Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru aceea
acela, ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ departat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ♢ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic, însemnat; extraordinar. ♢ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din aceasta cauza. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afara de (sau pe lânga) aceea = în plus. 2. Adj. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl: acelora. – Var.: (Înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. •ecce-illu, ecce-illa.
acelaşi, ACÉLASI, ACÉEASI, aceiasi, aceleasi, pron. dem., adj. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiasi, aceleiasi, gen.-dat. pl: acelorasi] – Acela1 + si.
acesta, ACÉSTA, ACEÁSTA, acestia, acestea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta? ♢ Loc. adv. Pentru aceasta = din aceasta cauza, de aceea. (În) afara de (sau pe lânga) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totusi. 2. Adj. dem. (postpus) (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla aproape, în spatiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. •ecce-istu, ecce-ista.
monorimă, MONORÍMĂ I. adj. (despre poezii) care are aceeasi rima la toate versurile. II. s. f. reluare a aceleiasi rime la sfârsitul mai multor versuri care se succeda. (< fr. monorime)
acolo, ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepartat (de cel care vorbeste); în alt loc. ♢ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre directia aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Pâna acolo... = pâna la situatia..., la împrejurarea (care depasete limita îngaduita)... ♢ Expr. (Reg.) (Pân') pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mâna etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de fata)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acorda, ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngaduinta, cu grija, cu atentie, cu bunavointa); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecventa unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât sa fie egala cu frecventa altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeasi înaltime. – Din fr. accorder.
monoic, MONÓIC, -Ă adj. (despre plante) cu flori unisexuate mascule si femele dispuse pe aceeasi tulpina. (< fr. monoïque)
monohibrida, MONOHIBRIDÁ vb. tr. a încrucisa doi genitori din aceeasi specie care difera printr-un singur caracter ereditar. (< fr. monohybrider)
monogranular, MONOGRANULÁR, -Ă adj. format din granule de aceeasi marime. (< fr. monogranulaire)
monocromatic, MONOCROMÁTIC, -Ă adj. 1. monocrom (1). 2. (despre fascicule) din radiatii cu aceeasi lungime de unda. (< fr. monochromatique)
aleurit, ALEURÍT s.n. Roca sedimentara detritica, neconsolidata, formata din fragmente de minerale si de roci cu dimensiunile foarte mici. ♦ Fractiune din sedimente cu aceeasi granulatie. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleurite.
monoclin, MONOCLÍN, -Ă I. adj. cu androceul si gineceul în aceeasi floare. II. s. n. structura monoclinala. (< fr. monocline)
alogam, ALOGÁM, -Ă, alogami, -e, s.f., adj. 1. S.f. Planta a carei fecundare se face cu polen provenit de la o alta planta din aceeasi specie. 2. Adj. Referitor la alogamie, în legatura cu alogamia. – Din fr. allogame.
alogamie, ALOGAMÍE s.f. Fecundare a unei plante cu polen provenit de la alte plante din aceeasi specie. – Din fr. allogamie.
alt, ALT, ÁLTĂ, alti, alte, adj. (Arata ca fiinta sau lucrul al carui nume îl determina nu este aceeasi sau acelasi cu fiinta sau lucrul despre care a fost vorba, care este de fata sau este cel obisnuit) Alt om. Alt obiect. ♢ Expr. (Pop.) Câte alte = multe. [Gen.-dat. sg.: altui, altei, gen.-dat. pl.: altor] – Lat. alt[(e)rum].
monocinetic, MONOCINÉTIC, -Ă adj. (fiz.; despre un fascicul) format din particule cu aceeasi viteza. (< fr. monocinétique)
altul, ÁLTUL, ÁLTA, altii, altele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu alta fiinta sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de fata sau care este cel obisnuit) Sa raspunda altul. ♢ Expr. Unuia (si) altuia = oricui, Unii (si) altii = multi. Unul ca altul = la fel, deopotriva, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul dupa altul = succesiv. ♦ (Cu forma feminina si sens neutru) Poveste, întâmplare. ♢ Expr. Alta (acum)!, exprima dezaprobarea fata de o propunere sau o veste neasteptata. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (si) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice pret; fara a se gândi prea mult. Pâna una-alta = deocamdata. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorba-n vorba. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanta cu "unul", "una") Celalalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.
ambidextrie, AMBIDEXTRÍE s.f. Capacitate de a se folosi cu aceeasi usurinta de ambele mâini. – Din fr. ambidextrie.
ambidextru, AMBIDÉXTRU, -Ă, ambidextri, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care se slujeste cu aceeasi îndemânare de ambele mâini. – Din fr. ambidextre.
aminoacid, AMINOACÍD, aminoacizi, s.m. Substanta specifica materiei vii, care se caracterizeaza prin prezenta în aceeasi molecula a unei functii acide si a unei functii bazice si care intra în componenta proteinelor. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacide.
monedă, MONÉDĂ s. f. 1. ban care are curs legal într-un stat. ♦ hârtie ~ = bani de hârtie. 2. ban de metal. ♦ a bate ~ = a emite bani de metal; (fig.) a plati (cuiva) cu aceeasi ~ = a se comporta fata de cineva la fel cum s-a comportat si el într-o situatie asemanatoare. (< ngr. moneda)
augmenta, AUGMENTÁ, augmentez, vb. I. Tranz. A mari, a spori ceva (prin adaugarea unor elemente de aceeasi natura). – Din fr. augmenter, lat. augmentare.
autogamie, AUTOGAMÍE s.f. Fecundatie a florilor unei plante prin polenul produs în aceeasi floare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogamie.
azeotropism, AZEOTROPÍSM s.n. Proprietate a unui amestec lichid de a fi format din componenti care fierb toti la aceeasi temperatura, dând vapori cu aceeasi compozitie ca a amestecului lichid din care provin; azeotropie. [Pr.: -ze-o-] – Din fr. azéotropisme.
ăla, ẮLA, ÁIA, aia, alea, pron. dem., adj. dem. (Pop. si fam.) Acela, aceea. A venit ala. Lucrul ala. ♢ Expr. Alta aia = ciudatenie, monstru. Toate alea = tot ce trebuie. [Gen.-dat. sg.: aluia, aleia; gen.-dat. pl.: alora] – Lat. illum, illa.
ăsta, ẮSTA, ÁSTA, astia, astea, pron. dem., adj.dem. (postpus) (Pop. si fam.) Acesta, aceasta. ♢ Loc. adv. Pentru asta = de aceea. ♢ Loc. adv. Cu toate astea = totusi. [Gen.-dat. sg.: astuia, asteia si asteia; gen.-dat. pl.: astora]. – Lat. istum, ista.
bandă, BÁNDĂ1, bande, s.f. 1. Ceata, grup de raufacatori care actioneaza sub conducerea unui sef. ♦ (Glumet) Grup de prieteni. 2. (Înv.) Ceata de soldati aflati sub aceeasi bandiera. 3. Trupa de muzicanti, fanfara, taraf de lautari. – Din fr. bande, germ. Bande.
bibliotecă, BIBLIOTÉCĂ, biblioteci, s.f. 1. Dulap sau mobila speciala cu rafturi de tinut carti. 2. Încapere, sala în care se pastreaza si se citesc cartile. 3. Colectie de carti, periodice, foi volante, imprimate etc. ♦ Institutie care colectioneaza carti, periodice etc. spre a le pune în mod organizat la dispozitia cititorilor. 4. Nume dat unei serii de carti care prezinta caractere comune si sunt publicate de aceeasi editura. – Din fr. bibliothèque, lat. bibliotheca.
bilingvism, BILINGVÍSM s.n. Fenomen de utilizare curenta de catre aceeasi persoana a doua limbi diferite. – Din fr. bilinguisme.
mitologie, MITOLOGÍE s. f. 1. totalitatea miturilor, a legendelor care apartin unei civilizatii. 2. studiu stiintific al miturilor, al originii si semnificatiei lor. 3. ansamblu de credinte, de idei care se refera la aceeasi natiune si care se impun membrilor unei colectivitati. (< fr. mythologie, lat. mythologia)
breaslă, BREÁSLĂ, bresle, s.f. 1. (În societatea medievala) Asociatie de mestesugari de aceeasi bransa, creata pentru apararea intereselor comune; organizatie închisa a mesterilor. 2. Nume dat organizatiilor profesionale formate din muncitori si patroni; corporatie. 3. Meserie; p. ext. profesiune. 4. (Înv.) Trupa de soldati recrutata din breslasi (1) si din diferite categorii ale burgheziei. – Din sl. bratĩstvo.
brelan, BRELÁN, brelanuri, s.n. (La anumite jocuri de carti) Grup de trei carti de aceeasi valoare si de culori diferite. – Din fr. brelan.
buiestru, BUIÉSTRU, -IÁSTRĂ, buiestri, -iestre, s.m., s.n., adj. 1. S.n. Mers al calului sau al altor animale în timpul caruia pasii se fac cu picioarele din aceeasi parte. 2. Adj., s.m. Buiestras. 3. Adj. Naravas; neastâmparat, zburdalnic. – Et. nec.
cam, CAM adv. 1. Aproximativ, aproape. Cam pe vremea aceea traia bunicul. ♦ Oarecum, întrucâtva. Casatoria s-a facut cam pe ascuns. 2. Destul de...; prea. Vremea e cam rece. Haina e cam lunga. – Din camai (înv. "si mai" < lat.).
cambulă, CÁMBULĂ, cambule, s.f. Peste marin cu corpul asimetric, foarte turtit, cu amândoi ochii pe aceeasi parte si care traieste pe fundul apelor, culcat pe partea care nu are ochi (Pleuronectes flesus). – Cf. rus., bg. k a m b a l a.
canastă, CANÁSTĂ, canaste, s.f. Joc de carti care consta în realizarea de serii de sapte carti de aceeasi valoare. – Din fr. canasta.
canon, CANÓN, canoane, s.n. 1. Regula, dogma bisericeasca; tipici. ♦ Norma, regula de conduita. ♦ Lista de texte sacre care se bucura de autoritate deplina în cadrul unei religii. 2. Pedeapsa data de biserica la calcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. 4. Regula care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regula rigida, formalista. 5. Compozitie muzicala în care doua sau mai multe voci, intrând succesiv, executa împreuna aceeasi melodie. ♦ Cântare bisericeasca; p. ext. cântec; glas. 6. Litera de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipareau în trecut cartile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.
caracter, CARACTÉR, caractere, s.n. 1. Ansamblul însusirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifesta în modul de comportare, în ideile si în actiunile sale. ♦ Personalitate morala ferma. ♦ Însusire morala care se manifesta prin perseverenta, vointa ferma si corectitudine. Om de caracter. 2. Individualitate care prezinta trasaturi psihice complexe, zugravita într-o opera literara. ♦ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia nastere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = forma prelucrata pentru scena a dansurilor populare. 3. Trasatura distinctiva care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însusire, particularitate a unui organism. Caractere mostenite (sau ereditare) si caractere dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristica a unui ansamblu de litere, cifre, accente si semne de tipar din aceeasi familie si din acelasi corp. – Din fr. caractère, lat. character.
cardioidă, CARDIOÍDĂ, cardioide, s.f. Curba descrisa de un punct al unui cerc care se rostogoleste în exterior, si fara alunecare, pe un alt cerc, imobil si de aceeasi raza cu primul cerc. [Pr.: -di-o-] – Din germ. Kardioide.
care, CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjunctie, ca element de legatura între propozitia regenta unde se afla numele caruia îi tine locul si propozitia subordonata). 1. (Introduce propozitii atributive) Cartea pe care trebuia sa ti-o aduc am pierdut-o. ♢ (Introduce propozitii atributive circumstantiale) a) (Cu nuanta finala) Sa ia calauza din sat, care sa le arate drumul. b) (Cu nuanta conditionala) Ce holera ar fi aceea care i-ar lasa neatinsi pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ♢ Loc. conj. Dupa care = dupa aceea. Care va (sau vra) sa zica = ceea ce înseamna, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotarât) a) Fiecare. Le porunci sa mearga care pe unde va putea. ♢ Expr. (Sa) nu care cumva = nu cumva sa... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (în corelatie cu sine însusi exprima ideea de opozitie sau de distributie) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ♢ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezinta o fiinta sau un lucru) Care n-a înteles întrebarea? ♢ (Introduce propozitii interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ♢ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ♢ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu tine la viata lui? [Gen.-dat. sg. m. caruia, f. careia, gen.-dat. pl. m. si f. carora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. carui, f. carei, gen.-dat. pl. m. si f. caror. Nom. sg. m. si: (înv.) carele; nom. pl. m. si f. si: cari] – Lat. qualis.
careu, CARÉU, careuri, s.n. 1. Mod de asezare în forma de patrat a unor persoane sau obiecte. 2. Suprafata a terenului de fotbal, de tenis etc., marcata cu alb, care delimiteaza anumite zone în câmpul de joc, si în cadrul careia se aplica unele reguli speciale. 3. Încapere la bordul unei nave folosita ca sala de mese, de lectura si de recreatie pentru ofiteri. 4. (La unele jocuri de carti) Grup de patru carti de aceeasi valoare. – Din fr. carré.
cartel, CARTÉL, carteluri, s.n. 1. Uniune monopolista în care mai multe întreprinderi din aceeasi ramura de productie încheie o conventie, stabilind preturile, conditiile de vânzare si de aprovizionare, termenele de plata, cantitatea de marfuri ce urmeaza sa o produca fiecare si îsi împart pietele de desfacere, în vederea limitarii sau eliminarii concurentei. 2. Coalitie între doua sau mai multe partide, organizatii etc. 3. (Înv.) Conventie scrisa între state, pentru schimbul sau rascumpararea prizonierilor. – Din fr., engl. cartel.
câmp, CÂMP, câmpuri, s.n. si (1, astazi mai ales în expr.) câmpi, s.m. 1. Întindere vasta de pamânt fara accidente însemnate de teren; ses, câmpie; spec. întindere de pamânt cultivata, semanata; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ♢ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care foloseste tunul si obuzierul de calibru mic si care poate fi întrebuintata pe un teren fara accidente prea mari. ♢ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fara adapost. ♢ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, parasind drumul. A-si lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbeste, fara a sti încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pamânt în afara unei localitati (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheata = masa întinsa si neîntrerupta de gheata care acopera o suprafata (în regiunile polare). 2. Loc. Spatiu, portiune de teren în limitele carora se desfasoara o anumita activitate. Câmp de lupta. ♢ (Astazi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva îsi desfasoara activitatea; activitate, munca, productie. Câmp vizual = portiune de spatiu care poate fi cuprinsa cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spatiu în care fiecarui punct i se asociaza o marime fizica determinata; marime care caracterizeaza o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spatiu în care se pot exercita actiuni de forta asupra corpurilor. ♢ Câmp electric = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic corp încarcat cu electricitate, acesta ar fi supus actiunii unei forte care nu s-ar exercita daca corpul nu ar fi încarcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forte de aceeasi natura ca cele care se exercita între doi magneti vecini. 4. Forma a materiei prin intermediul careia are loc interactiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = portiune anatomica pe suprafata careia are loc o interventie chirurgicala. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Multime de valori ale uneia sau mai multor marimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.
cât, CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câti, -te, pron. (V) câturi, s.n. I. Conj. 1. (Introduce propozitii temporale) În timpul în care..., atâta timp, pâna când... Se poarta frumos cu mine cât stie ca-i sunt de folos. ♢ Expr. (Reg.) Cât ce... = îndata ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai sterge (sau freca) la ochi, cât ai scapara din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipa, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propozitii modale sau atributive) În masura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede. ♢ Expr. (Adesea în corelatie cu "atât") Cu cât = pe masura ce... Pe (sau dupa) cât = dupa cum..., precum, în masura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a tipa etc.) cât îl ia (sau tine) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. si pop.; introduce propozitii consecutive) Încât, de, ca. Gemea cât îti era mai mare mila. 4. (Introduce propozitii concesive) Desi, cu toate ca, oricât. Cât era de retinut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propozitii completive directe) Am platit cât nu face. 6. (Introduce propozitii adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelatie cu sine însusi; introduce propozitii copulative eliptice) Când... când..., si... si... II. Prep. (Folosit în comparatii) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa. ♢ Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce priveste..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propozitii independente exclamative sau interogative) În ce masura, în ce grad; în ce durata (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am asteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât.... cât... = în acelasi grad, numar, în aceeasi masura etc. ca si... Atât..., cât si... = si..., si; nu numai..., ci (si)... Cu cât... cu atât... = pe masura ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanta; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = macar, putin de tot; (în constructii negative) deloc. Cât (e) lumea (si pamântul) = totdeauna; (în constructii negative) niciodata. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce pret? în ce numar? în ce cantitate? ce durata de timp? cât costa? ♢ Expr. Cât e ceasul? = ce ora este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce data calendaristica ne aflam (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câti au venit. Câta vreme a trecut! ♢ Expr. Câta frunza, câta iarba sau câta frunza si iarba, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o multime nenumarata. Câte-n luna si-n soare sau câte-n luna si-n stele, câte si mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câta mai = mare, coscogea. V. S.n. (Mat.) Numar rezultat dintr-o împartire, rezultatul unei împartiri; raport care exista între doua numere sau doua marimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus si cata).
ceacâr, CEACẤR, -Ă, ceacâri, -e, adj. (Despre ochii unei fiinte) 1. Care prezinta anomalia de a nu fi de aceeasi culoare, care au culori diferite; (despre fiinte) cu ochi de culori diferite; cu lumina ochiului înconjurata de un cearcan albicios. 2. Care sufera de strabism; sasiu, zbanghiu. – Din tc. çakır "albastru cu ape cenusii".
cela, CÉLA, CÉEA, ceia, celea. pron. dem., adj. dem. (postpus). 1. Pron. dem. (Pop.) (Indica o fiinta sau un lucru mai departat, în spatiu sau în timp, de subiectul vorbitor) Acela. ♢ Expr. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe si diverse. Alte cele(a) = alteeva; alte lucruri. Ba ceea..., ba ceea... = ba una..., ba alta... ♦ (Intra în formarea unui pronume relativ compus) Ceea ce = ce. 2. Adj. dem. (postpus) (Pop.) Acela. Omul cela. Femeia ceea. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora) Din acela, aceea (cu afereza lui a).
celostat, CELOSTÁT, celostate, s.n. Mecanism care urmareste miscarea diurna a unui astru, transmitându-i imaginea cu ajutorul unei oglinzi, tot timpul în aceeasi directie. – Et. nec.
celulă, CELÚLĂ, celule, s.f. 1. Element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcatuit din membrana, citoplasma si nucleu, reprezentând cea mai simpla unitate anatomica. 2. (În sintagma) Celula de partid = (în trecut) denumirea organizatiei de baza a partidului comunist. 3. Fiecare dintre cavitatile hexagonale ale fagurilor de ceara, în care albinele depun mierea, cresc ouale, puietul sau depoziteaza hrana; alveola. 4. Încapere (strâmta) în închisori, unde sunt tinuti arestatii sau condamnatii. 5. Ansamblu format din aripile (si fuzelajul) unui avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alaturate si cu aceeasi functie, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celula de siloz. 7. (În telecomunicatii) Suprafata geografica limitata acoperita de un releu de emisie-receptie, în cadrul sistemului de telefonie celulara. – Din fr. cellule, lat. cellula.
centru, CÉNTRU, (I 1, 2, 3, 4, II 1, 3) centre, s.n., (I 5, II 2) centri, s.m. I. 1. S.n. (Mat.) Punct în raport cu care punctele unei figuri se asociaza în perechi simetrice. Centrul unui dreptunghi. ♦ Punct în raport cu care toate punctele unei figuri sunt la aceeasi distanta. Centrul unui cerc. ♦ Fig. (În loc.) În centrul (atentiei, preocuparilor etc.) = pe primul plan; la loc de frunte. 2. S.n. (În sintagma) Centru de rotatie = punct în jurul caruia alt punct sau un corp pot efectua o miscare de rotatie. 3. S.n. Punctul de aplicatie al rezultantei unui sistem de forte. Centru de greutate. 4. S.n. Punct central al unei întinderi, al unui spatiu. ♦ Spec. Punct marcat la mijlocul unui teren de joc (fotbal, handbal etc.), de unde începe partida sau de unde se repune mingea în actiune, dupa înscrierea unui gol. 5. S.m. Jucator aflat în centrul liniei de atac sau de aparare la anumite jocuri sportive. II. 1. S.n. Punct în care sunt localizate anumite functii sau acte. Centrul reflexelor. 2. S.m. (În sintagma) Centru nervos = grup de celule nervoase aflate în encefal, în bulb sau în maduva, la care vin excitatiile periferice si de la care pornesc excitatiile centrale. 3. S.n. Loc (localitate sau parte dintr-o localitate) unde este concentrata o activitate (industriala, comerciala, administrativa, culturala). ♢ Centru universitar = localitate în care exista institutii de învatamânt superior. Centru de documentare = biblioteca, sectie într-o biblioteca sau într-o institutie, care are ca sarcina principala furnizarea de material documentar. ♦ Institutie conducatoare; putere administrativa centrala. 4. S.n. sg. Pozitie politica de mijloc între dreapta si stânga. ♢ Centru-dreapta = pozitie politica de mijloc cu tendinte de dreapta. Centru-stânga = pozitie politica de mijloc cu tendinte de stânga. ♢ Loc. adj. De centru = care se situeaza pe o pozitie intermediara, între doua opinii extreme. Partid politic de centru. - Din fr. centre, lat. centrum.
cer, CER2, ceruri, s.n. 1. Spatiu cosmic nesfârsit în care se afla astrii; (mai ales) parte din acest spatiu vazuta deasupra orizontului, care are o forma aparent emisferica; bolta cereasca, firmament. ♢ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuinte, afara. Pâna-i cerul = niciodata. Ca cerul de pamânt sau ca de la cer la pamânt, se spune despre o deosebire extrem de mare între doua lucruri, doua puncte de vedere, doua situatii etc. A rascoli cerul si pamântul = a face tot posibilul (pentru a gasi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (si) cu pamântul = a se ruga cu cea mai mare staruinta. A pica (sau a cadea) din cer = a) a sosi pe neasteptate; b) a nu putea întelege; a fi strain de aceea ce se întâmpla în jur. Nu pica din cer = nu vine de-a gata. Parca a picat (sau a cazut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprima supararea, rusinea, uimirea cuiva în fata unei situatii neasteptate (si neplacute). Nu s-o face gaura (sau borta) în cer = n-o sa fie cine stie ce paguba, n-o sa se întâmple nici un rau. A fagadui (sau a promite) cerul si pamântul = a promite lucruri nerealizabile. ♢ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavitatii bucale, palatul bucal. 2. Aer, vazduh, atmosfera. ♢ Pasarile cerului = pasarile zburatoare. 3. Rai1, eden, paradis. ♢ Expr. A fi (sau a se crede) în al saptelea (sau în al noualea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divina, divinitate, providenta. – Lat. caelum.
cerebroid, CEREBROÍD, -Ă, cerebroizi, -de, adj. Care se aseamana cu creierul. ♢ Ganglioni cerebroizi = ganglioni care la unele animale inferioare, ca insectele, au aceeasi functie ca sistemul nervos central la animalele superioare. – Din cérébroïde.
clasă, CLÁSĂ, clase, s.f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de fiinte, de fenomene care au însusiri comune. 2. (De obicei cu determinarea "sociala") Ansamblu de persoane grupate dupa criterii economice, istorice si sociologice. ♢ Loc. adj. De clasa = care se refera la o clasa sociala sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mica decât încrengatura si mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorica de baza în sistemul învatamântului, compusa dintr-un numar de elevi care au aceeasi vârsta, o pregatire scolara egala si învata împreuna în cursul unui an pe baza aceleiasi programe de învatamânt. ♦ Unitate organizatorica într-un institut de arta, cuprinzând pe toti elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se afla. ♦ Sala în care se tin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Frantuzism) Timpul în care se tine o lectie; ora de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (dupa confort si tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru calatoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acorda unui salariat potrivit functiei avute. 8. (În expr.) De (mare) clasa sau (de) clasa întâi = de calitate superioara, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv) clas s.n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.
confuzie, CONFÚZIE, confuzii, s.f. 1. Faptul de a confunda; încurcatura; lipsa de orientare (în diverse probleme). ♢ Confuzie mintala = stare patologica ce se caracterizeaza prin tulburari de perceptie, orientare, rationament, memorie etc., însotite uneori de agitatie. 2. (Jur.; în forma confuziune) Stingere a unei obligatii prin întrunirea, în aceeasi persoana, a calitatilor de creditor si debitor. [Var.: confuziúne s.f.] – Din fr. confusion, lat confusio, -onis.
congener, CONGÉNER, -Ă, congeneri, -e, adj. De acelasi gen sau de aceeasi speta cu alta fiinta. – Din fr. congénère, lat. congener.
dană, DÁNĂ, dane, s.f. 1. Loc situat de-a lungul cheiurilor sau, mai rar, în mijlocul apei navigabile si amenajate pentru scoaterea vaselor si manipularea marfurilor într-un port. 2. Magazie pentru depozitarea marfurilor (într-un port sau la vama). 3. Slep sau grup de slepuri acostate bord la bord la aceeasi dana (1). – Din ngr. dána.
dat, DAT2, -Ă, dati, -te, adj., s.f. I. Adj. Pus la dispozitie, oferit; înmânat, transmis, prezentat, daruit. ♢ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de fata. Dat fiind (ca...) = tinând seama de... (sau ca...), având în vedere (ca...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = destept, istet; smecher, siret. Dat uitarii = uitat, parasit. II. S.f. 1. Momentul, împrejurarea (repetabila) când se produce un fapt; oara, rând. ♢ Loc. adv. Data trecuta = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioara. De data aceasta (sau asta) ori de asta data = de rândul acesta, acum. Pe data ce... (sau cum...) = îndata; pe loc, numaidecât. O data = într-un singur caz. Nu o data = de multe ori. Înca o data = din nou. 2. (La pl.) Fapte stabilite (de stiinta), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotarâri etc. III. S.f. (Reg.) Soarta, destin. ♢ Cum (sau precum) e data = dupa cum e obiceiul, datina. – V. da2.
dicţionar, DICŢIONÁR, dictionare, s.n. Opera lexicografica cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumita ordine (de obicei alfabetica) si explicate în aceeasi limba sau traduse într-o limba straina. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.
fungibil, FUNGÍBIL, -Ă, fungibili, -e, adj. (Jur.; despre lucruri) Care poate fi înlocuit cu altul de acelasi fel, de aceeasi calitate si aceeasi cantitate, în cazul cînd formeaza obiectul unei obligatii. – Din fr. fongible, lat. fungibilis.
gazifica, GAZIFICÁ, gazífic, vb. I. Tranz. 1. A transforma un combustibil solid sau lichid într-un combustibil gazos cu o compozitie chimica diferita de aceea a substantei din care provine. 2. A dispersa un lichid în masa unui gaz2 (pentru a extrage titeiul prin eruptie). [Var.: gazeificá vb. I.] – Gaz2 + suf. -ifica (dupa fr. gazéifier).
geamăn, GEÁMĂN, -Ă, gemeni, -e, adj. 1. (Despre fiinte; adesea substantivat) Care a fost nascut odata cu alta fiinta si de catre aceeasi mama sau femela. ♦ (Pop.; substantivat, m.pl.art.) Constelatie care apartine Caii-Laptelui, formata din doua stele principale (numite Castor si Polux) si un numar de stele mai putin stralucitoare. ♦ (Despre plante) Care are doua tulpini crescute din aceeasi radacina; (despre fructe) crescute lipite câte doua. 2. (Anat.; în sintagma) Muschii gemeni = muschii, dispusi pereche, ai gambei. [Var.: (rar) gémen, -a adj.] – Lat. geminus.
generaţie, GENERÁŢIE, generatii, s.f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate sociala data) care sunt cam de aceeasi vârsta. ♢ Expr. Din generatie în generatie = din tata în fiu; de la o epoca la alta (pâna la noi). ♦ Perioada de timp care desparte vârsta tatalui de cea a fiului. 2. Totalitatea animalelor domestice care apartin aceleiasi specii sau rase si care s-au nascut în acelasi an. 3. (în sintagma) Teoria generatiei spontanee = teorie materialista naiva conform careia din materii minerale sau organice pot lua nastere unele organisme vii în mod spontan. – Din fr. génération, lat. generatio.
geodezic, GEODÉZIC, -Ă, geodezici, -ce, adj. Care apartine geodeziei, privitor la geodezie. ♢ Punct geodezic = punct de pe suprafata terestra a carui pozitie este precis stabilita (constituind baza pentru masuratori noi). Linie geodezica = curba mai scurta decât oricare alta curba situata pe aceeasi suprafata si trecând prin aceleasi puncte. Triunghi geodezic = triunghi ale carui vârfuri sunt puncte geodezice. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géodésique.
menţine, MENŢÍNE vb. I. tr. a pastra ceva neschimbat. II. refl. a ramâne în aceeasi stare. ♢ a-si pastra acelasi loc, post, aceeasi pozitie. (dupa fr. maintenir)
grotesc, GROTÉSC, -Ă, grotesti, adj., GROTÉSC s.n. 1. Adj. Care este de un comic excesiv prin aspectul caricatural, neobisnuit de caraghios; ridicol, burlesc; bizar. ♢ (Substantivat, n.) Grotescul unei situatii. ♦ (Substantivat, n.) Categorie, ipostaza estetica reflectând realitatea în forme fantastice, bizare, disproportionate, caricaturale. 2. S.n. Corp de litera de tipar fara picioruse, format din arce si segmente de dreapta de aceeasi grosime. – Din fr. grotesque.
grup, GRUP, grupuri, s.n. 1. Ansamblu de obiecte, de animale sau de plante asemanatoare, aflate laolalta. ♦ Ansamblu de obiecte, de piese etc. de acelasi fel, reunite pe baza caracteristicilor functionale si alcatuind un tot. Grup electrogen. ♢ Grup sanitar = încapere prevazuta cu closet, chiuveta (si, uneori, cu cada de baie). 2. Ansamblu de persoane reunite (în mod stabil sau temporar) pe baza unei comunitati de interese, de conceptii etc.; grupa, colectiv. ♢ Loc. adv. În grup = mai multi laolalta, în colectiv. În grupuri de câte... = câte (atâtia) deodata. ♢ Expr. Grupuri-grupuri = (în) mai multe cete sau gramezi. ♦ Spec. Fractiune politica; grupare formata din reprezentantii unui partid sau ai unui curent politic. 3. (Mat.) Multime de elemente în care fiecarei perechi de elemente îi corespunde un element din aceeasi multime, în care este adevarata asociativitatea oricare ar fi elementele multimii, în care exista un element neutru si un element opus legii de compunere a multimii. – Din fr. groupe.
havan, HAVÁN, -Ă, havani, -e, adj., s.f. 1. Adj. De culoare maro deschis (ca aceea a tutunului). 2. S.f. Ţigara de foi fabricata din tutun de calitate superioara, provenit din Cuba; p. gener. tigara de foi. 3. S.f. Pluta de mare alcatuita din trunchiuri de brad dispuse în forma unei tigari de foi si legate cu cabluri. – Din fr. havane.
heterofilie, HETEROFILÍE, heterofilii, s.f. Fenomen care consta în existenta frunzelor de forme diferite pe aceeasi planta. – Din fr. hétérophilie.
heterofonie, HETEROFONÍE, heterofonii, s.f. Deviere incidentala de la linia melodica de baza în cazul suprapunerii a doua sau a mai multor voci care intoneaza aceeasi melodie. [Var.: eterofoníe s.f.] – Din fr. hétérophonie.
homeopatie, HOMEOPATÍE, homeopatii, s.f. Sistem terapeutic care consta în administrarea în doze foarte mici a substantelor care, în cantitati mari, ar putea provoca unui om sanatos o afectiune analoaga cu aceea care este combatuta. [Pr.: -me-o-] – Din fr. homéopathie.
homomorf, HOMOMÓRF, -Ă, homomorfi, -e, adj. Care are aceeasi forma. – Din fr. homomorphe.
homomorfism, HOMOMORFÍSM s.n. (Mat.) Corespondenta univoca între doua multimi dotate cu aceeasi structura algebrica. [Var.: omomorfísm s.n.] – Din fr. homomorphisme.
ibidem, IBÍDEM adv. (Cu privire la un text deja citat) În acelasi loc, tot acolo, în aceeasi lucrare. [Prescurtat: ibid., ib.] – Cuv. lat.
manşetă, MANSÉTĂ s. f. 1. capat (rasfrânt) al mânecii unei camasi barbatesti, al pantalonilor etc. 2. garnitura de etansare de forma unui inel rasfrânt, din piele sau din cauciuc. 3. titlu scris cu caractere groase pe prima pagina a unui ziar (anuntând o stire importanta etc.). ♢ indicatie bibliografica în partea de jos a copertei interioare a publicatiilor periodice, cu datele necesare identificarii periodicului respectiv. 4. text scurt ca titlu general pentru mai multe articole, care trateaza aceeasi tema; spatiul rezervat. 5. (scrima) lovitura data cu antebratul. (< fr. manchette, germ. Manschette)
imuniza, IMUNIZÁ, imunizez, vb. I. Tranz. si refl. A face sau a deveni imun în urma unui tratament sau prin faptul ca a avut în trecut aceeasi boala la care este expus în prezent. – Din fr. immuniser.
inginerie, INGINERÍE s.f. 1. Profesiunea inginerului. 2. (În sintagma) Inginerie genetica = modificare a structurii genetice a unui organism prin introducerea de gene noi, apartinând unor organisme din aceeasi specie sau din specii diferite, prin inserarea de gene sintetizate artificial sau prin reorganizarea materialului genetic propriu. – Inginer + suf. -ie.
interlock, INTERLÓCK s.n. 1. Masina de tricotat cu doua rânduri de ace pe un singur cilindru. ♦ Tricot indesirabil. 2. (Cin.) Sistem de înregistrare sincrona a imaginii si sunetului aferent prin antrenarea cu aceeasi viteza la înregistrare si redare a peliculei de imagine si a benzii magnetice audio. – Din engl., fr. interlock.
intern, INTÉRN, -Ă, interni, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care se afla înauntrul unui obiect, al unei fiinte, al unui spatiu etc., care este în interior. ♢ Organe interne = organe situate în cavitatile abdominala si toracica. Boli interne = bolile organelor din interiorul corpului. Motor cu ardere interna = motor care foloseste energia unui combustibil ars în interiorul cilindrului. Unghiuri interne = fiecare dintre cele doua perechi de unghiuri situate în interiorul a doua drepte paralele taiate de o secanta si aflate de aceeasi parte a secantei. ♢ Loc. adj. De (sau pentru) uz intern = a) (despre medicamente) care se ia oral; b) (despre carti, documente, acte etc.) care poate fi consultat numai în conditii speciale în interiorul unei institutii. 2. S.m. si f., adj. (Elev sau ucenic) care locuieste într-un internat sau la locul unde învata meseria. 3. S.m. si f. Student în medicina admis pe baza de concurs sa faca practica la un spital. – Din fr. interne, lat. internus.
izobar, IZOBÁR, -Ă, izobari, -e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre procesele sau transformarile unui sistem fizic) Care are loc la o presiune constanta. ♦ Linie (sau curba) izobara (si substantivat, f.) = linie care uneste pe o harta, pe o diagrama etc. punctele cu aceeasi presiune. 2. Adj., s.m. (Fiecare dintre atomii) care au aceeasi masa atomica, dar care difera prin numarul atomic si se gasesc în casute diferite ale tabloului periodic al elementelor. – Din fr. isobare.
izobată, IZOBÁTĂ, izobate, s.f. (Geogr.) Linie care uneste, pe o harta, punctele cu aceeasi adâncime fata de o suprafata de referinta (lac, mare, ocean). – Din fr. isobathe.
izoclină, IZOCLÍNĂ, izocline, s.f. Linie care uneste, pe o harta, punctele care au aceeasi înclinatie magnetica. – Din fr. isocline.
izodinamic, IZODINÁMIC, -Ă, izodinamici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care are aceeasi componenta orizontala a câmpului magnetic. 2. S.f. Linie care trece prin punctele de egala intensitate a componentei orizontale a câmpului magnetic pamântesc. – Din fr. isodynamique.
izohietă, IZOHIÉTĂ, izohiete, s.f. Linie care uneste, pe hartile climatice, punctele cu aceeasi cantitate de precipitatii cazute într-o anumita perioada de timp, [Pr.: -hi-e-] – Din fr. isohyète.
izomerie, IZOMERÍE s.f. Proprietate a unor substante cu aceeasi compozitie chimica de a avea însusiri diferite, datorita modului diferit de asezare a atomilor în molecula. – Din fr. isomérie.
izomorfism, IZOMORFÍSM s.n. 1. Relatie, corespondenta între doua obiecte, fenomene etc. care au aceeasi structura; identitate de structura. 2. Proprietate a substantelor cu compozitie chimica diferita, dar cu structura înrudita, de a se prezenta în aceleasi forme structurale cristalografice; izomorfie. 3. Termen întrebuintat de unii lingvisti structuralisti pentru a denumi paralelismul de structura dintre silaba, cuvânt si propozitie sau fraza. – Din fr. isomorphisme.
izoterm, IZOTÉRM, -Ă, izotermi, -e, adj. (Despre transformarile sistemelor fizico-chimice) Care se produce la o temperatura constanta. ♢ Linie izoterma (si substantivat, f.) = linie care uneste pe o harta geografica punctele terestre cu aceeasi temperatura medie a aerului, a apei sau a solului într-o anumita perioada. Curba izoterma (si substantivat, f.) = curba care uneste, pe o diagrama, punctele cu aceeasi temperatura ale unui proces fizico-chimic. – Din fr. isotherme.
încolo, ÎNCÓLO adv. 1. În alt loc decât aici; în partea aceea, în directia aceea, într-acolo. ♢ Expr. Mai încolo = mai departe. Pâna (mai) încolo = pâna nu departe, destul de aproape. (Fam.) Lasa-l (sau da-l) încolo! = nu te mai ocupa de el, nu-i da atentie, nu-l lua în considerare. Fugi încolo! = taci din gura! nu mai spune fleacuri. 2. Pe urma, mai târziu. ♢ Loc. adv. De aici sau de-acu(m) încolo = începând din acest moment, de acum înainte. De astazi (sau de mâine etc.) încolo = începând de azi (sau de mâine etc.). De atunci încolo = dupa aceea. 3. În afara de cele aratate înainte. [Var.: încoleá adv.] – În + colo.
înmulţi, ÎNMULŢÍ, înmultesc. vb. IV. Refl. si tranz. 1. A spori, a (se) mari în numar sau cantitativ. ♦ Tranz. A face operatia înmultirii; a multiplica. 2. A (se) mari prin reproducere numarul indivizilor din aceeasi specie. – În + mult.
jerbă, JÉRBĂ, jerbe, s.f. 1. Buchet mare de flori, asezate în asa fel încât sa aiba fata orientata în aceeasi parte. 2. (Fiz.; în sintagma) Jerba nucleara = fascicul de urme ale particulelor provenite din dezintegrarea unui nucleu atomic în nenumarate fragmente, ca urmare a ciocnirii sale de o particula cosmica cu energia foarte mare. – Din fr. gerbe.
jurisdicţie, JURISDÍCŢIE, jurisdictii, s.f. 1. Putere, competenta de a judeca a unui judecator sau a unei instante. 2. Totalitatea instantelor judecatoresti de acelasi grad. 3. Ansamblul organelor care au competenta de a judeca pricini de aceeasi categorie. 4. Teritoriu în care un judecator sau o instanta judecatoreasca îsi exercita puterea. – Din fr. jurisdiction, lat. jurisdictio.
limbă, LÍMBĂ, limbi, s.f. I. Organ musculos mobil care se afla în gura si care este pricipalul organ de percepere a gustului; serveste la mestecarea si înghitirea alimentelor, iar pentru om este si organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivitati, alcatuit din sistemul gramatical si lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace si procedee (în afara de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile si sentimentele. Limba surdo-mutilor. 2. Vorba, cuvânt; grai, glas. 3. (Înv. si arhaic) Informatie (asupra intentiilor dusmanului), relatie, veste, stire. ♦ Informator, spion, iscoada. 4. (Înv. si arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeasi limba. (II, 1); popor, neam, natiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamana formal sau functional cu limba (I). 1). Bara mobila de metal, agatata în fundul clopotului, care prin miscare, loveste în peretii lui, facându-l sa sune. 2. Fiecare dintre aratatoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesneste încaltarea pantofilor; încaltator. 4. Bucata de piele lunga si îngusta, care acopera deschizatura încaltamintei în locul unde se încheie cu siretul. 5. Lama de metal a unui cutit, briceag etc. 6. Flacara de forma alungita. ♦ Fâsie de lumina care strabate întunericul. 7. Fâsie lunga si îngusta de pamânt, de padure etc. 8. Deschizatura, gura lasata la cotetul de pescuit. – Lat. lingua (sensul "popor" (II 4) dupa v.sl. jenzyk "grai", "popor").
lunulă, LUNÚLĂ, lunule, s.f. 1. Figura plana formata din doua arce de cerc având aceleasi extremitati si a caror convexitate e situata de aceeasi parte. 2. (Anat.) Zona alba, în forma de semiluna, care se afla la baza unghiei (la oameni). – Din fr. lunule.
masă, MÁSĂ1, mase, s.f. 1. Multime compacta de oameni, considerata ca o unitate; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercuri largi ale populatiei. ♢ Loc. adj. De masa = care cuprinde, care antreneaza o (întreaga) colectivitate umana. ♢ Cântec de masa (sau de mase) = cântec cu continut patriotic, având un caracter mobilizator. 2. Îngramadire de elemente (de aceeasi natura ori diferite) care alcatuiesc împreuna un singur corp; (totalitatea unui) corp format printr-o asemenea îngramadire de elemente. ♢ Masa verde = nutret pentru vite; furaj. Mase plastice = materiale plastice. Masa de aer = portiune imensa, relativ omogena, a troposferei, cu proprietati distincte fata de portiunile înconjuratoare. ♢ Loc. adj. si adv. În masa = a) în cantitate mare; masiv. Transporturi în masa; b) cu totii; în numar mare. ♦ Cantitate mare din ceva (în raport cu restul ansamblului). ♢ Masa vocabularului = partea cea mai mare si mai mobila a vocabularului. ♦ Corp solid, compact; bloc. 3. (Fiz.) Cantitatea de materie a unui corp considerata ca o marime caracteristica (în raport cu volumul). ♢ Masa atomica = greutate atomica. Masa moleculara = greutate moleculara. Masa specifica = densitate. 4. (Jur.) Totalitate a creditelor sau datoriilor unui falit; fond banesc al unei succesiuni sau al unei întreprinderi lucrative. – Din fr. masse.
număr, NÚMĂR, numere, s.n. I. 1. Cantitate de elemente de acelasi fel care intra într-o însiruire, cantitate care arata de câte ori o marime se cuprinde în alta de aceeasi natura; ceea ce reprezinta rezultatul unei masurari; semn grafic sau grup de semne grafice care indica o asemenea cantitate, un asemenea rezultat. ♢ Numar atomic = numar de ordine pe care îl poarta elementele chimice asezate în ordinea tabloului lui Mendeleev si care exprima numarul de protoni din nucleul atomului respectiv. ♢ Loc. adj. si adv. Fara (de) numar = nenumarat; p.ext. imens. Cu numar = socotit2; p.ext. limitat. ♢ Loc. adv. În numar = cu socoteala; complet. ♢ Loc. prep. În (sau din) numarul = printre, dintre. ♢ Expr. A nu (mai) avea numar = a fi peste masura de numeros. Un numar de = câtiva. La numar sau în numar de... = în total. ♦ Multime. ♦ Ceata, grup. 2. Categorie gramaticala prin care se exprima deosebirea dintre un singur exemplar si doua sau mai multe exemplare ale aceluiasi obiect. II. 1. Cifra sau succesiune de cifre servind la identificarea unui obiect dintr-o multime de obiecte sau de clase de obiecte organizate într-un anumit fel, ca indice de marime, de valoare etc.; p.ext. obiect care corespunde acestei cifre ori succesiunii de cifre, care poarta pe el o asemenea indicatie. ♦ Spec. Reversul unei monede. ♦ Spec. Fiecare dintre exemplarele unei publicatii periodice care face parte din aceeasi serie, din acelasi tiraj etc. 2. Bucata sau parte din programul unui concert, al unui spectacol de estrada, de circ etc.; parte distincta dintr-o opera (duet, arie etc.). III. (Fam., în expr.) Numarul unu = de prima calitate, fara pereche; strasnic, excelent. – Lat. numerus.
pănură, PẮNURĂ, panuri, s.f. 1. (Pop.) Aba2, dimie; p. gener. tesatura (groasa). 2. Fig. (Reg.) Fel, soi. ♢ Expr. A fi de o panura cu cineva = a fi la fel cu cineva, de aceeasi categorie. [Acc. si: panúra]. – Lat. paenula.
lunulă, LUNÚLĂ s. f. 1. figura geometrica formata din doua arce de cerc cu aceleasi extremitati, de aceeasi parte a coardei comune. o ĕle lui Hipocrate = cele doua lunule obtinute prin constructia unor semicercuri pe ipotenuza si catetele unui triunghi dreptunghic. 2. zona alba în forma de semiluna, la baza unghiei. (< fr. lunule)
religie, RELÍGIE, religii, s.f. 1. Sistem de credinte (dogme) si de practici (rituri) privind sentimentul divinitatii si care îi uneste, în aceeasi comunitate spirituala si morala, pe toti cei care adera la acest sistem; totalitatea institutiilor si organizatiilor corespunzatoare; confesiune, credinta. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplina predata în scoala, având ca scop educarea si instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.
ţesut, ŢESÚT1, tesuturi, s.n. 1. Faptul de a tese; mestesugul tesatoriei. 2. Ţesatura (1). 3. Ansamblu de celule animale sau vegetale având aceeasi structura si aceleasi functii într-un organism. Ţesut nervos. – V. tese.
ţine, ŢÍNE, tin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mâna (sau în brate etc.) si a nu lasa sa scape. ♢ Expr. A-i tine (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi nas cuiva la cununie; b) a sta lânga cineva în ultimele clipe ale vietii cu o lumânare aprinsa în mâna (dupa un vechi obicei crestin). A-i tine (cuiva) cununa = a fi nas (cuiva) la cununie. A tine frânele tarii (sau împaratiei etc.) = a conduce, a stapâni, a guverna o tara etc. A tine pe cineva (sau ceva) în mâna = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) dupa bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mâna. A tine ursita (sau soarta) cuiva (în mâna) = a fi stapân pe viata cuiva si a dispune de ea dupa bunul sau plac. ♢ (Urmat de determinari introduse prin prep. "de", "de dupa" sau "pe dupa", arata partea de care se apuca) Ţinem pe bunic de mâna. (Refl. recipr.) Mergeau tinându-se de mâna. ♢ Intranz. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de", arata partea sau capatul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însusi) Ţine de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primeste! ♦ (Determinat prin "în brate" sau "îmbratisat") A cuprinde pe cineva cu bratele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbratisa. ♦ (Determinat prin "în mâna") A mânui o arma, o unealta, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apa etc.; în expr.) A tine mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A sustine un obiect greu (ridicat de la pamânt) si a nu-l lasa sa cada. 3. A sprijini pe cineva sa nu cada. ♦ Intranz. A nu lasa ca ceva care atârna sau pluteste sa cada sau sa se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ♢ Expr. A nu-l (mai) tine pe cineva pamântul = a nu mai putea fi suportat din cauza rautatii, faradelegilor etc. A nu-l (mai) tine pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerabdare etc. A nu-l mai tine (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apasa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini functia, a potoli o senzatie dureroasa etc.). ♦ A se mentine într-un loc, a nu se prabusi, a nu cadea de undeva. Se tine tare în sa. 2. Refl. A fi prins sau fixat usor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se tinea numai într-un cui. ♦ Intranz. si refl. A fi bine fixat sau întepenit undeva (si a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) tine bine. 3. Refl. (Cu determinari introduse prin prep. "de" sau "dupa") A merge în urma cuiva, pasind cât mai aproape de el si a nu-l parasi nici o clipa; p. ext. a fi mereu împreuna cu cineva, a fi nelipsit de lânga cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, staruind cu o rugaminte; a urmari pe cineva cu staruintele sale, cu insistentele sale pentru a-i câstiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua dupa cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinari modale) A urma unul dupa altul, a se însirui. Automobilele se tineau lant. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lasa de... ♢ Expr. A se tine de ale sale = a-si vedea de treaba. 6. Intranz. si refl. A face parte integranta dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitura etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a apartine cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legatura cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competenta cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufleteste de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afectiune puternica, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinari introduse prin prep. "cu") A lua apararea sau partea cuiva, a sustine pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva sa se întâmple, sa se faca sau sa fie; a simti imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumita parte a lui) sa stea mai mult timp într-o anumita pozitie sau atitudine. ♢ Expr. A tine nasul sus sau (refl.) a se tine cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretentios. A tine capul sus sau (refl.) a se tine cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva sa stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A tine (pe cineva sau ceva) în evidenta = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atentie deosebita. A tine (ceva) în suspensie = a nu se pronunta sau a nu se hotarî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuinta, salas, cazare; a nu lasa (pe cineva) sa plece în alta parte. ♦ (Cu determinari introduse prin prep. "la" sau "în") A sili, a forta pe cineva sa stea într-un anumit loc. ♢ Expr. A tine (pe cineva) la pastrama = a lasa pe cineva sa rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face sa stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva sa nu se poata misca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ♢ Expr. A tine pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stapâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva sa stea sau sa ramâna un timp oarecare într-o anumita stare; a mentine. 5. Tranz. (Cu determinarile "pe loc" sau "în loc") A opri pe cineva sau ceva din mersul sau, facându-l sa ramâna pe loc, a-l împiedica sa-si urmeze drumul. ♢ Expr. A-i tine cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul sau, împiedicându-l sa treaca înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a astepta pe cineva în drum si a-l opri pentru a-i adresa o rugaminte; c) (pop.) a urmari pe cineva în mod insistent (pentru a-i câstiga bunavointa, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A tine drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlharia la drumul mare; b) a umbla fara rost, haimana. (Pop.) A-i tine cuiva drumul legat = a împiedica actiunile cuiva, libertatea cuiva. A tine (pe cineva) de vorba = a sta de vorba cu cineva (nelasându-l sa-si vada de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva sa astepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ♢ Expr. A se tine în rezerva (sau la o parte, la distanta) = a nu lua parte la ceva, a se abtine de la ceva. A se tine sufletul în cineva = a fi viu, a trai. ♦ (Pop.) A-si duce traiul, a vietui, a trai (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumita pozitie, a lua sau a avea o anumita atitudine sau tinuta. Se tinea drept. ♢ Expr. A nu se mai (putea) tine pe (sau în) picioare = a cadea (de osteneala, de somn, de boala etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin "mândru", "mare", "tare" sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-si lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stapâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia îsi tine lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativa) De-abia se tine sa nu râda. ♢ Expr. A-si tine firea = a-si pastra linistea, calmul, cumpatul; a se stapâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinari introduse prin prep. "de", "de la") A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva sa faca ceva; a retine. IV. 1. Tranz. A pastra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adapost sau a-l avea la îndemâna în caz de trebuinta). ♦ A pastra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. "pentru") A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A pastra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i apartine) la sine sau pentru sine; a retine pe nedrept. 2. Tranz. A nu lasa ca ceva sa dispara, sa se distruga, sa se altereze etc.; a pastra neatins si neschimbat, a conserva. ♢ Expr. A tine legatura cu cineva = a ramâne în (strânsa) legatura cu cineva, a pastra legatura cu cineva. A tine cuiva (sau, reg., a tine pe cineva) mânie (sau pizma, suparare, alean) = a purta cuiva ura, suparare etc., a ramâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A tine taina (sau secretul) sau a tine (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvalui, a nu da pe fata, a nu destainui un secret. A tine minte = a nu uita (ceva), a-si aminti de... ♦ A cruta, a nu distruge. ♦ (Pop.) A pastra cuiva dragoste, a nu parasi pe cineva. 3. Tranz. A pastra o stare sau o calitate vreme mai îndelungata. ♢ Expr. A-i tine cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i tine (cuiva) de frig = a apara de frig. A-i tine (cuiva) de foame (sau de sete) = a satura (înlocuind alta hrana mai potrivita). A tine (cuiva) de urât = a sta împreuna cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singuratatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu acelasi drum (sau aceeasi cale, aceeasi directie), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a strabate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin "de drum") Ţine-te de drumul acesta pâna acasa. ♢ Expr. (înv.) A tine marea sau (intranz.) a tine spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictete, a împlini întocmai; a pazi (o norma, o învoiala, un angajament, o lege). ♦ A sarbatori, a praznui, a cinsti (o zi de sarbatoare). ♢ Expr. A tine zile pentru cineva = a posti ca sa-i mearga cuiva bine, sa i se împlineasca o dorinta. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndeparta de..., a nu se abate de la..., a ramâne consecvent cu... ♢ Expr. (Intranz.) A tine la vorba sa = a ramâne nestramutat într-o hotarâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-si schimba hotarârea. 6. Refl. si intranz. (De obicei cu determinarile "bine", "tare", "dârz") A se mentine în conditii bune, a nu se da batut, a nu se lasa înduplecat; a rezista. ♢ Expr. (Refl.) A se tine (sau, tranz., a tine pe cineva) treaz = a ramâne (sau a determina pe cineva sa ramâna) treaz, a nu (se) lasa sa fie prins de somn. (Refl.) A se tine gata = a sta pregatit (pentru a face ceva). (Refl.) Ţine-te (sau te tine) bine sau (intranz.) tine bine! formula de îndemn si de încurajare. (Refl.) Sa se tina bine! formula de amenintare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o proba, a suporta ceva. Calul tine la galop. 7. Refl. si tranz. A se afla sau a face sa se afle în deplina sanatate si putere. ♢ Expr. A (se) tine viu (sau în viata, cu zile etc.) = a (se) mentine în viata; a trai sau a face sa traiasca. ♦ Refl. A se pastra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ♢ Expr. A tine loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini functia de..., a servi drept..., a fi întrebuintat ca... 2. A stapâni (un loc). ♦ A apara un loc de invazia dusmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul sau. 4. A avea sub conducerea, directia sau administratia sa; a fi însarcinat cu o functie (si a o exercita). ♢ Expr. A tine casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil. A tine socotelile = a fi însarcinat cu socoteala intrarii si iesirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale si a le creste (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosinta pe timp limitat o proprietate; a detine (în calitate de chirias, de arendas). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfa în pravalie). VI. Tranz. 1. A suporta toata cheltuiala necesara întretinerii unei case, unei gospodarii etc. ♢ Expr. A tine casa (cu cineva) = a convietui cu cineva (în calitate de sot si sotie). A tine casa mare = a duce trai bogat, luxos. A tine casa (sau masa) deschisa = a primi bucuros si des multi oaspeti. A-si tine rangul = a avea un fel de viata potrivit cu rangul pe care îl ocupa. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trai (mai ales hrana); a întretine. ♢ Expr. A tine (pe cineva) la scoala (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la scoala, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. si refl. (Urmat de determinari introduse prin prep. "cu") A (se) hrani. ♢ Expr. (Tranz.) A-si tine capul (sau viata, zilele, sufletul) cu... = a se hrani, a trai cu... ♦ Refl. A face fata cheltuielilor necesare vietii; a se întretine, a trai. 2. A purta cuiva de grija, a avea grija de cineva, a îngriji pe cineva. ♢ Expr. A tine pe cineva ca pe (sau în) palma = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorintele. A tine bine = a pastra în stare buna, în ordine deplina, a întretine bine. 3. (Pop.) A fi casatorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relatii de dragoste (în afara casatoriei), a trai cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dainui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupesti) A nu mai slabi pe cineva, a nu-l lasa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o directie). VIII. Tranz. 1. (Exprima, împreuna cu determinarea sa, o actiune sau o stare indicata de determinare, cu valoarea stilistica a unui prezent de durata) A face sa dureze, sa se manifeste. De bucurie tinu masa trei zile. ♢ Expr. A o tine numai (sau tot) o (sau într-o) fuga (ori o gura, un plâns etc.) sau a tine fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fara întrerupere, fara a slabi o clipa, fara a se opri (din fuga, din plâns etc.). A (o) tine înainte (sau întruna) ca... = a sustine cu tarie, cu insistenta ca... A (o) tine (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (sa...) A tine pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la moda, a fi în spiritul vremii, a nu ramâne în urma. ♦ (Cu determinari introduse prin locutiunile "tot în..." sau "numai în...") A nu mai slabi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinari) A tine o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A tine judecata = a judeca. A tine sfat = a se sfatui, a delibera. A tine lupta (sau razboi, batalie, foc) = a se lupta, a se razboi cu cineva. A tine straja = a strajui, a sta de straja. A tine locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. si refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te tineam mai tânar! ♢ Expr. (Tranz.) A tine (pe cineva) de rau = a mustra, a dojeni, a certa, a ocarî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuiala, a necesita o cheltuiala, a costa. [Prez. ind. si: (reg.) tiu. – Var.: tineá vb. II] – Lat. tenem.
umbelă, UMBÉLĂ, umbele, s.f. Inflorescenta în care pedunculii fiecarei floricele pornesc din acelasi punct si se ridica la aceeasi înaltime, ca pânza unei umbrele. – Din lat. umbella, fr. ombelle.
unanim, UNANÍM, -Ă, unanimi, -e, adj. Acceptat, împartasit de toti, care exprima un acord total; care cuprinde pe toti sau apartine tuturor; fara exceptie, general. ♦ (La pl.) Care au aceeasi parere, a caror parere coincide. – Din fr. unanime.
undă, ÚNDĂ, unde, s.f. I. 1. Cantitate dintr-o masa de apa care face o miscare ritmica usoara de ridicare si coborâre formând ondulatii la suprafata apei; p. ext. apa (curgatoare sau statatoare). ♦ Suvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masa de aer care se misca usor; p. ext. aer, vazduh. 3. Miscare de vibratie (usoara); zgomot (usor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilatii, cu viteza finita si printr-o variatie spatiala. ♢ Lungime de unda = distanta dintre doua puncte succesive ale unei unde, în care oscilatia are aceeasi faza. Unda seismica = unda pornita din epicentrul unui cutremur de pamânt, de-a lungul careia cutremurul se propaga în interiorul si la suprafata pamântului. Unda de soc = unda seismica de mare intensitate. Unda electromagnetica = câmp electromagnetic variabil care se propaga în urma interactiunilor dintre variatiile câmpului electric si ale celui magnetic. (În radiofonie) Unda scurta = unda electromagnetica cu o lungime medie de 0,50 m. Unda mijlocie = unda electromagnetica cu o lungime de 200-600 m. Unda lunga = unda electromagnetica cu o lungime de 700-2000 m. Unda verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluentei maxime a traficului auto pe arterele de circulatie din orase, realizat printr-un sistem de comanda coordonata a semafoarelor. – Lat. unda (cu sensul II dupa fr. onde).
uniform, UNIFÓRM, -Ă, uniformi, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Care are permanent si pe toata întinderea sau durata aceeasi forma, aceeasi înfatisare, aceeasi intensitate, aceeasi viteza, aceeasi desfasurare etc.; care este la fel, constant, lipsit de variatii. 2. S.f. Îmbracaminte croita dupa un anumit model si purtata în mod obligatoriu de membrii unor institutii (armata, scoala etc.). – Din fr. uniforme, lat. uniformis, -e.
unison, UNISÓN s.n. Executare de catre un grup vocal sau instrumental a unei melodii la aceeasi înaltime. ♦ Fig. Acord deplin, comuniune de idei, de sentimente, de interese. – Din fr. unisson, lat. unisonus.
uterin, UTERÍN, -Ă, uterini, -e, adj. Care tine de uter, privitor la uter. ♢ Frati uterini = frati nascuti din aceeasi mama, dar din tati diferiti. – Din fr. utérin.
valoare, VALOÁRE, valori, s.f. I. 1. Însusire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesitatilor sociale si idealurilor generate de acestea; suma calitatilor care dau pret unui obiect, unei fiinte, unui fenomen etc.; importanta, însemnatate, pret, merit. ♢ Loc. adj. De valoare = a) (despre lucruri) pretios, scump, de pret; valoros; b) (despre oameni) important, merituos; cu autoritate; valoros. ♢ Expr. A scoate (sau a pune) în valoare = a arata, a demonstra importanta, calitatile esentiale ale unei fiinte, ale unui lucru, ale unui fenomen etc.; a scoate în relief, a sublinia. ♦ (Concr.) Ceea ce este important, valoros, vrednic de apreciere, de stima (din punct de vedere material, social, moral etc.). ♦ (Concr.) Persoana vrednica de stima, cu însusiri deosebite. 2. Eficacitate, putere. Valoare nutritiva. II. 1. (Ec. pol.) Munca sociala necesara pentru producerea unei marfi si materializata în marfa. ♢ Valoare de întrebuintare = proprietate a unui lucru de a satisface o anumita necesitate a omului sau a societatii. Valoare de schimb = raport, proportie în care o anumita cantitate de marfa de un anumit fel se schimba cu o cantitate de marfa de alt fel. 2. (Concr.) Marfa. 3. (Comert, Fin.) Exprimare în bani a costului unei marfi sau a unei actiuni, a unui cec etc. ♢ Valoare comerciala (sau de circulatie) = echivalent în bani al unui bun sau al unei marfi pe piata; curs. ♦ Înscris (cec1, cambie, obligatiune etc.) reprezentând un drept în bani sau în bunuri de alta natura. ♢ Valoare mobiliara = înscris reprezentând un drept asupra unor bunuri mobiliare (marfa, bani etc.). Valoare imobiliara = înscris reprezentând un drept asupra unor bunuri imobiliare (cladiri, pamânt etc.). ♦ Rentabilitate, productivitate. 4. (Mat., Fiz.) Marime matematica asociata unei marimi fizice (dupa un anumit procedeu de masurare), permitând compararea marimii cu altele de aceeasi natura. ♢ Valoare absoluta = valoarea unei expresii matematice când nu se tine seama de semnul (+ sau) pe care îl are. ♦ Rezultat al unui calcul, al unei operatii matematice etc. 5. (Muz.) Durata absoluta sau relativa a unei note sau a unei pauze. 6. Efect obtinut în pictura prin alaturarea a doua nuante diferite ale unui ton. 7. Sens, nuanta de sens a unui cuvânt. – Din fr. valeur, lat. valor, -oris.
varia, VARIÁ2, variez, vb. I. 1. Intranz. A fi felurit, diferit, deosebit (dupa locuri, împrejurari, situatii); a nu semana, a nu avea aceeasi înfatisare, structura, compozitie etc. cu altceva. 2. Tranz. A da o forma diferita, a schimba. 3.Intranz. si tranz. (Mat.) A(-si) schimba valoarea. [Pr.: -ri-a] – Din fr. varier, lat. variare.
vârstean, VÂRSTEÁN, vârsteni, s.m. (Rar) Persoana considerata în raport cu alta persoana de aceeasi vârsta1 cu ea. – Vârsta1 + suf. -ean.
vârstnic, VẤRSTNIC, -Ă, vấrstnici, -ce, adj. 1. Trecut de epoca tineretii, înaintat în vârsta1. ♢ Mai vârstnic decât... = mai în vârsta1 decât... 2. (Înv.; adesea substantivat) De aceeasi vârsta1 (cu altcineva). [Var.: vrấstnic, -a adj.] – Vârsta1 + suf. -nic.
litostatic, LITOSTÁTIC, -Ă adj. (despre presiunea exercitata asupra rocilor) care se datoreaza greutatii straturilor acoperitoare, fiind aceeasi în toate directiile. (< fr. lithostatique)
xiloid, XILOÍD, -Ă, xiloizi, -de, adj. (Despre materiale) Care este de natura lemnoasa sau prezinta o structura asemana toare cu aceea a lemnului. – Din fr. xyloïde.
ziuatic, ZIUÁTIC, -Ă, ziuatici, -ce, adj. (Reg.; despre frati, surori) Nascut în aceeasi zi a anului, dar în ani diferiti. [Pr.: zi-ua-] – Ziua + suf. -atic.
zoofit, ZOOFÍT, zoofite, s.n. (La pl.) Încrengatura care cuprinde animale inferioare a caror forma aminteste pe aceea a plantelor; (si la sg.) animal care face parte din aceasta încrengatura. – Din fr. zoophyte.
echilibru, ECHILÍBRU, echilibre, s.n. 1. Situatie a unui corp asupra caruia se exercita forte care nu-i schimba starea de miscare sau de repaus; stare stationara a unui fenomen. ♢ Echilibru dinamic = echilibru determinat de doua procese opuse care se desfasoara cu aceeasi intensitate. ♢ Expr. A-si pierde echilibrul = a fi pe punctul de a cadea, de a se prabusi. 2. Proprietate a anumitor sisteme de forte de a nu schimba starea de miscare sau de repaus a unui corp rigid asupra caruia se exercita. ♦ Fig. Stare de liniste, armonie, de stabilitate launtica. 3. Stare a unei balante economice în care partile comparate sau raportate sunt egale. ♢ Echilibru bugetar = stare a unui buget în care veniturile acopera cheltuielile. Echilibru economic = stare de concordanta între elementele interdependente si toate variabilele activitatii economice si sociale. 4. Fig. Proportie justa, raport just între doua lucruri opuse; stare de armonie care rezulta din aceasta. – Din fr. équilibre, lat aequilibrium.
manşetă, MANSÉTĂ, mansete, s.f. 1. Partea de jos a mânecii unei camasi (barbatesti) sau a unei bluze; banda (detasabila) aplicata ca garnitura la partea de jos a unei mâneci. ♦ Partea de jos (rasfrânta) a pantalonilor. ♦ Portiune de la începutul unui ciorap tricotat, lucrata de obicei ca un elastic. 2. Garnitura de piele sau de cauciuc, în forma de inel sau de cilindru, care serveste la etansarea unor deschideri. 3. Text scurt tiparit cu alt caracter de litera pe prima pagina a unui ziar sau într-o publicatie periodica., la începutul unui articol, care contine în rezumat o stire importanta din cuprinsul ziarului sau ideea principala, nota originala din cuprinsul articolului. ♢ Manseta bibliografica = indicatie bibliografica în partea de jos a copertei interioare a publicatiilor periodice, cuprinzând datele necesare identificarii sau citarii periodicului respectiv. ♦ Text scurt folosit ca titlu general pentru mai multe articole care trateaza aceeasi tema; p.ext. spatiu rezervat acestor texte. – Din fr. manchette, germ. Manschette.
aproba, APROBÁ, aprób, vb. I. Tranz. A încuviinta o actiune, o parere, o propunere etc. a cuiva, a fi de aceeasi parere cu cineva; a rezolva în mod favorabil cererea, propunerea etc. cuiva. – Din lat. approbare.
limba, LIMBÁ1 vb. tr. a descarca o nava partial sau total, în limburi (5), pentru a-i înlesni trecerea printr-un loc putin adânc, reîncarcând-o dupa aceea; a limba. (< limb)
mărime, MĂRÍME, marimi, s.f. 1. Însusirea de a fi mare; întindere, dimensiune, cantitate, volum. ♦ Talie, statura. ♦ Proportie, valoare. ♦ Importanta, însemnatate, gravitate. ♦ (Fiz.) Proprietate comuna a unor obiecte, pe baza careia acestea pot fi ordonate într-un sir. ♢ Marime de stare = marime a unui sistem fizic, care variaza cu aceeasi valoare, oricum ar trece sistemul între doua stari date. (Astron.); Marime stelara = masura a stralucirii unui astru; magnitudine. ♦ (Mat.) Fiecare dintre elementele unei multimi abstracte atasate unui spatiu geometric cu una sau mai multe dimensiuni si având o structura algebrica independenta de sistemul de coordonate utilizat în acest spatiu. 2. Durata. 3. Stralucire, grandoare; glorie, faima. ♦ Loc de frunte într-o anumita ierarhie; functie sau situatie înalta, rang, demnitate; (concr.) persoana care detine un rol important în ierarhia sociala; demnitar, fruntas. 4. (Înv.) Noblete sufleteasca, marinimie. 5. (Înv.) Mândrie, aroganta, trufie. – Mare + suf. -ime.
licitaţie, LICITÁŢIE s. f. modalitate de vânzare-cumparare publica a unui bun, a unei marfi etc., care se adjudeca celui ce ofera pretul cel mai ridicat; alegere, din mai multe oferte prezentate de unitati specializate, pentru o anumita lucrare, pe aceea care are pretul cel mai scazut. (< fr. licitation, lat. licitatio)
civil, CIVÍL, -Ă, civili, -e, adj. Care priveste pe cetatenii unui stat (cu exceptia militarilor si a reprezentantilor bisericii) sau care apartine, este specific acestor cetateni; care se refera la raporturile juridice ale cetatenilor între ei (cu exceptia militarilor si a reprezentantilor bisericii), precum si la raporturile economice ale acestora cu organele si organizatiile statului. ♢ Drepturi civile = drepturi de care se bucura o persoana (fizica sau juridica), reglementate si recunoscute ca atare. Drept civil = ramura a dreptului care studiaza si reglementeaza relatiile sociale (convenite în raporturi juridice) existente între persoanele fizice sau juridice dintr-un stat. Cod civil = culegere unitara de norme juridice care reglementeaza raporturile de drept civil. Stare civila = situatia unei persoane asa cum rezulta din actele sale privitoare la nastere, casatorie, deces. Ofiter al starii civile = salariat al unei primarii însarcinat cu încheierea actelor de stare civila. Casatorie civila = casatorie oficiata de ofiterul starii civile în conformitate cu prevederile legale. Parte civila = persoana care, într-un proces penal, formuleaza pretentii de despagubiri pentru daunele suferite prin savârsirea infractiunii. Razboi civil = conflict armat între doua grupuri adverse din aceeasi tara, cu scopul de a prelua puterea. ♦ (Substantivat) Persoana îmbracata în haine obisnuite (si nu în haine militare sau preotesti); cetatean al unui stat, cu exceptia militarilor si a preotilor. [Var.: (înv. si pop.) tivíl, -a adj.] – Din fr. civil, lat. civilis.
coabita, COABITÁ, coabitez, vb. I. Intranz. (Jur.) A locui, a trai împreuna (în aceeasi casa) cu cineva; a convietui. [Pr.: -co-a-] – Din fr. cohabiter, lat. cohabitare.
levadă, LEVÁDĂ s. f. (echit.) miscare de dresaj constând în aceea ca animalul ridica în sus bipedul anterior, sprijinindu-se pe cel posterior, cu jaretele apropiate de sol. (< germ. Levade)
fazmetru, FAZMÉTRU, fazmetre, s.n. Instrument care serveste la masurarea diferentei de faza între marimi electrice de aceeasi frecventa. – Din fr. phasemètre.
măsură, MĂSÚRĂ, masuri, s.f. I. 1. Valoare a unei marimi, determinata prin raportarea la o unitate data; masurare, determinare. ♢ Loc. adj. si adv. Dupa (sau pe) masura = despre îmbacaminte sau încaltaminte) potrivit cu dimensiunile corpului; dupa dimensiuni potrivite. De (sau pe) o masura = deopotriva, la fel, egal. ♢ Loc. adv. În mare (sau în larga) masura = în mare parte, în mare cantitate, mult. În mica masura = într-o proportie neînsemnata. În egala masura = la fel, în mod egal. ♢ Loc. prep. Dupa (sau pe, în) masura... = în raport cu..., proportional cu... ♢ Loc. conj. Pe masura ce = cu cât. În masura în care... = numai atât cât... ♢ Loc. vb. A lua (cuiva) masura = a masura diferite dimensiuni (ale cuiva) în vederea confectionarii unor haine, ghete etc. 2. Unitate conventionala pentru masurarea dimensiunilor, cantitatilor, volumelor etc.; vas, aparat etc. care reprezinta aceasta unitate conventionala. Instrument (sau aparat) de masura = instrument (sau aparat) cu care se masoara. ♢ Loc. adv. Cu aceeasi masura = în acelasi fel. ♦ Continutul unui astfel de instrument. 3. Cantitate determinata, întindere limitata. 4. Cea mai mica diviziune care sta la baza organizarii si gruparii duratei sunetelor muzicale si care se noteaza printr-o fractie plasata la începutul primului portativ. ♢ Bara de masura = fiecare dintre liniutele care taie vertical portativul, divizând durata piesei muzicale în unitati metrice egale. ♢ Expr. A bate masura = a executa cu mâna sau cu piciorul miscari egale si regulate, care marcheaza diviziunile grupurilor de note aflate în fiecare unitate delimitata de barele de masura. 5. Unitate metrica compusa dintr-un anumit numar de silabe accentuate si neaccentuate sau (în metrica antica) dintr-un anumit numar de silabe lungi si scurte, care determina ritmul unui vers. 6. (Fil.) Categorie a dialecticii care reflecta legatura dintre cantitate si calitate, cuprinzând intervalul în limitele caruia schimbarile cantitative pe care le sufera un anumit lucru sau fenomen nu duc la o transformare a calitatii lui. II. Fig. 1. (Mai ales la pl.) Dispozitie, procedeu, mijloc întrebuintat pentru realizarea unui anumit scop; hotarâre, prevedere. ♢ Masura de siguranta = mijloc de preventie speciala, prevazut de legea penala si folosit fata de infractorii care prezinta pericol. ♢ Expr. A lua masuri = a executa o serie de lucrari sau a duce o actiune în vederea realizarii unui anumit scop. 2. Capacitate; valoare, putere, grad. ♢ Expr. A fi în masura (sa...) = a fi în stare, a avea posibilitatea, calitatea de a face, de a realiza (ceva). A-si da masura = a-si manifesta talentul, priceperea în realizari concrete; arata totalitatea resurselor de care dispune, a dovedi ca este capabil sa faca, sa realizeze ceva. 3. Limita, punct extrem pâna la care se poate concepe, admite sau pâna la care este posibil ceva; moderatie, cumpatare, înfrânare. ♢ Loc. adv. Fara (de) masura = din cale-afara, nemasurat, exagerat, excesiv. Cu masura = în limite acceptabile, moderat, chibzuit. ♢ Expr. În masura posibilului = atât cât va fi posibil. – Lat mensura.
filtru, FÍLTRU2, filtre, s.n. (Livr.) Bautura careia i se atribuie puteri miraculoase, printre care si aceea de a inspira iubire. – Din fr. philtre.
franc, FRANC2, franci, s.m. Denumire data portaltoiului obtinut din samânta soiurilor cultivate (la mar, par, cires etc.) care face parte din aceeasi specie cu altoiul. – Din fr. franc.
frate, FRÁTE, frati, s.m. 1. Persoana de sex masculin considerata în raport cu alta persoana (indiferent de sex), nascuta din aceiasi parinti sau din acelasi tata ori din aceeasi mama; fratâne. ♢ Frate bun (sau adevarat, drept sau, reg., dulce) = fiecare dintre fratii nascuti din acelasi tata si din aceeasi mama în raport unii cu altii. Frati de lapte = copii care au supt la aceeasi doica. Frate de mâna = baiat care serveste mireasa în timpul nuntii. Frate de cruce = fârtat. ♦ (La pl.) Nume dat copiilor (în cazul când se afla între ei si baieti) nascuti din aceiasi parinti sau numai din acelasi tata ori din aceeasi mama. 2. Termen familiar, prietenesc, cu care cineva se adreseaza unei persoane (indiferent de sex). 3. Grad în ierarhia calugareasca dat unui calugar care nu este cleric si care ajuta la treburile gospodaresti; calugar care are acest grad. 4. Lastar care se formeaza la subsuoara frunzelor cerealelor paioase din nodurile de la baza tulpinii. 5. (Bot.; în compusul) Fratele-priboiului = planta erbacee din familia geraniaceelor, cu flori purpurii-violacee, care creste prin paduri sau locuri pietroase, umede si umbroase (Gerranium silvaticum). – Din lat. frater, -tris.
lectorat, LECTORÁT s. n. 1. functia de lector1 (1). 2. catedra universitara a unei tari în alta tara, în cadrul careia profesori ai celei dintâi predau studentilor din tara gazda, o anume materie de învatamânt. 3. grup de profesori din învatamântul superior care predau o disciplina la o alta facultate decât aceea de care apartin. (< germ. Lektorat)
optic, ÓPTIC, -Ă, optice, -ce s.f., adj. I. 1. S.f. Ramura a fizicii care se ocupa cu studierea naturii luminii, a emisiei si absorbtiei ei, cu fenomenele legate de propagarea si de interactiunea ei cu diverse substante etc. ♦ Parte a fizicii care se ocupa cu studiul radiatiilor de aceeasi natura cu lumina (radiatii infrarosii, ultraviolete etc.). ♢ Optica electronica = domeniu al electronicii care studiaza miscarea electronilor în vid, într-un câmp electric sau magnetic. 2. Fig. Fel, mod de a vedea si de a interpreta faptele si fenomenele; conceptie, punct de vedere. II. Adj. 1. Care se bazeaza pe lumina, care tine de fenomenele luminii sau de senzatiile vizuale, privitor la astfel de fenomene si de senzatii; care apartine obiectului de studiu al opticii (I 1). ♢ Centru optic = punct de pe axa unei lentile catre care tind punctele principale si cele nodale ale ei si prin care raza de lumina trece fara sa-si schimbe directia. 2. Care tine de vedere sau de organele de simt ale acestuia. ♢ Nerv optic = nerv care transmite impresiile vizuale de la ochi la centrul nervos respectiv din creier. – Din fr. optique.
părere, PĂRÉRE, pareri, s.f. 1. Opinie, punct de vedere; conceptie, idee, credinta. ♢ Expr. A fi de parere = a crede, a socoti, a considera. A(-si) da cu parerea (ori câte o parere) = a opina; a crede, a considera, a aprecia. A fi de aceeasi parere (cu cineva) = a fi de acord (cu cineva). A fi de alta parere = a crede altceva, a nu fi de acord. Parere de bine = bucurie, satisfactie, multumire. Parere de rau = mâhnire, cainta, regret, invidie. 2. Iluzie, închipuire. ♢ Loc. adv. Într-o parere = într-o doara; la întâmplare. ♦ (Concr.) Aratare, nalucire, vedenie, fantoma. ♢ Expr. O parere de... = o cantitate infima de... – V. parea.
tautologie, TAUTOLOGÍE, tautologii, s.f. 1. Greseala de limba care consta în repetarea inutila a aceleiasi idei, formulata cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care consta în repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonatie sau de forma si care, exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o actiune. 3. (Log.) Judecata în care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune. 4. Expresie din logica simbolica, care, în limitele unui sistem formal, este adevarata în orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.
populaţie, POPULÁŢIE, populatii, s.f. 1. Totalitatea locuitorilor unei tari, ai unei regiuni, ai unui oras etc., poporatie, poporime. ♦ Totalitatea indivizilor animali sau vegetali (din aceeasi specie) raspânditi pe un anumit teritoriu. 2. (În sintagma) Populatie de stele = ansamblu de stele grupate dupa vechime, pozitie, compozitie chimica etc. [Var.: (înv.) populatiúne s.f.] – Din fr. population.
saros, SÁROS s.n. Perioada de 18 ani, 11 zile si 8 ore, dupa care se repeta, la aceleasi intervale si în aceeasi ordine, eclipsele de Soare si de Luna. – Din fr. saros.
monedă, MONÉDĂ, monede, s.f. Ban de metal (rar de hârtie) care are sau a avut curs legal pe teritoriul unui stat; p. gener. ban de metal (de valoare mica); maruntis. ♢ Expr. A bate (sau a taia, a face) moneda = a emite bani de metal. A bate moneda (din sau cu ceva) = a insista, a face caz (de ceva). A plati (cuiva) cu aceeasi moneda = a raspunde (cuiva) printr-o comportare similara. (Fam.) Asta e moneda platita, se spune despre o întâmplare neplacuta survenita în viata cuiva ca o pedeapsa pentru fapta sau faptele rele facute; fapta si rasplata. [Pl. si: monezi. – Var.: monéta s.f.] – Din ngr. monédha.
rasă, RÁSĂ1, rase, s.f. 1. Grup de indivizi apartinând aceleiasi specii de microorganisme, plante, animale, cu caractere comune, constante, conservate ereditar, care se deosebesc de alte varietati din aceeasi specie prin anumite caractere specifice. ♢ De rasa = de soi, bun: select. 2. Fiecare dintre grupurile biologice de populatii, caracterizate prin culoarea parului, a pielii si prin alte particularitati exterioare. – Din fr. race, germ. Rasse.
recidivă, RECIDÍVĂ, recidive, s.f. 1. Savârsire de catre aceeasi persoana a unei noi infractiuni. 2. (Med.), Reaparitie, revenire a unei boli dupa ce aceasta s-a vindecat clinic; recadere. – Din fr. récidivde.
rival, RIVÁL, -Ă, rivali, -e s.m. si f. Persoana care aspira, în concurenta directa cu alta, la aceeasi situatie, la acelasi succes; concurent, potrivnic, adversar. ♦ Persoana care aspira împreuna cu alta la dragostea aceleiasi persoane de sex opus. ♦ Persoana care are merite egale cu alta persoana sau este la fel de talentata; egal. ♢ Loc. adj., adv. Fara rival = cu care nu se poate masura nimeni; fara pereche, fara asemanare, inegalabil. – Din fr. rival, lat. rivalis, germ. Rival.
schimb, SCHIMB, schimburi, s.n. 1. Înlocuire a cuiva cu altcineva sau a ceva cu altceva (de aceeasi natura). ♢ (Tehn.) Piesa de schimb = piesa dintr-un mecanism, fabricata izolat de acesta si menita sa înlocuiasca alta piesa, identica, dar uzata, a mecanismului. (Fiziol.); Schimb de materii = totalitatea proceselor care se petrec în organism cu ocazia asimilarii hranei. Schimburi respiratorii = totalitatea proceselor prin care se introduce în sânge oxigenul si se elimina bioxidul de carbon. ♢ Loc. adj., adv. Cu schimbul = (care apare, intervine etc.) când unul, când altul, pe rând. (Mil., în trecut) Trupa cu schimbul = trupa în care soldatii erau chemati sa faca serviciul în mod periodic si pe rând (în intervale fiind lasati la vatra). ♢ Expr. Schimb de cuvinte = discutie aprinsa, cearta. 2. Faptul de a ceda un lucru, un bun, pentru a lua altul în locul lui; procesul circulatiei marfurilor ca forma de repartizare a bunurilor produse de societate. ♢ Loc. adv. În schimb = drept compensatie, ca echivalent. ♢ Loc. prep. În schimbul... = în locul..., pentru... ♦ (Concr.) Ceea ce se primeste, se obtine în locul a ceea ce s-a cedat; echivalent, compensatie. ♦ Transformare a unei sume de bani în alta de aceeasi valoare, dar constând din alte monede. ♢ Casa de schimb = întreprindere comerciala care se ocupa cu schimbarea banilor. Scrisoare de schimb = act prin care semnatarul cere unei alte persoane sa plateasca o suma de bani celui indicat în act. Agent de schimb = persoana intermediara care are rolul de a negocia, în mod oficial, obligatiuni de stat si alte efecte. 3. (Fiz.) Trecere a unei energii, a unei sarcini electrice, a unei particule etc. de la un sistem fizic la altul, dintr-o parte în alta. 4. Totalitatea lucratorilor, functionarilor etc. care se gasesc în acelasi interval de timp la lucru într-o sectie, într-un serviciu etc. în care lucreaza mai multe rânduri de angajati; echipa de lucratori sau persoane care, dupa un interval de timp determinat, înlocuieste sau este înlocuita în munca de alta echipa sau de alta persoana; interval de timp cât lucreaza astfel o echipa sau o persoana. 5. (Mai ales la pl.) Rufarie de corp (sau de pat) care înlocuieste pe cea murdara; primeneli. – Din schimba (derivat regresiv).
se, SE pron. refl. 1. (Arata ca persoana care face lucrarea este si aceea care o sufera) Se ascunde sub pod. 2. (Intra în alcatuirea verbelor reflexive eventive) ♢ Se îmbolnavi de ochi. 3. (Intra în alcatuirea verbelor reflexive reciproce) Se ghiontesc. 4. (Intra în alcatuirea verbelor reflexive dinamice) S-a luptat cu zmeul. 5. (Intra în alcatuirea verbelor reflexive pasive si impersonale) Sa se dea dispozitii. – Din lat. se.
sferoid, SFEROÍD, sferoide, s.n. Corp cu o forma apropiata de aceea a unei sfere (format prin rotirea unei elipse în jurul uneia dintre axele sale). – Din fr. sphéroïde.
sinodic, SINÓDIC, -Ă, sinodici, -ce, adj. 1. Referitor la intervalul de timp dupa care se repeta aceeasi pozitie relativa a Pamântului, a Soarelui, a Lunii sau a unei planete. ♢ Perioada sinodica = interval în care se face rotirea completa a unui corp ceresc în jurul altul corp ceresc în miscare. Luna sinodica = interval în care Luna, aflata în una dintre fazele ei, face o miscare de rotatie completa în jurul Pamântului si revine în faza de la care a plecat. 2. Care apartine sinodului, privitor la sinod, care emana de la sinod; care face parte dintr-un sinod; sinodal, sinodicesc. – Din fr. synodique.
suită, SUÍTĂ, suite, s.f. 1. Grup de oameni care însoteste un demnitar, un suveran; alai, escorta. 2. Lucrare muzicala instrumentala alcatuita din mai multe parti scrise în aceeasi tonalitate, dar contrastante prin caracter si prin miscare. ♦ Fragmente selective extrase dintr-o lucrare mai ampla (opera, balet etc.). 3. Serie, sir de episoade, de idei etc. ♦ Continuitate, înlantuire. – Din fr. suite.
triplet, TRIPLÉT, triplete, s.n. Al treilea dintre trei exemplare de acelasi fel. ♦ A treia forma a unor cuvinte care sunt de aceeasi provenienta, dar care au intrat în limba în epoci diferite. – Din fr. triplet.
foliu, FÓLIU, folii, s.n. Curba geometrica a carei forma este asemanatoare cu aceea a unei frunze. – Din fr. folium.
fosforism, FOSFORÍSM s.n. Intoxicatie cronica cu fosfor, caracterizata prin aceea ca oasele devin farâmicioase si se fractureaza usor. – Din fr. phosphorisme.
lagoftalmie, LAGOFTALMÍE s. f. afectiune care se manifesta prin aceea ca pleoapa superioara nu mai acopera ochiul, datorita paraliziei muschiului orbicular. (< fr. logophtalmie)
atunci, ATÚNCI adv. 1. (Temporal) În momentul acela (despre care este vorba), pe vremea aceea; într-un moment concomitent cu o actiune sau urmând imediat dupa aceasta. 2. (Concesiv) (Numai) în acest caz. Daca te întreaba, ce te faci atunci ? ♢ (Cu rol de conjunctie) Daca mergi în oras, atunci treci pe la mine. [Var.: atúnce, atúncea adv.] – Din lat. •ad-tuncee.
atelier, ATELIÉR, ateliere, s.n. 1. Local înzestrat cu uneltele sau masinile necesare, în care se desfasoara o munca mestesugareasca sau industriala organizata. ♦ Parte dintr-o întreprindere industriala în care se executa aceeasi operatie sau acelasi produs. ♦ Totalitatea muncitorilor care lucreaza într-un atelier (1). 2. Încapere sau grup de încaperi în care îsi desfasoara activitatea un pictor sau un sculptor. ♦ Artistii, elevii sau studentii care lucreaza sub îndrumarea aceluiasi maestru într-un atelier (2). [Pr.: -li-er] – Din fr. atelier.
pantograf, PANTOGRÁF, pantografe, s.n. 1. Aparat utilizat pentru reproducerea unui desen, a unui plan etc. la aceeasi marime cu un model dat sau la o scara diferita de a modelului. 2. Dispozitiv montat pe acoperisul unor vehicule electrice, care face contactul între instalatia electrica a vehiculului si reteaua electrica fixa de alimentare. – Din fr. pantographe.
parageneză, PARAGENÉZĂ, parageneze, s.f. Formare în aceeasi epoca a mai multor minerale asociate. ♦ Asociatie de minerale formata în urma unui anumit proces geologic. – Din fr. paragénèse.
paralel, PARALÉL, -Ă, paraleli, -e, adj., s.f., (5, 7) paraleluri, s.n. 1. Adj., s.f. (Dreapta, plan) care are toate punctele la aceeasi distanta de o alta dreapta sau de un alt plan cu care nu se întretaie, oricât s-ar prelungi. ♢ Legatura (electrica) în paralel = ansamblu de doua sau de mai multe conductoare electrice, acumulatoare, pile etc. care au aceeasi tensiune electrica la borne. 2. Adj. Care exista, se produce, evolueaza concomitent cu altceva. ♦ (Adverbial) În acelasi timp, concomitent. 3. S.f. Comparare a doua fiinte, a doua opere, fenomene etc. (pentru a stabili asemanarile si deosebirile dintre ele); paralelism (2). ♢ Loc. vb. A (se) pune în paralela (sau, n., în paralel) (cu...) = a se compara. ♦ (Lit.) Varianta a portretului, care consta în prezentarea simultana a doua personaje si în compararea lor în scopul stabilirii trasaturilor specifice fiecarui personaj. 4. S.f. Fiecare dintre cercurile imaginare care unesc punctele cu aceeasi latitudine de pe suprafata Pamântului si care rezulta din intersectarea suprafetei Pamântului cu un plan paralel cu planul ecuatorial. 5. S.n. (Mat.) Cerc situat pe o suprafata de rotatie, obtinut prin intersectia acestei suprafete cu un plan perpendicular pe axa ei de rotatie. ♢ (Astron.) Paralel ceresc = cerc mic de pe sfera cereasca descris de o stea în miscarea ei diurna. 6. S.f. (La pl.) Aparat de gimnastica format din doua bare orizontale si paralele asezate (la înaltimi diferite sau identice) pe stâlpi verticali; (la sg.) fiecare dintre cele doua bare ale acestui aparat. 7. S.n. Instrument folosit la trasarea (pe o piesa a) unor distante sau a unor linii paralele (1) cu un plan dat. – Din lat. parallelus, it. parallelo, fr. parallèle, germ. Parallele.
paroi, PARÓI1, paroiuri, s.n. Roi de albine provenit dintr-un roi mai vechi, care a roit si el în aceeasi vara. – Din ucr. parij, rus. paroi.
paroi, PAROÍ2, pers. 3 paroieste, vb. IV. Intranz. (Despre albine) A roi a doua oara în aceeasi vara. – Din paroi1.
pas, PAS3, (1) pasi, s.m., (II) pasuri, s.n. I. S.m. 1. Fiecare dintre miscarile alternative pe care le fac picioarele în mers obisnuit; p. ext. distanta astfel parcursa: p. gener. distanta mica. ♢ Loc. adv. Pas cu pas = a) încetul cu încetul, treptat; b) mereu, neîncetat. La tot pasul sau la fiecare pas = la orice miscare; pretutindeni, necontenit. Nici (un) pas = deloc, nicidecum. ♢ Expr. (A face) primul pas = (a face) începutul, primele încercari; (a avea) initiativa. A avea (sau a da cuiva) pas (sa...) = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea, îngaduinta sa faca ceva. A face un pas gresit = a) a se poticni în mers; b) a savârsi o greseala. A ceda pasul = a lasa pe altul sa treaca înainte; a se lasa depasit (în mers, în actiuni, în realizari). ♦ Zgomot produs de cel care merge pe jos. Se aud pasi. ♦ Fig. Stadiu, etapa. ♦ Fig. Înaintare, propasire, progres. ♦ Fig. Actiune, act, fapta; hotarâre. 2. Mod de a umbla pe jos; mers, umblet, calcatura. ♢ Pas alergator = mers în fuga. Pas de front (sau de defilare) = mers ostasesc de parada, cu cadenta bine marcata. Pas de mars (sau de voie, de manevra) = mers ostasesc obisnuit, fara efortul de a pasi energic. ♢ Loc. adv. În pasul calului sau la pas = în ritm de mers obisnuit; fara sa fuga. ♢ Expr. A tine pasul = a) a pastra cadenta, ritmul de mers cu cineva; b) a se mentine la acelasi nivel cu cineva sau cu ceva. A merge în pas (cu cineva) = a avea aceeasi cadenta (cu cineva). (Rar) A se tine de pasul cuiva = a urmari pe cineva. (Rar) A da pas = a se grabi. A-si iuti pasul = a-si mari viteza de deplasare pe jos; a fugi. ♦ Miscare ritmica a picioarelor, caracteristica pentru fiecare dans. 3. Unitate de masura de lungime egala cu distanta dintre cele doua picioare ale omului departate în cursul mersului obisnuit; p. ext. distanta reprezentata de aceasta unitate de masura. 4. Urma lasata de talpa piciorului sau a încaltamintei în mers. ♢ Expr. (Înv.) A calca (sau a urma, a merge) pe pasii cuiva = a urma exemplul cuiva, a continua activitatea cuiva. 5. (Biol.; în sintagma) Pas genetic = distanta creata între unul dintre parintii si unul dintre copiii lui, astfel încât posibilitatea acestuia de a primi o gena oarecare se înjumatateste datorita meiozei. II. S.n. 1. Distanta între doua elemente alaturate identice ale unui sistem tehnic, masurata în directia în care se repeta elementele. ♢ Pas de filet sau pasul filetului = distanta dintre laturile paralele a doua spire consecutive, masurata de-a lungul axei filetului. ♦ Distanta dintre doi dinti consecutivi ai unei roti dintate. 2. (Înv. si reg.) Unealta de lemn asemanatoare cu un compas, folosita în dulgherie, dogarie etc. – Lat. passus.
patriot, PATRIÓT, -Ă, patrioti, -te, s.m. si f. 1. Persoana care îsi iubeste patria (1) si lupta pentru apararea si prosperitatea ei. 2. (Înv.) Persoana originara din aceeasi patrie sau regiune cu altcineva; compatriot. [Pr.: -tri-ot] – Din ngr. patriótis, fr. patriote, germ. Patriot.
păzi, PĂZÍ, pazesc, vb. IV. 1. Tranz. A fi însarcinat sau a-si propune sa supravegheze ca ceva sau cineva sa fie în siguranta, sa nu fuga, sa nu dispara etc.; a strajui. ♢ Expr. (Fam.) Ce pazesti (aici)? = ce urmaresti? ce faci? cu ce-ti pierzi timpul? 2. Tranz. si refl. A (se) feri, a (se) apara (de o primejdie). ♢ Expr. (absol.) Doamne pazeste! = a) Doamne fereste! vai de mine!; b) nicidecum, cu nici un pret, deloc. ♦ (La imperativ, uneori cu suprimarea pron. refl; pop. si fam.) Da-te la o parte! fereste-te! ♢ Expr. (Refl.) Sa te pazesti, Pârleo! = baga de seama! tine-te bine! (Tranz.; fam.) A lua (pe cineva) la trei pazeste = a lua la zor, a mustra (pe cineva). (Fam.) A o lua la trei pazeste = a fugi. 3. Tranz. A avea grija, a se ocupa (de cineva sau ceva); a îngriji, a supraveghea. ♢ Expr. A-ti pazi gura (sau limba) = a tacea sau a vorbi cu prudenta, a nu spune ceea ce nu trebuie. ♦ (Pop.) A întretine, a alimenta focul. 4. Tranz. (Înv. si reg.) A pândi, a urmari momentul potrivit, sosirea sau trecerea cuiva. 5. Tranz. (Înv. si pop.) A respecta, a îndeplini o porunca, un angajament etc. ♢ Expr. A-si pazi treaba = a-si vedea de treaba; a fi prudent, rezervat. A-si pazi calea (sau drumul) = a-si vedea de drum; a nu se lasa ispitit de alte interese. A pazi drumul (sau drumurile) = a umbla haimana. 6. Tranz. (Înv.) A pastra, a mentine (în aceeasi stare); a întretine. [Imper. sg. si: (fam.) pazea] – Din sl. paziti.
pe, PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indica o fiinta) Îl strig pe Ion. A împuscat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indica un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotarât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti. Pe cine sa chem? L-a adus si pe celalalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni. ♢ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe altii, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotarât "câti", "câte", cu valoare de pronume relativ) Pe câti i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am vazut. Aduna pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul "cel") I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedate de adverbul de comparatie "ca") Ma priveste ca pe un strain. ♢ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravan. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legatura cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♢ (Cu o nuanta temporala si distributiva) în schimbul unei munci (de o zi, de o luna etc.); în timp de... Cât sa-ti dau pe an? III. (Introduce un complement circumstantial) 1. (Introduce un complement circumstantial de loc) S-a oprit pe o treapta. ♢ Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ♢ (Cu o nuanta instrumentala) Emisiune pe unde scurte. ♢ (Cu o nuanta temporala) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Da complementului pe lânga care sta o nuanta de aproximatie) Cauta pe dupa banci. ♢ Expr. Pe acasa = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuieste cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formeaza expresii si locutiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de laturi. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstantial de timp) Pe caldura asta o sa ne uscam de sete. ♢ Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; pâna mâine. ♢ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanta adversativa) în acest timp însa, în schimb (în acest timp); iar. ♢ Loc. prep. Pe dupa... = cam dupa... aproximativ dupa... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durata de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare: într-o perioada de... Cantitate de carbune planificata pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primavara. Pe-nserate. ♦ (Formeaza expresii si locutiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstantial de mod) A plecat pe furis. ♢ Expr. (Pop.) A ramâne (sau a fi) pe a cuiva = a ramâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face dupa cum doreste (cineva). (Pop.) Duca-i pe aceea... = daca-i asa..., daca asa stau lucrurile... ♢ (Cu o nuanta locala) Munceau pâna cadeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu pretul..., cu... ♦ (Cu o nuanta instrumentala) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanta cantitativa; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în aceasta masura, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indica un raport de masura) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe saptamâna. ♦ (Formeaza expresii si locutiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din doua. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstantial de cauza, adesea cu nuanta finala) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstantial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., sa... S-a asternut pe somn. 6. (În formule de juramânt) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toata viata. [Var.: (înv. si pop.) pre prep.] – Lat. super, per.
pecarizare, PECARIZÁRE, pecarizari, s.f. Metoda de determinare a culorii fainurilor de grâu si de secara prin compararea culorii fainurilor uscate cu aceea a unor fainuri-etalon. – Cf. germ. P e k a r i s i e r u n g.
jurisdicţie, JURISDÍCŢIE s. f. 1. competenta a unui judecator, a unei instante de a judeca; (p. ext.) teritoriul unde se exercita. 2. totalitatea instantelor de judecata având competenta de a solutiona cauzele de aceeasi categorie. o organ de ~ = organ de stat care îndeplineste functii judecatoresti. (< fr. jurisdiction, lat. iurisdictio)
asortiment, ASORTIMÉNT, asortimente, s.n. Totalitatea marfurilor sau produselor de aceeasi categorie, dar de diferite forme, calitati etc. – Din fr. assortiment.
aniversar, ANIVERSÁR, -Ă, aniversari, -e, adj. Care aminteste de un eveniment petrecut la aceeasi data cu unul sau mai multi ani în urma. – Din fr. anniversaire, lat. anniversarius.
coeficient, COEFICIÉNT, coeficienti, s.m. 1. Element constant într-o expresie matematica, care multiplica o marime variabila. 2. Marime care indica sau caracterizeaza o anumita proprietate a unui corp sau a unei substante si care este constanta pentru acel corp sau pentru aceea substanta în conditii determinate. 3. Marime relativa care exprima raportul dintre doi indicatori, aratând câte unitati din indicatorul raportat revin la o unitate din indicatorul luat ca baza de raportare. [Pr.: -ci-ent] – Din fr. coefficient.
revoca, REVOCÁ, revóc, vb. I. Tranz. 1. A anula, a abroga, a contramanda un decret, un ordin, o dispozitie. 2. A scoate dintr-o functie publica, în baza unui drept legal, pe cineva care a fost numit în aceea functie printr-un act de guvernamânt. – Din fr. révoquer, lat. revocare.
jete, JETÉ s. n. 1. (coregr.) saritura executata de pe un picior pe altul fara a deplasa corpul. 2. (muz.) aruncarea controlata, studiata, a arcusului pe coarda pentru obtinerea unui grup de sunete scurte, în aceeasi trasatura. (< fr. jeté)
antiparticulă, ANTIPARTÍCULĂ, antiparticule, s.f. Particula elementara având aceeasi masa si aceeasi viata medie cu o alta particula elementara, de care difera însa prin semnul sarcinii electrice si prin unele însusiri fizice. – Din fr. antiparticule.
jerbă, JÉRBĂ s. f. 1. buchet de flori asezat în asa fel încât toate sa aiba fata orientata în aceeasi parte. 2. coloana de apa produsa de caderea unui proiectil. 3. fascicul de mai multe torpile lansate aproape simultan asupra aceleiasi tinte. ♦ ~ nucleara = fascicul de traiectorii ale particulelor emise de un nucleu radioactiv. 4. ansamblu de fântâni arteziene al caror jet da împreuna imaginea unei jerbe (1). (< fr. gerbe)
apoi, APÓI adv. 1. Dupa aceea, pe urma. A venit apoi la mine. ♦ (Cu valoare de conjunctie) Atunci, în cazul acesta, daca e asa, asa fiind. Daca e adevarat, apoi ai dreptate. 2. (De obicei precedat de conjunctii; adesea cu valoare de conjunctie) Pe lânga asta, si înca, unde mai pui ca; dar; altminteri. Si-apoi era razboi pe vremea aceea. [Var.: (pop.) pai, poi adv.] – Lat. ad-post.
pentru, PÉNTRU prep. I. (Exprima un raport cauzal) 1. Din cauza..., din pricina..., datorita... Pentru asta a plecat. ♢ Expr. Nu pentru alta, ci... = nu din alta cauza, dar... 2. (Introduce un complement indirect) Multumeste pentru buna gazduire. ♢ Expr. Pentru putin (sau nimic), se spune ca raspuns celui care multumeste când i s-a facut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un pret, în nici un caz. Pentru (numele lui) Dumnezeu ! exclamatie care însoteste o cerere sau o rugaminte sau care exprima uimirea, indignarea cuiva. II. (Exprima un raport final) 1. (Introduce un complement circumstantial de scop) Cu scopul de..., în scopul.... în vederea... Scrie pentru bani. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apararea... Pledeaza pentru el. ♢ (În constructii eliptice) Cincizeci de voturi pentru si doua contra. ♦ Potrivit cu...; în masura sa... Serviciul nu era pentru el. ♦ Dupa. Plânge pentru cel plecat. ♦ (Fata) de... Are o grija deosebita pentru mama lui. 3. (Introduce un atribut) Hârtie si plic pentru o scrisoare. ♦ Cu directia..., cu destinatia... Autobuzul pentru Ploiesti. 4. (Intra în compunerea numelor predicative) Acest cadou e pentru tine. 5. (Introduce un complement sau un atribut) Contra, împotriva. Medicament pentru diabet. Ia ceva pentru durerile de cap. III. (Exprima un raport de relatie) Cu privire la..., referitor la..., în legatura cu... S-au schimbat lucrurile pentru el. ♦ Fata de..., în raport cu... Pentru unii muma, pentru altii ciuma. IV. (Exprima un raport temporal, introducând un complement circumstantial de timp) Pleaca pentru o clipa. ♢ Expr. Pentru moment = deocamdata. V. (Exprima un raport de compensatie, de echivalenta sau de schimb) În schimbul...; în locul..., în loc de... Pentru un palton a dat o rochie. VI. 1. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjunctie, constructia fiind echivalenta, cu o propozitie consecutiva negativa, când regenta e afirmativa, si invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o ora. 2. (Formeaza conjunctii compuse) Pentru ca sau pentru ca = fiindca, deoarece, din cauza ca; de vreme ce, întrucât. Pentru ce (sau aceasta, aceea) = deci, asadar, de aceea, drept care, din care cauza. – Din printru.
areolă, AREÓLĂ, areole, s.f. (Anat.) Suprafata de piele diferit colorata de aceea a tegumentelor din jur. [Pr.: -re-o-] – Din fr. aréole.
neam, NEAM, neamuri, s.n., adv. I. S.n. 1. Popor, natiune. ♢ Loc. adv. De neam (sau de neamul lui) sau neam de... = de origine, de nationalitate. ♢ Expr. De tot neamul sau de toate neamurile = de toate nationalitatile; p. ext. de toate felurile, de toate speciile. A-si trage neamul din... = a proveni de la..., a se trage din... ♦ Semintie; trib; populatie. 2. Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge sau prin alianta; persoana care face parte din aceeasi familie cu cineva (în raport cu acesta); ruda. ♢ Expr. De neam (bun, mare etc) = dintr-o familie nobila sau dintr-o familie de oameni corecti, cumsecade. Neam prost = om badaran, mitocan. A fi neam dupa Adam sau a fi neam (de) a cincea (sau a sasea, a noua) spita = a fi ruda foarte îndepartata sau a nu fi ruda de loc cu cineva. 3. (Înv. si pop.) Rând de oameni din aceeasi generatie; generatie. ♢ Expr. Neam de neamul meu (sau tau etc.) sau neam de neam = a) (în propozitii afirmative) din tata în fiu, din mosi-stramosi, din generatie în generatie; b) (în propozitii negative) nimeni din familia mea (sau ta etc.). ♦ (Înv. si reg.) Partea de tarina pe care o lucreaza o familie. 4. (La pl.; în evul mediu) Multime de boieri; clasa boiereasca; familie boiereasca; descendenti ai unor boieri mari. 5. Categorie de oameni care au aceeasi profesiune sau anumite însusiri ori interese comune. 6. Specie, gen, varietate, fel, soi. ♢ Neamul omenesc = genul uman, omenirea. II. Adv. (Reg, si fam.) Deloc, câtusi de putin, nimic. – Din magh. nem.
piele, PIÉLE, piei, s.f. 1. Ţesut conjunctiv-epitelial care acopera întreaga suprafata a corpului animalelor vertebrate si a celor mai multe dintre nevertebrate; spec. epiderma omului. ♢ Loc. adj. si adv. În (sau cu) pielea goala = complet dezbracat; gol, nud. ♢ Loc. adv. (Pâna) la piele = în întregime, de tot, complet. ♢ Expr. A sti (sau a vedea etc.) cât îi (sau ce-i) poate pielea cuiva = a sti (sau a vedea) de ce e în stare, cât valoreaza cineva. A nu-i face pielea (nici) doi bani (sau nici doua parale, nici o ceapa degerata) sau a nu-i plati pielea (nici) un ban = a nu fi bun de nimic, a nu avea nici o valoare. A nu(-si) mai încapea în piele = a) a fi bucuros, fericit etc.; b) a fi foarte îngâmfat. A(-i) intra (sau a i se baga) (pe) sub piele sau (pe) sub pielea cuiva = a reusi sa câstige încrederea sau simpatia cuiva (prin lingusiri, insistente, servicii etc.). A i se face (cuiva) pielea de gaina (sau de gâsca) ori pielea gainii (sau a gâstii) = a i se încreti (cuiva) pielea (de frica, de frig etc.). A-i lua (cuiva) (si) pielea (de pe el) sau sapte (ori noua) piei = a exploata pe cineva crâncen, a-l jecmani. (A fi) numai piele(a) si os(ul) = (a fi) foarte slab. A-i frige cuiva pielea = a se razbuna pe cineva, a chinui sau a pedepsi aspru pe cineva. A plati cu pielea = a suporta o pedeapsa corporala. A-si lasa pielea (pe undeva) sau a da pielea popii = a muri (pe undeva). A-si pune pielea în saramura = a) a risca, a se expune; b) a-si impune anumite restrictii pentru a realiza ceva. A-si pune pielea pentru cineva = a se expune la neplaceri pentru cineva; a-si pune viata în primejdie pentru cineva. A-si iesi din piele = a fi cuprins de un sentiment foarte puternic (de bucurie, de ciuda etc.). A-i da (sau a-i iesi cuiva ceva) prin piele = a suporta consecintele unui fapt, a o pati, a-i iesi pe nas. A-si vinde (si) pielea de pe el = a-si vinde tot, a face orice sacrificiu material (pentru a scapa de o datorie, de o primejdie etc.). A-si vinde scump pielea = a lupta cu înversunare, provocând mari neajunsuri adversarului (chiar daca nu mai sunt sorti de izbânda). A ramâne numai cu pielea = a ramâne foarte sarac. (A fi) vai (si amar) de pielea cuiva = (a fi) rau de cineva, (a fi) vai de capul lui. A simti (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin si personal consecintele unei situatii. A fi în pielea cuiva = a se afla exact în aceeasi situatie (dificila) cu altcineva. A face ceva pe pielea altuia = a-si satisface gusturi, a-si crea avantaje în dauna altora, aruncând riscul asupra altora. Numai pielea lui stie, se spune despre cel care a rabdat si a suferit multe. A avea pielea groasa sau a fi gros la piele (sau cu pielea groasa) = a fi lipsit de bun-simt, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea toba (sau burduf) = a bate pe cineva foarte tare. ♢ Compus: pieile-rosii = nume dat populatiei indiene aborigene din America de Nord; amerindieni. ♦ Fig. Fiinta, faptura; p. ext. viata. Ţine la pielea lui. 2. Piele (1) jupuita de pe un animal (si prelucrata); spec. blana. ♦ Piele de drac = tesatura deasa de bumbac, foarte rezistenta, cu o parte pufoasa (imitând antilopa). [Gen.-dat.: pielii, pieii] – Lat. pellis, -em.
polipier, POLIPIÉR, polipieri, s.m. Masa calcaroasa formata din scheletul polipilor (1) din aceeasi colonie. [Pr.: -pi-er] – Din fr. polypier.
polimorfism, POLIMORFÍSM s.n. Proprietatea unor minerale cristalizate cu aceeasi compozitie chimica de a se prezenta sub mai multe forme cristaline cu caracteristici fizice si chimice diferite. ♦ (Biol.) Proprietate a unor specii de a exista sub mai multe aspecte morfologice. – Din fr. polymorphisme.
nivel, NIVÉL, (1, 3) niveluri, (2) nivele, s.n. 1. Înaltimea la care se gaseste un punct, o linie sau o suprafata a unui loc, a unui obiect etc. în raport cu un plan orizontal dat. ♢ Nivelul marii = punct situat la înaltimea mijlocie a marilor si a oceanelor care comunica între ele, în raport cu care se masoara toate altitudinile. Curba (sau linie) de nivel = linie care uneste punctele suprafetei terestre cu aceeasi altitudine fata de o suprafata de referinta; punct, suprafata care corespunde acestei linii. Pasaj de nivel = loc unde se încruciseaza (la aceeasi altitudine) o cale ferata cu o sosea. ♢ Loc. prep. La nivelul... = în regiunea..., în dreptul... ♦ Etaj, cat. ♦ Zona geologica, subdiviziune stratigrafica a etajelor si a subetajelor, care se distinge dupa fosilele caracteristice pe care le contine. ♦ (Fiz., Chim.) Valoarea intensiva a unei marimi în raport cu o valoare de referinta. 2. Nume dat mai multor unelte, instrumente, dispozitive care servesc la determinarea liniei (sau a pozitiei, a suprafetelor) orizontale sau cu care se masoara pe teren diferentele de înaltime dintre doua sau mai multe puncte de pe suprafata terestra. ♢ Nivela cu (sau de) apa = instrument construit pe principiul vaselor comunicante, care serveste la determinarea planului orizontal dupa înaltimea la care se ridica apa în doua tuburi gradate. 3. Fig. Stadiu, grad (de pregatire, de dezvoltare), treapta (a calitatii), indice (al cantitatii). ♢ Nivel de trai = gradul de satisfacere a nevoilor materiale si spirituale ale populatiei unei tari, ale unor clase sau ale unei persoane în conditii istorice date. [Var.: (2) nivéla s.f.] – Din nivela (derivat regresiv).
polenizator, POLENIZATÓR, polenizatori, s.m. Varietate de pom, de arbust sau de alta planta al carei polen fecundeaza florile altor varietati, din aceeasi specie sau din alta specie, asigurând fertilitatea acestora. [Var.: (rar) polinizatór s.m.] – Poleniza + suf. -tor.
polarizaţie, POLARIZÁŢIE, polarizatii, s.f. Stare a unui corp sau a unui sistem fizic care prezinta proprietatea de polaritate sau care a suferit o polarizare. ♢ Polarizatie electrica = stare a unui corp sau a unui sistem fizic care poseda cel putin doi poli electrici (plus si minus). Polarizatia luminii = stare a unui fascicul luminos în care toate radiatiile electromagnetice componente au aceeasi directie de oscilatie. Polarizatie cromatica = ansamblul figurilor de interferenta, colorate viu, obtinute la cercetarea în lumina polarizata a unui cristal birefringent cu ajutorul unui polariscop. ♦ Marime vectoriala care caracterizeaza starea de polarizatie a unui corp sau a unui mediu. – Din fr. polarisation.
polaritate, POLARITÁTE s.f. 1. Proprietate a unui sistem fizic de a avea, în doua puncte ale sale, caracteristici de aceeasi natura, dar opuse una celeilalte. 2. Proprietate a unui organism vegetal sau a unei parti din el de a forma doua puncte de crestere cu proprietati diferite. 3. (Fil.) Specie a contradictiei constând în relatia dintre doi termeni care prezinta cel mai mare grad de opozitie posibil si totodata se presupun reciproc, ca polii unui magnet. – Din fr. polarité.
vreme, VRÉME, vremuri, s.f. I. 1. Timp (I). 2. Durata limitata de doua întâmplari, evenimete etc. sau masurata în ore, zile etc.; interval, perioada, rastimp. Am stat multa vreme în ploaie. ♢ Loc. adv. Cu vremea = dupa un timp oarecare, cândva, odata si odata, cu timpul. Din vreme = mai înainte, înainte de a fi prea târziu. Din vreme în vreme = din când în când, uneori; din timp în timp. Toata vremea = continuu, mereu, fara întrerupere. ♢ Loc. conj. În vreme ce (sau înv. în vreme când) = în timpul în care, pe când. ♢ Expr. O vreme = o perioada de timp. A-si pierde (sau a-si trece, a-si omorî) vremea = a-si irosi timpul în zadar, a lenevi. În (sau la) vremea mea (ori ta, lui etc.) = (în) tinerete, (în) floarea vârstei. Acum mi-i (sau ti-i etc.) vremea = aceasta este vârsta când trebuie sa ma bucur (ori sa te bucuri etc.). ♦ Timp disponibil, ragaz. 3. Timp (considerat) prielnic pentru desfasurarea unei actiuni; prilej, ocazie; moment. Era vremea mesei ♢ Loc. adv. Într-o vreme = la un moment dat, cândva. La vreme = la timpul oportun, la momentul potrivit. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zileu sau al anului. La vreme de... = a) când se întâmpla, când e nevoie; b) în timpul... pe timp de... Pâna (sau de) la o vreme = Pâna (sau de) la un moment dat. La o vreme = la un moment dat; într-un târziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începând de la un moment dat. ♢ Loc. adj. si adv. Fara (de) vreme (sau înainte de vreme) = înainte de termen, prematur. ♢ Loc. conj. De vreme ce = din moment ce, deoarece, fiindca. ♦ (În credintele religioase) Vremea de apoi = viata viitoare; judecata din urma. 4. Perioada determinata istoriceste; epoca, veac, secol. ♢ Loc. adv. Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = pe atunci. Pe vremuri = odinioara, cândva, în trecut. Din vremuri = Din vremurile vechi, din strabuni. Dupa vremuri = în cursul veacurilor. ♢ În negura vremii = în trecutul îndepartat. ♦ (La pl.) Stare de lucruri; împrejurari, circumstante. II. Stare a atmosferei la un moment dat si într-un loc anumit, determinata prin totalitatea elementelor meteorologice. [Pl. si: vremi] – Din sl. vrĕmen.
plug, PLUG, pluguri, s.n. 1. Unealta agricola cu tractiune animala sau mecanica, folosita la arat, la dezmiristit etc. ♢ Expr. De la coarnele plugului = de la tara. ♦ Arat, plugarit. ♦ Îndeletnicirea, ocupatia plugarului; plugarie1. ♢ Expr. Acesta (sau acela) mi-i plugul = aceasta (sau aceea) îmi este meseria, ocupatia. ♦ Fig. Ogor, pamânt; tara. 2. (În sintagmele) Plug de carbune = masina de lucru prevazuta cu lame sau cutite pentru dislocarea materialului, folosita la executarea mecanizata a operatiilor de abataj si de încarcare a carbunilor. Plug nivelator = masina folosita la nivelarea terenurilor si la împrastierea unui material pe o sosea sau pe un teren. Plug pentru santuri = masina de lucru cu cutite speciale care serveste la saparea santurilor. Plug de zapada = vehicul echipat cu un dispozitiv pentru curatirea zapezii de pe o cale de comunicatie. 3. Piesa metalica montata transversal pe o banda de transport, pentru a face ca materialul transportat sa cada alaturi de banda. 4. Figura de schi care consta în apropierea din mers a vârfurilor schiurilor în forma de unghi, pentru a frâna sau pentru a reduce viteza. 5. (Reg.) Plugusor (2). – Din sl. plugŭ.
ploaie, PLOÁIE, ploi, s.f. 1. Precipitatie atmosferica sub forma de picaturi de apa provenite din condensarea vaporilor din atmosfera. ♢ Loc. adv. Pe ploaie = în timp ce ploua. În (sau sub) ploaie = în bataia ploii. ♢ Expr. (Fam.) Apa de ploaie, se zice despre o afirmatie lipsita de continut si de temei, despre o actiune neserioasa etc. (Fam.) A(-si sau a-i) aranja ploile = a(-si) pregati terenul, a(-si) face atmosfera favorabila, a(-si) rezolva treburile, afacerile. A se lumina a ploaie = (despre cer, vazduh) a capata o lumina difuza care anunta venirea ploii. ♦ Picatura de ploaie (1). ♦ P. anal. Ceea ce vine (sau cade) în cantitate mare, ceea ce se revarsa, ceea ce este abundent. O ploaie de sageti. ♢ (Astron.) Ploaie de stele = abundenta de stele cazatoare venind din aceeasi parte a cerului. 2. Alice marunte pentru vânat pasari si animale mici. [Pr.: ploa-ie] – Lat. •plovia (= pluvia).
încorporaţie, ÎNCORPORÁŢIE s. f. 1. încorporare. 2. constructie gramaticala specifica unor limbi, constând în aceea ca în verb se include complementul, sudându-se cu el si dând nastere unui nou cuvânt compus. (< fr. incorporation, lat. incorporatio)
picătură, PICĂTÚRĂ, picaturi, s.f. 1. Particica sferica desprinsa dintr-o masa de lichid, formata prin condensarea unui gaz etc.; pic1, strop; p. ext. cantitate mica dintr-un lichid. ♢ Loc. adv. Printre picaturi = din când în când, câteodata; p. ext. în timpul liber, pe apucate. Picatura cu picatura = putin câte putin, încetul cu încetul; pâna la epuizare. ♢ Expr. A semana (cu cineva) ca doua picaturi (de apa) = a avea exact aceeasi înfatisare cu alta persoana, a fi leit. Pâna la ultima picatura de sânge = pâna la moarte, pâna la ultima suflare. ♦ P. gener. Cantitate neînsemnata din ceva; farâma. 2. (La pl.) Substanta medicamentoasa lichida care se administreaza bolnavului sub forma de picaturi (1). – Pica1 + suf. -atura.
picior, PICIÓR, picioare, s.n. 1. Fiecare dintre cele doua membre inferioare ale corpului omenesc, de la sold pâna la vârful degetelor, si fiecare dintre membrele celorlalte vietuitoare, care servesc la sustinerea corpului si la deplasarea în spatiu. ♢ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior (sau de picioare) = iute, sprinten. ♢ Loc. adv. În (sau pe) picioare sau (fam.) d(e)-a-n picioarele = în pozitie verticala; sus. În vârful picioarelor = cu corpul sprijinit numai pe vârfurile degetelor de la picioare; p. ext. fara a face zgomot, tiptil. Cu piciorul (sau picioarele) = fara un mijloc de locomotie, pe jos. – Din cap pâna în picioare = de sus si pâna jos, în întregime; cu desavârsire. Pe picior gresit (la unele jocuri sportive) nepregatit pentru a para actiunea adversarului sau, p. gener., pentru a raspunde unei provocari. ♢ Expr. Unde-ti stau picioarele îti va sta si capul = vei plati cu viata (daca nu vei face un anumit lucru). A sari drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a) a se însanatosi dupa o boala (lunga); b) a se reface din punct de vedere material. A vedea (pe cineva) pe (sau în) picioare = a vedea pe cineva sanatos. (Glumet sau ir.) Are numai (atâtia...) ani pe un picior = are o vârsta mai mare decât cea pe care o marturiseste. A pune piciorul (undeva) = a calca, a pasi, p. ext., a patrunde, a se instala undeva; a frecventa pe cineva. A pune pe picioare = a) a initia, a organiza ceva, a face sa mearga, sa functioneze; b) a îngriji un bolnav si a-l însanatosi. A scula (sau a pune etc.) în picioare = a mobiliza în vederea unei actiuni. A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (sau din, de pe) picioare ori d(e)-a-n picioarele = a slabi, a se prapadi cu încetul. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (usor), fara a zacea la pat. (A fi) cu un picior în groapa (si cu unul afara) = (a fi) foarte batrân, prapadit, bolnav; (a fi) aproape de moarte. A vedea pe cineva cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a împiedica, a încurca, a deranja pe cineva; a fi inoportun. A sta (sau a ramâne, a fi) în picioare = a) a exista sau a continua sa existe; b) (despre teorii, planuri, ipoteze etc.) a corespunde cu realitatea, a fi întemeiat; c) a sta, a ramâne intact sau în pozitie verticala. E tata-sau (sau mama-sa etc.) în picioare = seamana întocmai, e leit cu tatal sau (sau cu mama sa etc.). A sari într-un picior = a se bucura mult. Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un picior = repede de tot, într-o clipa. (Fam.) A o lua (sau a o apuca) la picior sau a-si lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a începe sa fuga (repede), a o lua la goana; a încerca sa se faca nevazut prin fuga. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele sau (reg.) a nu-si mai strânge picioarele = a nu (mai) sta potolit, linistit, a alerga de colo-colo; a umbla mult. A-si bate (sau a-si rupe) picioarele = a umbla mult, a obosi de prea multa alergatura. (Pop.) A prinde (undeva) picior = a se aseza, a se stabili undeva. A cadea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a saruta picioarele cuiva = a se ruga (umil) de cineva; a se umili înaintea cuiva. A calca (pe cineva) pe picior = a) a preveni pe cineva (calcându-l pe încaltaminte) sa nu faca sau sa nu spuna ceva; b) a face sau a spune (cuiva) ceva suparator. (Pop. si fam.) A vorbi (sau a scrie etc.) cu picioarele = a vorbi (sau a scrie etc.) gresit (logic sau gramatical) ori fara talent; p. ext. a scrie urât, a mâzgali. Fara cap si fara picioare = fara logica, lipsit de sens. (Fam.) A face (sau a capata) picioare = (despre obiecte) a disparea. (A sta sau a sedea etc.) picior peste picior = (a sedea într-o pozitie comoda) cu o parte a unui picior ridicata si asezata peste celalalt picior. Cu coada între picioare = rusinat, umilit. A (se) lua peste picior = a (se) ironiza, a-si bate joc. A calca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a dispretui, a desconsidera. A pune (sau a asterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva = a închina, a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere, de pretuire, de omagiu. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. A bate din picior = a încerca sa-si impuna vointa; a se rasti, a comanda. A(-i) pune (cuiva) piciorul în prag = a lua o atitudine hotarâta, a se opune energic. A da din mâini si din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o actiune la bun sfârsit, pentru a scapa dintr-o încurcatura etc. (Fam.) A sta cu picioarele în apa rece = a se gândi profund si îndelung la ceva. A fi (sau a se afla etc.) pe picior de pace (sau de razboi) = a fi (sau a se afla etc.) în stare de pace (sau de razboi). A fi pe picior de egalitate (sau pe acelasi picior) cu cineva = a se bucura de aceleasi drepturi, a avea aceeasi situatie cu altcineva. A da cu piciorul = a respinge sau a lasa sa-i scape un prilej favorabil. A trai pe picior mare = a duce o viata de belsug, a cheltui mult. Parca l-a apucat (sau l-a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care traieste o bucurie mare si neasteptata. A fi (sau a sta) pe picior de duca (sau de plecare) = a fi gata de plecare. A lega (pe cineva) de mâini si de picioare = a imobiliza (pe cineva); a nu lasa (cuiva) posibilitatea sa actioneze. A(-si) taia craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde sau a face sa piarda un avantaj, a (-si) periclita situatia. A cadea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea tine, a nu (mai) putea sta pe picioare, a nu-l (mai) tine etc. picioarele, se spune despre un om care si-a pierdut echilibrul, puterile sau care este extrem de obosit. A i se taia (sau a i se înmuia) cuiva (mâinile si) picioarele = a avea o senzatie de slabiciune fizica; a nu se putea stapâni (de emotie, de durere etc.). (Nici) picior de... = nimeni, (nici) urma de..., (nici) tipenie. Negustorie (sau comert, afaceri etc.) pe picior = negustorie (sau comert, afaceri etc.) facute întâmplator, ocazional, fara sediu sau firma înscrisa. ♦ Compuse: (Bot.) piciorul-caprei = planta erbacee de padure, cu frunze palmate cu trei diviziuni si cu flori albe sau rosietice (Aegopodium podagraria); piciorul-cocosului = nume dat unor plante erbacee cu frunze lobate si cu flori galbene (Ranunculus). ♦ Picior (1) de animal sau de pasare fript sau fiert (pentru a fi mâncat). 2. Proteza unui picior (1). 3. P. anal. Nume dat unor parti de obiecte, de constructii sau unor obiecte, instrumente etc. care seamana cu piciorul (1) si servesc ca suport, ca element de sustinere, de fixare etc. ♦ Partea de jos, apropiata de pamânt, a tulpinii unei plante; p. ext. radacina. 4. P. anal. Element al unei constructii care serveste la sustinerea si la legarea ei de teren; partea de jos, masiva, a unei constructii, a unui zid etc. ♦ Picior de siguranta = parte din masivul unui zacamânt lasata neexploatata în scopul protectiei unor lucrari sau a unor constructii de la suprafata. 5. P. anal. Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zona mai larga de la baza unei forme de relief. 6. (Reg.) Regulator (la plug). ♦ Coada coasei. 7. (Mat.; în sintagma) Piciorul perpendicularei = intersectia unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care cade perpendicular. 8. Veche unitate de masura, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosita si astazi în unele tari. 9. Unitate ritmica a unui vers, compusa dintr-un numar fix de silabe lungi si scurte sau accentuate si neaccentuate. – Lat. petiolus.
perioadă, PERIOÁDĂ, perioade, s.f. 1. Interval de timp în cursul caruia se desfasoara un fenomen sau se petrece un eveniment. ♦ Subdiviziune a timpului geologic mai mica decât era. ♦ (Fiz.) Perioada de înjumatatire = interval de timp în care se descompune jumatate dintr-o cantitate de element radioactiv. (Chim.) Perioada de inductie = interval de timp necesar pentru ca o reactie sa înceapa sa se desfasoare cu viteza corespunzatoare conditiilor respective. 2. Interval de timp care se scurge între cele doua momente în care se reproduce un fenomen astronomic; interval de timp dupa care un astru, în miscarea sa, se afla în aceeasi situatie relativa fata de un anumit reper. 3. (Fiz.) Interval de timp dupa care se repeta un fenomen, reproducându-se consecutiv valorile unei marimi caracteristice acelui fenomen. 4. (Mat.) Intervalul cresterii minime a variabilei independente, dupa care se reproduc, în aceeasi ordine, aceleasi valori ale unor marimi. ♦ Multimea numerelor de o cifra care se repeta infinit într-o fractie zecimala. 5. Fiecare dintre cele sapte rânduri în care sunt aranjate elementele chimice din tabloul periodic al lui Mendeleev. 6. Interval de timp dintre doua accese ale unei boli. ♦ (Pop.) Menstruatie. 7. Fraza ampla, cu caracter unitar si armonios, datorat în special simetriei structurii ei. 8. Parte unitara dintr-o compozitie muzicala, formata din mai multe fraze. [Pr.: -ri-oa-. Var.: (rar) periód s.n.] – Din lat. periodus, ngr. períodos, fr. période.
periodic, PERIÓDIC, -Ă, periodici, -ce, adj. 1. Care revine, care se repeta (regulat) dupa anumite intervale de timp (egale); care consta în parcurgerea repetata a aceleiasi succesiuni de stari (în intervale de timp egale). ♢ Publicatie periodica (si substantivat, n.) = publicatie care apare la intervale regulate, la date fixe. Sistem periodic (al elementelor) = (sistem de) clasificare a elementelor chimice dupa proprietatile lor fundamentale. Tabloul (sau tabelul) periodic al elementelor = tabel în care figureaza elementele chimice dispuse potrivit sistemului periodic. (Mat.) Functie periodica = functie care admite o perioada (4) Fractie periodica = fractie zecimala în care, dupa virgula, aceleasi cifre se repeta la infinit în aceeasi ordine. (Fiz.) Miscare periodica = miscare a unei particule care, dupa un anumit interval de timp, revine la aceeasi stare de miscare. ♦ (Despre boli si manifestarile lor) Care revine la intervale regulate. 2. Care se refera la perioada, privitor la perioada. [Pr.: -ri-o-] – Din lat. periodicus, ngr. periodikós, fr. périodique.
periodicitate, PERIODICITÁTE, periodicitati, s.f. Proprietate a unui fenomen, a unei marimi, a unei actiuni de a fi periodica (1); repetarea periodica a valorilor unei marimi, a unui fenomen, a unei actiuni. ♢ Periodicitatea elementelor = repetarea proprietatilor chimice si fizice la elementele chimice cu structura analoaga si cu numar atomic diferit, care formeaza un grup si care sunt cuprinse în aceeasi coloana din tabloul periodic al elementelor. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. périodicité.
pleiocaziu, PLEIOCÁZIU subst. Inflorescenta în cime, în care axele laterale sunt de aceeasi lungime si dispuse în verticil. [Pr.: ple-io-] – Et. nec.
străin, STRĂÍN, -Ă, straini, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care face parte din populatia altei tari decât aceea în care se afla sau traieste; (om, fiinta) care este originara din alta regiune, localitate etc. decât aceea în care se afla sau locuieste, traieste. ♦ (Persoana) care apartine unei nationalitati ce nu formeaza, în cadrul unui stat, o minoritate nationala. 2. Adj. (Despre tari, locuri) Care este altul decât cel de origine al cuiva. ♦ Care apartine sau este propriu altui popor decât cel al persoanei despre care este vorba. 3. Adj., s.m. si f. (Persoana) care nu se afla în relatii apropiate (de rudenie sau de prietenie) cu cineva; p. ext. (om) care este sau se simte stingher. ♢ Loc. adv. Prin (sau printre, în) straini = departe de casa, între oameni necunoscuti, neprietenosi. ♦ (Om) înstrainat (sufleteste), departat de... 4. Adj. Care este în afara de preocuparile sau de interesele cuiva. ♦ Care nu are nici o legatura, nici o contingenta cu ceva, care este departe de ceva. 5. Adj. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care apartine altuia. 6. Adj. Care este de alta natura, are alte particularitati decât mediul în care se afla. 7. Adj. Neobisnuit; bizar. [Var.: (pop) streín, -a adj., s.m. si f.] – Et. nec.
arie, ÁRIE3, arii, s.f. Compozitie muzicala vocala (cu acompaniament de orchestra, de pian etc.) care face parte dintr-o opera, opereta etc. ♦ Compozitie muzicala instrumentala asemanatoare cu aceea definita mai sus. – Din it. aria.
izotonic, IZOTÓNIC, -Ă adj. 1. (despre solutii) cu aceeasi concentratie moleculara si presiune osmotica; izoosmotic. 2. contractie ~a = contractie a unui muschi cu scurtare maxima, tensiunea ramânând aceeasi. (< fr. isotonique)
izotonie, IZOTONÍE s. f. 1. echilibru molecular între doua solutii separate de o membrana organica si care au aceeasi presiune osmotica; izoosmie. 2. proprietate a unor nuclee atomice de a avea acelasi numar de neutroni. (< fr. isotonie)
plan, PLAN, -Ă, (I) planuri, s.n., (II) plani, -e, adj. I. S.n. 1. Proiect elaborat cu anticipare, cuprinzând o suita ordonata de operatii destinate sa duca la atingerea unui scop; program (de lucru). 2. Distributie metodica a partilor componente ale unei lucrari stiintifice, literare, ale unei expuneri etc. 3. (Geom.) Suprafata care contine în întregime orice dreapta care trece prin doua puncte oarecare ale sale. ♢ Plan de proiectie = plan pe care se obtine imaginea unui corp printr-un procedeu de proiectie oarecare. (Astron.) Plan meridian = plan definit de verticala locului si de axa lumii. 4. Fiecare dintre planurile (I 3), în general verticale, perpendiculare pe directia privirii, în care se gaseste sau pare ca se gaseste un obiect si care reprezinta adâncimea sau departarea în perspectiva; spec. element al filmarii cinematografice, care reprezinta apropierea sau departarea obiectului fata de aparatul de filmat. ♢ Primul (sau întâiul) plan = partea cea mai apropiata de public a unei scene; partea unui tablou care da impresia a fi cea mai apropiata de privitori; fig. primul rând, locul de frunte (al unei serii). ♢ Loc. adv. Pe plan(ul)... = în domeniul...; în ceea ce priveste...; din punct de vedere... ♢ Expr. A fi (sau a sta, a pune etc.) pe (sau în) prim(ul) plan = a avea (sau a considera ca are) importanta primordiala. A fi (sau a sta, a pune etc.) pe planul al doilea (sau al treilea etc.) = a fi (sau a considera ca este) de importanta secundara, minima. 5. (Cinema) Element al montajului, reprezentând portiunea de pelicula imprimata în timpul unei singure functionari a aparatului de filmat (între o pornire si o oprire). ♦ Delimitare a marimii încadraturii în raport cu marimea omului în cadru prin stabilirea unor termeni conventionali. ♢ Prim plan = plan (I 5) care cuprinde bustul pâna sub umeri. Gros plan = reprezentarea pe pelicula a capului unui personaj. Plan american = plan (I 5) care cuprinde omul încadrat pâna la genunchi. Plan semigeneral = plan (I 5) care încadreaza personajul în toata înaltimea. 6. Suprafata neteda a unui corp; corp care prezinta o astfel de suprafata. ♢ Plan înclinat = dispozitiv simplu de forma unei rampe înclinate, alcatuit dintr-un corp cu o suprafata plana (sau din doua bare paralele) care formeaza un unghi cu planul orizontal si care este folosit pentru a ridica corpuri prin rostogolire sau prin împingere, folosindu-se forte mai mici decât greutatea corpurilor respective. Plan de aripa = suprafata de sustinere a unui avion. 7. Desen tehnic care cuprinde reprezentarea grafica, la o anumita scara, a unui teren, a unei constructii, a unei masini etc. 8. (Reg.) Ogor, parcela. II. Adj. Fara asperitati, neted, drept; care prezinta o suprafata neteda. ♢ Unghi plan = portiune dintr-un plan (I 3) cuprinsa între doua semidrepte (cu aceeasi origine) ale planului. Figura plana = figura care poate fi asezata cu toate punctele pe acelasi plan (I 3). Geometrie plana = ramura a geometriei care studiaza figurile ale caror elemente sunt asezate în acelasi plan (I 3). (Tipogr.) Masina plana = masina care imprima coli separate. – Din fr. plan, lat. planus.
izotermobată, IZOTERMOBÁTĂ s. f. linie care uneste punctele cu aceeasi temperatura a apei de mare în adâncime. (< izoterm + -bata)
izoteră, IZOTÉRĂ s. f. linie care uneste punctele cu aceeasi caldura medie în timpul verii. (< fr. isothère)
izotahă, IZOTÁHĂ s. f. linie care uneste punctele cu aceeasi viteza ale unui curs de apa. (< germ. Isotache, fr. isotache)
pistol, PISTÓL1, pistoale, s.n. 1. Arma de foc de dimensiuni mici, mânuita cu o singura mâna; revolver. ♢ Pistol-mitraliera = arma automata usoara, mai scurta decât pusca-mitraliera, cu bataie mai mica si mai usor de mânuit; automat. Pistol de semnalizare sau pistol-racheta (sau de racheta) = pistol cu ajutorul caruia se trag rachetele de semnalizare. Pistol-portbandula = pistol cu teava lunga care arunca o bandula purtatoare a unei parâme pentru salvarea naufragiatilor sau o parâma de remorca. Pistol de dopuri = jucarie în forma de pistol (1), care, încarcata cu dopuri speciale de pluta (cu praf de pusca), produce o pocnitura puternica. Pistol de soc = jucarie rudimentara formata dintr-o teava de soc în care un piston, prin comprimarea aerului, împinge un dop (de pluta, de câlti etc.) producând o pocnitura; p. restr. betisorul care împinge dopul. ♢ Expr. Gol (ca un) pistol sau îmbracat pistol = gol de tot, în pielea goala; p. ext. sarac. Sarac (sau golan) pistol = foarte sarac. ♦ P. ext. Focurile, gloantele trase cu pistolul (1). 2. (Sport) Denumire a unei probe de tir care se executa cu pistolul (1) prin trageri automate asupra unor tinte miscatoare sau prin trageri cu foc asupra unei tinte fixe. 3. P. anal. (Tehn.) Aparat portativ cu forma apropiata de aceea a unui pistol (1), care serveste pentru diferite operatii tehnologice. ♢ Pistol de metalizare (sau de metalizat) = aparat portativ pentru acoperirea suprafetei unui obiect, prin împroscare, cu metal topit. Pistol de vopsit (sau de zugravit) = aparat pulverizator pentru vopsirea (sau zugravirea) prin stropire a suprafetelor. Pistol de nituit = aparat folosit la nituire. Pistol de sudura = aparat de sudura. – Din ngr. pistóli, germ. Pistol.
popor, POPÓR, popoare, s.n. 1. Forma istorica de comunitate umana, superioara tribului si anterioara natiunii, ai carei membri locuiesc pe acelasi teritoriu, vorbesc aceeasi limba si au aceeasi traditie culturala. 2. Totalitatea locuitorilor unei tari, populatia unei tari; cetatenii unui stat; natiune, neam, norod. ♦ (Înv.) Populatia unei cetati, a unui oras, a unui sat (ori a unei parti dintr-un sat) sau a unei unitati teritoriale formate din mai multe sate. 3. Masa muncitoare; grosul populatiei; norod; spec. taranime. ♢ Loc. adj. Din popor = care face parte din grosul populatiei; de origine sociala modesta. 4. (La sg.; colectiv) Numar nedefinit (dar mare) de persoane, multime mare de oameni strânsi la un loc; poporatie, poporime. 5. (Înv.) Totalitatea credinciosilor care apartineau aceluiasi cult sau aceleiasi parohii. [Var.: (înv.) pópol, pópul s.m.] – Cf. lat. p o p u l u s, it. p o p o l o.
populament, POPULAMÉNT s.n. (Colectiv) Arboret de aceeasi vârsta sau din aceeasi specie. ♦ Arboret din mai multe specii. – Cf. fr. p e u p l e m e n t.
izoseistă, IZOSEÍSTĂ s. f. linie care uneste punctele cu aceeasi intensitate ale unui cutremur de pamânt. (< fr. isoséiste)
izopicnă, IZOPÍCNĂ s. f. linie de-a lungul careia un sistem fizico-chimic are aceeasi densitate. (< germ. Isopykne)
izopieză, IZOPIÉZĂ s. f. linie care uneste punctele cu aceeasi presiune a unui zacamânt petrolier la un moment dat. (< fr. isopièze)
izopectă, IZOPÉCTĂ s. f. linie care uneste punctele unde înghetul apei se produce în aceeasi zi. (< fr. isopecte)
posteritate, POSTERITÁTE s.f. 1. Succesiune de generatii viitoare; urmasi. 2. (Înv.) Succesiune de persoane care descind din aceeasi familie; urmasi, descendenti. – Din fr. postérité, lat. posteritas, -atis.
poştă, PÓSTĂ1, poste, s.f. I. 1. Institutie publica care asigura primirea, transportul si distribuirea scrisorilor, a telegramelor, a mandatelor postale si a coletelor; local în care se afla aceasta institutie. ♢ Loc. adj. De posta = postal. 2. Corespondenta primita, expediata sau distribuita în aceeasi zi sau într-o perioada data. ♢ Posta redactiei = rubrica într-o revista sau într-un ziar, în care se publica raspunsuri la scrisorile si la întrebarile cititorilor. ♢ Expr. Cu prima posta sau cu posta viitoare (sau urmatoare) = cu prima corespondenta care urmeaza sa vina sau sa plece. (Fam.) A duce (sau a purta, a umbla cu) posta = a colporta stiri, aprecieri, pareri, zvonuri de la o persoana la alta, a umbla cu vorbe, a face intrigi. ♦ Factor postal. 3. Serviciu de transport pentru calatori (si corespondenta), cu diligenta, folosit înainte de introducerea cailor ferate; vehicul folosit de acest serviciu; diligenta, postalion. ♦ Loc de popas, han asezat pe parcursul unui drum, unde calatorii care foloseau posta1 (3) gaseau vehicule de transport în comun sau cai de schimb. ♢ Cal de posta = cal destinat exclusiv serviciului de transport. ♢ Expr. A fi sau a ajunge cal de posta = a fi foarte solicitat, a alerga de colo pâna colo. 4. Unitate de masura a distantelor folosita în trecut, egala cu aproximativ 20 km; p. gener. (fam.) distanta (mare) nedeterminata. ♢ Expr. (Cale) de-o posta = distanta (relativ) mare. II. (Pop.) Bucata de hârtie unsa cu grasime, care se lipeste de talpa unui om adormit si care apoi se aprinde pentru a-l speria. ♢ Posta merge = numele unui joc de copii. III. Echipa de hamali pentru încarcarea vapoarelor acostate la chei. [Var.: (înv.) pósta, (reg.) póstie s.f.] – Din rus. počta.
izopagă, IZOPÁGĂ s. f. linie care uneste punctele de pe cursurile de apa cu aceeasi durata a podului de gheata. (cf. gr. pagos, pod)
pozitron, POZITRÓN, pozitroni, s.m. Particula elementara nestabila care are aceeasi masa ca electronul si a carei sarcina electrica este pozitiva si egala în valoare absoluta cu sarcina electronului; antielectron. – Din fr. position, rus. pozitron, germ. Positron.
poziţie, POZÍŢIE, pozitii, s.f. 1. Loc pe care îl ocupa cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau cu altceva); fel, mod în care este asezat cineva sau ceva (în spatiu); p. ext. peisaj din natura. ♦ Loc pe care îl ocupa o nota sau o cheie pe portativ; loc unde se ating cu degetele coardele unui instrument muzical. ♦ (Lingv.) Loc pe care îl ocupa un sunet sau un grup de sunete într-un cuvânt. ♦ Loc, punct din care cineva sau ceva este sau poate fi privit; unghi. ♦ Raport, relatie existenta între doua fiinte, obiecte, fenomene. ♦ Fiecare dintre operatiile înscrise într-un cont contabil; loc pe care îl ocupa aceste operatii. 2. Teren, loc pe care sunt asezate trupele pe front sau vasele de razboi pe mare si folosit ca baza de atac sau de aparare. ♢ Expr. A lua pozitie = a) a se instala într-un loc considerat potrivit din punct de vedere strategic; b) a-si exprima cu fermitate parerea într-o problema data. A sta (sau a ramâne, a se mentine) pe pozitie = a-si mentine parerile, hotarârile. A se gasi pe pozitii opuse (sau pe aceeasi pozitie etc.) = a fi de pareri contrare (sau de aceeasi parere). 3. Atitudine, tinuta. ♦ Spec. Atitudine de nemiscare a corpului (reglementara în armata, în sport etc.). ♦ Fig. Mod în care cineva reactioneaza, se comporta etc. într-o împrejurare data. 4. (Fam.; despre femei; în expr.) A fi în pozitie – a fi gravida. 5. Conditie, situatie, stare în care se gasesc cineva sau ceva. ♦ Spec. Situatie (înalta) pe care o detine cineva în viata sociala, politica; rang. [Var.: (înv.) pozitiúne s.f.] – Din fr. position, lat. positio, -onis, germ. Position.
izonefă, IZONÉFĂ s. f. linie care uneste punctele cu aceeasi nebulozitate. (< fr. isonèphe)
izomorfism, IZOMORFÍSM s. n. 1. identitate de forma, de structura. 2. proprietate a unor substante cu compozitie chimica analoaga de a cristaliza în aceleasi forme cristaline; izomorfie. 3. (mat.) corespondenta biunivoca între elementele a doua multimi cu aceeasi structura. (< fr. isomorphisme)
izometric, IZOMÉTRIC, -Ă adj. 1. (despre cristale) de dimensiuni egale; (despre versuri) cu masura egala. 2. (mat.; despre o transformare punctuala) care pastreaza distanta a doua puncte oarecare; o (geom.) perspectiva ~a = perspectiva ale carei axe de comparatie sunt egale. 3. (med.) contractie ~a = contractie a unui muschi fara ca acesta sa se poata scurta, ramânând la aceeasi lungime. (< fr. isométrique)
precedenţă, PRECEDÉNŢĂ, precedente, s.f. Faptul de a preceda (pe cineva sau ceva) în timp sau în spatiu; lucru care preceda alt lucru de aceeasi natura; fapt întâmplat înainte de altul; precedent. – Din fr. précédence, it. precedenza.
izomerie, IZOMERÍE s. f. 1. proprietate a unor substante cu aceeasi formula moleculara de a avea însusiri fizice si chimice deosebite, datorita modului diferit de dispunere a atomilor în molecula. 2. însusire a nucleelor atomice ale aceluiasi element chimic de a avea stari de energie si, deci, proprietati radioactive diferite. 3. (bot.) egalitate a segmentelor analoage ale organelor aceleiasi specii. 4. influenta egala a factorilor ereditari. (< fr. isomérie)
precoce, PRECÓCE, precoci, -ce, adj. (Despre fiinte si însusiri ale lor) Care se dezvolta fizic sau psihic înainte de vârsta normala, care este mai matur în comparatie cu cei de aceeasi vârsta. ♦ (Despre plante sau fructe) Care ajunge la maturitate foarte devreme, care înfrunzeste devreme sau se coace repede; timpuriu, varatic. – Din fr. précoce, lat. praecox, -cis.
izolinie, IZOLÍNIE s. f. linie ce uneste punctele în care o marime are aceeasi valoare. (< germ. Isolinie)
polipoză, POLIPÓZĂ, polipoze, s.f. (Med.) Boala caracterizata prin dezvoltarea mai multor polipi (2) pe aceeasi mucoasa. – Din fr. polypose.
prismatoid, PRISMATOÍD, prismatoide, s.n. Corp cu o forma apropiata de aceea a unei prisme (1) [Pr.: -to-id] – Din fr. prismatoïde.
izoionic, IZOIÓNIC, -Ă adj. care contine aceeasi cantitate de ioni. (< fr. isoïonique)
izohiet, IZOHIÉT, -Ă I. adj. de pluviozitate egala. II. s. f. linie care uneste punctele terestre cu aceeasi cantitate de precipitatii. (< fr. isohyète)
izohemoliză, IZOHEMOLÍZĂ s. f. dezintegrare a hematiilor de la o anumita specie de catre serul unor indivizi din aceeasi specie. (< engl. isohemolysis)
izohalin, IZOHALÍN, -Ă I. adj. cu salinitate constanta. II. s. f. linie care uneste punctele cu aceeasi salinitate marina. (< fr. isohaline)
isogramă, ISOGRÁMĂ s. f. 1. (stat.) grafic obtinut prin unirea punctelor cu aceeasi intensitate. 2. linie care uneste punctele cu aceleasi valori ale umiditatii specifice. (< fr. isogramme)
izogon, IZOGÓN, -Ă I. adj. cu muchii asemanatoare sau identice. ♢ (despre corpuri geometrice) cu unghiuri egale. II. s. f. linie care uneste punctele terestre cu aceeasi declinatie magnetica. (< fr. isogone)
izogeoterm, IZOGEOTÉRM, -Ă I. adj. (despre puncte din interiorul Pamântului) cu aceeasi temperatura. II. s. f. linie care uneste punctele terestre cu aceeasi temperatura medie a solului; geoizoterma. (< fr. isogéotherme)
preschimba, PRESCHIMBÁ, preschímb, vb. I. 1. Tranz. A ceda un lucru în locul altuia (cam de aceeasi valoare); a face schimb. 2. Tranz. si refl. A (se) transforma, a (se) schimba. – Pre2 + schimba.
izofreată, IZOFREÁTĂ s. f. linie care uneste pe o harta punctele cu aceeasi adâncime a nivelului apei freatice. (< fr. isophréate)
primă, PRÍMĂ1, prime, s.f. 1. Suma de bani acordata cuiva peste salariul de baza ca recompensa pentru calitatea deosebita a muncii depuse; premiu (acordat în sistemul de salarizare). ♢ Prima de export = suma de bani sau scutire de taxe, de impozite acordata ca stimulent unor exportatori pentru exportarea anumitor marfuri. Prima de asigurare = suma de bani pe care asiguratul o plateste (periodic) celui care asigura, pentru asumarea riscului. Prima de economie = Suma platita deponentilor de catre unele case de economii, peste nivelul ratei dobânzii. 2. (Muz.) Cel mai mic interval posibil format între doua trepte de aceeasi înaltime prin repetarea notei date. – Din fr. prime.
izofon, IZOFÓN, -Ă I. adj. în care sunetul are aceeasi viteza submarina. II. s. f. linie care uneste punctele cu aceeasi viteza de propagare a sunetului în apa de mare. (< izo- + -fon2)
izoduritate, IZODURITÁTE s. f. curba care uneste totalitatea punctelor în care analiza chimica a apelor subterane indica aceeasi duritate. (< fr. isodureté)
izodină, IZODÍNĂ s. f. linie care uneste, pe un plan, totalitatea punctelor cu aceeasi rezistenta a solului la penetrare, la arat etc. (< fr. isodyne)
izodinamic, IZODINÁMIC, -Ă I. adj. care are, produce aceeasi energie. II. s. f. 1. linie care uneste punctele cu aceeasi intensitate orizontala a câmpului magnetic terestru. 2. curba care uneste într-un sistem fizi-co-chimic punctele cu aceeasi energie. (< fr. isodynamique)
izodactilie, IZODACTILÍE s. f. malformatie a degetelor care au aceeasi lungime. (< fr. isodactylie)
izocronism, IZOCRONÍSM s. n. 1. proprietate a unor fenomene de a fi izocrone. 2. stare a doua celule nervoase sau musculare care au aceeasi cronaxie. (< fr. isochronisme)
izocromatic, IZOCROMÁTIC, -Ă adj. 1. (despre doua lumini) care produc aceeasi senzatie de culoare, când actioneaza simultan asupra vederii; izocrom. 2. (fot.) sensibil la toate culorile spectrului. (< fr. isochromatique)
izocotidală, IZOCOTIDÁLĂ s. f. linie care uneste punctele cu aceeasi înaltime a mareei. (< izo- + cotidala)
izoclin, IZOCLÍN, -Ă I. adj. cu aceeasi înclinatie; cu pante egale. II. s. f. linie care uneste punctele de la suprafata terestra cu aceeasi înclinatie magnetica. (< fr. isocline)
procesiune, PROCESIÚNE, procesiuni, s.f. 1. Sir lung de oameni care merg într-o anumita ordine în aceeasi directie si cu acelasi scop; cortegiu, convoi; alai. 2. Ceremonie religioasa în timpul careia credinciosii merg în convoi, purtând diferite obiecte de cult, cântând imnuri religioase sau rostind rugaciuni, pentru a multumi sau a cere ajutorul divinitatii într-o anumita împrejurare. [Pr.: -si-u-. – Var.: (înv.) procésie s.f.] – Din fr. procession, lat. processio, -onis.
izochimen, IZOCHIMÉN, -Ă I. adj. cu egala temperatura medie de iarna. II. s. f. linie care uneste punctele terestre cu aceeasi temperatura medie în timpul iernii. (< fr. isochimène)
loc, LOC, locuri, s.n. I. 1. Punct, portiune determinata în spatiu. ♢ Loc. adv. Din (sau de pe) loc = de acolo de unde este sau se afla cineva, stând nemiscat, fara a se deplasa. În (sau pe) loc = a) pe aceeasi bucata de pamânt, acolo unde se afla cineva sau ceva; b) neclintit; c) imediat, într-o clipa. ♢ Expr. Pe loc repaus = comanda militara indicând iesirea din pozitia de nemiscare a soldatului si adoptarea unei pozitii mai libere. A-i sta cuiva mintea în loc, se spune când cineva se afla în fata unui lucru de neînteles, pe care nu-l poate cuprinde cu mintea. A sta pe loc = a se opri (din mers). La loc = acolo unde era mai înainte, unde statea de obicei. ♢ Expr. A-i veni (cuiva) inima (sau sufletul) la loc = a i se potoli (cuiva) emotia, a se linisti; a-i trece spaima. A pune pe cineva la locul lui = a-i da cuiva o lectie de buna-cuviinta, a arata cuiva ce se cuvine si ce nu. (Fam.) La loc comanda (sau miscarea), se spune pentru a reveni asupra unei dispozitii (sau asupra unei miscari gresite). La un loc = împreuna, laolalta. Pâna într-un (sau la un) loc = pâna la un punct sau pâna la un moment; într-o masura oarecare. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. Din loc în loc (sau dintr-un loc într-altul) = a) de colo pâna colo, încoace si încolo; b) din distanta în distanta, ici si colo. Pe unele (sau, rar, une) locuri = ici si colo, pe alocuri. ♢ Expr. A o lua (sau a porni) din loc = a pleca de undeva. A nu-si (mai) afla (sau gasi) locul sau a nu-l (mai) tine (sau încapea) pe cineva locul = a nu mai avea astâmpar sau odihna; a fi nerabdator, nelinistit. A nu (mai) avea loc de cineva = a) a fi incomodat de cineva; b) a se lega mereu de cineva, a-i pricinui neajunsuri. A sta (sau a se tine, a ramâne, a încremeni) tintuit locului (sau pe loc, în loc) = a sta neclintit, fara sa se miste. A sta la un loc = a sta linistit, a fi cuminte. A muta din loc = a duce în alta parte. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fata locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întâmplat ceva (pentru a face cercetari). O palma de loc = o distanta mica. ♦ (Pop.) Bucata de pamânt (cultivabil). ♢ Loc de casa = teren destinat pentru constructie. Loc de veci = teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva si destinat pentru morminte sau cavouri. ♦ Regiune; tinut; p. ext. tara. ♦ Asezare omeneasca, localitate; regiunea, tara, localitatea în care s-a nascut cineva. ♢ Expr. (A fi) de loc (sau de locul lui ori al ei etc.) din... sau din partea locului = (a fi) originar din... sau din regiunea unde se afla cineva. 2. Spatiu ocupat de cineva sau de ceva. ♢ Loc de munca (sau de productie) = parte din suprafata unei unitati economice în care un lucrator sau un grup de lucratori executa anumite operatii în vederea obtinerii productiei, folosind în acest scop utilaj si echipament tehnic corespunzator. Loc de munca = întreprindere sau institutie în care o persoana îsi desfasoara activitatea în mod obisnuit. ♢ Expr. A lua loc = a se aseza. Ia loc! = sezi! A-si face loc = a-si croi un drum, a razbate. A face loc = a se da la o parte pentru a permite trecerea cuiva sau a ceva. (A fi) la locul lui = (a fi) asa cum se cuvine. 3. Pasaj într-o scrisoare; publicatie în care a aparut un anumit lucru. II. 1. Slujba, post2; functie. 2. Situatie sociala a cuiva; p. gener. situatie. ♢ Loc comun v. comun. ♢ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a se închipui) în situatia cuiva (pentru a-l putea întelege). III. Moment potrivit; prilej, ocazie. ♢ Expr. A da loc la... = a avea drept urmare; a determina, a provoca. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit. A avea loc = a se întâmpla, a se produce. Din capul locului = de la început. IV. (În expr.) În loc de... sau în locul..., se spune pentru a arata o înlocuire, o substituire. În loc sa... (sau de a...), se spune pentru a arata raportul de opozitie dintre doua idei, doua actiuni etc. – Lat. locus.
izocefalie, IZOCEFALÍE s. f. principiu compozitional în pictura bizantina potrivit caruia toate capetele personajelor dintr-un tablou erau prezentate la aceeasi înaltime, indiferent de planuri, atitudini si talie. (< fr. isocéphalie)
izocatabază, IZOCATABÁZĂ s. f. linie care uneste punctele cu aceeasi intensitate a miscarii de scufundare a scoartei terestre. (< fr. isocatabase)
izobaric, IZOBÁRIC, -Ă adj. 1. (despre o transformare radioactiva) în care numarul de masa nu este modificat. 2. suprafata ~a = loc geometric al punctelor din atmosfera unde, la un moment dat, presiunea aerului este aceeasi. (< fr. isobarique)
izobat, IZOBÁT, -Ă I. adj. de aceeasi adâncime. II. s. f. linie care uneste pe o harta marina sau geologica punctele cu aceeasi adâncime. (< fr. isobathe)
izobază, IZOBÁZĂ s. f. linie care uneste punctele în care un strat geologic apare la aceeasi altitudine. (< fr. isobase)
izobrontă, IZOBRÓNTĂ s. f. linie care uneste pe o harta punctele în care tunetul produs într-un anumit loc este auzit cu aceeasi intensitate. (< izo- + -bronta)
izoanticorp, IZOANTICÓRP s. m. anticorp care reactioneaza specific cu un antigen de la un organism din aceeasi specie. (< izo- + anticorp)
izoanabază, IZOANABÁZĂ s. f. linie care uneste punctele în care scoarta terestra are aceeasi viteza de înaltare. (< engl. isoanabase)
izoamplitudine, IZOAMPLITÚDINE s. f. linie care uneste punctele cu aceeasi amplitudine a temperaturii medii sau extreme a aerului dintr-o perioada de timp. (< germ. Isoamplitude)
izoaglutinare, IZOAGLUTINÁRE s. f. aglutinare a globulelor rosii ale unui individ pe plasma unui alt individ din aceeasi specie, dar din grupa sangvina diferita. (dupa fr. isoagglutination)
izanomală, IZANOMÁLĂ s. f. linie care uneste punctele cu aceeasi abatere fata de valoarea normala a unui fenomen meteorologic. (< fr. isanomale)
izanemonă, IZANEMÓNĂ s. f. linie trasata pe o harta care trece prin toate punctele în care vântul are aceeasi viteza medie. (< fr. isanémone)
izalotermă, IZALOTÉRMĂ s. f. linie care leaga punctele de pe suprafata terestra cu aceeasi variatie a temperaturii aerului. (< fr. isallotherme)
izalobară, IZALOBÁRĂ s. f. linie care uneste pe o harta meteorologica punctele cu aceeasi variatie a presiunii atmosferice. (< fr. isallobare)
propriu, PRÓPRIU, -IE, proprii, adj. 1. Care apartine în mod exclusiv cuiva; personal. ♢ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se da unui lucru sau unei fiinte spre a le deosebi de alte lucruri sau fiinte din aceeasi categorie si care se scrie cu initiala mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ♢ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De baza, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.
puhoi, PUHÓI1, puhoaie, s.n. Cantitate mare de apa care curge cu repeziciune si forta; apa curgatoare umflata de ploi, care se revarsa cu forta; suvoi. ♦ Ploaie mare, torentiala. ♦ Fig. Multime mare de oameni sau de alte fiinte care se deplaseaza navalnic în aceeasi directie. ♦ (Adverbial) În cantitate sau în numar foarte mare, gramada. [Var.: (reg.) pohói, povói s.n.] – Din sl. povonĩ.
colegiu, COLÉGIU, colegii, s.n. 1. Organ de conducere colectiva a ministerelor si a altor organe centrale ale administratiei de stat sau a anumitor întreprinderi ori institutii, care examineaza si hotaraste asupra problemelor de competenta acestora. ♢ Colegiu editorial = organ consultativ pe lânga conducerea unei edituri, format din specialisti. Colegiu de redactie (sau redactional) = organ consultativ de pe lânga redactorul-sef al unei publicatii; comitet de redactie. 2. Colectiv de judecatori cu atributii speciale pe lânga unele organe de jurisdictie. Colegiu penal. Colegiu civil. Colegiu disciplinar. 3. Organizatie de liber-profesionisti alcatuita cu scopul de a apara interesele profesionale ale membrilor ei. 4. Reuniune de persoane egale în functie. Colegiu de cardinali. Colegiu preotesc. ♢ Colegiu de avocati = colectiv al avocatilor dintr-o unitate administrativ-teritoriala. ♦ (În Roma antica) Corp sau asociatie de persoane care aveau aceeasi profesiune sau demnitate. 5. Categorie electorala (în unele state) stabilita dupa avere sau ocupatie. 6. Institutie de învatamânt mediu sau superior, cu internat, în unele state. – Din lat. collegium, fr. collège.
drac, DRAC, draci, s.m. 1. Fiinta imaginara, de sex masculin, întruchipare a spiritului rau; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuta. ♢ Expr. A fi dracul gol (sau împielitat) sau a fi drac împielitat = a) a fi rau, afurisit; b) a fi istet, poznas. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rau, ticalos; b) om întreprinzator, descurcaret. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tamâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dusmanie sau cu frica. E tot un drac = e totuna, e acelasi lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rau dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viata, neastâmparat. Parca a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabila. A baga (pe cineva) în draci (sau în toti dracii) = a intimida, a înfricosa (pe cineva); a face (pe cineva) sa depuna toate eforturile (de frica). Trebuie sa fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi gasita o explicatie logica a unei situatii încurcate sau când se banuieste o cauza ascunsa, greu de gasit. Si-a bagat (sau si-a amestecat) dracul coada, se zice când o situatie care parea clara se complica dintr-o data, capata o evolutie neasteptata. A trage pe dracul de coada = a fi foarte sarac, a o duce greu. A cauta pe dracul = a intra singur într-o încurcatura, a-si provoca singur neplaceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-si gasi) pe dracul = a o pati. A cauta pe dracul si a gasi pe tata-sau = a ajunge într-o situatie si mai rea decât aceea anterioara. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tata-sau = a purta (pe cineva) de colo pâna colo. A cere pe dracul si pe tata-sau (sau cât dracul pe tata-sau) = a cere (pe ceva) un pret exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face si pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lasa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a parasi (pe cineva sau ceva), a renunta definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecatii) a se duce fara sa se mai întoarca (si într-un loc nestiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fara sa-i mai stie nimeni de urma si fara sa-i mai doreasca revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o pati. La dracul! formula exclamativa de dispret prin care se exprima dorinta de a renunta la ceva, de a se lepada de ceva. Pe dracul! = (formula exclamativa de negatie) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamatii exprimând uimire, enervare, admiratie. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sanatos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creeaza neplaceri. (Glumet si ir.) Buruiana (sau iarba, tamâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extrema, cu sensul de "orice", "oriunde", "fie cine-o fi") Face si pe dracul. ♢ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde si-a întarcat dracul copiii, unde si-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepartat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rau, pacatos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste masura de..., grozav; d) energic, descurcaret, razbatator. (Asa) de-al dracului! = fara nici un motiv, fiindca asa vreau! 2. Fig. Om plin de pacate, rau, crud; om poznas, istet, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = peste marin de culoare cenusie-rosiatica, cu corpul si capul comprimate lateral, a carui prima aripioara dorsala este formata din tepi veninosi (Trachinus draco). – Lat. draco, "sarpe, balaur".
şenilă, SENÍLĂ, senile, s.f. Banda metalica continua de rulare a unor vehicule, constituita din placi metalice articulate între ele, înfasurata peste rotile vehiculului situate pe aceeasi parte, pentru a se obtine o suprafata mai larga de contact cu terenul si o tractiune mai mare decât a rotilor obisnuite în timpul deplasarii. – Din fr. chenille.
oală, OÁLĂ, oale, s.f. 1. Vas de lut ars, de metal, de portelan etc., de obicei cu gura larga si cu înaltimea mai mare decât largimea, folosit în gospodarie pentru pregatirea, pastrarea etc. bucatelor. ♢ Expr. Cât o oala de praznic = foarte mare. A prinde (sau a lua etc.) pe cineva ca din oala = a prinde pe cineva usor, fara nici o greutate (sau pe neasteptate). A se face (sau a fi) oale si ulcele (sau urcioare) = a fi mort de mult. A pune (toate) în aceeasi oala = a amesteca lucruri, probleme diferite, producând confuzii, încurcaturi. A plati oalele sparte = a suferi pentru faptele altuia. A-i pune (cuiva) oala = a face (cuiva) farmece, a(-l) fermeca. Ajunge un ciomag (sau o maciuca) la un car de (sau cu) oale = nu e necesar un efort mare pentru a distruge ceva; ajunge ce s-a spus, ce s-a facut. Mustati pe oala = mustati cu vârfurile lasate în jos. Tuns pe oala = cu parul lung pâna pe gât si retezat. ♦ Continutul vasului descris mai sus. ♢ Expr. A se amesteca (sau a-si baga nasul) unde nu-i fierbe oala = a interveni fara rost, nechemat într-o discutie, actiune etc. care nu-l priveste. ♦ Vas, ghiveci, glastra de flori. ♦ (Adesea cu determinarea "de noapte") Vas întrebuintat (noaptea) pentru necesitatile omenesti; tucal. 2. Vas de constructie speciala, asemanator cu oala (1), folosit în diverse operatii tehnice, industriale, de laborator etc. 3. (Reg.) Ţigla, olan. [Var.: (pop.) ol s.n.] – Lat. olla.
oarzăn, OÁRZĂN, -Ă, oarzani, -e, adj. (Reg.) Care se coace mai de timpuriu decât alt fruct din aceeasi specie; varatic; p. ext. care face fructe timpurii, varatice. – Et. nec.
isocol, ISOCÓL, -Ă adj. (gram.; despre o perioada) ale carei membre au aceeasi lungime. (< fr. isocole, lat. isocolon, gr. isokolon)
şomaj, SOMÁJ s.n. Fenomen economic cauzat de crizele sau recesiunile economice, care consta în aceea ca o parte dintre salariati ramân fara lucru, ca urmare a decalajului dintre cererea si oferta de forta de munca; situatia aceluia care nu se poate angaja din cauza imposibilitatii de a gasi un loc de munca. – Din fr. chômage.
odă, ÓDĂ, ode, s.f. Specie a poeziei lirice (formata din strofe cu aceeasi forma si cu aceeasi structura metrica), în care se exprima elogiul, entuziasmul sau admiratia fata de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de lira. ♦ Compozitie muzicala cu caracter eroic, solemn. – Din fr. ode.
nod, NOD, noduri, s.n. 1. Loc în care se leaga doua fire, doua sfori, doua fâsii de pânza etc. ca sa se tina strâns împreuna; loc în lungul sau la capatul unui fir, al unei sfori, al unei fâsii de pânza etc. unde s-a facut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete si s-a strâns tare; legatura obtinuta astfel. ♢ Loc. adj. (Rar) În noduri = încâlcit, încurcat. ♢ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte zgârcit. ♦ Loc de intersectie a doua sau a mai multor cai de comunicatie având directii diferite. ♢ Nod de cale ferata = punct de intersectie a cel putin trei linii principale de cale ferata, prevazut cu instalatii speciale pentru a asigura tranzitul trenurilor, desfacerea sau cuplarea unor vagoane, încarcarea si descarcarea marfurilor, deservirea calatorilor etc. ♦ Loc de legatura, de întretaiere, de întâlnire a doua sau a mai multor elemente ale unui mecanism, ale unei constructii etc. 2. Proeminenta pe trunchiul unui arbore, pe tulpina unei plante sau la încheietura unui cotor; punct de unde încep sa creasca crengile pe tulpina sau frunzele pe lujer. ♢ Expr. A cauta (sau a gasi) (cuiva) nod în papura = a cauta sau a gasi cu orice pret greseli, cusururi acolo unde ele nu sunt; a învinovati pe nedrept. ♦ Portiune mica, rotunda, compacta, foarte tare dintr-o bucata de lemn, într-o scândura reprezentând locul de ramificatie a crengilor pe trunchi. ♦ Aglomerare locala de material în masa unui corp, cu o structura mai compacta sau de culoare diferita fata de rest. 3. (Înv. si pop.) Articulatie, încheietura (a degetelor). 4. (În sintagmele) Nodul gâtului (sau gâtlejului, beregatei etc.) = marul lui Adam. Nod vital = punct situat în bulbul rahidian corespunzând centrului respirator si a carui lezare are ca urmare moartea imediata prin oprirea respiratiei. 5. Umflatura, tumoare, nodozitate, gâlca rezultata dintr-o stare patologica. 6. Punct dublu al unei curbe în care aceeasi ramura a curbei se intersecteaza pe ea însasi. 7. Fiecare dintre punctele în care sunt dispusi atomii, moleculele unei retele cristaline. ♦ Punct dintr-un sistem de unde stationare în care amplitudinea oscilatiei are mereu o valoare nula. 8. Fiecare dintre cele doua puncte în care orbita unui astru intersecteaza planul eclipticei. 9. Loc sau centru geografic sau geologic cu anumite caracteristici, deosebite fata de împrejurimi. ♢ Nod hidroenergetic = centru geografic pe a carui suprafata sunt asezate o centrala hidroelectrica si constructiile hidrotehnice aferente. 10. Fig. Senzatie de sufocare pe care de obicei o are cineva cuprins de o emotie sau de o enervare puternica. ♢ Expr. A înghiti (cu sau la) noduri = a) a suporta cu necaz, cu amaraciune o durere, o umilinta (fara a putea spune nimic); b) a mânca în sila, cu mare greutate. 11. Fig. Punct esential de care depinde solutionarea unei probleme; dificultate, greutate care trebuie învinsa pentru solutionarea unei probleme. Nod gordian = problema foarte grea sau cu neputinta de rezolvat. ♢ Expr. A taia nodul gordian = a recurge la un mijloc extrem în rezolvarea unei situatii careia nu i se poate gasi o solutie. ♦ Moment culminant în desfasurarea actiunii unei opere literare. 12. Unitate de masura pentru viteza navelor, egala cu viteza unei nave care se deplaseaza cu o mila marina (1852 m) pe ora. – Lat. nodus.
verde, VÉRDE, (I, II) verzi, adj., (III) s.n. I. Adj. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetatiei proaspete de vara. ♢ Zona verde = portiune de teren cultivata cu iarba, pomi, flori etc. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea cu determinarea "la fata") Palid. 2. (Despre plante sau parti ale lor) Plin de seva, care nu s-a uscat; viu. ♢ Expr. (Substantivat) A îndruga (la) verzi si uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. 3. (Despre legume si fructe) Care nu a ajuns la deplina maturitate; crud, necopt. 4. (Despre piei) Care nu a fost prelucrat, tabacit; brut. II. Adj. Fig. (Despre oameni) Voinic, viguros; curajos, îndraznet. ♦ (Adesea adverbial) Sincer, deschis, fatis. ♢ Expr. (Adverbial) A spune verde = a spune adevarul de-a dreptul, fara menajamente. III. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situata între galben si albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii fragede etc. ♢ Verde de Paris = cristale mixte de arsenit de cupru cu acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid; solutie preparata cu aceste cristale. ♢ Loc. adj. De verde = a) (despre carti de joc) de culoarea numita "pica"; b) (în limbajul ghicitorilor în carti; despre oameni) cu ochii verzi si cu parul negru. ♢ Expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor = a i se face (cuiva) rau, a-i veni ameteala. – Lat. vir(i)dis.
omogenizare, OMOGENIZÁRE, omogenizari, s.f. Actiunea de a omogeniza si rezultatul ei. ♦ Operatie de amestecare a componentilor unui sistem eterogen pentru a se obtine un amestec care sa aiba aceeasi compozitie mijlocie în toata masa lui. ♦ Încalzire prelungita, la temperaturi înalte, a otelurilor, pentru a obtine difuzarea în toata masa lor a particelelor de alta compozitie; tratament termic aplicat anumitor aliaje în scopul realizarii omogenitatii lor fizice, chimice, structurale. ♦ Concordanta, unitate a sonoritatii vocilor într-un cor. [Var.: omogeneizáre s.f.] – V. omogeniza.
omolog, OMOLÓG, -OÁGĂ, omologi, -oage, adj., s.m. 1. Adj. (Despre doua elemente apartinând unor figuri geometrice între care exista o corespondenta determinata) Care corespunde, care se afla în corespondenta. Laturi omoloage. 2. Adj. (Despre o substanta organica) Care are o structura chimica diferita de structura altei substante prin prezenta unei grupe în care carbonul se afla în combinatie cu doi atomi de hidrogen. Hidrocarburi omoloage. 3. Adj. (Biol.; despre unele organe) Care are structura asemanatoare si origine comuna, dar forma externa si functiuni diferite. 4. S.m. Persoana care detine o functie oficiala într-o organizatie sau într-un stat, privita în raport cu o alta persoana care detine aceeasi functie oficiala într-o alta organizatie sau într-un alt stat. – Din fr. homologue.
omonim, OMONÍM, (1) omonime, s.n., (2) omonimi, s.m. 1. S.n. Cuvânt care are aceeasi forma si aceeasi pronuntare cu alt cuvânt sau cu alte cuvinte, de care difera ca sens si ca origine. 2. S.m. Persoana care poarta acelasi nume cu altcineva; tiz. – Din fr. homonyme.
orizont, ORIZÓNT, orizonturi, s.n. 1. Linie care reprezinta intersectia aparenta a suprafetei Pamântului cu bolta cereasca; parte a cerului sau a Pamântului pe care o margineste aceasta linie; limita pâna la care ajunge vederea noastra; zare. ♢ Orizont adevarat = cercul de intersectie a sferei ceresti cu un plan perpendicular pe verticala locului si care trece prin centrul Pamântului. ♦ Fig. Întindere, sfera a cunostintelor, a unei activitati intelectuale; perspectiva; capacitate, putere de întelegere, de orientare; nivel intelectual. ♢ Loc. adj. Fara orizont = cu vederi înguste, cu conceptii înapoiate. 2. (Geol.) Strat distinct din formatia unui sol, care prezinta caracteristicile conditiilor climatologice în care s-a format acel sol. ♦ Strat sau ansamblu de straturi de aceeasi origine, de aceeasi vârsta, de aceeasi roca si având aceeasi pozitie geometrica în cuprinsul unui etaj. ♦ Totalitatea lucrarilor de exploatare dintr-o mina, situate în acelasi plan orizontal. 3. (În artele plastice si în teatru) Fundal. [Var.: (înv.) orizón, orizónte s.n.] – Din lat. horizon, -ntis, ngr. orízon, germ. Horizont, it. orizzonte, fr. horizon.
superlativ, SUPERLATÍV, -Ă, superlativi, -e, adj. (Despre calificative) Care exprima o calitate în gradul cel mai înalt. ♢ Gradul superlativ (si substantivat, n.) = grad de comparatie al adjectivelor si al adverbelor, care arata ca însusirea exprimata este la un grad foarte înalt sau la gradul cel mai înalt ori cel mai scazut în comparatie cu altele de aceeasi natura. – Din fr. superlatif, lat. superlativus.
epicen, EPICÉN, epicene, adj.n. (Despre substantive nume de fiinte) Care are aceeasi forma pentru indicarea ambelor sexe. – Din fr. épicène, lat. epicoenus.
după, DÚPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstantial de loc) 1. Îndaratul..., în dosul..., înapoia... Dupa casa se afla livada. 2. Mai departe de..., dincolo de..., Dupa gradina publica s-a oprit. 3. (exprima un raport de succesiune) În urma..., pe urma... Se ridica val dupa val. ♢ Loc. adv. Unul dupa altul= pe rând, în sir, succesiv. ♢ Expr. (În formule de politete) Dupa dumneavoastra! = (vin si eu) în urma dumneavoastra! (Pop.) A da (o fata) dupa cineva = A marita (o fata) cu cineva. 4.(Cu nuanta finala, dupa verbe de miscare) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, a-l prinde, a-l pazi, a-l îngriji etc.). Fuge dupa vânat. ♢ Expr. A se lua (sau a se tine etc.) dupa cineva (sau ceva) = a) a urmari pe cineva (sau ceva); b) a nu lasa în pace pe cineva. 5. (Impr.) De pe. Ia un obiect dupa masa. II (Introduce un complement circumstantial de timp) În urma..., trecând de... Venea acasa dupa apusul soarelui. ♢ Loc. adv. (Si substantivat) Dupa-amiaza sau dupa-prânz, dupa masa = în partea zilei care începe în jurul orei 12. Dupa-amiaza sau dupa-masa = (aproape) în fiecare zi în cursul dupa-amiezii. Dupa aceea (sau aceasta, asta) = apoi, pe urma. Dupa toate... = pe lânga toate (neajunsurile) câte s-au întâmplat. ♦ La capatul..., la sfârsitul..., o data cu împlinirea... S-a dus dupa o saptamâna. ♦ Ca rezultat al... Dupa multa munca a reusit. ♢ A nu avea (nici) dupa ce bea apa = a fi foarte sarac. ♦ (În loc. conj.) Dupa ce, introduce o propozitie circumstantiala de timp, aratând ca actiunea din propozitia subordonata se petrece înaintea actiunii din propozitia regenta. III. (Introduce un complement circumstantial de mod) 1. Potrivit cu..., în conformitate cu..., la fel cu... A plecat dupa propria lui dorinta. ♢ Loc. conj. Dupa cum sau cât = asa cum, precum. ♢ Expr. Dupa cum se întâmpla = ca de obicei. A se da dupa cineva = a cauta sa fie la fel cu cineva; a se acomoda cu cineva. A se lua dupa capul cuiva (sau dupa capul sau) = a urma sfatul cuiva (sau propriul sau îndemn). Daca ar fi dupa mine = daca ar depinde de mine. A se lua dupa ceva (sau cineva) = a imita, a copia ceva (sau pe cineva). 2. Ţinând seama de..., având în vedere..., luând în consideratie... Justetea propunerii se judeca dupa rezultate. ♢ Expr. Dupa toate probabilitatile = probabil. 3. În raport cu..., pe masura..., în proportia în care... Dupa fapta si rasplata. 4. Având ca model sau ca exemplu... Face pictura dupa natura. IV. (Introduce un complement circumstantial de scop) Pentru a gasi, a afla, a prinde, a obtine etc. Fuge dupa glorie. V. (Introduce un complement indirect) 1. Arata fiinta sau lucrul pe care cineva le iubeste, le doreste cu pasiune) Tremura dupa bani. 2. (Arata motivul, cauza care produce actiunea) A-i parea rau dupa ceva. VI. (Introduce un complement circumstantial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limba dupa o anumita metoda.. VII. (Introduce un atribut) 1. (Arata originea, descendenta) Din partea... Var dupa mama. 2. (Dupa un substantiv verbal sau cu sens verbal, indica obiectul actiunii) Adaptare dupa o nuvela. VIII. (În loc. conj.) Dupa ce (ca)... = (leaga doua propozitii copulative, aratând adaugarea unui fapt la alt fapt) în afara de faptul ca..., pe lânga ca..., nu-i destul ca... [Var.: (înv. si reg.) dúpre prep.] – Lat. de post.
corp, CORP, corpuri, s.n., (I 3) si corpi, s.m. I. 1. Totalitatea organelor unei fiinte vii; organismul considerat ca un întreg anatomic si functional; trup. ♢ Loc. adj. si adv. Corp la corp = (despre modul de desfasurare a luptelor) fata în fata, pieptis, deschis, în lupta dreapta; p. ext. înversunat, aprig. ♢ Expr. A face corp cu cineva = a se uni, a se asocia cu cineva. ♦ Trup fara cap; trunchi. ♢ Loc. adj. De corp = care se refera la trup; care se poarta direct pe piele. ♦ Cadavru. ♦ Denumire a unor structuri anatomice. Corp galben. 2. Partea principala a unui obiect, a unei constructii, a unei masini etc. ♢ Corp de casa (sau de case) = cladire, casa mare (cu mai multe apartamente sau aripi). ♦ Continutul unei scrisori (fara formula de introducere si de încheiere si fara adresa); cuprinsul unei carti. 3. (Fiz.) Agregat de molecule, portiune de materie cu masa diferita de zero. ♢ Corp strain = particula care se gaseste într-un tot de alta natura. ♦ (Chim.) Substantà definita (organica sau anorganica). ♢ Corp simplu = substanta ale carei molecule sunt formate din atomi de acelasi fel; element.Corp compus = substanta chimica ale carei molecule sunt formate din atomi ai mai multor elemente. ♦ Corp ceresc = astru. Corp geometric = corp marginit de fete (plane sau sferice) definite geometric. 4. (Jur.; în sintagma) Corp delict = obiect care a servit sau era destinat sa serveasca la savarsirea unei infractiuni, obiect care poarta urmele unei infractiuni sau asupra caruia s-a savârsit infractiunea, adus în justitie ca proba materiala contra acuzatului. 5. (In sintagma) Corp de litera = lungimea paralelipipedului care formeaza piciorul literei, exprimata în puncte tipografice. II. 1. Totalitatea persoanelor care, prin functie sau prin profesiune, formeaza o unitate deosebita, legal constituita. ♢ Corp constituit = colectivitate de persoane organizata, de obicei pe baza unei legi. Corp legislativ (sau legiuitor) = totalitatea deputatilor dintr-o adunare legislativa. 2. (Cu determinari introduse de prepozitia "de") Mare unitate militara, cuprinzând mai multe divizii, de obicei de aceeasi categorie. Corp de aviatie. ♢ Corp de garda = cladire sau încapere pe care o ocupa o garda militara în timpul serviciului de paza. (În vechea organizare a armatei) Corp de trupa = unitate militara independenta. 3. (În sintagma) Corp de legi = culegere de legi; corpus. – Din fr. corps, lat. corpus.
colecţie, COLÉCŢIE, colectii, s.f. 1. Serie de obiecte de acelasi fel sau de aceeasi categorie, care, adunate si dispuse sistematic, reprezinta o valoare artistica, stiintifica, documentara etc. ♦ Culegere de opere literare sau stiintifice grupate dupa anumite criterii si aparute în cadrul unei edituri. 2. Puroi adunat în interiorul unui tesut bolnav, într-un organ sau într-o cavitate a organismului. [Var.: (înv.) colectiúne s.f.] – Din fr. collection, lat. collectio, -onis.
ionic, IÓNIC1, -Ă I. adj. 1. ordin ~ = ordin arhitectonic cu coloane zvelte si capitelul cu doua volute laterale. ♢ (despre elemente arhitectonice, cladiri) în stil ionic. 2. (muz.) mod ~ = mod melodic a carui scara muzicala coincide cu aceea a modului major natural. II. s. m. picior de vers antic format din doua silabe lungi si doua scurte. ♢ (adj.) ritmul corespunzator. (< fr. ionique, lat. ionicus)
fascicul, FASCÍCUL, fascicule, s.n. Grup format din mai multe elemente de acelasi fel, asezate în forma de manunchi. ♢ (Mat.) Fascicul de drepte = totalitatea dreptelor care trec prin acelasi punct fix. ♦ (Fiz.) Manunchi de raze luminoase sau vizuale cu sectiune bine delimitata; ansamblu de particule aflate în miscare ordonata. ♦ (Anat.) Grup de fibre care au aceeasi asezare si aceeasi distributie. ♦ (Bot.) Ţesut conducator format din fibre care strabat în acelasi sens partile unei plante. [Var.: fascícol s.n.] – Din fr. fascicule, lat. fasciculus.
opţiune, OPŢIÚNE, optiuni, s.f. 1. Faptul sau dreptul de a alege din doua sau mai multe lucruri, posibilitati etc. pe acela sau pe aceea care îti convine; alegere. ♦ Spec. Alegere, în temeiul unui drept, între doua sau mai multe situatii juridice. ♢ Drept de optiune = a) drept acordat cuiva de a-si alege cetatenia (de obicei în cazuri de stabilire în alt stat); b) drept acordat cuiva de a accepta o mostenire sau de a renunta la ea. 2. Conditie stipulata uneori în tranzactiile comerciale, potrivit careia o parte contractanta, care îsi asuma obligatii ferme, acorda celeilalte parti, pentru un anumit termen, dreptul de a alege între diferitele conditii ale contractului sau chiar dreptul de a renunta la tranzactie. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. option, lat. optio, -onis.
lunatic, LUNÁTIC, -Ă, lunatici, -ce, adj. 1. (Despre oameni, adesea substantivat) Somnambul. ♦ (Despre somn, privire, mers etc.) De somnambul. ♦ (Rar) Care are vedenii; sperios, fricos. 2. (Rar) Fantastic, halucinant, ireal. ♦ Cu idei ciudate; cu manifestari bizare. 3. (Pop.) Nascut în aceeasi luna cu altul (si considerat în raport cu acesta). [Var.: lunátec, -a adj.] – Din lat. lunaticus, fr. lunatique.
ortotropic, ORTOTRÓPIC, -Ă, ortotropici, -ce, adj. (Fiz.; despre corpuri) A carui stralucire este aceeasi, oricare ar fi directiile de iluminare si de observatie. – Din fr. orthotropique.
invariant, INVARIÁNT, -Ă I. adj. 1. (mat.; despre o marime, o expresie, o relatie) care ramâne aceeasi pentru un grup de transformari. 2. (despre un sistem fizico-chimic) cu varianta nula. II. s. m. 1. marime, expresie, relatie, proprietate care ramâne neschimbata în urma unor transformari de natura fizica ori matematica. 2. forma lexicala care, luata în raport cu o alta forma din paradigma aceluiasi cuvânt, prezinta atât diferente de expresie, cât si de continut. 3. (estet.) existenta în toate domeniile artei, de-a lungul evolutiei lor istorice, a unor elemente cu caracter de permanenta, imuabile. (< fr., engl. invariant, germ. Invariant)
xenogamie, XENOGAMÍE s.f. Polenizare a florilor unei plante cu polen colectat de la o alta planta din aceeasi specie. (din fr. xénogamie)
coreligionar, CORELIGIONÁR, -Ă, coreligionari, -e, s.m. si f. Persoana care are aceeasi religie cu alta persoana. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. coreligionnaire.
corespondent, CORESPONDÉNT, -Ă, corespondenti, -te, s.m. si f., adj. I. S.m si f. 1. Persoana care colaboreaza la un ziar sau la o publicatie periodica, trimitând spre publicare informatii din locul unde se afla. 2. Persoana care, în lipsa parintilor unui elev, are raspunderea acestuia fata de autoritatile scolare. 3. (Rar) Persoana cu care cineva este în corespondenta. II. Adj. (În sintagmele) Membru corespondent = membru al unei academii sau al altei institutii stiintifice având aceleasi obligatii si drepturi ca si un membru activ, cu exceptia dreptului de a vota pe viitorii membrii, care este numai consultativ. Unghiuri corespondente = fiecare dintre cele patru perechi de unghiuri, egale între ele, formate de aceeasi parte a unei secante care taie doua drepte paralele. – Din fr. correspondant.
corespondenţă, CORESPONDÉNŢĂ, corespondente, s.f. I. 1. Schimb (regulat) de scrisori între doua sau mai multe persoane. ♦ Totalitatea scrisorilor schimbate între doua persoane. ♦ Continutul unei scrisori. 2. Relatare a faptelor petrecute într-o localitate, facuta de corespondentul unui ziar, al unei reviste, al unui post de radio, de televiziune etc. II. 1. Raport, legatura între lucruri, fenomene, organe, parti ale unui întreg care se potrivesc între ele; concordanta, armonie. 2. (Lingv.) Raport constant existent între doua unitati lingvistice. ♢ Corespondenta timpurilor = raportul de timp dintre predicatul unei propozitii subordonate si predicatul regentei. 3. (Mat.) Relatie între doua multimi, conform careia fiecare element al unei multimi este pus în legatura cu unul sau mai multe elemente din cealalta multime. 4. (În sintagma) Corespondenta conturilor = schimbul de scrisori, legatura reciproca dintre conturi care reflecta aceeasi operatie economica. [Var.: (inv.) corespondínta s.f.] – Din fr. correspondance.
lagăr, LÁGĂR, lagare, s.n. I. 1. Loc de stationare a trupelor în corturi sau în baraci; tabara, campament. 2. Loc în care sunt tinuti închisi si sub supraveghere prizonierii de razboi sau, în regimurile totalitare, persoanele considerate ostile regimului. 3. (În trecut) Totalitatea statelor si a persoanelor care luptau pentru aceeasi idee social-politica. II. Organ de masina pe care se sprijina si se ghideaza o axa, o osie, un arbore. – Din germ. Lager.
ciopor, CIOPÓR, ciopoare, s.n. 1. Grup de animale de acelasi fel (si de aceeasi vârsta). V. cârd, cireada, turma. 2. Grup, ceata, multime de oameni. – Din magh. csoport.
rămâne, RĂMẤNE, ramấn, vb. III. 1. Intranz. (Despre fiinte) A sta pe loc, a nu schimba sau a nu parasi locul sau localitatea unde se afla; (despre lucruri) a fi lasat pe loc, a nu fi dus din locul în care se gaseste. ♢ Expr. Ramâi cu bine (sau sanatos, în pace), formula de salut adresata de cei care pleaca celor care ramân. A-i ramâne cuiva inima sau ochii la ceva (sau la cineva) sau a-i ramâne cuiva ceva (sau cineva) la inima = a-i placea cuiva foarte mult un lucru sau o persoana. Sa ramâna între noi, se spune ca îndemn pentru discretie, pentru pastrarea unui secret. ♦ A se opri la cineva sau într-un loc. ♦ A lasa în urma. Humulestii ramân la stânga. ♦ (Urmat adesea de determinarea "în urma") A se lasa sau a fi întrecut de altii; (despre ceas) a marca timpul cu întârziere. ♢ Expr. (Pop.) A ramâne de ceva (sau de cineva) = a se razleti de o ceata, de o tovarasie, a nu mai prinde un vehicul care pleaca. (Reg.) A ramâne de cineva = a supravietui celui care trebuie sa-l sustina, sa-l îngrijeasca. ♦ A muri (pe un câmp de lupta). ♢ Expr. (Fam.) A-i ramâne cuiva oasele (sau ciolanele) undeva = a nu se mai putea întoarce din locuri îndepartate; a muri. ♦ A sta mereu într-un loc; p. ext. a nu se desparti de un obiect, de o parere, de o atitudine; a sta neclintit. ♢ Expr. A ramâne pe drumuri (sau de dârvala)= a-si pierde mijloacele de existenta, a saraci. 2. Intranz. A fi, a se gasi sau a ajunge într-un anumit loc sau într-o anumita situatie; a se opri într-o anumita atitudine, a se mentine sub un anumit aspect. ♢ Expr. A ramâne numai cu... = a nu mai avea decât... A ramâne pe gânduri = a medita, a reflecta. A ramâne de minciuna = a se dovedi mincinos. A ramâne balta = a fi întrerupt, neterminat, nerezolvat. A ramâne pe mâna cuiva = a ajunge, a fi la cheremul cuiva. A ramâne de rusine = a se face de râs. A ramâne ars (sau oparit, fript), se spune când cineva pierde cu totul puterea de a se stapâni în fata unei situatii. A ramâne bun platit, se zice când nu se mai poate reveni asupra unei plati considerate de una dintre parti ca insuficienta sau gresit calculata. A ramâne grea = a fi însarcinata. A ramas înteles sau ramânem întelesi, se spune ca încheiere a unei discutii, dupa ce sa ajuns la un acord. (Pop.) A ramâne (tot) pe a (cuiva) = a se hotarî un lucru dupa vointa cuiva, renuntându-se la punctele de vedere ale celorlalti. (Rar) A-i ramâne cuiva pe brate = a ajunge în sarcina cuiva. Cum ramâne (cu)...? = ce se întâmpla (cu)...? ce hotarâre luam în privinta...? 3. Intranz. A continua sa existe, a pastra aceeasi stare, a dainui, a nu se schimba. ♢ Expr. A ramâne cu zile = a continua sa traiasca, a scapa cu viata, a fi lasat în viata. ♦ A se pastra, a se mentine în constiinta oamenilor prin valoarea pe care o reprezinta. ♦ A supravietui. ♦ A se afla, a ajunge, a trece în posesiunea cuiva. 4. Intranz. A se mentine ca un rest dupa consumarea partii cu care forma un tot; a prisosi. ♢ Expr. Mult a fost, putin a ramas, se spune, ca încurajare, când dintr-un lucru greu s-a efectuat cea mai mare parte. A nu-i (mai) ramâne cuiva decât sa... = a nu se gasi pentru cineva alta solutie decât sa... A ramâne pentru alta data = a se amâna pentru o data ulterioara. Nu mai ramâne (nici o) îndoiala = exista siguranta ca... Nu (mai) ramâne vorba sau mai ramâne vorba ? = e sigur, nu mai e de discutat. 5.Tranz. (Reg.; în legatura cu o actiune de întrecere, de concurenta etc.) A lasa pe cineva în urma; a-l întrece, a-l bate, a-l învinge. [Perf.s. ramasei, part. ramas. – Var.: ramâneá vb. II] – Lat. remanere.
conjuncţie, CONJÚNCŢIE, conjunctii, s.f. 1. Parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii într-o fraza sau doua cuvinte cu acelasi rol sintactic într-o propozitie. 2. Pozitie a doi astri care, la un moment dat, au aceeasi longitudine cereasca. [Var. conjunctiúne s.f.] – Din fr. conjunction, lat. conjunctio, -onis.
lungime, LUNGÍME, lungimi, s.f. 1. Marime fizica fundamentala care exprima întinderea spatiala a corpurilor sau fenomenelor; distanta dintre doua puncte; dimensiunea cea mai mare a unui corp sau a unei suprafete plane dreptunghiulare. ♢ Lungime de unda = distanta care separa într-o unda doua puncte succesive aliate în aceeasi faza de oscilatie; spatiul parcurs de unda timp de o perioada. 2. Timp cât dureaza ceva; interval mare de timp; durata. 3. (Inform.; în sintagma) Lungimea cuvântului = numarul de biti care compun un cuvânt. – Lung + suf. -ime.
leneş, LÉNES, -Ă, lenesi, -e, adj., subst. 1. Adj., s.m. si f. (Om) caruia îi lipseste dorinta, placerea de a munci, de a fi activ, caruia îi e lene; (om) trândav. 2. Adj. Care tradeaza, exprima lene. Gesturi lenese. ♦ Care este domol, încet. Mersul lenes al melcului. 3. S.m. (La pl.) Familie de animale mamifere din America de Sud, cu corp robust, cu membre prevazute cu gheare puternice si arcuite, care se misca încet si stau zile întregi agatate pe aceeasi creanga (Bradypodidac); (si la sg.) animal din aceasta familie. – Lene + suf. -es. (2) Calc dupa fr. paresseux, germ. Faultier.
leat, LEAT, (1, 2) leaturi, s.n., (3) s.m. 1. S.n. (Înv.) An. 2. S.n. (Pop.) Contingent. ♢ Expr. A fi leat cu cineva = a fi de aceeasi vârsta cu cineva. 3. S.m. Denumire familiara (de adresare) data unui soldat. – Din sl. lĕto.
limbă, LÍMBĂ, limbi, s.f. I. Organ musculos mobil care se afla în gura, servind la perceperea gustului, la mestecarea si la înghitirea alimentelor, la om fiind si organul principal de vorbire. ♢ Expr. A-si înghiti limba = a) a mânca cu pofta; b) a se abtine de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tacut. A alerga (sau a umbla) dupa ceva (sau dupa cineva) cu limba scoasa = a cauta cu orice pret sa obtina sau sa gaseasca ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i iesi) limba de-un cot = a) a-si pierde respiratia, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limba de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limba lunga sau a fi lung de limba (sau limba lunga) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncarime de (sau vierme la) limba = a fi limbut, a nu pastra o taina. A fi slobod la limba (sau limba sloboda) = a spune multe cu sinceritate si fara prudenta, a spune si ce nu trebuie. A-si scurta limba = a vorbi mai putin. A scurta (sau a taia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva sa vorbeasca. A prinde (la) limba = a capata curaj, a începe sa vorbeasca. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngrosa cuiva) limba sau a nu avea limba (de grait) = a nu avea curajul sa vorbeasca. A-si pune frâu la limba sau a-si tine (sau baga) limba (în gura) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tacea. (A avea) limba ascutita (sau rea, de sarpe) = (a fi) rautacios, malitios în tot ce spune. A întepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limba = a descoase pe cineva, a cauta sa afle tainele cuiva. A fi cu doua limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fatarnic, prefacut. A-si musca limba = a regreta ca a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limba = a nu-si putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcatuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care acestia îsi exprima gândurile, sentimentele si dorintele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunitati umane, istoric constituita, caracterizat prin structura gramaticala, fonetica si lexicala proprie. ♢ Limba comuna = a) stadiu în evolutia unei limbi, anterior diferentierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace si procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei si sentimente. Limba surdomutilor. 4. (Înv. si reg.) Vorba, cuvânt; grai, glas. ♢ Expr. Cu limba de moarte = ca ultima dorinta (exprimata pe patul mortii). A lega pe cineva cu limba de moarte = a obliga pe cineva (prin juramânt) sa-ti îndeplineasca o ultima dorinta, exprimata înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situatiei armatei inamice. 6. (Înv. si arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeasi limba; popor, neam, natiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamana formal sau functional cu limba (I). 1. Bara mobila de metal, agatata în interiorul clopotului, care, prin miscare, loveste peretii lui, facându-l sa sune. 2. Fiecare dintre aratatoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesneste încaltarea pantofilor; încaltator. 4. Bucata de piele, de pânza etc. lunga si îngusta, care acopera deschizatura încaltamintei în locul unde aceasta se încheie cu siretul. 5. Lama de metal a unui cutit, a unui briceag etc. 6. Flacara de forma alungita. ♦ Fâsie de lumina care strabate întunericul. 7. Fâsie lunga si îngusta de pamânt, de padure etc. 8. Deschizatura, gura lasata la cotetul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscarita; limba-boului = planta erbacee acoperita cu peri aspri si teposi, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) feriga mica cu rizom scurt si târâtor, de obicei cu o singura frunza penata compusa (Botrychium lunaria); b) planta erbacee cu flori de culoare albastruie-liliachie, care creste în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mieluselului) = planta erbacee acoperita cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arariel (Borago officinalis); limba-oii – a) planta erbacee cu frunze dintate si spinoase, cu flori purpurii, care creste prin locuri umede si mlastinoase (Cirsium canum); b) mica planta erbacee cu frunzele dispuse în rozeta si cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-pestelui = planta erbacee cu frunzele verzi-albastrui si cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasa si flori rosii, albe sau galbene; limba-sarpelui = feriga mica cu rizomul lung, cu o singura frunza, de forma ovala, raspândita prin locurile umede, prin tufisuri si paduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = planta erbacee cu tulpina dreapta, cu frunze lanceolate si cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limba-de-mare = peste marin cu corpul oval si asimetric, cu ambii ochi situati pe o singura parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.
conexa, CONEXÁ, conexez, vb. I. Tranz. A lega împreuna, a alatura, a grupa lucruri sau chestiuni de aceeasi natura; a reuni. – Din conexiune.
configuraţie, CONFIGURÁŢIE, configuratii, s.f. Forma exterioara a unui lucru; înfatisare. ♦ Totalitatea relatiilor dintre partile unui sistem sau dintre mai multe sisteme de aceeasi categorie. – Din fr. configuration, lat. configuratio.
intern, INTÉRN, -Ă I. adj. care se afla înauntru; interior, launtric. o organe ĕ = organele din cavitatea toracica si abdominala; boli ĕ = boli ale organelor interne; motor cu ardere ~a = motor care foloseste energia unui combustibil ars în interiorul cilindrului; unghi ~ = unghi format din doua drepte taiate de o secanta, aflat în interiorul lor si de aceeasi parte a secantei; (inform.) memorie ~a = memorie a calculatorului facând parte din unitatea centrala. II. s. m. f. 1. elev, ucenic care locuieste si ia masa într-un internat. 2. student în medicina care face practica într-o clinica, unde, de obicei, si locuieste. (< fr. interne, lat. internus)
loco, LÓCO2 adv. (Privitor la destinatia unei scrisori, a unui colet etc.) În aceeasi localitate în care se afla si expeditorul. ♦ (În legatura cu achizitia unor marfuri, precedând un substantiv, ca determinare locala) La locul de productie sau la un punct fix de transport; în, la. – Cuv. lat.
menţine, MENŢÍNE, mentin, vb. III. Tranz. 1. A pastra ceva (în aceeasi stare sau forma în care se afla la un moment dat), a lasa neschimbat; p. ext. a face sa dureze. ♦ Refl. A continua sa existe sub acelasi aspect, a ramâne neschimbat; a dura, a dainui. 2. (Rar) A întretine o familie, o persoana etc. 3. (Frantuzism, rar) A afirma, a sustine ceva cu tarie. – Din fr. maintenir (dupa tine).
conjugare, CONJUGÁRE, conjugari, s.f. 1. Actiunea de a (se) conjuga si rezultatul ei. 2. Flexiunea verbului. ♦ Categorie de verbe cu aceeasi terminatie la infinitiv, care se conjuga în mod asemanator. 3. Fig. Îmbinare, împletire. 4. (Biol.) Forma cea mai simpla de fecundatie, care consta în unirea temporara a doi indivizi (la infuzori) sau a doua celule (la unele alge), urmata de un schimb reciproc de substante nucleare. – V. conjuga.
conjugat, CONJUGÁT, -Ă, conjugati, -te, adj. Unit, legat împreuna. ♢ (Biol.) Nervi conjugati = nervi care au aceeasi functie. (Fiz.) Focare conjugate = focare astfel asezate încât razele de lumina rasfrânte dintr-unul se unesc în celalalt si invers. Puncte conjugate = oricare dintre punctele unui obiect si punctul corespunzator de pe imaginea obiectului obtinuta cu ajutorul unui sistem optic. (Mat.) Numere conjugate = doua numere complexe care au partile reale egale, iar partile imaginare egale si de semne contrare. Regula conjugata = reunirea a doua sau mai multor reguli de trei simple. – Din fr. conjugué.
consangvinitate, CONSANGVINITÁTE s.f. Raport de rudenie între persoane care au aceeasi tata, dar nu si aceeasi mama. – Din fr. consanguinité.
convoi, CONVÓI, convoaie, s.n. Grup, sir de vehicule (care transporta materiale, trupe etc.) ♦ Multime (încolonata) care merge în aceeasi directie (si cu acelasi scop); coloana; spec. cortegiu. [Pl. si: convoiuri] – Din fr. convoi. Cf. rus. k o n v o i, it. c o n v o g l i o.
mijloc, MÍJLOC, (I 2) mijlocuri, (II) mijloace, s.n. I. 1. Punct care se gaseste la egala departare de doua extreme; centru; loc aflat în interiorul unui spatiu, la oarecare distanta de margine. ♢ Loc. adj. De mijloc = situat între limita superioara si cea inferioara; mijlociu. ♢ Loc. adv. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spatiul care separa doua persoane sau doua lucruri. ♢ Loc. prep. Prin mijlocul... = printre. Din mijlocul... = dintre. În mijlocul... = între2. ♢ Expr. A fi la mijloc = a fi în cauza, în joc. A fi ceva la mijloc = a fi ceva nelamurit, necunoscut la baza unui lucru. A se pune (sau a sta) la mijloc = a interveni între doua persoane care se cearta, pentru a le împiedica sa se încaiere; a media într-un conflict. A-si pune capul (sau gâtul) la mijloc = a fi sigur de cele ce afirma; a garanta. 2. Nume dat anumitor parti ale unor obiecte situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrala a obiectului respectiv. 3. Parte a corpului omenesc cuprinsa între torace si solduri; talie, brâu. ♢ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a tine etc.) de mijloc = a petrece bratul în jurul taliei cuiva (în semn de afectiune). 4. (Înv.) Mediu1, ambianta. 5. Moment situat la aceeasi departare de începutul si sfârsitul unei actiuni, al unei perioade de timp; jumatate. ♢ Loc. adv. La mijloc = între doua momente; între un moment trecut si cel prezent. ♢ Loc. prep. În mijlocul... = în cursul..., în toiul..., în puterea... ♦ (Înv.) Veacul (sau vârsta) de mijloc = evul mediu. ♦ Parte a unei actiuni, a unei naratiuni etc. situata între începutul si sfârsitul ei. 6. (Înv. si pop.) Ceea ce are calitatea, valoarea situata între o limita superioara si alta inferioara. ♢ Loc. adj. De mijloc = mijlociu, potrivit, mediocru. (Expr.) Cale (sau drum) de mijloc = pozitie intermediara între doua extreme, solutie moderata sau de compromis; atitudine ponderata. II. 1. Ceea ce serveste ca unealta pentru realizarea unui scop; (la pl.) posibilitati (materiale sau morale) de care dispune cineva pentru un anumit scop; p. ext. cale, metoda, procedeu. ♦ Chip, fel. ♦ Posibilitate, putinta. 2. (Concr.; la pl.) Unelte, utilaj. ♢ Mijloace de munca = totalitatea mijloacelor materiale cu ajutorul carora oamenii actioneaza asupra obiectelor muncii, modificându-le potrivit scopului urmarit de ei. Mijloace de productie = totalitatea obiectelor muncii si a mijloacelor de munca pe care oamenii le folosesc în procesul de producere a bunurilor materiale. Mijloace de circulatie (sau de locomotie) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 3. (Concr.) Avere, bani, resurse, fonduri. [Acc. si: mijlóc] – Lat. medius locus.
minoritate, MINORITÁTE, minoritati, s.f. 1. Partea (cea) mai putin numeroasa, numarul (cel) mai mic de fiinte sau de lucruri dintr-o colectivitate. ♢ Loc. adv. În minoritate = în inferioritate numerica. 2. (În sintagma) Minoritate nationala = grup de oameni de aceeasi limba si origine care locuieste pe teritoriul unui stat national. 3. (Jur.) Minorat. – Din fr. minorité, lat. minoritas, -atis, germ. Minorität.
mixaj, MIXÁJ, mixaje, s.n. Suprapunere pe aceeasi pista sonora a tuturor elementelor auditive ale unui film. – Din fr. mixage.
motor, MOTÓR, -OÁRE, motori, -oare, s.n., adj. I. S.n. Masina de forta care transforma o forma de energie oarecare în energie mecanica (pentru actionarea altei masini, a unui vehicul etc.). (În sintagmele) Motor cu plasma = motor cu reactie în care agentul motor este constituit dintr-un gaz ionizat aflat în stare de plasma. Motor fotonic = motor cu reactie la care agentul motor îl constituie fotonii. Motor ionic = motor cu reactie în care agentul motor este constituit din particule încarcate cu aceeasi sarcina electrica (ioni pozitivi) accelerate prin mari diferente de potential. Motor nuclear = motor actionat cu ajutorul energiei nucleare obtinute prin fisiune. (În compusul) Motor-racheta = sistem de propulsie folosit în atmosfera rarefiata sau în spatiul cosmic, la care combustibilul este un amestec de carburant si comburant. Motor eolian. Motor electric. Motor hidraulic. Motor pneumatic. Motor cu ardere interna. II. Adj. 1. Care pune ceva în miscare, care produce o miscare, care comanda o miscare; motoriu. 2. Fig. Care stimuleaza, declanseaza o actiune. ♦ (Substantivat, n.) Factor, agent care da impuls unei actiuni; stimul, imbold. – Din fr. moteur, lat. motor, germ. Motor.
zbilţ, ZBILŢ, zbílturi, s.n. ~ (creatie onomatopeica, care presupune ideea unei miscari dezordonate ca cea a unei pasari sau a unui animal care se zbate pentru a se elibera dintr-o cursa; relatia semantica este aceeasi ca a interj. smâc cu subst. smâc = lat; pentru explicarea fonetica a interj. imitative •bâlt sau •bilt, cf. bât, zgâlt, (go)gâlt, hâlt(a), etc.; unica explicatie a etimologiei acestui cuvânt care s-a încercat sa se faca pâna acum (din magh. bélc = cocean) este putin probabila)
clipă, CLÍPĂ, clipe, s.f. Interval de timp foarte scurt; clipita. ♢ Loc. adv. Într-o (sau, rar, în) clipa = numaidecât, îndata, imediat. În câteva clipe = foarte repede. În clipa aceea = chiar atunci, chiar în momentul de care este vorba. Din clipa în clipa sau dintr-o clipa în alta = dintr-un moment într-altul; îndata; foarte curând. (Cu valoare de interjectie) O clipa! exclamatie prin care se cere cuiva sa aiba putina îngaduinta, astepte, sa se opreasca putin. – Din clipi (derivat regresiv).
clipeală, CLIPEÁLĂ, clipeli, s.f. Clipire. ♢ Loc. adv. Într-o clipeala (de ochi) = imediat, numaidecât. În aceeasi clipeala = chiar în acel moment. – Clipi + suf. -eala.
coabitant, COABITÁNT, -Ă, coabitanti, -te, adj., s.m. si f. (Jur.) (Persoana) care locuieste împreuna cu altii în aceeasi casa. [Pr.: co-a-] – Din fr. cohabitant.
coală, COÁLĂ, coli, s.f. Foaie dreptunghiulara de hârtie (alba sau colorata), de celofan, de carton etc. ♦ (Si în sintagma coala de tipar) Unitate de masura pentru volumul unei carti, unui articol etc., egala cu 16 pagini tiparite. ♦ (Si în sintagma coala editoriala) Unitate de masura pentru volumul unei carti, unui articol etc., egala de obicei cu 20 de pagini dactilografiate. Coala de autor = coala editoriala egala cu 40 000 de semne tipografice sau cu 3 000 cm2 de desen. ♦ Totalitatea marcilor sau timbrelor tiparite pe aceeasi foaie dreptunghiulara de hârtie si nedesprinse unele de altele. [Pl. si: coale] – Din ngr. kólla.
coaxial, COAXIÁL, -Ă, coaxiali, -e, adj. Care are aceeasi axa cu un alt corp. [Pr.: co-a-xi-al] – Din fr. coaxial.
monocinetic, MONOCINÉTIC, -Ă, monocinetici, -ce, adj. (Fiz.; despre fascicule) Care este format din particule cu aceeasi viteza. – Din fr. monocinétique.
monoclinal, MONOCLINÁL, -Ă, monoclinali, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre structuri geologice cutate) Care apartine unui singur flanc cutat. 2. S.n. Succesiune de straturi care prezinta aceeasi înclinare si acelasi sens. – Din fr. monoclinal.
monocromatic, MONOCROMÁTIC, -Ă, monocromatici, -ce, adj. Cu o singura culoare, monocrom (1). ♦ (Despre un fascicul de raze) Care este format din radiatii cu aceeasi lungime de unda. – Din fr. monochromatique.
monogranular, MONOGRANULÁR, -Ă, monogranulari, -e, adj. Compus din granule de aceeasi marime. – Mono- + granular.
monorimă, MONORÍMĂ, monorime, adj. (Despre poezii) Care are aceeasi rima la toate versurile. ♦ (Substantivat) Repetare a aceleiasi rime într-o succesiune de versuri. – Din fr. monorime.
neînceput, NEÎNCEPÚT, -Ă, neînceputi, -te, adj. Care nu este (înca) început, folosit. ♢ Apa neînceputa = apa luata din fântâna sau de la izvor dimineata, înainte de a mai fi luat si altii în ziua aceea, careia în descântece i se atribuie puteri miraculoase. – Ne- + început.
nominativ, NOMINATÍV, -Ă, nominativi, -e, s.n., adj. 1. S.n. Caz al flexiunii nominale a carui functie specifica este aceea de subiect si care este considerat forma de baza a substantivului. 2. Adj. (Fin.; în sintagma) Obligatie nominativa = obligatie care poarta înscris numele creditorului. – Din lat. nominativus, fr. nominatif.
nestins, NESTÍNS, -Ă, nestinsi, -se, adj. Care (mai) arde (cu putere), care nu poate fi stins; (despre foc) viu, iute. ♦ Var nestins = var în forma în care iese din cuptorul de calcinare a pietrei de var. ♦ Fig. (Despre sentimente, senzatii) Care nu se curma, nu înceteaza sau nu poate fi atenuat, domolit, potolit; care dureaza etern, vesnic (cu aceeasi intensitate). – Ne- + stins.
soră, SORĂ, surori, s.f. 1. Persoana de sex feminin considerata în raport cu copiii acelorasi parinti sau ai aceluiasi tata ori aceleiasi mame. ♢ Sora buna = sora care are amândoi parintii comuni cu ai fratilor sai. (Reg.) Sora de scoarta = fiica din alta casatorie a unuia dintre sotii recasatoriti, considerata în raport cu copilul sau cu copiii celuilalt sot. Sora de lapte = fata care a supt o data cu alt copil de la aceeasi femeie, considerata în raport cu acel copil. ♢ Loc. adj. Sora cu moartea = grozav, zdravan, foarte mare. ♢ Compuse: sora-soarelui = floarea-soarelui; sor-cu-frate = numele a doua plante erbacee cu frunze ovale, cu flori galbene-aurii sau albastre-violete, cu fructul o capsula (Melampyrum). 2. (Fam.; la voc.) Termen cu care cineva se adreseaza unei fete sau unei femei în semn de intimitate, de prietenie sau de dragoste; draga. 3. Fig. Tovarasa, prietena. ♦ Ţara, limba etc. de aceeasi origine cu alta, cu afinitati si trasaturi comune. 4. Cel mai mic grad în ierarhia calugareasca în manastirile de femei; femeie care are acest grad. 5. Infirmiera. [Var.: (pop.) suróra, sor s.f.] – Lat. soror, -oris.
echipotenţial, ECHIPOTENŢIÁL, -Ă, echipotentiali, -e, adj. (Fiz.; despre o linie sau o suprafata) Pe care potentialul are aceeasi valoare. [Pr.: -ti-al] – Din fr. équipotentiel.
echiscalar, ECHISCALÁR, -Ă, echiscalari, -e, adj. (Mat.) Calitate a unei linii, a unei suprafete sau a unei portiuni din spatiu de a fi locul geometric al punctelor în care un scalar de câmp are aceeasi valoare. – Din fr. équiscalaire.
echivala, ECHIVALÁ, echivaléz, vb. I. Intranz. si tranz. A avea sau a face sa aiba aceeasi valoare cu altceva sau cu altcineva; a fi sau a face sa fie egal. ♦ A face echivalarea (2). – Din fr. équivaloir, lat. aequivalere.
echivalent, ECHIVALÉNT, -Ă, echivalenti, -te, adj., s.n. I. Adj. (Adesea substantivat) Care are aceeasi valoare, acelasi efect, aceeasi semnificatie sau acelasi sens cu altceva. ♦ (Despre figuri geometrice) Care are aceeasi suprafata sau acelasi volum cu alta figura, fara a fi identica cu aceasta. II. S.n. 1. Marime, numar etc. care caracterizeaza egalitatea sau echivalenta, dintr-un anumit punct de vedere, a doua efecte sau a doua actiuni. 2. Marfa care, având înglobata în ea aceeasi cantitate de munca sociala cu o alta marfa, serveste la exprimarea valorii acesteia din urma. ♢ Echivalent general = marfa care serveste la exprimarea valorii tuturor celorlalte marfuri, îndeplinind rolul de bani. – Din fr. équivalent, lat. aequivalens, -ntis.
ecotip, ECOTÍP, ecotipuri, s.n. Grup de plante din aceeasi specie, cu anumite însusiri ereditare proprii, formate în urma influentei unor conditii de mediu. – Din fr. écotype.
efemeridă, EFEMERÍDĂ, efemeride, s.f. 1. Efemera (2). 2. (La pl.) Notite (de ziar sau de calendar) care arata evenimentele petrecute în aceeasi data în ani diferiti. 3. (La pl.) Lucrare, sub forma de tabele, alcatuita cu anticipatie de un observator astronomic si în care se indica pozitiile astrilor si unele fenomene ceresti din anul respectiv. 4. Fig. (La pl.) Lucruri, gânduri etc. trecatoare; stiri cotidiene de mica importanta. – Din fr. éphéméride, lat. ephemeris, -idis.
egal, EGÁL, -Ă, egali, -e, adj. 1. (Adesea adverbial si substantivat) Care este la fel cu altul într-o anumita privinta; (despre cetateni, natiuni etc.) care au aceleasi drepturi si aceleasi îndatoriri. ♢ Fara egal = exceptional, neasemuit, neîntrecut. ♢ Expr. A trata (pe cineva sau ceva) de la egal la egal = a se comporta într-o împrejurare data ca fiind în aceeasi situatie, pe aceeasi treapta cu partenerul sau; a duce tratative cu cineva în conditii de egalitate (2). (Sport) A fi egal = a avea acelasi numar de puncte. 2. (Mat.) Care are aceeasi valoare în aceeasi unitate de masura. ♢ Semn egal (si substantivat, n.) = semn grafic format din doua liniute paralele asezate orizontal între doua expresii, care exprima o egalitate. ♦ (Despre figuri geometrice) Care coincide, prin suprapunere, cu o alta figura. 3. (Despre obiecte, fenomene sau fiinte, comparate cu ele însele sub diverse aspecte, stari) Neschimbat, statornic; uniform, invariabil; monoton. ♢ Expr. (Adverbial) A-i fi (cuiva) egal – a-i conveni în aceeasi masura si o alternativa si cealalta; a-i fi indiferent. – Din fr. égal.
emigraţie, EMIGRÁŢIE, emigratii, s.f. 1. Situatia în care se gaseste o persoana emigrata. 2. Timpul cât cineva este emigrat. 3. Totalitatea persoanelor emigrate din aceeasi tara, în acelasi loc, într-o anumita epoca. 4. (Rar) Emigrare. [Var.: emigratiúne s.f.] – Din fr. émigration, lat. emigratio, -onis.
enantiotropie, ENANTIOTROPÍE s.f. (Chim.) Proprietate a unor substante de a trece în doua sisteme de cristalizare diferite, pastrând aceeasi stare de agregare, în conditii fizice ce variaza adecvat. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. énantiotropie, engl. enantiotropy.
enarmonic, ENARMÓNIC, -Ă, enarmonici, -ce, adj. (Despre sunete) De aceeasi înaltime, dar cu denumiri, notatii diferite. – Din fr. enharmonique.
energetism, ENERGETÍSM s.n. Curent filozofic idealist initiat la sfârsitul sec. XIX, care a încercat sa înlature notiunea de materie, înlocuind-o cu aceea de energie, considerata ca substanta unica a lumii, rupând astfel miscarea de materie. – Din fr. énergétisme, rus. energhetizm.
enumeraţie, ENUMERÁŢIE, enumeratii, s.f. 1. Enumerare. 2. Figura de stil care consta în însirarea unor argumente, fapte etc. privitoare la aceeasi împrejurare sau tema. ♦ (Înv.) Parte a unui discurs care preceda peroratia si în care autorul recapituleaza argumentele expuse anterior. – Din fr. énumération, lat. enumeratio.
independenţă, INDEPENDÉNŢĂ s. f. 1. drept al unui stat la existenta si dezvoltare libera, fara amestec din afara, de a-si hotarî singur soarta, de a-si alege, potrivit vointei si intereselor sale, calea de dezvoltare sociala si politica. ♢ stare de neatârnare economica si sociala (a unei persoane, a unei clase sociale). 2. libertate sau înclinare de a face, sau de a privi ceva în mod independent. 3. proprietate a unui sistem axiomatic constând în aceea ca nici una din axiomele sale nu este deductibila din celelalte. (< fr. indépendance)
eutexie, EUTEXÍE, eutexii, s.f. Fenomen prezentat de un amestec a carui temperatura de fuziune constanta este mai joasa decât aceea a altui amestec facut în alte proportii. [Pr.: e-u-] – Din fr. eutexie.
eventiv, EVENTÍV, eventive, adj. (Gram.; în sintagma) Verb reflexiv eventiv (si substantivat, n.) = verb reflexiv care arata ca în starea subiectului se produce o schimbare, ca subiectul se transpune în alta stare decât aceea în care se gasea. – Din fr. éventif.
singular, SINGULÁR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în sintagmele) Numar singular (si substantivat, n.) = categorie gramaticala care indica un singur exemplar dintr-o categorie de fiinte, de obiecte etc. Persoana întâi (sau a doua, a treia) singular = persoana gramaticala care indica numarul singular (1). 2. Care apartine sau este caracteristic unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o categorie, care se refera la un singur sau la un anumit exemplar dintr-o categorie; individual; care se deosebeste de alti indivizi, de alte fenomene etc. din aceeasi categorie prin anumite trasaturi distincte, individuale; care iese din comun în raport cu ceilalti indivizi, celelalte fenomene etc. din aceeasi categorie; care este singur, izolat printre sau fata de indivizii din aceeasi categorie; care ocupa un loc aparte în cadrul aceleiasi categorii; deosebit, aparte, neobisnuit; p. ext. ciudat, bizar, original. ♢ (Log.) Judecata singulara = judecata al carei subiect este un nume individual. ♦ (Fil.; substantivat, n.; art.) Categorie care reflecta un singur exemplar dintr-o clasa de lucruri, în totalitatea însusirilor lui care îl deosebesc de celelalte lucruri din acea clasa; individual. – Din lat. singularis, fr. singulier.
sânge, SÂNGE, (5) sângiuri, s.n. 1. Substanta lichida de culoare rosie, compusa din plasma si din globule (albe si rosii), care circula prin vine si artere, asigurând nutritia si oxigenarea organismului la animalele superioare. ♢ Animal cu sânge rece = animal (peste, reptila, batracian si nevertebrat) la care temperatura corpului se schimba în functie de temperatura mediului înconjurator. Frate de sânge = frate de la acelasi tata si de la aceeasi mama; frate bun. Legaturi de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare fireasca (si instinctiva) de dragoste pentru familie, pentru o ruda apropiata. ♢ Loc. adj. De sânge = a) de culoare rosie; b) (despre lacrimi) de durere, de suparare mare; c) de neam, de familie buna, aleasa. În sânge = (despre fripturi) care a ramas putin crud, care îsi pastreaza înca sângele. ♢ Loc. adj. si adv. Cu sânge rece = fara emotie; calm, linistit. Cu sânge iute = fara stapânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ♢ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; pâna la distrugere. ♢ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lasa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lasa sa i se scoata o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i navali, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în fata) = a) a se înrosi din cauza unei emotii puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici) o picatura de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a pali de emotie, de frica etc. A-i îngheta (cuiva) sângele în vine sau a îngheta sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groaza, a înlemni de spaima. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supararii etc. A-si face (sau a-i face cuiva) sânge rau = a (se) supara foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu iesi) sânge din inima (sau din cineva), se spune pentru a arata ca cineva este foarte suparat. A avea (ceva) în sânge = a fi obisnuit cu ceva; a avea ceva înnascut. A bate (sau a zgâria) pâna la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (pâna când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fara nici o vina. Varsare de sânge = omor în masa, macel. A varsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigas. A se scalda în sânge sau a se adapa cu sânge = a omorî (în masa) din cruzime. A avea mâinile patate de sânge = a fi vinovat de o crima. A face sa curga sânge = a fi pricina unui razboi, a unei încaierari sângeroase. A-si da (sau a-si varsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-si da viata (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârsie; p. ext. familie, neam; progenitura 3. Fig. Soi, rasa (de animale). 4. Compuse : sânge-de-noua-frati sau sângele dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rasinos, de culoare rosie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor si care, arzând, raspândeste un miros placut; sângele-voinicului = a) planta agatatoare din familia leguminoaselor, cu flori rosii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a doua specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros placut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare rosie-purpurie (Nigritella rubra), iar cealalta cu flori de culoare purpurie întunecata (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face sa sângereze). – Lat. sanguis.
staţionar, STAŢIONÁR, -Ă, stationari, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care nu variaza câtva timp; constant. ♦ (Despre planete) Care (în aparenta) nu-si schimba câtva timp locul pe sfera cereasca. ♦ Care ramâne în aceeasi stare, care nu mai evolueaza, care nu progreseaza; spec. (despre boli) care nu se agraveaza (dar nici nu se amelioreaza). 2. (Despre un mediu fluid) Care are în fiecare punct o viteza independenta de timp; (despre un câmp de forte) care are în fiecare punct o intensitate independenta de timp. II. S.n. 1. Serviciu într-un spital sau institutie spitaliceasca în care sunt internati (pentru un timp mai scurt) bolnavii în vederea stabilirii diagnosticului si pentru tratament. 2. (Înv.) Nava de lupta care supraveghea traficul vaselor dintr-un port. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. stationnaire, lat. stationarius.
stereotip, STEREOTÍP, -Ă, (I) stereotipuri, s.n., (II) stereotipi, -e, adj. I. S.n. 1. Placa plana sau semicilindrica, turnata din metal, mulata în cauciuc sau în alt material plastic, reprezentând reproducerea unui text sau a unui cliseu si întrebuintata ca forma de tipar la tiparirea editiilor unei lucrari de mare tiraj. 2. (În sintagma) Stereotip dinamic = sistem de reflexe conditionate care se formeaza datorita repetarii în aceeasi succesiune a conditiilor din mediul înconjurator. II. Adj. 1. Tiparit dupa un stereotip (11). 2. Fig. Care se repeta în aceleasi conditii, care este mereu la fel, neschimbat, obisnuit, banal; stereotipic; banalizat prin repetare. [Pr.: -re-o-] – Din fr. stéréotype.
strună, STRÚNĂ, strune, s.f. 1. Fir elastic confectionat din metal, din intestine de animale etc. care se întinde pe unele instrumente muzicale si produce, prin vibrare, sunete; coarda. ♢ Expr. A cânta (sau a bate) cuiva în struna (sau în struna cuiva) = a fi de aceeasi parere cu cineva pentru a-i câstiga simpatia, favoarea; a lingusi pe cineva. 2. Sfoara bine întinsa, facuta din fire elastice si rasucite, destinata sa tina întinsa pânza ferastraului. ♢ Expr. (Adverbial) A merge struna = a merge foarte bine. ♦ Fir plastic sau metalic de care se leaga cârligul unei unelte de pescuit. 3. Parte a frâului care înconjura barbia calului si se prinde de cele doua capete ale zabalei. ♢ Expr. A tine (pe cineva) în struna = a înfrâna, a tine din scurt (pe cineva). 4. Compus : struna-cocosului = numele a doua plante erbacee cu frunzele ovale si flori albe (Cerastium). – Din sl. struna.
consubstanţial, CONSUBSTANŢIÁL, -Ă, consubstantiali, -e, adj. Care este constituit din aceeasi substanta. [Pr.: -ti-al] – Din fr. consubstantiel.
exclusivitate, EXCLUSIVITÁTE, exclusivitati, s.f. Stare a doua lucruri care se exclud între ele; situatia, calitatea a aceea ce este exclusiv. ♦ Drept exclusiv la o actiune. ♢ Loc. adv. În exclusivitate = cu excluderea tuturor celorlalti sau celorlalte; exclusiv. – Din fr. exclusivité.
durată, DURÁTĂ, durate, s.f. Interval de timp in care se petrece, se desfasoara o actiune; timpul cât dureaza ceva. ♦ Spec. Timpul cât tine intonarea sau executarea unei note muzicale; valoarea unei note. ♦ Spec. Interval de timp situat între doua evenimente succesive si de aceeasi natura. Durata recreatiei. – Dupa fr. durée. Cf. it. d u r a t a.
dodecafonism, DODECAFONÍSM s.n. (Muz.) Tehnica de compozitie bazata pe folosirea tuturor celor douasprezece sunete ale gamei cromatice, considerate ca având aceeasi importanta si ducând la desfiintarea legaturilor tonale normale. – Din fr. dodécaphonisme.
domeniu, DOMÉNIU, domenii, s.n. 1. Proprietate funciara feudala întinsa, care a stat la baza societatii medievale în Europa Apuseana. 2. Sector al unei stiinte, al unei arte; sfera de activitate. 3. (Mat.) Multime de puncte situate pe o dreapta, pe o suprafata, în spatiu, caracterizata prin aceea ca pentru fiecare punct exista o vecinatate a lui cuprinsa în multime si prin faptul ca oricare pereche de puncte din multime se pot uni printr-o linie poligonala cuprinsa în acea multime. 4. (Fiz.) Interval de valori pentru care poate fi folosit un instrument dat de masura. – Din fr. domaine. Cf. lat. d o m i n i u m.
timbru, TÍMBRU, (1) timbre, (2, 3) timbruri, s.n. 1. Imprimat de dimensiuni mici, emis de stat sau de o institutie special autorizata, care se lipeste pe acte oficiale sau pe scrisori si care reprezinta un impozit sau o taxa; taxa reprezentând valoarea unui timbru (1) si care este platita direct unei administratii publice. ♢ Timbru sec = imagine imprimata în relief pe hârtie, cu ajutorul unui dispozitiv special de metal, care întareste valoarea unui act. Timbru comemorativ = timbru tiparit ocazional si folosit în locul timbrelor obisnuite, pentru comemorarea unui eveniment. Timbru fiscal = timbru folosit pentru încasarea unor taxe fiscale. ♦ Stampila aplicata de oficiile postale, care indica locul si data plecarii sau a sosirii unei scrisori. 2. Însusire a sunetului muzical datorita careia se deosebesc între ele sunetele de aceeasi înaltime si intensitate provenite de la surse diferite. ♦ Calitate specifica a unui sunet care permite ca el sa fie distins de alt sunet, independent de înaltimea, intensitatea si durata lui. 3. (Înv.) Clopot, clopotel. – Din fr. timbre.
constelaţie, CONSTELÁŢIE, constelatii, s.f. Grupare aparenta de stele în aceeasi regiune a cerului, având o configuratie specifica, stabila pe o perioada lunga de timp. – Din fr. constellation, lat. constellatio.
dublu, DÚBLU2, -Ă, dubli, -e, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este de doua ori mai mare sau cuprinde de doua ori mai mult în raport cu o cantitate data; îndoit. ♢ Cuvânt (sau vorba, afirmatie etc.) cu dublu sens (sau înteles) = cuvânt (sau afirmatie etc.) cu doua întelesuri, echivoca. ♢ Compuse: dublu-decalitru, s.m. = unitate de masura de capacitate pentru cereale, egala cu 20 de litri; vas având aceasta capacitate; dublu-decimetru s.m. = rigla cu lungimea de 20 de centimetri; dublu-ster s.m. = unitate de masura pentru volumul lemnelor, egala cu doi metri cubi. 2. Alcatuit din doua elemente sau parti egale, identice ori asemanatoare; care are loc între doua elemente; care se face în doua locuri. ♢ Expr. (Substantivat) A da o dubla = (la unele jocuri cu zaruri) a cadea acelasi numar de puncte la ambele zaruri. (Adverbial) A vedea dublu = a) a vedea doua imagini ale aceluiasi obiect; a vedea tulbure; b) a fi ametit de bautura. ♦ (Substantivat, m.) Dublu baieti (sau fete, mixt) (si eliptic) = partida de tenis sau de tenis de masa la care participa câte doi jucatori de fiecare parte. 3. (În sintagma) Minge dubla (si substantivat, f.) = miscare nereglementara constând (la volei si la handbal) în atingerea mingii de catre jucator de doua sau de mai multe ori consecutiv în momentul primirii sau (la tenis si la tenis de masa) în lasarea mingii sa atinga de doua ori la rând aceeasi parte a terenului sau a mesei de joc. – Din fr. double.
stea, STEA, stele, s.f. I.1. Corp ceresc cu lumina proprie, format dintr-o masa de gaze aflata la o temperatura foarte ridicata; (sens curent) orice corp ceresc (cu exceptia Lunii) care straluceste noaptea pe bolta cereasca. ♢ Steaua diminetii = luceafarul de dimineata. Stea cu coada = cometa. Stea cazatoare = meteor (2). ♢ Expr. A vedea stele verzi se spune când cineva primeste o lovitura puternica. A crede în steaua sa = a crede într-o soarta mai buna, a fi optimist. A se naste sub o stea norocoasa (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în singtamele) Stea hiperdensa = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pamânt. Stea neutronica = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensa, al carei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni si alte particule grele. ♦ Stea calauzitoare = idee, conceptie de baza care îndrumeaza o actiune, dupa care se orienteaza o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artista celebra de cinematograf, de teatru, de opera etc.; vedeta. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o forma asemanatoare cu aceea prin care este reprezentata în mod conventional o stea (I.1.). ♢ (Iesit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I.1.), alcatuit dintr-un disc facut din lemn, carton etc., cu numeroase colturi, fixat într-o coada de lemn si frumos împodobit, cu care umbla colindatorii cu ocazia sarbatorilor Craciunului. ♢ Cântec de stea = colind special pe care îl cânta copiii care umbla cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua rotii = parte a unei roti, între bandaj si fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluta. ♦ Pata alba de par pe fruntea unui animal. ♢ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât altii. 2. Rotocol mic de grasime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pamântului = ciuperca de pamânt de culoare bruna, având forma unei sfere înconjurata la baza de mai multe fâsii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasa de echinoderme marine cu corpul alcatuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brate în directie radiala (Asterias); (si la sg.) animal din aceasta clasa; asterie. [Var.: (pop.) stéaua s.f.] – Lat. stella.
spre, SPRE prep. 1. (Cu sens local) În directia..., înspre, catre, la. Pornesc spre scoala. ♦ (În numeralele de la 11 la 19, formate prin compunere) Adaugat la..., peste. Unsprezece. 2. (Cu sens temporal) În apropierea..., aproape de..., cam la vremea..., pe la... Spre iarna. ♦ Catre ziua de...; dintre ziua de...; si ziua de... Luni spre marti. ♦ (Arata o actiune ulterioara celei exprimate de verbul precedent, având valoare copulativa) Dupa aceea, si apoi. 3. (Introduce un complement circumstantial de scop) În vederea..., pentru a..., ca sa... Se duce spre a cerceta personal. ♢ Expr. Spre pilda = de pilda, de exemplu. 4. (Introduce un complement circumstantial de mod) (În asa fel) încât (sa produca, sa cauzeze cuiva ceva). I-a daruit o carte spre marea lui bucurie. 5. (Înv. si reg.; introduce un complement indirect) Echivalând cu..., drept, ca. Spre rasplata, cer doua lucruri. – Lat. super.
talie, TÁLIE, talii, s.f. 1. Partea de la mijloc, mai subtire, a corpului omenesc, situata deasupra soldurilor; mijloc, brâu. ♦ Parte a unei rochii sau a unei haine care îmbraca mijocul; p. ext. corsaj. ♢ Loc. adj. si adv. În talie = îmbracat numai în haina sau în rochie (fara palton sau fara pardesiu). ♦ Parte a corpului omenesc cuprinsa între umeri si solduri; trunchi. 2. Statura, înaltime, marime. ♦ Marime dupa care se confectioneaza obiectele de îmbracaminte. 3. Fig. Nivel, grad (de pricepere, de cunostinte etc.). ♢ Loc. adj. De talie = de talent, de valoare. ♢ Expr. A fi de talia cuiva = a avea aceeasi valoare, pricepere, iscusinta, talent etc. ca si altcineva sau ca cineva anume. 4. Timpul cât dureaza împartirea cartilor de joc la o partida de bacara. – Din rus. taliia. Cf. fr. t a i l l e.
tineret, TINERÉT s.n. Multime de tineri, totalitatea tinerilor; tinerime, tinerete (3). ♦ Totalitatea animalelor tinere de aceeasi specie dintr-o gospodarie. – Tânar + suf. -et.
imagerie, IMAGERÍE s. f. ansamblu de imagini reprezentând fapte, personaje etc. având aceeasi origine sau sursa. (< fr. imagerie)
tipizare, TIPIZÁRE, tipizari, s.f. 1. Reducere a unor tipuri de produse din aceeasi categorie si destinate aceluiasi scop, la cele recunoscute ca fiind mai folositoare si mai corespunzatoare scopului, care sunt reproduse pe scara larga; standardizare. 2. Proces complex de generalizare artistica a realitatii, în urma caruia esenta relatiilor sociale, psihologice, a evenimentelor istorice se dezvaluie în forma unor imagini concrete semnificative, în caractere vii, veridice. – V. tipiza.
tăietură, TĂIETÚRĂ, taieturi, s.f. 1. Actiunea de a taia; (concr.) locul unde s-a taiat ceva; spec. rana provocata de un instrument taios. ♦ Suprafata rezultata dintr-un corp dupa ce a fost taiat. ♦ Fel, mod de a taia. 2. Drum (adâncit) sapat de o apa în curgerea ei. ♦ Povârnis drept, prapastios; perete stâncos. 3. Croiala unei haine. ♦ Fig. Linie, trasatura, contur. 4. Teren despadurit pe care se mai vad înca butucii. 5. Fig. (La pl.) Senzatie de durere asemanatoare cu aceea provocata de o taiere; junghiuri. 6. Stersatura; fragment, text sters sau anulat. 7. Portiune, articol decupat dintr-o tiparitura. [Pr.: ta-ie-] – Taia + suf. -atura.
idiogamie, IDIOGAMÍE s. f. polenizare în care polenul provine de la aceeasi floare. (< fr. idiogamie)
teogonie, TEOGONÍE, teogonii, s.f. Totalitatea miturilor privind originea zeilor si genealogia lor; totalitatea zeilor care, având aceeasi origine, alcatuiesc mitologia unor popoare vechi. [Pr.: te-o-] – Din fr. théogonie.
coerent, COERÉNT, -Ă, coerenti, -te, adj. 1 Care se compune din elemente strâns legate (si armonizate) între ele; închegat. 2. (Fiz.; despre unde) Care are aceeasi lungime si diferente de faza constante în timp. [Var. : coherent, -a adj.] – Din fr. coherent, lat. cohaerens, -ntis.
coerenţă, COERÉNŢĂ, coerente, s.f. 1. Legatura strânsa (si armonioasa) între partile sau elementele unui întreg. 2. (Fiz.) Proprietatea mai multor unde de a avea aceeasi lungime si diferente de faza constante în timp.[Var. : coherénta s.f.] – Din lat. cohaerentia, fr. cohérence.
cogeneraţional, COGENERAŢIONÁL, -Ă, cogenerationali, -e, adj. (Rar) Din aceeasi generatie. [Pr.: -ti-o-] – Co + generatie + suf. -onal.
coinculpat, COINCULPÁT, -Ă, coinculpati, -te, s.m. si f. Inculpat împreuna cu altii în aceeasi infractiune penala. [Pr.: co-in-] – Din fr. coinculpé.
colecţionat, COLECŢIONÁT, -Ă, colectionati, -te, adj. (Despre o scrie de obiecte de acelasi fel sau de aceeasi categorie) Care face parte dintr-o colectie (1). [Pr.: -ti-o-] – V. colectiona.
coliniar, COLINIÁR, -Ă, coliniari, -e, adj. (Mat.; despre puncte) Situat pe aceeasi dreapta. [Pr.: -ni-ar. – Var.: colineár, -a adj.] – Co- + liniar. Cf. fr. c o l l i n é a i r e, germ. K o l l i n e a r.
tovarăş, TOVÁRĂS, -Ă, tovarasi, -e, s.m. si f. 1. Persoana considerata în raport cu alta, de care este legata prin viata sau prin activitatea dusa în comun sau prin lupta pentru aceeasi cauza. ♢ Tovaras (sau tovarasa) de viata = sot (sau sotie). 2. Termen folosit între comunisti când se adreseaza unul altuia sau când vorbesc despre un al treilea. 3. Epitet dat unei fiinte, de obicei animal, care însoteste pe cineva (în mod constant); fiinta credincioasa cuiva. 4. Asociat, partas (într-o afacere). 5. S.f. art. (Fam., iesit din uz) Educatoare, învatatoare sau diriginta în scoala generala. – Din ucr. tovaryš, rus. tovarisci.
homotransplant, HOMOTRANSPLÁNT s. n. transplant de la un individ din aceeasi specie. (< fr. homotransplant)
homotermie, HOMOTERMÍE s. f. 1. însusire a unui corp cu temperatura omogena si constanta. 2. proprietate a apelor din râuri, lacuri sau mari de a avea aceeasi temperatura pe toata grosimea stratului de apa. (< fr. homothermie)
homostemonie, HOMOSTEMONÍE s. f. uniformitate a staminelor la aceeasi planta. (< fr. homostémonie)
homospor, HOMOSPÓR, -Ă I. adj. (despre plante pteridofite) cu un singur tip de spori. II. s. m. spor de aceeasi forma si structura. (< fr. homospore)
colocatar, COLOCATÁR, -Ă, colocatari, -e, s.m. si f. Persoana care locuieste în aceeasi casa cu persoane straine de familia sa, în temeiul unui contract. – Din fr. colocataire.
homoptere, HOMOPTÉRE s. n. pl. ordin de insecte cu doua perechi de aripi membranoase de aceeasi marime si forma (puricii de plante, filoxera etc.). (< fr. homoptères)
coloidal, COLOIDÁL, -Ă, coloidali, -e, adj. (Chim.) Care are aspectul si proprietatile unui coloid (2). ♢ Stare coloidala = stare de diviziune a materiei, în care particulele constitutive au dimensiuni cuprinse între aceea a moleculelor si aceea a suspensiilor. [Pr. : -lo-i-] – Din fr. colloïdal.
homomorfism, HOMOMORFÍSM s. n. (mat.) corespondenta univoca între doua multimi cu aceeasi structura algebrica. (< fr. homomorphisme)
homomorf, HOMOMÓRF, -Ă adj. (biol.) 1. care prezinta aceeasi forma. 2. (despre insecte) care se dezvolta fara metamorfoza. (< fr. homomorphe)
colonie, COLONÍE1, colonii, s.f. 1. (În antichitate) Cetate sau oras întemeiat, în scopuri comerciale sau strategice, de fenicieni, de greci sau de alte popoare pe teritorii straine. ♦ Oras întemeiat de romani în tinuturile cucerite, având rol economic, administrativ si militar. 2. Teritoriu ocupat si administrat de o natiune straina si care este dependent de aceasta pe plan politic, economic, cultural etc. 3. Grup compact de persoane (de aceeasi origine) asezat într-o tara sau într-o regiune a unei tari si care provine din imigrare sau din stramutare. 4. Grup de copii trimisi la odihna în statiuni climaterice sau balneare; loc unde este gazduit acest grup de copii. 5. Grup de animale din aceeasi specie, care duce viata în comun. Colonie de corali. ♢ Colonie microbiana = grup de bacterii aflat în cultura pe medii sociale, vizibil cu ochiul liber, derivat dintr-un germen unic sau dintr-un numar redus de germeni care s-au înmultit pe loc. – Din fr. colonie, lat. colonia.
homogrefă, HOMOGRÉFĂ s. f. grefa cu grefon de la un individ din aceeasi specie; homoplastie. (< fr. homogreffe)
tradeunion, TRADE-UNION, trade-unionuri, s.n. Sindicat (în Marea Britanie) care grupeaza muncitorii din aceeasi ramura de activitate. [Pr.: treid-iúnion] – Cuv. engl.
homofag, HOMOFÁG, -Ă adj. (biol.) 1. cu nutritie de un singur fel. 2. cu nutritia legata de aceeasi planta gazda. (< fr. homophage)
homodinamic, HOMODINÁMIC, -Ă adj. 1. cu aceeasi vigoare în dezvoltarea organelor de reproducere. 2. (despre hibrizi) cu caracterele paternale transmise la urmasi în aceeasi masura. (< fr. homodyname)
homocromie, HOMOCROMÍE s. f. 1. adaptare a culorii unor animale (reptile, pesti, insecte) la mediul înconjurator. 2. proprietate a doua tipuri de celule ale glandelor salivare de a lua aceeasi culoare cu colorantul. (< fr. homochromie)
homocronie, HOMOCRONÍE s. f. dezvoltare a unei tulburari genetice la aceeasi vârsta a membrilor unei familii. (< fr. homochronie)
homeoterm, HOMEOTÉRM, -Ă I. adj., s. m. f. (mamifer, pasare) cu temperatura constanta, independenta de cea a mediului extern. II. adj. (despre ape termale) care izvoraste la o temperatura apropiata de aceea a organismului omului. (< fr. homéotherme)
transplanta, TRANSPLANTÁ, transplantez, vb. I. Tranz. 1. A scoate din pamânt o planta (adulta) si a o planta definitiv în alt loc; a rasadi. ♦ A aduce si a face sa se aclimatizeze o planta sau un animal în alta regiune decât aceea unde traieste de obicei. ♦ Fig. A adapta, a împamânteni o institutie, un obicei etc. 2. A înlocui printr-o interventie chirurgicala un tesut sau un organ bolnav cu alt tesut sau organ sanatos de acelasi fel. – Din fr. transplanter, lat. transplantare.
transpune, TRANSPÚNE, transpún, vb. III. 1. Tranz. A muta, a schimba ceva dintr-un loc în altul, dintr-o stare sau dintr-o situatie în alta. ♦ Fig. A da expresie în scris, pe scena, pe ecran etc.; a reda, a pune pe hârtie, în versuri, pe scena etc. ♦ A transcrie sau a executa o compozitie muzicala în alta tonalitate decât aceea în care a fost scrisa initial. ♦ A muta un termen dintr-o parte a unei ecuatii în alta (schimbându-i semnul). 2. Refl. Fig. A se situa cu mintea, cu imaginatia etc. în alta situatie sau în alt timp. – Trans- + pune (dupa fr. transposer, lat. transponere).
trial, TRIÁL1, triale, s.n. Numar gramatical care arata ca este vorba de trei exemplare din aceeasi speta. [Pr.: tri-al] – Din trei (dupa dual).
rând, RÂND, rânduri, s.n. 1. Sir (drept, aliniat, ordonat) de lucruri sau de fiinte. ♢ Loc. adv. De-a rândul = a) unul dupa altul, fara întrerupere, în sir, neîntrerupt, continuu, consecutiv; b) de la un capat la altul; pretutindeni. Pe rând = a) unul dupa altul, succesiv; b) de la unul la altul. Pe rând sau rând pe rând, rânduri-rânduri = treptat(-treptat), unul dupa altul. În primul rând = înainte de toate, mai ales. ♢ Expr. A fi în primele rânduri = a) a ocupa un loc de frunte într-un sir; b) a fi în fruntea unei activitati. ♦ Haina (încheiata) la doua rânduri = haina barbateasca cu doua siruri de nasturi, unul pentru a încheia si unul ca garnitura. ♦ Fiecare dintre sirurile orizontale de cuvinte formând o linie dreapta într-un text scris sau tiparit. ♢ Expr. A citi printre rânduri = a pricepe (sau a se stradui sa priceapa) si ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. ♦ Sir de obiecte suprapus altuia. ♦ (Rar) Cat, etaj. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un sir sau în cadrul unei activitati; momentul indicat pentru o activitate. ♢ Loc. adv. La rând = unul dupa altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Cu rândul = cu schimbul; alternativ. De rând = de serviciu. ♢ Expr. A lua pe cineva la (sau dupa) rând = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. A tine (sau a pastra) rândul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilita. A tine cuiva rândul = a pastra un loc pentru cineva lânga sine, într-un sir. A intra la rând = a începe sa actioneze la momentul potrivit, dupa ordinea stabilita, în urma altora. (A fi) în rând cu cineva (sau în rândul cuiva) = (a fi) în categoria cuiva, alaturi de cineva; (a fi) pe aceeasi treapta, la acelasi nivel. A lasa (sau a ceda) cuiva rândul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia sa ocupe locul sau sa actioneze. A fi (sau a veni) rândul cuiva sau a veni rândul (pentru ceva) = a sosi momentul potrivit pentru a se face un lucru. La rândul meu (sau tau, lui etc.) = a) atunci când este momentul potrivit pentru mine (sau tine, el etc.); în urma altora într-un sir; b) din partea mea (sau a ta, a lui etc.). A nu-si da rând = a lucra de zor, a fi neobosit; a se îmbulzi la treaba sau la vorba. (Pop.) A nu-si putea da rând cu cineva = a nu o putea scoate la capat cu cineva. A da rând la... = a tine seama de... Fara (de) rând = fara chibzuinta, fara seaman. 3. Cantitate, grup, numar care urmeaza dupa alte grupuri de acelasi fel. ♦ Grup de obiecte care formeaza un tot, o serie si care se folosesc deodata. ♢ Un rând de case = un corp de case. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Data, oara. 4. Grup de persoane (sau de obiecte) care formeaza un tot omogen. 5. (Înv.) Categorie sociala. ♢ Loc. adv. De rând = a) din popor, fara rang; b) lipsit de stralucire; comun, obisnuit; vulgar. 6. Obicei, rânduiala, fel (de a fi, de a trai); rost. ♢ Expr. A sti rândul = a sti rânduiala, a cunoaste rostul, mersul treburilor. (Reg.) Cum e rândul? = cum stau lucrurile? A umbla de rândul cuiva = a avea grija de cineva, a purta de grija cuiva. – Din sl. rendŭ.
recidivist, RECIDIVÍST, -Ă, recidivisti, -ste, adj., s.m. si f. (Persoana) care comite o recidiva; p. ext. (persoana) care repeta aceeasi greseala. – Din fr. récidiviste.
tun, TUN, tunuri, s.n. 1. Arma de artilerie care arunca proiectile la distanta mare; p. gener. nume dat tuturor armelor de artilerie. ♢ Expr. A scapa ca din (gura de) tun, se spune când cineva reuseste sa fuga (scapând de o situatie neplacuta). (Poti) sa dai cu tunul, se spune despre cineva care doarme adânc si nu se trezeste usor sau despre un loc unde nu se afla nici o fiinta vie. ♢ (Pus pe lânga un verb, îi intensifica actiunea; pe lânga un adjectiv, îi da valoare de superlativ; adverbial) A înghetat tun. Sanatos tun. 2. (În sintagma) Tun electronic = parte a unor tuburi electronice care produce un fascicul filiform de electroni cu aceeasi viteza. 3. (Înv. si pop.) Tunet. – Lat. tonus.
turbidimetru, TURBIDIMÉTRU, turbidimetre, s.n. (Fiz.) Aparat folosit pentru masurarea turbiditatii suspensiilor prin compararea subiectiva a transparentei mediului analizat cu aceea a unei probe etalonate; tolometru. – Din fr. turbidimètre.
radical, RADICÁL, -Ă, radicali, -e, adj., s.m. I. Adj. 1. De baza, fundamental, esential. ♦ (Adverbial) Din temelie, cu desavârsire, complet. ♦ (Despre tratamente, leacuri) Care vindeca în întregime, complet. 2. Care preconizeaza reforme adânci, actiuni hotarâtoare; schimbari fundamentale. II. S.m. 1. (Mat.) Radacina. ♦ Simbolul matematic care exprima o extragere de radacina. ♢ (Mat.; în sintagmele) Axa radicala = locul geometric al punctelor din plan care au aceeasi putere fata de doua cercuri date, reprezentat printr-o dreapta perpendiculara pe linia care uneste centrele cercurilor. Plan radical = locul geometric al punctelor din spatiu având aceeasi putere fata de doua sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. (Chim.) Grupare de atomi care ramâne neschimbata într-o reactie chimica si care se comporta ca un element unic. 3. (Lingv.) Radacina. – Din fr. radical, germ. Radikal.
răsuci, RĂSUCÍ, rasucésc, vb. IV. 1. Tranz. si intranz. A deforma un corp alungit, prin rotirea în sensuri opuse extremitatilor sale. ♦ A învârti un fir textil în jurul lui însusi si în aceeasi directie, pentru a-l face mai rezistent. ♦ A reuni doua sau mai multe fire înfasurând unele în jurul altora. ♦ Tranz. A învârti capetele mustatilor pentru a le da o anumita forma. 2. Tranz. si refl. A(-si) imprima o miscare de rotatie; a (se) roti, a (se) întoarce. ♦ Tranz. A mânui sabia, palosul, pentru a lovi cu ele. 3. Refl. A se întoarce brusc pe loc, schimbându-si directia, pozitia; a se rostogoli. ♢ Expr. (Tranz.) A suci si a rasuci (pe cineva) = a hartui (pe cineva) cu întrebari pentru a obtine anumite raspunsuri, marturisiri etc. 4. Tranz. si refl. A(-si) misca o parte a corpului, schimbându-i pozitia. ♢ Expr. (Tranz.) A rasuci capul cuiva = a scoate din minti, a zapaci pe cineva. ♦ Tranz. A-si luxa o mâna, un picior etc. ♦ Tranz. A întoarce gâtul unei pasari cu o miscare violenta, pentru a-l frânge. 5. Tranz. A învârti cu un gest mecanic un obiect tinut în mâna. 6. Tranz. A strânge un obiect, dându-i forma unui sul. ♦ Spec. A înfasura cu mâna foita în care s-a pus tutun, pentru a face o tigara. 7. Tranz. A înfasura, a depana un fir în jurul unui suport. – Ras- + suci.
reflectorizant, REFLECTORIZÁNT, -Ă, reflectorizanti, -te, adj. Reflectant. ♦ Placa reflectorizanta = strat alcatuit din numeroase bile mici de sticla, înglobate într-un material plastic transparent si colorat, care reflecta bine lumina incidenta, îndeosebi aceea care vine normal, si care se utilizeaza în semnalizarea rutiera. – Reflector + suf. -izant.
rădăcină, RĂDĂCÍNĂ, radacini, s.f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixeaza de sol si îsi absoarbe substantele hranitoare; (pop.) parte a plantei aflata în pamânt, indiferent de structura si functiile pe care le are. ♢ Compus: (Bot.) Radacina vietii = ginseng. ♦ Fig. Origine, izvor, cauza. ♢ Expr. A curma (sau a taia, a stârpi) raul din (sau de la) radacina = a desfiinta un rau cu totul si definitiv. 2. Parte prin care un organ al corpului este fixat într-un tesut. Radacina unui dinte. ♦ Partea profunda a unei tumori. 3. Partea de lânga pamânt a tulpinii unui copac. 4. P. anal. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; baza, temelie. ♦ Partea de la baza anumitor organe. Radacina nasului. ♦ Limita de adâncime a anumitor obiecte. 5. Valoarea necunoscutei dintr-o ecuatie; radical. ♢ Radacina patrata (a unui numar sau a unei expresii algebrice) = numar (sau expresie algebrica) care, înmultit cu sine însusi, reproduce numarul dat (sau expresia algebrica data). Radacina cubica (a unui numar sau a unei expresii algebrice) = numar (sau expresie algebrica) care, înmultit succesiv de doua ori cu sine însusi, reproduce numarul dat (sau expresia algebrica data). 6. (Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeasi familie si care contine sensul lexical al cuvântului; radical. – Lat. radicina (cu unele sensuri dupa fr. racine).
refren, REFRÉN, refrene, s.n. 1. Cuvânt, vers sau grup de versuri care se repeta dupa una sau mai multe strofe, cu rolul de a sublinia, prin repetitie, o idee poetica. 2. Fraza muzicala reluata la sfârsitul cupletelor unui cântec, în general pe aceeasi linie melodica. ♦ Tema principala a rondoului, care se repeta dupa fiecare cuplet. 3. Fig. (Depr.) Cuvânt, fraza, expresie care se repeta stereotip. [Pr. si: refrenuri] – Din fr. refrain.
regăsi, REGĂSÍ, regasesc, vb. IV. Tranz. A gasi din nou pe cineva sau ceva. ••Refl. recipr. S-au regasit dupa 10 ani. ♦ Refl. A se afla, a se gasi din nou în acelasi loc, în aceeasi situatie. ♦ Refl. Fig. A se reculege, a-si recapata echilibrul sufletesc (dupa o framântare, un zbucium). – Re1 + gasi (dupa fr. retrouver).
reversibil, REVERSÍBIL, -Ă, reversibili, -e, adj. 1. Care poate reveni, care poate fi adus sau întors înapoi. ♦ (Jur.; despre bunuri) Care urmeaza sa revina, în anumite cazuri, în posesia fostului proprietar. ♦ (Despre rente, pensii) Care, la moartea titularului, trece asupra altei persoane (îndreptatite). 2. (Fiz.; despre unele transformari) Care se poate produce atât într-un sens, cât si în sens invers, fenomenul trecând succesiv prin aceleasi stari, pentru a se întoarce la starea initiala. ♦ (Chim.; despre reactii) În care corpurile ce iau nastere din combinarea unor substante pot sa se recombine, pentru a forma din nou o anumita cantitate din substantele initiale. 3. (Mec.) Care poate actiona, care se poate misca în doua sensuri opuse. ♢ Plug reversibil = plug alcatuit din doua trupite simetrice, care poate rasturna brazda, la dus si la întors, în aceeasi parte si care serveste, în special, la araturi pe coaste, pe deal. – Din fr. réversible.
ricin, RICÍN, ricini, s.m. Planta erbacee sau arborescenta originara din Africa, cu radacina pivotanta, puternica, cu tulpina înalta de 1-2 m, cu flori verzi, rosii sau violete; capusa (Ricinus communis). ♢ Ulei (sau unt) de ricin = ulei extras din semintele acestei plante, cu proprietati purgative, nesicativ, neinflamabil, pastrându-si aceeasi consistenta la variatii mari de temperatura, folosit în industria farmaceutica sau ca lubrifiant la motoarele de avion, precum si în industria pielariei, a cauciucului sintetic etc.; ricina. – Din lat. ricinus, germ. Rizinus.
rudă, RÚDĂ1, rude, s.f. 1. Persoana care face parte din aceeasi familie cu alte persoane, unite între ele prin legaturi de sânge sau prin alianta; rudenie (2), rubedenie. ♢ Expr. A avea rude la Ierusalim = a avea persoane influente care îti acorda protectie; a avea proptele. Pe ruda (si) pe sâmânta = a) pe toti, fara exceptie, pâna la unul; b) peste tot. ♦ Familie, neam, vita. 2. (Pop.) Soi, samânta de animale sau de plante. ♢ Loc. adj. De ruda = de prasila, de reproductie. Berbec de ruda. – Din bg. roda.
rudenie, RUDÉNIE, (2) rudenii, s.f. 1. Legatura directa sau colaterala între persoane care fac parte din aceeasi familie; înrudire. 2. Ruda1 (1). – Rudi + suf. -enie.
comensurabil, COMENSURÁBIL, -Ă, comensurabili, -e, adj. (Mat.; despre doua sau mai multe marimi) Care pot fi masurate cu aceeasi unitate de masura, valorile amândurora fiind multipli întregi ai unitatii folosite. – Din fr. commensurable, lat. commensurabilis.
comensurabilitate, COMENSURABILITÁTE s.f. Proprietatea a doua marimi de aceeasi natura de a admite o a treia marime ca masura comuna, care se cuprinde în primele de un numar întreg de ori. – Din fr. commensurabilité.
rivaliza, RIVALIZÁ, rivalizez, vb. I. Intranz. A se sili sa ajunga sau sa întreaca pe cineva în ce priveste talentul, meritul, puterea etc.; a concura. A rivaliza cu cineva. ♦ A sta alaturi de..., a egala; a sta pe aceeasi treapta. – Din fr. rivaliser.
hidroizotermă, HIDROIZOTÉRMĂ s. f. curba care uneste punctele cu aceeasi temperatura a apei din rocile acvifere. (< hidro- + izoterma)
hidroizopletă, HIDROIZOPLÉTĂ s. f. izopleta care uneste punctele cu aceeasi umiditate ale unui sol. (< fr. hydroisoplète)
hidroizobată, HIDROIZOBÁTĂ s. f. curba care uneste punctele de aceeasi adâncime ale nivelului hidrostatic fata de suprafata terenului. (< fr. hydroisobathe)
dilemă, DILÉMĂ, dileme, s.f. Rationament care pune doua alternative dintre care trebuie aleasa una, desi ambele duc la aceeasi concluzie. ♦ Încurcatura în care se afla cineva când este obligat sa aleaga între doua alternative cu perspective (aproximativ) egale. – Din fr. dilemme, lat. dilemma.
dimer, DIMÉR, dimeri, s.m. Compus chimic rezultat din combinarea a doua molecule din aceeasi specie de substante. – Din fr. dimère.
dimorfism, DIMORFÍSM s.n. 1. Proprietate a unei substante de a cristaliza în doua forme deosebite. 2. Existenta a doua forme distincte la una si aceeasi specie de animale sau de vegetale (în functie de sex, de sezon etc.). – Din fr. dimorphisme.
dintru, DÍNTRU prep. (Mai ales înaintea lui "un", "al", "însul", "acest", "o data", cu elidarea vocalei finale proprii). 1. (Cu sens local) Din, dinspre. Priveste dintr-un colt al salii. ♢ Dintr-acolo = din partea aceea. 2. (Partitiv) Din. Vorbeste cu unii dintre noi. ♦ (Indicând apartenenta) Facem parte d într-o lume noua. 3. (Cu sens temporal; introduce un complement circumstantial care indica momentul plecarii) De la. Pleaca dintr-o clipa într-alta. ♦ (Introduce un atribut care indica timpul desfasurarii unei actiuni) Din, petrecut în... Mi-a povestit o întâmplare dintr-o dimineata de vara. 4. (Introduce un complement care indica originea, provenienta) Din. Planta se dezvolta dintr-o samânta. 5. (Introduce un complement indirect care arata obiectul unei prefaceri) Din. Si-a facut o scurta dintr-un palton. ♦ (Introduce un complement indirect care arata starea de la care se trece) Se trezeste dintr-un somn greu. 6. (Introduce un complement circumstantial de mod) Cu. A nimerit dintr-un foc (de pusca). ♢ Loc. adv. Dintr-o data = cu o singura miscare; pe neasteptate; brusc, deodata. 7. (Introduce un complement instrumental) Cu. Are pensie si traieste dintr-însa. 8. (Introduce un atribut care indica materia) Din. Manastirea dintr-un Lemn. 9. (Introduce un complement circumstantial de cauza) Din cauza. S-a suparat dintr-o nimica toata. – De4 + întru.
rotund, ROTÚND, -Ă, (I) rotunzi, -de, adj., (II) rotunduri, s.n. I. Adj. 1. De forma unui cerc, a unei sfere, a unui disc. ♦ (Despre dealuri, coline etc.) Cu creasta fara muchii sau colturi. ♦ (Mat.; despre o curba plana sau despre o suprafata) Care are toate punctele la aceeasi distanta de un punct dat; în forma de cerc. 2. (Despre fiinte sau parti ale corpului lor) Împlinit, grasut, durduliu, rotofei. 3. (Despre cifre, sume, cantitati) Fara fractiuni sau subdiviziuni; întreg, complet. 4. Încheiat2 (II). II. S.n. Figura, suprafata în forma de disc sau de cerc. [Var.: (înv. si reg.) ratúnd, -a adj.] – Lat. retundus (= rotundus).
defazaj, DEFAZÁJ, defazaje, s.n. Diferenta dintre fazele a doua marimi sinusoidale de aceeasi frecventa. – Din fr. déphasage.
heterostemonie, HETEROSTEMONÍE s. f. prezenta la aceeasi planta a unor stamine de forme si lungimi diferite. (< fr. hétérostémonie)
heterospermie, HETEROSPERMÍE s. f. prezenta de seminte diferite ca forma sau continut la aceeasi planta. (< fr. hétérospermie)
spectrofotometru, SPECTROFOTOMÉTRU, spectrofotometre, s. n. Instrument optic care serveste la compararea intesitatii fiecareia dintre radiatiile monocromatice care constituie un fascicul de radiatie compusa cu intensitatea radiatiilor de aceeasi frecventa dintr-un fascicul de comparatie. – Fr. spectrophotomètre (<gr.).
heteroginism, HETEROGINÍSM s. n. conditie ca femelele unei populatii (albine, furnici) sa fie mai putin uniforme morfologic decât masculii din aceeasi specie. (< fr. hétérogynisme)
heterofonie, HETEROFONÍE s. f. (muz.) discordanta provenita din abaterile ritmice si de intonatie a vocilor mai multor cântareti care interpreteaza aceeasi melodie. (< fr. hétérophonie)
heterofilie, HETEROFILÍE s. f. prezenta unor frunze de forme si dimensiuni diferite pe aceeasi planta. (< fr. hétérophyllie)
diapazon, DIAPAZÓN, diapazoane, s.n. 1. Mic instrument acustic format dintr-o bara de otel în forma de U, care vibreaza la lovire, emitând de obicei nota muzicala "la" si servind la acordarea instrumentelor muzicale sau la indicarea tonului pentru un ansamblu coral. ♢ Expr. A fi (sau a se pune) la acelasi diapazon cu cineva = a se afla în aceeasi dispozitie, în aceeasi stare sufleteasca cu cineva; a fi (sau a se pune) de acord cu cineva. 2. (Adesea fig.) Totalitatea sunetelor pe care le poate produce vocea omeneasca sau un instrument muzical, de la sunetul cel mai jos pâna la cel mai înalt; întindere, registru. [Pr.: di-a-] – Din fr. diapason.
heterocarpie, HETEROCARPÍE s. f. prezenta de fructe sau seminte de mai multe feluri la aceeasi planta. (< fr. hétérocarpie)
diftong, DIFTÓNG, diftongi, s.m. Pronuntare în aceeasi silaba a unei vocale cu o semivocala; grup de doua sunete format dintr-o vocala si o semivocala care se pronunta în aceeasi silaba. – Din fr. diphtongue, lat. diphtongus.
deodată, DEODÁTĂ adv. 1. Pe neasteptate, brusc, subit. 2. În acelasi timp, simultan, concomitent. ♢ Expr. (Reg.) A fi deodata cu cineva = a fi de aceeasi vârsta cu cineva. 3. (Reg.) Deocamdata. – De4 + o + data.
scurge, SCÚRGE, scurg, vb. III. 1. Refl. si tranz. A curge sau a face sa curga un lichid, prelingându-se în cantitati mici. ♦ Tranz. A scoate ultimele picaturi de lichid aflate într-un recipient. ♦ Refl. (Despre fluide) A iesi (în cantitati mici) dintr-o conducta defecta. ♦ Refl. (Despre ochi) A se sparge, împrastiindu-se din orbita. 2. Tranz. A separa partea lichida sau particulele aflate în suspensie dintr-un amestec. ♦ A seca apa dintr-un teren prin drenaj. 3. Refl. (Despre ape) A curge la vale (lasând în urma locul uscat). ♦ Fig. (Despre grupuri de fiinte, de vehicule) A se succeda, a merge în aceeasi directie, a se perinda. 4. Refl. Fig. (Despre unitati de timp) A trece unul dupa altul, a se desfasura. [Perf. s. scursei, part. scurs] – Lat. excurrere (dupa curge).
seamă, SEÁMĂ s.f. 1. (În loc. si expr.; exprima ideea de calcul mintal, o judecata, o constatare, o observatie) De buna seama = desigur, fara îndoiala. Mai cu seama = mai ales, îndeosebi. A-si da seama = a constata, a se lamuri, a pricepe. A lua seama (sau seama) = a) a se gândi, a reflecta adânc, a fi atent; b) a supraveghea; c) a observa ceva, a remarca; d) a întelege, a se lamuri. (Pop.) A-si lua seama = a se razgândi. 2. (În loc. si expr.; exprima ideea de folos, interes, grija) Pe seama (cuiva) = a) în folosul sau în interesul (cuiva); b) în sarcina (cuiva), asupra (cuiva). A lasa pe (sau în) seama cuiva sau a da pe (sau în) seama (sau în seama cuiva) = a da (sau a lasa) în paza, în grija, în posesia cuiva. A lua seama (de cineva) = a se ocupa, a se îngriji (de cineva). A tine seama (sau, rar, seama) de cineva (sau de ceva) = a lua în consideratie, a avea în vedere pe cineva (sau ceva). 3. Însemnatate, importanta; vaza, faima. ♢ Loc. adj. De seama = important, însemnat; cu trecere. 4. Fel, gen; soi. ♢ Expr. De-o seama (cu cineva) sau de seama cuiva = la fel cu cineva, în aceeasi situatie, categorie sociala cu cineva; de aceeasi vârsta cu cineva. 5. Rost, rânduiala. ♢ Expr. A sti seama (la ceva) = a avea experienta unui lucru, a sti cum sa procedeze. A-i face (cuiva) seama = a omorî, a ucide (pe cineva). A-si face (singur) seama (sau, rar, seama) = a se sinucide. 6. Socoteala, calcul; cont. ♢ Expr. A sti seama = a cunoaste situatia unui lucru. 7. Numar, cantitate (nehotarâta); câtiva. O seama de învatati. ♢ Loc. adj. si adv. Fara numar si fara seama = (care este) în numar mare; mult. Peste seama = peste masura, exagerat. ♦ (În legatura cu notiuni temporale) Interval, perioada (nehotarâta). Asa traia de o seama de vreme. – Din magh. szám.
selenostat, SELENOSTÁT, selenostate, s.n. Instrument care urmareste automat miscarile Lunii, trimitându-i imaginea în aceeasi directie cu ajutorul unui sistem de oglinzi. – Din fr. sélénostat.
semiconductor, SEMICONDUCTÓR, -OÁRE, semiconductori, -oare, s.n., adj. 1. S.n. Material a carui conductibilitate electrica este mai slaba decât cea a conductoarelor (metalelor) si mai buna decât cea a izolatoarelor. ♦ P. ext. Component electronic activ. 2. Adj. (Despre materiale) Care are o rezistenta electrica relativ mare în raport cu aceea a metalelor, dar mai mica în raport cu aceea a materialelor izolante; cu însusiri de semiconductor (1); (despre dispozitive) bazat pe utilizarea semiconductoarelor. – Din fr. semi-conducteur.
separaţie, SEPARÁŢIE, separatii, s.f. Despartire, separare. ♢ Separatia puterilor = principiu care sustine ca puterea legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca dintr-un stat pot si trebuie sa actioneze independent una de alta, având o anumita interdependenta si dreptul de control reciproc. Separatie de domiciliu = dispensa premergatoare divortului prin care se acorda sotilor dreptul de a avea domicilii legale diferite. Separatie de bunuri = (în unele state) regim matrimonial caracterizat prin aceea ca femeia îsi pastreaza libera dispunere a bunurilor sale aduse în casatorie pentru sustinerea sarcinilor acesteia. Separatie de patrimoniu = masura luata la cererea creditorilor unei succesiuni ori a legatarilor cu titlu particular de sume de bani, pentru a împiedica confundarea patrimoniului succesoral cu cel al mostenitorului si a evita astfel eventuala concurenta a creditorilor acestuia din urma. – Din fr. séparation, lat. separatio.
septolet, SEPTOLÉT, septolete, s.n. Grup de sapte note de durata egala cu aceea a patru note obisnuite. – Din fr. septolet.
schimba, SCHIMBÁ, schimb, vb. I. 1. Tranz. A înlocui un lucru cu altul sau pe cineva cu altcineva (de aceeasi natura). ♢ Expr. A schimba scrisori = a coresponda. A schimba o vorba (sau un cuvânt, câteva vorbe, câteva cuvinte etc.) (cu cineva) = a sta (putin) de vorba; a conversa, a vorbi (cu cineva). 2. Tranz. A ceda un lucru, un bun, pentru a lua în locul lui altul (echivalent ca valoare), a ceda un obiect pentru altul, a face schimb. ♦ A ceda o suma de bani pentru a primi alta de aceeasi valoare, dar constând din alte monede. 3. Tranz. A da unui lucru alta forma, alt aspect etc.; a modifica, a transforma. ♢ Expr. A schimba vorba = a abate convorbirea în alta directie. A schimba cântecul (sau tonul, nota, foaia etc) = a-si modifica comportarea, atitudinea. (Refl.) Se schimba vorba, se spune când intervine ceva care modifica situatia existenta. ♦ Refl. (Despre oameni) A-si modifica aspectul, firea, conduita etc. ♦ Refl. (Despre timp, vreme) A se modifica (în bine sau în rau). 4. Refl. si tranz. A (se) îmbraca (cu) rufe curate, a (se) primeni; a(-si) pune alte haine decât cele purtate pâna atunci. ♦ (Înv.) A (se) travesti. 5. Tranz. A muta (în alt loc, în alta parte). – Lat. •excambiare.
semiplan, SEMIPLÁN, semiplanuri, s.n. Multimea punctelor din plan situate de aceeasi parte a unei drepte. – Semi- + plan (dupa fr. demi-plan).
semispaţiu, SEMISPÁŢIU, semispatii, s.n. Multimea punctelor din spatiu situate de aceeasi parte a unui plan. – Semi- + spatiu.
hedging, HÉDGING s. f. (fin.) operatie prin care un importator sau o banca se angajeaza, pe de o parte, sa plateasca o suma în valuta la un anumit termen, iar pe de alta, se împrumuta cu aceeasi suma în valuta, având acelasi termen de rambursare. (< engl. hedging)
simetrie, SIMETRÍE, simetrii, s.f. 1. Proprietate a unui ansamblu spatial de a fi alcatuit din elemente reciproc corespondente si de a prezenta, pe aceasta baza, anumite regularitati; proportionalitate, concordanta, armonie între partile unui tot, între elementele unui ansamblu etc.; distributie egala, regulata, armonioasa a partilor unui tot, a elementelor unui ansamblu; corespondenta exacta (ca forma, pozitie etc.) între partile (opuse ale) unui tot. 2. Spec. Proprietate a doua puncte apartinând aceleiasi figuri geometrice sau la doua figuri diferite de a fi asezate la aceeasi distanta de un plan, de o dreapta sau de un punct; proprietate corespunzatoare a doua figuri geometrice; proprietate a doua figuri geometrice de a se suprapune exact. – Din lat. symmetria, fr. symétrie.
similar, SIMILÁR, -Ă, similari, -e, adj. De aceeasi natura, de acelasi fel; asemanator, analog. – Din fr. similaire.
simile, SIMILE adv. (Muz.; indica modul de executie) Cu aceeasi intensitate, cu aceeasi nuanta ca mai înainte. [Pr.: sí-] – Cuv. it.
sinfazic, SINFÁZIC, -Ă, sinfazici, -ce, adj. (Despre procese periodice) Care are aceeasi faza. – Cf. f a z a.
sinonimic, SINONÍMIC, -Ă, sinonimici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care tine de sinonime (2) sau de sinonimie, privitor la sinonime sau la sinonimie. ♢ Derivatie sinonimica = procedeu stilistic potrivit caruia doua sau mai multe cuvinte din aceeasi sfera semantica ajung sa desemneze, în sens figurat, acelasi lucru. "Dovleac" si "tartacuta" desemneaza, prin derivatie sinonimica, "cap". 2. S.f. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul sinonimelor (2) si al sinonimiei. ♦ Totalitatea sinonimelor (2) unei limbi; sistemul de sinonimie al unei limbi. – Din fr. synonymique, (2) si germ. Synonymik.
sintoniza, SINTONIZÁ, sintonizez, vb. I. Tranz. A realiza o sintonie; a acorda pe aceeasi frecventa. – Din fr. syntoniser.
sintonizare, SINTONIZÁRE, sintonizari, s.f. Faptul de a sintoniza; acordare a doua sisteme oscilante, în special de înalta frecventa, pentru a oscila cu aceeasi frecventa. – V. sintoniza.
spiţă, SPÍŢĂ, spite, s.f. 1. Fiecare dintre bucatile de lemn sau dintre barele subtiri de metal care leaga cercul sau obezile unei roti de butucul sau de centrul ei. ♦ Stinghie, speteaza. 2. Fiecare dintre treptele unei scari; fuscel. 3. Fig. Grad de rudenie; neam; totalitatea persoanelor care descind din aceeasi persoana; p. ext. origine. ♢ Spita neamului = arbore genealogic. 4. Unitate biologica formata din lanturi de specii care au derivat una din alta în decursul istoriei lor. – Din bg., scr. spica.
static, STÁTIC, -Ă, statici, -ce, adj., s.f. I. Adj. 1. (Mec.) Care se refera la echilibrul fortelor, la starea de nemiscare a corpurilor. ♢ Electricitate statica = sarcina electrica invariabila a unui corp în care nu se dezvolta caldura, din cauza starii sale electrice. Încercare statica = încercare mecanica la care forta exterioara se aplica încet, progresiv, uniform si în acelasi sens. Presiune statica = presiune interioara a unui fluid care curge, indicata de un instrument de masura care se misca cu aceeasi viteza ca si fluidul. 2. Care nu se misca, nu se schimba, nu se dezvolta; imuabil, fix; lipsit de dinamism. 3. (Fiziol.; în sintagma) Simt static = simt care orienteaza asupra pozitiei corpului si a partilor lui în repaus, datorita impresiilor care vin de la muschi, tendoane si articulatii. II. S.f. Ramura a mecanicii care studiaza sistemele de forte pentru stabilirea conditiilor de echilibru ale unui corp aflat în stare de repaus sau de miscare. ♢ Statica lichidelor = hidrostatica. Statica gazelor = aerostatica. Statica grafica = capitol al staticii care se ocupa de rezolvarea pe cale grafica a problemelor. Statica constructiilor = disciplina care studiaza metodele de calcul pentru determinarea eforturilor si a deformatiilor sistemelor de bare. – Din fr. statique.
solă, SÓLĂ1, sole, s.f. Portiune de teren cultivata cu aceeasi planta, în cadrul unui asolament. – Din fr. sole.
subalternare, SUBALTERNÁRE, subalternari, s.f. (Log.) Raport între judecatile universale si judecatile particulare de aceeasi calitate, caracterizat prin faptul ca din adevarul judecatii universale decurge cu necesitate adevarul judecatii particulare, iar din falsitatea judecatii particulare rezulta cu necesitate falsitatea judecatii universale. – Sub1- + alternare.
submultiplu, SUBMULTÍPLU, submultipli, s.m. (Mat.) Marime care se cuprinde de un numar întreg de ori într-o marime de aceeasi natura. ♦ Unitate de masura derivata care reprezinta o asemenea marime. – Sub1- + multiplu (dupa fr. sous-multiple).
comparativ, COMPARATÍV, -Ă, comparativi, -e, adj. Care este bazat pe comparatie, pe stabilirea de raporturi între diferite fenomene; care stabileste sau serveste pentru comparatie. ♢ Grad comparativ (si substantivat, n.) = unul dintre gradele de comparatie ale adjectivelor si ale adverbelor, care exprima superioritatea, inferioritatea sau egalitatea mai multor obiecte (sau actiuni) cu aceeasi însusire sau caracteristica ori a aceluiasi obiect (sau a aceleiasi actiuni) în momente diferite. Metoda comparativa = metoda de cercetare în lingvistica istorica, care consta în reconstituirea faptelor de limba din trecut, nefixate în scris, prin compararea unor fapte corespunzatoare de mai târziu, din doua sau mai multe limbi existente. – Din fr. comparatif, lat. comparativus.
supin, SUPÍN, supine, s.n. Mod nepersonal al unui verb, precedat în mod obligatoriu de una dintre prepozitiile "de", "la" etc., având aceeasi forma ca participiul trecut, de care se deosebeste prin aceea ca nu este variabil. – Din lat. supinum, fr. supin.
supraimpresiune, SUPRAIMPRESIÚNE, supraimpresiuni, s.f. Procedeu cinematografic care consta din înregistrarea, pe aceeasi pelicula, a doua imagini suprapuse care au fost filmate separat. [Pr.: -pra-im-pre-si-u-] – Supra- + impresiune (dupa fr. surimpression).
substituţie, SUBSTITÚŢIE, substitutii, s.f. Substituire, înlocuire. ♦ Spec. Fenomen prin care un atom sau un grup de atomi din molecula unui corp chimic compus este înlocuit prin alt atom sau grup de atomi, provenind de la un alt corp chimic. ♦ Spec. (Mat.) înlocuire, într-o expresie matematica, a unui element sau a mai multor elemente prin alte elemente. ♢ Metoda substitutiei = metoda de rezolvare a unui sistem de ecuatii, care consta în a înlocui într-una din ele o necunoscuta cu valoarea ei, dedusa din cealalta ecuatie a sistemului, si în a repeta aceeasi operatie pâna ramâne o singura ecuatie cu o singura necunoscuta. ♦ Spec. Dispozitie prin care un mostenitor este obligat sa transmita, la moartea sa, bunurile mostenite unei persoane desemnate ca succesorul sau obligatoriu; dispozitie prin care este numit un al doilea mostenitor pentru cazul când primul, dintr-un motiv oarecare, nu va intra sau nu va accepta sa intre în drepturile sale. [Var.: (înv.) substitutiúne s.f.] – Din fr. substitution, lat. substitutio, -onis.
compatriot, COMPATRIÓT, -OÁTĂ, compatrioti, -oate, s.m. si f. Persoana considerata în raport cu alta persoana originara din aceeasi tara. [Pr.: -tri-ot] – Din fr. compatriote, lat. compatriota.
sudabilitate, SUDABILITÁTE s.f. Însusirea unui metal de a se îmbina prin sudare cu un alt metal de aceeasi compozitie. – Din fr. soudabilité.
compus, COMPÚS, -Ă, compusi, -se, adj., s.m. 1. Adj. Alcatuit din mai multe parti sau elemente; combinat. ♢ (Muz.) Masura compusa = masura formata din fractiuni ale masurii simple. (Gram.) Timp compus = timp format cu ajutorul unui verb auxiliar. (Bot.) Frunza compusa = frunza cu limbul constituit din mai multe foliole, dispuse pe un ax principal. Inflorescenta compusa = inflorescenta constituita din mai multe inflorescente simple. Fruct compus = fruct constituit din mai multe fructe concrescute pe aceeasi axa. 2. S.m. (Chim.) Combinatie (4); corp compus (1). – V. compune.
conaţional, CONAŢIONÁL, -Ă, conationali, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care, în raport cu alta persoana, face parte din aceeasi natiune. [Pr.: -ti-o-] – Co(n)1- + national.
cvadratură, CVADRATÚRĂ s.f. 1. Construire exclusiv cu rigla si cu compasul a unui patrat care sa aiba aria egala cu aria unei figuri date. ♢ Cvadratura cercului = problema (nesolutionabila) care consta în gasirea unui patrat care sa aiba aceeasi suprafata cu un cerc dat si a carui latura sa aiba un raport rational cu raza cercului; fig. problema imposibil de rezolvat. 2. Pozitie aparenta în care doi astri priviti de pe pamânt au o diferenta de longitudine de 90º. [Var.: cuadratúra s.f.] – Din fr. quadrature.
cvadratură, CVADRATÚRĂ s.f. 1. Construire exclusiv cu rigla si cu compasul a unui patrat care sa aiba aria egala cu aria unei figuri date. ♢ Cvadratura cercului = problema (nesolutionabila) care consta în gasirea unui patrat care sa aiba aceeasi suprafata cu un cerc dat si a carui latura sa aiba un raport rational cu raza cercului; fig. problema imposibil de rezolvat. 2. Pozitie aparenta în care doi astri priviti de pe pamânt au o diferenta de longitudine de 900. [Var.: cuadratúra s.f.] – Din fr. quadrature.
cvintă, CVÍNTĂ, cvinte, s.f. 1. (Muz.) Intervalul dintre cinci note consecutive. 2. (La scrima) A cincea dintre cele opt pozitii principale de aparare. 3. Formatie de cinci carti consecutive, de aceeasi culoare, la jocul de carti. 4. (În forma chinta) Acces prelungit de tuse violenta. [Var.: chínta s.f.] – Din it. quinta, fr. quinte.
coredactor, COREDÁCTOR, coredactori, s.m. Persoana care este redactor împreuna cu altii la aceeasi lucrare. – Co- + redactor.
cotidală, COTIDÁLĂ, cotidale, adj. (Geogr.; în sintagma) Linie cotidala = curba care uneste punctele de pe suprafata marilor si oceanelor în care mareele au loc la aceeasi ora. – Din engl. cotidal.
critic, CRÍTIC, -Ă, critici, -ce, adj., subst. I. Adj. 1. Care apreciaza calitatile si defectele (unor oameni, stari, fapte, opere etc.). Aparat critic = totalitatea notelor lamuritoare, a comentariilor etc., introduse la editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcatuita editia respectiva. Editie critica = editie a unui text sau a unei lucrari însotita de un aparat critic. 2. Care se refera la un punct sau la un moment de criza, care premerge o schimbare brusca (în rau); care poate determina o schimbare decisiva (în rau). Temperatura critica = temperatura maxima la care un gaz mai poate fi lichefiat. Stare critica = stare a unui fluid aflat la temperatura critica, în care lichidul si vaporii acelui fluid au aceeasi densitate, astfel încât nu se poate spune daca este lichid sau gaz. II. S.m. Specialist în problemele de arta, care analizeaza, interpreteaza si apreciaza operele artistice. III. S.f. Analiza, apreciere a unor opere artistice, literare, a activitatii unor persoane sau a unor colective. ♦ Critica literara (si artistica) = ramura a stiintei literaturii care analizeaza, interpreteaza, apreciaza si orienteaza fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei conceptii estetice. Critica de texte = comentarii si discutii asupra formei si continutului unui text. ♢ Expr. (A fi) sub orice critica = (a fi) de o calitate extrem de scazuta. (A fi) mai presus de orice critica = (a fi) la un nivel extrem de ridicat. ♦ Articol, studiu, ansamblu de studii în care se face critica (III). – Din fr. critique, lat. criticus.
cromatic, CROMÁTIC, -Ă, cromatici, -ce, adj., s.f. I. Adj. 1. Care se refera la culori sau la colorit. ♢ (Fiz.) Aberatie cromatica = defect al imaginilor obtinute prin lentile, constând în formarea de irizatii pe marginea imaginilor. 2. (Muz.; în sintagmele) Gama cromatica = gama formata dintr-o serie succesiva de semitonuri. Interval cromatic = interval alcatuit din doua sunete cu aceeasi denumire (unul dintre ele fiind alterat). II. S.f. 1. Arta prepararii si folosirii culorilor. 2. Ansamblu de culori într-o pictura, într-un mozaic etc.; colorit. – Din fr. chromatique.
culca, CULCÁ, culc, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) întinde, a (se) aseza în pozitie orizontala (spre a dormi, a se odihni sau a face sa adoarma sau sa se odihneasca). ♢ Expr. (Refl.) A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) = a nu se sinchisi de nimic, a fi nepasator. Culca-te sau poti sa te culci pe o (sau pe acea) ureche = ia-ti nadejdea; e în zadar sa mai pastrezi vreo speranta. ♦ Refl. recipr. (Fam.) A avea raporturi sexuale cu cineva. ♦ Tranz. A adaposti peste noapte; a gazdui. ♦ A pune pe cineva sa se întinda sau a se întinde la pamânt cu fata în jos (în cadrul unor exercitii militare). 2. Tranz. A pune, a aseza un obiect, o parte a corpului etc. pe ceva sau pe cineva. 3. Tranz. (În expr.) A culca la pamânt = a doborî; a ucide. ♦ Refl. (Despre plante) A se pleca, a se îndoi spre pamânt. – Lat. collocare.
cumătru, CUMẮTRU, -Ă, cumetri, -e, s.m. si f. 1. Nasul sau nasa în raport cu parintii copilului botezat ori cu alte rude. 2. Termen de adresare la tara între barbati si femei de aceeasi vârsta (sau mai în vârsta). ♦ (În basme, în fabule) Termen de adresare în lumea animalelor. ♦ P. ext. (Fam.) Barbat sau femeie. – Din sl. kŭmotra.
geometric, GEOMÉTRIC, -Ă adj. 1. care formeaza obiectul geometriei, de geometrie. o loc ~ = figura plana sau în spatiu ale carei puncte se definesc toate prin aceeasi proprietate. 2. (fig.) în forma figurilor geometrice; regulat, schematic. o stil ~ = stil ornamental bazat pe combinatii de figuri geometrice, caracteristic productiilor artistice ale orânduirii primitive si începutului artei grecesti. 3. (fig.) precis, (riguros). (< fr. géométrique, lat. geometricus)
ţintă, ŢÍNTĂ s. 1. colt, (reg.) cui. (~ pe talpa încaltamintei.) 2. stea. (Cal cu ~ în frunte.) 3. semn, (prin Transilv. si Ban.) saiba, (înv.) tel. (Trage cu pusca la ~.) 4. v. but. 5. v. potou. 6. v. cauza. 7. obiect, obiectiv, scop, tel, (înv.) pravat. (~ unei cercetari.) 8. menire, obiectiv, rol, rost, scop, sens, tel, (pop.) noima. (~ acestor masuri a fost aceea de a ...) 9. finalitate, scop, tel. (Care este ~ acestei actiuni?)
generaţie, GENERÁŢIE s. f. 1. functiune prin care fiintele vii se reproduc; reproducere. o (biol.) ~ spontanee = ipoteza potrivit careia organismele vii ar lua nastere în mod spontan din materia anorganica. 2. totalitatea oamenilor care sunt de aceeasi vârsta. ♢ (biol.) grupare de indivizi având aceeasi filiatie. ♢ perioada de timp care desparte vârsta tatalui de aceea a fiului. 3. grup de familii tehnologice contemporane sau coerente corespunzând perioadelor în care tehnica se afla relativ stabilizata. (< fr. génération, lat. generatio)
gazel, GAZÉL s. n. poezie lirica cu forma fixa formata din distihuri, de provenienta orientala, în care fiecare al doilea vers al distihurilor se termina cu aceeasi rima ca cea a primului distih. (< fr. ghazel)
gală, GÁLĂ1 s. f. 1. spectacol cu caracter festiv, oficial; ceremonie. o de ~ = sarbatoresc, solemn. 2. ~ de box = competitie sportiva alcatuita din mai multe meciuri de box; ~ de filme = serie de filme produse de aceeasi tara, prezentate într-un cadru festiv. (< fr., it. gala)
fungibil, FUNGIBIL, -Ă adj. (jur.; despre lucruri) care poate fi înlocuit, în cazul unei obligatii, cu altul de aceeasi natura. (< fr. fongible, lat. fungibilis)
franciscanism, FRANCISCANÍSM s. n. 1. miscare religioasa care îmbina predica pocaintei si a ascetismului sever cu aceea a simplitatii evanghelice, a blândetii si a dragostei pentru toate vietuitoarele firii. 2. caracter franciscan (al artei). (dupa it. francescanesimo)
franc, FRANC2 s. n. portaltoi din samânta soiurilor cultivate din aceeasi specie cu altoiul. (< fr. franc)
formă, FÓRMĂ s. f. 1. înfatisare, aspect exterior; contur. 2. modul de existenta, de organizare interna, interactiunea si legaturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. o ĕle constiintei sociale – ansambluri distincte de reprezentari, idei, conceptii determinate social si istoric, care alcatuiesc constiinta sociala; ~ logica = structura mintala în conformitate cu principiile gândirii si având drept functie organizarea continutului acesteia. ♢ stabilirea de maxima capacitate de efort a organismului, prin antrenament; conditie fizica buna; a fi în ~ = a fi capabil de randament maxim. 3. totalitatea mijloacelor prin care se exprima continutul unei opere de arta. 4. fel, chip, mod. ♢ mod de organizare, de conducere politica, sociala etc. 5. dispozitie legala de procedura. o viciu de ~ = nerespectare a unei dispozitii de procedura care atrage anularea unui act sau a unei hotarâri judecatoresti. 6. aspect pe care îl ia un cuvânt pentru a îndeplini o functie gramaticala. 7. stare de agregare a corpurilor. 8. tipar, calapod, model. ♢ (poligr.) cutie de otel în care se toarna literele; zat al unei pagini. 9. ~ de relief = neregularitate a suprafetei Pamântului, rezultat al interactiunii agentilor geografici interni si externi; (mat.) fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusa aceeasi relatie. (< fr. forme, lat. forma)
folksong, FOLK-SÓNG FOLC-SON/ s. n. gen de cântec cuprinzând atât cântecele folclorice, redate mai mult sau mai putin modernizat, cât si piese originale în aceeasi maniera. (< engl., fr. folk song)
focomelie, FOCOMELÍE s. f. malformatie congenitala constând în aceea ca mâinile si picioarele, ca niste bonturi, sunt inserate direct pe trunchi. (< fr. phocomélie)
stare, STÁRE s. 1. v. situatie. 2. v. dispozitie. 3. situatie, soarta. (Nu stie nimic de ~ lor.) 4. situatie, (înv.) stepena. (~ înfloritoare.) 5. v. conditie. 6. conditie, rang, teapa, treapta, (pop.) mâna, seama. (Sunt de aceeasi ~.) 7. v. ierarhie. 8. rost, situatie. (Avea si el acum o ~.) 9. v. posibilitate. 10. avere, avut, avutie, bogatie, bun, mijloace (pl.), situatie, (înv. si reg.) bogatate, prilej, prindere, (reg.) blaga, prinsoare, (prin Transilv.) apucatura, (Transilv.) iosag, (Olt., Ban. si Transilv.) vlaga, (înv.) bucate (pl.), periusie, (fam.) parale (pl.), (fig.) cheag, seu. (Are ceva ~; om cu ~.)
spiţă, SPÍŢĂ s. I. (TEHN.) fuscel, treapta, (reg.) cui, pretca, stinghie. (~ unei scari de lemn.) II. 1. neam, semintie, vita, (livr.) stirpe, (Transilv.) porodita, (înv.) rod, soi, stepena. (Oameni din aceeasi ~.) 2. (JUR.) tulpina. (~ la o succesiune.)
filtru, FÍLTRU2 s. n. bautura socotita a avea puteri magice, printre care si aceea de a insufla iubire. (< fr. philtre, gr. philtron)
socoteală, SOCOTEÁLĂ s. 1. calcul, (înv. si reg.) socoata, socotinta, (Transilv. si Maram.) samadas, (înv.) schepsis, seama, (înv., în Transilv.) comput. (Face o ~ elementara.) 2. calcul, calculare, socotire. (~ anilor calendaristici.) 3. (MAT.) calcul, operatie. (Cele patru ~eli.) 4. cont, seama. (Câte nu i se puneau în ~!) 5. seama. (Vei da ~ de cele facute.) 6. chibzuiala, cumintenie, cumpat, întelepciune, judecata, masura, minte, moderatie, ratiune, tact. (Demonstreaza multa ~.) 7. ratiune, rost. (Are si aceasta o ~.) 8. rost. (Toate au ~ lor.) 9. ordine, regula, rânduiala. (Stie ~ lucrurilor.) 10. rost, seama. (Nu mai stia ~ averii lui.) 11. chestiune, lucru, poveste, pricina, problema, treaba. (S-a lamurit ~ aceea?) 12. calcul, gând, idee, intentie, plan, proiect. (Nu si-a putut realiza ~.)
fiftyfifty, FÍFTY-FÍFTY s. n. iaht de croaziera la care se acorda aceeasi importanta propulsiei mecanice si celei cu vele. (< fr., engl. fifty-fifty)
seminţie, SEMINŢÍE s. 1. v. neam. 2. neam, spita, vita, (livr.) stirpe, (Transilv.) porodita, (înv.) rod, soi, stepena. (Oameni din aceeasi ~.) 3. v. popor.
fasciaţie, FASCIÁŢIE s. f. anomalie la plante constând în aceea ca unele organe se latesc sau poarta numeroase apendice. (< fr. fasciation)
fascicul, FASCÍCUL s. n. 1. manunchi, reunire de mai multe obiecte, lucruri de acelasi fel. ♢ manunchi de radiatii, de provenienta comuna, care strabat prin acelasi punct. o (mat.) ~ de drepte = multime de drepte care trec printr-un punct fix. ♢ grup de fibre musculare, nervoase sau conjuctive, având acelasi traiect si aceeasi distributie. 2. tesut vegetal conducator, din fibre lemnoase si liberiene care strabat tulpina, ramurile si frunzele. (< fr. fascicule, lat. fasciculus)
familie, FAMÍLIE s. f. 1. forma istorica de comunitate umana, grup de oameni legati prin consangvinitate si înrudire; (spec.) grup social având la baza casatoria, alcatuit din soti si copii. ♢ totalitatea persoanelor care descind dintr-un stramos comun; neam, descendenta. ♢ dinastie. ♢ (la romani) totalitatea celor care se aflau în aceeasi casa sub autoritatea unui "pater familias", sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (fig.) grup de oameni strâns unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. ~ lexicala = serie de cuvinte înrudite, prin derivare, compunere sau prin schimbarea valorii gramaticale de la acelasi cuvânt de baza. ♢ grup de limbi cu trasaturi comune care provin din aceeasi limba initiala. 4. diviziune a ordinului, mai mare decât genul. ♢ grup de plante, animale, elemente sau combinatii chimice cu trasaturi comune. o ~ de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup. 5. ~ radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. 6. (mat.) multime de drepte, curbe sau suprafete care au o caracteristica intrinseca comuna, ecuatiile lor continând un parametru real. (< lat. familial, it. famiglia, fr. familie)
rezida, REZIDÁ vb. 1. v. consta. 2. a se afla, a consta, a exista. (Tot secretul ~ în aceea ca ...)
problemă, PROBLÉMĂ s. 1. chestiune, lucru, subiect, tema, (înv. si reg.) prochimen, (înv.) materie. (Multimea si diversitatea ~lor discutate; sa trecem la ~ care intereseaza.) 2. v. chestiune. 3. v. afacere. 4. chestiune, lucru, poveste, pricina, socoteala, treaba, (înv.) madea, (rusism) predmet. (S-a lamurit ~ aceea?) 5. dificultate, greutate. (Sunt înca multe ~ de rezolvat.)
eolic, EÓLIC, -Ă adj. mod ~ = mod melodic a carui scara muzicala corespunde cu aceea a modului minor natural. (< fr. éolique, it. eolico)
enumeraţie, ENUMERÁŢIE s. f. 1. enumerare. 2. figura de stil constând în însiruirea tuturor argumentelor, faptelor etc. privitoare la aceeasi împrejurare sau tema. 3. parte a unui discurs care preceda peroratia si în care autorul recapituleaza toate dovezile cuprinse în argumentatie. (< fr. énumération, lat. enumeratio)
enarmonie, ENARMONÍE s. f. raport între doua sunete muzicale care au aceeasi înaltime, dar cu notatii diferite. (< fr. enharmonie)
emigraţie, EMIGRÁŢIE s. f. 1. emigrare, expatriere. 2. situatie, stare a celui emigrat. 3. timpul cât cineva emigreaza. 4. totalitatea persoanelor emigrate într-o anumita perioada din aceeasi tara. (< fr. émigration, lat. emigratio)
egal, EGÁL, -Ă I. adj. 1. la fel, asemenea. ♢ uniform. 2. (despre expresii matematice) care are aceeasi valoare cu o alta expresie sau cu un numar dat. ♢ (despre multimi) format din aceleasi elemente. ♢ (despre figuri geometrice) care se suprapun exact. 4. (despre oameni; si s. m.) de acelasi rang, de aceeasi valoare. II. s. n. semn (=) care exprima o egalitate. (< fr. égal)
efemeride, EFEMERÍDE s. f. pl. 1. ordin de insecte pseudonevroptere care nu traiesc în stare adulta decât o zi. ♢ plante cu ciclul de viata foarte scurt. 2. tabele astronomice în care sunt indicate pozitiile zilnice ale astrilor. 3. note, notite (de ziar, de calendar) care indica evenimentele petrecute la epoci diferite în aceeasi zi. 4. (fig.) gânduri, idei, lucruri etc. trecatoare. (< fr. éphéméridés)
pieton, PIETÓN s. trecator, (înv.) pedestru. (Erau putini ~ pe strada la ora aceea.)
echivalent, ECHIVALÉNT, -Ă I. adj. 1. (si s.) care are aceeasi valoare, semnificatie, acelasi efect cu altceva. 2. (despre figuri, corpuri geometrice) cu aceeasi arie, fara a coincide ca forma. II. s. n. 1. cantitate de materie, de forta etc. egala cu o alta. 2. marime, numar, etc. care caracterizeaza egalitatea de valoare sau de semnificatie a doua efecte sau actiuni. 3. marfa care, având înglobata în ea aceeasi cantitate de munca sociala cu o alta marfa, serveste la exprimarea valorii acesteia. (< fr. équivalent, lat. aequivalens)
echiscalar, ECHISCALÁR, -Ă adj. (mat.; despre linii, suprafete, portiuni de spatiu) care este locul geometric al punctelor în care un scalar de câmp are aceeasi valoare. (< fr. équiscalaire)
echipolenţă, ECHIPOLÉNŢĂ s. f. 1. egalitate de forte, de puteri. 2. (log.) raport de egalitate între doua propozitii sau concepte de aceeasi extensie; echivalenta. 3. (mat.) relatie între vectori echipolenti. (< fr. équipollence, lat. aequipollentia)
ecartament, ECARTAMÉNT s. n. distanta care separa cele doua roti de pe aceeasi osie a unui vehicul rutier, a sinelor unei cai ferate. (< fr. écartement)
duplex, DÚPLEX s. n. 1. sistem de telegrafie în care pe aceeasi linie se pot face în acelasi moment mai multe transmisiuni. 2. masina de imprimat cu role, care imprima în mai multe culori pe ambele fete ale unei tesaturi. 3. hârtie, carton din doua straturi de pasta lipite prin presare. ♢ (poligr.) procedeu de reproducere în doua culori a ilustratiilor monocrome în semitonuri. 4. procedeu ~ = procedeu complex pentru elaborarea otelurilor superioare, prin combinarea a doua procedee siderurgice. 5. apartament (de lux) pe doua nivele. 6. parbriz lamelar din doua placi de sticla speciala, unite la cald sub presiune, dupa ce s-a introdus între ele o folie pe polivinil. 7. (biol.) organism care are doua gene dominante pentru acelasi caracter. (< fr., lat. duplex, /5/ amer. duplex)
duolet, DUOLÉT s. n. (muz.) diviziune ritmica speciala formata din doua note de durata egala cu aceea a trei note obisnuite. (< it. duolet)
dublou, DUBLÓU2 s. n. (sport) cuplu de doi vâslasi pe aceeasi ambarcatie. (< engl. double/scull/)
dublu, DÚBLU2, -Ă I. adj. 1. care este de doua ori mai mare; îndoit. 2. din doua obiecte identice sau de aceeasi natura. ♢ (s. m.) ~ baieti (sau fete) = partida de tenis sau de tenis de masa la care participa câte doi jucatori de fiecare parte a plasei. 3. minge ~a = miscare neregulamentara la volei, handbal, tenis, constând în atingerea mingii de catre jucator de doua ori în momentul primirii sau în lasarea acesteia sa atinga de doua ori la rând terenul sau masa de joc. II. s. n. motiv din literatura universala care utilizeaza doua personaje identice sau foarte asemanatoare, spre a sugera complexitatea realitatii. (< fr. double)
dublet, DUBLÉT s. n. 1. exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, marci postale etc. 2. cuvânt de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrat în limba pe cai sau în momente diferite. 3. (fiz.) pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. o ~ electric = dipol electric. (< fr. doublet)
dual, DUÁL, -Ă I. adj. care prezinta dualitate; dublu. ♢ (despre doua notiuni matematice) de aceeasi natura, obtinute una din cealalta prin acelasi procedeu. II. s. n. numar gramatical caracteristic unor limbi, deosebit de sg. si pl., prin care se arata ca este vorba de doua exemplare din aceeasi specie sau de o pereche de obiecte. (< fr. dual, lat. dualis)
domeniu, DOMÉNIU s. n. 1. bunuri imobiliare (pamânt, constructii etc.) apartinând unui stat, unui suveran sau unui mosier. 2. sector al unei arte, stiinte, activitati. 3. (mat.) multime de puncte situate pe o dreapta, pe o suprafata sau un spatiu, caracterizata prin aceea ca pentru fiecare punct exista o vecinatate a lui cuprinsa în multime, iar oricare pereche de puncte din multime se poate uni într-o curba cuprinsa în acea multime. 4. interval de valori pentru un instrument de masura. (< fr. domaine, lat. dominium)
divizion, DIVIZIÓN s. n. 1. subunitate de artilerie sau de cavalerie din mai multe baterii sau escadroare. 2. unitate de nave militare cu aceeasi destinatie. (< rus. divizion, fr. division)
diurn, DIÚRN, -Ă adj. de zi, din timpul zilei. o miscare ~a = miscare aparenta, de la est la vest, a astrilor pe bolta cereasca, care are loc în 24 de ore; maree ~a = tip de maree caracterizat prin aceea ca în 24 de ore are loc o maree înalta si una joasa. ♢ (despre flori) care îsi duce viata activa în timpul zilei. (< fr. diurne, lat. diurnus)
dispersie, DISPÉRSIE s. f. 1. împrastiere, raspândire. ♢ împrastiere a unei substante în particule foarte fine într-un mediu solid, lichid sau gazos. ♢ raspândire a semintelor, a plantelor. ♢ (stat. mat.) expresie care masoara concentratia unei multimi de valori în jurul unei valori medii. ♢ fenomen balistic prin care traiectoriile succesive ale proiectilelor trase cu aceeasi arma si cu aceleasi elemente de tragere nu se confunda. 2. descompunere a luminii în radiatiile monocromatice componente la trecerea printr-o prisma de sticla. 3. (mat.) indicator numeric al împrastierii valorilor unei variabile aleatorii fata de valoarea medie. (< fr. dispersion, lat. dispersio)
disidenţă, DISIDÉNŢĂ s. f. deosebire de opinii (fata de o majoritate); dezacord. ♢ grup de persoane care sustin o parte diferita de aceea a majoritatii; sciziune care ia nastere în urma unei asemenea situatii. (< fr. dissidence, lat. dissidentia)
dimorfism, DIMORFÍSM s. n. 1. însusire a unor substante sau minerale de a cristaliza în doua forme diferite. 2. (biol.) prezenta în aceeasi specie a unor caractere distincte, proprii celor doua sexe. (< fr. dimorphisme)
dihotipie, DIHOTIPÍE s. f. aparitie a unor organe omoloage de tip diferit la aceeasi planta. (< fr. dichotypie)
diglosie, DIGLOSÍE s. f. 1. malformatie dintr-o limba bifida. 2. coexistenta, în aceeasi tara, a doua limbi diferite (una savanta si alta populara) sau a doua stadii ale aceleiasi limbi. (< fr. diglossie)
diftong, DIFTÓNG s. m. emisiune vocalica din doua sunete diferite (semivocala si vocala) pronuntate în aceeasi silaba. (< fr. diphtongue, lat. diphtongus, gr. diphtongos)
diedru, DIÉDRU s. n. figura geometrica din doua semiplane limitate de aceeasi dreapta, de intersectie. o (adj.) unghi ~ = unghi care se formeaza prin intersectarea a doua plane. (< fr. dièdre)
dicţionar, DICŢIONÁR s. n. 1. lucrare lexicografica cuprinzând cuvintele unei limbi sau ale unui sector al acesteia, aranjate în aceeasi limba sau într-o limba straina. ♢ lista alfabetica de termeni, cu explicatiile necesare, apartinând unei anumite stiinte, arte etc. 2. (inform.) lista a unui fisier continând în ordine indicatii despre componentele acestuia; lista continând cuvinte-cheie si interpretarea lor. (< fr. dictionnaire, lat. dictionarium)
mogâldeaţă, MOGÂLDEÁŢĂ s. 1. v. musuroi. 2. momâie, (reg.) momâiata. (Ce o fi cu ~ aceea în drum?)
diaton, DIATÓN s. n. (muz.) gama ~a = gama dintr-o serie succesiva de tonuri si semitonuri naturale; interval ~ = interval perfect, de aceeasi calitate ca si intervalele scarii muzicale diatonice. II. s. f. dispunere naturala a tonurilor si semitonuriol într-o structura muzicala. (< fr. diatonique)
diapazon, DIAPAZÓN s. n. 1. mic instrument de otel în forma de U, care, vibrând, produce un singur sunet pur (la), etalon pentru acordare sau pentru a se "da tonul". o a fi la acelasi ~ cu cineva = a fi la aceeasi dispozitie, în aceeasi stare sufleteasca cu cineva. 2. ambitus. 3. model-tip de hasuri la standardizarea trasarii grosimii hasurilor. 4. (tehn.) ~ de dimensiuni = interval dintre valorile maxime si minime ale dimensiunilor unor piese standardizate. (< fr. diapason)
deroga, DEROGÁ vb. intr. a se abate de la prevederile unui act normativ, ale unui statut sau conventii în baza unui act de aceeasi natura. (< fr. déroger, lat. derogare)
dermatograf, DERMATOGRÁF adj., s. n. (creion) ~ = creion colorat, cu mina facuta din aceeasi compozitie ca si grimoanele, servind la machiaj. (< fr. dermatographe)
defazaj, DEFAZÁJ s. n. diferenta de faza dintre doua marimi alternative de aceeasi frecventa. (< fr. déphasage)
împărtăşi, ÎMPĂRTĂSÍ vb. 1. v. destainui. 2. v. transmite. 3. v. schimba. 4. (BIS.) a (se) cumineca, (înv. si pop.) a (se) griji, (înv. si reg.) a (se) pricestui, (înv.) a (se) comunica. 5. a accepta, a admite, a primi. (Nu ~ opiniile lui.) 6. a împarti. (Au ~ aceeasi soarta.)
decinormal, DECINORMÁL, -Ă adj. (despre solutii) cu concentratie de zece ori mai mica decât aceea a unei solutii normale. (< fr. décinormal)
decimolet, DECIMOLÉT s. n. (muz.) diviziune ritmica speciala din zece note de durata egala cu aceea a opt note obisnuite. (< it. decimoletto)
cvintolet, CVINTOLÉT s. n. (muz.) diviziune ritmica speciala alcatuita din cinci note de durata egala cu aceea a patru note obisnuite. (< fr. quintolet)
cvartolet, CVARTOLÉT/CUARTOLÉT s. n. (muz.) diviziune ritmica speciala alcatuita din patru note de durata egala cu aceea a trei note obisnuite. (< it. quartoletto, fr. quartolet)
curb, CURB, -Ă I. adj. (despre linii) arcuit, încovoiat; (despre un plan) boltit. II. s. f. 1. linie care reprezinta grafic o relatie între doua marimi variabile. ♢ cotitura în forma de arc. o (despre vehicule) a lua a = a vira. 2. linie care descrie grafic fazele succesive ale variatiilor unui fenomen. 3. ~ de nivel = linie care uneste punctele cu aceeasi altitudine ale unei suprafete de teren; izohipsa. (< fr. courbe, lat. curvus)
cuplet, CUPLÉT s. n. 1. piesa muzicala vocala cu continut satiric în care toate strofele textului se cânta pe aceeasi melodie. 2. poezie satirica cu mai multe strofe si un refren. ♢ strofa a unui cântec, a unei poezii. 3. sectiune intercalata între refrenele unui rondo. ♢ cântec intercalat între scenele unui vodevil. (< fr. couplet)
cronoizopletă, CRONOIZOPLÉTĂ s. f. linie care uneste, într-un grafic reprezentând dinamica în timp a unui proces, punctele cu aceeasi valoare. (< fr. chronoïsoplète)
cromatic, CROMÁTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la culori, la colorit. 2. (muz.) gama ~a = gama formata dintr-o serie de semitonuri; interval ~ = interval din doua sunete cu aceeasi denumire (unul dintre ele fiind alterat). II. s. f. 1. arta prepararii si întrebuintarii culorilor. 2. ansamblul culorilor unei picturi, ale unui mozaic etc.; colorit. (< fr. chromatique)
fiică, FIÍCĂ s. copila, fata, (înv. si pop.) fie, (înv. si reg.) prunca. (Aceea e ~ mea.)
craul, CRAUL s. n. stil de înot în care miscarea picioarelor se face în alt ritm decât aceea a bratelor, capul iesind ritmic din apa. (< engl., fr. crawl)
cosmotron, COSMOTRÓN s. n. accelerator care poate imprima particulelor elementare o energie comparabila cu aceea a razelor cosmice. (< fr. cosmotron)
corespondent, CORESPONDÉNT, -Ă I. s. m. f. 1. colaborator extern al unui ziar care trimite corespondenta cu caracter informativ din locul în care se afla. 2. persoana care, în lipsa parintilor unui elev, are raspunderea acestora fata de scoala. 3. cel care poarta corespondenta cu cineva. II. adj. care corespunde, corespunzator. o membru ~ = membru al unei academii sau al altei institutii stiintifice, care are aceleasi obligatii si se bucura de aceleasi drepturi ca un membru activ, cu exceptia dreptului la vot; unghiuri ĕ = fiecare dintre cele patru perechi de unghiuri nealaturate, formate de aceeasi parte a unei secante care intersecteaza doua drepte, un unghi fiind în interiorul dreptelor si altul în afara lor. ♢ (s. n.) echivalent, în cadrul frazei, al unei parti de propozitie. (< fr. correspondant)
coreligionar, CORELIGIONÁR, -Ă s. f. cel care este de aceeasi religie cu altul. (< fr. coreligionnaire)
corelaţie, CORELÁŢIE s. f. 1. relatie reciproca între lucruri sau fenomene; interdependenta. ♢ relatie de reciprocitate între cuvinte sau unitati sintactice, în cadrul propozitiei sau frazei. 2. raport de excludere între termeni care contracteaza aceeasi relatie în mod alternativ. ♢ (mat.) transformare biunivoca prin care unui punct îi corespunde un plan, si reciproc, deci unei drepte, o dreapta. o coeficient de ~ = marime masurând relatia de similitudine între doi factori. (< fr. corrélation, lat. correlatio)
coregional, COREGIONÁL, -Ă adj. din aceeasi regiune. (< it. corregionale)
coredactor, COREDÁCTOR, -OÁRE s. m. f. redactor împreuna cu altii la aceeasi lucrare. (< rus. koredaktor)
copie, CÓPIE s. f. 1. reproducere exacta a unui text, a unei opere de arta etc.; (peior.) înscris care reproduce întocmai un alt înscris ce constata un act juridic. 3. ~ standard = film care contine pe aceeasi pelicula imaginea cât si coloana sonora, pentru proiectie. (< fr. copie, lat. copia)
contrastiv, CONTRASTÍV, -Ă adj. care pune în evidenta, accentueaza un contrast. o (lingv.) analiza ~ a = metoda care explica fenomenele lingvistice prin analiza diferentelor dintre limbi sau dintre situatiile aparute în aceeasi limba; gramatica ~a = gramatica bazata pe analiza contrastiva. (< engl. contrastive, fr. contrastif)
contor, CONTÓR s. n. denumire data unor aparate ori instrumente care masoara, prin însumare sau înregistrare, elemente, operatii sau semnale de aceeasi natura. ♢ aparat care înregistreaza consumul de apa, de gaze, de energie electrica etc. o ~ de particule = detector de particule emise de un corp radioactiv. (dupa fr. compteur, germ. Kontor)
contingent, CONTINGÉNT, -Ă I. adj. care poate sa fie sau sa nu fie, sa se produca sau nu; întâmplator, accidental, fortuit. II. s. n. 1. totalitatea tinerilor nascuti în acelasi an si luati în evidenta organelor militare. ♢ totalitatea elevilor si studentilor (aproximativ) de aceeasi vârsta care intra si parcurg împreuna aceeasi treapta de învatamânt. 2. grup omogen de oameni. 3. plafon cantitativ ori valoric al importului sau exportului unor marfuri într-o anumita perioada. (< fr. contingent, lat. contingens)
consta, CONSTÁ vb. 1. a consista, a rezida, a sta, (înv.) a starui. (În ce ~ importanta problemei?) 2. a se afla, a exista, a rezida. (Tot secretul ~ în aceea ca ...) 3. v. compune.
contemporan, CONTEMPORÁN, -Ă adj. 1. care exista, se petrece în prezent; actual. 2. (despre oameni; si s.) din aceeasi vreme cu... (< fr. contemporain, lat. contemporaneus)
condiţie, CONDÍŢIE s. 1. v. situatie. 2. v. clauza. 3. v. factor. 4. pozitie, situatie, stare, (înv. si pop.) obraz, (Transilv.) prindoare. (~ sociala.) 5. rang, stare, teapa, treapta, (pop.) mâna, seama. (Sunt de aceeasi ~.)
conşcolar, CONSCOLÁR s. m. elev considerat în raport cu altii din aceeasi scoala. (dupa fr. condisciple)
consubstanţial, CONSUBSTANŢIÁL, -Ă adj. alcatuit din aceeasi substanta. (< fr. consubstantiel)
constructural, CONSTRUCTURÁL, -Ă adj. cu aceeasi structura. (< con- + structural)
conjuncţie, CONJÚNCŢIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau cuvinte cu aceeasi functie sintactica. 2. (log.) conectiv ("si") caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si falsa, când cel putin una dintre componente este falsa. 3. figura de stil care enunta o observatie din asocierea unor aspecte de viata contradictorii. 4. pozitie a doi astri care, la un moment dat, au aceeasi longitudine cereasca. (dupa fr. conjonction, lat. coniunctio)
conjugat, CONJUGÁT, -Ă adj. unit, legat împreuna. o nervi ~ti = nervi care îndeplinesc aceeasi functie; focare ĕ = focarele unui sistem optic asezate astfel încât razele de lumina rasfrânte dintr-unul se reunesc în altul si invers; puncte ĕ = oricare dintre punctele unui obiect si punctul corespunzator de la imaginea obiectului obtinuta cu ajutorul unui sistem optic; frunze ĕ = frunze cu foliolele împerecheate; numere ĕ = numere complexe care au partile reale egale, iar partile imaginare egale si de semne contrare. (< fr. conjugué)
confuziune, CONFUZIÚNE s. f. (jur.) stingere a unor obligatii prin întrunirea de catre aceeasi persoana a calitatilor de debitor si creditor. (< fr. confusion, lat. confusio)
chestiune, CHESTIÚNE s. 1. v. problema. 2. problema. (~ care se pune este urmatoarea ...) 3. afacere, interese (pl.), problema, treaba, (pop. si fam.) daravera, (reg.) tamja, (înv.) negot. (Si-a rezolvat toate ~ile.) 4. lucru, poveste, pricina, problema, socoteala, treaba, (înv.) madea, (rusism înv.) predmet. (S-a lamurit ~ aceea?) 5. v. întâmplare. 6. v. întrebare.
compatriot, COMPATRIÓT, -OÁTĂ s. m. f. persoana din aceeasi tara, considerata în raport cu altcineva. (< fr. compatriote, lat. compatriota)
comesean, COMESEÁN, -Ă s. m. f. cel care manânca la aceeasi masa împreuna cu altii; conviv. (< co- + mesean)
colegiu, COLÉGIU s. n. 1. (în Roma antica) grup (de cel putin trei persoane) însarcinat cu o anumita functie publica. 2. organ de conducere colectiva si de îndrumare a unui periodic, a unei lucrari, carti etc., a unei întreprinderi sau institutii. 3. corp sau asociatie a unor persoane care au aceeasi profesie sau aceeasi demnitate. ♢ (jur.; în unele tari) colectiv de judecatori în cadrul organizarii interne a instantei supreme sau cu atributii speciale pe lânga unele organe de jurisdictie. ♦ ~ de avocati = colectiv al avocatilor dintr-o unitate administrativ-teritoriala. 4. ~ de partid = organ care controleaza modul în care se respecta prevederile statutului cu privire la disciplina si morala de partid etc. 5. (în trecut) categorie electorala care îngloba cetatenii cu aceeasi avere sau cu acelasi rang social. 6. institutie de învatamânt public asemanatoare liceului, cu o organizare speciala. 7. ~ de redactie = organ consultativ pe lânga redactorul-sef al unei publicatii; comitet de redactie. (< lat. collegium, fr. collège)
coinculpat, COINCULPÁT, -Ă s. m. f. inculpat împreuna cu altii în aceeasi infractiune penala. (< fr. coïnculpé)
cochleoidă, COCHLEOÍDĂ s. f. curba plana, loc geometric al extremitatilor arcelor cercurilor tangente la o dreapta într-un punct al ei, având originea comuna si aceeasi lungime. (< fr. cochléoïde)
coerent, COERÉNT, -Ă adj. 1. constituit din parti care sunt strâns, logic legate între ele; închegat, unitar; coeziv. 2. (fiz.; despre unde) care are aceeasi lungime de unda si diferenta de faza constanta în timp. (< fr. cohérent, lat. cohaerens)
coeducaţie, COEDUCÁŢIE s. f. educatie în comun a baietilor si fetelor în aceeasi scoala si clasa. (< fr. coéducation)
cocsagâz, COCSAGÂ'Z s. m. planta erbacee perena, din aceeasi familie cu papadia, care produce un suc din care se extrage cauciuc. (< rus. kok-sagâz)
clasă, CLÁSĂ s. f. 1. grup de obiecte, fenomene, fiinte cu însusiri comune. ♢ (log.) ansamblu de elemente având anumite însusiri comune care satisfac o conditie sau un criteriu dat. 2. ~ sociala = grup mare de oameni, istoriceste constituit, carora le sunt proprii anumite caracteristici sociale, acelasi loc în sistemul productiei sociale, acelasi raport fata de mijloacele de productie, acelasi rol în organizarea muncii , acelasi mod de obtinere a partii de care dispun din bogatia societatii, o psihologie si o constiinta sociala proprie. 3. categorie sistematica a regnului animal sau vegetal, între încrengatura si ordin. 4. fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. 5. unitate de baza în învatamânt, cuprinzând elevi de aceeasi vârsta si cu acelasi nivel de pregatire, carora urmeaza sa li se predea aceleasi materii. ♢ sala în care se tin cursurile unui asemenea grup de elevi. 6. categorie de confort a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. 7. categorie, grad, rang stabilite dupa valoare, dupa merit. o de (mare) ~ = de calitate superioara, de mare valoare. (< fr. classe, germ. Klasse)
circular, CIRCULÁR, -Ă I. adj. în forma de cerc; care descrie un cerc. ♢ (adv.) de jur împrejur. II. s. f. ordin, dispozitie care se transmite în aceeasi forma la mai multe institutii, persoane etc. III. s. n. 1. ferastrau în forma de disc. 2. (teatru) fundal care acopera peretele din fundul scenei. (< fr. circulaire, lat. circularis)
cinetic, CINÉTIC, -Ă I. adj. referitor la miscare. o energie ~a = a) energie dezvoltata de un corp în miscare; b) energie rezultata în urma procesului de dezasimilatie; arta ~a = arta care atribuie miscarii reale aceeasi importanta estetica precum formei, culorii, liniei si compozitiei. II. s. f. 1. ramura a mecanicii care studiaza legile fenomenelor fizice bazate pe miscarea materiei. 2. studiu al vitezei reactiilor chimice. (< fr. cinétique, gr. kinetikos)
ciclu, CÍCLU1 s. n. 1. succesiune, sir de fenomene, de stari, de manifestari care se produc în cadrul unui proces repetabil totdeauna în aceeasi ordine. o teoria ~ ului istoric = teorie care sustine ca procesul istoric se desfasoara în cerc închis, printr-o "vesnica întoarcere". ♢ serie, numar de luni, ani etc. dupa care se reproduc constant anumite fenomene. ♢ serie de productii literare, muzicale, de opere stiintifice etc. având o tema comuna. 2. lant închis de atomi din molecula unei substante. 3. ansamblu de valori succesive luate de o marime periodica în timpul unei perioade. o ~ pe secunda = hert; ~ de productie = perioada în decursul careia obiectele muncii trec prin toate fazele procesului de productie, pâna la stadiul de produs finit; (agr.) perioada de la pregatirea terenului pâna la recoltarea, livrarea sau depozitarea productiei. (< fr. cycle, lat. cyclus)
chintă, CHÍNTĂ s. f. 1. a cincea pozitie de aparare la scrima. 2. formatie de cinci carti consecutive de aceeasi culoare la jocul de carti. (< fr. quinte)
cerebroid, CEREBROÍD, -Ă adj. care se aseamana cu creierul. o ganglioni ĩzi = ganglioni nervosi care, la unele nevertebrate (viermi, moluste, artropode), au aceeasi functie ca sistemul nervos central la animalele superioare. (< fr. cérébroïde)
acela, acéla pr. m., adj. m. (postpus:), g.-d. acéluia, pl. acéia; f. sg. acéea, g.-d. acéleia, pl. acélea, g.-d. m. si f. acélora
acelaşi, acélasi adj. m., pr. m., g.-d. acéluiasi (sil. -iasi), pl. acéiasi; f. sg. acéeasi, g.-d. acéleiasi (sil. -iasi), pl. acéleasi (sil. -leasi), g.-d. m. si f. acélorasi
câmp, CÂMP s. n. 1. spatiu delimitat în care este cuprinsa imaginea de pe o pelicula cinematografica. ♦ ~ vizual = portiune din spatiu care poate fi cuprinsa cu privirea. 2. ~ operator = portiune de piele special pregatita pentru o interventie chirurgicala. ♦ fâsie de pânza care delimiteaza plaga operatorie. 3. portiune din spatiu în care fiecarui punct i se asociaza o marime fizica bine determinata. ♦ (inform.) subîmpartire din punct de vedere logic a unei cartele continând, fiecare, o informatie reprezentata codificat. 4. multime de valori ale uneia sau mai multor marimi variabile. ♦ ~ lexical = ansamblu de cuvinte din aceeasi sfera semantica, care exprima notiuni asemanatoare sau asociabile. 5. (arte) fond în limitele caruia poate fi reprezentata o imagine, un motiv ornamental etc. (dupa fr. champ, lat. campus)
cauză, CÁUZĂ s. f. 1. ceea ce determina aparitia unui fenomen, a unei întâmplari; fenomen care provoaca, în anumite conditii, aparitia altui fenomen. 2. problema sociala de mare importanta, care preocupa o colectivitate larga de oameni. o în cunostinta de ~ = cunoscând bine problema despre care este vorba; a face ~ comuna = a lupta împreuna (cu altii) pentru aceeasi cauza. ♢ motiv, ratiune. 3. (jur.) pricina, proces. o a avea câstig de ~ = a câstiga. (< lat., it. causa, dupa fr. cause)
deaceea, de acéea loc. adv. (tempo lent)
deaceea, de-acéea loc. adv. (tempo rapid)
catenă, CATÉNĂ s. f. 1. lant de încretituri ale scoartei terestre, formate cam în aceeasi perioada de timp; sistem muntos. 2. lant de atomi uniti între ei prin valente simple sau multiple. (< lat. catena)
întraceea, într-acéea loc. adv.
fleci, flecí (-césc, -ít), vb. – A marunti, a zdrobi, a terciui; a reduce un corp solid la o masa inconsistenta. – Var. fleciui, flecui. Creatie expresiva, facînd parte din aceeasi familie si corespunzînd aceleiasi intentii ca fleasc; cf. si lat. flaccus, flaccidus "flescait", pol. flaczeć "a flescai" (dupa Cihac, II, 110, pol. ar fi etimonul cuvîntului rom.). Var. flecui are si sensul de "a murdari, a umple de noroi", care deriva în mod evident din cel primar; totusi, DAR îl pune în legatura cu germ. flecken, cu care are în comun numai intentia expresiva. Cu schimbare de suf. s-a obtinut var. flecni, vb. (Trans., a închega; a bate, a face praf; a îmbata), ale carui sensuri pleaca toate de la acela de "a se înmuia", cf. flescai. A dat nastere la o lunga serie de der. expresivi, a caror idee comuna este cea de "obiect fara consistenta". Der. fleac, s.n. (bagatela, nimicuri; moft), a carui origine expresiva nu ridica probleme (cf. Iordan, BF, II, 174), trebuie sa fi desemnat la început fie un "cuvînt fara consistenta" fie un obiect flasc cum ar fi o cîrpa nefolositoare sau o fructa zdrobita, cf. semantismul sp. papandujo. Totusi, DAR îl pune în legatura cu germ. Fleck "petic" (plecînd de la o confuzie cu flec, cf. aici); Körting 3804 si Loewe 57 pleaca de la lat. flaccus, cf. Giuglea, Dacor., III, 1090 si REW 3343; iar Scriban propune o relatie cu rut. fljak care pare der. din rom. Este cuvînt identic cu felega, s.f. (cîrpa), cf. rut. felegi "zdrente" (dupa Tiktin si DAR, rut. este etimonul cuvîntului rom.); peletic, s.n. (pensula de olar), cf. Iordan, BF, II, 186; felegos, adj. (zdrenturos). – Der. flecar, adj. (vorbaret, palavragiu), cf. sl. flekavŭ "bîlbîit", tot formatie expresiva (dupa Cihac, II, 109, rom. provine din sl.); flecari, vb. (a sta la taifas, a palavragi); flecarie, s.f. (bîrfa, vorba de claca); flecati, vb. (Trans., a palavragi); flecaros, adj. (palavragiu); flecustet, adj. (nimic, bagatela); fleoanca (var. fleanca, flioanca, fleoarca, fleoarta, fleandura, fleanta, fle(a)ura, fulendrita, loandra, moleandra), s.f. (cîrpa; gura, cioc, limba; femeie usoara), pentru ale carei asociatii semantice cf. Iordan, BF, II, 167-72; fle(o)nca(n)i, vb. (a palavragi); fle(o)ncaneala (var. fle(o)ncanitura), s.f. (bîrfa, vorba de claca); flencau s.m. "baiat, tînar" prin încrucisare cu flacau, cf. trancau si, în general, paralelismul cu der. lui tranc; fleace, s.f. (noroi, glod); fleciu, adj. (flasc, zdrobit, moale, stricat); flenches, adj. (cu coarnele cazute); flenduros, adj. (zdreturos); fleng (var. flenc), adj. (cu urechile cazute); flentoi, adj. (zdrentaros); fleortotina, s.f. (prostituata); fleos, adj. (moale, flasc); fleuri, vb. (Trans., palavragi); fleros, adj. (Trans., palavragiu); tranca-fleanca, interj. (exprima ideea de flecareala); flet, adj. (tont, prost); nataflet, adj. (tont). În general, si cu exceptia articolului citat al lui Iordan, toate cuvintele mentionate aici se considera ca fac parte din familii diferite. Fleandura este pus de obicei în legatura cu germ. (sas.) flander "zdrenturos" (Borcea 186; DAR), sau cu sl. (sb., ceh.) flandra "prostituata" (Cihac, II, 109; DAR), cuvinte care au la baza numele de Flandes, cf. ceh. flandra, pol. fladra "pînza" (Daničič, III, 60); însa istoria acestor cuvinte este neclara si Miklosich, Fremdw., 88 si Wander., 15 considera ca sb., pol., rut. flandra provin din rom. Este vorba mai curînd de o radacina comuna expresiva. Fleoarta, de origine necunoscuta pentru DAR, ar avea legatura cu sas. Flärre "ruptura", dupa Draganu, Dacor., V, 273 si ar fi identic cu fleura, dupa acelasi autor, pe cînd Cihac, II, 660, pune în legatura acest cuvînt cu ngr. φλύαρος "palavragiu"; Bogrea, Dacor., I, 258, îl considera ca un rezultat al încrucisarii lui flaut cu fluer, sau al lat. flabrum "suier al vîntului".
căpşună, CĂPSÚNĂ, capsuni [din DER, la art. cap (1396)]: cap (-pete), s.n. [...] < Lat. •capum, forma vulgara de la caput [...]. De aceeasi provenienta trebuie sa fie si capuse, s.f. [...]. Der. capusí (var. încapusá), vb. (a înmuguri); capúsnic, s.m. (fraguta, Cirsium oleraceum); capsúna, s.f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der. acestui ultim cuvânt nu lasa nici o îndoiala (cf. alb. si mr. capusa "capusa" si "fraga"); pentru suf. Puscariu, Dacor., I, 593, propune -una, care nu este curent în rom. (cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat de la •capusun, cu suf. -un, cf. gargaun, si cu sing. refacut pe baza pl. Der. capsuníca, s.f. (fraguta; specie de planta); capsuníu, adj. (culoarea capsunii). [...]
nivel, NIVÉL1 ~uri n. 1) Înaltime a unui loc în raport cu un plan orizontal dat. ♢ ~ul marii nivelui zero al marii în raport cu care se determina altitudinile formelor de relief. Curba (sau linie) de ~ linie de pe harta care uneste punctele cu aceeasi altitudine. Pasaj de ~ punct de întretaiere, la aceeasi altitudine, a doua cai de comunicatie. 2) Fiecare dintre partile care cuprind încaperile de pe acelasi plan orizontal dintr-o cladire; etaj; cat. 3) fig. Treapta de dezvoltare a ceva; masura în care se manifesta evolutia unui lucru. ~ de dezvoltare. ~ stiintific. ~ artistic. ~ intelectual. ♢ ~ de trai (sau ~ul vietii) masura în care sunt satisfacute necesitatile materiale si spiri-tuale ale populatiei unei tari, într-o anumita perioada de timp; grad al bunastarii. La acelasi ~ pe aceeasi treapta; pe acelasi plan. A fi la ~ a corespunde (perfect) cerintelor. 4) geol. Subdiviziune a etajelor si a subetajelor. 5) fiz. tehn. Valoare a unei marimi în raport cu o valoare de referinta. ~ de energie. /v. a nivela
năclăială, NĂCLĂ//IÁLĂ ~iéli f. 1) Substanta cleioa-sa, vâscoasa, care naclaieste ceva. 2) Aceea ce este naclait. /a (se) naclai + suf. ~iala
monoic, MONÓI//C ~ca (~ci, ~ce) (despre plante) Care are flori atât masculine, cât si feminine pe aceeasi tulpina. /<fr. monoïque
monocromatic, MONOCROMÁTI//C ~ca (~ci, ~ce) (despre fascicule de raze) Care contine radiatii cu aceeasi lungime de unda. /<fr. monochromatique
monoclinal, MONOCLINÁL ~a (~i, ~e) (despre structuri geologice) Care se caracterizeaza prin aceeasi directi si acelasi unghi de înclinare. /<fr. monoclinal
monedă, MONÉD//Ă ~ e f. 1) Semn banesc de metal (mai rar de hârtie) admis si utilizat într-o tara. 2) Ban marunt de metal; maruntis. ~ de argint. ♢ A bate ~e a emite bani de metal. A plati cu aceeasi ~ a raspunde cu o comportare similara. [G.-D. monedei] /<ngr. monédha, it. moneta
minoritate, MINORIT//ÁTE ~ati f. Partea cea mai mica a unei colectivitati sau a unei colectii de obiecte. ♢ În ~ în inferioritate numerica. ~ nationala grup de oameni de aceeasi origine si limba, care locuieste pe teritoriul unui stat national. /<fr. minorité, lat. minoritas, ~atis, germ. Minorität
menţine, A SE MENŢÍNE ma mentín intranz. A ramâne în aceeasi forma, stare sau situatie; a ramâne neschimbat (în timp); a se conserva; a se pastra. /<fr. maintenir
mediocru, MEDIÓCR//U ~a (~i, ~e) 1) Care se afla între doua parti extreme sau între doua lucruri de aceeasi natura. Pasiune ~a. 2) Care este insuficient (în cantitate sau calitate); lipsit de valoare cantitativa sau calitativa. Salariu ~. Hrana ~a. 3) (despre persoane sau despre manifestarile lor) Care manifesta insuficienta intelectuala; marginit; limitat; redus. Elev ~. Capacitate ~a. [Sil. -di-o-] /<fr. médiocre
măsură, MĂSÚR//Ă ~i f. 1) Valoare a unei marimi determinata prin raportare la o unitate data. ♢ În mare ~ în mare (sau buna) parte. De o ~ la fel; deopotriva. Pe (sau dupa) ~a cuiva (sau a ceva) potrivit, întocmai cu cineva sau cu ceva. Pe ~ ce cu cât. 2) Valoare, proportie fireasca a lucrurilor; limita pâna la care se poate concepe sau admite ceva; marime normala, rezonabila. ♢ Cu ~ atât cât trebuie; cu socoteala. Peste ~ mai mult decât trebuie; exagerat. A întrece ~a a depasi limita permisa. 3) Unitate conventionala pentru masurare. ♢ Cu aceeasi ~ la fel, în acelasi mod. 4) Cantitatea si natura unitatilor ritmice din textul unui vers; structura metrica a versului. 5) Cea mai mica diviziune care sta la baza organizarii si gruparii duratei sunetelor într-o piesa muzicala. 6) Actiune (mijloc, procedeu) la care se recurge în vederea realizarii unui anumit scop. ♢ A lua ~i a dispune, a hotarî cele necesare pentru atingerea unui scop. [G.-D. masurii] /<lat. mensura
măsura, A MĂSURÁ masór 1. tranz. 1) (valori, marimi fizice) A stabili prin comparare cu o unitate de masura etalon de aceeasi speta. ~ cu metrul. ♢ ~ din ochi (sau cu ochiul) a) a masura cu aproximatie, fara a folosi instrumente sau aparate de masura; b) a privi (pe cineva) din cap pâna-n picioare; a examina cu atentie. 2) (spatii, distante etc.) A strabate (pe jos) de la un capat la altul. 4) (cuvinte, expresii etc.) A utiliza în mod echilibrat; a cumpani. 2. intranz. A avea drept masura. /<lat. mensurare
maşinărie, MASINĂRÍ//E ~i f. 1) Ansamblu de piese din care este constituit un mecanism, o masina. 2) Sistem de mecanisme antrenate în aceeasi actiune. /masina + suf. ~arie
lungime, LUNGÍM//E ~i f. 1) Dimensiunea cea mai mare a unui corp sau a unei suprafete plane dreptunghiulare. ~ea coridorului. ♢ ~ de unda distanta dintre doua puncte succesive ale unei unde aflate în aceeasi faza de oscilatie. 2) Înterval mare de timp; durata. [G.-D. lungimii] /lung + suf. ~ime
lunatic, LUNÁTI//C ~ca (~ci, ~ce) si substantival 1) (despre persoane) Care este bolnav de somnambulism. 2) rar Care are halucinatii; halucinant. 3) Care are ciudatenii; zapacit. 4) rar Care este nascut în aceeasi luna cu altul. Frati ~ci. /<lat. lunaticus, fr. lunatique
lume, LÚM//E ~i f. 1) Totalitate a tot ce exista în realitate, manifestata în diversele ei forme si infinita în timp si spatiu; univers. ♢ De când (e) ~ea (si pamântul) de foarte demult; din totdeauna. Pentru nimic în ~ cu nici un pret. 2) mai ales la pl. Totalitate a corpurilor ceresti; sistem planetar. ~ea stelelor. 3) Pamântul cu întreaga lui viata (animala si vegetala) de pe el. ♢ În (sau prin) toata ~ea sau în ~ea toata peste tot; pretutindeni. A-si lua ~ea în cap a lasa totul si a pleca undeva departe. A cutreiera toata ~ea, a umbla prin ~ a calatori mult prin diferite locuri. 4) Totalitate a oamenilor de pe globul pamântesc; omenire; umanitate. ♢ ~ea toata (sau întreaga) multime de oameni. 5) (urmat de un determinativ) Categorie de oameni uniti prin aceeasi profesie, prin nivelul de cultura; mediu social. ~ea artistilor. 6) Numar mare de oameni; norod. ♢ ~ de pe ~ multime foarte mare. 7) Mediu social; ambianta. ♢ A fi în rând cu ~ea a fi la fel cu ceilalti; a fi la nivelul cuvenit. A iesi în ~ a lua contact cu societatea. 8) Mediu în care se desfasoara existenta unei fiinte sau a unei colectivitati; viata. ♢ A veni pe ~ a se naste. A nu-i fi draga ~ea a fi satul de viata. 9) Fiecare din marile categorii sistematice în care sunt împartite corpurile naturale; regn. ~ea animala. [G.-D. lumii] /<lat. lumen
loco, LÓCO adv. (în adrese) În aceeasi localitate cu expeditorul. /Cuv. lat.
loc, LOC ~uri n. 1) Punct sau portiune determinata în spatiu. ♢ A lua ~ a se aseza. A-si face ~ a-si croi drum. A face (cuiva) ~ a se da la o parte pentru a trece sau a se aseza cineva. A tine ~ul a înlocui pe cineva. A umbla din ~ în ~ a umbla dintr-o parte în alta. Din capul ~ului de la început. A se opri în ~ a se opri brusc. A-i sta cuiva mintea în ~ a nu putea judeca; a ramâne buimac; a se buimaci. A-i veni inima la ~ a-i trece frica; a se linisti. A pune pe cineva la ~ul lui a pune pe cineva la punct. La un ~ împreuna; laolalta. Pe ~ a) pe aceeasi portiune de teren; b) acolo unde se afla cineva sau ceva; c) imediat; îndata. A sta pe ~ a nu merge mai departe; a se opri. Peste tot ~ul în toate partile; pretutindeni. Pe unele ~uri unde si unde; pe alocuri. A ramâne (sau a sta) ~ului a ramâne nemiscat; a se opri. A-si afla ~ul a se stabili undeva. A nu-si (mai) afla ~ul a nu avea astâmpar; a fi agitat. A veni (sau a se duce, a trimite) la fata ~ului a veni (sau a se duce, a trimite) acolo unde s-a petrecut ceva. Pe ~ repaus! comanda militara în urma careia soldatul ia o pozitie libera, ramânând însa nemiscat. A o lua (sau a porni) din ~ a pleca de undeva. 2) Bucata de pamânt, rezervata special pentru ceva. ♢ ~ de casa teren pe care urmeaza sa fie construita o casa. ~ de pasune bucata de pamânt necultivat, unde sunt pascute vitele. 3) Întindere mare de pamânt, având anumite caracteristici specifice; regiune; meleag; tinut. ~uri mlastinoase. 4) Localitate, regiune, tara în care s-a nascut cineva sau de unde îsi trage originea. ♢ (A fi) de ~ (sau din partea ~ului) (a fi) de bastina; a fi din regiunea data. 5) Spatiu ocupat de cineva sau de ceva. ♢ ~ de munca institutie sau întreprindere în care o persoana îsi desfasoara activitatea. 6) Functie detinuta de o persoana într-o institutie, întreprindere sau organizatie; post; serviciu. ♢ Are un ~ bun are un serviciu bun. 7) Situatie sociala a unei persoane. 8) Situatie favorabila; moment potrivit; ocazie; prilej. ♢ A avea ~ a se întâmpla; a se produce. 9) Fragment într-o scriere unde a aparut o informatie sau o relatare. 10): În ~ de ... (sau în ~ul ...) indica o înlocuire, o substituire. În ~ sa ... (sau de a ...) indica opozitia între doua idei. /<lat. locus
ligament, LIGAMÉNT ~e n. Fascicul de fibre conjunc-tive, elastice si rezistente, orientate în aceeasi directie, care unesc oasele în articulatii sau care fixeaza anumite organe. /<fr. ligament, lat. ligamentum
leneş, LÉNES2 ~i m. Mamifer din padurile tropicale ale Americii de Sud care se misca alene si care sta zile întregi agatat de aceeasi creanga. /lene + suf. ~es
leat, LEAT ~uri n. 1) înv. Perioada de timp care corespunde unei revolutii a Pamântului în jurul Soarelui; an. 2) Contingent în armata. ♢ A fi ~ cu cineva a fi de aceeasi vârsta cu cineva. [Monosilabic] /<sl. lĕato
învoi, A SE ÎNVO//Í ma ~iésc intranz. pop. 1) A ajunge la o întelegere; a cadea de acord; a se întelege; a conveni. 2) A fi de aceeasi parere; a se declara de acord. ~ cu spusele cuiva. 3) A se întelege bine; a trai în buna întelegere; a se împaca. /în + voie
însoţi, A ÎNSOŢ//Í ~ésc tranz. 1) (persoane) A urma în calitate de tovaras; a întovarasi; a acompania; a conduce. 2) A duce sub escorta; a escorta. 3) rar (interpreti sau melodii interpretate de cineva) A sustine cântând aceeasi melodie la un instrument sau grup de instrumente. 4) A adauga pentru a face complet; a completa. ~ vorbele cu gesturi. 5) A face sa se însoteasca. /în + sot
împărtăşi, A ÎMPĂRTĂS//Í ~ésc tranz. 1) (gânduri, idei etc.) A face cunoscut (pentru a gasi sprijin spiritual sau moral). Sa-ti ~esc unele impresii. 2) (bucurii, necazuri etc.) A suporta împreuna; a împarti. Au ~it aceeasi soarta. 3) (pareri, opinii etc.) A primi ca bun; a accepta; a admite. ~este opiniile lui. 4) rel. A supune ritualului de împartasanie; a cumineca; a griji. /în + partas
izotermă, IZOTÉRM//Ă ~e f. 1) Curba pe o diagrama care uneste punctele cu aceeasi temperatura. 2) Linie pe o harta geografica care uneste punctele cu aceeasi temperatura a aerului, a apei si a solului. /<fr. isotherme
izomorfism, IZOMORFÍSM n. 1) Corespondenta între doua obiecte, fenomene care au aceeasi structura; identitate de structura. 2) Proprietate a unor substante de a fi izomorfe. /<fr. isomorphisme
izomer, IZOMÉR ~a (~i, ~e) si substantival (despre substante) Care, având aceeasi compozitie chimica cu o substanta, difera prin structura si proprietati de aceasta. /<fr. isomere
izogon, IZOGÓN ~a (~i, ~e) si substantival (de-spre figuri geometrice) Care are toate unghiurile egale. ♢ Curba ~a curba pe o harta geometrica ce uneste punctele cu aceeasi valoare unghiulara. /<fr. isogone
izogen, IZOGÉN ~a (~i, ~e) biol. (despre tesuturi) Care are aceeasi origine embrionara. /<germ. isogen
izodinamică, IZODINÁMI//CĂ ~ce f. Linie pe harta care uneste punctele câmpului magnetic pamântesc ce au aceeasi intensitate. /<fr. isodynamique
izobată, IZOBÁT//Ă ~e f. Linie pe harta globului pamântesc, care uneste punctele cu aceeasi adâncime fata de o suprafata de reper. /<fr. isobathe
isnaf, ISNÁF2 ~i m. înv. Membru al unei asociatii de muncitori cu aceeasi meserie; breslas. /<turc. esnaf
isnaf, ISNÁF1 ~uri n. înv. Asociatie de muncitori cu aceeasi meserie (organizati în vederea apararii intereselor); breasla. /<turc. esnaf
internaţionalism, INTERNAŢIONALÍSM n. 1) Doctrina care preconizeaza unirea dintre natiuni în scopul sprijinului reciproc si al progresului fiecareia dintre ele. 2) Element în limba care are aceeasi (sau aproape aceeasi) structura fonica si acelasi continut semantic în mai multe limbi. /<fr. internationalisme
identitate, IDENTIT//ÁTE ~ati f. 1) Caracter identic; coincidenta sub toate aspectele; egalitate. 2) Proprietate a unui lucru de a-si pastra timp îndelungat caracterele fundamentale. 3) Ansamblu de date care contribuie la identificarea unei persoane. Act de ~. 4) mat. Egalitate dintre doua expresii, care, la schimbarea sistemului de valori ale literelor, pastreaza aceeasi valoare numerica. [G.-D. identitatii] /<lat. identitas, ~atis, fr. identité
ibidem, ÍBIDEM adv. (se foloseste la citare) În aceeasi lucrare sau în acelasi pasaj; tot acolo. [Sil. i-bi-] /<Cuv. lat.
iarbă, IÁRB//Ă iérburi f. 1) Orice planta erbacee (salbatica) cu frunze verzi si flexibile (care serveste, de regula, drept hrana pentru animale). ♢ ~-creata menta. ~a dracului tutun. ~ rea a) iarba otravitoare; b) iarba care invadeaza culturile, împiedicându-le sa creasca. ~a-fiarelor planta erbacee otravitoare cu tulpina erecta, având frunze opuse alungite si flori albe, galbui sau verzui. ~-grasa planta erbacee cu tulpina întinsa pe pamânt, având frunze carnoase lucioase si flori albe sau galbene, folosita în scopuri medicinale. ~-de-Sudan planta erbacee exotica, cu tulpina erecta înalta, cu frunze înguste si lungi, cultivata pentru furaj. 2) la pl. Plante erbacee de tot felul; ierbarie. ♢ Câta frunza si ~ în numar extrem de mare. A cauta (ceva sau pe cineva) ca ~a cea de leac a cauta insistent ceva sau pe cineva. 3) la sing. Vegetatie naturala sau cultivata de plante erbacee (de obicei de aceeasi specie) marunte si dese. 4) Nutret din astfel de plante erbacee proaspat cosite. [G.-D. ierbii] /<lat. herba
heterofilie, HETEROFILÍ//E ~i f. bot. Prezenta a frunzelor de diferite forme pe aceeasi planta. /<fr. hétérophilie
haită, HÁIT//Ă ~e f. 1) Multime de indivizi din aceeasi specie care umbla împreuna (dupa prada). ~ de câini. ~ de lupi. 2) fig. fam. Grup neorganizat de persoane care încalca legile si normele de conduita, aruncându-se asupra cuiva (ca o multime de câini sau de lupi). /<ung. hajto
grefă, GRÉF//Ă2 ~e f. med. 1) Portiune de tesut sau de organ care înlocuieste o alta portiune de tesut sau organ bolnav a corpului aceluiasi sau al altui individ de aceeasi specie. 2) Operatie de transplantare a unei astfel de portiuni de tesut sau de organ. /<fr. greffe
generaţie, GENERÁŢI//E ~i f. 1) Totalitate a indivizilor dintr-o comunitate, care traiesc în acelasi timp, fiind aproximativ de aceeasi vârsta. 2) Totalitate a animalelor de o anumita rasa sau specie, nascute în acelasi an. 3): ~ spontanee (sau spontana) teorie naiva conform careia unele organisme vii pot lua nastere în mod spontan din substanta nevie. [G.-D. generatiei; Sil. -ti-e] /<fr. génération, lat. generatio, ~onis
geamăn, GEÁMĂN geámana (gémeni, gémene) 1) (despre fiinte) Care a fost nascut în acelasi timp cu altul (sau cu altii) de o mama. 2) (despre tulpini) Care a crescut împreuna cu o alta tulpina din aceeasi radacina. 3) (despre plante) Care are o asemenea tulpina. 4) (despre fructe) Care a crescut lipit de alt fruct. /<lat. geminus
fungibil, FUNGÍBIL ~a (~i, ~e) jur. (despre lucruri) Care poate fi înlocuit de altul de acelasi fel si aceeasi valoare. /<fr. fongible, lat. fungibilis
frăţică, FRĂŢÍCĂ m. fam. (cuvânt de adresare ce exprima simpatie si atitudine prieteneasca fata de o persoana de cam aceeasi vârsta). /frate + suf. ~ica
frate, FRÁ//TE ~ti m. 1) Persoana de sex masculin luata în raport cu alta persoana nascuta din parinti comuni. ♢ ~ bun (drept, adevarat) fiecare dintre copiii de sex masculin luat în raport cu alta persoana nascuta din parinti comuni. ~ vitreg frate numai dupa tata sau numai dupa mama. ~ geaman frate nascut o data cu alt frate sau cu o sora. ~ti de lapte copii nascuti de mame diferite, dar alaptati de aceeasi femeie. ~ de cruce prieten nedespartit al cuiva (legat prin juramânt si prin amestecul simbolic al sângelui). 2) fig. Fiecare dintre persoanele (sau colectivitatile) legate prin activitate si viata dusa în comun, luate în raport una cu alta. 3) înv. Calugar însarcinat cu treburi gospodaresti. 4) (la unele plante) Lastar crescut la subsuoara unei frunze. /<lat. frater
fixa, A FIX//Á ~éz tranz. 1) A face sa fie fix; a întari ca sa nu se miste. 2) A stabili din timp. ~ un pret. 3) (fibre textile, materiale fotografice developate etc.) A trata cu fixator. 4) (substante chimice) A împiedica sa se volatilizeze; a face sa ramâna în aceeasi stare. /<fr. fixer
fazmetru, FAZMÉTR//U ~e n. Instrument pentru masurarea diferentei de faza dintre doua marimi electrice de aceeasi frecventa. /<fr. phasemetre
familie, FAMÍLI//E ~i f. 1) Grup de persoane înrudite prin casatorie sau prin sânge care traiesc împreuna (sot, sotie, descendentii acestora). 2) Succesiune de generatii ce se trag dintr-un stramos; neam; semintie. ♢ ~ de limbi grup de limbi înrudite, care provin din aceeasi limba initiala. ~ de cuvinte totalitate a cuvintelor compuse si derivate formate de la radacina aceluiasi cuvânt. 3) fig. Reuniune de oameni sau de popoare legate între ele prin interese si idealuri comune. 4) biol. Categorie sistematica superioara genului si inferioara ordinului. [Art. familia; G. D. familiei; Sil. -li-e] /<lat. familia, fr. famille
etnie, ETNÍ//E ~i f. Grup uman de aceeasi origine, limba si traditii culturale. [G.-D. etniei] /<fr. ethnie
epicen, EPICÉN ~a (~i, ~e) gram. (despre substantive nume de fiinte) Care are aceeasi forma pentru indicarea ambelor genuri. /<fr. épicene, lat. epicoenus
enumeraţie, ENUMERÁŢI//E ~i f. 1) v. A ENUMERA. 2) Figura de stil, constând în numirea consecutiva a unor argumente si fapte referitoare la aceeasi împrejurare sau la aceeasi tema, pentru a reda ceva cu mai multa forta de convingere. /<fr. énumération, lat. enumeratio, ~onis
egal, EGÁL1 adv. În aceeasi masura; deopotriva; la fel. A împarti ~. ♢ A-i fi (cuiva) ~ a-i fi (cuiva) indiferent. /<fr. égal
efemeridă, EFEMERÍD//Ă ~e f. 1) la pl. Ordin de insecte cu corp subtire si moale, care traiesc în stare adulta câteva zile sau câteva ore; rusalie. 2) Insecta din acest ordin. 3) la pl. Note (de ziar, reviste, calendare, carti) care indica evenimentele petrecute la aceeasi data în ani diferiti. 4) Tabele în care se indica pozitiile zilnice ale Soarelui si ale altor corpuri ceresti pentru o perioada de un an. /<fr. éphéméride, lat. ephemeris, ~idis
ecotip, ECOTÍP ~uri n. 1) Grup de plante din aceeasi specie cu anumite însusiri ereditare proprii, formate datorita conditiilor de mediu, prin care se deosebesc de alte grupuri ale speciei date din alt mediu. 2) zool. Rasa ecologica. /<fr. écotype
echimolecular, ECHIMOLECULÁR ~a (~i, ~e) Chim. (despre amestecuri) Care este alcatuit din solutii cu aceeasi cantitate de molecule. /<fr. équimoléculaire
echidistant, ECHIDISTÁN//T ~ta (~ti, ~te) mat. (despre puncte, drepte, planuri etc.) Care se afla la aceeasi distanta (în raport cu altul). /<fr. équidistant, lat. aequidistans, ~ntis
ecartament, ECARTAMÉNT ~e n. 1) Distanta dintre rotile situate pe aceeasi osie ale unui vehicul. 2) Distanta dintre sinele unei cai ferate. /<fr. écartement
dominion, DOMINI//ÓN ~oáne n. Fiecare dintre statele care formau Uniunea Britanica, care duceau aceeasi politica ca metropola si se bucurau de o anumita independenta. [Sil. -ni-on] /<fr. dominion
dimorfism, DIMORFÍSM n. 1) biol. Existenta a doua tipuri structurale la aceeasi specie de animale sau de vegetale. 2) chim. Proprietate a unor substante de a cristaliza în doua forme deosebite. /<fr. dimorphisme
diftong, DIFTÓN//G ~gi m. Grup de doua sunete (vocala si semivocala) care se pronunta în aceeasi silaba. /<fr. diphtongue, lat. diphtongus
dicţionar, DICŢIONÁR ~e n. Lucrare lexicografica care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale unui domeniu de activitate, aranjate, de obicei, în ordine alfabetica si explicate în aceeasi limba sau traduse în alta limba. [Sil. -ti-o-] /<fr. dictionnaire, lat. dictionarium
deopotrivă, DEOPOTRÍVĂ adv. 1) În mod egal; în aceeasi masura. 2) La fel de; egal; aidoma. /de + o + potriva
defazaj, DEFAZÁJ n. Diferenta dintre fazele a doua marimi alternative de aceeasi frecventa, raportate la un element comun. /<fr. déphasage
decar, DECÁR ~i m. 1) Unitate de masura a suprafetei egala cu zece ari. 2) (la cartile de joc) Carte marcata cu zece semne de aceeasi culoare. /<ngr. dekári
curbă, CÚRB//Ă ~e f. 1) Linie în forma de arc; linie arcuita. 2) Linie care reprezinta grafic fazele succesive, variabile, caracteristice unui fenomen. 3) Cotitura în forma de arc (a unui râu, a unui drum). ♢ A lua ~a a face un viraj. ~ de nivel curba care uneste pe o harta punctele aflate la aceeasi altitudine. /<fr. courbe
cumătru, CUM//ẮTRU ~atra (~étri, ~étre) m. si f. 1) Nasul (nasa) în raport cu parintii copilului botezat. 2) Termen de adresare la tara între femei si barbati de aceeasi vârsta. /<sl. kumotra
corespondent, CORESPONDÉN//T2 ~ta (~ti, ~te): Membru ~ membru al unei academii sau institutii stiintifice cu drept de vot consultativ. 2): Unghiuri ~te unghiuri formate de doua drepte paralele taiate de o secanta si situate de aceeasi parte a secantei, unul fiind intern, iar altul extern. /<fr. correspondant
convoi, CONV//ÓI ~oáie n. 1) Grup de vehicule care fac aceeasi ruta. 2) Grup de persoane care însoteste o ceremonie sau o personalitate; suita; alai; cortegiu; escorta. [Sil. con-voi] /<fr. convoi
conviv, CONVÍV ~i m. livr. Fiecare dintre persoanele care stau la aceeasi masa în raport una fata de alta; comesean. /<fr. convive, lat. conviva
convergent, CONVERGÉN//T ~ta (~ti, ~te) 1) Care converge; orientat în aceeasi directie. Linie ~ta. ♢ Lentila ~ta lentila care aduna toate razele într-un singur focar. Foc ~ tir de artilerie care vizeaza acelasi punct. 2) (despre actiuni, fenomene, procese) Care tinde spre acelasi rezultat; orientat spre acelasi scop. Efort ~. /<fr. convergent, lat. convergens, ~ntis
contemporan, CONTEMPORÁN ~a (~i, ~e) 1) Care tine de timpurile noastre; propriu epocii noastre; modern. Limba ~a. 3) si substantival (despre persoane) Care traieste în aceeasi epoca; din aceeasi epoca. /<fr. contemporain, lat. contemporaneus
consangvin, CONSANGVÍN ~a (~i, ~e) Care au acelasi tata, dar nu si aceeasi mama. /<fr. consanguin, lat. consanguineus
conjugare, CONJUG//ÁRE ~ari f. 1) v. A CONJUGA si A SE CONJUGA. 2) Categorie la verbe cu aceeasi terminatie la infinitiv care se conjuga în mod asemanator. 3) biol. (la infuzori, la unele alge) Mod de înmultire bazat pe un schimb de substanta nucleara. ~ bacteriana. /< a conjuga
conexiune, CONEXIÚN//E ~i f. 1) Reuniune de obiecte sau de fenomene de aceeasi natura; alaturare de elemente apropiate. 2) fiz. Legatura între conducte electrice. [G.-D. conexiunii; Sil. -xi-u-] /<fr. connexion, lat. connexio, ~onis
conaţional, CONAŢIONÁL ~a (~i, ~e) si substantival (despre persoane) Care face parte din aceeasi natiune. [Sil. -ti-o-] /co- + national
comunitate, COMUNIT//ÁTE ~ati f. 1) Caracter comun. ~ de limba. ~ de interese. 2) Grup social ai carui membri traiesc împreuna sau poseda bunuri materiale, au interese comune; colectivitate. 3) Totalitate de persoane care traiesc în aceeasi localitate. 4) Ansamblu de state, unite prin interese economice, politice si culturale comune. /<fr. communauté, lat. communitas, ~atis
compatriot, COMPATRIÓ//T ~ti m. Persoana care este originara din aceeasi tara cu alta. [Sil. -tri-ot] /<fr. compatriote, lat. compatriota
comensurabil, COMENSURÁBIL ~a (~i, ~e) mat. (despre marimi) Care are o unitate de masura comuna; în stare de a fi masurat cu aceeasi unitate de masura. Linii ~e. Numere ~e. /<fr. commensurable, lat. commensurabilis
colonie, COLONÍ//E ~i f. 1) (la fenicieni si la grecii antici) Cetate sau oras, întemeiat în scopuri militare sau comerciale, pe un teritoriu strain. 2) Ţara, de obicei slab dezvoltata, aflata sub dominatia politica si economica a altui stat. 3) Grup compact de persoane de aceeasi nationalitate, care locuiesc într-o tara straina sau în alt oras. 4) Asezamânt pentru reeducarea prin munca. ~ de copii. 5) Grup de animale din aceeasi specie care traiesc în comun. ~ de corali. [Art. colonia; G.-D. coloniei; Sil. -ni-e] /<fr. colonie, lat. colonia
colocatar, COLOCATÁR ~a (~i, ~e) m. si f. Fiecare din persoanele care locuiesc în acelasi spatiu locativ, fara a face parte din aceeasi familie, în raport unul fata de celalalt. /<fr. coloca-taire
colo, CÓLO adv. În locul acela; acolo. ♢ Din ~ din partea aceea; dintr-acolo. Pe ~ prin partea aceea; pe acolo. Ici (si) ~ din loc în loc; pe alocuri. De ~ pâna ~ dintr-un loc în altul; încoace si încolo. Cât ~ la o departare considerabila. Când ~ în realitate; în loc de aceasta. /Din acólo
coliniar, COLINIÁR ~a (~i, ~e) mat. (despre puncte) Care este situat pe aceeasi dreapta. [Sil. -ni-ar] /co- + liniar
clon, CLON ~e n. Totalitate a organismelor identice multiplicate pe cale asexuata din aceeasi celula sau din acelasi grup de celule. /<fr. clone
clasă, CLÁS//Ă ~e f. 1) Grup de obiecte, fenomene sau fiinte cu însusiri comune. 2): ~ sociala grup de oameni constituit istoric care se deosebeste de alte grupuri prin situatia economica. 3) biol. Categorie sistematica superioara ordinului si inferioara încrengaturii. ~a flagelatelor. 4) mat. Fiecare dintre grupurile a câte trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. ~a unitatilor. 5) Unitate organizatorica de învatamânt compusa dintr-un numar de elevi de aceeasi vârsta. Elev în ~a a doua. 6) Sala de studii într-o scoala. ~-laborator. 7) Grup de elevi care studiaza acelasi obiect sub conducerea unui specialist. ~ de pian. 8) Categorie ce se atribuie unor compartimente de tren, de nava etc. conform gradului de confort. Cupeu de ~a întâi. 9) Rang, categorie în care este încadrat cineva potrivit functiei detinute. [G.-D. clasei] /<fr. classe, lat. classis
chintă, CHÍNT//Ă ~e f. 1) muz. Interval dintre doua sunete ale gamei la distanta de cinci trepte. 2) (la jocul de carti) Formatie de cinci carti consecutive si de aceeasi culoare. /<it. quinta, fr. quinte
cela, CÉLA céea (cei, célea) pron. dem. pop. v. ACEL. ♢ Vorba ceea dupa cum se spune (în asemenea cazuri). Pe ceea lume în lumea, care se crede ca ar exista dupa moarte. /Din acel, aceea
cel, CEL1 cea (cei, céle) pron. dem. pop. v. ACEL. ♢ Cel ce persoana sau obiectul care. Toate cele (sau celea) tot ce e necesar. Cel de sus Dumnezeu. Cel cu coarne dracul. /Din acel, aceea
cel, CEL2 cea (cei, céle) art. 1) (leaga un substantiv de determinativul lui ) Baiatul cel frumos. Stefan cel Mare. 2) (realizeaza substantivarea adjectivelor) Cel harnic este apreciat. Cei trei au plecat. 3) (serveste la formarea superlativului relativ) Cel mai istet. ♢ Cel putin minimum; macar; barem. Cel mult a) maximum; b) în cel mai bun caz. Cel din urma ultimul. În cele din urma în sfârsit; în fine. (Toate) cele bune formula de salut, rostita la despartire. /Din acel, aceea
careu, CARÉU ~ri n. 1) Suprafata cu patru unghiuri drepte si cu patru laturi rectilinii egale. 2) Trupa dispusa în forma de patrat pentru a putea respinge atacul inamicului din patru parti. 3) Grup de persoane sau de obiecte dispuse în forma de patrat. 4) (la unele jocuri sportive) Suprafata delimitata cu linii albe, în care se aplica unele reguli speciale. 5) (pe navele maritime) Camera comuna unde ofiterii iau masa. 6) (la jocul de pocher) Grup de patru carti de aceeasi culoare tinute într-o singura mâna. /<fr. carré
canon, CAN//ÓN ~oáne n. 1) Dogma religioasa. 2) Sanctiune aplicata de cler pentru încalcarea unei astfel de dogme; penitenta. 3) fig. Suferinta fizica sau morala foarte puternica; cazna; tortura; supliciu. 4) Principiu în arta unei epoci care se cere a fi urmat cu strictete. ~ al artei clasice. 5) fig. Regula rigida, bazata pe principii formale. 6) Compozitie muzicala în care doua sau mai multe voci executa succesiv aceeasi melodie. A cânta un ~. /<sl. kanonu, germ. Kanon
canastă, CANÁST//Ă ~e f. Joc de carti care consta în realizarea de serii de sapte carti de aceeasi valoare. /<fr. canasta
campanulacee, CAMPANULACÉE ~ f. 1) la pl. Familie de plante erbacee, tropicale, având frunze alterne simple si flori albastre-violete în forma de clopotel (reprezentant: campanula). 2) Planta din aceasta familie. [Art. campanulaceea; G.-D. campanulaceei; Sil. -ce-e] /<fr. campanulacées
cambulă, CÁMBUL//Ă ~e f. Peste marin comestibil, având corpul turtit si ambii ochi pe aceeasi parte a capului; calcan. /cf. bulg. kambala
camaieu, CAMAIÉU n. Pictura executata în aceeasi culoare, cu o mare diversitate de nuante. [Sil. -ma-ieu] /<fr. camaïeu
calcan, CALCÁN1 ~i m. Peste marin comestibil, având corpul turtit si ambii ochi pe aceeasi parte a capului; cambula. /<turc. kalkan
buiestru, BUIÉSTRU n. Mers al unor animale, în special al calului, când calca deodata cu ambele picioare de pe aceeasi parte. [Sil. bu-ies-] /Orig. nec.
breaslă, BREÁSLĂ brésle f. 1) (în orânduirea feudala) Asociatie de mestesugari din aceeasi bransa, creata în scopul unirii fortelor în lupta contra exploatarii feudale sau pentru limitarea concurentei de piata; corporatie; isnaf. 2) fig. Diviziune a unei discipline stiintifice sau a unei activitati practice; bransa; specialitate; ramura. [G.-D. breslei; Sil. breas-la] /<sl. bratistvo
birlic, BIRLÍ//C ~ci m. Carte de joc cu cea mai mare valoare între cartile de aceeasi culoare; as. /<turc. birlik
bibliografie, BIBLIOGRAFÍ//E ~i f. 1) Disciplina care se ocupa cu descrierea si sistematizarea textelor imprimate pentru a înlesni folosirea lor de catre cititori. 2) Lista (cu indicatiile de rigoare) a scrierilor care trateaza aceeasi problema; material informativ asupra unei probleme. 3) Lista (exhaustiva sau selectiva) a lucrarilor unui autor. 4) Publicatie (periodica) care include titluri de tiparituri recent aparute. [Art. bibliografia; G.-D. bibliografiei; Sil. -fi-e] /<fr. bibliographie
baterie, BATERÍ//E ~i f. 1) mil. Subunitate de artilerie, utilata cu tunuri sau cu aruncatoare de mine. ~ antiaeriana. 2) tehn. Grup de elemente (aparate, piese, dispozitive) identice sau asemanatoare, care îndeplinesc aceeasi functie. ♢ ~ electrica ansamblu de acumulatoare electrice, legate în serie. 3) Vas cu gheata, în care se pun la racire sticle cu bauturi. 4) muz. Ansamblul instrumentelor de percutie dintr-o orchestra (mai ales de muzica usoara sau de jaz). [Art. bateria; G.-D. bateriei] /< fr. batterie
bară, BÁR//Ă ~e f. 1) Bucata lunga si rigida de lemn sau de metal având diferite întrebuintari în constructie, tehnica etc. 2) Fiecare dintre cele trei elemente constitutive ale portii la unele jocuri sportive (hochei, fotbal, polo, handbal). A trimite balonul în ~. ♢ ~ fixa aparat de gimnastica format dintr-o vergea groasa de metal, fixata între doi stâlpi. ~e paralele aparat de gimnastica constând din doua vergele paralele fixate între doi stâlpi la aceeasi înaltime. 3) jur. Loc rezervat avocatilor într-o sala de judecata pentru a tine pledoaria. 4) Linie care separa anumite parti în interiorul unui text. 5) muz. Linie verticala cu care se separa masurile pe portativ. 6) Prag subacvatic de nisip care bareaza intrarea într-un fluviu sau într-un port. [G.-D. barei] /<fr. barre
banc, BANC1 ~uri n. 1) Îngramadire de diverse materiale (nisip, pietris, namol) formata pe fundul marilor sau al fluviilor care, ajungând la suprafata apei, pericliteaza navigatia; prag. 2) Cârd mare de scoici sau de pesti (de obicei, de aceeasi specie) care se deplaseaza dintr-un loc în altul. ~ de scrumbii. /<fr. banc
autogamie, AUTOGAMÍE f. Fecundare a florii unor plante prin polenul produs în aceeasi floare. /<fr. autogamie
atunci, ATÚNCI adv. 1) (temporal) În momentul acela; pe vremea aceea. 2) (concesiv) Numai în acest caz. 3) (cu rol de conjunctie) În cazul acesta. Daca pleci, atunci treci pe la mine. [Sil. a-tunci; Var. atuncea] /<lat. ad-tuncce
asociaţie, ASOCIÁŢI//E ~i f. 1) Uniune constituita printr-un statut în vederea atingerii unui scop comun; societate. ~ sportiva. 2) Proprietate a psihicului de a lega între ele mai multe imagini senzoriale sau idei. 3) Legatura între doua sau mai multe imagini ori idei. 4): ~ moleculara reunire a doua sau mai multe molecule identice. ~ de stele grupuri rare de stele care au aceeasi origine. [G.-D. asociatiei; Sil. -ci-a-ti-e] /<fr. association, lat. associatio, ~onis
apoi, APÓI adv. 1) Dupa aceea; pe urma. 2) În cazul acesta; daca e asa; atunci. 3): Si-~? si pe urma? C-apoi în caz contrar. D-apoi doar; parca. ~ de! ~ da! ce sa-i faci! /<lat. ad post
antiproton, ANTIPROTÓN ~i m. Particula a protonului, având aceeasi masa, dar sarcina electrica negativa egala cu a electronului. /<fr. antiproton
ambidextru, AMBIDÉXTR//U ~a (~i, ~e) si substantival Care se foloseste cu aceeasi îndemânare de ambele mâini. [Sil. -dex-tru] /<fr. ambidextre
altul, ÁL//TUL ~ta (~tii, ~tele) pron. nehot. (tine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu fiinta sau cu lucrul despre care s-a vorbit sau care este de fata). ♢ Unul ca ~ la fel; deopotriva. Pâna una ~ta deocamdata. Nici unul, nici ~ nimeni. /<lat. alter
alogamie, ALOGAMÍE f. Polenizare a unei plante cu polen de la alte plante din aceeasi specie. /<fr. allogamie, germ. Allogamie
acelaşi, ACÉLASI acéeasi (acéiasi, acéleasi) adj. dem. Tot acela; chiar acela. /acela + si
acelaşi, ACELASI ACÉLA acéea (acéia, acélea) pron. dem. (indica pe cineva sau pe ceva mai departat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ♢ De aceea din aceasta cauza. Drept aceea prin urmare; deci; asadar. /<lat. ecce-illu, ecce-illa
acel, ACÉL aceeá (acéi, acéle) dem. (se foloseste pentru a indica pe cineva sau ceva care este relativ departat de subiectul vorbitor). ~ baiat. /<lat. ecce-illu, ecce-illa
abia, ABIÁ adv. (uneori repetat) 1) Cu greu; anevoie. ~ merge. 2) Foarte putin; mai de loc. ~ se vede. 3) De foarte putin timp. ~ a intrat. 4) Doar; numai. ~ dupa aceea. 5) Cel putin; macar; barem. ~ se va astâmpara. [Sil. a-bia] /
olimpic, OLÍMPI//C ~ca (~ci, ~ce) 1) Care tine de Olimp; propriu Olimpului. ♢ Jocuri ~ce a) competitii sportive în cinstea lui Zeus, organizate în Grecia antica o data la patru ani; b) competitii sportive cu aceeasi periodi-citate, organizate în perioada moderna. 2) fig. v. OLIMPIAN. /<fr. olimpique
omograf, OMOGRÁF ~a (ĩ, ĕ) si substantival (despre cuvinte luate în raport unul cu altul) Care are aceeasi grafie (dar se pronunta altfel). /<fr. homographe
parte, PÁRT//E parti f. 1) Element din care se compune sau în care se împarte un tot. O ~ din recolta a fost strânsa. O ~ din deputati n-au sustinut proiectul. ♢ Cea mai mare ~ marea majoritate; în mare masura. În ~ a) într-o oarecare masura; partial; b) separat; pe rând; c) aparte. ~ de vorbire clasa de cuvinte grupate conform anumitor caracteristici morfologice. ~ de propozitie element constructiv al unei propozitii care îndeplineste o anumita functie sintactica. 2) Cantitate care îi revine cuiva la o împarteala. ♢ ~ea leului cantitate preponderenta pe care si-o ia cineva dintr-un câstig obtinut în comun. A avea ~ de ceva a dispune, a se bucura de ceva. A face ~ dreapta a împarti egal. 3) Contributie la o activitate comuna. ♢ A lua ~ a participa. 4) Portiune dintr-un spatiu; loc. Din care ~ vine? ♢ Cele patru parti ale lumii cele patru puncte cardinale. Din ~ea (sau partile) locului din tinutul (localitatea) despre care se vorbeste; localnic. În toate partile peste tot; pretutindeni. 5) Extremitate laterala a unui obiect; margine; latura. ♢ A se da la o (sau într-o, de-o) ~ a) a se feri; a se da în laturi; b) a se eschiva; a se sustrage. A lasa la o ~ a înceta de a mai îndeplini; a abandona. A pune la (sau de o) ~ a economisi; a lasa în rezerva. A da (sau a face) într-o ~ a ocoli. Din ~ea cuiva (sau a ceva) în ceea ce priveste pe cineva sau ceva; din punctul de vedere al cuiva. Pe de o ~ privind sub un aspect. Pe de alta ~ privind sub alt aspect. 6) Persoana (organizatie sau stat) antrenata într-o anumita actiune. 7) Totalitate de persoane care alcatuiesc aceeasi categorie sociala sau profesionala. ♢ ~ barbateasca fiinta de sex barbatesc. ~ femeiasca fiinta de sex feminin. Din ~ea mamei (a tatalui etc.) din neamul mamei (al tatalui etc.). Din ~ea (cuiva) în numele cuiva; ca reprezentant al cuiva. A fi de ~ea cuiva a sustine pe cineva. A-i lua (sau a-i tine) cuiva ~ a-i lua cuiva apararea. 8) Portiune dintr-o lucrare; compartiment. ~ea finala. ~ea practica. [G.-D. partii] /<lat. pars, ~tis
părere, PĂRÉR//E ~i f. 1) Consideratie a unei persoane (despre ceva sau despre cineva); punct de vedere particular; judecata; opinie; pozitie; cuvânt ♢ A fi de ~ a considera; a crede. A fi de alta ~ (sau a nu fi de aceeasi ~ cu cineva) a crede altfel decât cineva. ~ de bine satisfactie; bucurie. Cu ~ de rau cu regret. 2) pop. Produs al perceperii denaturate a realitatii înconjuratoare; închipuire; iluzie. ♢ O ~ (de) ceva abia sesizabil. Într-o ~ într-un mod neserios. [G.-D. parerii] /v. a (se) parea
pentru, PÉNTRU prep. I. 1) (exprima un raport de destinatie) Haine pentru copii. ♢ Pentru putin formula de raspuns politicos celui care multumeste pentru un serviciu. 2) (exprima un raport final) Cu scopul; în scopul; în vederea. Învata pentru a avea cunostinte. 3) (exprima un raport cauzal) Din cauza; din pricina. A început sa plânga pentru un fleac. 4) (exprima un raport temporal) Pe. A plecat pentru trei zile. 5) (exprima un raport de schimb sau de echivalenta) În schimb; pe. A dat doua preturi pentru aceasta mobila. 6) (exprima un raport de relatie) Cu privire la; referitor la. Ceea ce s-a spus e pentru dânsa. 7) (exprima un raport consecutiv) Ca; încât. Lucrarea e prea mare pentru a fi terminata azi. 8) (exprima un raport de substitutie) În locul. El astazi face de serviciu pentru mine. 9) În favoarea; de partea; pro. S-a pronuntat pentru adoptarea constitutiei. 10) fam. Contra; împotriva. Pastile pentru tuse. II. (în locutiuni): 1) Pentru ca (exprima un raport final) Ca. 2) Pentru ca (exprima un raport cauzal) Fiindca; deoarece; întrucât. 3): Pentru aceasta (sau aceea) din cauza aceasta; de aceea. /Din printru
pereche, PERÉCH//E ~i f. 1) Grup de doua obiecte de acelasi fel întrebuintate împreuna. O ~ de ciorapi. 2) Grup de doua persoane de sex opus aflate într-o anumita legatura; cuplu. O ~ de dansatori. O ~ aleasa. 3) Grup de doua animale de aceeasi specie. O ~ de gaini. O ~ de boi. 4) Fiecare dintre elementele care alcatuiesc asemenea grupuri. Aceasta ti-i ~ea. 5) Obiect compus din doua parti simetrice, unite între ele si formând un întreg. O ~ de foarfece. ♢ O ~ de carti un pachet de carti de joc. 6) la pl. Câte doi. A merge ~. 7) Persoana care se potriveste dupa anumite calitati altei persoane. ♢ Fara ~ fara seaman; unic în felul sau. A-i fi cuiva ~ a se potrivi cu cineva. [G.-D. perechii] /<lat. paric[u]la
pichet, PICHÉT1 n. Joc de carti în care se considera câstigator acel participant care aduna mai multe carti de aceeasi culoare sau valoare. /<fr. piquet
picior, PICI//OR ~oáre n. 1) (la om si la animale) Membru care sustine corpul si serveste la deplasare. ~orul stâng. ~oarele anterioare. A se ridica în ~oare. ♢ ~ plat picior cu talpa foarte putin scobita. Cu ~orul (sau ~oarele) (mergând) pe jos. Din ~oare în pozitie verticala. În vârful ~oarelor a) în vârful degetelor (de la picioare); b) fara zgomot. Bun (sau iute) de ~ sprinten. Din cap pâna-n ~oare în întregime. Fara cap si fara ~oare alogic. A da cu ~orul a) a rata o ocazie favorabila; b) a trata pe cineva (sau ceva) cu dispret. A calca (pe cineva sau ceva) în ~oare a) a distruge, calcând cu picioarele; b) a desconsidera. A lega (sau a fi legat) de mâini si de ~oare a lipsi pe cineva (sau a fi lipsit) de posibilitatea de a actiona. A fi pe ~ de egalitate cu cineva a avea aceleasi drepturi, aceeasi situatie, acelasi rang cu cineva. A întinde ~oarele a se stinge din viata; a muri. A nu avea unde pune ~orul a fi mare înghesuiala; îngramadire de lume. A-si bate ~oarele degeaba a umbla degeaba, fara a-si atinge scopul. Un ~ aici si altul acolo foarte repede; fuga. Sa nu-ti vad ~oarele pe aici! sa nu mai vii pe aici! A i se taia (sau a i se muia) cuiva (mâinile si) ~oarele a) a fi cuprins de o slabiciune fizica; b) a fi puternic coplesit de emotii. A bate din ~ (sau din ~oare) a porunci cu asprime; a se rasti. A fi (sau a sta) pe ~ de duca a fi gata de plecare. Cu coada între ~oare (sau vine) înjosit; umilit. Unde-ti stau ~oarele acolo îti va sta si capul vei fi omorât. A boli (sau a duce boala) pe ~oare a suporta o boala fara a sta la pat. A pune pe ~oare a) a pune lucrurile la punct; b) a însanatosi un bolnav, îngrijindu-l. A gândi cu ~oarele a gândi alogic. A scrie cu ~oarele a scrie necaligrafic. A sta (sau a fi, a ramâne) pe ~oare a) a-si mentine pozitia, situatia; b) a corespunde realitatii; a fi sustinut de argumente trainice. A da din mâini si din ~oare a se stradui din rasputeri pentru a obtine sau a solutiona ceva, pentru a salva o situatie. A sta cu ~oarele în apa (rece) a medita mult si profund asupra unui lucru. A fi cu un ~ în groapa a ajunge la limita vietii; a fi foarte batrân. A cadea (sau a se arunca) la ~oarele cuiva a se ruga cu disperare de cineva. A calca (pe cineva) pe ~ a) a provoca cuiva o neplacere; b) a da cuiva de înteles. A cadea de pe (sau din) ~oare sau a nu se (mai) putea tine pe ~oare (sau a nu (mai) putea sta pe ~oare) a fi extrem de obosit. A pune (sau a asterne, a închina) ceva la ~oarele cuiva a darui ceva în semn de veneratie sau de supunere. A pune ~orul în prag a) a-si manifesta vointa; b) a se opune categoric. A scula (sau a ridica, a pune) în ~oare a mobiliza la realizarea unei actiuni. A sta în ~oarele cuiva a stingheri; a împiedica actiunile cuiva. A se topi (sau a se usca, a se pierde) pe (sau de pe, din) ~oare a slabi tare, a se stinge din viata, vazând cu ochii. A trai pe ~ mare a duce o viata luxoasa. A fi în ~oare a fi pregatit în permanenta pentru actiune. ~orul-caprei planta erbacee de padure cu tulpina erecta, ramificata, având frunze mari, alungite, zimtate, si flori albe, grupate într-o inflorescenta umbeliforma. ~orul-cocosului planta erbacee cu tulpina erecta, având frunze tripartite si flori albe sau galbene. 2) Parte a unor obiecte care serveste la sustinerea acestora. ~orul scaunului. ~oarele dulapului. 3) Parte inferioara a unui deal sau a unui munte. 4) agr. Gramada de snopi asezati în cruce. 5) (în trecut) Unitate de masura a lungimii (egala cu aproximativ o treime dintr-un metru). 6) Unitate de masura a versului (egala cu un anumit numar de silabe accentuate si neaccentuate sau lungi si scurte). /<lat. petiolus
ploaie, PLOÁIE ploi f. 1) Precipitatie atmosferica sub forma de picaturi de apa. ♢ ~ cu bulbuci (sau basici) ploaie mare si de scurta durata. ~ ciobaneasca sau mocaneasca ploaie marunta si deasa care, de obicei, tine mult. Pe ~ pe timp de ploaie. Vremea-i a ~ se spune despre un timp noros, prevestitor de ploaie. Apa de ~ a) apa rezultata din ploaie; b) vorbe goale; palavre; c) actiuni neserioase. 2) fig. Ceea ce cade sau vine în cantitate mare. O ~ de flori se scuturau. ~ de sulite. ♢ ~ de stele multime de stele cazatoare care se vad în aceeasi parte a cerului. 3) Alice marunte pentru vânatul pasarilor si al unor animale mici. [G.-D. ploii] /<lat. plovia
popor, POP//ÓR ~oáre n. 1) Comunitate de oameni care locuiesc pe acelasi teritoriu, vorbesc aceeasi limba si au aceleasi traditii culturale. 2) Ansamblu de persoane care locuiesc pe un anumit teritoriu; populatie. 3) Totalitate de oameni de o anumita nationalitate; neam; semintie. 4) Masa formata din oamenii muncii ai unei tari. 5) pop. Multime de oameni; lume. /cf. lat. populus, it. popolo
populament, POPULAMÉNT n. Arboret de aceeasi vârsta. /cf. fr. peuplement
procesiune, PROCESIÚN//E ~i f. 1) Sir lung de persoane care merg în mod solemn în aceeasi directie; alai; cortegiu. 2) Ceremonie religioasa în cursul careia credinciosii merg în coloana, cântând imnuri si rostind rugaciuni. [Sil. -si-u-] /<fr. procession, lat. processio, ~onis
puhoi, PUH//ÓI ~oáie n. 1) Curs vijelios de apa format în urma ploilor mari sau a topirii zapezii; torent; suvoi. 2) Ploaie torentiala. 3) fig. Multime nenumarata (de oameni sau de alte fiinte) care se îndreapta navalnic în aceeasi directie. /<sl. povoni
puţin, PUŢÍN1 adv. 1) (în opozitie cu mult) În cantitate, în masura mica. A nins ~. A uda ~ florile. ♢ Cel ~ minimum. Câtusi (sau cât) de ~ în masura cât de mica; macar un pic. Nu mai ~ tot atât; în aceeasi masura. Mai ~ în cantitate, în masura mai mica. ~ câte ~ a) câte un pic; b) fara graba; încet. Mult, ~ cât va fi; oricât. Mai mult sau mai ~ v. MULT. Pentru ~ raspuns politicos la multumirea cuiva pentru ceva. 2) Un timp scurt. A dormi ~. /<lat. putinus
radical, RADICÁL4 ~i m. 1) mat. Numar care, ridicat la o anumita putere, da numarul dat; radacina. 2) mat. Simbol care indica operatia de extragere a radacinii. 3) chim. Grup de atomi care se comporta în reactiile chimice ca un element unic, fara a se modifica. 4) lingv. Parte a unui cuvânt, dotata cu sens lexical, care este comuna tuturor cuvintelor din aceeasi familie; radacina. /<fr. radical, germ. Radikal
rădăcină, RĂDĂCÍN//Ă ~i f. 1) Organ al plantelor superioare, care îndeplineste functia de fixare în sol si de absorbire a apei si a substantelor nutritive. ♢ A prinde ~ (sau ~i) a) a da radacina; b) a se stabili într-un loc pe un timp îndelungat; a se statornici. 2) anat. Parte a unui organ animal, prin care acesta este fixat într-un tesut organic. 3) fig. Temelie a unui lucru. ♢ A curma (sau a stârpi, a taia) raul din (sau de la) ~ a înlatura un rau în mod radical. 4) mat. Numar care, ridicat la o anumita putere, da numarul dat; radical. ~ patrata. 5) lingv. Element al unui cuvânt dotat cu sens lexical si comun pentru toate cuvintele din aceeasi familie; radical. 6) fig. Locul unde s-a nascut cineva; neamul din care se trage; origine; izvor; obârsie; provenienta. [G.-D. radacinii] /<lat. radicina
reescont, REESCÓNT ~uri n. Operatie prin care banca centrala a unei tari cumpara de la o banca comerciala cambii scontate anterior de la aceeasi banca. /<fr. réescompte
rezonanţă, REZONÁNŢ//Ă ~e f. 1) Proprietate a unor obiecte de a intensifica si de a prelungi sunetele. Cutie de ~. 2) fiz. Fenomen de aparitie a oscilatiilor sub actiunea altor oscilatii de (aproape) aceeasi frecventa. ~ mecanica. 3) fig. Efect produs de un eveniment, fapt etc. asupra cuiva; rasunet; ecou. /<fr. résonnance
rima, A RIM//Á ~éz intranz. 1) (despre cuvinte, versuri) A constitui o rima; a avea aceeasi rima. 2) A face versuri cu rima. 3) fig. (despre lucruri, oameni, idei etc.) A se potrivi întoc-mai; a se îmbina în mod armonios; a fi în ton; a armoniza; a concorda. /<fr. rimer
rivaliza, A RIVALIZ//Á ~éz intranz. 1) A fi rival; a lupta pentru întâietate într-un domeniu. 2) A avea aproximativ sanse egale de izbânda; a sta pe aceeasi treapta. /<fr. rivaliser
roi, ROI róiuri n. 1) Grup de albine pornite, împreuna cu matca lor, în cautarea unui adapost. 2) fig. Grup de fiinte sau de obiecte în miscare. ♢ ~ meteoric ansamblu de meteori ale caror traiectorii luminoase pe bolta cereasca pornesc din acelasi punct. ♢ Roiuri de stele concentrari de stele având aceeasi provenienta si proprietati similare. /<sl. roj
saturaţie, SATURÁŢIE f. 1) Stare a unei solutii în care nu se mai poate dizolva o cantitate din aceeasi substanta. 2) Stare de intensitate maxima a unui fenomen sau de satisfactie maxima. 3) Dezgust provocat de o asemenea stare. [G.-D. saturatiei; Sil. -ti-e] /<fr. saturation, lat. saturatio, ~onis
sânge, SÂNGE n. 1) Lichid care circula prin vasele sangvine ale organismului, asigurând activitatea vitala a tesuturilor. ♢ Lacrimi de ~ lacrimi de mare suferinta. A varsa ~ a ucide; a omorî. Cu ~ rece cu stapânire de sine; fara emotii. A-si pastra ~le rece a-si pastra calmul. A-i îngheta cuiva ~le în vine (sau a îngheta ~le în cineva) a se speria foarte tare. A fierbe (sau a clocoti) ~le în cineva a fi stapânit de mânie. A-si face (sau a-i face cuiva) ~ rau a se amarî sau a amarî pe cineva foarte tare. A nu avea (nici o) picatura de ~ în obraz a fi foarte palid la fata. A-i intra cuiva în ~ a se transforma în obisnuinta; a deveni obicei. A suge ~le cuiva a exploata crunt pe cineva; a chinui. A avea mâinile patate de ~ a purta vina unui omor. A face sa curga ~ a provoca un macel, o varsare de sânge. A dona ~ a oferi o cantitate de sânge pentru transfuzii; a fi donator. 2) fig. Neam din care se trage cineva; os. ♢ Rudenie de ~ rudenie pe linie directa (între parinti si copii, frati si surori). Frate de ~ frate de la aceiasi parinti; frate bun. A fi de acelasi ~ cu cineva a fi ruda cu cineva; a fi din aceeasi familie cu cineva. 3): ~le-voinicului a) planta erbacee cu tulpina culcata si cu frunze alungite, cu flori rosii (uneori violete sau albe), dispuse în umbele si cu fructul pastaie; b) planta erbacee cu tulpina erecta, cu frunze liniare si cu flori purpurii, dispuse în inflorescente terminale, sub forma de spic. /<lat. sanguis
scârţâi, A SCÂRŢÂÍ scârtâi intranz. 1) (despre obiecte) A produce un zgomot ascutit, strident, neplacut în urma frecarii sau apasarii. Scârtâie zapada sub picioare. Scârtâie încaltamintea. ♢ ~ usa cuiva a sâcâi pe cineva cu una si aceeasi rugaminte. 2) (despre care încarcate) A merge anevoios, producând un zgomot caracteristic, cauzat de povara încarcaturii. 3) (mai ales despre insecte) A scoate sunete asemanatoare celor produse prin frecarea a doua obiecte. 4) fig. (despre instrumente muzicale sau despre interpreti) A produce sunete stridente si suparatoare. ~ din vioara. 5) pop. (despre mecanisme) A functiona prost. 6) fig. (despre actiuni sau despre activitati) A se desfasura încet si anevoios. 7) (despre persoane) A o duce rau cu sanatatea. /scârt + suf. ~âi
scoabă, SCOÁB//Ă ~e f. 1) Vergea de metal cu capetele ascutite si îndoite în aceeasi directie care serveste pentru îmbinarea unor piese (de obicei, de lemn). 2) Disc osos de pe pielea unor pesti (nisetru, morun, cega etc.). /<sl. skoba
seamă, SEÁM//Ă f. I. 1) Fapt divers; chestiune. ♢ Dare de ~ raport de activitate. 2) Mod de desfasurare a unei actiuni; rânduiala. ♢ A sti ~a la ceva a cunoaste rostul unui lucru; a sti mestesugul. 3) Cantitate nedeterminata. O ~ de cuvinte. ♢ Peste ~ peste masura. Fara numar si fara ~ în numar extrem de mare; foarte mult. De la o ~ de vreme de la un timp încoace. II. (în îmbinari stabile) 1) (exprima o observatie sau o constatare): De buna ~ fara doar si poate; desigur. Mai cu ~ în special; îndeosebi. A-si da ~a a) a se dumiri într-o chestiune; b) a fi constient de ceva. A-si lua de ~ a se razgândi. A lua ~a a) a observa; a remarca; b) a fi atent; c) a supraveghea. 2) (exprima ideea de atentie sau de grija): A baga de ~ a) a fi foarte atent; a fi precaut; b) a observa. Bagare de ~ atentie. A lua (sau a baga) în ~ (pe cineva) a da (a acorda) atentie (cuiva). A tine ~a (de cineva sau de ceva) a lua în consideratie; a avea în vedere. A lasa pe (sau în) ~a cuiva a lasa pe cineva sau ceva în grija sau supravegherea cuiva. A lua ~ (de cineva sau de ceva) a) a supraveghea (pe cineva sau ceva); b) a avea grija (de cineva sau ceva). A lua (pe cineva) pe ~a sa a ocroti (pe cineva); a lua (pe cineva) pe raspunderea sa. Pe ~a cuiva a) asupra cuiva; b) pe contul cuiva. 3) (exprima ideea de însemnatate, importanta, valoare): De ~ însemnat; valoros; important. De-o ~ cu cineva (sau de ~a cuiva) a) de aceeasi vârsta cu cineva; b) în aceeasi situatie cu cineva; la fel cu cineva. 4) (exprima ideea de moarte): A-i face cuiva ~a a ucide pe cineva. /<ung. szám
selectiv, SELECTÍV ~a (~i, ~e) 1) Care se efectueaza prin selectie. 2) (despre sisteme tehnice) Care poate realiza o selectie între mai multe elemente de aceeasi natura. /<fr. sélectif
serie, SÉRI//E ~i f. 1) Succesiune de elemente omogene; sir; rând. 2) Ansamblu de obiecte de acelasi fel, aranjate într-o anumita ordine. O ~ de timbre. 3) Categorie de clasificare. ~a unei obligatii. 4) Numar de ordine aplicat pe produsele de acelasi fel fabricate în cantitati mari. 5) mat. Sir de numere sau de expresii care se succed conform unor anumite legi. 6) chim. Ansamblu de compusi derivati unul din altul, care au aceeasi formula generala. [G.-D. seriei; Sil. -ri-e] /<fr. série, lat. series
simetrie, SIMETRÍ//E ~i f. 1) mat. Proprietate a unor puncte de a se afla la aceeasi distanta de un punct, de o dreapta sau de un plan. 2) Aranjare proportionala fata de un centru; distribuire egala. [G.-D. simetriei; Sil. -me-tri-] /<lat. symmetria, fr. symétrie, it. simmetria
similar, SIMILÁR ~a (~i, ~e) Care este de acelasi fel; de aceeasi natura; asemanator; analog. Caz ~. /<fr. similaire
sincronic, SINCRÓNI//C ~ca (~ci, ~ce) si adverbial 1) (despre fenomene, procese, evenimente) Care se produce concomitent si în mod identic. Oscilatii ~ce. 2) Care tine de fapte, fenomene sau evenimente ce exista sau se produc concomitent. ♢ Tabele ~ce tabele cronologice ale evenimentelor care au avut loc în aceeasi perioada. 3) (despre metode de cercetare) Care studiaza obiectul în starea lui actuala (fara a tine cont de evolutia istorica); independent de evolutia istorica. 4) (despre sisteme fizice, tehnice) Care functioneaza în acelasi timp; cu functionare simultana. [Sil. sin-cro-] /<fr. synchronique
solă, SÓL//Ă ~e f. Portiune de teren agricol cultivata cu aceeasi planta în cadrul unui asolament. /<fr. sole
stabil, STABÍL ~a (~i, ~e) 1) Care ramâne în aceeasi stare; bine asezat sau fixat; neclintit; imobil. 2) Care se mentine la acelasi nivel; cu nivel constant; neschimbat; statornic. 3) Care locuieste permanent în acelasi loc; cu loc de trai neschimbat; sedentar. /<lat. stabilis, it. stabile
staţionar, STAŢIONÁR2 ~a (~i, ~e) 1) Care ramâne neschimbat câtva timp. 2) Care se mentine în aceeasi stare. /<fr. stationnaire, lat. stationarius
stărui, A STĂRUÍ starui intranz. 1) A da dovada de insistenta; a insista. 2) A pastra statornicie (în actiuni, atitudini sau sentimente); a sta cu fermitate pe aceeasi pozitie; a persista; a persevera; a insista. 3) A-si perpetua existenta; a continua sa fie; a dainui; a persista; a dura. /stare + suf. ~ui
stereoizomer, STEREOIZOMÉR ~i m. Substanta care are aceeasi compozitie chimica cu alte substante similare, dar difera de acestea prin aranjarea în spatiu a atomilor din molecula. /<fr. stéréo-isomere
stereotipic, STEREOTÍPI//C ~ca (~ci, ~ce) 1) Care se prezinta în permanenta sub aceeasi forma; cu comportament identic; neschimbat. 2) Care denota lipsa de originalitate; lipsit de originalitate; sablonard. /<fr. stereotypique
stol, STOL ~uri n. 1) Multime de pasari zburatoare din aceeasi specie, adunate împreuna. ~ de vrabii. ♢ În ~ uri a) rânduri-rânduri; b) în gramezi. 2) Grup numeros si neorganizat de persoane. 3) fig. Multime, gramada de lucruri de acelasi fel. /<ngr. stólos
submultiplu, SUBMULTÍPL//U ~i m. mat. Marime care se cuprinde de un numar întreg de ori în alta marime de aceeasi natura. [Sil. -ti-plu] /sub- + multiplu
supin, SUPÍN ~e n. gram. Mod nepersonal al verbului, având aceeasi forma ca participiul trecut, dar nevariabila si precedata de anumite prepozitii. /<lat. supinum
şeptel, SEPTÉL ~uri n. Totalitate a animalelor domestice (de aceeasi specie) crescute într-o tara, într-o regiune sau într-o gospodarie. /<fr. cheptel
şi, SI1 conj. 1. (cu functie coordonatoare) 1) (exprima un raport copulativ) Eu si tu. E si frumos si destept. ♢ Ei si? ce-mi pasa mie? Ce importanta are? 2) (exprima un raport aditiv sau asociativ, formând numerale cardinale, numerale zecimale etc.) Treizeci si patru. Cinci întregi si doua zecimi. ♢ Si cu plus. 3) (exprima un raport adversativ) Dar; iar; însa. Îl aude si nu-l vede. 4) (exprima un raport concluziv) Deci; prin urmare; de aceea. Am spus ca fac si voi face. 5) (stabileste legatura cu cele spuse anterior, mai ales, la începutul unei propozitii interogative) Si unde ai mai auzit aceasta? 2. (cu functie subordonatoare) pop. (exprima un raport concesiv) Desi; cu toate ca; macar ca. Si a stiut dar n-a spus. /<lat. sic
tagmă, TÁGM//Ă ~e f. 1) Totalitate a persoanelor care tin de aceeasi categorie sociala sau profesionala. 2) pop. Grup de indivizi uniti în vederea unor scopuri suspecte; clica; gasca; clan; cârdasie; tacâm; sleahta; banda; coterie. [G.-D. tagmei] /<ngr. tágma
tarla, TARLÁ ~le f. Suprafata (mare) de teren cultivata cu aceeasi specie de plante agricole. [Art. tarlaua; G.-D. tarlalei] /<turc. tarla
tautologie, TAUTOLOGÍ//E ~i f. 1) Repetare inutila a aceluiasi gând, formulat prin aceleasi cuvinte sau prin cuvinte apropiate ca sens. 2) lingv. Greseala constând în repetarea unor cuvinte identice sau apropiate ca sens si ca expresie, dar diferite sub raport sintactic. 3) log. Judecata în care subiectul si predicatul exprima exact aceeasi notiune. [G.-D. tautologiei; Sil. ta-u-] /<fr. tautologie, lat. tautologia
teapă, TEÁPĂ f. Grup de fiinte sau de obiecte care se caracterizeaza printr-o anumita însusire; specie; gen; categorie; fel; soi. ♢ De aceeasi (sau de o) ~ care este de acelasi soi sau caracter (rau). /Orig. nec.
timbru, TÍMBRU2 ~ ri n. Calitate specifica a unui sunet, care permite distingerea de alt sunet, cu aceeasi înaltime, intensitate si durata, dar provenit din alta sursa sonora. /<fr. timbre
tot, TOT2 adv. 1) Ca si pâna în prezent; în continuare. ~ mai înveti? 2) Timp îndelungat; mereu; totdeauna. Sa ~ lucrezi. 3) De multe ori; adesea. Se ~ plimba pe sub geam. 4) Din ce în ce (mai). Spre amiaza soarele arde ~ mai tare si mai tare. 5) La fel; (de) asemenea. Prietenul e ~ din sat. ♢ ~ atât în aceeasi cantitate. ~ atunci în acelasi timp. ~ acolo în acelasi loc. Mi-i ~ atâta mi-i indiferent. 6) (însotit de substantive sau pronume) Ca totdeauna; iarasi. ~ el venise primul. 7) pop. Numai. ~ cu oameni harnici sa lucrezi. ♢ ~ unul si unul într-ales; de frunte; de vaza; de seama. 8) Într-un fel sau altul; oricum; totuna. Nu plecam ca e ~ vreme urâta. 9) Totusi; cu toate acestea. Manânca si ~ nu se mai satura. /<lat. totus
totuna, TÓTUNA adv. 1) În aceeasi masura; la fel; acelasi lucru; deopotriva. ♢ A-i fi (cuiva) ~ a-i fi (cuiva) indiferent. 2) rar Fara a se opri; întruna. /tot + una
travesti, A SE TRAVEST//Í ma ~ésc intranz. 1) A-si schimba îmbracamintea obisnuita pentru a nu putea fi recunoscut; a se deghiza. 2) (despre actori) A juca roluri diferite în aceeasi piesa (schimbându-si costumul). 3) A se ascunde sub aparente înselatoare cu scopul de a induce în eroare; a se camufla; a se deghiza. /<fr. travestir
trilogie, TRILOGÍ//E ~i f. 1) (în Grecia antica) Ansamblu de trei tragedii, ale caror subiecte continua. 2) Ansamblu de trei opere distincte, care formeaza o serie, elaborate de acelasi autor si caracterizat prin aceeasi tematica. [G.-D. trilogiei] /<fr. trilogie
trust, TRUST ~uri n. Unitate formata din mai multe întreprinderi din aceeasi ramura (de productie, de transport, de constructii etc.), dispersate teritorial. ~ de constructii. /<fr., engl. trust
tufă, TÚF//Ă ~e f. 1) Arbust cu ramuri dese care cresc de la baza tulpinii. 2) Grup de tulpini ierboase care cresc din aceeasi radacina. ♢ ~ (de Venetia) nimic; nici urma. Sarac ~ foarte sarac. /<lat. tufa
turmă, TÚRM//Ă ~e f. 1) Multime de indivizi din aceeasi specie, care umbla împreuna; cârd. 2) fam. depr. Grup mare, neorganizat de oameni (docili sau înraiti, agresivi). 3) bis. Totalitate a credinciosilor. /<lat. turma
ţesut, ŢESÚT2 ~uri n. Totalitate a celulelor care formeaza un sistem anatomic sau vegetal si are aceeasi structura si aceleasi functii într-un organism. ~ muscular. /v. a (se) tese
unanim, UNANÍM ~a (~i, ~e) si adverbial 1) Care exprima un acord complet; acceptat de toti membrii unei colectivitati; comun; general. Decizie ~a. 2) la pl. (despre persoane) Care au aceeasi opinie; de aceeasi parere. /<fr. unanime
uniform, UNIFÓRM ~a (~i, ~e) 1) Care are mereu aceeasi forma; cu caracteristici sau particularitati identice, constante. Viata ~a. 2) Care este constant în timp si spatiu; lipsit de variatii. Viteza ~a. /<fr. uniforme, lat. uniformis, ~e
uniformă, UNIFÓRM//Ă ~e f. Îmbracaminte reglementara care prezinta aceeasi forma dupa croiala, model, pânza si culoare, obligatorie pentru anumite categorii de profesiuni. ~ scolara. ~ militara. /<fr. uniforme
uterin, UTERÍN ~a (~i, ~e) Care tine de uter; propriu uterului. Trompe ~e. ♢ Frati ~i, surori ~e copii care au aceeasi mama dar tati diferiti. /<fr. utérin
vreme, VRÉM//E ~uri n. 1) Dimensiune universala dupa care se ordoneaza succesiunea ireversibila a fenomenelor; timp. 2) Interval dintre doua momente care se masoara în secunde, minute, ore etc.; timp. 3) Perioada cât dureaza ceva; durata; timp. Lectia a tinut multa ~. În ~ea lucrului. ♢ Din ~ în ~ din când în când; uneori. Din ~ de mai înainte. Cu ~ea peste o anumita perioada; pe masura scurgerii timpului. de ~ ce fiindca; deoarece. În ~ ce (sau în ~ea când) atunci când. În aceeasi ~ concomitent; simultan. toata ~ea mereu; neîntrerupt; în permanenta. A-si pierde (sau a-si omorî) ~ea a-si irosi timpul fara nici un rost; a lenevi. Atâta amar de ~ foarte mult timp. 4) Moment oportun, împrejurare potrivita pentru o actiune; timp; prilej; ocazie. La ~ea secerisului. ♢ De la o ~ (încoace) de la un moment dat. Pâna la o ~ pâna la un moment dat. A fi (sau a veni) ~ea a sosi momentul potrivit. Toate la ~ea lor toate la momentul potrivit. 5) Perioada determinata istoric. Pe ~ea lui Stefan cel Mare. ♢ Pe ~uri cândva; demult. Din ~uri de demult; din timpurile vechi. Înainte ~ în timpurile trecute. În (sau pe) ~ea mea (sau ta, lui etc.) pe când eram (sau erai, era etc.) tânar; în tinerete. 6) Stare meteorologica în-tr-o perioada data (într-o anumita regiune); timp. Astazi ~ea este frumoasa. [Art. vremea; G.-D. vremii; Pl. si vremi] /<sl. vrĕme
xenogamie, XENOGAMÍE f. Polenizare a florilor unei plante cu polen colectat de la o alta planta de aceeasi specie. /<fr. xénogamie
aleatorism, ALEATORÍSM s.n. 1. Procedeu de creatie care urmareste, prin caracterul întâmplator al configuratiei finale a structurii, stimularea interesului si a imaginatiei spectatorului. 2. (Muz.) Curent conform caruia aceeasi compozitie se poate prezenta sub aspecte variate, datorate libertatii ce se acorda interpretului în recrearea sa. [Pron. -le-a-. / < fr. aléatorisme].
alotriomorf, ALOTRIOMÓRF, -Ă (Geol.; despre minerale) Care nu are forma proprie, ci o ia pe aceea a cavitatii unde se afla. [Pron. -tri-o-. / < germ. allotriomorph, cf. gr. allotrios – strain, morphe – forma].
ambidextru, AMBIDÉXTRU, -Ă adj. Care se foloseste cu aceeasi îndemânare de ambele mâini. [< fr. embidextre, cf. lat. ambo – doi, dextera – mâna dreapta].
magnacumlaude, MAGNA CUM LAUDE [...] Tot cu ablativul se construieste si prepozitia cum, asa ca gresesc profund cei care scriu (si ei sunt foarte multi) magna cum laudae, în loc de laude. Nominativul acestui substantiv este, în latina, laus, genitivul e laudis, iar ablativul se termina în -e, deci laude. În mod surprinzator, chiar în DEX [1996], se scrie magna cum laudae (vezi p. 591, col. 2), iar cel putin o data, aceeasi greseala apare în Dictionar de lingvisti si filologi români, Bucuresti, Albatros, 1978 [...] – [Theodor Hristea, Latina si importanta ei pentru realizarea unei exprimari literare, www.unibuc.ro/eBooks/filologie/dindelegan/22.pdf]
amplifica, AMPLIFICÁ vb. I 1. tr., refl. A (se) mari, a (se) dezvolta; a (se) largi, a da sau a capata amploare. ♦ A forma o fractie de aceeasi valoare cu fractia data prin înmultirea numaratorului si a numitorului cu acelasi numar. 2. tr. A intensifica, a mari (valori electrice, acustice, optice). [P.i. amplific, 3, 6 -ca. [< lat. amplificare – a mari, cf. it. amplificare, fr. amplifier].
andromastie, ANDROMASTÍE s.f. Prezenta la femei a unei mamele atrofiate, asemanatoare cu aceea a unui barbat. [< fr. andromastie].
aniversar, ANIVERSÁR, -Ă adj. Care aminteste de un eveniment petrecut în trecut la aceeasi data. V. comemorativ. [< fr. anniversaire, lat. anniversarius < annus – an, vertere – a întoarce].
antelie, ANTÉLIE s.f. Pata luminoasa de forma rotunda care se formeaza pe cer în partea opusa Soarelui la aceeasi înaltime. [Gen. -iei. / < fr. anthélie, cf. gr. ante – contra, helios – soare].
arhegoniate, ARHEGONIÁTE s.f. pl. Grup de plante care au aceeasi structura de arhegon si care cuprind muschii si ferigile. [Pron. -ni-a-. / < it. archegoniate, lat. archegoniatae].
autogamie, AUTOGAMÍE s.f. Fecundatie a florilor unei plante prin polenul produs în aceeasi floare. ♦ Autofecundare la organismele monocelulare, constând din unirea a doua nuclee formate în aceeasi celula. [Gen. -iei. / < fr. autogamie, cf. gr. autos – însusi, gamos – unire].
autolit, AUTOLÍT s.n. (Geol.) Roca magmatica înglobata în alta roca, cu care a provenit din aceeasi magma initiala. [< fr. autolithe, cf. gr. autos – însusi, lithos – piatra].
autonomie, AUTONOMÍE s.f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei nationalitati conlocuitoare etc.) de a se administra singur în cadrul unui stat condus de o putere centrala; situatie a celui care nu depinde de nimeni, care are deplina libertate în actiunile sale. 2. Distanta maxima pe care o poate parcurge un vehicul cu motor (nava, avion etc.) fara alimentare. ♢ Autonomie financiara = situatia unui serviciu cu gestiune financiara independenta de aceea a organului care l-a creat si care îl controleaza. Autonomia artei = diferentierea artei si a valorilor ei de celelalte forme ale constiintei sociale si de valorile corespunzatoare acestora. [Pron. a-u-, pl. -ii, gen. -iei. / < fr. autonomie, it. autonomia, cf. gr. autos – însusi, nomos – lege].
careu, CARÉU s. n. 1. asezare în forma de patrat. ♢ fiecare dintre patratele care alcatuiesc un caroiaj. 2. încapere pe o nava pentru adunari, studii si servitul mesei. 3. suprafata marcata a terenului de fotbal, de tenis etc.; (p. ext.) teren de sport. 4. patrat de cuvinte încrucisate. 5. formatie de patru carti de aceeasi valoare (la unele jocuri). 6. parte a unei biserici unde nava se intersecteaza cu transeptul. (< fr. carré)
autoscopie, AUTOSCOPÍE s.f. Simptom al unor boli care consta în aceea ca bolnavul crede ca se vede pe sine însusi în fata lui. [< fr. autoscopie, cf. gr. autos – însusi, skopein – a privi].
barbarism, BARBARÍSM s.n. Cuvânt introdus dintr-o limba straina fara a fi necesar. ♦ Cuvânt rezultat din stâlcirea altui cuvânt din aceeasi limba. [< fr. barbarisme, cf. lat. barbarismus, gr. barbarismos – expresie gresita].
cardioidă, CARDIOÍDĂ s. f. curba descrisa de un punct al unui cerc care se rostogoleste fara alunecare pe un cerc fix exterior si de aceeasi raza. (< fr. cardioïde)
biotip, BIOTÍP s.n. (Biol.) Grup de indivizi care au aceeasi constitutie genetica si care nu se deosebesc morfologic, prezentând în schimb diferente de ordin biologic. [< fr. biotype].
buchet, BUCHÉT s.n. 1. Manunchi, legatura de flori. 2. Grup de arbori de aceeasi specie în cadrul unui arboret; boschet. 3. Aroma specifica a unor vinuri vechi, selectionate. 4. (Mar.) Ansamblu format din doua-trei macarale, servind pentru manevrele curente ale velelor. [< fr. bouquet].
pulărău, PULĂRẮU, pularắi, s.m. (Vulgar) Curvar, desfrânat. (din pula + suf. -arau; pt. suf. v. batalau, fatalau; este de presupus ca it. pollacco (= proxenet) si portare i polli (= a mijloci prostitutia, a se ocupa de proxenetism) au aceeasi origine)
cardioidă, CARDIOÍDĂ s.f. Curba descrisa de un punct al unui cerc care se rostogoleste fara alunecare pe un cerc fix exterior si de aceeasi raza. [Pron. -di-o-i-. / < fr. cardioïde, cf. gr. kardia – inima, eidos – forma].
caracter, CARACTÉR s. n. 1. ansamblu de trasaturi psihico-morale distincte, relativ stabile, definitorii pentru om. o dans de ~ = dans prin ale carui figuri se exprima actiuni sau sentimente; comedie de ~ = comedie a carei intriga izvoraste din conflictul creat între caracterele personajelor. 2. personalitate morala caracterizata prin vointa ferma, corectitudine si consecventa, integritate etc. 3. individualitate cu trasaturi psihice complexe, într-o opera literara. 4. particularitate de structura, forma, substanta sau functie a unui organism. ♢ caracteristica a unui lucru, fenomen. 5. element al unui alfabet; litera, semn grafic de acelasi corp si aceeasi familie. ♢ (inform.) litera, cifra, semn particular. 6. (mat.) numarul de elemente care ocupa dupa o permutare acelasi loc ca si înainte de aceasta. (< fr. caractère, lat. character, gr. kharakter)
circular, CIRCULÁR, -Ă adj. 1. În forma de cerc, care descrie un cerc. ♦ (Adv.) De jur împrejur. 2. (si s.f.) (Ordin, dispozitie) care se transmite în aceeasi forma la mai multe institutii, persoane etc. // s.n. 1. Ferastrau în forma de disc, care taie prin învârtire în jurul propriei sale axe. 2. (Teatru) Fundal care acopera peretele din fundul scenei. [Cf. fr. circulaire, lat. circularis].
cis, CIS- Element prim de compunere savanta cu semnificatia "dincoace de", "de aceeasi parte". [< fr., it., lat. cis].
cohleoidă, COHLEOÍDĂ s.f. Curba plana, loc geometric al extremitatilor arcelor cercurilor tangente unei drepte într-un punct al ei, având originea comuna si aceeasi lungime. [Pron. -le-o-i-. / < fr. cochléoïde].
coliniaritate, COLINIARITÁTE s.f. Calitate a mai multor puncte de a fi situate pe aceeasi dreapta. [Pron. -ni-a-. / cf. it. collinearità].
capităluţă, CAPITĂLÚŢĂ s. f. litera de tipar majuscula, de aceeasi înaltime cu litera mica din acelasi corp. (< capitala2 /2/ + -uta)
confraternitate, CONFRATERNITÁTE s.f. (Frantuzism) Întelegere între persoanele care fac parte din acelasi corp (constituit ca atare), între persoanele care practica aceeasi profesiune; confrerie. [Cf. fr. confraternité].
confuziune, CONFUZIÚNE s.f. (Jur.) 1. Mod de stingere a unor obligatii prin reunirea în aceeasi persoana a calitatilor de debitor si de creditor. 2. V. confuzie. [Cf. fr. confusion, it. confusione, lat. confusio].
conjuncţie, CONJÚNCŢIE s.f. 1. Parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau doua cuvinte cu aceeasi functie sintactica. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si este falsa când cel putin una dintre componente este falsa. ♦ Figura de stil care enunta o observatie rezultata din asocierea unor aspecte de viata contradictorii; sinichioza. 2. (Astr.) Pozitie în care se gasesc doi astri care au aceeasi longitudine cereasca la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjunctiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].
consecvenţă, CONSECVÉNŢĂ s.f. 1. (În logica scolastica) Implicatia si decurgerea formulelor logice una din alta. 2. Caracteristica a gândirii corecte care respecta legile si regulile de formare si transformare într-un sistem deductiv. ♦ Fel de a actiona logic si pe aceeasi linie de conduita; linie de conduita ferma, neschimbatoare. ♢ Cu consecventa = în mod consecvent. [Var. consecuenta s.f. / cf. lat. consequentia, it. consequenza, fr. conséquence].
coordonare, COORDONÁRE s.f. 1. Actiunea de a coordona. 2. Raport între doua sau mai multe propozitii sau parti de propozitie, legate între ele astfel încât una sa nu depinda sintactic de cealalta sau de celelalte; raport între mai multe notiuni de aceeasi specie subordonate aceleiasi notiuni. [Var. coordinare s.f. / < coordona].
coregional, COREGIONÁL, -Ă adj. Din aceeasi regiune. [Pron. -gi-o-. / cf. it. corregionale].
cvartolet, CVARTOLÉT s.n. (Muz.) Grup de patru note de durata egala cu aceea a trei note obisnuite. [Var. cuartolet s.n. / < it. quartoletto, cf. fr. quartolet].
cvintă, CVÍNTĂ s.f. 1. (Muz.) Interval de cinci note consecutive. 2. A cincea pozitie principala de aparare la scrima. 3. Formatie de cinci carti consecutive (de aceeasi culoare) la jocul de carti. 4. Acces de tuse violent si prelungit. [Var. chinta, cuinta s.f. / < it. quinta, cf. fr. quinte].
cvintolet, CVINTOLÉT s.n. (Muz.) Grup de cinci note de durata egala cu aceea a patru note obisnuite. [Var. cuintolet s.n. / < fr. quintolet].
cuplu, CÚPLU s.n. 1. Pereche, reunire de doua persoane bazata pe o legatura constanta sau datorata unei apropieri accidentale. 2. (Fiz.) Sistem de doua forte antiparalele si de aceeasi intensitate. 3. Piesa de constructie plasata transversal în coca unei ambarcatii sau în fuzelajul unui avion. [< fr. couple].
decimolet, DECIMOLÉT s.n. (Muz.) Figura ritmica alcatuita din zece note de durata egala cu aceea a opt note obisnuite. [< it. decimoletto].
decinormal, DECINORMÁL, -Ă adj. Solutie decinormala = solutie cu o concentratie de zece ori mai mica decât aceea a unei solutii normale. [< fr. décinormal].
dermatograf, DERMATOGRÁF adj., s.n. (Creion) dermatograf = creion colorat, cu mina facuta din aceeasi compozitie ca si grimoanele, servind la machiaj. [< fr. dermatographe, cf. gr. derma – piele, graphein – a scrie].
dicţionar, DICŢIONÁR s.n. 1. Lucrare care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale operei unui scriitor aranjate într-o anumita ordine (de obicei alfabetica) si explicate în aceeasi limba sau traduse în alta limba. 2. Lista alfabetica de termeni (cu explicatiile necesare) apartinând unei anumite stiinte, arte etc. [Pron. -ti-o-. / < fr. dictionnaire, cf. lat.t. dictionarium].
dilemă, DILÉMĂ s.f. Rationament cu doua premise contradictorii si contradictionale, care duc la aceeasi concluzie. ♦ (Curent) Situatie cu doua iesiri, ambele defavorabile; încurcatura; alternativa. [Cf. fr. dilemme, it., lat., gr. dilemma < gr. dis – doi, lemma – argument].
dispersie, DISPÉRSIE s.f. Împrastiere, raspândire. ♢ Dispersie a luminii = descompunere sub forma unui spectru, a unei radiatii de lumina compuse, care trece printr-o prisma de sticla. ♦ Împrastiere a unei substante în particule foarte fine într-un mediu gazos, lichid sau solid. ♦ Expresie folosita în statistica matematica, prin care se masoara concentrarea unei multimi de valori în jurul unei valori medii. ♦ Fenomen balistic prin care traiectoriile succesive ale proiectilelor trase cu aceeasi arma si cu aceleasi elemente de tragere nu se confunda. [Gen. -iei, var. dispersiune s.f. / cf. fr. dispersion, it. dispersione, lat. dispersio].
diurn, DIÚRN, -Ă adj. Care se petrece în timp de o zi. ♢ Miscare diurna = miscare aparenta de la est la vest a astrilor pe sfera cereasca, care are loc în 24 de ore; maree diurna = tip de maree caracterizat prin aceea ca în 24 de ore are loc o maree înalta si una joasa. ♦ Care se face în timpul zilei, de zi. ♦ (Despre flori) Care se deschide numai la lumina. [Pron. di-urn. / < fr. diurne, it. diurno, lat. diurnus].
dublu, DÚBLU, -Ă adj. 1. Care este de doua ori mai mare; îndoit. 2. Format din doua obiecte identice sau de aceeasi natura. ♦ (s.m.) Dublu baieti (sau fete) = partida de tenis sau de tenis de masa la care participa câte doi jucatori de fiecare parte a plasei. 3. Minge dubla = miscare nereglementara la volei, handbal, tenis sau tenis de masa, constând în atingerea mingii de catre jucator de doua ori în momentul primirii sau în lasarea acesteia sa atinga de doua ori la rând terenul sau masa de joc. [< fr. double].
dublou, DUBLÓU2 s.n. (Sport) Cuplu de doi vâslasi pe aceeasi ambarcatie. [Cf. engl. double(scull)].
duolet, DUOLÉT s.n. (Muz.) Figura ritmica alcatuita din doua note de durata egala cu aceea a trei note obisnuite. [< fr. duolet].
duplex, DÚPLEX s.n. 1. Sistem de telegrafie în care pe aceeasi linie se pot face în acelasi moment mai multe transmisiuni. 2. Masina de imprimat cu role, care imprima în mai multe culori pe ambele fete ale unei tesaturi. 3. Hârtie sau carton format din doua straturi de pasta lipite prin presare în stare umeda. ♦ (Poligr.) Procedeu de reproducere în doua culori a ilustratiilor monocrome în semitonuri. 4. Procedeu duplex = procedeu complex pentru elaborarea otelurilor superioare constând din combinarea a doua procedee siderurgice. 5. Apartament duplex = apartament construit pe doua niveluri. 6. Parbriz lamelar fabricat din doua placi de sticla speciala, unite la cald sub presiune dupa ce s-a introdus între ele o folie de polivinil. 7. (Genet.) Organism care are doua gene dominante pentru acelasi caracter. [Pl. -xuri. / < fr., lat. duplex].
echivala, ECHIVALÁ vb. I. intr. A fi egal, a avea o valoare egala cu ceva. ♦ tr. (p. ext.) A traduce. ♦ tr. A face (ca o diploma, un examen etc.) sa aiba aceeasi valoare cu altul (din alta tara, provenit din alta parte etc.). [Cf. fr. équivaloir, it. equivalere, lat. aequivalere < aequus – egal, valere – a valora].
badian, BADIÁN s.m. Arbust originar din Asia (Illicium verum / Illicium anisatum); fructul acestuia în forma de capsula stelata (stelute) cu 8 seminte, cu puternica aroma de anason, numit de aceea si "anason stelat", utilizat ca mirodenie; traditional, în tarile asiatice se mesteca dupa masa seminte de badian, considerate a fi digestive. – Fr. badiane, engl. badian, star anise, germ. Sternanis.
canon, CANÓN s. n. 1. norma, regula fundamentala. ♢ (arte) regula fixa care stabileste proportia diferitelor parti ale corpului. 2. compozitie polifonica în care doua sau mai multe voci, intrând succesiv, executa fiecare aceeasi melodie; imitatie (2). 3. caracter de litera de 36 puncte tipografice. 4. ansamblul cartilor considerate sfinte; parte a ceremonialului de liturghie. (< fr. canon, germ. Kanon)
canibal, CANIBÁL, -Ă I. adj. (despre animale) care se hraneste cu indivizi din aceeasi specie. II. s. m. f. 1. antropofag. 2. (fig.) om crud, feroce. (< fr. cannibale, sp. canibal)
sabie, SÁBIE s.f. (Iht.) În general, peste marin din fam. xiphiidae (pesti-sabie), caracterizat prin maxilarul superior mai mult sau mai putin alungit. Pestii-sabie propriu-zisi (istiophoridae) populeaza Oceanul Pacific si pe cel Indian, precum si pe cel Atlantic, pe tarmurile de est ale SUA, caracteristic fiind maxilarul superior alungit, curbat, mai scurt ca la pestele-spada, prevazut cu dinti, cel inferior ceva mai lung, corpul fusiform, cu o înotatoare dorsala lunga, înalta (subspeciile Tetrapturus, Makaira; engl. spear-fish, spike-fish, marlin), în variate culori, de la argintiu (white marlin), la albastrui (blue marlin) la negru (black marlin) sau cu dungi (striped marlin); unele istiophoridae au înotatoarea dorsala foarte înalta, ca o pânza de corabie sau evantai, numiti de aceea si pesti-evantai (engl. sail-fish; Istiophorus gladius si americanus).
canastă, CANÁSTĂ s. f. joc de carti asemanator cu rummy. ♢ grup de cel putin sapte carti de aceeasi valoare, care constituie seria tipica a acestui joc. (< fr., sp. canasta)
familie, FAMÍLIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor înrudite, care sunt din acelasi neam; rude de sânge, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la baza casatoria si este alcatuit din soti si copii. ♦ Neam, descendenta. ♦ Copiii în raport cu parintii lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau în aceeasi casa sub autoritatea unui "pater familias", sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strâns unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care deriva din acelasi cuvânt. ♦ Grup de limbi care au aceeasi origine, tragându-se dintr-o limba mai veche, numita limba comuna. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinatii chimice cu trasaturi comune. ♢ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viata organizata; ♢ (fiz.) familie radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].
overdrive, OVERDRIVE s.n. Dispozitiv interpus în transmisia unui automobil pentru a multiplica turatia rotilor sau a micsora pe aceea a motorului în scopul diminuarii uzurii si consumului. [Pron. ova-dráiv. / < engl. over-drive].
mascotă, MASCÓTĂ, mascote, s.f. Prajitura umpluta cu crema parfumata cu pralina sau cafea, apoi "mascata" cu aceeasi crema si ornata cu fulgi de migdale caramelizate sau alt barot; din fr. mascotte
migdală, MIGDALĂ, migdale, s.f. Fructul a doua varietati de migdal (Prunus amygdalus, var. dulcis si var. amara), asemanator cu o caisa verde, dar necomestibil; (prin restr., la pl.) sâmburii mari si lemnosi ai migdalelor, respectiv miezul acestora, utilizat ca aromatizant; a) migdale dulci = miezul varietatii dulcis, de culoare alb-galbuie, comestibil, utilizat pe scara larga în cofetarie, întreg, prajit, caramelizat sau efilat, iar sub forma de pudra pentru realizarea de diverse paste (martipan) si creme; b) migdale amare = miezul varietatii amara, acoperit cu o pielita groasa, maronie, foarte amara, cu bogat continut de amigdalina, toxica în cantitate mare – fiind de aceea interzis în consum, dar utilizat pentru fabricarea de esenta, extract, ulei si lichior de migdale.
fezanda, FEZANDÁ vb. I. tr. A da vânatului, pastrându-l în anumite conditii un timp, o aroma (asemanatoare cu aceea a carnii de fazan). ♦ refl. A capata un anumit gust. [P.i. -dez. / < fr. faisander].
franciscanism, FRANCISCANÍSM s.n. Miscare religioasa a lui Francesco d'Assisi, care îmbina predica pocaintei si a ascetismului sever cu aceea a simplitatii evanghelice, a blândetii si a dragostei pentru toate vietuitoarele firii. [< it. francescanesimo, cf. Francesco d'Assisi – teolog si poet catolic italian din evul mediu].
müsli, M'ÜSLI s.n. Preparat culinar cu mare valoare nutritiva, creat în sec. 19 de medicul elvetian Bircher-Benner, numit de aceea si Birchermuesli, constând din fulgi de ovaz înmuiati în lapte, cu adaos de suc de lamâie, mere rase sau alte bucatele de fructe proaspete si seminte uleioase (miez de nuca, migdale) macinate; p. restr. amestec de fulgi de ovaz, fructe deshidratate si seminte uleioase, comercializat sub aceasta denumire. din germ. Müsli < germ. elv. Müesli, dim. al lui Mues pt. germ. Mus = piure (de fructe, de legume etc.). [et. DWdDS, 10 B.]
franklin, FRÁNKLIN s.m. (Fiz.) Unitate de masura a sarcinii electrice, egala cu sarcina unui corp punctual care, la distanta de 1 cm de un alt corp punctual încarcat cu aceeasi sarcina, este supus în vid unei forte de o dina. [< fr., engl. franklin, cf. (Benjamin) Franklin – fizician american].
tangerină, TANGERÍNĂ, tangerine, s.f. Fruct citric (Citrus reticulata), asemanator cu mandarina, dar de culoare rosie, a carui coaja se desprinde foarte usor; miezul se desface în felii ca la mandarina, dar are pulpa mai zemoasa si mai putine seminte, fiind de aceea preferat în gastronomie; din fr., engl. tangerine.
gazel, GAZÉL s.n. Poezie cu forma fixa formata din distihuri, în care fiecare al doilea vers al distihului se termina în aceeasi rima ca cea a primului distih. [Pl. -luri, -le. / < fr. ghazel, cf. ar. ghazel].
geitonogamie, GEITONOGAMÍE s.f. (Bot.) Tip de polenizare în care polenul de pe staminele unei flori este transportat pe gineceul altei flori de pe aceeasi planta. [Gen. -iei. / < germ. Geitonogamie, cf. gr. geiton – aproape, gamos – unire].
generaţie, GENERÁŢIE s.f. 1. Functiune prin care fiintele vii se reproduc; reproducere. ♢ (Biol.) Teoria generatiei spontanee = teorie conform careia din materia anorganica poate lua nastere în mod spontan un organism viu evoluat. 2. Totalitatea oamenilor care au cam aceeasi vârsta sau traiesc în acelasi timp. ♦ (Biol.) Grupare de indivizi având aceeasi filiatie. ♦ Perioada de timp care desparte vârsta tatalui de aceea a fiului. [Gen. -iei, var. generatiune s.f. / cf. fr. génération, it. generazione, lat. generatio].
izogeotermă, IZOGEOTÉRMĂ s.f. Linie care uneste pe o harta meteorologica toate punctele terestre cu aceeasi temperatura medie a solului; geoizoterma. [Pron. -ge-o-, var. isogeoterma s.f. / < fr. isogéotherme, cf. gr. isos – egal, lat. genus – gen].
hedonism, HEDONÍSM s.n. Conceptie etica potrivit careia scopul vietii este placerea, eliberarea de suferinta. ♦ (Estet.) Teorie care considera ca principala functie a artei este aceea de a delecta. ♦ Tendinta exagerata în cautarea placerii, frecventa în starile maniacale. [< fr. hédonisme, cf. gr. hedone – placere].
ciclu, CÍCLU s.n. 1. Serie, lant de fenomene, de stari etc., care se produc totdeauna în aceeasi ordine. ♦ Serie, numar de luni, de ani etc., dupa care se reproduc constant anumite fenomene în aceeasi ordine. ♦ Serie de productii literare, de opere stiintifice etc. cu tema comuna. 2. Lant închis de atomi din molecula unei substante. 3. Totalitatea starilor succesive prin care trece un sistem fizic într-o transformare ciclica. 4. Unitate de masura pentru frecventa (la vibratii), reprezentând frecventa unei vibratii cu perioada de o secunda. [Pl. -uri. / < lat. cyclus, cf. it. ciclo, fr. cycle, gr. kyklos – cerc].
histogramă, HISTOGRÁMĂ s.f. (Statist.) Grafic alcatuit din coloane alaturate având aceeasi baza, proportionale cu cantitatea pe care o reprezinta. [< fr. histogramme, cf. gr. histos – tesut, gramma – scriere].
homoplastie, HOMOPLASTÍE s.f. (Med.) Transplantare de grefa de la un individ din aceeasi specie. [Gen. -iei, var. homeoplastie s.f. / < fr. homoplastie, cf. gr. homos – asemanator, plassein – a forma].
homeoterm, HOMEOTÉRM, -Ă adj., s.n. 1. (op. p o i c h i l o t e r m) (Animal) cu temperatura constanta. 2. (Despre ape termale) Care izvoraste la o temperatura apropiata de aceea a organismului omului. [Pron. -me-o-. / < fr. homéotherme, cf. gr. homoios – asemanator, thermos – caldura].
echilibrator, ECHILIBRATÓR, echilibratóri, s.m. Muncitor în echilibrarea rotoarelor, statoarelor, masinilor electrice, care aduce la aceeasi turatie, respectiv frecventa, toate partile componente ale unui dispozitiv supus rotatiei. (echilibra + suf. -tor)
echiplanaţie, ECHIPLANÁŢIE s.f. Nivelare a reliefului la o aceeasi altitudine. (din fr. équiplanation)
homocromie, HOMOCROMÍE s.f. Potrivire între culoarea animalelor si aceea a mediului exterior. [Gen. -iei. / < fr. homochromie, cf. gr. homos – asemanator, chroma – culoare].
omogen, OMOGÉN, -Ă adj. 1. Care prezinta omogenitate; de acelasi fel, de aceeasi substanta, de aceeasi natura. ♦ Ale carui parti se unesc sau au o structura unitara. 2. (Mat.; despre functii cu mai multe variabile) Ale carei valori ramân proportionale pentru variabile proportionale. [Var. homogen, -a adj. / < fr. homogène, cf. gr. homos – asemanator, genos – gen].
homogrefă, HOMOGRÉFĂ s.f. (Med.) Grefa luata de la un individ din aceeasi specie. [< fr. homogreffe].
homomorf, HOMOMÓRF, -Ă adj. (Biol.) Care are aceeasi forma. [< fr. homomorphe, cf. gr. homos – asemanator, morphe – forma].
homomorfism, HOMOMORFÍSM s.n. (Mat.) Corespondenta univoca într-un singur sens între doua multimi cu aceeasi structura; automorfism. [Var. omomorfism s.n. / < fr. homomorphisme].
homoptere, HOMOPTÉRE s.n.pl. (Zool.) Ordin de insecte (puricii de plante, filoxera etc.) cu patru aripi membranoase de aceeasi marime si de aceeasi forma. [Sg. homopter. / < fr. homoptères, cf. gr. homos – asemanator, pteron – aripa].
homotransplant, HOMOTRANSPLÁNT s.n. Transplant de la un individ din aceeasi specie. [< fr. homotransplant].
nestorian, NESTORIÁN, -Ă, nestoriéni, -e, adj., s.m. 1. Adj. Care apartine nestorienilor (2). 2. S.m. Membru al unei secte religioase care sustinea ca trebuie sa se distinga în Isus Christos doua persoane, asa cum se disting doua naturi (umana si divina); doctrina condamnata de biserica crestina bizantina în 431, fapt care a dus imediat la separarea nestorienilor de aceasta din urma, concentrându-se în Persia si supravietuind pâna în prezent îndeosebi în Asia Mica. (cf. fr. nestorien, engl. nestorian < Nestorius (n.pr.) = patriarh al Constantinopolului din 428 pâna în 431, când a fost acuzat de erezie la sinodul din Efes, a propovaduit doctrina dupa care natura umana si cea divina a lui Isus sunt una si aceeasi ca actiune, dar diferite ca persoana, doctrina care s-a raspândit ulterior în Asia) [si MW]
încorporaţie, ÎNCORPORÁŢIE s.f. 1. Încorporare. 2. Constructie gramaticala specifica unor limbi, constând în aceea ca se include complementul în verb, sudându-se cu el si dând nastere unui nou cuvânt compus. [Gen. -iei, var. incorporatie, incorporatiune. / < fr. incorporation].
independenţă, INDEPENDÉNŢĂ s.f. 1. Stare în care se gaseste un stat, un popor care se bucura de suveranitate nationala; neatârnare. ♦ Stare de neatârnare economica si sociala (a unei persoane sau a unei clase sociale). 2. Libertate sau înclinare de a face sau de a privi ceva în mod independent. 3. Proprietate a unui sistem axiomatic constând în aceea ca nici una din axiomele sale nu este deductibila din celelalte. [< fr. indépendance].
izalobară, IZALOBÁRĂ s.f. Linie care uneste pe o harta meteorologica punctele în care presiunea atmosferica a variat de la aceeasi cantitate între doua observatii consecutive. [Var. isalobara s.f. / < fr. isallobare].
izoamplitudine, IZOAMPLITÚDINE s.f. Linie care uneste punctele cu aceeasi amplitudine a temperaturii medii sau extreme a aerului dintr-o perioada de timp. [Var. isoamplitudine s.f. / cf. germ. Isoamplitude].
izoanabază, IZOANABÁZĂ s.f. (Geol.) Linie care uneste punctele în care scoarta terestra are aceeasi viteza de înaltare. [Pron. -zo-a-, var. isoanabaza s.f. / < engl. isoanabase, cf. fr. isoanabase].
izobar, IZOBÁR, -Ă adj. 1. Cu presiune constanta. 2. (Despre substante chimice) Cu aceeasi greutate atomica, dar cu numere atomice diferite. // s.f. Linie care uneste pe o diagrama, pe o harta punctele de egala presiune. [Var. isobar, -a adj., s.f. / < fr. isobare, cf. gr. isos – egal, baros – greutate].
izobat, IZOBÁT, -Ă adj. De aceeasi adâncime. // s.f. izobata – linie care uneste pe o harta marina sau geologica punctele cu aceeasi adâncime. [Var. isobat, -a adj., s.f. / < fr. isobathe, cf. gr. isos – egal, bathos – profunzime].
izocatabază, IZOCATABÁZĂ s.f. Linie care uneste punctele cu aceeasi intensitate a miscarii de scufundare a scoartei terestre. [Var. isocatabaza s.f. / < fr. isocatabase, cf. gr. isos – egal, kata – în jos].
izochimen, IZOCHIMÉN, -Ă adj. Cu egala temperatura medie de iarna. // s.f. Linie care uneste punctele de pe suprafata Pamântului cu aceeasi temperatura medie în timpul iernii. [Var. isochimen, -a adj., s.f. / < fr. isochimène, cf. gr. isos – egal, cheimainen – a fi rece].
izoclin, IZOCLÍN, -Ă adj. Cu aceeasi înclinatie; cu pante egale. // s.f. izoclina – linie care uneste punctele de la suprafata Pamântului cu aceeasi înclinatie magnetica. [Var. isoclin, -a adj., s.f. / < fr. isocline, cf. gr. isos – egal, kline – panta].
izoclinal, IZOCLINÁL, -Ă adj. (Geol.) Structura izoclinala = asociatie de cute având flancurile paralele cu aceeasi înclinare. [Var. isoclinal, -a adj. / < fr. isoclinal].
isocol, ISOCÓL, -Ă adj. (Gram.; despre o perioada) Ale carei membre au aceeasi lungime. [< fr. isocole, cf. lat. isocolon, gr. isokolon].
izocrom, IZOCRÓM, -Ă adj. (Despre doua lumini) Care produc aceeasi senzatie de culoare când actioneaza simultan asupra vederii. [Var. isocrom, -a adj. / < germ. isochrom, fr. isochrome].
izocronism, IZOCRONÍSM s.n. Însusirea de a fi izocron. ♦ Proprietate a unor fenomene periodice de a se repeta în mod identic dupa o perioada anumita de timp. ♦ Stare a doua celule nervoase sau musculare având aceeasi cronaxie. [Var. isocronism s.n. / cf. fr. isochronisme].
izodinamic, IZODINÁMIC, -Ă adj. Care are, care produce aceeasi energie. // s.f. izodinamica – curba care uneste într-un sistem fizico-chimic punctele cu aceeasi energie. [Var. isodinamic, -a adj., s.f. / < fr. isodynamique].
izofigmă, IZOFÍGMĂ s.f. Linie care uneste punctele cu aceeasi frecventa de aparitie a cutremurelor de pamânt. [Var. isofigma s.f. / et. incerta].
izogen, IZOGÉN, -Ă adj. (Biol.; despre tesuturi) Care are aceeasi origine embrionara cu un alt tesut. [Var. isogen, -a adj. / < germ. isogen, cf. gr. isos – egal, lat. genus – gen].
izohipsă, IZOHÍPSĂ s.f. Linie care uneste pe harta punctele cu aceeasi altitudine; curba de nivel. [Var. isohipsa s.f. / < fr. isohypse, cf. gr. isos – egal, hypsos – înaltime].
izolinie, IZOLÍNIE s.f. Linie ce uneste punctele în care o marime are aceeasi valoare. [Gen. -iei, var. isolinie s.f. / < izo- + linie].
izolinie, IZOLÍNIE s.f. Linie ce uneste punctele în care o marime are aceeasi valoare. [Gen. -iei, var. isolinie s.f. / < izo- + linie].
izomorfism, IZOMORFÍSM s.n. Identitate de structura. ♦ (Mat.) Corespondenta biunivoca între doua multimi cu aceeasi structura. ♦ Însusire a unor substante cu compozitie chimica analoaga de a cristaliza în aceleasi forme cristaline; izomorfie. [Var. isomorfism s.n. / < fr. isomorphisme, cf. gr. isos – egal, morphe – forma].
izonefă, IZONÉFĂ s.f. Linie pe suprafata Pamântului care uneste punctele având aceeasi nebulozitate. [Var. isonefa s.f. / < fr. isonèphe, cf. gr. isos – egal, nephos – nor].
izopagă, IZOPÁGĂ s.f. Linie care uneste punctele de pe cursurile de apa cu aceeasi durata a podului de gheata. [Var. isopaga s.f. / cf. fr. isopage, germ. Isopage < gr. isos -egal, pagos – stânca].
izopectă, IZOPÉCTĂ s.f. Linie care uneste pe harta punctele unde înghetul apei se produce în aceeasi zi. [Var. isopecta s.f. / cf. fr. isopecte].
izopicnă, IZOPÍCNĂ s.f. Linie de-a lungul careia un sistem fizico-chimic are aceeasi densitate. [Var. isopicna s.f. / cf. germ. Isopykne].
izoseistă, IZOSEÍSTĂ s.f. Linie care uneste punctele cu aceeasi intensitate de manifestare a unui cutremur de pamânt. [Pron. -se-is-, var. isoseista s.f. / < fr. isoséiste, germ. Isoseiste].
izotahă, IZOTÁHĂ s.f. (Geol.) Linie care uneste punctele unui curs de apa unde apa are aceeasi viteza. [Var. isotaha s.f. / cf. germ. Isotache, fr. isotache].
izoteră, IZOTÉRĂ s.f. (Met.) Linie care uneste punctele cu aceeasi caldura medie în timpul verii. [Var. isotera s.f. / < fr. isothère].
izoterm, IZOTÉRM, -Ă adj. Cu aceeasi temperatura medie; cu o temperatura constanta; izotermic. // s.f. izoterma – 1. Linie care uneste, pe o harta geografica sau pe o diagrama, punctele cu aceeasi temperatura (medie). 2. Masina de transport cu instalatie speciala care mentine o temperatura constanta. [Var. isoterm, -a adj., s.f. / < fr. isotherme, cf. gr. isos – egal, thermos – cald].
izotonic, IZOTÓNIC, -Ă adj. (Despre solutii) Cu aceeasi presiune osmotica; izoosmotic. [Var. isotonic, -a adj. / < fr. isotonique]
izotonie, IZOTONÍE s.f. 1. Echilibru molecular între doua solutii separate de o membrana organica si care au aceeasi presiune osmotica; izoosmie. 2. Proprietate a unor nuclee atomice de a avea acelasi numar de neutroni. [Gen. -iei, var. isotonie s.f. / < fr. isotonie, cf. gr. isos – egal, tonos – tensiune].
izabel, IZABÉL adj. invar. Galben-deschis; alb murdar; de culoarea cafelei cu lapte. ♦ (Despre animale) Care are corpul acoperit uniform cu par galben; sarg. [< fr. isabelle, cf. Isabela – arhiducesa a Austriei, al carei sot ar fi purtat trei ani aceeasi camasa în timpul asediului Ostendei].
izentalp, IZENTÁLP, -Ă adj. (Despre transformarile unui sistem fizic) În decursul caruia entalpia ramâne constanta. // s.f. Linie care uneste pe o diagrama punctele cu aceeasi entalpie. [< germ. isenthalp, Isenthalpe].
izohalin, IZOHALÍN, -Ă adj. (Geol.) Cu salinitate constanta. // s.f. Linie care uneste punctele cu aceeasi salinitate marina. [< fr. isohaline].
lagoftalmie, LAGOFTALMÍE s.f. Afectiune care se manifesta prin aceea ca pleoapa superioara nu mai acopera ochiul, acesta ramânând deschis si în timpul somnului. [Gen. -iei. / < fr. lagophtalmie, cf. gr. lagophtalmon – ochi de iepure].
artnehotarit, art.nehotarit,feminin,forma arhaica una(cu semnul diacritic pe a),prezenta si in prez.in dialectul aroman(macedo-roman);scris corect ua ca in oua,doua,noua,voua etc.(posibil ca aceeasi cotractie sa duca in timp la formele incorecte actualmente oo,noo,voo;interesant Eminescu il echivala pe omega(elin) cu diftongul ua(a cu semn diacritic))
manşetă, MANSÉTĂ s.f. 1. Capatul de jos (rasfrânt) al mânecii unei camasi barbatesti sau al pantalonilor. 2. Garnitura de etansare de forma unui inel rasfrânt, confectionata din piese sau din cauciuc. 3. Titlu scris cu caractere grase pe prima pagina a unui ziar (anuntând o stire importanta etc.). ♦ Indicatie bibliografica în partea de jos a copertei interioare a publicatiilor periodice, cuprinzând datele necesare identificarii periodicului respectiv. 4. Text scurt folosit ca titlu general pentru mai multe articole care trateaza aceeasi tema; (p. ext.) spatiu rezervat acestor texte. 5. (La scrima) Lovitura data cu antebratul. [< fr. manchette, germ. Manschette].
anticorp, anticorp provenit de la un individ, care are capacitatea de a reactiona cu un antigen apartinand altui individ din aceeasi specie
monoic, MONÓIC, -Ă adj. (Despre plante unisexuate; op. d i o i c) Care poarta pe aceeasi tulpina flori atât masculine cât si feminine. [Pron. -no-ic. / < fr. monoïque, cf. gr. monos – unic, oikos – casa].
edificiu, Edificiu cu aceeasi functiune ca teatrul, insa acoperit (in Grecia Antica)
multilateralism, MULTILATERALÍSM s.n. Politica comerciala constând în aceea ca fiecare tara trebuie sa-si asigure o echilibrare globala a balantei dintre ea si tarile cu care întretine relatii comerciale. [Cf. fr. multilatéralisme].
neoanarhism, NEOANARHÍSM s.n. Curent politic si doctrinar care reia si actualizeaza unele dintre tezele vechiului anarhism, pretinzând ca lupta politica organizata si partidul revolutionar ar fi inutile si ca tactica "revolutionara" ar fi aceea a actiunilor extremiste si teroriste. [Pron. ne-o-a-. / et. incerta].
neoplatonism, NEOPLATONÍSM s.n. Curent filozofic mistic reactionar, aparut în epoca elenistica si ajuns la apogeu în epoca de decadere a Imperiului roman, care proclama ideea crearii lumii prin "emanatia" din divinitate si pe aceea a cunoasterii prin extaz mistic. [Cf. fr. néo-platonisme].
neutralism, NEUTRALÍSM s.n. 1. Doctrina implicând refuzul de a adera la o alianta militara, chiar în timp de pace. 2. (Biol.) Tip de relatii biotice care se stabilesc între indivizii a doua specii care nu utilizeaza aceeasi sursa de hrana. [< fr. neutralisme].
neutron, NEUTRÓN s.m. (Fiz.) Particula elementara neutra din nucleul atomilor, având aproape aceeasi masa cu a protonului, dar fiind lipsita de sarcina electrica. [< fr. neutron, cf. neu(tru) + (elec)tron].
normalitate, NORMALITÁTE s.f. Stare normala. ♦ (Chim.) Concentratie a unei solutii în comparatie cu aceea a unei solutii normale. [Cf. fr. normalité].
obuzier, OBUZIÉR s.n. Piesa de artilerie cu teava scurta si cu traiectorie mai curbata decât aceea a tunului. [Pron. -zi-er. / < fr. obusier].
omogramă, OMOGRÁMĂ s.f. (Lingv.) Cuvânt care are aceeasi grafie cu un altul de origine diferita; omograf. [Cf. it. omogramma].
omotaxie, OMOTAXÍE s.f. (Geol.) Sincronism aproximativ a doua strate care contin aceeasi forma caracteristica. [Gen. -iei. / et. incerta].
ondulaţie, ONDULÁŢIE s.f. 1. Miscare lenta, asemanatoare cu aceea a valurilor; ondulare. 2. Bucla, cuta. ♦ Totalitatea undelor si a cutelor rezultate în urma ondularii parului. [Gen. -iei. / var. ondulatiune s.f. / cf. fr. ondulation, it. ondulazione].
ortomorf, ORTOMÓRF, -Ă adj. Proiectie ortomorfa = proiectie cartografica care pastreaza nedeformate unghiurile si în care orice portiune mica a suprafetei terestre are aceeasi forma pe harta ca pe un glob; proiectie conforma. [< fr. orthomorphe, cf. gr. orthos – drept, morphe – forma].
pasă, PÁSĂ1 s.f. 1. Trecerea mingii prin lovitura unui jucator din aceeasi echipa. 2. Înaintare catre adversar la scrima. 3. Miza pe care trebuie s-o depuna jucatorii de carti la fiecare nou tur. 4. Miscare a mâinii la hipnotizatori. 5. (Mar.) Pasa de navigatie = drum navigabil amenajat printr-o zona de pericole sau printr-un baraj de mine. 6. Stare, situatie (trecatoare). [< fr. passe].
patison, PATISÓN s.n. Leguma, putin cunoscuta în România, din aceeasi familie cu dovleacul, având marimea unui mar si forma unei farfurii rasturnate, cu marginile dintate. [< fr. pâtisson].
petitioprincipii, PETÍTIO PRINCÍPII loc. s. (Log.) Rationament gresit care consta în aceea ca pentru demonstrarea unei teze se pleaca de la o asertiune întemeiata ea însasi pe acea teza. [Pron. -ti-o-. / < lat. petitio principii].
plan, PLAN s.n. 1. Suprafata neteda, plana, fara ridicaturi. ♦ Suprafata care contine toate dreptele care trec printr-un punct fix si intersecteaza o dreapta. ♦ (Anat.) Suprafata care sectioneaza imaginar corpul omenesc sub o anumita incidenta. 2. Desen tehnic care reprezinta grafic o suprafata de teren, o constructie, o masina etc. 3. Parte a unei suprafete în raport cu departarea de ochiul observatorului si cu reprezentarea ei într-o pictura, într-un tablou etc. ♦ (Cinem.) Fiecare serie de instantanee dintr-un film, privind aceeasi actiune sau acelasi subiect, luate sub acelasi unghi de vedere si într-un cadru constant. ♦ Mod de încadrare a subiectului filmat ori a diverselor sale elemente sub aspect dimensional. 4. Suprafata de sustinere în aer a unei aeronave; (p. ext.) aripa. 5. Fel cum sunt asezate, dispuse partile unei opere stiintifice, literare etc. în momentul când au fost coordonate între ele; proiect, alcatuire; (p. ext) proiect pentru o actiune care urmeaza sa fie îndeplinita. 6. Proiect elaborat cu anticipare, cuprinzând o suita ordonata de operatii destinate sa duca la atingerea unui scop; program de lucru. [Pl. -nuri, -ne. / < fr. plan, cf. lat. planum].
plantaţie, PLANTÁŢIE s.f. 1. Ansamblu de plante (din aceeasi specie) cultivate pe un teren special pregatit. ♦ Cultura de plante speciale. 2. Întreprindere agricola pentru cultivarea unor plante tehnice speciale (bumbac, cauciuc, cafea etc.); culturile unei astfel de întreprinderi. 3. (Teatru) Planul dupa care se asaza în scena elementele decorului si mobilierului. [Gen. -iei, var. plantatiune s.f. / cf. fr. plantation, lat. plantatio].
policultură, POLICULTÚRĂ s.f. Sistem de exploatare a solului care consta în a obtine mai multe feluri de produse de pe aceeasi proprietate. [< fr. polyculture].
poliembrionie, POLIEMBRIONÍE s.f. (Biol.) Dezvoltare a mai multor embrioni din aceeasi celula-ou sau zigot. [Gen. -iei. / < fr. polyembryonie].
polinuculă, POLINUCÚLĂ s.f. (Bot.) Grup de mai multe nucule formate în aceeasi floare. [Et. incerta].
completare, completare: in sensul de "gura" poate insemna si "sex oral". a lua ~ = a face cuiva sex oral a da ~ = a i se face sex oral Folosit mai putin in blesteme decat "muie". [p.s. de vreme ce 1) multe cuvinte din aceeasi gama sunt in dictionar si 2) si in dictionarele altor limbi civilizate apar si toate cuvintele vulgare, nu vad de ce n-ar fi trecut si asta corect.]
portperie, PORTPÉRIE s.f. Teaca metalica care mentine în aceeasi pozitie periile unei masini electrice circulare. [< port- + perie, dupa fr. porte-balais].
pozitron, POZITRÓN s.m. Particula elementara instabila, care are aceeasi masa ca electronul, cu sarcina electrica pozitiva, egala în valoare absoluta cu sarcina electronului; antielectron. [Pl. -oni, (s.n.) -oane, var. poziton s.m. / < germ. Positron, engl. positron, fr. positon < pozi(tiv) + (elect)tron].
bruiaj, BRUIÁJ s. n. faptul de a bruia; perturbare electromagnetica voita a receptiei undelor radioelectrice prin emiterea de semnale parazite cu aceeasi frecventa. (< fr. brouillage)
primă, PRÍMĂ3 s.f. (Muz.) Interval de o singura treapta (format din doua sunete având aceeasi denumire); prima treapta de la o treapta data (repetarea aceluiasi sunet). [< fr. prime, cf. lat. prima].
mine, míne pron. pers. – Forma a cazurilor prepozitionale a pron. de persoana întîi, eu. – Mr. mine "eu". Lat. me, într-o compunere mai putin clara (dupa Philippide, Principii, 78 si Candrea-Dens., 533, din lat. •me ne; dupa Scriban, din •mene, prin analogie cu •quene › cine). Probabil e vorba de aceeasi forma flexionara care indica acuzativul, în •tatanem › tatîne, v. aici. Înv. se folosea pentru acuzativul fara prepozitie: cine uraste mine (Coresi). Cf. sine.
brigadă, BRIGÁDĂ s. f. 1. formatiune (stabila) de lucru format din muncitori, organizata pentru anumite sarcini de productie. ♢ formatiune de politie într-un anumit scop, cu un anumit profil. o ~ artistica = echipa de artisti amatori care prezinta programe scurte, inspirate din viata colectivului din care fac parte. 2. echipa de specialisti care controleaza si îndruma activitatea unei institutii, întreprinderi etc. 3. mare unitate militara din doua sau trei regimente din aceeasi arma, mai mica decât divizia. ♢ mare unitate navala din sase-noua nave mijlocii (distrugatoare, submarine) sau doua-trei nave mici (vedete) o ~azi internationale = mari unitati militare constituite în Spania din voluntari de diferite nationalitati în razboiul din 1936-1939. 4. subunitate silvica din mai multe cantoane (3) si supravegheata de un brigadier (2). (< fr. brigade, rus. brigada)
recidivist, RECIDIVÍST, -Ă adj., s.m. si f. (Cel) care se afla în recidiva; (p. ext.) care recidiveaza; care repeta aceeasi greseala; recidivant. [Cf. fr. récidiviste].
regeste, REGÉSTE s.f. pl. Nume dat în evul mediu registrului în care erau trecute în ordine cronologica actele, documentele etc. emanate de la aceeasi cancelarie si de la acelasi personaj, însotite de note explicative si de extrase din cronici. [< fr. regeste, cf. lat. regesta – registru].
nu, Nu cred in originea ungureasca "hatar" a cuvintului "hotar" se pare ca orinea e foarte veche ( mii de ani) radacina se regaseste in indo-european, in sanscrita ca "hotra" ministrul care hotara ceremonia de sacrificii, trecerea "hotarului" spre lumea cealalta...deasemenea exista vechiul cuvint "hat" cu aproape aceeasi semnificatie si probabil, ungurii, venind tirziu in aceste locuri, care aveau nume impamintenite , pentru cele necesare... Aceeasi situatie e si pentru cuvintul "plug" caruia i se considera fals,origine slava,este radacina veche indo-europeana, se regaseste si in vechea engleza...
nu, Nu cred în originea ungureasca (hatar) a cuvîntului hotar. Se pare ca originea e foarte veche (mii de ani); radacina se regaseste în indo-europeana, în sanscrita (hotra – ministrul care hotara ceremonia de sacrificii, trecerea "hotarului" spre lumea cealalta); de asemenea, exista vechiul cuvînt hat, cu aproape aceeasi semnificatie, si probabil ungurii, venind tîrziu în aceste locuri, care aveau nume împamîntenite pentru cele necesare... [au împrumutat cuvîntul românesc hat. – completare CM] Aceeasi situatie e si pentru cuvîntul plug, caruia i se considera fals origine slava: este o radacina veche indo-europeana, se regaseste si în vechea engleza (plough). Întîmplarea face ca ma cheama chiar Hotar...
semigrup, SEMIGRÚP s.n. (Mat.) Multime în care fiecarei perechi de elemente i se asociaza un element din aceeasi multime, numit produsul lor. [ < semi- + grup, dupa fr. demi-groupe].
serialism, SERIALÍSM s.n. Tehnica de compozitie muzicala care foloseste totalitatea celor 12 sunete cromatice, considerate ca având aceeasi importanta. V. dodecafonism. [Pron. -ri-a-. / et. incerta].
sincronizator, SINCRONIZATÓR s.n. 1. Aparat cu care se pune în concordanta pelicula cinematografica care contine imaginea cu aceea care contine partea sonora. 2. (Mec.) Dispozitiv care are rolul de a egaliza vitezele periferice ale pinioanelor cutiei de viteze, usurând astfel schimbarea lina a vitezelor. [< sincroniza + -tor, dupa fr. synchroniseur].
bloc, BLOC1 s. n. 1. bucata, masa mare dintr-o materie solida si grea; corp, obiect dintr-o bucata. ♢ masiv de beton pentru ancorarea armaturii la elemente grele de beton precomprimat; material de constructie din piatra naturala, beton, ceramica. o ~ continental = sector al scoartei terestre de mari dimensiuni, înconjurat de depresiuni oceanice sau marine de mare adâncime. 2. (poligr.) caracter de litera înrudit cu caracterul grotesc. 3. gramada de obiecte, lucruri etc. care formeaza o masa unica. o în ~ = împreuna, laolalta; ~ alimentar = serviciu într-un spital care asigura pregatirea si servirea hranei bolnavilor; ~ operator = parte a unui serviciu de chirurgie rezervat operatiilor. 4. mapa de foi de hârtie egale prinse împreuna, servind pentru a face însemnari, desene etc. ♢ ansamblu de marci postale detasate dintr-o coala. 5. piesa metalica turnata a unei masini, care cuprinde cilindrii unui motor, camerele de racire si conductele de distribuire. 6. mecanism care permite manevrarea macazului de cale ferata din cabina acarului sau din statie. 7. grup de voleibalisti care sar la fileu pentru a împiedica pe adversari sa înscrie un punct dintr-o lovitura de atac. 8. (în S.U.A.) portiune de strada delimitata de doua intersectii. 9. unitatea dintre (supra)structura unei societati istoric determinate si relatiile dialectice dintre ele. 10. alianta, întelegere (între state, partide etc.). 11. (med.) obturare a unei cai vasculare sau întrerupere a circulatiei printr-un vas. ♢ întrerupere a unei conductibilitati neuromusculare. 12. (inform.) ansamblu de circuite ale unui ordinator îndeplinind aceeasi functie. (< fr. bloc, blocus)
sinfazic, SINFÁZIC, -Ă adj. (Despre procese periodice) Care au aceeasi faza. ♢ Antena sinfazica = antena alimentata în faza cu celelalte antene ale unui sistem radiant. [< engl. synphasic].
sintonie, SINTONÍE s.f. 1. (Fiz.) Stare a doua sisteme care oscileaza cu aceeasi frecventa. 2. Caracteristica temperamentala constând în usurinta de acomodare afectiva cu mediul ambiant. [Gen. -iei. / < fr. syntonie, cf. gr. syn – cu, tonos – tensiune].
spiră, SPÍRĂ s.f. 1. Arc al unei elice cuprins între doua puncte succesive de intersectie a acesteia cu aceeasi generatoare a cilindrului elicei. ♦ Fiecare dintre rotirile pe care le prezinta o curba, un obiect sau o serie de obiecte dispuse în spirala sau în elice. 2. Portiune de bobina care formeaza o curba aproape închisa. [< fr. spire, it., lat. spira, gr. speira].
contrabracare, CONTRABRACÁRE, contrabracari, s.f. (Auto) Manevra folosita în special de pilotii de curse, prin care rotile directoare sunt virate în aceeasi parte spre care a derapat spatele automobilului, cu scopul redresarii rapide a traiectoriei acestuia. (cf. contrabracaj)
succedaneu, SUCCEDANÉU s.n. Medicament care poate fi substituit altui medicament, având aceeasi actiune. ♦ Substituent; surogat. [Pl. -nee. / < fr. succédané, cf. lat. succedaneus].
superfecundaţie, SUPERFECUNDÁŢIE s.f. (Biol.) Fecundare succesiva a doua ovule la interval de câteva zile unul de altul, ambele provenind din aceeasi ovulatie. [< fr. superfécondation].
tautogramă, TAUTOGRÁMĂ s.f. (Lit.) Specie de poezie în care poetul trebuie sa întrebuinteze numai cuvinte care încep cu aceeasi litera. [< fr. tautogramme].
tornadă, TORNÁDĂ s.f. 1. Tromba de vânt cu o viteza foarte mare, care produce mari stricaciuni. 2. Dedicatie care încheia poezia trubadurilor si în care se relua o idee deja exprimata si unele versuri folosite mai înainte în aceeasi piesa. [Var. tornado s.n. / < fr. tornade, cf. sp. tornado – furtuna].
triplet, TRIPLÉT1 s.n. Al treilea dintre trei exemplare de acelasi fel. ♦ A treia forma a unor cuvinte de aceeasi provenienta, dar intrate în limba în trei epoci diferite. [< fr. triplette].
trudgen, TRUDGEN s.n. (Sport) Stil de înot, caracterizat printr-o miscare de tractiune alternativa a bratelor si prin lovirea în foarfeca a picioarelor, corpul alunecând pe aceeasi parte. [Pron. trádgen. / < fr., engl. trudgen, cf. John Trudgen – capitan englez care a facut popular acest stil de înot].
univoc, UNIVÓC, -Ă adj. 1. (Fil.) Care poate fi definit într-un singur fel; care poate fi denumit într-un singur fel sau cu un singur nume. ♦ (Despre cuvinte) Care pastreaza acelasi sens sau aceeasi valoare în întrebuintari diferite. ♦ Omonim. ♢ Rima univoca = rima care consta din repetarea aceluiasi cuvânt. 2. (Mat.; despre elementele unei multimi; op. b i u n i v o c) Care corespunde unui singur element din alta multime. [Cf. fr. univoque, lat. univocus < unus – un, vox – voce].
vagomimetic, VAGOMIMÉTIC, -Ă adj. (Despre substante) A carei actiune imita pe aceea a nervului vag. [< fr. vagomimétique].
sport, 1. sport de iarna, asemenea schiului, dar avand ambele picioare prinse de aceeasi placa 2. placa cu care se face snowboard
baterie, BATERÍE s. f. 1. subunitate de artilerie, dintr-un numar variabil de plutoane, tunuri, rachete etc. ♢ terasament care protejeaza tunurile în pozitie de tragere. ♢ ansamblul tunurilor de acelasi calibru de pe o nava. 2. ansamblu de aparate, dispozitive, piese, legate între ele, care îndeplinesc aceeasi operatie. o ~ electrica = ansamblu de mai multe pile sau acumulatoare electrice; ~ solara = grup de celule fotoelectrice care transforma energia solara în energie electrica. 3. vas cu gheata pentru a raci vinul si sifonul din sticle; frapiera. 4. grupul instrumentelor de percutie într-o orchestra. 5. ~ de teste = ansamblu de teste care vizeaza un anume aspect al structurii psihologice a cuiva. 6. ansamblu de custi metalice suprapuse, pentru întretinerea pasarilor, purceilor sau iepurilor de casa. (< fr. batterie, it. batteria)
zoofit, ZOOFÍT s.n. Denumire data unor animale inferioare a caror forma aminteste pe aceea a plantelor; fitozoar; (la pl.) încrengatura cuprinzând aceste animale. [< fr. zoophyte, cf. gr. zoon – animal, phyton – planta].
acel, ACÉL, adj., si pron. Aceea pron. f. (cu sensul n.): de aceea -Din mr. A el, megl. Telea, istr. Tel(a), lat. Ecce ille devenit Ecce illum sau Eccum illum
xiloid, XILOÍD, -Ă adj. (Despre un material) Care este de natura lemnoasa sau prezinta o structura asemanatoare cu aceea a lemnului. [Pron. -lo-id. / < fr. xyloïde].
vocaliza, VOCALIZÁ vb. I. 1. tr. A face exercitii de canto fara cuvinte, cântând numai anumite vocale. 2. refl. (Gram.; despre consoane) A trece de la valoarea de consoana la aceea de vocala; a deveni vocala. [Cf. fr. vocaliser, it. vocalizzare].
asortiment, ASORTIMÉNT s. n. ansamblu de marfuri sau produse de aceeasi categorie, dar de forme si calitati diferite. (< fr. assortiment)
arhegoniate, ARHEGONIÁTE s. f. pl. grup de plante cu aceeasi structura de arhegon: muschii si ferigile. (< fr. archégoniates)
arbitraj, ARBITRÁJ s. n. 1. solutionare a unui diferend de catre o persoana sau o institutie autorizata. o ~ de stat = organ de stat care rezolva anumite litigii patrimoniale. 2. conducere a unei aplicatii tactice, a unei competitii sportive de catre un arbitru. ♢ hotarâre luata de un arbitru. 3. (fin.) cumparare de valuta, actiuni, rente, argint, aur etc. pentru vânzare pe aceeasi piata sau pe o alta. (< fr. arbitrage)
aparat, APARÁT s. n. 1. sistem tehnic care serveste pentru o operatie tehnica, stiintifica etc. ♢ instalatie, unealta pentru exercitii gimnastice. 2. (anat.) ansamblu de organe care îndeplinesc aceeasi functie în organism. 3. totalitatea serviciilor unei institutii. 4. ~ de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc functiile acestuia. 5. totalitatea procedeelor si mijloacelor într-o anumita munca. o ~ stiintific = totalitatea mijloacelor de cercetare într-o munca stiintifica; ~ critic = notele explicative care însotesc un text, comentat de editor. (< lat. apparatus, fr. apparat, germ. Apparat)
antipod, ANTIPÓD I. s. m. 1. loc de pe Pamânt diametral opus. 2. (chim.) ži optici = substante cu aceeasi formula si aceleasi proprietati fizico-chimice, dar cu activitate optica diferita. 3. (fig.) fiinta, lucru, idee etc. în totala opozitie cu altele. II. s. f. pl. celule situate la baza sacului embrionar la angiosperme, care participa la fecundarea si dezvoltarea embrionului. (< fr. antipode/s/, lat., gr. antipodes)
antifazat, ANTIFAZÁT, -Ă adj. (despre doua marimi armonice de aceeasi frecventa) cu o diferenta de faza care corespunde unei jumatati de perioada. (< fr. antiphasé)
buchet, BUCHÉT s. n. 1. manunchi de flori aranjate si legate împreuna. ♦ (p. ext.) grup de obiecte de acelasi fel puse împreuna; grup de compuneri (literare, muzicale) luate împreuna. 2. grup de arbori de aceeasi specie în cadrul unui arboret. 3. aroma specifica a unor bauturi si preparate din fructe si legume. 4. ansamblu din doua-trei macarale pentru manevrele curente ale velelor. (<fr. bouquet)
anizostilie, ANIZOSTILÍE s. f. prezenta de stile lungi si scurte la florile din aceeasi specie. (< fr. anisostylie)
aniversar, ANIVERSÁR, -Ă adj. care aminteste de un eveniment petrecut la aceeasi data; care revine în fiecare an. (< fr. anniversaire)
anfiladă, ANFILÁDĂ s. f. dispunere pe aceeasi dreapta a unor elemente arhitectonice de acelasi fel. o (mil.) tragere de ~ = tragere în tinte însirate perpendicular sau oblic fata de frontul de tragere. (< fr. enfilade)
androgin, ANDROGÍN, -Ă I. adj. 1. hermafrodit. 2. (despre plante) cu anteridii si organe pe aceeasi hifa. II. s. m. (mit.) fiinta fabuloasa jumatate barbat si jumatate femeie. (< fr. androgyne)
androecie, ANDROECÍE s. f. prezenta numai de flori mascule pe aceeasi planta. (< fr. androécie)
analobară, ANALOBÁRĂ s. f. curba care uneste pe o harta punctele cu aceeasi variatie pozitiva a presiunii atmosferice. (< engl. anallobar)
amplifica, AMPLIFICÁ vb. I. tr., refl. 1. a (se) mari, a (se) dezvolta; a (se) intensifica. 2. (mat.) a forma o fractie de aceeasi valoare cu fractia data prin înmultirea numaratorului si a numitorului cu acelasi numar. II. tr. a intensifica, a mari (valori electrice, acustice, optice). (< lat. amplificare, fr. amplifier)
amixie, AMIXÍE2 s. f. 1. reproducere a unui organism pe cale asexuata la speciile inferioare. 2. restrictie impusa membrilor unei colectivitati de a contracta casatorii cu parteneri din aceeasi casta, rasa, religie etc. (< fr. amixie)
aminoacid, AMINOACÍD s. m. substanta a materiei vii care se caracterizeaza prin prezenta aceeasi molecula a unei functii acide si a unei functii bazice, în compozitia proteinelor. (< fr. aminoacide)
ambreior, AMBREIÓR s. m. element gramatical (acolo, aici, asta, aceea) care permite legatura anumitor parti ale discursului. (< fr. embrayeur)
ambigen, AMBIGÉN, -Ă adj. 1. gen ~ = genul neutru. 2. cu stamine si pistile în aceeasi floare; monoclin, bisexuat. (< lat. ambigenus)
ambidextru, AMBIDÉXTRU, -Ă adj., s. m. f. (cel) care se foloseste cu aceeasi dexteritate la ambele mâini. (< fr. ambidextre)
alotriomorf, ALOTRIOMÓRF, -Ă adj. (despre minerale) care nu are forma proprie, ci o ia pe aceea a cavitatii unde se afla. (< germ. allotriomorph)
alonjă, ALÓNJĂ s. f. 1. piesa pentru prelungirea unor obiecte. 2. lungime a bratului unui sportiv (la box, lupte, scrima) în raport cu aceea a adversarului. 3. text care completeaza continutul unui document, al unui manuscris, anexându-se la acesta; act aditional. (< fr. allonge)
alomorfie, ALOMORFÍE s. f. prezentare a mai multor forme de catre aceeasi substanta; alomorfism. (< fr. allomorphie)
almicantarat, ALMICANTARÁT s. n. cerc imaginar de pe sfera cereasca paralel cu orizontul, pe care toti astrii au aceeasi înaltime. (< fr. almicantarat)
aleatorism, ALEATORÍSM s. n. 1. caracter aleatoriu; hazard. 2. procedeu de creatie care urmareste, prin caracterul întâmplator, stimularea interesului si a imaginatiei spectatorului. 3. (muz.) curent în cadrul caruia aceeasi compozitie se poate prezenta sub aspecte variate, datorate libertatii improvizatorice a interpretului. (< fr. aléatorisme)
coliniar, COLINIÁR, -Ă adj. (despre puncte) situat pe aceeasi dreapta. (< fr. collinéaire)
colocatar, COLOCATÁR, -Ă s. m. f. persoana care locuieste în aceeasi casa cu persoane straine de familia sa. (<fr. colocataire)
coloidal, COLOIDÁL, -Ă adj. coloid. o stare ~a = stare de diviziune a materiei în care particulele constitutive au dimensiuni între aceea a moleculelor lor si aceea a suspensiilor. (<fr. colloïdal)
colonie, COLONÍE1 s. f. 1. (ant.) cetate-oras întemeiata de o alta cetate sau de un alt stat pe teritoriul unei tari straine, cu scopuri comerciale. 2. teritoriu, tara lipsita de independenta politica si economica, sub dominatia unui stat imperialist (metropola); posesiune (2). 3. grup de persoane de aceeasi cetatenie sau nationalitate stabilit într-o tara straina. 4. grup de copii trimisi la odihna într-o statiune balneoclimaterica. 5. grup de animale superioare sau de plante unicelulare din aceeasi specie care duc viata în comun. (<fr. colonie, lat. colonia)
comparator, COMPARATÓR s. n. 1. instrument de masurat pentru compararea a doua marimi sau a dimensiunilor unor piese fata de aceea a unui etalon. 2. aparat pentru masurarea defazajului si a raportului dintre amplitudinile a doua tensiuni sinusoidale. 3. circuit care permite compararea a doua informatii intrate în calculatorul electronic. 4. segment al sistemului nervos central care compara efectul obtinut cu forma optima a actiunii. (<fr. comparateur)
izoterm, IZOTÉRM, -Ă, izotérmi, -e, adj., s.f. I. Adj. (Despre transformari fizico-chimice) Care se produce la o temperatura constanta; izotermic. II. S.f. 1. Linie care uneste punctele cu aceeasi temperatura (medie) a aerului, apei sau solului într-o perioada determinata. ♦ Curba care uneste pe o diagrama punctele cu temperatura constanta ale unui proces fizico-chimic. 2. Masina de transport cu instalatie speciala, care mentine o temperatura constanta. (cf. fr. isotherme)
flaimuc, flaimúc s.m. Om prost, neghiob, nerod. – Origine necunoscuta. Cuvântul a fost popularizat de Alecsandri, prin intermediul unui personaj numit Flaimuc (Seineanu, Semasiol., 172). Numele poate veni de la vreo comedie germana din vremea aceea; în compunerea lui s-ar putea recunoaste germ. frei mucken "a bârfi neîngradit". Nu este posibila interpretarea lui Scriban, care pleaca de la germ. verflucher "blestemat" (cf. Iordan, BF, VII, 261). – [3418]
conaţional, CONAŢIONÁL, -Ă adj., s. m. f. (cel) care face parte din aceeasi natiune cu cineva. (<it. connazionale)
fulg, fulg (fúlgi), s.m. 1. Mici cristale de apa care alcatuiesc zapada. 2. Pana subtire si moale. – Identitatea semantica pare a indica faptul ca este vorba de o var. de la floc (< lat. floccus), cu metateza (•folcus) si cu aceeasi schimbare a finalei ca în stâng, vitreg. Nu par deloc probabile ipotezele emise de Puscariu 665 si DAR, cf. REW 3554a, care pune în legatura acest cuvânt cu lat. fulgere "a straluci"; de Körting 3864, din lat. fluxus; si înca si mai putin opinia lui Giuglea, Dacor., III, 626, care pleaca de la v.germ. vlügel (> germ. Flügel). – Der. fulguí, vb. (a ninge cu fulgi rari); fulguitúra, s.f. (ninsoare cu fulgi rari). – [3512]
deport, DEPÓRT s.n. 1. (Fin.) Diferenta în minus între cursul la termen al unei valute si cel la vedere al acesteia pe aceeasi piata valutara. 2. (Jur.) Act de recuzare sau de desesizare. (cf. fr. déport)
orizont, ORIZÓNT s.n. 1. Linie care reprezinta intersectia aparenta a suprafetei Pamântului cu bolta cereasca. ♢ Orizont ceresc = cercul mare rezultat din intersectarea sferei ceresti cu un plan perpendicular pe raza observatorului si care trece prin centrul Pamântului. 2. (Fig.) Întindere a cunostintelor, perspectiva; putere de orientare; nivel intelectual. 3. Strat sau ansamblu de strate de aceeasi origine si aproximativ de aceeasi vârsta, alcatuit în general din aceeasi roca. ♦ Totalitatea lucrarilor miniere care se afla la acelasi nivel. 4. Fundal (în teatru, în pictura etc.). [Var. orizon s.n. / < lat., gr. horizon, cf. fr. horizon, it. orizzonte].
crominanţă, CROMINÁNŢĂ, crominante, s.f. Componenta a semnalului color de televiziune (alaturi de luminanta), definita ca diferenta metrica (lungime de unda dominanta si de saturatie) între o culoare oarecare si o culoare aleasa ca referinta, de aceeasi intensitate luminoasa. – Cf. engl. chrominance.
alonjă, ALÓNJĂ s.f. 1. Piesa (demontabila) care serveste la prelungirea unor obiecte. 2. (Box) Miscare rapida de întindere a bratului; lungime a bratului (în raport cu aceea a adversarului). 3. Text care completeaza continutul unui document comercial, anexându-se la acesta; act aditional. [< fr. allonge].
alterna, ALTERNÁ vb. I. intr. 1. A se schimba pe rând, a reveni succedându-se unul în urma celuilalt. 2. (Despre sunete) A varia de la o forma gramaticala la alta a aceluiasi cuvânt sau în cuvinte din aceeasi familie. [< fr. alterner, cf. lat. alternare].
bot, bot (bóturi), s.n. 1. Umflatura, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjita. 2. Bot (de animal). 3. Cocoasa. < Lat. b o t u m, atestat de Du Cange, care îl defineste "lignum quodvis fractum, vel usu detritum", pentru al carui sens cf. bont. Un lat. •botium sau •bottium este de asemenea sugerat de it. bozza "umflatura, cocoasa", fr. bosse "cocoasa", sp. bozo, bozal (Schuchardt, ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil si sa se plece de la o radacina expresiva (cf. Puscariu, Dacor., VII, 475), caci aceeasi consonanta trezeste aceeasi idee în sp. (Corominas, III, 393) si în sl. (Berneker 77). În general, bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai pastreaza în anumite expresii (botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în Trans. de Nord (ALR, I, 41). – Interpretarea expresiva este aceea care trebuie sa fi dat nastere var. bot, s.n. (bot, obiect rotund în general; cocolos; galusca, chiftea; tumoare, umflatura, bolfa; guvid, Cottus gubio) si bont, adj. (fara vîrf, tocit, neascutit). Aceasta identitate, care ne pare evidenta, nu a fost în general admisa. Cihac, II, 485, propune pentru bot, mag. bocs "chiftea", sau bg. buca "cocolos, cocoasa"; si (I, 27) pentru bot un lat. •botum, de la botulus, care a fost acceptat de Philippide, Principii, 47; Seineanu, Semasiol., 103; si Candrea, Eléments, 1; pe care Puscariu 211 l-a considerat ca "foarte putin probabil" si REW 1241 ca "prea îndepartat din punct de vedere semantic". Tot Cihac, II, 484, vede în bont un der. de la mag. buta, ipoteza reluata de DAR. Pentru bot, DAR sugereaza doar o legatura, de altfel imposibila, cu fr. bout, si alta cu it., sp. boto, care probabil trebuie sa se reduca la o comunitate de origini expresive (cf. Corominas, I, 503); si pentru bot, admite necesitatea unui lat. •bottium. Pascu, Lat., 256, propune lat. mutum, din gr.; si Lahovary 320 se refera la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene. – Der. bontorog, adj. (tocit); butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost); botos, adj. (cu bulb); botut, s.m. (varietate de ciuperci); botisor, s.n. (dim. de la bot); botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic); boti, vb. (a rotunji, a da forma rotunda; a strivi, a mototoli); îmboti, vb. (a încreti, a mototoli); botitura, s.f. (cocolos); Botolan, s.m. (nume de bou); botnita, s.f. (aparatoare care se leaga la botul unor animale); botgros, s.m. (pasare, Cocothraustes vulgaris); botros, s.m. (pasare cîntatoare, Pyrrhula europaea); buznat (var. boznat), adj. (umflat; suparat, bosumflat); al carui sens primar pare sa fi fost "plin la fata, bucalat" si care, der. de la bot (pentru fonetismul lui, cf. si bosumflat), ajunge sa se confunde cu buza si, prin intermediul der. destul de rari buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu îmbufna. Cf. si butuc, buza. [1053]
antiproton, ANTIPROTÓN s.m. Particula a protonului având aceeasi masa, dar sarcina electrica negativa egala cu a electronului. [< fr. antiproton].
aparat, APARÁT s.n. 1. Sistem tehnic care serveste pentru o operatie tehnica, stiintifica etc. bine determinata. ♦ Instalatie, unealta etc. servind la efectuarea de exercitii gimnastice. 2. Ansamblu de organe care îndeplinesc aceeasi functie în organism. V. sistem. 3. Totalitatea serviciilor unei institutii. ♢ Aparat de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc functiile acestuia; personalul acestor organe. 4. Totalitatea procedeelor si mijloacelor folosite într-o anumita munca. ♢ Aparat stiintific = totalitatea mijloacelor de cercetare într-o munca stiintifica; aparat critic = notele explicative care însotesc un text (vechi), comentat de editor. [< lat. apparatus, cf. fr. apparat, appareil, germ. Apparat].
acel, ACÉL1, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (Arata ca fiinta sau lucrul al carui nume îl determina este (mai) departat de subiectul vorbitor; când urmeaza dupa substantiv are forma acela, aceea) Acel om. Vremea aceea. [Gen.-dat. sg. acelui, acelei, gen.-dat. pl. acelor ; (când are forma acela, aceea) gen.-dat. sg. aceluia, aceleia, gen.-dat. pl. acelora – Var.: acéla, acéea adj. dem.] – Lat. ecce-illu, ecce-illa.
acela, ACÉLA2, ACÉEA, adj. dem. v. acel1.
asortiment, ASORTIMÉNT s.n. Ansamblu de marfuri sau produse de aceeasi categorie, dar de forme si calitati diferite. [< fr. assortiment].
varietate, VARIETÁTE s.f. 1. Calitatea a ceea ce este divers, variat; diversitate, felurime. ♦ (La pl.) Specii de manifestari scenice antrenante, recreative si variate, destinate teatrului de revista sau circului. 2. Grup de indivizi din aceeasi specie biologica, diferiti de altii prin anumite caractere constante, dar de mica importanta. [Pron. -ri-e-. / < fr. variété, cf. lat. varietas].
baterie, BATERÍE s.f. 1. Subunitate de artilerie care cuprinde mai multe tunuri, un numar de militari care le mânuiesc, utilajul si mijloacele de transport necesare. ♦ Terasament care protejeaza tunurile în pozitie de tragere. ♦ Sir de tunuri aflate de fiecare latura a unui bastiment de razboi. 2. Ansamblu de aparate, de masini etc. cu care se face aceeasi operatie. ♢ Baterie electrica = reunire de mai multe pile sau de acumulatoare electrice. 3. Vas cu gheata folosit pentru a raci vinul si sifonul din sticle. 4. Grupul instrumentelor de percutie într-o orchestra de muzica usoara sau de jaz. 5. Baterie de teste = grup de mai multe teste legate împreuna printr-un scop comun. [Gen. -iei. <fr. batterie, it. batteria].
adelfofagie, ADELFOFAGÍE s. f. 1. absorbtie a unuia sau a mai multor embrioni animali ori vegetali de catre cel mai dezvoltat dintre ei. 2. devorare a unui animal de catre altul din aceeasi specie ori din specii diferite. 3. unire a doi gameti de acelasi sex. (< fr. adelphophagie)
sm, 1. s.m. = persoana de sex masculin considerata subsezvoltata din punct de vedere al organului sexual central . 2. adj. In constructii de genul "barbat hapciupalitic" – cu aceeasi semnificatie inaltatoare ca si in cazul substantivului.
sm, 1. s.m. = persoana de sex masculin considerata subdezvoltata din punct de vedere al organului sexual central . 2. adj. In constructii de genul "barbat hapciupalitic" – cu aceeasi semnificatie inaltatoare ca si in cazul substantivului.
bloc, BLOC1 s.n. 1. Bucata, masa mare dintr-o materie grea si tare; corp, obiect dintr-o bucata. ♦ Bloc continental = sector al scoartei terestre de mari dimensiuni, înconjurat de depresiuni oceanice sau marine de mare adâncime. ♦ (Poligr.) Caracter de litera, înrudit cu caracterul grotesc. 2. Gramada de obiecte, de lucruri etc. care formeaza o masa unica. ♢ În bloc = împreuna, laolalta, global. ♦ (Filat.) Ansamblu de marci postale, neseparate între ele, desprinse împreuna dintr-o coala. 3. Pachet, mapa de foi de hârtie egale prinse împreuna, servind pentru a face însemnari, desene etc. 4. Piesa metalica turnata, care cuprinde cilindrii unui motor. 5. (Ferov.) Mecanism care permite manevrarea acelor din cabina acarului sau din statie. ♢ Bloc sistem = dispozitiv de semnalizare folosit pentru a evita orice ciocnire între trenuri care circula sau manevreaza pe aceeasi linie. 6. Grup de voleibalisti care sar la fileu pentru a împiedica pe adversari sa înscrie un punct dintr-o lovitura de atac. [< fr. bloc, cf. (3) bloc-notes, (4) bloc-moteur].
brigadă, BRIGÁDĂ s.f. 1. Echipa organizata pentru anumite sarcini de productie. ♢ (Iesit din uz) Brigada artistica (de agitatie) = echipa artistica de amatori (care, în programe scurte, îsi propuneau sa faca agitatie politica în jurul problemelor importante din viata unei colectivitati). 2. Unitate militara compusa din doua sau trei regimente din aceeasi arma. 3. Subunitate silvica formata din mai multe cantoane (2) si supravegheata de un brigadier silvic. [Pl. -gazi, -gade. / < fr. brigade, rus. brigada].
canastă, CANÁSTĂ s.f. Joc de carti de origine sud-americana, asemanator cu rummy. ♦ Grup de cel putin sapte carti de aceeasi valoare, care constituie seria tipica a acestui joc. [< fr., sp., it. canasta].
canon, CANÓN s.n. 1. (Arte) Regula care facea parte dintr-un ansamblu de norme artistice obligatorii într-o anumita epoca; regula rigida, obligatorie. ♦ Proportie care exista între diferitele parti ale corpului omenesc. 2. Compozitie muzicala polifonica în care doua sau mai multe voci, intrând succesiv, executa fiecare aceeasi melodie. 3. Caracter de litera de 36 de puncte tipografice. [< fr. canon, germ. Kanon < gr. kanon – regula].
canţonă, CANŢÓNĂ s.f. 1. Poezie lirica medievala, divizata în mai multe strofe, care, la primii poeti (Dante, Petrarca), pastreaza aceeasi ordine a rimelor si a versurilor ca în prima strofa. 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renasterii, apropiat de cântecul popular. [< it. canzone].
capităluţă, CAPITĂLÚŢĂ s.f. (Poligr.) Litera de tipar majuscula, care este de aceeasi înaltime cu litera mica din acelasi corp. [< capitala + -uta].
careu, CARÉU s.n. 1. Asezare în forma de patrat a unor persoane, a unor obiecte etc. ♦ Fiecare dintre patratele care alcatuiesc un caroiaj. 2. Portiune patrata, marcata cu alb, a terenului pe care se desfasoara un joc; (p. ext.) teren de sport. 3. Patrat de cuvinte încrucisate. 4. (Mar.) Încapere pe o nava servind ca sala de mese, de lectura sau de recreatie pentru ofiteri. 5. Grup de patru carti de aceeasi valoare (la unele jocuri de carti). 6. (Arhit.) Parte a unei biserici unde nava se intersecteaza cu transeptul. [Pl. -euri-, -ee. / < fr. carré].
acel, acél, adj. si pron. – Aceea pron. f. (cu sensul n.): de aceea. – Mr. atel, megl. telea, istr. tel(a). Formele adj. antepus: acel (f. acea), gen. acelui (f. acelei), pl. acei (f. acele), gen. acelor. Ca adj. postpus si ca pron. capata un -a enclitic; ca rezultat al acestei adaugiri, se modifica structura fonetica a f. sing. aceia (‹ aceaia ‹ aceaa), care se scrie si aceea. Prezenta lui -a în cazurile prevazute nu s-a respectat strict în limba populara si în poezie. < Lat. ecce ille, devenit •ecce illum sau •eccum illum (Diez, I, 337); Puscariu, 9; Candrea-Dens., 532; REW 4266; DAR; Sanfeld, Syntaxe, 159-164); cf. it. quello, v. prov., sp. aquel, v. fr. cil, port. aquello. Explicarea lui -a paragogic prezinta incertitudini. Puscariu, 9 si DAR cred ca este rezultatul lui •eccum illum illac (cf. fr. celui-là, friul. kel-la). Aceasta ipoteza este imposibila, deoarece confunda un tratament presupus a fi romanic cu un fenomen tîrziu din fr., si pentru ca pleaca de la o pronuntare primitiva •acelà, greu de admis (daca s-ar admite, ar fi trebuit sa se pastreze, sau sa se reduca la pronuntarea grava, caz în care -a aton trebuia sa devina -a). T. Papahagi, din Morfologia limbii romîne, 1937, 19, o explica prin fonetica sintactica. Pare mai curînd o propagare a art. f. -a, care în limba veche se aplica si adj. si s. (padurea verdea, azi padurea verde; cf. trasaturi ale acestei concordante absolute în padurii verzi, care reproduce un mai vechi padurii verzii, si forme invechite cum ar fi tuturor oamenilor, fata de oamenilor buni). Reiese de aici ca femeia aceia, datorita nuantei sale dublu demonstrative, si-a conservat dubla articulare, ca alte ori femeia carea, cf. omul carele. Se întelege mai putin extinderea de la f. la m. si la cazurile oblice; dar numai daca se concepe ca art., se explica faptul ca, fiind aton, -a nu a devenit -a. Der. acelasi (f. aceiasi), adj. si pron., unde -si reprezinta lat. sic "astfel", cf. cinesi, caresi, acestasi; în spiritul acestei comparatii, cf. expresiile regionale si mai curînd infantile iciasa (‹ aici asa), coleasa (‹ colea asa); acelalalt (var. acel(l)alt), adj. si pron. Cf. cel.
achita, achitá (achitát, achitát), vb. 1. A plati 2. A absolvi în justitie 3. (Arg.) A omorî, a ucide. < Fr. acquitter. Din fr. acquit provine rom. achiu "prima bila de la biliard" si alteori "tac de biliard"; al doilea sens se explica prin rus. kij, de aceeasi provenienta (Bogrea, Dacor. II, 653). Cf. it. acchittare si acchitto, ca termeni de biliard.
cerebroid, CEREBROÍD, -Ă adj. Care se aseamana cu creierul. ♢ Ganglioni cerebroizi = ganglioni care, la unele animale inferioare, ca insectele, au aceeasi functie ca sistemul nervos central la animalele superioare. [Pron. -bro-id. / < fr. cérébroïde, cf. lat. cerebrum – creier, gr. eidos – aspect].
coabita, COABITÁ vb. I. intr. (Despre un barbat si o femeie) A locui împreuna, în aceeasi casa; a convietui. [Pron. co-a-, p.i. -tez, coabít. / cf. lat. cohabitare, fr. cohabiter].
coabitant, COABITÁNT, -Ă adj., s.m. si f. (Cel) care locuieste împreuna cu altii în aceeasi casa. [Cf. fr. cohabitant].
cocsacâz, COCSACÂZ s.m. Planta erbacee perena, din aceeasi familie cu papadia, care produce un suc din care se extrage cauciuc. [Var. cocsagâz s.m. / < rus. kok-sagâz].
colegiu, COLÉGIU s.n. 1. (Ant.) Grup (de cel putin trei persoane) însarcinat cu o anumita functie publica. ♦ Grup care formeaza organul de conducere si de îndrumare al unui periodic, al unei lucrari, carti etc., al unei institutii etc. 2. Corp sau asociatie a unor persoane care au aceeasi profesiune sau aceeasi demnitate. 3. Categorie electorala care îngloba, în trecut, cetatenii cu aceeasi avere sau de acelasi rang social. 4. Institutie de învatamânt public asemanatoare liceului, cu o organizare speciala. [Pron. -giu. / < fr. collége, cf. it. collegio < lat. collegium – confrerie, tovarasie].
colecţie, COLÉCŢIE s.f. 1. Serie de obiecte asemanatoare sau de aceeasi categorie, prezentând o valoare documentara, artistica etc. ♦ Culegere (de opere literare si stiintifice). ♦ Totalitatea publicatiilor unei biblioteci. 2. Puroi colectat într-un tesut bolnav. [Gen. -iei, var. colectiune s.f. / cf. fr. collection, lat. collectio].
colonie, COLONÍE1 s.f. 1. (Ant.) Cetate sau oras întemeiat de o alta cetate sau de un alt stat pe teritoriul unei tari straine cu scopuri comerciale. 2. Ţara (regiune) lipsita de independenta politica si economica, dependenta politic-administrativ de un stat metropola capitalist. 3. Grup, comunitate apartinând unei nationalitati care s-a stabilit într-o tara straina si mentine între membrii sai legaturi strânse. 4. Grup de copii trimisi la odihna într-o statiune balneoclimaterica. 5. (Biol.) Grupare de indivizi din aceeasi specie care duc viata în comun. [Gen. -iei. / cf. fr. colonie, it., lat. colonia].
coloidal, COLOIDÁL, -Ă adj. Cu aspect si proprietati de coloid. ♢ Stare coloidala = stare de diviziune a materiei, în care particulele constitutive au dimensiuni cuprinse între aceea a moleculelor lor si aceea a suspensiilor. [Cf. fr. colloïdal].
coliniar, COLINIÁR, -Ă adj. (Despre puncte) Pe aceeasi linie dreapta. [Pron. -ni-ar, var. colinear, -a adj. / < co- + liniar, cf. fr. collinéaire].
colocatar, COLOCATÁR s.m. si f. Persoana care locuieste în aceeasi casa cu persoane straine de familia sa. [Cf. fr. colocataire].
căuzaş, cauzás, cauzási, s.m. (înv.) 1. partizan al unei cauze secrete; conspirator, revolutionar. 2. participant la revolutia din 1848 în Ţara Româneasca. 3. persoana din acelasi partid; om care apara aceeasi cauza; pricinas.
comparativ, COMPARATÍV, -Ă adj. Bazat pe comparatie; care face, stabileste o comparatie. ♢ Grad comparativ (si s.n.) = forma a adjectivului si a adverbului care exprima superioritatea, inferioritatea sau egalitatea între mai multe obiecte sau actiuni care au aceeasi însusire sau între însusirile aceluiasi obiect sau ale aceleiasi actiuni în momente diferite. ♢ Metoda comparativa = metoda de cercetare în lingvistica istorica, constând în reconstituirea faptelor de limba din trecut, nescrise, prin compararea metodica a unor fapte corespunzatoare de mai târziu din diferite limbi existente. [Cf. lat. comparativus, fr. comparatif].
compatriot, COMPATRIÓT, -OÁTĂ s.m. si f. Persoana din aceeasi tara cu altcineva, considerata în raport cu acesta. [Pron. -tri-ot. / < fr. compatriote].
conaţional, CONAŢIONÁL, -Ă s.m. si f. Persoana care face parte din aceeasi natiune cu alta, considerata în raport cu aceasta. [Pron. -ti-o-. / cf. it. connazionale].
congener, CONGÉNER, -Ă adj. De acelasi gen sau de aceeasi specie cu alta fiinta. [< fr. congénère, cf. lat. congener < con – cu, genus – neam].
conjugat, CONJUGÁT, -Ă adj. Unit, legat împreuna. ♢ Nervi conjugati = nervi care îndeplinesc aceeasi functie; focare conjugate = sistem optic în care focarele sunt asezate astfel încât razele de lumina rasfrânte dintr-unul se reunesc în celalalt focar si invers; frunze conjugate = frunze cu foliolele împerecheate; numere conjugate = numere complexe care au acelasi coeficient. [Cf. fr. conjugué].
ageamiu, ageamíu (ageamíe), adj. – Nepriceput. – Mr. ağami(t), megl. ağamiia. Tc. acemi, din arab. ‘ağam "barbar" (Seineanu, II, 12; Lokotsch 29); cf. ngr. ἀτζαμής, bg. ağamija. Din aceeasi radacina provine arab. ağamiya "limba barbara", de unde sp. aljamia; la fel ca tc. acem, de unde rom. agem (per.), sec. XVII.
consubstanţial, CONSUBSTANŢIÁL, -Ă adj. Care este alcatuit din aceeasi substanta. [Pron. -ti-al. / cf. lat. consubstantialis, fr. consubstantiel].
coreligionar, CORELIGIONÁR, -Ă s.m. si f. Persoana de aceeasi religie cu alta, considerata în raport cu aceasta. [Cf. fr. coreligionnaire].
corespondent, CORESPONDÉNT, -Ă adj. Care corespunde, corespunzator. ♢ (Geom.) Unghiuri corespondente = fiecare dintre cele patru perechi de unghiuri nealaturate, formate de aceeasi parte a unei secante care taie doua drepte, unul dintre unghiuri fiind în interiorul dreptelor si altul în afara lor. [Cf. fr. correspondant].
cotidal, COTIDÁL, -Ă adj. Linie cotidala = curba care uneste punctele de pe suprafata marilor si oceanelor în care mareele au loc la aceeasi ora. [< fr. cotidal].
craul, CRÁUL s.n. Stil de înot în care miscarea picioarelor se face în alt ritm decât aceea a bratelor, capul ramânând cât mai mult sub apa. [< engl., fr. crawl].
alamă, aláma (alắmuri), s.f. – Aliaj de cupru si zinc. Ngr. μάλαμα "aur", de unde mr. malama, amáloma "aur", alb. malamë "aur". Schimbarea fonetica si semantica este curioasa. Pare a fi vorba de o etimologie populara, datorata confuziei între aur si alama (foarte folosita odinioara în ornamentatie, de ex. în lucrarile de marchetarie). Analogia care se impune între alama si arama ar putea explica schimbarea de accent. De asemenea trebuie sa se fi produs o despartire la •μ’ἄλαμα, înteles ca un presupus •μὲ ἄλαμα " cu aur" (aceeasi pierdere a lui μ initial în ngr. μασάμαυα › aramafta, formula de imprecatie, cf. N. Gramada, Codrul Cosminului, IV, 309). Lambrior 373, Hasdeu 674 si DAR pleaca de la it. lama › sb. lama "tinichea"; Densusianu, Rom., XXXIII, 273, pleaca de la ngr. λάμα, iar Körting 5406 de la lat. lamina, ipoteza abandonata. Der. alamar, s.m.; alamarie, s.f.; alamat, alamit, adj. (batut cu cuie de alama); alamiu, adj.
cromatic, CROMÁTIC, -Ă adj. 1. Referitor la culori, la colorit. ♢ Aberatie cromatica = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizatii pe marginea imaginilor. 2. (Muz.; despre tonuri) Care se succeda în semitonuri consecutive. ♢ Semiton cromatic = semiton format din doua trepte cu aceeasi denumire; gama cromatica = gama compusa din semitonuri cromatice. [< it. cromatico, fr. chromatique].
defazaj, DEFAZÁJ s.n. (Electr.) Diferenta de faza dintre doua marimi alternative de aceeasi frecventa. / < fr. déphasage].
azeotropism, AZEOTROPÍSM s. n. proprietate a unui amestec de lichide de a fierbe la o temperatura constanta pentru o anumita presiune, degajând vapori cu aceeasi compozitie ca si lichidul din care provin; azeotropie. (< fr. azéotropisme)
ameliţa, amelitá (-téz, -át), vb. – (Înv.) A mentiona, a indica, a aminti. Este cuvînt care apare numai la vechii cronicari din sec. XVII si XVIII, si care nu pare sa fi avut circulatie pop. De aceea, credem ca este o reproduce fidela artificiala a ngr. μελετῶ "a studia, a medita, a mentiona". Pare putin probabila ipoteza din DAR, care presupune o identitate între amelita si ameninta si, pentru a explica semantismul primului vb., se gîndeste la o posibila confuzie între lat. •amminaciare "a ameninta" si lat. •amminiciare, de la minari "a întrece, a depasi".
deşeu, DESÉU s.n. Ramasita de la fabricarea sau de la prelucrarea unui material, a unor obiecte etc. care nu mai poate fi valorificata pentru aceeasi prelucrare. [< fr. déchet].
diapazon, DIAPAZÓN s.n. 1. Instrument alcatuit dintr-o vergea metalica în forma de U, care, vibrând, produce un sunet pur (de obicei "la"). ♢ A fi la acelasi diapazon cu cineva = a fi în aceeasi dispozitie, în aceeasi stare sufleteasca cu cineva. 2. Întindere a sunetelor pe care le produce o voce sau un instrument de la sunetul cel mai grav pâna la cel mai înalt; registru. 3. Model-tip de hasuri folosit la standardizarea trasarii grosimii hasurilor. 4. (Tehn.) Diapazon de dimensiuni = interval dintre valorile maxime si minime ale dimensiunilor unor piese standardizate. [< fr. diapason, cf. lat., gr. diapason – gama].
angelică, angelíca (angelíci), s.f. – Planta (Archangelica officinalis). – Var. anghelica, anghelina. Lat. angelica (sec. XIX); var. din ngr. ἀγγέλιϰα (Candrea). Din aceeasi familie face parte angelic, adj., din fr. angélique, it. angelico.
dimorfism, DIMORFÍSM s.n. 1. Însusire pe care o au unele substante chimice sau unele minerale de a cristaliza în doua forme diferite. 2. Existenta la aceeasi specie animala sau vegetala a doua forme specifice distincte. [< fr. dimorphisme, cf. gr. dis – dublu, morphe – forma].
antologie, antologíe (antologíi), s.f. – Culegere, florilegiu. Fr. anthologie, din gr. ἀνυολογία. – Der. antologic, adj. Din aceeasi familie, antologhion, s.n. (culegere de imnuri), din ngr. ἀνυολόγιον (Gáldi 148).
disidenţă, DISIDÉNŢĂ s.f. Deosebire de opinii (fata de o majoritate); sciziune, schisma; dezacord. ♦ Grup de persoane care sustin o parere diferita de aceea a majoritatii; sciziune care ia nastere în urma unei asemenea situatii. [Var. dizidenta s.f. / cf. fr. dissidence, lat. dissidentia].
distila, DISTILÁ vb. I. tr. A transforma în vapori un lichid si a-l condensa dupa aceea pentru a separa astfel din el corpurile nevolatile pe care le contine. [P.i. -lez, 3,6 -leaza. / < fr. distiller, it. distillare].
apoi, ápói adv. – 1. Dupa aceea, pe urma (sens temporal si înv., local). – 2. Atunci, în cazul acesta (sens consecutiv). – 3. Dar, altminteri (sens expletiv). – 4. Pe lînga asta, pe deasupra. – Var. apai. – Mr. apoi, apoea, megl. napoi, napoi, poia, istr. napoi. Lat. ad post (Puscariu 98; Candrea-Dens., 1423; REW 195; DAR); cf. it. appo (v. sard. appus, v. latri. apo, mil. apos), v. port. apos. Pentru -i, cf. noi. Sensurile 3 si 4 se confunda perfect cu pai ‹ poi. Der. înapoi, adv. (în spate, îndarat), mr. napoi; înapoia, vb. (a da Înapoi); înapoiat, adj. (restituit; arierat). Din rom. a trecut în bg. din Trans., apa (apoi), cf. Miklosich, Sprache, 119.
dual, DUÁL s.n. Numar gramatical care arata ca este vorba de doua exemplare din aceeasi speta sau de o pereche de obiecte. [Pron. du-al, pl. -luri, -le. / < lat. dualis, cf. it. duale].
dublet, DUBLÉT s.n. 1. Exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, al unei marci postale etc. ♦ Al doilea exemplar al unui obiect. 2. Cuvânt de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrate în limba pe cai sau în momente diferite. 3. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ♢ Dublet electric = dipol electric. [< fr. doublet].
aproba, aprobá (aprób, aprobát), vb. – A încuviinta ceva, a fi de aceeasi parere cu cineva; a rezolva în mod favorabil cererea, propunerea etc. cuiva. Lat., it. approbare (sec. XIX). – Der. (din fr.) aprobativ, adj.; aprobator, adj.; dezaproba, vb.
apuca, apucá (apúc, apucát), vb. – 1. A lua, a prinde. – 2. A însfaca, a înhata. – 3. A mînca precum un nesatul, a înfuleca. – 4. A surprinde, a lua prin surprindere. – 5. a (se) strînge. – 6. A ocupa ceva, a pune mîna pe ceva. – 7. A ajunge la timp pentru a lua ceva, pentru a prinde pe cineva. – 8. A cunoaste prin proprie experienta, a fi experimentat ceva. – 9. A avea timp suficient pentru ceva, a avea ocazia, a putea. – 10. A vinde la un anume pret. – 11. A începe, a initia ceva. – 12. A fi pe punctul de a face ceva. – 13. A se îndrepta, a o lua într-o directie. – 14. a-si lua angajamentul, a se obliga. – Mr. apuc. Lat. occŭpāre. Aproape toate sensurile rom. apar înca din lat. clasica. În privinta fonetismului, trebuie sa se presupuna, în primul rînd, o confuzie a pref. oc- si ac-, care pare normala în limbajul pop. (cf. rom. pop. m-am acupat, în loc de m-am ocupat; port. din Puerto Santo acupada "însarcinata", RPF, III, 122), si care este probabil anterioara rom., caci apare si în calabr. accupari "serrare, stringere" si "ombreggiare" (explicat de Rohlfs prin lat. •adcupare, provenind de la un •cupus obscur). Aceasta alteratie pare a se explica printr-o confuzie semantica si totodata fonetica cu aucupare, pentru a carei atestare cf. Vicenzo Ussani, Bull. Du Cange, I, 1924, p. 24-5. Ulterior trebuie sa se fi produs în rom. o metateza, poate în urma influentei unui cuvînt autohton cu radacina •puk- si cu sensul relativ identic (cf. gr. πύϰα "strîns", πυϰάζω "a acoperi, a înveli", si alb. puth "a încinge cu forta", care trimite tot la un radical •puko). Totusi, chiar fara a ne baza pe ipoteza aceasta, lat. pare suficienta pentru a explica cuvîntul rom. Etimonul occupare, propus de Cihac, I, 14, a fost respins de Meyer-Lübke, Dacor., IV, 642 si REW 776, din ratiuni semantice pe care nu le întelegem. Aceste ratiuni au fost repetate de V. Buescu, Survivance roumaine du latin appicare, în "Miscelánea de Filologia a memoria" de Fr. Adolfo Coelho, Lisboa, 1949, p. 148-87. Cu toate acestea, nu ni se pare atît de evident ca "entre occuper et saisir, empoigner il y a á supposer une évolution difficilement admissible par un sujet parlant roumain", fiindca chiar în lat. occupare, regnum, timor occupat artus, indica limpede sensul de "saisir"; si fiindca în rom. apuca, ce înseamna în esenta "saisir", are de asemenea uneori sensul lui "occuper" (cf. sensurile 4, 6 si 12). Însusi cuvîntul lat. capere "a prinde" depinde, cu toate antecedentele lui indoeuropene, de aceeasi idee de "saisir" (cf. Walde 93); astfel încît este de presupus ca rom. nu reprezinta un semantism recent, schimbat pe baza lat. occupare "a ocupa", ci ca pastreaza sensul arhaic al lat. (oc)cupare "a lua." Dupa Cihac, se pare ca nimeni nu s-a mai gîndit la occupare. Burla, Studii filologice, 1880, a propus aucupare "a vîna pasari", ipoteza acceptata de Puscariu 103; Körting 1046; REW 776; Puscariu, Lr., 363; Rosetti, I, 162, si respinsa de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 si Spitzer, Dacor., III, 645. Am aratat ca aceasta ipoteza ajunge practic sa se confunde cu cea dinainte. Hasdeu 1390 pleaca de la lat. apere "a lega", ce nu pare posibil. Spitzer, Dacor., III, 645, propune o creatie de tip imitativ; iar Meyer-Lübke, Dacor., IV, 641-2, crede într-o identitate cu germ. packen "a ambala". În sfîrsit, Buescu, în articolul citat, propune ca etimon un der. de la lat. pix, întemeindu-se în principal pe o anumita corespondenta de sensuri între rom. si port. apegar, si pe o evolutie semantica de la "a lipi" la "a lua", care poate sa nu para convingatoare. V. si alte ipoteze în aceasta ultima lucrare. Der. apucat, s.n. (jaf, pradare; epilepsie); apucat, s.m. (epileptic); apucate, s.f. pl. (numai în expresia pe apucate, în graba); apucatoare, s.f. (bratul de cleste); apucator, adj. (lacom, hraparet); apucatura, s.f. (actiunea de a apuca; înv., jaf; maniera, gest, comportament; epilepsie). – Din rom. sas. apukán "a apuca".
ecartament, ECARTAMÉNT s.n. Distanta dintre axele urmelor celor doua roti de pe aceeasi osie a unui vehicul rutier. ♦ Distanta dintre muchiile interioare ale sinelor unei cai ferate. [< fr. écartement].
echimolecular, ECHIMOLECULÁR, -Ă adj. (Despre un amestec) Alcatuit din diferite solutii având aceeasi cantitate de molecule. [Cf. fr. équimoléculaire].
ecotip, ECOTÍP s.n. Grup de plante sau animale din aceeasi specie cu anumite însusiri ereditare proprii, dobândite sub influenta conditiilor de mediu. [< fr. écotype].
efemeride, EFEMERÍDE s.f.pl. 1. Ordin de insecte pseudonevroptere care nu traiesc în stare adulta decât o zi; (la sg.) insecta din acest ordin. 2. Tabele astronomice în care sunt indicate pozitiile zilnice ale astrilor. ♦ Note, notite (de ziar sau de calendar) care indica evenimentele petrecute la epoci diferite în aceeasi zi. 3. (Fig.) Gânduri, idei, lucruri etc. trecatoare. [Sg. efemerida. / < fr. éphéméridés, lat. ephemeris].
egal, EGÁL, -Ă adj. 1. La fel, asemenea (ca natura, fel, cantitate etc.). ♦ Uniform. 2. (Geom.; despre figuri) Care se suprapune exact. 3. (Despre oameni; si s.m.) Care este de acelasi rang, de aceeasi valoare. [< fr. égal, cf. lat. aequalis].
emigraţie, EMIGRÁŢIE s.f. 1. Situatie, stare a celui care a emigrat. 2. Timpul cât cineva emigreaza. 3. Totalitatea persoanelor emigrate într-o anumita perioada din aceeasi tara. [Gen. -iei, var. emigratiune s.f. / cf. fr. émigration, it. emigrazione].
enarmonic, ENARMÓNIC, -Ă adj. (Muz.; despre sunete) De aceeasi înaltime, dar cu numiri diferite. [< fr. enharmonique].
enumeraţie, ENUMERÁŢIE s.f. 1. (Liv.) Enumerare; numaratoare, numarare. 2. Figura de stil care cuprinde însiruirea tuturor argumentelor, faptelor etc. privitoare la aceeasi împrejurare sau tema. 3. Parte a unui discurs care preceda peroratia si în care autorul recapituleaza toate dovezile cuprinse în argumentatie. [Gen. -iei. / cf. fr. énumération, lat. enumeratio].
eterofonie, ETEROFONÍE s.f. (Muz.) Discordanta provenita din devierea incidentala a vocilor mai multor cântareti care improvizeaza aceeasi melodie. [Gen. -iei, var. heterofonie s.f. / < fr. hétérophonie, cf. gr. heteros – altul, phone – sunet].
îngemânărat, îngemânarát, -a, adj. (reg.; despre copaci) crescut din aceeasi tulpina; îngemanat.
fascicul, FASCÍCUL s.n. 1. Manunchi, reuniune de mai multe obiecte, lucruri etc. de acelasi fel. ♢ Fascicul de raze = manunchi de raze vizuale care strabat prin acelasi punct; fascicul luminos = totalitatea razelor de lumina care trec printr-o anumita regiune din spatiu; (mat.) fascicul de drepte = figura formata din mai multe drepte care trec prin acelasi punct. ♦ (Anat.) Grup de fibre musculare, nervoase sau conjunctive având acelasi traiect si aceeasi distributie. ♦ Ţesut vegetal conducator, format din fibre lemnoase si liberiene care strabat tulpina, ramurile si frunzele. 2. V. fascicula. [Pl. -le, (s.m.) -li, var. fascicol s.n. / < fr. fascicule, cf. lat. fasciculus – mic manunchi].
înziuat, înziuát, -a, adj. (reg.) nascut în aceeasi zi din saptamâna (cu cineva).
filtru, FÍLTRU2 s.n. (Rar) Bautura socotita de superstitiosi ca având puteri magice, printre care si aceea de a insufla iubire sau alte pasiuni. [Cf. fr. philtre, gr. philtron – bautura].
focomelie, FOCOMELÍE s.f. (Med.) Anomalie congenitala constând în aceea ca picioarele sau mâinile sunt atasate direct la trunchi. [< fr. phocomélie, cf. gr. phoke – foca, melos – extremitate].
asfinţi, asfintí (-tésc, asfintít), vb. – 1. (despre astri) A apune, a scapata. – 2. (Despre sursele de lumina) A disparea, a se întuneca. Var. sfinti. Probabil un der. de tipul •affingĕre sau •exfingĕre, cu schimbarea moderna a conjug. (datorita conjug. incoative), si cu alterarea fonetismului, datorata falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvînt la familia sfînt si sfinti. Fingere înseamna în principal "a da forma" (cf. figura, effigies); în lat. ca si în rom. a ajuns sa însemne "a da forma falsa" sau "a se preface"; cf. it. fingere, prov. fenher, fr. feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a pastrat, specializat în mod ciudat, "a da forma aluatului pentru pâine", prin cat. fenyer, sp. heñir si mr. asfindzere "a creste aluatul", desfindzere "a pune aluatul la rece, pentru a-l împiedica sa creasca" (Papahagi, JB, XII, 102; REW 3313). În rom. acest sens este propriu vb. a creste, dar a existat probabil în vechime un verb •asfinge, ca în mr., care ulterior a devenit •asfingi. Evolutia semantica poate fi interpretata în mai multe feluri. Plecînd de la affingere "a creste aluatul" se poate sa fi ajuns la "a se revarsa" sau "a da pe de laturi", caz în care am avea o evolutie (de la "a creste" la "a pleca") paralela cu cea care apare la lat. mergere "a adînci, a cufunda" › rom. merge. Este posibil de asemenea ca effingere sa fi fost interpretat ca un •de ex fingere. Însa cel mai probabil este faptul ca însusi vb. fingere sa fi ajuns, printr-o evolutie normala, de la sensul de "a da forma falsa" , la acela de "a nu da nicio forma" sau "a disparea"; aceasta ipoteza se sprijina si pe morv. foedre "a scoate, a da jos". Cf. semantismului lui "apune" si, pentru proteza lui s, (s)farîma, (s)frintie. În general se considera ca asfinti provine de la sfînt (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac; DAR; Candrea; cf., pentru compararea cu expresia corespunzatoare din ngr. ο ἤλιος βασιλείει, articolele lui L. Spitzer, REB, II, 224-5 si M. Kriaras, REB, III, 462-8). Am aratat ca este evidenta contaminarea lui •asfingi cu asfinti; pare însa evident si faptul ca o asemenea asociere nu poate fi conceputa decît a posteriori, adica sugerata de consonanta ambelor cuvinte. Etimonul asfinti ‹ sfînt s-ar baza pe asocierea ideii de "apus" cu cea de "dincolo", fundamentala în mitologia populara în general. Cu toate acestea, a presupune ca imaginatia populara a conceput apusul soarelui ca o "sanctificare" a astrului implica un proces intelectual prea complicat, si în acelasi timp neclar. Dimpotriva, s-ar putea afirma ca imaginatia populara vede "sfîntul" ca o entitate vie si actuala (sfîntul soare este o expresie foarte cunoscuta, dar numai pentru soarele prezent), si refuza sa asocieze ideea de "sfintenie" cu aceea de "moarte" sau "disparitie", care la urma urmelor înseamna neputinta fireasca a umanitatii noastre obisnuite. Pe de alta parte, este curios sa observam ca vb. asfinti, popular si de uz curent, nu apare în nici un text anterior sec. XIX; de aici se poate deduce ca evolutia semantica pe care am indicat-o a ramas nesigura pîna într-o epoca relativ moderna. Adaugam ca Scriban se gîndeste la o der. de la sl. svjetiti, cf. a sfeti, cu influenta lui sfînt; însa sensul lui svjetiti "a straluci" se opune acestei der. (dificultate pe care autorul încearca s-o biruie, presupunînd ca numele s-a aplicat poate mai întîi rasaritului, si apoi apusului astrilor). Mai importanta decît etimologia propusa, care ni se pare gresita, este intuitia autorului ca originea cuvîntului trebuia sa fie cautata altundeva în afara de sfînt. -Der. asfintit, s.n. (apus al astrilor; occident).
formă, FÓRMĂ s.f. 1. Înfatisare, aspect exterior; contur. ♦ (Fil.) Categorie filozofica ce desemneaza modul de existenta, de organizare interna, interactiunea si legaturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ Stabilirea de maxima capacitate de efort a organismului, obtinuta prin antrenament; conditie fizica buna. ♢ A fi în forma = a fi, a se afla în cele mai bune conditii. 2. Totalitatea mijloacelor prin care se exprima continutul unei opere de arta (mai ales de literatura). 3. Fel, chip, mod. ♦ Mod de organizare, de conducere politica, sociala etc. 4. Dispozitie legala de procedura. ♢ Viciu de forma = nerespectare a unei dispozitii de procedura care atrage anularea unui act sau a unei hotarâri judecatoresti. 5. Aspect pe care îl ia un cuvânt pentru a îndeplini o functie gramaticala. 6. Stare de agregare a corpurilor. 7. (Metal.) Negativul în care se toarna o piesa. ♦ (Poligr.) Cutie de otel în care se toarna litere; zat al unei pagini. 8. (Mat.) Fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusa aceeasi relatie. ♦ Polinom omogen. [< fr. forme, it., lat. forma].
franc, FRANC s.n. Portaltoi obtinut din samânta soiurilor cultivate care fac parte din aceeasi specie cu altoiul. [< fr. franc].
jumănărat, jumanarát, -a, adj. (reg.) crescut din aceeasi tulpina, în forma de gemanare; îngemanarat, îngemanat.
geometric, GEOMÉTRIC, -Ă adj. 1. Care formeaza obiectul geometriei, de geometrie. ♢ Loc geometric = figura plana sau în spatiu ale carei puncte se definesc toate prin aceeasi proprietate; progresie geometrica = progresie matematica în care fiecare numar este egal cu produsul dintre numarul precedent si un numar constant, numit ratia progresiei. 2. (Fig.) În forma figurilor geometrice; schematic. ♦ Stil geometric = stil ornamental bazat pe combinatii de figuri geometrice, caracteristic productiilor artistice ale epocilor orânduirilor primitive si începutului artei grecesti. ♦ (Rar) Riguros, sistematic, precis. [Cf. fr. géométrique, lat. geometricus].
atare, atáre adv. si pron. indef. – Astfel, de asemenea. – Mr. a(h)tare, megl. ftari, (h)tari. Lat. tālis "asemenea" ar fi suficient pentru a explica forma rom. (pentru -a, cf. acatare). Totusi, formele dialectale, ca it. (co)tale, v. fr. itel (› fr. tel), v. prov. aital (› prov. tal), v. sp. atal (› sp. tal), indica faptul ca este vorba de o compunere, care probabil nu este aceeasi în toate cazurile (cf. REW 8543). Puscariu 159 se gîndeste la o compunere •eccum talis sau atque talis; însa în DAR îl considera pe a- inexplicabil. •Eccum talis este forma care pare cea mai potrivita cu mr. si megl. Este cuvînt invariabil (ca si care, cutare); totusi, uneori apare un pl. analogic atari.
havan, HAVÁN adj.invar. (Rar) Culoare maro-deschis (ca aceea a tutunului). [< fr. havane].
atît, atît adj., adv. – 1. În asemenea masura, asa de mult, de tare etc. – De atîtea ori, asa de des, de multe ori. – Nici atîta, si mai putin. – Atîta tot, nimic mai mult. – Cu atît mai mult, tocmai de aceea. – Ce mai atîta, pe scurt. – Atîta paguba, n-are nici o importanta. – (Înca) pe atît, de doua ori mai mult. – Tot atît, tot aia e; e totuna. – Atît ti-a fost, o sa-ti para rau. – 2. Exprima o relatie de egalitate, al carui al doilea termen este cît. – 3. Exprima o relatie de proportie, al carui al doilea termen este cît (fata de pe atît). – 4. Exprima o relatie de la cauza la efect. – Mr. ahtîntu, ahît, ahat, atînt, megl. tantu. Lat. eccum tantum (Puscariu 162; Densusianu, Rom., XXXIII, 274; Candrea-Dens., 110; REW 8562); cf. it. (co)tanto, v. prov. aitan, v. fr. itant (fr. tant), v. sp. atanto (sp. tanto), port. tanto. Fazele evolutiei rom. sînt indicate de mr. ahtîntu, atînt, atît. Decl. atît (f. atîta), pl. atîti (f. atîtea), gen. atîtor. Fie prin analogie cu acel, acest, fie cu uzul adv., adj. primeste uneori un -a paragogic, dar în mod neregulat si în ciuda uzului antepus; astfel încît se spune fara nici o diferenta atîti(a) oameni, atîte(a) femei. Limba moderna prefera în general formele cu -a. Cazurile oblice sînt înlocuite de obicei de cazurile prepozitionale: atîtor copii, de preferinta la atîti(a) copii. Cînd determina adj. sau adv., se construieste cu prep. de : atît de frumos, atît de bine.
atîrna, atîrná (atấrn, atârnát), vb. – 1. (Tranz.) A agata, a suspenda de ceva. – 2. (Intranz.) A sta suspendat, a cadea liber în jos. – 3. A se apleca într-o parte, a se înclina. – 4. A se apleca spre pamînt cu toata greutatea (dar fara a se desprinde de un punct fix determinat). – 5. A depinde de cineva sau ceva. – 6. A sovai, a oscila. Origine incerta. Este posibil sa fie vorba de lat. tornāre, în compunere cu ad; dar evolutia fonetica ar implica mari greutati. Totusi, acceptia etimonului, aceea de "a întoarce" sau "a devia", ar explica într-un mod satisfacator evolutia semantica, ceea ce nu este cazul pentru celelalte ipoteze prezentate. Pe de alta parte, sensul der. atîrnatoare nu poate fi pus în legatura în niciun fel cu vreunul din sensurile actuale ale lui a atîrna, si se explica numai pe baza unui sens derivat de la tornare, ca rom. înturna, fr. détourner. Dupa Cihac, II, 476, din mag. átérni "a întinde peste ceva". DAR pleaca de la tîrn "maracinis", ipoteza riscanta datorita debilitatii punctului de contact presupus între cele doua notiuni (atîrna ar fi un cuvînt pastoresc, care s-a referit mai întîi la lîna care ramînea agatata în maracinis). Giuglea, Dacor., III, 1090, pleaca de la un lat. •adtrutinare, ipoteza la fel de fantezista ca cea a lui Diculescu, Elementele, 492, bazata pe •atîrna, der de la gr. •ἀρτάνω si acesta din urma de la ἀρτάω. În sfîrsit, Scriban se gîndeste la o posibila legatura cu tîrna "cos de nuiele". Der. atîrnat, s.m. (bîrna de la armatura acoperisului); atîrnatoare, s.f. (tarc în care se închid oile pentru a le separa de miei, sau pentru ca sa doarma); atîrnator, adj. (care atîrna; agatat; care depinde de ceva); atîrnatura, s.f. (atîrnare, suspensie; zdreanta); neatîrnare, s.f. (independenta); neatîrnat, adj. (independent); tîrnat, s.n. (Trans., balcon, terasa); care pare o formatie regresiva pe baza pl. atîrnati; totusi, Cihac, II, 533 si Scriban o explica prin mag. tornác, care pare mai curînd împrumutat din rom.
avan, aván (aváni), adj. – 1. Barbar, salbatic, crud. – 2. Tare, puternic. – 3. Istet, viclean. – 4. (Adv.) Strasnic. Tc. havan "tradator, perfid", din arab. hawwan (Seineanu, II, 29); cf. ngr. ἀβάνις "calomniator", ἀβανία "calomnie, opresiune", sb. avan "tradator". Der. avanie, s.f. (batjocura), cuvînt care a ajuns sa se întîlneasca cu fr. avanie, de aceeasi origine; avanit, adj. (sarac); avanita, s.f. (Trans., intrus), din sb. avanica "om crud", care provine din aceeasi sursa turca.
avea, aveá (-am, avút), vb. – 1. A poseda, a detine, a stapâni (uz absolut). – 2. A dispune de ceva, a capata, a primi (compl. direct este un obiect posedat). – 3. A fi var, coleg etc. (compl. direct este un nume de persoana, care indica rudenie sau relatii de serviciu). – 4. A contine, a însuma (compl. direct este o unitate de timp, de suprafata sau de capacitate). – 5. A detine, a suporta, a trebui sa etc. (compl. direct este determinat în calitatea sa fundamentala de alt compl. direct, de o apozitie, un adj., un adv. sau un compl. de mod introdus prin prep. de). – 6. A poseda, a detine (compl. direct este un abstract). – 7. A suferi de ceva, boala sau betesug. – 8. (Refl.) A întretine relatii trupesti. – 9. A poseda o femeie. – 10. A obtine, a dobîndi. – 11. A fi, a se gasi cineva (cu valoare impersonala, mai ales în expr. n-are cine, nu exista nimeni). – 12. A trebui sa (cînd este urmat de un inf. scurt, cu prep. a, de un part. trecut, cu prep de, sau de un conjunctiv; sensul oscileaza între ideea de viitor si aceea de actiune obligatorie). – 13. (Cu valoare de verb auxiliar, serveste la formarea perf. simplu, a. m. m. c. perf. si a conditionalului). – Mr., megl. am, istr. am(u). Lat. habēre (Puscariu 72; Candrea-Dens., 126; REW 3958; DAR); cf. vegl. avar, it. avere, prov. aver, fr. avoir, sp. haber. Valorile 9 si 10 sînt galicisme. Der. avere, s.f. (bunuri, bogatie, avutie), cf. fr. avoir, sp. haberes; avut, adj. (bogat, avut); avut, s.n. (bogatie, bunuri); avutie, s.f. (bogatie); înavuti, vb. (a îmbogati); neavere, neavutie, s.f. (saracie). Din rom. provine sas. avere "bogatie".
babalîc, babalîc (babalấci), s.m. – 1. Batrîn, mos neputincios. – 2. Stîlp, par. – Var. babaluc, bubuluc. Megl. babaloc. Tc. babalik "parinte", titlu de reverenta (Seineanu, II, 31), cf. bg. babaluk "bunic". Var. se înteleg mai ales pentru sensul 2. Expresia din babaluc "din totdeauna", care se foloseste în Banat (DAR), reprezinta sb. babaluk, de aceeasi provenienta.
hiperon, HIPERÓN s.m. (Fiz.) Particula elementara cu o masa mai mare decât aceea a protonului. [< fr. hypéron].
bahmet, bahmét (bahméti), s.m. – Cal tatar. – Var. bahamet. Tat. bachm-at (Seineanu, II, 35; Lokotsch 128). De aceeasi provenienta pol., rut., rus. bachmat. Cuvînt înv., s-a folosit numai în Mold.
bahnă, báhna (báhne), s.f. – Loc mlastinos, smîrc, balta. Din rut. buhno, pol., rus. bagno, ceh. bagno, provenind din aceeasi radacina ca germ. Bach "pîrîu" (Cihac; Berneker 38; DAR). Cuvîntul, cu der. sai, se aude numai în Mold. Der. bahnis, s.n. (loc mlastinos); bahnita, s.f. (balta; femeie murdara, jegoasa; tiganca); bahnos, adj. (mlastinos); bahni, bîhni, bîhli, vb. (a se împotmoli; a se strica; a mirosi urît, a putreziciune); behlita, s.f. (peste, Rhodeus amarus), al carui nume se explica prin gustul sau rau. Dintre der., numai báhnita "tiganca" a fost acceptat în limba literara, datorita mai cu seama întrebuintarii termenului de catre Ispirescu. Dictionarele (Damé, DAR, Candrea) îl explica prin "brunet" sau "urît", ceea ce este evident inexact, ideea de baza fiind cea de "murdar, stricat ca apa statuta, puturos"; cu aceeasi aplicare la persoane, cf. termenii identici împutit, putoare, puturos. Este inutila, prin urmare, încercarea facuta de DAR de a explica acest cuvînt prin. sl. bachati "a se fali." În ce priveste confuzia grupurilor hn si hl, cf. duhni si duhli; aceeasi confuzie apare la numele rîului Bahlui, alt. der. de la bahna, si îl explica bulhac, s.n. (balta), cu var. bîlc (rar, Mold.), bîlc (rar, Mold.), bîlcau (rar, Munt.), bîlhac, bulhoaca, bîlhoaca, balhui.
indigo, INDIGÓ s.n. 1. Culoare a spectrului solar situata între albastru si violet. 2. (Chim.) Materie colorata de un albastru-violet, care se extrage dintr-o planta tropicala sau din anilina. ♦ (Impr.) Hârtie-carbon. // adj. Care are culoarea între albastru si violet, ca aceea corespunzatoare din spectrul solar. [< fr., sp. indigo].
baltă, bálta (bắlti), s.f. – 1. Mlastina. – 2. Lunca inundabila a Dunarii. – 3. Baltoaca. – Mr., megl. balta, istr. bote. Origine incerta. Exista doua teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o radacina indo-europeana •bal-, ce poate fi identificata în germ. •pol- (v. germ. de mai sus pfuol, v. eng. pol.), lituan. balá, sl. blato, celt. •palta (J. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeasi radacina ar deriva un ilir •balton, pl. •balta; si de la aceasta ultima forma se considera ca pot proveni nu numai rom. balta, ci si alb. baljtë, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, si βάλτος, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Puscariu, Lr., 180). Provenienta ilirica nu este imposibila, chiar daca ilirii nu ne sînt cunoscuti dat fiind ca au trait în regiuni mlastinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovada în favoarea acestei ipoteze. Cealalta ipoteza, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai putin acceptata în prezent. Conform acesteia, balta ar proveni din sl. blato, de unde provin si bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, II, 698). Aceasta ipoteza întîmpina o grava dificultate si anume metateza bla › bal, putin probabila în rom.; din aceasta cauza, mai multi specialisti încearca sa arate ca termenul rom. provine dintr-o forma slava •balto, anterioara metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandris, Mélanges École Roumaine, II, 1-25 si Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare putin probabil; si este curios de semnalat ca forma sl. ipotetica, anterioara metatezei, nu a lasat urme în limbile sl. moderne; ca singurele forme sl. cu metateza provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 si Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie si bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 si Capidan, Raporturile, 230); si pe care însusi Miklosich, o vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a ajuns sa-l considere strain în sl., în Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtona pare a întruni cele mai multe probabilitati. Ngr. μπάλτα, provin din rom. (Murnu, Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce ngr. βάλτη, provine din ilira, dupa Triandaphyllidis, 150, si din alb., dupa G. Meyer, Neugr. St., II, 64. Der. baltac, s.n. (balta); baltacai, baltacari, vb. (a da din picioare); baltaceala, s.f. (batai din picior); baltaci, vb. (a se balaci; a se forma baltoace); baltaret, adj. (palustru); baltaret, s.m. (vînt dinspre lunca Dunarii, vînt de miazazi); baltarie, s.f. (balta, mlastina); baltau, s.n. (baltoaca); balti, vb. (a se forma baltoace); baltig, s,n, (balta, mlastina); baltina, s.f. (lunca, teren inundabil); baltis, s.n. (teren mlastinos); baltoaca, s.f. (balta mica; bulhac); baltoc, s.n. (baltoaca); baltos, adj. (mlastinos).
intern, INTERN, -Ă adj. Care se afla înauntru; interior, launtric. ♢ Organe interne = organele din cavitatea toracica si abdominala; unghi intern = unghi format de doua drepte taiate de o secanta, aflat în interiorul lor si de aceeasi parte a secantei. // s.m. si f. Elev sau ucenic care locuieste si ia masa într-un internat. ♦ Student în medicina care face practica la un anumit spital, unde de obicei si locuieste. [Cf. interne, it. interno, cf. lat. internus].
bandor, bándor s.m. – (Trans.) Pîntece, stomac. Mag. dialectal bando (Tamás, Magyar Nyelvör, XXIX, 310). Din aceeasi familie fac parte bandoala, s.f. (specie de mar) si bîndoc (piftie cu stomac de porc).
islamismul, Islamismul este o religie bazata pe doctrina monoteista a supunerii in fata unui singur Dumnezeu si este gresit a se folosi termenul de mahomedanism, cu atat mai mult cu cat numele Profetului este Mohammed si nu Mahomed si nu el a fost cel care a intemeiat aceasta religie,primul care s-a supus doctrinei islamice a fost profetul Abraham .Legatura dintre Profetul Mohammed si Islam este aceea ca lui i s-a pogorat Quranul, Cartea Sfanta a musulmanilor. Cei care imbratisaza aceasta religie sau apartin prin nastere cultului islamic se numesc musulmani si nu mahomedani.
bardă, bárda (barzi), s.f. – 1. Secure cu taisul lat. – 2. Sapa, tesla. Mag. bárd (Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Seineanu, Semasiol., 135; Cihac, II, 479; DAR; Candrea; Puscariu, Lr., 273). Cuvînt de origine germanica (v. germ. barta, germ. Bart, v. fr. barde, cf. alabarda), care coincide în parte cu un cuvînt oriental (cuman. balta, tc. baltak, cf. baltag), fara sa se poata distinge cu usurinta provenienta. Der. din mag. nu este absolut sigura; poate fi cuvînt importat în mag., chiar din rom., dupa Edelspacher, 9. Apare si în slov. barda, rut. barda; ultimul provenind din rom. (Miklosich, Wander., 12), ca si sas. bardë. Der. din mag. nefiind pe deplin satisfacatoare, s-a propus ca etimon sl. brady (Miklosich, Slaw. Elem., 15), care prezinta aceeasi dificultate constînd într-o metateza asemanatoarte cu cea din blato › balta; tc. barda (Popescu-Ciocanel 15), care pare mai curînd de origine rom. (Candrea, Elemente, 404; G. Meyer, Türk. St., I, 2). Recent, Gamillscheg, Romania germ., II, 261, a sustinut ca rom. provine direct din longob. barda. – Der. bardas, s.m. (dulgher); bárdie, bardita, s.f. (sapa); bardui, bardalui, vb. (a taia, a ciopli), cf. mag. bárdolni.
batal, batál (-li), s.m. – Berbec, castrat, sau care nu este bun pentru reproducere. Tc. batal "inutil" (‹ arab. batal "a schilodi, a face sa nu mai fie bun"); cf. alb., bg. batal "inutil", ngr. μπατάλιϰος "grosolan, mojic". (G. Meyer 27; Scriban). Presupunem ca de aceeasi origine trebuie sa fie batal, s.n. (sant), numit astfel fiind vorba de partea soselei nefolositoare circulatiei. Din cuvîntul arab corespunzator provine sp. baldar (Corominas, I, 376). Derivatia propusa pentru batal de Diculescu, Elementele, 444, pe baza gr. βάτης "reproducator", este imposibila fonetic si semantic. Cf. iud. sp. batal "fara lucru" (C. Crews, Vox rom., XIV, 304), de aceeasi origine.
bau, báu interj. – Se foloseste cu intentia de a surprinde sau a speria. Este creatie expresiva, care se foloseste atît în forma simpla, cît si repetata, baubau; cf. ngr. μπάμπουλα, calabr., sicil. babbau, germ. Wauwau. În limbajul copiilor de la oras se folosesc mai cu seama: bau, interj.; bau, s.m. (lupul, sperietoarea) si baubau, s.m. (speriatoarea, magaoaia), acesta din urma poate datorita influentei numeroaselor dadace de origine germana. Forma reduplicata s-a redus uneori la babau(a), s.m. si f. În nordul Trans. se foloseste a bauna, vb. (a urla), care pare a depinde de aceeasi sursa expresiva. Totusi, Puscariu, ZRPh., XXXIII, 232 (urmat de REW 1001 si DAR) îl deriva din lat. •baubŭlare, si acesta din baubāri (cf. sard. baulái "a latra"); dar ipoteza pare inutila, si fonetismul prezinta dificultati. Dupa Pascu, Beiträge 8, a bauna ar fi produsul unei contaminari a lat. baulare cu verbe de tipul mieuna, scheuna.
beci, béci (béciuri), s.m. – Berbec tînar, de doi ani. – Mr. beci. Bg., sb. biče "taur tînar", sb. bičij "taurin". Schimbarea semantica, desi curioasa, este aceeasi ca în cazul lui buhai, care înseamna totodata si "taur" si "berbec". Diculescu, Elemente, 444, crede ca este reprezentant al gr. βηϰίον "oaie tînara" si legat de it. becco. Puscariu 198 de asemenea îl lega de it., dar îl considera rezultat al lui (ber)beculus, care ar fi trebuit sa dea •bechi; însusi autorul si-a abandonat ipoteza în DAR; cf. REW 9270 si 1020a. Capidan, Dacor., IV, 444, se refera la sl. belče, de la bĕlŭ "alb", ipoteza putin verosimila. Cf. bic.
scalabilagasitii, scalabila-gasiti-i voi ; idee poate ar trebui sa acceptati definitii provenite din opinia personala in paralel cu cele oficiale si un sistem de vot de genul : v-a satisfacut raspunsul sau nu pe o scara de la 1 la 5 etc ; pt ca sunt convins ca multe dintre ele ar putea deveni oficiale cu ajutorul votului ; CE CONTEAZA DACA SUNT SAU NU OFICIALE DACA NU INTELEG SENSUL SAU DACA LIPSESC CU DESARVARSIRE ( PT CA NU LE ACCEPTATI PE CELE PERSONALE ).ATUNCI CARE ESTE SCOPUL ACESTUI SITE ?! POATE O DEFINITIE PERSONALA ESTE MAI CLARA DECAT ZECE OFICIALE . SUNT CONVINS CA SUNT MULTE DEFINITII CARE NU APAR NICI IN SURSELE OFICIALE DE ACEEA ESTE ACEST SITE. bacrizyahoo.com
paroi, parói, paróiuri, s.n. (reg.) 1. roi de albine provenit dintr-un alt roi din aceeasi vara. 2. ceara produsa de un paroi.
paroit, paroít s.n. (pop.) roire a doua oara în aceeasi vara.
bezmăn, bezmắn (-nuri), s.n. – (Înv.) Emfiteoza platita de cei care traiau pe domeniile principelui, ale nobililor sau ale manastirilor. Sl. bezŭ "fara" si mĕna "schimb", fiinf contributia proprie a celor care sedeau permanent ("fara sa se schimbe") pe domeniile altui stapîn. – Der. bezmanar, s.m. (încasator al drepturilor de emfiteoza); bezmanui, vb. (a încasa drepturile de emfiteoza). Radacina este aceeasi ca în cuvîntul izmene.
bicher, bichér (bichéri), s.m. – (Trans.) Pramatie, chefliu. Mag. betyar "flacau de la tara; petrecaret" (DAR). Pare a fi cuvînt din aceeasi radacina primitiva ca si becher. – Der. bicheresc, adj. (chefliu); bicheri, vb. (Trans., a chefui; Mold., a trudi).
bidiviu, bidivíu(bidivíi), s.m. – 1. Armasar, cal arab. – 2. (Arg.) Baiat, flacau. – Var. bidibiu, bididiu. Tc. bedevi, de la bedu "desert" (Seineanu, II, 50) care este aceeasi radacina a lui beduin. Odinioara se întrebuinta si cu functie adj.: un cal bidiviu. – Der. bididie, s.f. (arg., tiitoare, amanta), cf. sl. bedevija, "iapa araba".
abietacee, !abietacée (-bi-e) s. f., art. abietacéea, g.-d. art. abietacéei; pl. abietacée
bîrcîi, bîrcîi (-iésc, ít), vb. – A murdari, a mînji. – Var. zbîrcîi (cu der.). Sb. brkati, bg. barkam "a amesteca" (Scriban). Pentru var., cf. sb. zbrka "dezordine". – Der. bîrcîiala, s.f. (actiunea de a murdari; munca murdara). Probabil de aceeasi origine este cuvîntul zbîrci, interj., cu care copiii indica o greseala la joc, si der. sau a zbîrci "a gresi, a nu nimeri", cf. sb. zabrkati "a gresi, a pierde", care în general se confunda cu a zbîrci "a încreti, a mototoli". Pe de alta parte, din familia bg. barkam "a amesteca" pare a face parte bracaci, s.n. (ceaun), cf. bg. barkalka, barkačka (lingura de spuma).
bîrsan, bîrsán (bârsána), adj. – Se spune despre oile de Bîrsa, regiune din sud-estul Trans., si de lîna lor lunga si aspra. De la Bîrsa, nume al regiunii a carei capitala este Brasovul; ambele nume au probabil aceeasi origine. Cihac, II, 490, se gîndeste mai curînd la numele mag. al orasului respectiv, Brassó, ceea ce este de fapt acelasi lucru. – Der. bîrsanesc, adj. (din Bîrsa).
bistriţ, bistrít (bístrita), adj. – Acidulat, acru; se spune mai ales despre o varietate de prune. Sl. •bystrĭcĭ, de la bystrŭ "rapid; iute" (DAR). Se foloseste în Mold. si Trans.; cf. iute. De aceeasi origine este toponimul Bistrita.
pârciuială, pârciuiála, pârciuiéli, s.f. (reg.) tunsoare proasta (ca aceea a caprelor); pârciuire.
pârciuire, pârciuíre, pârciuíri, s.f. (reg.) tunsoare proasta (ca aceea a caprelor); pârciuiala, pârciuitura.
bizeţ, bizét (-turi), s.n. – Garnitura ornamentala de piele la încaltaminte, cînd nu este facuta din aceeAsi bucata. – Var. bezet. Germ. besätze "garnituri" (Borcea 178). Introdus în sec. XIX.
bleau, bleáu s.m. invar. – Strop, pic; indica minimum ce se poate exprima (pentru a întari, prin absenta, ideea de liniste). Creatie expresiva (Iordan, BF, II, 181); coincide cu bg. ble, bljach (DAR). – Der. bleau, s.m. (animal cu urechile cazute); bleaha (var. blehauca), s.f. (scroafa cu urechile cazute); blehai (var. blehoti, bleheti), vb. (a latra), prin intermediul unei asocieri curente între notiunea de "gura" si cea de "cîrpa", cf. bleanca, fleanca, fleoarta etc; bleasca, s.f. (palma, lovitura; zgomot produs de caderea unui obiect moale si umed), cf. fleasca; bleasc, s.n. (respiratie, rasuflare; bale, saliva), al carui ultim sens este din sl. blĕšku "stralucire, bale", dupa DAR (explicatie ce pare gresita, caci acest sens nu apare în sl., cf. Iordan, BF, II, 183); blesti, vb. (a slobozi un cuvînt, a deschide pliscul; a vorbi cu dificultate, a îngaima); coincide, probabil datorita aceleiasi surse expresive, cu bg. mlaštja "a mesteca, a molfai"; blescai, vb. (a murdari cu pamînt, a noroi), cf. plescai; bleocai, vb. (a bîrfi, a susoti); bleoci, vb. (a vorbi, a latra); bl(e)osticai, vb. (a merge cu greu printr-o mlastina). Aceste cuvinte nu sînt în mod necesar der. directi de la bleau, însa par a ilustra aceeasi intentie expresiva. Cf. bleanda, bleg, bleot.
autosindeză, AUTOSINDÉZĂ s. f. împerechere în meioza a cromozomilor de aceeasi origine paternala. (< fr. autosyndèse)
jerbă, JÉRBĂ s.f. Buchet de flori asezat în asa fel încât toate sa aiba fata orientata în aceeasi parte. ♢ Jerba nucleara = fascicul de traiectorii ale particulelor cu sarcina electrica provenite din dezintegrarea unui nucleu atomic. [< fr. gerbe].
keynesism, KEYNESÍSM s.n. Doctrina economica care încearca sa apere si sa justifice statul imperialist prin aceea ca atribuie rolului economic al acestuia capacitatea miraculoasa de a salva capitalismul de la pieire. [Pron. chei-ne-zism. / < J. M. Keynes – economist englez + -ism].
acantacee, !acantacée s. f., art. acantacéea, g.-d. art. acantacéei; pl. acantacée
autopoliploidie, AUTOPOLIPLOIDÍE s. f. poliploidie prin multiplicarea setului de cromozomi provenind de la aceeasi specie. (< fr. autopolyploïdie)
limba, LIMBÁ vb. I. tr. A descarca o nava pentru a-i înlesni trecerea printr-un loc putin adânc, reîncarcând-o dupa aceea. [< limb3].
bolborosi, bolborosí (bolborosésc, bolborosít), vb. – 1. A vorbi nedeslusit, a bîigui, a îngaima. – 2. A gîlgîi. – 3. (Despre curcani) A croncani. – Var. borborosi, bolborai, bolbora. Creatie expresiva, bazata pe consonanta b-l-b (cf. bîlbîi, boblet) si pe ritmul ternar, cf. bîc. Bol-bol apare ca imitatie a croncanitului curcanului. Aceeasi consonanta intervine la ngr. βορ-βορίζω "a gîlgîi", alb. belbërë "a bîigui", sb. brbositi, brboriti "a vorbi repezit", rus. balabolitĭ "a vorbi fara sir" (cf. Berneker 69). Din rom pare a proveni rut. borborosy "bodoganeala". Der. bolboroseala, s.f. (zgomot facut de ceva care bolboroseste; gîlgîiala); bolborositor, adj. (care bolboroseste); bolborositura, s.f. (bolboroseala).
bold, bold (bólduri), s.n. – 1. Stramurare, stramurarita. – 2. (La albina si alte insecte) Ac. – 3. Vîrf ascutit. – 4. Ac cu gamalie, ac , cui. – 5. Imbold. Sl. bodli "spin" (Miklosich, Lexicon, 35; Cihac, II, 21), cf bg. bodilo "ac, vîrf ascutit". Der. boldan, s.n (vîrf, culme; tibia); boldi, vb. (a împunge; a îmboldi; a casca ochii); boldis, adv. (oblic, piezis); boldisca, s.f. (secara); boldui, vb. (a incrusta); imbold, s.n. (stimulent, îndemn); îmboldi, vb. (a întepa; a îmboldi, a incita); îmbolditor, adj. (care înteapa). Imbold este der. postverbal de la îmboldi, introdus artificial de literatura (cf. fonetismul cu i în loc de î) si fara circulatie populara. Din aceeasi familie trebuie sa faca parte beldie, s.f. (prajina subtire, par lung; tulpina), chiar daca vocalismul prezinta vreo dificultate; der. beldios, adj. (atos); beldete, s.m. (Olt, bat); beldita, s.f. (peste, Alburnus bipunctatus).
lot, LOT s.n. 1. Fiecare dintre portiunile în care a fost împartit un teren sau o padure. 2. Grup, serie (de persoane). ♦ Grup de obiecte asemanatoare; cantitate mare de material de aceeasi provenienta. 3. Loz. [< fr., engl. lot].
borh, borh- – Radacina expresiva, care pare a imita ghiortaitul sau zgomotul matelor. Creatie spontana, bazata pe aceeasi consonanta care a dat nastere gr. βορβορυγμός, cf. si bort. Numeroase der., care se dau în continuare, toate (cu exceptia lui burduf, reintegrat în literatura datorita constantului sau uz pastoral), pastreaza o nuanta fam. si chiar o anume vulgaritate: în pofida circulatiei sale extinse, are o folosire destul de limitata în limba scrisa. Cf. Iordan, BF, II,192. Der. borhai, borfa(n)i, vb. (a chiorai matele; a-si scoate matele vitelor cu coarnele); borhaie (var. borheie, bîr(di)haie), s.f. pl. (intestine, mate); borhan, s.n. (burta, pîntece, stomac); borhan, s.n. (burta, proeminenta, protuberanta); bu(r)d(ul)e(a), s.m. (burtos; porecla pentru copiii grasi); bardihan (var. bîrdihan, burdihan, etc.), s.n. (burta, maruntaie); bîrdizan (var. burdizan), s.n. (basica); burduhoaie, s.f. (butoi); burduhani (var. bardahani). vb. (a scoate matele); borhot, s.n. (maruntaie; fruct fermentat, înainte sau dupa distilarea alcoolului), nume care se explica prin basicile produse de fermentarea masei de fructe, si care amintesc de ghiorait; borhoti, vb. (a fermenta); bortila, s.f. (Trans., borhot, fruct fermentat), care trebuie sa fie reducere de la •borhotila; burduf (var. burdus, burduj, bortuf, burtuc), s.n. (stomac, pîntece; peritoneu; basica; uger; foale; cutia viorii; copil mic); burduhos, adj. (burtos); burduhanos, adj. (burtos); burdusi, vb. (a întesa, a îngramadi; a bate, a lovi; a se strica fructele; a se îndoi peretele), pentru al carui semantism cf. bîcsi; burduseala, s.f. (proeminenta; bataie, tabaceala); burdui, vb. (struna viorii pentru "la"), probabil datorita materiei sale prime; butus, s.n. (pîntece; uger); butusi, vb. (a bate, a face zob). Nu stim daca trebuie adaugat aici bolbotina, s.f. (Trans., fructa necomestibila), pe care Scriban îl deriva din bg. bŭlvotina "vomitare" , si care pare a fi o var. de la cuvîntul mentionat •borhotila. Se cuvine sa adaugam ca pentru burduf s-au cautat adesea etimoane straine. Dupa Cihac, II, 23, trebuie sa punem în legatura acest cuvînt cu rus. brjucho "pîntece", brjuchan "burtos", pol. brzuch "pîntece", burdziuk "burduf"; însa explicatia nu este suficienta în ce priveste fonetismul, si, pe de alta parte, termenii respectivi, par a proveni în parte din rom. Densusianu, GS, I, 349 (si Rosetti, II, 82), pun în legatura burduf cu tat. burdak "gras", azerbaidjan burduk "burduf". Pentru Diculescu, 176, este cuvînt germanic, legat de dan. bör "sînul mamei", si de germ. med. de sus burt "nastere". Borhot este, pentru Scriban, un der. de la mag. bor 'vin". Pentru burdui, DAR propune un etimon •bordoneus, de tip imitativ. Din rom. par a proveni pol. b(u)rzuch, rut. burduch (Miklosich, Wander., 13), sas. burdû, mag. bürdó (Edelspacher 10).
bot, bot (bóturi), s.n. – 1. Umflatura, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjita. – 2. Bot (de animal). – 3. Cocoasa. Lat. botum, atestat de Du Cange, care îl defineste "lignum quodvis fractum, vel usu detritum", pentru al carui sens cf. bont. Un lat. •botium sau •bottium este de asemenea sugerat de it. bozza "umflatura, cocoasa", fr. bosse "cocoasa", sp. bozo, bozal (Schuchardt, ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil si sa se plece de la o radacina expresiva (cf. Puscariu, Dacor., VII, 475), caci aceeasi consonanta trezeste aceeasi idee în sp. (Corominas, III, 393) si în sl. (Berneker 77). În general, bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai pastreaza în anumite expresii (botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în Trans. de Nord (ALR, I, 41). Interpretarea expresiva este cea care trebuie sa fi dat nastere var. bot, s.n. (bot, obiect rotund în general; cocolos; galusca; chiftea; tumoare, umflatura, bolfa; guvid, Cottus gubio) si bont, adj. (fara vîrf, tocit, neascutit). Aceasta identitate, care ne pare evidenta, nu a fost în general admisa. Cihac, II, 485, propune pentru bot, mag. bocs "chiftea", sau bg. buca "cocolos; cocoasa"; si (I, 27) pentru bot un lat. •botum, de la botulus, care a fost acceptat de Philippide, Principii, 47; Seineanu, Semasiol., 103; si Candrea, Éléments, 1; pe care Puscariu 211 l-a considerat ca "foarte putin probabil", si REW 1241 ca "prea îndepartat din punct de vedere semantic". Tot Cihac, II, 484, vede în "bont" un der. de la mag. buta, ipoteza reluata de DAR. Pentru bot, DAR sugereaza doar o legatura, de altfel imposibila, cu fr. bout, si alta cu it., sp. boto, care probabil trebuie sa se reduca la o comunitate de origini expresive (cf. Corominas, I, 503); si pentru bot, admite necesitatea unui lat. •bottium. Pascu, Lat., 256, propune lat. mutum, din gr.; si Lahovary 320 se refera la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene. Der. bontorog, adj. (tocit); butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost); botos, adj. (cu bulb); botut, s.m. (varietate de ciuperci); botisor, s.m. (dim. de la bot); botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic); boti, vb. (a rotunji, a da o forma rotunda; a strivi, a mototoli); îmboti, vb. (a încreti, a mototoli); botitura, s.f. (cocolos); Botolan, s.m. (nume de bou); botnita, s.f. (aparatoare care se leaga la botul unor animale); îmbotnita, vb. (a pune botnita); botgros, s.m. (pasare, Cocothraustes vulgaris); botros, s.m. (pasare cîntatoare, Pyrrhula europaea); buznat (var. boznat), adj. (umflat; suparat, bosumflat); al carui sens primar pare a fi fost "plin la fata, bucalat", si care, der. de la bot (pentru fonetismul lui, cf. si bosumflat), ajunge sa se confunde cu buza si, prin intermediul der. destul de rari buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu îmbufna. Cf. si butuc, buza.
preveli, prevéli s.m. pl. (reg.) persoane de aceeasi vârsta, întovarasite; leat.
autolit, AUTOLÍT s. n. roca magmatica înglobata în alta roca, împreuna cu care a provenit din aceeasi magma initiala. (< fr. autolithe)
menţine, MENŢÍNE vb. III. 1. tr. A pastra ceva neschimbat. ♦ A sustine. 2. refl. A ramâne în aceeasi stare. ♦ A-si pastra acelasi loc, acelasi post, aceeasi pozitie. [P.i. mentin, conj. -na. / cf. it. mantenere, fr. maintenir, dupa tine].
breaslă, breásla (brésle), s.f. – 1. Asociatie de mesteri din aceeasi bransa, corporatie. – 2. (Înv.) Companie de politie armata pentru fiecare corporatie. – 3. Meserie, profesie. Sl. bratĭstvo "fratie, corporatie" (DAR). – Der. breslas, s.m. (membru al unei bresle; soldat; muncitor, meserias).
prismoid, prismoíd, prismoíde, s.n. (înv.) corp solid care are o forma asemanatoare cu aceea a prismei.
autohton, AUTOHTÓN, -Ă I. adj. 1. (despre specii, populatii) care s-a format si dezvoltat pe teritoriul unde traieste în prezent: bastinas, aborigen, indigen. 2. (psihiatr.; despre idei obsedante) care apare în constiinta ca o gândire generata spontan. II. s. n. 1. complex de straturi constituit din roci mai tinere, ramase pe locul lor, peste care au fost împinse din regiunile învecinate roci mai vechi. 2. zacamânt de carbuni, format în locul de origine al plantelor din care provine. 3. râu având izvoarele în aceeasi unitate morfologica, regiune climatica cu gura de varsare. (< fr. autochtone, gr. autokhthon)
monocinetic, MONOCINÉTIC, -Ă adj. (Fiz.; despre un fascicul) Format din particule cu aceeasi viteza. [< fr. monocinétique].
monocromatic, MONOCROMÁTIC, -Ă adj. 1. Cu o singura culoare; monocrom. 2. (Despre fascicule de raze) Format din radiatii cu aceeasi lungime de unda. [Cf. fr. monochromatique].
monocultură, MONOCULTÚRĂ s.f. Asolament în care aceeasi planta se cultiva mai multi ani în sir pe acelati loc. ♦ Predominare a unei singure culturi agricole, caracteristica marilor plantatii de cafea, cacao etc. [< fr. monoculture].
monogranular, MONOGRANULÁR, -Ă adj. (Despre un material granular) Format din granule de aceeasi marime. [Cf. fr. monogranulaire].
monohibridism, MONOHIBRIDÍSM s.n. (Biol.) Stare a doi indivizi din aceeasi specie care nu difera decât printr-un singur caracter. [< fr. monohybridisme].
monorimă, MONORÍMĂ adj.f. (Despre poezii) Care are aceeasi rima la toate versurile. // s.f. Reluarea aceleiasi rime la sfârsitul mai multor versuri care se succeda. [Cf. fr. monorime].
bucura, bucurá (búcur, át), vb. – 1. A încînta, a desfata. – 2. (Refl.) A simti bucurie. – 3. A dispune (cu prep. de). – 4. A încerca, a cauta (cu prep. la). – Mr., megl. bucur(are). Lat. •vocŭlāre, "a striga", de la vocŭla, "voce". Semantismul se explica în lumina indicatiei lui Varrón, V, 5, 68: "iubilare est rustica voce inclamare". Aceasta observatie dovedeste ca în lat. pop., a existat o confuzie între ideea de "a striga" si cea de "a se bucura", astfel încît trebuie sa presupunem ca aceeasi confuzie s-a presupus într-un sens contrar lui iubilare, în lat. •voculare. Chiar daca aceasta explicatie este suficienta în sine, este posibila si o confuzie populara a lui •vocŭlāre, cu •bacchŭlāre, de la bacchāri, "a fi transportat de încîntare bahica", si de aici "a fi beat de bucurie, a jubila" (cf. Cicero, Cat., I, 26; quanta in voluptate bacchabere). Cuvîntul rom. pare a coincide cu alb. bukuri "frumusete" bukuroń "a înfrumuseta", bukurë "frumos". Multi cercetatori cred ca alb. a fost sursa cuvîntului rom. (cf. Cihac, II, 715; Philippide, II, 701; Pascu, II, 218), în ciuda dificultatii semantice; pentru altii (Miklosich, Slaw. Elem., 9; Rosetti, II, 112), coicidenta cu alb. indica doar un etimon comun. Cel mai probabil este sa fie vorba de o întîlnire cauzala, si ca alb. bukurë "frumos" depinde de tc. bukur "parfum". Dupa opinia gresita a lui Cipariu, Arhiv., 409 bucura s-ar explica plecîndu-se de la pulcher, iar dupa Cretu 309, pe baza lat. •avuculare. În sfîrsit, numele propriu de persoana Bucur (› Bucuresti), nu pare a avea legatura cu bucura; este poate un rest al unei terminologii pastorale disparute, bazate pe lat. buculus (› fr. bugle). Der. bucurie, s.f. (veselie, placere, satisfactie); bucuros, adj. (vesel, multumit, satisfacut, bine dispus); îmbucura, vb. (Trans. si Bucov., a bucura); îmbucurator, adj. (satisfacut, multumitor).
multiplex, MULTIPLÉX adj.n. Sistem multiplex = procedeu de transmitere simultana a mai multor mesaje pe aceeasi linie de telecomunicatii. // s.n. Aparat telegrafic care transmite concomitent mai multe telegrame. [< fr. multiplex].
navetă, NAVÉTĂ1 s.f. 1. Suveica. 2. Ac special pentru lucrat fileu. 3. Vehicul de transport în comun, grup de vagoane sau garnitura de tren care circula regulat, dus si întors, între aceleasi localitati. ♦ Drumuri facute des, periodic, între doua localitati. ♢ A face naveta = a strabate regulat aceeasi distanta în ambele sensuri. 4. Lada compartimentata cu care se transporta unele produse alimentare. [< fr. navette].
buiestru, buiéstru (buiástra), adj. – 1. (Cal) care merge facînd pasii cu picioarele de aceeasi parte. – 2. (S.n.) Mers al calului în acest fel. – 3. (Adj.) Impetuos, excesiv. – Var. boiastra, adj. f. (vaca in calduri). Origine incerta. Dupa Giuglea, Dacor., I, 372, acceptat de Rosetti, II, 164, este vorba de lat. •boiester, de la boia "piedica, legatura", datorita nevoii de a lega picioarele calului când se începe sa i se arate pasul buiestru. Aceasta ipoteza este dificila din punct de vedere fonetic. Par mai putin probabile sugestiile lui Tiktin (urmat de L. Spitzer, Dacor., IV, 664 si REW 1245), care pleaca de la •bovestris, si ale lui Candrea, GS, VII, 287, care se bazeaza pe lat. ambo extra. Pe de alta parte, Puscariu a sustinut cu tenacitate (DAR; Conv. Lit., XLVI, 167; Dacor., II, 683), der. de la un lat. •ambulester, de la ambŭlāre, care satisface semantic, dar care trezeste îndoieli cu privire la fonetism. Toate aceste încercari de explicare pleaca de la presupunerea ca este vorba de un cuvînt lat., si aceasta supozitie se întemeiaza pe prezenta finalului -estru, care este posibil sa reprezinte suf. lat. -ester. Totusi Cihac, II, 32 se gîndea la o posibila der. de la sl. buj "încrezut", bujakŭ "nebun" (› rom. buiac), cf. pol. zbujać się "a se împauna". Sensul 3 ("excesiv") coincide cu aceasta indicatie. Este cert ca DAR se îndoieste de autenticitatea acestui sens, care îl considera o greseala personala a lui Goga; dar cuvîntul apare repetat la Rebreanu, cu acelasi sens, si pe de alta parte, coincide cu var. boiastra "(vaca) în calduri". Acest ultim cuvînt se leaga în DAR de •bovestris: der. nesigura, daca ne gîndim ca în mod normal ar trebui sa se astepte o formatie bazata pe taurus. Este cert, prin urmare, ca buiestru nu poate fi separat de buiac, fie ca este vorba de o contaminare, fie de o der. directa, cu finala modificata de influenta lui pedestru.
autogamie, AUTOGAMÍE s. f. 1. polenizare cu polen produs în aceeasi floare. 2. autofecundare la unele protozoare. (< fr. autogamie)
nonă, NÓNĂ s.f. 1. (Ant.) A noua ora a zilei în vechea Roma (numarata dupa orele 6 dimineata, echivalând cu ora 15 actuala). 2. (Rel.) A patra ora canonica minora, corespunzând orei 15 actuale. ♦ Rugaciune care se recita la aceeasi ora. 3. Strofa alcatuita din noua versuri. 4. (Muz.) Interval care cuprinde noua trepte; treapta a noua de la o treapta data. [< lat. nona, cf. it. nono – noua].
bun, bun (-ni), s.m. – Bunic. Lat. •avunus, cuvînt care provine din aceeasi radacina indoeurop. (•awon "bunic") ca avus si care s-a pastrat numai în forma diminutivala avoncŭlus "unchi" (cf. Meillet, Mélanges Soc. Ling., IX, 141). S-a confundat curînd, poate chiar din lat., cu bonus, astfel încît este considerat în general der. al acestuia; cf., în plus, calabr. bona, piem. bona "bunica". Der. buna, s.f. (bunica); bunic, s.m.; bunica, s.f.; rasbunic, s.m. (strabunic); strabun, s.m. (strabunic; stramos); strabun, adj. (stramosesc); strabunic, s.m.; strabunica, s.f.
nicotinic, NICOTÍNIC adj.m. Referitor la nicotina, produs de nicotina. ♢ Acid nicotinic = acid derivat din nicotina. // s.f.pl. Grupa de substante care au aceeasi actiune ca nicotina. [< fr. nicotinique].
călător, calatór (calatoáre), adj. – 1. Care calatoreste. – 2. (S.m.) Vizitator. – 3. Mobil, nomad, migrator. Origine incerta. Este considerat în mod normal a fi der. de la cale "drum, strada"; însa der. prezinta dificultati. Suf. -tor se aplica de obicei der. verbali; si, pe de alta parte, nu poate da nastere la rîndul sau la un der. verbal, ca a calatori (verbi gracia, suparator este conceput numai ca un der. posterior de tipul •a suparatori). Puscariu 262 si DAR a încercat sa evite dificultatea, presupunînd ca termenul calator ar fi provenit din cale, precum alb. udhëtar "calator" de la udhë "drum". La fel de justificat s-ar putea invoca lat. viator fata de via. Totusi, trebuie sa semnalam posibilitatea ca legatura între cale si calator sa fi fost stabilita a posteriori de imaginatia populara. Calator ar putea fi un der. normal de la caballus sau, mai bine zis, de la o forma verbala der. de la acest cuvînt. Ideea de "calatorie" era strîns legata de cea de "a calari", cf. germ. reisen si reiten. Daca presupunem ca lat. caballus a format aceeasi der. ca equus, vb. •caballare sau •caballitare (ca equitare) putea avea drept der. cuvîntul calator "persoana care merge calare" si, mai tîrziu, "persoana care calatoreste". Der. calatoret, adj. (care calatoreste mult); calatori, vb. (a fi calator, a fi pe drum; refl., a se duce; refl., a muri, a deceda); calatorie, s.f. (actiunea de a calatori); calatorit, adj. (care a calatorit mult).
buzna, búzna adv. – Brusc, pe neasteptate în graba. – Var. busta, nabuzna. Origine necunoscuta. Ultima var. pare a indica o provenienta sl. Dupa Cihac, forma autentica ar fi busta, legata de vb. busi; DAR o pune în legatura cu mag. buszma "badaran". Mai curînd este vorba de un cuvînt din aceeasi familie cu napusti; caz în care var. ar fi în loc de •napustna.
semeni, semení1, semenésc, vb. IV (reg.; despre sindrila) a reteza pentru a avea aceeasi marime.
caftan, caftán (caftáne), s.n. – 1. Manta de gala. Caftanul fastuos, din stofa alba tesuta cu fir galben, cu blana la mîneci si la gît, era un cadou oficial de învestitura, pe care sultanul obisnuia sa-l faca marelui vizir, domnitorilor din Moldova, Muntenia si Transilvania si hanului Crimeei. La rîndul lor, domnitorii daruiau un caftan de alta culoare fiecarei persoane pe care o numeau în functii publice, astfel încît notiunea de caftan a ajuns sa se confunde cu cea de numire sau acordare de titlu. – 2. Îndeletnicire sau functie al carei semn distinctiv era caftanul. – 3. Manta, mai ales aceea pe care o foloseau evreii moldoveni. – 4. Sal, broboada pentru femei. – Mr. caftane. Tc. kaftan, din per. khaftân (Roesler 595; Seineanu, II, 73; Lokotsch 774; Ronzevalle 134); cf. ngr. ϰαφτάνι, alb., sb., pol., bg., rus. kaftan. – Der. caftani, vb. (a fi îmbracat cu caftan; a numi, a învesti într-o functie); caftanie, s.f. (functie, demnitate); caftangiu, s.m. (slujitor care se îngrijea de hainele domnitorului) din tc. kaftanci; caftanliu, s.m. (boier dintr-unul din primele ranguri), din tc. kaftanli.
caier, caíer (cáiere), s.n. – Manunchi, cantitate de lîna sau cînepa de tors. – Mr. caer, megl. cair, istr. caier. Lat. •calērus. Acest cuvînt apare numai în lat. în forma galērus, cu sensul de "caciula de blana cu parul pe din afara", considerata a fi der. de la galea, si necesita o explicatie. Ideea de baza a lui galērus nu trebuie sa fie cea de "coif", ca în galea, ci aceea de "coc de par", ca în lat. caliendrum "coc fals, coc de par care serveste de podoaba", de unde abruz. kelyendrę "boboc de floare" (REW 1514). Se stie ca caliendrum reprezinta gr. ϰάλλυντρον, cuvînt obscur, pe care Bailly îl interpreteaza ca "tout ce qui sert à nettoyer", de unde "pamatuf, coama, smoc, suvita de par, mot" si îl pune în legatura cu ϰαλλύνω "a curata, a înfrumuseta". Pare a fi mai probabil sa se plece de la χαλαρός "moale, flescait", χαλᾶν "a slabi"; astfel încît ar însemna "obiect flasc, fara consistenta", explicîndu-se astfel mai bine sensurile secundare ale lui ϰάλλυντρον. De la aceeasi familie provine ϰάλανδρος "ciocîrlie", numita astfel datorita motului, cf. numele sau lat., galērῑ tus, de la galērus dupa Boissacq, origine necunoscuta; Walde 83 se gîndeste la χαράδριος "specie de pasare". Presupunem ca galērus, care trebuie sa reprezinte un •calĕrus, este corespondentul lat. al gr. χαλαρòς "flescait" tot asa cum caliendrum este al lui ϰάλλυντρον; caz în care este evident ca a însemnat probabil "mot, ciuf", cf. galērῑtus "(pasare) motata", fiind secundara acceptia de "caciula". Celelalte explicatii nu sînt convingatoare. Sl. kǫdrĭ "încretit" (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 329) sau kǫdrjavŭ "încretit" (Cihac, II, 37) nu pot fi admise. Puscariu 251 (si ZRPh., XVIII, 689 si DAR) a propus un lat. •carium, de la carĕre "a scarmana", al carui fonetism este dificil; acelasi autor Dacor., III, 669, de la lat. •cavabile, pe care nu-l întelegem. Pascu, Archiva, XV, 439, (repetat în Lat., 256 si Pascu, I, 192) presupune un lat. •cairum, de la gr. ϰαĩρος "fir". În sfîrsit, Giuglea, Contributions, 15-19, de gîndeste la lat. caia "par", cf. gasc. cay, sp. cayado prin intermediul unui dim. de tipul •caiulus (cf. Densusianu, GS, VII, 275); în afara de acesta dificultate fonetica, acesta explicatie pare a admite o confuzie nefireasca între caier si furca. Der. încaiera, vb. (a pedepsi; refl., a se parui, a se bate, a se lua la bataie); încaieratura, s.f. (bataie). Sensul se explica pornind de la notiunea de "încurcatura". Totusi DAR prefera sa plece de la un lat. •incavellare, de la cavella "cos", ipoteza dificila si totodata inutila, pe cînd Spitzer, Dacor., IV, 654, propune un lat. •incavulare.
omogenizare, OMOGENIZÁRE s.f. Actiunea de a omogeniza si rezultatul ei. ♦ Amestecare a componentilor unui sistem eterogen spre a se obtine un amestec cu aceeasi compozitie în toata masa lui. ♦ Tratament termic care se aplica otelurilor pentru a se obtine difuziunea în toata masa a particelelor de alta compozitie. ♦ Concordanta, unitatea sonoritatii vocilor într-un cor. [Var. omogeneizare s.f. / < omogeniza].
omolog, OMOLÓG, -OÁGĂ adj. 1. (Despre lucruri) Care corespund anumitor reguli, unei legi determinate. 2. (Despre laturi sau fete în figuri omotetice) Care sunt paralele, de acelasi sens sau de sens contrar. 3. (Despre substante organice) Care au functiuni si structuri analoage. 4. (Biol.; despre unele organe) Cu structura asemanatoare (si origine comuna), dar cu forma si functiuni diferite. // s.m. Cel care îndeplineste aceeasi functiune sau are o ocupatie identica cu altcineva. [< fr. homologue, cf. gr. homologos – în armonie].
soh, soh, sohuri, s.n. (reg.; în sintagme) soh bun = trecerea firelor de urzeala prin spata, în timpul navadirii, câte doua fire în fiecare dinte; soh rau = aceeasi trecere, dar câte doua fire într-un dinte si câte unul în urmatorul.
cap, cap (-pete), s.n. – 1. Extremitatea superioara a corpului omenesc. – 2. Aspect, înfatisare. – 3. Minte, inteligenta, spirit. – 4. Viata, existenta. – 5. Individ, ins. – 6. (Pl.) Capital, avutie. – 7. Sef, capetenie, conducator. – 8. Partea cea mai înalta, mai importanta. – 9. Început, parte initiala. – 1O. Extremitate, parte extrema cu care se sfîrseste ceva. – 11. Fata, avers, parte a monedei cu efigia. – 12. (Înv.) Capitol, paragraf. – 13. Pomana din 33 de colaci care se împart pentru odihna sufletului celor morti; se face de obicei chiar în ziua mortii (capul de tarîna) la 6 si la 12 saptamîni. – Mr. cap, capite; megl. cap, cǫp, capiti, istr. cǫpete. Lat. •capum, forma vulgara de la caput (Puscariu 269; Candrea-Dens., 236; REW 1668; DAR; Rohlfs, Differenzierungen, 51); cf. it. capo, prov., cat., fr. chef, sp., port. cabo, toate cu sensuri der. Din punct de vedere semantic, cuvîntul rom. reprezinta, deci, o faza arhaica, întocmai ca sp. cabeza, fata de fr. si it. Cf. capatîi, capatîna, capcaun, capîntortura. Pl. reproduce lat. capita (cf. om, pl. oameni). Totusi, s-a dezvoltat un pl. analogic, capi, care se foloseste numai cu sensul 7, si într-un mod destul de oscilant: Balcescu scrie indiferent capetele armatei si capii armatei. Der. capat, s.n. (parte extrema; sfîrsit, deces, moarte; bucata, fragment; extremitatea osiei carului; colac care se da de pomana pentru odihna sufletului mortilor; înv., capitol, paragraf), sing. analogic format pe baza pl. capete (ca sunet-sunete, ropot-ropote etc.); timbrul a se explica prin labiala precedenta cf. omat-ometi, fat-feti; capes, adj. (tenace; încapatînat), cuvînt derivat artificial de Odobescu; capetel, s.m. (înv., început; capat, fragment, crîmpei; colac de pomana), dim. al lui capat cu suf. -el (Dupa Candrea-Dens., 237; REW 1636 si DAR, din lat. capĭtĕllum "capsor"; dar semantismul corespunde mai bine der. pe care o sugeram); capetea (var. capatea(la), capetea, capeteala), s.f. (parte a frîului care trece peste capul si botul calului), der. de la capetel (cf. cel-cea; purcel-purcea; catel-catea etc.), asa cum pe drept a observat Candrea (pentru Puscariu 277; REW 1637 si DAR, din lat. capĭtium al carui rezultat •capet s-a format probabil cu suf. -ea); capetenie, s.f. (capetenie, sef), de la capete, cu suf. abstract -enie; capui (var. încapui) vb. (a pune stapînire, a captura; a dota, a aproviziona; a împarti pomana numita cap sau capetel), cuvînt pe care DAR; Puscariu, Dacor., I, 595 si Scriban îl deriva de la mag. kapni "a capata, a obtine", dar care nu pare posibil a fi separat de cap, cel putin cu ultimul sau sens; este totusi probabil sa se fi produs o contaminare între cele doua cuvinte, singura care ar explica celelalte acceptii din rom. De aceeasi provenienta trebuie sa fie capuse, s.f. (mugure, mai ales de vita de vie; paduche al oilor, Melophagus ovinus; ricin, Ricinus communis), mr., megl. capusa, prin intermediul suf. dim. -us, f. -use (ca manuse, piciorus, etc.). Der. propusa de Puscariu, Dacor., I, 594, a fost acceptata de REW 1658 si DAR; cf. Rosetti, I, 113. Semantismul nu pare ca reprezinta vreo dificultate ; cf. sp. capullo, pe care A. Castro, RFE, 1918, 34, îl deriva de la caput si care are acelasi sens. Celelalte explicatii sînt mai putin convingatoare (din bg., dupa Pascu, II, 184; de la •cap, postverbal de la capēre, su sensul de "(lucru) care se sterpeleste", dupa Giuglea, Contributions). Alb. këpušë ("capusa" si "fraga"), bg. kapuš, sb. kapuša trebuie sa provina din rom. (cf. Capidan, Raporturile, 204; pentru relatiile cu alb., Philippide, II, 703 si Capidan, Meglonoromînii, 59). Der. capusi (var. încapusa), vb. (a înmuguri); capusnic, s.m. (fraguta, Cirsium oleraceum); capsuna, s.f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der. acestui ultim cuvînt nu lasa nici o îndoiala (cf. alb. si mr. capusa "capusa" si "fraga"); pentru suf. Puscariu, Dacor., I, 593, propune -una, care nu este curent în rom (cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat de la •capusun, cu suf. -un, cf. gargaun, si cu sing. refacut pe baza pl. Der. capsunica, s.f. (fraguta; specie de planta); capsuniu, adj. (culoarea capsunii). Capsoman, s.m. (prost, natîng), pare a fi un der. expresiv de la cap, cu suf. -man, ca gogoman, hotoman etc. Der. nu este clara; poate fi vorba de o contaminare cu ngr. ϰαφο- "sarac" sau mai curînd de un infix expresiv ca in cotosman.
capîntortură, capîntórtura (capîntórturi), s.f. – Pasare, sucitoare. Formatie interna pe baza lui cap si un al doilea element der. din lat. torquere. Trebuie pornit, probabil, de la •capîntort (pentru întort, azi întors, cf. tort), schimbat prin analogie cu •tortura (‹ lat. turtur), forma primitiva de la turturea, cf. it. tortola. Pentru compunere, ct. it. torcicollo, fr. torcol, sp. torcecuella; în rom., aceeasi pasare se numeste vartecap sau sucitoare, care se refera la aceeasi caracteristica.
carabă, carába (carábe), s.f. – 1. Fluier. – 2. Tubul cimpoiului. – 3. Femur. Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe "fluier", carabatak "partea de sus a pulpei de pasare"; însa nu se poate explica prin sb. (cum sustin DAR si Scriban), deoarece este împrumut în sl. si datorita raspîndirii rom. a cuvîntului si a der. sai. În plus, este cuvînt care a proliferat si în gr., fara ca radacina sa apartina acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς "lacusta"; ϰάραβος "gîndac" si, mai tîrziu, "nava", care, dupa Boissacq 411, trebuie sa fie cuvînt strain în gr.; ϰαρβατίνη "învelitoare de blana pentru picioare", a carui origine este necunoscuta, tot dupa Boissacq 412; ϰαρβατιών "masinarie de aruncat sulite". Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt strain (probabil trac), cu sensul de "tulpina", apoi devenit "picior", si poate în legatura cu gr. ϰάλαμος. lat. calamus. Acest ipotetic •caraba nu poate fi gr., caci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; si, întrucît nu este nici sl., se cuvine sa-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizeaza, toate, prin faptul ca au multe picioare; ϰάραβος "nava" (lat. carabus, de unde sp., cáraba, carabela, cf. rom. corabie) se explica prin aspectul barcii cu vîsle, care are o oarecare asemanare cu un gîndac. Trecerea semantica de la "fluier" la "os" si "picior" este fireasca, cf. lat. tibia, fr. flûte, rom. fluier si ciolan. Der. caraban, s.m. (nasicorn); carabana, s.f. (nasicorn; femur); carabani, vb. (a o întinde, a fugi, a disparea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR si Scriban îl pun în legatura cu caravana, ipoteza imposibila istoric si fonetic si care trebuie sa se interpreteze ca "a pleca pe picioare", cf. fr. carapater; carabaneala, s.f. (fuga, plecat); carabete, s.m. (larva de tîntar sau taune), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legatura cu un gr. •ϰαραββίς, si care este un der. cu suf. -ete, cf. carete. Din acelasi grup face parte fara îndoiala carabus, s.m. (insecta, Melolontha vulgaris), format cu suf. -us (mr. carabus, megl. carabatšca, cf. bg. karabacka, care trebuie sa provina din rom.), si care prezinta un paralelism perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Puscariu 286 pleaca de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care presupune ca s-a contaminat cu lat. buscus "padure", si propune de asemenea o legatura cu alb. karabuš "rac" (cf. Meyer 177 si Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. •carabus, pe care el însusi îl califica drept incert cu acest sens, si care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leaga direct de lat. scarabaeus, si Diculescu, Elementele, 487, de un gr. •ϰάρραβος, cu finala expresiva. În sfîrsit, DAR leaga acest cuvînt cu carabas, fara sa fie clara ratiunea acestei apropieri. Pare mai sigur sa nu îl separam de caraban sau carabete; caz în care si alb. ar proveni din rom. Var. caradasca, s.f. (nasicorn) indica o contaminare a lui carabus cu radasca. ♦ Caravani, s.m. pl. (pantaloni tipic orientali), din bg. karavani (DAR) si caravei, s.n. (par, bat), folosit în Olt., par a fi în legatura cu acelasi cuvînt primitiv, fara îndoiala prin intermediul sl. ♦ Carîmb, s.m. (drug de loitra în care intra spetezele carului; parte a cizmei care îmbraca piciorul de la genunchi la glezna, în Bucov. si Maram., bat pentru a masura laptele muls) face parte din aceeasi familie, si reprezinta acelasi cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος "gîndac" si glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citata de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legatura cu originea sa sînt si mai numeroase decît în cazul lui carabus; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. •karǫbŭ "coaja", provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati "a dezghioca" (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karābas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv •carîmlu (Puscariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); aceasta ipoteza, admisa de Densusianu, GS, 363; Candrea si DAR, prezinta mari dificultati fonetice (Cf. Graur, BL, V, 91). În sfîrsit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio mentionata, crede ca este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf. încaibara.
cărîie, carîie (-îi), s.f. – Urma lasata pe trup de sudoare si murdarie, jeg. Lat. •carōnia, cf. it. carogna, fr. charogne, sp. carroña (REW 1707), toate su sensul primitiv de "cadavru". Pe lînga un sens secundar natural, de "puturos" (cf. port. carronho, valenc. carronya si v. engad. karuoñ "lenes", cu aceeasi evolutie a rom. "puturos"), se pare ca a existat de asemenea o confuzie cu ideea de "rîie", al carei cuvînt este aproape identic, cf. sp. carroñar "a cauza rîia". Întrucît sp. roña înseamna firesc si rîie si "jeg", semantismul nu ofera nici o dificultate pentru rezultatul rom.
cocalar, Cocalar, cocalari. s. m. (arg.) Cocalarul este un om deosebit, cu sentimente, pasiuni si visuri. Din cauza modului în care se îmbraca, vorbeste si se comporta, multi oameni îl trateaza cu lipsa de respect, lehamite sau chiar îl ignora si ocolesc. Pentru a întelege mai bine un cocalar trebuie sa-l cunosti mai întîi: Cocalarul automobilist Cunoscut în cartier pentru cel mai rezistent scotch de pe farurile masinii, cocalarul automobilist este o întreaga enciclopedie auto & tuning. Neon, luneta, lampi de pozitie albastre, autocolante (BOSS, SONY, 2fast4u, Need4Speed). Transforma orice Oltcit model 1983 în vedeta gratarului de duminica de pe Straulesti. Deseori în trening, conduce sprijinit de tetiera scaunului din dreapta aruncînd priviri sfidatoare pe sub parasolarul 'sport' (cît jumatate din parbriz). Boxa trebuie sa fie boxa si din ea trebuie sa se auda, în functie de talentul cocalarului, manea, parazitii sau house. Cocalarul meloman Când se întîmpla sa nu fie bun cunoscator si dansator de manele, cocalarul este de partea cealalta a baricadei. La fel de redus încît sa se proclame 'rapper' sau 'rocker', îsi poarta cu demnitate tricoul cu Eminem sau are, evident, un aer superior în hanoracul lui cu Linkin Park. Toti astia se întîlnesc la concertele organizate de primarie si-si etaleaza slapii, maio-ul, chilotii aparent neglijent iesiti din blugi, numarul de pe tricou sau garderoba nike. Campioana Cocalarul de sex feminin se intituleaza gagica, talentata, versata sau campioana. Ea este, în acceptiunea oricarui ghertoi, fie 'femeia'/'fata' cuiva, fie curva. Evident ca ea se numeste ca e proasta, pentru contrast. Ea este desavîrsita daca e îmbracata în roz, daca a participat la Miss Ţandarei sau daca are poze de la mare în pozitii din reviste. Îi place sau învata sa-i placa sa danseze. Lasciv e mai bine, pe masa e perfect. Microbistul Un oagar senzational trebuie sa fie si microbist si sa-i sada bine în postura de ninja cu fular. El face parte din brigazi cu nume italienesti pentru a fi mai puternic decît dusmanul. Samânta calda de floare îl face si mai puternic. Cocalarul electronic Cocalarul electronic, asa cum a fost denumit de trupa aceea pe a carei muzica dau din buci în do major campioanele si care compune clisee pentru bagabonti, îsi duce viata pe irc. Deghizat în iubtz3l sau altfel, se baga în seama cu dulcika16, Dea}{18 si fac schimb de poze. Este mai valoros atunci cînd are sait personal (un fel de carte de vizita) cu bine-cunoscutele 'poze cu mine', 'poze cu mine lînga o masina tare', 'poze cu mine lînga o vedeta', deci lol.
catran, catrán s.m. – 1. Lichid vîscos de culoare închisa, gudron. – 2. Chin, grija, amaraciune. – Mr. catrane, megl. catran. Tc. katran (din arab. alqitrān, de unde si sp. alquitrán, port. alcatrão, fr. goudron), cf. it. catrame, ngr. ϰατράμι, alb. katram (Seineanu, II, 95; Lokotsch 1128; Ronzevalle 134; REW 4684a). În Trans., prin intermediul sb. katran sau al mag. katrány, de aceeasi provenienta. Der. catrani, vb. (a da cu catran; a supara, a amarî; refl., a se înfuria, a turba); catraneala, s.f. (actiunea de a (se) catrani; amaraciune); catranitura, s.f. (catraneala); catranos, adj. (plin de catran); catranita, s.f. (Trans., chibrit). Dubletul neol. gudron, s.n., din fr., a dat nastere vb. gudrona. Edelspacher 16 se gîndeste, desigur în mod gresit, ca mag. provine din rom.
cauă, cáua s.f. – Fiinta imaginara înspaimîntatoare, bau-bau. Creatie expresiva de la cuvîntul cau (cf. bau), care se spune uneori pentru a speria copiii. Originea onomatopeica a cuvîntului a fost indicata numai de Pascu, I, 116. Dupa Cihac, II, 645, din ngr. ϰαυγᾶς "cearta". Tiktin îl deriva din lat. cave "ai grija", opinie pe care o resping Puscariu 322 si REW 1785. În sfîrsit, Puscariu, Dacor., V, 404-6 si DAR, porneste de la rut. kava "sperietoare", care pare a avea aceeasi origine expresiva, dar care nu convine fonetic. Aceleiasi radacini expresive îi apartin cauna (var. cauni), vb. (a latra), cheuni (var. chiuni), vb. (a striga, a face zgomot), cf. scheuna, bauna.
căuta, cautá (cáut, cautát), vb. – 1. A examina, a cerceta. – 2. A scruta, a se uita fix si insistent. – 3. A parea, a avea aspect de. – 4. A fi orientat, a fi situat în fata a ceva. – 5. A se îngriji, a se ocupa de ceva, a veghea. – 6. A îngriji, a avea grija de sanatatea cuiva. – 7. A cerceta, a verifica. – 8. A iscodi, a scormoni. – 9. A cauta, a urmari, a încerca sa obtina ceva. – 10. A încerca. – 11. A se stradui, a face eforturi. – 12. A cauta cu grija, a se îngriji exagerat de felul în care se exprima. – 13. (Cu pron. în dat.: a-si cauta de) A-si vedea mai departe de, a încerca mai departe, a se preocupa numai de ceva, a se margini la. – 14. (Refl.) A avea cautare, a placea, a se vinde bine. – 15. A fi nevoit, a trebui, a fi obligat (mai ales în expresia ca(u)ta sa) – Var. cata. – Mr. caftu, caftare, megl. caft, caftari, istr. cǫwtu. Cuvînt greu de explicat, în care par a se fi confundat doua cuvinte lat. diferite, chiar daca aceasta confuzie nu este un fapt sigur. Pare evident ca var. cata reprezinta lat. captāre (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 38; Candrea-Dens., 286; REW 1561); cf. vegl. catuar "a afla", friul., engad. cattar "a obtine", v. prov. catar "a vedea", sp., port. catar. La acest etimon, bazat pe perfecta coicidenta a v. port. si a v. sp., Puscariu a renuntat ulterior, iar în DAR identifica total pe a cata cu a cauta, derivîndu-l pe primul din ultimul; aceeasi interpretare la Graur-Rosetti, BL, V, 220. Este sigur ca ambele cuvinte se confunda astazi în toate acceptiile lor. În privinta semantismului cuvîntului rom., evolutia la "a privi" este deja lat.; cf. San Isidoro de Sevilla, Etym., XII, 2, 38; cattat, id est videt; de unde rezulta si faptul ca reducerea lui pt este veche. De la "a privi" s-a trecut firesc la sensul de "a cauta", propriu si sp.: cf. în graiul din Astorga, vai cata los buis, rom. cata boii (S. Alonso Garrote, El dialecto vulgar leonés, Madrid 1947, p. 173). Prin urmare, etimonul captāre explica perfect fonetismul si semantismul lui a cata, forma foarte împamîntenita în graiul popular si care se mentine în numeroase regiuni, în ciuda faptului ca literatura prefera forma a cauta. Cu toate acestea, captāre pare insuficient pentru a explica forma a cauta. Identitatea de sens i-a determinat pe multi autori sa considere ca aceasta ultima forma ca var. fonetica de la captāre (Diez, Gramm., I, 32; Cipariu, Elemente, 40; Körting 904), al carui rezultat pare destul de socant. Din aceasta cauza s-a încercat sa se explice cauta si mai ales u acest cuvînt prin intermediul altui etimon lat., bazat pe cuvînt si pe notiunea de cautus, usor diferite dupa diversii cercetatori (de la cautus, dupa V. Burla, Studii filologice, 93 si Candrea-Dens., 295; de la •cautāre, dupa Candrea, Rom., XXXIII, 305; Meyer, Alb. St., IV, 35; Graur-Rosetti, BL, V, 220; si Pascu, I, 60; de la •cavitāre, dupa Densusianu, Rom., XXXVIII, 676; G. Meyer, IF, VI, 118; Puscariu, 325; DAR. Cf. observatiile împotriva etimonului •cavitāre la Candrea-Dens., 295 si la Densusianu, GS, II, 18). Etimonul •cavitāre "a îngriji", de la cavitum, forma populara a lui cautum, este posibil fara a fi convingator. Rezultat sau fonetic este incert (cf. laudavi › laudai; pavimentum › pamînt; civitatem › cetate; ovem › oaie; etc.). Pe de alta parte, nici •cautare nici •cavitare nu ar fi de ajuns pentru a explica toate acceptiile lui cauta; astfel încît nu pare probabila explicatia pe care o propune DAR, de la cata, prin intermediul unei reduceri de la cauta. Astfel stînd lucrurile, par posibile doua solutii. Daca se admite etimonul incert •cavitāre, forma dubla cata si cauta corespunde la doua etimoane diferite, cu o totala confuzie ulterioara a semantismului. Daca se face abstractie de •cavitāre, cum pare de preferat, ar fi obligatoriu sa explicam ambele forme pornindu-se de la lat. captāre. Forma vulg. cattare ar fi dat în mod normal cata, ca în prov. si sp. pe cînd de la •captāre , prin intermediul unei pronuntari defectuoase •cabtāre, s-ar fi ajuns la cauta, ca în cazul lui presbyter › preut. Dovada a acestui fapt ar putea fi perfecta corespondenta a rezultatelor ambelor cuvinte în dialecte: mr. caftu, preftu, istr. cǫwtu, prewt. Der. cautatoare, s.f. (Trans., oglinda); cautator, adj. (care cauta); cautator, s.m. (ghicitor, prezicator; petitor, mijlocitor, mai ales cel care este însarcinat cu verificarea situatiei economice a pretendentului); cautatura, s.f. (privire, uitatura); cautare, s.f. (examen; cercetare; îngrijiri medicale, tratament; garda; administratie; obiectiv, pretentie; înfatisare, aspect; succes, acceptare).
pantograf, PANTOGRÁF s.n. 1. Instrument cu care se reproduce mecanic un desen, o gravura la aceeasi marime sau la alta scara. 2. Dispozitiv pentru masurarea conturului sectiunii transversale a unei excavatii, a unei galerii, a unui tunel etc. 3. Priza de curent pentru vehicule cu tractiune electrica, prin care se face legatura cu firul aerian. [< fr. pantographe, cf. gr. pas – tot, graphein – a scrie].
parageneză, PARAGENÉZĂ s.f. Formarea în aceeasi epoca a mai multor minerale asociate. ♦ Asociatie de minerale formata în aceeasi epoca. [< fr. paragenèse].
paramnezie, PARAMNEZÍE s.f. Boala manifestata prin slabirea memoriei, caracterizându-se prin aceea ca bolnavul uita sau confunda cuvintele. [Gen. -iei. / < fr. paramnésie, cf. gr. para – alaturi, mnesis – memorie].
cea, ceá interj. – Strigat cu care se mîna boii la dreapta. -Var. ceala, ta. Lat. ecce hac (Draganu, Dacor., III, 692), cf. it. qua "pe aici", fr. ça, sp. acá (Draganu crede ca var. ceala reprezinta lat. ecce hac illac). Dupa Philippide, ZRPh., XXXI, 302; Nandris, RF, I (1928), 185-8 si DAR, este art. cea (m. cel) si trebuie interpretata ca expresie eliptica, în loc de cea parte. Pentru Iordan, BF, IX, 117, este vorba de o creatie expresiva. Din rom. provin mag. csá(h), csále (Draganu, Dacor., III, 692), rut. ča(la) (Miklosich, Wander., 16); pol. chala, sb. ča. Poate trebuie adaugat aici ceas (var. ceas), interj. (se foloseste la mulsul vacilor, pentru a le cere sa-si mute piciorul), care ar putea fi de asemenea creatie spontana dar care, în realitate, se poate considere ca un comp. de la cea cu si, ca acisi, asasi, atuncesi, etc. Dupa Philippide, ZRPh., XXXI, 302, din lat. cessa, imperativ de la cessare; însa acesta explicatie se bazeaza pe var., mai putin frecventa decît ceas, si nu tine de o circumstanta caracteristica si anume ca ceas, la fel ca cea, se poate folosi numai pentru animale bovine. Aceeasi interj. se foloseste ca îndemn pentru a urina, uz în care coincide cu tc. cis "urina".
ceahlău, ceahlắu (ceahlắi), s.m. – Varietate de vultur (Gypaetus barbatus). Mag. csagoló "care urla" (Puscariu, Dacor., III, 673; DAR); CF. cehai. Din aceeasi sursa toponimul Ceahlau.
cearcăn, cearcan (ceárcane), s.n. – 1. (Înv.) Cerc. – 2. Cerc luminos care uneori înconjoara Soarele sau Luna, halo. – 3. Cerc care înconjoara un obiect. – 4. Cerc vînat care înconjoara uneori pleoapa înferioara. – 5. Compas de dogar. – Var. tarcan. Origine incerta. Se considera reprezentant al lat. circinus "compas", de la circināre "a rotunji" (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Puscariu 329; Candrea-Dens., 312; REW 1942; Iordan, Dift., 116; DAR), dar fonetismul nu e clar; cf. it. cercine, fr. cerne, sp. cercén, cercenar, cu sensuri asemanatoare. Rezultatul rom. ar fi trebuit sa fie •cércen, si nu se întelege cum s-a ajuns la un c velar. Explicatia lui Puscariu (ZRPh., LVII, 263; Archiv., CLXIV, 213; Dacor., III, 396; DAR), bazata pe un lat. •circanus, este gresita, caci ridica o problema de schimbare de accent si face abstractie de an › în (cf. Rosetti, I, 58). Byck-Graur 20 se gîndesc la un sing. analogic, reconstruit pe baza pl. •cercene, în gemene ‹ geaman; cu toate acestea, prezenta lui c pare ca ar fi trebuit sa împiedice analogia (este greu de crezut, plecîndu-se de la margine, la o forma der. •marga-, oricare ar fi analogia); formele care ridica aceeasi problema, leagan si mesteacan, care se invoca în sprijinul acestei opinii, sînt de asemenea incerte, circinus este justa, s-ar cuveni mai curînd sa se plece de la •carcinus din gr. ϰαρϰίνος care, pe lînga "cancer", înseamna si "compas", ca circinus, si provine de la ϰαρϰινόω "a curba". Contaminarea ambelor cuvinte pare sigura (cf. circinus "herpes", care trebuie sa provina de la sensul cuvîntului gr.); si de la un rezultat rom. •carcen se poate presupune a fi o metateza de la cearcan. Totusi, este mai probabil sa fie vorba de o der. interna în rom., pornindu-se de la cerc sau de la o forma f. disparuta, •cearca, ca în boc, boaca › boacan, pe baza unui suf. construit pe baza modelului lui zdravan, tapan etc. – Der. cercani, vb. (a înconjura cu un cerc).
persista, PERSISTÁ vb. I. intr. A ramâne în aceeasi stare de miscare sau de repaus. ♦ A ramâne ferm la o hotarâre, la o parere; a starui. [P.i. persíst. / < fr. persister, it., lat. persistere].
pleonasm, PLEONÁSM s.n. Procedeu gresit de exprimare, constând în alaturarea unor cuvinte care repeta inutil aceeasi idee. [Pron. ple-o-, pl. -me, -muri. / cf. fr. pléonasme, lat. pleonasmus, gr. pleonasmos].
populaţie, POPULÁŢIE s.f. Totalitatea locuitorilor dintr-o tara, dintr-o regiune etc. ♦ (Biol.) Ansamblu de organisme ale unei specii care coexista în aceeasi arie geografica. [Gen. -iei, var. populatiune s.f. / cf. fr. population].
cep, cep (cépuri), s.n. – 1. Butuc de vita de vie. – 2. Creanga de brad sau nod lasat de aceasta cînd este smulsa de pe trunchi. – 3. Nod. – 4. Dop, canea. – 5. Stift, pivot, bulon. – 6. Scobitura a unei bîrne care se îmbina cu capatul alteia. – Mr. cep, megl. čomp, istr. tep. Probabil rezultat din întîlnirea lat. cippus cu bg. čep, cf. Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48; Puscariu 333; Candrea-Dens., 303; REW 1935; Conev 63; DAR. Corespondenta sensurilor cu cuvintele romanice (it. ceppo "cep"; abruz. tšeppe "canea"; fr. cep; prov., cat. cep; sp., port. cepo) indica faptul ca rom. continua aceeasi traditie. Pe de alta parte cuvintele sl. corespunzatoare (bg., slov., ceh. čep, sb. čepa, pol. czop, rut. čip, rus. čop) nu sînt cu adevarat sl. si, dupa Berneker 143, provin din it. cippo (pol. poate din germ.), astfel încît trebuie sa fie termeni relativ moderni. Totusi, este probabil sa se fi produs o contaminare între cuvîntul lat. si cel sl. (cf. Puscariu, Lr., 281). Der. cepau, s.n. (canea); cepos, adj. (noduros), cf. sl. čepuratŭ "noduros"; cepar, s.n. (burghiu, sfredel); cepurar, s.n. (burghiu); cepui, vb. (a taia crengile unui arbore; a face cepuri; a pune cep la un butoi); cepuitor, s.n. (rindea de facut canele); ceparit, s.n. (înv., impozit platit pe cîrciumi).
chelălăi, chelalaí (-aésc, -ít), vb. – A scheuna (despre cîini). – Var. schelalai. Creatie expresiva, cf. ngr. ϰελρίζω "a murmura", prov. quila, fr. (Marne) quialer, cu aceeasi acceptie. – Der. chelalaiala, chelalaitura, chelalait, chilalau, s.f. si n. (scheunat). Cf. schila.
chercheli, cherchelí (-lésc, -ít), vb. – A fi ametit, a se îmbata usor. – Var. chirchi(u)li, cherchezi, chiurlui. Creatie expresiva (cf. Graur, BL, IV, 91 si 97). S-au propus mai multe etimoane neconvingatoare: din mag. kérkedni "a presupune", dupa Scriban, Arhiva, 1912; de la cherc si pili, dupa DAR; din mag. korhely "neispravit, coate-goale", dupa Draganu, Dacor, VI, 269. Ultima var. nu este clara; dupa cum nu este nici intentia primara a creatiei expresive. Este posibil sa fie cuvînt din aceeasi familie cu chercherita, s.f. (paduche de oi, Melophagus ovinus; taun, Hippobosca equina), cu var. chercherita, chi(r)chi(ri)ta (dupa Conev 52 si Scriban, acest cuvînt deriva din bg. kekerica "broasca," ce pare tot un cuvînt expresiv). Daca nu gresim în privinta acestei ipoteze, imaginea de baza trebuie sa fie cea a unui mers sovaielnic sau poticnit, ca cel al betivului si cum pare a fi cel al unui crustaceu. Dupa Giuglea, Contributions, 10, chercherita provine din gr. ϰίϰι "ricin", cu suf. -ita.
în, În contabilitate: actiunea de rectificare a unei înregistrari contabile efectuate gresit sau a unor valori care figureaza în contabilitate la un nivel ce nu corespunde realitatii. Stornare în negru – anularea unei înregistrari contabile prin inversarea pozitiei conturilor în cadrul formulei contabile (cu aceeasi suma); Stornare în rosu – anularea unei înregistrari contabile prin transcrierea marimii operatiunii în rosu sau în chenar.
raglan, RAGLÁN s.n. 1. Croiala speciala pentru paltoane si pardesie, caracterizata prin aceea ca mâneca porneste chiar de sub guler. 2. Pardesiu sau palton cu asemenea croiala. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. raglan, cf. Lord Raglan – general englez].
recidiva, RECIDIVÁ vb. I. intr. 1. (Despre un fost delincvent) A repeta acelasi delict, aceeasi crima. 2. (Despre o boala) A se manifesta din nou dupa o aparenta vindecare. [< fr. récidiver].
recidivă, RECIDÍVĂ s.f. 1. Repetare a aceluiasi delict, a aceleasi crime. 2. (Med.) Reaparitie, revenire a unei boli. [< fr. récidive, cf. lat. recidivus – care cade în aceeasi greseala].
imi, imi permit sa explic etimologia cuvantului "misandra". Acesta provine din greaca veche, de la verbul miso= a uri si substantivul ghini = femeie (in greaca noua, ghineka=femeie), precum si pentru misogin, etimologia are aceeasi baza, greaca veche, miso= a uri si andra= barbat. multumesc cornelia duta
chil, chil (chíle), s.n. – La alambic, tub refrigerant. Germ. Kühl(schlange). Aceeasi parte a alambicului se mai numeste chilstoc, s.n., din germ. Kühlstock (DAR); de unde s-a obtinut var., cf. chiostec, chistoc, s.n. (muc de tigara).
chilată, chiláta (-te), s.f. – Patul armei. – Var. chiulata. Fr. culasse, cu o schimbare greu de explicat (DAR se gîndeste la o etimologie populara, adica la o confuzie cu lat., nu poate fi întîmplatoare coincidenta cu aceeasi schimbare ca în sp.).
trihi, trihí, trihésc, vb. IV (reg.) a se potrivi, a avea aceeasi parere.
chintă, chínta (chínte), s.f. – 1. Intervalul dintre cinci note muzicale consecutive. – 2. Atac de tuse. – 3. La jocul de carti, formatie de cinci carti consecutive de aceeasi culoare. – Var. (înv.) cvinta. Lat. quinta (sec. XIX); fr. quinte. – Der. chintet, s.n., din fr. quintette; chintesenta (var. gresita chintezenta), s.f. din fr. quintessence, var. datorata tendintei de a pronunta ca z, s intervocalic din ss, cf. vitesse › viteza.
resort, RESÓRT1 s.n. Sector, domeniu de activitate; (p. ext.) persoanele care reprezinta acest sector. ♦ Autoritate de resort = autoritate în competenta careia intra rezolvarea unei probleme. [Pl. -oarte, -orturi. / < fr. ressort < ressortir – a fi din aceeasi jurisdictie].
retur, RETÚR s.n. 1. Întoarcere, revenire (la locul de plecare). ♦ Indicatie scrisa pe un plic, pe un colet etc. în care se specifica ca acesta trebuie înapoiat expeditorului. 2. (Sport) A doua parte a unui campionat, în cadrul careia se întâlnesc din nou aceeasi participanti. [< fr. retour].
reveni, REVENÍ vb. IV. intr. 1. A veni îndarat, a se întoarce. ♦ A se ivi din nou. 2. A se ajunge din nou la aceeasi stare (sufleteasca); a-si recapata echilibrul (sufletesc). 3. A relua (un subiect, o idee). 4. A i se cadea, a i se atribui; a fi de resortul...; a i se cuveni. 5. A revoca. [P.i. revín si revíu, conj. -vina. / cf. fr. revenir].
ruladă, RULÁDĂ s.f. 1. Prajitura de forma unui sul, umplut cu dulceata, cu crema etc. 2. (Muz.) Ornament de coloratura constând în cântarea mai multor note pe una si aceeasi silaba. [< fr. roulade].
chisea, chiseá (chiséle), s.f. – Punga pentru tutun. – Var. ches, ches(e)a. Mr. chési. Tc. kise, kese "punga" (Seineanu, II, 116; Meyer 224; Berneker 502; Lokotsch 1105; Vasmer 561), cf. alb. kjese, bg. kesija, sb. ćesá, rus. kisá, tig. kisi. Var. ches direct din tc. kes. Din aceeasi familie face parte chesag, s.n. (chimir tipic, cu punga în captuseala), cf. Lacea, Dacor., III, 742 (în ciuda opozitiei din DAR). Chisea "punga" se confunda azi cu chisea, s.f. (borcan, mai ales pentru marmelade si dulceturi), din tc. kiasé.
cică, cíca interj. – Cuvînt afectuos cu care se adreseaza unui copil. – Var. tica. Creatie expresiva, cf. dial. it. din Latium cico, umbr. cica "nulla" (Prati 276). Chiar daca intentia este diferita, aceeasi formula explica vb. cicali (a palavragi, a flecari; a importuna, a deranja; a se certa), cu suf. de asemenea expresiv -li (cf. Graur, BL, IV, 91). Alte explicatii mai putin plauzibile: din sb. čakalati "a flecari" (Scriban, Arhiva, 1913); din lat. •cicala, forma vulg. de la cicada (Körting 2161; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Philippide, II, 636; Puscariu, RF, I, 269; cf. DAR), care lasa neexplicata pastrarea lui l intervocalic; din mag. csihol- (Draganu, Dacor., VI, 270). – Der. cicala, s.f. (plictisitor, pisalog), formatie regresiva; cicalitor, adj. (importun, pisalog); cicalos, adj. (pisalog).
ciobacă, ciobáca (-ắci), s.f. – Luntre scobita dintr-un trunchi de copac. Mag. csobák, rut. čobak "vas de lemn" (DAR). Din aceeasi radacina (sl. čbanĭ) mag. csobány, de unde rom. cioban, s.n. "vas de lemn", si sb. čobanija, de unde rom. ciobanie, s.f. (Trans., vas de lemn), pronuntat ciobañe. Cf. ciovei.
semiconductor, SEMICONDUCTÓR s.n. Material solid care are o rezistenta electrica relativ mare în raport cu aceea a metalelor si mai mica în raport cu aceea a substantelor izolante. [Pl. -oare, (s.m.) -ori. / cf. fr. semi-conducteur].
ciobîrnac, ciobîrnác (-ce), s.n. – 1. Hîrdau, ciubar. – 2. Par care serveste la transportat ciubere. Mag. csöbörnek "de ciubar", de la csöbör "ciubar" (Scriban, Arhiva, 1912; DAR). De la aceeasi radacina provine ciobîrlac, s.n. (linguroi), care pare a fi deformare de la cuvîntul anterior.
ciocni, ciocní (ciocnésc, ciocnít), vb. – 1. A bate, a izbi. – 2. A bate în usa. – 3. A închina, a lovi usor paharele înainte de a bea. – 4. A tabarî, a navali, a se repezi. – 5. A rezista, a se opune. – Mr. ciucaes, megl. ciucnes. Formatie spontana, plecîndu-se de la cioc "zgomot produs de o izbitura", care prezinta un paralelism perfect cu ciocani. Se considera, totusi (Cihac, II, 55; DAR; Candrea), ca trebuie sa provina din vreo forma sl. ca rus. čoknuti, bg. čeknuvam; ceea ce nu pare posibil, daca se ia în consideratie aceeasi posibilitate expresiva, aplicata identic boc(a)ni si poc(a)ni. Der. ciocnas, s.m. (miner care munceste într-o salina), cf. ciocanas, probabil prin contaminare cu ocnas; ciocneala s.f. (izbitura); ciocnet, s.f. (izbitura); ciocnitura, s.f. (izbitura).
ciocni, ciocní (-nésc, -ít), vb. – 1. A bate, a izbi. – 2. A bate în usa. – 3. A închina, a lovi usor paharele înainte de a bea. – 4. A tabarî, a navali, a se repezi. – 5. A rezista, a se opune. – Mr. ciucaes, megl. ciucnes. Formatie spontana, plecîndu-se de la cioc "zgomot produs de o izbitura", care prezinta un paralelism perfect cu ciocani. Se considera, totusi (Cihac, II, 55; DAR; Candrea), ca trebuie sa provina din vreo forma sl. ca rus. čoknuti, bg. čeknuvam; ceea ce nu pare posibil, daca se ia în consideratie aceeasi posibilitate expresiva, aplicata identic boc(a)ni si poc(a)ni. Der. ciocnas, s.m. (miner care munceste într-o salina), cf. ciocanas, probabil prin contaminare cu ocnas; ciocneala s.f. (izbitura); ciocnet, s.f. (izbitura); ciocnitura, s.f. (izbitura).
ciofăi, ciofaí (-aésc, ít), vb. – A face zgomot mîncînd. – Var. ciofoi, ciofani, cioflai, ciofoti. Formatie expresiva, ca clefai. – Der. ciofaiala, s.f. (zgomot produs cînd se manînca neglijent); ciorofeala, s.f. (noroi, mîl). Cf. cuvînt din dialectul din Canare care exprima aceeasi notiune, chuchar.
ciolpan, ciolpán (ciolpáni), s.m. – Trunchi de copac; se spune mai ales despre partea de jos a copacului cazut, care ramîne cu radacina. – Var. ciulpan, ciorpan. Probabil din sl. čerpŭ "aschie, bucatica de lemn." Din aceeasi radacina deriva ciorpec, s.n. (scîndurica negeluita pentru acoperisuri), cf. Berneker 147 si DAR.
septolet, SEPTOLÉT s.n. (Muz.) Grup de sapte note de durata egala cu aceea a patru note obisnuite. [< fr. septolet, cf. lat. septem – sapte].
serie, SÉRIE s.f. 1. Însirare de termeni care se succeda potrivit unei anumite legi; însiruire, succesiune de fiinte, de lucruri sau de fapte de acelasi fel sau asemanatoare. ♦ Repetare a aceluiasi tip, a aceleiasi actiuni etc. ♦ În serie = (produs, fabricat) în numar mare, dupa acelasi tip. 2. Grup de compusi organici care se caracterizeaza prin aceea ca fiecare are în molecula lui câte un atom de carbon si doi atomi de hidrogen mai mult decât compusul precedent al grupului. 3. Expresie matematica formata dintr-o infinitate de termeni dedusi unul din altul dupa anumite reguli si legati prin semnele plus sau minus. 4. (Geol.) Succesiune de terenuri care corespunde în timp unei epoci. 5. Totalitatea fiintelor, lucrurilor sau faptelor care urmeaza deodata la rând. ♦ Totalitatea marcilor postale emise cu o anumita ocazie sau care au o anumita tema. ♦ Parte dintr-o colectie sau publicatie periodica, având uneori un titlu aparte, în afara de cel general. 6. Numar de ordine aplicat pe marfurile fabricate într-un numar mare de exemplare de acelasi tip; numar de fabricatie. 7. (Fon.) Grup de sunete sau de foneme caracterizate printr-o trasatura comuna. [Gen. -iei. / < fr. série, it. serie, lat. series].
serviciu, SERVÍCIU s.n. 1. Actiunea, faptul de a servi, de a sluji. ♦ Slujba, post, functie. ♦ A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a se devota unei persoane sau unei idei, unei cauze etc. 2. Sectie administrativa a unei institutii, a unei întreprinderi etc. ♦ Personalul care încadreaza o astfel de sectie. 3. Serviciu militar = stagiu militar. 4. Ajutor, sprijin dat cuiva. ♦ A face un rau serviciu cuiva = a face cuiva (fara voie) o neplacere. ♦ Scara de serviciu = scara secundara într-un imobil. 5. Succesiunea în timp a regimurilor de functionare ale unui sistem tehnic împreuna cu duratele lor. ♦ Ansamblu de instalatii tehnice care concureaza la desfasurarea în bune conditii a unei activitati tehnice, industriale sau publice principale. 6. Totalitatea tacâmurilor, portelanurilor, sticlariei din aceeasi garnitura în care se serveste mâncarea la masa. 7. (În diverse sporturi) Punerea în joc a mingii. [Pron. -ciu, pl. -ii. / < fr. service, it. servizio, lat. servitium].
ciot, ciót (cióturi), s.n. – 1. Parte ramasa dintr-un copac taiat sau rupt. – 2. Nod. – 3. Parte, bucata. – 4. Mont, ciuntitura. – Mr. ciota "mîna." Creatie expresiva, a carei der. este paralela cu cea a lui bot. Aceeasi sursa expresiva a produs numeroase cuvinte asemanatoare în mai multe limbi, cf. sb. čot "colina rotunda" (Cihac, II, 56 îl considera izvor al rom.), čotanoga "schiop, fara un picior"; tc. çotuk "ciot"; mag. csut(a), csutkó "ciung"; it. ciotto "schiop" (REW 2454; Battisti, II, 952); sp. din America chonco "ciot, ciuntitura"; etc. Der. cioata, s.f. (trunchi, ciot; ciot de creanga; obiect inutil) este un sing. refacut dupa sl. cioate (nu sînt posibile ipotezele lui Brüch, ZRPh., XLI, 756, •aciotum, lat. acies, si Pascu, Arch. Rom., VII, 556, bazata pe lat. •ciutum, din gr. ϰυτός "care creste"); ciotac, s.m. (copac uscat care sta înca în picioare); ciotoaca, s.f. (trunchi noduros si nefolositor); ciuteica, s.f. (trunchi uscat care înca sta în picioare); ciotîrca, s.f. (copac care a crescut strîmb); ciotur, s.m. (trunchi), pe baza pl. cioturi; cioturuga (var. ciuteruga), s.f. (trunchi, ciot), prin contaminare cu buturuga; ciotoi, s.n. (picior de pasare); ciotos (var. ciotoros, cioturos), adj. (noduros); ciotca, s.f. (trunchi, lemn; gramada, stiva); ciotanos, adj. (slab), probabil prin contaminare cu ciolanos; ciotan, adj. (slab, piele si os); ciotolog, s.m. (schiop), din sb. ςotonoga; ciotorog, s.n. (radacina cozii la cal; pantofi uzati); sontorog, adj. (schiop), probabil prin intermediul unei forme •ciontorog, cf. ciunt; ciotec, ciotei, s.n. (lemn). Cf. ciut, ciunt, ciung. Dupa paralelismul bot si bont, ciut si ciunt, se pare ca radacina expresiva ciot a dezvoltat si o var. cu infix nazal, ciont (var. cioanta, formata pe baza pl.), s.n. (Trans., os, os lung; deget; ciot de creanga); mag. csont, pe care DAR, Scriban si Gáldi, Dict., 116, îl indica drept etimon al cuvîntului rom. sau creatie expresiva îndependenta. Aceleiasi radacini se pare ca îi apartine cion(o)ate (var. gion(o)ate), s.f. pl. (Trans. si Munt., picioare, labe), pe care Draganu, Dacor., III, 696 si DAR îl deriva de la un lat. •genuata.
similar, SIMILÁR, -Ă adj. De aceeasi natura; asemanator; analog. [< fr. similaire, cf. lat. similis].
cirtă, círta (círte), s.f. – 1. Trasatura. – 2. Cantitate mica, pic. – 3. Moment, secunda. Sl. črŭta (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, 56; Puscariu, Dacor., VIII, 349); cf. ciort, care apartine aceleiasi radacini. Dupa Edelspacher 12, din rom. provine mag. csirta. Din aceeasi familie fac parte ciorsai; certat, adj. (taiat), din sl. čertŭ (Puscariu, Dacor., IV, 680); cest, s.n. (înv., bucata, fragment, crîmpei), din bg. čest (Tiktin).
cistic, cistíc (cístice), s.n. – Navod, plasa de pescuit. Sl., cf. sb. čestar, rut. čistak, cu acelasi sens; lipseste veriga imediata. Aceeasi origine în cistina, s.f. (Dobr., vîrsa), cf. bg. čistina, gastina "grosime".
cîţ, cît interj. – Se foloseste pentru a speria pisicile. Creatie expresiva. Der. cîtîi, vb. (a speria pisica); cît-mît, s.m. (obicei popular din joia din Saptamîna Mare). De aceeasi origine este cata, interj. care imita strigatul cotofanei, de unde cata-cata, interj. care exprima vocea unei femei vorbarete, si cata, s.f. (gaita, femeie care vorbeste mult); catai, vb. (a cîrîi, a flecari), pe care Cihac îl pune în legatura cu sb., cr. kvocati, sl., ceh. kvokati "a cîrîi".
cîţ, cît interj. – Se foloseste pentru a speria pisicile. Creatie expresiva. Der. cîtîi, vb. (a speria pisica); cît-mît, s.m. (obicei popular din joia din Saptamîna Mare). De aceeasi origine este cata, interj. care imita strigatul cotofanei, de unde cata-cata, interj. care exprima vocea unei femei vorbarete, si cata, s.f. (gaita, femeie care vorbeste mult); catai, vb. (a cîrîi, a flecari), pe care Cihac îl pune în legatura cu sb., cr. kvocati, sl., ceh. kvokati "a cîrîi".
sintonizare, SINTONIZÁRE s.f. Actiunea de a sintoniza si rezultatul ei; reglarea a doua sisteme oscilante, în special de înalta frecventa, pentru a oscila cu aceeasi frecventa. [< sintoniza, dupa fr. syntonisation].
ciucuri, ciucúri s.m. pl. – Pantaloni de soldat (înv.). Legat de tc. çukur "panglica, banda" (DAR). Din aceeasi radacina provine ciucurluc, s.n. (panglica, banda), din tc. çukurluk.
ciuf, ciuf (-fi), s.m. – 1. Smoc de par zbîrlit. – 2. Mot. – 3. (Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu parul încîlcit. – 4. Cucuvea. – 5. Pocitanie, slutenie, persoana urîta si caraghioasa. – 6. Afemeiat, petrecaret, depravat. – 7. Sarlatan, pungas. – 8. Dans tipic. Var. ciof. Mr. ciuf. Creatie expresiva (Schuchardt, ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin), cf. sb. čup (› rom. ciup), it. ciuffo (Battisti, II, 969), alb. čufkë. Numele cucuvelei se explica prin motul pe care îl au unele specii ale acestei pasari, iar sensul 6 pare a proveni din notiunea intermediara de "persoana care se culca tîrziu, noctambul." Cu acceptia de "sarlatan" prezinta aceeasi asociere de idei a lat. bufo cu fr. bouffon. Philippide, II, 706, considera cuvîntul "obscur". Puscariu, Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi, Dict., 116), pleaca de la mag. csúf; dar acelasi Puscariu, Dacor., II, 609 (cf. DAR), considera ca ciuf "mot" drept cuvînt diferit, care deriva din v. germ., cf. it. ciuffo. Este vorba fara îndoiala de o greseala, si cuvîntul it. se considera de obicei cuvînt expresiv (cf. Prati 288), la fel ca cel rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este putin probabila der. din bg. čuch (Conev 54), si mai putin cea dintr-o limba anterioara indoeurop. (Lahovary 323), si din sl. čubŭ "creasta" (Cihac, II, 57). Der. ciuha (var. ciofa, ciof), s.f. (bufnita; sperietoare); cius, adj. (motat); cius, s.m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus); ciufan, s.m. (varietate de varza); ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci parul; a se lua la harta, a se lua de par, a se parui; a face pe cineva ridicol; a-si bate joc de cineva; Trans., a însela); der. expresiva (Graur, BL, IV, 91), care s-a confundat în Trans. cu mag. csúfolni "a ridiculiza, a însela", de unde ultimele sale sensuri; ciufuleala, s.f. (bataie, chelfaneala; pedeapsa); ciuhurez, s.m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminarii între ciuha si huhurez. Nu este clara relatia acestei radacini cu ciurla (var. ciurlos), s.m. (despletit, ciufulit), der. ciurlan, s.m. (tufis, maracinis); si cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la ciuha, it. giufà, cu arab. ğuhā "nebun," pare incerta.
solidar, SOLIDÁR, -Ă adj. 1. Care priveste, care leaga, care angajeaza mai multe persoane, fiecare fiind responsabila de întreaga obligatie care revine tuturor. 2. Legat temeinic de cineva printr-o unitate de conceptii, de sentimente si de interese; strâns unit. 3. (Despre piese de masini) Care este strâns legat de altceva; care ia parte în aceeasi masura cu alta piesa la o actiune. [< fr. solidaire, cf. lat. solidus – întreg].
ciumări, ciumarí (-résc, -ít), vb. refl. 1. A se înacri, a deveni acru. – 2. A se supara. – Var. ciumarî, ciumara. Sl. čemerĭ "otrava" (DAR). Putin probabila explicatia lui Philippide, Bausteine, 51, pe baza gr. χυμοῦ ῥοή. – Der. ciumarit (var. ciumarat, ciumaros), adj. (astringent); ciumarica (var. ciumurica), s.f. (cimbru, Satureja hortensis), din bg. čemerika, cf. mag. csomorika (Conev 46; DAR). Din aceeasi radacina sl. provine, prin intermediul mag. csömöröl, vb. ciumurlui (a provoca indigestie, a se întoarce stomacul pe dos, a tulbura), cf. Draganu, Dacor., I, 317; DAR; Gáldi, Dict., 117, cu var. cermalui.
ciump, ciump (-puri), s.n. – Ciot, ciuntitura. – Var. ciomp. Creatie expresiva, probabil identica lui ciup, cu infix nazal, ca în ciut › ciunt, cf. ven. ciompo "ciung." – Der. ciomplei, s.n. (bustean decojit; la cai, radacina cozii); ciumpav, adj. (schiop; animal cu coarnele sau urechile taiate), care a fost apropiat uneori de bg. čup(av) "cu urechile taiate" (Pascu, Suf., 281; DAR) sau de mag. csámpás "schiop" (Cihac, II, 493); dar care ar putea fi creatie spontana, cu aceeasi intentie expresiva ca în it. ciampa "schiop", germ. schampeln "a schiopata"; ciupavi, vb. (a taia; a taia urechile; a rani; a vatama; a lasa pe cineva schiop).
sortiment, SORTIMÉNT s.n. Totalitatea produselor, a materialelor etc. care au aceeasi forma si dimensiuni sau sunt de aceeasi calitate. [Pl. -te, -turi. / < germ. Sortiment].
ciupercă, ciupérca (ciupérci), s.f. – 1. Planta inferioara, lipsita de clorofila, de obicei în forma de palarie carnoasa cu picior. – 2. (Arg.) Palarie. – Mr. peciurca, megl. cinciuperca. Bg., sb. pečurka, cu aceeasi metateza ca în bg. čepurka, mag. csepérke (Cihac, II, 492; Philippide, Principii, 140; Conev 43; Iordan, Dift., 95).
ciur, ciur interj. – Exprima zgomotul produs de un suvoi de apa. Creatie expresiva, cf. sp. chorro "siroi". – Der. ciuroi, s.n. (suvoi), cf. Giuglea, Dacor., I, 250; ciurui, vb. (a picura, a clipoci). Apartin aceleaisi radacini siroi (var. sur(l)oi, sirloi, jirloi), s.n. (suvoi); sirui (var. siroi, surui), vb. (a picura). Ciurgau, s.n. (izvor, suvoi), din mag. csurgó (DAR), pare a face parte din aceeasi familie expresiva. Cf. Iordan, BF, VI, 181.
ciut, ciut (ciúta), adj. – 1. Cu coarnele taiate, fara coarne sau fara un corn. – 2. Cu urechile taiate, fara urechi sau fara o ureche. – 3. (Animal) care are coarnele sau urechile foarte mici. – 4. (Trans.) Greoi, neîndemînatic. – Var. sut, ciut, megl. ciut. Creatie expresiva, ca ciot "ciuntitura" si bot "rît; cioc" (cu der. bont "tocit" ca ciunt). Cf. it. ciotto "schiop", a carui origine este necunoscuta dupa Prati 287. Este cuvînt comun aproape tututor limbilor balcanice (alb. šut, šüt, bg., sb. šut, mag. csuta, suta, ceh. šutá, pol. szuty, rut. šuta, toate cu sensul de "fara coarne"), fie ca este vorba de formatii expresive independente, fie de împrumuturi din rom. Totusi opiniile asupra originilor cuvîntului rom. sînt împartite. Cea mai curenta este cea care îl deriva din alb. (Meyer 420; Philippide, II, 707; Capidan, Dacor., I, 512 si II, 550; DAR); pentru a rezolva dificultatea ridicata de fonetism, s-a apelat la (Capidan) la explicatia care porneste de la forma alb. articulata të šut. Aceasta ipoteza nu este imposibila, însa nu este folositoare, în lumina tuturor radacinilor expresive rom., care indica, prin aceleasi mijloace, aceeasi notiune. Dupa Cihac, II, 59, ar trebui pornit de la bg. Dupa Pascu, I, 194, de la un lat. •tiutus, din gr. τυτθός si dupa Giulgea, RF, 49, din lat. exutus "scos, luat", ipoteze fortate si neinteresante. Cf. Rosetti, II, 114. Aceeasi radacina prezinta si o var. cu infix nazal, ciunt, adj. (mutilat; ciung; se spune despre oamenii, animalele sau obiectele carora le lipseste un membru sau o parte), pentru a carui formatie cf. paralelismul lui bot si bont, ciont si probabil cioc si ciung; cf. si it. cioncare (calabr. ciuncari) "a mutila". Der. ciunti (var. ciunta), vb. (a taia, a reteza, a amputa, a taia crengi); ciuntitura, s.f. (actiunea de a reteza; membru sau parte retezata); ciuta, s.f. (caprioara; animal salbatic, fiara), pe care Capida, Dacor., I, 512 si II, 550 si DAR îl deriva direct din alb. të šute "ciuta"; ciutarie, s.f. (parc rezervat pentru cresterea cerbilor); ciutac (var. ciutan, ciutas), s.m. (nume de bou); ciutit, adj. (fara coarne).
clap, clap interj. – Imita zgomotul unei usi care se închide, al unui capac etc. – Var. clamp, clanc, clapc. Creatie expresiva. – Der. clapa(n)i (var. clepai), vb. (a plesni, a pocni); clapa(n)itura, s.f. (tacanit, pocnet); clampa, s.f. (fel de clanta, mîner care deschide si închide usa), pe care Cihac, II, 60, îl pune în legatura cu ceh. klampa, din germ. Klampe (cf. Iordan, Dift., 87); clampuci, s.m. pl. (papuci); clamp(a)ni (var. clempa(n)i, clompai), vb. (a plesni, a pocni, a tacani, a face zgomot cu clanta; despre ciori, a croncani; despre berze, a clampani; a tremura); clampaneala (var. clampanitura), s.f. (tacanit, pacanit); clampanitor, adj. (care clampane); clempar, adj. (vorbaret, gura-sparta); clempeu, s.n. (morisca); clapca, s.f. (cursa, capcana), cf. bg., sb. klapka "trapa"; clapcani, vb. (a pocni, a tacani). Din aceeasi familie par a face parte clempus, s.n. (cîrlig pe care se sprijina clampa, belciug; morisca; tarus); climpus, s.n. (nuia; bîta); sclimpus, s.n. (cîrlig de rufe); cleampus, s.n. (încuietoare; zavor), în care Cihac, II, 331 si DAR vad influenta rus. kljapuš "cîrlig". Cf. clant, cleapse.
sănătate, sanatáte (sanatắti), s.f. – 1. Stare generala buna a organismului. – 2. Sanatate (1) publica. – 3. Salut, formula de salut. – 4. Toast. – 5. Gata, nimic mai mult! (functie de interj.). – Mr. sînatate, megl. sanitati. Lat. sanĭtatem (Puscariu 1509; REW 7580), cf. alb. šendet (Meyer 405; Philippide, II, 653), it. sanità, prov. santat, fr. santé. Pentru ultimul sens, cf. pace. – Der. sanatos, adj. (teafar; salutar, salubru; întreg, fara defect; intact, incoruptibil; teribil, respectabil), mr. sînatos, megl. sînitos, din lat. •sanĭtōsus (Meyer, Alb. St., IV, 35; Puscariu 1519; REW 7580a), cf. nap. sanetuse, campid. sanidozu, cuvînt de uz comun (ALR, I, 131); nesanatos, adj. (fara sanatate, morbos, bolnav); sanatoasa, s.f. (fam., fuga, scapat); poate prin aluzie la proverbul fuga-i rusinoasa dar e sanatoasa; însanatosi (var. sanatosa), vb. (a se face bine, a se vindeca); sunatoare (var. sanatoare, sanitoare), s.f. (pojarnita, inimioara, Hypericum perforatum; numele altor plante, Crepis foetida, Helianthemum mobile, Hyosciamus niger, Gnaphalium dioicum), datorita virtutilor sale curative, alterata fonetic prin etimologie populara considerîndu-se der. de la a suna (Puscariu, Lr., 17; dupa Tiktin si Candrea, din lat. sanatōria, cu aceeasi modificare). – Der. neol. sanatoriu, s.n., fin fr. sanatorium; sanitar, adj., din fr. sanitaire; sanicioara, s.f. (iarba-frîntului, Sanicula europaea), probabil intrepretarea neol. a numelui stiintific al planetei, cf. mag. szaniczor (Tiktin).
cloşcă, clósca (clósti), s.f. – 1. Gaina care cloceste. – 2. Femeie lenesa, codasa. – 3. Constelatia Closca-cu-Pui. – Var. (înv.) clocica. – Mr. cloce, clota. Sl. (bg., rut. kločka), cf. alb. kločkë, klotšis, tc. kuluçka, iud. sp. klôcka (Cihac, II, 62; Meyer 190; Conev 54; DAR). Face parte din aceeasi familie expresiva a lui cloci, cf. sb., slov. kvočka, pol. kwoczka si rom. cloca. – Der. closcar, s.m. (codas, lenes); closcarie, s.f. (ograda, curte de pasari; trasura veche si incomoda), al carui al doilea sens pare a fi o asociere hazlie cu drosca; closnita, s.f. (curte de pasari).
staţionar, STAŢIONÁR, -Ă adj. 1. Care stagneaza, care nu variaza câtva timp; constant. ♦ Care ramâne în aceeasi stare, care nu evolueaza. 2. (Despre un mediu fluid, un câmp de forte) Care are în fiecare punct o viteza, o intensitate independenta de timp. // s.n. 1. Mic vas de razboi care are misiunea de a supraveghea intrarea si iesirea navelor într-un port. 2. Centru sanitar pentru îngrijirea bolnavilor. [Pron. -ti-o-. / cf. fr. stationnaire].
stereotip, STEREOTÍP adj. 1. (Poligr.; op. e t e r o t i p) Tiparit dupa stereotip. 2. (Fig.; peior.) Care este reprodus în aceeasi forma; foarte comun, mereu acelasi; obisnuit, banal. // s.m. (Fiziol.) Stereotip dinamic = complex de miscari sistematizate în urma unor repetari în conditii identice, a caror succesiune se realizeaza automat. [< fr. stéréotype].
cobace, cobáce (-e), s.f. – 1. Coliba. – 2. Dependinte. – Var. (Trans.) cobase. Sb. kòbača (Densusianu, Hateg, 56; DAR). În Banat si Trans. de Sud. Din aceeasi familie par a face parte mai multe cuvinte, a caror legatura exacta este greu de definit: cobîlcer (var. cobîlser), s.n. (Banat, scrumiera); cobîlteata, s.f. (cotet de gaini), pe care DAR îl pune în legatura cu germ. Kobel "coliba"; cobîrlau, s.n. (cotet de gaini; vizuina de urs); cobîrna, s.f. (coliba); cobilete (var. copilet), s.n. (nisa, firida; colt, ungher). Poate sînt în legatura cu coliba (vezi cuvîntul), prin intermediul unei metateze a radicalului lor comun, cobil-.
cobe, cóbe (cóbe), s.f. – 1. Pasare pe care fantezia populara o considera de rau augur: bufnita, huhurez, corb, cuc etc. – 2. Rau augur, semn rau, piaza rea, indiciu al unei nenorociri. – 3. Boala a gainilor, tîfna. – 4. Pasare care sufera de aceasta boala. – Var. cobie, coaba. Mr. coba. Sl. cobĭ "augur" (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 294; Cihac, II, 65; Meyer 193; DAR) ; cf. bg. koba, sb. kob(a), cek. kob. – Der. cobai (var. gobai), vb. (a tipa pasarile de noapte; a scoate strigate lugubre); cobait, s.n. (tipat de pasare de noapte); cobait, adj. (care sufera de cobe); cobaie, s.f. (gaina; pasare), folosit cu nuanta depreciativa, cf. boala; cobat, s.m. (uliu, Astur palumbarius, Astur nisus), cf. sb. kobac, rut. kobecĭ; cobar, adj. (care crede cu usurinta în semne rele, pesimist); cobi, vb. (a prevesti, a anunta nenorociri, a fi de rau augur; a plînge cu strigate lugubre; a tipa gaina bolnava, prevestind nenorociri), cf. bg. kobja, sb. kobiti, mr. cubire; cobit, s.n. (rau augur, piaza rea); cobeala, s.f. (rau augur, piaza rea); cobitor, adj. (de rau augur). Probabil din aceeasi familie face parte cobie, s.f. (coccis; tîrtita, noada), poate datorita folosirii acesteia, cf. iades (dupa DAR, în legatura cu sb. kobila "noada").
codru, códru (códri), s.m. – 1. Parte, bucata, felie. – 2. Bucata de pamînt. – 3. Padure. – 4. (Înv.) Munte. – Mr. cod(u)ru, megl. codru. Lat. pop. •codrum, atestat cu forma codra (cf. citatele din Corpus glossar. lat., în Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVIII, 84), în loc de •quodrum sau quadrum "patrat" (Densusianu, Rom., XXVIII, 62; Cretu 313; Candrea-Dens., 384; REW 6921; Capidan, Dacor., I, 509; DAR). Pentru trecerea lui qua la co-, cf. Densusianu, Hlr., 71 (împotriva, Meyer-Lübke, Literaturenblatt, XXII, 299; Densusianu, GS, II, 321; Rosetti, I, 57 si Diculescu, Elementele, 437, care presupune în vocalismul rom. o influenta eolica). Semantismul nu pare sa prezinte dificultati, daca se are în vedere familia din care face parte quadra, si care este aceeasi cu cea a lui quartus, cu care s-a confundat (cf. glosele lui codra: τόπος "loc" si τόπος "curte". Astfel, dupa cum fr. quart(ier) si sp. cuarto, •codrum ar fi însemnat la început "parte a unui obiect împartit în patru", pentru a ajunge sa însemne apoi, ca în cazurile anterioare, parte a unui obiect. Pentru acceptia de bucata de pamînt, cf. sp. cuarto, quinto, la care ideea valorii aritmetice a disparut, ca în rom. Din acelasi etimon lat., provin prov. caire (cf. sp. desgaire), cu sensurile 1 si 2 ca în rom. (si sp. cairel, cf. Corominas, II, 571). Totusi, cercetatorii de odinioara s-au oprit prea mult la sensul primitiv "patrat, de forma patrata", pe baza caruia este mai dificila explicarea semantica a cuvîntului rom.; datorita acestui fapt, s-au cautat explicatii foarte diferite. Astfel, codru este cuvînt autohton dupa Miklosich, Slaw. Elem., 10 si Hasdeu, Col. Traian, 1873, 110 si Philippide, II, 708; tracic dupa Pascu, I, 189; lat., dar cu influenta semantica a sl. dĕlŭ "parte" si "munte", dupa Weigang, Jb., II, 217; J. Bruch, ZRPh., LVI, 376 si Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVII, 83; din ngr. ϰόδρα dupa Cihac, II, 649; din alb. kodrë "colina" dupa Cihac, II, 716; Meyer 193; Seineanu, Semasiol., 166; Puscariu 392; din sl. krada "gramada de lemne", dupa Scriban. Alb. kodrë provine din rom. – Der. codrean, s.m. (locuitor din zona paduroasa; muntean; Banat, paznic de padure; înv., soldat mercenar din regiunea Basarabiei numita Codrul Tigheciului); codroi, s.m. (planta, Melampyrum arvense).
subcontrarietate, SUBCONTRARIETÁTE s.f. (Log.) Raport de subcontrarietate = raport între o judecata particular-afirmativa si una particular-negativa, caracterizat prin aceea ca nu pot fi ambele judecati false, dar pot fi ambele adevarate. [Pron. -ri-e-. / < sub- + contrarietate].
persoane, persoane decedata in aceeasi imprejurare,astfel incat nu se poate stabili daca vreuna dintre ele a supravietuit macar cateva clipe celorlalte. ex: catastrofa aeriana
supin, SUPÍN s.n. (Gram.) Mod nepredicativ care denumeste actiunea verbala, având aceeasi forma cu participiul, dar precedat de prepozitie. [Pl. -ne, -nuri. / cf. lat. supinum, fr. supin].
conceni, concení (-nésc, -ít), vb. – A distruge, a anihila, a suprima. Sl. konĭčati "a termina", part. konĭčanŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 25; DAR). Din aceeasi familie sl. face parte concina, s.f. (moarte), din sl. končina; si conet, s.n. (sfîrsit; moarte), înv., din sl. konĭcĭ; Bucov., conta, s.f. (resturi de pînza), din rut. konec. – Der. concenie, s.f. (înv., sfîrsit, deces), din sl. konĭčanije; comcina, s.f. (joc de carti), mr. cuntina, din ngr. ϰοντσνα (Gáldi 167), care la rîndul sau provine din sl. končina mentionat.
contra, cóntra prep., adv. – Împotriva. – Mr. contra, contra. Lat. contra (sec. XIX); în mr., din it. A ajuns aproape popular, mai ales în expresia curenta în contra sau a face contra "a se opune, a se împotrivi". A intrat în compunerea a numerosi termeni neol., ca contraatac, contrabalansa, contrabaterie, etc. În anumite cazuri se combina si cu cuvinte autentic rom., cf. contragreutate, s.f., dupa fr. contrepoids; contraotrava, s.f., ca fr. contrepoison, etc. Este dublet al lui condra, interj., termen al jucatorilor de carti, din ngr. ϰόντρα (Graur, BL, VI, 142; Gáldi 167), si al lui condra, s.f. (Mold., cearta, gîlceava), de aceeasi origine. – Der. condra, vb. refl. (Mold., a se certa); contra, vb. (la jocul de bridge, a face contra), din fr. contrer; încontra, vb. (pop., a înfrunta, a se opune).
talie, TÁLIE s.f. 1. Partea de mijloc, mai subtire a corpului omenesc, situata deasupra soldurilor; mijloc. ♦ Parte a unui obiect de îmbracaminte care îmbraca mijlocul; (p. ext.) corsaj. 2. Statura, înaltime. ♦ (Fig.) Marime, importanta, valoare. ♦ A fi de talia cuiva = a avea aceeasi valoare, talent etc. ca si acela. [< rus. taliia, cf. it. taglia, fr. taille].
copleşi, coplesí (coplesésc, – ít), vb. – 1. A împovara, a covîrsi, a napadi. – 2. A apasa, a oprima, a sufoca. Creatie expresiva, care pare a se baza pe aceeasi radacina imitativa ca pleosti "a zdrobi"; pentru valoarea expresiva a lui co-, cf. coflesi, comînji, cotropi. S-a propus ca etimon un lat. •complexare sau •complexire (Tiktin; Candrea-Dens., 391; REW 2102), care nu pare posibil, cf. Graur, BL, V, 94 si Rosetti, I, 160. Cuvînt obscur, dupa Philippide, II, 708, sau poate legat de alb. kaplis "a bruma", dupa Cihac, II, 716 si Scriban. – Der. copleseala, s.f. (aparare); coplesitor, adj. (apasator).
tautologie, TAUTOLOGÍE s.f. 1. Repetare inutila cu alti termeni a aceleiasi idei; pleonasm. 2. (Log.) Judecata în care subiectul si predicatul sunt aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvânt. ♦ (În logica simbolica) Expresie care în cadrul unui sistem formal este adevarata în orice interpretare. [Gen. -iei. / < fr. tautologie, cf. gr. tauto – acelasi, logos – cuvânt].
coşar, cosár (-re), s.n. – 1. Hambar, patul. – 2. Staul, grajd. – 3. Împletitura de nuiele, leasa. – 4. Coliba, bordei. – Var. coser, cosare, cosara, coserie. Mr. cusare, megl. cusara. Sl. (bg. košara, sb. kòšara), din aceeasi radacina ca si cos, fiind vorba în general de împletitura facute cu nuiele de rachita (Cihac, II, 75; DAR). Totusi, explicatia este incerta, fiind vorba de un cuvînt care, în alte limbi sl., provine cu siguranta din rom. (slov. košar, rut. košiera, pol. koszara, cf. Wedkiewicz, Mitt. Wien., 274). Berneker 586 a încercat sa explice cuvîntul sl. prin rom. casa, mr. casare (cf. împotriva Capidan, Raporturile, 207). – Der. coserar, s.m. (muncitor care face împletituri de rachita; sarman care traieste într-o coliba). Costei, s.n. (hambar) pare rezultat al unei confuzii a lui cosar cu bg. kašta "casa" (Graur, BL, IV, 75), fara legatura cu costei "castel" (Tiktin). Acelasi lucru se poate spune despre costereata, s.f. (cocina; ograda), contaminare a lui cosar cu bg. kašta "casa", sb. kučèrica "coliba", rom. porcareata, coteneata.
coşcov, cóscov (-va), adj. – 1. Gol, scobit, golit. – 2. Bombat, curbat. – 3. Gaurit, ciuruit. – 4. Deformat, denivelat. Tc. kos kof "complet golit" (Iogu, GS, VI, 338), cf. coscogea. Dupa Löwe 92, în legatura cu sl. koža "coaja", prin intermediul unei forme ipotetice •koždavŭ; dupa DAR (si Cihac, II, 75), din aceeasi familie cu rus. kočkovatyi "deformat"; cf. bg. kaškav "moale, flasc." – Der. coscova, s.f. (basica; scobitura; denivelare de teren, groapa, gaura; mîl, namol); coscana, s.f. (radacini si tulpini de trestie ce ramîn pe teren); cosca, s.f. (coaja, carapace); coscoava, s.f. (ascunzatoare sub apa, în care traiesc de obicei pestii sau racii); coscovi, vb. refl. (a se goli; a se scoroji); coscoveala, s.f. (actiunea de a se coscovi); coscovitura, s.f. (deformare).
agaricacee, !agaricacée s.f., art. agaricacéea, g.-d. art. agaricacéei, pl. agaricacée
timbru, TÍMBRU s.n. 1. Imprimat de dimensiuni mici care serveste ca dovada pentru plata unor impozite, a unor taxe sau a unor cotizatii; (p. ext.) stampila cu care se imprima unele imprimate de acest fel. ♦ Timbru sec = imagine imprimata în relief pe hârtie, cu ajutorul unei stampile de metal. 2. Taxa reprezentând valoarea unui timbru (1) platita în numerar unei administratii publice. 3. (Fiz.; muz.) Calitate a unui sunet prin care acesta se deosebeste de un sunet de aceeasi înaltime produs de un alt izvor sonor. 4. (Herald.) Termen prin care se întelege coiful heraldic cu cimierul si lambrechinii sai. [< fr. timbre, cf. it. timbro].
cotoc, cotóc (-ci), s.m. – 1. Pisoi. – 2. La car, talpa. – 3. La razboiul de tesut, traversa de piept. – 4. La roaba, mîner. – 5. Inflorescenta unor copaci, cum sînt salcia sau plopul. Sl. kotŭka "pisica" (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 306; Cihac, II, 77), sau mai probabil din sl. kotŭ "pisica"; cu suf. -oc. Cu alt suf. s-a format cotoi, s.m. (motan; traversa; mîner de ferastrau; Arg., crai), cuvînt mai folosit decît cel anterior (dupa Puscariu, Dacor., III, 1091; DAR; si Puscariu, Lr., 281, de la •catoi › lat. cattus, cu influenta sl.). – Der. cotoci (var. cotîrci, cotoi), vb. (a se aduna la un loc pisicile). Pare a fi acelasi cuvînt ca cotoi, s.n. (pulpa; picior de pasare; os), pe care DAR îl considera în legatura cu cot, "articulatie care uneste bratul cu antebratul", si Scriban cu cotonog, dar care poate reprezenta si aceeasi trecere semantica de la lat. musculus › mus; de aici cotolan, s.n. (stiulete de porumb); cotoier, s.m. (Olt., la nuntile taranesti, persoana însarcinata cu organizarea ospatului). Cotosman, s.m. (motan, cotoi; picior de pasare) este un der. de la cotoc, sau mai curînd de la pl. cotoci, cu suf. expresiv -man (Cihac, II, 77; DAR; Skok 66), si încrucisat cu contus, cf. aici.
cracoviană, cracoviána (cracoviéne), s.f. – Dans polonez la moda la începutul sec. XIX. – Var. cracauana. De la Cracovia, numele rom. pentru Krakow, oras din Polonia; var., direct din numele polonez. De aceeasi origine este cracovita, s.f. (manta).
crăciun, Craciún (craciúnuri), s.n. – 1. Sarbatoarea crestina a Nasterii Domnului. – 2. Imagine sfînta care reprezinta Nasterea, si pe care preotul o aduce în casele credinciosilor. – 3. (S.m.) Personaj mitic, mos bun care întruchipeaza sarbatorile Craciunului, corespunzînd uneori Regilor magi din traditia spaniola. – Mr., megl. Cratun, Craciun, Cartun. Origine foarte discutata. Fonetismul din mr. indica un etimon lat., care trebuie sa fie lat. creātiōnem, cu sensul de "copil," ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crio. Craciun trebuie sa fi însemnat la început "Pruncul Iisus", care explica si folosirea acestui cuvînt ca nume de botez si de familie, iar mai tîrziu personificarea sarbatorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de "creatie" sau "nastere". (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Aceasta solutie nu pare posibila, fiind negarea directa a dogmei crestinesti a Întruparii (nascut, iar nu facut), si fiindca lasa fara obiect personificarea si fara explicatie numele de persoana Craciun. Dificultatile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabila a lui -e si rezultatul ea › a, si acesta se reduce la e în pozitie atona, de unde rezultatul de asteptat •Creciune). Cele doua argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normala în acest caz, cf. taun, paun, barzaun(e), si pe de alta parte, numele de persoana la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, Petrus › Petru si Petre, Γρηγόριος ‹ Grigore, fata de ’Iωαννης › Ioan. Pe de alta parte, ideea ca hiatul e-a trebuie sa se reduca la a este falsa, si se bazeaza pe false analogii: videbat are în e-a secundar si catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoastem. Hiatul e-a se reduce normal la a, cum arata Rosetti, Mélanges, 353, cînd obtine de la Diana, •zana si de aici zîna. Prin urmare, credem ca rezultatul creātiōnem › Craciun este fonetic normal si logic, din punct de vedere semantic, daca se pleaca de la semnificatia de "copil". Celelalte etimoane lat. care s-au propus sînt mai putin convingatoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastĭnum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kèrsendeljë › lat. Christi natalia (Meyer 189); lat. calātiōnem "chemare adresata de preot poporului, în prima zi a fiecarei luni" (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Puscariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 si 220; cf. împotriva Iorga, Revista istorica, XVIII, 220). Acelasi cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (dupa Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun "nume de persoana" (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun "o anumita epoca a anului, nedeterminata în texte", rus. koročun "solstitiu de iarna" si "moarte". Aceasta raspîndire a cuvîntului i-a facut pe unii filologi sa se gîndeasca la o posibila origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ "scurt", sau pe kračati "a face pasi". Vasmer adauga ca der. din rom. nu este posibila întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se stie ca pe vremea aceea rusii veneau în contact cu populatiile danubiene; este însa sigur ca rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, si ca în general are foarte putine. Totusi, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindca der. ar fi imposibila în aceasta forma (Berneker 604) si kračati pentru ca se bazeaza pe o simpla consonanta, fara legatura semantica vizibila. Ipoteza lui Rosetti, dupa care creātiōnem "creatie" ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprima dificultatile, caci este imposibil de admis, cum o face autorul, ca "la langue de l'église a également employé creatio" în loc de Craciun pentru ratiunile dogmatice expuse. În sfîrsit, sensul de "moarte violenta" sau "moarte în floarea tineretii", propriu rus., pare a se explica prin rom. craciuni, vb. (a varsa sînge, a ucide), datorita obiceiului de a taia porcul în ajun de Craciun, cf. ti-a venit Craciunul, "ti-a sosit ceasul de pe urma". Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.
crastaval, crastavál (-ái), s.m. – Planta (Cirsium oleraceum). – Var. crastaval, crastavan, castravan. Sb. kostrava "Festuca", bg. kostrĕva "Alopecus pratensis" din aceeasi familie ca si costrei (dupa DAR, din sl. krasota "frumusete, culoare rosie").
transpune, TRANSPÚNE vb. III. 1. tr. A schimba, a pune, a muta ceva dintr-un loc în alt loc, dintr-o stare în alta. ♦ (Fig.) A reda, a arata ceva (în scris, pe scena, pe ecran etc.) ♦ A transcrie sau a executa o bucata muzicala în alta tonalitate decât aceea în care a fost compusa. ♦ A muta un termen dintr-o parte a unei ecuatii în alta parte, schimbându-i semnul. 2. refl. (Fig.) A se situa cu mintea în alta împrejurare, în alt timp. [P.i. transpún, conj. -na. / < trans- + pune, dupa fr. transposer, lat. transponere].
creier, créier (-ri), s.m. – 1. Organul gîndirii si al constiintei la om, situat în cutia craniana. – 2. Minte, judecata. – 3. Cap, capetenie, sef. – 4. Butuc de roata. – 5. Zona interioara si putin accesibila a unei regiuni muntoase. – Mr. criél, críer, megl. criél. Lat. cerĕbrum, prin intermediul unei reduceri •crebrum (Candrea, Rom., XXXI, 306; Candrea, Éléments, XVI; REW 1827; Philippide, II, 636; Pascu, Lat., 275; DAR); sau lat. c(e)rĕbĕllum (Puscariu, 413; Candrea-Dens., 406; Weigand, Wlacho-Meglen, 8). Ambele solutii par posibile, dar prezinta dificultati fonetice; s-a încercat de aceea odinioara sa se explice prin Hasdeu, Cuv. din Batrîni, I, 274 sau prin alb. krielj (Barič, Albanorum. St., I, 81). Pentru valoarea lui c oclusiv înainte de un e primitiv, cf. cearcan. Graur, BL, III, 50, crede ca ee (› eie) a rezultat dintr-o brisure între doi r, ca în greier sau prooroc; însa nu s-a demonstrat ca ee nu este etimologic. Cuvîntul este de uz general (ALR, I, 13); sensul 5 are aspectul unei etimologii populare fara sa se poate indica punctul de provenienta. – Der. creerus, s.m. (cerebel); descreerat, adj. (nebun, smintit).
tresă, TRÉSĂ s.f. 1. Siret din fire de lâna, de matase sau de metal, ori banda de metal purtate pe uniforme pentru a indica gradul. 2. Împletitura din trei fire întrebuintata la confectionarea chingilor de pe bordul navelor. ♦ Împletitura cu aceeasi tesatura, care se întrebuinteaza în electrotehnica etc. 3. (Arhit.) Ornament în forma de împletitura de trei benzi. [< fr. tresse].
trial, TRIÁL1 s.n. Numar gramatical care arata ca este vorba de trei exemplare din aceeasi speta. [Pron. tri-al. / < lat. trial, cf. it. triale].
alismatacee, !alismatacée s.f., art. alismatacéea, g.-d. art. alismatacéei; pl. alismatacée
crîsnic, crîsnic (-ci), s.m. – 1. Sacristan, diacon. – 2. Navod patrat. – 3. Plasa în general. Sl. kristŭ "cruce", cu suf. -nic. Sensurile secundare se explica prin urzeala în forma de cruce pe care o are de obicei navodul. Sensurile 2 si 3 sînt n. – De la aceeasi radacina sl provine crîstas, s.n. (navod), si probabil crîstie, s.f. (mizerie, nevoie, necaz), cuvînt rar, pe care DAR îl pune în legatura cu crîsca. Cf. si cristac, s.n. (navod), din bg. krŭstak "cruce".
amarantacee, !amarantacée s.f., art. amarantacéea, g.-d. art. amarantacéei; pl. amarantacée
amarilidacee, !amarilidacée s.f., art. amarilidacéea, g.-d. art. amarilidacéei; pl. amarilidacée
umbelă, UMBÉLĂ s.f. (Bot.) Inflorescenta în care pedunculele fiecarei flori pornesc toate din acelasi punct si se ridica la aceeasi înaltime. [< it. umbella, cf. fr. ombelle < lat. umbella – umbrela].
unison, UNISÓN s.n. Efect obtinut prin producerea simultana a unui sunet de aceeasi înaltime de catre doua sau mai multe voci sau mai multe voci si instrumente. ♦ A cânta la unison = a executa simultan aceeasi melodie pe mai multe voci sau la mai multe instrumente; (fig.) a fi (sau a lucra) în deplina concordanta cu cineva. [< fr. unisson, cf. it. unisono < lat. unus – unul, sonus – sunet].
uniform, UNIFÓRM, -Ă adj. Care are permanent aceeasi forma, aceeasi înfatisare. ♦ (Despre miscare) Care nu are variatii de nici un fel; constant. [< fr. uniforme, cf. lat. uniformis < unus – unul, forma – forma].
ultrasunet, ULTRASÚNET s.n. Vibratie de aceeasi natura cu vibratiile sonore, dar de o frecventa mai înalta, astfel încât nu poate fi perceputa de ureche. [< ultra- + sunet, dupa fr. ultrason, engl. ultrasound].
unanim, UNANÍM, -Ă adj. Acceptat, împartasit de toata lumea, de toti; general. ♦ (Despre adunari, colective) Care are aceeasi parere (în totalitatea membrilor sai). [< fr. unanime, cf. lat. unanimus < unus – unu, animus – suflet].
cucută, cucúta (cucúte), s.f. – 1. Planta, dudau (Conium maculatum). – 2. Nume care se da uneori, gresit, plantei Heracleum spondylium în Trans., si laurului (Datura stramonium) în Banat. – Mr. cucuta. Lat. •cucuta, var. vulgara de la cicuta (la Puscariu 427; Densusianu, Rom., XXXIX, 332; Candrea-Dens., 423; REW 1909; Rosetti, I, 59; DAR); aceeasi alterare a vocalismului apare în alb. kukutë (poate provine din rom.), prov. coucudo, dial. din Saintoge, coucu, berri. cocue. Der. cucutea (var. cucutel), s.f. (planta, Oenanthe Phellandrium), pe care Pascu, I, 71, îl deriva nefondat, din lat. cucutia "nume al unui fruct necunoscut". – Din rom. provine sb. kukùta, kùkuta (Candrea, Elemente, 406; Berneker 641), pe care Cihac, III, 86, îl considera etimon al rom.
uterin, UTERÍN, -Ă adj. Referitor la uter, al uterului. ♦ Frati uterini = frati nascuti din aceeasi mama, dar având tati diferiti. [Cf. fr. utérin, lat. uterinus].
cumătru, cumắtru (métri), s.m. – 1. Nasul în raport cu parintii copilului botezat. – 2. Termen de adresare la tara între oamenii de aceeasi vîrsta. Sl. kŭmotrŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 326; Cihac, II, 86; Skok, R. Études slaves, X, 186; Graur, BL, V, 94; Berneker 662; Vasmer 578). Cuvîntul este general în sl., dar în forme destul de diferite de rom. (bg., sb., cr., pol., rus. kum, sb. kumak); astfel încît mai multi filologi (Philippide, II, 637; Puscariu, Dacor., III, 395; Rosetti, BL, VIII, 160; DAR) considera der. din rom.imposibila pe baza sl., si se gîndesc la un m. analogic de la cumatra care, la rîndul lui, ar proveni direct din lat. commater; însa aceasta der. nu a fost suficient lamurita. Lipseste un studiu complet. – Der. cumatra, s.f. (nasa în raport cu parinti copilului botezat; termen de adresare la tara între femei de aceeasi vîrsta); cumetrie, s.f. (înrudire spirituala; intimitate, încredere; bîrfeala; ospat care se ofera de obicei dupa botez); încumetri, vb. (a contracta înrudire spirituala).
curge, cúrge (-g, cúrs), vb. – 1. A se prelinge o masa lichida. – 2. A pluti. – 3. A produce, a cauza. – 4. A se varsa (un rîu). – 5. A iesi, a supura o secretie din corp. – 6. A se revarsa, a da pe dinafara. – 7. A pierde lichid un vas. – 8. A veni în numar mare. – 9. A se raspîndi. – 10. A se dezvolta. – 11. A trece (timpul), a se scurge (timpul). – 12. A decurge, a proveni. – 13. A cadea, a se împrastia. – 14. A recadea. – 15. A circula (sîngele). De la vb. a cure, modificat dupa un întreg grup de verbe care au o forma identica la part. trecut si la perf. simplu: curg a fost refacut dupa curs, ca mers, sters, ung, sting, împung, dreg, etc. (dupa Puscariu 455; DAR si Puscariu, Lr., 22, numai prin analogie cu merg si pentru a evita omonimia de la prezent cu cur; cf. Hasdeu, Cuv. din Batrîni, I, 421; Candrea-Dens., 457). Fundamental are aceleasi sensuri cu cure, dar se aplica numai maselor lichide sau obiectelor imateriale; prin urmare lipseste sensul de "a fugi, a alerga", propriu lui cure. – Der. curgator, adj. (care curge; fluid); cursator, adj. (înv., curgator); decurge, vb. (a proveni), format din fr. découler de la couler; decurs, s.n. (transcurs); scurge, vb. (a varsa; a goli; a prelinge; a se varsa un rîu; a trece timpul), care reprezinta, prin intermediul lui a scure si cu aceeasi modificare ca curge, lat. excŭrrĕre (Candrea-Dens., 461; Candrea); incurge, vb. (a invada, a face o incursiune , a patrunde), cuvînt literar folosit în Trans., format dupa modelul lat. incŭrrĕre.
custură, custúra (custúri), s.f. – 1. Lama unui cutit sau a oricarui instrument taios. – 2. Cutit, briceag. – 3. Cutit care nu taie. – 4. Cutit de rindea. – 5. Brazdar de plug. – 6. Cutit de cizmarie. – 7. Creasta de munte, pisc. – Var. custure, cusutura, cutitura. Mr. custura. Origine incerta. Apare si în bg., slov. kustura, sb. kùstura, mag. kusztor(a), fapt pentru care s-a considerat de origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 89; Conev, 66, 69); însa cuvîntul nu poate fi autentic sl., si mai curînd pare a proveni din rom. (Berneker 652; Skok, Slavia, IV, 338; cf. si Capidan, Raporturile, 207 si Draganu, Dacor., VII, 109, pentru originea rom. a mag.) Astfel stînd lucrurile, se considera ca custura este o reducere de la cutitura, din lat. •cotire "a face vîrf", cu aceeasi reducere ca negutator › negustor sau toti trei › tustrei (Laurian; Tiktin; Pascu, I, 74; DAR; Scriban). Der. din tc. ustura (Popescu-Ciocanel 27), pare putin probabila.
berberidacee, !berberidacée s. f., art. berberidacéea, g.-d. art. berberidacéei; pl. berberidacée
lat, (lat. aequifacialis= cu fete egale) frunza cu aceeasi structura pe ambele fete
deştepta, desteptá (desteptát, desteptát), vb. – 1. A trezi. – 2. A însufleti, a înviora, a stimula. – Mr. disteptu; disteptare, megl. distet, distitari. Lat. dĭspectāre "a deschide ochii". Rezultatul rom., în mod normal •dispept, a suferit o asimilatie, aceeasi ca în aspept › astept. Semantismul este normal, daca se pleaca de la sensul "a deschide ochii", care apare în lat. si care este firesc, astfel încît dĭspectāre nu este altceva decît un frecventativ de la dĭspĭcĕre "a deschide ochii si a începe sa vada". Aceasta der. a fost deja indicata de Candrea, Rom., XXXI, 307, dar nu a fost acceptata si pîna la urma a fost abandonata chiar de autor, din motive pe care nu le întelegem. A influentat poate în lipsa ei de succes constiinta diferentei semantice prea mari între rezultatul rom. si reprezentantii romanici ai lui dĭspectāre (it. dispettare, cat. despitar, sp. despechar), toti cu sensul de "a provoca suparare". Acest criteriu, totusi, nu pare suficient, întrucît der. romanici sînt mai putin clari decît rom., si este mai probabil sa provina direct din despĭcĕre, prin intermediul part. despectus (Parti 374; Corominas, II, 153). Este adevarat ca s-a semnalat în rom. un corespondent despeta, vb. (a supara, a necaji), care ar reprezenta acelasi etimon (Lacea, Dacor., IV, 777; REW 2579); dar, pe de o parte, acest cuvînt lipseste în toate dictionarele rom., ne este necunoscut si pîna la un anume punct este îndoielnic, iar pe de alta parte, paralelismul cu astepta demonstreaza ca rezultatul rom. al lui dĭspectāre nu putea fi despeta. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: din lat. •deexpergĕre (Cihac, I, 77; Lambrior, Rom., VII, 92) sau lat. •dĭsperrĕctāre (Tiktin), la fel de dificil fonetic; din lat. •deexcĭtāre (Puscariu 528; REW 2515; Candrea-Dens., 494; Iordan, Dift., 49; Pascu, I, 76; Densusianu, GS, II, 8; Candrea; Scriban), al carui fonetism nu se întelege la rîndul lui. Der. destept, adj. (ager; inteligent, istet, patrunzator), a carei formatie este putin clara, dar care deriva probabil direct de la dispectus, part. de la dispĭcere (dupa autorii mentionati, din lat. •deexcĭtus); desteptaciune, s.f. (inteligenta, patrundere); desteptator, adj. (care desteapta).
dichisi, dichisí (dichisésc, dichisít), vb. – 1. A aranja, a ordona, a prepara. – 2. A aranja, a gati, a împodobi. Ngr. διοιϰέω, aorist διοίϰησα (Tiktin; Candrea; Scriban); din acelasi cuvînt gr., cu pronuntarea erasmica, neol. dioceza, s.f., din fr., der. diocezan, adj. – Der. dichis, s.n. (aranjare, ordine; preparative; obiect, lucru; scula, unealta, instrument), a carui formatie nu este clara, cf. sl. dikisŭ "maslu", cuvînt incert dupa Miklosich, Lexicon, 161, dar care are probabil aceeasi origine; dichici, s.n. (cutit de cizmar, pentru ornamentat), cuvînt mold., probabil deformatie de la cel anterior (dupa Candrea, GS, VI, 324 si Scriban, din mag. dikics "briceag", care ar putea proveni din rom.); dichiseala, s.f. (aranjare, gateala).
domăi, domaí (-ai, -ít), vb. – 1. A discuta a sfatui, a dezbate. – 2. A palavragi. – Var. domoi, dumai. Sl. (sb., rus) dumati (Tiktin; Candrea); cf., sb., rus. duma "senat, duma" › rom. duma. Este evidenta încrucisarea cu mormai, sau cel putin o interpretare expresiva. De aceeasi origine, duma, s.f. (în expresia a da duma "a mitui"), din tig. duma "cuvînt" (cf. Graur, BL, IV, 198; Juilland 164); semantismul presupune fazele "am vorbit cu el" › "l-am platit". Alta explicatie mai putin plauzibila la Juilland.
dup, dup interj. – Poc (exprima zgomotul produs de o lovitura). – Var. sdup. Creatie expresiva, cf. buf, hop si ngr. δοῦπος. – Der. dup, s.m. (bila; betisor care înlocuieste bilele la anumite jocuri de copii; smoc de par), cuvinte care adesea sînt considerate de origine diferita, dar care provin din aceeasi intentie expresiva, de a desemna un obiect rotund si greu. Dupa Cihac, II, 105 ar trebui plecat de la dup "joc cu bile", care ar proveni din sl. duplŭ "concav", cf. pol. dup "scorbura", ceh. dupa "gaura", bg. dup(č)ĭa "a gauri". Aceste paralele sînt evidente; însa sensul lui dup "joc de bile" nu este atestat si pare a fi rezultatul unei greseli de interpretare a expresiei a juca în dupi "a juca popice (care trebuie sa fie bagate într-o gaura)". Dupa Conev 40, din bg. dupka. Dublet de la dup "smoc de lîna" trebuie sa fie dop, s.n. (bucata de pluta cu care se astupa o sticla; pluta); se stie ca un smoc de lîna sau o bucata de cîrpa este cel mai simplu dintre dopurile primitive. Cuvîntul rom. a fost explicat prin cr. tapun (Cihac, II, 99), care cu greu s-ar putea admite, si putin sau deloc probabil pe baza gepidicul •dups (Gamillscheg, Rom. Gem., II, 251) sau a sas. dop (Meyer-Lübke, Z. vergl. Sprachf., XXXIX, 597; Dacor., III, 734; Scriban; Rosetti, II, 80). Der. dupac, s.m. (lovitura; palma; pumn), der. cu suf -ac (Pascu, Suf., 191; cf. Iordan, BF, I, 110; dupa Candrea, trebuie sa se puna în legatura cu sb. dupac "lovitura"); dupaci, vb. (a lovi, a da cu pumnul; a calca în picioare; a lega); dupuros, adj. (Mold., paros, plin de smocuri); dupurlui, vb. (a jumuli, a curata), de la pl. dupuri cu un suf. expresiv ; dupai (var. dupui), vb. (a tropai, a calca zgomotos); sducni, vb. (Banat, a scutura, a face sa tremure); (s)dupait, s.n. (tropait); (s)dupaiala, s.f. (tropait); îndupaca, vb. (a se ghiftui, a înfuleca), cuvînt înv., folosit de Cantemir; îndopa, vb. (a hrani, peste masura, a ghiftui; a umple, a satura; a hrani o pasare vîrîndu-i mîncare pe gît pentru a o îngrasa; refl., a se satura, a se ghiftui); doapa, s.f. (femeie dolofana); dopar, s.n. (tirbuson). Din rom. provine mag. dop (Edelspacher 13) si sas. dop.
duşcă, dúsca (-ste), s.f. – Înghititura, sorbitura. Sl., cf., sb. za dušak "fara sa respire", slov. dušek, ceh. duškem, pol. duszkiem, rus. duška "ragaz" (Cihac, II, 104; Conev 91). Cf. duh. Din aceeasi familie face parte dusnic, s.n. (Olt., rasuflatoare, valvula; fumar), din bg., sb. dušnik (Candrea; Conev 63).
eclesiarh, eclesiárh (eclesiárhi), s.m. – Cleric, sacristan. – 2. Portar. – 3. (Înv.) Calugar care administra veniturile manastirii. – Var. (înv.) (e)clisiarh, (Trans.) clisar. Ngr. ἐϰϰλησιάρχης, de la ἐϰϰλησία "biserica" (Murnu 19). Sec. XVII. – Der. eclesiarhie (înv., eclesiarsie), s.f. (administrarea veniturilor unei manastiri). – Fac parte din aceeasi familie: eclesie, s.f. (Trans., parohie), din lat. ecclesia (sec. XIX); eclesiast, s.m. (parte a Bibliei atribuita lui Solomon), din ngr. ἐϰϰλησιάστης; eclesiastic, adj. (bisericesc), din ngr. ἐϰϰλησιαστιϰός.
batista, Batista este printre cei mai mari wrestler din istoria WWE avand centura mondiala de multe ori. El a pierdut centura la Wrestle Mania 23 in fata lui Undertaker dar dupa aceea el a inceput sal il egaleze. Hotul Edge avand money in the bank facandu-i un spear lui Undertaker dupa ce el a fost distrus de Mark Henry dupa meciul cu Batista.
faraon, faraón (-ni), s.m. – 1. Titlu purtat de vechii regi ai Egiptului. – 2. Ţigan. – 3. Nume al unui joc de carti. Gr. φαραῶ, prin intermediul sl. faraonŭ, si modern din fr. pharaon (Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 370). Explicatia sensului 2 este aceeasi cu a cuvîntului tigan; cu sensul 3 are pl. faraoane. – Der. faraoana, s.f. (tiganca); faraonit, s.m. (înv., egiptean).
farf, farf- – Radacina expresiva, bazata pe consonanta f-r-f (si la formele fîrf-, forf-), si care pare a evoca ideea de a bolborosi, cf. fîlfîi. Cf. Iordan, BF, II, 190. Der. fîrfali, vb. refl. (Banat, a se lauda, a se fuduli); fîrfala, s.m. (persoana inconstanta); fîrfînatic, adj. (flecar); farfasit, adj. (pungas, haimana, golan; bîlbîit); farfazoane, s.f. pl. (fasoane, nazuri); farfuza, s.f. (femeie nerusinata), cf. Iordan, BF, VII, 255; firfiriu, adj. (coate-goale, pîrlit), pare încrucisat cu pirpiriu (dupa Cihac, II, 499 din mag. fityfirity "golan"); firfiric, s.m. (mica de argint), datorita micimii sale, cf. firfirica, s.m. (sarac, nevoias; aiurit, traznit), dupa Roesler, 47, din tc. ferferet "usuratate"; dupa Cihac, II, 108, din pol. firka "moneda" de 4 grosi, si aceasta din germ. vier; dupa Capidan, în DAR, în loc de •firfenic, si acesta din germ. vier Pfennig(e); dupa Scriban, din tc. firfiri "purpuriu", sau din germ. fünfer "a cîte cinci", sau din germ. Pfifferling "ciuperca"); filfizon, s.m. (tînar neserios), pentru al carui suf. cf. farfazoane (dupa Candrea si DAR, de la refrenul cîntecului revolutionar La Carmagnole: vive le son, ipoteza cu totul absurda; dupa Scriban, în legatura cu filosof); foarfa (var. forfoanda), adj. (prost îmbracat; flecar); forfodii, s.f. (Trans. de Nord, minciuni); forfoi, s.n. (Trans., fast, pompa); înforfoia (var. înforfoca), vb. (Trans., a gati, a dichisi), cf. fîrfali; forfoti (var. folfoti, fîlfoti, forfai, forcoti), vb. (a fierbe; a misuna; a palavragi; a umbla mult); forfota (var. forfa, fîlfota), adv. (repede, în mare vînzoleala); forfoteala (var. forcoteala), s.f. (vînzoleala, foiala; zarva), cf. ALR, II, 20 si Iordan, BF, II, 191. Fîrlifus, s.m. (persoana slaba, mofturoasa sau laudaroasa), face parte din aceeasi familie expresiva (dupa Tiktin, din germ. Firlefanz "om desfrînat"; dupa Bogrea, Dacor., I, 276, din tc. feilesuf "filosof"). Der. acestei radacini se confunda usor cu cei ai lui fîlf-. Cf. si fof-.
faţă, fáta (fete), s.f. – 1. Chip. – 2. Figura. – 3. Persoana, individ. – 4. Aspect, înfatisare. – 5. Frunte, parte superioara. – 6. Suprafata, parte superioara. – 7. Cuvertura (husa; învelitoare; cuvertura de pat; fata de masa; fata de perna). – 8. La tesaturi partea de pe fata. – 9. Avers. – 10. Pagina a unei file. – 11. Loc expus la soare, solariu. 12. Loc expus la vînt. – Fata de. – Fata’n fata. – De fata. – În fata. – Pe fata. – Mr., megl. fata, istr. fǫte. Lat. facia în loc de facies (Diez, I, 166; Puscariu 589; Candrea-Dens., 565; REW 3130; Philippide, II, 641; DAR); cf. alb. fakje, it. faccia, prov. facha, fr. face, sp. faz, haz, port. face, ngr. φάτσα. Sensul de "persoana" ar putea fi un calc dupa gr. πρόσωπον (Sandfeld 37). Der. fata, vb. (Trans., a se coace farfuriile la foc); fatoaie, s.f. (Maram., fata de masa); fatos, adj. (frumos); fetie, s.f. (solariu, loc însorit); fatare, s.f. (fata de masa; suprafata ariei; înv., ipocrizie), cu suf. -are (dupa DAR, ultimul sens s-ar explica printr-unul intermediar, de "masca"); fatari, vb. (înv., a se dovedi partinitor si nedrept; înv., a disimula); fatarie, s.f. (înv., partinire; înv., ipocrizie), ambele cuvinte ce par de origine culta (sec. XVII), fara circulatie populara; fatarnic, adj. (înv., partinitor; ipocrit); fatarnicie, s.f. (ipocrizie); fatarniceste, adv. (în mod ipocrit); fatarnici, vb. (înv., a se arata partinitor; înv., a disimula); fatis, adv. (înv., de fata; în mod public; în mod deschis, sincer); înfatisa (var. fatisa), vb. (a prezenta; a expune, a explica, a reprezenta; a comparea; refl., a se arata); (în)fatisat, adv. (de fata; în mod public); înfatisetor, adj. (care prezinta; care reprezinta); înfata, vb. (a pune sau a schimba fata de perna sau fata de masa); desfata, vb. (a scoate fata de perna sau de masa); fatui, vb. (a egala, a netezi; a peria, a pili, a cizela; a palmui), pentru al carui ultim sens cf. fr. taloche "drisca, fatuitoare" si "palma, lovitura"; fatuitor, s.m. (fatuitoare); fatuitoare, s.f. (perie, drisca); feti, vb. (a taia lemnul în forma patrata). Der. neol. fatada, din fr. façade încrucisat cu fata; fateta, s.f. (aspect), din fr. facette, cu aceeasi încrucisare. Cf. sb. faca "fata", pol. dial si rut. facka "palma" (Candrea, Elemente, 407; dupa Berneker 277, din ven. fazza), rut. facernyi "ipocrit" (Candrea, Elemente, 407; Miklosich, Wander., 14).
multiplex, MULTIPLÉX adj. sistem ~ = procedeu de transmitere simultana a mai multor mesaje pe aceeasi linie de telecomunicatii. (< fr. multiplex)
multiprogramare, MULTIPROGRAMÁRE s. f. mod de exploatare a unui sistem de calcul care permite executarea mai multor programe cu aceeasi masina, fie simultan, fie alternativ. (< engl. multiprogrammy)
naţionalitate, NAŢIONALITÁTE s. f. 1. ansamblul însusirilor proprii unei natiuni. 2. apartenenta unui individ la o anumita natiune. o ~ conlocuitoare = comunitate de oameni cu aceeasi limba si origine, locuind ca minoritate pe teritoriul unui alt stat. (< fr. nationalité, germ. Nationalität)
navetă, NAVÉTĂ1 s. f. 1. suveica. 2. ac special pentru lucrat fileuri. 3. vehicul de transport în comun, grup de vagoane sau garnitura de tren, vapor care circula regulat, dus si întors, între aceleasi localitati. o ~ spatiala = vehicul spatial cu echipaj, conceput sa decoleze si sa evolueze ca o nava cosmica, revenind pe pamânt prin aterizare. ♢ deplasare dus si întors a aceluiasi mijloc de transport, între doua localitati. o a face a = a strabate regulat aceeasi distanta în ambele sensuri. 4. lada standarizata cu care se transporta unele produse alimentare. (< fr. navette)
neoplatonism, NEOPLATONÍSM s. n. doctrina filozofica care, reunind într-o viziune originala idealismul platonician cu idei pitagoreice, stoice si cu misticismul oriental, proclama ideea crearii lumii prin "emanatia" din divinitate si pe aceea a cunoasterii prin extaz mistic. (< fr. néo-platonisme)
neutralism, NEUTRALÍSM s. n. 1. doctrina implicând refuzul de a lua pozitie fata de un eveniment international, de a adera la o alianta militara. 2. tip de relatii biotice între indivizii a doua specii (populatii), care nu utilizeaza aceeasi sursa de hrana. (< fr. neutralisme)
neutron, NEUTRÓN s. m. particula elementara neutra din nucleul atomului, având aproape aceeasi masa cu a protonului, dar fara sarcina electrica stabila. (< fr. neutron)
nicotinic, NICOTÍNIC, -Ă I. adj. 1. referitor la nicotina. o acid ~ = compus organic cristalin, incolor, din nicotina. 2. produs de nicotina. II. s. f. pl. grupa de substante care au aceeasi actiune ca nicotina. (< fr. nicotinique)
nonolet, NONOLÉT s. n. (muz.) diviziune ritmica speciala din noua note de durata egala cu aceea a opt note obisnuite. (< germ. Nonolett)
normalitate, NORMALITÁTE s. f. 1. caracterul a ceea ce este normal. 2. (chim.) concentratie a unei solutii în comparatie cu aceea a unei solutii normale. (< fr. normalité)
octupleţi, OCTUPLÉŢI s. m. pl. ansamblu de opt fiinte nascute deodata de aceeasi mama; octupli. (< engl. octuplet)
oicofite, OICOFÍTE s. f. pl. plante spontane introduse în mod voluntar de om în cultura în aceeasi regiune. (< engl. oikophytes)
omogen, OMOGÉN, -Ă adj. 1. cu o structura unitara; de aceeasi natura; nediferentiat. 2. (mat.; despre functii cu mai multe variabile) ale carei valori ramân proportionale pentru variabile proportionale. (< fr. homogène)
omogenizare, OMOGENIZÁRE s. f. 1. actiunea de a omogeniza. ♢ amestecare a componentilor unui sistem eterogen spre a se obtine un amestec cu aceeasi compozitie în toata masa lui. 2. (metal.) tratament termic care se aplica anumitor aliaje pentru a se obtine omogenitate fizica, chimica si structurala a materialului. 3. concordanta, unitate a sonoritatii vocilor într-un cor. (< omogeniza)
omolog, OMOLÓG, -OÁGĂ I. adj. 1. (despre puncte, laturi apartinând fiecare unei figuri) care se afla într-o corespondenta biunivoca. 2. (biol; despre organe) care au aceeasi structura si origine, dar se deosebesc morfologic si functional. 3. (despre substante organice) cu functiuni si structuri analoage. II. s. m. 1. (chim.) substanta dintr-o clasa de substante care difera de celelalte prin prezenta gruparii -CH2-. 2. persoana oficiala care detine aceeasi functie cu o alta. (< fr. homologue)
omonim, OMONÍM, -Ă I. adj. 1. care are acelasi nume. 2. (muz.; despre relatia dintre doua tonalitati) care au aceeasi tonica, dar mod diferit. II. s. n. 1. cuvânt identic ca forma si pronuntare cu un altul, dar deosebit ca sens. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca un cuvânt cu mai multe întelesuri, fara a i se schimba nici forma grafica, nici accentul. II. s. m. f. cel care poarta acelasi nume cu altcineva. (< fr. homonyme)
omotaxie, OMOTAXÍE s. f. (geol.) sincronism aproximativ a doua straturi care contin aceeasi forma caracteristica. (dupa engl. homotaxis)
ondulaţie, ONDULÁŢIE s. f. 1. miscare lenta, asemanatoare cu aceea a valurilor. ♢ (geol.) deformare a unor straturi sedimentare, cu o raza mare de curbura. 2. bucla, cuta. ♢ totalitatea undelor si a cutelor rezultate în urma ondularii parului. (< fr. ondulation, it. ondulazione)
operaţie, OPERÁŢIE s. f. 1. activitate îndreptata catre atingerea unui anumit scop; lucrare, actiune. 2. interventie chirurgicala. 3. ansamblul actiunilor de lupta si a manevrelor executate de fortele terestre, navale sau aeriene într-o regiune determinata. 4. efectuarea unor tranzactii financiare sau comerciale. 5. (mat.) procedeu prin care se ataseaza oricarei perechi de elemente dintr-o multime un element unic din aceeasi multime. ♢ efectuare a unui anumit calcul. (< fr. opération, lat. operatio, germ. Operation)
orizont, ORIZÓNT s. n. 1. linie care reprezinta intersectia aparenta a suprafetei terestre cu bolta cereasca. ♢ cerc din intersectarea sferei ceresti cu un plan perpendicular pe directia verticala dusa prin centrul Pamântului sau prin locul de observatie. 2. (fig.) întindere a cunostintelor, perspectiva; putere de orientare; nivel intelectual. 3. ~ de timp = lungime a perioadei de timp dupa care se face previziunea evolutiei fenomenelor economice. 4. (geol.) strat sau ansamblu de straturi de aceeasi origine si aproximativ de aceeasi vârsta, prin compozitia petrografica si prin resturile de organisme pe care le contine. ♢ totalitatea lucrarilor miniere care se afla la acelasi nivel. 5. arie de raspândire a trasaturilor analoage sau identice ale unor elemente de civilizatie. ♢ (arheol.) depozit de materiale de civilizatie suprapuse în împrejurari diferite. 6. fundal (în teatru, în pictura etc.). 7. ~ artificial = instrument la executarea observatiilor cu sextantul, care permite masurarea înaltimii unui astru deasupra planului orizontului. (< fr., lat. horizon)
ortomorf, ORTOMÓRF, -Ă adj. (despre proiectii cartografice) care pastreaza nedeformate unghiurile si în care orice portiune mica a suprafetei terestre are aceeasi forma pe harta ca pe un glob. (< fr. orthomorphe)
overdrive, OVERDRIVE DRAIV/ s. n. 1. dispozitiv interpus în transmisia unui automobil pentru a multiplica turatia rotilor sau a micsora pe aceea a motorului, în scopul diminuarii uzurii si consumului; schimbator de viteza automat. 2. difuzor pentru frecvente. (< engl. overdrive)
panmixie, PANMIXÍE s. f. (biol.) particularitate a speciilor constând în aceea ca fiecare femela dintr-o populatie poate fi fecundata de oricare dintre masculii din mediul ambiant. (< fr. panmixie)
parageneză, PARAGENÉZĂ s. f. 1. (biol.) deviatie experimentala a cresterii prin modificarea expresiei unei gene sau a oricarui fenomen care are loc în cromozom. 2. formarea în aceeasi epoca si în aceleasi conditii a mai multor minerale asociate. ♢ asocatie de minerale în aceste conditii. (< fr. paragenèse)
paralelism, PARALELÍSM s. n. 1. proprietate a doua drepte sau plane de a fi paralele; paralelitate. 2. paralela (III, 3) o ~ psihofizic (sau psihofiziologic) = conceptie dualista care considera ca fenomenele fiziologice si cele psihice nu prezinta nici un fel de relatii cauzale între ele. 3. compozitie prin care se alatura doua idei, sentimente, aspecte prin constructii sintactice. ♢ (muz.) miscare în aceeasi directie a vocilor, fara modificare a intervalelor dintre ele. 4. (biol.) aparitie a unor caractere similare în cursul evolutiei, în populatii (specii) înrudite filogenetic. (< fr. parallélisme)
parigmenon, PARIGMENÓN s. n. reluare într-un vers sau într-o unitate sintactica a unor parti de vorbire cu aceeasi radacina. (< fr. parigmenon)
partidă, PARTÍDĂ s. f. 1. desfasurare completa a unui joc. ♢ îndeletnicire placuta în grup, organizata din timp. 2. (proiect de) casatorie; (p. ext.) persoana vizata. 3. sistem de contabilitate pe categorii de operatii economice. ♢ cont. 4. cantitate de marfuri vândute sau cumparate o data. 5. (muz.) parte dintr-o compozitie executata de unul dintre membrii unui ansamblu sau de un grup la unison; grup de instrumente din aceeasi familie, apartinând unui ansamblu, care executa aceasta parte. (< ngr. partida, it. partita)
patison, PATISÓN s. n. leguma, putin cunoscuta la noi, din aceeasi familie cu dovleacul, de marimea unui mar si forma unei farfurii rasturnate, cu marginile dintate. (< fr. pâtisson)
persista, PERSISTÁ vb. intr. a se mentine în aceeasi stare; a dura, a dainui. ♢ a ramâne ferm la o hotarâre, la o parere; a starui. (< fr. persister, lat. persistere)
petitioprincipii, PETÍTIO PRINCÍPII [Pron.: -i-o loc. s. (log.) rationament gresit care consta în aceea ca pentru demonstrarea unei teze se pleaca de la o asertiune întemeiata ea însasi pe acea teza. (< lat. petitio principii)
pipeline, PIPE-LINE [PÁIP-LAIN] s. n. 1. conducta pentru transportul gazelor, petrolului etc. la distanta; oleoduc. 2. (inform.) tehnologie care permite un tratament ultrarapid, constând în aceea ca iesirea unui program constituie intrarea unui alt program. (< engl. pipe-line)
plan, PLAN1, -Ă I. adj. neted, fara ridicaturi, fara accidente, plat. o suprafata ~a = suprafata pe care o dreapta poate fi aplicata în orice sens; geometrie ~a = ramura a geometriei care studiaza suprafetele plane. II. s. n. 1. suprafata neteda, plana. ♢ suprafata care contine toate dreptele ce trec printr-un punct fix si intersecteaza o dreapta. ♢ (anat.) suprafata care sectioneaza imaginar corpul omenesc sub o anumita incidenta. 2. desen tehnic care reprezinta grafic o suprafata de teren, o constructie, o masina etc. 3. parte a unei suprafete în raport cu departarea de ochiul observatorului si cu reprezentarea ei într-o pictura, într-un tablou etc. ♢ (cinem.) fiecare serie de instantanee dintr-un film, privind aceeasi actiune sau acelasi subiect, luate sub acelasi unghi de vedere si într-un cadru constant. ♢ mod de încadrare a subiectului filmat ori a diverselor sale elemente sub aspect dimensional. 4. suprafata de sustinere în aer a unei aeronave; (p. ext.) aripa. 5. felul cum sunt dispuse partile unei opere stiintifice, literare etc.; proiect, alcatuire; proiect pentru o actiune care urmeaza sa fie îndeplinita. 6. (ec.) sistem de indicatori prin care se stabilesc prioritatile, directiile principale ale activitatii unor structuri economice într-o perioada data. 7. reprezentare a unei portiuni reduse din suprafata terestra, la o anumita scara, pe baza ridicarilor topografice sau aerofotogramelor. (< fr. plan, lat. planus)
plantaţie, PLANTÁŢIE s. f. 1. unitate de productie agricola pentru cultivarea unor plante tehnice speciale (bumbac, cauciuc, cafea etc.). 2. totalitatea plantelor (din aceeasi specie) cultivate pe un teren special amenajat. 3. plan dupa care se asaza în scena elementele decorului si mobilierului. (< fr. plantation, lat. plantatio)
playback, PLAY-BACK PLÉI-BEC/ s. n. redare a unei înregistrari pe banda electromagnetica sau pe disc. ♢ (cinem., tv.) tehnica, inversa dublajului, prin care înregistrarea sunetului precede pe aceea a imaginii. (< engl. play-back)
pleiocaziu, PLEIOCÁZIU s. n. inflorescenta cimoasa la care de sub floarea terminala pornesc trei sau mai multe axe de aceeasi lungime si înaltime. (< fr. pléiochasium)
pleonasm, PLEONÁSM s. n. greseala de exprimare constând în folosirea alaturata a unor cuvinte care repeta inutil aceeasi idee. (< fr. pléonasme, gr. pleonasmos)
poliestezie, POLIESTEZÍE s. f. tulburare de sensibilitate în care aceeasi excitatie produce senzatii multiple. (< fr. polyesthésie)
polimorfism, POLIMORFÍSM s. n. 1. proprietate a unor substante de a se prezenta sub mai multe forme cristaline; polimorfie, pleomorfism. 2. (biol.) proprietate a unor organisme apartinând aceleiasi specii de a prezenta aspecte morfologice diferite. 3. coexistenta mai multor forme, fonetice sau gramaticale, cu aceeasi functie în sistem, într-un anumit grai sau într-un idiolect. (< fr. polymorphisme)
populament, POPULAMÉNT s. n. arboret de aceeasi vârsta sau din aceeasi specie; arboret din mai multe specii. (dupa fr. peuplement)
primă, PRÍMĂ s. f. 1. suma care se plateste initial sau periodic de catre asigurat societatii de asigurare (asiguratorului) pentru asigurarea unor marfuri, persoane sau bunuri. 2. recompensa acordata de stat pentru încurajarea unei activitati comerciale sau industriale. o ~ de export = prima, în bani sau sub forma unor scutiri de taxe si impozite, acordata de stat exportatorilor pentru încurajarea exportului anumitor marfuri. 3. retributie suplimentara acordata cuiva pentru îndeplinirea exemplara sau depasirea unor conditii de calitate si cantitate privind productia. 4. prima pozitie sau garda la scrima. 5. (muz.) cel mai mic interval, între doua trepte de aceeasi înaltime. ♢ treapta întâi de la o treapta data. (< fr. prime)
probabiliorism, PROBABILIORÍSM s. n. orientare etica potrivit careia din doua opinii morale trebuie urmata numai aceea care este mai probabila. (< it. probabiliorismo)
proteroginie, PROTEROGINÍE s. f. 1. maturizare a stigmatelor înaintea staminelor la aceeasi floare; protoginie. 2. caracter al speciilor de animale la care acelasi individ este mai întâi femela, apoi mascul. (< fr. protérogynie)
provirus, PROVÍRUS s. n. stare a unor virusuri care cresc cu aceeasi viteza ca celula parazitata, fara a o distruge. (< fr. provirus)
pseudomorfism, PSEUDOMORFÍSM s. n. transformare a unui mineral în altul, care pastreaza aceeasi forma cristalografica initiala; pseudomorfoza. (< fr. pseudomorphisme)
radical, RADICÁL, -Ă I. adj. 1. din temelie, complet; fundamental, de baza; (adv.) radicalmente. ♢ (despre tratament, medicamente etc.) care vindeca complet. 2. care preconizeaza reforme mari, actiuni hotarâtoare. ♢ (despre oameni sau grupari politice; (si s. m.) care preconizeaza o serie de reforme în activitatea sociala. 3. care cuprinde radacina cuvântului. II. s. m. 1. (mat.) numar care, ridicat la o putere, da numarul dat; radacina. ♢ simbol matematic care arata operatia de extragere de radacina. o axa ~a = locul geometric al punctelor din plan care au aceeasi putere fata de doua cercuri date, reprezentat printr-o dreapta perpendiculara pe linia care uneste centrele cercurilor; plan ~ = locul geometric al punctelor din spatiu având aceeasi putere fata de doua sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. grup atomic care ramâne neschimbat într-o reactie chimica si care, în mod obisnuit, nu exista în stare libera. 3. (lingv.) element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si contine sensul lexical al cuvântului; radacina. (< fr. radical, lat. radicalis, germ. Radikal)
rang, RANG s. n. 1. loc ocupat de cineva sau de ceva într-o ierarhie. ♢ treapta, situatie sociala. ♢ locul ocupat în ierarhia unui pachet de carti de joc de catre fiecare grupa a câte patru carti cu aceeasi cifra sau fata (asi, valeti, decari etc.). 2. categorie a navelor militare potrivit marimii sau armamentului lor. 3. (mat.) numar natural care indica pozitia unui termen într-un sir. o (lingv.) ~ de frecventa = loc ocupat de un cuvânt, fonem etc. în ordinea frecventei, organizata descendent. (< fr. rang)
rasă, RÁSĂ s. f. 1. grup biologic de oameni care s-a format din cele mai vechi timpuri, prin adaptarea îndelungata la mediul cosmogeografic si la conditiile istorice de viata economico-sociale, având drept caractere distinctive culoarea pielii, a parului, trasaturile fetei etc. 2. varietate de animale dintr-o aceeasi specie, cu caractere distinctive; soi. (< fr. race, germ. Rasse)
realinia, REALINIÁ vb. tr. a readuce pe aceeasi linie. (dupa fr. réaligner)
redundanţă, REDUNDÁNŢĂ s. f. 1. surplus de informatie menit sa asigure exactitatea transmiterii unui mesaj. ♢ (inform.) excedent de semnale pentru transmiterea fidela a unei cantitati de informatie. 2. supraabundenta inutila de expresii, cuvinte sau imagini în formularea unei idei. 3. (tehn.) introducere de dispozitive suplimentare fata de cel de baza, care sa asigure functionarea unui sistem în cazul când primul sau altul dintre dispozitivele cu aceeasi functie a iesit întâmplator din uz. (< engl. redundancy, fr. redondance)
regeste, REGÉSTE s. f. pl. 1. nume dat în evul mediu actelor, documentelor etc. emanate în serie cronologica de la aceeasi cancelarie si de la acelasi personaj, însotite de note explicative si de extrase din cronici. 2. repertorii, rezumate ale documentelor, date în ordine cronologica (la volumele de documente, bibliografii etc.). (< fr. regeste, lat. regesta)
rerecording, RERECÓRDING s. n. (muz.) procedeu tehnic de suprapunere prin înregistrari consecutive, pe aceeasi fonograma, a mai multor parti instrumentale sau vocale; reînregistrare. (< re1- + recording)
reşută, RESÚTĂ s. f. 1. reaparitie a simptomelor unei boli infectioase în timpul convalescentei; recidiva (2). 2. (fig.) recadere (în aceeasi greseala). (< fr. rechute)
reveni, REVENÍ vb. intr. 1. a veni înapoi, a se întoarce. ♢ a se ivi din nou. 2. a se ajunge din nou la aceeasi stare, a-si recapata echilibrul (sufletesc). 3. a relua (un subiect, o idee). 4. a i se atribui; a fi de resortul...; a i se cuveni. 5. a revoca. (< fr. revenir)
roladă, ROLÁDĂ s. f. 1. prajitura de forma unui sul, umpluta cu dulceata, crema etc. 2. fel de mâncare din muschi de vaca sau de porc umplut cu tocatura, oua fierte etc. si rulat, care se coace în cuptor. 3. (muz.) ornament de coloratura, în ariile de opera si în tehnica de belcanto, din cântarea cu virtuozitate a mai multor note pe una si aceeasi silaba. (< fr. roulade)
sabbatian, SABBATIÁN, -Ă s. m. f. membru al unei secte fondate în sec. IV care sarbatorea Pastele în aceeasi zi cu evreii. (< fr. sabbathien)
secundiflor, SECUNDIFLÓR, -Ă adj. cu florile întoarse în aceeasi parte. (< lat. secundiflorus, fr. secondiflore)
semigrup, SEMIGRÚP s. n. (mat.) multime în care fiecarei perechi de elemente i se asociaza un element din aceeasi multime (produsul lor); monoid. (dupa fr. demi-groupe)
semiton, SEMITÓN s. n. 1. cel mai mic interval din sistemul muzical temperat; interval de o jumatate de ton. o ~ diatonic = semiton din doua trepte alaturate cu numiri diferite; ~ cromatic = semiton din doua trepte care au aceeasi denumire. 2. nuanta care face trecerea de la un ton închis la unul deschis al aceleiasi culori. (< it. semitono, fr. semi-ton)
septolet, SEPTOLÉT s. n. (muz.) diviziune ritmica speciala din sapte note de durata egala cu aceea a patru note obisnuite. (< fr. septolet)
serie, SÉRIE s. f. 1. însiruire de termeni care se succeda potrivit unei anumite legi; succesiune de fiinte, lucruri, fapte de acelasi fel sau asemanatoare; sir, multime. ♢ grup, categorie într-o clasificare; repetare a aceluiasi tip, a aceleiasi actiuni etc. o în ~ = (produs, fabricat) în numar mare, dupa acelasi tip. ♢ (sport) grupa de concurenti care disputa o proba de calificare. 2. grup de compusi organici care se caracterizeaza prin aceea ca fiecare are în molecula sa câte un atom de carbon si doi atomi de hidrogen mai mult decât compusul precedent al grupului. 3. (mat.) expresie dintr-o infinitate de termeni dedusi unul din altul dupa anumite reguli si legati prin semnele plus sau minus. o ~ statistica = sir paralel a doua caracteristici corelate dupa un anumit criteriu. 4. (geol.) succesiune de terenuri care corespunde în timp unei epoci. 5. ansamblul marcilor postale care formeaza o anumita emisiune. ♢ parte dintr-o colectie sau publicatie periodica, având uneori un titlu aparte, în afara de cel general. 6. numar de ordine pe marfurile fabricate într-un numar mare de exemplare de acelasi tip; numar de fabricatie. 7. (fon.) grup de sunete sau foneme printr-o trasatura comuna. 8. (muz.) succesiune prestabilita de 12 sunete ale gamei cromatice, în care fiecare sunet are valoare egala. 9. (inform.) tratare a operatiilor bit dupa bit. (< fr. série, lat. series)
sextolet, SEXTOLÉT s. n. (muz.) diviziune ritmica speciala din sase note de durata egala cu aceea a patru note obisnuite. (< fr. sextolet)
siderostat, SIDEROSTÁT s. n. celostat care, urmarind miscarea aparenta a unui obiect ceresc, transmite radiatia lui neîncetat în aceeasi directie. (< fr. sidérostat)
similar, SIMILÁR, -Ă adj. de aceeasi natura; asemanator, analog. (< fr. similaire)
simile, SÍMILE adv. (muz.) cu aceeasi intensitate, nuanta ca mai înainte. (< it. simile)
similitudine, SIMILITÚDINE s. f. 1. asemanare, potrivire. 2. proprietatea a doua fenomene sau obiecte de aceeasi natura de a putea fi puse în corespondenta biunivoca, astfel încât valorile marimilor caracteristice unuia sa poata fi obtinute prin amplificare cu anumiti factori a valorilor marimilor caracteristice celuilalt. ♢ (mat.) corespondenta biunivoca între punctele a doua figuri sau corpuri, astfel încât raportul lungimilor segmentelor omoloage sa fie constant. (< fr. similitude, lat. similitudo)
sincron, SINCRÓN, -Ă adj. 1. (si adv.) sincronic (1). ♢ (despre sisteme fizice sau tehnice) care executa mai multe operatii în acelasi timp sau operatii diferite cu aceeasi frecventa. 2. (inform.; despre masini, semnale sau informatii) ale caror ritmuri sunt egale, multiple sau submultiple. (< fr. synchrone)
sincronogamie, SINCRONOGAMÍE s. f. maturizare simultana a florilor mascule si femele pe aceeasi planta. (< fr. synchronogamie)
sinfazic, SINFÁZIC, -Ă adj. (despre procese periodice) care au aceeasi faza. o antena ~a = antena alimentata în faza cu celelalte antene ale unui sistem radiant. (< engl. sinfazic)
singenetic, SINGENÉTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la singeneza. 2. (despre animale) care provine din aceeasi linie pura; gemeni univitelini. 3. (despre minerale) format în acelasi timp cu roca în care se gaseste. II. s. f. studiu al istoricului dezvoltarii asociatiilor vegetale. (< fr. syngénétique)
sitin, SIT-IN s. n. manifestatie nonviolenta constând în aceea ca demonstrantii se asaza pe pamânt, ocupând locuri publice. (< engl. sit-in)
solidar, SOLIDÁR, -Ă adj. 1. care este legat de cineva sau de ceva printr-o unitate de conceptii, de sentimente si de interese; strâns unit. ♢ care participa împreuna cu altii la un drept. 2. (despre un creditor sau un debitor) aflat într-un raport de solidaritate (3). 3. (despre piese de masini) strâns legat de altceva; care ia parte la aceeasi masura cu alta piesa la o actiune. (< fr. solidaire)
spiră, SPÍRĂ1 s. f. 1. arc al unei elice între doua puncte succesive de intersectie a acesteia cu aceeasi generatoare a cilindrului elicei. ♢ fiecare dintre rotirile pe care le prezinta o curba, un obiect dispuse în spirala sau în elice. 2. bucla aproape închisa dintr-o înfasurare electrica. (< fr. spire, lat. spira)
staţionar, STAŢIONÁR, -Ă I. adj. 1. care stagneaza, care nu variaza câtva timp; constant. ♢ care ramâne în aceeasi stare, care nu evolueaza. 2. (despre un mediu fluid, un câmp de forte) care are în fiecare punct o viteza, o intensitate independenta de timp. II. s. n. 1. dispensar pentru îngrijirea bolnavilor. 2. mica nava stationata într-un post care supravegheaza respectarea regulilor de navigatie, de pescuit etc. (< fr. stationnaire, lat. stationarius)
stereotip, STEREOTÍP, -Ă I. adj. 1. tiparit dupa un stereotip (III). 2. (fig.; peior.) reprodus în aceeasi forma; comun, mereu acelasi, neschimbat; obisnuit, banal. II. s. m. (fiziol.) ~ dinamic = complex stabil de reactii reflex-conditionate, în urma unei succesiuni constante a stimulilor. III. s. n. plansa, tipar solid, copia unui zat sau a unui cliseu care serveste la tiparirea editiilor unei lucrari de mare tiraj; stereo2 (II). (< fr. stéréotype)
subcontrarietate, SUBCONTRARIETÁTE s. f. (log.) raport de ~ = raport între o judecata particular-afirmativa si una particular-negativa, prin aceea ca nu pot fi ambele judecati false, dar pot fi ambele adevarate. (< sub- + contrarietate)
submultiplu, SUBMULTÍPLU s. m. 1. marime care intra de un numar exact de ori într-o marime de aceeasi natura. 2. fiecare dintre subdiviziunile unitatilor în sistemul de masuri si greutati. (dupa fr. sous-multiple)
suită, SUÍTĂ s. f. 1. grup de oameni care însoteste un demnitar; alai, escorta. 2. (muz.) compozitie instrumentala din mai multe parti scrise în aceeasi tonalitate, dar contrastante prin caracter si miscare. ♢ fragmente selective dintr-o lucrare mai ampla (opera, balet etc.). 3. serie, sir de idei, de reprezentari etc. ♢ continuitate, înlantuire. (< fr. suite)
supraimpresiune, SUPRAIMPRESIÚNE s. f. suprapunere a doua sau mai multe imagini pe aceeasi pelicula, pentru anumite efecte. (dupa fr. surimpression)
ştecăr, STÉCĂR s. n. piesa montata la capatul unui snur care face contactul dintre un aparat electric si priza de curent; fisa (2). o triplu ~ = dispozitiv pentru racordarea simultana a trei stecare la aceeasi priza. (< germ. Stecker)
talie, TÁLIE s. f. 1. partea de mijloc, mai subtire, a corpului omenesc, deasupra soldurilor; mijloc. ♢ parte a unui obiect de îmbracaminte care îmbraca mijlocul; (p. ext.) corsaj. 2. statura, înaltime. 3. (fig.) marime, importanta, valoare. o a fi de a cuiva = a avea aceeasi valoare, talent etc. ca si acela. (< rus. taliia, dupa fr. taille)
tautogramă, TAUTOGRÁMĂ s. f. poezie ale carei versuri încep cu aceeasi litera. (< fr. tautogramme)
tautologie, TAUTOLOGÍE s. f. I. 1. (log.) judecata în care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvânt. 2. (în logica simbolica) expresie care în cadrul unui sistem formal este adevarata în orice interpretare. II. 1. pleonasm. 2. fenomen sintactic constand din repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functii diferite, marcate de obicei de o intonatie deosebita, repetare folosita pentru a sublinia o calitate sau o actiune. (< fr. tautologie, lat. tautologia)
taxon, TAXÓN s. m. unitate, categorie sistematica în clasificarea regnului vegetal si animal, cuprinzând populatii cu aceeasi origine. (< fr. taxon)
tectologie, TECTOLOGÍE s. f. ramura a morfologiei (1) care studiaza structura organismelor vii, în special aceea a "coloniilor animale" (brizoare, spongieri etc.). (< fr. tectologie)
ternă, TÉRNĂ s. f. combinatie de trei elemente. o (mat.) ~ de referinta = ansamblu de trei axe, cu origine comuna, capabile a individualiza matematic punctele spatiale. ♢ (la loto) grup de trei numere câstigatoare pe aceeasi linie orizontala. (< fr. terne)
terţă, TÉRŢĂ s. f. 1. (muz.) interval de trei trepte al gamei diatonice; treapta a treia de la o treapta data. 2. (la unele jocuri de carti) serie de trei carti succesive (as, rege si dama) de aceeasi culoare, în ordine crescânda. 3. a treia pozitie, de aparare la scrima. 4. (fam.) a fi în ~ (cu cineva) – a flirta. (< it. terza)
tornadă, TORNÁDĂ2 s. f. dedicatie care încheia poezia trubadurilor si în care se relua o idee deja exprimata si unele versuri folosite mai înainte în aceeasi piesa. (< fr. tornada)
travesti, TRAVESTÍ2 vb. I. tr., refl. a (se) deghiza (pentru un carnaval, un bal mascat). II. refl. (despre actori) a interpreta mai multe roluri în una si aceeasi piesa. (< fr. travestir, it. travestire)
trial, TRIÁL2, -Ă I. ADJ DIN TREI ELEMENTE. II. s. n. numar gramatical, caracteristic limbilor vechi, care arata ca este vorba de trei exemplare din aceeasi speta. (< lat. trial, it. triale)
trigonocraţie, TRIGONOCRAŢÍE s. f. (astrol.) triunghi, pe cercul planetar, format de cele patru semne de aceeasi natura (foc, pamânt, aer, apa). (< fr. trigonocratie)
triolet, TRIOLÉT s. n. 1. (muz.) diviziune ritmica speciala din trei note de durata egala cu aceea a doua note obisnuite; triola. 2. poezie cu forma fixa, asemanatoare rondelului, cu doua rime, din opt versuri octosilabice, dintre care primul, al patrulea si al saptelea fiind identice. (< fr. triolet)
triplet, TRIPLÉT I. s. n. 1. al treilea dintre trei exemplare de acelasi fel. 2. a treia forma a unor cuvinte de aceeasi provenienta, dar intrate în limba în trei epoci diferite. 3. (fiz.) multiplet din trei linii spectrale. 4. (mat.) multime ordonata având trei elemente. 5. obiectiv fotografic cu trei lentile. II. s. m. pl. trei fiinte nascute deodata de aceeasi mama; trigemeni (< fr. triplet)
trudgen, TRUDGEN TRÁDGEN/ s. n. stil de înot printr-o miscare de tractiune alternativa a bratelor si prin lovirea în foarfeca a picioarelor, corpul alunecând pe aceeasi parte. (< fr., engl. trudgen)
turbidimetru, TURBIDIMÉTRU s. n. aparat pentru masurarea turbiditatii suspensiilor prin compararea transparentei mediului analizat cu aceea a unei probe etalonate; tolometru. (< fr. turbidimètre)
ţesut, ŢESÚT s. n. complex de celule (si elemente intercelulare) având aceeasi origine si structura si aceleasi functii într-un organism viu. (dupa fr. tissu)
umbelă, UMBÉLĂ s. f. inflorescenta racemoasa cu flori dispuse pe pedunculi, care pornesc din acelasi punct si se ridica la aceeasi înaltime. (< lat. umbella, fr. ombelle)
uniform, UNIFÓRM, -Ă I. adj. care are permanent si pe toata întinderea aceeasi forma, înfatisare. ♢ (si adv.) (în mod) constant. II. s. f. îmbracaminte-tip menita sa distinga pe membrii anumitor institutii (elevi, militari etc.). (< fr. uniforme, lat. uniformis)
unison, UNISÓN s. n. 1. executare simultana a acelorasi sunete de aceeasi înaltime de catre doua sau mai multe voci ori instrumente. 2. (fig.) acord, deplina concordanta de idei, de sentimente, de interese. (< fr. unisson, lat. unisonus)
uniti, UNÍTI adj. (muz.; indicatie în partidele pentru instrumente cu coarde din orchestra si în muzica corala) uniti; întreaga partida cânta aceeasi linie melodica. (< it. uniti)
uterin, UTERÍN, -Ă adj. referitor la uter. o frati ĩ = frati nascuti din aceeasi mama, dar având tati diferiti. (< fr. utérin)
vagomimetic, VAGOMIMÉTIC, -Ă adj. (dspre substante) a carei actiune imita pe aceea a nervului vag. (< fr. vagomimétique)
valoare, VALOÁRE s. f. 1. însusire a unor obiecte, fenomene, fapte, idei de a corespunde trebuintelor sociale si idealurilor generate de acestea; suma calitatilor care dau pret unui obiect, unei fiinte, unui fenomen etc.; însemnatate, pret, merit. o judecata de ~ = judecata care enunta o apreciere; a pune în ~ = a demonstra calitatile esentiale ale unei fiinte, ale unui lucru etc.; a valorifica. ♢ (concr.) ceea ce este important, valoros; om care întruneste calitati deosebite. 2. eficiacitate, putere. 3. atribut al produselor-marfa, respectiv al bunurilor care sunt produs al muncii, satisfac o anumita trebuinta sau sunt destinate schimbului, reprezentând munca sociala necesara pentru producerea lor. ♢ (ec.) a marfii = munca materializata în marfa, exprimând raporturi sociale între oameni. 4. marime în bani reprezentând echivalentul pretului unei marfi, al unui cec, al unei actiuni etc. ♢ înscris (cec, cambie, obligatiune) reprezentând un drept în bani. ♢ rentabilitate, productivitate. 5. marime matematica asociata unei marimi fizice, dupa un anumit procedeu, care permite compararea marimii cu altele de aceeasi natura. 6. durata unei note muzicale sau a unei pauze. 7. sens sau nuanta de sens a unui cuvânt. 8. (pict.) intensitate a unei culori. (< fr. valeur, lat. valor)
varietate, VARIETÁTE s. f. 1. calitatea a ceea ce este divers, variat; diversitate, felurime. ♢ (pl.) specii de manifestari scenice antrenante, recreative si variate, destinate teatrului de revista sau circului. 2. (biol.) grup de indivizi din aceeasi specie, diferiti de altii prin anumite caractere secundare constante. (< fr. variété, lat. varietas)
vexil, VEXÍL2 s. n. 1. petala superioara a florilor leguminoaselor care formeaza steguletul. 2. ansamblul barbelor de aceeasi parte a rahisului unei pene de pasare. (< fr. vexille)
izofigmă, IZOFÍGMĂ s. f. linie care uneste punctele cu aceeasi frecventa de aparitie a cutremurelor de pamânt.
firtă, fírta (-te), s.f. – Masura de suprafata egala cu un sfert de pogon. Germ. Viertel "sfert" (DAR). Sec. XVIII, Mold. La aceeasi sursa duc indirect fîrtai si fîrtal, s.n. (Trans., sfert, a patra parte), prin intermediul mag. fertály (DAR; Gáldi, Dict., 126), cf. cr. fertalj, sb. frtalj; si ferdela, s.f. (masura de capacitate egala cu 20 litri; cartier), în Trans., prin intermediul sas. fyrdel (Borcea 186).
fişic, fisíc (fisícuri), s.n. – 1. (Înv.) Cartus. – 2. (Înv.) Racheta, artificii. – 3. Teanc de monede înfasurate în pînza sau hîrtie. – 4. Cornet. – Mr. fuseche, megl. fisec. Tc. fisek (Seineanu, II, 172; Meyer 111; Lokotsch 601), cf. ngr. φυσέϰι, alb. füšek, bg., sb. fišek. Fisag, s.n. (Trans., sul), din mag. fisek, provine din aceeasi sursa.
foame, foáme s.f. – 1. Nevoia de a mînca. – 2. Dorinta nestavilita, pofta, lacomie. – Mr. foame, istr. fome. Lat. fames (Puscariu 630; Candrea-Dens., 622; REW 3178; DAR). cf. it. fame, fr. faim, sp. hambre, port. fome. Rezultatul oa (în loc de a, care ar fi normal) a dat nastere multor discutii. Densusianu, Hlr., 72, semnala ca port. nu poate servi drept referinta pentru rom., dar cf. vegl. fum, engad., lomb. fom (Schuchardt, Vok., I, 169), si schimbarea identica a lui natare › it. notare, rom. (în)nota, corvcada ‹ corvada, si probabil doara ‹ dara, si în sens contrar afara ‹ ad foras, sfarma ‹ •exformare. S-a explicat schimbarea de timbru prin influenta labialei (Tiktin; DAR); prin încrucisarea cu fŏmes (Philippide, Principii, 40; Densusianu, Hlr., 72; Puscariu 630; Candrea-Dens., 622), sau prin influenta unei forme atone, ca fometos ‹ •fametos, unde schimbarea de timbru ar fi posibila; însa autorii care sustin aceasta influenta (Graur, BL, III, 49; Rosetti, I, 57) sînt aceeasi care resping, pe buna dreptate, posibilitatea unei influente a formelor secundare, ca frasinet de la frasin sau beata de la beat (Graur, BL, V, 119). Prezenta lui foamete, s.f. (foame; penurie, saracie, lipsa de alimente) alaturi de foame demonstreaza ca este vorba de un cuvînt imparisilabic, cum sînt cap-capete, nora-nurori, oaspete-oaspeti, etc. Fames nu putea duce la acest dublu rezultat (DAR considera gresit ca foamete provine de la foame, ca foamene, forma extrem de îndoielnica). Este posibil, prin urmare, ca fames sa se fi încrucisat în lat. pop. cu fomes, fomitem "materie inflamabila" (de la foveo, "a ocroti"), cf. Puscariu 631; Candrea-Dens., 623, datorita unui paralelism cu esca "aliment" si iasca. Der. fometos, adj. (flamînd); înfometat, adj. (flamînd), creatie artificiala a lui Delavrancea; înfometa, vb. (a face ca altii sa sufere de foame).
frăţîn, fratîn (-ni), s.m. – Frate. – Var. fratîne, fratine. Lat. frāternus, cu aceeasi pierdere a lui r, prin disimilare, ca în frātrem › frate. Este mai putin probabil der. analogica ca în tatîne (DAR).
frăţîn, fratîn (-ni), s.m. – Frate. – Var. fratîne, fratine. Lat. frāternus, cu aceeasi pierdere a lui r, prin disimilare, ca în frātrem › frate. Este mai putin probabila der. analogica ca în tatîne (DAR). Se foloseste mai ales la pl. si urmat de un posesiv; sing. fratîne este analogic, format pe baza lui frate. Pentru folosirea lui ca s., cf. fr. ton fraternel.
gălbează, galbeáza (galbéze), s.f. – 1. Boala a ovinelor. – 2. Planta (Marchetia polymorpha). – Var. calbeaza. Mr. galbadza. Lat. clāvĕlla, cu metateza •calvella › •calbea si cu suf. -za, cf. fr. clavelée "boala, dropica", it. chiavello (Battisti, II, 896). Compunerea cu -za este curenta în rom., cf. cinteza, pupaza, speteaza, sfîrleaza, etc. Schimbarea c › g, care apare frecvent la initiala, pare a indica o confuzie cu galben. În sfîrsit, numele plantei se datoreaza întrebuintarii ei în medicina populara cf. sp. hepatica. Se considera în general ca etimonul cuvîntului este alb. gëljbazë sau këljbazë (Cihac, II, 717; Meyer 222; Puscariu 696; Philippide, I, 256 si II, 702; Pascu, II, 220; DAR; Capidan, Raporturile, 530; Candrea; Scriban; Rosetti, II, 113); însa alb. nu a fost explicat pîna în prezent si rezultatul lui pare a indica un împrumut din rom. În aceeasi situatie se afla ngr. ϰαλμπάτσα (Meyer, Neugr. St., II, 75; Murnu, Lehnwörter, 26), si sas. galbiaze. Legatura cu chelbe, sugerata de DAR, nu este evidenta. Pentru Lahovary 327, este vorba de un cuvînt anterior indoeurop. Der. galbeji (var. galbezi, calbeji, calbezi, îngalbeji), vb. (a se înbolnavi de dropica; a deveni palid, a se îngalbeni), în al carui al doilea sens a intervenit o încrucisare cu galben; galbenos (var. galbajos, galbacios, calbejos), adj. (bolnav de dropica; palid, galben); galbejoasa (var. galbejeala), s.f. (galbeneala); galbasoara s.f. (planta, Lysimachia vulgaris). Dupa Scriban, der. s-ar explica mai bine plecînd de la galben, cu schimbare de suf. galbĭnus › galbĭdus; însa aceasta ipoteza nu pare corecta.
gară, gára (gắri), s.f. – Ansamblu de constructii pe calea ferata unde opresc trenurile. Fr. gare. Din aceeasi familie fac parte gara, vb. (a parca), din fr. garer; garaj, s.n., din fr. garage; aerogara, s.f. (aeroport); autogara, s.f. (gara de autobuze).
garg, garg- – Radacina expresiva, ale carei der. desemneaza insecte, ca gîng-; cf. si bg. gurgulica "turturea", ngr. γαργάρι, sp. gorgojo, lat. curculio. Der. gargarita, s.f. (insecta, Calandra granaria; nume dat mai multor insecte, Bruchus pisi, Tinea granella, Coccinella septempunctata), care uneori se deriva, probabil neîntemeiat, din lat. •gurgulus în loc de curculis (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 586); din ngr. γαργάρι (Bogrea, Dacor., IV, 816); din bg. gagrica (Conev 52) sau din sb. gàgrica (Cihac, II, 116), dar care trebuie sa fie un der. de la tema expresiva reduplicata gargar-, cu suf. -ita, cf. veverita, bivolita; originea expresiva este de asemenea evidenta, datorita numarului mare de var.: gîrgara, gîrgalita, gargalita, gîlgarita, etc. Din aceeasi radacina provine gargaun, s.m. (insecta, trîntor, Vespa crabro; bondar, barzaun, Bombus terrestris; Molia-stupilor; îngîmfat, îmfumurat, fanafaron), cf. si gaun (dupa DAR si Scriban, din lat. crabro, ceea ce pare dificil, cf. REW 2293). – Der. gargaritos (var. gargalitos, gargaricios), adj. (viermanos), gargaritit (var. (în)gargaritat), adj. (viermanos); gargaunos, adj. (viermanos). Din rom. provin bg. gargarica (Capidan, Raporturile, 215); sb. gagrica, rut. gulgulyca, gergelyca, mag. gergelice, gergerice (Candrea, Elemente, 405; Berneker 290).
geamăn, geamắn (geámana), adj. – Care a fost nascut odata cu alta fiinta de catre aceeasi mama. – Mr. geamin. Lat. gĕmĭnus (Puscariu 704; Candrea-Dens., 722; REW 3723; DAR), cf. it. gemino, fr. (jumeau), sp. (gemelo), port. gémeo. Uz general (ALR, II, 210). – Der. gemanar, s.m. (geaman); gemanare, s.f. (furcuta; la car, furculita: raspîntie; înv., deget copitat); gemanarita, s.f. (orhidee, Orchis papilionacea); îngemana, vb. (a cupla, a uni; a bifurca, a ramifica), ce ar putea proveni si direct din lat. ingĕmĭnāre "a repeta" (Puscariu 849; Candrea-Dens., 725; DAR); gemana, vb. (a cupla), este cuvînt rar, cam îndoielnic, care apare numai la Candrea-Dens., 724; der din lat. gĕmĭnāre; înge(ma)nat, adj. (cuplat; bifurcat; crapat); îngemanarat, adj. (bifurcat), încrucisare a lui îngemanat cu gemanare; gearman (var. gherman), s.n. (Trans., cumpana putului).
general, generál (generála), adj. – Care este comun tuturor fiintelor sau obiectelor din aceeasi categorie. Fr. général. – Der. general, s.m. (grad de ofiter superior), din fr., cu multe var. înv. sau pop.: gheneral, ghenerar, ghineral, ghinarar(iu), intrare în limba din sec. XVIII prin intermediul rus. – Der. (din fr.) generalisim, s.m.; generalitate, s.f.; generaliza, vb.
ghiuj, ghiúj (ghiúji), s.m. – Batrîn decrepit, ramolit. – Var. ghij, ghijan, ghijoi, ghijoc, bijog, bijoaga, ghijoaga. Probabil din sl. •gązĭ "creanga subtire", cf. gînj. Semantismul se explica prin ideea de "îndoit, curbat", cf. gînjia "a îndoi", gînjui "a rasuci"; fonetismul pare a indica un împrumut de data ulterioara lui gînj, cf. rus. guž "rachita"; dezvoltarea vocalica, asa ca în ghega › ghioaga, ghin › ghionoi, chirai › chiorai, etc. Alb. ǵüš "bunic" (Meyer 143; Philippide, II, 714; DAR) provine din aceeasi sursa, sau poate din rom. Dupa parerea lui Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 1, este vorba de un dacic •ghiuga; dupa Popescu-Ciocanel, 31, ar trebui plecat de la per. ghauz "curtezana", a carui legatura nu se întelege; iar dupa Lahovary 330, avem a face cu un cuvînt anterior indoeurop. Legatura cu hîj, s.m. (Mold., ghiuj), si vîj(oi), s.m. (Trans., ghiuj), nu este clara.
ghiul, ghiúl (ghiúluri), s.n. – 1. Piatra pretioasa incrustata într-un inel. – 2. (Arg.) Inel, bijuterie. Tc. ǵül "trandafir" (Seineanu, II, 183). – Der. ghiular, s.m. (Arg., bijutier). Din aceeasi familie face parte ghiurghiuliu, adj. (trandafiriu), din tc. ǵülǵüli (Tiktin). Toate aceste cuvinte sînt înv.
gîmfă, gîmfa (-fe), s.f. – Gusa. Lat. •gamphae, din gr. γαμφαί, var. de la γαμφηλαί "falca de animal", din aceeasi familie cu ϰαμπτῶ. Ar fi putut de asemenea intra în rom. prin intermediul unui sl. •gąfŭ, care nu este atestat, dar care trebuie sa explice sb. kuf "pelican". Der. gîmfa, vb. (a umfla), pe care REW 2135 si DAR îl deriva putin probabil din lat. conflare, cf. Puscariu 855; gîmfatura, s.f. (umflatura); îmgîmfa, vb. (a umfla; refl., a se face puhav; refl., a se îngîmfa, a se umfla în pene).
gîng, gîng s.n. – Zgomot. Creatie expresiva, care imita mai cu seama zumzetul insectelor. Este cuvînt rar, care abia daca figureaza în unele dictionare. Cf. aceeasi intentie expresiva în ga › gîgîi, si în gr. γογγίζω, sl. gągnati, ngr. γουργουλίζω "a fierbe" (› mr. gurgurare), mag. gögyök "a bîlbîi". Der. gîngani (var. gînguri, gunguri, gongani, gungani, gungura), vb. (despre copii, a gînguri; despre porumbei si turturele, a gînguri), cf. megl. gangares "a bîlbîi"; gînganie (var. gîngoana, gîngolie, gîngalie), s.f. (insecta), care ar putea proveni direct din sl. gągnanije "zumzet" (Cihac, II, 114; Conev 52); goanga (var. goamba, goand(r)a, boanga, bonghita), s.f. (insecta); gongalau, s.m. (gîndac); goande, s.f. (bulgare, grunz, cocolos), prin comparatie cu forma generala a insectelor; goanta, s.f. (cocolos, obiect rotund), cf. gloanta; gîndac, s.m. (insecta; Trans. de Nord, sarpe), cu suf. -ac (DAR presupune un prototip sl. •gądakŭ, care pare inutil); gîndaci, vb. (despre copii, a gînguri; a fi nepasator); gîndacos, adj. (minuscul); gîngav, adj. (bîlbîit), reproduce direct sl. gągnavŭ, care reprezinta aceeasi radacina expresiva, cf. sb. gîngav; gîngavi, vb. (a se bîlbîi, a gîngavi; despre copii, a gînguri); gîngavie, s.f. (bîlbîiala), cf. Miklosich, Lexicon, 150; Byhan 312; Löwe 32; grîngoase, s.f. (insecta, Gymnopleurus pilularius), al carui nume pare a indica încrucisarea cu grîne, cf. numele sau gîndac de la grîne; grînguri (var. grunguni, grunguri, gurgu(n)i, (în)gur(l)ui), vb. (a gînguri; a grohai); gugus, s.m. (porumbel); gugustiuc, s.m. (porumbel); gugustiuca, s.f. (porumbita), cf. bg., sb. guguška (dupa Cihac, I, 130, Conev 53 si Skok 73, din sl., ceea ce este adevarat numai pentru mr. gugufce, megl. gugufcu; dupa Seineanu, II, 192, din tc. gögüslü "cu piept mare").
glie, glíe (glíi), s.f. – 1. Pamînt, ogor. – 2. Pamînt, cîmp. Sl., din aceeasi familie cu clisa; însa etimonul exact nu a fost înca identificat; cf. slov. glie "coca, pap", rut, rus. glej "lut, argila" (DAR). Cel de al doilea sens este pur literar. Dupa Körting 4166 si Tiktin, urmati de REW 3782, din lat. gleba, încrucisat cu rut. gliba.
glo, glo- Radacina expresiva, ce pare a indica ideea de "a balmaji" sau "a clefai", ca si ideea de "obiect rotund". – Var. glog-, golo(g)-. Creatie spontana, pîna la un punct paralela cu cele identice bulb-, cloc- (› colc-), fîlf-, etc. Prin intermediul repetitiei (glog-, golg-), ajunge sa coincida cu radacina expresiva gog-, care apare adesea cu infixul nazal (gong-) sau expresiv (golg-). În loc de repetitie se poate produce în anumite cazuri o alternanta consonantica, cf. glod, glont. Der. glogozi, vb. (a încurca; a balmaji), cuvînt care, dupa Cihac, II, 122 si DAR, ar proveni din sl. glagolati "a vorbi"; glogozeala, s.f. (încurcatura, dezordine, larma); golgotina (var. gorgotina), s.f. (fruct necopt; verdeata), cf. bolbotina; holoboaca, s.f. (femeie vorbareata; Trans., tuica); glojdan, s.m. (macris, Rumex acetosa); glojdeala, s.f. (Arg., crapelnita); glojdi, vb. (Arg., a înfuleca, a mînca); glojdean, s.m. (panusa de porumb), der. expresiv de la glod; goldan (var. gîldan, ghioldan, gorgana, holdan), s.m. (varietate de prun, Prunus insititia), cf. corcodus de la colc- (dupa Pascu, Arhiva, XXV, 198 si Bogrea, Dacor., IV, 819, din fr. (reine-)Claude, a carui der. este putin probabila); golgoasa (var. gorgoaza, borboasa, grîngoase), s.f. (fruct necopt); golomot (var. golomoc, g(o)lomoz, galamoz), s.n. (ghemotoc, bulgare, cocolos; grunz; larma, dezordine; cearta, scandal; tencuiala), al carui ultim sens pare a rezulta dintr-o confuzie cu moloz, si a carui legatura cu glont este evidenta (dupa DAR de aceeasi origine ca gamalie; dupa Skok 68, din sb. glomazan "nesuferit"); g(o)lomozi (var. golomosi, holomoci, gomoloti, etc.), vb. (a balmaji; a amesteca; a ghemotoci); galatus, s.m. (cocolos; chiftea; pietricica; bustean; lovitura de pumn); îngalmaci (var. îngaimaci), vb. (a rataci; a orienta gresit; a încurca, a încîlci), a carui var. indica o încrucisare cu îngaima; îngalmaceala, s.f. (larma, încurcatura); glamujdi (Mold., var. Trans., gramujdi, gramujda, grîmji), vb . (a bombani, a bodogani). – Cf. glod, glont, goga, gologan.
glod, glod (glóduri), s.n. – 1. Noroi, mîl. – 2. Bulgare de pamînt, cocolos, masa rotunda. – 3. Stiulete de porumb. – 4. (Trans. de Vest) Fructa. Creatie expresiva, bazata pe radacina glo-, care exprima ideea de "balaceala" si pe aceea de "obiect rotund". Este probabil o forma disimulata de la •glog-, cf. glogozi "a balmaji"; pentru alternanta cons., cf. gînganie si gîndac. Cu ultimul sens se foloseste la pl. gloade, cf. goldane. Explicatiile care s-au cautat pe baza etimoanelor straine nu sînt satisfacatoare; cuvînt identic cu gloata, dupa Cihac, II, 122; în legatura cu mag. galád "murdar" sau cu rus. gluda "cocolos" dupa DAR; cu letonul glud, dupa Scriban. Der. glodos, adj. (plin de noroi, noroios); gloduros, adj. (noroios; framîntat, accidentat, cu gloduri); glod(a)rie, s.f. (loc plin de mîl); gludie, s.f. (Trans., bulgare de pamînt); îngloda (var. înglodi), vb. (a înnamoli, a împotmoli).
teosofia, Teosofia, dupa cum arata si numele (gr. theos – Divinitate, Zeu, Dumnezeu si gr. sophia – întelepciune), înseamna cunoasterea întelepciunii divine, putând fi definita ca un ansamblu de adevaruri ce stau la baza religiilor. Ea este la fel de veche ca si lumea, de aceea, mai poarta si numele de "Întelepciune antica“. Teosofia reda omenirii învatatura pierduta a antichitatii, STIINŢA SUFLETULUI, luminând scrierile sfinte ale tuturor religiilor, relevând sensul lor esoteric, justificându-le în fata ratiunii, dar si a intuitiei. Teosofia este adevarul aflat la baza tuturor religiilor. Este Gnosa crestinilor, Sufismul mahomedanilor ori Brahma-Vidya a indienilor. Teosofia are doua principii de baza: imanenta lui Dumnezeu si, ca un corolar la acest adevar suprem, fraternitatea si solidaritatea umana. Dumnezeu este peste tot, în toate. Spiritul care este întâlnit în orice, de la arhanghel la atom, este viata vetnica, este El, Unicul, este Dumnezeu.
gorneac, gorneác s.m. – Vînt de miaza-noapte, vînt rece. – Var. gorneag. Sb., bg. gornjak (DAR; Conev 37), din sl. gornij "înalt, superior". În Olt. Din aceeasi familie fac parte gornita, s.f. (înv., balcon), din sl. gorĭnica "etaj superior" si gorana, s.f. (bîrna de acoperis), din sl. gorĭnĭ "parte de sus".
gresie, grésie (grésii), s.f. – 1. Roca sedimnetara foarte dura. – 2. Piatra de moara. – 3. Roata de caruta. – Var. gre(a)sa. Mr. greasa. Origine incerta. Se considera în general der. din alb. gëresë "unealta a olarului pentru nivelat" (Cihac, II, 718; Meyer 130; Pascu, II, 223; Philippide, II, 715; DAR; Puscariu, Lr., I, 265; Rosetti, II, 117); însa aceasta explicatie nu pare suficienta, în ce priveste semantismul; si nu se cunoaste, pîna în prezent, originea cuvîntului alb. Dupa Scriban, din aceeasi familie cu gris si grunt, opinie evident gresita; dupa Lahovary 330, cuvînt anterior indoeurop. Dupa parerea noastra, trebuie sa reprezinte un sl. •kresĭ sau •gresĭ, cf. sb. kresalo, kresivo "amnar", kresati "a aprinde amnarul", kresiti se "a scoate scîntei". Nu este clara legatura acestor cuvinte cu sl. gręda › sb. greda "bîrna"; cf. grinda; însa în sb. acest cuvînt înseamna si "banc de nisip" si totodata "carcasa, osatura", care ar putea avea o legatura cu sensul 3 din rom., cf. grindei.
grîu, grîu (-îie), s.n. – 1. Planta erbacee din ale carei boabe se face faina (cu toate varietatile sale). – 2. (S.f. pl.) Cereale. – Var. (pentru sensul 2) grîne. – Mr. gran, gar(n), megl. grǫn, istr. grawu. Lat. granum (Puscariu 740; Candrea, Éléments, 58; Candrea-Dens., 764; REW 3864; DAR), cf. alb. grun, grur(ë), it., sp. grano, fr. grain, basc. grau. Fonetismul nu este clar, rezultatul normal trebuie sa fie •grîn; în aceeasi situatie se afla si cuvintele brîu si frîu. Dificultatea fonetica pare a fi cauza care l-a determinat pe Miklosich, Slaw. Elem., 9 sa considere acest cuvînt drept autohton. Explicatiile neregularitatii fonetice sînt diferite, si nu absolut convingatoare. Dupa Meyer-Lübke, ZRPh., XL, 559, alteratia se datoreaza timbrului velar al vocalismului î ...u; însa acelasi timmbru, chiar daca nu cu aceeasi alteratie, apare si la sîn(u), batrîn(u), etc. Dupa Skok, À propos du nasalisme, în Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 325-29, explicatia ar trebui cautata în pozitia finala a vocalei nazale, ceea ce nu pare evident. Rosetti, II, 111, considera ca "prezenta lui u final este o conditie a inovatiei", solutie cu care pare a se combina cea lui Meyer-Lübke si a lui Skok. În sfîrsit, Graur, BL, III, 52, pleaca de la o forma rotacizata •brîn › brîr, în care ar fi intervenit o "fascie" •brîur(i), de unde un nou sing. brîu. Aceata laborioasa explicatie se bazeaza pe ideea sustinuta de autor a necesitatii unei "despicari" a 2 r, cf. greer, prooroc. Totusi, explicatia nu pare suficienta, fiindca în celelalte cazuri de "fascie" apre reduplicarea vocalei, pe cînd aici efectul este diferit; si întrucît pl. brîuri, frîuri, grîuri, care constituie o veriga necesara a demonstratiei, este exceptional si anormal, deoarece forma curenta si traditionala este brî(n)e, frî(n)e, grî(n)e. Credem ca este mai curînd vorba de o forma •grîru, pl. •grîre, alterata fie ca efect al rotacismului fie al unei asimilari, unde r secundar ar fi disparut ca efect al unei disimilari posterioare (•grîru › grîu ca imparatru › Împarat(u) sau fratrem › frate). Esre remarcabil, într-adevar, faptul ca cele trei vocale la care apare aceasta particularitate, apare si un r în silaba anterioara, a carui prezenta pare a conditiona fenomenul. Dupa cît se pare, aceeasi schimbare a început sa se schiteze în batrîn › batrîior (în loc de batrînior), fara a se fi propagat însa la alte forme der. sau flexionare. – Cf. graunt. Der. grînar (mr. grînar), s.n. (hambar), de la grîne, cu suf. -ar, cf. it. granaio (calabr. granoru), fr. grenier, sp. granero (dupa Puscariu 737, Candrea-Dens., 766 si REW 3839, direct din lat. granārium); grînar, s.m. (negustor de grîne); grînarie, s.f. (comert de grîne; hambar; cantitate de grîne).
gurgui, gurgúi (gurgúie), s.n. – 1. Sfîrc, mamelon. – 2. Gaura de la gura urciorului. – 3. Cioc de urcior. – 4. Vîrf, culme. – Var. gurgoi, gîrgoi, gurgun, gurzui, gurlui. – Mr. gurgul’u. Creatie expresiva, bazata pe gog "obiect rotund", cu r infix, cf. gorgoana, gorgoase, provenind din aceeasi radacina. Sensul de "obiect rotund" este comun tuturor uzurilor sale; cel de al doilea se explica prin faptul ca gura urciorului tipic se afla deasupra unui cioc care imita sfîrcul sînului (explicatie data de dictionare, de "gît de urcior" nu este exacta). Legatura cu lat. gurgullus (Hasdeu, Cuv. din Batrîni, I, 284) sau gurgulio (REW 3922; DAR; Pascu, I, 196) pare mai curînd socanta decît sigura. Mr. a pastrat, alaturi de sensul de "cioc de urcior" si pe acela de bulgare, obiect rotund, care a trecut în ngr. γϰουργϰούλια "cartofi" (Höeg 149). – Der. gurguia, vb. (a ascuti; refl., a se urca, a se înalta; refl., a iesi în evidenta; refl., a se împauna); gurguta, vb. refl. (a se înfoia), cu suf. expresiv -ta sau -ti, cf. cocota.
hăi, hai interj. – Se întrebuinteaza pentru a îndemna si mîna animalele. Creatie spontana. Se foloseste numai la boi, vaci si oi; pentru cai îi corespunde forma hi. – Der. hai, vb. (a îndemna animalele cu strigate; a speria vînatul cu tipete); haicai, vb. (înv., a haitui, a goni; a speria); hait, s.n. (strigat, îndemn); hais (var. haisa, hois(a), his), interj. (se foloseste pentru a mîna boi la dreapta), pare der. expresiv de la hai (dupa Nandris, RF, I, 185, în loc de aist(a), forma mold. de la acesta, ceea ce nu explica raspîndirea sa generalizata). Apare cu acelasi sens în sb. ais, mag. hajsz, sas. hoits, rut. hojs, de unde ar putea proveni din rom. -Hai (var. hîi), vb. (a apasa; a se apleca; a se prabusi), pare de asemenea creatie expresiva, si este posibil sa exprime aceeasi intentie (DAR îl pune în legatura cu mag. hajlani "a se înclina"). Din aceeasi radacina, cu l expresiv, provin halacai, vb. (Bucov., a striga); halaciuga (var. halagiuca), s.f. (hatis care serveste drept ascunzatoare vînatului, tufisuri, maracinis; par încîlcit; harmalaie), si haciuga, s.f. (surcele), de la haicai, ca halaciuga de la halacai (Scriban îl deriva pe halaciuga din rus. olačuga "coliba"; pentru Cihac, II, 133, este vorba de sl. chalaga, cf. sb. haluga "iarba", dar rezultatul acestui cuvînt sl. este halînga, s.f. "balarii", cf. DAR); halai, vb. (a se certa); halagea, s.f. (Munt., zgomot; larma); halalai, vb. (a face zgomot), cf. Iordan, BF, IX, 118; halalaie, s.f. (larma, zarva); halau, s.n. (cearta, bataie); halalau, adj. (Munt., greoi, nedibaci); halaloi, adj. (Trans., lenes, puturos); haladuda, s.f. (femeie murdara si neglijenta; femeie bondoaca); halatuga, s.f. (femeie stricata); holca, s.f. (larma, zarva, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explica prin sb. huka, si DAR prin rus. golka "rebeliune".
ştecăr, STÉCĂR s. n. Piesa montata la capatul unui cablu electric (cu doi conductori electrici); stecar suco piesa montata la capatul unui cablu electric (cu trei conductori electrici: faza, nul si împamîntare)care face contactul dintre un aparat electric si priza de curent; (2)Stecar trifazic piesa montata la capatul unui cablu electric (cu patru sau cinci conductori electrici: faza R, faza S, faza T, nul si împamîntare) (3)Triplu stecar = dispozitiv pentru racordarea simultana a trei stecare la aceeasi priza. (< germ. Stecker)
hazaică, hazáica (hazáici), s.f. – Gospodina. Rus. chozĕiskiĭ "de casa". În Mold. Trebuie sa provina din aceeasi sursa hozate, s.n. pl. (Trans., unelte), chiar daca nu se cunoaste etimonul imediat (dupa Candrea, din mag. hozatal "transport").
hibă, híba (híbe), s.f. – (Trans.) Cusur, defect. Mag. hiba (DAR). – Der. hibas, adj. (defectuos). Din aceeasi familie face parte hie, s.f. (lipsa, nevoie), din mag. hi.
hodîc, hodîc interj. – Exprima ideea de schiopatat. – Var. hontîc, hojmîc. Creatie exprima, cf. sontîc. – Der. hodîcai (var. hotîcîi), vb. (a schiopata), pe care Tiktin îl punea în legatura cu pol. chodaki "picioroange" si DAR cu sl. chodŭ "mers", cf. hod; hobîc, s.n. (groapa), probabil în loc de hodic. De aceeasi origine trebuie sa fie hojmalau (var. hojmandrau, hajmandau), s.m. (Mold., gogoman, nataflet) al carui semantism pare sa se explice prin ideea de baza ca "nu stie sa se fereasca de gropi", cf. definitia populara a prostului, da în gropi (Philippide, II, 726, explica hojmalau prin osmanliu; Scriban, prin hojma, ca si cum ar însemna "totdeauna înalt"). Cf. si honcai, vb. (Munt., a se legana, a schiopata), pe care Scriban, Arhiva, 1912 si DAR, îl pun în legatura cu mag. hánkódni "a se agita".
hoge, hóge (hógi), s.m. – 1. Dascal musulman. – 2. Imam. – Mr. hoge, megl. ogea. Tc. hoca (Seineanu, III, 65; Lokotsch 850; Ronzevalle 87), cf. ngr. χοτζᾶς, bg. hodža, sb. hoğa. – Der. hogi, vb. (Munt., a striga, a tipa). Din aceeasi familie fac parte hogeghean, s.m. (înv., slujbas turc), din tc. hocegian si hoget, s.n. (document autentic), din tc. hoccet (sec. XVIII, înv.).
ia, ia interj. – Serveste pentru a atrage atentie. Creatie spontana. Coincide cu sl. ja "si", sb., cr. ja "asa" (Cihac, II, 145, credea ca rom. provenea din sl.), mag. he (sursa a rom., dupa Pascu, II, 95), alb. ja, cf. sard. ea "iata". Dupa Philippide, II, 717, este o reducere de la iacà. Multe var.: ian(i), iane, ien(e), mai ales în Mold.; iaca, interj. (de la ia-ca, deoarece ia a fost interpretat ca un imperativ ia (uita-te) ca, interpretare gresita care apare si la haide, s.v. (dupa Diez, I, 161, iaca provine din lat. ecce, ca it. ecco; dupa Philippide, Principii, 92; Iordan, Dift., 49; REW 2822 si Buescu, RPF, II, 331, din lat. eccam, cf. Pascu, I, 102, mr. iaca; dupa Philippide, II, 717 din lat. eccum; dupa Scriban, din sb. jako "imediat"): iacata, interj. (iata), în loc de iaca-te, cu aceeasi interpretate a interj. ca verb (dupa Candrea, prin încrucisarea lui iaca cu iata); iata, interj. pare reducere a lui ia uite, cf. formulele vulg. ioite, iote, iete, ieta (dupa DAR, Candrea si Scriban, din sl. eto, bg. jato, cf. alb. jatë; cf. Procopovici, Dacor., X, 72-79). Interpretarea generalizata a lui iata, var. iacata, ca vb. a condus la formarea unei serii de hibride gramaticale; ia(ca)ta-ma, ia(ca)ta-te etc. Aceasta schimbare de categorie se explica usor, mai ales daca se are în vedere o mofonie cu ia, imperativ de la a lua.
împinge, împínge (împíng, împíns), vb. – 1. A misca, a deplasa din loc exercitînd o apasare. – 2. A face sa înainteze, sa progreseze. – 3. A face favoruri. – 4. A îmboldi, a incita, a misca. – 5. (Înv.) A respinge. – Mr. pingu, pimsu, pimtu. Lat. impĭngĕre (Puscariu 788; Candrea-Dens., 1391; REW 4309; DAR), cf. it. (im)pingere (calabr. mpingere), prov. empenher, v. fr. empeindre, cat. empenyer. Var. pinge, foarte rara, nu este reprezentanta directa a lat. pingere, ci a rezultat cu afereza de la (m)pinge. – Der. împingator, adj. (stimulant, incitant; instigator); împinsatura, s.f. (împingere; apasare). DAR, urmîndu-l pe Giuglea, Dacor., III, 734, considera ca împinge "a cheltui", "a face eforturi economice" reprezinta lat. impendĕre, cu aceeasi confuzie cal încinde-încinge; însa ex. aduse nu sînt convingatoare, si se explica mai bine prin lat. impĭngĕre.
înăuntru, înaúntru adv. – În interior. – Var. (î)nuntru, (î)nontru, (în)l(a)untru. Mr. nauntru, megl. an(a)untru, istr. (a)nuntru. Origine obscura. Pare a se baza pe întru, pronuntat untru, pentru a carui var. cf. umbla si îmbla, înfla si umfla, umple si înple; der. se explica fie prin comp. cu în-, fie, ca în cazul lui înalt, prin fonetica sintactica (în untru › în nuntru). Prezenta lui a este mai putin clara; se poate datorata unei pronuntari în nuntru, cu aceeasi rupere a vocalei ca în prooroc, greer, etc. sau comp. abintro, cf. abintro › abruz. davendrę, sard. aintru. Cuvîntul rom. coincide în parte cu sl. vŭnǫtrĭ, unǫtrĭ "înauntru"; însa explicatia pe baza sl. (Cihac, II, 147; Scriban) nu pare posibila. Dupa Tiktin si DAR, din lat. in illac intro; dupa Candrea, de la in ad intro. Cf. Moser 433. Launtru pare sa fi rezultat în urma unei disimilari de la în nauntru; si de aici der. foarte recent, launtric, adj. (interior). – Der. dinauntru, adv. (în interior), cf. dinafara, dinapoi.
încolo, încólo adv. – 1. În partea aceea, acolo. – 2. Deoparte. – 3. În afara de asta. – Var. încolea. Mr. (î)nclò. De la colo, cu pref. în-. – Der. dincolo, adv. (în partea cealalta; mai încolo; din punctul de vedere al Munt., în Transilvania), cu prep. de, ca dincoace.
îndura, îndurá (îndúr, îndurát), vb. – 1. A face tare, a se întari. – 2. A suporta, a rezista. – 3. A suferi, a patimi. – 4. (Refl.) A consimti, a îngadui, a tolera. – 5. A-i fi mila, a se milostivi. Lat. indurāre "a se întari" (Puscariu 825; Candrea-Dens., 857; REW 4386; DAR), alb. duroń, it. indurare "a se întari", fr. endurer "a suporta", sp. endurar. Explicatia lui Philippide, Principii, 99, pe baza lat. •indolescĕre, este gresita. Evolutia semantica a fost prost explicata. Tiktin considera ca sensul 2 se explica prin fr. DAR crede ca o expresie ca nu te îndura "nu fi neîndurator" trebuie sa fi fost interpreta ca îndura-te "ai mila" si, de aici, printr-o evolutie care pare contradictorie, sensul de "a se întari", alaturi de cel de "a avea mila". Aceeasi opinie la Iordan, BL, IX, 67; în vreme ce Graur, BL, V, 66, crede ca este vorba de o evolutie pur balcanica. De fapt, semantismul ofera un perfect paralelism cu tratamentul romanic, cf. fr. endurer, sp. endurar si cu rabda. Plecînd de la forma refl., "a se întari", înseamna fireste "a rezista mai bine", adica "a suporta fara sa cedeze" (endurer, endurar). Trecerea de la "a suferi" la "a consimti" apare în toate limbile. Se cuvine doar sa adaugam ca evolutia lui îndura merge mai departe decît cea din fr. sau sp., ca si cea a lui rabda, s.v. Sensul 1 apare numai în propozitii negative, si este înv. Der. neîndurat, adj. (fara mila); îndurator, adj. (tolerant, rabdator, indulgent; milostiv, bun); neîndurator, adj. (intolerant); înduratate (var. înduratura, înduraminte), s.f. (înv., mila, bunatate).
îngăima, îngaimá (îngáim, îngaimát), vb. – 1. A bîigui, a balmaji, a rosti cu greutate. – 2. A zapaci, a încurca, a stîrni confuzie. – 3. A zabovi, a sovai, a sta la îndoiala. – 4. A face de mîntuiala, a da rasol. – 5. (Refl.) A se zapaci, a se tulbura. Desi formatia nu este clara, pare evident ca este vorba de o formatie expresiva, ca în cazul tuturor cuvintelor care înseamna "a bîigui". Pentru intentia expresiva, cf. cuvintele semnalate pentru radacina glo-, golo-. Explicatiile avansate pîna în prezent nu satisfac: din alb. gëneń (Cihac, II, 718; Philippide, II, 718), din lat. •ingannāre (Lambrior 373; Philippide, Principii, 68; cf. împotriva Densusianu, Filologie, 448); din rut. gaj sau gal’ima "frîna, pana" (Bogrea, Dacor., IV, 825); în legatura cu mag. galiba "greutate" (DAR). Identitatea semantica este evidenta cu îngala, vb. (a bîigui, a balmaji; a da rasol; a murdari), care trebuie sa provina din aceeasi radacina expresiva (pentru ultimul sens, cf. cîrcali, festeli, terfeli). Totusi, se considera în general ca îngala provine din lat. •ingallāre, de la galla "gîlca" (Densusianu, Hlr., 191; Puscariu 848; Pascu, Etimologii, 65; Bogrea, Dacor., IV, 825), sau din sl. galŭ "murdar" (Capidan, Dacor., IV, 1551; DAR), prin care nu se explica decît unul din sensurile sale. Der. îngaimator, adj. (care îngaima); îngaimeala, s.f. (faptul de a îngaima; confuzie; nehotarîre); îngaimaci, vb. refl. (Trans., a se încurca), var. de la îngalmaci, care este tot de origine expresiva; îngalaciune, s.f. (murdarie); îngalmaceala, s.f. (încurcatura, confuzie).
întîi, întîi num. – 1. Primul, care ocupa primul loc. – 2. (Adj.) Primul, cel mai important, primordial. – 3. (Adv.) În primul rînd. – 4. (Adv.) La început. – Var. înv. întîniu. – Mr. ntińu. Origine obscura. Prima parte a cuvîntului pare a fi lat. ante. În general se admite un etimon de tipul •antaneus, metateza de la anteanus, si propeanus (Mussafia, Vokalismus, 141; Densusianu, Rom., XXX, 113; Puscariu, Dacor., IV, 1570; Candrea-Dens., 885; Graur, BL, V, 67; Rosetti, I, 168); însa compunerea lat. pare incerta, cf. REW 493. Este mai curînd vorba de un der. vulgar de la antevenire, înlocuit de anteveniens, de tipul •antevenium › întîniu, ca în textele din sec. XVI si astazi în Banat. Der. de la ante iniens (Skok, Rom., L, 517) pare mai putin probabila. Întîi se foloseste invariabil ca adv.; ca pron. si adj., se foloseste invariabil ca adv.; ca pron. si adj., se folosesc formele art. întîiul, f. întîia; în aceste cazuri, forma fara art., citata de DAR (clasa întîi) este gresita si se datoreaza unei confuzii cu adv. Der. dintîi, adv. (de dinainte, mai întîi); cel dintîi, num. (primul); întîiasi, adj. (prima), rar, se foloseste numai în comp. cu data, format pe baza lui aceeasi; întîietate, s.f. (prioritate, anterioritate, precedenta); întîietor, adj. (înv., precedent, preeminent).
între, între prep. – În locul dintre, în mijlocul a. – Mr. (n)tra, megl. antri, istr. antre. Lat. inter (Puscariu 890; Candrea-Dens., 878; REW 4485a; DAR; cf. Moser 434), cf. it. tra, prov., fr., sp., port. entre. În trecut, s-a confundat cu lat. ante; s-a folosit pîna în sec. XVII cu sensul "în fata, în prezenta cuiva". – Der. dintre, prep., comp. cu de (diferenta de sens consta în aceea ca între indica pozitia, iar dintre provenienta: între toti; dintre toti; printre, prep.; comp. cu prin (dupa Candrea-Scriban, 880, din lat. per inter). Se foloseste de asemenea ca pref. neol., înlocuind fr. entre-.
înveli, învelí (învelésc, învelít), vb. – 1. A înfasura. – 2. A acoperi, a pune ceva deasupra. – 3. A umple. – 4. A înfasura urzeala pe sulul razboiului. – 5. A da la piua. – Var. învali. Mr. anvalescu, anvalire, megl. anváles, anvaliri. Sl. valiti (Cihac, II, 106; DAR), cf. val, si bg. valjam. Acceptiile apar si în sl. si se explica toate plecîndu-se de la ideea de baza, aceea de "sul". Der. din lat. •invelāre (Meyer, Alb. St., IV, 105), nu este posibila. Der. învelitoare (var. învelitura), s.f. (ceea ce serveste la învelit sau acoperit; husa; cuvertura, patura; capac; acoperis); învelis, s.n. (obiect care serveste la învelit; capac; husa; acoperis); învelit, adj. (acoperit; pieptanat; captusit; batut în piua; rotofei).
izbi, izbí (izbésc, izbít), vb. – 1. A lovi cu putere. – 2. A ciocni, a se repezi cu violenta. – 3. A cadea, a se proiecta. – 4. A arunca, a lansa. – 5. A ataca, a asalta. – 6. A atrage atentia. – 7. (Refl.) A se lovi puternic de ceva, a se poticni de un obstacol. – 8. (Refl.) A semana cu cineva. Sl. izbiti (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 153; Tiktin; DAR), dar cu schimbare semantica, deoarece în sl. izbiti (der. de la biti "a lovi") înseamna "a omorî în bataie". Probabil semantismul este cel din sŭbiti "a lovi", cf. aceeasi confuzie semantica în iscodi si posibil în ispravi. Cf. Seineanu, Semasiol., 224. Der. izba, s.f. (Bucov., Mold., izbitura, lovitura), postverbal; izbitura, s.f. (lovitura, ciocnire); izbeliste, s.f. (loc sau pozitie expusa, la voia întîmplarii).
la, la prep. – 1. Spre, catre, în directia (indica miscarea). – 2. Pîna, înspre, aproape de (indica miscarea si pozitia). – 3. În, în apropiere (indica miscarea si pozitia). – 4. În. – 5. Acasa la, în casa lui. – 6. În privinta, cu privire la; urît la fata (Beldiman); se pricepea la cazane (Galaction). – 7. (Indica timpul); la noua (Rebreanu). – 8. În timpul, pe durata (arata o coincidenta temporala). – 9. Cu prilejul, cu ocazia, pentru; "nu iei si-un curcan fript la drum?" (Alecsandri). – 10. Pe parcursul, în timpul (indica un obiectiv temporal). – 11. În fata, fata de (indica finalitatea); bun la Dumnezeu. – 12. (Formeaza dativul); sa ne fie traiul bun la toti romînii (Alecsandri). – 13. În jur de, aproximativ (în loc de ca la); sint la opt ani de cînd i sint detoriu (Doc. 1610). – 14. A (formeaza genitivul, cînd este însotit de un numeral); ibovnica la doi veri (pop. Jarnik). – 15. Mult, de mai multe ori (exprima în parte aceeasi idee cu partitivul fr.); începusera sa-si care la pumni (Rebreanu). – Mr., megl., istr. la. Lat. illac ad, forma întarita a prep. (Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 364; Puscariu 929; REW 4265; Candrea-Dens., 933; Weigand, Jb., X, 437; Pascu, I, 105; cf. Moser 436). Întrebuintarile sînt în general cele ale prep. a, pe care a înlocuit-o aproape complet. Formarea dativului cu la (ca în rom. a), este paralela formarii cu art. encl., fara sa se poata preciza regula de întrebuintare; îti spun ca la un frate (Creanga) este la fel de corecta, desi poate mai putin frecventa decît îti spun ca unui frate. Se poate doar nota ca dativul cu la pare sa fie preferat cînd urmeaza dupa un alt dativ sau genitiv de acelasi numar; chestiunea acordarii drepturilor civile la femei (J. Bart), nu femeilor; si ca acest dativ apare cu la pare sa indice o idee mai generala decît cealalta forma. Pentru genitivul cu la, cf. a. Ultima folosire a lui la difera de partitivul fr., întrucît indica o repetare frecventa a actiunii verbale.
nedesprins, NEDESPRÍNS adj. v. COALĂ. Foaie dreptunghiulara de hârtie (alba sau colorata), de celofan, de carton etc. ♦ (Si în sintagma coala de tipar) Unitate de masura pentru volumul unei carti, unui articol etc., egala cu 16 pagini tiparite. ♦ (Si în sintagma coala editoriala) Unitate de masura pentru volumul unei carti, unui articol etc., egala de obicei cu 20 de pagini dactilografiate. Coala de autor = coala editoriala egala cu 40 000 de semne tipografice sau cu 3 000 cm2 de desen. ♦ Totalitatea marcilor sau timbrelor tiparite pe aceeasi foaie dreptunghiulara de hârtie si nedesprinse unele de altele. [DEX '98]
neprecizat, NEPRECIZÁT adj. v. DRAC (1). Fiinta imaginara, de sex masculin, întruchipare a spiritului rau; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuta. ♢ Expr. A fi dracul gol (sau împielitat) sau a fi drac împielitat = a) a fi rau, afurisit; b) a fi istet, poznas. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rau, ticalos; b) om întreprinzator, descurcaret. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tamâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dusmanie sau cu frica. E tot un drac = e totuna, e acelasi lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rau dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viata, neastâmparat. Parca a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabila. A baga (pe cineva) în draci (sau în toti dracii) = a intimida, a înfricosa (pe cineva); a face (pe cineva) sa depuna toate eforturile (de frica). Trebuie sa fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi gasita o explicatie logica a unei situatii încurcate sau când se banuieste o cauza ascunsa, greu de gasit. Si-a bagat (sau si-a amestecat) dracul coada, se zice când o situatie care parea clara se complica dintr-o data, capata o evolutie neasteptata. A trage pe dracul de coada = a fi foarte sarac, a o duce greu. A cauta pe dracul = a intra singur într-o încurcatura, a-si provoca singur neplaceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-si gasi) pe dracul = a o pati. A cauta pe dracul si a gasi pe tata-sau = a ajunge într-o situatie si mai rea decât aceea anterioara. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tata-sau = a purta (pe cineva) de colo pâna colo. A cere pe dracul si pe tata-sau (sau cât dracul pe tata-sau) = a cere (pe ceva) un pret exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face si pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lasa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a parasi (pe cineva sau ceva), a renunta definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecatii) a se duce fara sa se mai întoarca (si într-un loc nestiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fara sa-i mai stie nimeni de urma si fara sa-i mai doreasca revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o pati. La dracul! formula exclamativa de dispret prin care se exprima dorinta de a renunta la ceva, de a se lepada de ceva. Pe dracul! = (formula exclamativa de negatie) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamatii exprimând uimire, enervare, admiratie. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sanatos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creeaza neplaceri. (Glumet si ir.) Buruiana (sau iarba, tamâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extrema, cu sensul de "orice", "oriunde", "fie cine-o fi") Face si pe dracul. ♢ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde si-a întarcat dracul copiii, unde si-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepartat. [DEX '98]
nesicativ, NESICATÍV adj. v. RICIN. Planta erbacee sau arborescenta originara din Africa, cu radacina pivotanta, puternica, cu tulpina înalta de 1-2 m, cu flori verzi, rosii sau violete; capusa (Ricinus communis). ♢ Ulei (sau unt) de ricin = ulei extras din semintele acestei plante, cu proprietati purgative, nesicativ, neinflamabil, pastrându-si aceeasi consistenta la variatii mari de temperatura, folosit în industria farmaceutica sau ca lubrifiant la motoarele de avion, precum si în industria pielariei, a cauciucului sintetic etc.; ricina. [DEX '98]
laţe, láte s.f. pl. – 1. Plete, chica. – 2. Smoc, mot. – Var. (lo)loate. Origine necunoscuta. Giuglea, Dacor., II, 394 pornea de la var. loate pe care o considera reprezentanta din germ. Locke "bucla". DAR se gîndeste la un lat. •lacia "petic", din aceeasi radacina cu lacerāre. – Der. latos, adj. (pletos, cu par lung; Trans. zdrentaros, murdar); loloti, vb. refl. (a face noduri, a se încurca); lolotata, s.f. (varietate de struguri).
lege, lége (légi), s.f. – 1. Putere, autoritate. – 2. Norma, regula. – 3. Regula divina. – 4. Religie, credinta, confesiune. – 5. Drept. – 6. Justitie, tribunal. – 7. Sentinta, decizie judecatoreasca. – Mr. leage. Lat. lēgem (Densusianu, Hlr., 192; Puscariu 961; Candrea-Dens., 974; REW 5008; DAR), cf. alb. lidžë (Philippide, II, 646), it. legge, prov., port. lei, fr. loi, cat. lley, sp. ley. Sensul de "religie" este vechi rom., cf. sp. ley "religie, credinta", gal. lei "fidelitate", fr. loi "religie"; de aceea nu se sustine ipoteza lui Seineanu, Semasiol., 77, care explica acest sens din rom. prin sl. zakonŭ. Der. legiui, vb. (a stabili prin lege; a judeca, a da sentinte), cu suf. -ui; legiuire, s.f. (legislatie; dispozitie legala, norma; justitie; litigiu); nelegiuire, s.f. (injustitie; crima, sacrilegiu, impietate; delict, ilegalitate); legiuit, adj. (legal; legitim, drept; condamnat); nelegiuit, adj. (ilegal; injust; criminal; nelegitim, bastard); legiuitor, adj. (legislativ); legiuitor, s.m. (legislator). Der. neol. legal, adj., din fr. légal; nelegal (var. ilegal), adj.; ilegalitate, s.f.; legalmente, adv.; legaliza, vb.; legifera, vb.; legislati(un)e, s.f.; legislativ, adj.; legislator, s.m.; legislatura, s.f.; legist, s.m.; legitim, adj.; nelegitim (var. ilegitim), adj.; legitimitate, s.f.; legitima, vb.; legitimati(un)e, s.f.; legitimist, adj., toate din fr.
lehăi, lehaí (-aésc, lehaít), vb. – A vorbi repezit, a sporovai. Creatie expresiva, o simpla var. a lui blehai (Scriban) si a lui lihai, vb. (Trans., a gîfîi; Maram., a striga, a vocifera). E putin probabila legatura facuta de Cihac, II, 168, cu sl. lichŭ "gol, de prisos" sau cea sugerata de Tiktin si Philippide, II, 719, cu alb. leh "a behai". – Der. lehaiala, s.m. (sarlatan); lehau, s.m. (Mold., limbut); lehaiala, s.f. (Mold., flecareala); lehait, s.n. (taifas, trancaneala). Cf. lehamite, s.f. (oboseala, dezgust, repulsie), care ar putea deriva din aceeasi radacina expresiva (Cihac, II, 168; Scriban), daca se admite ca aceasta ar putea avea si sensul de "a scîrbi", ca cihai (dupa Tiktin, mai bine pusa în relatie cu lihni, lesina; dupa DAR din mag. léha "gol"; finala ca în pasa-mi-te, dara-mi-te etc.); der. lehameti (var. lehametisi, lehametui, lehametisi), vb. (a scîrbi, a-i fi greata, a inspira repulsie), cf. leomi.
une, ÚNE forma verbala v. LOC (I. 1.). Punct, portiune determinata în spatiu. ♢ Loc. adv. Din (sau de pe) loc = de acolo de unde este sau se afla cineva, stând nemiscat, fara a se deplasa. În (sau pe) loc = a) pe aceeasi bucata de pamânt, acolo unde se afla cineva sau ceva; b) neclintit; c) imediat, într-o clipa. ♢ Expr. Pe loc repaus = comanda militara indicând iesirea din pozitia de nemiscare a soldatului si adoptarea unei pozitii mai libere. A-i sta cuiva mintea în loc, se spune când cineva se afla în fata unui lucru de neînteles, pe care nu-l poate cuprinde cu mintea. A sta pe loc = a se opri (din mers). La loc = acolo unde era mai înainte, unde statea de obicei. ♢ Expr. A-i veni (cuiva) inima (sau sufletul) la loc = a i se potoli (cuiva) emotia, a se linisti; a-i trece spaima. A pune pe cineva la locul lui = a-i da cuiva o lectie de buna-cuviinta, a arata cuiva ce se cuvine si ce nu. (Fam.) La loc comanda (sau miscarea), se spune pentru a reveni asupra unei dispozitii (sau asupra unei miscari gresite). La un loc = împreuna, laolalta. Pâna într-un (sau la un) loc = pâna la un punct sau pâna la un moment; într-o masura oarecare. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. Din loc în loc (sau dintr-un loc într-altul) = a) de colo pâna colo, încoace si încolo; b) din distanta în distanta, ici si colo. Pe unele (sau, rar, une) locuri = ici si colo, pe alocuri. [DEX '98]
măciucă, maciúca (maciúci), s.f. – 1. Ciomag, bîta. – 2. Aparat de gimnastica. – Var. (Trans., Banat) mocioaca. Mr. matuca, megl. macioc, maciuca, ceamuga. Formatie expresiva, bazata pe radacina mac-, cf. moaca si celelalte ex. adaugate acolo; format ca si caciula din coc (cf. maciulie fata de caciulie, si pentru alternanta suf., napîrca fata de sopîrla). Forma initiala trebuie sa fi fost maciuga, cf. maiug, svîrluga si megl. Pentru valoarea expresiva, cf. sp. machuca "mai", machucar "a lovi cu ciomagul", bazate pe aceeasi idee de "obiect rotund" (Corominas, III, 393). În mod traditional se admite ca e vorba de un lat. •matteuca, cf. v. port. massuca, fr. massue, picard. machuque (Philippide, Principii, 63; Puscariu 1011; Candrea-Dens., 1036; Tiktin; REW 5426); aceasta der. este greu de admis, bazîndu-se pe un lat. mateola, rara si putin atestat, si pe suf. -uca, socotit de origine galica. Der. maciucas (var. maciucar), s.m. (bataus); maciucat, adj. (care are la capat o sfera); maciucos, adj. (în forma de maciuca); maciulie (var. Banat mociolie), s.f. (sfera, cap, bulb); cf. it. maciulla (var. Trans. baciulie, bociulie, pare sa se explice prin încrucisarea cu mag. bötök "bumb, boboc", cf. Tiktin); mascat (var. mascat, megl. macicat), adj. "grauntos", în loc de maci(u)cat (Densusianu, GS, VI, 364; REW 5426; dupa Cihac, II, 514, din mag. magvas "granulat". – Din rom. provin bg. mačuk, mačak (Capidan, Raporturile, 208), sb., cr., slov. macuga (Candrea, Elemente, 403), rut. mačug, pol. macsuga (Berneker, II, 1; Wędkiewicz, Mitt. Wien, I, 265), ngr. ματσούϰα (dupa Roesler 573 si Cihac, II, 671, rom. provine din ngr.), mag. macsuka, matyuka.
mai, mai adv. – 1. Indica superioritatea într-o comparatie: cine ce are mai bun (Neculce). – 2. Mai mult, mai bine: noi mai iubim binele Împaratiei tale (Varlaam); nu unul sa-l mai iubeasca iara pre altul sa-l mai urasca (Pravila mica), în acest sens absolut, înv., echivaleaza cu mai mult. – 3. Înca, si: asi mai vrea (Eminescu). – 4. Altadata, înainte: n-am mai vazut (Alecsandri). – 5. Deja: nu-i mai era frig (Macedonski). – 6. Aproape, într-un anumit fel: carnea era mai cruda (Sbiera); un ofiter, asa ca dînsul, mai ca i-ar placea (Gib Mihaescu). Mai ... mai arata o alternanta de actiuni: mai nu vrea, mai se lasa (Eminescu). – 7. Putin mai mult: te-i mai încalzi mergînd (Creanga). – 8. Expletiv, în fraze exclamative: ciudata faptura omeneasca mai esti! (D. Zamfirescu). – Mr. ma, megl., istr. mai. Lat. magis (Candrea, Éléments, 35; Puscariu 1015; Candrea-Dens., 1041; REW 5228), cf. it. mai, ma, prov., fr. mais, cat. may, sp., port. mas. Mr. nu trebuie confundat cu ma "dar, însa" (Weigand, Jb., XII, 91), care provine din din it. (Bartoli, Studi Fil. rom., VIII, 174) sau din ngr. (REW 5228). Evolutia fonetica a lui mai nu este clara. Probabil trebuie sa se porneasca de la o forma populara •mas (› sp.), cu aceeasi evolutie ca de la das › dai sau νos › voi etc. Sensul expletiv (8) coincide cu cel sp. – Cf. cam, numai. Din rom. provin bg. maj "aproape" (Candrea, Elemente, 408; ; Berneker, II, 5), rut. si pol. din Bucov. maj "mai", în comparatii (Miklosich, Wander, 17; BL, VI, 240), tig. mai "mai", comparativ (D. Sampson, The dialect of the Gypsies of Wales, 321).
mălai, malái (maláiuri), s.n. – 1. (Mold., Trans.) Mei (Panicum miliaceum). – 2. (Trans.) Teren cultivat cu mei. – 3. (Mold., Trans.) Faina de mei. – 4. Faina de porumb, porumb macinat. – 5. (Mold.) Pîine de mei sau de porumb. – Var. (Mold.) malai (sensul 2, pl.) malaie. Origine necunoscuta. S-a încercat explicarea acestui cuvînt ca mostenire daca (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, 52); ca urmas al sl. mlĕti, melją (Cihac, II, 184; Tiktin; Scriban); cu un cuvînt mei lai (Weigand, Jb, XVI, 78; Bogrea, Dacor., IV, 831; REW 5572); sau prin lat. amylum (‹ gr. ἄμυλος), cu suf. -alium (Giuglea, Dacor., III, 599). Nici una din aceste ipoteze nu este satisfacatoare. Apare evidenta înrudirea cuvîntului cu mamaliga, cu atît mai mult, cu cît ambele lipsesc din dialecte. Daca-i vorba de o formatie interna si expresiva, ne-am putea gîndi la o forma primitiva •mamalaie, cu aceeasi reduplicare ca în mamaliga si cu suf. expresiv diferit, cf. harmalaie, harabaie, vîlvataie etc. Baza expresiva ar fi, într-un astfel de caz, reduplicarea m-m, cu sensul de "aliment", ca în mama si mamaliga; si forma actuala, malai, ar fi reconstituita dupa pl. malaie, cu pierderea reduplicarii ca în maliga. Der. malaoi, s.n. (turta din samînta de cînepa); malaoi, s.m. (floarea-soarelui, Helinathus annuus; planta, Helianthemum alpestre). Din rom. provin rut. maljaj, pol. malaj (Miklosich, Wander., 10; Berneker, II, 10), rus. malai (Vasmer, II, 90), bg. malai (Capidan, Raporturile, 225), mag. malé (Edelspacher 18).
mazăre, mázare s.f. – Leguma (Pisum sativum). – Mr. madzîre. Origine necunoscuta. S-a identificat cu dacicul μοζουλα mentionat de Dioscorides (Hasdeu, Col. lui Traian, 1877, 522; Tocilescu, Dacia înainte de romani, Bucuresti, 1880, 569; Philippide, II, 720; Capidan, Raporturile, 537; Weigand, BA, III, 236); dar, pe de o parte, acest nume desemneaza cimbrul, a carui asemanare cu mazarea nu este convingatoare; si, pe de alta parte, Jokl, Litteris, IV, 200, cf. Sandfeld 95, a demonstrat ca trebuie sa se citeasca μιζουλα. S-a presupus un tracic •mazala (Pascu, I, 190) sau •mazela (Diculescu 207); o sursa anterioara indoeurop. (Lahovary 123 si 336). În fine, der. din tc. (per.) mas nu pare posibila fonetic (Roesler 598). Legatura cuvîntului rom. cu alb. modhulje "mazare" (Meyer 284; Tiktin; Rosetti, II, 119) pare evidenta, dar nu lamureste mult originea cuvîntului (der. rom. din alb. nu e posibila; mai sigur este ca ambele cuvinte conduc la o sursa comuna). Ar putea fi vorba de un cuvînt balcanic, din aceeasi familie cu sl. zrŭnu, zerno "boaba", lituan. žirnis "mazare"; dar trebuie stabilita mai întîi originea plantei si a cultivarii ei. Der. mazarar, s.m. (insecta parazita, Bruchus pisi); mazarat, adj. (granulos); mazarica, s.f. (mazariche, Vicia sativa; planta leguminoasa, Lathyrus tuberosus; Banat, varietate de fasole); mazariche, s.f. (Vicia sativa, Vicia dumetorum, Vicia lathyroides, Vicia silvatica; grindina; trichina, trichinoza); mazaroi, s.m. (Trans., mazare). Din rom. provine bg. mazarik (Capidan, Raporturile, 232).
meserie, meseríe (meseríi), s.f. – Profesiune, ocupatie manuala. Der. din a meseri "a fi sarac", cu semantismul ca în it. mestiere "serviciu" si "nevoie" (Tiktin). Nu apare înainte de sec. XIX. – Der. meserias, s.m. (lucrator, slujbas); meseriesesc, adj. (muncitoresc); comeserias, s.m. (slujbas din aceeasi breasla).
mic, mic (míca), adj. – 1. (Înv.) Putin, redus: Bogdan Voda domni mica vreme (Dosoftei). – 2. De marime redusa. – 3. De ani putini. – 4. (Arg.) Moneda de 20 de lei. – 5. (Fam., Bucuresti) Specialitate de carne la gratar. – Mr. ńic, mic, megl., istr. mic. Probabil origine expresiva, dar anterior rom. Trebuie sa se porneasca de la un lat. •miccus, cf. pic si lat. mica, gr. doric μιϰός, it. miccino, sicil. nicu, calabr. miccu. Pentru a explica lat. •miccus, se pleaca de obicei, fie de la gr. μιϰ(ρ)ός (Cipariu, Elemente, 128; Densusianu, Hlr., 201; Koerting 6147; Puscariu 1067; Candrea-Dens., 1092; REW 5559; Pascu, I, 133; Rohlfs, EWUG, 1382; Rosetti, II, 68), fie de la lat. mῑca (Diez, I, 126; Koerting 5279; Gougenheim, Rom., LXIX, 97-101). Mai sigur pare sa fie ca toate aceste cuvinte duc catre aceeasi sursa expresiva. Cf. mica, nitel. Der. micsor, adj.; micsora, vb. (a reduce, a face mai mic); micsorime, s.f. (micime); micusor, adj. (mititel); micutel (var. mitutel), adj. (Banat, Trans., mic); mititel, adj. (mic; s.m., specialitate de carne la gratar), forma asimilata din var. anterioara (dupa Dacor, I, 326, de la un dim. •micicel; dupa Candrea, de la •michitel); mititica, s.f. (fetita, copilita; Arg., închisoare); miciculat, adj. (Banat, micsorat, redus), cu finala expresiva; micime, s.f. (meschinarie, fleac); Michiduta, s.m. (nume popular pentru diavol). – De la micut provine ngr. μιϰούτσο (Danguitsis 154).
mire, míre (míri), s.m. – Barbat în ziua sau în preajma casatoriei. Origine îndoielnica. Trebuie sa se tina cont ca acest nume se obisnuieste a se da barbatului numai în timpul ceremoniei nuptiale. Presupunem ca-i vorba de un cuvînt derivat din ngr. μύρον "unsoare, mir", cf. mir, de ex., de la μυρόεις "miruit", f. μυρόεσσα › mireasa. Este stiut, de fapt, ca ceremonialul nuntii ortodoxe difera de cel al bisericii catolice, mai ales în privinta impunerii unei coroane; si ca, pe de alta parte, încoronarea nu se concepe fara mir sau ulei sfintit. În timpul încoronarii matrimoniale nu exista ulei, dar se obisnuieste sa se schiteze cu degetele, pe fruntea mirelui, gestul ungerii, care probabil era real în biserica primitiva; de aici echivalenta semantica de "uns" – "încoronat" – "însurat", cf. ngr. στεφανώνω "a încorona" si "a casatori". Der. general admisa, din lat. miles "soldat" (P. Papahagi, Notite, 36; Tiktin; REW 5568; Spitzer, REB, I, 270; Rosetti, I, 169) este dificila semantic (cf. Graur, BL, V, 105) dar cf. voina. Celelalte ipoteze nu sînt convingatoare: din daca (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110); din tc. amir "sef", cf. mr. amira "împarat" (Pascu, II, 108); din cuman. mir "principe" (Philippide, II, 378), care reprezinta aceeasi ipoteza; din lat. miles, si calc semantic din bg. voino (Skok, Arch. slaw. Phil., XXXVII, 83); dintr-un lat. •milex ‹ gr. μεϊραξ "adolescent" (Diculescu, Elementele, 492); anterior indoeurop. (Lahovary 336). Cuvînt care lipseste numai în Banat si Olt. (ALR, I, 254). Der. mirel, s.m. (Trans. de S, mire); mireasa, s.f., cuvînt rar în Banat (ALR, I, 255). Din rom. provine mag. myirásza (Edelspacher 20).
public, PÚBLIC, PÚBLICURI n. 1) În Relatiile Publice, termenul de public (sau audienta activa) cuprinde orice grup de oameni care sunt legati, chiar daca destul de slab, prin interese si preocupari comune, care au consecinte asupra organizatiei (definitie preluata din volumul Totul despre Relatiile Publice, Doug Newsom si altii, Editura Polirom, Iasi, 2003, pag. 134). Exemple de publicuri pentru o organizatie: publicuri media (ex: mass media locale, mass media nationale, mass media specializate locale/nationale), publicurile angajatilor, publicurile membrilor (ex: angajatii organizatiei, membrii comitetelor de conducere ale organizatiei, membrii organizatiei, membrii potentiali ai organizatiei, filialele locale, alte organizatii aliate sau corelate), publicurile comunitatii (ex: media comunitare, liderii comunitatii, organizatiile comunitatii), publicurile guvernamentale, publicurile de investitori, publicurile consumatorilor, publicurile internationale, publicurile speciale (vezi aceeasi sursa, pag. 136).
mozoli, mozolí (mozolésc, mozolít), vb. – 1. A molfai, a morfoli. – 2. A mînji. Creatie expresiva, dupa cum o demonstreaza suf. sau -li si semnificatia sa. Der. din mag. majzolni (Cihac, II, 205), din ceh. mozoliti "a obosi" (Seineanu, Dict.), din rut. mozoljuvati (Candrea) sau din rus. mazólitĭ "a produce bataturi" (Scriban) nu convinge. Probabil ca la aceeasi radacina expresiva se refera mozoc (var. mosoc, mozac), s.m. (cîine; mucos, copil; persoana bosumflata), format ca motoc din mot- sau motoc din mot (dupa Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 174, ar fi cuvînt dac; dupa Cihac, II, 204, din rus. mosĭka "cîine"; pentru Densusianu, GS, IV, 388, e legat de alb. madh "mare"). Cf. mozomaina, s.f. (Banat, pocitanie) si probabil mosoi, vb. (Trans., a molfai, a rasoli).
mucarer, mucarér (mucaréruri), s.n. – Confirmare anuala a domnitorului de catre sultan si darul oferit de domn cu aceeasi ocazie. – Var. mucarel. Tc. (arab.) mukarrer "confirmat" (Seineanu, III, 82). Sec. XVIII, înv. Dubletul lui mucaremea, s.f. (cu acelasi sens), din tc. mukareme "onoare", sec. XVIII, înv.
năpîrcă, napîrca (-ci), s.f. – 1. Vipera (Vipera berus). – 2. Bici. – Var. (rar) nopîrca. Mr. nipîrtica, megl. naprotca. Creatie expresiva. Coincide cu alb. nepër(t)ke, dar nu e probabil sa se explice prin el, cum se sustine de obicei (Cihac, II, 719; Meyer 303; Pascu, II, 221; Philippide, II, 221; Rosetti, II, 119). Trebuie sa fie o var. expresiva a lui •napîrla, cf. napîrli; pentru alternanta expresiva a ambelor terminatii, cf. sopîrla si sopîrcai, sfîrla si sfîrc, mîrlan si mîrc etc. Atît napîrca, cît si napîrli si sopîrla nu au fost explicate satisfacator pîna acum; provin, fara dubiu, din aceeasi sursa expresiva, a carei idee de baza pare a fi cea de "serpuire" sau de "miscare rapida", ca în ciocîrlie, cf. si topîrlan (ca si ciocîrlan); aceasta explicatie este singura care merge în acelasi timp pentru napîrca "bici", ca si pentru înrudirea sa evidenta cu sopîrla. Der. din lat. •viperana (Cretu 350) sau dintr-o combinatie între natrix si pertica (Capidan, Raporturile, 542) este inacceptabila. Der. napîrcos, adj. (veninos); napîrli, vb. (despre reptile, a-si schimba pielea; despre mamifere, a-si schimba parul; despre pasari, a-si schimba penele), cu suf. expresiv -li (dupa Cihac, II, 251, legat de sl. pero "para", cf. împotriva Tiktin; dupa Conev 87, din sl. naprŭliti sau naprliti "a pîrli", dupa Draganu, Dacor., VI, 517); napîrleala, s.f. (primenire, napîrlire). Alb. trebuie sa provina din rom.
persoane, Persoane care au murit in aceeasi imprejurare,fara sa se poata stabili daca una a supravietuit celeilalte,ele fiind socotite ca au murit deodata.
noian, noián (noiánuri), s.n. – 1. (Înv.) Golf. – 2. Mare, largul marii; puzderie. Origine necunoscuta. Relatia cu alb. ujanë "ocean", din uf "apa" (Hasdeu, Cuv. din Batrîni, I, 295; Philippide, II, 726; Puscariu, Dacor., III, 387; Puscariu, Lr., 265; Rosetti, II, 120) nu pare probabila (cf. Tiktin), deoarece, daca ambele cuvinte provin din aceeasi sursa, rom. nu ar conserva terminatia -an (› -în). Dupa ipoteza putin sigura a lui Densusianu, GS, III, 423, în loc de •loian ‹ sl. loj- "a curge"; dupa Giuglea, Dacor., X, 108, din alb. llohë "ploaie". Legat de ceh. noŕe "abis", dupa Cihac, II, 217, sau anterior indoeurop. (Lahovary 339). Sensul de "mare" ar putea fi secundar. Nuanta înv. pare sa fie cea de "coasta de mare, golf"; cel modern de "larg al marii", ar putea fi rezultatul unei interpretari echivoce, caci cuvîntul nu are circulatie populara. Daca ar fi asa, s-ar putea porni de la naie "nava", •naian "loc pentru nave" (ca ochian "instrument pentru ochi").
nojiţă, nojíta (nojíte), s.f. – 1. Siret pentru legat opincile. – 2. (Mold.) Capsa, gaura la opinci. – Mr. nujita, megl. nujoata, najoata. Bg., sb., cr. nožica (Cihac, II, 217; Tiktin; Pascu, II, 202); sensul primitiv din sl. este cel de dim. al lui noga "picior", dar pare ca s-a confundat cu sl., bg., sb. žica "siret" (cf. jita); în asa fel încît sb. nožica "piciorus" a ajuns sa însemne în rom. "siret". – Der. noaje, s.f. (coarda, legatura; banda), înv., probabil formatie regresiva din nojita (Iordan, Dift., 286). Oajda, s.f. (înv. si Trans., coarda), cu der. înhojda, vb. (Trans., a lega), pare sa apartina la aceeasi familie. Ngr. νουζίτσα trebuie sa provina din sl. (Meyer, Neugr. St., II, 47).
ou, óu (óua), s.n. – 1. Celula care contine germenul unei fiinte din aceeasi speta. – 2. Nod, maleola. – 3. (Arg.) Testicul. – Mr. ou, megl. uou, istr. owu. Lat. ovum (Puscariu 1232; Candrea-Dens., 1294; REW 6128), cf. vegl. yuv, it. ouvo, logud., cat. ou, prov. uou, fr. oeuf, sp, huevo, port. ovo. Pentru sensul al doilea, cf. ALR, I, 59. – Der. oua, vb. (a face oua), mr. oaua, uare, probabil direct dintr-un lat. •ovare (Puscariu 1233; Graur, BL, V, 107); ouat, s.n. (actiunea de a oua); ouatoare, adj. f. (care produce oua). Cf. oara. – Der. neol. (din fr.) oval, adj.; ovar, s.n.; ovul, s.n.
paroi, parói (paróiuri), s.n. – Roi mic produs de un stup. Bg., sb., slov. paroj (Tiktin; Candrea; Conev 74), cf. roi. – Der. paroi, vb. (a roi a doua oara în aceeasi vara).
pis, pis interj. – 1. Se foloseste pentru a chema pisica. – 2. Arata minimul ce se poate pronunta. – Megl. pis. Creatie expresiva, cf. sp. miz(-miz), rus. kis(-kis); se foloseste adesea cu reduplicare. Ideea de baza trebuie sa fie aceea de mers silentios, cf. pîs. – Der. pisoi, s.m. (pisic; Arg., înv., moneda de argint de 5 lei), cu suf. -oi; pisica, s.f. (mîta; Olt., frîna carutei; numele celor trei persoane care preceda si anunta brezaia), cu suf. – -ica, cf. megl. pisa, alb. piso, sb., cr. pis (din sb. dupa Cihac, II, 258), ngr. πισίϰα, poate din rom., tc. pisik(a), pisi (din tc. dupa Lahovary 1661 si Graur, GS, VI, 333, cf. Ronzevalle 59), tig. pisik(a) (Graur 182), iran. pusek (Densusianu, GS, I, 54), breton. pisik, engl. puss; pisic, s.m. (pisoias); pisicesc, adj. (de pisica); pisiceste, adv. (ca pisicile); pisicuta, s.f. (ramurele cu flori de salcie). Cf. Barbulescu, Arhiva, XXX, 387-8.
plăpînd, plapînd (-da), adj. – 1. Debil, firav. – 2. Fragil. Origine expresiva. Der. din lat. •palpabundus ‹ palpāre "a mîngîia" (Cihac, I, 223; Candrea, Rom., XXXI, 309; Loewe 14; Candrea-Dens., 1401; Candrea, Éléments, 7; Puscariu 1332; REW 6174; Rosetti, I, 170), sau din palpandus (Tiktin), este greu de admis din motive fonetice si formale. Mai probabil trebuie sa se porneasca de la o radacina expresiva plap-, ca pîlp(îi), fîlf(îi), care ar arata aceeasi idee de "a bate, a se misca slab": plap- nu este fara îndoiala altceva decît pîlp- cu metateza. Terminatia e mai putin clara si s-ar putea datora unei analogii cu blînd, flamînd; dar este de remarcat ca nu exista certitutdinea unei folosiri cu adevarat populare a acestui cuvînt, care apare la autori, din a doua jumatate a sec. XIX si ca, prin urmare, ar putea fi creat arficial, ca tremurînda, surîzînda, apartinînd aceleiasi epoci. Aceleiasi radacini expresive apartin plapau, adj. (Mold., neghiob, natîng), pe care Cihac, II, 260, îl punea în legatura cu ceh. plepe "moale, delicat", si pleoapa (var. pleopa, plopa, înv. plehupa), s.f. (membrana mobila a ochiului; capacul de la sicriu), ca si plapînd, se foloseste mai ales în Munt. (ALR, I, 17) si care a primit pâna acum diferite explicatii, toate insuficiente: din lat. palpebra, cu o puternica modificare fonetica (Diez, I, 302; Tuttle, Rom. R., I, 439; Tiktin; cf. împotriva Densusianu, Rom., XXXIII, 283); lat. pupula, cu metateza •pluppea (Puscariu, ZRPh., XXVIII, 689; Puscariu 1335; REW 6616; Scriban); sl. •prechlupa "capac", cf. bg. pohlupka (Densusianu, GS, I, 143); sau dintr-un cuvînt anterior indoeurop. (Rusu, Dacor., XI, 148). Prin aceeasi intentie expresiva trebuie sa se explice sp. plepa "persoana care are multe defecte", pe care Corominas, III, 822, îl considera de origine incerta; cf. si lat. palpebra ‹ palpare (Walde-Pokorny 445).
actiunea, Actiunea notariala prin care se preia creanta unui debitor in fata altui creditor prin intocmirea Actului de fidejusiune autentificat in fata notarului public. Dim momentul acesta fidejusiuorul este beneficiarul creantzei in fata creditorului, minim pe aceeasi termeni initiali ai contractului initial, eventual cu mentionarea unor clauze suplimentare. Acest act se noteaza in cartea funciara aferenta imobilului prin opertii si acte similare notarii ipotecare.
prostire, prostíre (prostíri), s.f. – (Mold.) Cearsaf. Rut. prostyra, sb. prostirač, din sl. prostirati "a întinde" (Cihac, II, 206). La aceeasi familie pare sa apartina prostovol, s.n. (Olt., unealta de pescar), a carui der. nu este clara, cf. sb. prostrica (Candrea), sb. pristor "plasa". (Tiktin, urmat de Scriban, îl pune în legatura cu sb. strovaliti "a doborî"). Cf. rostogol.
seamă, SEÁMĂ, (2, rar) semi, s.f. 1. (În expr., exprima ideea de calcul mintal, constatare, observatie) De buna seama = desigur, fara îndoiala. Mai cu seama = mai ales, îndeosebi. A-si da seama = a se lamuri, a pricepe. A lua seama (sau seama) = a) a se gândi, a reflecta adânc; b) a supraveghea; c) a observa ceva, a remarca; d) a întelege, a se lamuri. A-si lua seama (sau de seama) = a se razgândi. 2. Socoteala, calcul, cont. Socotelile sau semile manastirilor închinate (ODOBESCU). ♢ Expr. A sti seama = a cunoaste situatia unui lucru. A face seama = a face socoteala, a numara. Multa-i frunza pe copaci, Dar de stai si seama faci, Tot erau mai multi cazaci (COSBUC). 3. (În expr., exprima ideea de folos, interes, grija) Pe seama (cuiva) = a) în folosul sau în interesul (cuiva); b) în sarcina (cuiva), asupra (cuiva). Pe seama = în proprietate sau în folosinta personala. A lasa pe (sau în) seama cuiva sau a da pe (sau în) seama (sau în seama cuiva) = a da (sau a lasa) în paza, în grija, în posesia cuiva. A lua (pe cineva) pe seama = a lua (pe cineva) în grija si pe raspunderea sa. A lua seama (de cineva) = a se ocupa, a se îngriji (de cineva). A tine seama (sau, rar, seama) de cineva sau de ceva = a lua în consideratie, a avea în vedere. 4. Însemnatate, importanta; vaza, faima. Împaratii romani de seama lui Aurelian (ODOBESCU). ♢ Loc. adj. De seama = important; cu trecere. 5. Fel, gen, soi. Te cunosti de pe naframa, Ca esti de-a maica-ta seama (JARNÍK-BÎRSEANU). ♢ Expr. De-o seama (cu cineva) sau de seama cuiva = la fel cu cineva, în aceeasi situatie, stare, categorie sociala cu cineva, de aceeasi vârsta cu cineva. 6. Rost, rânduiala. Strigau unii din drumetii nencercati la seama cailor (ODOBESCU). ♢ Expr. A sti seama (la ceva) = a avea experienta unui lucru. A sti de seama cuiva = a avea stiri despre cineva; a avea cunostinta de soarta cuiva. A-i face (cuiva) seama = a omorî, a ucide (pe cineva). A-si face (singur) seama (sau, rar, seama) = a se sinucide. 7. (Înv.) Numar, cantitate (nehotarâta); câtiva. O seama de învatati. ♢ Loc. adj. si adv. Fara numar si fara seama = în numar mare; mult. Peste seama = peste masura. ♦ (În legatura cu notiuni temporale) Interval. Asa traia biata ma-sa de o seama de vreme (VLAHUŢĂ). [Pr. si: (reg.) sama] – Magh. szám.
pustiu, pustíu (pustíe), adj. – 1. Desert, gol. – 2. Parasit, nepopulat. – 3. Nefericit, amarît. – 4. (S.n.) Desert, loc necultivat. – Megl. pust. Sl. pustŭ, pustynĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Tiktin; Conev 40). Pentru sensul de imprecatie, cf. ngr. ἔρημο (Graur, BL, VI, 168). – Der. pustie, s.f. (desert, loc neîngrijit; nume popular pentru diavol), în loc de înv. pustinie ‹ sl. pustynĭ; pusta, s.f. (teren agricol, cîmpia Ungariei), din mag. puszta, cu aceeasi provenienta; pustietate, s.f. (desert, regiune necultivata si nelocuita); pustii, vb. (a devasta, a transforma în desert; vb., refl., a deveni desert); pustiitor (var. pustiicios), adj. (distrugator); pustiiciune, s.f. (înv., devastare, distrugere); pustnic, s.m. (sihastru, anahoret), din sl. pustynĭnikŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 755; Tiktin; Conev 109), poate confundat cu sl. postĭnikŭ "postitor"; pustnicesc, adj. (de sihastru); pustnici, vb. (a trai ca un pustnic); pustnicie, s.f. (sihastrie). – Din rom. provine mag. posztia (Edelspacher 21).
răbda, rabdá (rábd, rabdát), vb. – 1. A rezista, a îndura. – 2. A suporta, a tolera, a admite, a suferi. – Var. înv. si Trans. rebda. Mr. aravdu, aravdare. Lat. •re-e(n)mendāre "a îmbunatati", cf. sp. remendar "a întari cu un petic", ca si mr. amindari "a îmbunatati, a cîstiga". Tranzitia semantica de la "a face rezistent" la "a rezista" este aceeasi cu a lui îndura. Fonetic, rezultatul •remda a dezvoltat a consoana auxiliara, •rambda, cf. fr. chambre, sp. hombre si rom. cam dogit › cambdogit, exemplu citat de Ţicaloiu, ZPRh., LI, 280-91. Nu lipsesc alte explicatii, care nu par convingatoare: din sl. raditi, raždą "a avea grija de" (Cihac, II, 302); din lat. •re-obdurāre (Cihac, I, 224; Koerting 7958; Weigand, BA, II, 260; cf. împotriva Densusianu, Rom., XXXIII, 284; din lat. rῑgĭdāre (E. Herzog, Dacor., I, 222-4 si Dacor., V, 495-97; cf. împotriva Graur, BL, V, 111 si Rosetti, 175); din lat. rĕgĕre "a conduce" (Giuglea, Dacor., IV, 380); din lat. rabĭdāre "a turba" (Puscariu, Dacor., VIII, 127-31) sau •rubĭdāre "a turba" (Puscariu, Lr., 122); din lat. repĕdāre "a se retrage" (Scriban). Der. rabdare (mr. ravdare), s.f. (calm; resemnare, îndurare); rabdator, adj. (calm, suferitor); rabdariu, adj. (blînd, încercat); nerabadtor, adj. (nelinistit); nerabdare, s.f. (neliniste).
răcan, racán (racáni), s.m. – 1. Brotac. – 2. Recrut. Origine incerta, dar sigur expresiva. Dupa Spitzer, Dacor., IV, 668, de la o radacina •rac de origine onomatopeica ca orac în oracai. Aceasta explicatie se potriveste pentru primul sens; dar al doilea pare ca presupune în sursa expresiva un al doilea sens, de "grosolanie, obiect necizelat", care apare si în unele cuvinte înrudite, dintre cele ce urmeaza. Der. de la un lat. raccanus, din raccāre "a racni" (Puscariu, Dacor., III, 687-9; REW 7019; Candrea), cf. it. raganello "brotac", sau din rac "cancer" (Scriban) este îndoielnica. Cf. it. rácano "sopîrla", racola "broasca", cuvinte tot expresive (Prati, 808). Der. racanel (var. Bucov. racatet, racatet, Trans. racachici), s.m. (brotac): rachet, s.n. (cîntecul broastei); rachitel, s.m. (Maram., brotac); racadui, vb. (Mold., a se rasti la cineva), pe care Tiktin si Candrea îl leaga în mod gresit de ragadui; ragalie (var. ragatina, ragatîna), s.f. (îngramadire de lemne, busteni etc., tufa noduroasa), var. probabil prin contaminare cu radacina (dupa Tiktin din sl. rogŭ "corn"); radina (var. ratina), s.f. (Olt., tufa), cu acelasi schimb din ragace › radasca; ratacana (var. ratacanie), s.f. (Mold., maracinis urît), cu metateza; ratacanos, adj. (Mold., neregulat); rancote, s.f. pl. (Olt., Trans., ramuris, crengi), de la aceeasi radacina expresiva, cu infixul nazal; rascote, s.f. pl. (ramuris), var. cuvîntului anterior; rascoage, s.f. (rachitica, Epilobium angustifolium). Cf. rataci.
stupinaş, STUPINÁS, -Ă, stupinasi, -e, adj. (Rar, despre un grup de pomi) Iesit din aceeasi tulpina. – Din stupina + suf. -as.
repede, répede adj. – 1. Rapid, iute. – 2. Abrupt, piezis. – 3. (Adv.) Curînd, degraba, rapid. – 4. (S.m.) Insecta (Cicindella campestris). – Var. Mold. rapede. Trans. de V. rapad. Istr. rapede. Lat. rapĭdus (Puscariu 1455; REW 7054), cf. it. ratto. Schimbarea finalei trebuie sa fie moderna, cf. rapad (Todoran, Dacor., XI, 128), asa ca ipoteza unui lat. •rapĭdis (Puscariu) nu pare necesara; cf. limpede. Sensul 2 ar putea fi rezultatul unei contaminari cu lat. rῑpĭdus "abrupt", de unde it. ripido si probabil fr. raide "rigid" ‹ rĭgĭdus. Der. repezi, vb. (a arunca, a raspîndi; a alunga, a da afara; a expedia, a trimite repede; a pregati în graba; a reprosa, a mustra; refl., a se grabi; refl., a se napusti, a tabarî; refl., a fugi); repezeala, s.f. (repeziciune; mustrare, cearta); repezit, s.m. (grabit; agitat); repezitura, s.f. (pornire, impuls); repezis, s.n. (panta, povîrnis); repeziciune, s.f. (promtitudine); repejune (var. repegiune), s.f. (Mold., repezeala); repejor (var. repegior), adv. (prompt, în graba); repega (var. rapaga), vb. (a aluneca, a cadea), este cu repezi (› repegiune) în aceeasi relatie ca putregai cu putrezi › putregiune sau mucegai ‹ mucezi (de la un lat. •rapĭcāre, dupa Puscariu, Conv. lit., XXXIX, 300; din lat. •rĕpĭcāre ‹ rĕpĕns, dupa Giuglea, Dacor., IV, 381; din lat. •rĕpĭgāre ‹ rĕpĕre, dupa Buescu, R. Études roum., III, 168; legatura cu mag. repegetni "a se crapa", sugerata de Scriban, nu e posibila); rapag, s.n. (Banat, alunecus, patinoar); repegus (var. rapagus), s.n. (lunecus; povîrnis); repezina, s.f. (abis, tau, repezis), cf. Densusianu, Rom., XXXVIII, 73. Din rom. provine sas. repezin, vb.
reteza, retezá (retéz, át), vb. – 1. A scurta, a taia, a transa. – 2. A curata stupul. – Var. rateza. Origine îndoielnica. Nici una din multele ipoteze prezentate nu este acceptabila. Din sl. rĕzati "a scurta" (Cihac, II, 310) nu este posibil din punct de vedere fonetic; din sl. otrĕzati (Cretu 362; Weigand, BA, II, 258; Pascu, Beiträge, 12) nu este mai simplu. Din lat. •recaediāre ‹ caedĕre (Puscariu, Conv. lit., XXXIX, 305; Puscariu 1457; REW 7106; Puscariu, Dacor., I, 325; Rosetti, I, 171) nu are nici o probabilitate, cf. Tiktin; lat. •recidiāre ‹ recidĕre (Giuglea, Dacor., II, 221) prezinta aceeasi problema fonetica, care pare insolubila. Altii au pornit de la lat. •retundiāre, cf. fr. rogner (Candrea, GS, III, 227; Candrea); din lat. •retizāre "a taia crengile care atîrna deasupra apei", de la retae (Graur, BL, IV, 110); din gr. αίρετίζω "a alege" (Scriban), a carui explicatie semantica pare deficienta; din sl. retęzŭ "zavor" (Conev 80); toate aceste ipoteze sînt neverosimile. Explicatia lui P. Papahagi, Dunarea, IV, 122-4 (Lozovan 250) nu este accesibila. În cercetarea originii acestui cuvînt, trebuie sa se tina seama de sensul lui foarte special, acela de "a taia potrivind" sau "a taia alegînd", cum se face de exemplu la taierea parului, la curatirea unui copac etc. Daca se ia în consideratie aceasta nuanta, ne putem gîndi ca nu este o var. a lui •neteza, din lat. •nitidiāre "a curata nivelînd"; cf. netezi, care este un der. interior, pornind de la neted. Schimbarea initialei nu este clara; dar coincide cu cea de la rîncheza › nincheza. Der. retez, s.n. (tais, custura; diametru); retezatura, s.f. (taiere, taietura; unealta de marcat vitele).
rît, rît (rấturi), s.n. – Botul porcului. Sl. rŭtŭ "bot" (Cihac, II, 314; Conev 89). Este dubletul lui rît, s.n. (Trans., fînat, pasune), care se considera der. din mag. rét, din aceeasi radacina sl. (Gáldi, Dict., 153), dar care poate proveni si direct din sl., cf. bg. rat "colina", slov. rot "pasune pe o colina", si în plus are dublul sens al lui bot. – Der. rîtan (var. ratan), s.m. (grosolan, necioplit), cf. botos; rîtos, adj. (insolent, obraznic).
rugină, rugína (rugíni), s.f. – 1. Oxidare a fierului. – 2. Rabla, obiect uzat. – 3. Hodorog. – 4. Pipirig (Juncus effusus). – 5. Taciune, malura (Puccinia graminis). – Mr. arudzina. Lat. rŭbῑgῑnem (Diez, I, 361; Phlippide, Principii, 33; cf. REW 7348), cf. prov. royilh, fr. rouille, sp. robin. Se merge mai în detaliu la un lat. aerūgĭnem, uneori în forma ipotetica •aerūgĭna (Puscariu 1482; REW 243; Pascu, I, 41; Pascu, Beiträge, 7; Tiktin; Candrea), posibila si ea fonetic. Pentru rezultatul fonetic al lui rŭbῑgĭnem, cf. iuvencus › junc. Schimbarea de accent este dificila (Ivanescu, BF, I, 161, o explica pornind de la vb. rugini); dar cu aerūgĭnem exista aceeasi dificultate. Der. ruginare, s.f. (Arbust, Andromeda polyfolia); rugini, vb. (a oxida; refl., a creste malura, a se taciuna; refl., a decadea); ruginatura, s.f. (lucru ruginit); ruginiu, adj. (rosiatic); ruginos, adj. (oxidat; învechit). Din rom. provine bg. rudžina (Capidan, Raporturile, 234) si tig. ruğinav "a deteriora".
saia, saiá (saiéle), s.f. – 1. Pînza groasa de bumbac cu tesatura rara. – 2. Îmbracaminte din saia. – 3. Gard, împrejmuire de zabrele pentru tarc. – 4. Ata de însailat. Tc. saya (Cihac, II, 694; Seineanu, II, 307; Lokotsch 1778; Conev 80; Ronzevalle 105). Dictionarele disting trei cuvinte diferite: saia "gard", din tc. saya ‹ mgr. σαγία, cf. it. saia, sp. sayo, bg., sb. saja (Tiktin); saia "gard", din tc. saya ‹ per. saye "umbra" (Seineanu); si saia "ata de însailat", de origine necunoscuta pentru majoritatea cercetatorilor, legat de Cihac, II, 324, cu un "a sai" "a însaila", neatestat, din sl. šiti, šiją "a coase", care pare dificil fonetic. Este de presupus ca cele trei acceptii provin din aceeasi idee comuna de "tesatura rara". Din pl. saiele s-a reconstituit un sing. saiala › saila, s.f. (ata de însailat), desi schimbarea de accent apare rar (dupa Scriban, din germ. Seil "funie"); si de aici însaila (var. înseila), vb. (a coase rar), pe care Scriban, Arhiva, 1923, 284, îl deriva din mag. szál "fir", si Draganu, Dacor., V, 368, din mag. szélelni "a întari marginea" din szél "margine"; însailatura, s.f. (saia). Pentru sematism cf. perdea. Saiac (var. si(i)ac), s.n. (dimie), din tc. sayak, cf. ngr. σαγιάϰι, bg. šaek, sb. šajak, este un der. de la acelasi cuvînt.
scăpăta, scapatá (-ápat, -át), vb. – 1. A descreste, a se micsora, a se împutina. – 2. A luneca în jos, a coborî. – 3. A apune, a asfinti. – 4. A scoborî, a descinde. – 5. A cadea, a se narui. – Mr. ascapit, ascapitare, megl. dascapit, dascapitari, scapitari "a depasi un nivel". Lat. exacapĭtāre (Puscariu 273; REW 1635; Pascu, I, 56; Spitzer, Mitt. Wien, 324), cf. capata, si it. scapitare "a pierde" › ngr. σϰαπετίξω "a se întuneca", v. fr. deschater ‹ •discapĭtāre (cf. megl.) prov. descapter "a se întuneca", alb. skupëtoń. Semantismul pare sa se explice pornind de la sensul de "a ajunge la ceva", propriu it. (it. scapitare este la fel ca capitar male). – Der. scapataciune, s.f. (decadenta, mizerie); scapatat, s.n. (apusul soarelui; crepuscul), cf. mr. scapitata "apus". Scopot, s.n. (rata, înghititura), cuvînt din Trans., pare sa aiba aceeasi provenienta.
se, se pron. refl. – Arata ca persoana care îndeplineste o actiune este si aceea care o sufera. – Var. Munt. sa. Mr. se. Lat. se (REW 7761), conservat în toate limbile romanice. Ca si în sp. are si valoare de pron. nehotarît: se spune = fr. on dit; sade cum se sade = "sade ca toata lumea".
şif, sif (-furi), s.n. – Galion, în tipografie. Germ. Schiff. – Este îndoielnic daca sifan, s.n. (cîrlig, cîrlig al barcagiilor) are aceeasi origine.
spîn, spîn (-ni), adj. m. – Glabru, fara par. – Mr. spîn. Gr. σπάνος, de la στάνυς "lipsa de densitate" (Densusianu, Hlr., 345; Philippide, II, 14 si 733; Bezdechi, Dacor., IV, 1282; REW 8118b; Rohlfs, EWUG, 2012; Rosetti, II, 68; Sandfeld 29), cf. alb. spënk, sl. spanŭ. Prezenta unui intermediar lat. •spanus nu pare o ipoteza posibila si nici necesara (calabr., sicil. spanu este împrumut direct din gr.). Der. din sl. este posibila, dar se loveste de dificultatea trecerii lui an › în, care este aceeasi din cuvintele mult discutate, jupîn, smîntîna, stîna si stapîn. – Der. spînatic (var. spînatec), adj. (glabru).
stavridă, stavrída (-de), s.f. – Peste de mare (Trachurus trachurus). Ngr. σταυρίδι, de la σταυρός "cruce" (Candrea). La aceeasi familie apartin stavrofor, s.m. (titlu onorific al clericilor ortodocsi), din gr. σταυροφόρος; stavrofilax, s.m. (titlu onorific), din gr. σταυροφύλάξ; stavropighie, s.f. (slujba cu ocazia instalarii unei cruci trimise de patriarh într-un loc în care urmeaza sa se ridice o casa de rugaciuni însasi; actul patriarhal care aproba construirea sfîntului lacas), din gr. σταυροπήγιον.
stîrlici, stîrlíci s.m. – Hematom, purpura. – Var. sterlici, strelice. Probabil în loc de •sdrelici, de la sdreli "a se stîlci, a produce contuzii". Dupa Cihac, II, 363, din sl. strĕla "sageata", daca socotim ca sdreli a avut aceeasi origine. Este cuvînt identic cu strelici, s.m. (mariposa nocturna), numit asa pentru ca ar lasa dintre degete un prafusor care, dupa conceptia populara, ar produce o inflamatie.
stolă, stóla (-le), s.f. – 1. Un anumit fel de rochie purtata de matroanele romane. – 2. Un vesmînt preotesc. It. stola, din gr. στολή "podoaba". De la aceeasi radacina provin stolisi (var. stolui, stoli), vb. (a orna, a împodobi), din ngr. στολίζω (Gáldi 257) si stolui, vb. (a înmuia pielea cu mijloace mecanice).
strai, strái (-ie), s.f. – 1. Manta. – 2. Cuvertura. – 3. Haina, vesmînt. – 4. (Mold.) Laibar, mintean. – Mr. strańu. Slov. srajca "îmbracaminte", din sl. sraka, sračica, probabil ca cuvîntul sl. a fost considerat ca un dim., cf. dim. rom. straite "hainuta", de unde prin regresiune, forma actuala. Mr. ar putea fi cuvînt diferit, dar oricum sl., cf. sb. tranja, tralje "zdrente". Der. de la un lat. •sternium (Tiktin) sau din lat. stramen (DAR, s. v. grui) pare incerta. Cf. si triest., friul. straja "asternut de paie pentru turma" pe care Serra, Dacor., IX, 192, îl deriva din lat. stragulum, dar care ar putea fi la fel de bine cuvînt sl. – Der. straios, adj. (înv., zdrentaros), care pare sa indice aceeasi sursa sl., bg. tranja.
strană, strána (-ne), s.f. – 1. (Înv.) Teren, cîmp. – 2. Scaun, jilt pentru demnitari în biserica. – 3. Scaunul dirijorului. – 4. Locul ocupat de cîntareti în biserica. – 5. Ţarc de noapte pentru turma. Sl. strana "parte, regiune" (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 372), cf. bg. stran, sb., cr., slov., ceh. strana. – Der. stranic, adj. (înv., strain), cf. Coresi limba stranica si striinata, unde se vede ca stranic nu este din aceeasi familie cu strain, (var. înv. strainic), din sl. stranĭnikŭ; stra(i)nic, s.m. (strain, venetic), înv.; stra(i)nici, vb. (a hoinari, a umbla), înv.
sudalmă, sudálma (-ắlmi), s.f. – Injurie, înjuratura, ofensa, ocara. Mag. szidalom (Cihac, II, 527; Gáldi, Dict., 97). La aceeasi familie apartine sudui, vb. (a înjura, a ocarî), din mag. szidni. – Der. suduitor, adj. (care suduie); suduitura, s.f. (injurie, ofensa).
tir, tir (-ruri), s.n. – Tragere cu arma. Fr. tir. – Der. tiraj, s.n., din fr. tirage; tiralior, s.m., din fr. tirailleur. Tira, s.f. (Arg., sleahta, banda de hoti) pare sa aiba aceeasi origine, cf. fr. tire "pungasie".
tînji, tînjí (-jésc, -ít), vb. – 1. (Înv.) A se întrista, a se mîhni. – 2. (Înv.) A crîcni. – 3. A lîncezi, a se consuma, a slabi, a se ofili. Sl. tąziti "a fi suparator" (Cihac, II, 11; Byhan 337), cf. bg. tažiam, rus. tužiti, aceeasi origine ca tînga, tîngui. – Der. tînjeala, s.f. (slabiciune, ofilire); tînjitor, adj. (gales, debil). – Cf. stînjeni.
ţinea, tineá (-n, -nút), vb. – 1. A avea ceva în mîna si a nu lasa sa scape, a mentine, a sustine. – 2. A pazi, a conserva. – 3. A suporta, a rezista. – 4. A purta. – 5. A poseda, a domina. – 6. A ocupa, a fi stapîn, a stapîni. – 7. A întretine. – 8. A avea la dispozitie, a petrece. – 9. A observa, a respecta. – 10. A îngriji, a administra, a supraveghea. – 11. A trata, a considera. – 12. A costa. – 13. A da, a pronunta (un discurs). – 14. A retine; a detine, a opri. – 15. A urma, a mentine, a continua în aceeasi directie. – 16. A executa, a îndeplini. – 17. A depinde, a atîrna. – 18. A dura, a ramîne. – 19. A încapea, a intra. – 20. A avea afectiune, simpatie, a iubi. – 21. A dori, a avea pofta. – 22. (Refl.) A se apuca, a se prinde. – 23. (Refl.) A sta, a locui. – 24. (Refl.) A se sustine, a-si cîstiga traiul. – 25. (Refl.) A se retine, a se înfrîna, a se domina. – 26. (Refl.) A se socoti, a se crede. – 27. (Refl.) A starui, a se încapatîna, a insista. – 28. (Refl.) A trai în concubinaj, a fi concubin cu ... – Var. tine. Mr. tîn, tînui, tineare, megl. tǫn, istr. tir. Lat. tĕnēre (Puscariu 1733; REW 8646), cf. vegl. tenar, it. tenere, prov., fr., cat. tenie, sp. tener, port. têr. Uz general (ALR, I, 106). Pentru conjug. prez., cf. pune. Der. tiitor, s.m. (stapîn, proprietar, senior); atottiitor, adj. (atotputernic); tiitoare, s.f. (concubina, amanta, loc de pînda al vînatorilor); tiitorie, s.f. (înv., concubinaj); tiitura, s.f. (înv., stapînire, dominatie; un anumit dans popular; muzica de acompaniament; Olt., concubinaj); tinut, s.n. (înv., mosie; provincie, regiune); tinutal, adj. (înv., provincial); tinutas, adj. (înv., provincial); tinuta, s.f. (comportament, maniere), dupa fr. tenue. Comp. neol., formata dupa fr.; abtinea, vb.; continea, vb.; detinea, vb.; întretinea, vb.; mentinea, vb.; obtinea, vb.; retinea, vb.; sustinea, vb.
tîmp, tîmp (-pa), adj. – 1. Tocit, stirb. – 2. Obtuz, tont, prost. Sl. tąpŭ "obtuz" (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 410; Byhan 336; Philippide, I, 460; Conev 39; Weigand, BA, II, 264; Candrea); dar coincide cu o radacina expresiva romanica, temp- (REW 8626), astfel ca tîmpa, s.f. (coasta, deal), conservat mai ales ca toponim, se poate explica atît prin lat. sau mai bine (•timpa, cf. calabr. timpa "prapastie", timpariellu "muncel", timpune "colnic", campid. temba "bulgare de pamînt", sicil. timpa prapastie, sp. atempa "pasuni în locuri joase", cf. REW 8739; Draganu, Dacor., I, 107; Rohlfs, ZRPh., LVII, 448; Tagliavini, Studii rum., III, 86; Iordan, BL, VI, 40; Corominas, I, 317); sau mai probabil, printr-o radacina expresiva interna, din aceeasi familie cu lat. tumbae, mgr. δοῦμπα "tumul", germ. stumpf "tocit". Der. tîmpi, vb. (a roade, a toci; a idioti, a îndobitoci); tîmpeala (var. tîmpenie), s.f. (neghiobie, prostie, imbecilitate); tîmpis, s.n. (înv., oblic); tîmpitor, adj. (care prosteste); tupi (var. Mold., tuchi), vb. (a nivela; a nauci; a zapaci; a ascunde, a tainui), cu pierderea nazalitatii, cf. piti; tupila, vb. refl. (a se reduce, a se micsora), de la tupi ca pitula de la piti; tupilis, adv. (pe ascuns, pe furis), cf. pitulis. – Cf. întîmpina.
tearfă, teárfa (-erfe), s.f. – 1. Cîrpa, zdreanta, otreapa. – 2. Sanda stricata. – 3. Femeie stricata. Creatie expresiva. Apartine aceleiasi radacini cu tarbaci "a murdari", de unde si var. tarba, s.f. (Mold., prostituata); probabil în loc de •ta(r)va, cf. tava "tavalindu-se". Esre dubletul lui tîrfa, s.f. (prostituata). Der. din rus. trjapica "cîrpa" (Cihac, II, 405), cf. otreapa, sau din ngr. τέρφος "piele" (Diculescu, Elementele, 471) nu este probabila; dupa Lacea, Dacor., IV, 781-85, din mag. terh, sl. terhŭ "încarcatura", cf. tárhat. Der. terfar (var. Bucov. cherfariu), s.m. (ruda a miresei care ajuta la dus zestrea în casa viitorului sot); terfaroaie (var. terfarita), s.f. (femeie din familie care ajuta mireasa); terfarie, s.f. (petrecere la casa mirelui), cuvinte din Trans.; terfeli (var. terveli, derveli), vb. (a murdari, a mînji; a pata, a prihani; a defaima, a discredita, a dezonora), cu suf. expresiv -li (Tiktin; Candrea; Graur, BL, VI, 146; dupa Scriban, Arhiva, 1912, 190, din mag. tereferelni "a trancani"; dupa Bogrea, Dacor., IV, 853, din mag. tréfal "a glumi"); terfelog (var. terfeloaga, tarfalog, tîrfalog), s.n. (carte fara valoare, maculator, ruptura; document foarte uzat); terfelegos, adj. (Mold., zdrentaros, murdar, unsuros); terfos, adj. (Mold., înv., zdrentaros); terfeleala, s.f. (murdarie, noroi); stoarfa (var. stoalfa), s.f. (femeie murdara, otreapa), poate prin contaminare cu a sterge "a freca" (Iordan, BF, IV, 195); tofai, s.f. (a se balaci, a se murdari), în Mold., cu pierderea lui r. – Cf. tohoarha, care probabil este în relatie cu aceeasi radacina expresiva.
tarla, tarlá (-ále), s.f. – Cultura, sola, tabla, fîsie de teren cultivata cu aceeasi specie de plante. – Megl. torla. Tc. tarla (Seineanu, II, 353; Lokotsch 2040; Ronzevalle 62).
tîrş, tîrs (-si), s.m. – 1. Copac pipernicit, nedezvoltat. – 2. Tufisuri care ramîn la destelenirea unui cîmp. – 3. Vreascuri, uscaturi. Sl. trŭsĭ "lastar" (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 403; Conev 50), cf. sb., slov., ceh. trs "vita-de-vie", sb., slov. trš "buruiana, teren necultivat". Modificarea pl. se explica pornind de la rezultatul •tîrs, care este normal, pl. tîrsi. Este dubletul lui tîrsa, sf. (curatura, destelenire; Mold., barba încîlcita), cf. rut. tyrsa. – Der. tîrsi, vb. (a defrisa, a desteleni; a grebla, a grapa; refl., Mold., a se despuia), al doilea sens explicabil prin folosirea înv. a unei greble primitive, facuta cu un smoc de maracini; tîrsi, vb. (a curata un teren), în Trans.; tîrsoaca (var. tîrsoaga), s.f. (plante, Aira caespitosa, Polygonum aviculare; Mold., barba încîlcita); tîrsar, s.m. (arbust, tufa); tîrsîi (var. Mold. tîrsi), vb. (a-si tîrî picioarele), probabil rezultat din contaminarea lui tîrs cu tîrî; tîrsiitura, s.f. (tîrîre); tîrseala, s.f. (lasitate, teama), fara îndoiala de la tîrsî(i)t "josnic, decazut" (dupa Vasiliu, GS, VII, 128. din tig. traš- "grija"); tîrselos, adj. (fricos, las). Tîrsita, s.f. (sapa) se afla fata de tîrs în aceeasi pozitie ca tîrnacop fata de tîrn; der. sa din sl. krušiti "a rupe" (Miklosich, Lexicon, 318) nu pare probabila. Tros (var. trus), s.m. (Munt., încaltaminte veche, uzata) trebuie sa existe în loc de tîrs "papuc fara staif, tîrît" (dupa Scriban, legat de it. dialectal troš "cizmulita").
toiag, toiág (-iége), s.n. – 1. Par, baston. – 2. Cîrja. – 3. Bîta de cioban. – 4. Cîrja pastorala. – 5. Baston ca însemn de autoritate. – 6. Sceptru. – 7. Sprijin, reazem. – 8. Lovitura cu bastonul. – 9. Lumînare de morti care se face de aceeasi lungime cu cel raposat. – 10. (S.f. pl.) Numele a trei stele din constelatia Orion. – Mr. tuiag(a), megl. tuiaga. Sl. (sb.) toiaga, cf. bg. tojag (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 416; Conev 65; Byck-Graur, BL, I, 14); pare cuvînt oriental, cf. tc. toyaka. – Der. to(i)egi, vb. (a umbla, a cutreiera; a bate cu ciomagul).
  Directoare Web © 2009 dictionar.cc