Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru accepti
accepţie, ACCÉPŢIE, acceptii, s.f. Înteles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: acceptiúne s.f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.
accepţiune, ACCEPŢIÚNE s.f. v. acceptie.
însemna, ÎNSEMNÁ, însémn, vb. I. I. Tranz. 1. A aplica, a pune un semn caracteristic de recunoastere. ♢ Expr. A însemna cu fierul rosu = a înfiera. 2. A nota (prin scris sau prin alte semne grafice), a face o însemnare. 3. A delimita. II. Intranz. unipers. A avea un anumit înteles, o anumita semnificatie; a marca, a arata. ♦ (Despre cuvinte) A avea acceptia de..., a exprima un anumit înteles. ♦ A avea o anumita importanta, o anumita valoare. [Prez. ind. si: însemnez] – Lat. insignare sau în + semn.
însemna, ÎNSEMNÁ vb. I. tr. 1. a face un semn distinctiv. 2. a scrie. 3. a delimita. II. intr. a avea un anumit înteles; a marca. ♢ (despre cuvinte) a avea acceptia de... ♢ a avea o anumita importanta, valoare. (< lat. insignare)
termen, TÉRMEN, (1, 2, 3) termene, s.n., (4, 5, 6, 7, 8) termeni, s.m. 1. S.n. Data fixa la care, potrivit unei învoieli, unei decizii sau unei dispozitii prealabile, se executa o obligatie (baneasca) sau se realizeaza ceva; soroc. ♢ Loc. adv. În (sau la) termen = la data fixata, prevazuta. ♦ Conditie, clauza într-un tratat, într-un acord. 2. S.n. Interval de timp, stabilit dinainte, în limita caruia trebuie sa se înfaptuiasca sau sa se întâmple ceva. ♢ Loc. adv. În termen de... = în timp de... 3. S.n. (Înv.) Limita, hotar, sfârsit. 4. S.m. (În loc. si expr.) În termen = care îsi face serviciul militar în conditiile prevazute de legi. A fi în termen = a-si face stagiul militar. 5. S.m. Cuvânt; expresie. 6. S.m. Fig. (În expr.) A fi în termeni buni (sau rai) cu cineva = a fi în relatii bune (sau rele) cu cineva. 7. S.m. (Mat.) Fiecare dintre monoamele unui polinom; fiecare dintre numerele care alcatuiesc o progresie sau un raport. 8. S.m. Fiecare dintre cuvintele care au o acceptie specifica unui anumit domeniu de activitate. – Din lat. termen, -inis (cu unele sensuri dupa fr. terme).
semnificaţie, SEMNIFICÁŢIE, semnificatii, s.f. 1. Continut semantic al unui cuvânt; înteles, sens, acceptie. ♦ (În semiotica) Functie a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele; denotatie. ♦ Valoare simbolica a unui lucru; înteles, noima, tâlc. 2. Însemnatate, importanta, valoare (a unui fapt, a unui obiect etc.). [Var.: semnificatiúne s.f.] – Din fr. signification (dupa semn).
tâlc, TÂLC s. v. acceptie, comentariu, continut, fabula, interpretare, însemnare, înteles, semnificatie, sens, talmacire, tâlcuire, valoare.
simţ, SIMŢ s. v. acceptie, continut, însemnare, înteles, pasiune, semnificatie, sens, sentiment, simtire, valoare.
sens, SENS s. I. 1. (LINGV.) acceptie, continut, însemnare, înteles, semnificatie, valoare, (rar) semantica, semantism, (înv.) noima, simt, tâlc. (~ul unui cuvânt.) 2. v. semnificatie. 3. coerenta, logica, noima, sir. (Vorbeste fara ~.) 4. justificare, logica, motivare, noima, ratiune, rost, temei. (Nu vad ~ul acestei decizii.) 5. înteles, mesaj, semnificatie, tâlc, (înv.) socoteala. (~ul adânc al unei poezii.) 6. semnificatie, tâlc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanta, însemnatate, semnificatie, valoare, (fig.) pret. (~ul actului Unirii.) II. 1. directie, parte. (În ce ~ o iei?) 2. directie, latura, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, directie, linie. (Ce ~ va urma aceasta dezvoltare?) 4. directie, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, maniera, mod, (rar) spirit. (Se pot face si alte observatii în acelasi ~.)
semnificaţie, SEMNIFICÁŢIE s. 1. (LINGV.) acceptie, continut, însemnare, înteles, sens, valoare, (rar) semantica, semantism, (înv.) noima, simt, tâlc. (~ unui cuvânt.) 2. (SEMIOTICĂ) denotatie. (~ si conotatie.) 3. înteles, ratiune, rost, sens, tâlc, (înv. si pop.) mestesug, (pop.) noima, (Mold. si Munt.) merchez, (înv.) tocmeala. (Ce ~ are aceasta afirmatie?) 4. înteles, mesaj, sens, tâlc, (înv.) socoteala. (~ adânca a unei poezii.) 5. sens, tâlc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~ii noi.) 6. importanta, însemnatate, sens, valoare, (fig.) pret. (a actului Unirii.)
semantism, SEMANTÍSM s. v. acceptie, continut, însemnare, înteles, semnificatie, sens, valoare.
semantică, SEMÁNTICĂ s. v. acceptie, continut, însem-nare, înteles, semnificatie, sens, valoa-re.
noimă, NÓIMĂ s. v. acceptie, cauza, considerent, continut, îndreptatire, însemnare, înteles, justificare, menire, mobil, motiv, motivare, motivatie, obiectiv, pricina, prilej, ratiune, rol, rost, scop, semnificatie, sens, temei, tel, tinta, valoare.
diaforă, DIAFÓRĂ s. f. figura de stil constând în reluarea unui cuvânt, modificându-i usor acceptia. (< germ. Diaphora, fr. diaphore, gr. diaphora)
accepţie, accéptie s. f. (sil. -ti-e), art. accéptia (sil. -ti-a), g.-d. art. accéptiei; pl. accéptii, art. accéptiile (sil. -ti-i-)
accepţie, ACCÉPŢI//E ~i f. Sens pe care îl are un cuvânt; semnificatie. [G.-D. acceptiei; Sil. -ti-e] /<fr. accception, lat. acceptio, ~onis
semnificaţie, SEMNIFICÁŢI//E ~i f. 1) Continut semantic al unui cuvânt al unei forme gramaticale sau al unei constructii; acceptie. 2) Valoare simbolica a unui fapt sau a unui lucru. [G.-D. semnificatiei; Sil. -ti-e] /<fr. signification
diaforă, DIAFÓRĂ s.f. Reluare a unui cuvânt, modificându-i usor acceptia. [Pron. di-a-. / < germ. Diaphora, cf. gr. diaphora – deosebire, diversificare].
sens, SENS s.n. 1. Înteles, semnificatie, acceptie (a unui cuvânt, a unei expresii etc.). ♦ Continut. 2. Rost, noima, ratiune. 3. Directie, orientare. ♢ Sens unic = sistem de circulatie a vehiculelor într-o singura directie pe arterele cu mare afluenta; sens giratoriu = sens obligatoriu pe care trebuie sa-l urmeze autovehiculele în jurul unui rond situat la o intersectie, într-o piata etc. [Cf. fr. sens, lat. sensus].
acceptanţă, acceptánta s. f. Faza a unui dialog, a unei relatii interpersonale, realizata pe baza încrederii, ori a consensului de idei; acceptie. (< engl. acceptance)
antanaclază, ANTANACLÁZĂ s. f. figura de stil constând în reluarea unui cuvânt, folosit succesiv în acceptii diferite. (< fr. antanaclase)
accepţie, ACCÉPŢIE s.f. Sens în care este folosit la un moment dat un cuvânt; semnificatie, înteles, sens. [Gen. -iei, var. acceptiune s.f. / cf. fr. acception, lat. acceptio].
accepţiune, ACCEPŢIÚNE s.f. v. acceptie.
antanaclază, ANTANACLÁZĂ s.f. (Lit.) Figura de stil constând în reluarea unui cuvânt, folosit succesiv în alte acceptii ale sale. [Pl. -ze. / < fr. antanaclase, cf. gr. antanaklasis].
accepţie, ACCÉPŢIE s. f. sens, înteles al unui cuvânt; semnificatie. (< fr. acception, lat. acceptio)
accepta, acceptá (acceptát, át), vb. – A fi de acord, a admite. < Fr. accepter. – Der. accept, s.n., din germ. Akzept care coincide cu pers. I de la accepta; acceptabil, adj.; acceptant, s.m. (persoana care accepta); acceptiune, s.f.
alerga, alergá (-g, -át), vb. – 1. A pune pe fuga. – 2. A fugi. – 3. A recurge la ..., a se folosi de ... 4. A participa la o competitie de cros. – Mr. alag, megl. lag, lagari, istr. alerg? (nesigur). Origine nesigura. Probabil trebuie plecat de la lat. lēgāre "a porunci"; sensul rom. nu apare printre acceptiile cuv. lat., dar este posibil sa fi existat în lat. vorbita, datorita perfectei analogii a lui lēgāre cu mittĕre în celelalte sensuri. De la alēgāre, rezultatul normal •alega (cf. dialectele) ar fi suferit o propagare a lichidei, •alelga, urmata de o disimilare, ambele fenomene proprii doar dacorom. În general se presupune ca alerga reprezinta lat. •allargāre, de la largus (Puscariu 61; Candrea-Dens., 952; REW 352; Philippide, II, 539; DAR; Puscariu, Lr., 242); cf. alb. ljargoń "dau la o parte", it. (allargare), genov. allargarse, sard. allargare "a se îndeparta, a se da la o parte". Explicatia pare inadmisibila. Semantismul este curios, mai ales daca se tine seama cu paralelismul cu alunga. Formele romanice sînt toate neol. si se explica în lumina vietii maritime, ale carei circumstante nu exista în rom. S-a încercat sa se explice trecerea de la •alargare la alergare printr-o analogie cu mergere, care apartine altui tip de conjug., astfel încît nu se vede clar cum a putut influenta merge asupra lui •alarga. În sfîrsit, dialectele indica o forma de baza diferita de cea care se propune. Der. alergatoare, s.f. (alergare; depanatoare, vîrtelnita); alergator, adj. (care alearga; activ, harnic); alergator, s.m. (stafeta, curier; cal de curse); alergator, s.n. (pasare alergatoare); alergatura, s.f. (alergare; pl. gestiuni, demersuri, interventii); alergau, s.m. (Trans., curier, mesager).
dili, DILÍ, dilésc, vb. IV. (Arg.) 1. Tranz. A lovi, a bate. 2. Tranz. A fura, a sterpeli. (etim. neclara; prob. din gr. δηλέομαι (= a lovi), prin interm. tig; se poate de asemenea pune în leg. cu tig. da-, part. dilo (= a da) (Graur, Juilland); provine, cu prob. mai mare, din sl. dĕliti (= a împarti, a distribui) (cf. deli); acceptia 2. se justifica fara nici o îndoiala din expresia a da o lovitura; der. dileala)
însemnânţă, însemnânta s.f. (înv.) sens, însemnare, acceptiune, semnificatie.
aştepta, asteptá (asteptát, asteptát), vb. – 1. A sta undeva pentru a fi de fata, a adasta. – 2 A fi gata, a fi pregatit. – 3 A conta, a se bizui pe cineva, a spera. – Mr. asteptu, megl. stet, istr. asteptu. Lat. •adspectāre, prin intermediul unei forme asimilate •astectāre (Meyer-Lübke, Gramm., I, 469; Densusianu, Rom., XXXIII, 274; Puscariu 145; REW 3039; Candrea-Dens., 104; DAR); cf. it. aspettare (tarent. astittare, calabr. astettare, sicil. astittari, sard. isettare). – Mr. astiptare înseamna în acelasi timp "a astepta" si "a primi, a avea oaspeti", acceptie dubla pe care Puscariu 150 si DAR o explica prin contaminarea cu lat. exceptare sau cu alb. përes "astept" si "primesc"; mai probabila este evolutia normala de la "astept oaspeti" la "am oaspeti", cf. fr. j’attends des amis. Geheeb 17 propune etimonul lat. exceptare. – Der. asteptator, adj. (plin de speranta); neasteptat, adj. (care survine brusc, surprinzator).
atîrna, atîrná (atấrn, atârnát), vb. – 1. (Tranz.) A agata, a suspenda de ceva. – 2. (Intranz.) A sta suspendat, a cadea liber în jos. – 3. A se apleca într-o parte, a se înclina. – 4. A se apleca spre pamînt cu toata greutatea (dar fara a se desprinde de un punct fix determinat). – 5. A depinde de cineva sau ceva. – 6. A sovai, a oscila. Origine incerta. Este posibil sa fie vorba de lat. tornāre, în compunere cu ad; dar evolutia fonetica ar implica mari greutati. Totusi, acceptia etimonului, aceea de "a întoarce" sau "a devia", ar explica într-un mod satisfacator evolutia semantica, ceea ce nu este cazul pentru celelalte ipoteze prezentate. Pe de alta parte, sensul der. atîrnatoare nu poate fi pus în legatura în niciun fel cu vreunul din sensurile actuale ale lui a atîrna, si se explica numai pe baza unui sens derivat de la tornare, ca rom. înturna, fr. détourner. Dupa Cihac, II, 476, din mag. átérni "a întinde peste ceva". DAR pleaca de la tîrn "maracinis", ipoteza riscanta datorita debilitatii punctului de contact presupus între cele doua notiuni (atîrna ar fi un cuvînt pastoresc, care s-a referit mai întîi la lîna care ramînea agatata în maracinis). Giuglea, Dacor., III, 1090, pleaca de la un lat. •adtrutinare, ipoteza la fel de fantezista ca cea a lui Diculescu, Elementele, 492, bazata pe •atîrna, der de la gr. •ἀρτάνω si acesta din urma de la ἀρτάω. În sfîrsit, Scriban se gîndeste la o posibila legatura cu tîrna "cos de nuiele". Der. atîrnat, s.m. (bîrna de la armatura acoperisului); atîrnatoare, s.f. (tarc în care se închid oile pentru a le separa de miei, sau pentru ca sa doarma); atîrnator, adj. (care atîrna; agatat; care depinde de ceva); atîrnatura, s.f. (atîrnare, suspensie; zdreanta); neatîrnare, s.f. (independenta); neatîrnat, adj. (independent); tîrnat, s.n. (Trans., balcon, terasa); care pare o formatie regresiva pe baza pl. atîrnati; totusi, Cihac, II, 533 si Scriban o explica prin mag. tornác, care pare mai curînd împrumutat din rom.
babiţă, babíta (-te), s.f. – 1. Pelican (Pelecanus onocrotalus). – 2. Ciuperca din care se prepara iasca (Fomes igniarius). – 3. Ferastrau. – 4. Pîntece, burta. – 5. Diaree la copii. Sl. babica, dim. de la baba, cf. baba, babca (Cihac; DAR). Pentru diferitele acceptii din rom., cf. bg., pol., rus. baba "pelican", rus. babica "ciuperca", bg. babica, babek "pîntece". Baghita "pîntece", pe care Damé îl mentioneaza ca cuvînt diferit, este var. mold. cu palatalizare normala.
bală, bála (bále), s.f. – 1. Vietate, lighioana. – 2. Monstru, fiara. Probabil contractie de la boala, care se foloseste curent în limba populara, ca termen depreciativ, aplicat mai ales vitelor. Primul sau sens trebuie sa fi fost, ca în boala, cel de "lighioana primejdioasa" sau "calamitate". Acceptia de "monstru", care apare exclusiv în dictionare, este numai secundara si artificiala, datorita asocierii instinctive cu balaur. În acest sens se foloseste mai ales în literatura scrisa: uzul popular (cf. în DAR; o bala de cîine, o bala de copil, du-te’n bala, mînca-te-ar balele; în Candrea; o bala de ibovnica) se identifica perfect cu cel al lui boala. Dupa alta ipoteza, este vorba de lat. bellua (Tiktin; REW 1026; Philippide, II, 633; Pascu, Arch. Rom., VI, 224), cf. alb. boljë, "dragon", it. belva "fiara"; dar aceasta explicatie prezinta dificultati fonetice. Hasdeu 2374, urmat de DAR, se gîndea la o formatie moderna, pe baza lui bale, si o lega cu credinta populara legata de balele dracului. În sfîrsit, Scriban pleaca de la lat. pop. billa "animal de tractiune".
bate, báte (batút, út), vb. – 1. A da lovituri, a lovi, a izbi. – 2. A ciocani în usa. – 3. A lovi cu ciocanul, a ciocani. – 4. A scoate moneda. – 5. A scutura cu putere grînele, a treiera. – 6. A ciomagi, a da cu parul. – 7. A lovi cu batatorul rufele pentru a le spala. – 8. A tese. – 9. A amesteca, a face cartile de joc. – 10. (Înv.) A tipari. – 11. A doborî, a culca la pamînt. – 12. A încrusta, a face marchetarie. – 13. A strabate, a merge în recunoastere. – 14. A vizita. – 15. A lovi în pamînt. – 16. A lovi un instrument muzical de percutie. – 17. A cînta (la un instrument), a produce un sunet ritmic. – 18. A latra. – 19. A palpita, a pulsa. – 20. A tine tactul. – 21. A rani, a face rau. – 22. A bombarda; a agresa cu armele. – 23. A atinge, a ajunge la. – 24. A cadea peste ceva. – 25. (Despre vînt) A sufla. – 26. (Despre ploaie si mai ales despre grindina) A cadea. – 27. A pedepsi, a da lovituri. – 28. A se îndrepta spre, a o apuca într-o anumita directie. – 29. A tinde spre, a semana cu ceva. – 30. A se lupta, a participa la o batalie sau bataie. – 31. A da lovituri cu ceva, a palmui; a biciui. – 32. A învinge, a birui, a iesi victorios. – 33. A fi mai mult, a valora mai mult. – 34. A se împerechea calul cu iapa. – 35. (Refl.) A face oua, a depune ouale. – 36. A-si bate joc, a batjocori, a zeflemisi, a rîde de cineva. – Mr. bat (batire), megl. bat, istr. bǫtu. Lat. battĕre, din clasicul battuĕre (Diez, I, 59; Puscariu 192; REW 996; Candrea-Dens., 144; DAR)s cf. it. battere, prov. batre, fr. battre, sp. batir, port. bater. Multe din sensurile rom. sînt romanice, cf. it. batter moneta (4), batter il grano (5), batter la cassa (18), batter l’ore (18), batter la strada (13), gli batte il cuore (20), il sole batte (25). Multe din aceste întrebuintari sînt proprii si fr. si altor limbi romanice. În gal. din Lubián, bater are acceptiile 19 ("a palpita, a pulsa") si 2 ("a ciocani în usa"). Pentru lapte batut, cf. lat. batuta "lac pressum" (Du Cange; Castro 175) si fr. lait battu. Expresia a-si bate joc "a batjocori" este greu de explicat semantic, cf. batjocura; apropierea de fr. s’en battre les fesses (Spitzer, Dacor., IV, 669) este ingenioasa, dar neconvingatoare. Der. batalie, s.f. (nicovala portativa), cu suf. ca în tocalie, tacalie; batator, adj. (care bate); batator, s.n. (bat, în special cel cu care se bate laptele); batatoare, s.f. (lopatica, mai; melita; perie de tipografie); batatarnic, s.n. (planta, Senecio crucifolius); batatori, vb. (a tasa, a batuci; a face bataturi); batatura, s.f. (lovitura; pulsatie, batatorit; îngrosare a pielii palmelor sau talpilor; ograda; urzeala), pentru a carui formare cf. lat. med. battetura "bataie" (Bull Du Cange, V, 105); bataus, s.m. (persoana careia îi place sa se bata; scandalagiu); bateala, s.f. (urzeala; lopatica la razboiul de tesut; titirez de moara); bateliste, s.f. (rar, teren plan; loc expus); batiste, s.f. (ograda); batuci, vb. (a tasa pamîntul; a face bataturi); batuceala, s.f. (actiunea de a batuci); batucel, s.m. (musca de cal); batuta, s.f. (joc popular tipic); batalau, s.n. si m. (mai; servitoare a spalatoreselor; barbat afemeiat, desfrînat), der. cu suf. -lau, ca fatalau "hermafrodit", de la fata, sdrangalau "amorez", pularau "barbat desfrînat, cu înclinatii de priapism". Este utila, prin urmare, explicatia data de Diez, Gramm., I, 128, bazata pe gr. βάταλος (cf. împotriva, Cihac, II, 124). Sensul de "afemeiat" pare a proveni de la acela de "servitoare a spalatoreselor", considerata aici ca simbol priapic; si poate si de la sensul 35 al vb. a bate, uz cu totul explicabil, în lumina sensului 20, si pe care Giuglea, Dacor., III, 618, îl considera în mod inutil, înca pentru gr. βατεύω.
berbant, berbánt (berbánti), s.m. – Hot, pungas, sarlatan. – Var. (Mold.) birbant. Mr. birbantu. It. birbante (› sp. bergante), prin intermediul ngr. μπερμπάντης (DAR); cf. si tc. berbad, bg. berbant(in). Dictionarele iau în consideratie de obicei exclusiv acceptia secundara de "crai, barbat afemeiat"; sensul primar este curent, totusi, în limba romanticilor. Der. berbanterie, s.f. (hotie, sarlatanie); berbantlîc, s.n. (pungasie, sarlatanie), cu suf. tc., ca bg. berbantlyk.
cergă, cerga (cérgi), s.f. – 1. Patura. – 2. Pînza de cort. – Mr., megl. cerga "cort". < Tc. cerga "cort" (Seineanu, II, 101; Meyer 439; Lokotsch 412); cf. ngr. tsérga, alb. tsergë, sb. čerga, magh. cserga, cserge, tig. čerga, cu acceptii care oscileaza între "cort" si "patura". Istoria acestui cuvînt nu este clara. Pare a fi vorba despre lat. serica, trecut în gr. si de acolo în tc. (Berneker 145), de unde provin cuvintele sl. (Miklosich, Fremdw., 82). Este posibil sa fi intrat în rom. prin mai multe filiere în acelasi timp. (Dupa Murnu 45, ngr. provine din rom.; dupa Meyer, Neugr. St., II, 61, din sl. A. Sacerdoteanu, Revista istorica, XXI, 321-4, deriva rom. direct din lat.). – [Art. 1675]
bîr, bîr interj. – 1. Strigat cu care ciobanii îsi aduna si conduc turmele. – 2. Indica o senzatie de frig intens. Creatie expresiva; pentru diferitele sale sensuri, cf. Puscariu, Dacor., I, 84-6. Cu prima acceptie, rr bilabial se foloseste în mai multe limbi, cf. sp. arre; la al doilea, însasi vibratia imita tremuratul. Cf. si Philippide, II, 700. Dat fiind caracterul evident expresiv, pare curioasa încercarea lui Densusianu, GS, I, 58, de a explica acest cuvînt prin iraniana (cf. Rosetti, II, 111). Der. bîrîiac, s.m. (miel); bîrîi, vb. (a striga oile; a vorbi împiedicat, a mormai; a trosni). Ultimul uz (cf. Sadoveanu, au bîrîit ca un tunet alte potîrnichi) pare o greseala datorita confuziei cu pîrîi. Var. a barai, care apare în unele dictionare, ar putea fi o ortografie gresita.
boare, boáre s.f. – 1. Exalare, duhoare. – 2. Zapuseala, caldura. – 3. Adiere de vînt. – Mr. bora, megl. boari. Lat. vapōrem, pronuntat normal •baporem. Trebuie sa se presupuna o faza intermediara asimilata •baborem, al carei rezultat normal este •baoare › boare, cf. subala › (sub)suara. Semantismul este de asemenea perfect normal, cel putin pentru primele doua acceptii; cea de "adiere de vînt" este numai secundara si pîna la un anume punct incerta (în ex. pe care le mentioneaza DAR s-ar putea interpreta adesea în sens etimologic; frecventa cu care se întrebuinteaza expresia o boare de vînt arata ca nu este posibil sa se caute un etimon care sa însemne de la sine "vînt"). Etimonul pe care îl propunem a fost întrevazut de Koerting 9995, care a propus lat. vaporeus, dificil sub aspect fonetic si ca atare abandonat în general. Densusianu, Rom., XXXIII, 275, a propus lat. Bŏreās, ipoteza care, adoptata de Pascu, Beiträge, 7; Candrea; Graur, BL, V, 90 si Scriban, prezinta mari dificultati semantice (cum am aratat, boare nu înseamna "vînt" ci "duhoare"; pe de alta parte, implica notiunea de "fierbinte", cf. Dosoftei; nu-i nime sa-i scape de boare, sa se-ascunza de dîns la racoare; în timp ce, dimpotriva, Boreas este vîntul rece din nord). În fata ipotezei, lui Densusianu se ridica cea a lui Puscariu 5 (cf. REW 1219; DAR; Puscariu, ZRPh., XXXVII, 112; Skok 195), care deriva pe boare de la abur, ceea ce nu este posibil din punct de vedere fonetic. Odinioara, Cipariu, Arhiv., 70, se gîndea la bg. burja, cf. bura.
bob, bob (-oábe), s.n. – 1. Boaba, boaba fainoasa. – 2. Numele celor 41 de boabe (alteori de porumb) cu care ghicitoarele obisnuiesc sa prezica viitorul. – 3. Graunte în general. – 4. (Înv.) Samînta. – 5. Strop, pic, cantitate minima. Mr., megl. bob "fasole". Sl. bobŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Lexicon, 34); cf. bg., rus. bob. În prima sa acceptie, nu are pl.; în a doua, se foloseste numai la pl., bobi. Pe baza pl. n. boabe, care se foloseste în celelalte cazuri, s-a format din nou un f. boaba, care coincide cu sb. boba. Der. boaba, s.f. (graunte; bob; strop, pic, cantitate minima); boamba, s.f. (graunte; bob); bobareasa si (prin contaminare cu baba) babareasa, s.f. (ghicitoare, prezicatoare); bobi, vb. (a ghici); bobic, s.n. (bulgare); bobica, s.f. (oala, vas rotund); bobiste, s.f. (teren cultivat cu bob); bobita, s.f. (boaba; graunte; vuietoare, Empetrum nigrum; planta, Paris quadrifolia), cf. sb. bobica "boaba"; bobitar, s.m. (Trans., coacaz); bobitoare, s.f. (prezicatoare); bobos, adj. (cu mult bob); popic, s.n. (bila folosita la jocul de popice; joc de popice); popicar, s.m. (proprietar de popicarie; jucator de popice); popicarie, s.f. (sala de popice). Popic, de la bobic, trebuie sa se fi spus la început pentru bila cu care se joaca; astazi se spune curent despre jocul în sine, si de fiecare din cele noua bucati de lemn cilindrice ale acestuia, poate datorita unei confuzii, glumete sau inconstiente, cu popa, nume care se da de obicei piesei centrale. Trebuie sa semnalam ca ar fi posibila o explicatie diferita, dat fiind existenta lui bobic, s.m., care se foloseste în Munt. cu sensul de "prajina, bat". – Din rom. trebuie sa provina tig. sp. bobi "bob" (Besses 37).
bolf, bolf (-fe), s.n. – (Trans.) Bloc de piatra, stînca. Origine incerta. Ar putea fi formatie regresiva, bazata pe cuvîntul urmator, caz în care ar apartine unei radacini este cel de "masa informa si moale", care nu se potriveste cu acceptia bolf. S-ar putea presupune un sl. •bolŭvŭ, de unde sl. bolŭvanŭ (‹ rom. bolovan). Fonetismul ar fi normal, cf. vataf, vîrf. Dificultatea consta în faptul ca se admite în general ca bolŭvanŭ nu este cuvînt sl., ci de origine persana, cf. bolovan; însa aceasta supozitie nu este decît o simpla ipoteza. În orice caz, trebuie sa le excludem, pentru rom., der din lat. bulbus (Diez, Gramm., I, 26; Koerting, 1637; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 275). A. Scriban porneste de la rut. boljfa "tumoare", care pare a proveni din rom., si de la bg. bolka "suferinta" , cu care probabil nu are nici o legatura. Giuglea, Contributions, 12, indica mag. bolha "purice"; si Draganu, Dacor., V, 334, mag. golyva "ciuperca, iasca".
brehni, brehní (-nésc, -ít), vb. – (Mold.) Exprima sunetul scos de cîine, de cerb, de porc si, în anumite cazuri de om, cu acceptiile aproape exacte ale sp. gañir. – Var. brîhni, brehai. Sl., cf. rut. brecháty "a latra", sb. bréchati "a scînci" (DAR). Var. brehai, care apare numai la Cantemir, pare a fi rezultatul unei contaminari cu behai. – Der. brehne, s.f. pl. (naluci); brehnace, s.f. (înv., uliu, probabil datorita croncanitului pe care îl stîrneste printre pasarile din ograda).
brodi, brodí (-désc, -ít), vb. 1. (Înv.) a balaci. – 2. A vorbi aiurea, a spune prapastii. – 3. A nimeri, a potrivi, a ajunge la tinta. Sl. broditi, al carui sens de baza este "a tranzita, a trece prin vad" (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac, II, 29; DAR), cf. brod, de asemenea, sb. broditi "a trece prin vad", slov. broditi "a hoinari" si breditĭ "a da gres". Sensul fundamental din rom., "a nimeri" se explica în DAR prin ideea intermediara de "a ajunge la timp pentru a se urca pe ponton, a nimeri momentul"; dar aceasta înseamna sa se derive un sens primar de la o acceptie secundara si tîrzie. A brodi trebuie sa fi însemnat mai întîi "a gasi vadul" sau "a afla drumul", cf. bg. izbroždanĭa "a afla, a descoperi". Der. brodeala, s.f. (întîmplare, hazard); brudiu (var. înv. brodiu, brodiv), adj. (aiurit, zapacit, nesabuit, bezmetic), legat direct de acceptia 2; brudnic, adj. (zapacit). Este gresita opinia lui Loewe 70, care îl leaga pe brudiu de lat. brutus.
bucată, bucáta (-ti), s.f. – 1. Parte taiata, desprinsa dintr-un întreg; darab. – 2. Mîncare, fel de mîncare. – 3. Alimente, hrana. – 4. (Pl.) Cereale, recolta, grîu. – 5. (Înv., Mold.) Avere, avut, bogatie. – 6. (Arg.) Bilet de o suta de lei. – 7. (Arg.) Hotie, operatie organizata de mai multi din banda. – 8. (Arg.) Miscare gresita. – Mr. bucata. Lat. bŭccata (Puscariu 227; REW 1358; Candrea-Dens., 191; DAR); cf. it. boccata, fr. bouchée, prov., sp., port. bocado, toti cu acceptia etimologica de "bucata care se pune dintr-o data"; cf. si it. boccone, de unde sb. bokun "bucata". Asupra semantismului, cf. DAR. Lahovary 318 crede ca sensul de "cereale" este anterior epocii indo-europene. – Pl. este bucate pentru sensurile 2-5. Cf. si buca, îmbuca. Der. bucatar, s.m. (barbat care are meseria de a gati mîncare); bucatareasa, bucatarita, s.f. (femeie care are meseria de a gati mîncare); bucatarie, s.f. (camera în care se gateste mîncarea); bucati, îmbucati, vb. (a face bucati); îmbucaturi, vb. (a face bucati de luat în gura pentru a hrani un copil). Din rom. a trecut în rut. bukata, bokata, pol. bukat, rus. bukatka (Miklosich, Fremdw., 80; Candrea, Elemente, 403; Berneker 90), mag. bukáta.
buză, búza (búze), s.f. – 1. Fiecare din cele doua parti carnoase care marginesc gura. – 2. Margine a unei rani. – 3. Labie, margine a vulvei. 4. Margine. – 5. Taietura. – 6. Parte superioara, culme, vîrf. – Mr. buza, megl. budza. Probabil bot sau lat. botum "bot", cu suf. -za (ca în cacareaza, galbeaza, coacaza, pupaza etc.). Dovada semantica este constituita de sensul 6, care nu se explica plecîndu-se de la acceptia de "buza", ca în bg. buza "obraz"; cf. si bosumflat. Pentru schimbarea semantica, cf. buca. Prezenta cuvîntului în alb. (buzë) a determinat pe mai multi cercetatori sa caute aici etimonul cuvîntului rom. (Cihac, II, 715; Meyer 57; Pascu, II, 218; cf. Capidan, Raporturile, 522). Dupa Jokl, 11, în alb. ar proveni dintr-un cuvînt primitiv cu radacina •br- "gura", cu suf. -zë (cf. lituan. burná "gura", armen. beran "gura"), ipoteza care ne pare incerta. DAR, Philippide, II, 702 si Rosetti, II, 112, mentioneaza doar corespondenta rom. cu alb., fara a trage concluzii. Dupa parerea noastra, alb. trebuie sa provina din rom. Nici izvoarele lat. indicate pîna acum nu sînt convingatoare. Miklosich, Alb. Forsch., V, 10, se referea cu rezerve la lat. basium; ipoteza reluata de Schuchardt, Vok, III, 50, care se gîndea la o confuzie a lui basium cu bucca. Puscariu 242 (si JB, XI, 48) imagina o radacina lat. •bud-, cf. fr. bouder, sp. buz, ipoteza abandonata în DAR. În sfîrsit, Vaillant, BL, XIV, 16, porneste de la sl. •lobŭza "buza" sau "sarut", cf. lobŭzati "a saruta" si dabalaza. Der. buza, vb. (a face bot, a-si umfla buzele); buzat, adj. (cu buze groase, botos; urît, dizgratios); buzau, adj. (bosumflat, îmbufnat); buzaila (var. buzila), s.m. (porecla pentru botosi, sau pentru copiii plîngaciosi); buzar, s.m. (butuc pus pe jos, spre a servi de suport lemnelor pentru foc); buzis, adv. (într-un singur rînd, unul lînga altul, formînd front comun); buzos, adj. (botos); buzur(in), adj. (epitet dat oilor), cf. Draganu, Dacor., VI, 265; rasbuzat, adj. (rasfrînt). Din rom. par a proveni bg. buza "obraz" (Romansky 95; Capidan, Raporturile, 226), buzest "bucalat", budzule "buze groase", budzulast "botos" (Candrea, Elemente, 407); pol. buzia "gura, în limbajul infantil" (Berneker 104); adj. buzatisch "botos"; ngr. μπουσλάω "a fi ratat, a da gres" (Meyer, Neugr. St., II, 77); alb. buzë "buza".
caier, caíer (cáiere), s.n. – Manunchi, cantitate de lîna sau cînepa de tors. – Mr. caer, megl. cair, istr. caier. Lat. •calērus. Acest cuvînt apare numai în lat. în forma galērus, cu sensul de "caciula de blana cu parul pe din afara", considerata a fi der. de la galea, si necesita o explicatie. Ideea de baza a lui galērus nu trebuie sa fie cea de "coif", ca în galea, ci aceea de "coc de par", ca în lat. caliendrum "coc fals, coc de par care serveste de podoaba", de unde abruz. kelyendrę "boboc de floare" (REW 1514). Se stie ca caliendrum reprezinta gr. ϰάλλυντρον, cuvînt obscur, pe care Bailly îl interpreteaza ca "tout ce qui sert à nettoyer", de unde "pamatuf, coama, smoc, suvita de par, mot" si îl pune în legatura cu ϰαλλύνω "a curata, a înfrumuseta". Pare a fi mai probabil sa se plece de la χαλαρός "moale, flescait", χαλᾶν "a slabi"; astfel încît ar însemna "obiect flasc, fara consistenta", explicîndu-se astfel mai bine sensurile secundare ale lui ϰάλλυντρον. De la aceeasi familie provine ϰάλανδρος "ciocîrlie", numita astfel datorita motului, cf. numele sau lat., galērῑ tus, de la galērus dupa Boissacq, origine necunoscuta; Walde 83 se gîndeste la χαράδριος "specie de pasare". Presupunem ca galērus, care trebuie sa reprezinte un •calĕrus, este corespondentul lat. al gr. χαλαρòς "flescait" tot asa cum caliendrum este al lui ϰάλλυντρον; caz în care este evident ca a însemnat probabil "mot, ciuf", cf. galērῑtus "(pasare) motata", fiind secundara acceptia de "caciula". Celelalte explicatii nu sînt convingatoare. Sl. kǫdrĭ "încretit" (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 329) sau kǫdrjavŭ "încretit" (Cihac, II, 37) nu pot fi admise. Puscariu 251 (si ZRPh., XVIII, 689 si DAR) a propus un lat. •carium, de la carĕre "a scarmana", al carui fonetism este dificil; acelasi autor Dacor., III, 669, de la lat. •cavabile, pe care nu-l întelegem. Pascu, Archiva, XV, 439, (repetat în Lat., 256 si Pascu, I, 192) presupune un lat. •cairum, de la gr. ϰαĩρος "fir". În sfîrsit, Giuglea, Contributions, 15-19, de gîndeste la lat. caia "par", cf. gasc. cay, sp. cayado prin intermediul unui dim. de tipul •caiulus (cf. Densusianu, GS, VII, 275); în afara de acesta dificultate fonetica, acesta explicatie pare a admite o confuzie nefireasca între caier si furca. Der. încaiera, vb. (a pedepsi; refl., a se parui, a se bate, a se lua la bataie); încaieratura, s.f. (bataie). Sensul se explica pornind de la notiunea de "încurcatura". Totusi DAR prefera sa plece de la un lat. •incavellare, de la cavella "cos", ipoteza dificila si totodata inutila, pe cînd Spitzer, Dacor., IV, 654, propune un lat. •incavulare.
cap, cap (-pete), s.n. – 1. Extremitatea superioara a corpului omenesc. – 2. Aspect, înfatisare. – 3. Minte, inteligenta, spirit. – 4. Viata, existenta. – 5. Individ, ins. – 6. (Pl.) Capital, avutie. – 7. Sef, capetenie, conducator. – 8. Partea cea mai înalta, mai importanta. – 9. Început, parte initiala. – 1O. Extremitate, parte extrema cu care se sfîrseste ceva. – 11. Fata, avers, parte a monedei cu efigia. – 12. (Înv.) Capitol, paragraf. – 13. Pomana din 33 de colaci care se împart pentru odihna sufletului celor morti; se face de obicei chiar în ziua mortii (capul de tarîna) la 6 si la 12 saptamîni. – Mr. cap, capite; megl. cap, cǫp, capiti, istr. cǫpete. Lat. •capum, forma vulgara de la caput (Puscariu 269; Candrea-Dens., 236; REW 1668; DAR; Rohlfs, Differenzierungen, 51); cf. it. capo, prov., cat., fr. chef, sp., port. cabo, toate cu sensuri der. Din punct de vedere semantic, cuvîntul rom. reprezinta, deci, o faza arhaica, întocmai ca sp. cabeza, fata de fr. si it. Cf. capatîi, capatîna, capcaun, capîntortura. Pl. reproduce lat. capita (cf. om, pl. oameni). Totusi, s-a dezvoltat un pl. analogic, capi, care se foloseste numai cu sensul 7, si într-un mod destul de oscilant: Balcescu scrie indiferent capetele armatei si capii armatei. Der. capat, s.n. (parte extrema; sfîrsit, deces, moarte; bucata, fragment; extremitatea osiei carului; colac care se da de pomana pentru odihna sufletului mortilor; înv., capitol, paragraf), sing. analogic format pe baza pl. capete (ca sunet-sunete, ropot-ropote etc.); timbrul a se explica prin labiala precedenta cf. omat-ometi, fat-feti; capes, adj. (tenace; încapatînat), cuvînt derivat artificial de Odobescu; capetel, s.m. (înv., început; capat, fragment, crîmpei; colac de pomana), dim. al lui capat cu suf. -el (Dupa Candrea-Dens., 237; REW 1636 si DAR, din lat. capĭtĕllum "capsor"; dar semantismul corespunde mai bine der. pe care o sugeram); capetea (var. capatea(la), capetea, capeteala), s.f. (parte a frîului care trece peste capul si botul calului), der. de la capetel (cf. cel-cea; purcel-purcea; catel-catea etc.), asa cum pe drept a observat Candrea (pentru Puscariu 277; REW 1637 si DAR, din lat. capĭtium al carui rezultat •capet s-a format probabil cu suf. -ea); capetenie, s.f. (capetenie, sef), de la capete, cu suf. abstract -enie; capui (var. încapui) vb. (a pune stapînire, a captura; a dota, a aproviziona; a împarti pomana numita cap sau capetel), cuvînt pe care DAR; Puscariu, Dacor., I, 595 si Scriban îl deriva de la mag. kapni "a capata, a obtine", dar care nu pare posibil a fi separat de cap, cel putin cu ultimul sau sens; este totusi probabil sa se fi produs o contaminare între cele doua cuvinte, singura care ar explica celelalte acceptii din rom. De aceeasi provenienta trebuie sa fie capuse, s.f. (mugure, mai ales de vita de vie; paduche al oilor, Melophagus ovinus; ricin, Ricinus communis), mr., megl. capusa, prin intermediul suf. dim. -us, f. -use (ca manuse, piciorus, etc.). Der. propusa de Puscariu, Dacor., I, 594, a fost acceptata de REW 1658 si DAR; cf. Rosetti, I, 113. Semantismul nu pare ca reprezinta vreo dificultate ; cf. sp. capullo, pe care A. Castro, RFE, 1918, 34, îl deriva de la caput si care are acelasi sens. Celelalte explicatii sînt mai putin convingatoare (din bg., dupa Pascu, II, 184; de la •cap, postverbal de la capēre, su sensul de "(lucru) care se sterpeleste", dupa Giuglea, Contributions). Alb. këpušë ("capusa" si "fraga"), bg. kapuš, sb. kapuša trebuie sa provina din rom. (cf. Capidan, Raporturile, 204; pentru relatiile cu alb., Philippide, II, 703 si Capidan, Meglonoromînii, 59). Der. capusi (var. încapusa), vb. (a înmuguri); capusnic, s.m. (fraguta, Cirsium oleraceum); capsuna, s.f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der. acestui ultim cuvînt nu lasa nici o îndoiala (cf. alb. si mr. capusa "capusa" si "fraga"); pentru suf. Puscariu, Dacor., I, 593, propune -una, care nu este curent în rom (cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat de la •capusun, cu suf. -un, cf. gargaun, si cu sing. refacut pe baza pl. Der. capsunica, s.f. (fraguta; specie de planta); capsuniu, adj. (culoarea capsunii). Capsoman, s.m. (prost, natîng), pare a fi un der. expresiv de la cap, cu suf. -man, ca gogoman, hotoman etc. Der. nu este clara; poate fi vorba de o contaminare cu ngr. ϰαφο- "sarac" sau mai curînd de un infix expresiv ca in cotosman.
căţel, catél (catéi), s.m. – 1. Pui de cîine. – 2. Pui de animal din familia canidelor. – 3. Adulator, lingusitor. – 4. Larva de albina, viespe sau furnica. – 5. Gaura în mînerul coasei, în care se fixeaza lama acesteia. – 6. Parte ce se desprinde din capatîna de usturoi. – 7. Parte a cheii care intra în broasca. – 8. Frîna la razboiul de tesut, care împiedica miscarea de recul a sulului de urzeala. – 9. Montant de usa. – 10. Stîlp, coloana, suport vertical destinat sa sustina o greutate. – 11. Tragatoare de cizme. – 12. (Arg.) Avocat, aparator. – Mr. catsal; megl. catsǫl. Lat. cattelus (Puscariu 314; Candrea-Dens., 273; REW 1763; Seineanu, Chien, DAR); cf. it. catello, v. prov. cadel, fr. chiot, cat. cadell, arag. cadillo, gal. cadelo. Hasdeu, Cuv. Batrîni, I, 274, pleca de la catullus, cf. Corominas, I, 569. Acceptia 6 ar reprezenta dupa Puscariu, Lat. ti, 10 si Puscariu 315, lat. cap(i)tellum; însa la aceasta opinie pare a se renunta în DAR, si nu se justifica, daca se are în vedere sensul der. cateli, si acceptia identica a it. cacchio "germen", abruz. kakkye "sfert de nuca", fr. caïeu "bulb", care pleaca de la acelasi cuvînt lat. Der. catelandru, s.m. (catel, pui de cîine); cateleste, adv. (precum cîinii); cateli (var. catela), vb. (a fi în calduri; despre animale, a se împerechea; a se multiplica; despre plantele cu bulb, a da lastari; despre albine, a iesi din larva), cuvînt pe care Koerting 2021 si Graur, Rom., LV, 251 îl deriva gresit de la lat. cattullire (cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 276 si Graur, BL, VI, 145), si care ar putea reprezenta lat. catillare, glosat de Du Cange "per alienas domos girare, tractum a catulis". Din rom. provine mag. kecel (Candrea, Elemente, 405; Edelspacher 16).
cocalar, Cocalar, cocalari. s. m. (arg.) Cocalarul este un om deosebit, cu sentimente, pasiuni si visuri. Din cauza modului în care se îmbraca, vorbeste si se comporta, multi oameni îl trateaza cu lipsa de respect, lehamite sau chiar îl ignora si ocolesc. Pentru a întelege mai bine un cocalar trebuie sa-l cunosti mai întîi: Cocalarul automobilist Cunoscut în cartier pentru cel mai rezistent scotch de pe farurile masinii, cocalarul automobilist este o întreaga enciclopedie auto & tuning. Neon, luneta, lampi de pozitie albastre, autocolante (BOSS, SONY, 2fast4u, Need4Speed). Transforma orice Oltcit model 1983 în vedeta gratarului de duminica de pe Straulesti. Deseori în trening, conduce sprijinit de tetiera scaunului din dreapta aruncînd priviri sfidatoare pe sub parasolarul 'sport' (cît jumatate din parbriz). Boxa trebuie sa fie boxa si din ea trebuie sa se auda, în functie de talentul cocalarului, manea, parazitii sau house. Cocalarul meloman Când se întîmpla sa nu fie bun cunoscator si dansator de manele, cocalarul este de partea cealalta a baricadei. La fel de redus încît sa se proclame 'rapper' sau 'rocker', îsi poarta cu demnitate tricoul cu Eminem sau are, evident, un aer superior în hanoracul lui cu Linkin Park. Toti astia se întîlnesc la concertele organizate de primarie si-si etaleaza slapii, maio-ul, chilotii aparent neglijent iesiti din blugi, numarul de pe tricou sau garderoba nike. Campioana Cocalarul de sex feminin se intituleaza gagica, talentata, versata sau campioana. Ea este, în acceptiunea oricarui ghertoi, fie 'femeia'/'fata' cuiva, fie curva. Evident ca ea se numeste ca e proasta, pentru contrast. Ea este desavîrsita daca e îmbracata în roz, daca a participat la Miss Ţandarei sau daca are poze de la mare în pozitii din reviste. Îi place sau învata sa-i placa sa danseze. Lasciv e mai bine, pe masa e perfect. Microbistul Un oagar senzational trebuie sa fie si microbist si sa-i sada bine în postura de ninja cu fular. El face parte din brigazi cu nume italienesti pentru a fi mai puternic decît dusmanul. Samânta calda de floare îl face si mai puternic. Cocalarul electronic Cocalarul electronic, asa cum a fost denumit de trupa aceea pe a carei muzica dau din buci în do major campioanele si care compune clisee pentru bagabonti, îsi duce viata pe irc. Deghizat în iubtz3l sau altfel, se baga în seama cu dulcika16, Dea}{18 si fac schimb de poze. Este mai valoros atunci cînd are sait personal (un fel de carte de vizita) cu bine-cunoscutele 'poze cu mine', 'poze cu mine lînga o masina tare', 'poze cu mine lînga o vedeta', deci lol.
cătuşe, catúse (-se), s.f. – 1. Lanturi cu care se leaga mîinile si picioarele arestatilor. – 2. Ancora. – 3. Cursa, lat. – 4. Capat unde se fixeaza jugul. – 5. Traversa care leaga capriorii unui acoperis. – 6. Planta erbacee (Bellota nigra). – Mr. catuse "pisica". Lat. cattus "pisica" (Puscariu 321; Candrea-Dens., 293; DAR). Rezultatul normal, •cat sau catá s-a pierdut, ca si der. catuse "pisica", (cu suf. -us), mentionat într-un glosar din sec. XVIII si în mai multe toponime (Dealul-Catusii, termen din Barbatesti, Arges; Catusa, termen din Felesti, Covurlui; Cateasca, Arges). Der. catusa (var. catusi, incatusa), vb. (a pune în lanturi); catusar, s.m. (înv., temnicer); catusnica, s.f. (planta erbacee, Nepeta cataria); descatusa, vb. (a scoate catusele). Din rom. (acceptia 1) a trecut în rut. katuša "tortura" (Miklosich, Wander., 20), pol. katusz(a) "tortura".
cauc, caúc (-ce), s.n. – Linguroi, caus; vas de scos apa. Lat. caucus (Densusianu, Hlr., 200; Puscariu 323; Candrea-Dens., 294; REW 1773; DAR); cf. ngr. ϰαύϰος, ϰαύϰη sau ϰαυϰίον, alb. kafkë. Din acelasi cuvînt, cu schimbare de suf. (ca în tîmburuc › tîmburus), s-a obtinut forma caus, s.n. (linguroi, vas de scos apa, butoi; vas de lemn sau de metal, cu toarta lunga de care se tine, si cu care se ia apa de baut din fîntîni; linguroi folosit de zidari pentru var; paleta), cuvînt mai curent decît cel anterior. Identitatea ambelor cuvinte nu pare sa fi fost remarcata, iar dictionarele le trateaza de obicei separat. Cihac, II, 46, deriva cuvîntul caus de la pol. kousz "vas, pahar", rut. ka(v)uš (cf. Berneker 1594 si Scriban); însa cuvîntul sl., dupa Miklosich Wander., 21 provine din rom. De asemenea trebuie explicat prin rom. si rus. kooš, semnalat ca etimon posibil de Sanzewitsch 199, Philippide, Principii, 64, (urmat de Puscariu, Dacor., III, 666 si DAR) pleaca de la lat. cavus, cu suf. -us; în vreme ce Giuglea, Dacor., III, 619, indica gr. ϰάβος "masura de capacitate pentru produse solide". Pentru acceptia de "paleta", cf. lat. caucellus › fr. choisel, choiseau.
căuta, cautá (cáut, cautát), vb. – 1. A examina, a cerceta. – 2. A scruta, a se uita fix si insistent. – 3. A parea, a avea aspect de. – 4. A fi orientat, a fi situat în fata a ceva. – 5. A se îngriji, a se ocupa de ceva, a veghea. – 6. A îngriji, a avea grija de sanatatea cuiva. – 7. A cerceta, a verifica. – 8. A iscodi, a scormoni. – 9. A cauta, a urmari, a încerca sa obtina ceva. – 10. A încerca. – 11. A se stradui, a face eforturi. – 12. A cauta cu grija, a se îngriji exagerat de felul în care se exprima. – 13. (Cu pron. în dat.: a-si cauta de) A-si vedea mai departe de, a încerca mai departe, a se preocupa numai de ceva, a se margini la. – 14. (Refl.) A avea cautare, a placea, a se vinde bine. – 15. A fi nevoit, a trebui, a fi obligat (mai ales în expresia ca(u)ta sa) – Var. cata. – Mr. caftu, caftare, megl. caft, caftari, istr. cǫwtu. Cuvînt greu de explicat, în care par a se fi confundat doua cuvinte lat. diferite, chiar daca aceasta confuzie nu este un fapt sigur. Pare evident ca var. cata reprezinta lat. captāre (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 38; Candrea-Dens., 286; REW 1561); cf. vegl. catuar "a afla", friul., engad. cattar "a obtine", v. prov. catar "a vedea", sp., port. catar. La acest etimon, bazat pe perfecta coicidenta a v. port. si a v. sp., Puscariu a renuntat ulterior, iar în DAR identifica total pe a cata cu a cauta, derivîndu-l pe primul din ultimul; aceeasi interpretare la Graur-Rosetti, BL, V, 220. Este sigur ca ambele cuvinte se confunda astazi în toate acceptiile lor. În privinta semantismului cuvîntului rom., evolutia la "a privi" este deja lat.; cf. San Isidoro de Sevilla, Etym., XII, 2, 38; cattat, id est videt; de unde rezulta si faptul ca reducerea lui pt este veche. De la "a privi" s-a trecut firesc la sensul de "a cauta", propriu si sp.: cf. în graiul din Astorga, vai cata los buis, rom. cata boii (S. Alonso Garrote, El dialecto vulgar leonés, Madrid 1947, p. 173). Prin urmare, etimonul captāre explica perfect fonetismul si semantismul lui a cata, forma foarte împamîntenita în graiul popular si care se mentine în numeroase regiuni, în ciuda faptului ca literatura prefera forma a cauta. Cu toate acestea, captāre pare insuficient pentru a explica forma a cauta. Identitatea de sens i-a determinat pe multi autori sa considere ca aceasta ultima forma ca var. fonetica de la captāre (Diez, Gramm., I, 32; Cipariu, Elemente, 40; Körting 904), al carui rezultat pare destul de socant. Din aceasta cauza s-a încercat sa se explice cauta si mai ales u acest cuvînt prin intermediul altui etimon lat., bazat pe cuvînt si pe notiunea de cautus, usor diferite dupa diversii cercetatori (de la cautus, dupa V. Burla, Studii filologice, 93 si Candrea-Dens., 295; de la •cautāre, dupa Candrea, Rom., XXXIII, 305; Meyer, Alb. St., IV, 35; Graur-Rosetti, BL, V, 220; si Pascu, I, 60; de la •cavitāre, dupa Densusianu, Rom., XXXVIII, 676; G. Meyer, IF, VI, 118; Puscariu, 325; DAR. Cf. observatiile împotriva etimonului •cavitāre la Candrea-Dens., 295 si la Densusianu, GS, II, 18). Etimonul •cavitāre "a îngriji", de la cavitum, forma populara a lui cautum, este posibil fara a fi convingator. Rezultat sau fonetic este incert (cf. laudavi › laudai; pavimentum › pamînt; civitatem › cetate; ovem › oaie; etc.). Pe de alta parte, nici •cautare nici •cavitare nu ar fi de ajuns pentru a explica toate acceptiile lui cauta; astfel încît nu pare probabila explicatia pe care o propune DAR, de la cata, prin intermediul unei reduceri de la cauta. Astfel stînd lucrurile, par posibile doua solutii. Daca se admite etimonul incert •cavitāre, forma dubla cata si cauta corespunde la doua etimoane diferite, cu o totala confuzie ulterioara a semantismului. Daca se face abstractie de •cavitāre, cum pare de preferat, ar fi obligatoriu sa explicam ambele forme pornindu-se de la lat. captāre. Forma vulg. cattare ar fi dat în mod normal cata, ca în prov. si sp. pe cînd de la •captāre , prin intermediul unei pronuntari defectuoase •cabtāre, s-ar fi ajuns la cauta, ca în cazul lui presbyter › preut. Dovada a acestui fapt ar putea fi perfecta corespondenta a rezultatelor ambelor cuvinte în dialecte: mr. caftu, preftu, istr. cǫwtu, prewt. Der. cautatoare, s.f. (Trans., oglinda); cautator, adj. (care cauta); cautator, s.m. (ghicitor, prezicator; petitor, mijlocitor, mai ales cel care este însarcinat cu verificarea situatiei economice a pretendentului); cautatura, s.f. (privire, uitatura); cautare, s.f. (examen; cercetare; îngrijiri medicale, tratament; garda; administratie; obiectiv, pretentie; înfatisare, aspect; succes, acceptare).
cehădaie, cehadáie (-ai), s.f. – 1. Protap de plug. – 2. Persoana insolvabila sau neserioasa. – Var. ce(a)cadaie, cicat(a)ie. Mag. cságató (Puscariu, Dacor., III, 673). Rar, în Trans. de Vest. Înainte acelasi Puscariu, ZRPh., XXXI, 302 se gîndea la lat. cicada, cu suf. -aie, care nu pare posibil. Acceptia 2 pare a se explica prin asemanarea sa cu cehai sau cicali.
cenuşe, cenúse s.f. – 1. Reziduu ramas dupa arderea unui corp. – 2. Pulbere, praf, nimic. – Mr. tinusa, megl. tanusa, , istr. teruse. Lat. cinus, vulg. cinus (neutr., acuz. cinus), prin intermediul unui der. colectiv •cĭnusĭa (Densusianu, Hlr., 138; Puscariu 332; Candrea-Dens., 302; REW 1930; DAR). Existenta lui •cĭnusĭa se confirma prin cors. cianugia, sard. cinus (Wagner 80). În celelalte limbi romanice a prevalat •cĭnĭsĭa, cf. it. cinigia, prov. ceniso, fr. dial. cenise, sp. ceniza, port. cinza (cf. Corominas, I, 762). Este mai putin probabila o der. interna de la cinis sau de la cinus, prin intermediul suf. -use, cum presupuneau Philippide, Principii, 64; Meyer, Alb. St., IV, 109; Byhan, Jb., III, 25. Var. cenusa, astazi mai putin folosita, este doar ortografica; grafia -e este întotdeauna de preferat dupa s si j, cf. moase, use, vîrse etc. Der. cenusa (var. încenusa), vb. (a face cenusa, a trata cu cenusa, de ex. pielea; a deveni cenusiu, a-si pierde culoarea); cenusar (var. Mold., cenuser), s.m. (cutie în care cade cenusa; lenes; arbore, Ailanthus glandulosa; condeier, copist), ultima acceptie reprezinta de fapt rus. cinuša "contopist" (cf. cin), identificat cu cenuse prin etimologie populara, care se explica prin folosirea în trecut a cenusei ca sugativa; cenusar, s.n. (groapa cu cenusa; sac de cenusa, folosit pentru a face lesie; bazin de tabacit pieile); cenusereasa, s.f. (personaj din basme, închipuit ca o fata persecutata de mama vitrega); cenusernita, s.f. (scrumiera); cenusi, vb. (a trata cu cenusa; a deveni cenusiu); cenusiu, adj. (gri, sur); cenusoara (var. cenusoasa), s.f. (planta, Tussilago farfara); cenusos, adj. (cenusiu); cenusotca, s.f. (lenes, indolent; Cenusareasa); cenuserie, s.f. (cantitate de cenusa); cenuseri, vb. (a arde, a mistui; a pune la argasit); cenuserit, s.n. (actiunea de a pune pielea la argasit cu cenusa).
cheie, chéie (chéi), s.f. – 1. Obiect de metal care serveste la încuierea sau deschiderea unei broaste. – 2. Robinet. – 3. Cuvînt sablon. – 4. Deschizator de conserve. – 5. Croseta (pentru încheiat nasturii). – 6. Acordor, persoana care se ocupa cu acordarea unor instrumente muzicale. – 7. La instrumentele muzicale de vînt, valvula. – 8. Piatra situata în punctul cel mai înalt al unei bolti. – 9. Explicatie, dezlegare. – 10. Baza, piatra unghiulara. – 11. Dantela. – 12. (Pl.) Defileu, vale îngusta între doi pereti înalti, trecatoare. – Mr. cl’aie, megl. cl’eili. Lat. clavem (Puscariu 352; Candrea-Dens., 324; REW 1981; DAR); cf. it. chiave (lec. chié), prov., cat. clau, fr. clé, sp. llave, port. chave. Pentru acceptia "defileu", cf. sard. keia, care pare totusi de origine preromana (cf. Wagner 294) pe lînga faptul ca exista o anomalie în fonetismul sau (lat. cl ar fi dat cr în sard.); der. din gr. ϰεία, propusa de Atzori 95, nu pare posibila pentru rom. – Der. cheita, s.f. (cheie mica; dantela; obiect care prinde); cheier, s.m. (fabricant de chei; portchei), pe care Candrea-Dens., 325, îl deriva de la alt. clavārius, si Pascu, Beiträge, 15, de la •claviarius. Cf. cheotoare, încheia, descheia.
chelălăi, chelalaí (-aésc, -ít), vb. – A scheuna (despre cîini). – Var. schelalai. Creatie expresiva, cf. ngr. ϰελρίζω "a murmura", prov. quila, fr. (Marne) quialer, cu aceeasi acceptie. – Der. chelalaiala, chelalaitura, chelalait, chilalau, s.f. si n. (scheunat). Cf. schila.
chibrit, chibrít (chibríturi), s.n. – Betisor de lemn cu gamalie din material inflamabil care se aprinde prin frecare. Tc. (arab., per.) kibrit "sulf", de unde si sp. alcrebite (Roesler 596; Seineanu, II, 109; Meyer 224; Lokotsch 1171; Ronzevalle 144). Inventia dateaza aproximativ din 1830; prima fabrica româna din 1879 (din 1886, monopol de Stat). Însa cuvîntul circula înainte, la începutul sec. XIX, ca turcism, cu acceptia "ardoare, mînie". Cf. alb., bg. kibrit, cu sensul rom., ngr. ϰιμπρίτης "slab ca un bat". – Der. chibritelnita, s.f. (suport de cutie de chibrituri).
semnificaţie, SEMNIFICÁŢIE s.f. 1. Înteles, continut semantic al unui cuvânt, al unui semn; sens, acceptie; denotatie. 2. Ceea ce lasa sa se întrevada ceva. 3. Însemnatatea, valoarea unui lucru. ♦ Mesaj (3). [Gen. -iei, var. semnificatiune s.f. / cf. fr. signification].
ciuf, ciuf (-fi), s.m. – 1. Smoc de par zbîrlit. – 2. Mot. – 3. (Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu parul încîlcit. – 4. Cucuvea. – 5. Pocitanie, slutenie, persoana urîta si caraghioasa. – 6. Afemeiat, petrecaret, depravat. – 7. Sarlatan, pungas. – 8. Dans tipic. Var. ciof. Mr. ciuf. Creatie expresiva (Schuchardt, ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin), cf. sb. čup (› rom. ciup), it. ciuffo (Battisti, II, 969), alb. čufkë. Numele cucuvelei se explica prin motul pe care îl au unele specii ale acestei pasari, iar sensul 6 pare a proveni din notiunea intermediara de "persoana care se culca tîrziu, noctambul." Cu acceptia de "sarlatan" prezinta aceeasi asociere de idei a lat. bufo cu fr. bouffon. Philippide, II, 706, considera cuvîntul "obscur". Puscariu, Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi, Dict., 116), pleaca de la mag. csúf; dar acelasi Puscariu, Dacor., II, 609 (cf. DAR), considera ca ciuf "mot" drept cuvînt diferit, care deriva din v. germ., cf. it. ciuffo. Este vorba fara îndoiala de o greseala, si cuvîntul it. se considera de obicei cuvînt expresiv (cf. Prati 288), la fel ca cel rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este putin probabila der. din bg. čuch (Conev 54), si mai putin cea dintr-o limba anterioara indoeurop. (Lahovary 323), si din sl. čubŭ "creasta" (Cihac, II, 57). Der. ciuha (var. ciofa, ciof), s.f. (bufnita; sperietoare); cius, adj. (motat); cius, s.m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus); ciufan, s.m. (varietate de varza); ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci parul; a se lua la harta, a se lua de par, a se parui; a face pe cineva ridicol; a-si bate joc de cineva; Trans., a însela); der. expresiva (Graur, BL, IV, 91), care s-a confundat în Trans. cu mag. csúfolni "a ridiculiza, a însela", de unde ultimele sale sensuri; ciufuleala, s.f. (bataie, chelfaneala; pedeapsa); ciuhurez, s.m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminarii între ciuha si huhurez. Nu este clara relatia acestei radacini cu ciurla (var. ciurlos), s.m. (despletit, ciufulit), der. ciurlan, s.m. (tufis, maracinis); si cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la ciuha, it. giufà, cu arab. ğuhā "nebun," pare incerta.
ciup, ciup interj. – Exprima zgomotul produs de ciugulitul pasarilor, sau de mersul pe vîrfuri. – Var. cip. Creatie spontana. – Der. ciup, s.n. (cioc), cuvînt rar; ciupi, vb. (a ciocani, a lovi cu ciocul; a rupe lastari, a paste; a mînca pe apucate; a fura cantitati mici; a culege, a aduna; a pisca; a bate, a face zob; refl., a se ameti, a se chercheli), care se considera de obicei der. de la sb. čupati, "a ciupi, a smulge", si acesta din alb. tšupis "a ciuguli" (Cihac, II, 50; Puscariu, Lr., 265; DAR; cf. Conev 96; Rosetti, II, 114), însa ex. straine s-ar putea multiplica (bg. čupja "a rupe", čupkam "a ciuguli", mag. csipni "a ciupi"), probabil datorita radacinii expresive comune; ciupeala, s.f. (sterpelire; furtisag; actiunea de a ciupi); ciupitura, s.f. (ciupeala; cantitate mica); ciupitor, adj. (borfas); ciupeli, vb. (a ciuguli, a da cu ciocul; a mînca pe apucate; a jumuli; a pîrli porcul pentru a-l curata de par; a fura, a sterpeli), creatie expresiva, cu adaugarea grupului -li (Graur, BL, VI, 146), pe care Tiktin si DAR îl explica prin mag. csupálni "a smulge", cuvînt cu siguranta în legatura, cu sb. (în schimb, din mag. csiperész provine ciupara, care circula în Trans., cu aceleasi acceptii); ciupelnita, s.f. (Bucov., groapa); ciupai, vb. (Bucov., a merge pe vîrfuri; despre mistreti, a grohai; a se balaci), der. normal de la ciup, pe care DAR îl separa ca si cum ar fi trei cuvinte diferite, explicîndu-l pe primul prin rut. čapati "a merge." Ca si în alte cazuri de creatii spontane, este greu de stabilit legatura exacta a lui ciup cu alb. kjep "cioc"; nu pare însa de folos nici sa ajungem, pentru a o explica, la limbile anterioare indoeurop. (Lahovary 324).
cîzlaraga, cîzlár-aga s.m. – Capetenie a eunucilor. Tc. kizlar agasi "capetenie a fetelor" (Seineanu, II, 34). Alecsandri foloseste numai cîzlar sólo, cu acceptia de eunuc, a carei întrebuintare nu pare a fi justificata nici de sens, nici de uzul turc.
codru, códru (códri), s.m. – 1. Parte, bucata, felie. – 2. Bucata de pamînt. – 3. Padure. – 4. (Înv.) Munte. – Mr. cod(u)ru, megl. codru. Lat. pop. •codrum, atestat cu forma codra (cf. citatele din Corpus glossar. lat., în Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVIII, 84), în loc de •quodrum sau quadrum "patrat" (Densusianu, Rom., XXVIII, 62; Cretu 313; Candrea-Dens., 384; REW 6921; Capidan, Dacor., I, 509; DAR). Pentru trecerea lui qua la co-, cf. Densusianu, Hlr., 71 (împotriva, Meyer-Lübke, Literaturenblatt, XXII, 299; Densusianu, GS, II, 321; Rosetti, I, 57 si Diculescu, Elementele, 437, care presupune în vocalismul rom. o influenta eolica). Semantismul nu pare sa prezinte dificultati, daca se are în vedere familia din care face parte quadra, si care este aceeasi cu cea a lui quartus, cu care s-a confundat (cf. glosele lui codra: τόπος "loc" si τόπος "curte". Astfel, dupa cum fr. quart(ier) si sp. cuarto, •codrum ar fi însemnat la început "parte a unui obiect împartit în patru", pentru a ajunge sa însemne apoi, ca în cazurile anterioare, parte a unui obiect. Pentru acceptia de bucata de pamînt, cf. sp. cuarto, quinto, la care ideea valorii aritmetice a disparut, ca în rom. Din acelasi etimon lat., provin prov. caire (cf. sp. desgaire), cu sensurile 1 si 2 ca în rom. (si sp. cairel, cf. Corominas, II, 571). Totusi, cercetatorii de odinioara s-au oprit prea mult la sensul primitiv "patrat, de forma patrata", pe baza caruia este mai dificila explicarea semantica a cuvîntului rom.; datorita acestui fapt, s-au cautat explicatii foarte diferite. Astfel, codru este cuvînt autohton dupa Miklosich, Slaw. Elem., 10 si Hasdeu, Col. Traian, 1873, 110 si Philippide, II, 708; tracic dupa Pascu, I, 189; lat., dar cu influenta semantica a sl. dĕlŭ "parte" si "munte", dupa Weigang, Jb., II, 217; J. Bruch, ZRPh., LVI, 376 si Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVII, 83; din ngr. ϰόδρα dupa Cihac, II, 649; din alb. kodrë "colina" dupa Cihac, II, 716; Meyer 193; Seineanu, Semasiol., 166; Puscariu 392; din sl. krada "gramada de lemne", dupa Scriban. Alb. kodrë provine din rom. – Der. codrean, s.m. (locuitor din zona paduroasa; muntean; Banat, paznic de padure; înv., soldat mercenar din regiunea Basarabiei numita Codrul Tigheciului); codroi, s.m. (planta, Melampyrum arvense).
colb, colb (cólburi), s.n. – 1. Praf, pulbere. – 2. (Trans. de Nord) Fumaraie. Origine obscura. Daca sensul al doilea nu este tîrziu, trebuie sa presupunem acceptia primitiva de "vîltoare" si în acest caz trebuie plecat de la sl. kolo "roata". Veriga imediata ar putea fi bg. kolba "bratara" sau reprezentantul lui sl., caci este usor de plecat de la ideea de "inel sau vîrtej de fum" pentru a ajunge la fumaraie. Bg. kolba (› rom. colba, s.f. (inel, belciug, putin folosit)) apartine aceleiasi familii ca clabuc, colac; cf. sb. kolobar "inel", rus. kolob "chiftea", bg. kolbaš "cîrnacior." Cihac, II, 723, pleca de la pulbere, presupunînd o forma redusa •polb, ce nu pare posibila. Der. colbarie, s.f. (prafarie); colbos, adj. (prafos); colbaraie, s.f. (prafarie); colburos, adj. (prafos); colburiu, adj. (gri); colbai (var. colbui), vb. (a prafui); colbot, s.n. (actiunea de a scutura praful); colboti, vb. (a scutura; a misca; a zapaci), pe care Draganu, Dacor., IX, 206, îl pune în legatura cu rut., rus. kolabaty "a agita", din sl. kolĕbati.
conchistă, conchísta (conchíste), – Cucerire. It. conquista (sec. XIX). La scriitorii din sec. XIX apare cu sensul sau etimologic; astazi, numai cu acceptia de "cucerire amoroasa; persoana de la care s-au obtinut favoruri". – Der. concherant, s.m. (cuceritor), din fr. conquérant, astazi rar; conchistador, s.m., (cuceritor), din sp. prin intermediul fr.
conchistă, conchísta (-te), – Cucerire. It. conquista (sec. XIX). La scriitorii din sec. XIX apare cu sensul sau etimologic; astazi, numai cu acceptia de "cucerire amoroasa; persoana de la care s-au obtinut favoruri". – Der. concherant, s.m. (cuceritor), din fr. conquérant, astazi rar; conchistador, s.m., (cucerotir), din sp. prin intermediul fr.
conduce, condúce (condúc, condús), vb. – 1. A îndruma un grup de oameni, o institutie. – 2. A dirija. – 3. A însoti pe cineva. – 4. (Refl.) A se comporta. Lat. conducere (sec. XIX), cu acceptiile fr. conduire. – Der. conducator, s.m. (director, capetenie, sef); conducatorie, s.f. (conducere, sefie); conductor, s.m. (capetenie, calauza), din fr. conducteur; conducta, s.f. (teava, tevarie), format pe baza fr. conduite; conduita, s.f. (conduita; comportament), din fr. conduite; conductibil, adj., din fr.
coromîslă, coromîsla (coromấsle), s.f. – 1. Cobilita cu care se duc doua galeti în acelasi timp. – 2. La caruta, orcic. – 3. Constelatia Casiopea. – 4. (Trans.) Fata vioaie si dezinvolta. Origine incerta. Pare der. de la rus., rut. koromyslo (Cihac, II, 73); cuvîntul nu este însa sl., apare numai în aceste doua limbi, si dupa Berneker 573 ar putea proveni din rom. curmezis "de-a latul, piezis", ipoteza care de asemenea pare improbabila. Sensul 4 pare a indica o contaminare a lui coropisnita "insecta daunatoare" cu salamîzdra "salamandra"; semantismul nu este însa clar pentru celelalte acceptii.
creştin, crestín (crestína), adj. – 1. Care apartine crestinismului, privitor la crestinism. – 2. (S.m.) Om cumsecade, om bun. – Mr., megl. crestin. Lat. christianus (Puscariu 415; Candrea-Dens., 409; REW 1888: DAR). Pentru al doilea sens, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 165; Iordan, BF, VI, 150; si observatiile prea putin pertinente ale lui E. Speidel, BL, IX, 25, care atribuie aceasta acceptie unei influente rusesti. Dupa P. Labriolle, Christianus, în Bull. Du Cange, V (1929-30), p. 69-88, este cuvînt rar în primele secole, care apare numai de trei ori în Noul Testament, si a carui pronuntare pop. a fost chrestianus. Candrea-Dens. explica evolutia anormala (normal ar fi trebuit sa se dea •cresin) prin data sa tîrzie; dar se datoreaza mai curînd conservatorismului natural al cuvîntului. Este cuvînt folosit general (ALR, I, 214). Cf. dubletul înv. hristian, s.m. (‹ χριστιανός). Der. necrestin, adj. (necredincios, pagîn); necrestinesc, adj. (pagîn); crestineste, adv. (ca un crestin); crestina (var. încrestina, crestini), vb. (a se face crestin, a se boteza); necrestinat, adj. (care nu este botezat); crestinism, s.n. (ansamblul religiilor bazate pe învataturile lui Cristos), formatie neol.; crestinatie, s.f. (înv., crestinatate); crestinatate, s.f. (totalitatea crestinilor, lumea crestina), care se considera reprezentant al lat. christianitas (Candrea-Dens., 410; DAR), dar care mai probabil este un der. intern (Cf. Graur, BL, II, 18).
criş, cris interj. – Exprima o admiratie amestecata cu invidie. Cuvînt obscur, pe care dictionarele îl clasifica de obicei ca adj., cu sensul de "bogat, fericit, de invidiat". Aceasta acceptie nu pare sigura, si banuim ca se datoreaza influentei inconstiente a etimonului care s-a propus. Toate exemplele care se aduc par a indica o interj. S-a încercat sa se explice printr-o aluzie, de altfel imposibila, la bogatiile lui Cressus (Seineanu, Semasiol., 172; Cihac; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 207), sau la nisipurile aurifere ale rîului Cris, din Transilvania (Tiktin; cf. Iorga, Revista istorica, XXVI, 88). DAR îl pune în legatura cu sl. križĭ "cruce", adaugînd ca legatura între ideea de "cruce" si cea de "fericire" este fireasca în conceptia crestina. Credem ca legatura cu sl. križĭ este sigura, dar trebuie înteleasa ca o blasfemie aproape pe fata; se stie, de altfel, ca multe expresii injurioase din rom. au o nuanta de admiratie, de invidie si chiar de afectiune.
drept, drept (-eápta), adj. – 1. Direct, care merge de la un punct la altul fara ocol. – 2. Care are o pozitie verticala. – 3. Întemeiat, justificat. – 4. Legitim, autentic. – 5. Situat în partea dreapta. – 6. (Adv.) Direct, fara ocolisuri. – 7. (Adv.) Deschis, sincer. – 8. (Adv.) Tocmai, întocmai, exact. – 9. (Prep., înv.) Pentru. – 10. (Prep.) În loc de. – Var. (înv.) derept. Mr. (a)direptu, dreptu, megl. dirept. Lat. •derectus, în loc de dῑrectus (Puscariu 550; Candrea-Dens., 513; REW 2648); cf. alb. d(ë)retjë (Philippide, II, 640), it. d(i)ritto, prov. dre(i)t, fr. droit, sp. derecho. Este dublet de la drit, s.n. (înv., Mold., drept, jurisprudenta), din it. dritto. Der. drept, s.n. (totalitatea regulilor si normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale într-un stat, în toate acceptiile sale); dreptul, s.m. art. (piciorul drept); dreapta, s.f. art. (mîna dreapta; directia spre dreapta; aripa dreapta a unei adunari); dirip, prep. (Trans., pentru; în dreptul, în fata); dreptar, s.n. (echer, rigla; piulita care regleaza viteza rotii la moara de grîu), dupa Cihac, I, 82 si Candrea-Dens., 514, ar proveni din lat. •directārium, dar mai probabil este un der. intern, cu suf. -ar; dreptate (var. înv. direptate, mr. (a)ndriptate), s.f. (justitie; ratiune; legalitate, legitimitate; înv., drept; înv., tribunal; Arg., minister fiscal), der. de la drept ca bunatate de la bun (•dreptaate › dreptate; dupa Puscariu, Conv. Lit., XXXIX, 63 si Puscariu 551, de la un lat. •direc(ti)tatem, ceea ce nu pare posibil); dreptati, vb. (rar, a da dreptate, a face dreptate); dreptatie, s.f. (înv., justitie, echitate); îndreptati, vb. (a da dreptate, a face dreptate; a autoriza, a da dreptul; refl., a se justifica, a se apara); îndritui, vb. (Mold., a autoriza, a permite, a îngadui), format pe baza lui drit; nedrept, adj. (injust); nedreptate, s.f. (injustitie); nedreptati, vb. (a face o nedreptate). Cf. drege, îndrepta. Comp. dreptunghiu, s.n. (patrulater cu toate unghiurile drepte si laturile opuse egale), traducere a fr. rectangle; dreptunghiular, adj. Din rom. provine mag. dreptál (Edelspacher 13), si bg. (rar) draptano (Capidan, Raporturile, 229).
dric, dric (drícuri), s.n. – 1. Centru, punct central. – 2. Scheletul de sus al unui car. – 3. Car mortuar. Origine incerta. Pare a proveni din mag. derék "centru" (Tiktin; Scriban; Gáldi, Dict., 89), care ar fi cuvînt identic cu tc. direk, cf. direc. Cf. si sb. drek "încarcatura unei carute". – Der. dricar, s.m. (functionar de pompe funebre); dricar, s.n. (Banat, patura), din mag. derekal; dricala, s.f. (Banat, plapuma), cuvînt identic cu cel anterior (cf. Gáldi, Dict., 125); îndrica, vb. refl. (a se aseza peste), pe care DAR îl deriva de la ridica, si Graur, BL, VI, 154, de la sensul 2, atribuindu-i acceptia de "a pune, a aseza".
neologism, NEOLOGÍSM s. n. cuvânt nou, împrumutat dintr-o limba straina sau creat prin mijloace proprii în limba respectiva; (p. restr.) împrumut lexical recent. •acceptie noua a unui cuvânt. (< fr. néologisme)
semnificaţie, SEMNIFICÁŢIE s. f. 1. înteles; continut semantic al unui cuvânt, al unui semn; sens, acceptie; denotatie. 2. însemnatate, importanta, valoare a unui lucru. ♢ mesaj (3). (dupa fr. signification)
sens, SENS s. n. 1. înteles, semnificatie, acceptie (a unui cuvânt). o într-un anumit ~ = dintr-un anumit punct de vedere. ♢ continut. 2. rost, noima, ratiune. 3. directie, orientare.. o ~ unic = sistem de circulatie a vehiculelor într-o singura directie pe arterele cu mare afluenta. 4. (mat., fiz.) fiecare dintre cele doua posibilitati de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singura dimensiune. (< fr. sens, lat. sensus)
fluiera, fluierá (flúier, át), vb. – 1. A scoate un sunet asemanator fluierului. – 2. A cînta din fluier. – 3. A chema scotînd sunete asemanatoare fluierului. – 4. A scoate sunete asemanatoare fluierului spre a-si manifesta dezaprobarea. Creatie expresiva, bazata pe consonanta f(l)iu, care reda fluieratul. Cuvîntul imitativ fiu (-fiu) este curent, cf. tiu; pentru infixul expresiv l, cf. fliscui "a fluiera", fli(u)sca "trisca". De aici si fliuira, redus la flui(e)ra, ca suera în loc de s(i)uira. Fluier, s.n. (intrument muzical de suflat; trisca; gamba, tibia; suieratura); cf. mr. fluier, fluiara, fiflioara, megl. (s)friel, pare un der. postverbal. Sensul de "tibia", comun întregului teritoriu limbii rom. (ALR, I, 58) apare si în lat. tibia. În general, se prefera sa se plece de la fluier, despre a carui origine s-a discutat destul de mult, cuvînt obscur sau necunoscut, dupa Puscariu 625; Philippide, II, 712 si DAR, i-au cautat uneori diferite origini lat. (•flibŭla, dupa Cretu 322; fibŭla, dupa Subak, Arch. Triest., XXX, 425, cf. împotriva REW 3278; •fluilum, der. imposibil de la flāre, dupa Pascu, I, 86; •flaulāre, dupa Pascu, Lat., 269), gr. (•φλουιάροιν, de la φλέινος "facut din trestie", pe baza lui φλέως "trestie", dupa Giuglea, Dacor., III, 587-90) sau autohtone (Puscariu, Lr., 179). Prezenta alb. fljo(j)ere i-a determinat pe mai multi cercetatori sa caute aici etimonul cuvîntului rom. (Berneker 285; cf. Meyer 108), dar alb. provine în mod sigur din rom., ca si ngr. φλογέρα, sb. frűla, frulica, slov. fujara, ceh., pol. fujara, rut. fl’ojara, fl’ojera, fujera, mag. furulya (Candrea, Elemente, 403; Cihac, II, 499, mag. ar fi originea cuvîntului rom.; cf. Miklosich, Wander., 10 si Miklosich, Fremdw., 88; Daničič, III, 75; Berneker 285). Origine expresiva a lui fluier a fost intuita de putini cercetatori, cf. Iordan, BF, II, 77. Der. fluierar, s.n. (nai); fluierar, s.m. (persoana care face fluiere; persoana care cînta din fluier; nume dat mai multor pasari cu picioare lungi: Oedicnemus crepitans, Limosa aegocephala), ultimul sens bazat pe acceptia de fluier "tibia"; fluierarie, s.f. (îndeletnicirea de fluierar); fluieras, s.m. (înv., fluierar, persoana care cînta din fluier; grangur, Oriolus galbula); fluierator, adj. (care fluiera); fluierator, s.m. (fluierar; nume dat mai multor pasari cu picioare lungi; varietate de iarba, Tamus communis); fluieratura, s.f. (suieratura); fluieroi, s.m. (fluier mare, folosit în Banat).
fund, fund (-duri), s.n. – 1. Parte de jos a unui obiect. – 2. Parte de jos si interior al unei concavitati, adîncime. – 3. Departare, parte mai îndepartata a unei perspective. 4. Taler de lemn, cîrpator. – Mr., megl., istr. fund. Lat. fŭndus (Puscariu 672; Candrea-Dens., 679; REW 3585; DAR), cf. alb. funt (Meyer 111; Philippide, II, 643), it. fondo, prov. fons, fr. fond, sp. hondo, port. fundo. Este dublet de la fond, s.n. (fund, mai ales în acceptiile sale abstracte), din fr. fond, pe care unii autori din trecut (Sincai, sec. XVIII), l-au folosit si cu forma fund. Der. afund, adv. (înspre fund; în profunzime, adînc; perfect; adj., profund, adînc), mr. afundu, cu a- caracteristic formatiilor adv. (Candrea-Dens., 680; DAR); afund, s.n. (adîncime, profunzime); afunda, vb. (a adînci), format pe baza adv. (dupa Puscariu 36 si Candrea-Dens., 681, de la un lat. •affŭndāre, cf. it. affondare, v. fr. afonder, sp. ahondar, port. afundar; REW are dreptate cînd considera cuvîntul drept der. intern, dar se îndoieste nejustificat cu privire la autenticitatea celorlalti termeni rom.); înfunda, vb. (a pune fund la o putina; a închide, a astupa; a întesa, a îndesa; a adînci; a umple cu (de); a închide, a izola; a îngropa; a (se) adînci, a (se) astupa; a se duce la fund; a pune într-o situatie grea, a încolti; a zapaci, a nauci; refl. si cu pron. dativ, a se da învins, a se lasa pagubas), cu pref. -în, cf. lat. infŭndāre; înfundat, adj. (astupat; îmbuteliat; sufocat, înecat; plin, întesat; grasut, dolofan; închis, astupat; cufundat, adîncit); înfundator, adj. (atacator); (în)fundatoare, s.f. (parte din spate a carului); (în)fundatura, s.f. (strada, ulita care se înfunda; colt, ungher; ascunzatoare; impas); desfunda, vb. (a scoate fundul la o putina; a destupa, a scoate dopul; a deschide, a desface; a strica ploaia un drum); fundac, adj. (grasut, dolofan; s.n., nume dat mai multor pasari migratoare care se cufunda în apa: Podiceps cristatus; Podiceps negricollis; Colymbus septentrionalis); fundac s.n. (Trans., asternut de paie pus la baza unei capite sau a unui stog; vesta de piele; (în)fundatura); fundar, s.m. (pasare migratoare, Colymbus septentrionalis); fundar, s.n. (pînza de sac); fundei, s.n. (fundac, asternut de paie; parte care ramîne dintr-un material; parte initiala a intestinului gros); fundoaie, s.f. (temelia casei; temelia pietrei de moara; cotitura, meandra); fundoare, s.f. (Trans., firida, ocnita); fundurei, s.n. (brînza facuta din ce ramîne de la zerul laptelui), numit astfel datorita acestor resturi sau funduri de lapte; fundurie, s.f. (culcus, pat; baza de stog). Cf. cufunda. Der. neol. funda, vb., din fr. fonder, cu influenta lui fund; nefundat, adj. (neîntemeiat); fundati(un)e, s.f. (fundament, baza, temelie); fundator, s.m. (fondator); fundal (var. fondal), s.n. (decor care acopera fundul unei scene de teatru sau fond al unui tablou reprezentînd perspectiva); fundament, s.n. (baza, temelie), din lat. fundamentum (sec. XVIII); fundamental, adj. (esential).
funigel, funigél (funigéi), s.m. – 1. Fir de pînza de paianjen care pluteste liber în aer. – 2. Piesa de la razboiul de tesut pe care se întind firele. Lat. •fŭnicĕllus, dim. de la fŭnis "funie". Semantismul primei acceptii se explica, întrucît este vorba de fire (cf. numele sau francez, fil de la Vierge sau filandre). Dupa ipoteza lui Puscariu, Conv. lit., XXXIX, 67; Puscariu 674; DAR; si Rosetti, Rhotacisme, 20, din lat. •fŭlĭgĕlla, dim. de la fŭlῑgo "funingine", care nu pare posibil sub aspect semantic. Cel de al dolilea sens, rar, apare numai în dictionarul lui Scriban. Pentru trecerea c › g, cf. formica › rom. dial., mr., megl. furniga.
glagore, glagóre s.f. – Inteligenta, istetime, capacitate intelectuala. – Var. glagole, glagorie. Sl. glagolŭ "cuvînt". Denumeste de asemenea litera g, a patra a alfabetului sl. Semantismul din rom. nu este clar. DAR încearca sa-l explice pe baza sensului de "cuvînt"; trebuie plecat mai curînd de la sensul de "litera", generalizat ca în "litere" cu acceptia de "instructiune".
înveli, învelí (învelésc, învelít), vb. – 1. A înfasura. – 2. A acoperi, a pune ceva deasupra. – 3. A umple. – 4. A înfasura urzeala pe sulul razboiului. – 5. A da la piua. – Var. învali. Mr. anvalescu, anvalire, megl. anváles, anvaliri. Sl. valiti (Cihac, II, 106; DAR), cf. val, si bg. valjam. Acceptiile apar si în sl. si se explica toate plecîndu-se de la ideea de baza, aceea de "sul". Der. din lat. •invelāre (Meyer, Alb. St., IV, 105), nu este posibila. Der. învelitoare (var. învelitura), s.f. (ceea ce serveste la învelit sau acoperit; husa; cuvertura, patura; capac; acoperis); învelis, s.n. (obiect care serveste la învelit; capac; husa; acoperis); învelit, adj. (acoperit; pieptanat; captusit; batut în piua; rotofei).
miţă, míta (míte), s.f. – 1. Smoc de lîna sau de par. – 2. Lîna de miel netunsa. – 3. Smoc de par la pintenul calaretilor. – Var. mit. Mr. ńit. Origine îndoielnica. Se considera în general drept der. de la lat. •agnicius "de miel" (Candrea-Dens., 1142; Candrea; Pascu, Beiträge, 11; Pascu, I, 134), der. care pare posibila, dar nu suficienta pentru a explica toate acceptiile cuvîntului. Poate ca este în loc de •nita si vine din lat. inituum, cf. reg. nízilu "fir", catan. nizzulu "fir" (Rom., Forsch., LXIV 417). Der. din pol. jagnięcy "de miel" (Cihac, II, 199), din lat. mῑca "fragment" (Tiktin) sau din mîta "pisica" (REW 5557) pare indoielnica. Der. mitui (var. miti), vb. (a tunde mieii pentru prima oara); mituit, s.n. (tunsul mieilor); mitos, adj. (cu multe mite), care nu are nici o legatura cu mîta (Puscariu, Jb., XI, 54; REW 5557).
actualmente, Actualmente în literatura de specialitate pentru desemnarea unei comunicari eficiente si, respectiv, a conduitelor optime, se întîlnesc tot mai des sintagmele: comunicare asertiva si comportament asertiv. Dar ce înseamna de facto asertivitatea ? Daca pentru o descriere ampla am putea sa ne imaginam relatiile umane pe un continuum, atunci la cele doua poluri ale acestuia s-ar gasi comunicarea si comportamentul agresiv, iar la celalat – comunicarea si comportamentul pasiv. Ei, bine, chiar la mijlocul acestui continuum s-ar situa comunicarea si comportamentul asertiv. Comportamentul asertiv se caracterizeaza prin faptul ca în comunicare nu se încalca nici drepturile personale, nici ale celorlalti, subiectul exprimîndu-si necesitatile, dorintele, sentimentele si preferintele într-un mod deschis si onest, într-o maniera socialmente adecvata. Comportamentul asertiv demonstreaza respectul fata de sine si fata de ceilalti, promoveaza autodezvaluirea, autocontrolul si aprecierea pozitiva ai valorii de sine. Asertivitatea este cea mai eficace modalitate de solutionare a problemelor interpersoanle. Comunicarea directa, deschisa si onesta permite receptionarea mesajelor fara distorsiuni, ceea ce mentine relatiile cu ceilalti. Într-o comunicare asertiva tensiunea , critica, conflictul etc. sunt constructive. Definitia asertivitatii, acceptiuni ale asertivitatii Smith (1975) analiza comportamentului asertiv ca fiind dreptul fundamental al fiecarui individ. Conceptia lui si-a asumat o libertate mult mai extinsa decît o facea filosofia social-democratica: "Ai dreptul de a-ti judeca propriul comportament, gînduri si emotii, de a avea responsabilitate pentru initierea unor comportamente si pentru consecintele lor". Rakos (1979) a criticat aceasta definitie, bazata numai pe drepturi, pentru lipsa cunoasterii ca exprimarea drepturilor prin actiunea individuala într-un context social determina relatare responsabilitatilor antecedente si ulterioare. Evidentierea drepturilor individuale la extensia drepturilor societatii si responsabilitatile individuale îmbiba conceptul de "asertivitate" cu o aura de narcisism si egoism. Cîteva definitii se fixeaza pe expunerea emotionala ca element cheie. Wolfe (1982) conceptualizeaza asertivitatea în temeni de "exprimarea oricarei altei emotii decît anxietatea unei persoane". Cea mai reusita definitie în aceasta categorie este formulata de Rimm si Masters (1979): "comportamentul asertiv este comportamentul interpersonal care implica exprimarea onesta si relativ directa a gîndurilor si sentimentelor ce sînt social adecvate si în care se tine cont de sentimentele si bunastarea altor oameni". Lange si Jacubowski (1976) sustineau ca "asertivitatea implica apararea drepturilor personale si exprimarea gîndurilor, sentimentelor si convingerilor în mod direct, onest si adecvat, fara a viola drepturile altei persoane". Asumarea teoretica se include în a patra categorie, alaturi de exprimarea drepturilor si emotiilor. De exemplu, Alberti si Emmons (1970) notau urmatoarele: "Comportamentul preluat de o persoana pentru a actiona în propriile interese, pentru a se apara fara anxietate nepotrivita, pentru a-si exprima onest sentimentele sau pentru exersarea propriilor drepturi fara a renega drepturile altora este numit comportament asertiv". Lazarus (1973) a fost primul care a identificat clase specifice de raspunsuri prin care comportamentul asertiv poate fi definit: "abilitatea de a spune NU; abilitatea de a cere favoruri sau a face solicitari; abilitatea de a exprima sentimentele pozitive si negative; abilitatea de a initia, continua si finisa o conversatie generala". Galossi si Galossi (1977) au expus noua categorii: de a da si a primi complimente; a face solicitari, a initia si a mentine o conversatie, apararea drepturilor; refuzul cererilor, exprimarea opiniilor personale, a nemultamirilor, a mîniei si a sentimentelor pozitive. În final, cîteva definitii fundamentale au fost oferite în literatura de specialitate. Heimberg, Moutgomery, Madsen (1977) au sugerat ca comportamentul asertiv este conceptualizat ca fiind rezolvarea efectiva a problemei. Rich si Schroeder (1976) au sustinut ca comportamentul asertiv este abilitatea de a cauta, mentine sau de a intensifica refortificarea într-o situatie interpersonala prin intermediul exprimarii sentimentelor sau a dorintelor. Gradul de asertivitate poate fi masurat prin efectivitatea reactiei individului în producerea, mentinerea sau intensificarea refortificarii. Lowrence (1997) extinde conceptul de asertivitate la "învatarea abilitatii de a adapta comportamentul solicitarilor situatiei interpersonale, astfel încît consecintele pozitive sa fie maxime, iar cele negative – minime".
saia, saiá (saiéle), s.f. – 1. Pînza groasa de bumbac cu tesatura rara. – 2. Îmbracaminte din saia. – 3. Gard, împrejmuire de zabrele pentru tarc. – 4. Ata de însailat. Tc. saya (Cihac, II, 694; Seineanu, II, 307; Lokotsch 1778; Conev 80; Ronzevalle 105). Dictionarele disting trei cuvinte diferite: saia "gard", din tc. saya ‹ mgr. σαγία, cf. it. saia, sp. sayo, bg., sb. saja (Tiktin); saia "gard", din tc. saya ‹ per. saye "umbra" (Seineanu); si saia "ata de însailat", de origine necunoscuta pentru majoritatea cercetatorilor, legat de Cihac, II, 324, cu un "a sai" "a însaila", neatestat, din sl. šiti, šiją "a coase", care pare dificil fonetic. Este de presupus ca cele trei acceptii provin din aceeasi idee comuna de "tesatura rara". Din pl. saiele s-a reconstituit un sing. saiala › saila, s.f. (ata de însailat), desi schimbarea de accent apare rar (dupa Scriban, din germ. Seil "funie"); si de aici însaila (var. înseila), vb. (a coase rar), pe care Scriban, Arhiva, 1923, 284, îl deriva din mag. szál "fir", si Draganu, Dacor., V, 368, din mag. szélelni "a întari marginea" din szél "margine"; însailatura, s.f. (saia). Pentru sematism cf. perdea. Saiac (var. si(i)ac), s.n. (dimie), din tc. sayak, cf. ngr. σαγιάϰι, bg. šaek, sb. šajak, este un der. de la acelasi cuvînt.
  Directoare Web © 2009 dictionar.cc