici, -ce, adj. Care traieste pe fundul apelor. – Din fr. benthonique.
bentos, BÉNTOS s.n. Totalitatea organismelor care traiesc pe fundul apelor. – Din fr. benthos.
benzină, BENZÍNĂ, benzine, s.f. Lichid incolor, usor inflamabil, cu miros caracteristic, produs petrolier sau de sinteza, folosit mai ales drept combusibil la motoarele cu explozie. – Din fr. benzine.
benzopurpurină, BENZOPURPURÍNĂ s.f. Substanta coloranta care constituie unul dintre cei mai importanti coloranti rosii pentru bumbac. – Din fr. benzopurpurine.
berbant, BERBÁNT, berbanti, s.m. (Înv. si fam.) Barbat afemeiat, crai. – Din ngr. berbántis.
berechet, BERECHÉT, (1, 2) berecheturi, s.n., (3, 4) berecheti, s.m. (Reg.) 1. S. n. Belsug, abundenta. ♦ (Adverbial; sens curent) Din belsug, din abundenta. 2. S. n. Noroc, prosperitate (neasteptata). 3. S.m. (Ir.) Om care aduce belsug, noroc. 4. S.m. Om siret, mincinos, smecher, care înseala pe altii, haimana. – Din tc. bereket.
bermă, BÉRMĂ, berme, s.f. Bancheta lata de circa un metru, amenajata pe taluzele mai înalte de 4 metri pentru a le mari stabilitatea. – Din fr. berme.
bernardin, BERNARDÍN1, bernardini, s.m. Câine mare, cu parul lung, de culoare alba cu pete roscate, originar din Elvetia, dresat pentru gasirea persoanelor ratacite în munti; saint-bernard. – Din germ. Bernhardiner.
bernsteinian, BERNSTEINIÁN, -Ă, bernsteiniéni, -e, adj. Care apartine lui Bernstein. [Sil.: -stei-ni-an, -stei- pron. germ. -stai-]
bestiar, BESTIÁR, bestiare, s.n. Antologie medievala de fabule sau de povestiri alegorice cu animale. [Pr.: -ti-ar] – Din fr. bestiaire.
beteală, BETEÁLĂ s.f. 1. (Adesea fig.) Fir lung de metal auriu sau argintiu. ♦ Spec. Podoaba facuta din asemenea fire (pentru mirese). [Var.: peteala s.f.] 2. (Bot.) Orzoaica-de-balta (Vallisneria spiralis). [Var.: peteála s.f.] – Din ngr. petálion.
beton, BETÓN s.n. 1. Amestec de pietris, nisip, ciment (sau asfalt, var hidraulic etc.) si apa, care se transforma prin uscare într-o masa foarte rezistenta si se foloseste în constructii. ♢ Beton armat = amestecul descris mai sus, turnat peste o armatura de vergele metalice. (În sintagma) Beton vibrat = beton de ciment a carui compactitate este sporita dupa turnarea în cofraje prin imprimarea unor oscilatii rapide cu ajutorul unor aparate speciale. 2. (Sport) Sistem de aparare folosit în unele jocuri sportive (mai ales în fotbal), constând în utilizarea supranumerica a jucatorilor în linia defensiva. – Din fr. béton.
bezea, BEZEÁ, bezele, s.f. 1. (Fam.) Sarutare simbolica trimisa cuiva cu vârful degetelor. 2. Prajitura facuta din albus de ou batut cu zahar. – Din fr. baiser.
bibilică, BIBILÍCĂ, bibilici, s.f. 1. Pasare domestica de marimea unei gaini, cu pene negre-cenusii împestritate cu alb si cu o proeminenta cornoasa pe frunte (Numida meleagris). 2. Planta erbacee cu flori pestrite (Fritillaria meleagris). - Cf. bg., scr. b i b a.
biblie, BÍBLIE, biblii, s.f. Carte sacra a mozaismului si a crestinismului, alcatuita din Vechiul Testament si din Noul Testament, acesta din urma fiind recunoscut numai de crestini. ♦ Fig. Carte voluminoasa. ♦ Fig. Carte fundamentala a unei literaturi, a unei stiinte. – Din lat. biblia.
bibliotecar, BIBLIOTECÁR, -Ă, bibliotecari, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu administrarea si cu functionarea unei biblioteci. – Din fr. bibliothécaire.
bicarpelar, BICARPELÁR, -Ă, bicarpelari, -e, adj. (Despre gineceu) Format din doua carpele. – Din fr. bicarpelaire.
bicentenar, BICENTENÁR, -Ă, bicentenari, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care dureaza de doua secole, care a împlinit doua sute de ani. 2. S.n. Împlinire a doua secole de la un eveniment (important); a doua suta aniversare a unui eveniment. – Din fr. bicentenaire.
biceps, BÍCEPS, bicepsi, s.m. Muschi cu extremitatea superioara despartita în doua ligamente; (în special) muschiul dintre umar si cot, care face sa se îndoaie antebratul. – Din fr., lat. biceps.
bici, BÍCI, bice, s.n. (Adesea fig.) Obiect alcatuit dintr-o curea sau o împletitura de curele, mai rar de cânepa, legata de un bat, cu care se lovesc sau se îndeamna animalele sa mearga. ♦ Lovitura data cu obiectul descris mai sus. [Var.: (reg.) zbici s.n.] – Din sl. biči.
bidon, BIDÓN, bidoane, s.n. Vas (de tabla) pentru pastrarea sau transportul lichidelor. ♦ Plosca de tabla simpla sau emailata (îmbracata în postav sau piele), de tinut apa sau alta bautura. – Din fr. bidon.
bie, BIÉ s.n. Linie, directie oblica. ♢ Loc. adj. si adv. În bie = oblic. ♦ (Concr.) Fâsie de material textil taiata oblic, utilizata în croitorie. – Din fr. biais.
bieletă, BIELÉTĂ, bielete, s.f. Biela de dimensiuni mai mici, folosita la anumite motoare sau masini. [Pr.: bi-e-] – Din fr. biellette.
bifilar, BIFILÁR, -Ă, bifilari, -e, adj. 1. (Despre circuite) Format din doua fire. 2. (Tehn.; despre cabluri electrice) Format din doi conductori separati. – Din fr. bifilaire, engl. biphilar.
biftec, BÍFTEC, biftecuri, s.n. Felie de carne de vaca fripta la gratar sau în tigaie. – Din fr. bifteck.
bijoi, BIJÓI, bijoaie, s.n. (Reg.) Sipot; izvor. – Probabil formatie onomatopeica.
bikini, BIKÍNI s.n. Costum feminin de baie, format dintr-un slip si dintr-un sutien de dimensiuni reduse. – Din engl. Bikini, fr. bikini.
bilă, BÍLĂ3, bile, s.f. Trunchi (subtire), mai ales de brad, întrebuintat în constructii, la schele. – Din bg. bilo.
biliar, BILIÁR, -Ă, biliari, -e, adj. Care se refera la bila1, care formeaza bila1. [Pr.: -li-ar] – Din fr. biliaire.
bimbaşă, BÍMBASĂ, bimbasi, s.m. (Înv.) Comandant peste 1 000 de soldati în armata turca. ♢ (Astazi fam. în expr.) A trai ca (un) bimbasa = a trai în belsug. [Var.: bímpasa s.m.] – Din tc. binbasi.
bimilenar, BIMILENÁR, -Ă, bimilenari, -e, adj. Care dureaza sau are o vechime de (circa) doua mii de ani. – Din fr. bimillénaire.
bimolecular, BIMOLECULÁR, -Ă, bimoleculari, -e, adj. (Fiz., Chim.) Cu doua molecule. – Din fr. bimoléculaire.
binar, BINÁR, -Ă, binari, -e, adj. 1. Compus din doua unitati, din doua elemente; care se divide în câte doua elemente. 2. (Despre plante) Cu organele dispuse perechi. 3. (Mat.) A carui baza este numarul doi. ♢ Relatie binara = relatie care are loc între doi termeni. – Din fr. binaire, lat. binarius.
bine, BÍNE adv., s.n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ♢ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învatatura, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (sa...) = a(-i) veni cuiva la îndemâna; a fi avantajat de o situatie prielnica. ♢ (În formule de salut) Bine ai (sau ati) venit (sanatos, sanatosi)! ♢ (Referitor la sanatate) A se simti bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, bautura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ti-e bine? = a) (ce), nu esti sanatos? ai o slabiciune fizica?; b) (ce), esti nebun? nu esti în toate mintile? 2. În concordanta cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Sa te porti bine cu oricine. ♦ Expr. (Fam. si ir.) Bine ti-a facut! = asa trebuia, asa se cuvenea sa-si faca (pentru purtarea ta urâta, condamnabila)! ♦ În concordanta cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cânta si danseaza bine. Cu rochia asta iti sade bine. ♢ Barbat sau femeie bine facut(a) = barbat sau femeie chipes(a). ♦ În concordanta cu adevarul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine ca asa stau lucrurile. Sa stiu bine ca mor, si nu ma las pâna nu-mi aflu dreptatea! ♢ De-a binelea = de-adevarat, cu adevarat. ♦ (Având valoarea unei afirmatii) Bine, am sa procedez cum vrei tu! ♢ Expr. (Ca) bine zici = (ca) zici asa cum trebuie. Ei bine... = dupa cum spuneam... ♦ Cu grija, cu atentie. Uita-te bine si învata. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani si mai bine. ♦ Mult si prielnic. A plouat bine. A mâncat si a baut bine. II. S.n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ♢ Om de bine = om care actioneaza în folosul, în sprijinul, care ajuta pe cei din jurul sau. ♢ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Sa-ti (sau sa va) fie de bine! = a) sa-ti (sau sa va) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (gresit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lauda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândete, cu întelegere, cu bunavointa fata de cineva suparat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca stiinta. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, placut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc dupa gr. Agathos, germ. das Gut).
binefăcător, BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefacatori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care face bine, care foloseste. 2. S.m. si f. Persoana care face bine altora. – Bine + facator (dupa fr. bienfaiteur si bienfaisant).
biniş, BINÍS, binisuri, s.n. Haina boiereasca lunga de ceremonie, cu mânecile largi si despicate, strânsa pe bust si larga în poale, captusita cu blana si devenita cu timpul îmbracaminte a vechilor lautari. [Var.: (înv. si reg.) benís s.n.] – Din tc. binis.
binocular, BINOCULÁR, -Ă, binoculari, -e, adj. Prevazut cu doua oculare. ♦ Care poate fi vazut cu amândoi ochii. – Din fr. binoculaire.
bioconştiinţă, BIOCONSTIÍNŢĂ, bioconstiinte, s.f. Forma de constiinta atribuita animalelor, mai ales celor superioare. [Pr.: bi-o-con-sti-in-] – Bio- + constiinta.
biogeneză, BIOGENÉZĂ s.f.Teorie care sustine ca orice fiinta provine numai din alta fiinta (care i-a dat nastere). [Pr.: -bi-o-] – Din fr. biogenèse.
biosferă, BIOSFÉRĂ s.f. Totalitatea fiintelor care traiesc pe pamânt, în apa si în partea inferioara a atmosferei. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biosphère.
biotop, BIOTÓP, biotopuri, s.n. (Biol.) Mediu geografic în care traieste un grup de plante si animale în conditii omogene. [Pr.: bi-o-] – Din engl. biotope.
bipătrat, BIPĂTRÁT, -Ă, bipatrati, -te, adj. (Despre ecuatii algebrice) Care contine necunoscuta în doi termeni, dintre care unul are un exponent de doua ori mai mare decât exponentul celuilalt. – Din bi- + patrat (dupa fr. bicarré).
bipolar, BIPOLÁR, -Ă, bipolari, -e, adj. Care are doi poli. ♦ (Despre masini electrice) Care are doi poli magnetici. – Din fr. bipolaire.
birău, BIRẮU, birai, s.m. (Înv. si reg.) Primar rural. – Din magh. bíró.
birocraţie, BIROCRAŢÍE, birocratii, s.f. Interpretare si aplicare a legilor, a dispozitiilor, a regulamentelor etc. numai în litera lor, fara preocuparea de a le întelege spiritul; birocratism, functionarism. – Din fr. bureaucratie.
birui, BIRUÍ, bírui, vb. IV. Tranz. 1. A învinge, a înfrânge, a bate (un dusman, un adversar etc.) ♦ Fig. A(-si) înfrâna, a(-si) stapâni un sentiment, o pasiune etc. ♦ Fig. A fi stapânit, coplesit de un sentiment, de o emotie etc. 2. (Pop., mai ales în constructii negative) A fi în stare, a putea, a ajunge (sa...). – Din magh. birni.
biscuit, BISCUÍT, biscuiti, s.m. 1. Produs alimentar bine deshidratat prin coacerea unui aluat de prajitura în diferite forme (cerculete, patratele, litere etc.). 2. Semifabricat de ceramica neglazurata, ars numai o data si folosit la fabricarea faiantei sau a portelanului. 3. Portelan supus la doua arderi succesive, a carui structura imita marmura. – Din fr. biscuit.
bisecular, BISECULÁR, -Ă, biseculari, -e, adj. (Rar.) Cu vechime de doua secole. – Din fr. biséculaire.
bişniţar, BISNIŢÁR, bisnitari, s.m. (Fam.) Persoana care practica afacerismul, realizând profituri personale pe cai necinstite, meschine; gheseftar. – Bisnita + suf. -ar.
bişniţă, BÍSNIŢĂ, bisnite, s.f. (Fam.) Afacere necinstita, marunta; gainarie2; gheseft. – Din engl. business.
bivuac, BIVUÁC, bivuacuri, s.n. 1. Stationare temporara a trupelor în afara localitatilor sau a taberelor; portiunea de teren pe care se face aceasta stationare. 2. (Rar) Adapost al alpinistilor sau al turistilor (mai ales în timpul noptii). [Pr.. -vu-ac] – Din fr. bivouac.
bizam, BIZÁM, bizami, s.m. Mamifer rozator lung de circa 30 cm, care traieste în preajma apelor si a carui blana, castanie-roscata, este utilizata în blanarie (Ondatra zibethica) ♦ Blana acestui animal. – Din germ. Bisam.
bizon, BIZÓN, bizoni, s.m. 1. Animal rumegator salbatic din subfamilia bovinelor, cu fruntea mare, bombata, cu coarne scurte, cu umerii mai ridicati decât crupa, cu o coama deasa (Bison bison). 2. Pielea tabacita a acestui animal; piele de vitel tabacita care imita pielea bizonului (1). – Din fr., lat. bison.
blajin, BLAJÍN, -Ă, blajini, -e, adj. (Adesea fig.) Blând, omenos, pasnic. ♦ (Despre fizionomia, firea, manifestarile oamenilor) Care exprima bunatate, blândete. ♦ (Substantivat, f. pl. art.; mitol. pop.) Fiinte blânde si evlavioase care traiesc departe de lume, pe apa Sâmbetei. – Din sl. blažĕnŭ.
blama, BLAMÁ, blamez, vb. I. Tranz. A exprima public dezaprobarea fata de o atitudine, un act, un gest etc. considerate reprobabile. ♦ A vorbi de rau, a defaima. – Din fr. blâmer.
blamat, BLÁMAT, -Ă, blamati, -te, adj. 1. Care a fost dezaprobat în mod public. 2. Defaimat. – V. blama.
mizenă, MIZÉNĂ s. f. catarg al unei nave, între botul acesteia si arborele central. (< fr. misaine)
blană, BLÁNĂ, blani, s.f. I. 1. Parul sau lâna care acopera pielea unor animale. ♦ Piele de animal cu par cu tot, prelucrata. 2. Haina îmblanita; haina confectionata din blana (I 1). II. (Pop.) Scândura groasa. [Pl. si: (I) blanuri] – Din bg. blana.
blasfemator, BLASFEMATÓR, -OÁRE, blasfematori, -oare, adj., s.m. si f. (Livr.) (Persoana) care defaimeaza (cele sfinte). – Din fr. blasphématoire.
blasfemie, BLASFEMÍE s.f. (Livr.) Defaimare a religiei, a dogmelor si a obiectelor de cult; defaimare a lucrurilor sfinte; hula1. – Din lat. blasphemia.
blat, BLAT1, blaturi, s.n. Foaie din aluat special preparata pentru tort. – Din germ. Blatt.
blănos, BLĂNÓS, -OÁSĂ, blanosi, -oase, adj. (Rar; despre animale sau haine) Cu blana bogata. – Blana + suf. -os.
bleau, BLEAU1 subst. (Reg.; în expr.) A nu zice nici bleau = a tacea din gura, a nu (mai) scoate o vorba. -Et.nec.
blehăi, BLEHĂÍ, bléhai, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A latra. 2. Intranz. Fig. A vorbi într-una si fara rost. – Onomatopee.
bleşti, BLESTÍ, blestesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A rasufla (greu), a-si trage (cu greu) rasuflarea. 2. A îngaima, a vorbi (greu). ♦ Tranz. si refl. A (se) molesi, a (se) înmuia, a slabi; a (se) pleosti. 3. A vorbi mult; a flecari, a trancani. – Cf. sl. b l e n s t i, scr. b l e š t i t i.
bloca, BLOCÁ, blochez, vb. I. Tranz. 1. A izola un oras, un port sau un stat prin blocada. 2. A închide o artera de circulatie; a împiedica circulatia vehiculelor sau a persoanelor. 3. Tranz. si refl. A nu mai functiona sau a face sa nu mai functioneze (fixându-se sau imobilizându-se) într-o pozitie data. 4. A interzice în mod legal folosirea unor produse, a unor fonduri etc. 5. (Sport) A efectua un blocaj (2). – Din fr. bloquer.
blocaj, BLOCÁJ, blocaje, s.n. 1. (Rar) Blocare, blocada. 2. Tactica de oprire a unei actiuni adverse sau de aparare strânsa în unele întreceri sportive. 3. (Tehn.) Fundatie din piatra, bolovani de râu etc., la unele sosele si la cai ferate. ♦ Dig rudimentar format prin îngramadirea de pietre, bolovani, caramizi etc. – Din fr. blocage.
blodogori, BLODOGORÍ, blodogoresc, vb. IV. Intranz. (Rar) A vorbi neînteles (într-o limba straina), neclar. – Din sl. blagodariti.
blond, BLOND, -Ă, blonzi, -de, adj. (Despre par) De culoare deschisa, galbui, galben, balai, codalb. ♦ (Despre oameni) Care are par de culoare deschisa; balai, blondin. ♦ (Substantivat) Persoana cu par si cu ten de culoare deschisa; balan. ♢ Bere blonda = bere de culoare deschisa, galbuie. – Din fr. blond.
bluzat, BLUZÁT, -Ă, bluzati, -te, adj. (Despre corsajul unei rochii) Facut mai lung si mai larg si lasat sa atârne putin peste cingatoare. – Bluza + suf. -at.
boa, BÓA s.m. invar. 1. Sarpe tropical, carnivor si neveninos, lung de câtiva metri, care-si ucide prada înainte de a o înghiti încolacindu-se în jurul ei si sufocând-o (Boa constrictor). 2. Fâsie lunga de blana sau de pene, purtata altadata de femei în jurul gâtului. – Din fr., lat. boa.
boaită, BOÁITĂ, boaite, s.f. (Pop.) Vita (slaba). ♦ Termen de batjocura pentru oameni. – Cf. magh. b o j t i "vite cornute".
boarfă, BOÁRFĂ, boarfe, s.f. (Fam.) Îmbracaminte veche, uzata, zdrentuita. ♦ P. ext. (Mai ales la pl.) Obiecte de uz personal, cu deosebire lenjeria, îmbracamintea si încaltamintea. ♦ Epitet dat unei femei usoare. – Et. nec.
bob, BOB1, (1) boabe, s.n. (2, rar 1) bobi, s.m. 1. S.n. Samânta de cereale sau de legume care fac fructe pastai; graunte, boaba (2). ♢ Loc. adv. Bob cu bob = cu grija si rabdare; amanuntit. Din bob în bob = amanuntit. Bob numarat = întocmai, exact. ♢ Expr. A da (sau a ghici) în bobi = a cauta tainele viitorului dupa cum se asaza bobii aruncati de ghicitor. ♦ Orice particica de materie friabila care seamana cu un graunte. Bob de nisip. 2. S.m. Planta leguminoasa cu flori albe sau trandafirii, cu pastai mari si cu seminte ovale, turtite (Vicia faba); mazariche (I). ♦ P. restr. Samânta acestei plante. – Din sl. bobŭ.
bobaică, BOBÁICĂ s.f. v. babaica.
bobină, BOBÍNĂ, bobine, s.f. Mosor de diverse forme, pe care se înfasoara ata, sârma, cablu electric etc.; p. ext. mosorul împreuna cu spirele înfasurate pe el. ♦ Spec. Ansamblu de spire format prin înfasurarea în serie a unuia sau a mai multor conductoare electrice. – Din fr. bobine.
mixtură, MIXTÚRĂ s. f. 1. amestec de elemente eterogene. 2. amestec din mai multe substante, materiale lichide sau granulare. ♢ medicament dintr-un amestec de mai multe substante. ♢ (pl.) produse miniere naturale, din mai multe minerale concrescute, care trebuie sfarâmate pentru separarea substantelor utile. 3. (muz.) registratie la orga care consta din adaugarea la sunetul fundamental a câtorva armonice superioare. (< fr. mixture, lat. mixtura)
bobot, BÓBOT, bobote, s.n. 1. (Înv. si reg.; precedat de "în", "din") Întâmplare. ♢ Expr. A vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) în bobote (sau în bobot) = a vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) fara rost, la întâmplare, fara socoteala, într-aiurea. 2. (Reg.) Acces (de furie, de mânie). [Var.: bóbota s.f.] – Din bg., scr. bobot.
bobotaie, BOBOTÁIE, bobotai, s.f. (Reg.) Vâlvataie. – Bobot + suf. -aie sau contaminare între bobot si [vâlva]taie.
boboti, BOBOTÍ, bobotesc, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre foc) A arde cu vâlvatai si trosnituri. ♦ Refl. Fig. A se înfuria. – Cf. b o b o t a i e.
boccealâc, BOCCEALẤC, boccealâcuri, s.n. (Înv.) Boccea; (în special) pachet cu haine si rufe pe care mireasa le daruia mirelui. – Din tc. bohçalık.
bocet, BÓCET, bocete, s.n. 1. Plâns zbuciumat, însotit de vaiete, strigate, tânguiri; jalet, vaiet. 2. Lamentatie improvizata, de obicei versificata si cântata pe o anumita melodie, care face parte din ritualul înmormântarilor (la tara); cântare de mort. – Boci + suf. -et.
boci, BOCÍ, bocesc, vb. IV. Intranz. si refl. A plânge tare (cu vaiete si strigate). ♦ Tranz. A recita bocete la înmormântarea cuiva. – Din boace (înv. si reg. "voce" < lat.).
bodârlău, BODÂRLẮU, bodârlai, s.m. (Ornit.) Cufundar. ♢ Compus: bodârlau-cu-ferastrau = pasare de balta înrudita cu rata, având zimtii laterali ai ciocului asemanatori cu dintii de ferastrau (Mergus merganser). – Et. nec.
boem, BOÉM2, -Ă, boemi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Artist care duce o viata dezordonata, neconforma convenientelor sociale. 2. Adj. Care corespunde firii sau felului de viata caracteristic boemilor2 (1). 3. S.f. Mediu în care traiesc boemii2 (1); viata dusa de boemi2 (plina de privatiuni, dezordonata). – Din fr. bohème.
bogasier, BOGASIÉR, bogasieri, s.m. (Înv.) Negustor de articole de manufactura, în special de pânzeturi fine pentru captuseli de haine. (Pr.: -si-er] – Bogasiu + suf. -er.
bogasiu, BOGASÍU, bogasiuri, s.n. (Înv.) Stofa sau pânza fina importata din Orient si întrebuintata mai ales pentru captuseli. – Din tc. bogası.
boghet, BOGHÉT, -Ă, bogheti, -te, adj. (Reg.) 1. (Despre gaini) Cu un smoc de pene pe cap; motat. 2. Fig. Frumos si mare. Ochi bogheti. – Et. nec.
boiereasă, BOIEREÁSĂ, boierese, s.f. Boieroaica. – Boier + suf. -easa.
boieri, BOIERÍ, boieresc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv.) A conferi cuiva titlul de boier, a da cuiva o boierie. 2. Refl. (Fam.) A trai, a se comporta ca un boier, a avea pretentii de boier. – Din boier.
boierie, BOIERÍE, boierii, s.f. Calitate, situatie de boier; rang, titlu de boier, functie în statul medieval detinuta de un boier. ♦ (Fam.) Atitudine, trai, maniere, comportare de boier. – Boier + suf. -ie.
boieriţă, BOIERÍŢĂ, boierite, s.f. (Înv. si reg.) Boieroaica. – Boier + suf. -ita.
boieroaică, BOIEROÁICĂ, boieroaice, s.f. Sotie de boier; mare proprietara de pamânt; mosiereasa, boiereasa, boierita. ♦ Sotie de demnitar, de mare negustor, de industrias etc. – Boier + suf. -oaica.
boişte, BÓISTE, boisti, s.f. Depunerea si fecundarea icrelor; perioada de rut a pestilor, bataia pestelui; (concr.) locul unde se face fecundarea. – Din bg. boište, scr. bojište.
boiştean, BOISTEÁN, boisteni, s.m. Peste de 8-12 cm cu spinarea si partile laterale de culoare verde-închis, cu pete si puncte întunecate, alb pe burta, care traieste în apele din zona de munte si de coline (Phoxinus phoxinus). [Pr.: bo-is-] – Boiste + suf. -ean.
bojoc, BOJÓC, bojoci, s.m. (Pop.) Plamân (mai ales de animale). ♢ Expr. (Fam.) E numai bojoci = e foarte slab, dar foarte activ si plin de pasiune si entuziasm. [Var.: (reg.) bojóg s.m.] – Et. nec.
bolborosi, BOLBOROSÍ, bolborosesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A vorbi nedeslusit. ♦ A vorbi într-o limba straina (pe care ascultatorii nu o înteleg). 2. Intranz. (Despre lichide) A gâlgâi, a scoate un zgomot asemanator cu cel al apei care fierbe. ♦ (Pop.) A chiorai. – Formatie onomatopeica.
bolero, BOLERÓ, bolerouri, s.n. 1. Haina femeiasca scurta pâna deasupra taliei, ca un ilic. 2. Numele unui dans national spaniol, care se danseaza cu acompaniament de chitara si castaniete; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. boléro, sp. bolero.
boltă, BÓLTĂ, bolti, s.f. 1. Zidarie sau constructie cu partea superioara arcuita în forma de semicerc sau numai bombata în sus. ♦ Încapere, gang sau galerie subterana cu tavanul arcuit. ♦ Constructie de lemn sau de vergele de fier în forma de arc, care serveste de sprijin plantelor agatatoare. ♦ Fig. Arc de verdeata format de ramurile unite ale copacilor. ♦ (În sintagma) Bolta cereasca sau bolta cerului = cer2 (1). 2. (În sintagmele) Bolta craniana = partea superioara a cutiei craniene. Bolta palatina = palat1, cerul-gurii. 3. (Reg.) Pravalie, dugheana. [Var.: (reg.) boálta s.f.] – Din scr. bolta, magh. bolt.
bomfaier, BOMFÁIER, bomfaiere, s.n. Ferastrau de mâna pentru taiat metale. [Acc. si: bómfaier] – Din engl. bonfire.
bonă, BÓNĂ, bone, s.f. Îngrijitoare angajata într-o familie pentru a creste copiii si a-i învata o limba straina. – Din fr. bonne, germ. Bonne.
bonca, BÓNCA interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de bataia ciocanului. – Onomatopee.
boncăi, BONCĂÍ, pers. 3 boncaieste, vb. IV. Refl. si intranz. A boncalui. – Cf. scr. b u k a t i.
boncălui, BONCĂLUÍ, pers. 3 boncaluieste, vb. IV. Refl. si intranz. (Despre cerbi si alte erbivore mari) A scoate strigate specifice rasei în perioada de rut; a boncai. – Et. nec.
bonetă, BONÉTĂ, bonete, s.f. 1. Acoperamânt de cap confectionat din pânza sau din stofa, fara boruri sau cozoroc, purtat de femei, de copii, de bucatari, medici, laboranti, militari etc. 2. (În sintagma) Boneta frigiana = un fel de caciulita de lâna cu vârful îndoit înainte, devenita în timpul Revolutiei Franceze (1789-1794) simbol al libertatii. – Din fr. bonnet.
mixer, MÍXER s. n. 1. aparat electric, instalatie care efectueaza amestecarea unor materiale, produse alimentare. 2. amestecator hidraulic la prepararea laptelui de ciment pentru cimentarea sondelor. 3. dispozitiv care permite folosirea mai multor surse electroacustice. ♢ (cinem.) pupitru de mixaj. (< fr., engl. mixer)
bora, BÓRA s.m. invar. Vânt puternic, uscat si rece, care bate iarna dinspre munte spre mare, mai ales pe coastele de nord-est ale Marii Adriatice si ale Marii Negre. – Din it., fr. bora.
borceag, BORCEÁG, (1) s.m., (2) borceaguri, s.n. 1. S.m. Numele a doua plante: a) mazariche; b) planta erbacee agatatoare, cu florile de culoare alba-galbuie sau purpurie si cu fructe în forma de pastai paroase (Vicia pannonica). 2. S.n. Amestec de mazariche sau de mazare furajera cu o cereala paioasa, folosit ca nutret. – Din bg. borčak.
bordei, BORDÉI, bordeie, s.n. 1. Încapere sapata (pe jumatate) în pamânt si acoperita cu pamânt, paie sau stuf. 2. P. ext. Locuinta mica, rudimentara, saracacioasa. – Et. nec.
borfaş, BORFÁS, borfasi, s.m. Hot de rufe, de haine, de lucruri marunte; gainar, bojogar. – Boarfa + suf. -as.
borhot, BORHÓT, borhoturi, s.n. Ceea ce ramâne din amestecul fermentat de fructe sau de cereale, dupa ce a fost folosit la fabricarea tuicii, a berii etc. ♦ (Rar; la pl.) Mate, maruntaie de porc, de miel etc. necuratate. – Et. nec.
borză, BÓRZĂ, borze, s.f. Gândac mare, negru, care traieste în locuri umede si elimina la atingere o secretie rau mirositoare (Blaps mortisaga). – Formatie onomatopeica.
bostangiu, BOSTANGÍU, bostangii, s.m. Soldat din garda sultanului care avea grija si de gradinile seraiului. – Din tc. bostancı.
mitralior, MITRALIÓR s. m. servant al unei mitraliere. (< fr. mitrailleur)
mitralie, MITRÁLIE s. f. fiecare dintre bucatile de fier cu care se umpleau în trecut unele proiectile pentru tunuri. (< fr. mitraille, it. mitraglia)
bot, BOT, boturi, s.n. 1. Partea anterioara a capului unor mamifere, cuprinzând gura (si nasul). ♢ Expr. A bea la botul calului = a bea înca un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeala. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tacere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se sterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit sa renunte (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neasteptate, fata în fata. (Fam.) A-si baga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, si unde trebuie, si unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trai în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supara, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascutita sau lunguiata a unui obiect; vârf; partea din fata a unui vehicul cu tractiune mecanica. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.
mitralia, MITRALIÁ vb. tr., intr. a supune tirului de mitraliera. (< fr. mitrailler, it. mitragliare)
botriocefal, BOTRIOCEFÁL, botriocefali, s.m. Vierme intestinal din clasa cestodelor în forma de panglica, având o lungime de 8-12 m si prevazut cu doua botridii, care traieste parazit în intestinul subtire al omului si al unor animale care au mâncat peste infectat cu larvele acestui parazit (Diphyllobothrium latum). [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothriocéphale.
botriomicoză, BOTRIOMICÓZĂ, botriomicoze, s.f. Boala infectioasa a cailor, caracterizata prin formarea unor tumori asemanatoare cu fibroamele. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothryomycose.
boţman, BÓŢMAN, botmani, s.m. Sef de echipaj pe o nava; cel mai mare în grad dintre marinarii de la bordul unei nave de comert; nostrom. – Din rus. botman.
bou, BOU, boi, s.m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tractiune si mai ales pentru carne (Bos taurus). ♢ Bou sur = bour. ♢ Expr. A nu-i fi (cuiva) toti boii acasa = a fi rau dispus. S-a dus bou si s-a întors vaca, se spune despre cineva care n-a reusit sa învete nimic, care nu s-a lamurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui barbat. 2. Compuse: bou-de-mare = peste marin mic, de culoare cafenie sau cenusie-închis, cu capul gros si lataret si cu ochii asezati în partea superioara a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-balta = a) nume dat la doua specii de broasca, una având pe pântece pete rosii (Bombinator igneus), iar cealalta pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-balta; b) pasare de balta cu ciocul lung si ascutit, galbena-verziue pe spate, cu capul negru si cu gâtul alb; buhai-de-balta (Botaurus stellaris); c) (si în forma bou-de-apa) gândac mare de apa de culoare neagra, cu picioarele acoperite de peri desi si lungi si adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufnita; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) radasca; b) (si în forma boul-popii) buburuza. – Lat. bovus (= bos, bovis).
bour, BÓUR, bouri, s.m. 1. Taur salbatic, care traia odinioara si în tara noastra, socotit stramosul direct al vitelor mari cornute; bou sur (Bos primigenius). 2. Vechea stema a Moldovei, închipuind un cap de bour (1). 3. (Înv.) Fier (înrosit) cu care se însemnau raufacatorii, vitele, pietrele de hotar etc. – Lat. bubalus.
bouroaică, BOUROÁICĂ, bouroaice, s.f. (Rar) Femela bourului. – Bour + suf. -oaica.
bovindou, BOVINDÓU, bovindouri, s.n. Iesitura pe fatada unei cladiri, ca un balconas închis, prevazuta cu una sau cu mai multe ferestre. – Din engl. bow-window.
brad, BRAD, brazi, s.m. 1. Arbore din familia pinaceelor care creste în zona muntoasa, înalt pâna la 50 m, cu tulpina dreapta, cu frunzele în forma de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile si semintele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ♢ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupar cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-rosu = molid. ♢ (În sintagma) Apa de brad = a) amestec de apa si ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încaperilor sau a apei de baie; b) bautura alcoolica aromata cu esenta din seminte de ienupar. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) taiat si împodobit cu globuri, jucarii, bomboane etc. cu prilejul Craciunului sau al Anului Nou; pom de Craciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul si portile mirilor la nunti. 2. (Art.) Numele unei hore care se joaca, în ajunul nuntii, la casa miresei; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Cf. alb. • b r a d h,  b r e d h.
bragă, BRÁGĂ, bragi, s.f. Bautura racoritoare cu gust acrisor si miros specific, preparata din faina de mei, de porumb sau de secara fiarta si fermentata, sau din bucatele de pâine fermentate în apa. ♢ Expr. (Fam.) Ieftin ca braga = foarte ieftin. – Din rus. braga.
brahma, BRÁHMA s.f. Rasa de gaini grele (3,5-5,5 kg), originara din Asia, crescuta în special pentru productia de carne. – Din n. pr. Brahma[putra].
braişvanţ, BRAISVÁNŢ s.n. Blana matasoasa de calitate superioara obtinuta prin sacrificarea mielului înainte de nastere. – Din germ. Breitschwanz.
brandenburg, BRANDENBÚRG, brandenburguri, s.n. Snur sau gaitan care se coase în rânduri paralele, ca podoaba, pe pieptul unor haine (în dreptul butonierelor). – Din fr. brandenbourg.
branhiozaur, BRANHIOZÁUR, branhiozauri, s.m. Gen de amfibieni din carboniferul superior, asemanator cu salamandra, care traia în mlastini. [Pr.: -hi-o-] – Din germ. Branchiosaurus.
branişte, BRÁNISTE, branisti, s.f. 1. Padure rara sau parte de padure cu arbori batrâni în care este interzisa taierea lemnelor; p. gener. padure. 2. (Înv.) Mosie domneasca folosita ca pasune si fâneata. – Din bg. branište.
brasaj, BRASÁJ s.n. 1. Amestecare cu aer a vaporilor sau a picaturilor unui combustibil lichid înainte de introducerea lui în cilindrul motorului. 2. Amestecare a fainii de malt cu apa calda pentru a se obtine mustul de bere. – Din fr. brassage.
braţ, BRAŢ, brate, s.n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot si umar; partea de la umar pâna la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ♢ Loc. adv. În brate = cu bratele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Brat) la brat (sau de brat) = cu bratul trecut pe sub bratul altuia. ♢ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) bratul = a trece bratul sub bratul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) brat = a sprijini pe cineva, ducându-l de brat. (A primi sau a astepta etc. pe cineva) cu bratele deschise = (a primi sau a astepta etc. pe cineva) cu mare placere. A lua (pe cineva sau ceva) în brate = a apara, a sustine, a lauda (pe cineva sau ceva). A fi bratul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în bratele cuiva = a ajunge (sau a lasa pe cineva) la discretia cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde si duce în brate (1). Un brat de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brate de munca = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamana cu bratul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capat cu sistemul respectiv si care serveste la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei miscari. 5. Parâma legata la capatul unei vergi si care serveste la manevrarea laterala a acesteia. 6. Distanta de la un punct fix la linia de actiune a unei forte. 7. Ramificatie a cursului principal al unei ape curgatoare. ♢ Brat mort = ramificatie parasita a unei ape, alimentata numai la revarsari. – Lat. brachium.
brazdă, BRÁZDĂ, brazde, s.f. 1. Fâsie îngusta de pamânt, taiata si rasturnata cu plugul; urma ramasa în pamânt dupa plug; brazdatura. ♢ Loc. adj. Din (sau de) brazda = (despre vite de jug) din dreapta. ♢ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazda = a îndrepta pe cineva; a-l face sa se acomodeze. A se da pe brazda = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situatie, a se acomoda. 2. Bucata de pamânt înierbata, de forma paralelipipedica, desprinsa de pe terenurile acoperite cu iarba, care serveste la ornarea parcurilor, la protejarea taluzurilor etc. ♢ Brazda de udare = element provizoriu al sistemului de irigatie, prin care apa este adusa la radacina plantelor. 3. Rând de iarba, de grâu etc. cosit; polog1. 4. Strat de legume sau de flori; razor1. 5. Urma, dâra, pârtie. ♦ Crestatura. 6. Fig. Zbârcitura, cuta a fetei; rid. – Din sl. brazda.
brazilian, BRAZILIÁN, -Ă, brazilieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Braziliei sau care este originara de acolo; (la m. pl.) popor, natiune care traieste în Brazilia. 2. Adj. Care apartine Braziliei sau brazilienilor (1), referitor la Brazilia sau brazilieni. [Pr.: -li-an] – Brazilia (n. pr.) + suf. -an.
brazură, BRAZÚRĂ, brazuri, s.f. Lipitura facuta cu un aliaj al carui punct de topire este mai înalt de 400° C. – Din fr. brasure.
brăcui, BRĂCUÍ, bracuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A alege bracurile2; a da deoparte ceea ce este nefolosit. ♦ A lasa numai bracurile2, alegând tot ce a fost mai bun; p. ext. a ravasi, a deteriora. – Brac2 + suf. -ui.
brăhni, BRĂHNÍ, pers. 3 brahneste, vb. IV. Intranz. (Despre capriori si caprioare) A scoate un sunet ragusit si sacadat de spaima. – Din ucr. brecháty.
brăilean, BRĂILEÁN, -Ă, braileni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Braila. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Braila. [Pr.: bra-i-] – Braila + suf. -ean.
brăileancă, BRĂILEÁNCĂ, brailence, s.f. 1. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Braila. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Braila. 2. (Art.) Dans popular românesc asemanator cu hora, raspândit în jurul Brailei; melodie dupa care se executa acest dans. [Pr.: bra-i-] – Brailean + suf. -ca.
brănui, BRĂNUÍ, branuiesc, vb. IV. Tranz. A impregna cu grasimi topite pieile tabacite, pentru a le face mai elastice, mai suple, mai rezistente si impermeabile în vederea utilizarii lor în scopuri tehnice. – Et. nec.
brăţară, BRĂŢÁRĂ, bratari, s.f. 1. Podoaba în forma de veriga, facuta din metal pretios sau din alt material si purtata de femei la încheietura mâinii sau pe brat; bratea. 2. Manseta brodata la mânecile camasilor taranesti. 3. (Tehn.) Piesa de metal alcatuita din una sau mai multe bucati, care se strânge în jurul altor piese pentru a le asambla. ♦ Cerc de metal care serveste la fixarea pe zid a tuburilor, a burlanelor sau a cablurilor. 4. (Arhit.) Inel de metal care strânge o coloana; ornament iesit în relief cu asemenea forma. – Lat. brachiale.
mithriac, MITHRIÁC, -Ă adj. mithraist. (< fr. mithriaque)
brăzdar, BRĂZDÁR, brazdare, s.n. 1. Parte componenta a plugului, care taie brazda (1) în plan orizontal. 2. Parte constitutiva la masinile de semanat, care introduce semintele în pamânt. – Brazda + suf. -ar.
mithraist, MITHRAÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mithraismului; mithriac. (< it. mitraista)
mithraism, MITHRAÍSM s. n. religie antica bazata pe cultul zeului Mithra, care s-a extins din Asia Mica în întreg Imperiul Roman, influentând crestinismul primitiv. (< engl. mithraism)
brâncă, BRẤNCĂ2, brânci, s.f. 1. (Reg., În limba literara numai în loc. si expr.) mâna ♢ Loc. adv. Pe (sau în) brânci = pe mâini si pe picioare, de-a busilea, târându-se. ♢ Expr. A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (sau a se târî) pe mâini si pe picioare, de-a busilea. A cadea în (sau pe brânci) = a cadea istovit (de oboseala). A munci (sau a da, a lucra) pe (sau în) brânci = a munci pâna la istovire. 2. (Pop.; în forma brânci) Împunsatura, ghiont, izbitura. ♢ Expr. A-i da inima brânci = a simti un imbold pentru (a face) ceva. 3. (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; laba. [Pl. si: (2, n.) brânciuri – Var.: brânci s.m.] – Lat. branca.
mitenă, MITÉNĂ s. f. manusa care lasa liber vârful degetelor. (< fr. mitaine)
brânzoaică, BRÂNZOÁICĂ, brânzoaice, s.f. 1. Placinta cu brânza facuta din aluat dospit. 2. Mic calup de brânza proaspata de vaci. – Brânza + suf. -oaica.
brâuleţ, BRÂULÉŢ, brâulete, s.n. 1. Diminutiv al lui brâu; brâusor, brânisor. 2. Numele mai multor dansuri populare; melodie dupa care se executa aceste dansuri; brâu. [Pr.: brâ-u-] – Brâu + suf. -ulet.
breabăn, BREÁBĂN, brebeni, s.m. (Bot.; reg.) 1. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu flori rosii reunite în raceme si cu rizom acoperit cu solzi (Dentaria glandulosa). 2. Brebenel. 3. Nume dat mai multor specii de anemone. – Et. nec.
breb, BREB, brebi, s.m. Animal rozator înrudit cu castorul, care traia odinioara si în tara noastra (Castor fiber). – Din sl. bebrŭ.
brebenel, BREBENÉL, brebenei, s.m. Numele mai multor specii de plante erbacee, cu flori purpurii, trandafirii, albe sau galbui, care înfloresc primavara (Corydalis); breaban (2), brebenea. – Breaban + suf. -el.
brevă, BRÉVĂ, breve, s.f. Scrisoare papala, mai putin solemna decât bula. – Din it. brève.
breviar, BREVIÁR, breviare, s.n. 1. Lucrare în care sunt expuse sumar notiuni, date etc. dintr-un anumit domeniu. 2. Carte care cuprinde slujbele si rugaciunile pe care preotii si calugarii catolici trebuie sa le faca sau sa le rosteasca la anumite ore din zi. [Pr.: -vi-ar] – Din fr. bréviaire, lat. breviarium.
breza, BREZÁ, brezez, vb. I. (Reg.) Tranz. 1. A murdari, a pata. 2. A astupa cu lut sparturile din pereti înainte de a-i varui. – Din breaz.
brezaie, BREZÁIE, brezai, s.f. 1. Joc cu caracter de pantomima, asemanator cu capra sau cu turca, apartinând teatrului folcloric, întâlnit mai ales în Muntenia. 2. Personaj mascat, cu cap de animal sau de pasare, îmbracat cu zeghe, împodobit cu panglici si petice colorate. – Et. nec.
brezătură, BREZĂTÚRĂ, brezaturi, s.f. (Rar) 1. Pata alba pe fruntea vitelor. 2. Pata pe peretii caselor, formata de lutul cu care se astupa crapaturile înainte de varuit. – Breza + suf. -atura.
bria, BRIÁ, briez, vb. I. Intranz. (Frantuzism) A se face remarcat prin calitati exceptionale (mai ales inteligenta); a straluci, a se deosebi. [Pr.: bri-a] – Din fr. briller.
briceag, BRICEÁG, bricege, s.n. Cutitas de buzunar cu una sau mai multe lame care se închid, intrând între plasele; brisca1. – Din tc. biçak (influentat de brici).
mistress, MISTRESS [MÍSIS] s. f. (înaintea numelui unei femei casatorite) doamna. (< engl. mistress)
bricolă, BRICÓLĂ, bricole, s.f. Masina de razboi asemanatoare cu balista, folosita mai ales în evul mediu. – Din fr. bricole, it. briccola.
bridă, BRÍDĂ, bride, s.f. 1. Gaica prin care se petrece cordonul sau cu care se încheie o copca. 2. Piesa metalica în forma de "U", care face legatura între arcuri si osii. ♦ Piesa metalica în forma unei coroane circulare, care se aplica pe tuburi, la îmbinarea lor; marginea rasfrânta a capetelor tuburilor, servind la îmbinarea acestora. 3. (Med.) Aderenta (1). – Din fr. bride.
brigadă, BRIGÁDĂ, brigazi, s.f. 1. Mare unitate militara, formata dintr-un numar variabil de regimente, batalioane si divizioane. 2. Formatie (stabila) de lucru, compusa din muncitori organizati adesea pe echipe si pe schimburi sau pe faze de operatie, în vederea îndeplinirii unei sarcini de productie. 3. (În sintagma) Brigada silvica = subunitate silvica formata din unul sau din mai multe cantoane, si condusa de un brigadier silvic. 4. (Iesit din uz; în sintagma) Brigada artistica = colectiv în cadrul miscarii artistice de amatori, care prezenta programe artistice (scurte) inspirate din viata colectivului din care facea parte. – Din fr. brigade, rus. brigada.
mistral, MISTRÁL s. n. vânt puternic, rece si uscat, care sufla iarna în Franta, de-a lungul vaii Ronului, spre coasta Mediteranei. (< fr. mistral)
brighidău, BRIGHIDẮU, brighidaie, s.n. (Reg.) Batator1 (2). – Cf. magh. f e r g e t y ü "roata".
briliant, BRILIÁNT, briliante, s.n. 1. Diamant slefuit în dubla piramida cu numeroase fatete pentru accentuarea reflexului luminii, folosit ca piatra pretioasa, montat în bijuterii. 2. Numele celui mai mic corp de litera tipografica. [Pr.: -li-ant] – Din fr. brillant, rus. brilánt.
briozoar, BRIOZOÁR, briozoare, s.n. (La pl.) Clasa de nevertebrate mici, marine sau de apa dulce, care traiesc fixate pe fundul apei sau pe obiecte din apa, alcatuind colonii cu aspect de muschi (Bryozoa); (si la sg.) animal din aceasta clasa [Pr.: bri-o-zo-ar] – Din fr. bryozoaires.
brizbiz, BRIZBÍZ, brizbize, s.n. Perdeluta (transparenta) care acopera numai partea de jos a ferestrei. ♦ (La pl.) Volanase, panglicute, dantele si alte artificii vestimentare femeiesti. [Pl. si: brizbizuri] – Din fr. brise-bise.
broască, BROÁSCĂ, broaste, s.f. I. Nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fara coada, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sarit, cu gura larga si ochii bulbucati. ♢ Expr. Ochi de broasca = ochi bulbucati. ♢ Compus: broasca-testoasa = nume dat mai multor specii de reptile cu corpul închis într-o carapace osoasa, dintre care unele traiesc pe uscat (Testudo graeca si hermanni), iar altele în apa (Emys orbicularis). II. 1. Compus: broasca-apei = planta erbacee acvatica cu frunze lucioase, cufundate în apa, si cu flori verzui (Potamogeton lucens). 2. Planta arborescenta exotica cu flori mari, galbene si cu frunze groase, cultivata ca planta de ornament (Opuntia ficus indica). III. Mecanism montat la o usa, la un sertar etc., pentru a le încuia cu ajutorul unei chei. – Lat. •brosca.
mistic, MÍSTIC, -Ă I. adj. 1. stapânit de misticism. 2. ascuns, nestiut, tainic. II. s. m. f. adept al misticismului. III. s. f. orientare în cadrul religiei sau gândirii filozofico-religioase care afirma posibilitatea contactului direct sau comuniunii între om si divinitate; misticism. (< fr. mystique, gr. mystikos)
bronhotomie, BRONHOTOMÍE, bronhotomii, s.f. Interventie chirurgicala care consta în taierea unei bronhii. – Din fr. bronchotomie.
bronşită, BRONSÍTĂ, bronsite, s.f. Boala a cailor respiratorii care consta în inflamarea mucoasei bronhiilor si care se manifesta prin tuse. – Din fr. bronchite.
brontozaur, BRONTOZÁUR, brontozauri, s.m. Gen de reptile uriase din ordinul dinozaurienilor, cu capul mic, cu gâtul foarte lung, cu picioarele scurte, cilindrice, terminate cu câte cinci degete, care a trait în era secundara. – Din germ. Brontosaurus, fr. brontosaure.
misterios, MISTERIÓS, -OÁSĂ adj. 1. (si adv.) tainic, secret. 2. ascuns; care face o taina din orice; enigmatic. (< fr. mystérieux)
bronz, BRONZ, bronzuri, s.n. Aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur si mai rezistent decât cuprul, având numeroase întrebuintari tehnice. ♢ Epoca de bronz (sau a bronzului) = epoca din istoria societatii umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î.Cr. si se caracterizeaza prin descoperirea metalelor si a bronzului. ♢ Expr. Caracter de bronz = caracter ferm, neclintit. ♦ Obiect de arta facut din aliajul definit mai sus. ♦ Pigment metalic de culoare galbena, cu care se vopseste un obiect. ♦ Culoare aramie a pielii în urma expunerii la soare sau la vânt. – Din fr. bronze.
broscariţă, BROSCÁRIŢĂ, broscarite, s.f. Denumire data mai multor specii de plante erbacee acvatice cu flori hermafrodite, albe-verzui, dispuse în spice; notatoare (Potamogeton). – Broasca + suf. -arita.
broşa, BROSÁ, brosez, vb. I. Tranz. 1. A lega împreuna colile sau foile unei brosuri, ale unei carti, ale unui caiet etc. (punându-le într-o coperta moale). 2. A prelucra prin aschiere o piesa de metal, gaurind-o sau santuind-o. – Din fr. brocher.
broşat, BROSÁT2, -Ă, brosati, -te, adj. (Despre brosuri, carti, caiete etc.) Cu cojile sau foile asezate si legate împreuna (într-o coperta moale). – V. brosa.
broşă, BRÓSĂ, brose, s.f. 1. Bijuterie feminina prevazuta cu un ac, care se poarta prinsa de rochie, de haina etc. 2. Unealta de aschiere cu taisuri multiple, folosita la prelucrarea suprafetei (interioare sau exterioare) a unor piese metalice. – Din fr. broche.
brr, BRR interj. I. 1. Exclamatie pe care o scoate cel caruia îi este frig; bruh. 2. Exclamatie care exprima spaima. 3. Exclamatie care exprima dezgustul sau greata. II. Exclamatie cu care oile sunt îndemnate la mers. III. (De obicei repetat) Cuvânt care imita sunetul tobei. – Onomatopee.
mister, MISTÉR1 s. n. 1. (pl.) ritual religios secret în Grecia si Roma antica, la care participau numai cei initiati. 2. doctrina religioasa care nu era împartasita decât unui numar restrâns de initiati. ♢ dogma religioasa crestina care trebuie primita asa cum este si care se crede a fi inaccesibila ratiunii. 3. lucrare dramatica medievala cu subiect biblic si hagiografic. 4. ceea ce este necunoscut, neînteles, înca inexplicabil; taina; secret. (< fr. mystère, lat. mysterium, gr. mysterion)
bruftuială, BRUFTUIÁLĂ, bruftuieli, s.f. (Reg. si fam.) Faptul de a bruftui. ♦ Bataie data cuiva. [Pr.: -tu-ia-. – Var.: bruftuluiála s.f.] – Bruftui + suf. -eala.
brumar, BRUMÁR2 s.m. A doua luna (22 octombrie – 21 noiembrie) din calendarul republican francez (folosit între anii 1793 si 1806). – Din fr. brumaire.
brumăriţă, BRUMĂRÍŢĂ, brumarite, s.f. Numele a doua specii de pasari, una de marimea mierlei, cu gusa alba cu pete brune (Prunella collaris), cealalta mai mici, cu gusa sura (Prunella modularis). – Bruma + suf. -arita.
brumăriu, BRUMĂRÍU, -ÍE, brumarii, adj. 1. De culoarea brumei (1), alb-cenusiu, brumat. 2. (În sintagmele) Prune brumarii = soi de prune acoperite cu bruma (3). Oaie brumarie = varietate de oaie cu lâna pestrita, alba si neagra. ♦ Care apartine acestor oi sau pielicelelor acestor oi. Caciula brumarie. – Bruma + suf. -ariu.
brusture, BRÚSTURE, brusturi, s.m. Numele mai multor plante erbacee cu frunze foarte mari si late, cu flori purpurii sau violete, dispuse în inflorescente sferice si tepoase, folosite pentru proprietatile lor medicinale; lipan2 (Lappa). [Var.: brústur s.m.] – Et. nec.
miss, MISS s. f. inv. (adresare pentru fete în tarile de limba engleza) domnisoara. ♢ nume dat unei femei considerate de un juriu special ca cea mai frumoasa dintr-o tara, dintr-o regiune etc. (< engl. miss)
buboi, BUBÓI, buboaie, s.n. Augmentativ al lui buba; abces, furuncul. – Buba + suf. -oi.
bucată, BUCÁTĂ, (I) bucati, (II) bucate, s.f. I. 1. Parte taiata, rupta, desfacuta dintr-un corp solid, dintr-un întreg; darab. ♦ (Determinat prin "de drum", "de cale" sau presupunând aceasta determinare) Distanta, portiune. ♦ (Determinat prin "de vreme", "de timp" sau presupunând aceasta determinare) Interval, perioada. ♦ (În limbajul comercial si în cel industrial) Exemplar, piesa, parte, unitara dintr-un ansamblu, dintr-o multime de obiecte de acelasi fel. ♢ Expr. A vinde (sau a cumpara) cu bucata = a vinde (sau a cumpara) cu amanuntul, în detaliu. A plati cu bucata (sau, rar bucata) = a plati munca dupa numarul de piese executate; a plati în acord. A face ceva din bucati = a confectiona, a încropi ceva din parti sau piese care provin din ansambluri diferite. Om dintr-o bucata = om integru. 2. Opera (sau fragment unitar) literara sau muzicala de dimensiuni relativ reduse. II. (La pl.) (Feluri de) mâncare. ♢ Expr. A face (cuiva) bucata = a face (cuiva) cu intentie un lucru neplacut, un rau, a-i provoca o încurcatura. ♦ (Pop.) (Recolta de) grâne, cereale. – Lat. buccata.
bucălai, BUCĂLÁI, -ÁIE, bucalai, -aie, adj. Bucalat. – Cf. b u c a.
bucălaie, BUCĂLÁIE, bucalai, s.f., adj. (Oaie) cu lâna alba si cu botul si extremitatile membrelor negre sau castaniu-închis. – Buca + laie.
bucălat, BUCĂLÁT, -Ă, bucalati, -te, adj. (Care are obrazul) grasut, durduliu, bucalai, bucaliu, busnat. – Cf. b u c a.
bucăţică, BUCĂŢÍCĂ, bucatele, s.f. Diminutiv al lui bucata; bucatea. ♢ Expr. Bucatica rupta (sau taiata) sau rupta bucatica, se spune despre o persoana care seamana perfect cu unul din membrii familiei sale. ♦ Ceea ce serveste (în cantitate mica) de mâncare. ♢ Expr. A-si da (sau a-si lua) bucatica de la gura = a da din putinul sau, a fi foarte darnic sau altruist. A-i lua (cuiva) bucatica din (sau de la) gura = a lipsi (pe cineva) pâna si de strictul necesar traiului. – Bucata + suf. -ica.
misiune, MISIÚNE s. f. 1. însarcinare, functie încredintata cuiva; rol, rost, menire. o ~ diplomatica = oficiu sau reprezentanta diplomatica permanenta cu grad de ambasada sau legatie, condusa de un ambasador sau de un nuntiu. 2. delegatie trimisa de un stat în strainatate cu un scop determinat. 3. actiunea de propagare a crestinismului în tarile cu o alta religie. (< fr. mission, lat. missio)
bucuros, BUCURÓS, -OÁSĂ, bucurosi, -oase, adj. 1. Care este cuprins de bucurie, care reflecta bucuria: p. ext. vesel. ♢ Expr. A fi mai bucuros sa... (sau când, daca...) = a prefera sa... 2. (Adesea adverbial) Care face ceva cu placere, din toata inima. ♦ (Adverbial, reg.; ca termen de politete) Cu placere! ma rog! – Bucura + suf. -os.
budană, BUDÁNĂ, budane, s.f. (Reg.) Butoi cu capacitate mare; zacatoare (II 1). – Budai + suf. -ana.
budă, BÚDĂ, bude si buzi, s.f. (Reg.) 1. Constructie de lemn, în padure, în care locuiesc taietorii de arbori. 2. Pravalioara. 3. Closet (rudimentar). – Din rus., pol., magh. buda.
budăi, BUDẮI, budaie, s.n. (Reg.) 1. Vas din doage, de forma unui trunchi de con, în care se pastreaza laptele, se duc bucatele la câmp, se tin bauturi etc. 2. Trunchi scobit, întrebuintat ca ghizd la fântâna. – Din magh. bödön.
budincă, BUDÍNCĂ, budinci, s.f. 1. Preparat culinar facut din faina (sau paste fainoase), orez, oua, lapte etc., adesea îndulcit, si copt în cuptor. 2. Mâncare facuta din legume (taiate marunt), brânza etc. coapte în cuptor. – Din fr. pudding, pouding, engl. pudding.
misionar, MISIONÁR, -Ă s. m. f. propagator al religiei crestine sau al doctrinelor unor secte crestine în tarile cu alta religie. ♢ cel care cauta sa câstige adepti pentru o cauza. (< it. missionario, fr. missionnaire)
bufniţă, BÚFNIŢĂ, bufnite, s.f. Cea mai mare pasare rapitoare de noapte, având penajul de culoare bruna-ruginie cu dungi negre si galbene, cap mare si ochi galbeni-portocalii mari, apropiati unul de altul, cu smocuri lungi de pene la urechi; bou-de-noapte, buha, bufna (Bubo bubo). – Bufna + suf. -ita.
bufon, BUFÓN, -Ă, bufoni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Personaj comic îmbracat în haine grotesti, care întretinea o atmosfera de veselie la curtile suveranilor sau ale seniorilor; mascarici, nebun. ♦ Personaj comic buf3 într-o piesa de teatru. ♦ (Peior.) Persoana care face pe altii sa râda prin glume, gesturi caraghioase etc., care este obiect de batjocura într-o societate. 2. Adj. (Rar) Comic, caraghios, grotesc. – Din fr. bouffon.
misil, MISÍL s. n. proiectil autopropulsat si ghidat pe toata sau doar pe o parte a traiectoriei. (< fr. missile)
buged, BÚGED, -Ă, bugezi, -de, adj. (Reg., despre obrazul oamenilor) Buhait, umflat, puhav. [Var.: búget, -ta, adj.] – Lat. •buccidus (< bucca).
bugetar, BUGETÁR, -Ă, bugetari, -e, adj. Care apartine bugetului1, privitor la buget1, prevazut în buget1, de buget 1. ♢ Institutie bugetara = institutie ale carei cheltuieli sunt acoperite în întregime sau partial de la buget1. An (sau exercitiu) bugetar = perioada de timp (de un an) pentru care se întocmeste si se executa bugetul1 unui stat. [Var.: (rar) budgetár, -a adj.] – Din fr. budgétaire.
bugetivor, BUGETIVÓR, -Ă, bugetivori, -e, adj. (Peior.) Care traieste în mod parazitar din bugetul1 statului. – Din fr. budgétivore.
buglă, BÚGLĂ bugle, s.f. Trompeta din piele care emite un sunet mai moale si mai placut decât cel emis de corn. ♦ (La pl.) Nume generic dat instrumentelor de suflat din alama. – Din fr., engl. bugle.
buhai, BUHÁI, (I) buhai, s.m. (II) buhaiuri, s.n. I. S.m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-balta = bou-de-balta. 3. Planta erbacee cu doua sau trei frunze mari, ovale si flori verzi-galbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S.n. Instrument muzical popular format dintr-o putinica cu fundul de piele, prin care trece un smoc de par de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemanator cu mugetul unui taur. [Pl. si: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.
buhăi, BUHĂÍ1, buhaiesc, vb. IV. Refl. A se umfla la fata (de boala, de bautura, de somn etc.); a se puhavi. – Din buhav.
buhăi, BUHĂÍ2, buhaiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A tipa, a urla; a plânge cu glas tare. 2. (Fam.) A tusi. – Din buhai.
buhăială, BUHĂIÁLĂ1, buhaieli, s.f. (Rar) Faptul de a se buhai1. – Buhai1 + suf. -eala.
buhăială, BUHĂIÁLĂ2, buhaieli, s.f. (Reg.) Faptul de a buhai2. – Buhai2 + suf. -eala.
buhăit, BUHĂÍT, -Ă, buhaiti, -te, adj. (Despre oameni, despre fata lor etc.) Umflat (de boala, de bautura, de somn etc.); puhav, buhos (2), buged. – V. buhai1.
buhos, BUHÓS, -OÁSĂ, buhosi, -oase, adj. 1. Ciufulit, zbârlit; cu parul zbârlit (ca bufnita). 2. (Rar) Buhait. – Buha + suf. -os.
buiac, BUIÁC, -Ă, buieci, -ce, adj. (Reg.) 1. Care traieste bine, rasfatat. 2. Zburdalnic, nebunatic; nechibzuit. – Din sl. bujakŭ.
bulbar, BULBÁR, -Ă, bulbari, -e, adj. 1. (Bot.) Referitor la bulb (1). 2. (Anat.) Referitor la bulbul (2) rahidian. – Din fr. bulbaire.
bulbuca, BULBUCÁ, bulbúc, vb. I. 1. Refl. si tranz. A face ochii mari, a-i deschide tare (de mirare, uimire, spaima etc.); a (se) holba. 2. Intranz. si refl. (Despre apa, la pers. 3) A face bulbuci, a (se) bulbuci. – Cf. b u l b u c.
buleandră, BULEÁNDRĂ, bulendre, s.f. (Pop. si fam.) Haina veche, rupta, ponosita; fleandura. ♦ (La pl.) Lucruri vechi si fara valoare. ♦ Fig. Termen injurios pentru o femeie imorala. – Et. nec.
bulevardist, BULEVARDÍST, -Ă, bulevardisti, -ste, s.m. si f. (Fam.) Om plimbaret, care bate toata ziua bulevardele; derbedeu, haimana; bulevardier (2). – Bulevard + suf. -ist.
bulgăre, BÚLGĂRE, bulgari, s.m. Bucata compacta dintr-o materie solida oarecare, mai ales de pamânt; grunz. [Var.: búlgar s.m.] – Et. nec.
bulgăroaică, BULGĂROÁICĂ, bulgaroaice, s.f. Femeie care face parte din populatia de baza a Bulgariei. – Bulgar + suf. -oaica.
bulicher, BULICHÉR, bulichere, s.n. (Reg.) Cutit mare si lung; cutit stricat, care nu taie. – Cf. magh. b u g y l i "briceag".
bulion, BULIÓN, (1, 2) bulionuri, (3) bulioane, s.n. 1. Pasta conservata de patlagele rosii. 2. (Rar) Supa de carne fara zarzavat sau paste fainoase. 3. Mediu lichid obtinut din carne sau din vegetale si folosit pentru culturile de microorganisme. [Pr.: -li-on] – Din fr. bouillon, rus. bulón.
bullfinch, BULL-FINCH, bull-finch-uri, s.n. Obstacol la alergarile de cai, care consta dintr-un zid cu nuiele deasupra sau dintr-un zid de o anumita înaltime. [Pr.: búlfinci] – Din fr., engl. bull-finch.
buluc, BULÚC, bulucuri, s.n. 1. Numar mare de oameni strânsi la un loc; droaie, gloata. ♦ (Adverbial) În masa, în rânduri strânse, cu gramada; unul peste altul, înghesuindu-se; repede, iute. 2. (În vechea organizare a armatei din tarile românesti) Unitate militara tactica formata din mercenari, care corespundea aproximativ efectivului unei companii; bulucbasie; p. ext. ceata de oameni înarmati. – Din tc. bölük.
bulvan, BULVÁN, bulvani, s.m. Bustean din care se taie scânduri la joagar. – Et. nec.
bulz, BULZ, bulzi, s.m. 1. (Pop.) Cocolos. ♦ Cocolos de mamaliga calda în care s-a pus brânza de oaie sau urda. 2. (Tehn.) Ansamblu de piese de cherestea obtinute prin debitarea unui bustean si asezate astfel încât sa reconstituie trunchiul. [Pl. si: (n.) bulzuri] – Cf. alb. b u l e z.
bumbăcăriţă, BUMBĂCĂRÍŢĂ, bumbacarite, s.f. Numele mai multor specii de plante erbacee cu flori brune-rosietice sau verzi-negricioase, cu fructul acoperit de peri matasosi, asemanatori bumbacului (1) (Eriophorum); lânarica. – Bumbac + suf. -arita.
bumbăceală, BUMBĂCEÁLĂ, bumbaceli, s.f. (Rar) Bumbacit. ♦ Fig. (Fam.) Bataie zdravana. – Bumbaci + suf. -eala.
bun, BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s.m. si f., (IX) bunuri, s.n., (X) adv. I. Adj. Care are calitati. 1. Care face în mod obisnuit bine altora, care se poarta bine cu altii; binevoitor. ♢ Expr. Bun la inima = milostiv. Bun, rau = oricum ar fi. (Substantivat) Bun si rau = toata lumea (fara deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ♢ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunatatea! 2. Care se achita de obligatiile morale si sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ♢ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunavoie. ♢ Expr. Sfat bun = îndemn întelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încapea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoana de încredere. A pune o vorba (sau un cuvânt) bun(a) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a sustine pe cineva. ♢ Compuse: bun-simt = capacitate bazata pe experienta cotidiana de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele: buna purtare = comportare conforma normelor moralei si educatiei: certificat de buna-purtare = a) (iesit din uz) certificat în care se atesta purtarea corecta a cuiva într-un serviciu, în scoala etc.; b) fig. recomandatie orala sau lauda adusa cuiva; buna-cuviinta = purtare cuviincioasa, crestere aleasa. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultator, îndatoritor; care are grija de parinti. 4. Caracteristic omului multumit, vesel, bine dispus. ♢ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; placut, satisfacator, agreabil. ♢ Expr. A i-o face buna sau a-i face (cuiva) una buna = a-i provoca cuiva o suparare. Una buna = o întâmplare deosebita, spirituala, o nostimada. A o pati buna = a avea necaz. (Ir.) Buna treaba! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ti-o buna! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ti-o buna ca ti-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situatie dificila sau inoportuna. 2. (Despre mâncaruri si bauturi) Gustos, apetisant, ales. ♢ Expr. Poama buna, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorala. ♢ Compus: bun-gust = simt estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelsugat. 4. (Despre miros) Frumos, placut, agreabil. 5. Linistit, tihnit, fara griji; fericit. Viata buna. ♢ (În formule de salut sau de urare) Buna ziua! Buna seara! Noapte buna! ♢ Compus: (Bot.) buna-dimineata = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-si îndeplineste bine menirea. ♢ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare data de autor, de editura, de redactie sau de alti beneficiari pe tiparul de corectura sau de proba, dupa care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre functiunile lor) Care functioneaza bine. ♢ Expr. Bun de gura = limbut. Bun de mâna = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbracaminte si încaltaminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sarbatoare. 4. De calitate superioara; p. ext. de pret, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ♢ Expr. A o lua de buna = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o tine (una si) buna = a sustine un lucru cu încapatânare. A sti una si buna = a se încapatâna în sustinerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulatie. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ♢ Expr. La ce bun? = la ce foloseste? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme si superstitii) Prevestitor de bine. ♢ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplacut, rau. VI. Adj. 1. Zdravan, puternic, strasnic. ♦ Considerabil, mare. ♢ Loc adv. În buna parte = în masura importanta. O buna bucata sau o bucata buna (de timp, de loc etc.) = o parte însemnata (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., si mai bine. ♢ Compuse: buna-credinta s.f. = a) obligatie de comportare corecta pe care partile trebuie s-o respecte la încheierea si la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane ca actioneaza în temeiul unui drept si conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de buna-credinta = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o buna zi (sau dimineata) = cândva, odata; pe neasteptate. VII. Adj. (Despre legaturi de rudenie) De sânge, adevarat. Tata bun. ♦ Var bun sau vara buna = var primar sau vara primara. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S.m. si f. (Înv. si pop.) Bunic, bunica. IX. S.n. 1. Ceea ce este util sau necesar societatii sau individului pentru a-i asigura existenta, bunastarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanta în circulatia economica. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce poseda cineva; avut, proprietate, avere; bogatie, avutie. ♢ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ♢ Bune oficii = interventie a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvarii pe cale pasnica, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprima o aprobare) Bine, da, asa. – Lat. bonus.
miriapode, MIRIAPÓDE s. n. pl. clasa de artropode cu corpul format din segmente sau inele, fiecare prevazut cu mai multe perechi de picioare. (< fr. myriapodes)
mirmecofil, MIRMECOFÍL, -Ă adj., s. m. f. 1. (planta) în care traiesc furnici, polenizata de furnici. 2. (animal) care traieste în asociatie cu furnicile. (< fr. myrmécophile)
bunăstare, BUNĂSTÁRE s.f. Situatie materiala buna, prospera; prosperitate. [Gen.-dat.: bunastarii si (mai vechi) bunei stari] – Buna + stare (dupa germ. Wohlstand).
bunătate, BUNĂTÁTE, (1 3, II) bunatati, s.f. I. 1. Însusirea de a fi bun, înclinarea de a face bine; p. ext. îndurare, mila, blândete; bunete. 2. Bunavointa, amabilitate. ♢ Expr. Ai bunatate (sau bunatatea) ori fa bunatatea (sa...) = te rog, fii bun (sa...). 3. Fapta buna, binefacere. 4. Gust bun, placut. II. (Concr.) 1. (La pl.) Mâncare sau bautura (foarte) buna. 2. (Mai ales la pl.) Lucru de calitate (foarte) buna. 3. (La pl.) Averi, bogatii. – Lat. bonitas, -atis.
bundă, BÚNDĂ, bunde, s.f. 1. Haina lunga si larga de postav, îmblanita, purtata de barbati; burca1; (reg.) blana mare facuta din piei de oaie, întrebuintata de tarani ca îmbracaminte de iarna. 2. (Reg.) Pieptar (1). – Din magh. bunda.
bunică, BUNÍCĂ, bunici, s.f. 1. Mama tatalui sau a mamei; mamaie, mama-mare, bunita, buna (VIII), bâta, iaca. 2. ♢ Expr. (Pe) când era bunica fata (mare) = demult. 2. (Reg.) Termen cu care se adreseaza cineva unei femei batrâne. – Buna + suf. -ica.
bur, BUR, -Ă, buri, -e, s.m. si f. (La pl.) Populatie în Africa de Sud constituita din urmasii colonistilor europeni, în special olandezi, stabiliti aici în secolul al XVII-lea; (la sg.) persoana care face parte din aceasta populatie. – Din pronuntarea bur a cuv. engl. boer.
burare, BURÁRE, burari, s.f. Actiunea de a bura2; buraj. ♢ Burarea caii = îndesare manuala sau cu mijloace mecanizate a balastului sub traversele unei linii de cale ferata. – V. bura2.
burat, BURÁT, burate, s.n. Aparat format dintr-o sita centrifuga, folosit pentru cernerea fainii de cereale. – Din fr. burat.
bură, BÚRĂ s.f. Ploaie marunta si deasa (însotita de ceata); burnita, burniteala, buroaica, – Cf. scr. b u r a.
burcă, BÚRCĂ2, burci, s.f. (Reg.) Turta din malai care se coace pe vatra, în spuza. – Et. nec.
burduf, BURDÚF, burdufuri, s.n. 1. Sac facut din piele netabacita, uneori din stomacul unui animal (capra, oaie, bivol), în care se pastreaza sau se transporta brânza, faina, apa etc. ♢ Expr. Burduf de carte = foarte învatat; toba de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strâns, încât sa nu se poata misca; a lega fedeles, a lega cobza. (Reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mâncare) = a mânca foarte mult, a se ghiftui. 2. Sac facut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazineaza aerul la cimpoi, la armonica etc. 3. Învelitoare de piele pentru picioare la trasurile, descoperite. ♢ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netaiata, prinsi de restul încaltamintei; bocanci facuti dintr-o singura bucata. 4. Învelitoare elastica de piele, pânza etc. a spatiului de comunicatie dintre doua vagoane de calatori. ♦ Garnitura de piele sau de cauciuc prin care se leaga doua conducte dintr-un motor. 5. Basica (1) uscata, care, pe vremuri, se întrebuinta în loc de geam. 6. (Reg.) Burduhan. 7. (Reg.) Copca în gheata. [Var.: burdúv, burdúh, burdús s.n.] – Et. nec.
miraj, MIRÁJ s. n. 1. fenomen optic datorat refractiei luminii, care face uneori ca imaginea unor lucruri departate si ascunse dincolo de orizont sa apara mai apropiata si rasturnata. 2. (fig.) iluzie. 3. lucru atragator; farmec, atractie. 4. examinare a oualor supuse incubatiei cu ajutorul ovoscopului. (< fr. mirage)
bureză, BURÉZĂ, bureze, s.f. Masina de lucru folosita pentru îndesarea balastului sub traverse (burarea caii). – Din fr. bourreuse.
burhai, BURHÁI, burhaie, s.n. (Rar) 1. Ceata (rara) care se ridica dupa ploaie. 2. Ploaie deasa si rece de toamna. – Contaminare între bura si buhai ("ceata, bura", putin folosit).
buric, BURÍC, burice, s.n. 1. Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la fetus; cicatrice ramasa în mijlocul abdomenului dupa caderea cordonului ombilical; ombilic. ♦ Fig. Mijloc, centru. ♢ Expr. Buricul pamântului = centrul pamântului. A se crede (sau a se socoti) buricul pamântului = a se crede (sau a se socoti) cel mai important dintre toti. ♦ Cordonul ombilical prin care fetusul primeste hrana din corpul mamei. 2. (În sintagma) Buricul degetului = vârful degetului. 3. Compus: buricul-apei = planta erbacee cu flori mici, albe sau rosietice, dispuse în umbele (Hydrocotyle vulgaris). – Lat. •umbulicus (= umbilicus), prin deglutinare: un – buric.
burlău, BURLẮU, burlai, s.m. (Rar) Musca artificiala întrebuintata ca nada de catre pescari. – Et. nec.
burniţă, BÚRNIŢĂ, burnite, s.f. Ploaie marunta si deasa, adesea însotita de ceata; bura. – Din bura.
buroaică, BUROÁICĂ, buroaice, s.f. (Rar) Bura. – Bura + suf. -oaica.
bursă, BÚRSĂ2, burse, s.f. Institutie unde se negociaza hârtii de valoare si valute straine sau unde se desfasoara tranzactii de marfuri. ♢ Expr. A juca la bursa = a cumpara si a revinde efecte de bursa2, cu scopul de a realiza un venit de pe urma urcarii sau scaderii pretului lor. ♦ Bursa neagra = comert clandestin. Bursa muncii = institutie care înregistreaza cererile de lucru si mijloceste angajarile. – Din fr. bourse.
burtă, BÚRTĂ, burti, s.f. 1. (Pop.) Abdomen, pântece. ♢ Ciorba de burta = ciorba facuta din stomac de vaca. ♢ Expr. (Fam.) A sta cu burta la soare = a sta degeaba. Burta de popa, se spune despre cineva care manânca si bea mult. 2. Fig. Partea bombata, mai ridicata sau mai iesita în afara, a unor obiecte. – Et. nec.
mirabilis, MIRÁBILIS s. m. planta erbacee, din Africa si America, cultivata pentru florile sale în forma de pâlnie, diferit colorate, care se deschid numai seara; frumoasa-noptii. (< fr., lat. mirabilis)
busuioc, BUSUIÓC, -OÁCĂ, busuioci, -oace, subst., adj. I. Subst. 1. S.m. Planta erbacee de gradina din familia labiatelor, cu tulpina paroasa, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros placut (Ocimum basilicum). ♢ Compuse: busuioc-rosu = planta erbacee ornamentala, cu flori mici, rosii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-salbatic = planta erbacee cu tulpina paroasa si flori violete (Prunella vulgaris). 2. S.n. (Reg.) Numele unui dans popular asemanator cu hora; melodie dupa care se executa acest dans. II. Adj. (Despre fructe, vin) Cu aroma de busuioc (I 1). ♦ Pere busuioace = soi de pere raspândit mai mult în Moldova, ovale, galbene-verzui si rosu-aprins pe partea însorita. ♦ (Substantivat, f.) Varietate de vita de vie; strugure produs de aceasta vita. [Var.: bosuióc s.n.] – Din bg. bosilek, scr. bosiljak.
buştean, BUSTEÁN, busteni, s.m. Trunchi de copac taiat si curatat de crengi; partea trunchiului unui copac ramasa în pamânt dupa taiere; bustihan. ♢ Expr. (Adverbial) A dormi bustean = a dormi adânc. A (se) lamuri bustean = a lasa (sau a ramâne) nedumerit în urma unei explicatii neclare. – Et. nec.
buşuma, BUSUMÁ, busumez, vb. I. Tranz. A freca un cal cu un somoiog de paie. – Et. nec.
butiric, BUTÍRIC adj. (În sintagma) Acid butiric = acid organic care se gaseste în grasimile animale, mai ales în unt, întrebuintat la prepararea unor esteri, a celulozei etc. – Din fr. butyrique.
butirină, BUTIRÍNĂ s.f. Ester al glicerinei cu acidul butiric, unul dintre principalii componenti ai grasimilor. – Din fr. butyrine.
butisă, BUTÍSĂ, butise, s.f. Pavea de piatra, mai lunga decât pavelele obisnuite, folosita la încheierea pavajelor si la obtinerea alternantei regulate a rosturilor. – Din fr. boutisse.
butoi, BUTÓI, butoaie, s.n. 1. Vas de lemn facut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru pastrarea lichidelor, a muraturilor etc.; bute. ♢ Expr. Butoi fara fund = se spune despre cei care beau fara masura. A vorbi ca din butoi = a avea vocea ragusita. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Partea cilindrica la revolvere, în care se introduc cartusele. – Bute + suf. -oi.
butonieră, BUTONIÉRĂ, butoniere, s.f. Taietura mica într-o stofa, într-o pânza etc., ale carei margini sunt bine întarite (si în care se încheie un nasture); p. ext. parte a reverului unde se înfige o floare, o insigna etc. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. boutonnière.
butuc, BUTÚC, butuci, s.m. 1. Bucata dintr-un trunchi de copac taiat si curatat de crengi; butura. ♦ Bucata groasa de lemn de foc; bustean, buturuga. ♢ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât sa nu mai poata misca; a lega cobza, a lega fedeles. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucata groasa de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la macelarie; trunchi care servea calaului pentru decapitarea condamnatilor. 2. Fig. Om prost si necioplit. 3. Partea de jos, mai groasa, a tulpinii vitei de vie (de la pamânt pâna la punctul de ramificatie). 4. Partea centrala a unui corp rotativ, care se monteaza pe un arbore si în care sunt înfipte spite (la roti), pale (la elice) etc. Butucul rotii. 5. Bucata groasa de lemn prevazuta cu gauri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestatilor si prizonierilor. 6. Partea superioara a jugului. 7. Talpa sau scaunul razboiului de tesut. – Et. nec.
buzaină, BUZÁINĂ, buzaine, s.f. (Reg.) Magazie sau sopron într-o curte taraneasca, în care se pastreaza butoaie, cazane si alte vase de gospodarie. – Et. nec.
buză, BÚZĂ, buze, s.f. l. Fiecare dintre cele doua parti carnoase care marginesc gura si acopera dintii. ♢ Buza de iepure = anomalie congenitala care consta în faptul ca buza este usor despicata (ca la iepure). ♢ Expr. (Fam.) A ramâne cu buzele umflate = a ramâne înselat, dezamagit în asteptarile sale. A-si musca buzele (de necaz sau de parere de rau) = a regreta foarte tare, a se cai. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a ramâne pagubas; a fluiera a paguba. A se sterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit sa renunte la ceva. A-i crapa (sau a-i plesni, a-i scapara, a-i arde cuiva) buza (de sau dupa ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-si linge buzele (dupa ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lasa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copil) a fi gata sa izbucneasca în plâns. ♦ Margine a unei rani pricinuite de o taietura adânca. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza strachinii. ♢ Expr. (Rar) Plin (pâna în) buza = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui sant, a unei paduri etc. 4. Ascutis al unor instrumente de taiat; tais. 5. (În sintagma) Buza de bandaj = partea proeminenta a bandajului montat pe rotile autovehiculelor de cale ferata, care serveste la mentinerea si la conducerea vehiculului respectiv pe sina. – Cf. alb. b u z ë.
buzoi, BUZÓI, buzoaie, s.n. Augmentativ al lui buza (1). – Buza + suf. -oi.
buzunar, BUZUNÁR, buzunare, s.n. Un fel de punga interioara cusuta la haine, în care se tin lucruri marunte. ♢ Loc. adj. De buzunar = care se poarta în buzunar: p. ext. de format sau de proportii mici; de valoare redusa. Editie de buzunar. ♢ Expr. A fi (tot) cu mâna în buzunar = a fi darnic; a fi cheltuitor, a fi obligat sa cheltuiasca mereu. Bani de buzunar = suma de bani pentru cheltuieli marunte. A da din buzunar = a plati din banii proprii o paguba (de care nu esti raspunzator). A avea (sau a baga) în buzunar (pe cineva) = a avea pe cineva în puterea sa. A avea (ceva) în buzunar = a fi sigur de mai înainte ca va dispune de ceva. [Var.: (reg.) pozunár s.n.] – Din ngr. buzunára.
mioritic, MIORÍTIC, -Ă I. adj. 1. din balada populara "Miorita". ♢ care aminteste de "Miorita". 2. spatiu ~ = (în conceptia lui Lucian Blaga) spatiu geografic românesc constituit dintr-un plai ondulat, cu alternante între deal si vale; univers spiritual specific românesc, solidar cu acest orizont. II. s. m. câine ciobanesc românesc, cu capul masiv, botul puternic, trunchiul alungit, cu parul alb, lung si abundent. (< "Miorita" + -/t/ic)
byronian, BYRONIÁN, -Ă, byronieni, -e, adj. De Byron, al lui Byron; în maniera lui Byron. [Pr.: bai-ro-ni-an] – Byron (n. pr.) + suf. -ian.
cabală, CABÁLĂ, (2) cabale, s.f. 1. Interpretare ebraica ezoterica si simbolica a Vechiului testament; doctrina bazata pe aceasta interpretare. 2. Fig. Uneltire, intriga. – Din fr. cabale, germ. Kabale.
cabalin, CABALÍN, -Ă, cabalini, -e, s.f., adj. 1. S.f. Denumire stiintifica generica data cailor. 2. Adj. Care apartine cailor, privitor la cai; cavalin. Rasa cabalina. – Din lat. caballinus.
cabalistic, CABALÍSTIC, -Ă, cabalistici, -ce, adj. Magic, misterios, tainic. ♢ Obscur. – Din fr. cabalistique.
cablu, CÁBLU, cabluri, s.n. 1. Funie groasa obtinuta prin rasucirea unor (grupuri de) fire vegetale sau metalice, folosita la utilajul de transport sau de ridicat. 2. Conducta electrica formata din mai multe fire izolate (acoperite cu un învelis vegetal sau metalic). 3. Unitate de masura pentru distante, egala cu a zecea parte dintr-o mila marina, adica cu 185,2 m; ancablura. – Din fr. câble.
cabra, CABRÁ, cabrez. vb. I. Intranz. 1. (Despre unele patrupede, mai ales despre cai) A se ridica pe picioarele dinapoi. 2. A se încorda; a se ridica. 3. (Despre avioane) A se ridica cu partea din fata pentru a urca mai repede. – Din fr. cabrer.
miopie, MIOPÍE s. f. 1. defect al cristalinului (II), care nu permite formarea imaginilor obiectelor îndepartate pe retina, ci înaintea ei; miopism; hipometropie. 2. (fig.) lipsa de perspectiva. (< fr. myopie)
cacao, CACÁO s.f. Samânta arborelui de cacao, folosita (sub forma de produs pulverulent) în alimentatie, mai ales la fabricarea ciocolatei si a unor bauturi hranitoare. ♢ Unt (sau ulei) de cacao = substanta grasa, de culoare alba-galbuie, extrasa din pulberea de cacao si folosita la fabricarea ciocolatei, în industria farmaceutica, în cosmetica etc. ♦ Bautura preparata cu pulbere de cacao. [Pr.: -ca-o] – Din fr. cacao.
cacealma, CACEALMÁ, cacealmale, s.f. (La jocul de carti) Inducere în eroare a adversarului, caruia îi lasi impresia ca ai carti mai bune decât ale lui. ♦ P. gener. Pacaleala, înselaciune. – Din tc. kaçirma
cactus, CÁCTUS, cactusi, s.m. Nume dat mai multor specii de plante din familia cacteelor, cultivate la noi ca plante ornamentale. – Din fr. cactus.
cadă, CÁDĂ, cazi, s.f. 1. Vas mare pentru îmbaiat; baie1, vana (1). 2. Recipient mare, deschis, din lemn, din metal, din beton etc.; în care se introduc lichidele folosite în diverse operatii tehnologice. 3. Vas mare din doage, întrebuintat la prepararea vinului, a rachiului etc.; zacatoare. – Din sl. kadĩ.
cadenţă, CADÉNŢĂ, cadente, s.f. 1. Miscare ritmica si uniforma; ritm. ♢ Loc. adv. În cadenta = cu miscari repetate la intervale egale. ♦ Numarul de lovituri pe care o arma de foc le trage pe minut. ♦ (Fiz.) Frecventa; viteza de repetare a unui fenomen. 2. Succesiune ritmica a unor unitati poetice (picioare, silabe) accentuate, care produc un efect auditiv armonios. ♦ Succesiune de armonii care produc impresia unei încheieri într-o compozitie muzicala. 3. Pasaj mai mare de virtuozitate solistica dintr-un concert instrumental, interpretat fara acompaniament. – Din fr. cadence, it. cadenza.
cadra, CADRÁ, pers. 3 cadreaza, vb. I. Intranz. A se potrivi, a corespunde (întocmai) cu ceva sau într-o anumita împrejurare. – Din fr. cadrer.
caduc, CADÚC, -Ă, caduci, -ce, adj. Lipsit de trainicie; subred, pieritor. ♦ (Despre frunze, flori etc.) Care cade înainte de vreme; care cade în fiecare an. ♦ (Despre acte cu valoare juridica) Care nu (mai) are putere legala. – Din fr. caduc, lat. caducus.
cafas, CAFÁS, cafasuri, s.n. (Înv. si reg.) 1. Încapere deschisa în catul de sus al unei case sau într-un turn, din care se poate privi nestingherit în afara; foisor. 2. Balcon unde cânta corul într-o biserica. ♦ Balcon din care familia domnitorului asculta slujba religioasa. 3. (Înv.) Grilaj de vergele de lemn care se întretaie ca o leasa. – Din ngr. kafási.
cafegibaşa, CAFEGÍ-BASÁ, s.m. invar. Boier de rang inferior, mai mare peste cafegiii curtii domnesti, însarcinat sa aduca domnitorului cafeaua la ceremonii. – Din tc. Kahveci bası.
cafegioaică, CAFEGIOÁICĂ, cafegioaice, s.f. 1. (Înv.) Proprietara a unei cafenele sau a unui magazin de cafea; sotia unui cafegiu (1). 2. (Fam.) Femeie care bea cu placere multa cafea (2). – Cafegiu + suf. -oaica.
cafeină, CAFEÍNĂ s.f. Alcaloid extras din boabe de cafea, din frunze de ceai, nuci de cola etc., întrebuintat în medicina ca tonic al sistemului nervos central, cardiac etc. [Var.: cofeína s.f.] – Din fr. caféine.
cafeism, CAFEÍSM s.n. Totalitatea tulburarilor care apar în urma abuzului de cafea, de ceai etc. si care se manifesta prin insomnie, cefalee, aritmie cardiaca etc. – Din fr. caféisme.
cafeli, CAFELÍ, cafelesc, vb. IV. Refl. (Fam.; rar) A bea cafea (stând la taifas). – Din cafea.
cafenea, CAFENEÁ, cafenele, s.f. Local public în care se consuma cafea sau, p. ext., ceai, bauturi alcoolice, prajituri etc. ♢ Loc. adj. De cafenea = fara valoare, neserios. Vorbe de cafenea. [Var.: (reg.) cafineá s.f.] – Din tc. kahvehane, ngr. kafenés.
cahlă, CÁHLĂ, cahle, s.f. 1. (Reg.) Cosul sobei sau deschizatura prin care iese fumul în tinda caselor taranesti. 2. Placa de teracota sau de faianta folosita la constructia sobelor. – Din ucr. kahlja.
caia, CAIÁ, caiele, s.f. Cui de otel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: -ca-ia] – Cf. tc. k a y a r "potcoava cu colti".
caiac, CAIÁC, caiace, s.n. 1. Ambarcatie de sport ascutita la ambele capete, cu suprafata de alunecare neteda sau în clinuri si care este condusa cu una sau doua padele. 2. Sport nautic care se practica cu caiacul (1). 3. Ambarcatie mica, cu învelis din piele de foca, folosita de eschimosi. [Pr.: -ca-iac] – Din fr. kayak.
caiacist, CAIACÍST, -Ă, caiacisti, -ste, s.m. si f. Persoana care practica caiacul (2.) [Pr.: -ca-ia-] -Caiac+ suf. -ist.
caiafă, CAIÁFĂ, caiafe, s.f. Persoana fatarnica, ipocrita. ♢ Expr. A trimite (sau a purta, a duce) de la Ana la Caiafa (numele unor personaje biblice) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc într-altul (purtându-l cu vorba). [Pr.: -ca-ia-] – Din n.pr. Caiafa.
caic, CAÍC, caice, s.n. 1. Ambarcatie îngusta, cu vele, cu doua catarge, cu pupa si prora ascutite, mai înalte decât restul bordajului. 2. Luntre turceasca usoara, lunga si îngusta, încovoiata la capete. – Din tc. kayik.
caicciu, CAICCÍU, caiccii, s.m. Conducator de caic. [Pr.: ca-ic-] – Din tc. kayikçi.
caicel, CAICÉL, caicele, s.n. Diminutiv al lui caic. [Pr.: ca-i-] – Caic + suf. -el.
caid, CAÍD1, caiduri, s.n. (Înv.) Registru, dosar, arhiva. – Din tc. kayit.
caid, CAÍD2, caizi, s.m. Titlu purtat altadata de guvernatorul unei provincii sau al unui oras din statele musulmane ale Africii de Nord, care avea si functii judecatoresti; persoana care purta acest titlu. – Din fr. caïd.
caier, CÁIER, caiere, s.n. Manunchi de lâna, de in, de cânepa sau de borangic, care se pune în furca pentru a fi tors manual. [Pr.: ca-ier] – Lat. •caiulus.
caiet, CAIÉT, caiete, s.n. 1. Fascicula de foi de hârtie legate sau brosate împreuna, folosita la scris, desenat etc. 2. Publicatie periodica cuprinzând diverse studii, note, informatii (dintr-un anumit domeniu de activitate). ♢ Caiet de sarcini = document care cuprinde conditiile tehnice, de calitate, termenele si programele de lucru etc. privitoare la executarea unei lucrari. Caiet program = program (de spectacol) sub forma de caiet(1). Caiet catalog = catalog de expozitie sub forma de caiet(1). [Pr.: ca-iet] – Dupa fr. cahier. Cf. pol. k a j e t.
caieţel, CAIEŢÉL, caietele, s.n. Diminutiv al lui caiet (1). [Pr.: ca-ie-] – Caiet + suf. -el.
caimac, CAIMÁC, caimacuri, s.n. 1. Pojghita de grasime care apare pe suprafata laptelui fiert sau a iaurtului. ♢ Expr. A lua caimacul = a-si însusi partea cea mai buna. 2. Spuma care se formeaza la suprafata cafelei în urma fierberii. 3. (Rar) Strat (ars) al tutunului din ciubuc, format în jurul si deasupra carbunelui. – Din tc. kaymak.
caimacam, CAIMACÁM, caimacami, s.m. 1. Loctiitor al unor demnitari (turci). ♢ Compus: caimacam-aga = loctiitor al marelui vizir. 2. Loctiitor al domnului, însarcinat cu administrarea Moldovei si Ţarii Românesti pâna la instalarea pe tron a noului domn. 3. Loctiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacán s.m.] – Din tc. kaymakam.
caimacan, CAIMACÁN s.m. v. caimacám.
caiman, CAIMÁN, caimani, s.m. Specie de crocodil din America Centrala si de Sud care are pe partea ventrala placi osoase mobile. – Din fr. caïman.
caiman, CAIMÁN2, caimani, s.m. (Reg.) Persoana care însoteste în padure pe muncitorii lemnari sau pe plutasi, pentru a le pregati mâncarea, pentru a le pazi si curata coliba etc. – Et.nec.
căinare, CĂINÁRE, cainari, s.f. Actiunea de a (se) caina. – V. caina.
cainic, CÁINIC, -Ă, cainici, -ce, adj. (Înv.) Vrednic de plâns; nenorocit. – Cai + suf. -nic.
cainozoic, CAINOZÓIC, -Ă, cainozoici, -ce, s.n. adj. (Geol.) Neozoic. (1). 2. Adj. Care se refera la cainozoic (1), care apartine cainozoicului. [Pr.: ca-i-no-zo-ic] – Din fr. caenozoïque, engl. cainozoic.
cais, CAÍS, caisi, s.m. Pom fructifer din familia rozaceelor, cu flori albe cu nuante roz, care apar înaintea frunzelor, cultivat pentru fructele sale (Armeniaca vulgaris). – Din caisa (derivat regresiv).
caisă, CAÍSĂ, caise, s.f. Fructul caisului, de culoare galbena-portocalie, gustos si parfumat. – Din ngr. kaisí (pl. kaísia).
cal, CAL, cai, s.m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicata, folosit la calarie si la tractiune (Equus caballus); p. restr. armasar castrat. Calul de dar nu se cauta la dinti (sau în gura) = lucrurile primite în dar se iau asa cum sunt, fara sa se mai tina seama de defecte. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de posta = a fi întrebuintat la toate; a alerga mult. Cal de bataie = a) persoana hartuita, muncita de toti; b) problema de care se ocupa multa lume si care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal magar = a face sa ajunga (sau a ajunge) într-o situatie mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereti) = a-si închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Pastele cailor = niciodata. O alergatura (sau o fuga) de cal = o distanta (destul de) mica. Calul dracului = femeie batrâna si rea; vrajitoare. ♢ Compus: cal-putere = unitate de masura pentru putere, egala cu 75 de kilogrammetri-forta pe secunda, folosita pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemanatoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastica; b) piesa la jocul de sah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apa) = libelula; (Iht.) cal-de-mare = mic peste marin cu capul asemanator cu cel al calului; calut de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.
cala, CALÁ, calez, vb. I. Tranz. A imobiliza intentionat un organ sau o piesa de masina înainte ca aceasta sa intre în functiune. 2. A fixa orizontal, cu ajutorul nivelei, suportul unui aparat topografic de vizare. – Din fr. caler.
calabrez, CALABRÉZ, -Ă, calabrezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Calabriei sau este originara de acolo. 2. Care apartine Calabriei sau calabrezilor (1), privitor la Calabria sau la populatia ei. – Din it. calabrese, fr. calabrais.
calacan, CALACÁN s.n. v. calaican.
calaican, CALAICÁN s.n. Denumire populara data sulfatului de fier, de culoare verde când este cristalizat, solubil în apa, întrebuintat ca dezinfectant, colorant, în tabacarie si împotriva daunatorilor din agricultura. [Var.: calacán, calacán s.n.] – Din ngr. kalakánthi.
calc, CALC, calcuri, s.n. 1. (În sintagma) Hârtie de calc = Hârtie translucida obtinuta prin macinarea fina a pastei de hârtie, folosita la executarea desenelor în tus, pentru a fi apoi copiate pe hârtie heliografica (ozalid). 2. Copia pe hârtie de calc a unui desen; decalc (1). 3. Fenomen lingvistic care consta în atribuirea de sensuri noi, dupa model strain, cuvintelor existente în limba ori în formarea unor cuvinte ori expresii noi prin traducerea elementelor componente ale unor cuvinte straine; decalc (2). – Din fr. calque.
calcan, CALCÁN1, calcani, s.m. Peste de mare cu corpul rombic, turtit lateral si asimetric, având ambii ochi pe partea stânga si solzi lungi, tari pe burta si pe spate; peste-de-mare (Scophthalmus maeoticus). – Din tc. kalkan [baitği].
calcar, CALCÁR, calcare, s.n. Roca sedimentara sau biogena alcatuita din carbonat de calciu, de culoare alba, cenusie, rosie, neagra etc.; piatra-de-var. [Acc. si: cálcar] – Din lat. calcarius, fr. calcaire.
calcavură, CALCAVÚRĂ, calcavuri, s.f. (Glumet) Bataie; palma; p.ext. dojana. – Et. nec.
calcină, CALCÍNĂ, calcine, s.f. Pulbere galbena obtinuta din cositor si plumb, folosita la prepararea unor emailuri si ca abraziv. – Din fr. calcin.
calciovecchio, CÁLCIO-VÉCCHIO s.n. Gen de tencuiala ornamentala care prezinta asperitati si adâncituri pronuntate la suprafata, dând zidurilor un aspect voit arhaic. – Cuv. it.
calcul, CÁLCUL, (I) calcule, s.n., (II) calculi, s.m. I S.n. 1. Ansamblu de operatii matematice facute cu scopul de a gasi valoarea uneia sau a mai multor marimi; socoteala. ♢ (În sintagmele) Calcul grafic = (Mat.) rezolvare a unor probleme cu ajutorul unor constructii geometrice. ♢ Calcul logic = ansamblu de operatii prin care anumite expresii logice sunt derivate din alte expresii logice. 2. Plan, combinatie, proiect, apreciere, socoteala. II. S.m. (Med.) Concretiune de forma unei pietricele, rezultata din precipitarea sarurilor organice sau anorganice, care se formeaza în anumite organe interne; piatra. – Din fr. calcul, lat. calculus.
calculator, CALCULATÓR, -OÁRE, calculatori, -oare, subst. 1. S.n. Tabel care cuprinde rezultatele unor calcule, folosit pentru simplificarea operatiilor; carte, brosura care cuprinde asemenea tabele. 2. S.n. (Si în sintagma calculator electronic) Ordinator, computer. ♢ Calculator de buzunar = calculator de dimensiuni foarte mici, destinat publicului larg pentru efectuarea unei game de probleme matematice limitate; (impr.) minicalculator. 3. S.m. si f. Persoana specializata în calcule, mai ales economice. – Din fr. calculateur, lat. calculator.
cale, CÁLE, cai, s.f. I. 1. Fâsie de teren special amenajata pentru a înlesni circulatia oamenilor, a vehiculelor si a animalelor; drum. ♢ Loc. adv. Din cale-afara sau afara din cale = peste masura, neobisnuit, foarte. ♢ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a iesi) înaintea cuiva, împiedicându-l (sa înainteze, sa faca un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o actiune, a i se împotrivi. A iesi (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A gasi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti ca este nimerit. Calea-valea = treaca-mearga, asa si asa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo si încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregati ceva, a aranja; a sfatui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau sa...) = a fi aproape sa..., pe punctul sa..., gata de a... ♦ Cale ferata = mijloc de transport terestru, destinat circulatiei vehiculelor prin rulare pe sine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinari care indica numele) Nume dat unor strazi lungi si largi. ♦ Caile respiratorii = aparatul respirator. 2. Artera de patrundere într-un oras, facând legatura cu o sosea importanta. 3. Element al unei constructii pe care se deplaseaza un aparat sau o masina. 4. Succesiune de linii si centrale intermediare prin care se realizeaza legatura telefonica sau telegrafica între doua localitati. 5. Calatorie. Dor de cale. ♢ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsa = a se întoarce din drum. Cale buna! formula de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanta, departare. A mers cale de doua ceasuri. II. Fig. Directie luata de o dezvoltare, de o actiune, de o miscare; linie. ♦ Metoda, mijloc, modalitate, procedeu. ♢ Cale de atac = mijloc prin care partea nemultumita de hotarârea unui organ de jurisdictie sesizeaza organul competent în vederea desfiintarii hotarârii si rejudecarii litigiului. ♢ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativa. – Lat. callis.
caleidoscop, CALEIDOSCÓP, caleidoscoape, s.n. Aparat optic format dintr-un cilindru opac în interiorul caruia se gasesc mai multe oglinzi, dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capatul opus celui prin care se priveste, sa formeze, prin rotirea cilindrului, diferite imagini simetrice. ♦ Rubrica într-o publicatie periodica, emisiune la radio sau la televiziune etc. cu un continut extrem de variat. – Din fr. kaléidoscope.
caligraf, CALIGRÁF, -Ă, caligrafi, -e, s.m. si f. Persoana care are scrisul frumos. ♦ Persoana care se ocupa cu copierea artistica de carti si manuscrise (mai ales înainte de raspândirea tiparului). – Din fr. calligraphe.
calmuc, CALMÚC, -Ă, calmuci, -ce s.m. si f., adj. 1. S.m.si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Regiunii Calmuce. 2. Adj. Care apartine Regiunii Calmuce si populatiei ei, privitor la aceasta regiune si la populatia ei; calmucesc.3. S.f. Limba din familia altaica, ramura mongola, vorbita de calmuci. – Din rus. kalmyk.
caloian, CALOIÁN s.m. Obiect de ritual folcloric în forma unui om de lut împodobit cu flori, care, în timp de seceta, se îngropa sau se arunca în apa ca sa aduca ploaie. [Pr.: -lo-ian] – Cf. sl. k a l e n ŭ.
calomnia, CALOMNIÁ, calomniez, vb. I. Tranz. A vorbi pe cineva de rau, a spune lucruri neadevarate despre cineva, a discredita pe cineva în onoarea sau reputatia sa; a defaima, a bârfi, a cleveti, a huli, a ponegri. [Pr.: -ni-a] – Din fr. calomnier, lat. calumniari.
calomniator, CALOMNIATÓR, -OÁRE, calomniatori, -oare, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care calomniaza; defaimator, hulitor, detractor. 2. Adj. Calomnios. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. calomniateur, lat. calumniator.
calomnie, CALOMNÍE, calomnii, s.f. Afirmatie mincinoasa si tendentioasa facuta cu scopul de a discredita onoarea sau reputatia cuiva; defaimare, clevetire. – Din fr. calomnie, lat. calumnia.
calomniere, CALOMNIÉRE, calomnieri, s.f. Faptul de a calomnia; defaimare, hulire, ponegrire. [Pr.: -ni-e-] – V. calomnia.
calomnios, CALOMNIÓS, -OÁSĂ, calomniosi, -oase, adj. Care cuprinde o calomnie; defaimator, clevetitor, calomniator (2). [Pr.: -ni-os] – Din fr. calomnieux, lat. calumniosus.
calotă, CALÓTĂ, calote, s.f. 1. Fiecare dintre cele doua parti obtinute prin taierea unei sfere cu un plan. 2. Bolta a carei suprafata interioara are, în sectiune, forma unui semicerc. 3. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere interna; p. ext. piesa tehnica asemanatoare cu o calota sferica. 4. Partea de deasupra a unei palarii, care acopera capul si este marginita de boruri. ♦ Tichie care acopera crestetul capului. 5. (În sintagma) Calota craniana = partea superioara a cutiei craniene. 6. (În sintagma) Calota glaciara = masa de gheata care acopera portiuni mari în regiunile polare sau partile superioare ale muntilor înalti. – Din fr. calotte.
calpac, CALPÁC, calpace, s.n. (Înv.) Caciula mare sferica sau cilindrica, de piele neagra, tivita cu blana scumpa, pe care o purtau domnul si boierii mari (mai târziu si negustorii straini). ♦ Caciula purtata la unele uniforme militare. – Din tc. kalpak.
caltaboş, CALTABÓS, caltabosi, s.m. Un fel de cârnat facut din maruntaie de porc amestecate cu orez si cu mirodenii. [Var.: cartabós s.m.] – Et. nec.
calvar, CALVÁR, calvaruri, s.n. Chin, suferinta, durere îndelungata; încercare grea. – Din fr. calvaire, lat. calvarium.
calypso, CALÝPSO s.n. Dans modern în doi timpi, originar din Jamaica. – Din engl. calypso.
cam, CAM adv. 1. Aproximativ, aproape. Cam pe vremea aceea traia bunicul. ♦ Oarecum, întrucâtva. Casatoria s-a facut cam pe ascuns. 2. Destul de...; prea. Vremea e cam rece. Haina e cam lunga. – Din camai (înv. "si mai" < lat.).
camaieu, CAMAIÉU, camaieuri, s.n. 1. (Pict.) Grisai. 2. Gravura (în lemn) realizata pe tonurile aceleiasi culori. – Din fr. camaïeu.
cambre, CAMBRÉ, cambreuri, s.n. Exercitiu gimnastic (de balet), lent, cu flexiuni înainte, înapoi si laterale ale corpului. – Din fr. cambré.
cambulă, CÁMBULĂ, cambule, s.f. Peste marin cu corpul asimetric, foarte turtit, cu amândoi ochii pe aceeasi parte si care traieste pe fundul apelor, culcat pe partea care nu are ochi (Pleuronectes flesus). – Cf. rus., bg. k a m b a l a.
camelină, CAMELÍNĂ, cameline, s.f. Planta din familia cruciferelor cu tulpina dreapta, cu flori galbene si cu fructe mici, folosita în industrie pentru semintele ei bogate în ulei, mai ales la fabricarea sapunului (Camelina sativa). – Din fr. caméline.
cameră, CÁMERĂ, camere, s.f. I. 1. Încapere într-o cladire; odaie. ♢ Camera mobilata = camera care se închiriaza cu mobila proprietarului. Camera de lucru = birou într-o casa particulara. Muzica de camera = compozitie muzicala pentru un numar restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încaperi cu destinatie speciala: camera obscura = a) încapere neluminata în care se executa developarea, fixarea si alte operatii fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul caruia se obtine pe un ecran (sau pe un cliseu) imaginea rasturnata a unui obiect; camera de comanda = încapere speciala în care se efectueaza în mod automat controlul si conducerea functionarii unei centrale sau statiuni electrice; camera frigorifica (sau refrigerenta) = încapere izolata termic, în care se mentine o temperatura mai joasa decât a mediului ambiant. 3. Spatiu în care se produce un proces tehnic; incinta care face parte integranta dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezinta instrumentul însusi: camera de combustie = spatiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere interna în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartusului = partea dinapoi a tevii armelor de foc, unde se introduce cartusul si unde se produce explozia pulberii; camera de luat vederi = aparat cu ajutorul caruia se obtin imaginile succesive ale obiectelor în miscare pe pelicula cinematografica; camera de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o pelicula fotosensibila în cinematografie; camera de transpunere = aparat pentru înregistrarea optica a sunetelor pe film în cinematografie; camera de televiziune sau camera videocaptoare = aparat complex cu ajutorul caruia se realizeaza captarea imaginii si transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umfla cu aer si care se asaza înauntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înauntrul anvelopei, care se umfla cu aer; p. ext. recipient cu pereti extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Camera paleala sau camera mantalei = spatiu cuprins între peretii mantalei si corpul molustei. III. (Urmat de determinari) Parte componenta a organului legislativ în unele tari. – Din it. camera, (pentru unele sensuri si) engl. camera, fr. caméra.
camerist, CAMERÍST, cameristi, s.m. (Iesit din uz) Om de serviciu care îngrijea camerele dintr-o institutie; odaias. – Din camerista (derivat regresiv).
camerunez, CAMERUNÉZ, -Ă, camerunezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Camerunului sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Camerunului sau camerunezilor (1), privitor la Camerun sau la camerunezi. – Din fr. Camerounais.
camizol, CAMIZÓL, camizole, s.n. (Înv.) Haina de casa scurta, cu mâneci, pe care o purtau femeile. – Din fr. camisole.
campanie, CAMPÁNIE, campanii, s.f. 1. Totalitatea operatiilor executate de fortele armate ale unei tari sau de o parte a lor, pe un câmp de lupta, într-o anumita perioada de timp, cu scopuri strategice partiale. ♢ Loc. adj. De campanie = destinat sa fie folosit pe front. Pat de campanie = pat care se poate strânge pentru a nu ocupa loc în timpul zilei sau pentru a fi mai usor transportat. 2. Actiune organizata dupa un anumit plan, în vederea realizarii unor sarcini politice, sociale etc., într-o anumita perioada de timp; p. ext. timpul cât dureaza aceasta actiune. Campanie electorala. Campanie agricola. ♢ Campanie de presa = mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presa, în favoarea sau împotriva unei situatii, unei cauze, unei persoane etc. – Din fr. campagne, rus. kampaniia.
camping, CAMPING, campinguri, s.n. Suprafata de teren (la ses, deal sau munte) pe care sunt instalate corturi sau baracamente pentru turisti. ♦ Faptul de a trai în aer liber, sub cort. [Pr.: chémping] – Din engl., fr. camping.
campionat, CAMPIONÁT, campionate, s.n. 1. Competitie oficiala organizata pe o proba sau pe o ramura de sport, pentru desemnarea celui mai bun sportiv sau a celei mai bune echipe. 2. Situatia, calitatea de campion. [Pr.: -pi-o-] – Din it. campionato.
canadiană, CANADIÁNĂ, canadiene, s.f. Haina scurta (cu gluga), confectionata dintr-o tesatura deasa, de obicei impermeabila; vindiac. [Pr.: -di-a-] – Din fr. canadienne.
canafas, CANAFÁS s.n. Pânza rara din fire de cânepa, foarte apretata, care se foloseste la confectionarea hainelor, ca întaritura la piepti, la gulere si, în legatorie, la cusutul cotoarelor de carti. – Din germ. Kanevas.
canalizare, CANALIZÁRE, canalizari, s.f. Actiunea de a canaliza si rezultatul ei. ♦ Ansamblu de lucrari tehnice executate pentru colectarea, epurarea si evacuarea apei întrebuintate într-o localitate, într-un sistem tehnic, pe un teren etc., sau a apei de ploaie, în vederea pastrarii salubritatii solului si a aerului; canalizatie. – V. canaliza.
canat, CANÁT, (1) canate, (2, 3) canaturi, s.n. 1. Fiecare dintre cele doua parti ale unei piei de animal taiate în jumatate, de-a lungul spinarii. 2. Fiecare dintre partile mobile din care este alcatuita o usa, o poarta, o fereastra etc. 3. Toc2, pervaz de usa. – Din tc. kanat.
cană, CÁNĂ2, cani, s.f. 1. Vas cu toarta care serveste la baut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Vas de forma cilindrica în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepa, la cardele si laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.
cancan, CANCÁN2, cancanuri, s.n. Numele unui dans de cabaret raspândit în Franta, mai ales în a doua jumatate a sec. XIX, executat numai de femei; melodie dupa care se executa acest dans; french-cancan. – Din fr. cancan.
mio, MIO2- elem. "mai mic, mai putin". (< fr. mio-, cf. gr. meion)
cancioneiro, CANCIONEIRO s.n. Culegere de poezii lirice portugheze din sec. XII-XIV. [Pr.: can-siu-naí-ru] – Cuv. port.
candelabru, CANDELÁBRU, candelabre, s.n. Suport cu mai multe brate (bogat ornamentat), pentru lumânari sau becuri electrice; policandru. – Din fr. candélabre, lat. candelabrum.
antecedent, ANTECEDÉNT, antecedente, s.n., adj. 1. S.n. Fapt, întâmplare anterioara unei anumite date sau stari. ♢ Antecedent penal = fapt penal existent în trecutul inculpatului si de care instanta judecatoreasca tine seama la stabilirea pedepsei. ♦ (La pl.) Simptome (personale sau ereditare) care preced o boala si care trebuie sa fie cunoscute de medic în vederea stabilirii diagnosticului si a tratamentului. 2. Adj. Care se afla înainte, care s-a întâmplat înainte. 3. (Log.) Primul termen al unei judecati ipotetice, introdus prin conjunctia "daca"; p. gener. tot ceea ce poate constitui punctul de plecare al unui demonstratii. – Din fr. antécédent, lat. antecedens, -ntis.
canicular, CANICULÁR, -Ă, caniculari, -e, adj. Privitor la canicula, de canicula; arzator, dogoritor, torid. – Din fr. caniculaire, lat. canicularis.
canid, CANÍD, canide, s.n. (La pl.) Familie de mamifere carnivore digitigrade, cu gheare neretractile si cu patru degete la picioarele dinainte si cinci la cele din spate, din care fac parte lupul, vulpea, sacalul etc.; (si la sg.) animal din aceasta familie. – Din fr. canidés.
canoe, CANÓE, canoe, s.f. 1. Ambarcatie usoara, fara cârma, construita simetric, cu prora si pupa ascutite si înaltate, condusa cu ajutorul pagaielor din pozitia în genunchi. ♦ Sport nautic care se practica cu canoe (1). 2. Ambarcatie usoara folosita în trecut de amerindienii din regiunea Marilor Lacuri. – Din fr. canoë.
canon, CANÓN, canoane, s.n. 1. Regula, dogma bisericeasca; tipici. ♦ Norma, regula de conduita. ♦ Lista de texte sacre care se bucura de autoritate deplina în cadrul unei religii. 2. Pedeapsa data de biserica la calcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. 4. Regula care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regula rigida, formalista. 5. Compozitie muzicala în care doua sau mai multe voci, intrând succesiv, executa împreuna aceeasi melodie. ♦ Cântare bisericeasca; p. ext. cântec; glas. 6. Litera de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipareau în trecut cartile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.
canonadă, CANONÁDĂ, canonade, s.f. Tragere a unui mare numar de proiectile, cu mai multe guri de foc de artilerie. – Din fr. Canonnade.
canotieră, CANOTIÉRĂ, canotiere, s.f. Palarie tare de paie, cu fundul si borurile drepte. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. [chapeau] canotier.
cant, CANT, canturi, s.n. 1. Muchie, latura a unor obiecte. 2. Parte a copertei de carton care depaseste dimensiunile filelor unei carti legate, ale unui caiet sau ale unui registru. 3. Margine, muchie a suprafetei de alunecare a schiurilor. – Din germ. Kante.
cantitate, CANTITÁTE, cantitati, s.f. 1. Câtime, numar, marime. ♢ Expr. (Fam.) Cantitate neglijabila = lucru (sau persoana) de mica importanta, de care nu trebuie sa se tina seama. 2. Proprietate care poate fi reprezentata printr-un numar obtinut dintr-o masurare sau dintr-o numarare. 3. Ansamblul determinarilor care exprima gradul de dezvoltare al însusirilor unui obiect susceptibile de a fi masurate si traduse numeric. ♦ Însusire a obiectelor a carei schimbare nu produce la început modificari radicale în calitatea lor, ci numai pregateste aceste modificari. 4. Durata rostirii unui sunet sau a unei silabe. – Din fr. quantité, lat. quantitas, -atis.
canton, CANTÓN, cantoane, s.n. 1. Cladire din imediata vecinatate a unei cai de comunicatie, înzestrata cu aparatele necesare pentru supravegherea si întretinerea acesteia si care serveste si ca locuinta pentru cantonier. 2. Cea mai mica unitate în administratia padurilor; locuinta padurarului. 3. Unitate teritorial-administrativa în unele tari. 4. Fiecare dintre statele care compun Confederatia Elvetiana. – Din fr. canton.
canţonă, CANŢÓNĂ, cantone, s.f. 1. Poezie lirica italiana medievala, de origine provensala, consacrata iubirii cavaleresti. 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renasterii, apropiat de cântecul popular, care, cu timpul, a devenit o piesa instrumentala. – Din it. canzone.
canură, CÁNURĂ s.f. Nume dat firelor scurte de lâna ramase în dintii pieptenului dupa daracit, folosite (ca batatura) pentru tesaturi mai groase. – Lat. cannula.
cap, CAP1, (I, III) capete, s.n., (II) capi, s.m. I. S.n. 1. Extremitatea superioara a corpului omenesc sau cea anterioara a animalelor, unde se afla creierul, principalele organe de simt si orificiul bucal. ♢ Loc. adv. Din cap pâna-n picioare = de sus pâna jos, în întregime, cu desavârsire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineata. (Pâna) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai destept, mai reusit, mai bine. Cu capul plecat = rusinat, umilit, învins. Pe dupa cap = pe dupa gât, la ceafa. ♢ Loc. adj. (Fam.) Batut (sau cazut) în cap = tâmpit, prost. ♢ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pamânt; a da jos dintr-o situatie, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, bautura etc.) = a înghiti dintr-o data continutul unui pahar, al unei cani etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuiala. A scoate capul în lume = a iesi între oameni, în societate. A nu-si (mai) vedea capul de... sau a nu sti unde-i sta sau unde-i este capul = a nu sti ce sa mai faca, a fi coplesit de... A-si pierde capul = a se zapaci. A nu mai avea unde sa-si puna capul = a ajunge fara adapost, pe drumuri, sarac. A da din cap = a clatina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violenta pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traista = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toti peretii (sau de pereti) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greseala facuta. A-si lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, parasindu-si casa, locul de origine si ratacind prin lume. A-si pleca capul = a se simti rusinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cadea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situatie neplacuta, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplaceri si necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cadea pe capul cuiva = a sosi pe neasteptate la cineva (creându-i neplaceri, deranj). A sta (sau a sedea, a se tine) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a starui fara încetare pe lânga cineva. A sedea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lânga sau la cineva (creându-i neplaceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lasa pe cineva în pace. (Reg.) A nu sti (sau a nu avea) ce-si face capului = a nu mai sti ce sa faca pentru a iesi dintr-o situatie grea. ♢ Cap de familie = barbatul care reprezinta puterea familiala si parinteasca; p. gener. orice persoana care procura mijloacele necesare traiului unei familii si o reprezinta juridic. ♢ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amanuntit al expresiei unui sentiment pe trasaturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de marci postale românesti, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Parul capului. 2. Capatâi; capatâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ♢ Expr. Pe capete = care mai de care, în numar foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea pareri, exprima o mare divergenta de opinii. 4. Minte, gândire, judecata; memorie. ♢ Loc. adj. si adv. Cu cap = (în mod) inteligent, destept. Fara cap = (în mod) necugetat. ♢ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecata dreapta; cuminte. ♢ Expr. A fi bun (sau usor) la (sau de) cap sau a avea cap usor = a fi destept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i iesi (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai iesi (cuiva ceva) din cap = a-l stapâni mereu (acelasi gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-si bate (sau a-si framânta, a-si sparge, a-si sfarâma etc.) capul = a se gândi, a se stradui spre a solutiona o problema. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) sa înteleaga ceva, a lamuri (pe cineva). A fi (sau a ramâne, a umbla etc.) de capul sau = a fi (sau a ramâne etc.) liber, independent, nesupravegheat, A face (ceva) din (sau de) capul sau = a face (ceva) fara a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva sa-si piarda dreapta judecata; a zapaci; a face pe cineva sa se îndragosteasca. A nu avea cap sa... = a nu avea posibilitatea sa..., a nu putea sa... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiaza acuzarea. 5. (Înv.) Viata. A plati cu capul. ♦ (Astazi în expr.) Odata cu capul sau în ruptul capului = cu nici un pret, niciodata. A-si face de cap = a face ceva ce poate sa-i primejduiasca viata; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = striga; b) (Bot.) cap-de-cocos = dulcisor; capul-sarpelui = planta erbacee acoperita cu peri aspri si cu flori rosii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelatiei balaurului. II. S.m. Capetenie, sef, conducator. ♦ Initiator. III. S.n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminenta a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemanator cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extrema cu care începe sau sfârseste ceva. ♢ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apa, de un defileu etc.; p. ext. fortele armate care ocupa acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor si a mijloacelor de lupta. ♢ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu partile extreme alaturate. ♢ Expr. Cap de tara = margine de tara; hotar. Nu-i (un) cap de tara = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a sedea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în sezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ♢ Cap de an (sau de saptamâna, de iarna etc.) = începutul unui an (sau al unei saptamâni etc.) Cap de coloana = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afis (sau cap de lista) = primul nume dintr-o lista de persoane afisate în ordinea valorii lor. ♢ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul noptii = dupa ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principala, mai aleasa (a unui lucru). ♢ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masa. 4. Partea de jos sau dindarat a unui lucru; capat; (cu sens temporal) sfârsit. ♢ Expr. A o scoate la cap = a sfârsi (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a razbi. În cap = (dupa numerale) exact, întocmai. 5. Bucatica rupta dintr-un obiect; p. ext. lucru de mica importanta. ♢ Expr. Nici un cap de ata = absolut nimic. Pâna la un cap de ata = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transforma variatiile unui semnal electric în variatii de flux magnetic sau invers, folosit pentru operatii de înregistrare, redare si stergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) dupa fr. chef < lat. caput).
cap, CAP2, capuri, s.n. Parte de uscat care înainteaza în mare; promontoriu. – Din fr. cap.
capac, CAPÁC, capace, s.n. Acoperitoare care se asaza deasupra deschizaturii unui vas, a unei cutii, a unui cufar etc. ♢ Friptura la capac = friptura gatita, într-un vas acoperit. Oua la capac = ochiuri prajite. Cascaval la capac = cascaval prajit în tigaie. ♢ Expr. A pune capac cuiva = a închide cuiva gura cu un raspuns potrivit. A gasi capac la toate = a da întotdeauna raspunsul potrivit. Asta pune capac (la toate) = asta e prea de tot. – Din tc. kapak.
capă, CÁPĂ, cape, s.f. 1. Pelerina (scurta) de blana sau de stofa. ♢ Expr. De capa si spada = (despre filme, opere literare etc.) de aventuri cu multe dueluri, înfruntari violente etc. 2. Dispozitiv de protectie aplicat la masini, ferastraie etc. pentru a preîntâmpina accidentele. 3. (Mar.) Orientare a unei nave pentru a rezista unui timp neprielnic, cu vânt foarte puternic. – Din fr. cape.
capântortură, CAPÂNTÓRTURĂ, capântorturi, s.f. Mica pasare calatoare, de culoare cenusie-bruna, cu pete mai închise, care îsi rasuceste des si cu multa usurinta capul; sucitoare (Jynx torquilla). – Cap1 + întort "întors" + suf. -ura.
capelmaistru, CAPÉLMAISTRU, capelmaistri, s.m. Dirijor al unei orchestre mici; sef de fanfara militara. [Acc. si: capelmáistru] – Din germ. Kapellmeister.
capichehaie, CAPICHEHÁIE s.f. v. capuchehaia.
capie, CÁPIE s.f. Boala a ovinelor, bovinelor, caprelor si cailor (provocata de localizarea la creier a teniei) care se manifesta prin ameteli, convulsii si miscari repezi si dezordonate; cenuroza, capiala. ♦ Animal care sufera de aceasta boala. – Cf. sl. k a p i j a.
capilar, CAPILÁR, -Ă, capilari, -e, adj. 1. Subtire, fin, îngust. ♢ Vase capilare (si substantivat, n. pl.) = cele mai mici vase de sânge, care servesc la hranirea tesuturilor si stabilesc legatura între vene si artere. 2. Care apartine capilaritatii, privitor la capilaritate. ♢ Tub capilar = tub îngust în care se manifesta fenomenele de capilaritate. – Din fr. capillaire, lat. capillaris.
capital, CAPITÁL2, -Ă, capitali, -e, adj. 1. De prima importanta, de frunte; fundamental, esential. ♢ Reparatie capitala = refacere a partilor esentiale ale unei cladiri, ale unei masini etc. ♢ Expr. A (o) lua de capital = a acorda o importanta exagerata unui fapt, unei afirmatii etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obisnuita si cu o forma, de obicei, diferita; (despre litere) majuscul, verzal. 3. (În expr.) Pedeapsa capitala = pedeapsa cu moartea. – Din fr. capital.
capitel, CAPITÉL, capiteluri, s.n. Partea superioara, mai groasa (si ornata), a unei coloane sau a unui pilastru, care face legatura între fusul coloanei si arhitrava. – Din it. capitello, lat. capitellum.
capitol, CAPÍTOL, capitole, s.n. Fiecare dintre diviziunile mai mari ale unei lucrari stiintifice, literare, ale unei legi etc. [Var.: (înv.) capítul s.n.] – Din it. capitolo, lat. capitulum.
capitona, CAPITONÁ, capitonez, vb. I. Tranz. 1. A captusi scheletul unei mobile cu lâna, câlti, iarba de mare, material plastic etc. înainte de a fi tapisata; a tapisa. 2. A acoperi un perete sau o usa cu un strat de material izolator împotriva zgomotelor. – Din fr. capitonner.
capitula, CAPITULÁ, capitulez, vb. I. Intranz. (Despre o armata, p. ext. despre un stat) A înceta ostilitatile si a se preda învingatorului, în conditiile dictate de acesta. ♦ Fig. (Despre oameni) A da înapoi în fata piedicilor sau a greutatilor; a nu mai continua o actiune, o discutie; a ceda. – Din fr. capituler, lat. capitulare.
capitularii, CAPITULÁRII s.n. pl. Acte legislative emanate de la regi, divizate în capitole. – Din fr. capitulaires.
capitulaţie, CAPITULÁŢIE, capitulatii, s.f. Conventie prin care un stat stabilea un regim de privilegii pentru cetatenii straini aflati pe teritoriul sau. [Var.: (înv.) capitulatiúne s.f.] – Din fr. capitulation.
capiu, CÁPIU, -IE, capii, adj. (Despre ovine, bovine, capre si cai) Atins de capie. ♦ Fig. (Despre oameni) Nauc, zapacit. – Din capie.
capră, CÁPRĂ, capre, s.f. I. 1. Gen de mamifere rumegatoare paricopitate, cu parul lung, cu coarne, mai mari si diferentiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ♢ Capra de stânca = capra salbatica, cu blana roscata si cu coarnele în forma de spada (Capra ibex). Capra domestica = animal domestic rumegator, crescut pentru productia de lapte (Capra hircus). ♢ Expr. A împaca si capra, si varza = a multumi si pe unul, si pe altul; a împaca doua interese opuse. Capra râioasa, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capra-neagra sau capra-de-munte = capra salbatica, cu blana bruna-neagra, cu coarne scurte si curbate la vârf si cu doua dungi albe pe partea anterioara a capului, care traieste în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou si care consta din executarea unor figuri comice de catre un personaj mascat cu cap de capra (I 1) care bate ritmic din falci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil sta aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalti sar peste el. II. 1. Unealta de lemn cu patru picioare, încrucisate doua câte doua, pe care se pun lemnele pentru a fi taiate cu ferastraul. 2. Sistem de lemne încrucisate care serveste la sustinerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau lada) care se afla în partea de dinainte a trasurii sau a carutei si pe care sade vizitiul. 4. Aparat de gimnastica pentru sarituri, format dintr-un suport capitonat asezat pe patru picioare, cu înaltimea reglabila. 5. Arsic de miel. – Lat. capra.
capsular, CAPSULÁR, -Ă, capsulari, -e, adj. În forma unei capsule. – Din fr. capsulaire.
capsulă, CAPSÚLĂ, capsule, s.f. 1. Tip de fruct uscat, uneori divizat în mai multe loji si având numeroase seminte, care, la maturitate, se deschide de la sine, punând semintele în libertate; maciuca (3), maciulie (2). 2. învelis al unor organe si organisme inferioare. Capsula bacteriana. 3. Mic învelis solubil, facut din amidon, gelatina sau cheratina, care contine diferite medicamente pulverulente cu gust neplacut, pentru a putea fi înghitite mai usor. 4. Vas facut dintr-un material rezistent la caldura, în care se încalzesc, în laborator, diverse substante; capsa (3). 5. Mic cilindru metalic care contine bioxid de carbon sub presiune, servind la prepararea unei bauturi gazoase în sifoane speciale. 6. Cutie cu capac care se deformeaza sub actiunea variatiilor presiunii atmosferice (constituind partea sensibila a unor barometre). 7. (În sintagma) Capsula telefonica = cutiuta care contine (într-un aparat telefonic) un microfon sau un receptor. 8. Capac de tinichea cu care se astupa sticlele de bere, de apa minerala etc. 9. (În sintagma) Capsula cosmica = compartiment etanseizat al navei spatiale capabil sa se desprinda de restul vehiculului si sa coboare pe un corp cosmic. – Din fr. capsule, lat. capsula.
capuchehaia, CAPUCHEHÁIA s.f. (Turcism) Reprezentant sau agent diplomatic al domnitorilor români la Poarta otomana. [Var.: capucheháie, capicheháie s.f.] – Din tc. kapikâhaya.
capuchehaie, CAPUCHEHÁIE s.f. v. capuchehaia.
car, CAR1, cari, s.m. Nume dat mai multor specii de insecte mici daunatoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul paros si cu picioarele scurte, care traiesc în lemn si se hranesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).
car, CAR2, care, s.n. 1. Vehicul terestru încapator, cu patru roti, cu tractiune animala, folosit la tara pentru transportarea poverilor. ♢ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. si pop.) Car de foc = tren. ♢ Expr. Nici în car, nici în caruta, se spune despre cineva nehotarât, care nu stie ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ♢ Compuse: Carul-Mare = constelatie alcatuita din sapte stele asezate în forma de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelatie formata din sapte stele (printre care si steaua polara) asezate în chip asemanator cu cele din carul-mare; ursa-mica. ♦ (În antichitate) Vehicul cu doua roti, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri si la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încarca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Multime, gramada. Un car de ani. ♢ Loc adv. Cu carul = din belsug. 3. (Reg.) Parte a ferastraului mecanic alcatuita din doua bârne puse pe rotite, pe care se asaza busteanul pentru a fi prefacut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi dupa fr. char).
carabină, CARABÍNĂ, carabine, s.f. 1. Pusca (cu teava ghintuita) mai scurta si mai usoara decât pusca obisnuita. 2. Cârlig închis prin intermediul unui arc, care se fixeaza la extremitatea unui lant sau a unei curele pentru a prinde de el diferite obiecte. 3. Cârlig pentru cablu fixat cu un dispozitiv care permite rotirea usoara a cablului. – Din fr. carabine.
caracul, CARACÚL, (1) s.m., (2) s.n. 1. S.m. Numele unei rase de oi ai caror miei au blana buclata, asemanatoare cu astrahanul, 2. S.n. Blanita de miel apartinând acestei rase, din care se fac caciuli, paltoane etc. [Var.: carachiúl s.m. si n.] – Din fr. caracul.
caraibi, CARAÍBI s.m. pl. Amerindieni care traiesc în Antilele Mici, Brazilia, Venezuela, Guyana etc. [Var.: caríbi s.m. pl.] – Din fr. Caraïbes.
minus, MÍNUS I. s. n. 1. semn grafic (-) pentru indicarea operatiei de scadere sau care indica un numar negativ. 2. semn ca cel din matematica, indicând sarcinile electrice negative. 3. deficit, lipsa. II. adv. mai putin, fara. (< lat. minus)
caravanserai, CARAVANSERÁI, caravanseraiuri, s.n. (În Orient) Han mare la care poposesc caravanele. – Din fr. caravansérail.
carâmb, CARẤMB, carâmbi, s.m. 1. Parte a cizmei care îmbraca pulpa piciorului de la genunchi pâna la glezna. 2. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai loitrei, în care intra spetezele carului. 3. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai scarii, în care intra fusceii. – Lat. •calamulus < calamus "trestie, arc, prajina").
carbid, CARBÍD s.n. Substanta solida, formata din calciu si carbon, întrebuintata mai ales la fabricarea acetilenei; carbura de calciu. – Din fr. carbide.
carbogen, CARBOGÉN s.n. Amestec de bioxid de carbon în oxigen, utilizat mai ales în tratamentul asfixiilor. – Din fr. carbogène.
carbonar, CARBONÁR, carbonari, s.m. Membru al unei organizatii revolutionare secrete din Italia, care a luptat la începutul sec. XIX împotriva asupririi straine si pentru unitatea Italiei. – Din it. carbonaro.
carcinomatoză, CARCINOMATÓZĂ, carcinomatoze, s.f. (Med.) Proces de extindere a carcinoamelor la mai multe organe; carcinoza. – Din fr. carcinomatose.
carcinotron, CARCINOTRÓN, carcinotroane, s.n. Tub electronic cu vid înaintat, folosit în domeniul frecventelor foarte înalte. – Din fr. carcinotron.
minoritate, MINORITÁTE s. f. 1. partea (cea) mai mica dintr-o colectivitate. o în ~ = în inferioritate numerica. 2. (jur.) minorat. (< fr. minorité, lat. minoritas, germ. Minorität)
cardioaccelerator, CARDIOACCELERATÓR, cardioacceleratori, adj. (În sintagma) Nerv cardioaccelerator = nerv simpatic care are rolul de a accelera ritmul batailor inimii atunci când este excitat. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioaccélérateur.
cardiogramă, CARDIOGRÁMĂ, cardiograme, s.f. Curba care reprezinta bataile inimii înregistrate la cardiograf. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiogramme.
cardioinhibitor, CARDIOINHIBITÓR, cardioinhibitori, adj.m. (În sintagma) Nerv cardioinhibitor = ramura a nervului vag care are rolul de a rari bataile inimii atunci când este excitat. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioinhibiteur.
minoritar, MINORITÁR, -Ă adj. care reprezinta o minoritate. ♢ (s.m. f.) membru al unei minoritati politice sau nationale. (< fr. minoritaire)
cardioscopie, CARDIOSCOPÍE, cardioscopii, s.f. Examinare a batailor inimii cu ajutorul cardioscopului. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioscopie.
cardiotonic, CARDIOTÓNIC, -Ă, cardiotonici, -ce, adj., s.n. (Medicament) care stimuleaza inima, întarindu-i forta de contractie si normalizându-i ritmul batailor. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiotonique.
cardiovascular, CARDIOVASCULÁR, -Ă, cardiovasculari, -e, adj. Privitor la legatura dintre inima si vasele periferice si viscerale. ♢ Sistem (sau aparat) cardiovascular = aparat circulator. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardio-vasculaire.
care, CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjunctie, ca element de legatura între propozitia regenta unde se afla numele caruia îi tine locul si propozitia subordonata). 1. (Introduce propozitii atributive) Cartea pe care trebuia sa ti-o aduc am pierdut-o. ♢ (Introduce propozitii atributive circumstantiale) a) (Cu nuanta finala) Sa ia calauza din sat, care sa le arate drumul. b) (Cu nuanta conditionala) Ce holera ar fi aceea care i-ar lasa neatinsi pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ♢ Loc. conj. Dupa care = dupa aceea. Care va (sau vra) sa zica = ceea ce înseamna, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotarât) a) Fiecare. Le porunci sa mearga care pe unde va putea. ♢ Expr. (Sa) nu care cumva = nu cumva sa... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (în corelatie cu sine însusi exprima ideea de opozitie sau de distributie) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ♢ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezinta o fiinta sau un lucru) Care n-a înteles întrebarea? ♢ (Introduce propozitii interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ♢ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ♢ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu tine la viata lui? [Gen.-dat. sg. m. caruia, f. careia, gen.-dat. pl. m. si f. carora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. carui, f. carei, gen.-dat. pl. m. si f. caror. Nom. sg. m. si: (înv.) carele; nom. pl. m. si f. si: cari] – Lat. qualis.
carfologie, CARFOLOGÍE s.f. Agitatie a degetelor unui bolnav care pare ca vrea sa pipaie obiecte mici. – Din fr. carphologie.
caribi, CARÍBI s.m. pl. v. caraibi.
caricatură, CARICATÚRĂ, caricaturi, s.f. 1. Reprezentare, mai ales în desen, a unei persoane sau a unei situatii prin exagerarea unor trasaturi, îndeosebi negative, cu o intentie satirica sau umoristica. ♦ Înfatisare ridicola a unei persoane sau a unui obiect; persoana sau obiect cu aceasta înfatisare. 2. Imitatie nereusita, care denatureaza originalul. – Din fr. caricature.
minorant, MINORÁNT s. m. (mat.) element egal, sau mai mic decât oricare dintre elementele unei multimi. (< germ. Minorante)
carmac, CARMÁC, carmace, s.n. Unealta pentru pescuit fara nada, formata din mai multe siruri de cârlige mari asezate în apa la diferite adâncimi. – Din rus. karmak.
carnasier, CARNASIÉR, -Ă, carnasieri, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre animale) Carnivor. 2. S.f. Fiecare dintre cele patru masele mari si taioase ale unor animale carnivore. [Pr.: -si-er] – Din fr. carnassier.
carnaxi, CARNAXÍ interj. (Înv.) Cuvânt care exprima ciuda, suparare, spaima. – Din tc. karnaksı.
carne, CÁRNE, carnuri, s.f. 1. Nume dat tesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor împreuna cu tesuturile la care adera. ♢ Carne de tun = masa de militari trimisi pe front spre a lupta si care sunt expusi macelului, cu pierderi mari de vieti omenesti. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ♢ Expr. A taia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a taia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca sa curme un rau prin masuri foarte drastice. A fi rau (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau usor) la o rana. În carne si oase = în persoana, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, ruda de sânge. A-si pune (sau a-si baga) carnea în (sau la) saramura = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizarii unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrasa. A creste carnea pe cineva = a simti o satisfactie, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frica. 2. Bucata din tesutul muscular al animalelor taiate, întrebuintata ca aliment. 3. Partea interioara a pielii, opusa fetei acesteia. 4. (Bot.) Pulpa la fructe. – Lat. caro, carnis.
carnet, CARNÉT, carnete, s.n. Caietel de buzunar, uneori cu date si cu rubrici tiparite, pentru diferite însemnari. ♦ Act, document în forma de caietel, care atesta apartenenta posesorului la o organizatie politica, de masa etc. ♢ Carnet de munca = document (în forma de caietel) care cuprinde date privitoare la activitatea unei persoane (vechime în munca, locul de munca) si care serveste acesteia pentru anumite drepturi (pensie, retributie, concediu etc.); carte de munca. – Din fr. carnet.
carnivor, CARNIVÓR, -Ă, carnivori, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care se hraneste mai ales cu carne. ♢ Plante carnivore = grup restrâns de plante care, pe lânga nutritia normala (asimilatia clorofiliana), au însusirea de a se hrani cu animale (insecte, viermi etc.) 2. S.n. (La pl.) Ordin din clasa mamiferelor care se hranesc mai ales cu carne, având carnasiere si canini lungi si ascutiti; (si la sg.) animal din acest ordin. – Din fr. carnivore, lat. carnivorus.
carosier, CAROSIÉR, -Ă, carosieri, -e, adj., s.m. (Rar) 1. Adj. (Despre cai) Cu mersul elegant, folosit pentru vehicule de lux. 2. S.m. Fabricant de caroserii. [Pr.: -si-er] – Din fr. carrossier.
carotieră, CAROTIÉRĂ, carotiere, s.f. Utilaj de foraj folosit pentru taierea si scoaterea la suprafata a carotelor (2) din gaura de sonda. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. carottier.
carpi, CARPI s.m. pl. Populatie geto-dacica ce a trait pe teritoriul românesc, la est de Muntii Carpati. – Din lat. Carpes.
carpocapsă, CARPOCÁPSĂ, carpocapse, s.f. Insecta care traieste pe arborii fructiferi. – Din fr. carpocapse.
carte, CÁRTE, carti, s.f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tiparita si legata sau brosata în volum. ♢ Carte albastra (sau alba, neagra etc.) = publicatie oficiala a unui guvern care contine documente justificative privitoare la o problema politica. ♢ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învatat; a vorbi asa cum trebuie; a face caz de eruditia sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învatat. Cum scrie la carte = asa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoana care citeste, studiaza mult; carturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proportii mari. 2. Fig. Cunostinte de scriere si de citire; învatatura, stiinta, cultura. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Carnet cu date personale, care atesta sau confera unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ♢ Carte de munca = carnet de munca. 2. Bucata de carton, cu însemnari scrise sau tiparite, careia i se dau diferite întrebuintari: pentru corespondenta (carte postala), ca permis de intrare la un concert, la o biblioteca (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizita) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferentiate dupa culorile, semnele si figurile imprimate pe ele si întrebuintate la anumite jocuri de noroc. ♢ Expr. A da cartile pe fata = a-si arata gândurile sau planurile, a spune adevarul. A(-si) juca ultima carte = a face o ultima încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile si a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperata) în scopul atingerii unui ideal. A da în carti = A pretinde ca ghiceste viitorul cu ajutorul cartilor de joc. III. (Înv. si pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovada. ♢ Carte de judecata = hotarâre, sentinta judecatoreasca. – Refacut din carti (pl. lui •carta < lat. charta), prin analogie cu parte-parti; (II) din fr. carte.
cartel, CARTÉL, carteluri, s.n. 1. Uniune monopolista în care mai multe întreprinderi din aceeasi ramura de productie încheie o conventie, stabilind preturile, conditiile de vânzare si de aprovizionare, termenele de plata, cantitatea de marfuri ce urmeaza sa o produca fiecare si îsi împart pietele de desfacere, în vederea limitarii sau eliminarii concurentei. 2. Coalitie între doua sau mai multe partide, organizatii etc. 3. (Înv.) Conventie scrisa între state, pentru schimbul sau rascumpararea prizonierilor. – Din fr., engl. cartel.
cartier, CARTIÉR, cartiere, s.n. 1. Parte a unui oras deosebita de celelalte prin caracteristici proprii (geografice, istorice etc.) si care formeaza o unitate organica. ♦ Locuitorii acestei parti a orasului. 2. Parte din comandamentul unei mari unitati, compusa din personalul de deservire si din mijloacele de transmisiuni. ♢ Marele cartier general = (în timp de razboi) organul suprem de conducere a armatei în frunte cu comandantul sau suprem. ♦ Loc (întarit) unde stationeaza trupele timp mai îndelungat în vederea efectuarii de exercitii practice pe teren, cu efective mari de unitati; tabara. 3. Fiecare dintre partile laterale ale navei de la mijlocul ei spre pupa. [Pr.: -ti-er] – Din fr. quartier.
cartona, CARTONÁ, cartonez, vb. I. Tranz. A lega o carte, un caiet etc. în scoarte de carton1 (1); a brosa. ♦ A asigura o harta, o plansa etc. cu un suport protector de carton1, sau, p. ext., de pânza, de piele etc. – Din fr. cartonner.
cartonat, CARTONÁT, -Ă, cartonati, -te, adj. (Despre o carte, un caiet etc.) Legat în scoarte de carton1 (1) sau, p. ext., de pânza, de piele etc. – V. cartona.
casa, CASÁ, casez, vb. I. Tranz. 1. A anula (în întregime sau partial) o hotarâre judecatoreasca în urma admiterii recursului. 2. A efectua totalitatea operatiilor privind scoaterea definitiva din folosinta si din inventar a unui mijloc fix a carui folosire, reparare sau modernizare nu mai sunt economice; a lichida. 3. (Rar) A sparge. – Din fr. casser.
casă, CÁSĂ1, case, s.f. 1. Cladire destinata pentru a servi de locuinta omului. ♢ Loc. adj. De casa = facut în casa1. ♢ Expr. (A avea) o casa de copii = (a avea) copii multi. A-i fi cuiva casa casa si masa masa = a duce o viata ordonata, normala, linistita. A nu avea (nici) casa, (nici) masa = a duce o viata neregulata, plina de griji, de framântari. ♦ (Reg.) Camera, odaie. ♢ Casa de veci = mormânt. 2. Încapere speciala într-o cladire, având o anumita destinatie. ♢ Casa ascensorului = spatiul în care se deplaseaza cabina unui ascensor. Casa scarii = spatiul dintr-o cladire care adaposteste o scara. 3. Cutie dreptunghiulara în care se pastreaza literele, semnele etc. tipografice de acelasi caracter. 4. Gospodarie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreuna (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Casnicie, menaj. ♢ Expr. A face (sau a duce) casa (buna) cu cineva = a trai cu cineva (în buna întelegere), a se împaca bine. A duce casa buna cu ceva = a se împaca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinari) Nume dat unor institutii, asezaminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ♢ Casa de economii = institutie publica de credit care se ocupa cu strângerea disponibilitatilor banesti temporare ale populatiei, acordând pentru acestea mai ales dobânda. Casa de ajutor reciproc = asociatie benevola a unor angajati sau pensionari, creata pentru acordarea de împrumuturi si de ajutoare membrilor ei din fondurile obtinute din depunerile lor lunare. Casa de filme = institutie producatoare de filme cinematografice. Casa de cultura = institutie culturala în care au loc diverse manifestari culturale, educative etc. Casa de nasteri = institutie medico-sanitara, în care se acorda viitoarelor mame, la nastere, asistenta calificata. Casa de vegetatie = constructie speciala, cu acoperisul si cu peretii de sticla, folosita pentru experiente de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetatie. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boala a vinurilor, pe care acestea o capata când ajung în contact cu aerul si care se caracterizeaza prin tulburare si prin schimbarea culorii. – Lat. casa.
cascadă, CASCÁDĂ, cascade, s.f. 1. Cadere naturala de apa pe cursul unui râu, provocata de o ruptura de panta în profilul longitudinal al vaii; cataracta. ♢ Expr. Cascada de râs = râs zgomotos, sacadat si prelungit. 2. (Tehn.; în sintagma) Montaj în cascada = model de legare a unor aparate sau masini electrice astfel încât curentul de la intrarea unui element sa fie egal eu cel de la iesirea elementului anterior. – Din fr. cascade.
casiu, CASÍU, casiuri, s.n. Sant sau rigola pietruita ori pavata, larga, care serveste la scurgerea apei de ploaie pe o suprafata înclinata de teren (traversând o sosea). – Din fr. cassis.
casnic, CÁSNIC, -Ă, casnici, -ce, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. Care tine de casa1, de gospodarie. ♢ Industrie casnica = activitate industriala neevoluata, desfasurata în mod auxiliar în gospodarie cu unelte relativ simple, care are ca obiect obtinerea unor produse destinate, de obicei, nevoilor proprii. 2. Care îsi petrece timpul liber acasa, în familie. II. 1. S.f. Femeie care se ocupa numai cu gospodaria; gospodina. 2. S.m. (Rar) Casean. – Casa1 + suf. -nic.
castor, CÁSTOR, (1) castori, s.m., (2) s.n. 1. S.m. Mamifer rozator semiacvatic, lung de circa 85 cm, cu labele din spate palmate si cu coada latita, care traieste în colonii, cladindu-si cu maiestrie cuibul pe malul apelor; biber (Castor canadensis). 2. S.n. Blana castorului (1). ♦ Postav facut din parul acestui animal. – Din fr., lat. castor.
castravete, CASTRAVÉTE, castraveti, s.m 1. Planta legumicola cu tulpina agatatoare, acoperita cu peri aspri, cu frunze mari si cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de forma alungita, de culoare verde, care se consuma crud, murat sau gatit. ♢ Expr. A vinde castraveti la gradinar = a da explicatii într-o problema cuiva mai bine informat decât cel ce vrea sa-l lamureasca. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refacut din castraveti (pl. lui castravet < bg. krastavet, krastavita).
caşalot, CASALÓT, casaloti, s.m. Mamifer asemanator cu balena, care traieste în marile calde, caracterizat prin dezvoltarea mare a capului si prin prezenta dintilor pe falca inferioara (Physeter catodon). ♢ Ulei de casalot = amestec de ceruri fluide si solide obtinut din capul de casalot si folosit în medicina, în cosmetica si în componenta unor produse industriale; ulei de spermantet. – Din fr. cachalot.
caşcaval, CASCAVÁL, cascavaluri, s.n. 1. Specie de brânza fina, tare, în forma de turte sau de roti, preparata din cas de lapte de oaie (mai rar de vaca). ♢ Expr. (Fam.) A se întinde la cascaval = a avea pretentii exagerate. 2. (Mar.) Pana metalica folosita la fixarea arborelui gabier pe gabie. – Din tc. kaskaval.
caşerat, CASERÁT, -Ă, caserati, -te, s.n., adj. 1. S.n. (Tipogr.) Lipirea unui strat de hârtie, a unui celuloid etc. pe un carton pentru a-i da aspect mai frumos. 2. Adj. (Despre confectii) Cu un strat de spuma poliuretanica fixat între tricot si captuseala. – Dupa fr. cacher.
caşexie, CASEXÍE s.f. Stare generala proasta a organismului, comuna mai multor boli, care se manifesta prin tulburarea functiilor organismului, prin slabire si anemie extrema, prin scaderea temperaturii corpului etc. – Din fr. cachexie, lat. cachexia.
caşurare, CASURÁRE s.f. Acoperire prin lipire a fetei unei coli de hârtie sau de carton cu o coala de hârtie de calitate superioara, cu o coala de celofan etc., eventual ornamentata, pentru a-i da un aspect mai frumos; casare (2). – Din casa.
catabolism, CATABOLÍSM s.n. Proces biologic de transformare a unor substante complexe, specifice organismului, în alte substante mai simple si nespecifice, pe care organismul le elimina; dezasimilatie, dezasimilare. – Din fr. catabolisme.
cataif, CATAÍF, cataifuri, s.n. Prajitura preparata din doua straturi de taitei foarte fini, prajiti si însiropati, între care se pune un strat gros de frisca. – Din tc. katayıf (lit. kadayıf), ngr. kataífi.
catalog, CATALÓG, cataloage, s.n. Lista, caiet, registru, sistem de fise etc. care contine o însirare metodica, dupa anumite criterii si cu anumite scopuri, de nume de fiinte sau de obiecte, titluri de carti etc. – Din fr. catalogue, lat. catalogus.
catamenial, CATAMENIÁL, -Ă, catameniali, -e, adj. (Med.) Care se produce în timpul sau imediat înaintea menstruatiei. [Pr.: -ni-al] – Din fr. cataménial.
catapultă, CATAPÚLTĂ, catapulte, s.f. 1. Masina de razboi, folosita mai ales la atacul cetatilor, care servea, în antichitate si la începutul evului mediu, la aruncarea pietrelor sau a butoaielor cu substante inflamabile asupra inamicului. 2. Dispozitiv pentru lansarea unei aeronave care, la decolare, trebuie sa atinga o viteza mare pe un spatiu redus. 3. Dispozitiv pentru aruncarea din avion a pilotului împreuna cu scaunul sau cu cabina, în vederea parasutarii lui în caz de pericol. – Din fr. catapulte, lat. catapulta.
cataractă, CATARÁCTĂ, cataracte, s.f. I. Cadere naturala de apa produsa pe o succesiune de terenuri abrupte mici; ansamblu de cascade mai mici; cascada. II. Boala de ochi, care consta în opacifierea cristalinului si care poate duce la orbire totala sau partiala. – Din fr. cataracte, lat. cataracta.
catari, CATÁRI s.m. pl. Adepti ai unei secte crestine din Europa apuseana în sec. XI-XIV, înrudite cu bogomilismul, care respingeau ierarhia catolica si considerau proprietatea privata ca un pacat. – Din fr. cathare.
catarinian, CATARINIÁN, catarinieni, s.m. (La pl.) Grup de maimute superioare, cu narile apropiate si coada de obicei scurta; (si la sg.) maimuta din acest grup. [Pr.: -ni-an] – Din fr. catarhiniens.
cataroi, CATARÓI s.n. (Înv. si reg.) 1. Apoplexie, dambla. 2. Guturai, gripa; guta. – Din ngr. katarroí.
catazonă, CATAZÓNĂ, catazone, s.f. Ansamblul sisturilor cristaline formate în conditiile celui mai intens metamorfism regional. – Din fr. catazone.
catedră, CATÉDRĂ, catedre, s.f. 1. Pupitru sau masa speciala, asezata de obicei pe o estrada, de la care vorbesc profesorii, oratorii etc. ♢ Expr. A vorbi (ca) de la catedra = a vorbi savant, livresc, afectat. 2. Post în învatamânt; functie de profesor. ♦ Unitate de baza dintr-o institutie de învatamânt superior, în cadrul careia se desfasoara activitatea didactica, metodica si de cercetare stiintifica în domeniul uneia sau mai multor discipline. – Din lat. cathedra.
catenară, CATENÁRĂ, catenare, adj.f. (În sintagma) Suspensie catenara = sistem de sustinere a firului aerian de contact pentru tractiunea electrica, prin care acesta este suspendat de un cablu purtator prin intermediul unor fire verticale sau înclinate. – Din fr. caténaire.
catgut, CÁTGUT s.n. Fir resorbabil preparat din intestinul unor animale (pisica, oaie) si întrebuintat în chirurgie, la cusaturi, drenaj etc. – Din fr. catgut.
catharsis, CÁTHARSIS s.n. 1. (Lit.) Purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensa la fenomenul artistic. 2. (În psihanaliza) Efect terapeutic obtinut prin descarcarea unei trairi refulate. [Scris si: catarsis. – Pr.: -tar-] – Din fr. catharsis.
catifea, CATIFEÁ, catifele, s.f. Ţesatura de matase, de lâna, de bumbac etc. care prezinta pe fata fire dese cu lungimea mai mica de un milimetru, perpendiculare pe suprafata tesaturii. – Din tc. kadife, ngr. katifés.
catifelat, CATIFELÁT, -Ă, catifelati, -te, adj. Care are înfatisarea si finetea placuta la pipait a catifelei. ♦ Fig. (Despre sunete sau voce) Care este placut, cald, mângâietor. – Catifea + suf. -at (dupa fr. velouté).
catigorie, CATIGORÍE, catigorii, s.f. (Înv.) Clevetire, calomnie, defaimare. – Din ngr. katigoría.
minişah, MINISÁH s. n. joc de sah redus la 34 de patratele la care se folosesc cu câte patru figuri mai putin decât la sahul clasic. (< mini1- + sah)
catilinară, CATILINÁRĂ, catilinare, s.f. 1. (La pl.) Titlul celor patru discursuri ale lui Cicero împotriva lui Catilina. 2. Fig. Apostrofa vehementa la adresa cuiva. – Din fr. catilinaire.
catod, CATÓD, catozi, s.m. 1. Electrod prin care iese curentul electric continuu de conductie dintr-o baie de electroliza, la polul negativ al sursei. 2. Electrod al unui tub electronic care emite electroni. – Din fr. cathode.
catolic, CATÓLIC, -Ă, catolici, -ce, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine catolicismului, privitor la catolicism; papistasesc. 2. S.m. si f. Adept al catolicismului; papistas. ♢ Expr. A fi mai catolic decât papa = a fi exagerat (în ceea ce spune, crede sau face). – Din lat. catholicus, fr. catholique.
catolicism, CATOLICÍSM s.n. Confesiune crestina care recunoaste primatul papei, infailibilitatea lui în materie de dogma si de morala, purcederea "Sfântului Duh" de la Dumnezeu-Tatal si de la Dumnezeu-Fiul, existenta purgatoriului etc. – Din fr. catholicisme.
catren, CATRÉN, catrene, s.n. Strofa (sau poezie) formata din patru versuri. – Din fr. quatrain.
catrinţă, CATRÍNŢĂ, catrinte, s.f. Obiect de îmbracaminte din portul national al femeilor românce, care serveste ca fusta sau ca sort si care consta dintr-o bucata dreptunghiulara de stofa adesea împodobita cu alesaturi, cu paiete etc. – Din magh. katrinca.
caţaveică, CAŢAVEÍCĂ, cataveici, s.f. Haina taraneasca scurta (îmblanita), cu mâneci largi, purtata de femei; scurteica. – Din ucr. kacavejka.
ministres, MINISTRÉS s. n. agent stresant de mai mica importanta. (< engl. ministress)
cauă, CÁUĂ s.f. (Reg.) Fiinta imaginara, înspaimântatoare, cu care sunt speriati copiii. [Pr.: -ca-ua] – Cf. ucr. k a v a.
caucazian, CAUCAZIÁN, -Ă, caucazieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Denumire generica a popoarelor care locuiesc în Caucaz, facând parte din trei mari familii de limbi: caucaziana propriu-zisa, indo-europeana si altaica; (si la sg.) persoana care face parte din populatia unuia dintre aceste popoare. 2. Adj. Care apartine Caucazului sau populatiei lui, privitor la Caucaz sau la populatia lui. [Pr.: -ca-u-ca-zi-an] – Caucaz (n. pr.) + suf. -ian. Cf. fr. c a u c a s i e n.
cauciuca, CAUCIUCÁ, cauciuchez, vb. I. Tranz. A acoperi cu un strat de cauciuc sau a impregna cu cauciuc un obiect (mai ales o tesatura textila). [Pr.: -ca-u-] – Din cauciuc.
cavalcadă, CAVALCÁDĂ, cavalcade, s.f. Plimbare calare facuta în grup; goana, alergare (cu cai). ♦ Grup de persoane care fac împreuna o plimbare calare. – Din fr. cavalcade (< it.).
cavaler, CAVALÉR, cavaleri, s.m. 1. (În Roma antica) Membru al ordinului ecvestru, inferior ordinului senatorial. ♦ (În evul mediu, în apusul si în centrul Europei) Titlu nobiliar conferit, initial pentru fapte de arme, de rege sau de un reprezentant al lui. 2. Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc, laic sau religios. 3. Titlu onorific conferit, în unele tari, posesorului anumitor decoratii importante. 4. Persoana având titlul de cavaler (1-3). 5. Calaret. 6. (Adesea adjectival) Om plin de abnegatie, generos si nobil; om amabil, binevoitor, îndatoritor. 7. (Pop.) Tânar necasatorit, holtei, burlac. ♢ Cavaler de onoare = tânar necasatorit care însoteste pe miri la cununie. – Din rus. kavaler (< fr.).
cavernă, CAVÉRNĂ, caverne, s.f. 1. Pestera, grota. 2. Cavitate patologica cauzata de o boala într-un tesut organic (mai ales la plamâni). – Din fr. caverne, lat. caverna.
cavernicol, CAVERNÍCOL, -Ă, cavernicoli, -e, adj. Specific pesterii, care tine de pestera, care traieste sau care creste în pestera. – Din fr. cavernicole.
cavitar, CAVITÁR, -Ă, cavitari, -e, adj. (Despre corpuri) Gol în interior. (2). – Din fr. cavitaire.
cavou, CAVÓU, cavouri, s.n. Constructie funerara (într-un cimitir sau în alt loc de înmormântare) cu una sau mai multe cripte. – Din fr. caveau.
cazacă, CAZÁCĂ, cazace, s.f. Bluza cu mâneci largi, lunga pâna mai jos de talie, încheiata la gât într-o parte. – Din fr. casaque. (< it.).
cazacliu, CAZACLÍU, cazaclii, s.m. (Înv.) Negustor cazac care facea negot cu vinuri, cu blanuri etc. între Ucraina si Moldova. – Din tc. kazakli.
cazier, CAZIÉR, caziere, s.n. 1. Dulap cu mai multe compartimente sau sertare, în care se claseaza acte, dosare etc. ♦ (Tipogr.) Dulapior cu rafturi în care se pastreaza literele. 2. (Jur.; în sintagma) Cazier judiciar = fisa de evidenta în care organele judiciare consemneaza toate condamnarile penale ale unei persoane. ♦ Serviciu care tine evidenta acestor fise. [Pr.: -zi-er] – Din fr. casier.
minischi, MINISCHÍ s. n. schi mai scurt si mai lat decât schiul clasic, care permite o mai mare stabilitate la depasirile de viteza. (< fr. miniski)
, CĂ conj. 1. Introduce propozitii subordonate: a) completive; Am spus ca nu pot veni; b) subiective: Asa-i c-a venit si rândul meu?; c) atributive: Gândul ca nu pot pleca ma chinuie; d) (cauzale) caci, fiindca. Hai acasa ca-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, ca-l bate vântul; f) (concesive) desi, cu toate ca, macar ca. Si omul, ca-i om, si nu poate sa înteleaga; g) (temporale) dupa ce, când. Acum ca ne-am odihnit, pot sa-ti povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Si. Sa care barbatul cu carul si femeia sa împrastie cu poala, ca tot se ispraveste. 3. (În expr.) Nici ca = nu. (Adversativ) Numai ca = dar, însa. 4. Într-adevar, asa e. Ca bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Ca nu mai vine odata. 6. Doar. Da cum nu! Ca nu mi-oi festeli eu obrazul! ♢ (Cu sens restrictiv) Nu ca ma laud, dar asa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum ca, dupa ce ca, macar ca etc. – Lat. quod.
căci, CĂCI conj. (Introduce propozitii explicative) Pentru ca, deoarece, fiindca. Eu îi cunosc caci am trait cu ei. – Ca + ce.
căciulă, CĂCIÚLĂ, caciuli, s.f. 1. Obiect confectionat din blana de oaie sau de alt animal si care serveste la acoperirea capului. Buna ziua, caciula (ca stapânu-tau n-are gura)! se spune, în bataie de joc, unuia care nu saluta. ♢ Expr. A-si lua (sau a-si scoate) caciula (de pe cap) = a-si descoperi capul în semn de salut sau de respect. La asa cap, asa caciula = cum e omul, asa e si purtarea lui. A-i iesi (cuiva) parul prin caciula = a) a i se urî asteptând; b) a o duce greu; a saraci. A fi (sau a se sti, a se simti) cu musca pe caciula = a se simti vinovat. (Asta sau aia e) alta caciula = (aceasta e) altceva, alta socoteala. A da cu caciula în câini = a fi cu chef, a-si face de cap. (Bun de) sa dai cu caciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoana, individ. Câte cinci lei de caciula. 2. Obiect în forma de caciula (1) (care serveste ca acoperamânt pentru cosuri, canale etc.). ♦ Partea superioara a ciupercii. – Cf. alb. k ë s u l ' ë.
căciuloi, CĂCIULÓI, caciuloaie, s.n. Augmentativ al lui caciula. – Caciula + suf. -oi.
cădea, CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorita greutatii, a se lasa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarna, ger, seara etc.) A se lasa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinti, par, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lasa în jos continuând sa fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se rasturna, a se pravali; a se darâma, a se surpa. ♢ Expr. A cadea (bolnav) la pat = a se îmbolnavi. A cadea în picioare = a iesi cu abilitate dintr-o situatie grea. ♦ (Determinat prin "în genunchi", "cu rugaminte" etc.) A se aseza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arata supunere; a ruga pe cineva cu umilinta sau cu staruinta. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în lupta). 2. (Despre orase, pozitii strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reusi. A cazut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-si înceta existenta, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neasteptate într-un loc sau într-o situatie. ♢ Expr. A-i cadea cuiva (cu) drag (sau la inima) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se napusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A cazut în extaz. ♢ Expr. A cadea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cadea bine = a-i placea, a-i prii. A-i cadea rau = a nu-i conveni, a nu-i placea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunarii. ♦ (La ghicitul în carti) A se arata, a se vedea, a reiesi. 8. (În expr.) A cadea la învoiala (sau de acord) = a ajunge la o întelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A sedea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.
căi, CĂÍ, caiesc, vb. IV. Refl. A-i parea cuiva rau, a regreta, a recunoaste ca a gresit. ♦ Tranz. (Rar) A compatimi pe cineva; a caina. – Din sl. kajati sen.
căierel, CĂIERÉL, caierele, s.n. (Rar) Diminutiv al lui caier. [Pr.: ca-ie-] – Caier + suf. -el.
căimăcămie, CĂIMĂCĂMÍE, caimacamii, s.f. Forma de guvernamânt provizoriu instituita în timpul cât tronul ramânea vacant sau pe timpul absentei domnului; locotenenta domneasca; p. ext. timpul cât dura aceasta forma de guvernamânt. – Caimacam + suf. -ie.
căina, CĂINÁ, cainez, vb. I. Refl. A se tângui, a se vaita, a se plânge. ♦ Tranz. A compatimi, a deplânge. [Var.: cainí vb. IV] – Din sl. kajanŭ (part. lui kajati sen).
căini, CĂINÍ vb. IV. v. caina.
căinţă, CĂÍNŢĂ, cainte, s.f. Parere de rau, regret, remuscare. – Cai + suf. -inta.
căişor, CĂISÓR, caisori, s.m. 1. Diminutiv al lui cal. 2. (La pl.) Calusei (2). [Pr.: ca-i-] – Cal + suf. isor.
căiţă, CĂÍŢĂ, caite, s.f. (Reg.) 1. Boneta, scufie, caciulita. 2. (Pop.) Membrana care înveleste capul unor copii nou-nascuti, tichie. ♢ Expr. Nascut cu caita (pe cap) = se spune despre un om norocos. 2. (Reg.) Placenta (1). – Din scr. kaica.
călacan, CĂLACÁN s.n. v. calaican.
călăraş, CĂLĂRÁS, calarasi, s.m. 1. (La pl., în evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Corp militar de slujitori auxiliari ai domniei; (si la sg.) membru al acestui corp militar. ♦ (Înv.) Ostas de cavalerie. 2. Coarda de rod la vita de vie, scurtata la 4-6 muguri, si plasata calare pe coarda de doi ani. – Calare + suf. -as.
miniraliu, MINIRALÍU s. n. raliu pe un itinerar mai scurt; microraliu. (< fr. mini-rallye)
călător, CĂLĂTÓR, -OÁRE, calatori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care calatoreste, care se afla în calatorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre pasari) Care pleaca iarna în tari mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecator, nestatornic. – Cale + suf. -ator.
călători, CĂLĂTORÍ, calatoresc, vb. IV. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) departat; a fi pe drum. ♦ A fi calator, a fi la drum. ♦ Refl. Fig. (Reg.) A se sfârsi; a muri. – Din calator.
călătorie, CĂLĂTORÍE, calatorii, s.f. Actiunea de a calatori; drum pe care îl face cineva într-un loc (mai departat). ♢ Expr. (Ir.) Calatorie sprâncenata = urare care arata indiferenta pentru plecarea cuiva. – Calatori + suf. -ie.
călău, CĂLẮU, calai, s.m. Barbat însarcinat cu executarea osânditilor la moarte; gâde, hoher. ♦ Fig. Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigas. – Din tig. kalo "negru".
călcător, CĂLCĂTÓR, -OÁRE, calcatori, -oare, subst. 1. S.m. si f. 1. Meserias care calca haine sau rufarie într-un atelier de confectii, într-o spalatorie etc. 2. (Rar) Persoana care calca o lege, o dispozitie etc. ♦ Pradator, hot. II. S.f. 1. Scândura pe care olarul framânta lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calca (II 1) strugurii. 3. Instalatie speciala la gardurile pescaresti, care permite trecerea pestelui într-un singur sens sau circulatia barcilor în ambele sensuri fara ca pestele sa iasa. III. S.n. 1. Mecanism la masinile de cusut, care apasa pe placa masinii materialul ce se lucreaza, pentru a putea fi fixat si deplasat mai usor; apasator, ceapraz. 2. Unealta formata dintr-o lama de otel plana sau îndoita, cu crestaturi pe una sau pe ambele muchii, prevazuta cu mâner si folosita de lemnari la rostuirea dintilor pânzelor de ferastrau; ceapraz. 3. Pânza sau pernita pe care se calca (III) haine, rufarie etc. – Calca + suf. -ator.
călcătoreasă, CĂLCĂTOREÁSĂ, calcatorese, s.f. Femeie care are meseria de a calca (III) haine, rufarie etc. – Calcator + suf. -easa.
călcătorie, CĂLCĂTORÍE, calcatorii, s.f. Atelier unde se calca (III) haine, rufarie etc. ♦ Spec. Sectie sau atelier în care se calca produsele textile realizate într-o fabrica de confectii. – Calcator + suf. -ie.
călcâi, CĂLCẤI, calcâie, s.n. 1. Partea posterioara a talpii piciorului, formata din oasele astragal si calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încaltamintei care acopera aceasta portiune a piciorului. ♢ Expr. A se afla (sau a fi, a trai etc.) sub calcâi = a se afla (sau a fi, a trai) sub totala dominatie a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sari) într-un calcâi = a se misca repede, a fi iute la treaba; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) calcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) calcâiele (dupa cineva) = a) a fi foarte îndragostit (de cineva), a se îndragosti subit; b) a fi zorit, nerabdator. ♦ Lovitura data cu calcâiul (1). ♢ Expr. A da calcâie calului = (despre calareti) a lovi calul cu calcâiele, ca sa porneasca sau sa mearga mai repede. ♦ (Livr.) Calcâiul lui Ahile = partea vulnerabila, latura slaba a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat partii dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesa mica de lemn, de forma prismatica, fixata de o grinda de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de constructie care se reazema pe grinda sau folosita ca piesa de rezistenta într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedica filarea unui lant sau a unei parâme. 5. Strat format între sapun si lesiile de glicerina la fabricarea sapunului. – Lat. calcaneum.
căldare, CĂLDÁRE, caldari, s.f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevazut cu o toarta la partea superioara, folosit pentru pastrarea si transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; galeata. ♢ Caldare de abur = instalatie (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul careia se trece apa, sub actiunea caldurii, din faza lichida în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferica; cazan cu abur. Caldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Continutul unei caldari (1). II. (Geogr.) Depresiune circulara cu versante prapastioase în zona muntilor înalti; scobitura în albiile apelor curgatoare, la baza unei cascade; cazan. ♢ Caldare glaciara = circ glaciar. – Lat. caldaria.
căldăroi, CĂLDĂRÓI, caldaroaie, s.n. Augmentativ al lui caldare. – Caldare + suf. -oi.
căldăruşă, CĂLDĂRÚSĂ, caldaruse, s.f. 1. Diminutiv al lui caldare (1). 2. Planta erbacee ornamentala cu tulpina simpla sau ramificata, paroasa, cu flori albastre, violete, rosii, mai rar albe (Aquilegia vulgaris). – Caldare + suf. -usa.
călire, CĂLÍRE, caliri, s.f. Actiunea de a (se) cali. ♦ Tratament termic al otelului, care consta în încalzirea piesei la o temperatura superioara punctului de transformare, urmata de racirea ei brusca într-un mediu gazos, lichid sau granular, în vederea maririi duritatii, mai ales a stratului superficial. – V. cali.
călţunaş, CĂLŢUNÁS1, caltunasi, s.m. 1. Ciorap de lâna alba în portul popular. 2. (Mai ales la pl.) Numele a doua plante: a) planta decorativa cataratoare, cu flori portocalii, având un fel de pinten; condurul-doamnei (Tropaeolum majus); b) toporasi. – Caltun + suf. -as.
călugăr, CĂLÚGĂR, calugari, s.m. I. Barbat care a facut legamânt sa duca o viata religios-ascetica si care traieste într-o comunitate manastireasca; monah. II. Instalatie hidrotehnica cu ajutorul careia se poate evacua apa din helesteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ (< gr.).
călugăriţă, CĂLÚGĂRIŢĂ, calugarite, s.f. I. Femeie care a facut legamânt sa duca o viata religios-ascetica si care traieste într-o comunitate manastireasca; monahie2. II. Insecta carnivora mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din fata în forma de cange, care-i servesc la prinderea prazii (Mantis religiosa). – Calugar + suf. -ita.
căluş, CĂLÚS, calusuri, s.n. 1. Bucata de lemn sau de metal care se pune între dintii dinainte ai unui animal, spre a-l forta sa tina gura deschisa; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica sa strige. ♢ Expr. A pune (cuiva) calusul în gura = a împiedica (pe cineva) sa vorbeasca. 2. Betisor care face parte din mecanismul de declansare al capcanelor de lemn. 3. Mica piesa de lemn cu o forma speciala, pe care se sprijina coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul îsi asaza tabloul când lucreaza; sevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prajinilor, folosit în forajul prin percutie sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flacai; melodie dupa care se executa acest dans; calusar (1), calusel (4). – Cal + suf. -us.
căluşar, CĂLUSÁR, calusari, s.m. 1. (La pl. art.) Calus (6). 2. (La pl.) Grup de dansatori care, în saptamâna Rusaliilor, executa (la sate) jocul traditional denumit calusul; (si la sg.) fiecare dintre flacaii care joaca acest dans. – Calus + suf. -ar.
căluşel, CĂLUSÉL, calusei, s.m. 1. Calut (1). 2. (La pl.) Instalatie alcatuita din mai multi caisori de lemn pe care încaleca copiii si care se învârtesc în jurul unui ax, fiind suspendati de niste bârne transversale; carusel, caisori. 3. Calut (3). 4. Calus (6). Cal + suf. -usel.
căluţ, CĂLÚŢ, caluti, s.m. 1. Diminutiv al lui cal; calusel (1). 2. Compus: calut-de-mare = peste teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotatoare codala si cu capul asemanator cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lacustelor; calusel (3). – Cal + suf. -ut.
cămară, CĂMÁRĂ, camari, s.f. 1. Încapere mica în care se pastreaza alimente. 2. (Înv.) Camera, odaie. ♢ Camara domneasca = (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova): a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vami, ocne si impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei; b) (rar) monetarie. – Probabil lat. •camara în loc de cam(m)ara "camera" (< gr.).
cămaşă, CĂMÁSĂ, camasi, s.f. 1. Îmbracaminte (de pânza, matase etc.) care se poarta pe piele, acoperind partea superioara a corpului. ♢ Camasa de noapte = îmbracaminte de pânza, de matase etc. (lunga), care se poarta ca vesmânt pentru dormit. Camasa de forta = camasa speciala confectionata din pânza rezistenta, prevazuta cu cordoane, cu care se imobilizeaza temporar nebunii furiosi, împiedicându-i sa comita actiuni violente, iresponsabile. ♢ Expr. A ramâne în camasa = a ramâne sarac, a pierde tot. A nu avea nici camasa pe el = a fi foarte sarac. A lasa (pe cineva) în camasa sau a-i lua (cuiva) si camasa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lasa sarac. Îsi da si camasa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos si de darnic. A nu-l mai încapea camasa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu sti) pe unde sa scoti camasa = a fi în mare încurcatura, a nu sti cum sa scapi. Arde camasa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrana, învelis (subtire), captuseala care îmbraca diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placenta (1). ♦ Îmbracaminte interioara a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: camasa-broastei = alga verde de apa dulce de forma unei retele, alcatuita din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: camésa s.f.] – Lat. camisia.
cămăraş, CĂMĂRÁS, camarasi, s.m. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Slujbas care avea în grija odaile domnului, în special camara domneasca. ♦ (Înv.) Intendent la o manastire. – Camara + suf. -as.
minimum, MÍNIMUM I. s. n. 1. punct, limita inferioara. 2. cea mai mica cantitate, valoare, intensitate etc.; minim (III). II. adv. cel putin; macar. (< lat., fr. minimum)
cămeşoi, CĂMESÓI, camesoaie, s.n. Augmentativ al lui camasa (1); camasa lunga. – Camesa + suf. -oi.
căminar, CĂMINÁR, caminari, s.m. Slujitor însarcinat, în evul mediu, în Moldova si apoi în Ţara Româneasca, cu perceperea unor dari (la început numai pe vânzarea cerii). – Camana (înv. "dare anuala asupra bauturilor alcoolice" < sl.) + suf. -ar.
căneală, CĂNEÁLĂ, caneli, s.f. (Pop.) Vopsea (neagra), mai ales pentru par. – Cani + suf. -eala.
căni, CĂNÍ, canesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A vopsi (în negru), mai ales parul. – Cf. tc. k i n a "c a n e a l a".
căpătat, CĂPĂTÁT s.n. Faptul de a capata ceva de pomana. ♢ Expr. A umbla (sau a se duce, a pleca etc.) dupa capatat = a umbla sa ceara de la altii cele necesare traiului. – V. capata.
căpătâi, CĂPĂTẤI, capatâie, s.n. 1. Parte a patului sau a oricarui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. perna sau alt obiect pe care se pune capul. ♢ Loc. adj. si adv. Fara capatâi = fara ocupatie (bine definita), fara rost. ♢ Expr. A sta la capatâiul cuiva = a veghea lânga o persoana bolnava. A nu avea capatâi = a nu avea nici un rost în viata. (Înv.) A face (cuiva) de capatâi = a capatui; a casatori (pe cineva). ♦ Carte de capatâi = a) carte fundamentala într-o disciplina sau în literatura; b) carte preferata. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capat (1), sfârsit. ♢ Expr. A scoate ceva la capatâi sau a o scoate la capatâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capat. A da de capatâi = a da de capat, a descurca. Lat. capitaneum.
căpăţână, CĂPĂŢẤNĂ, capatâni, s.f. 1. Cap de animal mort sau taiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucata a unei plante, formata din tulpina sau din suprapunerea frunzelor. Capatâna de varza. 4. Nume dat unor obiecte de forma conica. Capatâna de zahar. – Lat. pop. capitina.
căpău, CĂPẮU, capai, s.m. (Reg.) Copoi (1). – Din magh. kopó.
căpeneag, CĂPENEÁG, capeneaguri, s.n. (Înv.) Haina lunga si larga care acopera tot corpul. [Var.: chepeneág s.n.] – Din magh. köpenyeg.
căpistere, CĂPISTÉRE, capisteri, s.f. (Reg.) Albie, covata mica în care se cerne faina sau malaiul si se framânta aluatul. [Var.: capestérie s.f.] – Lat. capisterium.
căpitan, CĂPITÁN, capitani. s.m. 1. Grad de ofiter superior locotenentului si inferior maiorului; persoana care are acest grad. ♢ (Mar.) Capitan-locotenent = grad corespunzator capitanului din armata de uscat sau de aviatie; ofiter care are acest grad. Capitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzator colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofiter care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinarile "de vas", "de slep", "de remorcher") Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ♢ Capitan de port = persoana însarcinata cu conducerea activitatii unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoana care comanda o ostire sau o parte a ei; comandant. ♢ Capitan-pasa = comandantul flotei turcesti. ♦ Capetenie (de haiduci, de hoti etc.). ♦ Capitan de posta = administrator al unei poste. 4. (Sport) Jucator care în timpul unei competitii este reprezentantul si conducatorul echipei din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. k a p i t á n y.
căprioară, CĂPRIOÁRĂ, caprioare, s.f. Femela capriorului, fara coarne, mai mica decât acesta. [Pr.: -pri-oa-] – Lat. capriola.
căprior, CĂPRIÓR, capriori, s.m. I. Animal rumegator salbatic, mai mic decât cerbul, cu picioare subtiri si agile, cu coarne mici (Capreolus capreolus). II. 1. Fiecare dintre bârnele încrucisate care fac parte din scheletul acoperisului unei case. 2. Fiecare dintre lemnele care formeaza suportul pe care se asaza scândurile patului, platforma zidarului etc. [Pr.: -pri-or] – Lat. capriolus.
minimal, MINIMÁL, -Ă adj. minim (I). o program (sau plan) ~ = program (sau plan) care cuprinde un ansamblu de sarcini minime, ce trebuie îndeplinite în prima urgenta; pret ~ = pretul cel mai mic cu care se poate vinde o marfa; arta ~a = curent artistic care îmbina pictura cu sculptura, reducând totul la elementele esentiale (formele geometrice). (< fr. minimal)
căpşună, CĂPSÚNĂ, capsuni, s.f. Fruct fals al capsunului, format din îngrosarea receptaculului floral în care sunt îngropate fructele propriu-zise, asemanator cu fraga, dar mai mare ca aceasta, de culoare rosie, carnos, parfumat si gustos. – Probabil din capusa (înv. "capsuna") + suf. -une (lat. < -onem).
căptuşeală, CĂPTUSEÁLĂ, captuseli, s.f. 1. Pânza sau stofa cu care se dubleaza, în interior, un obiect de îmbracaminte, pentru a-i da un aspect mai îngrijit si pentru a-l face mai calduros. ♦ Material aplicat în interiorul încaltamintei pentru ca aceasta sa-si mentina forma. 2. Pânza sau stofa cu care se învelesc unele obiecte pentru a le feri de deteriorare. 3. Strat rezistent de lemn, de metal sau de caramida, cu care se acopera un obiect pe dinauntru sau pe dinafara (pentru a-l feri de degradare, pentru consolidare, izolare termica, acustica etc.). 4. Rama de lemn care acopera fetele interioare ale golului unei usi si de care sunt fixate canaturile usii. – Captusi + suf. -eala.
căptuşi, CĂPTUSÍ, captusesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o captuseala la o haina, la încaltaminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinauntru sau pe dinafara, cu un strat de protectie, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o captuseala (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a însfaca. ♦ A bate (zdravan). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din captuh (înv. "captuseala" < germ.).
cărare, CĂRÁRE, carari, s.f.1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ♢ Loc. adv. Pe toate cararile = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ♢ Expr. A umbla pe doua carari = a se clatina în mers; a fi beat. A-i taia (sau a-i închide) cuiva cararea (sau cararile) = a opri pe cineva sa faca sau sa continue un drum. A-si îndrepta cararile = a apuca într-o directie. A-i scurta (cuiva) cararile = a omorî (pe cineva) 2. Linie obtinuta prin despartirea în doua a parului de pe cap. Lat. carraria.
cărăbuş, CĂRĂBÚS, carabusi, s.m. Insecta coleoptera foarte daunatoare, de culoare castanie, cu elitrele dure, care apare pe la începutul lunii mai si se hraneste cu frunzele arborilor (iar larva ei, cu radacinile unor plante); gainusa, gândac-de-mai (Melolontha melolontha). – Carab[as] (rar folosit, "oaie cu botul negru" < tc.) + suf. -us.
cărăbuşel, CĂRĂBUSÉL, carabusei, s.m. Insecta daunatoare din ordinul coleopterelor, asemanatoare cu carabusul, dar mai mica si mai paroasa decât acesta (Rhizotrogus solstitialis). – Carabus + suf. -el.
minim, MÍNIM, -Ă I. adj. cel mai mic (ca dimensiuni, durata, intensitate, valoare); foarte mic; minimal. II. s. f. 1. valoarea cea mai mica, într-un interval, a unei variabile sau functii. ♢ centru de joasa presiune atmosferica. 2. categorie de greutate la box pentru juniorii între 42 si 45 kg. III. s. n. minimum (2). ♦ ~ de trai = venitul necesar pentru satisfacerea nevoilor elementare de consum ale unei persoane sau familii. (< fr. minime, lat. minimus)
cărăşel, CĂRĂSÉL, (1) carasei, s.m., (2) carasele, s.n. 1. S.m. Diminutiv al lui caras. 2. S.n. Numele unui dans popular cu miscari vioaie; melodie dupa care se executa acest dans. – Caras + suf. -el.
cărbune, CĂRBÚNE, carbuni, s.m. I. 1. Roca combustibila amorfa, de culoare galbuie, bruna pâna la neagra, friabila, formata prin îmbogatirea în carbon (în lipsa oxigenului din aer) a resturilor unor plante din epocile geologice si folosita drept combustibil si ca materie prima în industria chimica si în metalurgie. ♦ Carbune brun = carbune de culoare brun-închis, compact, sticlos, casant. Carbune activ = carbune cu structura poroasa si cu mare capacitate de retinere prin adsorbtie a gazelor, a vaporilor etc. Carbune animal = material obtinut prin calcinarea oaselor animale si folosit ca adsorbant pentru gaze si pentru substante colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intestinal etc. ♦ Carbune alb = denumire data cursurilor de apa cu caderi utilizabile pentru producerea de energie. 2. Material combustibil de culoare neagra, usor si sfarâmicios, rezultat din arderea incompleta a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscata a lemnului, folosit în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ♢ Expr. A se face carbune = (despre alimente) a se arde. A sta (ca) pe carbuni (aprinsi) = a fi foarte nerabdator. 3. Creion negru obtinut dintr-un lemn de esenta foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schite etc. II. 1. (Med.) Antrax. 2. (Zool.; în sintagma) Carbune enfizematos = boala infectioasa acuta a rumegatoarelor, în special a bovinelor, provocata de bacteria Clostridium chauvoei si care se manifesta prin aparitia în muschi a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (La plante) Taciune. 4. (Bot.; reg.; la pl.) Planta erbacee cu frunze ovale la baza, lanceolate mai sus si flori negre-violacee (Phyteuma spiciforma); spinuta (1). – Lat. carbo, -onis.
cărnosi, CĂRNOSÍ, carnosesc, vb. IV. Tranz. A îndeparta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tabacarie. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din carnos.
cărţoi, CĂRŢÓI, cartoaie, s.n. (Rar) Augmentativ al lui carte. – Carte + suf. -oi.
căruţă, CĂRÚŢĂ, carute, s.f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic si mai usor decât acesta, cu tractiune animala, mai ales cu cai. ♢ Expr. A se lasa de caruta = a renunta la un lucru sau la o treaba începuta. A ramâne de caruta = a ramâne în urma; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, lemne etc. cât se poate încarca într-o caruta (1). – Din car.
căsăpi, CĂSĂPÍ, casapesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A taia în bucati, a macelari, a ciopârti. – Din casap.
căsătorie, CĂSĂTORÍE, casatorii, s.f. Uniune legala, liber consimtita între un barbat si o femeie pentru întemeierea unei familii. ♦ Trai comun între soti, viata conjugala; casnicie. – Casator (înv. "sot" < casa1 + suf. -ator) + suf. -ie.
căsca, CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ♢ Expr. A casca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naiva; p. ext. a umbla fara nici o treaba, a pierde vremea. A casca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a baga de seama, a fi atent. ♢ Compus; casca-gura s.m. = gura-casca. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o miscare de inspirare adânca, urmata de o expiratie prelungita, tradând oboseala, plictiseala si mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (putin); a se crapa. – Lat. •cascare.
căsnicie, CĂSNICÍE, casnicii, s.f. Trai în comun al sotilor, viata conjugala; casatorie. – Casnic + suf. -ie.
căsoaie, CĂSOÁIE, casoaie, s.f. 1. Augmentativ al lui casa1 (1). ♦ Baraca (de lemn) unde se adapostesc muncitorii care lucreaza la câmp sau la padure. 2. Camara în care se tin, la tara, lucruri de gospodarie. 3. Element de constructie în forma de cutie (fara funduri sau cu un singur fund), confectionat din grinzi de lemn sau de beton prefabricat, care se umple cu piatra, cu pamânt etc. si care se asaza în albie sau pe malul unei ape în scopul executarii unui baraj, a unui dig etc. [Var.: casói s.n.] – Casa + suf. -oaie.
căsoi, CĂSÓI s.n. v. casoaie.
căsuţă, CĂSÚŢĂ, casute, s.f. 1. Diminutiv al lui casa1 (1); cascioara, casisoara, casulie. ♦ Casuta postala = ghiseu sau compartiment special unde se repartizeaza si se pastreaza, la posta, scrisorile pe care le ridica personal adresantul. 2. Compartiment dintr-o cutie de litere tipografice, în care se pastreaza un singur fel de litera. ♢ Casuta tipografica = spatiu destinat colofoniului. 3. (La pl.) Spatiile dintre dintii spatei, prin care trec firele de urzeala la razboaiele de tesut – Casa1 + suf. -uta.
căşăi, CĂSĂÍ, casaiesc, vb. IV. Tranz. V. hâsâi.
minicontainer, MINICONTÁINER s. n. container de capacitate mica. (< mini1- + container)
cătun, CĂTÚN, catune, s.n. 1. Grup de asezari taranesti care nu constituie o unitate administrativa, cu un numar de locuitori mai mic decât al unui sat. 2. (Reg.) Padurice, hatis, desis. [Pl. si: catunuri] – Cf. alb., scr. k a t u n.
căţăi, CĂŢĂÍ, cắtai, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecari. – Cata + suf. -ai.
căţelandru, CĂŢELÁNDRU, catelandri, s.m. Catel (I 1) mai mare; p. ext. pui mai mare al unor animale salbatice (asemanatoare cu câinele); catelan. – Catel + suf. -andru.
căţeli, CĂŢELÍ, pers. 3 cateleste, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre catele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre rani si bube) A se lati, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influentat de catel, catea).
căuş, CĂÚS, cause, s.n. 1. Vas de lemn în forma de cupa sau de lingura mare, folosit pentru a lua apa, faina, graunte etc.; cauc; p. ext. nume dat unor unelte care au aceasta forma. ♢ Expr. A face mâna caus = a da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele si adâncind palma. ♦ Cantitatea de apa, faina, graunte etc. care intra într-un caus (1). 2. Lingura mare de lemn cu care se toarna vinul din pritoaca în cada. 3. Lingura de forma speciala folosita la prepararea brânzeturilor, cu care se scoate, se asaza si se amesteca coagulul. 4. Lingura de tabla sau de lemn cu ajutorul careia se scoate apa din barca. 5. Piesa din tabla folosita pentru legarea cablului de foraj de un ax sau a doua cabluri între ele. 6. Cancioc. 7. (Mar.) Bazin mic într-un port, pentru ambarcatiuni. – Lat. •cau (< cavus) + suf. -us.
căuta, CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca sa gaseasca pe cineva sau ceva; a umbla dupa... ♢ Expr. A cauta cuiva cearta (sau pricina) cu lumânarea = a provoca cearta cu orice pret. N-ai ce cauta (undeva) = nu exista motiv, este interzis sa vii sau sa te afli undeva. A cauta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca sa descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o multime etc. A cauta cu gândul = a se sili sa-si aduca aminte. A cauta privirile cuiva = a încerca sa întâlneasca privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobai. ♦ A se deplasa undeva pentru a gasi pe cineva; a se interesa undeva de prezenta cuiva. 2. A încerca sa obtina ceva, a urmari ceva. ♦ Refl. (Despre marfuri) A avea cautare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ♢ Expr. A-si cauta de treaba (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-si vedea de treaba. 2. Intranz. si tranz. A purta de grija (unui bolnav), a se îngriji de... ♢ Refl. Se cauta la doctor. ♦ A baga de seama, a fi atent. 3. Tranz. A-si da silinta, a se stradui sa... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmari cu ochii. ♢ Expr. (Fam.) A-i cauta (cuiva) în coarne = a rasfata (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre fiinte) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfatisarea de... 4. Intranz. si tranz. Fig. A lua în consideratie, a se lua dupa... Nu cauta ca-s mic. 5. Intranz. (În superstitii) A cerceta pozitia stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -ca-u-. – Var.: (pop.) catá vb. I] – Lat. •cautare.
căzăcesc, CĂZĂCÉSC, -EÁSCĂ, cazacesti, adj., s.f. 1. Adj. Care apartine cazacilor, privitor la cazaci. 2. S.f. art. Numele unui dans national ucrainean, cu ritm moderat la început, apoi din ce în ce mai accelerat; melodie dupa care se executa acest dans; cazacioc, cazacinca. – Cazac + suf. -esc.
minicasetofon, MINICASETOFÓN s. n. casetofon portabil de mici dimensiuni, la care se folosesc numai casete preînregistrate, ascultate în casti; walkman. (< mini1- + casetofon)
câine, CẤINE, câini, s.m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru paza, vânatoare etc. (Canis familiaris). ♢ Expr. (Ir.) A trai (sau a se întelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre doua sau mai multe persoane care nu se înteleg deloc, nu se pot suferi, se dusmanesc si se cearta întruna. A taia frunza la câini = a trândavi; a nu avea nici o ocupatie. A trai ca câinele la stâna = a trai bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trasatura distinctiva, o situatie clara. Nu-i numai un câine scurt de coada = mai e si altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discutie e comun si altora. Viata de câine = viata grea, plina de lipsuri. (Ir.) Umbla câinii cu covrigi (sau colaci) în coada = e mare belsug. ♦ Epitet dat unui om rau, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelatii boreale (din care face parte si Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelatii boreale, situata între Hidra si Orion; câine-de-mare = rechin de talie mica, de culoare albastra-cenusie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub forma de vierme mare si paros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete.[Var.: (reg.) cấne s.m.] – Lat. canis.
câinesc, CÂINÉSC, -EÁSCĂ, câinesti, adj. 1. Care apartine câinilor, privitor la câini. ♢ (Pop.) Dinte câinesc = canin. 2. Fig. (Despre atitudinea, manifestarile cuiva) Rau, dusmanos, hain; (despre vreme, situatii, împrejurari) vrajmas omului, greu de suportat; aspru, câinos. – Câine + suf. -esc.
câineşte, CÂINÉSTE adv. 1. Ca un câine. ♦ Fig. Cu dusmanie, cu rautate. 2. Fig. În conditii foarte grele, cu mari lipsuri. Traieste câineste. ♢ Expr. Câine-câineste = cu multa greutate, cu chiu cu vai. – Câine + suf. -este.
câinos, CÂINÓS, -OÁSĂ, câinosi, -oase, adj. (Despre oameni si despre manifestarile lor) Crud, rau, hain. ♦ (Despre vreme) Vrajmas omului, greu de suportat; aspru, câinesc. – Câine + suf. -os.
câmp, CÂMP, câmpuri, s.n. si (1, astazi mai ales în expr.) câmpi, s.m. 1. Întindere vasta de pamânt fara accidente însemnate de teren; ses, câmpie; spec. întindere de pamânt cultivata, semanata; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ♢ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care foloseste tunul si obuzierul de calibru mic si care poate fi întrebuintata pe un teren fara accidente prea mari. ♢ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fara adapost. ♢ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, parasind drumul. A-si lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbeste, fara a sti încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pamânt în afara unei localitati (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheata = masa întinsa si neîntrerupta de gheata care acopera o suprafata (în regiunile polare). 2. Loc. Spatiu, portiune de teren în limitele carora se desfasoara o anumita activitate. Câmp de lupta. ♢ (Astazi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva îsi desfasoara activitatea; activitate, munca, productie. Câmp vizual = portiune de spatiu care poate fi cuprinsa cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spatiu în care fiecarui punct i se asociaza o marime fizica determinata; marime care caracterizeaza o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spatiu în care se pot exercita actiuni de forta asupra corpurilor. ♢ Câmp electric = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic corp încarcat cu electricitate, acesta ar fi supus actiunii unei forte care nu s-ar exercita daca corpul nu ar fi încarcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forte de aceeasi natura ca cele care se exercita între doi magneti vecini. 4. Forma a materiei prin intermediul careia are loc interactiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = portiune anatomica pe suprafata careia are loc o interventie chirurgicala. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Multime de valori ale uneia sau mai multor marimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.
când, CÂND adv., conj. I. Adv. (În propozitii interogative) În ce moment? în care perioada de timp? Când a sosit? ♢ Expr. Când si când sau din când în când = câteodata, uneori. Când..., când... = câteodata..., alta data...; ba..., ba...; uneori..., alteori... II. Conj. 1. (Introduce o propozitie temporala) a) În momentul sau în vremea în care... Când a vazut-o, s-a bucurat. b) Dupa ce. Când i-a pierdut din ochi, s-a ridicat. c) Înainte de (a)..., pâna (a) nu... Parada începuse când a sosit. d) Desi; în vreme ce. Când altul s-ar bucura, tu esti nepasator. e) Si (deodata). Au ajuns, când, ce sa vezi? 2. (Introduce o propozitie atributiva în legatura cu notiuni de timp) (În) care. Acum e timpul când vin copiii. ♢ Expr. A (nu) avea când sa... = a (nu) avea timpul material necesar sa... 3. (Introduce o propozitie cauzala cu nuanta temporala) Fiindca, deoarece, o data ce. Când stia ca trebuie sa plece nu mai putea dormi. 4. (Introduce o propozitie conditionala) Daca, de. Ce sa spui când nu ai nimic de spus? ♢ Expr. Ca si când = parca. 5. (Introduce o propozitie completiva directa) Spune-mi când sa vin. – Lat. quando.
minicartelă, MINICARTÉLĂ s. f. (inform.) cartela mai mica decât cartela standard, care permite perforarea unui numar mai mare de caractere. (dupa engl. minicard)
cânepar, CÂNEPÁR, cânepari, s.m. Pasare cântatoare cu pene rosii pe cap, pe gât si pe laturile pieptului, cafenii pe spate si albe pe aripi si pe abdomen, care se hraneste mai ales cu seminte de cânepa (Carduelis cannabina). – Cânepa + suf. -ar.
câner, CÂNÉR, câneri, s.m. (Reg.) Om rau, hain, câinos. – Cine + suf. -ar.
cânta, CÂNTÁ, cânt, vb. I. 1. Intranz. si tranz. A emite cu vocea sau cu un instrument un sir de sunete muzicale care se rânduiesc într-o melodie, într-un acord etc. ♢ Expr. Joaca cum îi cânta = face întocmai cum îi porunceste altul. ♦ (Despre pasari, insecte etc.) A scoate sunete placute la auz. caracteristice speciei. 2. Intranz. si tranz. A scrie versuri în cinstea cuiva sau a ceva, a elogia (în versuri) pe cineva sau ceva; a descrie, a povesti ceva în versuri. 3. Tranz. (Fam.) A îndruga, a însira vorbe goale. – Lat. cantare.
cântar, CÂNTÁR, cântare, s.n. 1. Nume dat mai multor instrumente care servesc la stabilirea greutatii unui obiect sau a unei fiinte, de obicei a unei marfi. ♢ Expr. A trage la cântar = a) a cântari (mult), a avea greutate (mare); b) a avea importanta. ♦ Cântarire. Însala la cântar. 2. Unitate pentru masurarea greutatilor folosita în trecut, a carei valoare a variat în timp si pe regiuni. – Din tc. kantar.
minicar, MINICÁR s. n. 1. autocar de capacitate redusa. 2. mijloc de locomotie format din doua sau mai multe vehicule, cu banci si parasol, tractate de un autoturism sau tractor, destinat plimbarilor de agrement în statiuni. (< engl. minicar)
câr, CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imita sunetul caracteristic scos de unele pasari (ciori, gaini etc.); strigat cu care se alunga unele pasari. ♢ Expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) cearta, (cu) tocmeala. Ca-i câr, ca-i mâr, se zice când cineva se încurca în explicatii neconvingatoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.
cârâie, CÂRẤIE, cârâie, s.f. (Rar) Dâra, dunga (de sudoare). – Et. nec.
cârc, CÂRC interj. (Pop. si fam.; în expr.) A nu (mai) zice (sau spune) (nici) cârc = a nu (mai) spune nici o vorba, a tacea chitic. – Formatie onomatopeica.
cârcăiac, CÂRCĂIÁC, cârcaiaci, s.m. (Zool.; pop.) Scolopendra. [Pr.: -ca-iac] – Din tc. kırkayak.
cârcăli, CÂRCĂLÍ, cârcalesc, vb. IV. (Pop.) 1. Refl. si tranz. A (se) frige numai pe deasupra (un aliment); a (se) perpeli. 2. Tranz. A murdari. – Cf. scr. k r k a l j i t i.
cârcălit, CÂRCĂLÍT, -Ă, cârcaliti, -te, adj. (Pop.; despre alimente) Fript numai pe deasupra; pârpalit. – V. cârcali.
cârlan, CÂRLÁN, cârlani, s.m. 1. Miel sau ied care a încetat sa mai suga, care a fost întarcat; miel sau ied pâna la vârsta de circa un an. 2. Mânz sau cal tânar, pâna la vârsta de circa trei ani. – Et. nec.
cârnat, CÂRNÁT, cârnati, s.m. Produs alimentar preparat din carne tocata si condimente, introduse în intestine de porc, de oaie sau într-un învelis din material sintetic. ♦ Fig. (Fam.) Sir lung. Un cârnat de oameni. [Var.: (pop.) cârnát s.m.] – Lat. •carnacius.
cârni, CÂRNÍ, cârnesc, vb. IV. 1. Intranz. (Pop.) A (se) îndrepta în alta directie; a (se) întoarce. ♢ Expr. (Tranz.) Îti cârneste nasul din loc = miroase extrem de urât. A-si cârni nasul sau (intranz.) a cârni din nas = a se arata nemultumit (strâmbând din nas); a strâmba din nas. ♦ Fig. A reveni asupra celor spuse, hotarâte, a nu mai face ce a spus, ce a hotarât. 2. Tranz. A taia, a rupe vârful lastarilor tineri ai unor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. – Din cârn.
cârpaci, CÂRPÁCI, cârpaci, s.m. Meserias care peticeste, care repara încaltaminte, haine etc. ♦ Meserias sau, p. gener. persoana care lucreaza prost. – Din bg. karpač.
cârpător, CÂRPĂTÓR, cârpatoare, s.n. (Pop.) Bucata de lemn rotunda, patrata sau dreptunghiulara, pe care se rastoarna mamaliga sau pe care se taie carnea, ceapa etc.; fund. ♦ Scândura sau masa (patrata) pe care se întinde aluatul. – Lat. coopertorium.
cârtiţă, CẤRTIŢĂ, cârtite, s.f. Mic mamifer insectivor, cu ochi mici acoperiti de o membrana, cu blana neagra, cu labele anterioare adaptate la sapat, care traieste în galerii subterane; sobol (Talpa euripaea). - Din bg. kartica, scr. krtica.
câş, CÂS2, -Ă, câsi, -e, adj., adv.1. Adj. (Reg.) Care este lipsit de unul sau de mai multe degete; ciung. 2. Adj. si adv. (Fam.) (Care este) strâmb. – Din câsi (pl. lui •câs < bg. kus "scurt").
câştiga, CÂSTIGÁ, câstíg, vb. I. 1. Tranz. A obtine bani sau alte bunuri materiale (prin munca, prin speculatii, prin exploatare, la jocuri de noroc etc.); p. ext. a dobândi, a obtine experienta, cunostinte etc. ♦ A recupera timpul (pierdut). 2. Tranz. A atrage de partea sa; a cuceri. Câstigase simpatia tuturor. 3. Tranz. A obtine, a cuceri victoria (într-o competitie sportiva, într-un proces etc.). 4. Intranz. A deveni mai bogat în..., a-si spori continutul, calitatea, greutatea. – Lat. castigare.
cât, CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câti, -te, pron. (V) câturi, s.n. I. Conj. 1. (Introduce propozitii temporale) În timpul în care..., atâta timp, pâna când... Se poarta frumos cu mine cât stie ca-i sunt de folos. ♢ Expr. (Reg.) Cât ce... = îndata ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai sterge (sau freca) la ochi, cât ai scapara din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipa, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propozitii modale sau atributive) În masura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede. ♢ Expr. (Adesea în corelatie cu "atât") Cu cât = pe masura ce... Pe (sau dupa) cât = dupa cum..., precum, în masura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a tipa etc.) cât îl ia (sau tine) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. si pop.; introduce propozitii consecutive) Încât, de, ca. Gemea cât îti era mai mare mila. 4. (Introduce propozitii concesive) Desi, cu toate ca, oricât. Cât era de retinut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propozitii completive directe) Am platit cât nu face. 6. (Introduce propozitii adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelatie cu sine însusi; introduce propozitii copulative eliptice) Când... când..., si... si... II. Prep. (Folosit în comparatii) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa. ♢ Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce priveste..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propozitii independente exclamative sau interogative) În ce masura, în ce grad; în ce durata (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am asteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât.... cât... = în acelasi grad, numar, în aceeasi masura etc. ca si... Atât..., cât si... = si..., si; nu numai..., ci (si)... Cu cât... cu atât... = pe masura ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanta; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = macar, putin de tot; (în constructii negative) deloc. Cât (e) lumea (si pamântul) = totdeauna; (în constructii negative) niciodata. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce pret? în ce numar? în ce cantitate? ce durata de timp? cât costa? ♢ Expr. Cât e ceasul? = ce ora este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce data calendaristica ne aflam (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câti au venit. Câta vreme a trecut! ♢ Expr. Câta frunza, câta iarba sau câta frunza si iarba, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o multime nenumarata. Câte-n luna si-n soare sau câte-n luna si-n stele, câte si mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câta mai = mare, coscogea. V. S.n. (Mat.) Numar rezultat dintr-o împartire, rezultatul unei împartiri; raport care exista între doua numere sau doua marimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus si cata).
câtva, CÂTVÁ, CÂTĂVÁ, câtiva, câteva, pron. nehot., adj. nehot. Un numar mic, o cantitate sau o parte mica (dintr-un numar, o cantitate sau o parte mai mare). ♦ (Adverbial) Putin timp, nu prea multa vreme. – Cât + va (= vrea).
ceacău, CEACẮU, ceacaie, s.n. (Reg.) Un fel de chipiu militaresc, înalt si tare, pe care îl purtau odinioara membrii unor unitati militare. – Din magh. csákó.
ceadiriu, CEADIRÍU, -ÍE, ceadirii, adj. (Înv.) Verde ca paiul grâului necopt. – Din tc. çadırı.
ceahlău, CEAHLẮU, ceahlai, s.m. (Ornit.; reg.) Vultur barbos (Gypaetus barbatus). - Din magh. csaholó.
ceai, CEAI, (1) s.m., (2, 3, 4) ceaiuri, s.n. 1. S.m. Arbust exotic cultivat pentru frunzele lui care, uscate, sunt folosite pentru prepararea unei bauturi cu efect excitant (Thea sinensis); p. rest. frunzele (uscate ale) acestui arbust. 2. S.n. (De obicei urmat de determinari care arata felul) Bautura obtinuta prin maceratia, infuzia sau decoctia frunzelor de ceai (1) sau a unor plante medicinale. 3. S.m. Timpul, masa (de dimineata) la care se bea ceaiul (2). 4. S.n. Reuniune între prieteni, în cursul dupa-amiezii, la care se serveste ceai (2) sau diferite gustari si se danseaza. – Din rus. čai.
ceainărie, CEAINĂRÍE, ceainarii, s.f. (Înv.) Local în care se servea ceai (2). – Ceaina (înv. "ceainarie" < rus.) + suf. -arie.
ceainic, CEÁINIC, ceainice, s.n. Vas special în care se fierbe apa pentru ceai (2) sau în care se opareste ceaiul (1). – Din rus. ceainik.
ceair, CEAÍR, ceairuri, s.n. (Înv. si reg.) Loc de pasune (împrejmuit); p. ext. Câmpie nelucrata în apropierea unei ape. [Var.: ciér s.n.] – Din tc. çair.
ceam, CEAM, ceamuri, s.n. Nava fluviala remorcata care are magazii cu deschideri de dimensiuni mari si care este folosita mai ales pentru transportul pietrei sau nisipului. – Din tc. çam.
ceamur, CEAMÚR s.n. (Reg.) Material de constructie constituit din lut framântat cu paie tocate (si cu unele substante minerale), întrebuintat la tencuirea sau la construirea caselor taranesti, a cuptoarelor etc. – Din tc. çamur.
ceangău, CEANGẮU, ceangai, s.m. (La pl.) Nume dat populatiei de grai românesc si maghiar si de religie catolica, emigrata de-a lungul timpului din sud-estul Transilvaniei în Moldova (mai ales în judetul Bacau); (si la sg.) persoana care face parte din aceasta populatie. – Din magh. csángó.
ceapraz, CEAPRÁZ, ceaprazuri, s.n. 1. Siret, panglica sau ciucure de matase sau de fir, cu care se împodobesc hainele (militare), draperiile, tapiteriile etc. 2. Pozitia alternativa a dintilor de ferestrau într-o parte si în alta, în afara planului pânzei, pentru a face mai usoara taierea materialului. 3. Calcator (III 1, 2). – Din tc. çapraz.
ceapsă, CEÁPSĂ, cepse, s.f. (Reg.) Mica boneta sau scufita de pânza aiba, bogat împodobita cu ornamente colorate, tesute sau cusute. [Var.: ceápta] – Din magh. csápsza, scr. čepac.
ceară, CEÁRĂ s.f. 1. Produs natural (de origine animala, vegetala sau minerala) sau sintetic, plastic, insolubil în apa, care se înmoaie si se topeste la temperaturi destul de joase si care are numeroase utilizari în industria farmaceutica, electronica, a hârtiei, cosmetica etc. ♢ Ceara de albine = ceara de culoare galbuie, cu miros placut, caracteristic, produsa de albine, care se recolteaza prin topirea fagurilor. Ceara de balena = spermantet, ulei de casalot. Ceara de parchet = amestec de ceara sintetica cu parafina, cerezina, ceara vegetala si cu alte substante, care formeaza pe parchet o pelicula lucioasa, protectoare. Ceara rosie = amestec de colofoniu, selac, ulei de terebentina si culori minerale, care, datorita proprietatilor lui plastice la încalzire, este folosit la sigilarea scrisorilor, pachetelor, la închiderea ermetica a flacoanelor etc. Ceara montana = ceara minerala obtinuta din carbunii bruni prin extractie cu solventi. Ceara vegetala = strat care acopera suprafata plantelor, mai ales a fructelor. 2. (Geol.; în sintagma) Ceara de pamânt = ozocherita. 3. (Fiziol.) Cerumen. – Lat. cera.
ceardaş, CEÁRDAS, ceardasuri, s.n. Dans national maghiar, alcatuit din doua parti: una lenta, iar a doua din ce în ce mai rapida; melodie dupa care se executa acest dans. – Din magh. csárdás.
ceartă, CEÁRTĂ, certuri, s.f. 1. Schimb de cuvinte aspre între doua sau mai multe persoane; sfada, gâlceava. 2. (Rar) Neîntelegere, dusmanie, ura. – Din certa (derivat regresiv).
ceas, CEAS, ceasuri, s.n. 1. Interval de timp egal cu 60 de minute; ora. ♢ Loc. adv. Cu ceasurile = timp îndelungat, mult. La tot ceasul = întruna, mereu. ♢ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curând) = cât mai repede cu putinta, pâna nu e prea târziu. În ceasul al doisprezecelea = în ultimul moment. ♦ Spatiu, distanta care se poate parcurge în timp de o ora. Acest sat e la 3 ceasuri de Bucuresti. ♢ Expr. A face un ceas bun pâna... = a avea nevoie de o ora întreaga (sau de mai bine de o ora) pâna... ♦ Fiecare dintre cele 24 de parti în care este împartita o zi si care sunt marcate pe cadranul si cu acele unui ceasornic; p. ext. bataie a ceasornicului, când acele cadranului ajung la unul dintre punctele principale ale cadranului. 2. Moment, clipa; timp, vreme. ♦ Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment. ♢ Expr. Ceas bun (sau rau) = (în superstitii) moment considerat ca norocos (sau nenorocos). (Sa fie) într-un ceas bun! formula prin care se ureaza cuiva sucees când întreprinde ceva. (Pop.) A se da de ceasul mortii = a se agita; a se framânta, a se zbuciuma. 3. Aparat care serveste la determinarea si masurarea timpului în limitele unei zile; ceasornic. ♢ Ceas electronic = ceas a carui functionare se bazeaza pe folosirea circuitelor integrate specializate. Ceas digital = ceas (electronic) la care ora este indicata prin cifre atasate pe un ecran. Ceas vorbitor = a) ceas electronic la care ora este anuntata verbal; b) magnetofon pentru redarea înregistrarilor de semnal orar si a unor informatii vorbite asociate, folosit pentru anuntarea orei exacte în reteaua telefonica. Ceas solar = suprafata marginita de numere, având în centru o tija a carei umbra indica cu aproximatie orele zilei; cadran solar. ♢ Expr. A merge ca ceasul = (despre masini, aparate etc.) a functiona perfect. ♦ Aparat în forma de ceas (3), ale carui limbi înregistreaza miscarea, viteza, consumul; contor. 4. Slujba religioasa savârsita la anumite ore din zi. – Din sl. časŭ.
ceaşcă, CEÁSCĂ, cesti, s.f. 1. Vas mic de portelan, de faianta etc., cu gura larga, rotunda (si cu toarta), servind la baut. 2. Cantitate care intra într-o ceasca (1); continutul unei cesti (1). – Din rus. ceaška.
ceată, CEÁTĂ, cete, s.f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunati de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinari) Gramada de animale (de acelasi fel). 2. (În evul mediu, în Ţara Româneasca si în Moldova) Grup de organizare speciala, militara si fiscala, alcatuit din subalternii de la sate ai dregatorilor domnesti; pâlc (2), stol (2); trupa înarmata si organizata. – Din sl. četa.
ceatlău, CEATLẮU, ceatlaie, s.n. (Reg.) Bucata de lemn cu care se rasuceste funia sau lantul trecut peste o sarcina (de fân, de lemne etc.) spre a o strânge. ♦ Prajina adaugata la inima carutei spre a înhama înca un cal. ♦ Bat gros; bâta, ciomag. [Var.: cetlắu s.n.] – Din magh. csatló.
cebare, CEBÁRE, cebari, s.f. Planta erbacee cu flori care la început sunt verzi, iar mai târziu rosietice (Sanguisorba minur). [Var.: ceabáre s.f.] – Cf. magh. c s a b a i r e.
cecitate, CECITÁTE s.f. Absenta a vederii datorita unor leziuni ale mediilor transparente oculare, ale retinei, ale cailor nervoase sau ale centrilor vederii; ablepsie, orbire. ♢ Cecitate psihica = pierdere a capacitatii de recunoastere a obiectelor cu ajutorul vazului. Cecitate verbala = pierdere a capacitatii de a citi sau de a întelege sensul limbajului scris; alexie. Cecitate nocturna = hemeralopie. – Din fr. cécité, lat. caecitas, -atis.
ceda, CEDÁ, cedez, vb. I. 1. Tranz. A renunta (gratuit sau prin vânzare) la posesiunea asupra unui bun. ♦ (Despre persoane) A transmite un drept de creanta unei alte persoane. 2. Intranz. A da cuiva dreptate într-o discutie, a nu se mai împotrivi; a se supune; a renunta. ♦ (Sport) A se recunoaste învins (renuntând la lupta); a fi învins. 3. Intranz. (Despre boli) A scadea din intensitate, a se ameliora. 4. Intranz. (Despre lucruri) A nu rezista unei presiuni; a se încovoia; a se deforma; a se rupe. – Din fr. céder.
cedru, CÉDRU, cedri, s.m. Numele mai multor specii de arbori din familia pinaceelor, cu lemnul tare, cu ramurile orizontale (Cedrus). ♦ Lemnul acestor arbori, de culoare bruna-galbuie, rezistent, uleios, cu miros puternic, folosit în constructiile navale, la fabricarea mobilelor, în sculptura. – Din fr. cèdre, lat. cedrus.
ceferist, CEFERÍST, -Ă, ceferisti, -ste, s.m. si f. (Adesea adjectival) Persoana care se afla în serviciul Cailor Ferate Române. [Var.: cheferíst, -a s.m. si f.] – Din initialele C.F.R. (= Caile Ferate Române) + suf. -ist.
cehăi, CEHĂÍ vb. IV. v. cihai.
cel, CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arata ca fiinta sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determina se afla mai departe, în spatiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brate cea caldare. ♢ Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealalta; celalalt tarâm. II. Art., adj. 1. (Preceda un adjectiv care determina un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoana, nearticulat) Fruntea ta cea lata. Stefan cel Mare. 2. (Preceda un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de "mai" formeaza superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc, adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel putin = a) minimum; b) macar, barem. 4. (Substantiveaza adjectivul pe care îl preceda) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indica pe cineva sau ceva relativ departat, în spatiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ♢ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoara (sau cu coarne) = dracul. (Intra în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetica sintactica).
cela, CÉLA, CÉEA, ceia, celea. pron. dem., adj. dem. (postpus). 1. Pron. dem. (Pop.) (Indica o fiinta sau un lucru mai departat, în spatiu sau în timp, de subiectul vorbitor) Acela. ♢ Expr. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe si diverse. Alte cele(a) = alteeva; alte lucruri. Ba ceea..., ba ceea... = ba una..., ba alta... ♦ (Intra în formarea unui pronume relativ compus) Ceea ce = ce. 2. Adj. dem. (postpus) (Pop.) Acela. Omul cela. Femeia ceea. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora) Din acela, aceea (cu afereza lui a).
celălalt, CÉLĂLALT, CEÁLALTĂ, ceilalti, celelalte, pron. dem. 1. Cel mai departat dintre amândoi, al doilea; alalalt, aialalta. ♢ (Adjectival) Acolo, în partea cealalta. 2. (La pl.) Toti cei care sunt de fata sau care pot fi luati în consideratie, afara de cel sau cei amintiti în mod special sau scosi din discutie. ♢ (Adjectival) Ceilalti oaspeti. ♦ (Adjectival; ca determinant al unor cuvinte care exprima o diviziune a timpului) imediat urmator altuia. Lumea cealalta. (Gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, gen-dat. pl. Celorlalti, celorlalte. – Var.: célalalt, céealalta pron. dem., célalt, céllalt pron. dem. m.] – Cel(a) + alalt (= allalt).
celebritate, CELEBRITÁTE, (2) celebritati, s.f. 1. Însusirea de a fi celebru; reputatie, faima. 2. Persoana care se bucura de mare renume si prestigiu. – Din fr. célébrité, lat. celebritas, -atis.
celibatar, CELIBATÁR, -Ă, celibatari, -e, s.m. si f. Persoana (în special barbat) necasatorita. – Din fr. célibataire.
celular, CELULÁR, -Ă, celulari, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care apartine celulei (1), de natura celulei; alcatuit din celule. ♢ Teorie celulara = teorie dupa care celula (1) constituie elementul fundamental al organizarii interne a plantelor si animalelor. 2. (Jur.; în sintagma) Regim celular = regim special la care sunt supusi, pe anumite perioade, detinutii în închisori, prin izolare severa în celule (4) individuale. 3. (În telecomunicatii; în sintagma) Telefonie celulara = sistem de telefonie fara cablu care pentru transmiterea semnalelor digitale utilizeaza aparate de emisie-receptie de mica putere, emitatoare-receptoare de tip releu, fiecare acoperind o celula (7), si echipamente computerizate pentru prelucrarea si comutarea semnalelor. Telefon celular = aparat de emisie-receptie, folosit în telefonia celulara; telefon mobil. II. S.n. Telefon celular, telefon mobil. Nu uita sa-ti iei celularul. – Din fr. cellulaire (I 1, 2), engl. cellular [telephone] (I 3, II).
celulă, CELÚLĂ, celule, s.f. 1. Element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcatuit din membrana, citoplasma si nucleu, reprezentând cea mai simpla unitate anatomica. 2. (În sintagma) Celula de partid = (în trecut) denumirea organizatiei de baza a partidului comunist. 3. Fiecare dintre cavitatile hexagonale ale fagurilor de ceara, în care albinele depun mierea, cresc ouale, puietul sau depoziteaza hrana; alveola. 4. Încapere (strâmta) în închisori, unde sunt tinuti arestatii sau condamnatii. 5. Ansamblu format din aripile (si fuzelajul) unui avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alaturate si cu aceeasi functie, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celula de siloz. 7. (În telecomunicatii) Suprafata geografica limitata acoperita de un releu de emisie-receptie, în cadrul sistemului de telefonie celulara. – Din fr. cellule, lat. cellula.
celuloză, CELULÓZĂ s.f. Substanta organica din care sunt alcatuiti peretii celulari ai plantelor si care are o larga întrebuintare în industria hârtiei, a lacurilor, a fibrelor artificiale, a maselor plastice etc. – Din fr. cellulose.
cenobit, CENOBÍT, cenobiti, s.m. Calugar care traieste într-o manastire. – Din fr. cénobite, lat. coenobita.
centaur, CENTÁUR, centauri, s.m. (În mitologia greaca) Fiinta imaginara, cu trup de cal si cu bust omenesc; hipocentaur. ♦ (La sg. art.) Constelatie din emisfera australa, din care face parte steaua cea mai apropiata de sistemul solar. [Pr.: -ta-ur] – Din lat. centaurus.
centenar, CENTENÁR, centenare, s.n. Împlinire a o suta de ani de la un eveniment însemnat; celebrarea acestui eveniment. ♦ (Adjectival) Care dateaza de o suta (sau de mai multe sute) de ani. – Din lat. centenarius, fr. centenaire.
centimetru, CENTIMÉTRU, (1) centimetri, s.m. (2) centimetre, s.n. 1. S.m. Masura subdivizionara de lungime, care reprezinta a suta parte dintr-un metru. 2. S.n. Panglica îngusta de musama, de metal etc. lunga de un metru sau mai mult, cu diviziuni zecimale, care serveste la masurat în croitorie, în magazine textile etc. – Din fr. centimètre.
centra, CENTRÁ, centrez, vb. I. 1. Tranz. A fixa o piesa de prelucrat într-o masina-unealta, astfel încât axa de rotatie a suprafetei supuse prelucrarii sa coincida cu axa de rotatie a sculei sau a axului principal al masinii. 2. Tranz. Fig. A orienta o activitate spre un anumit obiectiv, a grupa elemente disparate în jurul unui nucleu. 3. Tranz. A aduce în pozitii corecte doua sau mai multe masini care functioneaza cuplate. 4. Intranz si tranz. (La fotbal, polo, handbal, rugbi etc.) A trimite sau a trece mingea de la marginea terenului spre mijlocul lui; spec. (la fotbal) a trimite mingea din marginea terenului în careul de la poarta. – Din fr. centrer.
centralizare, CENTRALIZÁRE, centralizari, s.f. Actiunea de a centraliza si rezultatul ei; centralizatie; spec. proces de unire a mai multor unitati economice (mai mici) în mari unitati economice. ♦ Centralizarea capitalului = formarea unor capitaluri mai mari prin unirea unor capitaluri mai mici. – V. centraliza.
minereu, MINERÉU s. n. aglomerare de minerale în compozitia carora se gasesc metale, metaloizi. (< fr. minerai)
centripet, CENTRIPÉT, -Ă, centripeti, -te, adj. Care tinde sa se apropie de centru; centripetal. ♢ Forta centripeta = forta egala si opusa celei centrifuge, care mentine un corp rotitor pe traiectoria circulara. – Din fr. centripète.
centum, CÉNTUM adj. (Lingv.; în sintagma) Limba centum = limba indo-europeana care a pastrat în evolutia ei sunetele velare g si k nealterate înaintea vocale lor e si i. – Cf. lat. c e n t u m "o suta".
centură, CENTÚRĂ, centuri, s.f. 1. Curea (lata) de piele, de pânza etc. cu care se încinge talia; cordon, cingatoare. ♢ Expr. Pâna, la centura = (de la umeri) pâna la talie. ♦ Centura de campion = centura, panglica lata etc. cu care se încinge mijlocul câstigatorului unui campionat la box sau la lupte. Centura de gimnastica = cingatoare lata, folosita pentru a sustine corpul la unele exercitii de gimnastica. Centura ortopedica = dispozitiv folosit în unele afectiuni ale sistemului osos, pentru mentinerea corpului în pozitie corecta. Centura de salvare = echipament individual, de forma unui cordon lat, a unui pieptar etc. facut din placi de pluta învelite în pânza, care serveste la mentinerea unui naufragiat la suprafata apei; colac de salvare. Centura de siguranta = echipament individual de protectie folosit de muncitorii care lucreaza pe stâlpi la înaltime, constituit dintr-o cingatoare lata si o frânghie de sustinere. ♦ (Mil.) Curea lata de piele (rar de pânza) care se pune în jurul taliei si de care se agata sabia, baioneta sau tocul pistolului; centiron. ♦ Fâsie lata de pânza, de elastic, de material plastic etc. cu care se încinge abdomenul pentru a-l sustine sau pentru a-l mentine în pozitie corecta. 2. (Anat.) Ansamblu osos prin care extremitatile se leaga de trunchi. ♢ Centura pelviana = centura formata din oasele coxale si care leaga membrele inferioare de trunchi. Centura scapulara = centura formata din clavicule si omoplati si care leaga membrele superioare de trunchi. 3. (Sport) Linie orizontala, imaginara, la nivelul ombilicului, care marcheaza limita sub care loviturile la box sunt nepermise de regulament. ♦ (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile. 4. (Astron.; în sintagma) Centura de radiatie = fiecare dintre zonele din jurul Pamântului în care radiatia corpusculara ionizanta este atât de intensa, încât prezinta nocivitate pentru cosmonauti. 5. (În sintagma) Centura de fortificatii = linie de lucrari de aparare din beton armat si metal, construita în jurul unei localitati. 6. Grinda orizontala rezemata pe toata lungimea ei pe zidurile unei cladiri, în vederea realizarii legaturii dintre ziduri. 7. (Constr.) Brâu de beton pe care se fixeaza planseul cladirilor. 8. Fâsie continua de tabla de otel care formeaza bordajul unei nave. – Din fr. ceinture.
cenuroză, CENURÓZĂ, cenuroze, s.f. Boala parazitara, mai ales la oi, provocata de larva teniei si localizata la creier; capie, capiala, capiere. – Din fr. cenurose.
cenuşar, CENUSÁR, (1) cenusare, s.n., (II, III) cenusari, s.m. I. S.n. 1. Cutie de metal asezata sub gratarul locomotivei sau al unei sobe de încalzit, al unui cuptor etc. în care cade cenusa rezultata din ardere. 2. Atelier sau sectie dintr-o fabrica de tabacarie în care se executa operatiile premergatoare tabacirii. ♦ Bazin folosit în tabacarie, în care se pun pieile crude, cu o solutie de lapte de var, pentru a le curata de par. ♦ Solutie de lapte de var proaspat sau alcalin, folosita pentru depilarea pieilor crude si îndepartarea epidermei. 3. Urna în care se pastreaza cenusa unei persoane incinerate; urna cinerara. II. S.m. (Înv. si ir.) Scriitor de cancelarie, copist (prost). III. S.m. Arbore ornamental originar din China, înalt, cu coroana ovala, cu frunze compuse si cu flori mici verzi-galbui (Ailanthus altissima). – Cenusa + suf. -ar.
cenuşă, CENÚSĂ s.f. 1. Reziduu solid format din substante minerale sub forma de pulbere, care ramâne dupa arderea completa a unui corp. ♢ Expr. A (se) preface în cenusa = a (se) distruge în întregime (prin foc). A nu avea nici cenusa în vatra = a fi foarte sarac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva si cenusa din vatra = a lasa pe cineva sarac lipit, a-i lua cuiva tot. A trage cenusa (sau spuza) pe turta sa = a-si apara cauza proprie. A-si pune cenusa în cap = a se pocai, a-si recunoaste vina sau greseala. ♦ Ramasitele unui mort incinerat. 2. (În sintagma) Cenusa vulcanica = masa de elemente fine aruncata în atmosfera de un vulcan în eruptie. – Lat. •cinusia (< cinis).
cenzitar, CENZITÁR, -Ă, cenzitari, -e, adj. Care are la baza censul (3), întemeiat pe cens. ♢ Sistem (electoral) cenzitar = sistem electoral în care recunoasterea dreptului de vot este în functie de îndeplinirea de catre alegatori a anumitor conditii, în primul rând în functie de avere. – Din fr. censitaire.
cepăi, CEPĂÍ, cepaiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A pasi, producând un zgomot usor; a lipai. – Cf. magh. c s a p n i.
cepăit, CEPĂÍT, cepaituri, s.n. (Rar) Faptul de a cepai; zgomotul produs de încaltaminte în timpul mersului. – V. cepai.
cepchen, CEPCHÉN, cepchene, s.n. (Înv.) Haina boiereasca scurta, cu mânecile despicate, care se purta pe umeri. – Din tc. çepken.
cepuit, CEPUÍT s.n. Taiere a cracilor de pe trunchiurile de rasinoase, pentru o mai usoara sortare si manipulare a trunchiurilor. – Din cep.
cer, CER2, ceruri, s.n. 1. Spatiu cosmic nesfârsit în care se afla astrii; (mai ales) parte din acest spatiu vazuta deasupra orizontului, care are o forma aparent emisferica; bolta cereasca, firmament. ♢ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuinte, afara. Pâna-i cerul = niciodata. Ca cerul de pamânt sau ca de la cer la pamânt, se spune despre o deosebire extrem de mare între doua lucruri, doua puncte de vedere, doua situatii etc. A rascoli cerul si pamântul = a face tot posibilul (pentru a gasi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (si) cu pamântul = a se ruga cu cea mai mare staruinta. A pica (sau a cadea) din cer = a) a sosi pe neasteptate; b) a nu putea întelege; a fi strain de aceea ce se întâmpla în jur. Nu pica din cer = nu vine de-a gata. Parca a picat (sau a cazut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprima supararea, rusinea, uimirea cuiva în fata unei situatii neasteptate (si neplacute). Nu s-o face gaura (sau borta) în cer = n-o sa fie cine stie ce paguba, n-o sa se întâmple nici un rau. A fagadui (sau a promite) cerul si pamântul = a promite lucruri nerealizabile. ♢ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavitatii bucale, palatul bucal. 2. Aer, vazduh, atmosfera. ♢ Pasarile cerului = pasarile zburatoare. 3. Rai1, eden, paradis. ♢ Expr. A fi (sau a se crede) în al saptelea (sau în al noualea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divina, divinitate, providenta. – Lat. caelum.
cerboaică, CERBOÁICĂ, cerboaice, s.f. Femela cerbului; ciuta. – Cerb + suf. -oaica.
cercar, CERCÁR, cercari, s.m. Larva a galbezii, care traieste în apa si care devine adulta în organismul vitelor cornute, unde patrunde o data cu hrana. – Din fr. cercaire.
cerceluş, CERCELÚS, cercelusi, s.m. I. Diminutiv al lui cercel. II. (Bot.) 1. Nume dat mai multor specii de plante decorative, cu frunze opuse regulate, cu flori rosii, galbene-verzui sau pestrite; fucsie (Fuchsia). 2. (La pl.) Lacramioare. – Cercel + suf. -us.
cercopitec, CERCOPITÉC, cercopiteci, s.m. Maimuta africana cu coada lunga (Cercopithecus). - Din fr. cercopithèque.
cercopitecid, CERCOPITECÍD, cercopitecide, s.n. (La pl.) Familie de maimute din care fac parte cercopitecul, pavianul si magotul; (si la sg.) maimuta din aceasta familie. – Din fr. cacopithécidés.
cercuitor, CERCUITÓR, cercuitori, s.m. Persoana care face sau pune cercuri (la butoaie). – Cercui + suf. -tor.
cerculeţ, CERCULÉŢ, cerculete, s.n. 1. Diminutiv al lui cerc; cercusor. 2. (Mai ales la pl.). Fiecare dintre cutele (înguste, cusute) care se fac ca garnituri la rochii, la bluze etc.; cercurel. – Cerc + suf. -ulet.
cercurel, CERCURÉL cercurele, s.n. (Mai ales la pl.) Cerculet (2). – Cerc + suf. -el.
cerdac, CERDÁC, cerdace, s.n. 1. Mic pridvor, uneori închis cu geamlâc, situat pe una sau pe mai multe laturi ale unei cladiri; galerie deschisa, marginita de stâlpi (la vechile case boieresti sau la manastiri); veranda, pridvor. ♦ (Impr.) Balcon. 2. (Înv.) Cladire izolata, cu o singura încapere, asezata pe o ridicatura de pamânt sau pe stâlpi înalti, care permite o vedere generala asupra împrejurimilor. 3. Acoperis facut deasupra unei fântâni sau a unei cruci. [Var.: ceardák s.n.] – Din tc. çardak.
cerebral, CEREBRÁL, -Ă, cerebrali, -le adj. 1. Care apartine creierului, privitor la creier si la functiile lui. 2. Intelectual, rational, mintal. Activitate cerebrala. 3. (Despre oameni; adesea substantivat) Care se conduce (uneori exagerând) numai dupa criteriile ratiunii. – Din fr. cérébral.
cerne, CÉRNE, cern, vb. III. 1. Tranz. (Adesea fig.) A trece un material prin sita sau prin ciur, pentru a alege sau pentru a separa granulele mai mici de cele mai mari sau pentru a înlatura corpurile straine. 2. Tranz. Fig. A distinge. 3. Intranz. unipers. Fig. A ploua marunt, a bura. 4. Tranz. Fig. A alege partea buna, valabila (dintr-un studiu, dintr-o conceptie etc.), eliminând restul; a discerne. – Lat. cernere.
cerni, CERNÍ, cernesc, vb. IV. 1. Tranz. (Pop.) A vopsi în negru (în semn de doliu); a înnegri. 2. Refl. A se îmbraca în haine negre, a-si vopsi hainele în negru, în semn de doliu; a purta doliu. 3. Refl. Fig. A se mâhni, a se întrista. – Din sl. črŭniti.
cernit, CERNÍT2, -Ă, cerniti, -te, adj. 1. De culoare neagra. ♦ (Despre haine) Negru, de doliu. 2. (Despre oameni) Care poarta doliu. 3. Fig. Mâhnit, îndurerat, trist; posomorât, mohorât. – V. cerni.
cernut, CERNÚT2, -Ă, cernuti, -te, adj. (Despre faina, malai etc.) Care a fost trecut prin sita sau prin ciur. – V. cerne.
certa, CERTÁ, cert, vb. I. 1. Refl. recipr. A se lua la cearta cu cineva, a discuta cu glas ridicat, cu aprindere; a se gâlcevi, a se ciorovai, a se ciondani. ♦ A rupe relatiile de prietenie, a se învrajbi cu cineva, a se supara. ♢ Expr. A fi certat cu morala = a se abate sistematic de la principiile de etica; a fi imoral. A fi certat cu justitia = a nesocoti legile în mod sistematic. 2. Tranz. A mustra, a dojeni. 3. Tranz. (Înv.) A pedepsi. – Lat. certare.
mimetism, MIMETÍSM s. n. 1. însusire a unor animale de a-si schimba culoarea sau de a lua forma unor obiecte, ori animale din mediul înconjurator. 2. (fig.) reproducere mecanica a gesturilor si atitudinilor cuiva; imitatie (servila) a unui model; maimutareala. (< fr. mimétisme)
ceruză, CERÚZĂ s.f. Carbonat natural de plumb, alb sau cenusiu, cu luciu diamantin, folosit mai ales la prepararea vopselelor; alb de plumb. – Din fr. ceruse, lat. cerussa.
cervid, CERVÍD, cervide, s.n. (La pl.) Familie de mamifere rumegatoare ai carei masculi au coarne osoase, ramificate; (si la sg.) animal din aceasta familie. – Din fr. cervidés.
cesionar, CESIONÁR, -Ă, cesionari, -e, s.m. si f. Persoana care beneficiaza de un contract de cesiune, careia i se transfera de la altcineva un bun sau un drept. [Pr.: -si-o-] – Din fr. cessionnaire.
cestălalt, CÉSTĂLALT, CEÁSTĂLALTĂ, cestilalti, cestelalte, pron. dem. (Rar) Acela care (din doi sau din doua grupuri) este mai în apropierea noastra; astalalt. – Cest + alalt (înv. "celalalt").
cetaceu, CETACÉU, cetacee, s.n. (La pl.) Ordin de mamifere acvatice care cuprinde cele mai mari animale actuale, cu corpul de forma unui peste si cu membrele anterioare transformate în lopeti; (si la sg.) animal care face parte din acest ordin. – Din fr. cétacé.
cetaş, CETÁS, cetasi, s.m. (Înv.) Membru al unei cete; ortac. ♦ Capitan (de haiduci); conducator al unui grup de lucratori, de dansatori etc. – Ceata + suf. -as.
cetate, CETÁTE, cetati, s.f. 1. Loc întarit printr-un sistem de fortificatii; fortareata. ♦ Oras sau cartier al unui oras care reprezinta o unitate cu caracteristici speciale. Cetate universitara. ♦ Nume dat cartierului mai vechi al unui oras în care a existat o cetate (1). ♦ Locuitorii unui oras (întarit). 2. (Înv.; în sintagma) Cetate de scaun = resedinta permanenta a domnului în tarile românesti; capitala. – Lat. civitas, -atis.
cetonă, CETÓNĂ, cetone, s.f. Nume generic dat unor compusi organici, care se obtin mai ales prin oxidarea alcoolilor secundari, a hidrocarburilor etc. întrebuintati în sinteza multor substante organice. – Din fr. cétone.
milonga, MILÓNGA s. n. dans popular de origine argentiniana, înrudit cu tangoul, dar mai temperamental, mai dinamic; melodia corespunzatoare. (< sp. milonga)
cetonic, CETÓNIC, -Ă, cetonici, -e, adj. De natura cetonei. ♢ Corpi cetonici = produsi intermediari ai metabolismului lipidelor, rezultati prin oxidarea acizilor grasi. – Din fr. cétonique.
millefiori, MILLEFIÓRI s. f. inv. (arte) nume dat obiectelor de sticla în interiorul carora se poate vedea un fel de mozaic reprezentând flori. (< it. millefiori)
ceva, CEVÁ pron. nehot., adj. nehot., adv. I. Pron. nehot. 1. Un lucru oarecare; oarece. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge etc.) ceva de speriat, se spune despre cineva sau despre ceva care iese din comun (în bine sau în rau), care provoaca uimire, spaima etc. Asa ceva = un lucru ca acesta. E ceva de el (sau de capul lui) = are (unele) calitati. 2. Un lucru (cât de) mic, o cantitate, o parte (cât de) neînsemnata, (cât de) putin. Sa fac si eu ceva cât stau aici. 3. Lucru important, valoros, mult. II. Adj. nehot. 1. Oarecare, oarecât, câtva. 2. (Fam.) Foarte bun, foarte frumos. ♢ Expr. Mai ceva = mai de seama, mai frumos, mai bun sau mai rau, mai urât etc. III. Adv. Întrucâtva, putin, cât mai (sau cât de) putin. ♦ (Repetat) Cât de cât, macar, (foarte) putin. – Ce + va.
cezarism, CEZARÍSM s.n. Guvernare dictatoriala militara instituita de Caius Iulius Cezar în Roma antica. ♦ Guvernamânt despotic, sprijinit de armata. – Din fr. césarisme.
cezarocrăiesc, CEZARO-CRĂIÉSC, -IÁSCĂ, cezaro-craiesti, adj. (Înv.) Al Imperiului Austro-Ungar, privitor la acesta. [Var.: chezaro-craiésc, -iásca adj.] – Dupa germ. Kaiserlich-Königlich.
chamois, CHAMOIS s.n. Piele de caprioara, de cerb, de miel sau de oaie, tabacita printr-un procedeu special si folosita pentru unele confectii, pentru spalatul obiectelor metalice si ca filtru de benzina. [Pr.: samuá] – Cuv. fr.
chartreuse, CHARTREUSE s.n. Sort de lichior obtinut prin macerarea în alcool etilic a unui amestec de plante, care apoi se distileaza, se amesteca cu sirop de zahar, se îmbuteliaza si se pastreaza mai mult timp pentru desavârsirea aromei. [Pr.: sartröz] – Cuv. fr.
chasse, CHASSÉ s.n. Pas mare de dans sau gimnastica cu un picior alunecând înainte. [Pr.: sasé] – Cuv. fr.
cheag, CHEÁG, cheaguri, s.n. 1. Ferment extras din sucul gastric al rumegatoarelor tinere si al copilului, care are proprietatea de a închega cazeina din lapte; chimozina, lactoferment. 2. Una dintre cele patru despartituri ale stomacului rumegatoarelor, din care se extrage cheagul (1). 3. (În sintagma) Cheag sangvin = masa gelatinoasa rosie care se formeaza prin închegarea sângelui; coagul. 4. Fig. Fond initial al unei averi mai mari. ♢ Expr. A prinde cheag = a începe sa se îmbogateasca, a se îmbogati. A avea cheag = a fi bogat – Lat. •clagum (= coagulum).
chefal, CHEFÁL, chefali, s.m. Nume dat mai multor specii de pesti marini, cu partea superioara a capului mare si turtita si cu o pata aurie pe opercul (Mugil). - Din ngr. kéfalos.
chehaia, CHEHAIÁ, chehaiele, s.f. 1. (Reg.) Sef al padurarilor. 2. (Înv.) Slujbas vamal; sef de posta. 3. (Înv.) Intendent al vizirului sau al unui pasa turc, însarcinat cu inspectia curtii acestora. 4. (Înv.) Reprezentant al domnilor români pe lânga Poarta otomana. [Var.: cheháie, chiháie s.f.] – Din tc. kehaya.
chehaialâc, CHEHAIALẤC s.n. v. chehailâc.
chehaie, CHEHÁIE s.f. v. chehaia.
chehailâc, CHEHAILẤC s.n. (Înv.) Functia, rangul de chehaia. [Var.: cehaialấc s.n.] – Din tc. kehaylik.
chei, CHEI, cheiuri, s.n. 1. Constructie amenajata într-un port pentru acostarea, încarcarea si descarcarea vapoarelor, servind, totodata, la consolidarea malului si la apararea acestuia de actiunea apelor; p. ext. strada de-a lungul si la marginea unei asemenea constructii. 2. Platforma construita în lungul unei linii de cale ferata, la înaltimea pardoselii vagoanelor, pentru a usura încarcarea si descarcarea lor. [Var.: cheu s.n.] – Din bg. kei, fr. quai.
cheie, CHÉIE, chei, s.f. 1. Obiect de metal care serveste la încuierea sau descuierea unei broaste sau a unui lacat. ♢ Loc. adj. si adv. La cheie = (despre locuinte, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosinta. ♢ Expr. A tine (ceva sau pe cineva) sub cheie = a tine (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia si lacatul = totul; începutul si sfârsitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicatie, dezlegare. ♢ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfatiseaza, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem dupa care se înlocuiesc literele si cifrele reale cu altele conventionale pentru ca textul sa nu fie înteles de alte persoane. Pozitie-cheie = pozitie strategica, economica etc. de importanta deosebita. 3. Unealta de metal cu care se strâng sau se desfac suruburile sau piulitele. ♢ Cheie franceza (sau universala) = unealta de metal reglabila printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între falcile ei sa poata fi prins si rasucit orice tip de surub sau de piulita. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealta de metal sau de lemn cu care se întind coarde le unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn conventional pus la începutul portativului, pentru a indica pozitia unei note de o anumita înaltime, si, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngusta, lipsita de albie majora, între doi pereti înalti si abrupti, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercita o puternica eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de bolta (sau de arc) = boltar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolti sau al unui arc, având rolul de a încheia constructia si de a sustine celelalte boltare; fig. element de baza care explica sau dezleaga o problema; baza. – Lat. clavis.
cheiţă, CHEÍŢĂ, cheite, s.f. 1. Diminutiv al lui cheie. 2. (Pop.) Cusatura (colorata) în zigzag, cu care se încheie marginile la o camasa taraneasca. ♦ Mica întaritura cusuta la capatul unei taieturi facute într-o stofa, pentru a împiedica destramarea materialului. ♦ Cheotoare (1) subtire, facuta din ata. – Cheie + suf. -ita.
chelălăi, CHELĂLĂÍ, pers. 3 chelắlaie, vb. IV. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale) A scoate sunete tânguitoare, ascutite si repetate; a scheuna. – Formatie onomatopeica.
chelălăială, CHELĂLĂIÁLĂ, chelalaieli, s.f. Sunet tânguitor si repetat scos de câini sau rar, de alte animale; chelalait, scheunat, chelalaitura. [Pr.: -la-ia-] – Chelalai + suf. -eala.
chelălăit, CHELĂLĂÍT1 s.n. Chelalaiala. – V. chelalai.
chelălăit, CHELĂLĂÍT2, -Ă, chelalaiti, -te, adj. (Despre latrat) Tânguitor, ascutit si repetat. – V. chelalai.
chelălăitură, CHELĂLĂITÚRĂ, chelalaituri, s.f. Chelalaiala. [Pr.: -la-i-] – Chelalai + suf. -tura.
chelfăneală, CHELFĂNEÁLĂ, chelfaneli, s.f. (Pop. si fam.) Bataie zdravana data cuiva sau primita de cineva. – Chelfani + suf. -eala.
chenzină, CHENZÍNĂ, chenzine, s.f. 1. Salariu pe care cineva îl primeste la fiecare jumatate de luna. 2. Perioada de timp care trece între o chenzina (1) si alta. – Din fr. quinzaine.
cheotoare, CHEOTOÁRE, cheotori, s.f. 1. Mic ochi de ata, de siret, de stofa etc. la un obiect de îmbracaminte, prin care se petrece nasturele pentru a încheia obiectul. 2. Taietura din partea stânga (sau dreapta) a reverului unei haine (barbatesti); butoniera. 3. (Pop.) Loc unde se împreuna bârnele la colturile caselor. [Pr.: che-o- – Var.: cheutoáre, chiotoáre s.f.] – Lat. •clautoria (< •clautus = clavutus).
militar, MILITÁR, -Ă I. adj. care tine de armata; ostasesc. o stagiu ~ = stagiu facut în armata de un cetatean. ♢ care se bazeaza pe armata; de razboi. II. s. m. cel care apartine cadrelor active ale armatei. (< fr. militaire, lat. militaris, germ. Militär)
cherestea, CHERESTEÁ, (2) cherestele, s.f. 1. (Cu sens colectiv) Material lemnos, cu cel putin doua fete plane si paralele, rezultat din taierea bustenilor la gater si întrebuintat de obicei în constructie. 2. Fig. (Fam.) Constructie fizica solida a unei persoane, structura osoasa. ♢ Expr. N-are cherestea sau îi lipseste cheresteaua, se spune despre o persoana nesimtita, nepunctuala. – Din tc. kereste.
ches, CHES interj. (Turcism înv.) Exclamatie care se rostea ca un ordin sau ca un semnal pentru taierea capului osânditului ♢ Expr. A face ches = A taia (capul cuiva) – Din tc. kes "taie!".
cheson, CHESÓN, chesoane, s.n. 1. Vehicul de artilerie, tras de cai, format dintr-o lada de tabla închisa, împartita în compartimente, destinat pentru transportul munitiei. 2. Fiecare dintre despartiturile cu pereti metalici care se fac la o nava, cu scopul de a evita patrunderea masiva a apei în caz de avarie. ♦ Dulap pentru pastrarea efectelor pe bordul unei nave. 3. Constructie de beton, de otel etc. de forma unei cutii, care serveste la executarea fundatiilor sub apa sau în terenurile umede, precum si la repararea unei nave sub linia de plutire. – Din fr. caisson.
chestionar, CHESTIONÁR, chestionare, s.n. Lista de întrebari alcatuita cu scopul de a obtine, pe baza raspunsurilor date, informatii asupra unei persoane sau a unei probleme. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. questionnaire.
chezaş, CHEZÁS, -Ă, chezasi, -e, subst. 1. S.m. si f. (Pop.) Persoana care garanteaza cu averea sa pentru o datorie facuta de altul; garant; p. ext. persoana care îsi ia raspunderea morala pentru cineva sau ceva. 2. S.m. (Rar) Fiecare dintre capatâiele de lemn pe care se asaza butoaiele cu vin în pivnita. – Din magh. kezes.
chiaburoaică, CHIABUROÁICĂ, chiaburoaice, s.f. Nevasta de chiabur; taranca chiabura. – Chiabur + suf. -oaica.
chiar, CHIAR, -Ă, chiari, -e, adv., adj. I. Adv.1. Tocmai, întocmai, exact. Porneste chiar acum. ♦ Însusi, singur, nu altcineva sau altceva decât... Era chiar copilul lui. 2. Pâna si, înca si. Chiar prin somn tot simtea. ♦ Înca; deja. Chiar de la început. ♦ (Precedat de "nici") Macar. ♦ (Urmat de propozitie concesiva introdusa prin "daca" sau "de") Si în cazul. Ma asez chiar daca nu ma pofteste nimeni. 3. În realitate, cu adevarat, într-adevar. Iata ca chiar vine. 4. (Înv.) În mod clar, lamurit. II. Adj. (Înv.) Clar, curat, pur, limpede. – Lat. clarus.
chibzui, CHIBZUÍ, chibzuiesc, vb. IV. Tranz. si intranz. A judeca o situatie cumpanind toate eventualitatile; a se gândi, a reflecta, a medita. ♦ Refl. recipr. A se sfatui unul cu altul înainte de a lua o hotarâre. ♦ Tranz. A pune ceva la cale; a planui. – Din magh. képezni "a forma". Cf. magh. k é p z e l n i "a-si imagina".
chicheriţă, CHÍCHERIŢĂ, chicherite, s.f. Insecta parazita care traieste în blana oilor si le suge sângele (Melophagus ovinus). – Cf. bg. k e k e r i c a.
chiflă, CHÍFLĂ, chifle, s.f. Produs de panificatie de forma rotunda sau ovala, ca o pâinisoara, facut din faina de grâu. – Din germ. Kipfel.
chihaie, CHIHÁIE s.f. v. chehaia.
chihăi, CHIHĂÍ, chihaiesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A plictisi pe cineva insistând cu vorba pe lânga el. 2. Intranz. A tusi sec. – Formatie onomatopeica.
chihlimbar, CHIHLIMBÁR, chihlimbare, s.n. Rasina fosila divers colorata (mai ales în nuante de galben), provenita din mai multe specii de pini si întrebuintata la fabricarea unor obiecte de podoaba; ambra. [Var.: chiblibár, chilimbár s.n.] – Din tc. kehlibar.
milionar, MILIONÁR, -Ă s. m. f. 1. posesor al unei averi evaluate în milioane. 2. (fam.) pilot, sofer care a efectuat un milion de kilometri. (< fr. millionnaire, germ. Millionär)
chilie, CHILÍE, chilii, s.f. Odaita din cuprinsul unei manastiri, în care locuieste un calugar sau o calugarita; p. ext. (fam.) camera mica de locuit; camaruta. – Din sl. kelija.
chilipirgioaică, CHILIPIRGIOÁICĂ, chilipirgioaice, s.f. (Peior.) Femeie care umbla dupa chilipiruri. – Chilipirgiu + suf. -oaica.
chilnă, CHÍLNĂ, chilne, s.f. (Pop.) 1. Ladita trasurii sau a carutei, de sub capra vizitiului. 2. Parte dinaintea sau dinapoia cosului carutei. [Var.: chilína, chélna s.f.] – Din pol. kielnia[wozowa].
chilot, CHILÓT, chiloti s.m. (Folosit mai ales la pl.) Obiect de lenjerie sau de sport, care acopera corpul de la talie pâna mai sus de genunchi (pe sub pantaloni, rochie, fusta). – Din fr. culotte.
chimonou, CHIMONÓU, chimonouri, s.n. 1. Croiala de haina femeiasca, cu mâneca dintr-o singura bucata cu restul hainei. ♢ (Adjectival, invar.) Bluza chimono. 2. Îmbracaminte japoneza în forma de halat cu mâneci foarte largi sau, p. ext., haina femeiasca de casa croita în acest fel. [Var.: chimonó s.n.] – Din fr. kimono.
chinezoaică, CHINEZOAICĂ, chinezoaice, s.f. Femeie care face parte din populatia de baza a Chinei sau este originara de acolo. – Chinez2 + suf. -oaica.
chingă, CHÍNGĂ, chingi, s.f. 1. Fâsie de piele sau de tesatura de cânepa, cu care se fixeaza saua pe cal. ♢ Expr. A strânge (pe cineva) în chingi = a constrânge, a lua din scurt (pe cineva). A slabi (pe cineva) din chingi = a lasa (pe cineva) mai liber. A-l tine (pe cineva) chingile = a fi, a se simti în putere, a fi în stare. 2. Cingatoare din piele sau de pânza. 3. Bara de lemn sau de metal care leaga partile componente ale unui obiect, solidarizându-le si marind rezistenta obiectului. – Lat. •clinga (= cingula).
chintesenţă, CHINTESÉNŢĂ s.f. 1. Ceea ce este esential, de baza într-un lucru, într-o conceptie etc. 2. (În filozofia antica) Substanta considerata drept al cincilea si cel mai subtil element material al lumii, din care ar fi alcatuite corpurile ceresti. [Var.: (înv.) cvintesénta s.f.] – Din fr. quintessence.
chior, CHIOR, CHIOÁRĂ, chiori, chioare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care vede numai cu un ochi; caruia îi lipseste un ochi. 2. (Reg.; adesea substantivat) Orb. 3. (Adesea substantivat) Care nu vede bine. 4. (Adesea substantivat) Sasiu. 5. Fig. (Despre surse de lumina) Care da o lumina slaba, insuficienta; (despre lumina) slab. ♦ (Despre ferestre) Prin care lumina strabate cu greu, care este prea mic sau (în parte) astupat. 6. (În expr.) Apa chioara = a) nume dat în ironie unor alimente lichide sau unor bauturi alcoolice prea diluate; b) vorbe lipsite de continut. A nu avea para chioara sau (rar, substantivat) a nu avea chioara în punga = a nu avea nici un ban. – Din tc. kör.
chiorăi, CHIORĂÍ, pers. 3 chióraie vb. IV. Intranz. (Despre intestine) A produce un zgomot caracteristic, datorita gazelor din interior. [Var.: ghioraí vb. IV] – Formatie onomatopeica.
chiorăială, CHIORĂIÁLĂ, chioraieli, s.f. Zgomot produs de miscarea gazelor în intestine; ciorait, chioraitura. [Pr.: -ra-ia-. – Var.: ghioraiála s.f.] – Chiorai + suf. -eala.
chiorăit, CHIORĂÍT, chioraituri, s.n. Chioraiala. [Var.: ghioraít s.n.] – V. chiorai.
chiorăitură, CHIORĂITÚRĂ, chioraituri, s.f. Chioraiala. [Pr.: -ra-i-. – Var.: ghioraitúri s.f.] – Chiorai + suf. -tura.
chiorî, CHIORÎ, chiorasc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A-si pierde sau a face pe cineva sa-si piarda un ochi; p. ext. a-i slabi sau a face sa-i slabeasca cuiva vederea sau sa nu mai vada (temporar). ♦ (Reg.) A orbi. ♦ Tranz. Fig. A încerca sa însele sau a însela pe cineva (în legatura cu ceva care poate fi vazut). 2. Refl. (Fam.) A se uita foarte atent, cu curiozitate, facând ochii mari; a se holba. 3. Intranz. Fig. (Despre surse de lumina) A da o lumina foarte slaba. – Din chior.
chiostec, CHIOSTÉC2, chiostecuri, s.n. (Înv.) 1. Piedica pusa la picioarele cailor. 2. Siret la gulerul mantalei. [Pl. si: chiostece] – Din tc. köstek.
miliaria, MILIÁRIA s. f. eruptie de pete rosii pe piept, spate si brate la cei care transpira mult. (< fr. miliaire, germ. Milliaria)
chirăi, CHIRĂÍ, chírai, vb. IV. Intranz. (Pop.) 1. (Despre greieri; la pers. 3) A târâi. ♦ (Despre unele pasari) A scoate sunete specifice speciei. 2. (Despre oameni) A striga, a tipa; a geme; a plânge. – Formatie onomatopeica.
miliardar, MILIARDÁR, -Ă s. m. f. posesor al unei averi evaluate în miliarde. (< fr. milliardaire)
chirăit, CHIRĂÍT, chiraituri, s.n. Faptul de a chirai; zgomot, sunet, strigat scos de cel care chiraie. – V. chirai.
chirfoseală, CHIRFOSEÁLĂ, chirfoseli, s.f. (Reg.) Faptul de a chirfosi. ♦ Zapaceala, harmalaie. – Chirfosi + suf. -eala.
miliar, MILIÁR2, -Ă adj. cu aspect de bob de mei. o tuberculoza ~a = granulie. (< fr. miliaire)
chirie, CHIRÍE, chirii, s.f. Suma platita în schimbul folosirii temporare a unui lucru (mai ales a unei locuinte). ♢ Loc. adj. si adv. Cu chirie = (care este dat cuiva) pentru folosire temporara în schimbul unei plati. – Din bg., scr. kirija.
chirighiţă, CHIRIGHÍŢĂ, chirighite, s.f. Gen de pasari calatoare care traiesc pe lânga râuri si balti si se hranesc cu peste (Chlidonias). – Cf. c a r a g a t a.
chirografar, CHIROGRAFÁR, -Ă, chirografari, -e, adj. (Jur.; si substantivat) (Persoana) care detine un drept personal de creditor pe baza unui act sub semnatura privata. – Din fr. chirographaire.
miliar, MILIÁR1, -Ă adj. (despre pietrele de kilometraj; si s. n. ) care indica o distanta de o mie de metri. (< fr. milliaire, lat. milliarius)
chirpici, CHIRPÍCI s.n. Material de constructie în forma de caramida, facut dintr-un amestec de lut, paie si baligar uscat la soare. – Din tc. kerpiç.
chirurgie, CHIRURGÍE s.f. Ramura a medicinii care trateaza bolile cu ajutorul operatiilor. ♢ Mica chirurgie = parte a chirurgiei consacrata interventiilor chirurgicale mai usoare, care nu impun spitalizare. Chirurgie genetica = transplant de gene. [Var.: (înv.) hirurgíe s.f.] – Din fr. chirurgie, lat. chirurgia.
chiseliţă, CHÍSELIŢĂ, chiselite, s.f. Fiertura de fructe sau de anumite legume (stir, loboda etc.). ♦ Fig. Amestec din care nu se mai alege nimic; terci. ♢ Expr. A face (pe cineva) chiselita = a bate zdravan. – Din bg., scr. kiselica.
chit, CHIT1 adv. (Fam.; în expr.) A fi chit (cu cineva) = a nu mai datora nimic (cuiva); a nu mai avea de dat (cuiva) nici o socoteala. Chit ca... = chiar daca..., indiferent daca... – Din fr. quitte.
chitcăit, CHITCĂÍT, -Ă, chitcaiti, -te, adj. (Reg.; despre oameni) Mocait, ticait. – Et. nec.
milepori, MILEPÓRI s. m. pl. gen de polipi (1) care traiesc în colonii, formând un schelet calcaros masiv. (< fr. millépores)
chiţăi, CHIŢĂÍ, pers.3 chítaie, vb. IV. Intranz. (Despre soareci) A scoate sunete ascutite, caracteristice speciei. [Var.: chitai vb. IV] – Chit + suf. -ai.
chiţăit, CHIŢĂÍT s.n. Faptul de a chitai; sunet ascutit specific pe care îl scoate soarecele. [Var.: chitcait s.n.] – V. chitai.
chiţcan, CHIŢCÁN, chitcani, s.m. 1. Animal insectivor asemanator cu soarecele, brun-castaniu pe spate si mai deschis pe burta, cu botul alungit, cu ochii mici si cu urechile ascunse în blana, care traieste prin paduri, dumbravi etc. în galerii superficiale (Sorex araneus). 2. Nume dat mai multor specii de soareci de diverse marimi. – Chitcai + suf. -an.
chiţcăi, CHIŢCĂÍ vb. IV. v. chitai.
chiţcăit, CHIŢCĂÍT s.n. v. chitait.
chiu, CHIU s.n. 1. Strigat de bucurie. 2. (În expr.) Chiu si vai = suferinta, durere; fig. saracie, mizerie. Cu chiu, cu vai sau cu chiu si vai = cu mare greutate, dupa multe eforturi. – Onomatopee.
milenar, MILENÁR, -Ă adj. care dateaza de o mie (sau de mii) de ani. (< fr. millénaire, lat. millenarius)
chiulangiu, CHIULANGÍU, -ÍE, chiulangii, s.m. si f. (Fam.) Persoana care în mod sistematic trage chiulul, însala, se sustrage de la datorie. [La f. sg. si: chiulangioaica] – Chiul + suf. -angiu. Cf. tc. k ü l â h ç i.
chiuvetă, CHIUVÉTĂ, chiuvete, s.f. Vas de portelan, de faianta sau de metal smaltuit prevazut cu o gura de scurgere, fixat în perete dedesubtul unui robinet de apa si folosit la spalat. – Din fr. cuvette.
chivot, CHÍVOT, chivoturi, s.n. Cutiuta asezata în altar în care se pastreaza cuminecatura rezervata celor care se împartasesc în caz de boala, înainte de moarte etc. ♦ Lada în care evreii mozaici tineau tablele legii. [Acc. si: chivót. – Pl. si: chivote] – Din sl. kivotŭ.
ciaţiu, CÍAŢIU, ciatii, s.n. (Bot.) Inflorescenta reprezentând o grupare de mai multe flori barbatesti si fara învelis, cu o singura floare femeiasca. [Pr.: ci-a-] – Din lat. ciatium.
cicar, CICÁR, cicari, s.m. Animal vertebrat acvatic inferior, asemanator cu un peste care traieste ca parazit pe pielea unor pesti (Eudontomyzon danfordi). – Et. nec.
cicatrice, CICATRÍCE, cicatrice, s.f. Urma (formata din tesut conjunctiv) lasata de o rana, de o taietura etc. dupa vindecare. – Din lat. cicatrix, -icis, fr. cicatrice.
migrenos, MIGRENÓS, -OÁSĂ adj., s. m. f. (suferind) de migrena. (< fr. migraineux)
cică, CÍCĂ adv. (Pop. si fam.; cu valoare de verb unipersonal sau impersonal). 1. (preceda o afirmatie pusa pe socoteala altora) (Se) spune ca... (lumea) zice ca..., dupa cum (se) crede. 2. (Indica un sentiment de mirare sau de îndoiala) Daca poate fi cu putinta! auzi! ♦ Nici mai mult, nici mai putin. Mai mult decât atâta. 3. (Povestitorul admite ce se spune, dar e convins ca nu este asa) Chipurile, vorba vine! vorba sa fie! – Din [se zi]ce ca.
ciclic, CÍCLIC, -Ă, ciclici, -e, adj. 1. Care se desfasoara în cicluri sau apartine unui ciclu; periodic. ♦ (Despre lucrari muzicale, artistice) Care este alcatuit din mai multe parti independente. ♦ (Despre compuse chimice) Care are catenele în forma de ciclu (2). 2. (Bot.; despre flori) La care toate elementele sunt dispuse în verticil. – Din fr. cyclique.
ciclon, CICLÓN, cicloane, s.n. 1. Vânt puternic cu deplasarea aerului în spirala, însotit de ploi torentiale si de descarcari electrice, specifice regiunilor tropicale; uragan, taifun. ♦ Regiune a sistemului baric în care presiunea scade de la periferie spre centru, iar masele de aer au o miscare convergenta. 2. Aparat pentru separarea particulelor materiale dintr-un gaz cu ajutorul fortei centrifuge. – Din fr. cyclone.
migrenă, MIGRÉNĂ s. f. cefalee (localizata într-o anumita regiune a capului si însotita de tulburari digestive). (< fr. migraine)
cicoare, CICOÁRE1, cicori, s.f. 1. Planta erbacee cu flori albastre, trandafirii sau albe, cultivata pentru radacinile sale (Chicorium intybus). ♢ Cicoare de gradina = andiva. 2. Surogat de cafea preparat din radacina plantei descrisa mai sus. – Lat •cichoria (=cichorium).
cier, CIÉR s.n. v. ceair.
cihăi, CIHĂI, cihaiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A starui foarte mult pe lânga cineva sa faca ceva, a plictisi pe cineva cu staruintele. [Var.: cehai vb. IV] – Cf. Magh. c s a h o l n i.
ciliar, CILIÁR, -Ă, ciliari, -re, adj. Care are forma de cili; privitor la cili. [Pr.: -li-ar] – Din fr. ciliaire.
migraţiune, MIGRAŢIÚNE s. f. 1. deplasare în masa a unor triburi sau popoare de pe un teritoriu pe altul. 2. deplasarea în masa a unor animale sau pasari dintr-o regiune într-alta în vederea reproducerii, a cautarii de hrana etc. 3. miscarea apei în sol; înaintarea petrolului în rocile sedimentare. 4. ~ profesionala = deplasare a unei parti din mâna de lucru dintr-o meserie într-alta. 5. a capitalului = deplasarea capitalului dintr-o tara în alta, dintr-o ramura de productie în alta. (< fr. migration, lat. migratio)
ciocănitoare, CIOCĂNITOÁRE, ciocanitori (ciocanitoare), s.f. Nume dat mai multor specii de pasari agatatoare de padure cu aripile scurte, cu cioc conic, puternic, care ciocanesc coaja copacilor, distrugând insectele daunatoare si larvele lor; ghionoaie. – Ciocani + suf. -toare.
clarobscur, CLAROBSCÚR, (2) clarobscururi, s.n. 1. Procedeu grafic si pictural cu ajutorul caruia se obtine redarea volumelor prin distribuirea gradata a umbrei si a luminii sau prin efecte de contrast puternice. 2. Gravura în lemn realizata în mai multe nuante ale aceleiasi culori. – Dupa fr. clair-obscur.
clasa, CLASÁ, clasez, vb. I. Tranz. 1. A aranja, a împarti, a rândui ceva (dupa caractere distinctive) pe clase sau categorii. ♦ A face o triere; a tria. ♦ Refl. A obtine un anumit loc în clasamentul unei clase, la un concurs etc. 2. A înceta un proces penal când se constata ca exista o cauza legala care împiedica pornirea sau continuarea lui. ♦ A scoate din uz (cu forme legale) un material care nu mai poate fi folosit din cauza degradarii, a învechirii. – Din fr. classer.
clasă, CLÁSĂ, clase, s.f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de fiinte, de fenomene care au însusiri comune. 2. (De obicei cu determinarea "sociala") Ansamblu de persoane grupate dupa criterii economice, istorice si sociologice. ♢ Loc. adj. De clasa = care se refera la o clasa sociala sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mica decât încrengatura si mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorica de baza în sistemul învatamântului, compusa dintr-un numar de elevi care au aceeasi vârsta, o pregatire scolara egala si învata împreuna în cursul unui an pe baza aceleiasi programe de învatamânt. ♦ Unitate organizatorica într-un institut de arta, cuprinzând pe toti elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se afla. ♦ Sala în care se tin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Frantuzism) Timpul în care se tine o lectie; ora de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (dupa confort si tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru calatoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acorda unui salariat potrivit functiei avute. 8. (În expr.) De (mare) clasa sau (de) clasa întâi = de calitate superioara, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv) clas s.n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.
clasicism, CLASICÍSM s.n. 1. Ansamblu de trasaturi proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizata prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta si literatura europeana, aparut în sec. XVII în Franta, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmarirea unui ideal, prin disciplinarea imaginatiei si a sensibilitatii, prin ordine, echilibru si claritate. 3. Perioada din istoria culturii universale sau nationale ale carei creatii reprezinta un maximum de realizare artistica pentru perioada respectiva. – Din fr. classicisme.
clavicular, CLAVICULÁR, -Ă, claviculari, -e, adj. Care apartine claviculei, privitor la clavicula. – Din lat. clavicularius, fr. claviculaire.
clăbuc, CLĂBÚC, clabuci, s.m. 1. Spuma facuta de sapunul amestecat cu apa. ♦ Spuma care apare la suprafata unor lichide când sunt agitate, când fierb sau când fermenteaza. 2. Saliva spumoasa, albicioasa (si cu basici). ♢ Expr. A face clabuci la gura = A vorbi mult si cu furie. 3. Sudoare spumoasa pe care o fac animalele, mai ales caii, din pricina efortului si a caldurii. 4. (Rar, la pl.) Rotocoale de fum sau de aburi. – Din bg. klabuk, scr. klobuk.
migală, MIGÁLĂ s. f. paianjen veninos din regiunile tropicale ale Americii. (< fr., gr. mygale)
clădăraie, CLĂDĂRÁIE, cladarai, s.f. (Pop.) Cladarie. – Clada + suf. -araie.
clădărie, CLĂDĂRÍE, cladarii, s.f. (Pop.) Gramada mare de lucruri disparate, puse la întâmplare unele peste altele; cladaraie. Clada + suf. -arie.
clăi, CLĂÍ, claiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A face clai. – Din claie.
clăit, CLĂÍT s.n. (Reg.) Actiunea de a clai. – V. clai.
clăiţă, CLĂÍŢĂ, claite, s.f. Diminutiv al lui claie. – Claie + suf. -ita.
comanditar, COMANDITÁR, -Ă, comanditari, -e, s.m. si f. (În economia capitalista) Persoana care comanditeaza sau, p.ext., finanteaza. – Din fr. commanditaire.
condominiu, CONDOMÍNIU s.n. Regim potrivit caruia un anumit teritoriu este supus autoritatii politice a doua sau mai multor state. – Din fr. condominium.
condor, CONDÓR, condori, s.m. Cel mai mare vultur, cu capul si cu gâtul golas, complet mut, care traieste în muntii Americii de Sud (Sarcorhamphus gryphus). [Acc. si: cóndor] – Din fr. condor.
confrunta, CONFRUNTÁ, confrúnt, vb. I. Tranz. 1. A pune fata în fata doua sau mai multe persoane pentru a verifica adevarul spuselor lor. 2. A pune fata în fata obiecte, opere, fenomene etc., pentru a le verifica sau a le compara. 3. Refl. A putea face fata unei situatii, probleme etc. (deosebit de) dificile. – Din fr. confronter.
congelare, CONGELÁRE, congelari, s.f. Actiunea de a congela si rezultatul ei. ♦ Înghetare a solutiilor apoase si a solutiilor albuminoase dintr-un corp prin coborîrea artificiala a temperaturii în vederea conservarii mai îndelungate a unor produse alimentare. – V. congela.
conglomerat, CONGLOMERÁT, conglomerate, s.n. Roca sedimentara consolidata, formata din sfarâmaturile rotunjite ale unor roci mai vechi, cimentate cu argila, calcar, silice etc.; conglomeratie. ♦ Fig. adunatura, amestec, îmbinare de elemente eterogene. – Din fr. conglomérat.
copil, COPÍL1, copii, s.m. 1. Baiat sau fata în primii ani ai vietii (pâna la adolescenta). ♢ Copil de scoala = copil care a depasit vârsta de 7 (sau 6) ani si merge la scoala. Copil mic (sau, pop., de tâta) = sugaci. ♢ Loc. adv. De (mic) copil = din copilarie. ♢ Expr. (Despre batrâni) A ajunge (sau a da) în mintea copiilor = a-si pierde judecata, a se ramoli. 2. Tânar, adolescent. ♢ (În trecut) Copil de casa = fiu de boier care facea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copil de trupa = copil (orfan) crescut si educat de o unitate militara. 3. Fiu, fiica. ♢ Copil legitim = copil nascut în cadrul casatoriei. Copil nelegitim = copil nascut în afara casatoriei; copil natural, bastard. Copil din flori = copil din afara casatoriei; copil nelegitim, copil natural, bastard. ♢ Expr. Unde (si)-a întarcat dracul copiii = în locuri departate si pustii. 4. Fig. Om naiv, fara experienta. – Cf. alb. k o p i l.
coree, CORÉE, s.f. Boala de nervi, frecventa mai ales la tineri, caracterizata prin miscari musculare involuntare continue si dezordonate ale diverselor segmente corporale – Din fr. chorée.
coriză, CORÍZĂ, corize, s.f. Inflamatie a mucoasei nasului; guturai. ♢ Coriza spasmodica = boala alergica aparuta la persoanele sensibilizate la diferite substante din aer. Coriza contagioasa = boala de natura virotica sau microbiana, întâlnita la unele pasari de curte (gaini si curci). – Din fr. coryza.
corpuscular, CORPUSCULÁR, -Ă, corpusculari, -e, adj. Care tine de corpusculi, privitor la corpusculi. – Din fr. corpusculaire.
crea, CREÁ, creez, vb. I. Tranz. 1. A face ceva ce nu exista înainte; a întemeia, a produce, a înfiinta; a organiza. ♦ A inventa, a nascoci; a concepe, a compune o opera literara, o bucata muzicala etc. 2. A pregati, a instrui pe cineva, a forma pentru o cariera sau pentru o misiune. 3. (Teatru, în expr.) A crea un rol = a da viata unui personaj, a interpreta cu pricepere si originalitate un rol dintr-o piesa de teatru, un film etc. [Prez. ind. pers. 1 pl. cream, ger. creând] – Din fr. créer, lat. creare.
crepuscul, CREPÚSCUL, crepuscule, s.n. 1. Sfârsit de zi; înserare, amurg. ♦ Fig. Declin, sfârsit. 2. Perioada de timp înainte de rasaritul soarelui; aurora. 3. Lumina slaba, semiîntuneric. – Din fr. crépuscule, lat. crepusculum.
crepuscular, CREPUSCULÁR, -Ă, crepusculari, -e, adj. Care tine de crepuscul. ♦ Slab luminat, abia vizibil. – Din fr. crépusculaire.
dacă, DÁCĂ conj. 1. (Introduce o propozitie conditionala) În cazul ca..., presupunând ca..., de... Doar daca. Numai daca. 2. (Introduce o propozitie optativa) Numai de... Daca nu m-ar vedea cineva. 3. (Introduce o propozitie temporala, având uneori si o nuanta conditionala sau cauzala) Când, în (sau din) momentul când, de îndata ce, dupa ce. 4. (Introduce o propozitie cauzala) Fiindca, pentru ca, deoarece. Daca nu stia sa scrie, umbla de la unul la altul. ♦ De vreme ce. 5. (Introduce o propozitie concesiva) Cu toate ca, desi. 6. (Introduce o propozitie interogativa indirecta) Ca, de... 7. (Cu valoare adverbiala) Cu greu, abia. 8. (În expr.) Las' daca = a) desigur ca nu; b) (în constructii negative) nu mai încape îndoiala ca... – De4 + ca.
dacoromân, DACOROMẤN, -Ă, dacoromâni, -e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre dialecte, graiuri, cuvinte) Care apartine românilor sau privitor la românii din nordul Dunarii. ♦ (Substantivat, f.) Dialect vorbit de dacoromâni, cel mai raspândit si mai dezvoltat dintre dialectele limbii române. 2. S.m. (De obicei la pl.) Român din nordul Dunarii. – Dac + român.
microzoare, MICROZOÁRE s. n. pl. încrengatura de animale de apa, vizibile numai la microscop. (< fr. microzoaires)
dada, DADÁ s.n. (Rar) Dadaism. – Din fr. [l'école] dada.
dadaism, DADAÍSM s.n. Curent literar si artistic aparut în 1916 în Europa, caracterizat prin negarea oricarui raport între gândire si expresia artistica, prin ridicarea hazardului la rangul de principiu de creatie; dada. – Din fr. dadaïsme.
dadaist, DADAÍST, -Ă, dadaisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Alcatuit dupa principiile dadaismului; privitor la dadaism. 2. S.m. si f. Adept al dadaismului. – Din fr. dadaïste.
dadă, DÁDĂ, dade, s.f. (Reg.) Termen de respect folosit de oamenii de la tara pentru a se adresa unei femei mai în vârsta sau unei surori mai mari; lelita, daica. – Din bg., scr. dada.
dafin, DÁFIN, dafini, s.m. Mic arbore din sudul Europei, cu frunze persistente, lucioase si aromatice si cu fructe ovale; laur (Laurus nobilis). ♢ Foi de dafin = frunzele uscate ale arborelui descris mai sus, folosite drept condiment. ♦ (La pl. sau, rar, în sintagma foi de dafin) Frunzele acestui arbore cu care se împodobeau în antichitate învingatorii; fig. glorie, succes. – Din scr. dafina.
daiac, DAÍAC, daiaci, s.m. (La pl.) Populatie a insulei Kalimantan; (la sg.) persoana din aceasta populatie. – Din fr. dayak.
daiboj, DAIBÓJ s.n. (Fam.; în expr.) Pe daiboj = pe nimica toata, pe gratis, degeaba. A umbla cu daibojul = a cere de pomana, a umbla cu cersitul. – Din bg. daj bože.
daică, DÁICĂ, daici, s.f. (Reg.) Dada. – Din scr. dajka.
daira, DAIRÁ s.f. v. dairea.
dairea, DAIREÁ, dairele, s.f. Instrument muzical popular oriental de percutie, asemanator cu tamburina, format dintr-o piele de toba întinsa pe un cerc de lemn, prevazut în interior cu discuri metalice, si folosit la marcarea ritmului. [Var.: dairá s.f.] – Din tc. daire.
dalailama, DÁLAI-LÁMA s.m. invar. Seful suprem al religiei budiste; marele-lama. – Din fr. dalaï-lama.
microton, MICROTÓN s. n. (muz.) interval mai mic de un semiton. (< micro1- + ton)
microtomie, MICROTOMÍE s. f. taierea unor fragmente foarte subtiri dintr-un corp spre a fi examinate la microscop. (< engl. microtomy)
daltă, DÁLTĂ, dalti, s.f. Unealta de otel în forma de pana taioasa, cu sau fara mâner, folosita de fierari, dulgheri, sculptori etc. la crestat, la cioplit, la scobit sau la taiat. – Din sl. dlato.
dambla, DAMBLÁ s.f. 1. (Pop.) Apoplexie, paralizie. ♦ Acces de furie, nabadai. 2. Fig. (Fam.) Chef, pofta, pasiune. – Din tc. dambla.
dană, DÁNĂ, dane, s.f. 1. Loc situat de-a lungul cheiurilor sau, mai rar, în mijlocul apei navigabile si amenajate pentru scoaterea vaselor si manipularea marfurilor într-un port. 2. Magazie pentru depozitarea marfurilor (într-un port sau la vama). 3. Slep sau grup de slepuri acostate bord la bord la aceeasi dana (1). – Din ngr. dána.
dandanaie, DANDANÁIE s.f. v. dandanaie.
danga, DANGÁ, dangale, s.f. Semn (litera, cifra) facut cu fierul rosu sau cu substante corosive pe pielea cailor sau a vitelor, pentru a le identifica. – Din tc. danga.
dantela, DANTELÁ, dantelez, vb. I. Tranz. A taia, a cresta marginea unui lucru, dându-i aspectul unei dantele. – Din fr. denteler.
dantura, DANTURÁ, danturez, vb. I. Tranz. A taia dintii unei roti cu ajutorul unei freze speciale. – Din dantura.
danturare, DANTURÁRE, danturari, s.f. Actiunea de a dantura si rezultatul ei; taiere la freza a dintilor unei roti. – V. dantura.
dar, DAR1 conj., adv. A. Conj. I. (Leaga propozitii sau parti de propozitie adversative) 1. (Arata o opozitie) Cu toate acestea, totusi. ♢ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum sa nu, se spune ca raspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu ca zic, dar asa este. 2. (Arata o piedica) Însa. Ascult, dar nu înteleg. ♢ Expr. Dar as! = însa, nici vorba, nici gând! 3. (Adauga o idee noua la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, daramite. Munte cu munte se întâlneste, dar om cu om. ♢ Expr. D-apoi = daramite. ♦ (Dupa o propozitie optativa urmata de o constructie negativa) Nicidecum, nici gând, ♢ Expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atât mai putin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ti-as arata eu! II. (În propozitii conclusive) Prin urmare, asadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legatura cu un imperativ, exprima nerabdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odata! III. (Introduce o propozitie interogativa) Oare? Dar ce vreti voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repeta, întareste întelesul acestuia) Ma voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprima surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânti! B. Adv. (Înv. si reg.) Da, asa, astfel. ♢ Expr. (Pop.) Pai dar = cum altfel? ♦ Fireste, desigur; negresit. [Var.: da, dára conj.] – Et. nec.
dara, DARÁ s.f. Greutatea ambalajului, a recipientului, a vehiculului etc. în care se pastreaza, se transporta sau se cântareste o marfa. ♢ Expr. Mai mare daraua decât ocaua sau nu face daraua cât ocaua = prea multa osteneala pentru obtinerea unui lucru neînsemnat. – Din tc. dara.
darămite, DÁRĂMITE conj. (Adauga o idee noua la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atâta, cu atât mai mult; dar1, dar înca. [Var.: dármite conj.] – Dar(a) + mi + te.
microscopic, MICROSCÓPIC, -Ă adj. 1. de dimensiuni vizibile numai la miscroscop. ♢ care se efectueaza cu microscopul. 2. (fig.) extrem de mic, minuscul; (p. ext.) fara valoare, neînsemnat. ♢ (s. n.) cel mai mic corp de litera, de 2,5 puncte tipografice. (< fr. microscopique)
darwinism, DARWINÍSM s.n. Conceptie evolutionista, formulata de naturalistul englez Darwin, care explica originea si evolutia speciilor de animale si de plante prin transformarea treptata a altor specii care au trait odinioara pe pamânt, ca urmare a interactiunii dintre variabilitate, ereditate, suprapopulatie, lupta pentru existenta si selectia naturala. – Din fr. darwinisme.
dat, DAT2, -Ă, dati, -te, adj., s.f. I. Adj. Pus la dispozitie, oferit; înmânat, transmis, prezentat, daruit. ♢ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de fata. Dat fiind (ca...) = tinând seama de... (sau ca...), având în vedere (ca...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = destept, istet; smecher, siret. Dat uitarii = uitat, parasit. II. S.f. 1. Momentul, împrejurarea (repetabila) când se produce un fapt; oara, rând. ♢ Loc. adv. Data trecuta = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioara. De data aceasta (sau asta) ori de asta data = de rândul acesta, acum. Pe data ce... (sau cum...) = îndata; pe loc, numaidecât. O data = într-un singur caz. Nu o data = de multe ori. Înca o data = din nou. 2. (La pl.) Fapte stabilite (de stiinta), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotarâri etc. III. S.f. (Reg.) Soarta, destin. ♢ Cum (sau precum) e data = dupa cum e obiceiul, datina. – V. da2.
dativ, DATÍV s.n. Caz al declinarii care exprima, de obicei, destinatia actiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect si raspunzând la întrebarea "cui?" ♢ Dativ etic = dativul unui pronume care indica pe cel interesat în actiune. – Din fr. datif, lat. dativus.
datorie, DATORÍE, datorii, s.f. 1. Suma de bani sau orice alt bun datorat cuiva. ♢ Loc. adv. Pe datorie = pe credit. ♢ Expr. A se baga în datorii = a face datorii, a se îndatora. A se îngloda (sau a se îneca) în datorii = a se împrumuta cu sume mari, care nu mai pot fi restituite. 2. Obligatie legala sau morala; îndatorire. ♢ Loc. adv. De (sau din) datorie = din obligatie, pentru ca trebuie. La datorie = în locul unde te cheama obligatiile (de serviciu). ♢ Expr. A fi de datoria cuiva sa... = a fi obligatia cuiva sa... A crede de datoria sa sa... = a se crede obligat sa... – Dator + suf. -ie.
microraion, MICRORAIÓN s. n. ansamblu urbanistic: locuinte, magazine, scoli etc. (< rus. mikroraion)
micropsie, MICROPSÍE s. f. tulburare a vederii, datorita careia obiectele sunt percepute mai mici decât în realitate. (< fr. micropsie)
dăinui, DĂINUÍ, dainuiesc, vb. IV. Intranz. 1. (La pers. 3) A continua sa existe, sa se mentina; a tine, a dura, a persista. 2. (Rar; despre fiinte) A trai, a exista. [Prez. ind. si: dắinui] – Din scr. danovati.
dăinuire, DĂINUÍRE s.f. Faptul de a dainui; persistenta; mentinere. – V. dainui.
dăinuitor, DĂINUITÓR, -OÁRE, dainuitori, -oare, adj. Care dainuieste; durabil, trainic, persistent. [Pr.: -nu-i-] – Dainui + suf. -tor.
dălcăuc, DĂLCĂÚC, dalcauci, s.m. Bataus, scandalagiu; om de nimic, haimana. ♦ Porecla data agentilor electorali de pe vremuri. [Var.: dalcaúc s.m.] – Din tc. dalkavuk.
dăltui, DĂLTUÍ, daltuiesc, vb. IV. Tranz. A lucra (taind, cioplind, scobind etc.) un obiect, un material etc. cu dalta. – Dalta + suf. -ui.
dănănaie, DĂNĂNÁIE, dananai, s.f. (Reg.) 1. Ciudatenie, nazdravanie; bazaconie. 2. Belea, pacoste, napasta. 3. Galagie, zarva. – Din dandanaie.
dăndănaie, DĂNDĂNÁIE, dandanai, s.f. (Reg.) 1. Taraboi, tambalau. 2. Pozna, boroboata; dananaie (1). [Var.: dandanáie s.f.] – Dandana + suf. -aie.
microprint, MICROPRÍNT s. n. foaie rectangulara opaca continând microimagini de documente dispuse în siruri, obtinute printr-un proces de tiparire. (< micro1- + /rota/print)
dănţui, DĂNŢUÍ, dantuiesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A dansa. ♢ Isaia dantuieste = numele unei cântari bisericesti care se cânta la sfârsitul cununiei; fig. casatorie. ♦ Fig. A salta. – Dant + suf. -ui.
microplancton, MICROPLANCTÓN s. n. plancton ale carui elemente nu masoara mai mult de câtiva milimetri. (< fr. microplancton)
micromolecular, MICROMOLECULÁR, -Ă adj. (despre substante) alcatuit din micromolecule. (< fr. micromoléculaire)
dâmb, DÂMB, dâmburi, s.n. Forma de relief mai mica decât dealul; colina. ♦ Ridicatura mica de pamânt înaltata la marginea unui sant, a unei gropi etc. – Din magh. domb.
decrepitudine, DECREPITÚDINE s.f. Stare de batrânete înaintata, caracterizata prin slabire excesiva si prin pierderea aproape totala a fortelor vitale; ramolire, ramolisment. ♢ Fig. Decadere extrema, ruina. – Din fr. décrépitude.
defetism, DEFETÍSM s.n. 1. Opinia, parerea, atitudinea celui ce nu are încredere în reusita unei actiuni; lipsa de încredere. 2. Infractiune care consta în lansarea, raspândirea sau publicarea, în timp de razboi, de zvonuri sau informatii false, exagerate sau tendentioase, relative la situatia economica, politica si sociala a tarii. – Din fr. défaitisme.
demiu, DEMÍU, demiuri, s.n. Pardesiu gros, mai putin calduros decât paltonul. – Din fr. demi "jumatate".
demnitar, DEMNITÁR, demnitari, s.m. Înalt functionar al statului. – Din fr. dignitaire (dupa demn).
demnitate, DEMNITÁTE, (2) demnitati, s.f. 1. Calitatea de a fi demn, atitudine demna (2); autoritate morala, prestigiu. ♦ Gravitate, maretie. 2. (Mai ales la pl.) Functie sau însarcinare înalta în stat; rang. – Din lat. dignitas, -atis (dupa demn).
deontologie, DEONTOLOGÍE s.f. Doctrina privitoare la normele de conduita si la obligatiile etice ale unei profesiuni (mai ales a celei medicale). [Pr.: de-on-] – Din fr. déontologie.
dicţionar, DICŢIONÁR, dictionare, s.n. Opera lexicografica cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumita ordine (de obicei alfabetica) si explicate în aceeasi limba sau traduse într-o limba straina. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.
divide, DIVÍDE, divíd, vb. III. Tranz. si refl. (Numai la prez.) A (se) împarti, a(se) diviza. – Din lat. dividere.
microinterval, MICROINTERVÁL s. n. (muz.) interval mai mic decât un semiton. (< micro1- + interval)
doină, DÓINĂ, doine, s.f. Poezie lirica specifica folclorului românesc, care exprima un sentiment de dor, de jale, de revolta, de dragoste etc., fiind însotita, de obicei, de o melodie adecvata; specie muzicala a creatiei folclorice românesti, având caracteristicile de mai sus. – Et. nec.
drăgaică, DRĂGÁICĂ, dragaice, s.f. I. 1. Sarbatoare populara închinata coacerii holdelor (la 24 iunie); Sânziene. 2. Dans popular, jucat mai ales la Dragaica (I 1); melodie dupa care se executa acest dans. ♢ Expr. A sari (sau a juca) dragaica = a sari ca un nebun, a fi neastâmparat. ♦ Fiecare din fetele care (îmbracate barbateste) executa acest dans. 3. Târg care se tine la 24 iunie; p. gener. târg. 4. (La pl.) Zâne rele despre care se crede ca ar sluti pe oameni; iele. II. Planta erbacee cu fructe lungi si înguste si cu flori galbene-aurii, placut mirositoare; sânziana (Galium verum) – Din bg. dragaika.
dumnezeu, DUMNEZÉU, (rar) dumnezei, s.m. 1. Fiinta supranaturala, considerata în credintele religioase drept creatoare a lumii si cea care determina destinul oamenilor. ♢ Loc. adj. Batut de Dumnezeu = napastuit, nenorocit. ♢ Expr. Încotro (sau unde, cum) te-a îndrepta Dumnezeu = la voia întâmplarii, oriunde. (Va fi) cum va da (sau va vrea) Dumnezeu = (va fi) cum s-o întâmpla, la întâmplare, potrivit destinului. Cum da Dumnezeu = cum se întâmpla; p. ext. prost, rau. A porni (sau a merge etc.) cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) în pace, cu bine, sanatos. Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! (la drum, într-o actiune întreprinsa etc.) A nu avea (sau a fi fara) nici un Dumnezeu = a nu crede în nimic; a nu avea (sau a fi fara) nici un sens, nici o valoare, nici un gust. A lasa (pe cineva) în plata (sau în stirea) lui Dumnezeu = a lasa (pe cineva) în pace sau la voia întâmplarii. A (se) ruga (ca) de toti Dumnezeii = a se ruga cu insistenta; a implora. Parca (sau i se pare ca) a apucat (sau a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are un mare si neasteptat noroc. (Punând accentul în fraza) Dumnezeu stie! = nu se stie! Dumnezeule! exclamatie de spaima, durere, deznadejde, entuziasm, mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamatie de implorare, deznadejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! exclamatie de necaz, de nemultumire. Sa dea Dumnezeu! = (formula de urare) sa se împlineasca ceea ce doresc (sau doresti etc.)! 2. Divinitate, zeu. – Lat. dom(i)ne deus.
microglosar, MICROGLOSÁR s. n. glosar cu un numar redus de cuvinte si cu explicatii sumare. ♢ glosar care înregistreaza vocabularul specific unei activitati, meserii etc. (< fr. microglossaire)
eclectism, ECLECTÍSM s.n. 1. Îmbinare mecanica, hibrida a unor puncte de vedere sau conceptii eterogene sau opuse; lipsa de consecventa în convingeri, în teorii.2. Sistem de gîndire neunitar, care, fara a se întemeia pe idei originale, alege din diverse sisteme de gîndire, stiluri artistice etc. ceea ce i se pare mai bun. – Din fr. éclectisme.
ecosez, ECOSÉZ adj. invar. (Despre tesaturi, obiecte de îmbracaminte etc.) Care prezinta un ansamblu de carouri, de obicei în culori vii si variate. – Din fr. écossais.
ecoseză, ECOSÉZĂ, ecoseze, s.f. Vechi dans popular scotian cu miscare vie; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. écossaise.
eden, EDÉN s.n. (Livr.) Rai, paradis.•• Fig. Loc foarte frumos, foarte placut, încântator. – Din fr. éden.
efemer, EFEMÉR, -Ă, efemeri, -e, adj., s.f. 1. Adj. De scurta durata; trecator, vremelnic. 2. S.f. (La pl.) Ordin de insecte cu corpul subtire si moale, terminat cu trei filamente lungi, cu doua perechi de aripi transparente, care traiesc ca adulte câteva zile sau ore, iar ca larve (acvatice) 2-3 ani; efemeride (Ephemera); (si la sg.) insecta din acest ordin. – Din fr. éphémère.
elice, ELÍCE, elice, s.f. 1. Organ de masina (având forma unor aripi sau a unor lopeti fixate pe un ax rotativ) care serveste la punerea în miscare a unui avion, a unei nave etc. 2. Linie curba care taie sub un unghi constant generatoarele unui cilindru sau ale unui con. [Var.: helíce s.f.] – Din fr. hélice, lat. helix, -icis.
elicopter, ELICOPTÉR, elicoptere, s.n. Aparat de zburat cu motor, a carui sustinere si miscare sunt asigurate de una sau mai multe elice care se rotesc în jurul unor axe aproape verticale, si care poate ateriza pe un spatiu extrem de redus ori se poate mentine în aer într-un punct fix. [Var.: helicoptér s.n.] – Din fr. hélicoptère.
elida, ELIDÁ, elidez, vb. I. Tranz. A înlatura, în scris sau în vorbire, vocala finala a unui cuvânt înaintea vocalei initiale a cuvântului urmator. – Din fr. élider, lat. elidere.
emondaj, EMONDÁJ, s.n. 1. Operatie de taiere a ramurilor de pe trunchiurile arborilor în perioada de crestere pentru a stimula dezvoltarea lor în înaltime; emondare, emondatie. 2. (Med.) Interventie chirurgicala constând în înlaturarea exostozelor si osteofitelor epifizelor. – Din fr. émondage.
empatie, EMPATÍE s.f. 1. (Fil.) Forma de intuire a realitatii prin identificare afectiva. 2. Tendinta a receptorului de a trai afectiv, prin transpunere simpatetica, viata eroilor din opere literare, filme etc. – Din fr. empathie, engl. empathy.
empiric, EMPÍRIC, -Ă, empirici, -ce, adj. Bazat (numai) pe experienta; care priveste empirismul, care are la baza empirismul. ♢ Formula empirica = formula obtinuta prin prelucrarea pur matematica a unor date experimentale, fara substrat teoretic. Medicina empirica = tratament al bolilor numai pe baza de experienta si de cazuri antecedente. – Din fr. empirique, lat. empiricus.
endemic, ENDÉMIC, -Ă, endemici, -ce, adj. (Despre plante sau animale) Care traieste numai pe un anumit teritoriu; (despre unele boli) care are cauze locale, specifice unei anumite regiuni; care are caracter permanent în anumite locuri. – Din fr. endémique.
eparven, EPARVÉN, eparvene, s.n. Tumoare osoasa care se formeaza uneori la încheietura piciorului dinapoi la cai sau, mai rar, la boi; os mort – Din fr. éparvin.
epistat, EPISTÁT, epistati, s.m. (În trecut) 1. Cel mai mic grad de ofiter de politie; persoana care avea acest grad. 2. Administrator, intendent, logofat, vechil. [Var.: ipistát s.m.] – Din ngr. epistátis.
erudiţie, ERUDÍŢIE, eruditii, s.f. Cunoastere temeinica a uneia sau mai multor stiinte; cultura vasta. [Var.: (înv.) eruditiúne s.f.] – Din fr. erudition, lat. eruditio, -onis.
esperanto, ESPERÁNTO s.n. Limba artificiala, formata din elemente de vocabular si de gramatica împrumutate din cele mai raspândite limbi europene, creata cu scopul de a deveni limba internationala. – Din fr. espéranto.
evangheliar, EVANGHELIÁR, evangheliare, s.n. Carte care cuprinde cele patru evanghelii; tetravanghel. [Pr.: -li-ar] – Din fr. évangéliaire, lat. evangeliarium.
evanghelie, EVANGHÉLIE, evanghelii, s.f. Parte a Bibliei, recunoscuta numai de crestini, care cuprinde viata si învatatura lui Cristos. ♦ Evangheliar. ♢ Expr. Litera (sau cuvânt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de îndoiala. A-si baga (sau vârî) capul (sanatos sau teafar, zdravan etc.) sub evanghelie = a-si cauza singur neplaceri, încurcaturi. ♦ Fiecare dintre capitolele din acesta carte, care se citesc în timpul serviciului religios crestin. [Var.: (pop.) vanghélie s.f.] – Din sl. evangelije.
ezoteric, EZOTÉRIC, -Ă, ezoterici, -ce, adj. (Despre doctrine, ritualuri etc.) Care poate fi înteles numai de catre cei initiati; ascuns, secret. – Din fr. ésotérique.
fald, FALD, falduri, s.n. Cuta formata de o haina larga, o stofa, o pânza, etc. care atârna. [Var.: fáldur, s.m.] – Din ucr. fald.
făgaş, FĂGÁS, fagase, s.n. Urma adânca (si îngusta) sapata în pamânt de suvoaiele apelor de ploaie sau lasata de rotile unui vehicul. ♦ Scobitura sapata pe întreaga lungime a frontului minier de abataj, pentru a usura desprinderea ulterioara a rocii. ♦ Fig. Directie, drum. Si-a orientat cercetarile pe un nou fagas. [Pl si: fagasuri. – Var.: (reg.) haugás, hogás, vagás s.n.] – Din magh. vágás.
fârtai, FÂRTÁI, fârtaie, s.n. (Reg.) Sfert. – Din magh. fertály.
femeiuşcă, FEMEIÚSCĂ, femeiusti s.f. Diminutiv al lui femeie; (admirativ) femeie draguta, vioaie, plina de temperament; (peior.) femeie rea, usoara, neserioasa. 2. Femela. [Pr.: -me-ius-] – Femeie + suf. -usca.
ferăstrău, FERĂSTRẮU, ferastraie, s.n. 1. Unealta sau masina-unealta prevazuta cu o lama, o banda sau un disc de otel (cu dinti ascutiti), pusa în miscare manual sau pe cale mecanica si folosita pentru taiatul unor materiale (lemne, metale etc.). 2. Instrument muzical alcatuit dintr-o lama de metal care se freaca cu un arcus pentru a emite sunete. [Var.: (1) ferestrắu, fierastrắu, herastrắu s.n.] – Firiz + suf. -au (contaminat cu fereastra sau ferestrui).
ferestrău, FERESTRĂU, ferestraie, s.n. V. ferastrau (1).
fezabil, FEZÁBIL, -Ă, fezabili, -e, adj. (Frantuzism) Care se poate face; realizabil, posibil. – Din fr. faisable.
fezabilitate, FEZABILITÁTE s.f. (Frantuzism) Însusirea de a fi fezabil; caracter realizabil al unui lucru. – Din fr. faisabilité.
fierăstrău, FIERĂSTRĂU, fierastraie, s.n. V. ferastrau (1).
flaier, FLÁIER, flaiere, s.n. Masina special construita pentru a toarce fire groase, transformând benzile de fibre textile în semitorturi înfasurate pe mosoare. [Pr.: fla-ier] – Din germ. Flyer.
flaimoc, FLAIMÓC, flaimoci, s.m. (Pop.) Prostanac, neghiob, natarau. – Et. nec.
flamin, FLAMÍN, flamini, s.m. Preot cu atributii speciale în vechea Roma, care slujea fie 3 zeitati principale, fie alte 12 divinitati mai mici. – Din fr. flamine, lat. flamen, -inis.
fiorin, FIORÍN, fiorini, s.m. Nume dat mai multor monede de aur si de argint, batute în diverse tari, care au circulat si la noi pâna în secolul trecut; florin. [Pr.: fi-o-. – Var.: (înv.) fiorínt s.m.] – Din it. fiorino.
fonem, FONÉM, foneme, s.n. Cea mai mica unitate sonora a limbii, care are functiunea de a diferentia cuvintele între ele, precum si formele gramaticale ale aceluiasi cuvânt. ♦ (În trecut) Sunet. – Din fr. phonème.
foraminifer, FORAMINIFÉR, foraminifere, s.n. (La pl.) Nume dat unui ordin de animale unicelulare din încrengatura protozoarelor, care au corpul învelit într-o cochilie calcaroasa, alcatuita din una sau mai multe camere comunicând între ele, si care traiesc în apele marine; (si la sg.) animal care face parte din acest ordin. ♦ (Adjectival; despre roci, straturi, formatii geologice etc.) Care contine foraminifere. – Din fr. foraminifères.
fughetă, FUGHÉTĂ, fughete s.f. (Muz.) Fuga2 de proportii mai reduse, având un caracter mai liber. – Din it. fughetta.
funigel, FUNIGÉL, funigei, s.m. (De obicei la plural) Fir al unui anumit soi de paianjeni mici, care se vede plutind în aer în zilele senine de toamna. – Et. nec.
fusar, FUSÁR, fusari, s.m. (Iht.) Peste de apa dulce cu corpul în forma de fus1 (I 1), de culoare galbena-castanie, cu dungi transversale de culoare mai închisa (Aspro streber) ♢ Fusar mare = pietrar ♦ Ţipar. [Var.: fusáriu, s.m.] – Fus1 + suf. -ar.
fuzen, FUZÉN, fuzene, s.n. Component al carbunilor, fragil, negru, matasos, care reprezinta fragmente de substanta vegetala. – Din fr. fusain.
gabonez, GABONÉZ, -Ă, gabonezi, -e, s.m. si f., adj. 1. (Persoana) nascuta si crescuta în Gabon. 2. (Locuitor) din Gabon. – Din fr. gabonais.
gagat, GAGÁT s.n. (Min.) Jais. – Din germ. Gagat.
microevoluţie, MICROEVOLÚŢIE s. f. totalitatea proceselor de adaptare si de diferentiere a unor grupe de organisme mai mici. (< fr. microévolution)
gaiacol, GAIACÓL s.n. Medicament cu actiune antiseptica, extras din rasina unui arbore si întrebuintat ca expectorant în diferite preparate contra tusei. – Din fr. gaïacol.
gaibarace, GAIBARÁCE s.f. pl. (Fam.) Picioare (prea lungi); gaibe, gaide. – Cf. g a i b e.
gaibe, GÁIBE s.f. pl. (Fam.) Picioare (prea lungi); gaibarace, gaide. – Cf. g a i d a.
gaică, GÁICĂ, gaici, s.f. 1. Banda (lata) de stofa cusuta la o haina, în spate si în dreptul taliei, pentru a strânge creturile, în scop decorativ etc. 2. Fiecare dintre bentitele de stofa sau de snur fixate în talie la unele haine, prin care se petrece cordonul, cureaua, cingatoarea. ♦ Cheotoare la o haina, facuta din snur sau din gaitan. ♦ Siret cusut la o haina pentru a o putea agata în cui; atârnatoare, agatatoare. – Cf. rus. g a i k a "placa de metal cu gauri pentru a lega doua obiecte; piulita".
gaidă, GÁIDĂ, gaide, s.f. 1. (Reg.) Cimpoi. 2. Numele unui dans popular cu acompaniament de cimpoi. 3. Fig. (La pl.) Picioare (prea lungi); gaibarace, gaibe. – Din bg., scr. gajda.
gaie, GÁIE, gai, s.f. Nume dat mai multor pasari rapitoare de zi, asemanatoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice si cu coada bifurcata (Milvus). ♢ Expr. Se tine gaie dupa (sau de) cineva, se zice despre o persoana de care nu poti scapa. M-a (sau te-a etc.) luat gaia = am (sau ai etc) patit-o. ♦ De-a puia-gaia = numele unui joc de copii; de-a baba-gaia. [Pr.: pu-ia-ga-ia]. – Et. nec.
gaiţă, GÁIŢĂ1, gaite, s.f. 1. Pasare înrudita cu corbul, de marimea unei ciori, cu penajul brun-roscat, cu dungi albastre si negre pe aripi, cu coada neagra, care poate imita sunetele scoase de alte pasari (Garrulus glandarius). ♢ Gaita de munte = alunar. 2. Epitet dat unei persoane care vorbeste mult si fara rost. [Pr.: ga-i-] – Cf. bg., scr. g a l i c a.
gaiţă, GÁIŢĂ2 s.f. (Reg.) Petrol lampant. ♦ Lampa taraneasca cu petrol. [Pr.: gai-] – Din gaz (dupa opait).
gaize, GÁIZE subst. pl. (Min.) Roci silicioase poroase si usoare, constituite din granule de cuart si din organisme silicioase. – Din fr. gaize.
galaonul, GALAÓNUL s.n. art. Dans popular cu miscare rapida, executat numai de barbati; melodie corespunzatoare acestui dans. – Et. nec.
gală, GÁLĂ1, gale, s.f. 1. Spectacol (sau sir de spectacole) cu caracter solemn, sarbatoresc, la care participa, de obicei, persoane oficiale. Gala filmului românesc. ♢ Loc. adj. De gala = de sarbatoare, solemn. 2. (în sintagma) Gala de box = competitie sportiva la care au loc mai multe meciuri de box. – Din fr. gala.
galben, GÁLBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., subst. 1. Adj. De culoarea aurului, a lamâiei etc. ♢ Rasa galbena = grup de popoare care se caracterizeaza prin culoarea galbena-bruna a pielii. Friguri galbene = boala contagioasa raspândita în tarile tropicale, transmisa de o specie de tântari, caracterizata prin febra si prin colorarea pielii în galben (2). ♢ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emotii sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) ameteala, a i se face rau. ♦ (Despre fata omului sau despre alte parti ale corpului sau; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre parul oamenilor) Blond. ♦ (Despre parul sau culoarea cailor) Sarg. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situata între portocaliu si verde. ♦ Substanta, colorant, pigment care are culoarea descrisa mai sus. ♢ Galben de cadmiu = sulfura de cadmiu întrebuintata ca pigment galben-oranj în pictura. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obtinerea verdelui. 3. S.m. Nume dat mai multor monede straine de aur, de valori variabile, care au circulat si în tarile românesti. 4. S.f. (În sintagma) Galbena de Odobesti = specie de vita de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) gálbin, -a adj., subst.] – Lat. galbinus.
năstura, nasturá, nasturéz, vb. I (înv.) 1. a încheia o haina cu nasturi. 2. a pune, a coase nasturi la o haina.
galerie, GALERÍE, galerii, s.f. 1. Coridor subteran în forma de tunel care permite accesul minerilor la zacamânt si îngaduie executarea lucrarilor miniere. 2. Canal subteran de comunicatie care face legatura între doua puncte ale unei lucrari hidrotehnice. 3. Coridor subteran (adesea ramificat) pe care si-l sapa unele animale pentru a le servi ca adapost. 4. Coridor lung (si boltit) situat în interiorul sau în afara unei cladiri, servind ca element de legatura sau ca loc de plimbare. 5. Muzeu, sectie a unui muzeu sau sala într-o expozitie ori într-un muzeu, în care sunt expuse mai ales opere de pictura si de sculptura. ♦ Serie de tablouri expuse; p. ext. serie de portrete descrise într-o opera (literara). 6. Magazin în care se vând opere de arta; p. gener. (la pl.) magazin cu caracter universal. 7. Balconul dintr-o sala de spectacole cu mai multe nivele situat la nivelul cel mai înalt; (fam.) spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care manifesta zgomotos la un spectacol, la o adunare, la o întrunire etc. ♢ Expr. A face galerie = a manifesta zgomotos în semn de aprobare, de încurajare (în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc.). 8. Bara de lemn sau de metal de care se atârna perdelele. 9. Un fel de tava de metal care se pune în fata sobei ca sa nu cada carbunii din soba pe dusumea. – Din fr. galerie. Cf. it. g a l l e r i a, germ. G a l e r i e.
galet, GALÉT1, galeti, s.m. 1. Fragment dintr-o roca sau dintr-un mineral, slefuit si rotunjit prin actiunea marii, a torentelor, a ghetarilor etc. 2. Rola care permite o miscare prin rostogolire. 3. (Text.) Piesa de la masina de filat matase artificiala care întinde firul la iesirea din baia de filare. 4. (Tehn.) Bobina inelara. 5. (Tehn.) Sectiune a unui comutator rotativ. – Din fr. galet.
galiard, GALIÁRD s.n. (Mar.) Fiecare dintre extremitatile puntii superioare ale unei nave. [Pr.: -li-ard] – Din fr. gaillard.
galiardă, GALIÁRDĂ, galiarde, s.f. Vechi dans francez cu ritm vioi. ♦ Parte dintr-o suita instrumentala care urmeaza dupa pavana. – Din fr. gaillarde.
galic, GÁLIC2, -Ă, galici, -ce, adj. Care apartine galilor1, privitor la gali1. Razboaiele galice. ♢ Cocosul galic = emblema (reprezentând un cocos) care simbolizeaza Franta. ♦ (Substantivat, f.) Limba celta vorbita de gali1. – Din lat. Gallicus.
micrococ, MICROCÓC s. m. bacterie de forma sferica, mai mica decât cocii. (< fr. microcoque)
galinacee, GALINACÉE, galinacee, s.f. (La pl.) Subordin de pasari al carui tip principal este gaina; (si la sg.) pasare care face parte din acest subordin. – Din fr. gallinacé.
galon, GALÓN1, galoane, s.n. Siret, panglica etc. de lâna sau de fire ori banda de metal prinsa pe epoletii sau pe mânecile unei uniforme pentru a indica gradul persoanei care poarta uniforma. ♦ Siret de lâna, de matase sau de fir, cusut ca podoaba pe haine, pe palarii etc. – Din fr. galon.
galon, GALÓN2, galoane (galoni), s.n. (m.) 1. Unitate de masura pentru capacitate folosita în tarile de limba engleza si egala cu circa patru litri. 2. (Rar) Sticla mai mare în care se pastreaza bauturi. – Din fr. gallon.
galop, GALÓP, galopuri, s.n. 1. Mersul cel mai rapid al calului, alcatuit dintr-o succesiune de salturi. 2. Dans foarte rapid, cu miscari în doi timpi si cu un ritm sacadat; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. galop, it. galoppo.
galopa, GALOPÁ, galopez, vb. I. Intranz. (Despre cai) A alerga în galop; (despre oameni) a calari un cal care alearga în galop. ♦ (Despre motoare) A functiona neuniform, cu variatii mari (si bruste) ale vitezei. – Din fr. galoper.
galoroman, GALOROMÁN, -Ă, galoromani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte dintr-o populatie rezultata din amestecul galilor1 cu romanii, dupa cucerirea Galiei de catre romani. 2. Adj. Care apartine galoromanilor (1), privitor la galoromani. – Din fr. gallo-romain (dupa roman). Cf. germ. g a l l o r o m a n i s c h.
galvaniza, GALVANIZÁ, galvanizez, vb. I. Tranz. 1. A acoperi o piesa metalica cu un strat subtire de zinc, prin cufundare într-o baie de zinc topit, spre a o face mai rezistenta la coroziune; p. gener. a acoperi o piesa metalica cu un strat subtire din alt metal, depus prin electroliza. 2. (Fiziol.) A excita un tesut sau un organ al corpului printr-un curent electric continuu, în scopuri terapeutice sau experimentale. ♦ Fig. A însufleti, a stimula pe cineva. – Din fr. galvaniser.
microcartelă, MICROCARTÉLĂ s. f. cartela (2) de format mai mic decât formatul standard. (< micro1- + cartela)
microbrigadă, MICROBRIGÁDĂ s. f. brigada din mai multe persoane. (< micro1- + brigada)
gambă, GÁMBĂ, gambe, s.f. (La oameni) Parte a piciorului de la genunchi pâna la laba; (la cai) parte a membrelor posterioare cuprinsa între încheietura genunchiului si copita. – Din lat. gamba.
ganglion, GANGLIÓN, ganglioni, s.m. Formatie anatomica de forma sferica sau alungita, alcatuita dintr-o masa de celule si situata pe traiectul unui nerv sau al unui vas limfatic; momita1. [Pr.: -gli-on] – Din fr. ganglion.
ganglionar, GANGLIONÁR, -Ă, ganglionari, -e, adj. Care apartine ganglionilor, privitor la ganglioni; cu ganglioni. [Pr.: -gli-o-] – Din fr. ganglionnaire.
gara, GARÁ, garez, vb. I. Tranz. A pune la adapost într-un garaj, într-un depou etc. un autovehicul, un tramvai etc. ♦ A manevra un tren, o locomotiva etc. pe o linie de garaj. – Din fr. garer.
garaj, GARÁJ, garaje, s.n. 1. Cladire sau încapere (special amenajata) pentru adapostirea (si întretinerea ori repararea) autovehiculelor. 2. (în sintagma) Linie de garaj = linie ferata pe care sunt dirijate vagoanele când trebuie sa stationeze mai multa vreme într-o gara sau care face legatura între locul de încarcare si descarcare a vagoanelor si liniile pe care circula efectiv trenurile. – Din fr. garage.
microb, MICRÓB s. n. denumire generica data unor microorga-nisme vegetale sau animale (bacterii, ciuperci, virusuri), agenti transmitatori ai anumitor boli. (< fr. microbe)
garderob, GARDERÓB, garderoburi, (1) s.n., GARDERÓBĂ, garderobe, (2, 3, 4) s.f. 1. S.n. Dulap în care se pastreaza haine, obiecte de îmbracaminte, lenjerie etc. 2. S.f. Loc special amenajat în salile de spectacole, în localurile publice etc., unde se pot lasa în pastrare paltoanele, palariile etc. 3. S.f. Totalitatea costumelor pastrate în depozitul unui teatru. 4. S.f. întreaga îmbracaminte pe care o poseda cineva. – Din fr. garde-robe.
gargui, GARGÚI, garguie, s.n. Jgheab sau burlan scurt pentru scurgerea apei de ploaie, de obicei bogat ornamentat. – Din fr. gargouille.
microagregat, MICROAGREGÁT s. n. agregat structural al solului, de dimensiuni mai mici de 0,25 mm. (< fr. microagrégat)
garnitură, GARNITÚRĂ, garnituri, s.f. 1. Accesoriu folosit pentru a împodobi sau a completa un lucru. ♦ Adaos constând din legume, salata etc., care se serveste la friptura. 2. Piesa sau ansamblu de piese demontabile care completeaza, întaresc sau protejeaza o piesa, micsorându-i uzura; piesa care asigura îmbinarea perfecta a doua elemente prin care circula un fluid. 3. Grup de mai multe lucruri de acelasi gen care împreuna formeaza un ansamblu unitar. ♦ Totalitatea uneltelor, sculelor, pieselor etc. de acelasi fel folosite într-un atelier sau într-o exploatare. ♦ Totalitatea pieselor de acelasi gen ale unei masini. ♢ Garnitura de litere = serie de litere si de semne cu caractere tipografice identice, cuprinzând toate corpurile caracterului respectiv. ♦ Ansamblu format din locomotiva si vagoanele unui tren. 4. Totalitatea jucatorilor care alcatuiesc o echipa sportiva; formatie. – Din fr. garniture.
garofiţă, GAROFÍŢĂ, garofite, s.f. 1. Diminutiv al lui garoafa. 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si flori purpurii; garoafa de câmp (Dianthus carthusianorum). 3. Planta erbacee ornamentala cu tulpina ramificata, cu flori mari, rosii, albe sau pestrite (Dianthus chinensis). 4. (în sintagmele) Garofita de munte = planta erbacee cu flori mari, purpurii (Dianthus compactus). Garofita Pietrei Craiului = planta erbacee a carei tulpina de 10-20 cm poarta o singura floare purpurie brazdata radial de dungi mai închise (Dianthus callizorus). – Garoafa + suf. -ita.
garou, GARÓU, garouri, s.n. Banda sau tub, de obicei din cauciuc, care serveste la întreruperea temporara a circulatiei sângelui într-o regiune a corpului (mai ales la brat), pentru a preveni sau a înlatura o hemoragie. – Din fr. garrot.
garsonieră, GARSONIÉRĂ, garsoniere, s.f. Locuinta într-o cladire mai mare, compusa de obicei dintr-o singura camera si baie, uneori si bucatarie. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. garçonnière.
gaşcă, GÁSCĂ, gasti, s.f. (Peior.) Grup restrâns de oameni, uniti între ei prin preocupari, mai ales în vederea savârsirii unor actiuni reprobabile; grup de oameni care se afla la periferia societatii. ♢ Expr. A (se) sparge gasca = a (se) risipi, a (se) destrama o cârdasie, o clica. – Et. nec.
gata, GÁTA adj. invar. (Adesea adverbial) 1. (Despre lucruri) A carui confectionare, construire, realizare s-a îndeplinit; ispravit, terminat, sfârsit. ♢ Haine (de) gata = haine confectionate care se pot cumpara direct din magazin. ♢ Loc. adv. (Pe) de (-a) gata = fara sa munceasca, pe nemuncite, din munca altuia. ♢ Expr. A da gata = a) a ispravi, a lichida ceva; b) a chinui, a distruge pe cineva; c) a zapaci, a ului pe cineva. A veni (sau a sosi) la de-a gata = a profita de ceva facut de altul. ♦ Care a luat fiinta, a capatat existenta. ♦ (Cu valoare de adverb sau de interjectie) Ajunge! destul! 2. Care a facut toate pregatirile pentru ceva; pregatit. ♦ Dispus sa..., în stare sa... 3. Care este aproape sa..., pe punctul de a... – Cf. alb. g a t.
gauleiter, GÁULEITER, gauleiteri, s.m. Conducator al unui district din Germania nazista sau al unui teritoriu ocupat de Germania nazista. [Pr.: -lai-tar] – Din germ. Gauleiter.
micetofil, MICETOFÍL, -Ă adj. (despre insecte) care traieste în interiorul ciupercilor. (< fr. mycétophile)
micetozoare, MICETOZOÁRE s. f. pl. ordin de ciuperci inferioare, constituind mase gelatinoase, informe si mobile, care traiesc pe straturi organice în descompunere. (< fr. mycétozoaires)
gazdă, GÁZDĂ, gazde, s.f. 1. Persoana care primeste pe cineva la sine (dându-i adapost); cel care tine pe cineva la sine în schimbul unei chirii (si cu întretinere platita); stapânul unei case în raport cu oaspetii sai, amfitrion. ♦ Organism pe care (sau în care) traieste un animal parazit aflat în stare larvara sau adulta. 2. Locuinta ocupata de cineva în calitate de oaspete sau de chirias. 3. (Reg.) Ţaran bogat; chiabur, bogatan. ♢ Loc. adj. De gazda (mare) = din oameni bogati. – Din magh. gazda.
gazelă, GAZÉLĂ, gazele, s.f. Nume dat mai multor genuri de mamifere rumegatoare din familia antilopei, cu corpul suplu, cu picioarele lungi, cu coarne în forma de lira si cu ochii mari, care traiesc în stepele si deserturile africane si asiatice; animal care face parte din unul dintre aceste genuri. – Din fr. gazelle.
gazon, GAZÓN s.n. Iarba care se uda si se coseste des pentru a fi mentinuta scurta, deasa si mereu verde; suprafata de teren pe care se afla asemenea iarba (mai ales pentru unele competitii sportive). – Din fr. gazon.
găgăuz, GĂGĂÚZ, -Ă, gagauzi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care apartine unei populatii de origine turca, dar de religie crestina, care locuieste în România (Dobrogea), în sudul Republicii Moldova, Ucraina, Bulgaria, Turcia. 2. Adj. Care apartine gagauzilor (1), privitor la gagauzi. – Din tc. gagavuz.
găietan, GĂIETÁN, gaietane, s.n. V. gaitan.
găietănat, GĂIETĂNÁT, -Ă, gaietanati, -te, adj. V. gaitanat.
găina, GĂINÁ1, pers. 3 gaineaza, vb. I. Refl. (Despre pasari) A-si lepada gainatul; a se gainata. [Pr.: ga-i-] – Din gainat (derivat regresiv).
găina, GĂINÁ2, gainez, vb. I. Intranz. (Rar; despre oameni) A lâncezi; a boli. [Pr.: ga-i-. – Var.: gainí vb. IV] – Din gaina.
găinar, GĂINÁR, gainari, s.m. 1. Vânzator de gaini sau, p. gener., de pasari de curte vii. 2. (Fam.) Hot de gaini; p. gener. hot de lucruri marunte, borfas. ♦ Persoana care se ocupa de afaceri ilicite marunte. [Pr.: ga-i-] – Gaina + suf. -ar.
găinaţ, GĂINÁŢ, gainaturi (gainati), s.n. (m.) Excremente de pasare. [Pr.: ga-i-] – Lat. [stercus] gallinaceum.
găină, GĂÍNĂ, gaini, s.f. Specie de pasare domestica, crescuta pentru carne si oua (Gallus domestica); pasare care face parte din aceasta specie; p. restr. femela cocosului. ♢ Expr. A se culca (odata) cu gainile = a se culca foarte devreme. Cânta gaina în casa, se zice când într-o casnicie cuvântul hotarâtor îl are femeia. ♦ Compus: gaina-salbatica (sau -de-munte) = femela cocosului-de-munte. – Lat. gallina.
găinăreasă, GĂINĂREÁSĂ, gainarese, s.f. Pazitoare, îngrijitoare de gaini, gainarita; femeie care vinde gaini. [Pr.: ga-i-] – Gainar + suf. -easa.
găinărie, GĂINĂRÍE1, gainarii, s.f. Crescatorie de gaini sau, p. gener., de pasari de curte; loc unde se tin gainile (pe lânga o gospodarie). [Pr.: ga-i-] – Gaina + suf. -arie.
mezzopiano, MÉZZO-PIÁNO loc. adv. (muz.) nu prea încet, mai tare decât piano. (< it. mezzo piano)
găinărie, GĂINĂRÍE2, gainarii, s.f. (Fam.) Furt de gaini; p. gener. furt de lucruri marunte. ♦ Afacere ilicita marunta. [Pr.: ga-i-] – Gainar + suf. -ie.
găinăriţă, GĂINĂRÍŢĂ, gainarite, s.f. (Rar) Gainareasa. [Pr.: ga-i-] – Gainar + suf. -ita.
găinăţa, GĂINĂŢÁ, pers. 3 gainateaza, vb. I. Refl. (Despre pasari) A se gaina1. [Pr.: ga-i-. – Var.: gainitá vb. I] – Din gainat.
găini, GĂINÍ, gainesc, vb. IV. Intranz. V. gaina2.
găiniţa, GĂINIŢÁ, pers. 3 gainiteaza, vb. I. Refl. V. gainata.
găinuşă, GĂINÚSĂ, gainuse (gainusi), s.f. 1. Diminutiv al lui gaina. 2. Numele mai multor pasari salbatice de munte sau de balta. ♢ Gainusa de balta = pasare migratoare acvatica, cu penaj negru, cu o pata rosie de piele golasa în frunte si cu picioarele verzui (Gallinula chloropus). 3. (Astron.; art.) Closca-cu-Pui. 4. Carabus, corla. 5. (La pl.) Planta veninoasa cu tulpina lunga si subtire, cu flori mici albe, situate în vârful tulpinii (Isopyrum thalictroides). 6. Planta din familia rozaceelor cu tulpina scurta si cu flori albe (Potentilla micrantha). [Pr.: ga-i-] – Gaina + suf. -usa.
găitan, GĂITÁN, gaitane, s.n. 1. Fir de metal sau siret (împletit ori rasucit) de lâna, matase etc., cusut ca ornament la unele obiecte de îmbracaminte. ♢ Expr. (Fam.; adverbial) A merge gaitan = (despre actiuni, activitati) a merge, a decurge, a evolua bine. 2. (înv.) împletitura facuta din gaitane (1), care înlocuia platosa în oastea Moldovei din evul mediu. [Pr.: ga-i-. – Var.: gaietán s.n.] – Din tc. gaytan.
găitănar, GĂITĂNÁR, gaitanari, s.m. (înv.) Fabricant sau negustor de gaitane (1). [Pr.: ga-i-] – Gaitan + suf. -ar.
găitănat, GĂITĂNÁT, -Ă, gaitanati, -te, adj. (înv.) împodobit cu gaitane (1). [Pr.: ga-i-. – Var.: gaietanát, -a adj.] – Gaitan + suf. -at.
găitănărie, GĂITĂNĂRÍE, gaitanarii, s.f. (înv.) Locul în care se faceau sau se vindeau gaitane. [Pr.: ga-i-] – Gaitanar + suf. -ie.
găităni, GĂITĂNÍ, gaitanesc, vb. IV. Tranz. (înv.) A rasuci, a împleti gaitane (1). ♦ Refl. Fig. (Despre iarba) A se rasuci la vârf. [Pr.: ga-i-] – Din gaitan.
găitănit, GĂITĂNÍT, -Ă, gaitaniti, -te, adj. (Despre iarba) Rasucit la vârf. [Pr.: ga-i-] – V. gaitani.
gălăgie, GĂLĂGÍE s.f. Zgomot puternic (de glasuri, de masini etc.); larma, harmalaie, taraboi. [Var.: (reg.) halagíe s.f.] – Et. nec.
gălbează, GĂLBEÁZĂ, galbeze, s.f. 1. Vierme parazit care traieste în caile biliare ale ovinelor si bovinelor (Fasciola hepatica). 2. Boala de ficat a ovinelor si a bovinelor, provocata de galbeaza (1). 3. Numele a patru specii de plante parazite din familia cucutei: a) Cuscuta trifolii; b) tortel (Cuscuta campestris); c) tortel (Cuscuta epithymum); d) tortel (Cuscuta europea). – Cf. alb. k ë l ' b a z ë,  g ë l ' b a z ë.
mezotrof, MEZOTRÓF, -Ă adj. (despre organisme) care traieste pe soluri cu continut moderat de substante nutritive; (despre soluri) cu un asemenea continut. (< fr. mésotrophe)
gălbior, GĂLBIÓR, -OÁRĂ, galbiori, -oare, adj., s.m. (Pop.) 1. Adj. Diminutiv al lui galben (1). ♦ Balai, blond. 2. S.m. Diminutiv al lui galben (3); galbenas [Pr.: -bi-or] – Galben + suf. -ior.
gălbiu, GĂLBÍU, -ÍE, galbii, adj. (Pop.) Galbui. ♦ Balai, blond. – Galben + suf. -iu.
găligan, GĂLIGÁN, galigani, s.m. (Peior. si fam.) Om sau baiat foarte înalt; gligan, lungan. – Cf. g l i g a n.
gărgăriţă, GĂRGĂRIŢĂ (GĂRGĂRÍŢĂ), gargarite, s.f. Nume dat mai multor insecte coleoptere, de obicei mici, cu corpul sferic sau oval, care ataca unele plante cultivate. – Cf. scr. g r g a r i c a.
găsi, GĂSÍ, gasesc, vb. IV. 1. Tranz. A da de (sau peste) ceva sau cineva (din întâmplare sau cautând anume); a descoperi, a afla. ♢ Expr. (Fam.) A-si gasi beleaua = a se afla într-o situatie neplacuta, a avea necazuri. (Intranz.) Ţi-ai gasit! = as! de unde! nici gând! A-si gasi (sau, refl., a se gasi) sa... = a-i veni (pe neasteptate si într-un moment nepotrivit) sa..., a se apuca sa... (Reg.) A (-i) gasi (cuiva) dreptate = a (-i) face (cuiva) dreptate. ♢ (Loc. vb.) A-si gasi mormântul (sau moartea) = a muri. ♦ Tranz. si refl. A întâlni pe cineva sau a se întâlni cu cineva. ♢ Expr. (Tranz.) A-si gasi omul (sau nasul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poti însela sau birui, care te obliga sa te comporti cum se cuvine. Sa te gasesc sanatos! formula de salut la despartire. ♦ A descoperi o noua metoda, un nou preparat, un nou aparat etc. (în urma unor cercetari si studii prealabile). 2. Tranz. (Despre suferinte fizice sau despre moarte) A cuprinde, a surprinde (pe neasteptate) pe cineva. ♢ Expr. Ce te-a gasit (de...)? = (exprima reprosul) ce ai? ce ti s-a întâmplat (de...)? ce te-a apucat? 3. Refl. A se afla undeva, a fi; a se afla într-o anumita situatie, împrejurare etc.; a se prezenta într-un anumit fel. 4. Tranz. A fi de parere ca...; a socoti, a crede ca... – Cf. sl. g a s i t i "a stinge".
mezoplancton, MEZOPLANCTÓN s. n. plancton ai carui componenti au dimensiuni medii; plancton din stratul median al marilor. (< fr. mésoplancton)
găurit, GĂURÍT2, -Ă, gauriti, -te, adj. Care are una sau mai multe gauri, prevazut cu una sau mai multe gauri; în care s-a facut o gaura; care e plin de gauri; perforat2, bortelit, bortit. ♦ Care s-a stricat, s-a degradat formând gauri. Haina gaurita. [Pr.: ga-u-] – V. gauri.
găzdoaie, GĂZDOÁIE, gazdoaie, s.f. (înv. si reg.) 1. Stapâna casei (în raport cu oaspetii sau cu chiriasii sai); gospodina. 2. Chiaburoaica. [Pr.: -doa-ie] – Gazda + suf. -oaie.
gâlcă, GÂLCĂ, gâlci, s.f. (Pop.) 1. Inflamare a ganglionilor de la gât sau a amigdalelor; (concr.) umflatura rezultata în urma acestei inflamari; p. gener. umflatura (sub piele). 2. Fig. Nod sau portiune mai îngrosata care apare la firele textile (toarse). – Din bg. glaki.
mezohalin, MEZOHALÍN, -Ă adj. (despre organisme) care traieste în ape salmastre cu concentratie moderata. (< germ. mesohalin)
gâlceavă, GÂLCEÁVĂ, gâlcevi, s.f. (Pop.) Cearta (zgomotoasa, aprinsa); situatie creata în raporturile dintre doua sau mai multe persoane în urma unor certuri; sfada. – Din bg. galčava.
gâlcevi, GÂLCEVÍ, gâlcevesc, vb. IV. Refl. recipr. (Pop.) A se certa, a se ciorovai. – Din gâlceava.
mezogeosinclinal, MEZOGEOSINCLINÁL s. n. geosinclinal între doua blocuri continentale, din mai multe fose sedimentare. (< mezo- + geosinclinal)
gând, GÂND, gânduri, s.n. 1. Proces de gândire sau rezultatul procesului de gândire; idee, cuget, cugetare. Îi treceau multe gânduri prin cap. ♢ Expr. A framânta (sau a apasa etc. pe cineva) gândul = a preocupa, a obseda (pe cineva) o idee. A-si lua (sau a-si muta) gândul = a nu se mai gândi; a renunta la orice speranta. Ca gândul = extrem de repede. (Dus sau cazut etc.) pe gânduri = absorbit de ceva intim, nelegat de realitatea imediata. A sta pe (sau la) gânduri = a chibzui, a reflecta (mult); a sovai. A pune (pe cineva) pe gânduri = a îngrijora (pe cineva). A-si face (sau a intra etc. la) gânduri = a se îngrijora. A-i sta gândul la ceva = a fi preocupat de ceva. 2. Închipuire, imaginatie, fantezie; inspiratie. Gândul îl purta departe. 3. Loc considerat ca sediu al cugetarii; minte; memorie. I-a iesit din gând. ♢ Expr. Nici cu gândul n-am gândit = nici nu m-am asteptat la asta, n-am crezut ca se va întâmpla aceasta. Când cu gândul n-ai gândi = când nici nu te astepti. A-i da (sau a-i trece, a-i veni) cuiva (ceva) prin (sau în) gând = a-i veni cuiva brusc o idee. 4. Intentie, plan. A venit cu gând bun. ♢ Expr. A-si pune în gând = a lua hotarârea sa... A pune (cuiva) gând rau = a avea intentii rele fata de cineva. A-l bate (sau a-l paste etc.) gândul = a intentiona, a planui sa... 5. Convingere, parere. 6. Voie, dorinta, plac. Toate s-au facut dupa gândul lui. – Din magh. gond.
gândac, GÂNDÁC, gândaci, s.m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul coleopterelor sau al altor insecte asemanatoare cu coleopterele. ♢ Compuse: gândac-de-casa (sau -de-bucatarie, -negru) = svab1; gândac-de-frasin (sau gândacul-frasinului) = cantarida; gândac-de-mai = carabus; gândac-de-faina = morar; gândac-de-Colorado = insecta coleoptera de culoare galbena-portocalie, cu dungi longitudinale, negre pe elitre, daunatoare cartofilor (Leptinotarsa decemlincata). 2. (De obicei determinat prin "de matase") Vierme-de-matase. – Cf. scr. g u n d e l j.
gârbaci, GÂRBÁCI, gârbace, s.n. Bici facut din mai multe curele împletite (uneori cu vârfurile plumbuite) sau din vâna de bou. ♦ Lovitura data cu acest bici. – Din tc. kirbaç, bg. garbač.
gârlă, GÂRLĂ, gârle, s.f. 1. Apa curgatoare (mai mica); brat al unei ape curgatoare. ♢ Expr. (Fam.) A se duce pe gârla = a se pierde, a se risipi. A da pe gârla = a arunca, a risipi. ♦ (Adverbial) în mare cantitate, din belsug. 2. Depresiune alungita (si sinuoasa) aflata în lunca unei ape curgatoare si care, acoperita de apa, leaga de obicei un râu de lacurile sau de baltile din jurul acestuia. – Din bg. garlo.
gârneţ, GÂRNÉŢ, gârneti, s.m. (Reg.) Par (mai gros) facut de obicei din lemn de stejar. – Din gârnita.
gârniţă, GÂRNIŢĂ, gârnite, s.f. Arbore înrudit cu stejarul, cu tulpina dreapta, a carei scoarta are la exterior un strat solzos, cu frunze mari, lungi, fara petiol (Quercus frainetto). [Var.: gârneáta s.f.] – Din bg., scr. granica.
gâscar, GÂSCÁR, gâscari, s.m. (Rar) Barbat sau baiat care pazeste gâstele. – Gâsca + suf. -ar.
gâscă, GÂSCĂ, gâste, s.f. Pasare domestica de talie mare, de obicei cenusie pe spate si pe laturi si alba pe piept, cu gâtul lung, crescuta pentru carnea, untura si fulgii ei (Anser domesticus). ♢ Gâsca salbatica = specie mai mica de gâsca, vânata pentru carne (Anser anser). ♢ Expr. A strica orzul pe gâste = a darui, a sacrifica ceva util, pretios, bun pentru cineva care nu stie sa pretuiasca cele primite. ♦ (Fam.) Epitet depreciativ dat unei femei sau unei fete credule sau proaste. – Din bg. gaska.
gât, GÂT, gâturi, s.n. 1. Parte a corpului (la om si la unele animale) care uneste capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ♢ Expr. A se arunca (sau a se agata etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbratisa (cu caldura) pe cineva; b) a coplesi, a obosi pe cineva cu manifestarile de dragoste. A-si rupe (sau a-si frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-si pierde situatia (buna) în urma unor greseli; a fi arestat, condamnat în urma savârsirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhata) de gât (pe cineva) = a însfaca (pe cineva), a cere socoteala (cu violenta), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretentii (neîntemeiate); a face galagie, scandal. A da (o bautura) pe gât = a bea repede (dintr-o singura înghititura sau din câteva înghitituri). A fi satul pâna în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiti; b) a nu se putea împaca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de bautura câta se poate bea dintr-o singura înghititura. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezinta asemanare cu gâtul (1). ♢ Pruna cu gât = pruna gâtlana. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ "înghititura".
mezanin, MEZANÍN s. n. etaj mai scund, între parter si primul etaj; antresol. (< fr. mezzanine, it. mezzanino, germ. Mezzanin)
gâtuitură, GÂTUITÚRĂ, gâtuituri, s.f. Parte, zona, portiune mai îngusta din ceva. [Pr.: -tu-i-] – Gâtui + suf. -tura.
gealău, GEALĂU, gealaie, s.n. Rindea (mare). – Din magh. gyaló.
geamăn, GEÁMĂN, -Ă, gemeni, -e, adj. 1. (Despre fiinte; adesea substantivat) Care a fost nascut odata cu alta fiinta si de catre aceeasi mama sau femela. ♦ (Pop.; substantivat, m.pl.art.) Constelatie care apartine Caii-Laptelui, formata din doua stele principale (numite Castor si Polux) si un numar de stele mai putin stralucitoare. ♦ (Despre plante) Care are doua tulpini crescute din aceeasi radacina; (despre fructe) crescute lipite câte doua. 2. (Anat.; în sintagma) Muschii gemeni = muschii, dispusi pereche, ai gambei. [Var.: (rar) gémen, -a adj.] – Lat. geminus.
geambaş, GEAMBÁS, geambasi, s.m. Persoana care vinde cai sau mijloceste vânzarea cailor. – Din tc. cambaz.
geamblac, GEAMBLÁC, geamblacuri, s.n. Ansamblu format din mai multi scripeti ficsi si o rama, montat pe turla unei sonde. – Probabil din n. pr. James Blake (numele unei firme englezesti, care figura pe dispozitivul de pe turla sondelor), apropiat prin etimologie populara de geam.
geamie, GEAMÍE, geamii, s.f. Constructie destinata celebrarii cultului la musulmani, de obicei mai mare decât moscheea. – Din tc. cami.
geamparale, GEAMPARÁLE s.f. pl. 1. Numele unui dans popular românesc cu miscare vioaie; melodie dupa care se executa acest dans. ♦ Fig. (Rar) Tril, cântec (melodios) al unei pasari. 2. (înv.) Castaniete. [Var.: geambarále s.f. pl.] – Din tc. çalpara.
metropolitan, METROPOLITÁN, -Ă I. adj. referitor la metropola. II. s. n. metrou. (< fr. métropolitain)
geantă, GEÁNTĂ, genti, s.f. Obiect din piele, din pânza, din material plastic etc. de forma dreptunghiulara, având în interior una sau mai multe despartituri, care serveste la transportarea cu mâna a unor acte, carti, caiete etc.; servieta. ♦ Poseta. – Din tc. çanta.
gelaţie, GELÁŢIE s.f. Variatia limitei de curgere reala a gelului din noroaiele de foraj în functie de timp. – Din fr. gélation, engl. gelation.
gemelar, GEMELÁR, -Ă, gemelari, -e, adj. (Med.) Cu gemeni. Sarcina gemelara. – Din fr. gémellaire.
geminaţie, GEMINÁŢIE, geminatii, s.f. 1. (Livr.) îmbinare în perechi; împerechere. 2. (Lingv.) Lungire a unei consoane, pronuntata cu o durata mai mare decât cea obisnuita. – Din fr. gémination, lat. geminatio.
gen, GEN, genuri, s.n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezinta un obiect, o fiinta, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obtinuta prin clasificarea creatiilor artistice dupa forma, stil, tema. ♢ Pictura de gen = pictura care înfatiseaza aspecte ale vietii de toate zilele. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare si care cuprind creatiile asemanatoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticala bazata pe distinctia dintre fiinte si obiecte, precum si dintre fiintele de sex masculin si cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematica, subordonata familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasa de obiecte care au note esentiale comune si cuprind cel putin doua specii. – Din lat. genus, -eris.
generaliza, GENERALIZÁ, generalizez, vb. I. 1. Tranz. A da o formulare sau o expresie sintetica mai multor situatii particulare care au unele trasaturi comune; a extinde mintal însusirile comune unui grup de obiecte sau de fenomene asupra tuturor obiectelor si fenomenelor din clasa respectiva. 2. Tranz. si refl. A face sa fie sau a deveni general2; a (se) extinde sfera de aplicare. ♦ Refl. (Despre boli) A se extinde în întregul organ sau organism. ♦ Tranz. A considera (de obicei fara temei) o întâmplare, o situatie ca fiind generala. – Din fr. généraliser.
generalizare, GENERALIZÁRE, generalizari, s.f. Actiunea de a (se) generaliza si rezultatul ei. ♦ Operatie logica prin care se trece de la notiuni cu o sfera mai restrânsa si un continut mai bogat la notiuni cu o sfera mai larga si un continut mai restrâns. – V. generaliza.
generator, GENERATÓR, -OÁRE, generatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care genereaza, produce, determina ceva. II. S.f. Linie dreapta care genereaza prin deplasarea în spatiu (pe o traiectorie curba) o suprafata riglata. III. S.n. 1. Aparat, masina sau instalatie care serveste la producerea unei forme de energie, folosind energie de o alta forma. ♢ Generator cuantic = generator sau amplificator de radiatii electromagnetice care functioneaza pe baza fenomenului de emisie stimulata a radiatiilor. Generator de zgomot = dispozitiv electronic care produce o tensiune de zgomot (de obicei aleator) spre a fi folosita în masuratori. Generator de aeroioni = aeroionizator. 2. Aparat sau instalatie care serveste la producerea unui fluid sau a unei suspensii fluide. – Din fr. générateur, lat. generator, -oris.
generaţie, GENERÁŢIE, generatii, s.f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate sociala data) care sunt cam de aceeasi vârsta. ♢ Expr. Din generatie în generatie = din tata în fiu; de la o epoca la alta (pâna la noi). ♦ Perioada de timp care desparte vârsta tatalui de cea a fiului. 2. Totalitatea animalelor domestice care apartin aceleiasi specii sau rase si care s-au nascut în acelasi an. 3. (în sintagma) Teoria generatiei spontanee = teorie materialista naiva conform careia din materii minerale sau organice pot lua nastere unele organisme vii în mod spontan. – Din fr. génération, lat. generatio.
generic, GENÉRIC, -Ă, generici, -ce, adj. Care apartine unei categorii întregi, privitor la o categorie întreaga (de fiinte, obiecte, fenomene); care cuprinde toate cazurile de acelasi fel. ♦ (Substantivat, n.) Partea de la începutul sau de la sfârsitul unui film, în care sunt indicate numele principalilor realizatori ai filmului respectiv. – Din fr. générique.
genitourinar, GENITO-URINÁR, -Ă, genito-urinari, -e, adj. (Anat.) Care se refera la ansamblul de organe de reproducere si urinare, care apartine acestui ansamblu. – Din fr. génito-urinaire.
geniu, GÉNIU, genii, s.n. I. 1. Cea mai înalta treapta de înzestrare spirituala a omului, caracterizata printr-o activitate creatoare ale carei rezultate au o mare însemnatate; persoana care are o asemenea înzestrare. ♢ Loc. adj. De geniu = genial. 2. Fire, natura, caracter specific. II. (Mitol.; azi în stilul poetic) Spirit protector; duh (bun sau rau). III. Arma militara care cuprinde trupe specializate pentru executarea lucrarilor de fortificatii, de drumuri, de poduri etc. – Din lat. genius, fr. génie.
genţianacee, GENŢIANACÉE, gentianacee.s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee cu frunze alterne sau opuse si flori solitare sau în buchet, raspândite mai ales în zona muntoasa (alpina); (si la sg.) planta din aceasta familie. [Pr.: -ti-a-] – Din fr. gentianacées.
genţiană, GENŢIÁNĂ, gentiane, s.f. Nume generic dat mai multor specii de plante erbacee montane, cu flori de obicei mari, decorative, albastre sau galbene, cu corola rotata sau în forma de clopot; ghintura (Gentiana). [Pr.: -ti-a-. – Var.: ghintiána s.f.] – Din fr. gentiane, lat. gentiana.
genunchi, GENÚNCHI, genunchi, s.m. 1. Parte a piciorului (la oameni si la unele animale) care cuprinde regiunea articulatiei femurului cu tibia (incluzând si rotula). ♢ În genunchi = cu picioarele îndoite din genunchi si cu gambele asezate pe pamânt. Pe genunchi = pe portiunea anterioara a picioarelor, imediat mai sus de genunchi (1) (când cineva sade). ♢ Expr. Cu genunchii la gura = ghemuit, strâns. A cadea în genunchi (înaintea cuiva) = a se lasa cu genunchii (1) la pamânt (înaintea cuiva) în semn de umilinta, de respect sau pentru rugaciune; p. ext. a ruga pe cineva în mod staruitor, calduros, cu umilinta. A i se taia cuiva genunchii = a avea senzatia ca nu se mai poate tine pe picioare (de emotie). ♦ Lovitura data cuiva cu genunchiul (1). 2. Deformare a pantalonilor în dreptul genunchilor (1). [Var.: (reg.) genúnche s.m.] – Lat. genuc(u)lum (= geniculum).
geodezic, GEODÉZIC, -Ă, geodezici, -ce, adj. Care apartine geodeziei, privitor la geodezie. ♢ Punct geodezic = punct de pe suprafata terestra a carui pozitie este precis stabilita (constituind baza pentru masuratori noi). Linie geodezica = curba mai scurta decât oricare alta curba situata pe aceeasi suprafata si trecând prin aceleasi puncte. Triunghi geodezic = triunghi ale carui vârfuri sunt puncte geodezice. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géodésique.
geofită, GEOFÍTĂ, geofite, s.f. Planta perena care, în conditii defavorabile, continua sa supravietuiasca numai prin organele subpamântene. ♢ (Adjectival) Planta geofita. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géophytes.
geografie, GEOGRAFÍE s.f. Stiinta care studiaza si descrie învelisul terestru, cu toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, etnografic etc. ♢ Geografie lingvistica = metoda de cercetare pe teren a graiurilor unei limbi, în care fenomenele de limba înregistrate sunt cartografiate. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géographie, lat. geographia.
geometrografie, GEOMETROGRAFÍE s.f. (Mat.) Studiul gasirii solutiei celei mai simple a unei probleme de geometrie elementara. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géométrographie
geostaţionar, GEOSTAŢIONÁR, -Ă, geostationari, -e, adj. (Despre sateliti artificiali) Care graviteaza pe o traiectorie astfel calculata încât deplasarea sa se faca cu viteza de rotatie a Pamântului, ramânând în pozitie fixa în raport cu un reper de pe Pamânt. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géostationnaire, engl. geostationary.
germen, GÉRMEN, germeni, s.m. 1. Corpuscul sau samânta care, puse în conditii favorabile, se dezvolta si dau nastere unei fiinte vii; oul fecundat; embrionul plantei. ♢ Loc. adj. si adv. în germen(e) = (care se afla) într-un stadiu initial, înainte de a se dezvolta. ♦ Microb. 2. Fig. Principiu, element, cauza din care se dezvolta ceva. [Var.: gérmene s.m.] – Din lat. germen.
gerovital, GEROVITÁL s.n. (Farm.) Solutie pe baza de procaina folosita ca medicament pentru întârzierea proceselor de îmbatrânire la oameni. – Gero[ntologie] + vital.
gerusia, GERUSÍA s.f. art. Organ politic suprem în mai multe state din Grecia antica. – Cuv. gr.
gest, GEST, gesturi, s.n. 1. Miscare a mâinii, a capului etc. care exprima o idee, un sentiment, o intentie, înlocuind uneori vorbele sau dând mai multa expresivitate vorbirii. 2. Fapta sau purtare dictata de un anumit scop, de anumite interese, având o anumita semnificatie etc. – Din fr. geste, lat. gestus.
gesticula, GESTICULÁ, gesticulez, vb. I. Intranz. A face mai multe gesturi (cu mâinile) în timpul vorbirii sau pentru a exprima ceva. – Din fr. gesticuler, lat. gesticulari.
gestionar, GESTIONÁR, -Ă, gestionari, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care tine o gestiune, privitor la o gestiune, care asigura o gestiune. 2. S.m. si f. Persoana însarcinata cu o gestiune. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. gestionnaire.
gheară, GHEÁRĂ, gheare, s.f. 1. Formatie cornoasa ascutita, curbata, crescuta la vârful degetelor unor reptile, pasari si mamifere, servind mai ales la aparare si la atac. ♢ Expr. (Fam.) A fi lung în (sau la, de) gheare = a avea obiceiul sa fure. A-si scoate( sau a-si arata) ghearele = a-si arata fondul ascuns si rau al firii. A fi ( sau a cadea, a încapea etc.) în ghearele ( sau gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesiunea, în puterea sau sub autoritatea absoluta a cuiva, la discretia cuiva; a fi prins (si tinut închis). A pune gheara (pe cineva) = a pune stapânire (pe cineva); a prinde (pe cineva). A fi ( sau a se zbate) în ghearele mortii = a fi grav bolnav, aproape de moarte. 2. (Tehn.) Piesa (1) asemanatoare cu o gheara (1), care serveste la apucat, împiedicat etc. – Et. nec.
gheaţă, GHEÁŢĂ, (2) gheturi, s.f., adj. invar. 1. S.f. Apa aflata în stare solida, în urma înghetarii. ♢ Expr. A se da cu patinele pe gheata = a patina2. A (se) sparge sau a (se) rupe gheata = a disparea sau a face sa dispara atmosfera ori senzatia de jena existenta la un moment dat; a (se) înlatura primele dificultati în bunul mers al unei actiuni. ♦ (Reg.) Grindina, piatra (I 7). 2. S.f. (La pl.) Întinderi mari de gheata (1) aflate pe uscat sau pe apa. ♢ Loc. adj. De gheata = indiferent, nepasator, nesimtitor. 3. S.f. Senzatie neplacuta de raceala, provocata de frica, emotie etc. 4. S.f. Planta erbacee cu flori mici, albe, roz sau rosii, având frunzele acoperite cu papile albe care seamana cu cristalele de gheata (1) (Mesembryanthemum crystallynum). 5. S.f. Planta erbacee cu tulpina carnoasa, ramificata, cu frunze ovale-rotunde si cu flori numeroase, albe, mai rar roz sau rosii (Begonia semperflorens). 6. Adj. invar. (În sintagma) Bani gheata = bani în numerar, platiti pe loc, bani lichizi (2), bani pesin. – Lat. glacia (= glacies).
ghebă, GHÉBĂ, ghebe, s.f. Manta taraneasca lunga, împodobita cu gaitane. [Var.: gheb s.n., ghebeá s.f.] – Din tc. kebe.
meteoropatie, METEOROPATÍE s. f. actiune determinata, sau numai influentata de fenomenele meteorologice. (< fr. météoropathie)
ghem, GHEM2, ghemuri, s.n. Fiecare dintre punctele câstigate de un jucator de tenis (dupa mai multe erori ale adversarului), în limitele unui set (1). [Scris si: game si pron. în acest caz: gheim, cf. pronuntiei din engl.] – Din engl. game.
gheonoaie, GHEONOÁIE, gheonoi (gheonoaie), s.f. V. ghionoaie.
ghetou, GHETÓU, ghetouri, s.n. Cartier al unui oras în care erau constrânsi sa traiasca evreii din unele tari. [Var.: ghetó s.n.] – Din it., fr. ghetto, germ. Getto.
gheţar, GHEŢÁR2, ghetari, s.m. Masa de gheata formata în regiunile alpine si în cele polare (1) si care, de obicei, se deplaseaza lent sub influenta gravitatiei. ♢ Ghetar plutitor = aisberg. – Gheata + suf. -ar (dupa fr. glacier).
gheunoaie, GHEUNOÁIE, gheunoi (gheunoaie), s.f. V. ghionoaie.
ghici, GHICÍ, ghicesc, vb. IV. Tranz. 1. A descoperi, a afla, a întelege ceva (mai mult intuitiv sau prin deductie); a intui, a prevedea, a întrezari. ♢ Loc. adv. Pe ghicite = la întâmplare sau în mod intuitiv. ♦ A dezlega o ghicitoare. 2. (în superstitii) A prezice cuiva viitorul. [Var.: (reg.) gâcí vb. IV] – Et. nec.
ghid, GHID, -Ă, (1) ghizi, -de, s.m. si f., (2) ghiduri, s.n. 1. S.m. si f. Persoana care conduce si îndrumeaza un grup de turisti, un grup de vizitatori ai unei expozitii etc., dându-le explicatiile necesare; calauza, cicerone. 2. S.n. Carte cuprinzând informatii de calatorie, harti, planuri, îndrumari etc. necesare unui turist pentru orientarea într-o tara, într-o regiune, într-un muzeu etc. 3. S.n. (În sintagma) Ghid de unde = mediu1 (3) în care are loc propagarea ghidata a unui fascicul de unde electromagnetice. – Din fr. guide.
ghidi, GHÍDI interj. (Fam.; de obicei repetat; exprima mustrari, amenintari etc.) Ia te uita...! ce mai...! – Din tc. gidi.
ghidran, GHIDRÁN, ghidrani, s.m. Varietate de cai cu parul roscat, de talie mijlocie, folosita la tractiune si calarie. – Et. nec.
ghidrin, GHIDRÍN, ghidrini, s.m. Peste mic din apele dulci si sarate, care are pe spate, înaintea înotatoarei dorsale, trei spini1 ososi (Gasterosteus aculeatus). – Et. nec.
meteor, METEÓR1 s. m. 1. fenomen meteorologic (fulger, trasnet, ploaie, roua). 2. punct luminos care apare noaptea pe cer si se deplaseaza cu mare viteza, lasând uneori o dâra care se stinge dupa scurt timp; stea cazatoare. 3. telegrama care contine date meteorologice. (< fr. météore, germ. Meteor, gr. meteoron)
metempsihoză, METEMPSIHÓZĂ s. f. conceptie religioasa potrivit careia sufletul ar parcurge mai multe existente, reîncarnându-se succesiv; transmigratie. (< fr. métempsycose)
ghilotină, GHILOTÍNĂ, ghilotine, s.f. 1. Instrument de executie a celor condamnati la moarte prin decapitare. ♦ Pedeapsa cu moartea prin ghilotinare. 2. Instrument prevazut cu o lama ascutita, care serveste la taierea foilor de tabla, de carton, de hârtie etc. – Din fr. guillotine.
metec, METÉC s. m. (în Grecia antica) strain stabilit într-un polis, lipsit de drepturi politice. (< fr. métèque)
metazoare, METAZOÁRE s. n. pl. subregn care cuprinde animalele cu celule diferentiate. (< fr. métazoaires)
ghimpe, GHÍMPE, ghimpi, s.m. I. 1. Fiecare dintre prelungirile tari si ascutite care cresc pe tulpina, pe ramurile sau pe alte parti ale unor plante; spin1. ♢ Expr. A avea (sau a simti) un ghimpe la (sau în) inima (sau în cuget) = a avea un necaz, o suparare sau o nemultumire (nedestainuita nimanui). A sta (sau a sedea ca) pe ghimpi = a nu mai avea rabdare, a fi extrem de nerabdator. 2. Fiecare dintre tepii care acopera corpul unor animale (în special corpul ariciului). II. 1. (Bot.; pop.) Scaiete. 2. Compus: ghimpe-paduret = arbust totdeauna verde, cu ramurile latite si terminate printr-un spin, cu flori mici, verzi si cu fructe în forma de boabe rosii (Ruscus aculeatus). III. (Art.) Numele a doua dansuri populare românesti; melodie dupa care se executa fiecare dintre aceste dansuri. – Cf. alb. g j ë m p.
ghin, GHIN, ghinuri, s.n. 1. Dalta cu tais semicircular, folosita de dogari si rotari. 2. Cutit cu lama curbata în forma de unghie, cu care se ciopleste lemnul (în timpul sculptarii lui). 3. Cazma îndoita pe amândoua laturile. – Et. nec.
ghint, GHINT, ghinturi, s.n. 1. Sant în forma de spirala, facut pe suprafata interioara a tevii unor arme de foc, pentru a imprima proiectilului o miscare de rotatie necesara mentinerii stabilitatii acestuia pe o traiectorie data. 2. Cui sau piron cu capatul lat si proeminent. – Din pol. gwint, ucr. gvint.
ghioc, GHIÓC2, ghiocuri, s.n. Gen de melci cu cochilia mare, ovala, cu aspect de portelan, care traiesc în marile calde (Cypraea); p. restr. cochilia acestor melci, întrebuintata ca ornament sau pentru preziceri asupra viitorului cuiva. ♢ Expr. A da cu ghiocul sau a cata (cuiva) în ghioc = a ghici (cuiva) cu ajutorul ghiocului. – Lat. •cloca (=cochlea).
ghiocel, GHIOCÉL, ghiocei, s.m. Mica planta erbacee perena cu frunze liniare, cu o singura floare, alba, în forma de clopotel, aplecata în jos, care înfloreste primavara foarte timpuriu; aisor (Galanthus nivalis). [Pr.: ghi-o-] – Cf. g h i o c 1.
ghiojgorea, GHIOJGOREÁ adv. (Turcism Înv.) Vazând cu ochii; aievea. [Pr.: ghioj-. – Var.: ghiojghioáre adv.] – Tc. gözgöre.
ghionoaie, GHIONOÁIE, ghionoi (ghionoaie), s.f. (Ornit.; pop.) Ciocanitoare. [Pr.: ghi-o- – Var.: gheonoáie, gheunoáie s.f.] – Cf. alb. g j o n "cucuvea".
ghionoi, GHIONÓI, ghionoaie, s.n. Târnacop a carui parte metalica este ascutita la unul dintre capete si în forma de ciocan la celalalt capat. [Pr.: ghi-o-] – Et. nec.
ghiontuială, GHIONTUIÁLĂ, ghiontuieli, s.f. (Rar) Bataie. – Din ghiontui (= ghionti) + suf. -eala.
ghiorăi, GHIORĂÍ, pers. 3 ghióraie, vb. IV. Intranz. V. chiorai.
ghiorăială, GHIORĂIÁLĂ, ghioraieli, s.f. V. chioraiala.
ghiorăit, GHIORĂÍT, ghioraituri, s.n. V. chiorait.
ghiorăitură, GHIORĂITÚRĂ, ghioraituri, s.f. V. chioraitura.
ghiorlan, GHIORLÁN, ghiorlani, s.m. (Reg. si fam.) Ţopârlan, badaran. – Probabil de la ghiorai.
ghiorţăi, GHIORŢĂÍ, pers. 3 ghiórtaie, vb. IV. Intranz. (Pop. si fam.; despre intestine) A chiorai. – Ghiort + suf. -ai.
ghiozdan, GHIOZDÁN, ghiozdane, s.n. Obiect din piele, din material plastic, din carton presat etc., de forma dreptunghiulara, având de obicei în interior mai multe despartituri, folosit de scolari pentru a-si transporta (pe spate) cartile si caietele. ♦ Servieta. [Var.: (înv.) ghizdán s.n.] – Din tc. cüzdan.
metastructură, METASTRUCTÚRĂ s. f. (chim., fiz.) retea cristalina partial distrusa, în care scheletul retelei initiale se mai pastreaza înca, dar în care câmpul de forte e perturbat si regula valentelor, strict respectata la structurile de echilibru, nu mai e verificata. (< meta- + structura)
ghiuden, GHIUDÉN, ghiudenuri, s.n. Cârnat uscat, presat si foarte condimentat, facut din carne de oaie, de capra sau de vaca. [Var.: ghiudém s.n.] – Din tc. göden.
metastază, METASTÁZĂ s. f. 1. localizare secundara, departe de focarul primitiv, a unei boli; raspândire la distanta, pe diferite cai, a unei tumori maligne. 2. figura retorica prin care vorbitorul, obligat sa recunoasca un fapt reprobabil, îl pune pe seama altcuiva. 3. faza a detentei în articularea oclusivelor. (< fr. métastase)
gibon, GIBÓN, giboni, s.m. Gen de maimute antropoide cu membrele anterioare foarte lungi, fara coada, cu blana neagra sau cenusie, care traiesc în padurile tropicale din Asia, Sumatra, Java etc. (Hylobates); animal care face parte din acest gen. – Din fr. gibbon.
gigantografie, GIGANTOGRAFÍE, gigantografii, s.f. (Poligr.) Procedeu de reproducere în format mare, prin proiectie, a unui cliseu initial mai mic. – Din fr. gigantographie.
gimnaziu, GIMNÁZIU, gimnazii, s.n. 1. (În Grecia antica) Scoala în care tinerii absolventi ai palestrei îsi desavârseau educatia fizica si intelectuala. 2. Scoala care cuprinde clasele (4) V-VIII. 3. (În unele tari) Liceu. – Din lat. gymnasium, fr. gymnase.
metaplazie, METAPLAZÍE s. f. transformare progresiva a structurii unui tesut sau a celulelor sub aspect functional, mai ales în cazul unei regenerari. (< fr. métaplasie)
metanogen, METANOGÉN, -Ă adj., s. n. (microorganism) care traieste în medii calde, complet lipsit de oxigen, convertind bioxidul de carbon si oxigenul în metan. (< metan + -gen2)
gingirlie, GINGIRLÍE, gingirlii, adj.f. (Înv.; în sintagma) Cafea gingirlie = cafea turceasca cu caimac. – Cf. tc. c i c i l i "dragut, nostim".
gioarsă, GIOÁRSĂ, gioarse, s.f. (Fam.) Haina uzata; p. gener. obiect uzat. – Cf. c i o a r s a.
girafă, GIRÁFĂ, girafe, s.f. 1. Gen de mamifere rumegatoare cu gâtul si picioarele de dinainte lungi, cu capul mic, cu blana albicioasa cu pete brune, care traiesc în Africa (Giraffa); animal care face parte din acest gen. 2. Suport care permite deplasarea unui microfon (în scenele în care actorii, cântaretii etc. se misca în scena). – Din fr. girafe.
girandolă, GIRANDÓLĂ, girandole, s.f. (Livr.) 1. Candelabru cu mai multe brate. 2. (La pl.) Cercei cu diamante (1). – Din fr. girandole.
gireadă, GIREÁDĂ, girezi, s.f. (Reg.) Sira, stog (de grâu, de paie etc.). – Et. nec.
giubea, GIUBEÁ, giubele, s.f. Haina lunga si larga din postav (fin), adesea captusita cu blana, purtata, în trecut, de boieri. ♦ Haina larga si lunga de postav purtata de preoti si, în unele locuri, de tarani. – Din tc. cüppe.
giuvaergerie, GIUVAERGERÍE s.f. V. giuvaiergerie.
giuvaergiu, GIUVAERGÍU, giuvaergii, s.m. V. giuvaiergiu.
giuvaericale, GIUVAERICÁLE s.f. pl. V. giuvaiericale.
giuvaier, GIUVAIÉR, giuvaiere (giuvaieruri), s.n. Obiect de podoaba facut (cu arta) din metal pretios (si pietre scumpe); bijuterie. ♦ Fig. Obiect de mare valoare (artistica); persoana cu deosebite calitati. [Var.: juvaiér s.n.] – Din tc. cevahir (pl. lui cevher).
giuvaiergereasă, GIUVAIERGEREÁSĂ, giuvaiergerese, s.f. Negustoreasa de giuvaieruri. [Pr.: -va-ier-] – Giuvaierger[ie] + suf. -easa.
giuvaiergerie, GIUVAIERGERÍE, (2) giuvaiergerii, s.f. 1. Arta giuvaiergeritului; lucrare facuta de giuvaiergiu. 2. Atelierul sau pravalia giuvaiergiului. [Pr.: -va-ier-] – Giuvaiergiu + suf. -arie.
giuvaiergiu, GIUVAIERGÍU, giuvaiergii, s.m. Persoana care face sau vinde bijuterii; bijutier. [Pr.: -va-ier-. – Var.: juvaiergíu s.m.] – Din tc. cevahirci.
giuvaiericale, GIUVAIERICÁLE s.f. pl. (Pop.) Bijuterii. [Pr.: -va-ie-] – Din ngr. dzsovairiká.
glaciar, GLACIÁR, -Ă, glaciari, -e, adj. 1. (În sintagma) Perioada (sau epoca, era) glaciara = perioada din era cuaternara (sau p. gener., dintr-o alta era) în care ghetarii ocupau regiuni foarte întinse pe pamânt si în care alternau intervalele reci cu cele calde. ♦ Care apartine acestei perioade, privitor la aceasta perioada. 2. Provenit din topirea ghetarilor; rezultat în urma actiunii ghetarilor. Lac glaciar. Eroziune glaciara. [Pr.: -ci-ar] – Din fr. glaciaire.
gladium, GLÁDIUM, gladiumuri, s.n. Sabie cu doua taisuri, folosita de romani. – Din lat. gladius.
glandular, GLANDULÁR, -Ă, glandulari, -e, adj. Care apartine glandelor, privitor la glande, care are aspectul sau constitutia unei glande; glandulos. – Din fr. glandulaire.
glas, GLAS, glasuri, s.n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifica omului de a emite sunete articulate; voce. ♢ Loc. adv. Într-un glas = (toti) deodata; în unanimitate. ♢ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înalta) glasul = a vorbi, a raspunde cu un ton ridicat, tare, rastit; a protesta. A capata (sau a prinde) glas = a capata curaj, a-si reveni (si a începe sa vorbeasca). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-si pierde) glasul = a nu mai putea sa vorbeasca, sa raspunda; a nu mai avea ce raspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al pasarilor. ♦ Strigat produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apa etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, stire. 4. Denumire data scarii muzicale în cântarea bisericeasca rasariteana. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (3) fundamentale dupa care se executa cântarile bisericesti. – Din sl. glasŭ.
glasat, GLASÁT, -Ă, glasati, -te, adj. 1. (Despre prajituri, bomboane, fructe, orez, paste fainoase etc.) Acoperit cu o glazura (1). 2. (Despre obiecte din piele) Lustruit; apretat. – V. glasa.
glasiu, GLASÍU s.n. Culoare clara si transparenta aplicata (în pictura) pe o culoare mai densa si servind la redarea clarobscurului. – Din fr. glacis.
glaspapir, GLÁSPAPIR (GLASPAPÍR) s.n. Hârtie speciala mai groasa pe care a fost lipit un strat de sticla pisata si care se foloseste la slefuitul lemnului, metalelor etc. – Din germ. Glaspapier.
glazura, GLAZURÁ, glazurez, vb. I. Tranz. (Rar) 1. A glasa (1). 2. A emaila, a smaltui. – Din glazura.
glazură, GLAZÚRĂ, glazuri, s.f. 1. Strat subtire de zahar ars, de ciocolata, de serbet etc. cu care se acopera unele prajituri, bomboane, fructe etc., pentru a le da un gust si un aspect mai placut. ♦ Strat subtire si transparent cu care se acopera orezul, unele paste fainoase etc., pentru a le da un aspect mai frumos si pentru a nu se lipi la fiert sau la prajit. 2. Email, smalt pentru produse ceramice. – Din germ. Glasur.
glădiţă, GLĂDÍŢĂ, gladite, s.f. Arbore asemanator cu salcâmul, cu ramuri spinoase, flori mici verzui si fructe pastai, cultivat pentru perdelele de protectie, în parcuri etc.; platica2 (Gleditschia triacanthos). – Et. nec. Cf. G l e d i t s c h i a (numele stiintific al plantei).
gleznă, GLÉZNĂ, glezne, s.f. 1. Parte a membrului inferior care cuprinde portiunea articulatiei tibiei cu tarsul. ♦ Proeminenta osoasa formata în aceasta regiune. ♦ Parte mai subtire a gambei, situata deasupra articulatiei tibiei cu tarsul. 2. Parte a piciorului unor animale cuprinsa între fluier si chisita. – Din sl. glezinŭ, glezna.
glicogen, GLICOGÉN, glicogeni, s.m. (Biol.) Polizaharida având o structura asemanatoare cu amidonul, care se gaseste mai ales în ficat si în muschi. – Din fr. glycogène.
glisa, GLISÁ, glisez, vb. I. Intranz. 1. (Mai ales despre piese tehnice) A aluneca, a se deplasa de-a lungul altei piese (printr-o frecare minima). 2. (Despre hidroavioane) A aluneca la suprafata apei. – Din fr. glisser.
glisadă, GLISÁDĂ, glisade, s.f. Zbor în care un avion înainteaza înclinat pe o aripa, astfel încât sa se apropie de sol parcurgând o distanta cât mai mica. – Din fr. glissade.
globigerină, GLOBIGERÍNĂ, globigerine, s.f. (La pl.) Gen de foraminifere cu cochilia perforata si împartita în mai multe camere sferice; (si la sg.) animal care apartine acestui gen. – Din fr. globigérine.
globular, GLOBULÁR, -Ă, globulari, -e, adj. 1. Care are forma de glob; sferic. 2. Spec. Care apartine globulelor sângelui, referitor la globulele sângelui. – Din fr. globulaire.
glodăraie, GLODĂRÁIE s.f. (Pop.) Noroi mare; loc, drum etc. noroios sau gloduros; glodarie. [Pr.: -ra-ie] – Glod + suf. -araie.
glodărie, GLODĂRÍE s.f. (Pop.) Noroi mare; loc, drum etc. noroios sau gloduros; glodaraie. – Glod + suf. -arie.
glomerulă, GLOMERÚLĂ, glomerule, s.f. 1. Agregat de pamânt de mici dimensiuni, format prin alipirea unor particule elementare ale solului. 2. Formatie anatomica cu aspect de ghem, alcatuita din tuburi glandulare, vase de sânge, nervi etc. 3. Tip de fruct format prin cresterea laolalta a mai multor fructe provenite din flori independente; tip de inflorescenta în care florile par a fi prinse la acelasi nivel de o axa. [Var.: glomerúl s.n.] – Din fr. glomérule.
metaistorie, METAISTÓRIE s. f. filozofie a istoriei. (< fr. métahistoire)
glorie, GLÓRIE, glorii, s.f. Onoare, marire, slava adusa unei persoane, unui eveniment etc.; faima, renume obtinut de cineva sau de ceva pentru fapte ori pentru însusiri exceptionale. ♦ Persoana de mare valoare. – Din lat., it. gloria.
glosar, GLOSÁR, glosare, s.n. Lista sau colectie de cuvinte regionale, învechite sau putin cunoscute, însotite de explicatia lor, conceputa ca opera anexa ori independenta. ♦ (Înv.) Dictionar, vocabular. – Din lat. glossarium, fr. glossaire.
metageometrism, METAGEOMETRÍSM s. n. teorie care afirma posibilitatea existentei unui numar mai mare de dimensiuni decât cele trei stabilite de Euclid pentru formele spatiale. (< fr. métagéométrisme)
glotă, GLÓTĂ, glote, s.f. Portiunea cea mai îngusta a laringelui, cuprinsa între cele doua coarde vocale. – Din fr. glotte.
glugă, GLÚGĂ, glugi, s.f. 1. Obiect de îmbracaminte în forma de punga conica, care acopera capul pentru a-l feri de ploaie, de frig etc. 2. Gramada de snopi, de stiuleti de porumb sau de manunchiuri de cânepa, care se asaza în picioare, în forma unei stive conice. – Cf. bg. g u g l a.
gluten, GLUTÉN s.n. Substanta proteica densa, vâscoasa, moale si elastica, prezenta în boabele si în faina cerealelor. – Din fr., lat. gluten.
gnais, GNÁIS, gnaisuri, s.n. Roca metamorfica compusa din cuart, feldspat si mica. – Din germ. Gneiss, fr. gneiss.
gnomic, GNÓMIC, -Ă, gnomici, -ce, adj. 1. (Despre scrieri) Care cuprinde maxime, sentinte, reflectii, sfaturi morale. ♢ Poeti gnomici = poeti din Grecia (si din Roma) antica, autori ai unor opere gnomice (1). 2. (Lingv.; despre unele timpuri verbale) Care indica actiunea sub forma generala sau care se îndeplineste indiferent de timp. – Din fr. gnomique.
gnomon, GNOMÓN, gnomoane, s.n. Instrument antic folosit pentru a determina meridianul locului, constituind cel mai vechi tip de cadran solar. – Din fr. gnomone.
goană, GOÁNĂ, goane, s.f. 1. Deplasare cu pasi mari si repezi; urmarire în fuga. ♢ Loc. vb. A pune (pe cineva) pe goana sau a lua (pe cineva) la goana = a goni; a fugari. ♦ Viteza mare cu care se deplaseaza un vehicul; graba mare cu care se deplaseaza o fiinta. 2. Vânatoare (cu gonaci si câini); haita. 3. (Rar) Prigoana, persecutie. 4. (Pop.) Împerechere a vacii cu taurul. – Din goni (derivat regresiv).
goarnă, GOÁRNĂ, goarne, s.f. Instrument muzical de suflat din alama, folosit mai ales în armata; trompeta, trâmbita. – Din rus. gorn.
gobaie, GOBÁIE, gobai, s.f. (Reg.) Pasare de curte; oratanie. – Probabil din cobe + suf. -aie.
godia, GODIÁ, godiez, vb. I. Intranz. (Mar.) A vâsli cu ajutorul unei rame asezate la pupa, facând ca barca sa înainteze în zigzag. [Pr.: -di-a] – Din fr. godiller.
metadină, METADÍNĂ s. f. masina electrica de curent continuu, cu mai multe perechi de perii pe colector, servind ca generator, motor sau transformator. (< fr. métadyne)
gog, GOG, gogi, s.m. (Reg.) Baiat sau tânar prost, tont. – Cf. G o g u (n.pr.).
gogi, GOGÍ, gogesc, vb. IV. Intranz. (Pop. si fam.) A fi suferind, bolnav (o perioada mai lunga), fara a prezenta simptoame clare si de obicei fara a cadea la pat; a purta o boala pe picioare timp mai îndelungat. – Et. nec.
gogoaşă, GOGOÁSĂ, gogosi (gogoase), s.f. 1. Produs de patiserie facut din aluat dospit si prajit în grasime, peste care se presara zahar. ♦ Fig. (mai ales la pl.) Minciuna (evidenta). 2. (De obicei urmat de determinari introduse prin prep. "de", care arata felul) Excrescenta sferica (de marimea unei alune) care se formeaza pe ramurile unor specii de stejar. 3. Învelis protector format din fire (matasoase), în interiorul caruia are loc transformarea larvelor unor insecte în nimfe. ♢ Gogoasa de matase = gogoasa (3) a viermelui de matase; cocon2. 4. Nume dat unor obiecte umflate si sferice. [Var.: (reg.) gugoása s.f.] – Et. nec. Cf. c o c o a s a.
gogoloi, GOGOLÓI, gogoloaie, s.n. (Pop. si fam.) Mic obiect (maleabil) de forma sferica. – Et. nec.
gogonat, GOGONÁT, -Ă, gogonati, -te, adj. 1. (Despre obiecte, parti de obiecte etc.) Care are o forma (relativ) sferica, umflata; gogonet. 2. Fig. (Mai ales despre minciuni, gafe) Mare, exagerat. – Gogon (reg. "mic obiect sferic" – et. nec.) + suf. -at.
gogonea, GOGONEÁ, gogonele, s.f. (Mai ales la pl.) Fructul neajuns la maturitate al patlagelelor rosii, de culoare verde sau verde-rosiatica, din care se fac muraturi. – Gogon (reg. "mic obiect sferic" – et. nec.) + suf. -ea.
gol, GOL2, GOÁLĂ, goi, goale, adj., GOL2, goluri, s.n. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care nu are pe corp (sau pe o parte a corpului) nici un fel de îmbracaminte. V. dezbracat, nud, descult. ♢ Expr. (A fi) cu coatele goale = a) (a fi) cu haina rupta în coate; b) (a fi îmbracat) saracacios; (a fi) sarac. Adevarul gol (-golut) = adevar spus direct, fara menajamente; adevar evident, care nu poate fi negat. Minciuna goala = minciuna evidenta. ♦ Care are haine putine, care este saracacios (sau prea usor) îmbracat; p. ext. sarac. ♢ Expr. A lasa (pe cineva) gol = a jefui (pe cineva) de tot ce are. ♦ (Despre pasari sau alte animale) Golas (1). ♦ (Despre copaci, crengi) Care este lipsit de frunze. ♦ (Despre pereti) Care nu are agatat sau lipit nimic pe el. 2. (Despre suprafete, terenuri, regiuni) Care nu este acoperit cu vegetatie, cu case etc. sau care este fara fiinte, pustiu. ♦ Care nu are acoperis sau nu este acoperit. ♢ Expr. Sub cerul gol = a) fara adapost; b) afara, în aer liber. Pe pamântul gol sau pe scândura goala = fara asternut, direct pe pamânt sau pe scândurile patului. 3. (Despre alimente) Care nu este asociat, combinat cu nimic altceva; simplu. Pâine goala. 4. (Despre recipiente, spatii închise etc.) Care nu contine nimic înauntru; desert. ♢ (Substantivat) Suna a gol. ♢ Expr. Cu mâna goala = a) fara nici un dar, fara nici un ban; b) care nu are (sau neavând) nici o arma asupra sa. Pe inima goala sau pe stomacul gol = fara sa fi mâncat ceva înainte; pe nemâncate. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 5. Fig. Care este fara temei, fara fond; neîntemeiat. II. S.n. Spatiu liber, cavitate (în interiorul unui corp); vid. ♢ Gol de aer = zona din atmosfera unde o aeronava întâlneste un curent de aer descendent. Gol de productie = stagnare temporara a productiei. ♢ Loc. adv. În gol = a) în abis sau prin aer (îndreptându-se cu viteza în jos); b) cu privirea fixa, fara tinta; c) fara folos, zadarnic. ♢ Expr. A umple un gol = a completa o lipsa, a satisface o nevoie reala. A simti un gol la (sau în) stomac = a avea o senzatie neplacuta de la stomac din cauza foamei. A (se) da de gol = a (se) trada, a (se) demasca. (În superstitii) A(-i) iesi (cuiva) cu gol(ul) = a iesi înaintea cuiva cu un vas gol (prevestindu-i prin aceasta un insucces). ♦ Loc lipsit de vegetatie, de asezari. – Din sl. golŭ.
golf, GOLF1 s.n. 1. Joc sportiv, între doua sau patru persoane, în care se urmareste introducerea unei mingi mici si dure în mai multe gauri succesive (aflate pe un teren special) prin lovirea ei cu o crosa. 2. (În sintagma) Pantaloni golf = pantaloni (initial de sport) mai largi decât cei obisnuiti, legati strâns dedesubtul genunchiului, cu faldurile cazând (pâna deasupra gleznei) peste legatura. – Din engl., fr. golf.
golf, GOLF2, golfuri, s.n. Parte a unui ocean, a unei mari sau cotitura a unui lac care înainteaza într-o deschizatura (larga) a uscatului. – Din fr. golfe.
golgheter, GOLGHÉTER, golgheteri, s.m. Sportiv care marcheaza cele mai multe goluri în cursul unei competitii sportive. – Din engl. goal-getter.
goliard, GOLIÁRD, goliarzi, s.m. Poet medieval de limba latina, ratacitor, care cânta bucuria de a trai; vagant. [Pr.: -li-ard] – Din fr. goliard.
metabioză, METABIÓZĂ s. f. (biol.) 1. simbioza în care unul dintre organisme transforma mediul nutritiv pentru a fi utilizat mai târziu de celalalt. 2. schimbare a conditiilor de viata datorita unor cauze externe. (< germ. Metabiose)
gomenol, GOMENÓL s.n. Lichid medicamentos uleios, incolor sau galbui, de natura vegetala, întrebuintat ca antiseptic (al cailor nazale). – Din fr. goménol.
gonaci, GONÁCI, gonaci, s.m. 1. (Pop.) Haitas2. 2. (Rar) Cal sprinten, care fuge repede. 3. Calaret usor înarmat în vechea armata, care de obicei îndeplinea misiuni de cercetare. – Goni + suf. -aci. Cf. bg. g o n a č.
gonaş, GONÁS, gonasi, s.m. (Rar) Haitas2. – Goni + suf. -as.
gonidii, GONÍDII s.f. pl. Celule verzi de alge care traiesc în simbioza cu anumite ciuperci, formând împreuna licheni. – Din fr. gonidie.
mesianism, MESIANÍSM s. n. credinta într-un mântuitor divin al lumii, care apare în dogmele mozaice si crestine; curent filozofic idealist, bazat pe idei mistico-religioase, mesianice. ♢ atitudine profetica si de exaltare în împlinirea unei misiuni prin sacrificiu. (< fr. messianisme)
gopac, GOPÁC, gopacuri, s.n. Numele unui dans popular ucrainean cu miscari energice, sarituri si fandari; melodie dupa care se executa acest dans. – Din ucr. hopak.
gordin, GORDÍN s.m. Soi autohton de vita de vie, cu boabele strugurilor ovoide, verzi-galbui (cu puncte ruginii), folosit mai ales la producerea vinului. – Et. nec.
gorilă, GORÍLĂ, gorile, s.f. Cea mai mare dintre maimutele antropoide, care traieste în padurile Africii ecuatoriale (Gorilla gorilla). – Din fr. gorille. Cf. it. g o r i l l a, germ. G o r i l l a.
gospodărie, GOSPODĂRÍE, gospodarii, s.f. 1. Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobila a) unui locuitor, îndeosebi a unui taran (si a familiei sale); casa1. ♦ Unitate formata dintr-o locuinta si din persoanele (înrudite) care o locuiesc, traind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreuna, având buget comun si valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor. 2. Activitate casnica (a gospodinei); menaj. 3. (Iesit din uz) Unitate de productie agricola, de prestari de servicii etc. (de stat, cooperatista sau particulara). 4. Conducere, administrare a unui bun, a unei institutii (publice) etc.; institutie sau ansamblu de institutii care asigura aceasta conducere, administrare. Gospodarie comunala. – Gospodar + suf. -ie.
gotcă, GÓTCĂ, gotce, s.f. (Reg.) Femeiusca cocosului-de-munte; gaina-salbatica. ♢ Rosu ca (sau cum e) gotca sau rosu gotca = foarte rosu. – Din ucr. gotka.
gotic, GÓTIC, -Ă, gotici, -ce, adj. Al gotilor, privitor la goti. ♢ Scriere gotica sau litere gotice, alfabet gotic = scriere, litere sau alfabet cu caractere colturoase, întrebuintate, în evul mediu, în apusul Europei, astazi mai ales în Germania. Stil gotic = stil arhitectural aparut în sec. XII în Europa occidentala, caracterizat prin predominarea formelor arhitectonice înalte si zvelte, prin arcuri si bolti ogivale, prin contraforturi, prin vitralii si prin numarul mare de sculpturi în piatra. Arta gotica = forma de arta raspândita în Europa începând din sec. XII. ♦ (Construit) în stil gotic. – Din fr. gothique, lat. gothicus.
grabă, GRÁBĂ s.f. Tendinta, intentie, dorinta de a face ceva sau de a ajunge undeva cât mai repede; iuteala, viteza (mare) cu care se face ceva; zor1, grabire. ♢ Loc. adv. În graba sau în graba mare = grabnic, repede. – Din grabi (derivat regresiv).
grad, GRAD, grade, s.n. 1. Nume dat mai multor unitati de masura pentru diverse marimi (variabile), în cadrul unor sisteme sau scari de reper. Grad centezimal. Grad de latitudine. ♢ Grad de libertate = indice care arata posibilitatile de miscare ale (elementelor) unui sistem mecanic. 2. (Mat.) Exponentul sau suma exponentilor marimii literale a unui monom; cel mai mare dintre exponentii monoamelor care alcatuiesc un polinom. ♢ Ecuatie de gradul întâi (sau al doilea etc.) = ecuatie a carei necunoscuta e la puterea întâi (sau a doua etc.). 3. Fiecare dintre diviziunile în care se împarte un sistem sau o scara de reper, de masura. 4. Valoare a unei marimi, considerata în raport cu o valoare de referinta. ♢ Grad alcoolic = fiecare dintre procentele de alcool pur din volumul unui lichid alcoolic. 5. Etalon sau criteriu de apreciere a felului cum se realizeaza un proces tehnic, o însusire a unui material etc. 6. (În sintagma) Grad de comparatie V. comparatie. 7. (Urmat de determinari) Treapta, nivel, stadiu (într-un proces, într-o situatie etc. data). ♢ Grad de rudenie = raportul de apropiere între rude. ♢ Loc. adv. În ultimul grad = în stadiul cel mai avansat, cel mai grav. 8. Fiecare dintre treptele sistemului de organizare a unor institutii; fiecare dintre treptele ierarhiei unor functii; p. ext. loc pe care îl ocupa cineva în ierarhia unor functii; persoana care ocupa o anumita functie în aceasta ierarhie. – Din fr. grade, lat. gradus, germ. Grad.
mesa, MÉSA s. f. platou înalt, înconjurat de abrupturi. ♢ podis bazaltic provenit din lava acumulata initial în vai largi, sau în depresiuni. (< sp. mesa)
gradaţie, GRADÁŢIE, gradatii, s.f. 1. Crestere sau descrestere treptata, progresiva, înaintare succesiva (a unui proces, a unui fenomen, a unei actiuni etc.). 2. Fiecare dintre diviziunile care se gasesc pe suportul unui instrument de masura cu scari gradate. 3. Figura de stil constând în trecerea treptata, ascendenta sau descendenta, de la o idee la alta. ♦ (Pict.) Trecere treptata de la o nuanta la alta. 4. Fiecare dintre treptele de încadrare pe care se afla un salariat în cadrul gradului sau, acordata pe baza vechimii în serviciu si a aportului în munca; p. ext. spor de salariu care corespunde fiecareia dintre aceste trepte. – Din fr. gradation, lat. gradatio.
grafic, GRÁFIC, -Ă, grafici, -ce, adj., GRÁFIC, grafice, s.n., GRÁFICĂ s.f. I. Adj. 1. Referitor la metoda de a reprezenta prin desen (linii, puncte, figuri etc.) o marime, variatia unei marimi sau raportul dintre doua sau mai multe marimi variabile; care apartine acestei metode. 2. Care tine de sau privitor la felul în care se realizeaza o tiparitura. II. 1. S.n. Reprezentare prin desen a unei marimi, a variatiei unei marimi sau a raportului dintre doua sau mai multe marimi variabile; reprezentare prin linii, figuri geometrice, harti etc. a unor date din diverse domenii de activitate. 2. S.f. Ramura a artei plastice la baza careia se afla desenul de sine statator si care foloseste diverse procedee tehnice si diferite materiale. – Din fr. graphique.
meromorfoză, MEROMORFÓZĂ s. f. (biol.) regenerare numai partiala a unui organ pierdut. (< fr. méromorphose)
merocarst, MEROCÁRST s. n. carst limitat numai la formele subterane. (< fr. mérokarst)
meroblastic, MEROBLÁSTIC, -Ă adj. (biol.) care contribuie numai partial la formarea celulelor. (< fr. méroblastique)
graham, GRAHÁM (GRÁHAM) s.n. (În sintagma) Pâine (de) graham = pâine dietetica facuta din faina integrala, fara sare. – Din germ. Graham[brot].
grai, GRAI, graiuri, s.n. 1. Glas, voce. ♢ Loc. adv. Într-un grai = într-un glas, toti deodata. ♢ Expr. A prinde (sau a da) grai = a începe sau a se hotarî sa vorbeasca. A-i pieri (sau a-si pierde) graiul = a nu mai putea sa vorbeasca (de emotie, de frica etc.), a amuti; a nu mai avea ce sa spuna. 2. Facultatea de a vorbi. ♢ Loc. adv. Prin viu grai = oral. 3. Limba. ♦ Fel de a vorbi. 4. Unitate lingvistica subordonata dialectului, caracteristica pentru o regiune mai putin întinsa; p. ext. dialect. 5. (Rar) Vorba, cuvânt. – Din grai (derivat regresiv).
graifăr, GRÁIFĂR, graifare, s.n. V. graifer.
graifer, GRÁIFER, graifere, s.n. 1. Organ al unor masini de cusut care are rolul de a prinde, de a deplasa etc. ata. 2. Bena (de transportat, de ridicat) prevazuta cu cablu. [Var.: gráifar s.n.] – Din germ. Greifer.
gramaj, GRAMÁJ s.n. Masa (ori greutate), exprimata în grame, pe care trebuie sa o aiba o parte dintr-un material. – Din fr. grammage.
gramatician, GRAMATICIÁN, -Ă, gramaticieni, -e, s.m. si f. Persoana specializata în studii de gramatica; autor de manuale, tratate sau studii de gramatica; gramatic. [Pr.: -ci-an] – Gramatica + suf. -ian (dupa fr. grammairien).
grandoare, GRANDOÁRE, grandori, s.f. (Livr.) Aspect maret, maiestuos, falnic, impunator; maretie, grandiozitate. – Din fr. grandeur.
impopular, IMPOPULÁR, -Ă adj. (Rar) Care nu este pe placul, pe gustul poporului; nepopular. [Cf. fr. impopulaire].
graniţă, GRÁNIŢĂ, granite, s.f. Limita care desparte doua state; frontiera, hotar, limita teritoriala. ♢ Peste (sau dincolo de) granita = în strainatate. ♦ P. gener. Fig. Limita, margine. – Din bg., scr. granica.
merinos, MERINÓS adj. inv. oaie ~ (si s. m.) = oaie cu lâna alba, moale, ondulata si deasa; lâna ~ = lâna unei astfel de oi. (< fr. mérinos)
granular, GRANULÁR, -Ă, granulari, -e, adj. Care se compune din granule, care are aspect de granule, cu granule; granulos. – Din fr. granulaire.
granulaţie, GRANULÁŢIE, granulatii, s.f. 1. Structura în granule a unui material granular. 2. Leziune organica formata din mici tumori, care apar mai ales la suprafata membranelor mucoase si seroase. – Din fr. granulation.
granulă, GRANÚLĂ, granule, s.f. 1. Particula solida mica care intra în componenta unui corp solid cu structura eterogena sau care rezulta din sfarâmarea, taierea etc. unui corp solid. 2. Pastila continând un amestec de substante medicamentoase încorporate într-o masa zaharoasa. – Din fr. granule.
granulit, GRANULÍT s.n. 1. Roca metamorfica sistoasa si grauntoasa, asemanatoare cu gnaisul. 2. Argila artificiala obtinuta prin arderea granulelor de argila în cuptoare speciale si folosita ca material de constructie. – Din fr. granulite.
granulocit, GRANULOCÍT, granulocite, s.n. Leucocita cu mai multe nuclee. – Din fr. granulocyte.
graptolit, GRAPTOLÍT, graptoliti, s.m. (La pl.) Clasa de animale fosile care traiau în colonii de indivizi variati cu functii diferite; (si la sg.) animal din aceasta clasa. – Din fr. graptolite, germ. Graptolithen.
gras, GRAS, -Ă, grasi, -se, adj., GRÁSĂ, grase, s.f. I. Adj. 1. Care are sub piele un strat gros de grasime; care are forme pline, rotunde; dolofan, durduliu, rotofei. Om gras. ♢ Ţesut gras = tesut adipos. ♦ Fig. (Fam.; despre câstiguri banesti, sume de bani) Mare, însemnat. 2. Care contine multa grasime; cu multa grasime; gatit cu multa grasime. Carne grasa. 3. (În sintagma) Acid gras = acid care se combina cu glicerina, formând grasimi. 4. (Despre fructe) Plin, carnos; (despre iarba) cu firul gros si plin de seva. 5. (Despre pamânt) Fertil, roditor. II. S.f. (În sintagma) Grasa de Cotnari = specie de vita de vie cu strugurii având boabele dese, neomogene, galbene-verzui cu pete ruginii, din care se produce un vin alb superior. III. 1. Adj., s.f. (Caracter sau litera tipografica) care are conturul mai gros decât al literelor aldine. 2. (Despre texte) Care este cules cu caractere grase (III. 1.). – Lat. grassus (= crassus).
gratuitate, GRATUITÁTE, gratuitati, s.f. (La sg.) Însusirea de a fi gratuit, de a nu costa nimic. ♦ (Concr.) Obiect (mai ales carti) oferit în mod gratuit unei persoane de catre institutia sau întreprinderea în care se elaboreaza sau se confectioneaza astfel de obiecte. ♦ Fig. (La sg.) Inutilitate, zadarnicie sau netemeinicie a unei actiuni, a unei fapte etc.; (la pl.) fapte, vorbe, atitudini care se dovedesc inutile sau nejustificate. [Pr.: -tu-i-] – Din fr. gratuité, lat. gratuitas, -atis.
merchandising, MERCHANDISING MERCENDÁIZING/ s. n. cercetare a dezvoltarii vânzarii si a utilizarii marfurilor si serviciilor printr-o mai buna prezentare si publicitate în rândul consumatorilor. (< engl. merchandising)
graur, GRÁUR, grauri, s.m. Pasare migratoare cu ciocul ascutit de culoare galbuie si cu pene negre-verzui cu pete albe (Sturnus vulgaris). ♦ (Adjectival m.; despre cai) Care are culoarea cenusie (împestritata cu pete albe). [Var.: (pop.) gráure s.m.] – Lat. graulus.
merchandiser, MERCHANDISER MÉRCENDAIZĂR/ s. m. agent comercial care promoveaza produsele noi ale unei firme si distribuie material publicitar. (< engl. merchandiser)
grav, GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de important prin consecintele neplacute pe care le poate avea, care poate avea urmari rele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, rani) Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. 2. (Despre oameni, despre figura, privirea sau manifestarile lor) Foarte serios, sever; solemn. 3. (Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se afla la registrul cel mai de jos; jos, profund, adânc, gros. 4. (În sintagma) Accent grav = accent (orientat oblic de la stânga la dreapta) purtat în unele limbi de o vocala deschisa. – Din fr. grave, lat. gravis.
gravita, GRAVITÁ, gravitez, vb. I. Intranz. A fi sau a se misca în câmpul de gravitatie al altui corp. ♦ Fig. A evolua, a avea loc, a trai în jurul sau în vecinatatea (si sub influenta) cuiva sau a ceva. – Din fr. graviter.
mercenar, MERCENÁR, -Ă I. s. m. 1. militar angajat cu plata într-o armata straina. 2. (fig.) cel care, pentru bani, se pune în serviciul oricui, luptând pentru interese de orice natura. II. adj. care apartine mercenarilor; format din mercenari. (< fr. mercenaire, lat. mercenarius)
gravitaţie, GRAVITÁŢIE s.f. (Fiz.) Fenomen de atractie reciproca a corpurilor, dependent de masa lor; gravitate (4). ♢ Câmp de gravitatie = spatiul în care un corp îsi exercita atractia asupra altor corpuri. Centru de gravitatie = a) punctul de aplicatie al rezultantei fortelor de gravitatie exercitate asupra partilor care alcatuiesc un corp; b) fig. loc în jurul (si sub influenta) caruia evolueaza, traieste cineva sau ceva. – Din fr. gravitation.
grăbi, GRĂBÍ, grabesc, vb. IV. Refl., intranz. si tranz. A actiona sau a face pe cineva sa actioneze (mai) repede; a-si iuti sau a face sa-si iuteasca miscarile, mersul. ♦ Tranz. A face ca o treaba, un fenomen etc. sa se întâmple, sa se savârseasca mai repede; a urgenta, a zori, a iuti, a accelera, a devansa. ♦ Refl. A actiona, a face ceva prea în graba si fara prea multa chibzuiala; a se pripi. – Din bg. grabja (se).
grăi, GRĂÍ, graiesc, vb. IV. Intranz. si tranz. (Pop.) A zice, a spune; a vorbi. – Din bg. graja, scr. grájati.
grăire, GRĂÍRE s.f. (Rar) Actiunea de a grai; vorba.
grăitor, GRĂITÓR, graitori, s.m. (Reg.) Vornicel. – Din grai + suf. -(i)tor.
grăitor, GRĂITÓR, -OÁRE, graitori, -oare, adj. Care graieste; (în special) convingator, elocvent, concludent. Dovada graitoare. [Pr.: gra-i-] – Grai + suf. -tor.
grăniceresc, GRĂNICERÉSC, -EÁSCĂ, graniceresti, adj. Care apartine granicerilor, privitor la graniceri. ♢ Ţinut graniceresc = regiune de granita a Imperiului Habsburgic, ai carei locuitori se bucurau de anumite privilegii în schimbul supravegherii si apararii hotarelor. – Granicer + suf. -esc.
grătar, GRĂTÁR, gratare, s.n. 1. Ansamblu de bare metalice paralele ori încrucisate sau placa de tabla gaurita, alcatuind un dispozitiv folosit pentru înlesnirea patrunderii aerului si înlaturarea cenusii în (sau din) instalatiile de ardere, pentru separarea de impuritati a unor materii prime, pentru împiedicarea patrunderii corpurilor straine în instalatiile hidrotehnice, pentru separarea bucatilor mari de minereuri dupa marime etc. 2. Obiect alcatuit din vergele metalice paralele, prinse într-un cadru (dreptunghiular), sau din aluminiu ondulat, pe care se frige carne, peste, ciuperci etc.; p. ext. friptura astfel preparata. ♢ Loc. adj. La gratar = (despre carne, peste, ciuperci etc.) fript pe gratar (2). 3. Obiect alcatuit din bare de lemn sau de fier paralele, servind drept stergatoare pentru talpa încaltamintei. 4. Partea de deasupra ieslei, în forma de scara înclinata fixata de-a lungul peretelui, în care se pune fânul. 5. (Tehn.) Grila (1). – Probabil lat. •gratarium (< •gratis = cratis).
grăunte, GRĂÚNTE, graunti, s.m. 1. Samânta unor plante, mai ales a cerealelor; bob1, boaba. ♢ Expr. Cât un graunte de mustar = foarte mic. 2. Mic obiect asemanator cu un graunte (1), izolat dintr-o masa de obiecte asemanatoare sau desprins dintr-un obiect mai mare. Graunte de sare. 3. Cristal metalic de forma neregulata care rezulta dintr-un cristal elementar în urma solidificarii sau a tratamentelor termice. [Var.: graúnt s.n., graúnta s.f.] – Refacut din pl. graunti (< lat. •granuceum).
menţine, MENŢÍNE vb. I. tr. a pastra ceva neschimbat. II. refl. a ramâne în aceeasi stare. ♢ a-si pastra acelasi loc, post, aceeasi pozitie. (dupa fr. maintenir)
grâu, GRÂU, (1) s.m., (2) grâne (grâie), s.n. 1. S.m. Gen de plante erbacee din familia gramineelor, cu radacina adânca, cu frunzele lanceolate, cu inflorescenta în forma de spic, din ale caror boabe se face faina (Triticum); planta care face parte din acest gen. ♦ Samânta acestei plante. 2. S.n. (Adesea la pl.) Semanatura, lan, holda de grâu (1) sau, p. gener., de cereale. ♦ (La pl.) Cereale sub forma de boabe. – Lat. granum.
mentenabilitate, MENTENABILITÁTE s. f. proprietate a unui produs de a fi întretinut si reparat cu usurinta. (< fr. maintenabilité)
greblă, GRÉBLĂ, greble, s.f. 1. Unealta sau masina agricola cu ajutorul careia se strâng paiele, fânul etc. sau cu care se maruntesc bulgarii de pamânt, se niveleaza solul etc. 2. Constructie orientata transversal pe un curs de apa, servind la oprirea bustenilor. – Din bg. greblo.
grecoaică, GRECOÁICĂ, grecoaice, s.f. Femeie care face parte din populatia de baza a Greciei sau este originara de acolo. – Grec + suf. -oaica.
grecoroman, GRECO-ROMÁN, -Ă, greco-romani, -e, adj. Care tine de epoca vechii Grecii si a Imperiului Roman, privitor la vechea Grecie si la Imperiul Roman. – Din fr. gréco-romain.
gref, GREF, grefuri (grefi), s.n. (m.) Veche masura de lungime egala cu a saisprezecea parte dintr-un cot. – Din bg. greh.
gregar, GREGÁR, -Ă, gregari, -e, adj. (Despre animale) Care traieste în grupuri compacte, în turme, cete, cârduri. ♢ Instinct gregar = instinct care determina unele animale sa traiasca, sa migreze etc. în turme, cete, cârduri. (Fig.) Spirit (sau instinct) gregar = spirit sau instinct care îndeamna pe unii oameni sa se supuna orbeste, sa-si piarda cu totul individualitatea în mijlocul multimii din care fac parte. – Din fr. grégaire, lat. gregarius.
gregarism, GREGARÍSM s.n. (Rar) Stare a animalelor care traiesc în turma; (fig.) instinct, spirit gregar. – Din fr. grégarisme.
gren, GREN, grenuri, s.n. (Met.) Intensificare brusca si temporara a vântului, însotita uneori de ploaie. – Din fr. grain [de vent].
greoi, GREÓI, -OÁIE, greoi, -oaie, adj. Care se misca, se desfasoara sau porneste greu, încet. ♦ Fig. Lipsit de vioiciune, de suplete. ♦ Fig. (Despre limba, stil etc.) Încarcat, complicat, confuz. – Greu + suf. -oi.
grepfrut, GRÉPFRUT, grepfruturi, s.n. Fruct citric de culoare galbena, mai mare decât portocala, cu gust placut, acrisor-amarui, produs de un arbore subtropical; grep. [Scris si: grape-fruit] – Din engl., fr. grape-fruit.
gresa, GRESÁ, gresez, vb. I. Tranz. A unge piesele cu miscare relativa si în contact ale unui mecanism, ale unei masini etc., pentru a reduce frecarea, uzura sau încalzirea lor ori pentru a le proteja împotriva unor agenti externi. – Din fr. graisser.
gresaj, GRESÁJ, gresaje, s.n. Actiunea de a gresa si rezultatul ei; ungere, gresare. – Din fr. graissage.
gresor, GRESÓR, (1) gresoare, s.n., (2) gresori, s.m. 1. S.n. Dispozitiv al unei masini care serveste la gresaj; ungator. 2. S.m. Muncitor care efectueaza operatii de gresare. – Din fr. graisseur.
greş, GRES, gresuri, s.n. (Înv. si reg.; azi mai ales în loc. si expr.) Greseala. ♢ Loc. adv. Fara gres = în mod perfect, fara a comite vreo eroare. ♢ Expr. A da gres = a) a nu nimeri tinta, obiectivul ochit; b) a nu izbuti într-o actiune, într-o întreprindere. (Înv.) A-i da (cuiva) gres = a-i imputa (cuiva) ceva, a gasi vinovat (pe cineva). (Reg.) A nu avea gres = a nu constitui o greseala, a nu aduce vatamare, a fi nimerit. – Din gresi (derivat regresiv).
meno, MÉNO2 adv. (muz.) mai putin, diminuat. (< it. meno)
greu, GREU, GREA, grei, grele, adj., GREU, adv., s.n. I. Adj. 1. Care apasa cu greutate asupra suprafetei pe care sta; care are greutate (mare); care cântareste mult. Corp greu. ♢ Aur greu = aur masiv. Artilerie grea = artilerie care are în dotarea unitatilor sale tunuri si obuziere de mare calibru. Industrie grea = totalitatea ramurilor industriale care produc în general mijloace de productie. (Sport) Categorie grea = categorie în care intra boxerii, luptatorii, halterofilii etc. cu cea mai mare greutate. ♢ Expr. Pas greu = moment dificil, initiativa plina de greutati. Bani grei = suma mare de bani. Cuvânt greu = cuvânt decisiv. 2. Care este împovarat, îngreuiat, încarcat. Sac greu. ♢ Familie (sau casa) grea = familie numeroasa si greu de întretinut. ♦ (Pop.; la f.) Gravida. ♦ (Despre nori) De culoare neagra, aducator de ploaie si de furtuna. II. Adj. 1. (Despre parti ale corpului) Care pare ca apasa (din cauza oboselii, bolii, starii sufletesti etc.). Are capul greu. ♢ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, îndurerat; a avea presimtiri rele. A avea mâna grea = a) a lovi tare cu palma sau cu pumnul; b) (fam.; despre medici) a lucra neîndemânatic, grosolan, producând dureri pacientilor. 2. (Despre alimente) Care produce usor indigestie; care se asimileaza cu greutate. 3. (Despre mirosuri) Care produce o senzatie de neplacere, de insuficienta respiratorie etc.; (despre aer) care miroase rau; încarcat; p. ext. apasator, coplesitor. ♢ Atmosfera grea = atmosfera apasatoare care preceda declansarea unei furtuni, unei ploi torentiale; fig. atmosfera încarcata de griji, de certuri etc. ♦ (Despre somn) Adânc. 4. (Despre noapte, ceata etc.) Dens, compact. III. Adj. 1. Care se face cu greutate, care cere eforturi mari; anevoios. Munca grea. ♦ (Despre drumuri) Care poate fi strabatut cu greutate. ♦ Care se întelege, se învata cu eforturi deosebite. Poezie grea. 2. (Despre suferinte, necazuri, împrejurari etc.) Care se suporta cu mari suferinte, cu mare greutate; (despre boli) care aduce mari suferinte si se vindeca cu mare greutate sau nu se mai vindeca; grav. ♢ Zile grele sau viata grea = trai anevoios, plin de lipsuri. Lovitura grea = lovitura morala dureroasa. ♢ Expr. (Adverbial) Greu la deal cu boii mici sau greu la deal si greu la vale, se spune când cineva este silit sa faca fata unei situatii dificile cu posibilitati (materiale) reduse. ♦ (Despre insulte, pedepse etc.) Serios, grav. ♢ Vorba grea = insulta, jignire. IV. Adv. 1. Cu greutate (mare), cu toata greutatea. S-a lasat greu. ♢ Expr. A-i cadea (cuiva) greu la stomac = a-i produce (cuiva) indigestie. ♦ Mult (din punctul de vedere al greutatii, cantitatii). Cântareste greu. 2. În mod dificil, anevoios, cu dificultate, cu truda; anevoie. Munceste greu. ♢ Expr. A-i fi greu (sa)... = a simti dificultatea initierii unei actiuni. A-i veni (cuiva) greu (sa...) = a-i fi neplacut (sa...), a-i displacea; a se jena (sa...). A-i fi greu (de cineva sau de ceva) = a) a-i fi sila, a fi satul (de cineva sau de ceva); b) a se rusina (de cineva sau de ceva). A-i fi (sau a o duce) greu = a trai în lipsuri materiale, a avea o situatie materiala precara. ♦ Încet (si neplacut). Orele trec greu. 3. Rau, grav, tare. E greu bolnava. ♢ Expr. A ofta (sau a suspina) greu = a ofta (sau a suspina) din adâncul inimii, profund (de durere, necaz etc.). A plati greu = a) a plati scump, cu mari sacrificii; b) a nu plati la timp. V. S.n. 1. Greutate, dificultate; împrejurare dificila; impas. ♢ Loc. adv. Din greu = a) cu mult efort, întâmpinând mari dificultati; b) adânc, profund. La greu = când este vorba de o treaba anevoioasa. A greu = cu neplacere. ♢ Expr. Acu-i greul = a sosit momentul decisiv. A da de greu = a întâmpina greutati. 2. Povara, sarcina; p. ext. partea cea mai grea, cea mai dificila a unei munci, a unei situatii etc. 3. Partea mai numeroasa dintr-un ansamblu de elemente; gros. Greul armatei. – Lat. grevis (= gravis).
meniu, MENÍU s. n. 1. lista a felurilor de mâncare si a bauturilor servite la o masa, la un banchet etc. 2. (inform.) parte a unui program, afisata pe ecranul calculatorului care ofera utilizatorului mai multe optiuni. (< fr. menu)
meno, MENO1-, -MENÍE elem. "lunar", "ciclu menstrual". (< fr. méno, -, -ménie, cf. gr. men, -nos, luna, meniaia, menstruatie)
greutate, GREUTÁTE, greutati, s.f. I. 1. Apasare pe care o exercita un corp asupra unei suprafete (orizontale) pe care se sprijina; însusirea unui corp de a fi greu; forta care se exercita asupra unui corp sau cu care un corp este atras de pamânt; greime. ♢ Greutate specifica = greutate a unitatii de volum dintr-un anumit corp; marime care indica, în procente, raportul în care se afla o parte a unei colectivitati fata de întreaga colectivitate; fig. valoare proprie a unui lucru. Centru de greutate V. centru. Greutate atomica = numar care arata de câte ori atomul unui element este mai greu decât a 12-a parte din masa atomului de carbon. Greutate moleculara = numar egal cu suma greutatilor atomice ale elementelor unei molecule. 2. Corp, obiect etc. având o masa (relativ) mare (si carat de cineva sau de ceva). ♦ Fig. Senzatie de apasare (fiziologica sau morala), de oboseala, de neliniste. ♢ Expr. A i se lua (sau a-i cadea) (cuiva) o greutate de pe inima = a scapa de o mare grija. 3. Bucata de metal de forma caracteristica si cu masa etalonata, care serveste la stabilirea masei ori greutatii altor corpuri (prin cântarire). ♦ Bucata de metal sau de alt material, care îndeplineste anumite functii într-un mecanism. 4. Haltera. ♦ Obiect metalic de forma sferica, folosit la probele atletice de aruncari; p. ext. proba sportiva în care se arunca acest obiect. II. 1. Dificultate, piedica în realizarea unui lucru. ♢ Loc. adv. Cu (mare) greutate = (foarte) greu. 2. (Fam.) Influenta, trecere, putere. ♦ Putere de convingere; valoare documentara. 3. Gravitate; asprime. Greutatea unei pedepse. [Pr.: gre-u-] – Greu + suf. -atate.
grevă, GRÉVĂ, greve, s.f. Încetare organizata a activitatii într-una sau mai multe întreprinderi, institutii etc., cu scopul de a determina pe patroni sau guvernul, autoritatile sa satisfaca unele revendicari (economice, politice etc.). ♢ Greva foamei = refuzul de a mânca, folosit de cineva în semn de protest. – Din fr. grève.
grijit, GRIJÍT, -Ă, grijiti, -te, adj. (Reg.) Îngrijit; curat, rânduit. ♦ (Despre pasari) Curatat de maruntaie, de pene etc. – V. griji.
grimat, GRIMÁT, -Ă, grimati, -te, adj. (Mai ales despre actori) Machiat. – V. grima.
gripă, GRÍPĂ, gripe, s.f. Boala infectioasa si contagioasa, de natura virotica, localizata la nivelul aparatului respirator, care se manifesta prin stare generala proasta, febra, inflamatia cailor respiratorii superioare, dureri musculare si de cap etc. ♦ P. gener. Nume dat unor afectiuni sezoniere care se manifesta prin febra si catar nazal sau bronhial. – Din fr. grippe, germ. Grippe.
grisai, GRISÁI, grisaiuri, s.n. Pictura monocroma (de obicei în tonuri de gri), care da impresia reliefului si a sculpturii; camaieu (1). [Pr.: grizai] – Din fr grisaille.
griş, GRIS s.n. Produs alimentar obtinut din boabe de grâu sau de alte cereale, macinate mai mare. [Var.: gris s.n.] – Din germ. Griess.
grizzly, GRÍZZLY s.m. Rasa de urs brun, de talie mare, agresiv, care traieste în America de Nord (Ursus arctos horribilis). – Cuv. engl.
groapă, GROÁPĂ, gropi, s.f. Gaura, cavitate (mai adânca) în pamânt. ♢ Expr. A da în gropi (de prost ce e), se spune despre un om foarte prost. ♦ Mormânt; p. ext. moarte. ♢ Expr. A sapa (cuiva) groapa = a unelti (împotriva cuiva). A fi cu un picior în groapa = a fi aproape de moarte. – Cf. alb. g r o p ë.
groaznic, GROÁZNIC, -Ă, groaznici, -ce, adj. 1. Care insufla groaza (prin aspect, manifestari, consecinte); grozav, înfricosator, înspaimântator, îngrozitor, abominabil. 2. Care este extrem de puternic, de violent, de intens. Durere groaznica. ♦ (Adverbial) Tare, mult; foarte, extrem de... – Din bg. grozen.
grofoaie, GROFOÁIE, grofoaie, s.f. (Reg.; de obicei depr.) Mare latifundiara maghiara sau germana (având titlul de contesa); sotie de grof. – Grof + suf. -oaie.
grogrenă, GROGRÉNĂ, grogrene, s.f. Panglica textila folosita în croitorie pentru întarituri, finisaje etc. [Var.: gogrén s.n., gogréna s.f.] – Din fr. gros-grain.
grohăi, GROHĂÍ, pers. 3 gróhaie, vb. IV. Intranz. (Despre porci; adesea fig.) A scoate sunete caracteristice speciei. – Groh + suf. -ai.
grohăire, GROHĂÍRE, grohairi, s.f. Actiunea de a grohai si rezultatul ei. – V. grohai.
grohăit, GROHĂÍT, grohaituri, s.n. Faptul de a grohai; strigat caracteristic, gros si sacadat, pe care îl scot porcii; grohaitura. – V. grohai.
grohăitor, GROHĂITÓR, -OÁRE, grohaitori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care grohaie. 2. S.n. (Pop.) Batoza (de paioase). [Pr.: -ha-i-] – Grohai + suf. -tor.
grohăitură, GROHĂITÚRĂ, grohaituri, s.f. Grohait. [Pr.: -ha-i-] – Grohai + suf. -tura.
grohoti, GROHOTÍ, pers. 3 grohoteste, vb. IV. Intranz. 1. (Despre pietre) A face zgomot rostogolindu-se. 2. (Despre porci) A grohai. – Slav (v. sl. grohotati).
gros, GROS1, GROÁSĂ, grosi, groase, adj., GROS adv., s.n., GROS, grosi, s.m. I. Adj. 1. (Despre corpuri cilindrice) Care are diametrul sau circumferinta mai mari decât dimensiunile obisnuite. Trunchi gros. ♢ Intestinul gros = parte a tubului digestiv cu sectiunea mai mare cuprinsa între ileon si anus. ♦ (Despre fiinte sau despre parti ale corpului lor) Dezvoltat mult în latime. ♦ (Pop.; la f.) Gravida, însarcinata. 2. Care are volum mare, care depaseste prin volum dimensiunile obisnuite; voluminos. Carte groasa. ♢ Expr. Gros la punga = bogat. ♦ (Despre litere) Care este mai lat decât literele obisnuite. 3. Mare, în sens vertical, de la suprafata în adâncime sau de la suprafata pâna la baza. Strat gros. ♢ Expr. Gros la (sau de) obraz = a) obraznic; b) nesimtit. Gros la piele sau cu pielea groasa = nesimtit. Gros la (sau în) ceafa sau cu ceafa groasa = badaran. ♦ Care este tesut2 din fire groase ( I 1). Haina groasa. 4. (Despre fluide) Care curge sau se împrastie greu; dens. ♦ Fig. (Despre întuneric, umbra, ceata etc.) Adânc, compact. II. Adj. Fig. 1. (Despre voce, glas, sunete, adesea adverbial) Adânc, grav. 2. (Înv.) Grosolan, badaran; incult; care tradeaza pe omul badaran sau incult. III. Adv. 1. (Pop. si fam.) Mult, din plin, din belsug. Câstiga gros. 2. (Înv.) În linii mari, superficial, în mod grosolan. IV. S.n. 1. Partea cea mai numeroasa dintr-o colectivitate, dintr-un ansamblu de obiecte, de fenomene (de acelasi fel); greu. ♢ Loc. adv. Din gros = în cantitate mare, din belsug. 2. (Pop. si fam.) Închisoare. V. S.m. (Reg.) Bustean, trunchi; bârna (groasa). – Lat. grossus.
grosplan, GROS-PLAN, gros-planuri, s.n. (Cin.) Mod de încadrare în tehnica filmarii, în care fotograma cuprinde numai un detaliu sau fata personajului. [Pr.: groplán] – Din fr. gros-plan.
grossomodo, GROSSO MÓDO loc. adv. În caracteristicile cele mai generale, judecând în ansamblu. – Loc. lat.
grosular, GROSULÁR, grosulare, s.n. (Min.) Varietate de granat2. – Din fr. grossulaire.
groş, GROS, grosi, s.m. Moneda straina de argint, care a circulat odinioara si în Moldova; moneda de argint emisa de unii domni ai Moldovei. – Din germ. Groschen, pol. grosz.
groşiţă, GROSÍŢĂ (GRÓSIŢĂ), grosite, s.f. 1. Moneda straina de argint, care a circulat si în tarile române. 2. Moneda poloneza de arama, care a circulat si în tarile române. – Gros + suf. -ita.
grumaz, GRUMÁZ, grumaji [(înv.) grumazi], s.m. 1. (Pop.) Gât; p. restr. cerbice, ceafa. ♢ Expr. A-si pleca grumazul (în fata cuiva) = a se umili; a se lasa robit. A-si îndoi grumazul = a renunta la lupta, a se socoti învins. A pune piciorul pe grumazul cuiva = a robi, a subjuga pe cineva. 2. (Rar) Gâtlej. 3. (Rar) Partea mai îngusta a unor obiecte, asemanatoare cu gâtul (1). – Cf. alb. g u r m a z,  g ë r m a z.
grup, GRUP, grupuri, s.n. 1. Ansamblu de obiecte, de animale sau de plante asemanatoare, aflate laolalta. ♦ Ansamblu de obiecte, de piese etc. de acelasi fel, reunite pe baza caracteristicilor functionale si alcatuind un tot. Grup electrogen. ♢ Grup sanitar = încapere prevazuta cu closet, chiuveta (si, uneori, cu cada de baie). 2. Ansamblu de persoane reunite (în mod stabil sau temporar) pe baza unei comunitati de interese, de conceptii etc.; grupa, colectiv. ♢ Loc. adv. În grup = mai multi laolalta, în colectiv. În grupuri de câte... = câte (atâtia) deodata. ♢ Expr. Grupuri-grupuri = (în) mai multe cete sau gramezi. ♦ Spec. Fractiune politica; grupare formata din reprezentantii unui partid sau ai unui curent politic. 3. (Mat.) Multime de elemente în care fiecarei perechi de elemente îi corespunde un element din aceeasi multime, în care este adevarata asociativitatea oricare ar fi elementele multimii, în care exista un element neutru si un element opus legii de compunere a multimii. – Din fr. groupe.
grupă, GRÚPĂ, grupe, s.f. 1. Colectiv restrâns de oameni, subordonat unei forme organizatorice mai largi. ♦ Unitate administrativa dintr-o întreprindere sau dintr-o institutie, bazata pe specializare, pe diviziunea muncii. ♦ Cea mai mica subunitate militara de instructie si de lupta. ♦ (Rar) Grup (2). 2. Subdiviziune (în stiinte) care cuprinde elemente cu trasaturi comune. ♢ Grupa sangvina = fiecare dintre categoriile de clasificare a sângelui, întemeiata pe ansamblul de caracteristici ale globulelor rosii si ale plasmei sangvine. ♦ Spec. Fiecare dintre subîmpartirile care rezulta din asezarea elementelor chimice în sistemul periodic, grupând elementele cu proprietati înrudite. – Din fr. groupe.
grupet, GRUPÉT, grupete, s.n. Grup format din mai multe note muzicale scurte care se executa într-o singura masura (împreuna cu nota principala). – Din it. gruppetto.
guaiac, GUAIÁC, guaiaci, s.m. Arbore exotic important pentru lemnul si extractele lui, folosite în medicina (Guaiacum officinale). [Var.: gaiác, -i s.m.] – Din engl. guayaco.
gaiac, GAIÁC s.m. v. guaiac.
melşpaiz, MELSPAIZ s. n. prajitura de casa. (< germ. Mehlspeise)
guguştiuc, GUGUSTIÚC, gugustiuci, s.m. Specie de turturea de culoare cenusie-bruna pe spate si pe pântece, cu o dunga neagra pe gât (Streptopelia decaocto). ♢ (Fam.) Epitet dat unei persoane naive, usor de înselat. – Din bg. guguštuk.
gulaş, GÚLAS, gulasuri, s.n. Un fel de tocana de carne cu cartofi sau cu galuste de faina. – Din magh. gulyás.
gulden, GÚLDEN, guldeni, s.m. 1. Moneda de aur sau de argint, care a circulat în mai multe tari din Europa. 2. Principala unitate monetara din Olanda; florin. – Din fr. gulden.
guler, GÚLER, gulere, s.n. 1. Parte a unor obiecte de îmbracaminte care acopera de jur împrejur gâtul sau cu care se termina o haina la gât. ♢ Expr. A lua (sau a apuca) (pe cineva) de guler = a) a prinde, a duce etc. (pe cineva) cu forta; b) a cere cuiva socoteala pentru cele facute. ♦ Fâsie de pânza, de obicei scrobita, care se pune în jurul gâtului (la barbati), prinzându-se (cu butoni, nasturi) de camasa. 2. Spuma care se formeaza la gura paharului de bere. 3. Portiune dintr-o piesa cilindrica, conica etc. cu diametrul mai mare decât restul piesei. – Din magh. gallér.
guzlă, GÚZLĂ, guzle, s.f. Instrument muzical popular specific popoarelor slave, facut dintr-o cutie de lemn plata, cu una sau mai multe coarde. – Din scr. gusle, fr. guzla.
meloe, MELÓE s. f. insecta coleoptera fara aripi, cu elitrele atrofiate, care traieste pe pajisti si fânete. (< fr. méloé)
gunoi, GUNÓI1, gunoaie, s.n. 1. (La sg. cu sens colectiv) Resturi murdare sau netrebuincioase care se arunca. 2. Baliga amestecata cu paiele care au servit vitelor drept asternut, întrebuintata ca îngrasamânt agricol organic. 3. Fir de pai, scama, murdarie etc. care se depune pe haine, care cade în lichide etc. 4. Epitet dat unui om de nimic; lepadatura. – Din sl. gnoĩ.
gunoişte, GUNOÍSTE, gunoisti, s.f. 1. Gramada de gunoi1; loc unde se strâng gunoaiele1. 2. Teren agricol îngrasat cu gunoi1. – Din sl. gnoište. Cf. g u n o i 1.
gură, GÚRĂ, guri, s.f. I. 1. Cavitate din partea anterioara (si inferioara) a capului oamenilor si animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele si deschizatura dintre ele; buze. ♢ Loc. adv. Gura-n gura = foarte aproape unul de celalalt. ♢ Expr. A(-i) da (cuiva) o gura = a saruta (pe cineva). Cu sufletul la gura = a) abia mai putând respira (de emotie sau de oboseala); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mâna pâna la gura = a uita repede, a fi uituc. Parca se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care manânca lacom sau vorbeste repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a disparea. A scoate (sau a scapa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A tipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gura de sarpe = a tipa din rasputeri, deznadajduit. A se zvârcoli ca în gura de sarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gura = (despre cai) a se supune usor (sau greu) la miscarile ce i se fac cu frâul. ♢ Compuse: gura-casca (sau -cascata) = persoana care-si pierde vremea în zadar sau care dovedeste neglijenta, dezinteres condamnabil; persoana care sta absenta, care nu întelege ce i se spune; gura-de-lup = a) defect congenital de conformatie a fetei omului, constând dintr-o despicatura la buza si la gingia superioara si în cerul-gurii, si în comunicarea cavitatii bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealta cu care se îndoaie tabla groasa; gura-leului = planta erbacee ornamentala cu flori de diverse culori, asemanatoare cu o gura (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = planta erbacee cu flori vinete-violete, având o margine alba sau galbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sarutare, sarut. 2. Gura (I 1) considerata ca organ cu care cineva se hraneste. ♢ Expr. A pune (sau a lua, a baga) ceva în gura = a mânca (putin). A i se face gura punga = a avea o senzatie de astringenta din cauza unor alimente acre introduse în gura. A da (cuiva) mura-n gura = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fara sa faca cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucatura, sorbitura, înghititura. ♢ Expr. Nici o gura de apa = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hranit. 3. Gura (I 1) considerata ca organ al vorbirii; cloanta. ♢ Expr. A tacea din gura = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva sa nu mai vorbeasca, a pune pe cineva în situatia de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gura = a) a spune tocmai ceea ce voia sa zica altul în clipa respectiva; b) a întrerupe pe cineva când vorbeste. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul sa vorbeasca; a schimba, a atenua tonul si continutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scapa gura = a destainui ceva fara voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit sa spuna. A avea gura (sau a fi gura) sparta = a nu putea tine un secret, a dezvalui orice secret. A fi slobod la gura = a vorbi mult si fara sfiala, depasind uneori limitele bunei-cuviinte. A fi cu gura mare = a fi certaret. A avea o gura cât o sura = a vorbi mult si tare. A-si pazi (sau tine etc.) gura = a-si impune tacere; a fi prudent în tot ce vorbeste. A(-i tot) da din gura (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o melita, ca o moara stricata sau hodorogita sau ca o pupaza) = a vorbi repede si fara întrerupere; a flecari. A fi bun de gura = (adesea peior.) a vorbi mult si cu usurinta, a se pricepe sa-si pledeze cauza, sa convinga. A fi rau de gura (sau gura rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rau, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) tine seama de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumatate de gura (sau cu gura jumatate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotarât, fara convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se tine de cuvânt, sau care se lauda cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gura = a nu gasi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l gasi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gura în gura = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generatie în generatie. ♢ Compus: gura-sparta = om flecar, limbut, care nu poate tine un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorba, spusa, marturisire. ♢ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoana care nascoceste) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge sa fie vorbit de rau. A te lua dupa gura cuiva = a actiona (în mod gresit) dupa sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lânga cineva pentru a-l convinge sa faca un lucru; a cicali pe cineva. ♦ Glas, grai. ♢ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tacut, linistit, potolit. Cât îl tine (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din rasputeri. A nu avea gura (sa raspunzi sau sa spui ceva) = a nu avea putinta sau curajul (de a mai raspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Galagie, tipat, cearta. ♢ Loc. vb. A sta (sau a sari, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se rasti la cineva. ♢ Expr. A da gura la câini = a striga la câini sa nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbeste; vorbitor. ♢ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerata ca organ al cântarii. II. Deschizatura a unui obiect, a unei încaperi etc., prin care intra, se introduce, se varsa, iese etc. ceva, prin care se stabileste o comunicatie etc. Gura vasului. Gura camasii. Gura de canal. Gura fluviului. ♢ Gura de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept si din cea care se petrece pe dupa gâtul calului. Gura de apa = instalatie care serveste pentru a lua apa dintr-o retea de distributie. Gura de incendiu = gura de apa la care se monteaza un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gura de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gura artificiala = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incinta acustica, de forma si dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice sa fie asemanatoare cu acelea ale gurii umane. ♢ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeala înainte de a începe tesutul; b) a se înstari. A prins pânza gura = s-a facut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula "gâtlej, gât".
gurăi, GURĂÍ, pers. 3 gúraie, vb. IV. Intranz. (Rar; despre unele pasari) A scoate sunete caracteristice speciei. – Gura + suf. -ai.
gurgui, GURGÚI, gurguie, s.n. 1. Partea din vârf a opincii, strânsa cu nojite. 2. Partea mai strâmta, în forma de cioc, de la gura urciorului1. 3. Vârful sânului; sfârc, mamelon. 4. Vârful unui deal sau al unui munte. – Cf. lat. g u r g u l i o "beregata".
gurlui, GURLUÍ, pers. 3 gúrluie, vb. IV. Intranz. (Despre unele pasari, mai ales despre porumbei si turturele) A scoate sunete caracteristice speciei. – Formatie onomatopeica.
gurluit, GURLUÍT s.n. Faptul de a gurlui; sunete caracteristice scoase de unele pasari, mai ales de porumbei si de turturele. – V. gurlui.
gurmă, GÚRMĂ, gurme, s.f. Boala infectioasa a mânjilor si a cailor tineri, manifestata prin febra, catar nazal si abcese ale unor ganglioni. – Din fr. gourme.
gurnă, GÚRNĂ, gurne, s.f. (Mar.) Parte curba a carenei care leaga fundul cu peretii verticali ai unei nave. – Cf. engl. g u r n e y.
gurui, GURUÍ, pers. 3 gúruie, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre porci) A grohai.
gurut, GURÚT s.n. (Reg.) Pasta alimentara facuta din faina de hrisca si de grâu, cu adaos de brânza, lapte si oua. – Et. nec.
guşă, GÚSĂ, gusi, s.f. 1. (La pasari) Portiune mai dilatata, în forma de punga, a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. ♢ Compus: gusa-porumbului (sau -porumbelului) = a) planta erbacee cu frunze opuse si ascutite, cu flori albe-verzui, cu fructul în forma de bobite negre (Cucubalus baccifer); b) planta erbacee cu flori albe, cu fructul o capsula (Silene cucubalus); c) odolean. 2. (La animalele amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care ajuta, împreuna cu muschii respectivi, la respiratie. ♦ (La reptile) Barbie. 3. (La oameni) Umflatura patologica formata în partea anterioara a gâtului prin marirea glandei tiroide; boala care provoaca aceasta umflatura. 4. Cuta de grasime care atârna sub barbie la unele persoane. 5. (Fam.) Gât. ♦ Gâtlej. ♢ Expr. A râde din gusa = a râde afectat, fortat. A vorbi din gusa = a) a vorbi gros; b) a vorbi afectat. 6. Partea de sub gât a unei blani sau a unei piei. 7. (În sintagma) Gusa de conducta = cuta care se formeaza uneori la curbarea unei tevi. – Lat. geusiae.
melismă, MELÍSMĂ s. f. ornament în muzica vocala cuprinzând pe o singura silaba mai multe sunete alaturate unui sunet principal; înfloritura melodica. (< it. melisma, fr. mélisme)
gutunar, GUTUNÁR, gutunare, s.n. (Reg.) V. guturai.
guturai, GUTURÁI, guturaiuri, s.n. Boala contagioasa (cu caracter epidemic) provocata de virusuri, care consta în inflamarea acuta a mucoasei nazale, fiind însotita de o bogata secretie apoasa; coriza. [Var.: (reg.) gutunár s.n.] – Lat. •gutturalium (< guttur "gât, gâtlej").
guvernant, GUVERNÁNT, -Ă, guvernanti, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea substantivat, m. pl.) Care guverneaza. 2. S.f. Femeie angajata pentru cresterea si educarea în familie a copiilor (mai ales pentru învatarea unei limbi straine). – Din fr. gouvernant.
guvernator, GUVERNATÓR, guvernatori, s.m. 1. (În unele state) Persoana care conduce, în numele sefului statului, o unitate administrativ-teritoriala mai mare sau un teritoriu dependent, o colonie. 2. Persoana care conduce o institutie de credit depinzând de o autoritate centrala. – Guverna + suf. -tor.
habaciu, HABACÍU, habacii, s.m. (Reg.) Haina de aba. – Comp. ucr. haba "aba".
haban, HABÁN, -Ă, habani, -e, s.m. si f. Membru al unei secte baptiste ai carei adepti au emigrat si în Transilvania în secolul al XVI-lea. – Din germ. Habaner.
hac, HAC2, hacuri, s.n. (Reg.) Un fel de cui de fier care se bate iarna pe talpa încaltamintei sau la potcoavele cailor, ca sa nu alunece. – Din ucr. hak.
hacana, HACANÁ adv. (Arg.; la comparativ) Mai la o parte, în laturi. [Var.: acaná adv.] – Din tig. hacana.
hadrozaur, HADROZÁUR, hadrozauri, s.m. Specie de dinozaur care a trait în urma cu 70-75 de milioane de ani. [Scris si: hadrosaur] – Din engl. hadrosaur.
hagadă, HAGÁDĂ, hagade, s.f. Povestire însotita de cântece traditionale ebraice, referitoare la iesirea evreilor din Egipt. – Din germ. Haggada.
haham, HAHÁM, hahami, s.m. 1. Persoana însarcinata cu taierea rituala a vitelor si a pasarilor la mozaici. 2. (Înv.) Rabin. – Din tc. haham.
melanterit, MELANTERÍT s. n. sulfat natural hidratat de fier, verde-deschis; calaican. (< fr. mélantérite)
hai, HAI interj., s. (probabil n.) I. Interj. 1. Cuvânt care exprima un îndemn la o actiune (comuna) cu interlocutorul. 2. (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprima ideea unei înaintari încete sau anevoioase. 3. Exclamatie care exprima: regret, admiratie, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine ca nu! II. S. (n.) (Fam. si arg.) Harmalaie; scandal. ♢ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de repros etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.
haid, HAID interj. v. HÁIDE 2. (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.
haida, HÁIDA interj. v. HÁIDE 2. (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.
haidamac, HAIDAMÁC, haidamaci, s.m. (Fam.) 1. Derbedeu, bataus, tâlhar, haidau (2). 2. Om zdravan, vlajgan, lungan. – Din tc. haydamak.
haidamac, HAIDAMÁC1, haidamace, s.n. (Reg.) Bâta, ciomag. – Sb. ajdamak (< tc. haydamak "tâlhar").
haidamac, HAIDAMÁC2, haidamaci, s.m. 3. (Înv.) Pazitor de vite. – Tc. haydamak.
haidău, HAIDĂU, haidai, s.m. (Reg.) 1. Pazitor de vite (mari). 2. Haidamac (1). 3. (Art.) Dans fecioresc dint-un ciclu de dansuri populare românesti raspândite în jurul Aiudului, cu miscare moderata; melodie dupa care se executa acest dans. – Din magh. hajtó "mânator, gonaci".
haide, HÁIDE interj. 1. Exclamatie care exprima un îndemn (la o actiune). ♢ (Cu ton de comanda, exprimând nerabdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, vino mai repede! ♦ Exclamatie care exprima încercarea de a îmbuna pe cineva. 2. (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. ♢ (Adverbial, în compuse) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. ♢ (Marcheaza începutul unei actiuni) Lua toporul si haide la treaba. 3. (În expr.) Haida-de!, exclamatie prin care se respinge o parere sau se dezaproba o comportare; as! Haide-haide sau haide-hai, se spune când mustram cu indulgenta pe cineva care nu ia în seama sfaturile sau avertismentele noastre. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.
haidoş, HÁIDOS, -Ă, haidosi, -e, adj. (Reg.; adesea substantivat) Zdravan, voinic, chipes. [Var.: háitos, -a adj.] – Et. nec. Cf. h a i d a u.
haiduc, HAIDÚC, haiduci, s.m. 1. Om care, razvratindu-se împotriva asupririi, îsi parasea casa si traia în paduri, singur sau în cete, jefuind pe bogati si ajutând pe saraci; haramin. 2. (Înv.) Soldat mercenar. – Din bg., scr. hajduk.
haiducel, HAIDUCÉL, haiducei, s.m. (Pop.) Diminutiv al lui haiduc. – Haiduc + suf. -el.
haiducesc, HAIDUCÉSC, -EÁSCĂ, haiducesti, adj. De haiduc. – Haiduc + suf. -esc.
haiduceşte, HAIDUCÉSTE adv. Ca haiducii. – Haiduc + suf. -este.
haiduci, HAIDUCÍ, haiducesc, vb. IV. Intranz. A duce viata de haiduc. ♦ Refl. A se face haiduc. – Din haiduc.
haiducie, HAIDUCÍE, haiducii, s.f. 1. Lupta armata a unor cete de haiduci (1) împotriva asupritorilor, frecventa la sfârsitul Evului Mediu în tarile românesti si în Peninsula Balcanica. 2. Viata sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.
haihui, HAIHÚI, -IE, haihui, adj. (Adesea substantivat) Zapacit, nauc, zanatic. ♦ (Adverbial; determinând verbe ca "a umbla", "a porni" etc.) Fara rost, fara tinta, fara grija, razna. – Din tc. hayhay.
haiku, HAIKÚ, haiku-uri, s.n. (Livr.) Poezie japoneza alcatuita din 17 silabe dispuse în trei grupe. – Din fr. haïku, engl. haikku.
hailaif, HÁILAIF s.n. Denumire data (în trecut) înaltei societati. ♦ (Adjectival) De elita. [Scris si: (dupa engl.) high-life] – Din engl. high-life.
haimana, HAIMANÁ, haimanale, s.f. Om de nimic, fara capatâi, derbedeu, vagabond. ♢ Expr. (Adverbial) A umbla haimana = a umbla fara rost, a hoinari, a vagabonda. – Din tc. haymana.
haimanalâc, HAIMANALÂC, haimanalâcuri, s.n. Faptul de a hoinari ca o haimana; hoinareala, vagabondaj. – Haimana + suf. -lâc.
hain, HAÍN, -Ă, haini, -e, adj. 1. Rau la inima, fara mila, crud, hapsân, câinos. 2. (Înv.) Tradator, sperjur, necredincios. – Din tc. hain.
haină, HÁINĂ, haine, s.f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbracaminte (în special) barbatesti. ♢ Un rând de haine = un costum barbatesc complet, alcatuit din pantaloni, sacou (si vesta). ♦ (La sg.) Îmbracaminte barbateasca pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Vesmânt lung si larg care acopera tot trupul. ♦ Palton. ♢ Expr. A(-si) da si haina de pe el = a face sau a fi dispus sa faca orice sacrificiu (pentru a obtine ceea ce doreste). 2. (Biol.; în sintagma) Haina de nunta = înfatisare deosebita pe care o capata masculii unor pesti, batracieni sau pasari în perioada împerecherii. – Din bg. halina, scr. háljina.
haini, HAINÍ, hainesc, vb. IV. Refl. 1. A pribegi; p. ext. a se înstraina. 2. A deveni hain, rau, necrutator; a se înrai. [Pr.: ha-i-. – Var.: hainí vb. IV] – Din hain.
hainie, HAINÍE, hainii, s.f. 1. Rautate, cruzime, câinosenie; dusmanie. 2. (Înv.) Tradare; razvratire. [Pr.: ha-i-] – Hain + suf. -ie.
hainit, HAINÍT, -Ă, hainiti, -te, adj. (Rar) Care a devenit hain. [Pr.: ha-i-] – V. haini.
hainlâc, HAINLÂC, hainlâcuri, s.n. (Înv.) Razvratire. [Pr.: ha-in-] – Din tc. hainlik "perfidie".
haios, HAIÓS, -OÁSĂ, haiosi, -oase, adj. (Fam.) Plin de haz, amuzant, simpatic, nostim. [Pr.: ha-ios] – Hai + suf. -os.
haişte, HÁISTE s.f. (Reg.) 1. Casa ramasa neterminata. 2. Amestecatura, dezordine, vraiste.
hait, HAIT1 interj. Exclamatie care exprima o surpriza neplacuta, un sentiment de teama, o porunca, ideea unei miscari repezi sau neasteptate etc. [Var.: haiti interj.] – Onomatopee.
hait, HAIT2, haituri, s.n. (Reg.) Iaz artificial creat prin colectarea, cu ajutorul unui baraj, a apelor de munte; barajul cu care se deschide sau se închide acest iaz pentru a da drumul plutelor; p. ext. unda de apa care duce plutele. – Din ucr. hat'.
haită, HÁITĂ, haite, s.f. 1. Grup de câini, de lupi etc. care umbla împreuna (dupa prada). ♦ Fig. Banda (de raufacatori). 2. (Înv.) Vânatoare (cu gonaci si câini); goana. 3. (Reg.) Catea (rea); p. ext. câine (rau). ♦ Epitet dat unei femei rele sau desfrânate. – Din magh. hajtó.
haiteie, HAITÉIE s.f. pl. 1. Totalitatea partilor din care se compune plugul sau carul. 2. Nume dat diferitelor unelte de plugarie, formând un tot. [Var.: haitéie s.f. pl.] – Din hinteu.
haiti, HAITI interj. V. hait1.
haitic, HAITÍC, haiticuri, s.n. (Reg.) Haita de lupi. – Din magh. hajtek.
haitiş, HAITÍS, haitise, adj.n. (Reg.; despre picioare) Cu conformatie defectuoasa, cu linia pulpelor strâmba, curbata. ♦ (Adverbial) În pozitie strâmba, sucita. – Cf. magh. h a j l i t a n i.
haitoş, HÁITOS, -Ă, haitosi, -e, adj. V. haidos.
haizaş, HAIZÁS, haizase, s.n. (Reg.) 1. Loc înclinat pe care se dau la vale lemnele din padure. 2. Acoperisul caselor sau al surilor. – Magh. hajzás.
hal, HAL s.n. Stare rea, situatie vrednica de plâns. ♢ Loc. adv. În asa hal (ca)... = în asa masura (ca)... Într-un hal... sau Într-un hal fara (de) hal = în cea mai proasta stare. ♢ Expr. A nu avea hal sa... = a nu fi în stare, a nu putea sa... – Din tc. hal.
halalaie, HALALÁIE s.f. V. halalaie.
halat, HALÁT, halate, s.n. 1. Haina lunga de pânza, de molton etc. care se poarta în timpul lucrului, din motive de igiena sau pentru a proteja îmbracamintea. 2. Haina comoda, lunga si larga, care se poarta în casa. ♢ Halat de baie = halat confectionat dintr-o tesatura absorbanta si care se îmbraca la iesirea din baie. ♦ Haina lunga si larga purtata de orientali. – Din bg., rus. halat.
halcă, HÁLCĂ, halci, s.f. Bucata mare de carne sau (mai rar) din alt aliment; hartan. – Din magh. halk.
halftime, HALF-TIME s.n. Repriza sportiva. [Pr.: haftáim] – Cuv. engl.
haloplancton, HALOPLANCTÓN, haloplanctonuri, s.n. Plancton care traieste si se dezvolta în ape sarate de diferite concentratii. – Din engl. haloplancton.
halt, HALT interj. Stai! opreste! – Cuv. germ.
meistersänger, MEISTERSäNGER MÁISTĂRZENGĂR/ s. m. nume dat unor cântareti si poeti germani din evul mediu, apartinând burgheziei orasenesti, organizati în asociatii, cu reguli de compozitie minutios codificate. (< germ. Meistersänger)
meistergesang, MEISTERGESANG [MÁISTĂRGHEZANG] s. n. totalitatea creatiilor poetice cu caracter didactic ale meistersängerilor. (< germ. Meistergesang)
ham, HAM2, hamuri, s.n. Ansamblu de curele (sau de frânghii) cu care se înhama calul sau alte animale (de tractiune) la un vehicul. ♢ Gura de ham = ham rudimentar format numai din curelele de la pieptul si gâtul calului si din cele doua sleauri. ♢ Expr. A trage în (sau la) ham = a trai o viata grea; a munci din greu. ♦ (Precedat de prepozitii) Tractiune (cu cai). Are cai buni la ham. – Din magh. hám.
meio, MEIO- elem. "mai mic". (< fr. méio-, cf. gr. meion)
hambar, HAMBÁR, hambare, s.n. 1. Magazie în care se pastreaza diferite produse agricole, în special cereale; grânar, jitnita. ♦ Magazie mica (în podul morii) în care se toarna cerealele date ca plata pentru macinat. 2. (Reg.) Lada mare de lemn, în care se pastreaza faina, malaiul sau cerealele. 3. Loc pe un vapor unde se depoziteaza marfurile transportate; cala. [Var.: ambár s.n.] – Din magh. hambár, bg. hambar.
hamletiza, HAMLETIZÁ, hamletizez, vb. I. Tranz. (Livr.) A face din orice lucru o dilema. ♢ (Absol.) Nu mai hamletiza atâta. – Hamlet (n. pr.) + suf. -iza.
hamsie, HAMSÍE, hamsii, s.f. Mic peste marin de culoare argintie, cu gura mare, care traieste în Marea Neagra, Marea Mediterana si Oceanul Atlantic (Engraulis encrasicholus). – Din ngr. ha(m)psi.
han, HAN2, hanuri, s.n. Local cu ospatarie unde se pot adaposti peste noapte drumetii (cu caii si carutele lor). – Din tc. han.
handicap, HANDICÁP, handicapuri, s.n. 1. (Sport) Punctaj acordat unui concurent mai slab. ♦ Totalitatea punctelor cu care o echipa a fost pusa în inferioritate de echipa adversa. 2. Fig. Greutate, piedica intervenita în munca cuiva. 3. Deficienta senzoriala, motorie, mintala sau orice alta infirmitate a unei persoane. – Din engl., fr. handicap.
handralău, HANDRALĂU, handralai, s.m. (Depr.) Flacau care umbla dupa fete. ♢ Expr. (Adverbial) A umbla handralau = a umbla de colo pâna colo fara nici o treaba; a hoinari. [Var.: handralau s.m.] – Cf. magh. v á n d o r l ó.
megateriu, MEGATÉRIU s. m. mamifer erbivor fosil mai mare decât elefantul. (< fr. mégathérium, lat. megatherium)
hangioaică, HANGIOÁICĂ, hangioaice, s.f. (Rar) Hangita. – Hangiu + suf. -oaica.
megascopic, MEGASCÓPIC, -Ă adj. (despre observare) cu ajutorul lupei sau numai cu ochiul liber. (< fr. mégascopique)
hangiţă, HANGÍŢĂ, hangite, s.f. Sotie de hangiu; femeie care tine un han2; hangioaica. – Hangiu + suf. -ita.
hanorac, HANORÁC, hanorace, s.n. Haina scurta confectionata din pânza deasa, de obicei impermeabila, si prevazuta cu gluga, folosita în anumite competitii sportive sau în excursii. – Din fr. anorak.
hantătar, HAN-TĂTÁR, han-tatari, s.m. Han1 (al tatarilor). ♢ Expr. Din vremea lui han-tatar = de demult, stravechi. ♦ Dracul, naiba. – Han1 + tatar.
haos, HÁOS, haosuri, s.n. 1. Stare primitiva, de neorganizare, în care, dupa cum presupuneau cei vechi, s-ar fi aflat materia înainte de aparitia universului cunoscut de om; (în unele conceptii teogonice) spatiu nemarginit, cufundat în bezna si umplut de "neguri", în care s-ar fi gasit, într-un amestec confuz, elementele si materia înainte de organizarea lumii; stare de dezordine, primordiala a materiei. ♦ Personificare a acestui spatiu nemarginit sub forma unei divinitati. 2. Stare generala de mare confuzie, dezordine mare, învalmaseala, neorganizare. [Var.: (înv.) cáos s.n.] – Din fr., lat. chaos.
megalopolis, MEGALOPÓLIS s. n. aglomeratie urbana enorma, din contopirea mai multor orase. (< fr. mégalopolis, engl. megalopolis)
hapsân, HAPSẤN, -Ă, hapsâni, -e, adj. (Adesea substantivat) 1. Rau la inima, hain, câinos. 2. Lacom (de bani, de mâncare etc.); avid, rapace. [Var.: hapsín, -a adj.] – Cf. magh. h a b z s i.
harabaie, HARABÁIE, harabai, s.f. Casa, încapere, curte etc. de dimensiuni mari. ♦ Vehicul mare. [Pr.: -ba-ie. – Var.: (reg.) harabáie s.f.] – Din tc. harabe.
harachiri, HARACHÍRI s.n. Sinucidere prin spintecarea pântecelui, practicata în Japonia, în special de samurai, în caz de înfrângere, dezonoare sau de condamnare la moarte. – Din fr. hara-kiri.
haraiman, HARAIMÁN s.n. (Reg.) Galagie, taraboi, zarva. – Et. nec.
haram, HARÁM, (1) haramuri, s.n. (Reg.) 1. Vita slaba, prapadita. 2. Jaf, prada. ♢ Loc. adj. si adv. De haram = (lasat) la voia întâmplarii, fara stapân, expus jafului. ♢ Loc. adv. De haram = de pomana, degeaba; pe nedrept. ♢ Expr. Haramul haram se face sau (de) haram vine, (de) haram se duce ori de haram a fost, de haram s-a dus = lucrul câstigat pe nedrept se pierde precum s-a dobândit. Haram ca... = pacat ca...; degeaba... Haram de... = vai de... – Din tc. haram "ilicit, prohibit".
harambaşă, HARAMBÁSĂ, harambasi, s.m. (Înv. si reg.) Capitan de hoti sau de haiduci. – Din tc. haram-bası.
haramin, HARAMÍN, haramini, s.m. (Înv. si reg.) Haiduc (1). ♦ Om rau, fara inima. – Din tc. harami, bg., scr. haramija.
harceaparcea, HÁRCEA-PÁRCEA adv. (Fam.; în expr.) A face (pe cineva sau ceva) harcea-parcea = a taia (pe cineva sau ceva) în bucati, a face farâme; a distruge, a nimici. – Din tc. parça-parça "bucata cu bucata".
harhăt, HÁRHĂT, harhate, s.n. (Reg.) Harmalaie. – Formatie onomatopeica.
harhăt, HÁRHĂT, harhate, s.n. (Reg.) Galagie (produsa de strigate, de glasuri amestecate), harmalaie. [Var.: hárcat s.n.] – Onomatopee.
harmalaie, HARMALÁIE s.f. V. harmalaie.
harpie, HARPÍE (HÁRPIE), harpii, s.f. 1. (În mitologia greaca) Monstru fabulos, reprezentat sub forma unei femei înaripate, cu trup si cu gheare de vultur, personificând furtunile si moartea. ♦ Fig. Femeie hrapareata, artagoasa si rea; zgripturoaica. 2. Specie de vultur din America de Sud. – Din fr. harpie.
harţă, HÁRŢĂ s.f. Încaierare; cearta. ♦ (Înv.) Ciocnire între avangarzi sau între (mici) grupuri militare potrivnice. [Var.: hart s.n.] – Din magh. harc.
haruspiciu, HARUSPÍCIU, haruspicii, s.m. (În Roma antica) Preot despre care se credea ca poate prezice viitorul prin examinarea maruntaielor animalelor jertfite. – Din lat. haruspex, -picis, fr. haruspice.
haşură, HASÚRĂ, hasuri, s.f. Fiecare dintre liniile (negre), paralele sau întretaiate, egale ca grosime si trasate la distante egale pe o portiune de desen sau de gravura, pentru a marca semitonurile sau umbrele pe o harta sau pe un desen tehnic, pentru a da anumite indicatii etc. – Din fr. hachure.
hataia, HATAIÁ s.f. (Turcism înv.) Numele unei stofe fine de matase. [Pr.: -ta-ia] – Din tc. hatayî.
hatişerif, HATISERÍF, hatiserifuri, s.n. (Turcism înv.) Ordin sau decret emis de cancelaria Portii otomane catre marii demnitari ai imperiului si catre domnii tarilor românesti, purtând pecetea sultanului pentru a fi executat întocmai. – Din tc. hatti-serif.
hatman, HÁTMAN (HATMÁN), hatmani, s.m. (În evul mediu) 1. Boier de divan în Moldova, care era însarcinat de domn cu comanda întregii ostiri, având în acelasi timp si functia de pârcalab si portar al Sucevei; mare spatar; titlu purtat de acest boier. 2. Titlu purtat de marii comandanti ai ostilor polone si ai celor cazacesti; persoana având acest titlu. – Din pol. hetman.
haţegan, HAŢEGÁN, -Ă, hategani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana (originara) din Hateg. 2. Adj. Care apartine Hategului sau populatiei lui, privitor la Hateg sau la populatia lui. 3. S.f. art. Numele unui dans popular românesc raspândit în sudul Transilvaniei, cu miscare foarte vioaie, care se joaca în perechi; melodie dupa care se executa acest dans. – Hateg (n. pr.) + suf. -an.
havaiană, HAVAIÁNĂ, havaiene, s.f. Instrument muzical cu coarde asemanator cu chitara, cu sunetul melodios, lin si taraganat. [Pr.: -va-ia-] – Din fr. [guitare] hawaiienne.
havaiu, HAVAÍU, -ÍE, havaii, adj. (Înv.) Azuriu. – Din tc. havai.
haveză, HAVÉZĂ, haveze, s.f. Masina construita special pentru taiatul straturilor de carbune sau de minereu dintr-o mina. – Din fr. haveuse.
haz, HAZ, (rar) hazuri, s.n. 1. Stare de buna dispozitie, de voiosie; veselie. ♢ Vorbe de haz = vorbe spirituale, glume. ♢ Expr. A face haz = a se veseli, a petrece glumind; (cu determinari introduse prin prep. "de") a face glume pe seama cuiva, a-si bate joc, a râde de cineva sau de ceva. A face haz de necaz = a-si ascunde necazul, facând glume sau simulând voia buna. ♦ Calitatea cuiva de a înveseli pe cei din jur prin firea sa vesela, prin glume sau prin vorbe spirituale. ♢ Expr. A fi cu haz = a fi plin de duh, a avea umor. 2. (Înv.) Placere, bucurie (pe care o simte cineva sau pe care o faci cuiva). ♢ Expr. A face haz (de cineva sau de ceva) = a-i placea de cineva sau de ceva. A nu face haz de cineva (sau de ceva) = a nu da importanta cuiva (sau unui lucru), a nu lua în seama. 3. Calitatea cuiva de a placea (prin veselie, spirit, farmec, gratie etc.). ♢ Loc. adj. si adv. Cu haz = placut, nostim. ♢ Expr. (Ir.) Stii ca ai (sau are) haz? = stii ca-mi placi (sau ca-mi place)? stii ca esti (sau ca e) bine? – Din tc. haz.
hazna, HAZNÁ, haznale, s.f. 1. Bazin subteran de dimensiuni relativ mici, folosit pentru colectarea si decantarea apelor impurificate provenite dintr-un numar mic de gospodarii; p. ext. latrina. 2. (Înv.) Cladire sau încapere a vistieriei în care se pastrau un tezaur, o suma mai mare de bani sau alte lucruri de pret; p. gener. vistierie. – Din tc. hazine, hazne.
, HĂ interj. 1. (De obicei repetat) Cuvânt care reda râsul, mai ales râsul fortat. 2. (Repetat) Cuvânt care reda plânsul. 3. Exclamatie care exprima mirare, neîncredere. 4. Cuvânt care exprima o afirmatie. [Var.: hî, hi interj.] – Onomatopee.
medular, MEDULÁR, -Ă adj. 1. referitor la maduva spinarii sau a oaselor. o canal ~ = canal axial al oaselor lungi sau din interiorul coloanei vertebrale, plin cu maduva; partea centrala a tijei dicotiledonatelor. 2. cu aspect, de natura maduvei; referitor la maduva lemnului. (< fr. médullaire, lat. medullaris)
hăcui, HĂCUÍ, hacuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A taia în bucati (mici); a toca marunt; a sfârteca, a ciopârti. – Din germ. hacken.
hădărău, HĂDĂRĂU, hadaraie, s.n. Hadarag (2). – Din magh. hadaró.
hăi, HĂÍ2, haiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A îndemna boii sau vacile la mers. ♦ A striga spre a stârni vânatul. – Din hai1.
hăimăni, HĂIMĂNÍ, haimanesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A umbla haimana, a hoinari. – Din haimana.
hăinar, HĂINÁR, hainari, s.m. (Înv.) Negustor de haine. – Haina + suf. -ar.
hăinărie, HĂINĂRÍE, (1) hainarii, s.f. 1. (Rar) Magazin în care se vând haine gata confectionate. 2. Cantitate mare de haine. – Haina + suf. -arie.
hăini, HĂINÍ, hainesc, vb. IV. Refl. V. haini.
hăinişoară, HĂINISOÁRĂ, hainisoare, s.f. (Rar) Diminutiv al lui haina; hainuta. – Haina + suf. -isoara.
hăinuţă, HĂINÚŢĂ, hainute, s.f. Diminutiv al lui haina; hainisoara. – Haina + suf. -uta.
hăire, HĂÍRE, hairi, s.f. (Rar) Actiunea de a hai2 si rezultatul ei; strigat de îndemn pentru vite; hait1. – V. hai2.
hăis, HĂIS interj. Strigat cu care se mâna boii înjugati pentru a merge spre stânga. ♢ Loc. adj. Din (sau de) hais(a) = (despre o vita înjugata) din stânga. ♢ Expr. (Adverbial sau substantivat) A face hais(a) = a cârmi la stânga. A trage (sau a fi) unul la hais si celalalt la cea sau a zice unul hais si celalalt cea, se spune despre doi oameni care nu se înteleg. A trage hais(a) = a nu fi de acord cu altii. [Var.: haisa interj.] – Cf. scr. a i s.
hăisa, HĂISA interj. V. hais.
hăit, HĂÍT2, -Ă, haiti, -te, adj. V. hâit.
hăit, HĂÍT1, haituri, s.n. (Reg.) Haire. – V. hai2.
hăitar, HĂITÁR, haitari, s.m. (Reg.) Haitas2. – Haita + suf. -ar.
hăitaş, HĂITÁS1, haitase, s.n. (Reg.) Actiunea de stârnire a vânatului. – Din magh. hajtás.
hăitaş, HĂITÁS2, haitasi, s.m. Om care, facând galagie mare, stârneste vânatul din ascunzatori si îl goneste spre vânatori; gonaci, gonas, bataias, haitar, crainic (3). – Haita + suf. -as.
hăitui, HĂITUÍ, haituiesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A stârni, a goni vânatul spre vânatori. 2. Tranz. A goni, a mâna animalele domestice. ♦ Fig. A urmari, a fugari pe cineva (ca pe un animal salbatic), pentru a-i face rau. 3. Tranz. A cutreiera, a strabate o regiune, un loc, urmarind pe cineva. – Din magh. hajtani.
hăituială, HĂITUIÁLĂ, haituieli, s.f. Actiunea de a haitui si rezultatul ei; goana dupa vânat. [Pr.: -tu-ia-] – Haitui + suf. -eala.
hăituşcă, HĂITÚSCĂ, haituste, s.f. Fata cu purtari rele, desfrânate. – Haita + suf. -usca.
hălădui, HĂLĂDUÍ, haladuiesc, vb. IV. Intranz. 1. (Pop.) A trai undeva în voie, în libertate, în liniste; p. ext. a locui. 2. (Înv.) A scapa cu viata (de o primejdie). 3. (Reg.) A izbuti, a reusi. – Din magh. haladni "a propasi, a merge mai departe".
hălălaie, HĂLĂLÁIE s.f. (Pop.) Harmalaie. [Var.: halaláie s.f.] – Din halalai.
hălălăi, HĂLĂLĂÍ, halalaiesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A face galagie, larma. – Formatie onomatopeica.
hălăoi, HĂLĂÓI, -OÁIE adj. (Reg.; adesea substantivat) Greoi, lenes; stângaci.
hălpăi, HĂLPĂÍ, hắlpai, vb. IV. Tranz. (Reg.) A mânca sau a bea repede si cu lacomie. – Cf. bg. h l a p a m, scr. h l a p i t i.
hămăi, HĂMĂÍ, pers. 3 hắmaie (hamaieste), vb. IV. Intranz. (Despre câini) A latra. [Var.: hâmâí vb. IV] – Ham1 + suf. -ai.
hămăială, HĂMĂIÁLĂ, hamaieli, s.f. Faptul de a hamai; latrat (al mai multor câini deodata), hamait, hamaitura. – Hamai + suf. -eala.
hămăit, HĂMĂÍT, hamaituri, s.n. Latrat, hamaiala, hamaitura. – V. hamai.
hămăitură, HĂMĂITÚRĂ, hamaituri, s.f. Latrat, hamaiala, hamait. [Pr.: -ma-i-] – Hamai + suf. -tura.
mediu, MÉDIU1 s. n. 1. natura, spatiul înconjurator în care se afla o fiinta, un lucru etc.; complexul tuturor factorilor care afecteaza viata si dezvoltarea organismelor. ♢ orice substanta în care se produce sau se propaga un fenomen. o ~ de cultura = solutie nutritiva sterilizata, pentru înmultirea microbilor în laborator. 2. substanta care poate fi strabatura de un fluid. 3. societatea, lumea în mijlocul careia traieste cineva. 4. (în forma medium) cel care pretinde ca poate înlesni comunicarea cu spiritele în practicile oculte. (< lat. medium)
hămuşi, HĂMUSÍ, hamusesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A tunde oilor lâna dintre picioare, pentru a le putea mulge mai usor. – Din hamus (rar întrebuintat).
hăndrălău, HĂNDRĂLĂU, handralai, s.m. V. handralau.
hăpăi, HĂPĂÍ, hapaiesc, vb. IV. Tranz. 1. A mânca înghitind repede si cu zgomot. 2. (Rar) A vorbi repede si fara sir (mâncând cuvintele). – Hap1 + suf. -ai.
hărăbaie, HĂRĂBÁIE, harabai, s.f. V. harabaie.
hărău, HĂRĂU, harai, s.m. V. hârau.
hărăzi, HĂRĂZÍ, harazesc, vb. IV. Tranz. 1. A stabili, a hotarî (ceva) dinainte, în vederea unui scop; a destina (1). ♦ (Înv.) A dedica, a închina. 2. (Înv.) A face cuiva un dar, o cinste, o donatie; a acorda un drept, un privilegiu, un titlu, o distinctie. – Din sl. harizati.
hărăzit, HĂRĂZÍT, -Ă, haraziti, -te, adj. 1. Stabilit, hotarât dinainte; destinat (1). 2. (Înv.) Devotat, credincios, fidel. – V. harazi.
hărhălaie, HĂRHĂLÁIE s.f. (Reg.) Harmalaie. – Contaminare între harhat si harmalaie.
hărhăti, HĂRHĂTÍ, harhatesc, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre mai multe persoane) A vorbi deodata, a face larma. ♦ Refl. recipr. A se certa, a se sfadi. [Var.: harcatí vb. IV] – Din harhat.
hărmălaie, HĂRMĂLÁIE, harmalai, s.f. Larma, zgomot mare (de strigate, de glasuri); galagie, zarva. [Var.: harmaláie s.f.] – Onomatopee.
hărmălaie, HĂRMĂLÁIE s.f. Zgomot mare, larma (de strigate, de glasuri); galagie, zarva, taraboi, halalaie, harhalaie. [Var.: harmaláie s.f.] – Formatie onomatopeica.
hărşni, HĂRSNÍ, harsnesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A reteza, a taia ceva (dintr-o lovitura scurta). 2. A fura ceva (foarte repede, cu abilitate). [Var.: harstí, hârsní vb. IV] – Din hars.
hărtănit, HĂRTĂNÍT, -Ă, hartaniti, -te, adj. 1. Care este facut bucati; ferfenitit2, sfâsiat, zdrentuit. 2. (Rar) Îmbracat în haine zdrentaroase; zdrentuit. – V. hartani.
hărţui, HĂRŢUÍ, hartuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A necaji pe cineva cu tot felul de neplaceri, a nu lasa în pace pe cineva; a cicali, a sâcâi, a pisa. ♦ (Reg.) A întarâta, a zadarî un câine. 2. Tranz. A desfasura atacuri scurte si repetate asupra inamicului cu scopul de a-i provoca panica si de a nu-i permite deplasarea, pregatirea unor actiuni de lupta, aprovizionarea etc. 3. Refl. recipr. A purta discutii repetate si contradictorii cu cineva, a se lua la cearta sau la bataie; a se încaiera. [Var.: hârtuí vb. IV] – Harta + suf. -ui.
hătălău, HĂTĂLĂU, hatalai, s.m. (Reg.; peior.) Om, flacau muieratic; handralau. – Et. nec.
hătcăi, HĂTCĂÍ, hatcaiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A huidui. [Var.: hâtcâí vb. IV] – Cf. scr. h a j k a t i.
medifix, MEDIFÍX, -Ă adj. (mai ales despre antera staminelor) fixat de un organ la mijloc. (< fr. médifixe)
hăţ, HĂŢ1, haturi, s.n. 1. Parte a hamului alcatuita din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele capetelei, cu ajutorul carora se conduc caii înhamati. ♢ Expr. A tine (pe cineva sau ceva) în haturi = a tine din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stapâni. A lua haturile în mâna = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângatoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scapa haturile din mâna = a pierde conducerea sau initiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stapâni spiritele. 2. (Reg.) Lat, juvat, streang de care este spânzurat cineva. – Cf. h a t.
hăţui, HĂŢUÍ, hatuiesc, vb. IV. Tranz. A mâna caii (cu ajutorul haturilor). ♦ Fig. A frâna, a stapâni. – Hat1 + suf. -ui.
medie, MÉDIE s. f. 1. valoare numerica mijlocie a mai multor marimi. o ~ aritmetica = numar din împartirea sumei mai multor marimi la numarul lor; ~ geometrica = radical al unui produs. 2. rezultat din adunarea notelor primite de un elev si împartirea sumei totale la numarul lor. (< lat. media)
medicoveterinar, MEDICO-VETERINÁR, -Ă adj. referitor la medicina veterinara. (< fr. médico-vétérinaire)
hâit, HÂÍT, -Ă, hâiti, -te, adj. (Pop.) Aplecat, lasat, pravalit într-o parte; strâmb. ♦ Surpat, prabusit. [Var.: haít, -a adj.] – V. hâi.
hâmâi, HÂMÂÍ, pers. 3 hấmâie (hâmâieste), vb. IV. Intranz. V. hamai.
hânţău, HÂNŢĂU, hântaie, s.n. Banca cu cleste de fixare, asemanatoare cu scaunoaia, pe care rotarul fixeaza bucatile de lemn din care face spitele. – Et. nec.
hârău, HÂRĂU, hârai, s.m. (Reg.) Specie de uliu. [Var.: harau s.m.] – Et. nec.
hârâi, HÂRÂÍ, hấrâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme stricate; la pers. 3) A scoate un zgomot dogit. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli; a respira greu, a hârcâi. ♦ (Peior.) A vorbi neclar, mormait. ♦ A sforai. 3. Intranz. (Despre câini; la pers. 3) A mârâi. 4. Refl. recipr. A se certa, a se ciondani. ♦ Tranz. (Fam.) A întarâta, a irita pe cineva. 5. Refl. (Rar) A se freca, a se lovi cu zgomot de ceva. – Hâr + suf. -âi.
hârâitură, HÂRÂITÚRĂ, hârâituri, s.f. 1. Hârâiala; vorbire ragusita, însotita de o respiratie greoaie, de om bolnav. 2. Mârâit de câine. [Pr.: -râ-i-] – Hârâi + suf. -tura.
hârbareţ, HÂRBÁREŢ, -Ă, hârbareti, -e, adj. (Reg.) 1. Care gusta din toate mâncarurile; pofticios. 2. Fara capatâi, haimana; hârbar. – Hârb + suf. -aret.
hârcăi, HÂRCĂÍ, hấrcai, vb. IV. Intranz. V. hârcâi.
hârcâi, HÂRCÂÍ, hấrcâi, vb. IV. Intranz. A respira cu greutate, scotând zgomote ragusite si hârâitoare; a hârâi. [Var.: hârcaí vb. IV] – Formatie onomatopeica.
hârcâit, HÂRCÂÍT s.n. Faptul de a hârcâi; hârâiala. [Var.: harcaít s.n.] – V. hârcâi.
hârdăiaş, HÂRDĂIÁS, hârdaiase, s.n. Diminutiv al lui hârdau. [Pr.: -da-ias] – Hârdau + suf. -as.
hârdău, HÂRDĂU, hârdaie, s.n. Vas facut din doage de lemn, dintre care doua pot fi mai lungi si gaurite, servind ca toarte, întrebuintat la pastrarea sau la transportarea lichidelor; ciubar. ♢ Expr. A turna (pe cineva) la hârdau (sau la hârdaul lui Petrache) = a baga (pe cineva) la închisoare, a aresta (pe cineva). ♦ Continutul vasului descris mai sus. – Din magh. hordó.
hârjoană, HÂRJOÁNĂ, hârjoane, s.f. Încaierare în joaca; hârjoneala. – Din hârjoni (derivat regresiv).
hârjoneală, HÂRJONEÁLĂ, hârjoneli, s.f. Încaierare în joaca; hârjoana. – Hârjoni + suf. -eala.
hârjoni, HÂRJONÍ, hârjonesc, vb. IV. Refl. recipr. A se încaiera cu cineva în gluma. – Cf. magh. h o r s o l n i.
hârşâitură, HÂRSÂITÚRĂ, hârsâituri, s.f. 1. Taietura însotita de un zgomot caracteristic. 2. Hârsâit. [Pr.: -sâ-i-. – Var.: hârscâitúra, hârjâitúra s.f.] – Hârsâi + suf. -tura.
hârşie, HẤRSIE, hârsii, s.f. (Reg.) Blana (neagra) de miel, cu lâna creata si marunta, din care se fac caciuli, gulere etc. sau cu care se îmblanesc hainele. [Var.: hắrsie s.f.] – Cf. magh. h a s k e r,  h a s k á r t y a "piele de pe burta".
hârtău, HÂRTĂU, hârtaie, s.n. (Reg.) Bucata lunga de pamânt. – Hart[an] + suf. -au.
hârtie, HÂRTÍE, hârtii, s.f. 1. Produs industrial special pentru scris, tiparit, desenat, împachetat etc., fabricat din substante organice vegetale si materiale de încleiere si de colorare, în forma de foi subtiri si întinse. ♢ Expr. A pune (sau a asterne) ceva pe hârtie = a scrie, a redacta ceva. 2. Foaie de hârtie (1) (scrisa sau tiparita). 3. Act, document, scrisoare etc. cu caracter oficial. 4. Ban de hârtie (1), bancnota. Cinci hârtii de câte o suta. ♢ Hârtie de valoare = înscris care atesta participarea la formarea unui capital sau la acordarea unui împrumut si care da proprietarului sau posesorului sau dreptul de a primi dividende sau de a încasa dobânda. Hârtie-moneda = bani de hârtie. 5. (Sport) Categorie de greutate în box, la juniori, între 45 si 48 kg. – Din sl. chartija.
mediatecă, MEDIATÉCĂ s. f. colectie de benzi magnetice, discuri etc. ♢ încapere scolara pentru pastrarea mijloacelor audiovizuale, la învatarea limbilor straine. (< fr. médiathèque)
hâş, HÂS interj. Cuvânt cu care se alunga gainile sau alte pasari (de curte). [Var.: câs, hâci interj.] – Onomatopee.
hâşăi, HÂSĂÍ, hâsaiesc, vb. IV. Tranz. V. hâsâi.
hâşâi, HÂSÂÍ, hâsâiesc, vb. IV. Tranz. A alunga o pasare cu strigatul "hâs". [Var.: hâsaí, casaí vb. IV] – Hâs + suf. -âi.
hâtcâi, HÂTCÂÍ, hâtcâiesc, vb. IV. Tranz. V. hatcai.
hâţa, HÂŢA interj. (De obicei repetat; adesea cu valoare de verb) Cuvânt care arata miscari ritmice repetate, întrerupte sau leganate. ♦ Cuvânt care arata o înaintare greoaie, înceata. – Formatie onomatopeica.
hebdomadar, HEBDOMADÁR, -Ă, hebdomadari, -e, adj., s.n. (Publicatie) care apare o data pe saptamâna; saptamânal. [Var.: ebdomadár, -a adj., s.n.] – Din fr. hebdomadaire.
medalist, MEDALÍST s. m. 1. specialist în medalistica; colectionar de medalii. 2. specialist în realizarea si gravarea medaliilor. (dupa fr. médailliste)
hectolitru, HECTOLÍTRU, hectolitri, s.m. Unitate de masura pentru volume, egala cu 100 de litri, folosita mai ales pentru masurarea cerealelor. [Abr.: hl] – Din fr. hectolitre, germ. Hektoliter.
medalion, MEDALIÓN s. n. 1. bijuterie ovala sau rotunda în care se pastreaza o fotografie, o mica amintire (care se poarta la gât). 2. ornament rotund sau oval de fatada sau de mobilier, care cuprinde un basorelief, o inscriptie. ♢ motiv în forma de romb care se aplica în mijlocul unei tesaturi. 3. preparat culinar de forma rotunda sau ovala. 4. scurta scriere literara în proza, articol critic în care se schiteaza portretul unei personalitati. ♢ spectacol, emisiune dedicata evocarii unui scriitor, muzician etc. (< it. medaglione, fr. médaillon)
heder, HÉDER, hedere, s.n. Parte componenta a combinelor de cereale, constituita dintr-o platforma care are în fata aparatul de taiere, despartitoarele de lan, un transportor, rabatorul si mecanismele de actionare ale acestora. – Din rus. heder, engl. header.
medalier, MEDALIÉR s. n. colectie de medalii: mobila pentru pastrarea acestora. (< fr. médaillier)
medalia, MEDALIÁ vb. tr. a distinge cu o medalie. (< fr. médailler)
hegelianism, HEGELIANÍSM s.n. Doctrina lui Hegel si a adeptilor sai; scoala lui Hegel. [Pr.: -li-a-] – Din fr. hégélianisme.
hei, HEI interj. 1. Exclamatie care exprima o chemare sau prin care se atrage cuiva atentia. 2. Exclamatie care exprima: voie buna, satisfactie, placere, admiratie, nerabdare, rezerva, contrarietate, surprindere, regret etc. ♦ (Adesea repetat) Exclamatie care lasa sa se înteleaga ca lucrurile sunt mult mai complicate decât par sau decât le crede cineva. [Var.: he, hehé interj.] – Onomatopee.
heimatlos, HEIMATLÓS, heimatlosi, s.m. (Jur.) Apatrid. [Pr.: hai-] – Din germ. Heimatlos.
heliograf, HELIOGRÁF, heliografe, s.n. Nume dat mai multor aparate, servind la: a) reproducerea, prin copiere, a desenelor executate pe hârtie de calc cu ajutorul unei hârtii speciale impregnate cu o solutie sensibila la lumina, developarea facându-se cu vapori de amoniac; b) transmiterea semnalelor luminoase prin dirijarea, cu ajutorul unei oglinzi, a reflectarii razelor solare; c) masurarea puterii calorice a Soarelui si înregistrarea perioadelor din zi cu timp însorit; d) fotografierea Soarelui. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliographe.
heliografie, HELIOGRAFÍE s.f. 1. Reproducere în mai multe exemplare a unei imagini cu ajutorul heliografului. 2. Procedeu de tipar care foloseste clisee pe placi de cupru obtinute pe cale fotochimica si acoperite cu un strat de granule foarte fine de asfalt. ♦ (Înv.) Heliogravura (1). 3. (Rar) Descriere a Soarelui. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliographie.
helioterapie, HELIOTERAPÍE, helioterapii, s.f. Tratament care consta în expunerea corpului omenesc la actiunea razelor solare ultraviolete, folosit în rahitism, reumatism, tuberculoza osoasa, unele boli de piele etc.; baie de soare. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliothérapie.
heliotermie, HELIOTERMÍE, heliotermii, s.f. Fenomen fizic care consta în pastrarea mai mult timp a caldurii înmagazinate în apa sarata a unor lacuri comparativ cu regiunile învecinate, datorita prezentei la suprafata lacurilor a unui strat izolator de apa dulce, care împiedica iradierea caldurii în atmosfera. [Pr.: -li-o-] – Din heliotermic.
heliotrop, HELIOTRÓP, (1, 2) heliotrope, s.n., (3) heliotropi, s.m. 1. S.n. Materie coloranta folosita la vopsitul bumbacului. 2. S.n. Varietate de calcedonie, de culoare verde-închis sau rosie cu pete galbene stralucitoare, folosita ca piatra semipretioasa din care se fac obiecte ornamentale. 3. S.m. Numele unei plante aromatice, cu frunze ovale, cu flori de culoare alba sau albastru-deschis, întrebuintate în industria parfumului (Heliotropium europaeum). ♦ Ulei eteric extras din planta de mai sus. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliotrope.
mecanicism, MECANICÍSM s. n. 1. conceptie filozofica materialista dominanta în sec. XVI-XVIII, care încerca sa descrie si sa explice fenomenele realitatii pe baza legilor mecanicii. 2. reducere a fenomenelor de ordin superior la fenomenele mai simple care intra în componenta lor. (< rus. mekanitizm, it. mecanicismo)
heliu, HÉLIU. s.n. Element chimic din familia gazelor nobile, rar, inert, incolor si inodor, cel mai usor dintre gazele din atmosfera, întrebuintat la umplerea baloanelor dirijabile, fiind neinflamabil. – Din fr. hélium.
helmintiază, HELMINTIÁZĂ, helmintiaze, s.f. Infestare cu viermi paraziti intestinali, întâlnita mai ales la copii. [Pr.: -ti-a-] – Din fr. helminthiase.
helveţi, HELVÉŢI s.m. pl. Trib celtic, care traia în antichitate în partea de nord-vest a Elvetiei de azi. – Din lat. Helvetii.
hematemeză, HEMATEMÉZĂ, hematemeze, s.f. Hemoragie pe traiectul tubului digestiv, eliminata pe gura, frecventa în ulcerul gastroduodenal si în cancerul gastric. – Din fr. hématémèse.
mazarin, MAZARIN RÉN/ s. m. produs de patiserie preparat din aluat, fructe zaharisite, sirop si marmelada de caise. (< fr. mazarin)
hematozoar, HEMATOZOÁR, hematozoare, s.n. Sporozoar parazit, care traieste în hematii la om si în tubul digestiv al tântarului anofel si care este agentul patogen al malariei (Plasmodium malariae). [Pr.: -zo-ar] – Din fr. hématozoaire.
maximum, MÁXIMUM I. s. n. 1. punct, limita superioara. 2. cea mai mare cantitate, valoare, intensitate etc. o la ~ = în cel mai înalt grad. II. adv. cel mult. (< fr., lat. maximum)
maximiza, MAXIMIZÁ vb. tr. 1. a da unui fapt, unei idei cea mai înalta valoare posibila; a maximaliza. 2. (mat.) a da unei cantitati valoarea maxima. (< fr. maximiser)
hemion, HEMIÓN, hemioni, s.m. Magar salbatic de marimea catârului, care traieste în Mongolia. [Pr.: -mi-on] – Din fr. hémione.
hemiopie, HEMIOPÍE, hemiopii, s.f. (Med.) Afectiune a vederii datorita careia bolnavul percepe numai o parte a obiectelor pe care le priveste. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. hémiopie.
hemiplegie, HEMIPLEGÍE, hemiplegii, s.f. Paralizie a unei jumatati a corpului, datorita lezarii unei parti a caii nervoase motorii. – Din fr. hémiplégie.
maxim, MÁXIM2, -Ă I. adj. 1. cel mai mare (ca dimensiuni, durata, intensitate, valoare); maximal. 2. ilustrata ~a = piesa filatelica ce trebuie sa realizeze o concordanta deplina între imaginea de pe ilustrata, marca postala aplicata pe fata vederii si stampila obliteranta a postei. II. s. f. (mat.) valoarea cea mai mare, într-un interval, a unei variabile sau functii. ♢ (met.) centru de înalta presiune atmosferica. (< lat. maximus, fr. maxime)
maxim, MÁXIM1 s. n. 1. maximum. 2. (mat.) valoare a unei functii într-un punct, mai mare decât valoarea acesteia în punctele vecine. (< fr., lat. maximum)
hemofilie, HEMOFILÍE, hemofilii, s.f. Boala ereditara, transmisa de mama numai baietilor, care consta într-o predispozitie spre hemoragie, cauzata de prelungirea timpului de coagulare a sângelui. – Din fr. hémophilie.
hemogenie, HEMOGENÍE, hemogenii, s.f. Boala a sângelui, mai frecventa la femei, caracterizata prin scaderea numarului trombocitelor, purpura2 hemoragica, cresterea timpului de sângerare etc. – Din fr. hémogénie.
maxilar, MAXILÁR, -Ă I. s. n. fiecare dintre cele doua oase ale fetei în care sunt înfipte maselele si dintii; falca. II. adj. al maxilarului. (< fr. maxillaire)
maur, MAÚR, -Ă I. s. m. (pl.) nume dat în antichitate de romani populatiei bastinase din nord-vestul Africii (berberi), în evul mediu cuceritorilor arabi ai Spaniei. II. adj. 1. din vechea Mauritanie. 2. care apartine maurilor; mauresc, moresc. o stil ~ = stil arhitectonic caracteristic populatiei maure. (< germ., fr. Maure, lat. Maurus)
matusalemică, MATUSALÉMICĂ adj. vârsta ~ = vârsta foarte înaintata. (< Matusalem, n. pr. + -ica)
hemoptizie, HEMOPTIZÍE, hemoptizii, s.f. Eliminare de sânge prin tuse, provocata de o hemoragie a cailor respiratorii, mai ales în cazurile de tuberculoza pulmonara. – Din fr. hémoptysie.
hemoragie, HEMORAGÍE, hemoragii, s.f. 1. Scurgere abundenta de sânge, interna sau externa, în urma ruperii sau taierii peretelui unui vas sangvin; hemoree. ♢ Hemoragie intestinala = enterohemoragie. Hemoragie nazala = epistaxis. 2. Fig. Curgere, pierdere de capital. – Din fr. hémorragie.
maturitate, MATURITÁTE s. f. 1. dezvoltare completa din punct de vedere fizic si intelectual; calitatea de a fi matur; perioada în viata omului între tinerete si batrânete. ♢ (fig.) stadiu înaintat de experienta. 2. seriozitate, profunzime. 3. (biol.) dezvoltare desavârsita a unui organ sau organism, a unui fruct. 4. stadiu de evolutie a solului în care acesta si-a format un profil cu orizonturi bine dezvoltate. (< fr. maturité, lat. maturitas)
hemoroizi, HEMOROÍZI s.m. pl. Dilatatii varicoase interne sau externe ale venelor din regiunea rectului, manifestate prin dureri si hemoragii, aparând mai ales la cei ce duc o viata sedentara; trânji. – Din fr. hémorroïdes.
hemostază, HEMOSTÁZĂ, hemostaze, s.f. Oprire a unei hemoragii (prin procedee medicale sau chirurgicale), mai ales în timpul unei interventii chirurgicale. – Din fr. hémostase.
hepaticee, HEPATICÉE, hepaticee, s.f. (La pl.) Familie de plante criptogame cu frunze numai de o parte a tulpinii sau fara frunze; (si la sg.) planta din aceasta familie. – Din lat. hepaticeae.
matriliniar, MATRILINIÁR, -Ă adj. (despre sistemul de filiatie si organizare sociala) în linie materna. (< fr. matrilinéaire)
matricular, MATRICULÁR, -Ă adj. matricol. (< fr. matriculaire)
herghelie, HERGHELÍE, herghelii, s.f. 1. Crescatorie de cai, alcatuita din animale de reproductie si din exemplare de diferite vârste, care cresc sau pasc laolalta; loc unde se afla aceasta crescatorie. ♦ (Fam.) Termen de ocara pentru o femeie prea vorbareata. 2. Grup mare de cai de o anumita categorie. – Din tc. hergele.
herminat, HERMINÁT, -Ă, herminati, -te, adj. (Despre gaini) Cu penajul alb marginit cu negru la coada si la aripi si negru marginit cu alb la gât. – Din fr. herminé.
hermină, HERMÍNĂ, hermine, s.f. Animal carnivor asemanator cu nevastuica, având blana cafenie vara, alba, fina si lucioasa iarna; hermelina, cacom, helge (Mustela erminea). ♦ Blana prelucrata sau haina facuta din blana acestui animal. – Din fr. hermine.
herniar, HERNIÁR, -Ă, herniari, -e, adj. Care este în legatura cu hernia. [Pr.: -ni-ar] – Din fr. herniaire.
heroină, HEROÍNĂ s.f. Medicament derivat din morfina, cu actiune analgezica si stupefianta, mai toxic decât morfina. – Din fr. héroïne.
matlasa, MATLASÁ vb. tr. a captusi o stofa, o haina cu lâna sau cu vata, cosând astfel materialul încât sa formeze figuri în relief. (< fr. matelasser)
hesperornis, HESPERÓRNIS s.m. Pasare fosila acvatica, asemanatoare cu pinguinul, cu aripile reduse la doua palete, care a trait în cretacic si care face trecerea de la reptile la pasari. – Din fr. hesperornis.
hetairă, HETAÍRĂ, hetaire, s.f. Nume dat curtezanelor din Grecia antica. – Din fr. hétaïre.
hetairism, HETAIRÍSM s.n. Denumire data raporturilor sexuale extraconjugale ale barbatilor cu femei de moravuri usoare. [Pr.: -ta-i-] – Din fr. hétaïrisme.
heterociclic, HETEROCÍCLIC, -Ă, heterociclici, -ce, adj. (Chim.; despre compusi organici) Care are în ciclu, pe lânga atomi de carbon, si atomi ai altor elemente. – Din fr. hétérocyclique.
heterofonie, HETEROFONÍE, heterofonii, s.f. Deviere incidentala de la linia melodica de baza în cazul suprapunerii a doua sau a mai multor voci care intoneaza aceeasi melodie. [Var.: eterofoníe s.f.] – Din fr. hétérophonie.
heterogam, HETEROGÁM, -Ă, heterogami, -e, adj. (Despre plante) Care are doua sau mai multe feluri de flori. – Din fr. hétérogame.
heterogonie, HETEROGONÍE s.f. (Biol.) 1. Formare pe acelasi individ a doua sau trei tipuri de flori diferite din punctul de vedere al androceului. 2. Însusire a unor specii de a prezenta una sau mai multe reproduceri partogenetice urmate de una sexuala. – Din fr. hétérogonie.
heteromorf, HETEROMÓRF, -Ă, heteromorfi, -e, adj. (Despre unele substante) Care are doua sau mai multe forme cristaline diferite. ♦ (Despre unele animale) Care prezinta, în cursul dezvoltarii, mai multe aspecte morfologice. – Din fr. hétéromorphe.
heteronom, HETERONÓM, -Ă, heteronomi, -e, adj. Care se supune unei legi venite din exterior, straina fenomenului respectiv. [Var.: eteronóm, -a adj.] – Din fr. hétéronome.
materialist, MATERIALÍST, -Ă adj., s. m. f. 1. (adept) al materialismului. 2. (cel) care este preocupat numai de probleme practice. (< fr. matérialiste, germ. Materialist)
heterotrof, HETEROTRÓF, -Ă, heterotrofi, -e, adj., s.m. si f. (Organism) care se hraneste numai cu substante organice, neavând capacitatea de a sintetiza substantele organice din cele anorganice. – Din fr. hétérotrophe, germ. heterotroph.
hexaclorciclohexan, HEXACLORCICLOHEXÁN s.m. Compus chimic sintetic, amestec de mai multi izomeri, folosit ca insecticid; analcid. – Din fr. hexachlorocyclohexane.
hexacoralier, HEXACORALIÉR, hexacoralieri, s.m. (La pl.) Subclasa de celenterate marine, solitare sau adunate în colonii, cu sase tentacule; (si la sg.) animal care face parte din aceasta subclasa. [Pr.: -li-er] – Din fr. hexacoralliaires.
hexapod, HEXAPÓD, -Ă, hexapozi, -de, adj. (Despre animale) Care are sase picioare. ♦ (Substantivat, n.; la pl.) Clasa de insecte cu sase picioare; p. ext. denumire mai veche data insectelor; (si la sg.) insecta care face parte din aceasta clasa. – Din fr. hexapode.
hi, HI1 interj. Strigat cu care se îndeamna caii la mers. – Onomatopee.
mate, MATÉ s. m. arbust originar din America de Sud, cu fructul ca o tigva, din ale carui frunze se prepara ceai. (< fr. maté)
hiadă, HIÁDĂ, hiade, s.f. (Mitol.) Nimfa a norilor încarcati de ploaie. [Pr.: hi-a-] – Din n. pr. Hyades.
mat, MAT1 s. n. (sah) situatie în care regele uneia dintre parti este într-o pozitie în care nu mai poate fi aparat, determinându-se astfel sfârsitul partidei. o a face (pe cineva) ~ = a) a câstiga o partida de sah contra cuiva; b) (fig.) a pune (pe cineva) în imposibilitatea de a mai spune sau de a mai face ceva. (< fr. mat)
hicăi, HICĂÍ, hicaiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A bate, a chinui un câine. – Et. nec.
hicori, HÍCORI, hicori, s.m. Arbore din America de Nord, asemanator cu nucul, din al carui lemn, greu, foarte tare si flexibil, se fac diverse obiecte, mai ales schiuri (Carya ovata). – Din fr. hickory.
hidrant, HIDRÁNT, hidrante (hidranti), s.n. (m.) Dispozitiv la conductele de distributie a apei sub presiune, care permite deschiderea si închiderea unuia sau a mai multor furtunuri în acelasi timp. – Din fr. hydrante, germ. Hydrant.
hidrat, HIDRÁT, hidrati, s.m. 1. Compus chimic anorganic solid, de obicei sare, cristalizat cu una sau cu mai multe molecule de apa de cristalizare. 2. Denumire improprie pentru hidroxid. 3. (În sintagma) Hidrat de carbon = glucide, zaharuri. – Din fr. hydrate.
hidră, HÍDRĂ, hidre, s.f. 1. (La pl.) Gen de celenterate cu corpul de forma unui sac, care au, la un capat, gura înconjurata de 6-8 tentacule si, la celalalt capat, un fel de disc cu care se fixeaza pe un suport (Hydra); (si la sg.) animal care face parte din acest gen. 2. (Mitol.) Monstru fabulos închipuit ca un sarpe urias cu mai multe capete, care, taiate, cresteau la loc. [Var.: ídra s.f.] – Din fr. hydre, lat. hydra.
hidroameliorare, HIDROAMELIORÁRE, hidroameliorari, s.f. Totalitatea lucrarilor de îmbunatatiri funciare care au scopul sa mentina în sol un raport favorabil între apa si ceilalti factori ai fertilitatii solului pe terenurile cu exces sau cu deficit de apa; hidroamelioratie. [Pr.: -dro-a-me-li-o-] – Hidro- + ameliorare (dupa fr. hydroamélioration).
hidroamelioraţii, HIDROAMELIORÁŢII s.f. pl. Totalitatea lucrarilor de îmbunatatiri funciare care au scopul sa mentina în sol un raport favorabil între apa si ceilalti factori ai fertilitatii solului pe terenurile cu exces sau cu deficit de apa; hidroameliorare. [Pr.: -dro-a-me-li-o-] – Hidro- + amelioratie.
hidrobicicletă, HIDROBICICLÉTĂ, hidrobiciclete, s.f. Ambarcatie sportiva de agrement construita cu un mecanism propulsat cu pedale, prin intermediul caruia este actionata pentru a înainta pe apa. – Hidro- + bicicleta.
mastodont, MASTODÓNT s. m. 1. proboscidian fosil, asemanator cu elefantul, care avea patru defense îndreptate înainte, iar pe maxilare molari mamelonati. 2. (fam.) om, lucru de un volum enorm. (< fr. mastodonte)
hidrogen, HIDROGÉN s.n. Element chimic gazos mult mai usor decât aerul, incolor, inodor, insipid si inflamabil, care, combinat cu oxigenul în anumite proportii, formeaza o molecula de apa. ♢ Hidrogen fosforat = combinatie a fosforului cu hidrogenul, care se prezinta ca un gaz incolor, foarte toxic; fosfina. Hidrogen greu = deuteriu. Hidrogen sulfurat = combinatie a sulfului cu hidrogenul, care se prezinta ca un gaz incolor, cu miros de oua stricate, toxic; acid sulfuric. – Din fr. hydrogène.
masora, MASORÁ s. f. exceza a textului ebraic al Bibliei efectuata de masoreti în sec. VI-X dupa Christos. (< fr. massorah)
hidrografic, HIDROGRÁFIC, -Ă, hidrografici, -ce, adj. Care apartine hidrografiei, care se refera la hidrografie. ♢ Bazin hidrografic = regiune, zona din care îsi aduna afluentii o apa curgatoare mai mare. – Din fr. hydrographique.
hidropatie, HIDROPATÍE, hidropatii, s.f. Tratament medical care consta în întrebuintarea apei sub forma de bai, dusuri, aburi etc. la diferite temperaturi; hidroterapie. – Din fr. hydropathie.
mascon, MASCÓN s. n. formatie structurala a scoartei Lunii, având o densitate mai mare decât cea a formatiilor înconjuratoare. (< engl. mascon)
deliberat, DELIBERÁT, -Ă adj. Gândit, cumpanit; liber consimtit. // s.n. Deliberare între judecatori înainte de pronuntarea sentintei. ♢ Deliberat moral = decizie într-o chestiune de responsabilitate morala. [Cf. fr. délibéré].
deliberare, DELIBERÁRE s.f. Examinare a unei chestiuni înainte de a lua o hotarâre; consfatuire; dezbatere; deliberatie. [< delibera].
hidroterapie, HIDROTERAPÍE, hidroterapii, s.f. Tratament medical care consta în întrebuintarea apei sub forma de bai, dusuri, aburi etc. la diferite temperaturi; hidropatie. – Din fr. hydrothérapie.
hidrotipie, HIDROTIPÍE, hidrotipii, s.f. Procedeu de realizare a fotografiilor în culori, folosit mai ales la copierea filmelor cinematografice în culori cu matrite în relief, care se coloreaza cu coloranti solubili în apa. – Din fr. hydrotypie.
hidrotropism, HIDROTROPÍSM, hidrotropisme, s.n. Miscare de orientare a radacinilor plantelor superioare si a miceliilor de ciuperci spre locurile mai umede ale solului. – Din fr. hydrotropisme.
hidroxid, HIDROXÍD, hidroxizi, s.m. Compus chimic anorganic a carei molecula contine în structura sa una sau mai multe grupe hidroxil. – Din fr. hydroxyde.
hidrozoar, HIDROZOÁR, hidrozoare, s.n. (La pl.) Clasa de celenterate marine si de apa dulce, care traiesc solitare sau în colonii; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. [Pr.: -zo-ar] – Din fr. hydrozoaires.
hienă, HIÉNĂ, hiene, s.f. Mamifer carnivor asemanator cu câinele, cu blana cenusie tarcata, cu gâtul gros, cu urechile golase si cu picioarele anterioare mai lungi decât cele posterioare, care traieste în Africa si în Asia si care se hraneste mai ales cu cadavre (Hyaena hyaena). ♦ Fig. Om ticalos, nemernic, mizerabil. [Pr.: hi-e-] – Din fr. hyène, lat. hyaena.
hifi, HI-FI s.f. invar., adj. invar. 1. S.f. invar. Înalta fidelitate. 2. Adj. invar. De înalta fidelitate. [Pr.: haifi, hifi] – Cuv. engl.
highlife, HÍGH-LIFE s.n. v. hailaif. [DEX'98]
hilar, HILÁR1, -Ă, hilari, -e, adj. (Anat.) Care se refera la hil, care apartine hilului. – Din fr. hilaire.
himenopter, HIMENOPTÉR, himenoptere, s.n. (La pl.) Ordin care cuprinde insecte cu doua perechi de aripi membranoase, cu metamorfoza completa, femelele având la vârful abdomenului un ac cu venin, si care traiesc adesea organizate în colonii; (si la sg.) insecta care face parte din acest ordin. – Din fr. hyménoptères.
himeră, HIMÉRĂ, himere, s.f. 1. Închipuire fara temei, fantezie irealizabila; iluzie, fantasma. 2. Monstru în mitologia antica greaca, închipuit ca un animal cu cap de leu, cu corp de capra si cu coada de sarpe; p. ext. motiv decorativ reprezentând un astfel de monstru. 3. (Bot.; în sintagma) Himera de altoire = planta ale carei tesuturi sunt diferite din punct de vedere genetic. 4. (Biol.) Organism produs prin fuziunea a doi sau mai multi zigoti distincti. – Din fr. chimère, it. chimera, lat. Chimaera.
masă, MÁSĂ s. f. 1. cantitate de materie a unui corp, considerata ca o marime caracteristica în raport cu volumul. o ~ verde = furaj; ~ critica = masa minima a unui material radioactiv în care poate aparea o reactie de fisiune nucleara în lant. 2. îngramadire de elemente care formeaza împreuna un singur corp; corp solid, compact; bloc. o ~ de aer = portiune imensa, omogena, a troposferei, cu proprietati distincte. 3. corp metalic masiv la care se leaga punctele unei retele, ale unei masini sau ale unui aparat electric, pentru evitarea supratensiunilor. 4. (fam.) cantitate mare. o a vocabularului = partea cea mai mare a vocabularului, supusa schimbarilor. 5. multime compacta de oameni. o ĕ populare = totalitatea claselor si categoriilor sociale dintr-o anumita etapa istorica, ale caror interese fundamentale concorda cu cerintele si sensul actiunii legilor obiective ale dezvoltarii societatii. 6. ~ continentala = continent. (< fr. masse, germ. Masse)
hiperborean, HIPERBOREÁN, -Ă, hiperboreeni, -e, adj. Care se afla, care traieste în extremitatea de miazanoapte a globului pamântesc. [Pr.: -re-an] – Din fr. hyperboréen.
hiperchinezie, HIPERCHINEZÍE, hiperchinezii, s.f. Activitate exagerata efectuata de muschii2 scheletici sau de muschii2 netezi ai unui organ cavitar. – Din fr. hyperkinésie.
hipermetru, HIPERMÉTRU, hipermetri, s.m. Vers antic cu o silaba suplimentara care, în rostire, se elimina înaintea cuvântului urmator, daca acesta începe cu o vocala. – Din fr. hypermètre.
hiperon, HIPERÓN, hiperoni, s.m. (Fiz.) Particula elementara cu masa mai mare decât masa protonului. – Din fr. hypéron.
marţial, MARŢIÁL1, -Ă adj. 1. ostasesc, militar; de razboi. ♢ impunator, solemn, grav. 2. arte ĕ = discipline sportive de atac si aparare, de origine japoneza (karate, aikido, judo, kendo), bazate pe un fond moral provenind de la samurai. 3. lege ~a = lege care autorizeaza interventia fortei armatei în caz de tulburari interne. o curte ~a = tribunal militar în timp de razboi sau de stare exceptionala, care judeca dupa legi militare. (< fr. martial, it. marziale)
hipertonie, HIPERTONÍE, hipertonii, s.f. 1. Stare a unei solutii hipertonice. 2. Crestere a tonusului muschilor scheletici sau ai diferitelor organe interne si a sistemului nervos vegetativ. 3. Hipertensiune. – Din fr. hypertonie.
hipiatric, HIPIÁTRIC, -Ă, hipiatrici, -ce, adj. Referitor la bolile cailor, de hipiatrie. [Pr.: -pi-a-] – Din fr. hippiatrique.
hipiatrie, HIPIATRÍE s.f. Studiul bolilor la cai. [Pr.: -pi-a-] – Din fr. hippiatrie.
hipic, HÍPIC, -Ă, hipici, -ce, adj. De cai, referitor la cai, la care participa cai (de curse). – Din fr. hippique.
hipism, HIPÍSM s.n. Sport practicat cu cai (de curse). – Din fr. hippisme.
hipo, HIPO-1 Element de compunere cu sensul "mai putin, sub", care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. – Din fr. hypo-.
hipo, HIPO-2 Element de compunere cu sensul "referitor la cai", care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. – Din fr. hippo-.
marşrut, MARSRÚT s. n. 1. itinerar, traseu. 2. mers al unui tren de marfa de lung parcurs, care nu ia si nu lasa vagoanele în statii. 3. metoda de a lucra la mai multe masini prin deservirea lor într-o ordine prestabilita. (< rus. marsrut, fr. marcheroute, germ. Marschrout)
hipofizar, HIPOFIZÁR, -Ă, hipofizari, -e, adj. Care apartine hipofizei, privitor la hipofiza. – Din fr. hypophysaire.
hipogeu, HIPOGÉU, -GÉE, hipogei, -gee, s.n., adj. 1. S.n. (În antichitate) Constructie subterana alcatuita din mai multe încaperi, destinate sa serveasca de mormânt. 2. Adj. (Zool., Bot.) Care traieste sub pamânt. – Din fr. hypogée.
hipologie, HIPOLOGÍE s.f. Ramura a zootehniei care se ocupa cu anatomia si cu fiziologia calului, cu descrierea si cu clasificarea speciilor si a raselor de cai, precum si cu metodele de întretinere, de ameliorare si de dresare a cailor. – Din fr. hippologie.
hipomanţie, HIPOMANŢÍE s.f. Practica a prezicerii la vechii celti, care se facea dupa nechezatul si dupa miscarile unor cai sacri. – Din fr. hippomancie.
hipometrie, HIPOMETRÍE s.f. Ramura a zootehniei care se ocupa cu clasificarea cailor dupa anumite masuratori. – Din fr. hippométrie.
hipometropie, HIPOMETROPÍE, hipometropii, s.f. (Med.) Defect al vederii care se manifesta prin imposibilitatea de a distinge clar obiectele situate la o distanta mai mare; miopie, miopism. – Din fr. hypométropie.
hipometru, HIPOMÉTRU, hipometre, s.n. Aparat pentru masurat dimensiunile partilor corpului la animale (mai ales la cai). – Din germ. Hippometer.
hipomobil, HIPOMOBÍL, -Ă, hipomobili, -e, adj. (Despre vehicule, tractiune etc.) Pus în miscare de cai. – Din fr. hippomobile.
hiponastie, HIPONASTÍE, hiponastii, s.f. Miscare provocata de cresterea mai rapida a suprafetei dorsale a unui organ vegetal plat (frunza, petala) decât a celei ventrale, care devine astfel concava. – Din fr. hyponastie.
hipopatologie, HIPOPATOLOGÍE s.f. Disciplina care studiaza defectele si bolile cailor. – Din fr. hippopathologie.
hipopotam, HIPOPOTÁM, hipopotami, s.m. Mamifer erbivor nerumegator, mare si greoi, cu pielea groasa si fara par, care traieste în fluviile si în lacurile din Africa ecuatoriala (Hippopotamus amphibius). – Din fr. hippopotame.
marocan, MAROCÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Maroc. ♢ (s.n.) dialect arab vorbit în Maroc. (< fr. marocain)
marmură, MÁRMURĂ s. f. 1. roca metamorfica cu structura zaharoida, masiva, care se poate taia si lustrui usor. 2. bucata de marmura (1) prelucrata (statuie, element de arhitectura etc.). (< lat. marmor)
hipotracţiune, HIPOTRACŢIÚNE, hipotractiuni, s.f. Tractiune care se face cu ajutorul cailor. [Pr.: -ti-u-] – Hipo-2 + tractiune.
hipovitaminoză, HIPOVITAMINÓZĂ, hipovitaminoze, s.f. Tulburare functionala sau organica datorita insuficientei din alimentatie a uneia sau a mai multor vitamine. – Din fr. hypovitaminose.
marmotă, MARMÓTĂ s. f. mamifer rozator cu blana cenusie, care traieste în regiunile alpine, hibernând câteva luni. (< fr. marmotte)
hipurit, HIPURÍT s.m. Gen fosil de lamelibranhiate care au trait în cretacicul superior; animal din acest gen. – Din fr. hippurite.
hirudineu, HIRUDINÉU, hirudinei, s.m. (La pl.) Clasa de viermi din încrengatura anelidelor, cu corpul segmentat, turtit dorsoventral, cu câte o ventuza la extremitati, care traiesc în apa dulce si sug sânge (Hirudinea); (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. hirudinées. [Obs.: celelalte dictionare indica genul neutru, este probabil o eroare a DEX]
marjă, MÁRJĂ s. f. 1. margine; bord. ♢ spatiu alb la marginea unei pagini. ♢ spatiu sau timp liber, de care se poate dispune; rezerva. 2. diferenta dintre pretul de vânzare si cel de cumparare al unei marfi, evaluata în procente; valoarea maxima sau minima pe care o atinge un pret înainte de încheierea unei tranzactii comerciale. (< fr. marge)
ho, HO interj. 1. Strigat cu care sunt oprite vitele, mai ales caii. ♦ (Fam.; de obicei la adresa unui vorbitor) Destul! stai! opreste-te! ♦ (Rar) Strigat cu care se îndeamna vitele la mers. 2. (Repetat; cu accentul frazei pe al doilea element) Exclamatie prin care se întaresc spusele cuiva. – Onomatopee.
hobaie, HOBÁIE, hobai, s.f. (Reg.) Râpa.
hocheton, HOCHETÓN, hochetonuri, s.n. Vesta de pânza groasa, pe care o purtau ostasii si mai ales arcasii medievali. – Din fr. hoqueton.
hodorogi, HODOROGÍ, hodorogesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, mai ales despre vehicule uzate, vechi; la pers. 3) A face zgomot (mare) în mers; a hurui. ♦ A face zgomot cotrobaind undeva. 2. Intranz. Fig. A vorbi mult, tare si fara rost. 3. Refl. (Despre lucruri) A se uza, a se strica, a se darapana, a se hârbui. ♦ Fig. (Despre oameni) A se subrezi, a se ramoli de boala sau de batrânete. – Din hodorog1.
hojbăi, HOJBĂÍ, hójbai, vb. IV. Intranz. (Reg.) A cotrobai, a scotoci. – Contaminare între hojma si bojbai (= bâjbâi).
hojmalău, HOJMALẮU, hojmalắi, s.m. (Reg.) Om voinic, înalt (si prost). [Var.: hojmalau s.m.] – Et. nec.
hojmălău, HOJMĂLẮU, hojmalắi, s.m. V. hojmalau.
holă, HÓLĂ, hole, s.f. (Reg.) Javra, potaie.
holba, HOLBÁ, holbez, vb. I. Tranz. A face ochii mari, a-i deschide tare (de mirare, uimire, spaima etc.). ♦ Refl. A se uita la cineva sau la ceva cu ochii mariti de curiozitate, de spaima etc.; a se zgâi. – Din lat. volvere.
marin, MARÍN, -Ă adj. referitor la mare; care creste, traieste în mare. ♢ (s. f.) pictura cu peisaj marin. (< fr. marin)
holdă, HÓLDĂ, holde, s.f. Câmp semanat cu acelasi fel de plante (în special cereale); (mai ales la pl.) semanaturile de pe acest câmp, mai ales de grâu; lan. – Din magh. hold "iugar".
holendru, HOLÉNDRU, holendre, s.n. 1. Filtru pentru vin, constând dintr-un vas cu fundul alcatuit din saci de filtrare. 2. Denumire generica data unor instalatii de rafinare, de înalbire, de spalare etc., mai ales în industria hârtiei. 3. (În forma holender) Piulita care strânge doua capete de teava, însurubându-se într-unul din ele. 4. Masina folosita la operatiile de cojire, slefuire si polizare a cerealelor în procesul de fabricatie a crupelor. [Var.: holénder s.n.] – Din germ. Holländer.
holeră, HOLÉRĂ, holere, s.f. 1. Boala epidemica grava, adesea mortala, caracterizata prin crampe stomacale foarte dureroase, varsaturi si diaree, care duce la o puternica deshidratare a organismului. ♢ Expr. A da holera în cineva = a se speria foarte tare, a intra spaima în cineva. 2. Boala infectioasa a pasarilor, cu evolutie grava, provocata de un microb; pasteureloza. 3. Epitet dat unei fiinte urâte si rele. – Din lat. cholera, ngr. choléra, ucr. holera.
holerină, HOLERÍNĂ, holerine, s.f. Forma usoara de holera, manifestata numai prin diaree. – Din fr. cholérine (dupa holera).
mariaj, MARIÁJ s. n. 1. casatorie; casnicie. 2. (fig.) combinare, unire a mai multor lucruri. (< fr. mariage)
holoparazit, HOLOPARAZÍT, -Ă, holoparaziti, -te, adj., s.m. si f. (Planta lipsita de clorofila) care traieste parazitar pe o alta planta, din care extrage hrana necesara. – Din fr. holoparasite.
holtei, HOLTEÍ2, holteiesc, vb. IV. Intranz. A trai necasatorit; a-si petrece viata de holtei1; a burlaci. – Din holtei1.
hominid, HOMINÍD, hominizi, s.m. (La pl.) Familie de primate cuprinzând omul si precursorii sai fosili din perioada cuaternara (Hominidae); (si la sg.) reprezentant al acestei familii. – Din fr. hominides.
homocentru, HOMOCÉNTRU, homocentre, s.n. (Mat.) Centru comun mai multor cercuri. [Var.: omocéntru s.n.] – Din fr. homocentre.
homocromie, HOMOCROMÍE, homocromii, s.f. Potrivire de culoare si de forma între un animal si mediul în care traieste, folosita ca mijloc de aparare. – Din fr. homochromie.
hon, HON, honuri, s.n. Scula aschietoare alcatuita dintr-un corp rotativ de otel pe care sunt fixate mai multe pietre abrazive si care este utilizata la finisarea suprafetelor cilindrice interioare ale pieselor metalice. – Din engl. hone.
hop, HOP interj., HOP, hopuri, s.n. I. Interj. 1. Exclamatie care însoteste o saritura peste un obstacol, ridicarea unei greutati, caderea, aruncarea sau scaparea (din mâna) a unui lucru. ♢ Expr. Nu zice hop pâna n-ai sarit (sau pâna nu treci) santul = nu te bucura înainte de a vedea rezultatul, sfârsitul. 2. (Cu valoare verbala; exclamatie care sugereaza sosirea neasteptata a cuiva) Iata ca vine! ♦ Exclamatie care sugereaza intervenirea neasteptata a unui fapt, a unei întâmplari. 3. Exclamatie care exprima o surpriza (neplacuta). II. S.n. 1. Ridicatura sau groapa în drum (peste care vehiculele trec zdruncinându-se). ♦ Fig. Dificultate, obstacol, greutate pe care cineva o are de întâmpinat. 2. Saritura, zguduitura a unui vehicul peste un obstacol. [Var.: hópa, hópai, hup interj.] – Onomatopee.
hopai, HÓPAI interj. V. hop (I).
hopăi, HOPĂÍ, hópai, vb. IV. Intranz. A spune, a striga "hop" (sarind, saltând). ♦ Tranz. A salta. – Hop + suf. -ai.
hor, HOR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care reda zgomotul produs de cel care sforaie. [Var.: horc interj.] – Onomatopee.
horaiţă, HORÁIŢĂ, horaite, s.f. Drum format în mod natural, prin circulatie, între casele unei localitati rurale. [Pr.: -ra-i-] – Et. nec.
horă, HÓRĂ, hore (hori), s.f. 1. Dans popular românesc cu ritm domol, în care jucatorii se prind de mâna, formând un cerc închis; cerc format de aceia care executa acest dans; melodie dupa care se executa acest dans. 2. (Pop.) Petrecere taraneasca unde se danseaza jocuri populare. ♢ Expr. A iesi la hora = a intra (la vârsta cuvenita) în rândul fetelor si al flacailor care joaca la hora. A se gati ca de hora = a se îmbraca foarte frumos, cu hainele de sarbatoare. 3. (Astron.; reg.; art.) Coroana boreala. – Din bg. horo.
horăi, HORĂÍ, hórai, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre oameni) A sforai. – Hor + suf. -ai.
horăit, HORĂÍT s.n. (Reg.) Sforaiala. – V. horai.
horăitură, HORĂITÚRĂ, horaituri, s.f. (Reg.) Sforaiala. [Pr.: -ra-i-] – Horai + suf. -tura.
horcăi, HORCĂÍ, hórcai, vb. IV. Intranz. 1. (Despre muribunzi) A respira greu si cu zgomot. 2. (Reg.) A sforai. [Var.: horcaní vb. IV] – Horc + suf. -ai.
mareşal, MARESÁL s. m. cel mai înalt grad în ierarhia militara. o ~ al palatului = seful administratiei unei case regale sau imperiale. (< fr. maréchal)
horcăială, HORCĂIÁLĂ, horcaieli, s.f. Faptul de a horcai; zgomotul produs de cel care horcaie; horcait, horcaitura. – Horcai + suf. -eala.
horcăit, HORCĂÍT s.n. Faptul de a horcai; zgomotul produs de cel care horcaie; horcaiala, horcaitura. – V. horcai.
horcăitură, HORCĂITÚRĂ, horcaituri, s.f. Faptul de a horcai; zgomotul produs de cel care horcaie; horcait, horcaiala. [Pr.: -ca-i-] – Horcai + suf. -tura.
horcăni, HORCĂNÍ, hórcan, vb. IV. Intranz. V. horcai.
horcoti, HORCOTÍ, horcotesc. IV. Intranz. A horcai. – Din horc (= hor).
horhăi, HORHĂÍ, hórhai, vb. IV. Intranz. (Reg.) A umbla în nestire, a rataci, a cutreiera (pe drumuri necunoscute sau prin întuneric). – Et. nec.
hornpipe, HORNPIPE s.n. 1. (Muz.) Caraba. 2. Dans popular scotian dansat dupa o melodie cântata la cimpoi [Pr.: hórnpaip] – Cuv. engl.
horobăi, HOROBĂÍ, horobaiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A se învârti de colo pâna colo (facând mai mult zgomot decât treaba).
horodinca, HORODÍNCA s.f. art. Numele unui dans cu miscare vioaie, de origine ucraineana; melodie dupa care se executa acest dans. – Din ucr. horodjanka.
horpăi, HORPĂÍ, horpaiesc (hórpai), vb. IV. Tranz. (Reg.) A sorbi cu zgomot mâncarea, mai ales lichidele. – Horp + suf. -ai.
horpăială, HORPĂIÁLĂ, horpaieli, s.f. Faptul de a horpai. [Pr.: -pa-ia-] – Horpai + suf. -eala.
marcotă, MARCÓTĂ s. f. lastar nedesprins de planta-mama, care se înfige cu capatul liber în pamânt pentru a prinde radacina si care, taiat si rasadit, poate da o noua planta. ♢ planta obtinuta prin marcotaj. (< fr. marcotte)
hoşmălău, HOSMĂLĂU, hosmalai, s.m. V. hojmalau.
hotărâre, HOTĂRẤRE, hotarâri, s.f. 1. Faptul de a (se) hotarî; fermitate în conduita, în atitudinea cuiva; ceea ce hotaraste cineva; decizie. ♢ Loc. adj. (Rar) De hotarâre = ferm, nesovaitor. ♢ Loc. adv. Cu hotarâre sau cu toata hotarârea = în mod hotarât, fara sovaiala. Cu hotarâre = fara îndoiala, sigur. 2. Dispozitie a unei autoritati. ♦ Sentinta judecatoreasca. 3. Act adoptat de organele de conducere ale unor organizatii, partide etc. în urma unor dezbateri si a aprobarii date de majoritatea membrilor prezenti. – V. hotarî.
hotărî, HOTĂRÎ́, hotarasc, vb. IV. I. 1. Tranz. si refl. A alege (între mai multe posibilitati), a lua sau a face sa ia o hotarâre; a (se) decide. ♦ Tranz. (Rar; construit cu dativul) A porunci cuiva sa faca ceva. 2. Tranz. A stabili, a fixa o data, un termen etc. 3. Tranz. A destina, a meni pe cineva pentru ceva. II. Tranz. (Înv.) A stabili limitele unui teritoriu, a pune hotar. ♦ Refl. A se margini cu..., a fi vecin cu... – Din hotar.
hoţie, HOŢÍE, hotii, s.f. Faptul de a fura, de a trai din furturi; fapta savârsita de hot, furt, furtisag. ♦ Frauda. – Hot + suf. -ie.
hoţoaică, HOŢOÁICĂ, hotoaice, s.f. Femeie care fura; hoata. ♦ (Fam.) Strengarita, hotomanca. – Hot + suf. -oaica.
hoţomancă, HOŢOMÁNCĂ, hotomance, s.f. (Fam.) Strengarita; hotoaica. – Hotoman + suf. -ca.
hraiţă, HRÁIŢĂ, hraite, s.f. (Reg.) Casa, odaie, cladire mare.
hrean, HREAN s.m. Planta legumicola din familia cruciferelor, cu tulpina subterana cilindrica, groasa, alba (folosita în alimentatie drept condiment), cu frunzele mari si cu flori albe (Armoracia rusticana). ♢ Expr. A trai (sau a se deprinde) ca viermele în hrean = a trai, a duce o viata amarâta, plina de privatiuni. – Din sl. hrĕnŭ.
hreniţă, HRENÍŢĂ (HRÉNIŢĂ), hrenite, s.f. 1. Planta erbacee, aspra la pipait, cu frunze cu lobi dintati si cu flori mici, albe (Lepidium campestre). 2. Planta erbacee cu flori albe, mici, ale carei frunze se întrebuinteaza ca salata; creson (Lepidium sativum). – Hrean + suf. -ita.
huciui, HUCIUÍ, huciuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A alunga gainile. – Formatie onomatopeica.
hudubaie, HUDUBÁIE, hudubai, s.f. (Reg.) 1. Casa mare; încapere foarte spatioasa. 2. Fiinta monstruoasa, fantastica; monstru. [Pr.: -ba-ie] – Et. nec.
hududoi, HUDUDÓI, hududoaie, s.n. (Reg.) Vale strâmta si adânca. – Din scr. hudoudolje
hughenot, HUGHENÓT, -Ă, hughenoti, -te, s.m. si f. Nume dat adeptilor din Franta ai curentului protestant calvin din sec. XVI-XVIII. – Din fr. huguenot.
huhurez, HUHURÉZ, huhurezi, s.m. Numele a doua pasari rapitoare de noapte, asemanatoare cu bufnita, fara smocuri de pene pe cap, care scot un strigat caracteristic si traiesc în scorburi de copaci; ciuhurez (Strix aluco si urelensis). ♢ Expr. A sta ca un huhurez (sau ca huhurezul) = a sta singur, parasit. A se scula ca huhurezii = a se scula foarte devreme dimineata. [Var.: (reg.) huréz s.m.] – Huhura + suf. -ez.
huidui, HUIDUÍ, huiduiesc (húidui), vb. IV. Tranz. A alunga pe cineva strigând "huideo", a batjocori violent pe cineva cu ocari si cu fluieraturi; a hatcai. – Huideo + suf. -ui.
huli, HULÍ, hulesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A spune vorbe de ocara sau de batjocura la adresa cuiva, a ocarî pe cineva; p. ext. a vorbi de rau, a calomnia, a defaima. – Din sl. huliti.
hulit, HULÍT, -Ă, huliti, -te, adj. Ocarât, batjocorit; p. ext. calomniat, defaimat. – V. huli.
hulubiţă, HULUBÍŢĂ, hulubite, s.f. Diminutiv al lui hulub. 1. (Reg.) Porumbita. 2. Denumire populara data mai multor specii de ciuperci, de obicei comestibile, cu palaria de diferite culori vii si atragatoare, cu carnea alba, cu gustul dulce-acrisor si cu mirosul placut (Russula). – Hulub + suf. -ita.
hurducăi, HURDUCĂÍ, hurdúcai, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. si refl. A (se) clatina, a (se) scutura (tare); a (se) zdruncina, a (se) zgudui. 2. Intranz. A face zgomot, a hodorogi. – Formatie onomatopeica.
hurducăială, HURDUCĂIÁLĂ, hurducaieli, s.f. Zdruncinatura, zguduire; zgomot produs de ceva care (se) hurduca; hurducatura. [Pr.: -ca-ia-] – Hurducai + suf. -eala.
hurducătură, HURDUCĂTÚRĂ, hurducaturi, s.f. Zdruncinatura, zguduire; zgomot produs de ceva care (se) hurduca; hurducaiala. – Hurduca + suf. -atura.
hurui, HURUÍ, pers. 3 húruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela care se aude când umbla o caruta, când se rostogoleste un butoi sau când cad mai multe obiecte tari unul peste altul; a hurdui; a hodorogi. 2. Refl. (Reg.) A se darâma, a se surpa, a se narui. [Var.: huluí, uruí vb. IV] – Formatie onomatopeica.
husăş, HÚSĂS, husasi, s.m. (Reg.) Numele unei vechi monede unguresti de argint, care a circulat si la noi, mai ales în Transilvania, în veacul trecut. [Var.: (reg.) húsos s.m.] – Din magh. huszas.
huţul, HUŢÚL, -Ă, hutuli, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-o populatie slava din regiunea muntoasa de la izvoarele Siretului si Ceremusului si care vorbeste un dialect ucrainean; hutan (2). 2. Adj. Care apartine hutulilor (1), privitor la hutuli. – Din ucr. hucul.
marcaj, MARCÁJ s. n. 1. semn distinctiv, de recunoastere, pe un lucru. 2. mijloc de semnalizare rutiera pe drumurile publice modernizate, prin aplicarea cu vopsea a unor semne pe suprafata caii rutiere, pe borduri etc.; semn indicator al unui drum de munte sau turistic, aplicat pe copaci, pe stânci, pe tablite; totalitatea acestor semne. 3. actiunea de a marca (4). o tabela de ~ = tabela pe care se afiseaza scorul într-o competitie sportiva. (< fr. marquage)
huzur, HUZÚR s.n. Trai comod si lipsit de griji; p. ext. viata de trândavie si de îmbuibare. – Din tc. hŭzur.
huzuri, HUZURÍ, huzuresc, vb. IV. Intranz. A trai comod, în belsug si în trândavie. ♦ A fi lipsit de griji; a se simti foarte multumit, a o duce bine. – Din huzur.
ia, IA interj. 1. Cuvânt prin care se atrage atentia ascultatorului asupra unui îndemn care i se va adresa; ian! 2. Iata! iaca1! uite! vezi! ian! ♢ Expr. Ia asa = numai asa, fara nici o intentie precisa. 3. Arata indiferenta fata de ceea ce urmeaza. 4. Introduce un raspuns. Unde te duci? – Ia, pâna la colt. Cf. bg. j a.
iac, IAC, iaci, s.m. Mamifer rumegator din Tibet, mai mic decât bivolul, cu corpul masiv, acoperit de par lung de culoare bruna si cu o cocoasa pe ceafa (Poephagus grunniens). – Din fr. yack.
iaca, IACÁ1 s.f. (Înv.) Soi de tutun de cea mai buna calitate. – Et. nec.
marca, MARCÁ vb. tr. 1. a însemna (un obiect, un animal) pentru a(-l) recunoaste; (spec.) a însemna (un obiect de aur, de platina etc.) pentru a garanta ca este veritabil. 2. (fig.) a indica, a dovedi; a arata, a proba. ♢ a remarca; a sublinia. 3. a delimita un teren, o cale rutiera sau navigabila etc. 4. (sport) a supraveghea pe unul sau pe mai multi jucatori din echipa adversa spre a-i împiedica sa întreprinda actiuni ofensive. 5. a înscrie unul sau mai multe puncte într-o competitie etc. (< fr. marquer, germ. markieren)
iaca, IACÁ2, iacale, s.f. (Înv.) Guler de haina femeiasca. ♢ Expr. (Fam., si azi) A festeli (cuiva) iacaua = a face de rusine (pe cineva). – Din tc. yaka.
iacobin, IACOBÍN, iacobini, s.m., adj.m. 1. S.m. Calugar dominican. 2. S.m. Membru al celei mai radicale grupari revolutionare franceze, în perioada revolutiei din 1789-1794; p. ext. democrat cu idei foarte avansate. 3. Adj.m. Care apartine iacobinilor (1), privitor la iacobini. – Din fr. jacobin.
iahnie, IAHNÍE, iahnii, s.f. Fel de mâncare scazuta, preparata din legume (mai ales din fasole boabe), din peste sau din carne. [Var.: iacníe, -ii s.f.] – Din tc. yahni, bg. iahnija.
ochi, ÓCHI1, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s.m. (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s.n. I. S.m. 1. Fiecare dintre cele doua organe ale vederii, de forma globulara, sticloase, asezate simetric în partea din fata a capului omului si a unor animale; globul împreuna cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ♢ Loc. adv. Vazând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închisi = a) fara discernamânt; b) pe dinafara, pe de rost; foarte usor, fara dificultati. ♢ Expr. (A fi) numai ochi (si urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi usor, nelinistit; a dormi iepureste. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, pâna la departari foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însusi, a fi de fata la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea pareri proprii, a judeca prin prisma altuia. A pazi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a pazi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atentie. A arata (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), facând o miscare usoara a ochilor în directia voita. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii dupa cineva (sau dupa ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i placea foarte mult cineva sau ceva, a tine mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi sa vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau rai) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte suparat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neasteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îti iese întâmplator în cale; a zari. A-si vedea visul cu ochii = a-si vedea realizata o dorinta. E cu ochi si cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-si) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o arma) la ochi sau a lua la ochi = a tinti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea banuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i placea cineva sau ceva; a pune sub observatie, a urmari. A face un lucru cu ochii închisi = a face un lucru foarte usor, fara dificultate, fara ezitare. Între patru ochi = fara martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la faina si cu altul la slanina, se spune despre cel care: a) se uita crucis sau b) râvneste la doua lucruri deodata. (Munceste, lucreaza, alearga, se fereste, fuge etc. de ceva) de-si scoate ochii = (munceste, lucreaza etc.) cât poate, din rasputeri. 2. Facultatea de a vedea, simtul vazului, vedere; privire, uitatura. ♢ Loc. adv. Cu ochi pierduti = cu privirea neconcentrata, privind în gol; în extaz. Sub ochii nostri = a) sub privirea noastra; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = dupa parerea cuiva, dupa aprecierea cuiva, în constiinta cuiva; în fata cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de forma, pentru a salva aparentele. ♢ Expr. A privi cu ochi de piatra = a privi nepasator, rece, înmarmurit. A avea ochi = a se arata priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A masura (sau a judeca, a pretui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximatie, cu privirea, însusirea unui obiect sau a unei fiinte; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpara) pe ochi = a vinde (sau a cumpara) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a tine foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiti) cu ochii = a mânca cu mare pofta; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice directie, fara tinta, aiurea. ♦ Fig. Putere de patrundere, discernamânt; judecata, ratiune. 3. (La pl.) Obraz, fata. ♢ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrazneala, fatis, fara crutare. II. P.anal. 1. S.n. Fiecare dintre spatiile libere ale unei ferestre, în care se monteaza geamurile; panou de sticla care închide fiecare dintre aceste spatii. ♦ Mica deschizatura închisa cu sticla, facuta într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încaperi. ♢ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea si aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încaperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S.n. Portiune de loc, în forma circulara, acoperita cu altceva (apa, nisip, zapada etc.) decât mediul înconjurator. 3. S.n. Întindere de apa în forma circulara, în regiuni mlastinoase, marginita cu papura; loc unde se aduna si stagneaza apa. ♦ Vârtej de apa, bulboana; copca. 4. S.n. si m. Orificiu facut într-o pânza de nava, plasa, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoara, o frânghie, un cablu; ochet. ♦ Bucla formata prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecuta cu un capat prin îndoitura; lat. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor tesaturi, ale unor plase etc.; golul împreuna cu firele care îl marginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lant; za. 5. S.n. Orificiu circular situat pe partea superioara a unei masini de gatit, pe care se asaza vasele pentru a le pune în contact direct cu flacara. 6. S.n. (Mai ales la pl.) Mâncare facuta din oua prajite în tigaie sau fierte fara coaja, astfel ca galbenusul sa ramâna întreg (cu albusul coagulat în jurul lui). 7. S.m. Complex de muguri existent pe nod la vita de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S.n. Despartitura într-o magazie, într-un hambar etc.; boxa. 9. S.n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada paunului. 10. S.n. Particula rotunda de grasime care pluteste pe suprafata unui lichid. 11. S.m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se foloseste în special la aparatele de receptie radiofonica sau radiotelegrafica, ca sa arate în ce masura este realizat acordul pe lungimea de unda dorita; indicator de acord.12. S.m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, carti de joc etc. 13. S.n. Fig. Pata de lumina, licarire, punct stralucitor. III. S.m. Compuse: ochi-de-pisica = a) disc de sticla sau de material plastic (montat într-o garnitura de metal) care reflecta razele de lumina proiectate asupra lui si care este folosit ca piesa de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe sosele; b) varietate de minerale care, slefuite într-un anumit mod, capata o luminozitate neobisnuita; ochi-de-ciclop = fereastra speciala care separa acustic încaperile unui studio, permitând însa o vizibilitate buna; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescente mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) planta erbacee cu flori mici albastre si cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) planta erbacee cu tulpina ramificata si cu florile dispuse în forma de spice (Plantago indica); ochii-pasaruicii = planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori albastre, albe sau rosii (Myosotis palustris); b) nu-ma-uita; ochiul-sarpelui = a) planta erbacee cu frunze mici în forma de rozeta, acoperite cu peri albi matasosi, cu flori albastre, rar albe, placut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mica planta erbacee cu frunze paroase si cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-soricelului = a) mica planta erbacee cu tulpini rosietice, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-ma-uita; ochiul-soarelui = vanilie salbatica; ochiul-paunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemanatoare cu cele de pe coada paunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelatia Taurului. – Lat. oc(u)lus.
iaprac, IAPRÁC s.m. (Iht.; reg.) Somn mic. – Din tc. yaprak "foaie, frunza".
marani, MARÁNI s. m. pl. (în Castilia si Portugalia) evrei ramasi fideli iudaismului. (< fr. marranes)
iarbă, IÁRBĂ, (2) ierburi, s.f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu partile aeriene verzi, subtiri si mladioase, folosite pentru hrana animalelor. ♢ Expr. Paste, murgule, iarba verde = va trebui sa astepti mult pâna ti se va împlini ceea ce doresti. Din pamânt, din iarba verde = cu orice pret, neaparat. ♦ Nutret verde, proaspat cosit. 2. Buruieni de tot felul. ♢ Iarba rea = a) buruiana otravitoare; b) fig. om rau, primejdios. 3. Pajiste. 4. Compuse: iarba-de-mare = planta erbacee cu frunze liniare si cu flori verzi, care creste pe fundul marii si ale carei frunze uscate sunt folosite în tapiterie; zegras (Zostera marina); iarba-broastei = mica planta acvatica, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorita petiolului lung) plutesc la suprafata apei, si cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = planta perena din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) planta erbacee veninoasa, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-galbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarba cu putere miraculoasa, cu ajutorul careia se poate deschide orice usa încuiata; p. ext. putere supranaturala, care poate ajuta la ceva greu de obtinut; iarba-gaii = planta erbacee cu frunze dintate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarba-creata = izma-creata; iarba-deasa = planta erbacee cu tulpini subtiri, cu frunze înguste si flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarba-grasa = planta erbacee cu tulpina ramificata si întinsa pe pamânt, cu frunze carnoase, lucioase si flori galbene (Portulaca oleracea); iarba-mare = planta erbacee cu tulpina paroasa si ramificata, cu frunze mari si flori galbene (Inula helenium); iarba-alba = planta erbacee ornamentala cu frunzele vargate cu linii verzi si albe-rosietice sau galbui (Phalaris arundinacea); iarba-canarasului = planta erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui si semintele galbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarba-albastra = planta erbacee cu frunzele îngramadite la baza tulpinii si cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = planta erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = planta erbacee cu tulpinile noduroase si cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarba-neagra = a) planta erbacee cu frunze dintate si cu flori brune-purpurii pe dinafara si galbene-verzui pe dinauntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare si flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse si cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarba-rosie = planta erbacee cu tulpina rosiatica, cu frunze nedivizate, lanceolate si cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioara (Bidens cernuus); iarba-sarpelui = a) planta erbacee cu frunze lanceolate, paroase, cu flori albastre, rar rosii sau albe (Echium vulgare); b) planta cu tulpina paroasa, cu flori albastre sau rosietice (Veronica latifolia); c) broscarita; iarba-sopârlelor = planta erbacee cu rizom gros, carnos, cu tulpina terminata în spic, cu frunze ovale si flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarba-stelata = planta erbacee cu tulpina întinsa pe pamânt, cu frunze pe fata superioara si pe margini paroase si cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarba-de-Sudan = planta cu tulpina înalta, cu frunze lungi, cultivata ca planta furajera (Sorghum halepense). 5. Praf de pusca. – Lat. herba.
iarnă, IÁRNĂ, ierni, s.f. 1. Anotimpul cel mai friguros, care urmeaza dupa toamna si preceda primavara, cuprins între solstitiul de la 22 decembrie si echinoctiul de la 21 martie. ♢ Loc. adj. De iarna = necesar în timpul iernii; care se face iarna. ♢ Loc. adv. De cu iarna = fiind înca iarna. ♦ (Adverbial; în forma iarna) În timpul iernii. 2. Fig. An. – Lat. hiberna [tempora].
marabu, MARABÚ I. s. m. 1. ascet musulman medieval din nordul Africii; murabit. ♢ mica moschee în care slujea un asemenea ascet. 2. pasare vorace din ordinul ciconiiformelor, mai mare decât barza, cu capul si gâtul golas, cu pene foarte frumoase, în Africa si Asia ecuatoriala. II. s. n. podoaba din pene ori alte fire ce imita fulgii, care se poarta la gât sau drept garnitura la rochii. (< fr. marabut, port. marabuto)
iarovizare, IAROVIZÁRE, iarovizari, s.f. 1. Unul dintre stadiile de dezvoltare individuala a plantelor, care urmeaza imediat dupa germinatie si care se desfasoara, în afara de alte conditii, la o temperatura specifica fiecarei plante. 2. Procedeu agrotehnic de tratare a semintelor plantelor de cultura înainte de însamântare, care face ca plantele sa rasara mai devreme, sa se dezvolte mai repede si sa dea recolte mai bogate. – V. iaroviza. Cf. rus. i a r o v i z a t i i a.
iască, IÁSCĂ s.f. Nume dat mai multor ciuperci parazite în forma de copita de cal, uscate si tari, care cresc pe trunchiul arborilor si care, tratate special, erau folosite, în trecut, la aprins focul sau, în medicina populara, ca hemostatic (Fomes si Phellinus). ♢ Expr. A se face iasca = a) a se usca; b) a slabi foarte mult. – Lat. esca "hrana; medicament".
iasomie, IASOMÍE, iasomii, s.f. Mic arbust originar din India, cu ramuri lungi si verzi, cu flori albe, placut mirositoare, cultivat la noi prin parcuri si gradini (Jasminum officinale). ♦ Lemnul arbustului descris mai sus. ♦ Iasomie salbatica = arbust mic, cu ramurile colturoase, cu frunzele putin încovoiate si obtuze, cu flori galbene, placut mirositoare, cultivat uneori ca planta decorativa (Jasminum fretticans). – Din ngr. ghiasemí.
iaşmac, IASMÁC, iasmace, s.n. (Turcism înv.) Val cu care turcoaicele îsi acopereau fata. – Din tc. yasmak.
iatagan, IATAGÁN, iatagane, s.n. Sabie turceasca, de lungime mijlocie, cu lama curba si lata, cu doua taisuri. [Var.: iartagán, -e s.n.] – Din tc. yatağan.
iatrochimie, IATROCHIMÍE s.f. Parte a alchimiei care aplica chimia în medicina, considerând procesele fiziologice numai ca fenomene chimice. – Din fr. iatrochimie.
iatrofizică, IATROFÍZICĂ s.f. (Med.) Conceptie materialist-mecanicista care explica toate procesele fiziologice numai prin legi ale fizicii. – Din fr. iatrophysique, engl. iatrophysics.
iaurt, IAÚRT, iaurturi, s.n. Produs lactat cu un gust acid placut si cu aroma specifica, preparat din lapte de vaca, de oaie, de bivolita sau de capra, prin fermentare cu bacterii lactice din adaosul de maia. – Din tc. yoğurt.
ibâncă, IBÂNCĂ, ibânci, s.f. (Reg.) Patura (care se asterne pe spinarea cailor). – Et. nec.
ibis, ÍBIS, ibisi, s.m. Pasare asemanatoare cu barza, de culoare alba (Threskionis aethiopica) sau rosie (Guara rubra), cu cioc lung si curbat în jos, cu penajul alb sau rosu pe corp si negru pe cap si pe coada, care traieste în tarile calde si se hraneste cu insecte. – Din fr., lat. ibis.
ibric, IBRÍC, ibrice, s.n. Vas cilindric, de metal, cu cioc si cu coada lunga, care serveste îndeosebi la fiert cafeaua, ceaiul etc. ♦ Vas de metal sau de pamânt în forma de urcior, uneori ornamentat, în care se tine apa. – Din tc. ibrik.
importa, IMPORTÁ1 vb. I. tr. A face import, a aduce în tara marfuri prin import. ♦ (Fig.) A introduce obiceiuri, mode etc. straine. [P.i. impórt. / < fr. importer, cf. lat. importare].
ichi, ICHI, ichiuri, s.n. (La jocul de arsice) Arsic mai mare (si plumbuit) cu care se lovesc celelalte arsice în timpul jocului. – Din tc. yek.
ici, ICI adv. (Pop.) Aici. ♢ (Pe) ici, (pe) colo sau ici si colo ori ici si ici, ba ici, ba colo = din loc în loc, la distante mari. [Var.: ícea adv.] – Lat. •hic-ce.
icoană, ICOÁNĂ, icoane, s.f. 1. Imagine pictata sau, mai rar, sculptata, care reprezinta diferite divinitati sau scene cu tema religioasa si care serveste ca obiect de cult. ♦ P. ext. (Înv.) Tablou, desen, ilustratie. 2. Fig. Imagine, chip. – Din sl. ikona.
iconoclasm, ICONOCLÁSM s.n. Miscare sociala, politica si religioasa din sec. VIII-IX, în Imperiul Bizantin, care, sub forma luptei împotriva cultului icoanelor, a fost îndreptata împotriva aristocratiei laice si ecleziastice. – Din fr. iconoclasme.
import, IMPÓRT s.n. Aducere de marfuri straine în tara prin cumparare sau pe cale de schimb. ♢ De import = importat; (fig.) care nu are legatura cu realitatile locale. [Cf. germ. Import].
icră, ÍCRĂ, icre, s.f. (Mai ales la pl.) 1. Denumire generica pentru ovulele de peste. ♢ Icre negre = icre de culoare cenusiu-închis sau neagra, produse de morun, nisetru sau pastruga; caviar. Icre de Manciuria = icre de culoare rosie-portocalie, produse de unii pesti din Oceanul Pacific. 2. (Pop.) Partea moale a pulpei piciorului. – Din sl. ikra.
ictus, ÍCTUS, ictusuri, s.n. 1. Intensificare a pronuntarii în versificatia antica, care marca partea cea mai reliefata a unei masuri metrice. 2. (Muz.) Note puternic accentuate care se gasesc în primele masuri. 3. (Med.) Stare patologica, manifestata brusc si intens, însotita de cadere; soc. ♢ Ictus apoplectic = apoplexie. Ictus epileptic = criza de epilepsie, manifestata prin pierderea brusca a cunostintei si prin convulsii. – Din lat., fr. ictus.
ide, ÍDE s.f. pl. Nume dat zilei a cincisprezecea din lunile martie, mai, iulie si octombrie si zilei a treisprezecea din celelalte luni din calendarul roman. – Din fr. ides, lat. idus.
ideal, IDEÁL, -Ă, ideali, -e, adj., IDEÁL, idealuri, s.n. 1. Adj. Care atinge perfectiunea; perfect, desavârsit. 2. Adj. Care tine de domeniul ideilor, privitor la gândire; care exista numai în mintea, în închipuirea omului; spiritual, imaterial. 3. S.n. Scopul suprem spre care se îndreapta în mod constient si metodic nazuintele si activitatea creatoare umana în toate domeniile ei, gradul cel mai înalt si mai greu de ajuns al perfectiunii într-o directie. [Pr.: -de-al] – Din fr. idéal, lat. idealis.
idee, IDÉE, idei, s.f. 1. Termen generic pentru diferite forme ale cunoasterii logice; notiune, concept. 2. Principiu, teza cuprinzatoare, teza fundamentala, conceptie, gândire, fel de a vedea. ♦ Opinie, parere, gând, convingere, judecata. ♢ Expr. A avea idee = a avea cunostinte (sumare), a fi informat (despre ceva). Ce idee! = exclamatie de dezaprobare. Da-mi o idee = ajuta-ma cu o sugestie sau sa gasesc o solutie. ♦ Intentie, plan, proiect. 3. (În expr.) Idee fixa = imagine, gând delirant izolat, intens si durabil, lipsit de ratiune. ♦ Teama, grija cu privire la ceva, panica. ♢ Expr. (Fam.) A baga (pe cineva) sau a intra la (o) idee (sau la idei) = a face sa se îngrijoreze, sa se teama sau a se îngrijora, a se teme. 4. (În expr.) O idee (de...) = o cantitate mica, redusa etc. O idee mai mare. – Din fr. idée, lat. idea.
identic, IDÉNTIC, -Ă, identici, -ce, adj. Care coincide întru totul cu ceva sau cu cineva; la fel cu altceva sau cu altcineva; aidoma, întocmai. – Din fr. identique, lat. identicus.
identifica, IDENTIFICÁ, identífic, vb. I. Tranz. A constata, a stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru; a recunoaste. ♦ A considera mai multe notiuni, obiecte, fiinte etc. diferite ca fiind identice. ♦ Refl. A se transpune în situatia cuiva, a simti sau a actiona asa cum ar face-o altul, a deveni acelasi cu... – Din fr. identifier, lat. identificare.
idilă, IDÍLĂ, idile, s.f. Specie de poezie lirica si erotica din sfera poeziei bucolice, în care este prezentata, în forma optimista sau idealizata, viata si dragostea în cadrul rustic; bucolica. ♦ Iubire curata, naiva si tinereasca între persoane de sex opus. [Var.: idíl, -e s.n.] – Din fr. idylle. Cf. germ. I d y l l.
idilic, IDÍLIC, -Ă, idilici, -ce, adj. Care se petrece ca într-o idila; bucolic, pastoral. ♦ (Despre natura) Câmpenesc, rustic; singuratic. ♦ (Despre sentimente) Simplu, naiv. ♦ (Despre poeti) Care scrie idile. – Din fr. idyllique. Cf. germ. i d y l l i s c h.
mantou, MANTÓU s. n. 1. haina groasa de iarna purtata de femei. 2. perdea de plus în partea de sus a scenei pentru a micsora înaltimea portalului. 3. (herald.) ornament exterior al unei steme, dintr-o draperie de hermina. (< fr. manteau)
idiliza, IDILIZÁ, idilizez, vb. I. Tranz. A vedea sau a reda un fapt de viata mai frumos sau mai bun decât este în realitate, a prezenta ceva în mod idilic. – Idila + suf. -iza. Cf. germ. i d y l l i s i e r e n.
idiom, IDIÓM, idiomuri, s.n. Termen general care denumeste o unitate lingvistica (limba, dialect sau grai). [Pr.: -di-om] – Din fr. idiome.
idiş, ÍDIS s.n. Idiom german al carui vocabular s-a îmbogatit în cursul evolutiei cu alte elemente (ebraice, romanice, slave), vorbit de unele populatii evreiesti. ♢ (Adjectival, inv.) Limba idis. – Din fr. yiddish, germ. jüdisch.
mantă, MÁNTĂ s. f. pelerina lunga si larga purtata peste celelalte haine; mantie. (< fr. mante)
manta, MANTÁ s. f. 1. haina lunga care se poarta peste celelalte haine. 2. (constr.) partea superioara a cintrului pe care se reazema bolta în timpul executiei. 3. învelis din tabla, material plastic etc. care protejeaza un sistem tehnic. 4. membrana care secreta cochilia la moluste; palium (3). 5. a doua geosfera a Pamântului, sub scoarta. (< fr. manteau)
impluviu, IMPLÚVIU s.n. Spatiu descoperit în atriumul unei case romane, unde se afla un bazin pentru strângerea apei de ploaie de pe acoperis. [Pron. -viu. / < lat. impluvium].
ieftini, IEFTINÍ, ieftinesc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) vinde cu pret mai mic decât înainte; a (se) reduce costul, pretul (marfurilor, serviciilor, lucrarilor etc.). – V. ieftin.
iele, IÉLE s.f. pl. (Mai ales art.) Fiinte imaginare din mitologia populara româneasca, înfatisate ca niste fete frumoase, îmbracate în alb, care apar numai noaptea, vrajind, prin cântecul si prin jocul lor, pe barbati, asupra carora au puteri nefaste; frumoasele, mândrele, dânsele, soimanele, vântoasele, dragaicele. – Din ele (pl. f. al lui el).
ienicer, IENICÉR, ieniceri, s.m. Soldat din corpul de elita al vechii infanterii turcesti, recrutat la început dintre prizonierii de razboi, iar mai târziu dintre copiii turciti ai populatiilor crestine. [Var.: (înv.) ianicér, -i s.m.] – Din tc. yeniçeri.
manşot, MANSÓT s. m. pasare palmipeda din regiunile antarctice, greoaie, asemanatoare pinguinilor, ale carei membre anterioare, improprii pentru zbor, servesc ca înotatoare. (< fr. manchot)
iepure, IÉPURE, iepuri, s.m. Gen de mamifere din ordinul rozatoarelor, cu urechile lungi, cu doi dinti incisivi suplimentari pe falca superioara, cu picioarele dinapoi mai lungi decât cele dinainte si cu coada foarte scurta; animal din acest gen, vânat pentru carnea si blana lui. ♢ Expr. Nu stii de unde sare iepurele = nu poti sa stii de unde îti vine solutionarea unei probleme. – Lat. lepus, -oris.
iepureşte, IEPURÉSTE adv. Ca iepurii; p. ext. cu frica, cu prudenta etc. ♢ Expr. A dormi iepureste = a dormi foarte usor, sculându-se la cel mai mic zgomot. ♦ Repede. – Iepure + suf. -este.
iepuroaică, IEPUROÁICĂ, iepuroaice, s.f. Femela iepurelui. – Iepure + suf. -oaica.
ieri, IERI adv. 1. În ziua precedenta (fata de cea în curs); în ajun. ♢ Ieri-noapte (sau -dimineata, -seara etc.) = în noaptea (sau dimineata, seara etc.) premergatoare celei de astazi. De azi, de ieri sau de ieri, de alaltaieri = de curând, de putina vreme. Mai (sau ca) ieri-alaltaieri sau mai (ori ca) ieri = de curând, zilele trecute. ♢ Expr. A cauta ziua de ieri = a cauta ceva ce nu mai exista, ce nu mai poate fi gasit. 2. În trecut (de obicei în trecutul apropiat). – Lat. heri.
ierta, IERTÁ, iert, vb. I. Tranz. 1. A scuti pe cineva de o pedeapsa, a trece cu vederea vina, greseala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva. ♢ Expr. A-l ierta (pe cineva) Dumnezeu = a muri (dupa o boala grea). Dumnezeu sa-l ierte, spun cei evlaviosi când vorbesc despre un mort. Doamne, iarta-ma! spune cel caruia i-a scapat (sau era sa-i scape) o vorba nepotrivita, necuviincioasa. ♦ A scuza. ♢ Loc. adj. De neiertat = condamnabil. ♢ Expr. Ba sa ma ierti!, formula cu care contrazici pe cineva; nici vorba! 2. A scuti, a dispensa pe cineva de o obligatie. 3. (Pop. si fam.) A îngadui, a permite, a da voie sa... ♢ Expr. (Reg.) Nu-i iertat = este interzis. – Lat. libertare.
iertare, IERTÁRE, iertari, s.f. Actiunea de a ierta si rezultatul ei; iertaciune. ♦ Scuza. ♢ Expr. Sa avem iertare! = a) sa ne scuzati! b) cred ca nu ai dreptate! – V. ierta.
manşetă, MANSÉTĂ s. f. 1. capat (rasfrânt) al mânecii unei camasi barbatesti, al pantalonilor etc. 2. garnitura de etansare de forma unui inel rasfrânt, din piele sau din cauciuc. 3. titlu scris cu caractere groase pe prima pagina a unui ziar (anuntând o stire importanta etc.). ♢ indicatie bibliografica în partea de jos a copertei interioare a publicatiilor periodice, cu datele necesare identificarii periodicului respectiv. 4. text scurt ca titlu general pentru mai multe articole, care trateaza aceeasi tema; spatiul rezervat. 5. (scrima) lovitura data cu antebratul. (< fr. manchette, germ. Manschette)
ieşi, IESÍ, ies, vb. IV. Intranz. 1. A parasi un loc, o încapere, un spatiu închis, limitat, plecând afara; a trece din interior în exterior. ♢ Expr. A iesi afara = a defeca (2). A-i iesi (cuiva) înainte sau a iesi în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. ♦ A se duce, a pleca de acasa. 2. A se ivi, a aparea, a se face vazut sau auzit. ♢ Expr. A iesi în relief = a) a fi mai în afara decât cele din jur, a fi proeminent; b) a se remarca, a se releva. A-i iesi (cuiva) ochii din cap (sau sufletul), se zice când cineva depune un efort extrem de mare. ♦ (Despre semanaturi) A rasari, a creste. ♦ A se naste din..., a-si trage originea; a proveni. 3. A parasi o pozitie, o situatie, o stare; a se desprinde, a se elibera. ♢ Expr. A-si iesi din sarite (sau din fire, din rabdari, din pepeni, din tâtâni, din balamale) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A se abate de la o hotarâre, de la o decizie etc.; a încalca, a nu respecta. 4. A ajunge, a izbuti, a reusi (într-un anumit fel). A iesit primul. ♢ Loc. vb. A iesi biruitor (sau învingator) = a birui, a învinge. ♢ Expr. A-i iesi (cuiva ceva) dupa plac = a-i reusi (ceva cuiva) asa cum a dorit. Cum o iesi, (numai) sa iasa, exprima indiferenta sau resemnarea fata de un rezultat (nefavorabil) asteptat. ♦ A promova, a avansa, a ajunge. A iesit ofiter. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activitati etc.; a obtine un câstig material. ♦ (Despre calcule, socoteli) A da rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. 6. A se decolora; a se spalaci. – Lat. exire.
iezătură, IEZĂTÚRĂ, iezaturi, s.f. Baraj (de pamânt, de piatra etc.) construit de-a curmezisul unei vai pentru a stavili apa si a forma un iaz. – Iezi + suf. -atura.
igienă, IGIÉNĂ s.f. 1. Ramura a medicinii care elaboreaza normele de aparare a sanatatii oamenilor si formele de aplicare a acestor norme pe baza studierii interdependentei si interactiunii dintre om si mediul înconjurator, a conditiilor de trai, precum si a relatiilor sociale si de productie. 2. Ansamblu de reguli si de masuri practicate pe care cineva le respecta pentru a-si pastra sanatatea. [Pr.: -gi-e-. – Var.: higiéna s.f.] – Din fr. hygiène.
ignat, IGNÁT s.m. (Pop.) Nume dat zilei de 20 decembrie, în care taranii obisnuiesc sa-si taie porcii îngrasati în vederea sarbatorilor de iarna. ♢ Expr. Nu se îngrasa porcul la ignat = nu se poate face un lucru serios în ultimul moment. – Din sl. Ignatije.
ignitubular, IGNITUBULÁR, -Ă, ignitubulari, -e, adj. (Tehn.; despre cazane) Prevazut cu un cilindru prin care trec mai multe tuburi strabatute de flacara pentru vaporizarea apei. – Din fr. ignitubulaire.
igrasie, IGRASÍE s.f. Umezeala persistenta a peretilor de zidarie ai unei constructii, datorata apei retinute în porii materialelor din care sunt executati. ♢ Expr. (Fam. si arg.) A avea igrasie la cap (sau la mansarda) = a fi prost, zapacit sau nebun. – Din ngr. igrasía.
ilău, ILẮU, ilaie, s.n. (Reg.) Nicovala. [Var.: iléu, iléie s.n.] – Din magh. üllő.
ilic, ILÍC, ilice, s.n. Pieptar (taranesc) fara mâneci, cu revere, încheiat în fata, confectionat de obicei din postav rosu sau negru ori din dimie alba (si împodobita cu gaitane). – Din tc. yelek.
feredeu, FEREDÉU, feredeie, s.n. (Reg.) Baie, cada pentru îmbaiat; local public pentru facut baie. ♦ Localitate balneara. – Din magh. dial. feredö (lit. fürdö).
manipula, MANIPULÁ vb. tr. 1. a mânui, a manevra. 2. a antrena, prin mijloace de influentare psihica, un grup uman, o comunitate sau o masa de oameni la actiuni al caror scop apartine unei vointe straine de interesele lor; a influenta opinia publica prin mass-media sau prin alte metode persuasive. (< fr. manipuler)
ilustra, ILUSTRÁ, ilustrez, vb. I. 1. Tranz. A lamuri mai bine o problema prin exemple, prin fapte, prin gesturi. ♦ A reprezenta (printr-un desen, printr-o imagine etc.). 2. Refl. A se remarca, a se distinge într-un anumit domeniu. 3. Tranz. A împodobi cu ilustratii o carte, un text etc. – Din fr. illustrer, lat. illustrare.
manioc, MANIÓC s. m. arbust tropical cu radacina tubercul, din care se prepara o faina bogata în amidon (tapioca). (< fr. manioc)
iluzie, ILÚZIE, iluzii, s.f. 1. Perceptie falsa a unui obiect prezent înaintea ochilor, determinata de legile de formare a perceptiilor sau de anumite stari psihice sau nervoase. 2. Fig. Situatie în care o aparenta sau o fictiune este considerata drept realitate; speranta neîntemeiata, dorinta neîndeplinita; închipuire fara o baza reala, amagire; himera. ♢ Expr. A(-si) face iluzii = a nadajdui sau a face sa nadajduiasca lucruri irealizabile; a (se) amagi. A-si pierde iluziile = a ramâne dezamagit. [Var.: (înv.) iluziúne, -i s.f.] – Din fr. illusion, lat. illusio, -onis.
imaginar, IMAGINÁR, -Ă, imaginari, -e, adj. 1. Care exista numai în imaginatie; închipuit, fictiv, ireal. ♦ (Substantivat, n.) Domeniu al imaginatiei. 2. (Mat.; despre numere) Care reprezinta radacina patrata a unui numar real negativ. – Din fr. imaginaire, lat. imaginarius.
imambaialdî, IMAMBAIALDÎ́ s.n. Mâncare rece pregatita din patlagele vinete împanate. – Din tc. imambayildi.
imaterial, IMATERIÁL, -Ă, imateriali, -e, adj. Care exista numai în constiinta; spiritual; p. ext. lipsit de forma precisa, de contur, de consistenta. [Pr.: -ri-al] – Din fr. immatériel, lat. immaterialis.
imaterialism, IMATERIALÍSM s.n. (Fil.) Conceptie filozofica idealista dupa care realitatea exista numai în constiinta, ca idei. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. immatérialisme
imbrifug, IMBRIFÚG, -Ă, imbrifugi, -ge, adj. (Despre materiale) Care nu poate fi patruns de ploaie. – Din fr. imbrifuge.
imediat, IMEDIÁT adv., IMEDIÁT, -Ă, imediati, -te, adj. 1. Adv. Fara întârziere, numaidecât, îndata, acum, acusi, acusica. 2. Adj. Care urmeaza sa se produca fara întârziere; care este de prima necesitate sau urgenta; care se afla la o distanta foarte mica de cineva sau de ceva. [Pr.: -di-at] – Din fr. immédiat, lat. immediatus.
imigra, IMIGRÁ, imigrez, vb. I. Intranz. A veni într-o tara straina pentru a se stabili aici. – Din fr. immigrer, lat. immigrare.
imita, IMITÁ, imít, vb. I. Tranz. 1. A adopta întocmai felul de gândire, de comportare etc. al cuiva; a lua pe cineva ca de exemplu. ♦ A reproduce felul de a vorbi, de a cânta sau gesturile caracteristice ale cuiva. 2. A lua ca model opera sau felul de a lucra al unui artist, al unui scriitor etc. ♦ A reproduce cu fidelitate; a copia. – Din fr. imiter, lat. imitari.
manierism, MANIERÍSM s. n. 1. lipsa de naturalete în comportare, afectare, afisare a unui mod de a fi altfel decât în realitate. ♢ ansamblu de procedee si mijloace de expresie formaliste în realizarea unei opere literare sau artistice, care cultiva eleganta si rafinamentul, jocul nelimitat al fanteziei. 2. forma de arta practicata mai ales în Italia în sec. XVI si XVII, prin efecte picturale rafinate, adresându-se unei minoritati cultivate în materie artistica si literara. 3. comportament gestual afectat, la unii schizofrenici. (< fr. maniérisme)
imobil, IMÓBIL1, imobile, s.n. Cladire, casa (mai mare). – Din fr. immeuble (modificat dupa lat. immobilis).
imobiliza, IMOBILIZÁ, imobilizez, vb. I. Tranz. A aduce pe cineva sau ceva în stare de nemiscare, de neclintire, a face sa nu se mai poata misca, sa nu mai poata actiona. ♦ A investi mari disponibilitati într-o întreprindere, într-o afacere (scotându-le din circuitul normal). – Din fr. immobiliser.
imortaliza, IMORTALIZÁ, imortalizez, vb. I. Tranz. A face ca o persoana, o actiune sau o opera sa traiasca vesnic în memoria oamenilor; a face nemuritor. – Din fr. immortaliser.
imortelă, IMORTÉLĂ, imortele, s.f. (Mai ales la pl.) Numele a doua plante erbacee: a) siminoc; b) flori-de-paie. ♢ Imortela galbena = planta erbacee ornamentala cu tulpina dreapta si flori galbene (Helichrysum orientale). – Din fr. immortelle.
impact, IMPÁCT, impacturi, s.n. 1. (Livr.) Ciocnire a doua sau mai multor corpuri. 2. Influenta, înrâurire a unei idei, a unei lucrari etc. asupra unei persoane, asupra evenimentelor etc. 3. Soc; surpriza. – Din fr. impact, lat. impactus.
impalpabil, IMPALPÁBIL, -Ă, impalpabili, -e, adj. Care nu poate fi pipait; p. ext. de dimensiune, intensitate etc. foarte mica; minuscul, imperceptibil. – Din fr. impalpable.
impenitent, IMPENITÉNT, -Ă, impenitenti, -te, adj. (Rar) Care nu se caieste, care nu are remuscari. – Din fr. impénitent.
impenitenţă, IMPENITÉNŢĂ s.f. Lipsa de cainta, de remuscari. – Din fr. impénitence.
imperialism, IMPERIALÍSM s.n. 1. Politica de extindere a dominatiei sau autoritatii unui imperiu sau a unei natiuni asupra unor tari straine sau de dobândire de posesiuni coloniale si de mentinere a lor. 2. (În conceptia marxista) Faza superioara de dezvoltare a capitalismului, caracterizata prin dominatia monopolurilor, apartinând unor regimuri autoritare, conflagratii etc. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. impérialisme.
impermeabil, IMPERMEÁBIL, -Ă, impermeabili, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care nu lasa sa treaca prin el un fluid. 2. S.n. Manta, haina de ploaie confectionata dintr-un material impermeabil (1); fulgarin. [Pr.: -me-a-] – Din fr. imperméable, lat. impermeabilis.
impersonal, IMPERSONÁL, -Ă, impersonali, -e, adj. Care nu se refera la nici o persoana; fig. lipsit de personalitate. ♦ (Despre verbe, forme si constructii verbale) Care exprima o actiune ce nu este atribuita nici unei persoane, care nu are subiect propriu-zis si se întrebuinteaza numai la persoana a treia singular. – Din fr. impersonnel, lat. impersonalis.
implanta, IMPLANTÁ, implantez, vb. I. Tranz. A introduce pe cale chirurgicala si în scop terapeutic, în tesutul subcutanat sau în muschi, un medicament sau un tesut strain care se resoarbe treptat. ♦ A stabili, a fixa, a aseza. – Din fr. implanter.
implicit, IMPLICÍT, -Ă, impliciti, -te, adj. (Adesea adverbial) Care este inclus, continut în altceva (fara a mai fi exprimat direct); care se întelege de la sine. – Din fr. implicite, lat. implicitus.
impluviu, IMPLÚVIU, impluvii, s.n. Bazin amenajat în atriumul locuintelor romane, în care era colectata apa de ploaie. – Din lat. impluvium.
impopular, IMPOPULÁR, -Ă, impopulari, -e, adj. (Rar) Care nu se bucura de simpatia, de aprobarea poporului; nepopular. – Din fr. impopulaire.
import, IMPÓRT, importuri, s.n. Totalitatea operatiilor cu caracter comercial prin care se introduc într-o tara marfuri produse si cumparate din alte tari. ♢ Loc. adj. De import = a) care este importat; b) fig. strain de realitatile locale. ♦ (Concr.) Totalitatea marfurilor importate de o tara. – Din importa1 (derivat regresiv). Cf. germ. I m p o r t.
importa, IMPORTÁ1, impórt, vb. I. Tranz. A aduce în tara proprie marfuri straine prin cumparare sau prin schimb. ♦ Fig. A prelua obiceiuri, mode etc. straine. – Din fr. importer.
impostaţie, IMPOSTÁŢIE s.f. (Muz.) Pregatire, antrenare a vocii (înainte de a cânta); vocalizare. – Din it. impostazione.
impresie, IMPRÉSIE, impresii, s.f. Efect lasat în constiinta omului de lucruri sau de întâmplari din jurul lui cu care vine în contact; (la pl.) gânduri, imagini întiparite în amintire. ♢ Expr. A da (sau a face, a lasa) impresia ca... = a) a determina pe cineva sa-si formeze o parere despre cineva sau ceva; b) a parea ca... A face (sau a produce) impresie (asupra cuiva) = a atrage atentia (cuiva) asupra sa sau asupra actelor sale, a face efect, a impresiona. (A fi) sub impresia... = (a fi) stapânit de imaginile sau de amintirile unei întâmplari traite. ♦ Senzatie; parere. ♢ Expr. A avea impresia ca... = a banui, a crede, a presupune ca... ♦ (La pl.) Puncte de vedere, aprecieri (fugitive) asupra unui fapt, asupra unei întâmplari etc. ♦ (În forma impresiune) Urma, amprenta a desenului papilar al degetelor, palmelor si talpilor picioarelor. [Var.: (înv.) impresiúne s.f.] – Din fr. impression, lat. impressio, -onis.
impresie, IMPRÉSIE, impresii, s.f. Efect lasat în constiinta omului de lucruri sau de întâmplari din jurul lui cu care vine în contact; (la pl.) gânduri, imagini întiparite în amintire. ♢ Expr. A da (sau a face, a lasa) impresia ca... = a) a determina pe cineva sa-si formeze o parere despre cineva sau ceva; b) a parea ca... A face (sau a produce) impresie (asupra cuiva) = a atrage atentia (cuiva) asupra sa sau asupra actelor sale, a face efect, a impresiona. (A fi) sub impresia... = (a fi) stapânit de imaginile sau de amintirile unei întâmplari traite. ♦ Senzatie; parere. ♢ Expr. A avea impresia ca... = a banui, a crede, a presupune ca... ♦ (La pl.) Puncte de vedere, aprecieri (fugitive) asupra unui fapt, asupra unei întâmplari etc. ♦ (În forma impresiune) Urma, amprenta a desenului papilar al degetelor, palmelor si talpilor picioarelor. [Var.: (înv.) impresiúne, -i s.f.] – Din fr. impression, lat. impressio, -onis.
impresionism, IMPRESIONÍSM s.n. Miscare artistica aparuta în a doua jumatate a sec. XIX, caracterizata prin renuntarea la contururile precise, la detalii, la clarobscur spre a reda cât mai sugestiv lumina (în pictura), prin modelarea fragmentara a suprafetelor (în sculptura), printr-o mare libertate a formelor, largirea cadrului tonal si subiectivitatea coloritului (în muzica), prin tendinta de a reda impresii fugitive, si cele mai intime nuante personale (în literatura). [Pr.: -si-o-] – Din fr. impressionnisme.
manej, MANÉJ s. n. 1. loc acoperit sau deschis care serveste pentru antrenament la calarie si pentru dresajul cailor. ♢ arena unde sunt prezentate la circ numerele cu animale dresate. 2. dispozitiv rudimentar cu ajutorul caruia un cal antreneaza anumite masini agricole. 3. dresaj, antrenament al cailor. 4. (fig.) tertipuri, uneltire. (< fr. manège)
manechin, MANECHÍN s. n. 1. figura de lemn, de ceara etc. care reprezinta corpul (sau numai bustul) omului, pentru pictori, sculptori etc. ca model sau ca suport pentru a proba sau expune tesaturi, haine etc. 2. persoana care prezinta modelele de îmbracaminte ale marilor ateliere sau fabrici de confectii. 3. (fig.) om lipsit de personalitate, usor influentabil. (< fr. mannequin)
impuritate, IMPURITÁTE, impuritati, s.f. 1. Lipsa de puritate, de curatenie. ♦ Stare a unui mediu cu toxicitate ridicata, cu microbi etc. 2. Corp sau substanta straina care se gaseste în masa altui corp sau a unui material (si a carei prezenta determina modificarea proprietatilor materialului). – Din fr. impureté, lat. impuritas, -atis.
impus, IMPÚS, -Ă, impusi, -se, adj. Care trebuie urmat întocmai; care trebuie facut, îndeplinit; obligatoriu. – V. impune.
mandril, MANDRÍL s. m. maimuta cinocefala din Africa, cu coada mica, cu fata de culoare albastra, nasul rosu si blana galbena. (< fr. mandrill)
imunitar, IMUNITÁR, -Ă, imunitari, -e, adj. (Biol.) Cu caracter de imunitate. – Din fr. immunitaire.
imunitate, IMUNITÁTE s.f. 1. Rezistenta a organismului fata de actiunea microbilor patogeni sau a produsilor toxici ai acestora. 2. (În societatea medievala) Privilegiu acordat sau recunoscut la cerere, printr-un act al monarhului, stapânilor de pamânt de a judeca, de a strânge impozite, de a ridica la oaste etc. pe domeniile lor, fara amestecul reprezentantilor puterii centrale. 3. Ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se bucura unele categorii de persoane. ♢ Imunitate parlamentara = situatie de care se bucura membrii unei adunari legislative de a nu putea fi urmariti sau arestati fara aprobarea organului din care fac parte. Imunitate diplomatica = inviolabilitate juridica de care se bucura reprezentantii diplomatici, familiile lor etc. – Din fr. immunité, lat. immunitas, -atis.
mandibulă, MANDÍBULĂ s. f. 1. maxilar inferior la animale; falca. 2. fiecare dintre cele doua parti ale ciocului pasarilor. 3. organ chitinos din aparatul bucal al unor insecte, cu care acestea taie frunzele sau sfâsie prada. (< fr. mandibule, lat. mandibula)
inalienabil, INALIENÁBIL, -Ă, inalienabili, -e, adj. (Despre drepturi, bunuri) Care, potrivit legii sau vointei partilor, nu poate fi înstrainat. [Pr.: -li-e-] – Din fr. inaliénable.
mandibular, MANDIBULÁR, -Ă adj. al mandibulei. (< fr. mandibulaire)
inăriţă, INĂRÍŢĂ, inarite, s.f. Pasare mica înrudita cu sticletele, cu fruntea rosie, gusa neagra si pieptul roz, care se hraneste mai ales cu seminte de in2; tintar (2) (Carduelis flammea). – In2 + suf. -arita.
mandatar, MANDATÁR, -Ă s. m. f. 1. cel caruia i s-a dat un mandat (1); împuternicit. 2. persoana careia i s-a încredintat administrarea unei unitati comerciale. (< fr. mandataire, germ. Mandatar)
incendiar, INCENDIÁR, -Ă, incendiari, -e, adj. Care provoaca (sau poate provoca) un incendiu. ♦ Fig. Care atâta, îndeamna la actiuni violente. [Pr.: -di-ar] – Din fr. incendiaire, lat. incendiarius.
incintă, INCÍNTĂ, incinte, s.f. 1. Spatiu (mare) închis în interiorul unei constructii. 2. Suprafata de teren înconjurata din toate partile de constructii, de amenajari. 3. (În sintagma) Incinta acustica = caseta de lemn de constructie speciala în care sunt fixate unul sau mai multe difuzoare în scopul ameliorarii caracteristicilor acustice ale acestora; boxa. – Din fr. enceinte.
incipit, ÍNCIPIT s.n. Formula introductiva dintr-o carte tiparita sau dintr-un manuscris antic sau medieval, care cuprindea titlul lucrarii si numele autorului. – Din lat. [hic] incipit "aici începe".
incisiv, INCISÍV1, incisivi, s.m. (Si în sintagma dinti incisivi) Fiecare dintre dintii lati, cu radacinile neramificate, aflati în planul anterior al arcadelor dentare, sus si jos, si folositi pentru taierea alimentelor. – Din fr. incisive.
incisiv, INCISÍV2, -Ă, incisivi, -e, adj. Patrunzator; taios, muscator. Stil incisiv. – Din fr. incisif.
incisivitate, INCISIVITÁTE, incisivitati, s.f. (Rar) Însusirea de a fi incisiv2, patrunzator, taios, muscator. – Incisiv + suf. -itate.
incizie, INCÍZIE, incizii, s.f. 1. (Med.) Taietura, sectionare facuta într-un tesut cu bisturiul sau cu un alt instrument chirurgical. 2. Taietura facuta în scoarta unui arbore, cu scopul de a opri si de a dirija o cantitate mai mare de substante nutritive catre inflorescente, provocând astfel o crestere mai mare a fructelor si grabirea coacerii lor. 3. Ornamentare a unui obiect din lut, piatra, metal prin zgârierea în suprafata lui cu ajutorul unui instrument special; ornament astfel rezultat. – Din fr. incision, lat. inciaio.
incluziune, INCLUZIÚNE, incluziuni, s.f. 1. Particula de metal strain continuta în masa unui corp solid. ♦ Defect de fabricatie al unei piese, datorat prezentei unor incluziuni (1) sau unor particule metalice izolate în masa ei. 2. (Mat.) Proprietate care consta în faptul ca orice element al unei multimi date apartine si altei multimi. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. inclusion, lat. inclusio, -onis.
incolinism, INCOLINÍSM, incolinisme, s.n. (Biol.) Forma de convietuire a doua organisme în care unul foloseste gazda numai ca adapost. – Din fr. incolinisme.
incomplet, INCOMPLÉT, -Ă, incompleti, -te, adj. Care nu este complet, întreg; caruia îi lipseste una sau mai multe dintre partile sale componente; cu lipsuri, necomplet. [Var.: incompléct, -a adj.] – Din fr. incomplet.
incrusta, INCRUSTÁ, incrustez, vb. I. 1. Tranz. A împlânta ornamente pe suprafata unui obiect; a împodobi un obiect cu ornamente înfipte în masa acestuia. 2. Refl. (Despre saruri dizolvate) A se depune sub forma de crusta pe peretii interiori ai unei conducte, ai unui recipient, ai unui rezervor etc. [Var.: încrustá vb. I] – Din fr. incruster, lat. incrustare.
incrustaţie, INCRUSTÁŢIE, incrustatii, s.f. 1. Procedeu de fixare în suprafata unui material a altui material, de obicei mai pretios. 2. Ornament înfipt pe suprafata unui obiect. 3. Crusta de saruri care s-au depus, în anumite conditii, pe suprafata unui corp. [Var.: încrustátie, (înv.) încrustatiúne s.f.] – Din fr. incrustation.
incub, INCÚB s.m. Spirit rau despre care se crede ca chinuieste oamenii (mai ales femeile) în timpul somnului. – Din fr. incube.
incunabul, INCUNÁBUL, incunabule, s.n. Exemplar dintr-o carte tiparita în primii ani ai introducerii tiparului (înainte de anul 1500); p. ext. carte foarte veche (si pretioasa). – Din fr. incunable, lat. incunabulum.
incurabil, INCURÁBIL, -Ă, incurabili, -e, adj. (Despre boli) Care nu poate fi vindecat, fara leac; (despre fiinte) care sufera de o boala nevindecabila, p. ext. de un defect moral ce nu (mai) poate fi vindecat. – Din fr. incurable.
incursiune, INCURSIÚNE, incursiuni, s.f. 1. (Mil.) Actiune de cercetare, de mica amploare, executata prin surprindere pe teritoriul inamicului de catre un grup de militari, în scopul obtinerii unor informatii, distrugerii unor obiective, capturarii de prizonieri, de documente etc. ♦ (Sport) Patrundere în portiunea de teren a adversarului. 2. Fig. Cercetare, studiu facut de cineva într-un subiect strain de preocuparile obisnuite, de tema tratata. [Pr.: -si-u-] – Din fr. incursion, lat. incursio, -onis.
indecis, INDECÍS, -Ă, indecisi, -se, adj. Care nu este decis, care sta la îndoiala; nehotarât, sovaielnic, nedecis. – Din fr. indécis.
indecizie, INDECÍZIE, indecizii, s.f. Lipsa de decizie; nehotarâre, sovaiala. [Var.: indeciziúne s.f.] – Din fr. indécision.
indestructibil, INDESTRUCTÍBIL, -Ă, indestructibili, -e, adj. (Adesea fig.) Care nu poate fi distrus, darâmat, nimicit; trainic, rezistent. – Din fr. indestructible.
indice, ÍNDICE, (1, 2, 3, 4) indici, s.m., (5) indice, s.n. 1. S.m. Numar, litera sau simbol literal asezat la dreapta sau la stânga (mai sus sau mai jos) fata de un numar sau de o litera, carora le precizeaza valoarea sau întelesul. ♦ Cifra din planul economic al statului, al unei întreprinderi sau al unei institutii care arata nivelul de productie cantitativ si calitativ ce trebuie realizat. 2. S.m. Fapt, indicatie care, sub forma unui numar, a unei formule sau a unei expresii, înfatiseaza aspectul unui fenomen, al unei actiuni, al unei situatii etc. ♢ (Fiz.) Indice de refractie = marime optica ce caracterizeaza materialele transparente, definita ca raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidenta si cele de refractie ale unei raze de lumina care patrunde din vid în mediul respectiv. (Biol.) Indice antropometric = raport procentual între diferitele dimensiuni ale corpului omenesc. 3. S.m. Semn conventional cu care se noteaza un domeniu de cunostinte sau o anumita problema într-un sistem de clasificare dupa continut a publicatiilor. Indice de clasificare zecimala. 4. S.m. Ac mobil al unui aparat sau instrument care arata pe o scara gradata valoarea marimii masurate. 5. S.n. Index (1). – Din it., fr. indice, lat. index, -dicis.
indigo, INDIGÓ, indigouri, s.n., adj. invar. 1. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, cuprinsa între albastru si violet. 2. Adj. Care are culoarea descrisa mai sus. 3. S.n. Materie coloranta albastru-închis, extrasa din frunzele mai multor plante tropicale sau obtinuta sintetic din anilina sau din acid antranilic si folosita pentru vopsirea lânii si a bumbacului. 4. S.n. Hârtie-carbon; plombagina. [Var.: indigóu s.n.] – Din fr. indigo.
indiscreţie, INDISCRÉŢIE, indiscretii, s.f. Faptul de a destainui secretele încredintate de cineva; p. ext. lipsa de masura în vorba, lipsa de discernamânt. ♦ Fapta lipsita de delicatete, de rezerva; nedelicatete, grosolanie. [Var.: indiscretiúne s.f.] – Din fr. indiscrétion, lat. indiscretio, -onis.
indiviziune, INDIVIZIÚNE s.f. (Jur.) Drept de proprietate pe care doua sau mai multe persoane îl au pe cote-parti, asupra unor bunuri privite ca o totalitate nedivizata. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. indivision.
indoeuropean, INDO-EUROPEÁN, -Ă, indo-europeni, -e, adj., s.m. pl. 1. Adj. (În sintagma) Limbi indo-europene (si substantivat, f. sg.) = familie de limbi reprezentând continuarea unei limbi neatestate în texte scrise, dar reconstituita, în esenta, cu ajutorul metodei comparativ-istorice. 2. S.m. pl. Denumire data unui grup de populatii care traiau prin mileniul III a Cr. în Asia Centrala, de unde au emigrat mai târziu spre vest si sud-vest. 3. Adj. Care apartine limbilor indo-europene sau populatiilor care vorbeau aceste limbi, privitor la aceste limbi. – Din fr. indoeuropéen.
indonezian, INDONEZIÁN, -Ă, indonezieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Indoneziei sau care este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Indoneziei sau populatiei ei, privitor la Indonezia sau la populatia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba indoneziana. ♢ Limbi indoneziene = familie de limbi vorbite în sud-estul Asiei si în Malaiezia. [Pr.: -zi-an] – Din fr. indonésien.
indrişaim, INDRISAÍM s.m. v. indrusaim.
indruşaim, INDRUSAÍM, indrusaimi, s.m. 1. Planta agatatoare decorativa din familia leguminoaselor, cu flori rosii, violete sau albe; sângele-voinicului (Lathyrus odoratus). 2. (Reg.) Muscata. [Var.: indrisaím s.m.] – Din tc. itirsahi, itrisahi.
inecuaţie, INECUÁŢIE, inecuatii, s.f. Inegalitate între doua expresii algebrice, care este valabila numai pentru anumite valori date variabilelor. [Pr.: -cu-a-] – Din fr. inéquation.
inedit, INEDÍT, -Ă, inediti, -te, adj. Care nu a mai fost publicat, care se publica pentru prima oara. ♦ Fig. Necunoscut mai înainte; nou, neobisnuit. – Din fr. inédit, lat. ineditus.
inegalitate, INEGALITÁTE, inegalitati, s.f. 1. Faptul de a fi inegal, lipsa de egalitate; neegalitate; disproportie; imparitate. 2. Relatie matematica între doua marimi sau expresii care arata ca una este mai mare sau mai mica decât cealalta; neegalitate. – Din fr. inégalité.
infailibil, INFAILÍBIL, -Ă, infailibili, -e, adj. Care nu poate gresi, care nu se poate însela; perfect, desavârsit, fara cusur. [Pr.: -fa-i-] – Din fr. infaillible.
infailibilitate, INFAILIBILITÁTE s.f. Faptul de a fi infailibil; natura, caracterul sau starea a ceea ce este infailibil. [Pr.: -fa-i-] – Din fr. infaillibilité.
infama, INFAMÁ, infamez, vb. I. Tranz. (Livr.) A acuza pe nedrept; a defaima. – Din lat., it. infamare.
infamare, INFAMÁRE, infamari, s.f. (Livr.) Actiunea de a infama; defaimare. – V. infama.
infamator, INFAMATÓR, -OÁRE, infamatori, -oare, adj. (Rar) Infamant, calomniator, defaimator. – Din it. infamatore.
infera, INFERÁ, inferez, vb. I. Intranz. (Rar) A trage o concluzie generala din mai multe fapte particulare. – Din fr. inférer.
inferior, INFERIÓR, -OÁRĂ, inferiori, -oare, adj. 1. Care este asezat dedesubt sau mai jos. ♦ (Despre ape curgatoare sau despre regiuni de pe cursul lor) Situat mai aproape de varsare decât de izvor. 2. Care este din punct de vedere numeric mai mic decât altul. 3. Care are un rang, o functie sau un grad mai mic decât altul. ♦ (Substantivat) Subaltern, subordonat (într-o functie). 4. Care este de calitate mai proasta, valoreaza mai putin sau are importanta mai mica decât altul. ♢ (În vechea organizare a scolii) Curs inferior = ciclu de învatamânt cuprinzând primele patru clase ale liceului. [Pr.: -ri-or] – Din fr. inférieur, lat. inferior.
infernal, INFERNÁL, -Ă, infernali, -e, adj. De infern, din infern; dracesc, diabolic. ♢ Masina infernala = bomba cu mecanism de ceasornic, folosita de teroristi pentru a savârsi atentate. ♦ Fig. Înspaimântator, groaznic, teribil. – Din fr. infernal, lat. infernalis.
infinit, INFINÍT, -Ă, (1, 3) infiniti, -te, adj., s.m., (2) infinituri, s.n. 1. Adj. Care nu are margini, limite; nesfârsit2, nemarginit, nemasurat; p. ext. foarte mare, considerabil. ♢ (Adverbial) Infinit mai valoros decât... 2 S.n. Categorie care exprima natura absoluta a materiei, proprietatea ei de a fi nelimitata în spatiu si în timp si inepuizabila pentru cunoastere; ceea ce nu are sau pare ca nu are limita în spatiu sau în timp; nesfârsit1. ♢ Loc. adv. La infinit = în chip nelimitat, fara încetare. 3. S.m. (Mat.) Marime variabila care poate lua valori mai mari decât orice marime data. – Din. infinitus, fr. infini.
inflamaţie, INFLAMÁŢIE, inflamatii, s.f. Proces patologic datorat unui excitant chimic, fizic si mai ales microbian si manifestat prin durere, temperatura, înrosirea si umflarea locului bolnav; umflatura. [Var.: inflamatiune s.f.]. – Din fr. inflammation, lat. inflammatio.
infra, ÍNFRA1 adv. (În notatia bibliografica) Dedesubt, mai jos, mai departe. – Cuv. lat.
infrasunet, INFRASÚNET, infrasunete, s.n. Vibratie mecanica a unui mediu neperceputa de urechea omului (ci numai cu ajutorul simtului tactil), care se propaga sub forma de unde, ca si sunetele, dar având o frecventa mai mica decât a acestora. – Infra-+sunet (dupa fr. infra-son).
ingenios, INGENIÓS, -OÁSĂ, ingeniosi, -oase, adj. 1. Care are mult spirit inventiv, multa agerime de minte; iscusit, dibaci. 2. Care este alcatuit, elaborat cu inventivitate, cu maiestrie, cu iscusinta etc. [Pr.: -ni-os] – Din fr. ingénieux, lat. ingeniosus.
ingeniozitate, INGENIOZITÁTE, ingeniozitati, s.f. Calitatea de a fi ingenios; inventivitate, maiestrie, iscusinta, dibacie; (concr.) procedeu, lucru etc. ingenios. [Pr.: -ni-o-] – Din fr. ingéniosité.
ingenuitate, INGENUITÁTE s.f. Simplitate, naturalete împletita cu sinceritate si naivitate; puritate, candoare (în comportari). [Pr.: -nu-i-] – Din fr. ingénuité, lat. ingenuitas, -atis.
ingenuu, INGÉNUU, -UĂ, ingenui, -ue, adj., s.f. 1. Adj. Care vadeste simplitate, naturalete împletita cu sinceritate si cu naivitate, plin de ingenuitate; candid. 2. S.f. Rol, personaj, eroina care reprezinta o fata inocenta, pura, candida; p. ext. persoana ingenua. [Pr.: -nu-u] – Din lat. ingenuus, fr. ingénu.
ingrat, INGRÁT, -Ă, ingrati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care nu-si manifesta recunostinta pentru serviciile si avantajele primite, (om) nerecunoscator. 2. Adj. Fig. Care nu rasplateste, nu satisface, nu corespunde eforturilor facute; care produce mai putin decât trebuie; dezavantajos; p. ext. anevoios, greu. – Din fr. ingrat, lat. ingratus.
ingresiune, INGRESIÚNE, ingresiuni, s.f. Înaintare a marii în unele portiuni mai coborâte ale continentelor, în special prin gurile fluviilor, formând adesea golfuri. – Din fr. ingression, lat. ingressio, -onis.
ingurgita, INGURGITÁ, ingurgitez, vb. J. Tranz. A înghiti (mai ales un aliment). [Var.: îngurgitá vb. I] – Din fr. ingurgiter.
inhala, INHALÁ, inhalez, vb. I. Tranz. A absorbi pe caile respiratorii vapori, gaze sau lichide, a trage în piept, a inspira gaze, vapori etc. – Din fr. inhaler, lat. inhalare.
inhalaţie, INHALÁŢIE, inhalatii, s.f. Actiunea de a inhala; absorbtie pe caile respiratorii a unor vapori, gaze etc. în scopuri curative. – Din fr. inhalation, lat. inhalatio.
inimă, ÍNIMĂ, inimi, s.f. I. 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stânga a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contractiile sale ritmice, circulatia sângelui în organism, la om si la animalele superioare; cord1. ♦ Piept. 2. (Pop.) Stomac, burta, pântece, rânza. ♢ Expr. A (mai) prinde (de) inima = a scapa de senzatia de slabiciune dupa ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) capata putere. Pe inima goala = cu stomacul gol, fara a fi mâncat ceva. A (se) simti greu la inima = a-i fi greata, a-i veni sa verse. 3. (La cartile de joc) Cupa2. 4. Piesa sau organ de masina care are forma asemanatoare cu o inima (I 1). II. Fig. 1. Inima (I 1) considerata ca sediu al sentimentelor umane: a) (În legatura cu bucurii, placeri) I s-a bucurat inima când a auzit vestea cea buna. ♢ Loc. adv. Dupa (sau pe) voia (sau pofta) inimii = dupa plac, nestingherit, cum îi e dorinta. Cu (sau din) toata inima sau cu draga inima = cu tot sufletul, cu foarte mare si sincera placere. ♢ Expr. A râde inima în cineva sau a-i râde cuiva inima = a fi bucuros, satisfacut, multumit. A unge (pe cineva) la inima = a face (cuiva) placere; a încânta, a bucura (pe cineva). Cât îi cere (cuiva) inima = atât cât vrea, cât pofteste, cât are placere. A-i merge (cuiva ceva) la inima = a-i placea (ceva) foarte mult. A-si calca pe inima = a renunta la propriul punct de vedere, la propria opinie sau placere. (A fi) cu inima usoara = (a fi) fara griji, bine dispus, cu constiinta împacata. b) (În legatura cu suferinte, dureri, necazuri) Îl doare la inima când vede atâta risipa. ♢ Expr. A seca (sau a arde, a frige pe cineva) la inima = a provoca (cuiva) o durere morala, o suparare mare. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi mila de cineva. A i se topi inima = a suferi foarte tare. A se sfârsi la inima = a se îmbolnavi, a muri de durere, a fi colpesit de durere. A avea ceva pe inima = a fi chinuit de un gând neîmpartasit, a avea o taina în suflet. A-si racori inima = a spune ce are pe suflet, a-si descarca sufletul. A pune (ceva) la inima = a se supara (pentru ceva) mai mult decât merita. A-i strica (cuiva) inima = a-i spulbera (cuiva) buna dispozitie, a indispune (pe cineva), a mâhni (pe cineva). A ramâne cu inima fripta = a ramâne mâhnit, dezolat, îndurerat. Parca mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars (sau rosu) prin inima, se spune când cineva primeste pe neasteptate o veste trista sau când îl cuprinde o durere fizica în mod brusc. Inima albastra = suflet trist, îndurerat; tristete, melancolie, mâhnire, deprimare; furie, ciuda, mânie, necaz. Inima rea = mâhnire, durere, amaraciune. A-si face (sau a-i face cuiva) inima rea = a se mâhni (sau a mâhni pe cineva). c) (În legatura cu sentimente de iubire) Inima-mi zboara la tine. ♢ Expr. A avea (pe cineva) în (sau la) inima = a iubi (pe cineva). A-i ramâne (cuiva) inima la... = a ramâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a placut. A avea tragere de inima (pentru...) sau a-l trage (pe cineva) inima sa... = a se simti atras sa faca ceva. d) (În legatura cu bunatatea sau rautatea cuiva, în loc. si în expr.) Inima dreapta = om drept, cinstit, corect. Inima de aur = om bun. Slab de inima = milos, impresionabil, influentabil. Cu inima = bun, milos, întelegator, uman. A avea inima buna (sau de aur) sau a fi bun la inima (sau cu inima buna) = a fi bun, milos, întelegator, darnic. A avea inima deschisa = a fi sincer, cinstit. A spune de la (sau din) inima = a spune cu toata sinceritatea, fara reticente, a vorbi deschis, fara rezerve. A avea inima larga = a fi marinimos, milos, darnic. A se muia la inima sau a (i) se înmuia (cuiva) inima = a deveni bun, milos; a se îndupleca. A nu-l lasa pe cineva inima sa..., se spune când cineva nu-si poate opri pornirile bune, actiunile generoase. (A fi om) de inima = (a fi om) bun, saritor. A fi fara inima sau a fi rau (sau câinos, negru) la inima = a fi rau, înrait. (A avea) inima haina (sau salbatica) = (a fi) crud, neîntelegator, dusmanos, rau. (A avea) inima de piatra (sau impietrita) = (a fi) nesimtitor, rau, fara suflet, rece. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil la orice durere sau bucurie, a fi lipsit de omenie. e) (În legatura cu instincte sau presimtiri) Îmi spune inima ca s-a întâmplat o nenorocire. f) (În legatura cu curajul, cu îndrazneala sau cu energia, cu puterea de vointa sau de actiune a cuiva) Înfrunta pericolul cu inima rece. ♢ Cu inima = (loc. adv.) energic, cu viata; (loc. adj. si adv.) inimos, curajos; pasionat. ♢ Expr. A(-si) pierde inima = a-si pierde curajul, speranta, a se descuraja. A-si lua inima în dinti = a-si face curaj, a se hotarî sa întreprinda ceva. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune când cineva îsi recapata calmul, echilibrul si curajul dupa un moment de emotie sau de spaima. A (mai) prinde (la) inima = a capata (din nou) putere, curaj, a se restabili sufleteste, a nu-i mai fi teama. A-i tine cuiva inima = a încuraja, a consola pe cineva. A i se face (cuiva) inima cât un purice = a-i fi (cuiva) frica de ceva; a se descuraja. A i se taia inima = a-si pierde curajul. 2. Inima (I 1) considerata ca centru si simbol al vietii sufletesti. L-am sters din inima. ♢ Loc. adv. Din inima sau din toata inima, din adâncul inimii = din tot sufletul, cu toata puterea sufleteasca. ♢ Expr. (A fi) cu inima împacata = (a fi) cu constiinta împacata, linistita, curata. III. Fig. 1. Caracter, fire. Seamana cu tatal lui la chip si la inima. 2. Fiinta, om, individ. Înflacararea a cuprins toate inimile. IV. P. anal. 1. Mijloc, centru, interior. ♢ Expr. (Ir.) A rupe inima târgului = a) a cumpara ce este mai prost, a face o afacere proasta; b) a impresiona cu ceva foarte tare. 2. Piesa sau element de constructie care ocupa un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. ♢ Inima carului (sau a carutei = partea din mijloc a carului (sau a carutei), care leaga osia de dinainte cu cea de dinapoi. 3. Partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct; miez. 4. Partea cea mai importanta, esentiala a unui lucru. [Pl. si (înv) inime. – Var.: ínema s.f.] – Lat. anima.
mamelar, MAMELÁR, -Ă adj. mamar. (< fr. mamellaire)
mambo, MÁMBO s. n. dans modern de origine cubana, cu miscare vioaie, în care se regasesc ritmurile de rumba si de swing; melodia corespunzatoare. (< sp., fr. membo)
inimoi, INIMÓI, inimoaie, s.n. (Reg.) Inima carului. – Inima + suf. -oi.
inimos, INIMÓS, -OÁSĂ, inimosi, -oase, adj. 1. Curajos; viteaz. 2. Bun, marinimos, generos. 3. Care sufera, care se consuma pentru ceva mai mult decât ar trebui; pasionat. 4. (Rar) Facut cu toata inima. – Inima + suf. -os.
mamar, MAMÁR, -Ă adj. referitor la mamela; mamelar. o glanda ~a = glanda a mamiferelor care secreta laptele. (< fr. mammaire)
iniţiatic, INIŢIÁTIC, -Ă, initiatici, -ce, adj. (Livr.) 1. De initiere. 2. Care poate fi înteles numai de cei initiati; ezoteric. [Pr.: -ti-a-] – Din fr. initiatique, it. iniziatico.
inocent, INOCÉNT, -Ă, inocenti, -te, adj. Curat la suflet, caruia nu i se poate imputa nimic; care exprima nevinovatie; candid. ♦ (Ir.) Naiv, simplu; ignorant. – Din fr. innocent, lat. innocens, -ntis.
inocenţă, INOCÉNŢĂ, inocente, s.f. Curatenie sufleteasca, nevinovatie; candoare. ♦ (Ir.) Naivitate, simplitate; ignoranta. – Din fr. innocence, lat. innocentia.
inorog, INORÓG, inorogi, s.m. Animal fabulos imaginat sub forma unui cal cu un corn în frunte, întâlnit mai ales în arta si literatura medievala; licorn. ♦ (Rar) Rinocer. [Var.: inoróh s.m.] – Din sl. inorogŭ.
maltrata, MALTRATÁ vb. tr. a trata pe cineva cu violenta; a chinui, a brutaliza. (< fr. maltraiter, it. maltrattare)
insesizabil, INSESIZÁBIL, -Ă, insesizabili, -e, adj. 1. Care nu poate fi sesizat, nesesizabil; p. ext. imperceptibil. 2. (Jur.; despre lucruri sau despre drepturi) Care nu poate fi urmarit de catre creditorii titularului lucrului sau dreptului. – Din fr. insaisissable.
insesizabilitate, INSESIZABILITÁTE s.f. Însusire a unui drept sau a unui lucru de a fi insesizabil (2). – Din fr. insaisissabilité.
insidios, INSIDIÓS, -OÁSĂ, insidiosi, -oase, adj. Care cauta sa însele; viclean, perfid, siret. ♦ (Med.; despre o boala) Care apare pe nesimtite, fara manifestari vizibile. ♦ (Despre gaze de lupta) Care îsi manifesta actiunea asupra organismului mai târziu. (Pr.: -di-os] – Din fr. insidieux.
insolvabilitate, INSOLVABILITÁTE, insolvabilitati, s.f. Situatie în care se afla un debitor ale carui bunuri sunt de o valoare mai mica decât totalitatea obligatiilor care ar urma sa fie satisfacute cu acele bunuri. – Din fr. insolvabilité.
instanţă, INSTÁNŢĂ, instante, s.f. (Si în sintagma instanta judecatoreasca) Organ de stat însarcinat cu solutionarea litigiilor dintre persoanele fizice sau dintre acestea si persoanele juridice. ♢ Expr. În ultima instanta = în cele din urma, pâna la urma, nemaiavând alta cale. – Din fr. instance, lat. instantia.
instituţionalism, INSTITUŢIONALÍSM s.n. Doctrina economica aparuta în deceniile al treilea si al patrulea ale sec. XX, ai carei reprezentanti considera ca economia politica trebuie sa aiba ca obiect studierea anumitor categorii politice si juridice, precum si unele fenomene social-economice, denumite impropriu "institutii". [Pr.: -ti-o-] – Din germ. Instituzionalismus.
instrument, INSTRUMÉNT, instrumente, s.n. 1. Unealta, aparat cu ajutorul caruia se efectueaza o anumita operatie. ♦ Aparat construit pentru a produce sunete muzicale. 2. Fig. Persoana, forta, lucru, fapt de care se serveste cineva pentru atingerea unui scop. 3. (În sintagmele) Instrument gramatical = cuvânt cu functiune exclusiv gramaticala si care nu se poate întrebuinta singur în vorbire, ci numai împreuna cu cuvintele pe care le leaga, exprimând raporturi sintactice; unealta gramaticala. Instrument de ratificare = document special prin care se ratifica un tratat international. – Din fr. instrument, lat. instrumentum.
instrumenta, INSTRUMENTÁ, instrumentez, vb. I. Tranz. (Rar) 1. A aranja o bucata muzicala pe (grupuri de) instrumente. ♦ (Impr.) A executa o bucata muzicala la unul sau la mai multe instrumente. 2. A efectua o instrumentatie (3). – Din fr. instrumenter.
instrumentalism, INSTRUMENTALÍSM s.n. Conceptie filosofica potrivit careia notiunile, categoriile si teoriile stiintifice nu reflecta realitatea obiectiva, fiind numai niste instrumente pentru savârsirea unor actiuni utile individului. – Din fr. instrumentalisme. Cf. rus. i n s t r u m e n t a l i z m.
insuficienţă, INSUFICIÉNŢĂ, insuficiente, s.f. Stare, situatie a ceea ce este insuficient. ♦ Incapacitate functionala a unui organ sau scadere, stare deficitara a unei functiuni complexe a organismului. ♢ Insuficienta cardiaca = stare patologica manifestata prin imposibilitatea miocardului de a mai asigura un debit cardiac suficient în raport cu nevoile organismului. [Pr.: -ci-en-] – Din lat. insuficientia, it. insufficienza.
insular, INSULÁR, -Ă, insulari, -e, adj. Care se afla pe o insula; de insula, caracteristic unei insule. ♦ (Substantivat) Locuitor al unei insule (1). – Din fr. insulaire, lat. insularis.
maltez, MALTÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Malta. ♢ (s. n.) dialect vorbit de maltezi. (< fr. maltais)
intalie, INTÁLIE s.f. Piatra dura, gravata în adâncime, folosita mai ales la inele ca sigiliu. – Din fr. intaille.
integral, INTEGRÁL, -Ă, integrali, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Întreg, complet. ♢ Faina integrala = faina bruta obtinuta prin macinarea grâului. Pâine integrala = pâine fabricata din faina integrala. 2. Adj. (În sintagmele) Calcul integral = capitol al analizei matematice care studiaza integralele. Ecuatie integrala = ecuatie în care se efectueaza o integrare asupra functiei necunoscute. 3. S.f. (Mat.) Functie care se obtine prin integrarea unei functii date, a unei ecuatii diferentiale sau a unei ecuatii cu derivate partiale. ♦ Simbol matematic folosit pentru a indica operatia de integrare. – Din fr. intégral.
inteligibil, INTELIGÍBIL, -Ă, inteligibili, -e, adj. 1. Care poate fi înteles cu ajutorul gândirii logice; clar, limpede. 2. (Filoz.) Care poate fi cunoscut numai de ratiune, de gândire, independent de cunoasterea senzoriala. – Din fr. intelligible.
intensifica, INTENSIFICÁ, intensífic, vb. I. Tranz. si refl. A (se) face mai intens, mai puternic, mai viu; a (se) înteti, a (se) întari, a (se) mari. – Dupa fr. intensffier.
intensiune, INTENSIÚNE s.f. (Log.) Totalitatea caracteristicilor pe care trebuie sa le aiba un lucru pentru a fi definit într-un anumit fel. [Pr.: -si-u-] – Din engl. intension.
intensiv, INTENSÍV, -Ă, intensivi, -e, adj. 1. Care are (o mare) intensitate; care se face în ritm viu, încordat. ♢ Agricultura intensiva = agricultura care foloseste mijloace tehnice înaintate, pentru a obtine o productie cât mai mare în raport cu suprafata cultivata. Cultura intensiva = cultura care se face dupa regulile agriculturii intensive. 2. (Despre marimi caracteristice unui sistem fizic) Care, prin compunerea mai multor sisteme identice, îsi pastreaza valoarea neschimbata. – Din fr. intensif.
inter, ÍNTER2, interi, s.m. Jucator din înaintarea unei echipe de fotbal sau de handbal, care ocupa locul din dreapta sau din stânga centrului înaintas. – Din fr. inter (abreviere din intérieur).
interacţiune, INTERACŢIÚNE, interactiuni, s.f. 1. Forma de legatura a obiectelor, a fenomenelor etc., manifestata printr-o influentare, conditionare sau actiune cauzala reciproca. 2. (Fiz.) Actiune reciproca între doua sau mai multe corpuri, sisteme fizice, fenomene etc. ♦ Forma de legatura între corpuri, realizata fie direct, fie prin intermediul câmpurilor fizice. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. interaction.
interarticular, INTERARTICULÁR, interarticulari, -e, adj. (Med.) Dintre articulatii. – Din fr. interarticulaire.
interatomic, INTERATÓMIC, -Ă, interatomici, -ce, adj. Care se afla sau care se exercita între doi sau mai multi atomi. – Din fr. interatomique.
interbelic, INTERBÉLIC, -Ă, interbelici, -ce, adj. Dintre doua razboaie (mai ales dintre cele doua razboaie mondiale). – Inter1-+belic (< lat. bellicus).
intercalară, INTERCALÁRĂ, intercalare, adj. (În sintagma) Cultura intercalara = cultura unei plante timpurii printre rândurile de plante târzii ale unei alte culturi. – Din fr. intercalaire.
intercapilar, INTERCAPILÁR, -Ă, intercapilari, -e, adj. (Anat.) Care este situat între vasele capilare. – Din fr. intercapillaire.
intercardinal, INTERCARDINÁL, intercardinale, adj. (În sintagma) Punct intercardinal = fiecare dintre cele patru directii aflate între punctele cardinale principale, care servesc la determinarea mai precisa a unui punct de pe glob. – Din engl. intercardinal.
intercelular, INTERCELULÁR, -Ă, intercelulari, -e, adj. Care se afla între celulele unui tesut. – Din fr. intercellulaire.
intercomunal, INTERCOMUNÁL, -Ă, intercomunali, -e, adj. Referitor la mai multe comune; dintre mai multe comune. – Din fr. intercommunal.
intercomunicaţie, INTERCOMUNICÁŢIE s.f. Comunicatie între doua sau mai multe puncte; conexiune. ♦ Conversatie între doi sau mai multi interlocutori. – Din fr. intercommunication.
interconecta, INTERCONECTÁ, interconectez, vb. I. Tranz. A stabili cai de transferare a energiei electromagnetice între doua sau mai multe sisteme care functionau înainte independent unele de altele. – Din fr. interconnecter.
malofag, MALOFÁG, -Ă I. adj. care se hraneste cu pene, par sau fulgi. II. s. n. pl. ordin de insecte asemanatoare paduchilor, care traiesc pe pasari si mamifere, hranindu-se cu pene, par si descuamatii ale pielii. (< fr. mallophage/s/)
interconectat, INTERCONECTÁT, -Ă, interconectati, -te, adj. Care stabileste conexiuni între mai multe elemente care functionau înainte independent unele de altele. – V. interconecta.
interconexiune, INTERCONEXIÚNE, interconexiuni, s.f. 1. Legatura stabilita între mai multe retele electrice prin intermediul unor linii de transport de energie electrica; interconectare. 2. Ansamblul mijloacelor tehnice necesare pentru realizarea interconexiunii (1) unor sisteme energetice. [Pr.: -xi-u-] – Din fr. interconnexion.
interconfesional, INTERCONFESIONÁL, -Ă, interconfesionali, -e, adj. Care se refera la relatia dintre mai multe confesiuni sau religii; care are loc între mai multe confesiuni sau religii. [Pr.: -si-o-] – Din fr. interconfessionnel.
intercontinental, INTERCONTINENTÁL, -Ă, intercontinentali, -e, adj. Care se afla sau are loc între doua sau mai multe continente. – Din fr. intercontinental.
intercooperatist, INTERCOOPERATÍST, -Ă, intercooperatisti, -ste, adj. Care are loc între cooperative; care se refera la doua sau mai multe cooperative. – Inter1-+cooperatist.
intercurent, INTERCURÉNT, -Ă, intercurenti, -te, adj. (Rar) Care survine în timpul desfasurarii altui proces (mai ales o boala). – Din fr. intercurrent.
interdisciplinar, INTERDISCIPLINÁR, -Ă, interdisciplinari, -e, adj. Care apartine mai multor discipline, care stabileste relatii între ele. ♦ (Despre domenii ale stiintei) Care este fundamentat pe transferul de concepte si metodologii între doua sau mai multe discipline. – Din fr. interdisciplinaire.
interdisciplinaritate, INTERDISCIPLINARITÁTE s.f. 1. Caracterul a ceea ce este interdisciplinar. 2. Transfer de concepte si metodologie dintr-o disciplina (2) în alta pentru a permite abordarea mai adecvata a problemelor cercetate. – Din fr. interdisciplinarité.
interes, INTERÉS, interese, s.n. 1. Preocupare de a obtine un succes, un avantaj; râvna depusa într-o actiune pentru satisfacerea anumitor nevoi. 2. Avantaj, folos, câstig, profit. ♢ Loc. adj. De interes general (sau public) = de importanta sociala, util colectivitatii. ♢ Expr. A-si face interesele = a fi preocupat numai de satisfacerea chestiunilor personale. 3. Dobânda. ♢ (Jur.) Daune interese = despagubire baneasca pentru repararea unui prejudiciu. 4. Orientare activa si durabila, dorinta arzatoare de a cunoaste si de a întelege pe cineva sau ceva. 5. Întelegere si simpatie fata de cineva sau de ceva; grija, solicitudine. 6. Calitatea de a destepta atentia, a stârni curiozitatea prin importanta, frumusetea, varietatea lucrului, a problemei, a actiunii etc.; atractie. [Pl. si; (rar) interesuri] – Din it. interesse, rus. interes, germ. Interesse.
interesa, INTERESÁ, interesez, vb. I. 1. Tranz. A stârni, a trezi interesul cuiva; a retine atentia cuiva. ♢ Expr. Ce te intereseaza? = ce-ti pasa? ce importanta are? ce te priveste? ♦ A face pe cineva partas la o actiune, la un câstig. 2. Refl. (Cu determinari introduse prin prep. "de", mai rar "la") A arata interes pentru cineva sau ceva, a-si da (tot) interesul, a avea grija, simpatie. ♦ A se informa, a întreba despre cineva, despre ceva, a cauta sa afle. – Din fr. (s')intéresser, it. interessare.
interesat, INTERESÁT, -Ă, interesati, -te, adj. 1. Care are un interes (într-o afacere), care are de tras foloase. 2. Care urmareste numai interesul sau personal; meschin. 3. Plin de curiozitate. – V. interesa. Cf. fr. i n t e r e s s é, it. i n t e r e s s a t o.
interferenţă, INTERFERÉNŢĂ, interferente, s.f. 1. Întâlnire, încrucisare, combinare a doua sau mai multe fenomene, întâmplari, fapte etc. 2. Fenomen de suprapunere si de compunere a efectelor a doua (sau a mai multor) miscari vibratorii provenite din surse diferite; intensificare (sau slabire reciproca) a intensitatii undelor prin suprapunerea lor. – Din fr. interférence.
interfluviu, INTERFLÚVIU, interfluvii, s.n. Portiune de teren cuprinsa între doua vai vecine, care, dupa unitatea de relief pe care se dezvolta, se numesc pod, câmp, culme, creasta etc. – Din fr. interfluve (dupa fluviu).
interglaciar, INTERGLACIÁR, -Ă, interglaciari, -e, s.n., adj. 1. S.n. Interglaciatie; depozit aparut în timpul unei interglaciatii. 2. Adj. (Despre perioade geologice) Cuprins între doua glaciatii, care se refera la interglaciatie, care apartine interglaciatiei. [Pr.: -ci-ar] – Din fr. interglaciaire.
interimar, INTERIMÁR, -Ă, interimari, -e, s.m., adj. (Persoana) care exercita provizoriu o functie în locul titularului; ad-interim. – Din fr. intérimaire.
interior, INTERIÓR, -OÁRĂ, interiori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care este situat înauntrul unui lucru, al unui spatiu limitat etc.; intern. ♦ Fig. Care se refera la partea morala, sufleteasca a omului; care nu se manifesta în afara; launtric. 2. S.n. Partea interioara (1) a unui obiect, a unui spatiu circumscris (si închis), a unei încaperi (împreuna cu tot ce se afla aici); spec. mobilierul sau aranjamentul unei locuinte, al unei camere etc. ♢ Loc. adv. În interior = înauntru, pe dinauntru. ♦ Tablou care reprezinta partea dinauntru a unei camere sau, uneori, scene de familie. ♦ (Cinema; la pl.) Scene care se petrec în casa. Se filmeaza interioarele. ♦ Fig. Structura morala, sufleteasca a omului. 3. S.n. Post telefonic functionând printr-o centrala care leaga liniile exterioare cu posturile telefonice din camere, birouri etc. ale unei cladiri, ale unei institutii etc. [Pr.: -ri-or] – Din fr. intérieur, lat. interior, -oris.
interioriza, INTERIORIZÁ, interiorizez, vb. I. 1. Tranz. A reflecta în constiinta, prin prisma propriei sensibilitati, fenomene ale realitatii exterioare. 2. Refl. A-si înabusi manifestarile exterioare; a se refugia în trairi interioare. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. intérioriser.
interiorizat, INTERIORIZÁT, -Ă, interiorizati, -te, adj. 1. Care este reflectat în constiinta cuiva. 2. (Despre oameni) Care-si înabusa manifestarile exterioare, care se refugiaza în trairi interioare. [Pr.: -ri-o-] – V. interioriza.
interjudeţean, INTERJUDEŢEÁN, -Ă, interjudeteni, -e, adj. Care are loc între judete, care priveste mai multe judete. – Inter1 + judetean.
interliniar, INTERLINIÁR, -Ă, interliniari, -e, adj. Care este scris sau tiparit între rânduri. [Pr.: -ni-ar. – Var.: interlineár, -a adj.] – Din fr. interlinéaire.
interludiu, INTERLÚDIU, interludii, s.n. Episod muzical care face legatura între doua momente mai importante ale unei opere muzicale; p. ext. piesa muzicala care leaga între ele doua momente ale unei lucrari dramatice. – Din it. interludio, fr. interlude.
intermediar, INTERMEDIÁR, -Ă, intermediari, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care se afla cuprins între elementele extreme ale unei multimi, care este (relativ) la mijloc; care face trecerea de la ceva la altceva. 2. S.m. si f. Persoana care, de obicei în schimbul unui avantaj banesc, face legatura între vânzator si cumparator sau încheie o tranzactie între doua parti, cu împuternicirea acestora; persoana care mijloceste încheierea unei operatii (economice); mijlocitor. V. mediator. [Pr.: -di-ar] – Din fr. intermédiaire, it. intermediario.
interminabil, INTERMINÁBIL, -Ă, interminabili, -e, adj. Care nu se (mai) termina, foarte lung sau exagerat de lung; nesfârsit. ♦ De dimensiuni foarte mari, exagerat de mare. – Din fr. interminable, lat. interminabilis.
interministerial, INTERMINISTERIÁL, -Ă, interministeriali, -e, adj. Care are loc între mai multe ministere, care priveste diferite ministere. [Pr.: -ri-al] – Din fr. interministériel.
intermolecular, INTERMOLECULÁR, -Ă, intermoleculari, -e, adj. Care se afla între molecule. Spatiu intermolecular. ♦ Care are loc între mai multe molecule. Proces intermolecular. – Din fr. intermoléculaire.
intermuscular, INTERMUSCULÁR, -Ă, intermusculari, -e, adj. (Anat.) Situat între muschi. – Din fr. intermusculaire.
intern, INTÉRN, -Ă, interni, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care se afla înauntrul unui obiect, al unei fiinte, al unui spatiu etc., care este în interior. ♢ Organe interne = organe situate în cavitatile abdominala si toracica. Boli interne = bolile organelor din interiorul corpului. Motor cu ardere interna = motor care foloseste energia unui combustibil ars în interiorul cilindrului. Unghiuri interne = fiecare dintre cele doua perechi de unghiuri situate în interiorul a doua drepte paralele taiate de o secanta si aflate de aceeasi parte a secantei. ♢ Loc. adj. De (sau pentru) uz intern = a) (despre medicamente) care se ia oral; b) (despre carti, documente, acte etc.) care poate fi consultat numai în conditii speciale în interiorul unei institutii. 2. S.m. si f., adj. (Elev sau ucenic) care locuieste într-un internat sau la locul unde învata meseria. 3. S.m. si f. Student în medicina admis pe baza de concurs sa faca practica la un spital. – Din fr. interne, lat. internus.
internaţional, INTERNAŢIONÁL, -Ă, internationali, -e, adj. Care are loc între mai multe natiuni, care angajeaza sau priveste mai multe tari, privitor la raporturile dintre natiuni. La care participa reprezentantii mai multor state; care are o importanta ce depaseste granitele unei singure tari. ♢ Limba internationala = limba nationala cu larga circulatie în afara granitelor unei natiuni si folosita în mod oficial, mai ales în relatiile diplomatice. Drept international = totalitatea normelor de drept care reglementeaza raporturile dintre state. ♦ (Substantivat) Sportiv care reprezinta tara sa într-o competitie internationala. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. international.
interocular, INTEROCULÁR, -Ă, interoculari, -e, adj. (Rar) Interpupilar. – Din fr. interoculaire.
interorganic, INTERORGÁNIC, -Ă, interorganici, -ce, adj. Privitor la mai multe organe; dintre organe. – Din fr. interorganique.
interparlamentar, INTERPARLAMENTÁR, -Ă, interparlamentari, -e, adj. Care priveste mai multe parlamente; care reuneste membrii mai multor parlamente. – Din fr. interparlementaire.
interpenetraţie, INTERPENETRÁŢIE, interpenetratii, s.f. Patrundere reciproca, întrepatrundere a doua sau a mai multor elemente, substante, fenomene etc. – Din fr. interpénétration.
interplanetar, INTERPLANETÁR, -Ă, interplanetari, -e, adj. Care este situat între planete, care are loc între planete. – Din fr. interplanétaire.
interpola, INTERPOLÁ, interpolez, vb. I. Tranz. 1. A introduce, a intercala într-un text cuvinte sau fraze care nu apartin originalului, pentru a-l explica, a-l completa etc. 2. (Mat.) A intercala într-un sir de valori cunoscute una sau mai multe marimi determinate sau estimate. – Din fr. interpoler, lat. interpolare.
interpret, INTERPRÉT, -Ă, interpreti, -te, s.m. si f. 1. Persoana care traduce pe loc si oral ceea ce spune cineva în alta limba, mijlocind astfel întelegerea dintre doua sau mai multe persoane; translator, talmaci. 2. Fig. Persoana care exprima nazuintele unei colectivitati; persoana care face cunoscute altuia vointa, dorinta, sentimentele cuiva; exponent, reprezentant. 3. Persoana care interpreteaza un rol într-un spectacol, o bucata muzicala, o poezie etc. V. artist, actor. – Din fr. interprèt, lat. interpres, -etis.
interprofesional, INTERPROFESIONÁL, -Ă, interprofesionali, -e, adj. Care intereseaza mai multe profesiuni. ♦ Care se bazeaza pe transferul de tehnici si metode între doua sau mai multe profesiuni. [Pr.: -si-o-] – Inter1-+profesional (dupa fr. interprofessionnel).
interraional, INTERRAIONÁL, -Ă, interraionali, -e, adj. Care priveste mai multe raioane, care tine de mai multe raioane; care are loc între mai multe raioane. [Pr.: -ra-io-] – Inter1-+raional. Cf. rus. m e j r a i o n n î i.
interregional, INTERREGIONÁL, -Ă, interregionali, -e, adj. Care priveste mai multe regiuni, care tine de mai multe regiuni; care are loc între mai multe regiuni. [Pr.: -gi-o-] -Inter1-+regional.
intersecta, INTERSECTÁ, intersectez, vb. I. Refl. (Despre linii, drumuri etc.) A face o intersectie; a se întretaia, a se încrucisa. ♢ Tranz. Dreapta care intersecteaza doua paralele. – Din fr. intersecter.
intersecţie, INTERSÉCŢIE, intersectii, s.f. 1. Loc unde se încruciseaza doua drumuri; întretaiere. 2. (Mat.) Multimea punctelor comune a doua linii, a doua suprafete ori volume; totalitatea elementelor comune a doua multimi. – Din fr. intersection, lat. intersectio.
interstadial, INTERSTADIÁL, -Ă, interstadiale, s.n., adj. (Geol.) 1. S.n. Interval de clima mai calda de durata relativa în cadrul unei glaciatii, în timpul regresiunii ghetarilor; interstadiu. 2. Adj. Referitor la interstadial (1). [Pr.: -di-al] – Din germ. Interstadial, engl. interstadial.
interstatal, INTERSTATÁL, -Ă, interstatali, -e, adj. Care priveste mai multe state, care are loc între mai multe state. – Inter1- + statal.
interstelar, INTERSTELÁR, -Ă, interstelari, -e, adj. Care este (asezat) între stele; privitor la spatiul dintre stele. – Din fr. interstellaire.
interşcolar, INTERSCOLÁR, -Ă, interscolari, -e, adj. Care are loc între mai multe scoli; privitor la mai multe scoli. – Din fr. interscolaire (dupa scoala).
intertip, INTERTÍP, intertipuri, s.n. Masina tipografica de cules si de turnat litere în rânduri, care are matrite cu dinti taiati pe toata grosimea lor (si cu care se poate culege de la distanta, prin transmitere telegrafica). – Din fr. intertype.
interurban, INTERURBÁN, -Ă, interurbani, -e, adj. Care are loc între doua sau mai multe orase; care leaga doua sau mai multe orase; care este situat între doua sau mai multe orase; care serveste mai multe localitati. ♦ (Substantivat, n.) Telefon care stabileste legatura între doua localitati. – Din fr. interurbain (dupa urban).
intervenţie, INTERVÉNŢIE, interventii, s.f. 1. Faptul de a interveni într-o actiune, într-un proces, într-o discutie etc. ♦ Invazie armata sau amestec al unui stat în treburile interne ale altui stat sau ale altui popor. ♦ (Med.; si în sintagma interventie chirurgicala) Operatie. 2. Actiune, efort, demers facut spre a obtine ceva, mai ales o favoare. – Din fr. intervention, lat. interventio.
intervocalic, INTERVOCÁLIC, -Ă, intervocalici, -ce, adj. (Despre unul sau mai multe sunete) Care se afla între doua vocale, dintre doua vocale. – Din fr. intervocalique.
intimitate, INTIMITÁTE, (3) intimitati, s.f. 1. Calitatea a ceea ce este intim; prietenie bazata pe legaturi strânse. ♢ Expr. A trai (sau a fi) în intimitatea cuiva = a avea legaturi strânse (de prietenie) cu cineva, a face parte dintre cunostintele apropiate ale cuiva. ♦ Profunzime, adâncime (a unui sentiment, a unui gând etc.). 2. Cadru limitat, cerc restrâns, familial. 3. (La pl.) Lucruri, chestiuni personale. – Din fr. intimité.
intra, INTRÁ2, íntru, vb. I. Intranz. I. (Despre fiinte) 1. A trece din afara înauntru, a merge dintr-un loc deschis într-unul închis (sau considerat ca atare); a se introduce, a se baga. ♢ Expr. A intra în spital = a se interna. (Parca) a intrat în pamânt = a disparut fara urma. A intra în pamânt (de rusine) = a-i fi foarte rusine. 2. Fig. A patrunde, a se vârî, a ajunge la... A intra în amanunte. ♢ Expr. A-i intra cuiva în voie = a-i face cuiva (toate) gusturile, a-i face pe plac. (Fam). A(-i) intra cuiva (pe) sub piele = a câstiga bunavointa cuiva prin fel de fel de mijloace. 3. A participa, a se baga, a se amesteca; a lua parte la o activitate. ♢ Expr. A intra într-o belea (sau încurcatura, impas, necaz) = a avea de îndurat un necaz (sau o încurcatura etc.). A intra în hora = a începe sa ia parte la o actiune. A intra în vorba cu cineva = a) a începe o discutie cu cineva; b) (pop.) a lega relatii de prietenie, de dragoste cu o persoana de sex opus. A intra de serviciu = a începe garda la o unitate militara, la un spital etc. A intra în razboi (sau în lupta, în actiune etc.) = a începe razboiul (sau lupta etc.). ♦ A ajunge, a apuca (sau a fi pe punctul sa ajunga, sa apuce) o vârsta, o epoca etc. 4. (Urmat de determinari introduse prin prep. "în" sau "la") A îmbratisa o îndeletnicire; a se angaja într-o slujba. 5. A adera, a se înscrie, a fi admis într-o organizatie, într-o asociatie etc. II. (Despre lucruri, fenomene, idei etc.) 1. A patrunde, a se înfige, a se baga; a strabate. Acul intra în pânza. Lumina intra pe fereastra. 2. Fig. A-si face loc, a se strecura; a ajunge în... ♢ Loc. vb. A intra boala în cineva (sau în oasele cuiva) = a se îmbolnavi. A intra frica (sau groaza, spaima) în cineva (sau în oasele, în inima cuiva) = a se înfricosa, a se îngrozi. ♢ Expr. N-a intrat vremea (sau n-au intrat zilele) în sac = mai este timp, n-a trecut vremea. A intra în (sau sub) stapânirea cuiva = a ajunge în puterea cuiva. A-i intra (cuiva ceva) în sânge = a deveni un obicei, un act reflex, o necesitate. A intra în sufletul cuiva = a) a plictisi pe cineva cu amabilitatile sau cu insistentele; b) a deveni drag cuiva. 3. A avea loc; a încapea. Cartea intra în servieta. ♦ (Mat.) A se cuprinde de un anumit numar de ori în alt numar. 4. (Despre materiale) A fi necesar, a trebui într-o anumita proportie spre a realiza un anumit produs. La acest palton intra stofa multa. ♦ A face parte integranta (din ceva). 5. (În expr.) A intra la spalat = (despre tesaturi sau obiecte textile) a-si micsora dimensiunile prin spalare. A intra la apa = a) (despre tesaturi sau obiecte textile) a-si micsora dimensiunile la muierea în apa; b