Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru ac
acappella, A CAPPÉLLA adv., adj. (Despre muzica sau despre o formatie corala) Fara acompaniament instrumental. – Var. (dupa alte surse) a capella. – Loc. it.
abac, abác s. n. 1. instrument de calculat din bile care se pot deplasa pe vergele orizontale paralele. 2. nomograma. (< fr. abaque, lat. abacus)
abac, ABÁC, abace, s.n. 1. Instrument alcatuit dintr-un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile (colorate) si care este folosit la efectuarea unor calcule aritmetice. 2. Tabel sau diagrama care permite rezolvarea imediata a unor calcule. – Din fr. abaque, lat. abacus.
abaca, abáca s. f. cânepa de Manilla. (< sp. abaca)
abacă, ABÁCĂ, abace, s.f. (Arhit.) Placa subtire (patrata) care constituie partea superioara a capitelului unei coloane si face legatura cu arhitrava. – Din fr. abaque, lat. abacus.
abacă, abáca s. f. partea superioara a capitelului unei coloane. (< fr. abaque, lat. abacus)
abacterian, abacterián, -a adj. lipsit de bacterii. (< fr. abactèrien)
abacteriemic, abacteriémic, -a adj. (despre boli) care prezinta microbi în sângele circulant. (< fr. abactériémique)
monstru, MÓNSTRU s. m. 1. fiinta fantastica cu corpul din elemente specifice oamenilor si animalelor. ♢ colos, namila, fiinta, lucru de proportii colosale. ♢ (adj.; fam.) de mare amploare, colosal. 2. fiinta care prezinta o anomalie fizica din nastere; pocitanie. 3. om crud, degenerat, denaturat. 4. ~ sacru = mare vedeta a cinematografiei sau teatrului. (< fr. monstre, lat. monstrum)
abagiu, ABAGÍU, abagii, s.m. Persoana care se ocupa cu fabricarea sau cu vânzarea abalei2; abager. – Din tc. abacı.
abalienare, abalienáre s. f. pierdere, diminuare marcata si evidenta a facultatilor mintale. (dupa engl. abalienation, lat. abalienatio)
abandonare, ABANDONÁRE, abandonari, s.f. Actiunea de a abandona; parasire. – V. abandona.
abanos, ABANÓS s.m. Lemnul unor specii de copaci exotici, mai ales din India, greu, tare, foarte durabil, de culoare neagra, folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc.; eben (Dyospyros). ♢ Par de abanos = par de culoare neagra lucioasa. – Din tc. abanoz.
abataj, abatáj s. n. 1. loc de extragere a unui minereu, a unei roci dintr-un zacamânt; operatia însasi. 2. doborâre a arborilor în exploatarile forestiere. 3. sacrificare a animalelor, la abator. 4. înclinare a unei nave spre a putea fi carenata; carenaj (1). (< fr. abattage)
abataj, ABATÁJ, abataje, s.n. 1. Operatie de taiere sau de extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zacamânt; p. ext. loc unde se executa aceasta operatie. 2. Operatie de doborâre a arborilor (În exploatarile forestiere). 3. Taiere, sacrificare a vitelor la abator. ♦ Ansamblu de operatii facute la abator de la introducerea animalelor în sala de taiere pâna la transarea carnii. 4. Operatie de înclinare a unei nave mici în vederea repararii, curatirii etc. – Din fr. abattage.
abate, ABÁTE1, abati, s.m. 1. Titlu dat superiorului unei abatii. 2. Titlu onorific acordat unor preoti catolici; persoana care poarta acest titlu. – Din it. ab(b)ate.
abate, ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. si intranz. A (se) îndeparta (de la o directie apucata, fig. de la o norma fixata, de la o linie de conduita etc.). ♦ Refl. si tranz. A se opri sau a face sa se opreasca în treacat undeva sau la cineva (parasind drumul initial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamitati, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se nazari. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abatut. 5. Tranz. (Frantuzism) A doborî la pamânt. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.
abatere, ABÁTERE, abateri, s.f. 1. Actiunea de a (se) abate2 si rezultatul ei. ♢ Expr. Abatere de la regula = exceptie. ♦ Încalcare a unei dispozitii cu caracter administrativ sau disciplinar. 2. Diferenta dintre valoarea efectiva sau valoarea-limita admisa a unei marimi si valoarea ei nominala. ♦ (Tehn.) Diferenta dintre valoarea reala si cea proiectata a unei piese. – V. abate2.
abatere, abátere s. f. 1. actiunea de a (se) abate. ♦ încalcare a unor dispozitii. 2. diferenta dintre valoarea nominala a unei marimi si valoarea ei masurata. 3. (tehn.) diferenta dintre dimensiunea maxima sau minima realizata pentru o piesa si dimensiunea ei proiectata. (< abate)
abatiză, ABATÍZĂ, abatize, s.f. (Mil.) Dispozitiv de aparare facut din copaci taiati si culcati cu vârful spre inamic sau din craci înfipte în pamânt. – Din fr. abattis.
abatiză, abatíza s.f. (mil.) baraj realizat din copaci culcati cu vârful spre inamic. (< fr. abattis)
abator, abatór s. n. 1. constructie unde se sacrifica animalele destinate consumului populatiei. 2. (fig.) masacru. (< fr. abattoir)
abazie, ABAZÍE s.f. Imposibilitate de a merge, datorita unei tulburari a automatismului actului motor al mersului. – Din fr. abasie.
abcedografie, abcedografíe s.f. radiografie a unui abces dupa punctie, evacuare sau injectie cu aer. (< fr. abcédographie)
abces, ABCÉS, abcese, s.n. Colectare de puroi, bine delimitata de tesuturile din jur, formata în urma dezintegrarii tesuturilor, de obicei sub actiunea unor agenti microbieni sau parazitari. – Din fr. abcès.
abdica, abdicá vb. intr. 1. a renunta la tron, la un drept. 2. (fig.) a renunta la ceva, a se resemna. 3. a renunta la o activitate din cauza greutatilor întâmpinate. (< fr. abdiquer, lat. abdicare)
abdicare, ABDICÁRE, abdicari, s.f. Actiunea de a abdica. – V. abdica.
abdomen, ABDOMÉN, abdomene, s.n. 1. Parte a corpului, între torace si bazin, în care se gasesc stomacul, ficatul, pancreasul, splina, rinichii si intestinele; pântece, burta, foale. 2. (Biol.) Partea posterioara a corpului la artropode. – Din fr., lat. abdomen.
monozom, MONOZÓM s. m. cromozom accesoriu. (< fr. monosome)
abdomen, abdomén s. n. 1. cavitate a corpului vertebratelor, între torace si bazin. 2. ultimul segment al corpului la insecte. (< fr., lat. abdomen)
monozaharidă, MONOZAHARÍDĂ s. f. substanta organica din clasa hidratilor de carbon, obtinuta prin hidroliza zaharurilor. (< fr. monosaccharide)
aberaţie, aberátie s. f. 1. abatere de la normal sau corect; (p. ext.) idee, notiune, comportament; aberanta; absurditate. ♦ (biol.) abatere de la tipul normal al speciei. ♢ ~ cromozomiala = modificare a numarului de cromozomi caracteristici speciei. 2. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic. ♢ ~ cromatica = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizatii pe marginea imaginilor. 3. unghi format de directia adevarata si de cea aparenta din care este vazut un astru de pe Pamânt. (< fr. aberration, lat. aberratio)
abia, ABIÁ adv. 1. (Modal) Cu greu, cu greutate; anevoie. 2. (Cantitativ, intensiv) foarte putin, aproape de loc. 3. (Temporal) De foarte putina vreme; de îndata ce, numai ce; chiar atunci, tocmai. 4. Cel putin; macar, barem. – Lat. ad vix.
abietacee, ABIETACÉE s.f. pl. Familie de conifere cuprinzând arbori din specia bradului; abietinee, pinacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétacées.
abietacee, abietacée s.f. pl. abietinee; pinacee. (< fr. abietacées)
abietinee, ABIETINÉE s.f. pl. Abietacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétinées.
abietinee, abietinée s.f. pl. abietacee. (< fr. abiétinées)
abil, ABÍL, -Ă, abili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este îndemânatic, iscusit, priceput, dibaci. ♦ Smecher, descurcaret. – Din fr. habile, lat. habilis.
abil, abíl1, -a adj. 1. îndemânatic, dibaci, priceput. 2. (jur.) apt a îndeplini conditiile cerute de lege. (< fr. habile, lat. habilis)
abilita, abilitá vb. tr. 1. a conferi dreptul de a practica o anumita profesiune, în urma unui examen sau concurs. 2. a conferi un anumit titlu, grad etc.; a face apt; a împuternici. (< germ. habilitieren, lat. habilitare)
abilitare, ABILITÁRE, abilitari, s.f. (Rar) Actiunea de a abilita si rezultatul ei. – V. abilita.
abilitate, ABILITÁTE, abilitati, s.f. (La sg.) Îndemânare, iscusinta, pricepere, dibacie. ♦ (La pl.) Smecherii, siretlicuri. – Din fr. habileté, lat. habilitas, -atis.
abilitate, abilitáte s.f. 1. calitatea de a fi abil; dexteritate; pricepere, dibacie. 2. (jur.) aptitudine legata de a face ceva. 3. (pl.) siretlicuri. (< fr. habilité, lat. habilitas)
abiotrofie, ABIOTROFÍE s.f. Scadere a vitalitatii unui organism sau a unui organ din cauza unor defecte ereditare de dezvoltare sau a lipsei factorilor nutritivi, fapt care determina slabirea capacitatii de adaptare-aparare. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotrophie.
abjudecare, ABJUDECÁRE, abjudecari, s.f. Actiunea de a abjudeca si rezultatul ei. – V. abjudeca.
abjurare, ABJURÁRE, abjurari, s.f. Actiunea de a abjura si rezultatul ei. – V. abjura.
ablacta, ablactá vb. tr. a înlocui treptat laptele matern în hranirea sugarului. (< germ. ablaktieren, lat. ablactare)
ablactare, ABLACTÁRE s.f. Înlocuire a laptelui matern prin alte alimente necesare sugarului. – Cf. lat. ablactare.
ablactaţie, ablactátie s. f. 1. ablactare. 2. încetare a secretiei de lapte matern. (< fr. ablactation, lat. ablactatio)
ablactaţie, ABLACTÁŢIE, ablactatii, s.f. 1. Trecere treptata si progresiva de la alimentatia exclusiv lactata a sugarului la o alimentatie diversificata. 2. Oprire a secretiei lactate la femeile la care alaptarea este contraindicata sau inutila. – Din germ. Ablaktation.
ablativ, ABLATÍV, ablative, s.n. Caz al declinarii în unele limbi, care exprima despartirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstantial. ♢ Ablativ absolut = constructie sintactica specifica limbilor latina si greaca, alcatuita dintr-un substantiv (sau un pronume) si un participiu la cazul ablativ, având rol de propozitie circumstantiala. – Din fr. ablatif, lat. ablatinus.
ablativ, ablatív1 s. n. caz al declinarii, specific anumitor limbi, care exprima punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ♢ ~ absolut = constructie sintactica în latina sau greaca cu rol de propozitie circumstantiala, dintr-un substantiv (sau pronume) si un participiu în ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif)
ablaţiune, ABLAŢIÚNE, ablatiuni, s.f. 1. Transportare (prin actiunea vântului, a apelor sau a ghetarilor) a materialului rezultat în urma dezagregarii solului sau a rocilor. 2. Îndepartare chirurgicala a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care strabate atmosfera cu mare viteza pierde din substanta, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.
ablefarie, ABLEFARÍE, ablefarii, s.f. Malformatie congenitala caracterizata prin absenta partiala sau totala a pleoapelor. – Din fr. ablépharie.
abnegaţie, abnegatíe s. f. devotament dus pâna la sacrificiu. (< fr. abnégation, lat. abnegatio)
abnegaţie, ABNEGÁŢIE s.f. Devotament (dus pâna la sacrificiu); abnegare. ♦ Renuntare; sacrificiu voluntar. – Din fr. abnégation.
abocluzie, aboclúzie s. f. lipsa de contact între dintii arcadei inferioare si superioare. (< ab- + ocluzie)
abolire, ABOLÍRE, aboliri, s.f. Actiunea de a aboli si rezultatul ei; abolitiune. – V. aboli.
monoverb, MONOVÉRB s. n. joc distractiv constând în a reprezenta un cuvânt prin litere combinate între ele sau cu figuri, sensul acestuia reiesind din pozitia elementelor componente. o~ cu incastru = monoverb în care, prin introducerea unui cuvânt sau a unei litere într-o imagine, rezulta un cuvânt nou. (< it. monoverbo)
abominabil, abominábil, -a adj. care provoaca oroare, repulsie; oribil; dezgustator, repugnant. (< fr. abominable, lat. abominabilis)
abona, aboná vb. I. tr., refl. a (-si) face un abonament. II. refl. (fam.) a veni cu regularitate undeva. (< fr. abonnér)
abona, ABONÁ, abonez, vb. I. Tranz. si refl. (Cu determinari introduse prin prep. "la") A-si face un abonament. ♦ Refl. Fig. (Fam.) A veni în mod regulat undeva, a fi un obisnuit al casei. – Din fr. abonner.
abonament, ABONAMÉNT, abonamente, s.n. Conventie prin care, în schimbul unei sume, o persoana obtine, pe o anumita perioada, dreptul de a folosi anumite servicii publice, de a asista la spectacole, de a calatori cu mijloace publice de transport, de a primi o revista, un ziar etc.; (concr.) înscris care atesta aceasta conventie; suma platita pentru obtinerea acestui drept. Abonament la radio. – Din fr. abonnement.
abonament, abonamént s. n. conventie prin care, în schimbul unei taxe, se obtin unele servicii, dreptul la folosirea unui mijloc de transport, anumite publicatii; înscris prin care se certifica aceasta conventie. (< fr. abonnement)
abonare, ABONÁRE, abonari, s.f. Actiunea de a (se) abona. – V. abona.
abord, abórd s. n. 1. abordare. 2. (chir.) cale de acces la un organ. (< fr. abord)
aborda, ABORDÁ, abordez, vb. I. 1. Intranz. (Despre nave) A acosta la tarm. ♦ A se alatura de o alta nava, bord la bord (pentru a o ataca). 2. Tranz. A începe studierea unei probleme, a trata o problema, a începe o discutie. ♦ (Frantuzism) A se apropia de cineva pentru a-i vorbi. – Din fr. aborder.
aborda, abordá vb. I. intr. 1. (despre nave) a se ciocni. 2. a se opri lânga o nava bord la bord. 3. a acosta. II. tr. 1. (fig.) a se apropia de cineva spre a-i vorbi. 2. a începe studiul unei probleme; a deschide o discutie. (< fr. aborder)
abordabil, ABORDÁBIL, -Ă, abordabili, -e, adj. Care poate fi abordat; p.ext. accesibil. – Din fr. abordable.
abordabil, abordábil, -a adj. care poate fi abordat; accesibil. (< fr. abordable)
abordaj, ABORDÁJ, abordaje, s.n. 1. Asalt, atac al unei nave (de catre alta nava). 2. Ciocnire accidentala între nave ori între o nava si un obstacol. – Din fr. abordage.
abordaj, abordáj s. n. 1. abordare (I, 1). 2. atacare a unei nave prin alaturare la bordul ei. (< fr. abordage, it. abbordaggio)
abordare, ABORDÁRE, abordari, s.f. Actiunea de a aborda. – V. aborda.
abortiv, ABORTÍV, -Ă, abortivi, -e, adj., s.n. (Biol.) 1. Adj. Care se produce înainte de vreme, prematur; care nu a evoluat în întregime. Fetus abortiv. Boala abortiva. 2. Adj., s.n. (Substanta sau mijloc) care provoaca avortul. – Din fr. abordif, lat. abordivas.
abracadabra, abracadábra interj. cuvânt cabalistic caruia ocultistii, gnosticii etc. îi atribuiau puterea magica de a vindeca anumite boli. (< fr., fr. abracadabra)
abracadabra, ABRACADÁBRA subst. Cuvânt cabalistic caruia obscurantistii îi atribuiau puterea magica de a realiza un lucru supranatural. – Din fr., it. abracadabra.
abracadabrant, ABRACADABRÁNT, -Ă, abracadabranti, -te, adj. (Rar) Cu totul neobisnuit; ciudat, bizar; încâlcit. – Din fr. abracadabrant.
abracadabrant, abracadabránt, -a adj. surprinzator; ciudat, bizar. (< fr. abracadabrant)
abrahie, abrahíe s. f. lipsa congenitala a bratelor. (< fr. abrachie)
abrahiocefal, abrahiocefál s. m. monstru care prezinta abrahiocefalie. (< fr. abrachiocéphale)
abrahiocefalie, abrahiocefalíe s. f. lipsa congenitala a bratelor si a capului. (< fr. abrachiocéphalie)
abranhial, abranhiál, -a adj. (despre respiratie) care nu se face prin branhii. (< engl. abranchial)
abraş, ABRÁS, -Ă, abrasi, -e, adj. 1. (Reg.; despre cai) Naravas; (despre oameni) rau, violent. 2. (Despre actiunile omului) fara nici un rezultat; neizbutit, nereusit. ♢ Expr. A iesi abras = a nu izbuti. [Var.: iabrás, -a] – Din tc. abras.
abreacţie, abreáctie s.f. (psihan.) reaparitie brusca a unor tensiuni emotionale, regulate. (< fr. abréaction)
abreviere, ABREVIÉRE, abrevieri, s.f. Actiunea de a abrevia si rezultatul ei; (concr.) cuvânt, titlu etc. prescurtat; prescurtare, abreviatie. [Pr.: -vi-e-] – V. abrevia.
abroga, abrogá vb. tr. a scoate din vigoare un act normativ. (< lat. abrogare, fr. abroger)
abrogare, ABROGÁRE, abrogari, s.f. Actiunea de a abroga. – V. abroga.
abrogat, ABROGÁT, -Ă, abrogati, -te, adj. (Despre acte, dispozitii etc.) Anulat. – V. abroga.
abrogaţie, ABROGÁŢIE, abrogatii, s.f. Anulare, suprimare a unei legi, a unui act normativ etc. – Din lat. abrogatio, fr. abrogation.
monotoniza, MONOTONIZÁ vb. tr., refl. a (se) face monoton. (< fr. monotoniser)
abrudeanca, ABRUDEÁNCA s.f. art. Numele unui dans popular ardelenesc cu miscare moderata; melodia dupa care se executa acest dans. – Abrud (n.pr.) + suf. -eanca.
abrupt, ABRÚPT, -Ă, abrupti, -te, adj. 1. (Despre povârnisuri, prapastii etc.) Cu panta repede, greu accesibil; accidentat, prapastios. 2. Fig. (Despre stil) Fara legatura, inegal. 3. (Despre un organ) Târâtor, repent. – Din fr. abrupt, lat. abruptus.
abrupt, abrúpt, -a I. adj. 1. (despre un teren) foarte înclinat; accidentat, prapastios. 2. (despre stil) alcatuit din elemente contrastante; inegal. 3. (bot.; despre un organ) terminat brusc. II. s. n. forma de relief abrupta (I, 1). (< fr. abrupt, lat. abruptus)
abrutiza, ABRUTIZÁ, abrutizez, vb. I. Tranz. si refl. A face sa-si piarda sau a-si pierde însusirile morale, specific umane; a deveni sau a face sa devina insensibil, asemanator cu un animal, cu o bruta; a (se) îndobitoci, a (se) dezumaniza. – Dupa fr. abrutir.
abrutiza, abrutizá vb. tr., refl. a face sa-si piarda, a-si pierde însusirile umane; a (se) îndobitoci; a (se) dezumaniza. (dupa fr. abrutir)
abrutizare, ABRUTIZÁRE, abrutizari, s.f. Actiunea de a (se) abrutiza. – V. abrutiza.
abscisă, abscísa s. f. 1. (mat.) numar real care indica pe o axa lungimea si sensul segmentului cuprins între originea axei si un punct dat, determinând pozitia acestuia. 2. prima coordonata carteziana (orizontala) a unui punct. (< fr. abscisse, lat. /linea/ abscissa)
absconzitate, absconzitáte s. f. caracter abscons. (< abscons + -itate)
absenteism, absenteísm s. f. 1. absenta frecventa si nemotivata dintr-un loc de munca. 2. mod de exploatare a pamântului printr-un intermediar. 3. neparticiparea la alegeri sau la sedinte politice. ♢ ~ parlamentar = practica folosita de deputatii opozitiei constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptarii unor legi. (< fr. absentéisme, engl. absenteeism)
absenteism, ABSENTEÍSM s.n. 1. Absenta îndelungata a detinatorului unei proprietati funciare, pe care o exploateaza printr-un intermediar. 2. Absenteism parlamentar = practica folosita mai ales de deputatii aflati în opozitie, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. – Din fr. absentéisme.
absenteist, absenteíst, -a adj., s.m. f. (cel) care practica absenteismul. (< fr. absentéiste)
absenţă, absénta s. f. 1. lipsa cuiva sau a ceva dintr-un loc; inexistenta. 2. pierdere brusca si de scurta durata a cunostintei. 3. (fig.) neatentie, distractie. (< fr. absence, lat. absentia)
absenţă, ABSÉNŢĂ, absente, s.f. 1. Lipsa a unei fiinte sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit sa se afle. ♦ (Concr.) Semn cu care se noteaza aceasta lipsa. 2. Pierdere brusca si de scurta durata a cunostintei; lesin. 3. Lipsa de atentie, distractie, indiferenta a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia.
absolut, absolút, -a I. adj. 1. care nu comporta nici o restrictie, neconditionat. 2. total, complet, desavârsit. ♢ adevar ~ = adevar care reprezinta cunoasterea completa a realitatii; (fiz.) miscare ~a = deplasarea unui corp fata de un sistem de referinta fix; zero ~ = temperatura cea mai joasa posibila (-273 ºC). 3. (mat.; despre marimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ♢ valoare ~a = valoare aritmetica a unui numar algebric, facând abstractie de semnul sau; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu vesnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce exista în sine si prin sine. III. adv. cu desavârsire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)
absolut, ABSOLÚT, -Ă, absoluti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice conditii si relatii, care nu este supus nici unei restrictii, care nu are limite; neconditionat, perfect, desavârsit. ♢ Monarhie absoluta = forma de guvernamânt în care puterea legislativa, puterea executiva si cea judecatoreasca se afla în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care, dupa unele conceptii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat în raport cu sine însusi si nu în comparatie cu alte fenomene asemanatoare; care se afla pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile în care a fost masurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînteles. II. Adv. (Serveste la formarea superlativului) Cu totul, cu desavârsire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justa. ♢ (Întarind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).
absolutism, ABSOLUTÍSM s.n. Regim politic propriu monarhiei absolute; putere absoluta a unui monarh. ♢ Absolutism luminat = regim politic aparut în sec. XVIII si caracterizat prin atitudinea întelegatoare a suveranilor fata de cerintele progresului, de sfaturile gânditorilor luminati etc. – Din fr. absolutisme.
monoton, MONOTÓN, -Ă adj. 1. (despre sunete, melodii etc.; si adv.) care pastreaza mereu acelasi ton, lipsit de varietate în intonatie. 2. (fig.) uniform; monocord, plictisitor. 3. (mat.; despre functii sau siruri de numere) care este sau crescator sau descrescator. (< fr. monotone)
absolutiza, ABSOLUTIZÁ, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absoluta prin ignorarea caracterului relativ, conditionat, limitat de celelalte laturi sau însusiri ale faptului sau ideii respective; a considera în mod gresit o latura a unui lucru ca o entitate de sine statatoare, rupând-o de complexul careia îi apartine. – Absolut + suf. -iza.
absolutizare, ABSOLUTIZÁRE, absolutizari, s.f. Actiunea de a absolutiza si rezultatul ei. – V. absolutiza.
absolutoriu, absolutóriu, -ie I. adj. care iarta un delict, un pacat etc. II. s. n. 1. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligatie. 2. act de absolvire a unei scoli. (< lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)
absoluţiune, ABSOLUŢIÚNE, absolutiuni, s.f. 1. Iertare de pedeapsa a unui acuzat când faptul imputat nu este prevazut de lege sau când savârsirea lui a fost justificata. 2. Iertare a pacatelor, data de obicei de papa2. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.
absoluţiune, absolutiúne s. f. 1. absolvire (2). 2. iertare a pacatelor (de catre papa). (< fr. absolution, lat. absolutio)
absolvi, absolví vb. tr. 1. a termina un ciclu, o forma de învatamânt. 2. (jur.) a elibera nepedepsit un acuzat când faptul imputabil nu este prevazut de lege; a scuti de pedeapsa. (< germ. absolvieren, lat. absolvere)
absolvire, ABSOLVÍRE, absolviri, s.f. Actiunea de a absolvi si rezultatul ei; absolventa. – V. absolvi.
absorbire, ABSORBÍRE, absorbiri, s.f. Actiunea de a absorbi si rezultatul ei. – V. absorbi.
absorbţie, ABSÓRBŢIE, absorbtii, s.f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporeaza prin difuzie din afara o substanta oarecare. ♦ Micsorare sau anulare a intesitatii unei radiatii care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a retine, filtra etc. razele de lumina care dauneaza ochiului. 2. Proces de patrundere a apei, a substantelor minerale si organice, precum si a gazelor în celulele organismului. ♢ Absorbtie intestinala = patrunderea în sânge si în limfa a produsilor rezultati din digestia alimentelor. 3. Încrucisare repetata a unei rase perfectionate cu una ameliorata în scopul îmbunatatirii radicale a acesteia. [Var.: absorbtiúne s.f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.
abstenţionism, ABSTENŢIONÍSM s.n. Abtinere demonstrativa de la exercitarea dreptului de vot; doctrina care sustine aceasta atitudine. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstentionnisme.
abstinent, abstinént, -a adj., s.m. f. (cel) care practica abstinenta. (< fr. abstinent, lat. abstinens)
abstinent, ABSTINÉNT, -Ă, abstinenti, -te, s.m. si f. Persoana care îsi impune restrictii de la mâncare, bautura, satisfacerea unor necesitati fiziologice etc. – Din fr. abstinent, lat. abstinens, -ntis.
abstinenţă, ABSTINÉNŢĂ, abstinente, s.f. 1. Faptul de a-si impune restrictii de la mâncare, bautura, satisfacerea unor necesitati fiziologice etc.; abstentiune. 2. (Ec. pol.; în sintagma) Teoria abstinentei = teorie prin care capitalul si acumularea lui rezulta din abtinerea proprietarilor de la consumul personal exagerat. – Din fr. abstinence, lat. abstinentia.
abstract, abstráct, -a I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ♢ în ~ = pe baza de deductii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înteles; (mat.) numar ~ = numar caruia nu i se alatura obiectul numarat; arta ~a = curent aparut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizeaza prin intelectualizarea, reductia abstracta si încifrarea imaginii; abstractionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenita prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o alta parte de vorbire, având un sens abstract. ♢ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind actiunea acestuia. 2. categorie filozofica desemnând cunoasterea proprietatilor esentiale si generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)
abstract, ABSTRÁCT, -Ă, abstracti, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea însusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile în care exista în realitate. ♢ Loc. adv. În abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S.n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.
abstractism, abstractísm s. n. caracter abstract. (< abstract + -ism)
abstractiv, abstractív -a adj. format prin abstractie. (< fr. abstractif)
abstractivitate, abstractivitáte s. f. aptitudinea de a abstrage. (< fr. abstractivité)
abstractiza, ABSTRACTIZÁ, abstractizez vb. I. Tranz. si intranz. A efectua o abstractizare. – Abstract + suf. -iza.
abstractizant, ABSTRACTIZÁNT, -Ă, abstractizanti, -te, adj. Care abstractizeaza. – Abstractiza + suf. -ant.
abstractizant, abstractizánt -a adj. care are un caracter abstract. (< abstractiza + -ant)
abstractizare, ABSTRACTIZÁRE, abstractizari, s.f. Operatie a gândirii prin care se desprind si se retin unele dintre caracteristicile si relatiile esentiale ale obiectului cercetarii; abstractie ♦ Trecere de la concret la abstract. – V. abstractiza.
abstractizare, abstractizáre s. f. operatie a gândirii constând în a degaja din multimea însusirilor si legaturilor fenomenelor si obiectelor pe cele fundamentale, esentiale, generale; abstractie. (< abstractiza)
abstracţie, ABSTRÁCŢIE, abstractii, s.f. Abstractizare; (concr.) lucru abstract. ♢ Expr. A face abstractie de... = a nu lua în considerare; a ignora. [Var.: abstractiúne s.f.] – Din fr. abstraction, lat. abstractio, -onis.
abstracţie, abstráctie s. f. 1. notiune, idee rezultata din procesul de abstractizare. 2. abstractizare. ♢ a face ~ de = a nu lua în considerare. (< fr. abstraction, lat. abstractio)
abstracţionism, abstractionísm s. n. arta abstracta. (< fr. abstractionnisme)
abstracţionism, ABSTRACŢIONÍSM s.n. Curent în artele plastice europene, a carui trasatura o constituie încercarea de a elimina din reprezentarea operei de arta orice referire la realitatile exterioare, ideile si sentimentele fiind relatate prin pete de culoare sau prin figuri geometrice; arta abstracta. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstractionnisme.
abstracţionist, abstractioníst, -a adj., s.m. f. (adept) al abstractionismului. (< fr. abstractionniste)
abstracţionist, ABSTRACŢIONÍST, -Ă, abstractionisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine abstractionismului, referitor la abstractionism. 2. S.m. si f. Adept al abstractionismului. – Din fr. abstractionniste.
abstracţiune, ABSTRACŢIÚNE s.f. v. abstractie.
abstrage, abstráge vb. I. tr. a efectua o abstractizare. II. refl. a se izola de realitatea înconjuratoare. (dupa fr. abstraire, lat. abstrahere)
abstragere, ABSTRÁGERE, abstrageri, s.f. (Rar) Actiunea de a abstrage si rezultatul ei. – V. abstrage.
monotip, MONOTÍP, -Ă I. adj. facut dupa un singur model de tip. II. s. n. 1. masina tipografica de cules si turnat literele una câte una. 2. procedeu de pictura pe cupru, pe sticla sau un material plastic, transpusa prin imprimare pe hârtie. ♢ lucrare astfel obtinuta. (< fr. monotype)
absurd, absúrd, -a I. adj. care contrazice gândirea logica, legile naturii, bunul-simt. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ♢ prin ~ = admitând un rationament fals. 2. (fil.) termen care desemneaza ruptura totala dintre om si mediul sau sociocultural, sentimentul generat de trairea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)
absurditate, ABSURDITÁTE, absurditati, s.f. Caracterul a ceea ce este absurd (1); lucru, idee, conceptie absurda; prostie, ineptie. – Din fr. absurdité, lat. absurditas, -atis.
absurditate, absurditáte s. f. caracterul a ceea ce este absurd; situatie, idee absurda; aberatie. (< fr. absurdité, lat. absurditas)
abţigui, ABŢIGUÍ, abtiguiesc, vb. IV. (Fam.) 1. Refl. A se îmbata. 2. Tranz. A da (cuiva) o bataie (usoara). ♦ Fig. A face cuiva un rau. 3. Tranz. A modifica date, un text etc. pentru a corespunde mai bine (scopului urmarit); p.ext. a falsifica. – Et. nec. – abtiguíre s.f.; abtiguit, -a adj.
abţiguire, ABŢIGUÍRE, abtiguiri, s.f. (Fam.) Actiunea de a (se) abtigui. – V. abtigui.
abţine, ABŢÍNE, abtín, vb. III. Refl. A se stapâni, a se retine, a se înfrâna (de la...). ♦ A nu se pronunta, a nu-si exprima parerea sau votul; a se tine departe de o activitate. – Din fr. (s')abstenir (dupa tine).
abţinere, ABŢÍNERE, abtineri, s.f. Actiunea de a se abtine si rezultatul ei. – V. abtine.
abulie, ABULÍE, abulii, s.f. Boala psihica caracterizata prin lipsa mai mult sau mai putin pronuntata a vointei; nehotarâre, inertie. – Din fr. aboulie.
aburi, ABURÍ, aburesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu picaturi fine provenite din condensarea aburilor (1). 2. Intranz. A scoate, a produce aburi (1). 3. Refl. (Rar) A se aprinde, a se înrosi, a se îmbujora (la fata). 4. Tranz. Fig. A atinge usor (ca o suflare). ♦ Intranz. (Rar; despre vânt) A adia. – Din abur.
aburire, ABURÍRE, aburiri, s.f. Actiunea de a (se) aburi si rezultatul ei. ♦ Expunere a unor materiale textile, lemnoase, etc. sau produse finite la actiunea aburilor (1) în vederea ameliorarii unor însusiri, a usurarii prelucrarii lor ulterioare etc. – V. aburi.
aburit, ABURÍT, -Ă, aburiti, -te, adj. Acoperit cu aburi (1); care scoate, din care ies aburi. ♦ Fig. Aprins la fata; înrosit; înfierbântat (de suparare). – V. aburi.
aburos, ABURÓS, -OÁSĂ, aburosi, -oase, adj. (Rar) Acoperit cu aburi (1); din care ies aburi; ca aburii. – Abur + suf. -os.
abuz, abúz s. n. 1. întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. 2. încalcare a legalitatii; fapta ilegala. ♢ ~ de putere = infractiune manifestata prin depasirea atributiilor; ~ de încredere = infractiune constând din înselarea încrederii cuiva. (< fr. abus, lat. abusus)
abuz, ABÚZ, abuzuri, s.n. 1. Încalcare a legalitatii; (concr.) fapta ilegala. ♢ Abuz de putere = delict savârsit de cineva prin depasirea atributiilor sale. Abuz de încredere = înselaciune care consta din însusirea ilegala, înstrainarea sau refuzul de restituire a unui obiect încredintat spre pastrare sau spre utilizare. Abuz de drept = delict care consta în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului sau social-economic. 2. Întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. ♢ Loc. adv. Prin abuz = abuziv, exagerat. 3. (Rar) Eroare care consta din exagerarea unui fapt, a unei pareri etc. – Din fr. abus, lat. abusus.
abuza, ABUZÁ, abuzez, vb. I. Intranz. 1. A uza de ceva în mod exagerat; a face abuz (1). 2. A comite ilegalitati, nedreptati, profitând de o situatie, de un titlu sau de putere. – Din fr. abuser.
abuza, abuzá vb. intr. 1. a face abuz (1) de ceva. 2. a comite un abuz (2). (< fr. abuser)
abuziv, ABUZÍV, -Ă, abuzivi, -e, adj. 1. Exagerat, excesiv. 2. (Despre actiunile omului) Arbitrar, ilegal; (despre oameni) care abuzeaza de puterea sa. – Din fr. abusif, lat. abusivus.
acacia, ACÁCIA, acacii, s.f. Nume dat arborilor sau arbustilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivati ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor si pentru extragerea gumei arabice (Acacia). – Din lat., fr. acacia.
acadea, ACADEÁ, acadele, s.f. Bomboana preparata din zahar topit. – Din tc. akede.
academic, ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care tine de academie, privitor la academie. ♢ Titlu academic = diploma obtinuta într-o scoala de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerata; conventional. ♢ Stil academic = maniera în arta în care subiectul este tratat în genul studiilor de scoala de arta academica (1); stil sobru, corect, stiintific, conventional si rece. – Din fr. académique, lat. academicus.
academician, ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s.m. si f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.
academie, ACADEMÍE, academii, s.f. 1. Societate de învatati, de literati, de artisti etc. creata pentru dezvoltoarea stiintelor si a artelor; înalta institutie culturala care reuneste pe cei mai de seama savanti si artisti. 2. Scoala de învatamânt superior. [Acc. si: (dupa lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.
academism, ACADEMÍSM s.n. 1. Atitudine estetica promovând imitatia neconditionata a creatiilor artei antice si a Renasterii. ♦ Trasatura caracteristica oricarei arte care cultiva un ideal de frumusete canonica, conventionala, manierista. 2. Fel de a se comporta academic (2), rigid, rece. – Din fr. académisme.
acadian, ACADIÁN s.n. A doua perioada a cambrianului. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.
acaju, ACAJÚ s.m. invar., adj. invar. 1. S.m. invar. Arbore din regiunea tropicala a Americii, al carui lemn, de culoare rosiatica, este întrebuintat la confectionarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni). ♦ Lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar. Maro-roscat, de culoarea lemnului de acaju (1). – Din fr. acajou.
acalmie, ACALMÍE s.f. Potolire sau încetare temporara a miscarii (vântului sau valurilor). ♦ Fig. Rastimp de liniste în cadrul sau dupa o perioada framântata. – Din fr. accalmie.
acana, ACANÁ adv. V. hacana.
acant, ACÁNT s.m. v. acanta.
acantacee, ACANTACÉE s.f. pl. Familie de plante dicotiledonate raspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme si fructe capsule, al carui tip este acanta. – Din fr. acanthacées.
acantă, ACÁNTĂ, acante, s.f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale caror frunze mari, penate, uneori spinoase, si radacini sunt folosite în medicina (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice si compozite; care imita frunzele de acanta (1). [Var.: acánt s.m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.
acantocefal, ACANTOCEFÁL, acantocefali, s.m. (La pl.) Clasa de viermi paraziti nematelminti, cu o trompa retractila înconjurata de cârlige de aparare (Acanthocephala); (si la sg.) vierme din aceasta clasa. – Din fr. acanthocéphales.
acantoză, ACANTÓZĂ, acantoze, s.f. Boala de piele caracterizata prin prezenta unor pete pigmentate, îngrosate pe diferite parti ale corpului. – Din fr. acanthose.
acapara, ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpara toate marfurile sau o anumita categorie de marfuri de pe piata (pentru specula); a pune stapânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-si însusi totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.
acaparare, ACAPARÁRE, acaparari, s.f. Actiunea de a acapara. – V. acapara.
acaparator, ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care acapareaza. – Acapara + suf. -tor.
acar, ACÁR, acari, s.m. Muncitor feroviar care manipuleaza dispozitivele de actionare a acelor de macaz si asigura întretinerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.
acaret, ACARÉT, acareturi, s.n. 1. Constructie auxiliara care tine de o gospodarie. 2. (La pl.) Unelte de gospodarie, mai ales agricole. – Din tc. akaret.
acarian, ACARIÁN, acarieni, s.m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele si abdomenul de obicei nediferentiate, unele dintre ele fiind purtatoare de germeni ai unor maladii grave; (si la sg.) animal din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acariens.
acaricid, ACARICÍD, acaricide, s.n., adj. (Substanta) care omoara acarienii. – Din fr. acaricide.
acarinată, ACARINÁTĂ, acarinate, s.f. (La pl.) Pasari alergatoare cu sternul lipsit de carena si cu aripi reduse; (si la sg.) pasare care face parte din din aceasta clasa; ratite. – Din lat. acarinatus.
acarioză, ACARIÓZĂ, acarioze, s.f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni si la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.
acarniţă, ACÁRNIŢĂ, acarnite, s.f. (Reg.) Acarita. – Ac + suf. -arnita.
acasă, ACÁSĂ adv. În sau spre casa în care locuiesti; fig. la locul natal, în sau catre patrie. ♢ Cei de-acasa = rudele apropiate, familia; p.ext. conationalii. ♢ Expr. Asa (sau acum) mai vii de-acasa = acum înteleg sau admit ce spui. – A3 + casa.
acatafazie, ACATAFAZÍE, acatafazii, s.f. Dispunere gresita a cuvintelor în vorbire. – Din fr. acataphasie.
acatagrafie, ACATAGRAFÍE, acatagrafii, s.f. Dispunere gresita a cuvintelor în scris. – Din fr. acatagraphie.
acatalectic, ACATALÉCTIC, acatalectice, adj. (În metrica greco-latina, în sintagma) Vers acatalectic (si substantivat n.) = vers caruia nu-i lipseste nici o silaba. – Din fr. acatalectique.
acatalepsie, ACATALEPSÍE, acatalepsii, s.f. 1. Deficienta a intelectului. 2. Nesiguranta în punerea unui diagnostic la un bolnav. – Din fr. acatalepsie.
acatist, ACATÍST, acatiste, s.n. 1. Imn si slujba bisericeasca ortodoxa în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinti. 2. Lista de nume data preotului spre a se ruga, pentru a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. ♢ Expr. A da acatiste (sau un acatist) = a cere preotului sa rosteasca anumite rugaciuni pentru îndeplinirea unei dorinte. [Acc. si: acátist] – Din sl. akatistŭ.
acaţ, ACÁŢ, acati, s.m. (Reg.) Salcâm.[Var.: acátiu s.m.] – Din magh. akác.
acaţiu, ACÁŢIU s.m. v. acat.
acaustobiolit, ACAUSTOBIOLÍT, acaustobiolite, s.n. Roca sedimentara de origine organica, necombustibila. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolite.
acaustobiolitic, ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolite. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.
acăriţă, ACĂRÍŢĂ, acarite, s.f. (Pop.) Cutiuta în care se pastreaza ace, ata si alte maruntisuri necesare la cusut; acarnita. – Ac + suf. -arita.
acătărea, ACĂTẮREA adj. invar. v. acatarii.
acătării, ACĂTẮRII adj. invar. (Pop. si fam.; de obicei la comparativ) 1. (Despre lucruri) Care poseda calitati corespunzatoare scopului sau destinatiei; bun, frumos, de seama. 2. (Despre oameni) De treaba, cumsecade, vrednic, cu calitati deosebite. [Var.: acatarea adj. invar.] – Et. nec.
acăţa, ACĂŢÁ vb. I. v. agata.
acăţare, ACĂŢÁRE s.f. v. agatare.
acăţat, ACĂŢÁT, -Ă, adj. v. agatat.
acăţăra, ACĂŢĂRÁ vb. I. v. catara.
acăţător, ACĂŢĂTÓR, -OÁRE, adj. v. agatator.
accede, ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.
accedere, ACCÉDERE, accederi, s.f. Faptul de a accede. – V. accede.
accelera, ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuti, a grabi o miscare, o actiune; a urgenta, a zori. 2. A mari viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.
accelerando, ACCELERÁNDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Din ce în ce mai repede. – Cuv. it.
accelerare, ACCELERÁRE, accelerari, s.f. Actiunea de a accelera si rezultatul ei; iutire, grabire, urgentare, zorire. – V. accelera.
accelerat, ACCELERÁT, -Ă, accelerati, -te, adj. Care este iutit, grabit; care are o frecventa mai mare decât cea normala. Ritm accelerat. Respiratie accelerata. ♢ Tren accelerat (si substantivat n.) = tren cu viteza mai mare decât a personalului (si care nu opreste în toate garile). – V. accelera.
accelerator, ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj. subst. 1. Adj. Care accelereaza. 2. S.n. Mecanism care permite accelerarea turatiilor unui motor; pedala care comanda acest mecanism. ♦ Instalatie pentru accelerarea microparticulelor. 3. S.m., adj. (Substanta) care se adauga unor materiale pentru a mari viteza unor reactii chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.
acceleraţie, ACCELERÁŢIE, acceleratii, s.f. Crestere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Acceleratie gravitationala = acceleratia pe care o au corpurile în cadere libera. [Var.: acceleratiúne s.f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.
acceleraţiune, ACCELERAŢIÚNE s.f. v. acceleratie.
accelerograf, ACCELEROGRÁF, accelerografe, s.n. Accelerometru care înregistreaza acceleratiile. – Din fr. accélérographe.
accelerometru, ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s.n. 1. Aparat cu care se masoara acceleratiile, îndeosebi la vehiculele aeriene. 2. Transductor electromecanic de masurat structurile vibrante. – Din fr. accéléromètre.
accent, ACCÉNT, accente, s.n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
accentua, ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întari, a pune în evidenta, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.
accentuare, ACCENTUÁRE, accentuari, s.f. Actiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] – V. accentua.
accentuat, ACCENTUÁT, -Ă, accentuati, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poarta accentul, care este scos în relief. 2. Fig. Intensificat. 3. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.
accept, ACCÉPT, accepte, s.n. Consimtamânt scris de pe o polita, prin care o persoana, desemnata de emitentul politei, se obliga sa achite beneficiarului, la scadenta, suma de bani din polita. – Din germ. Akzept, lat. acceptus.
accepta, ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimti sa...; a admite, a aproba, a încuviinta. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.
acceptabil, ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfacator. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.
acceptare, ACCEPTÁRE, acceptari, s.f. Actiunea de a accepta si rezultatul ei. ♦ Consimtamânt al întreprinderii cumparatoare pentru achitarea unei cereri de plata emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnatura de aprobare pusa pe o polita prin care semnatarul se obliga sa plateasca la scadenta suma din polita respectiva. ♦ Manifestare a vointei de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o oferta de încheiere a unui contract. – V. accepta.
acceptor, ACCEPTÓR, acceptori, s.m. (Fiz.) Atom trivalent care introdus într-un semiconductor primeste electroni de la un atom din reteaua cristalina a acestuia. – Din fr. accepteur.
accepţie, ACCÉPŢIE, acceptii, s.f. Înteles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: acceptiúne s.f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.
accepţiune, ACCEPŢIÚNE s.f. v. acceptie.
acces, ACCÉS, accese, s.n. 1. Posibilitatea de a patrunde, drept de ajunge pâna într-un loc sau pâna la o persoana; p. ext. intrare. ♢ Cale (sau drum, sosea) de acces = drum care face legatura cu o sosea importanta, cu o localitate etc. Rampa de acces = portiune de drum în panta care permite urcarea vehiculelor pe o sosea mai înalta, pe un pod etc. ♢ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea sa mearga undeva, a (nu) avea voie sa patrunda undeva. 2. Ansamblu de tulburari clinice ale organismului care se manifesta brusc, în stare de sanatate aparenta, si care se repeta de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violenta (si trecatoare) a unei stari sufletesti. – Din fr. accès, lat. accessus.
accesibil, ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge usor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi usor procurat; care se poate întelege usor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.
accesibilitate, ACCESIBILITÁTE s.f. Însusirea de a fi accesibil. – Din fr. accessibilité, lat. accessibilitas, -atis.
accesiune, ACCESIÚNE, accessiuni, s.f. Mod de dobândire a proprietatii, rezultând din alipirea naturala sau prin interventia omului a unui bun la alt bun mai important. [Pr.: -si-u-] – Din fr. accession.
accesoriu, ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Obiect, piesa, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau alta cerere, dar legat de acestea si supunându-se ca atare unor conditii de fond si de procedura comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.
accident, ACCIDÉNT (1-4, 6) accidente, s.n. (5) accidenti, s.m. 1. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, raniri, mutilari sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplator, banal, care aduce nenorocire. 2. (Fil.) Însusire trecatoare, neesentiala a unui lucru. 3. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplatoare a unui sunet, fara caracter de lege. 5. (Muz.) Alteratie. ♦ Semn care indica aceasta modificare a intonatiei unei note. 6. (Med.) Fenomen neasteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.
accidenta, ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) rani într-un accident. – Din accident.
accidental, ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. Întâmplator; incidental. ♦ Secundar, neesential. – Din fr. accidentel.
accidentare, ACCIDENTÁRE, accidentari, s.f. Faptul de a (se) accidenta. – V. accidenta.
accidentat, ACCIDENTÁT, -Ă, accidentati, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoana) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezinta neregularitati. – V. accidenta. Cf. fr. a c c i d e n t é.
accidenţe, ACCIDÉNŢE s.f. pl. Lucrari tipografice de tip special care folosesc în mod variat literele, liniile si ornamentele în scopul realizarii unor efecte de reclama. – Din germ. Akzidenz.
acciz, ACCÍZ, accize, s.n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele tari asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxa de consumatie, de bariera si vamala. – Din fr. accise.
acefal, ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fara cap. – Din fr. acéphale.
acefalie, ACEFALÍE s.f. 1. (Zool.) Absenta a capului, specifica unor animale inferioare. 2. (Med.) Monstruozitate congenitala (incompatibila cu viata), care consta în lipsa capului la fat. – Din fr. acéphalie.
acel, ACÉL1, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (antepus) (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla mai departe, în spatiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casa. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. •ecce-illu, ecce-illa.
acel, ACÉL2, ACEÁ, pron. dem. v. acela1.
acela, ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ departat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ♢ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic, însemnat; extraordinar. ♢ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din aceasta cauza. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afara de (sau pe lânga) aceea = în plus. 2. Adj. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl: acelora. – Var.: (Înv.) acél, acéa pron. dem.] – Lat. •ecce-illu, ecce-illa.
acelaşi, ACÉLASI, ACÉEASI, aceiasi, aceleasi, pron. dem., adj. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiasi, aceleiasi, gen.-dat. pl: acelorasi] – Acela1 + si.
acera, ACERÁ vb. I. v. acira.
aceracee, ACERACÉE s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, cu flori grupate în inflorescente si cu fructe disamare, folosite în industria lemnului sau ca plante decorative; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie [Pr.: -ce-e] – Din fr. acéracée.
acerateriu, ACERATÉRIU s.m. Mamifer fosil neozoic, stramos al rinocerului, caracterizat prin absenta cornului. [Var.: acerathérium s.m.] – Cuv. lat.
aceră, ÁCERĂ, acere, s.f. (Reg.) Acvila, pajura; vultur. – Lat. aquila.
acerb, ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necrutator, înversunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.
acest, ACÉST, ACEÁSTĂ, acesti, aceste, adj. dem. (antepus) 1. (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla aproape, în spatiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Aceasta casa. 2. (În legatura cu substantive care arata momentul, rastimpul, epoca în care se petrece o actiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.-dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. •ecce-istu, ecce-ista.
acesta, ACÉSTA, ACEÁSTA, acestia, acestea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta? ♢ Loc. adv. Pentru aceasta = din aceasta cauza, de aceea. (În) afara de (sau pe lânga) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totusi. 2. Adj. dem. (postpus) (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla aproape, în spatiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. •ecce-istu, ecce-ista.
acetaldehidă, ACETALDEHÍDĂ, acetaldehide, s.f. (Chim.) Aldehida acetica. – Din fr. acétaldéhyde.
acetamidă, ACETAMÍDĂ, acetamide, s.f. (Chim.) Amida a acidului acetic. – Din fr. acétamide.
acetat, ACETÁT, acetati, s.m. 1. Sare a acidului acetic, folosita în industria chimica si farmaceutica. 2. Ester al acidului acetic, întrebuintat în tehnica în special ca dizolvant. ♢ Acetat de celuloza = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care serveste la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.
acetazolamidă, ACETAZOLAMÍDĂ, acetazolamide, s.f. Medicament cu efecte diuretice, folosit în cazurile de insuficienta cardiaca, de ciroza hepatica etc. – Din fr. acétazolamyde.
acetic, ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (În sintagmele) Acid acetic = acid organic obtinut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezinta ca un lichid incolor, cu miros întepator si este folosit în industria colorantilor, farmaceutica, în alimentatie etc. Fermentatie acetica = fermentatie care transforma alcoolul etilic în acid acetic, folosita la fabricarea otetului. Aldehida acetica = lichid incolor cu miros întepator, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimica de sinteza etc.; acetaldehida. – Din fr. acétique.
acetifica, ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – Dupa fr. acétifier.
acetificare, ACETIFICÁRE s.f. Actiunea de a acetifica. – V. acetifica.
acetil, ACETÍL, acetili, s.m. Radical organic monovalent, derivat de la acidul acetic. – Din fr. acétyle.
acetilacetic, ACETILACÉTIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid acetilacetic = acid instabil care se descompune în acetona si bioxid de carbon. – Din fr. acétylacétique.
acetilare, ACETILÁRE, acetilari, s.f. Proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. – Din acetil.
acetilenă, ACETILÉNĂ s.f. Gaz incolor, cu miros de usturoi, otravitor în cantitati mai mari, având numeroase folosiri în industrie, la iluminat si la sudura oxiacetilenica. – Din fr. acétylène.
acetilsalicilic, ACETILSALICÍLIC adj. (În sintagma) Acid acetilsalicilic – medicament folosit în starile gripale pentru proprietatile sale febrifuge si analgezice; aspirina. – Din fr. acétylsalicylique.
acetilură, ACETILÚRĂ, acetiluri, s.f. Derivat al hidrocarburilor acetilenice. – Din fr. acétylure.
acetobutirat, ACETOBUTIRÁT, acetobutirati, s.m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloza = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloza, a lacurilor, emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.
acetofan, ACETOFÁN s.n. Folie transparenta folosita ca suport pentru desenele animate. – Din fr. acétophane.
acetofenonă, ACETOFENÓNĂ, acetofenone, s.f. Cetona mixta cu miros placut, solubila în apa si în eter, folosita în industria farmaceutica si a parfumurilor. – Din fr. acétophénone.
acetonă, ACETÓNĂ, acetone, s.f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.
acetonemie, ACETONEMÍE s.f. Prezenta anormala a acetonei în sânge, mai ales la bolnavii de diabet. – Din fr. acétonémie.
acetonurie, ACETONURÍE s.f. Prezenta a acetonei în urina, întâlnita în diabet, în starile de inanitie etc. – Din fr. acétonurie.
achenă, ACHÉNĂ, achene, s.f. Tip de fruct indehiscent, a carui samânta, acoperita cu un învelis tare, nu e sudata de acest învelis. – Din fr. akène.
acherontic, ACHERÓNTIC, -Ă, acherontici, -ce, adj. (Rar) Subpamântean. – Din fr. achérontique.
achiesa, ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Rar) A accepta conditiile dintr-o actiune juridica. ♦ A renunta la o cale de atac împotriva unei hotarâri judecatoresti. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.
achiesare, ACHIESÁRE, achiesari, s.f. (Rar) 1. Recunoasterea de catre un acuzat a pretentiilor dintr-o actiune de justitie. 2. Renuntare la atacarea unei hotarâri a justitiei. [Pr.: -chi-e-] – V. achiesa.
achilie, ACHILÍE, achilii, s.f. Absenta sau diminuare a secretiilor digestive sau a unora dintre componentele lor (acidul clorhidric, pepsina etc.), întâlnita în cancerul gastric si în anemia pernicioasa. – Din fr. achylie.
achinezie, ACHINEZÍE s.f. Imposibilitate de a executa miscari, imobilitate si rigiditate a muschilor, fara ca bolnavul sa fie paralizat. – Din fr. akinésie.
achingiu, ACHINGÍU, achingii, s.m. (În evul mediu, în Imperiul Otoman) Calaret turc care traia din prada de razboi. – Din tc. akincı.
achita, ACHITÁ, achít, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotarâre judecatoreasca ca persoana trimisa în judecata penala este nevinovata. 2. Tranz. si refl. A(-si) plati, a(-si) îndeplini o obligatie materiala sau morala. ♢ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârsit o obligatie. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.
achitare, ACHITÁRE, achitari, s.f. Actiunea de a (se) achita si rezultatul ei. – V. achita.
achiu, ACHÍU1, achii, s.m. (Bot.: înv.) Ţelina1. – Cf. lat. a p i u m.
achiu, ACHÍU2, achiuri, s.n. 1. Bila de încercare la jocul de biliard, care urmeaza sa stabileasca persoana care începe partida. 2. Tac2. – Din fr. acquit.
achizitiv, ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achizitie. – Din fr. acquisitif.
achizitor, ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[tie] + suf. -tor.
achiziţie, ACHIZÍŢIE, achizitii, s.f. 1. Forma de comert care consta în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achizitionare. 2. Procurare de obiecte rare. ♢ Expr. A face o achizitie = a procura, în conditii avantajoase, ceva de pret, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obtinut prin achizitie (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.
achiziţiona, ACHIZIŢIONÁ, achizitionez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ti-o-] – Achizitie + suf. -ona.
achiziţionare, ACHIZIŢIONÁRE, achizitionari, s.f. Actiunea de a achizitiona si rezultatul ei; achizitie (1). [Pr.: -ti-o] – V. achizitiona.
aci, ACÍ adv. v. aici.
acia, ACÍA adv. v. aici.
acianopsie, ACIANOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge culoarea albastra. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acyanopsie.
aciclic, ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale carei organe sunt asezate în spirala. 2. (Despre substante chimice) Care nu contine atomi legati în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.
acicul, ACÍCUL, aciculi, s.m. 1. Spin mic, subtire si drept care se gaseste la unele plante. 2. Fir de par de forma unui ghimpe la unele specii de viermi. – Din fr. acicule.
acicular, ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. În forma de ac. – Din fr. aciculaire.
acid, ACÍD, -Ă, acizi, -de, s.m., adj. 1. S.m. Substanta chimica, cu gust acru si miros întepator, care înroseste hârtia albastra de turnesol si care, în combinatie cu o baza, formeaza o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietatile unui acid (1), cu gust acru, întepator. – Din fr. acide, lat. acidus.
acidamină, ACIDAMÍNĂ, acidamine, s.f. Produs obtinut prin transformarea treptata a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.
acidifica, ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. si refl. A (se) transforma în acid. – Dupa fr. acidifier.
acidificare, ACIDIFICÁRE, acidificari, s.f. Actiunea de a (se) acidifica. – V. acidifica.
acidificat, ACIDIFICÁT, -Ă, acidificati, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.
acidimetrie, ACIDIMETRÍE, acidimetrii, s.f. Metoda volumetrica de determinare a concentratiei unui acid prin neutralizare cu o baza. – Din fr. acidimétrie.
acidimetru, ACIDIMÉTRU, acidimetre, s.n. Aparat pentru masurarea concentratiei de ioni de hidrogen a unei solutii. – Din fr. acidimétre.
aciditate, ACIDITÁTE s.f. Grad de concentratie de ioni de hidrogen sau cantitatea totala de acid dintr-o solutie. ♦ Proprietatea de a fi acid. ♢ Aciditate gastrica = gradul de aciditate a sucului gastric, conferit de prezenta acidului clorhidric, clorului, pepsinei si acidului lactic. – Din fr. acidité, lat. aciditas, -atis.
acidofil, ACIDOFÍL adj. (În sintagma) Lapte acidofil = produs lactat dietetic, de culoare alba-galbuie, preparat din lapte de vaca sterilizat, cu un anumit continut de bacterii si fermentat. – Din fr. acidophile.
acidorezistenţă, ACIDOREZISTÉNŢĂ s.f. Proprietate a unor bacterii de a rezista dupa colorarea cu un colorant de anilina, la actiunea decoloranta a acizilor. – Acid + rezistenta.
acidoză, ACIDÓZĂ s.f. Crestere a aciditatii si reducere a rezervei alcaline din sânge, din cauza unor tulburari functionale în organism. – Din fr. acidose.
acidula, ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adauga o cantitate de acid; a da unei solutii proprietatile unui acid; a acri usor. – Din fr. aciduler.
acidulare, ACIDULÁRE, acidulari, s.f. Actiunea de a acidula. – V. acidula.
acidulat, ACIDULÁT, -Ă, acidulati, -te, adj. Amestecat cu un acid; usor acrit. – V. acidula.
acil, ACÍL, acili, s.m. Radical monovalent al unui acid organic. – Din fr. acil.
acila, ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimica, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obtinerii de cetone, esteri si amide. – Din fr. aciler.
acilea, ACÍLEA adv. v. aici.
acin, ACÍN, acine, s.n. Mica dilatatie, în forma de boaba de strugure, la capatul terminal al unei glande sau al unei bronhiole. – Din fr. acinus.
acinos, ACINÓS, -OÁSĂ, acinosi, -oase, adj. Care prezinta acine; care are forma unei boabe de strugure. – Din fr. acineux.
acioaie, ACIOÁIE s.f. Nume popular pentru diferite metale sau aliaje; obiect facut dintr-un astfel de metal sau aliaj. [Pr.: -ci-oa-] – Cf. it. a c c i a i o "otel".
acioală, ACIOÁLĂ, acioale, s.f. (Rar) Adapost, locuinta, casa. – Aciola (derivat regresiv).
aciola, ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. aciua.
acipensericultură, ACIPENSERICULTÚRĂ s.f. Ramura a pisciculturii care se ocupa cu cultura sturionilor. – Acipenserid + cultura.
acipenserid, ACIPENSERÍD, acipenserizi, s.m. (Zool.) Sturion. – Cf. lat. a c i p e n s e r.
acira, ACIRÁ, acír, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nadejde la..., a astepta sa..., a tinde spre... 2. A fi în asteptare; a pândi. [Var.: acerá vb.I] – Et. nec.
aciua, ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. A-si gasi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adapost undeva sau pe lânga cineva; a se pripasi, a se oplosi, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. (Rar) A da adapost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. •accubiliare.
aciuare, ACIUÁRE s.f. Actiunea de a (se) aciua si rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.
monorimă, MONORÍMĂ I. adj. (despre poezii) care are aceeasi rima la toate versurile. II. s. f. reluare a aceleiasi rime la sfârsitul mai multor versuri care se succeda. (< fr. monorime)
aciuaş, ACIUÁS, aciuase, s.n. (Rar) Adapost, refugiu. [Pr.: -ciu-as] – Aciua + suf. -as.
aciuat, ACIUÁT, -Ă, aciuati, -te, adj. (Pop.) Pripasit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.
aciui, ACIUÍ vb. IV. v. aciua.
aciuia, ACIUIÁ vb. I. v. aciua.
aclama, ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba prin strigate de bucurie, prin manifestari publice ale entuziasmului; a ovationa. – Din fr. acclamer, lat. acclamare.
aclamare, ACLAMÁRE, aclamari, s.f. Actiunea de a aclama si rezultatul ei; aclamatie, ovatie. – V. aclama.
aclamaţie, ACLAMÁŢIE, aclamatii, s.f. (Mai ales la pl.) Manifestare a aprobarii sau a entuziasmului fata de cineva sau de ceva, prin urale sau prin aplauze; ovatie, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.
aclimata, ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. si refl. (Rar) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.
aclimatare, ACLIMATÁRE s.f. (Rar) Aclimatizare. – V. aclimata.
aclimatiza, ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. si refl. (Despre animale si plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un alt mediu de viata. ♦ Refl. (Despre oameni) A se deprinde, a se obisnui cu noi conditii de viata; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.
aclimatizare, ACLIMATIZÁRE, aclimatizari, s.f. Actiunea de a (se) aclimatiza si rezultatul ei; aclimatare. – V. aclimatiza.
aclimatizat, ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizati, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.
aclinic, ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsita de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.
acnee, ACNÉE s.f. Boala de piele caracterizata prin aparitia, mai ales pe fata, a unor cosuri, puncte negre etc., care adesea supureaza. ♢ Acnee juvenila = acnee frecventa mai ales la pubertate. [Pr.: -ne-e] – Din fr. acné.
acneiform, ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.
acoace, ACOÁCE adv. (Reg.) Încoace. – Lat. eccum-•hacce.
acoladă, ACOLÁDĂ, acolade, s.f. 1. Semn grafic în forma de arc, orizontal sau vertical, prin care se arata ca mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Îmbratisare sau lovitura usoara care se dadea unui barbat cu latul spadei ca semn al primirii lui în corpul cavalerilor feudali. – Din fr. accolade.
acolea, ACÓLEA adv. (Pop.) Pe aici, prin apropiere, nu departe de aici. [Acc. si acoleá] – Et. nec. Cf. a c o l o.
acolie, ACOLÍE s.f. Absenta sau diminuare notabila a secretiei biliare. – Din fr. acholie.
acolit, ACOLÍT, -Ă, acoliti, -te, subst. 1. S.m. si f. Persoana care urmeaza, care ajuta pe cineva (într-o actiune, într-un domeniu de activitate). ♦ Partas, complice la o uneltire (criminala). 2. S.m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atributii legate de cult. – Din fr. acolyte.
acolo, ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepartat (de cel care vorbeste); în alt loc. ♢ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre directia aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Pâna acolo... = pâna la situatia..., la împrejurarea (care depasete limita îngaduita)... ♢ Expr. (Reg.) (Pân') pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mâna etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de fata)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.
acolisi, ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agata de cineva, a se tine de capul cuiva cu dusmanie. 2. A nu lasa din stapânire ceea ce a cucerit odata. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô "a (se) lipi").
acomercial, ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestari) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr.: -ci-al] – A5- + comercial.
acomoda, ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi conditii de viata; a se obisnui, a se adapta (2). ♦ A se împaca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.
acomodabil, ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodeaza cu usurinta, cu care te poti deprinde usor. – Din fr. accommodable.
acomodare, ACOMODÁRE, acomodari, s.f. Actiunea de a se acomoda. ♢ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuala) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului sa vada clar obiectele aflate la diferite distante de el. – V. acomoda.
acompania, ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A sustine o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a tine isonul. 2. A întovarasi, a însoti pe cineva. [Pr.: -ni-a] – Din fr. accompagner.
acompaniament, ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s.n. 1. Însotire a unei melodii cu alta melodie potrivita. 2. Parte muzicala, instrumentala sau ochestrala, care însoteste si sustine un solist sau un ansamblu coral. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.
acompaniator, ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s.m. si f. Persoana care acompaniaza (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.
acondroplazie, ACONDROPLAZÍE s.f. Boala congenitala caracterizata prin oprirea cresterii oaselor membrelor, în contrast cu dezvoltarea normala a oaselor capului si ale trunchiului. – Din fr. achondroplasie.
aconit, ACONÍT, aconiti, s.m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.
monorefringenţă, MONOREFRINGÉNŢĂ s. f. proprietate a unei substante de a emite o singura raza refractata pentru fiecare raza incidenta. (< fr. monoréfringence)
aconitină, ACONITÍNĂ, aconitine, s.f. Substanta alcaloida extrasa dintr-o planta cu proprietati toxice, care provoaca inhibitia centrilor nervosi respirator, circulator si vasomotor. – Din fr. aconitine.
acont, ACÓNT, aconturi, s.n. Parte din suma de bani care se plateste înainte, la o cumparare sau la încheierea unei tranzactii, ca garantie; acontare, arvuna; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s.n.] – Din it. acconto, fr. acompte.
aconta, ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plati un acont; a arvuni. – Din acont.
acontare, ACONTÁRE, acontari, s.f. Actiunea de a aconta si rezultatul ei; acont. – V. aconta.
aconto, ACÓNTO s.n. v. acont.
acoperământ, ACOPERĂMẤNT, acoperaminte, s.n. Ceea ce serveste la acoperit; (în special) acoperis. [Var.: acoperemấnt s.n.] – Acoperi + suf. -amânt (dupa coperamânt).
acoperemânt, ACOPEREMẤNT s.n. v. acoperamânt.
acoperi, ACOPERÍ, acópar, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o fiinta ceva care le ascunde sau le protejeaza. ♢ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a savârsi fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care sa-l închida, sa-l astupe. ♦ A pune acoperis unei cladiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafata unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzura etc. 4. Tranz. (Mil.) A apara, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adapost prin masuri si acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tainui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înabusi. 7. Refl. si tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face fata cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; frantuzism) A strabate o distanta. ♢ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acópera, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.
acoperire, ACOPERÍRE, acoperiri, s.f. Actiunea de a (se) acoperi si rezultatul ei. 1. Punere, asezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apara etc. 2. Operatie de aplicare a unui strat protector pe un obiect depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, padure sau localitate care împiedica observarea inamicului. ♦ Masura speciala de protectie care asigura anumite actiuni (de concentrare sau manevra) ale trupelor. ♢ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o actiune savârsita conform unor indicatii precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face fata unor obligatii, unei plati, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face esalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigura aceasta posibilitate. ♢ Acoperire în aur = stoc de aur si de alte active pe baza carora bancile de emisiune asigura convertibilitatea bacnotelor. – V. acoperi.
acoperiş, ACOPERÍS, acoperisuri, s.n. Partea de deasupra care acopera si protejeaza o cladire de intemperii; acoperamânt. – Acoperi + suf. -is.
acoperit, ACOPERÍT, -Ă, acoperiti, -te, adj. Care are acoperis, care are capac etc. ♦ Tainuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.
acoperitor, ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj., s.f. 1. Adj. Care acopera; care garanteaza. 2. S.f. Obiect cu care se acopera ceva sau cineva. – Acoperi + suf. -tor.
monoradicular, MONORADICULÁR, -Ă adj. cu o singura radacina. (< fr. monoradiculaire)
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acorda, ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngaduinta, cu grija, cu atentie, cu bunavointa); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecventa unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât sa fie egala cu frecventa altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeasi înaltime. – Din fr. accorder.
acordaj, ACORDÁJ, acordaje, s.n. Acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.
acordant, ACORDÁNT, -Ă, acordanti, -te, s.m. si f. (Rar) Persoana care executa lucrari în acord. – Din germ. Akkordant.
acordare, ACORDÁRE, acordari, s.f. Actiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situatia de a reda tonalitatea specifica a instrumentului. – V. acorda.
acordat, ACORDÁT, -Ă, acordati, -te, adj. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus în acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanta. 3. Dat, atribuit; îngaduit, asigurat. – V. acorda.
acordeon, ACORDEÓN, acordeoane, s.n. Instrument muzical portativ cu burduf, claviatura si butoane, ale carui sunete se produc prin vibratia unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordéon, germ. Akkordeon.
monopter, MONOPTÉR, -Ă adj. (despre un edificiu circular) cu acoperisul sustinut de o singura colonada. (< fr. monoptère)
acordeonist, ACORDEONÍST, -Ă, acordeonisti, -ste, s.m. si f. Persoana care cânta la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.
acordic, ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj., s.f. 1. (Despre sunete muzicale) Care intra în componenta acordului. 2. S.f. Disciplina care studiaza diferitele acorduri muzicale. – Acord + suf. -ic.
acordor, ACORDÓR1, acordoare, s.n. Unealta care serveste la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.
acordor, ACORDÓR2, acordori, s.m. Persoana care se ocupa cu acordarea si repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.
acorie, ACORÍE s.f. Anomalie congenitala care consta în absenta pupilei. – Din fr. acorie.
acosta, ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o nava de o alta nava, de tarm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum si a i se adresa (în mod suparator); a agata. – Din fr. accoster.
acostament, ACOSTAMÉNT, acostamente, s.n. Fâsie laterala din platforma unei sosele, cuprinsa între marginea partii carosabile si marginea soselei. – Dupa fr. accotement.
acostare, ACOSTÁRE, acostari, s.f. Actiunea de a acosta si rezultatul ei. – V. acosta.
acotiledon, ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -oane, adj. Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.
acotiledonat, ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonati, -te, adj. (Despre plante) Fara cotiledoane; acotiledon. ♦ (Substantivat, f. pl.) Clasa de vegetale care se înmultesc prin spori; (si la sg.) planta care face parte din aceasta clasa. – Din fr. acotylédoné.
acquatofana, ÁCQUA-TOFÁNA s.f. Otrava celebra în Italia în sec. XVI-XVII. [Pr.: a-cua-] – Loc. it.
acraniat, ACRANIÁT, -Ă, acraniati, -te, s.m. si f. (La pl.) Subîncrengatura de animale primitive lipsite de craniu; (si la sg.) animal care face parte din aceasta subîncrengatura. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.
acreală, ACREÁLĂ, acreli, s.f. 1. Proprietatea de a fi acru; gust acru, întepator; acrime. 2. (Concr.) Mâncare, bautura cu gust acru. 3. Fig. Stare de spirit sau atitudine ursuza, suparacioasa. – Acri + suf. -eala.
acredita, ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A împuternici pe cineva ca reprezentant al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispozitia cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca un fapt neconfirmat, o stire etc. sa apara demne de crezare, acceptabile, verosimile. – Din fr. accréditer.
acreditant, ACREDITÁNT, -Ă, acreditanti, -te, adj. (Rar) Care acrediteaza. – Acredita + suf. -ant.
acreditare, ACREDITÁRE, acreditari, s.f. Actiunea de a acredita. ♢ Scrisori de acreditare = documente prin care se atesta împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.
acreditat, ACREDITÁT, -Ă, acreditati, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. – V. acredita.
acreditiv, ACREDITÍV, acreditive, s.n. 1. Suma de bani special rezervata de un cumparator din contul sau, la o banca ce deserveste un furnizor, pentru ca acestuia sa i se faca plata în momentul în care dovedeste predarea furniturilor în conditiile stabilite înainte prin contract. 2. Document financiar de decontare prin intermediul bancii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.
acrescământ, ACRESCĂMẤNT, acrescaminte, s.n. Crestere a dreptului unei persoane la o succesiune, ca urmare a înlaturarii de la acesta succesiune a altor persoane ori a renuntarii lor la drepturile izvorâte din lege ori din testament. – Dupa fr. accroissement.
acrescent, ACRESCÉNT, -Ă, acrescenti, -te, adj. (Despre partile unei plante) Care creste si dupa fecundare. – Din fr. accrescent.
acri, ACRÍ, acresc, vb. IV. Tranz. si refl. 1. A face sa devina sau a deveni (mai) acru; a (se) înacri. ♦ Refl. a se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face sa devina sau a deveni ursuz, suparacios, urâcios. ♢ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se satura de ceva (sau de cineva). – Din acru2.
acribie, ACRIBÍE s.f. (Livr.) Exactitate, corectitudine în cercetarea stiintifica; p. gener. seriozitate, constiinciozitate. – Din fr. acribie.
acribologie, ACRIBOLOGÍE s.f. Precizie în folosirea cuvintelor; corectitudine în respectarea proprietatii termenilor; alegere riguroasa a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime în cercetarea stiintifica. – Din fr. acribologie.
acridină, ACRIDÍNĂ, acridine, s.f. Combinatie organica, incolora, care se gaseste în gudroanele carbunilor de pamânt si care este folosita în industria colorantilor, farmaceutica etc. – Din fr. acridine.
acrilat, ACRILÁT, acrilati, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confectionarea protezelor, a diverselor aparate si suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.
acrilic, ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid incolor cu miros întepator obtinut prin oxidarea acroleinei si folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obtinut cu ajutorul derivatilor acidului acrilic (1). Fibra acrilica. – Din fr. acrylique.
acrime, ACRÍME s.f. (Rar) 1. Acreala. ♦ Gust acru. 2. Fig. Rautate, dusmanie; suparare, amaraciune. – Acru2 + suf. -ime.
acrimonie, ACRIMONÍE s.f. (Livr.) Atitudine plina de ironie usturatoare; sarcasm. – Din fr. acrimonie.
acrimonios, ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimoniosi, -oase, adj. (Livr.) Care denota acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.
acrinie, ACRINÍE s.f. Lipsa de secretie sau de excretie a unei glande. – Din fr. acrinie.
acrire, ACRÍRE, acriri, s.f. Actiunea de a (se) acri ♢ Acrirea vinului = boala a vinului, provocata de bacterii acetice, care otetesc vinul. – V. acri.
monopsie, MONOPSÍE s. f. malformatie caracterizata prin prezenta unui singur ochi; monoftalmie. (< fr. monopsie)
acriş, ACRÍS s.n. (Reg.) Zer înacrit, jintita etc. întrebuintate la înacrirea mâncarii. – Acru2 + suf. -is.
acrişor, ACRISÓR, -OÁRĂ, acrisori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru2. – Acru2 + suf. -isor.
acrit, ACRÍT, -Ă, acriti, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost facut (mai) acru2. ♦ Fig. (Despre oameni) Morocanos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.
acritură, ACRITÚRĂ, acrituri, s.f. Aliment acru; (în special) muratura. ♦ Epitet dat unei persoane ursuze, morocanoase, rele. – Acri + suf. -tura.
acriu, ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru2; acrisor; acrut. – Acru2 + suf. -iu.
acrobat, ACROBÁT, -Ă, acrobati, -te, s.m. si f. Gimnast care executa exercitii de echilibristica. ♦ Fig. Persoana inconsecventa în comportare, în idei etc.; persoana care cauta sa epateze, sa iasa din comun. – Din fr. acrobate.
acrobatic, ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. s.f. 1. Adj. (Ca) de acrobat, privitor la acrobati sau la acrobatie. 2. S.f. Arta de a face acrobatii, arta acrobatului; acrobatie (2). – Din fr. acrobatique.
acrobaţie, ACROBAŢÍE, (1) acrobatii, s.f. 1. Exercitiu dificil de echilibristica, de gimnastica etc. ♦ Fig. (La pl.) Sfortari neobisnuite pentru a iesi dintr-o situatie grea, dintr-o încurcatura. 2. Arta sau profesiunea acrobatului. – Din fr. acrobatie.
acrocefal, ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascutit, conic, cu crestetul tuguiat. – Din fr. acrocéphale.
acrocefalie, ACROCEFALÍE s.f. Malformatie a craniului, constând în aspectul ascutit, conic al cutii craniene; oxicefalie. – Din fr. acrocéphalie.
acrocianoză, ACROCIANÓZĂ s.f. Sindrom de boala manifestat prin racirea si prin aspectul vânat-albastrui si umed al mâinilor si uneori al picioarelor, din cauza unor tulburari de circulatie. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acrocyanose.
acrofobie, ACROFOBÍE s.f. Teama patologica de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.
acroleină, ACROLEÍNĂ, acroleine, s.f. Aldehida nesaturata, care se obtine prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric si care se prezinta ca un lichid cu miros înecacios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.
acrolit, ACROLÍT, acrolite, s.n. Statuie ale carei extremitati sunt executate din piatra sau din marmura, iar corpul din alte materiale. – Din fr. acrolithe.
acromanie, ACROMANÍE s.f. (Rar) Grad extrem de nebunie. – Din fr. acromanie.
acromat, ACROMÁT, -Ă, acromati, -te, adj., s.m. (Obiectiv fotografic) caruia i-a fost corectata sau înlaturata aberatia cromatica. – Din germ. Achromat, fr. achromat.
acromatic, ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumina în culorile ei componente, care nu prezinta aberatie cromatica. – Din fr. achromatique.
acromatism, ACROMATÍSM s.n. Proprietate a unei lentile sau a unui sistem de lentile de a fi acromatice. – Din fr. achromatisme.
acromatiza, ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlatura aberatia cromatica. – Din fr. achromatiser.
acromatizare, ACROMATIZÁRE, acromatizari, s.f. Actiunea de a acromatiza si rezultatul ei. – V. acromatiza.
acromatopsie, ACROMATOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge toate culorile sau numai o parte din ele. – Din fr. achromatopsie.
acromegalie, ACROMEGALÍE s.f. Boala endocrina care se manifesta prin dezvoltarea exagerata a capului si a membrelor. – Din fr. acromégalie.
acromicrie, ACROMICRÍE s.f. Stare patologica manifestata prin oprirea din crestere a capului si a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei. – Din fr. acromicrie.
acromie, ACROMÍE s.f. Decolorare congenitala a pielii, ca urmare a disparitiei pigmentului colorant. – Din fr. achromie.
acromion, ACROMIÓN, acromioane, s.n. Apofiza a omoplatului care se articuleaza cu clavicula. [Pr.: -mi-on] – Din fr. acromion.
acronic, ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fara legatura cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.
acroparestezie, ACROPARESTEZÍE s.f. Tulburare de sensibilitate manifestata la extremitatile corpului. – Din fr. acroparesthésie.
acropolă, ACRÓPOLĂ, acropole, s.f. Citadela în orasele din vechea Grecie, asezata pe o înaltime si adapostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.
acrospor, ACROSPÓR, acrospori, s.m. Spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, caracteristic ciupercilor. – Din fr. acrospore.
acrostih, ACROSTÍH, acrostihuri, s.n. Poezie sau strofa în care literele initiale ale versurilor alcatuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicatie etc.) sau o propozitie. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.
acrostol, ACROSTÓL, acrostoluri, s.n. Parte înalta a extremitatilor unei corabii. ♦ (La pl.) Ornamentele, sculpturile de la prora unei nave. – Din fr. acrostole.
acroşa, ACROSÁ, acrosez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agata, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer. ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.
acroşaj, ACROSÁJ, acrosaje, s.n. 1. Acrosare. 2. Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – Din fr. accrochage.
acroşare, ACROSÁRE, acrosari, s.f. Actiunea de a acrosa si rezultatul ei; acrosaj (1). – V. acrosa.
acroteră, ACROTÉRĂ, acrotere, s.f. Mic piedestal asezat în vârful sau la extremitatile unui fronton pentru a sustine vase, statuete sau alte ornamente; p. ext. statuie, vas sau ornament asezat pe acest piedestal. – Din fr. acrotère.
acru, ÁCRU1, acri, s.m. Unitate de masura pentru suprafete de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m2). – Din fr. acre.
acru, ÁCRU2, -Ă, acri, -e, adj. Care are gustul caracteristic al otetului, al lamâii etc.; care provoaca o reactie gustativa astringenta; (despre gust) ca al otetului, al lamâii etc. 2. Fig. Morocanos, ursuz, suparacios; rautacios; suparat, mâhnit. – Lat. acrus.
acruţ, ACRÚŢ, -Ă, acruti, -e, adj. (Rar) Acrisor. – Acru2 + suf. -ut.
act, ACT, acte, s.n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arata un fapt, o obligatie, identitatea cuiva etc. ♢ Act de acuzare = concluzie scrisa întocmita de organele judiciare spre a dovedi vinovatia cuiva. 2. Manifestare a activitatii umane; actiune, fapta, fapt. ♢ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal ca a luat cunostinta (de ceva). A face act de prezenta = a aparea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politete. A face un act de dreptate = a recunoaste meritele si drepturile unei persoane nedreptatite. ♦ Rezultatul unei activitati constiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde catre realizarea unui scop. 3. Diviziune principala a unei opere dramatice, reprezentând o etapa în desfasurarea actiunii. – Din lat. actum, fr. acte.
acta, ÁCTA s.n. pl. Colectie de documente, registre, condici privitoare la o anumita institutie, persoana sau problema. – Cuv. lat.
actinic, ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiatii) Capabil sa produca reactii (foto) chimice. – Din fr. actinique.
actinide, ACTINÍDE s.f. Grup de 14 elemente din sistemul periodic al lui Mendeleev, situate dupa actiniu, având proprietati asemanatoare cu ale acestuia. – Din fr. actinides, germ. Aktiniden.
actinie, ACTÍNIE, actinii, s.f. Animal de mare din încrengatura celenteratelor, fixat pe stânci, variat colorat, cu aspect de floare si cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; anemona-de-mare, deditel-de-mare (Actinia) – Din fr. actinie.
actiniu, ACTÍNIU s.n. Element radioactiv descoperit în minereurile din care s-a extras radiul. – Din fr. actinium.
actinograf, ACTINOGRÁF, actinografe, s.n. Actinometru înregistrator. – Din fr. actinographe.
actinografie, ACTINOGRAFÍE s.f. Procedeu de pregatire în tipografie a unui cliseu, folosind un negativ obtinut cu raze X. ♦ Imagine obtinuta cu un cliseu astfel pregatit. – Din fr. actinographie.
actinometric, ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.
actinometrie, ACTINOMETRÍE s.f. Capitol al fizicii care se ocupa cu masurarea si studiul radiatiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.
actinometru, ACTINOMÉTRU, actinometre, s.n. Aparat care serveste la masurarea intensitatii radiatiilor electromagnetice din atmosfera. – Din fr. actinomètre.
actinomicete, ACTINOMICÉTE s.n. pl. Grup de microorganisme foarte raspândite în natura, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt purtatoare de boli pentru om si animale, iar altele produc antibiotice. – Din fr. actinomycètes.
actinomicoză, ACTINOMICÓZĂ s.f. 1. Boala infectioasa (la oameni si la animale) provocata de anumite ciuperci si bacterii, care se manifesta prin aparitia unor abcese cronice. 2. (În sintagma) Actinomicoza cartofului = boala a cartofului provocata de bacteria Actynomices scabies; râia cartofului. – Din fr. actinomycose.
actinomorf, ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radiala. – Din fr. actinomorphe.
actinon, ACTINÓN s.n. Izotop al radonului, obtinut prin dezintegrarea actiniului. – Din fr. actinon.
actinopterigian, ACTINOPTERIGIÁN, actinopterigieni, s.m. Subclasa de pesti fosili, ososi, aparuta din mezozoic, din care face parte majoritatea pestilor actuali; exemplar din aceasta subclasa. – Cf. fr. a c t i n o p t é r y g i e n s.
actinot, ACTINÓT s.m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu si fier din grupa amfibolilor, frecvent în sisturile cristaline. – Din fr. actinote.
actinoterapie, ACTINOTERAPÍE s.f. Tratament medical în care se folosesc radiatii luminoase, ultraviolete sau infrarosii, aplicat în special în rahitism. – Din fr. actinothérapie.
activ, ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care participa (în mod efectiv) la o actiune; harnic, vrednic. ♢ Membru activ = membru al unei organizatii, societati, institutii etc. având anumite obligatii si bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizatii. Metoda activa = metoda de predare care stimuleaza activitatea personala a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Aparare activa = aparare care foloseste contraatacuri, pentru a slabi si a nimici fortele inamice. 2. (Despre corpuri sau substante) Care realizeaza (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ♢ (Chim.) Corp activ = corp care intra usor în reactie. 3. (Despre diateza verbala) Care exprima faptul ca subiectul savârseste actiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operatii, conturi, bilanturi) Care se soldeaza cu un profit, cu un beneficiu. II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor apartinând unei persoane fizice si juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care apartin unei întreprinderi, institutii sau organizatii economice; parte a bilantului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul sau = a fi autorul unei actiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o actiune (grava) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activeaza intens în domeniul vietii politice si obstesti sub conducerea organizatiilor partidului clasei muncitoare sau a organizatiilor de masa. – Din fr. actif, lat. activus; (II si) rus. aktiv.
activa, ACTIVÁ, activez vb. I. 1. Intranz. A desfasura o activitate sustinuta. 2. Tranz. A intensifica, a înviora o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.
activant, ACTIVÁNT, -Ă, activanti, -te, adj., s.m. 1. Adj., s.m. Activator. 2. S.m. Reactiv anorganic folosit în flotatia minereurilor. – Din fr. activant.
activare, ACTIVÁRE, activari, s.f. Actiunea de a (se) activa. ♦ Operatie prin care se obtine cresterea reactivitatii unei substante. – V. activa
activator, ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s.n. (Substanta) care realizeaza o activare; activant. – Activa + suf. -tor.
activist, ACTIVÍST, -Ă, activisti, -ste, s.m. si f. (Iesit din uz) Membru al unei organizatii de partid sau de masa, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizatie. ♢ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vietii culturale. – Din rus. aktivist.
activitate, ACTIVITÁTE, activitati, s.f. Ansamblu de acte fizice, intelectuale si morale facute în scopul obtinerii unui anumit rezultat; folosire sistematica a fortelor proprii într-un anumit domeniu, participare activa si constienta la ceva; munca, ocupatie, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguinta, harnicie. 2. (În sintagma) Activitate solara = totalitatea fenomenelor care se produc în paturile exterioare ale suprafetei soarelui si care pot influenta suprafata terestra. 3. (Fiz.) Numarul de particule emise pe secunda de o sursa radioactiva. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.
activiza, ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A face pe cineva sa lucreze mai intens. ♦ A grabi desfasurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.
activizare, ACTIVIZÁRE, activizari, s.f. Actiunea de a activiza. – V. activiza.
activizator, ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizeaza. – Activiza + suf. -tor.
actor, ACTÓR, actori, s.m. Artist care interpreteaza roluri în piese de teatru, în filme etc. [Var.: (înv.) aftór s.m.] – Din fr. acteur, lat. actor.
actoraş, ACTORÁS, actorasi s.m. (Depr.) Diminutiv a lui actor. – Actor + suf. -as.
actoricesc, ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricesti, adj. Care tine de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.
actorie, ACTORÍE s.f. Profesiunea de actor. – Actor + suf. -ie.
actoriţă, ACTORÍŢĂ, actorite, s.f. (Înv.) Actrita. – Actor + suf. -ita.
actriţă, ACTRÍŢĂ, actrite, s.f. Artista dramatica ce interpreteaza roluri în piese de teatru, în filme etc.; actorita. – Din fr. actrice.
actual, ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care exista sau se petrece în prezent, în momentul de fata. ♦ Care are importanta pentru vremea de fata; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.
actualism, ACTUALÍSM s.n. Principiu metodologic de cercetare a istoriei Pamântului, bazat pe compararea fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualisme.
actualitate, ACTUALITÁTE, actualitati, s.f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curenta, timpul de fata, prezent2. ♢ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau intereseaza în clipa de fata, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.
actualiza, ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face sa fie actual, a (re)aduce în prezent; a face sa corespunda gusturilor, cerintelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.
actualizare, ACTUALIZÁRE, actualizari, s.f. Actiunea de a actualiza. [Pr.: -tu-a-] – V. actualiza.
actualmente, ACTUALMÉNTE adv. În momentul de fata, în prezent; acum. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuellement.
actuar, ACTUÁR, actuari, s.m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurari si, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.
actuariat, ACTUARIÁT s.n. Totalitatea operatiilor si normelor pe baza carora, folosind teoria probabilitatilor si statistica matematica, se efectueaza calcule financiare (privitoare mai ales la asigurari). [Pr.: -tu-a-ri-at] – Actuar + suf. -iat.
acţiona, ACŢIONÁ, actionez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o actiune, o fapta etc. ♢ Expr. (Tranz.) A actiona (pe cineva) în justitie (sau în judecata) = a intenta un proces, a da în judecata. ♦ A exercita o influenta asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în miscare, a face sa functioneze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de functionare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ti-o] – Din fr. actionner.
acţionar, ACŢIONÁR, -Ă, actionari, -e, s.m. si f. Persoana care poseda actiuni (II) [Pr.: -ti-o-] – Din fr. actionnaire.
acţionare, ACŢIONÁRE, actionari, s.f. Faptul de a actiona. [Pr.: -ti-o-] – V. actiona.
acţiune, ACŢIÚNE, actiuni, s.f. I. 1. Desfasurare a unei activitati; fapta întreprinsa (pentru atingerea unui scop). ♢ Om de actiune = om întreprinzator, energic, care actioneaza repede. ♢ Expr. A pune în actiune = a pune în miscare. A trece la actiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de "armata") Operatie militara. ♦ (Gram.) Ceea ce exprima verbul (o stare, o miscare, un proces etc.). 2. Desfasurare a întâmplarilor într-o opera literara; fabulatie, subiect, intriga. 3. Efect, exercitare a unei influente asupra unui obiect, a unui fenomen. Actiunea substantelor otravitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezinta o parte anumita, fixa si dinainte stabilita, a capitalului unei societati si care da detinatorului dreptul sa primeasca dividende. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.
acu, ACÚ adv. v. acum.
acuarelă, ACUARÉLĂ, acuarele, s.f. 1. Tehnica picturala în care sunt întrebuintate culori diluate cu apa. 2. Vopsea solida care se întrebuinteaza în acuarela (1). 3. Pictura executata în acuarela (1). [Pr.: -cu-a-] – Din fr. aquarelle.
acuarelist, ACUARELÍST, -Ă, acuarelisti, -ste, s.m. si f. Pictor specializat în acuarela (3). [Pr.: -cu-a-] – Din fr. aquarelliste.
acufunda, ACUFUNDÁ vb. I. v. cufunda.
monopoliza, MONOPOLIZÁ vb. tr. 1. a exercita un monopol (1). 2. (fig.) a acapara, a cauta sa obtina toate drepturile asupra unui lucru, sa-si impuna drepturi exclusive. (< fr. monopoliser)
acuitate, ACUITÁTE s.f. 1. (Livr.) Capacitate a organelor de simt de a percepe excitatii oricât de slabe si de a diferentia excitatii foarte asemanatoare între ele; ascutime, agerime. ♢ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înaltime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.
aculeat, ACULEÁT, -Ă, aculeati, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S.f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (si la sg.) insecta care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéates.
aculeiform, ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.
aculeol, ACULEÓL, aculeoli, s.m. Ac mic al unor plante; ghimpe, spin1. [Pr.: -le-ol] – Din fr. aculéole.
aculeu, ACULÉU, aculei, s.m. Ghimpe, spin. – Din lat. aculeus.
aculturaţie, ACULTURÁŢIE s.f. Preluare de catre o comunitate a unor elemente de cultura materiala si spirituala sau a întregii culturi a unei comunitati aflate pe o treapta superioara de dezvoltare. – Din fr. acculturation.
acum, ACÚM adv. 1. În prezent, în momentul de fata; actualmente. ♢ Expr. Acu-i acu = a sosit clipa hotarâtoare. ♦ În împrejurarile actuale. 2. Îndata, imediat, numidecât, acusi, acusica, amusi. 3. Înainte cu... Acum doi ani. [Var.: acú, acúma adv.] – Lat. eccum modo.
acuma, ACÚMA adv. v. acum.
acumbet, ACUMBÉT, -Ă, acumbeti, -te, adj. (Despre parti ale plantelor) Culcat. – Dupa lat. accumbens, -ntis.
acumetrie, ACUMETRÍE s.f. Metoda de examinare medicala care consta în masurarea acuitatii auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.
acumetru, ACUMÉTRU, acumetre, s.n. Aparat cu ajutorul caruia se masoara acuitatea auditiva. – Din fr. acumètre.
acuminat, ACUMINÁT, -Ă, acuminati, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termina printr-un vârf lung si ascutit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.
acumula, ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.
acumulare, ACUMULÁRE, acumulari, s.f. 1. Actiunea de a acumula si rezultatul ei. 2. (Ec. pol.; în sintagmele) Acumulare de capital = transformarea plusvalorii în capital în procesul reproductiei largite a capitalului. Fond de acumulare = parte a unui venit folosita pentru acumulare. Rata acumularii = raportul dintre fondul de acumulare si venitul pe baza caruia se formeaza. 3. (Geogr.; urmat de determinari) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghetari etc. – V. acumula.
acumulat, ACUMULÁT, -Ă, acumulati, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.
acumulativ, ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumuleaza. – Din fr. accumulatif.
acumulator, ACUMULATÓR, acumulatoare, s.n. Aparat sau rezervor care înmagazineaza energie electrica. – Din fr. accumulateur.
acupla, ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.
acuplaj, ACUPLÁJ, acuplaje, s.n. Cuplaj. – Din fr. accouplage.
acuplare, ACUPLÁRE s.f. Actiunea de a acupla. – V. acupla.
acupresură, ACUPRESÚRĂ s.f. (Med.) Metoda terapeutica care consta în presarea sau masarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologica deosebita; presupunctura. – Din germ. Akupressor.
acupunctor, ACUPUNCTÓR, acupunctori, s.m. Specialist în acupunctura. – Din fr. acupuncteur.
acupunctură, ACUPUNCTÚRĂ s.f. Metoda terapeutica originara din China, bazata pe actiune reflexa, care consta în înteparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.
acurat, ACURÁT, -Ă, acurati, -te, adj. Îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.
acurateţă, ACURATÉŢĂ s.f. v. acuratete.
acurateţe, ACURATÉŢE s.f. Grija deosebita, atentie mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéta s.f.] – Din it. accuratezza.
acustic, ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s.f. I. Adj. Care emite, transmite sau receptioneaza sunete, care apartine acusticii (II 1), privitor la acustica. ♢ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care serveste la transmiterea vocii pe nave, în puturi minere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul caruia se receptioneaza sunete si se înlesneste perceperea lor. II. S.f. 1. Parte a fizicii care se ocupa cu studiul producerii, propagarii si receptionarii sunetelor. ♢ Acustica arhitecturala = ramura a acusticii care studiaza fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încaperi. 2. Calitatea de a înlesni o (buna) auditie. – Din fr. acoustique.
acustician, ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s.m. si f. Specialist în acustica (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.
acustomat, ACUSTOMÁT, acustomate, s.n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea si oprirea automata a aparatului, care asigura înregistrarea numai atunci când se vorbeste. – Din germ. Akustomat.
acuşa, ACÚSA adv. v. acusi.
acuşi, ACÚSI adv. (Pop.) Îndata, imediat. ♢ Expr. Acusi... acusi... = când... când... ♦ (Rar) Înainte cu... [Var.: acúsa adv.] – Acu + si.
acuşica, ACUSÍCA adv. (Fam.) Acusi. – Acusi + suf. -ica.
acuşor, ACUSÓR, acusoare, s.n. Diminutiv a lui ac. – Ac + suf. -usor.
acut, ACÚT, -Ă, acuti, -te, adj. 1. Ascutit, patrunzator. 2. (Despre boli) Cu evolutie rapida, cu caracter de criza. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascutit2, subtire. – Din lat. acutus, it. acuto.
acuza, ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovati. 2. (Frantuzism) A arata, a vadi, a manifesta. – Din fr. accuser, lat. accusare.
acuzare, ACUZÁRE, acuzari, s.f. Actiunea de a acuza si rezultatul ei; învinuire, învinovatire, acuzatie, acuza. ♦ (Concr.) Parte care acuza la un proces. – V. acuza.
acuzat, ACUZÁT, -Ă, acuzati, -te, s.m. si f. Persoana învinuita de ceva, contra careia s-a introdus o actiune în justitie; inculpat, pârât. – V. acuza.
acuzativ, ACUZATÍV s.n. Caz gramatical care are ca functiune specifica exprimarea complementului direct si a unor atribute. ♢ Acuzativ cu infinitiv = constructie sintactica specifica anumitor limbi, echivalenta cu o propozitie completiva directa, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
acuzator, ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care acuza, care învinuieste. ♢ Acuzator public = persoana însarcinata, în împrejurari exceptionale, cu urmarirea, trimiterea în judecata si sustinerea învinuirii în fata instantei în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.
acuzaţie, ACUZÁŢIE, acuzatii, s.f. Acuzare, învinuire, învinovatire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.
acuză, ACÚZĂ, acuze, s.f. (Livr.) Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).
acvacultură, ACVACULTÚRĂ s.f. Maricultura. – Din fr. aquaculture.
acvadag, ACVADÁG s.n. Solutie de grafit coloidal folosita ca strat conductor pe suprafata interioara a partii tronconice a tuburilor catodice. – Din germ. Acvadag.
acvaforte, ACVAFÓRTE s.f. 1. Procedeu de gravura care consta în corodarea unei placi de cupru (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic. 2. (Concr.) Gravura obtinuta prin acvaforte (1). – Din it. acquaforte.
acvafortist, ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortisti, -ste, adj. Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.
monopol, MONOPÓL s. n. 1. drept exclusiv asupra unor valori, bunuri, asupra efectuarii unor operatii etc. 2. asociatie de mari întreprinderi capitaliste care concentreaza o parte importanta a productiei si a desfacerii unui anumit fel de produse. 3. (fig.) drept exclusiv pe care si-l aroga cineva. (< germ. Monopol, fr. monopole)
acvamarin, ACVAMARÍN s.n. Varietate limpede de beril de culoare albastru-deschis sau verzuie, folosita ca piatra pretioasa. – Din it. acquamarina.
acvanaut, ACVANAÚT, -Ă, acvanauti, -te, s.m. si f. Specialist în scufundari facute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.
acvanautic, ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.
acvaplan, ACVAPLÁN s.n. Plansa de lemn, remorcata de o ambarcatie cu motor, careia sportivul, tinându-se de o coarda fixata dinaintea plansei, îi imprima diferite moduri de alunecare pe apa. – Din fr. acquaplane.
acvarist, ACVARÍST, -Ă, acvaristi, -ste, s.m. si f. Persoana care creste pesti în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.
acvaristică, ACVARÍSTICĂ s.f. Cresterea pestilor în acvariu. – Din germ. Aquaristik.
acvariu, ACVÁRIU, acvarii, s.n. 1. Vas sau bazin de sticla sau de ciment cu apa, în care se tin plante sau animale acvatice vii în conditii asemanatoare cu cele din natura. ♦ Sala sau cladire care adaposteste astfel de bazine, în scopuri stiintifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Institutie stiintifica specializata în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.
acvatic, ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apa, care traieste în apa. 2. Format din apa. ♢ Mediu acvatic = apa ca mediu de viata. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.
acvatintă, ACVATÍNTĂ s.f. 1. Procedeu de gravura cu acid azotic, care imita desenul în tus. 2. Gravura obtinuta prin acvatinta (1). 3. Procedeu de tipar de arta pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregateste prin gravare manuala si coroziune chimica. – Din it. acquatinta.
acvatipie, ACVATIPÍE s.f. Procedeu de tipar de arta care imita pictura în acuarela. – Din fr. acquatypie.
acvatubular, ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de abur) În care apa circula prin tevi fierbatoare, încalzite la exterior de agentul de încalzire. – Din fr. acquatubulaire.
acvifer, ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care contine apa. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.
acvilă, ÁCVILĂ, acvile, s.f. 1. Gen de pasari rapitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la baza si încovoiat la vârf, coltul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice si cu aripi lungi si ascutite; pajura, acera (Aquila). 2. Stema reprezentând o acvila (1); pajura. – Din lat. aquila, it. aquila.
acvilidă, ACVILÍDĂ, acvilide, s.f. (La pl.) Familie de pasari rapitoare, având ca tip principal acvila (1); (si la sg.) pasare care face parte din aceasta familie. – Din fr. aquilidés.
acvilin, ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilina = privire aspra, patrunzatoare, taioasa (caracteristica acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.
acvilon, ACVILÓN s.n. Vânt de miazanoapte; crivat. – Din fr. aquilon, lat. aquilo, -onis.
acvitanian, ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, subst., adj. (Geol.) 1. Subst. Ultimul etaj al oligocenului, considerat si primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se refera la vârsta si la formatiile acvitanianului (1), care apartine acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.
adlibitum, AD LÍBITUM adv. Dupa voie, dupa fapta, dupa plac; oricum. – Loc. lat.
adactilie, ADACTILÍE s.f. Malformatie congenitala care consta în absenta tuturor degetelor. – Din fr. adactylie.
adamsită, ADAMSÍTĂ s.f. Gaz de lupta lacrimogen, care provoaca stranutul. – Din fr. adamsite.
adapta, ADAPTÁ, adaptez, vb. I. 1. Tranz. A transforma pentru a corespunde anumitor cerinte; a face potrivit pentru întrebuintare în anumite împrejurari; a face sa se potriveasca. 2. Tranz. si refl. (Biol.) A (se) transforma prin adaptare (2). 3. Refl. si tranz. A (se) acomoda, a (se) deprinde, a (se) obisnui. – Din fr. adapter, lat. adaptare.
adaptabil, ADAPTÁBIL, -Ă, adaptabili, -e, adj. Care se poate adapta sau acomoda (usor); acomodabil. – Din fr. adaptable.
adaptare, ADAPTÁRE, adaptari, s.f. 1. Actiunea de a (se) adapta si rezultatul ei; (concr.) lucru modificat, ajustat; adaptatie. 2. (Biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma caruia rezulta o corelare a structurii morfologice si a functiunilor fiziologice ale vietuitoarelor în raport cu mediul înconjurator. 3. (În sintagma) Adaptare literara = dramatizare, ecranizare etc. a unui text literar, în vederea reprezentarii lui pe scena, la radio, într-un film. – V. adapta.
adăpare, ADĂPÁRE s.f. Actiune de a (se) adapa. – V. adapa.
adăpost, ADĂPÓST, adaposturi, s.n. Loc ferit; constructie facuta ca sa apere de intemperii, de primejdii etc.; p. gener. orice loc unde se adaposteste cineva. ♢ Adapost (antiaerian) = loc amenajat pentru apararea împotriva atacurilor aeriene. ♦ Ocrotire. A da cuiva adapost. ♢ Expr. A fi (sau a se pune) la adapost de... = a (se) adaposti; fig. a preveni un neajuns. – Lat. ad appos(i)tum sau ad depos(i)tum.
adăpostire, ADĂPOSTÍRE s.f. Actiunea de a (se) adaposti si rezultatul ei. – V. adaposti.
adăuga, ADĂUGÁ, adáug, vb. I. 1. A mai pune peste..., a da în plus; a face sa sporeasca. ♦ A spune sau a scrie ceva în continuare sau în completare. 2. Refl. si tranz. A (se) alatura, a (se) alipi, a (se) reuni. [Pr.: -da-u-. – Var.: adaogá vb. I, adáoge vb. III, adaogí, adaugí vb. IV] – Lat. •adaugere.
adăugare, ADĂUGÁRE, adaugari, s.f. Actiunea de a (se) adauga. [Pr.: -da-u-. – Var.: adaogáre, adaogíre, adaugíre s.f.] – V. adauga.
adânc, ADẤNC, -Ă, (1) adânci, adj., (II) adâncuri, s.n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavitati sau lucruri concave) Al carui fund se afla la o distanta (relativ) mare de marginea de sus, de suprafata; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ♢ Expr. (A ajunge, a trai etc.) pâna la adânci batrânete = (a trai) pâna la o vârsta înaintata. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se afla sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontala). Radacina adânca. ♦ Greu de strabatut; compact, des; întins, vast. Padure adânca. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare ca vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzatii, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecaciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Facut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care tine de esenta, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desavârsit, deplin, total. O liniste adânca. II. S.n. 1. Parte adânca, adâncime (considerata vertical); loc situat departe (spre interior), strafund. ♢ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al fiintei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prapastie, abis. 2. (La pl.) Departare mare; spatiu întins; p. ext. loc ascuns, asezat departe. – Lat. aduncus.
monoplas, MONOPLÁS adj. monoloc. (< fr. monoplace)
adânci, ADÂNCÍ, adâncesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) face mai adânc, a (se) sapa în adâncime. 2. Refl. A patrunde în adâncime, a înainta spre interior; a se face nevazut. S-a adâncit în padure. ♦ Fig. A se cufunda (în...), a fi absorbit (de...). 3. Tranz. Fig. A cerceta, a studia, a analiza în profunzime, a aprofunda. A adânci o problema. 4. Refl. Fig. A se intensifica. [Var.: adâncá vb. I] – Din adânc.
adâncire, ADÂNCÍRE, adânciri, s.f. Actiunea de a (se) adânci. – V. adânci.
adecva, ADECVÁ, adecvez, vb. IV. Tranz. si refl. A face sa devina sau a fi adecvat. – Din adecvat (derivat regresiv) – adecváre s.f.
adecvare, ADECVÁRE, adecvari, s.f. Actiunea de a (se) adecva. – V. adecva.
ademenire, ADEMENÍRE, ademeniri, s.f. Actiunea de a ademeni si rezultatul ei; ademeneala; (concr.) fapta sau vorba prin care se ademeneste. [Var.: (reg.) adimeníre s.f.] – V. ademeni.
adempţiune, ADEMPŢIÚNE s.f. (Rar) Luare în posesiune sau acceptare a unui beneficiu. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ademption, lat. ademptio.
adenită, ADENÍTĂ, adenite, s.f. Inflamatie acuta sau cronica a ganglionilor limfatici. – Din fr. adénite.
adenoid, ADENOÍD, -Ă, adenoizi, -de, adj. Care apartine tesutului glandular, privitor la acest tesut. – Din fr. adénoïde.
adenopatie, ADENOPATÍE s.f. Nume dat bolilor glandelor sau ganglionilor limfatici, care se manifesta prin cresterea în volum si inflamarea acestora. – Din fr. adénopathie.
adera, ADERÁ, adér, vb. I. Intranz. (Cu determinari introduse prin prep. "la") 1. A deveni adeptul unui partid, al unei miscari, al unei ideologii, al unei actiuni, cunoscându-i si împartasindu-i principiile. 2. A se tine strâns lipit de ceva. 3. (Despre state) A deveni parte la un tratat. – Din fr. adhérer, lat. adhaerere.
aderare, ADERÁRE, aderari, s.f. Actiunea de a adera si rezultatul ei. – V. adera.
aderenţă, ADERÉNŢĂ, aderente, s.f. 1. (Med.) Ţesut fibros care se dezvolta în special în cavitatile seroase, în urma unei infectii sau interventii chirurgicale, unind organe care în mod normal sunt separate; brida. 2. (Tehn.) Forta care mentine alaturate doua corpuri aflate în contact. Aderenta dintre rotile unui vehicul si sosea. ♦ Fenomen de legatura între beton si otel în constructiile de beton armat. 3. Aderare, solidarizare constienta la ceva. – Din fr. adhérence.
mononucleoză, MONONUCLEÓZĂ s. f. boala caracterizata prin cresterea numarului mononuclearelor din sânge. (< fr. mononucléose)
adevăr, ADEVẮR, adevaruri, s.n. 1. Concordanta între cunostintele noastre si realitatea obiectiva; oglindire fidela a realitatii în gândire; ceea ce corespunde realitatii, ceea ce exista sau s-a întâmplat în realitate. ♢ Adevar obiectiv = continutul obiectiv al reprezentarilor omului, care corespunde realitatii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscator. Adevar relativ = reflectare justa, însa aproximativa, limitata a realitatii. ♢ Loc. adv. Într-adevar sau în adevar = în realitate, de fapt. 2. Justete, exactitate. Viitorul a confirmat adevarul calculelor sale. – Lat. ad + de + verum.
adevărat, ADEVĂRÁT, -Ă, adevarati, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu adevarul. ♦ De care nu se poate îndoi nimeni; netagaduit, incontestabil, real. ♢ Loc. adv. Cu adevarat = într-adevar. 2. (În opozitie cu fals) Veritabil, autentic. 3. (Adesea adverbial; în opozitie cu gresit) Drept, just, corect. 4. Sincer, neprefacut. – V. adevara.
adeveri, ADEVERÍ, adeveresc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) confirma, a (se) sustine, a (se) întari justetea, exactitatea unui fapt sau a unei afirmatii. ♦ A (se) dovedi ca adevarat. [Var.: adevará vb. I] – Din adevar.
adeziune, ADEZIÚNE, adeziuni, s.f. 1. Aderare, atasare (la ceva), solidarizare constienta (cu ceva). ♢ Expr. A-si da adeziunea (la ceva) = a adera (1). 2. Fig. Atractie între doua suprafete aflate în contact foarte strâns, datorita fortelor intermoleculare, care actioneaza la distante relativ mici. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. adhésion, lat. adhaesio, -onis.
adeziv, ADEZÍV, -Ă, adezivi, -e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre materiale) Care sta strâns lipit de ceva, care adera. Ţesut adeziv. 2. S.m. Produs care permite încleierea a doua suprafete din acelasi material sau din materiale diferite. – Din fr. adhésif.
adhoc, AD-HÓC adv. Anume pentru acest scop, de circumstanta. ♢ (Adjectival; în expr.) Divan (sau adunare) ad-hoc = fiecare dintre cele doua adunari speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iasi si la Bucuresti) si au cerut unirea tarilor românesti. – Din lat. ad hoc.
adiacent, ADIACÉNT, -Ă, adiacenti, -te, adj. 1. (În sintagma) Unghiuri adiacente = unghiuri care au acelasi vârf, o latura comuna si se afla de o parte si de alta a laturii comune. 2. Care se înrudeste, se învecineaza. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adjacent, lat. adjacens, -ntis.
adică, ADÍCĂ adv. 1. Si anume, cu alte cuvinte, va sa zica; adicalea, adicatelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ♢ Expr. (Substantivat) La (o) adica sau (reg.) la dica = a) la drept vorbind; ca sa spun adevarul; b) în momentul hotarâtor, la nevoie. [Acc. si: ádica. – Var.: (reg.) adéca, díca adv.] – Et. nec.
monomorfism, MONOMORFÍSM s. n. 1. (biol.) situatie în care toti membrii unei populatii au, pe acelasi locus, un singur tip de gena. 2. (mat.) homomorfism injectiv. (< mono1- + morfism)
adinamie, ADINAMÍE s.f. Scadere accentuata a fortei musculare, care apare în cursul unor boli grave. – Din fr. adynamie.
adipic, ADÍPIC, -Ă, adipici, -ce, adj. (În sintagma) Acid adipic = acid bibazic saturat, folosit ca materie prima pentru fabricarea unor fibre sintetice poliamidice. – Din fr. adipique.
adipos, ADIPÓS, -OÁSĂ, adiposi, -oase, adj. Care prezinta caracteristicile grasimii, de grasime; gras. ♢ Ţesut adipos = tesut conjunctiv format din celule pline cu grasime. – Din fr. adipeux.
adiţie, ADÍŢIE s.f. 1. (Chim.) Adaugare. ♢ Reactie de aditie = reactie chimica prin care se introduc atomi sau molecule într-o molecula cu caracter nesaturat. 2. (Fiziol.; în sintagma) Aditie latenta = aparitie a unei reactii fiziologice într-un organism în urma unor excitatii succesive; sumatie. 3. (Mat.) Adunare. – Din fr. addition, lat. additio.
adiţional, ADIŢIONÁL, -Ă, aditionali, -e, adj. Care se adauga sau care trebuie adaugat. Taxe aditionale. Act aditional. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. additionnel.
adiţionare, ADIŢIONÁRE, aditionari, s.f. Actiunea de a aditiona si rezultatul ei; adunare, adaugare. [Pr.: -ti-o-] – V. aditiona.
adjectiv, ADJECTÍV, adjective, s.n. Parte de vorbire flexibila care arata o însusire a unui obiect sau a unei fiinte si determina numele acestora, acordându-se cu ele în gen, numar si caz. – Din fr. adjectif, lat. adjectivum.
adjudecare, ADJUDECÁRE, adjudecari, s.f. Actiunea de a adjudeca. – V. adjudeca.
monometru, MONOMÉTRU s. m. 1. vers antic dintr-un singur metru. 2. vers compus din metri de acelasi fel. (< fr. monomètre)
adjudecaţie, ADJUDECÁŢIE, adjudecatii, s.f. Act prin care se adjudeca un obiect, o antrepriza etc., la o licitatie publica. – Din fr. adjudecation, lat. adjudicatio.
adjudecător, ADJUDECĂTÓR, -OÁRE, adjudecatori, -oare, s.m. si f. Persoana care face adjudecarea la o licitatie publica. – Din fr. adjudicateur.
adjunct, ADJÚNCT, -Ă, adjuncti, -te, adj. Care face parte din conducerea unei institutii, a unei întreprinderi sau a unui serviciu din cuprinsul acestora, având functia imediat subordonata titularului. ♢ (Substantivat) Adjunctul directorului. – Din germ. Adjunkt, lat. adjunctus.
adjutant, ADJUTÁNT, adjutanti, s.m. 1. Ofiter atasat unui comandant sau unui sef militar într-o unitate militara, îndeplinind atributii similare unui secretar; ofiter care face parte dintr-un stat-major; aghiotant. 2. (Iesit din uz) Grad pentru personalul aviatic corespunzator plutonierului; persoana având acest grad ♦ Cel mai mare grad de subofiter; persoana având acest grad. – Din fr. adjudant.
administrare, ADMINISTRÁRE, administrari, s.f. Actiunea de a administra. – V. administra.
administraţie, ADMINISTRÁŢIE, administratii, s.f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; sectie a unei institutii însarcinata cu administrarea acelei institutii. ♢ Administratie de stat = a) forma de activitate (executiva si de dispozitie) a statului pentru realizarea functiilor sale; b) totalitatea organelor de stat prin care se desfasoara aceasta activitate. Consiliu de administratie = organ colegial însarcinat cu administrarea unei întreprinderi sau a unei institutii. 2. Parte a armatei care se ocupa cu organizarea, întretinerea, completarea si mobilizarea fortelor armate, precum si cu probleme privitoare la ordinea interioara a trupelor. ♦ Conducerea politica-administrativa a unui stat, a unei regiuni etc. (ocupate), exercitata de militarii o ocupanti. – Din (1) fr. administration, lat. administratio, (2) rus. administratiia.
admisibil, ADMISÍBIL, -Ă, admisibili, -e, adj. Care poate fi admis; acceptabil. – Din fr. admissible.
admitanţă, ADMITÁNŢĂ, admitante, s.f. Nume dat fenomenului invers impedantei si definit ca marime caracteristica unui circuit de curent electric alternativ, egala cu câtul dintre valoarea efectiva a curentului electric absorbit si valoarea efectiva a tensiunii de alimentare. – Din fr. admittance.
admite, ADMÍTE, admít, vb. III. Tranz. A primi ca bun, a considera ca adevarat; a fi (provizoriu) de acord cu ceva; a îngadui, a permite. ♦ A da curs favorabil unei cereri. ♦ A primi pe un solicitator, a accepta un candidat. – Din fr. admettre, lat. admittere.
admitere, ADMÍTERE, admiteri, s.f. Actiunea de a admite. ♢ Examen de admitere = examen de acceptare a unui candidat într-o institutie de învatamânt. – V. admite.
admonestare, ADMONESTÁRE, admonestari, s.f. Actiunea de a admonesta si rezultatul ei; (concr.) act, adresa oficiala care contine o mustrare etc. adresata cuiva; admonestatie, admonitiune (2). – V. admonesta.
admoniţiune, ADMONIŢIÚNE, admonitiuni, s.f. 1. Cercetare facuta de judecator. 2. (Rar) Admonestare. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. admonition, lat. admonitio, -onis.
adnota, ADNOTÁ, adnotez, vb. I. Tranz. A face însemnari pe marginea unui text, care sa explice, sa întregeasca textul respectiv. – Din lat. adnotare, annotare.
adnotare, ADNOTÁRE, adnotari, s.f. Actiunea de a adnota si rezultatul ei; (concr.) însemnare, nota care explica, întregeste un text; adnotatie. – V. adnota.
adonic, ADÓNIC, adonice, adj. (În sintagma) Vers adonic = vers format dintr-un dactil si un spondeu sau un troheu, folosit în versificatia greaca si latina. – Din fr. adonique.
adopta, ADOPTÁ, adópt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un copil. 2. A-si însusi felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o parere, o metoda etc. 3. A accepta ceva în urma unui vot. – Din fr. adopter, lat. adoptare.
adoptare, ADOPTÁRE, adoptari, s.f. Actiunea de a adopta. ♢ Adoptarea legilor = votare a proiectelor de legi de catre organele legislative. – V. adopta.
adormitor, ADORMITÓR, -OÁRE, adormitori, -oare, adj. Care adoarme, care provoaca somn. ♦ Fig. Plictisitor, anost, obositor. – Adormi + suf. -tor.
adragant, ADRAGÁNT s.n. Guma vegetala secretata de un arbust spinos, folosita în farmacie. – Din fr. adragant.
adrenalină, ADRENALÍNĂ s.f. Hormon produs de glandele suprarenale sau fabricat pe cale sintetica, utilizat ca medicament datorita proprietatilor vasoconstrictoare si stimulatoare ale muschiului cardiac; epinefrina. – Din fr. adrénaline.
adrenergic, ADRENÉRGIC, -Ă, adrenergici, -ce, adj. Care provoaca secretia de adrenalina. ♢ Nervi adrenergici = nervi simpatici a caror terminatie elibereaza adrenalina. – Din fr. adrénergique.
adrenocrom, ADRENOCRÓM s.n. Produs de oxidare a adrenalinei, de culoare caramizie, cu actiune hemostatica si tonifianta asupra peretilor vaselor sanguine. – Din fr. adrénochrome.
adresa, ADRESÁ, adresez, vb. I. Refl. si tranz. 1. A (se) îndrepta (cu) vorba catre cineva. 2. A (se) îndrepta catre o persoana, o institutie etc. (cu) o invitatie, o cerere etc.; a face apel la... ♦ Tranz. A scrie adresa pe o scrisoare, pe un pachet etc. – Din fr. adresser.
adresă, ADRÉSĂ, adrese, s.f. 1. Indicatie (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele si domiciliul destinatarului. ♦ Date care indica domiciliul unei persoane. ♢ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A gresi adresa = a) a nimeri în alt loc sau la alta persoana decât cea indicata; b) (fam.) a avea o parere gresita despre cineva sau ceva, a se însela asupra cuiva. 2. Comunicare oficiala facuta în scris de o organizatie, o institutie etc. 3. (Inform.) Expresie (numerica) pentru localizarea informatiei în memorie (3). – Din fr. adresse.
adsorbţie, ADSORBŢÍE s.f. Fixare si acumulare a moleculelor unui gaz sau a unui lichid pe suprafata unui corp solid. – Din fr. adsorption.
monomaniac, MONOMANIÁC, -Ă adj., s. m. f. monoman. (< fr. monomaniaque)
aduce, ADÚCE, adúc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru si a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). ♢ Expr. Ce vânt te-aduce? se spune cuiva care a venit pe neasteptate. 2. Tranz. A apropia ceva de sine sau de o parte a trupului sau. ♦ A da unui lucru o anumita miscare sau directie. ♢ Expr. A o aduce bine (din condei) = a vorbi sau a scrie cu dibacie; a se dovedi abil, diplomat într-o anumita împrejurare. A aduce vorba de (sau despre) ceva = a îndrepta discutia asupra unui obiect, a pomeni despre... 3. Tranz. A produce, a procura, a pricinui, a cauza. 4. Tranz. A face sa ajunga într-o anumita situatie, stare. 5. Intranz. A semana întrucâtva cu cineva sau cu ceva. 6. Tranz. si refl. (În expr.) A-si aduce aminte = a(-si) aminti. – Lat. adducere.
aducere, ADÚCERE, aduceri, s.f. Actiunea de a aduce. ♢ Aducere-aminte = amintire. – V. aduce.
monoman, MONOMÁN, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de monomanie; monomaniac. (< fr. monomane)
adulmecare, ADULMECÁRE, adulmecari, s.f. Actiunea de a adulmeca. – V. adulmeca.
adulter, ADULTÉR, -Ă, adulteri, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre soti) Care a încalcat fidelitatea conjugala. 2. S.n. Infractiune care consta în încalcarea fidelitatii conjugale de catre unul dintre soti. – Din fr. adultère, lat. adulterum.
adumbri, ADUMBRÍ, adumbresc, vb. IV. 1. Tranz. A face, a tine umbra (I 1); a umbri. 2. Refl. A se aseza, a se adaposti la umbra. – Lat. adumbrare (dupa umbri).
aduna, ADUNÁ, adún, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se afla raspândit, împrastiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate partile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici si de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. si refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ♢ Expr. (Tranz.) Parca a tunat si i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiti unii de altii strânsi la un loc. ♦ A (se) îngramadi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.
adunare, ADUNÁRE, adunari, s.f. 1. Actiunea de a (se) aduna si rezultatul ei. 2. Una dintre cele patru operatii aritmetice, care consta în totalizarea mai multor numere într-unul singur. 3. Întrunire a mai multor persoane în scopul discutarii unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. ♢ Adunare constituanta = adunare alcatuita din reprezentanti alesi în vederea votarii sau modificarii unei constitutii. Adunare legislativa = organ reprezentativ al statului, competent a se pronunta prin vot asupra proiectelor de legi. Adunare nationala = a) organ suprem al puterii de stat în unele tari; b) organ de stat cu functii legislative sau consultative. Adunare generala = adunare cu participarea generala a membrilor în anumite organizatii, întreprinderi etc. 4. Concentrare a unor fiinte într-un singur loc. 5. (Articulat, cu valoare de interjectie) Semnul dat pentru strângerea într-o formatie ordonata a unei trupe sau a unui grup organizat. 6. Culegere, colectie (de texte). 7. (Înv. si reg.) Petrecere. – V. aduna.
adventism, ADVENTÍSM s.n. Numele unei doctrine religioase practicate de o secta crestina care predica "a doua venire" apropiata a lui Hristos. – Din engl. adventism, germ. Adventismus.
adventiv, ADVENTÍV, -Ă, adventivi, -e, adj. 1. (Bot.; despre plante) Originar din alte tari sau continente si care s-a raspândit fara a fi cultivat. ♦ (În sintagmele) Radacina adventiva = radacina care se dezvolta pe diferite parti ale plantei. Mugure adventiv = mugure care se dezvolta din tesuturi. 2. (Geol.; în sintagma) Crater adventiv = crater vulcanic secundar, care are alta deschizatura decât craterul principal. – Din fr. adventif.
advers, ADVÉRS, -Ă, adversi, -se, adj. Asezat în fata, opus; fig. potrivnic, ostil, dusmanos. ♢ Parte adversa = adversar într-un proces, într-o afacere etc. – Din fr. adverse, lat. adversus.
adversar, ADVERSÁR, -Ă, adversari, -e, s.m. si f. Persoana care face concurenta, care lupta împotriva altuia sau împotriva unei conceptii, a unei idei; rival, potrivnic. ♦ (Sport) Partener de întrecere. – Din fr. adversaire, lat. adversarius.
aer, ÁER1 s.n. 1. Amestec de gaze care alcatuiesc straturile inferioare ale atmosferei si care este absolut necesar vietatilor aerobe. ♢ Aer lichid = lichid obtinut prin racirea aerului pâna sub temperatura de -183°C la presiune normala si folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferica obtinut cu compresoarele. Aer conditionat = sistem de ventilatie a aerului din încaperi în scopul pastrarii proprietatilor fizice normale ale acestuia. ♢ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afara. ♢ Expr. A lua aer = a iesi din casa pentru a respira aer curat. 2. Vazduh, atmosfera. ♢ Expr. A fi (sau a se simti) ceva în aer = a exista semne ca se pregateste ceva (în ascuns). A fi (sau a ramâne) în aer = a se afla într-o situatie critica, a nu avea nici o perspectiva. 3. Înfatisare, aspect, expresie. ♢ Expr. A avea aerul ca... (sau sa...) = a da impresia ca... A-si da (sau a-si lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se fali. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (si cu întelesurile fr. air).
aer, ÁER2, aere, s.n. (Bis.) 1. Bucata de stofa sau de pânza, de obicei pictata sau tesuta cu imaginea lui Cristos mort, cu care se acopera vasele liturgice. 2. Epitaf (2). – Din ngr. aēr.
aera, AERÁ, aerez, vb. I. Tranz. 1. A introduce aer1 (1) în masa unui lichid, a unui material grunjos sau care este în forma de pasta fluida. 2. A raci materialele dintr-un siloz prin introducerea de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérer.
aeraj, AERÁJ s.n. Primire si distribuire a aerului1 (1) într-o mina, într-o sala de spectacole etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérage.
aerare, AERÁRE, aerari, s.f. Actiunea de a aera. [Pr.: a-e-] – V. aera.
aerat, AERÁT, -Ă, aerati, -e, adj. 1. (Despre lichide, materiale granuloase etc.) Tratat prin introducere de aer1 (1). 2. (Despre cereale) Racit prin introducere de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. 3. (Livr.) (Despre texte) Care are o structura simpla; clar, limpede. 4. (Despre pagini scrise) Cu literele si rândurile spatiate; cu mult spatiu alb. [Pr.: a-e-] – V. aera.
aeraţie, AERÁŢIE, aeratii, s.f. Ventilatie si racire a cerealelor aflate într-un siloz cu ajutorul aerului1 (1). [Pr.: a-e-] – Din fr. aération.
aerian, AERIÁN, -Ă, aerieni, -e, adj. Care se afla în aer1 (2), care se întâmpla, se produce în aer1. 2. Care se refera la aviatie. ♢ Linie aeriana = traseu aeronautic si mijloacele materiale aferente. Alarma aeriana = semnul prin care, în timp de razboi, se anunta apropierea avioanelor inamice. 3. Fig. Transparent, diafan, gingas, vaporos; aeros. [Pr.: a-e-ri-an] – Din fr. aérien.
aerisi, AERISÍ, aerisesc, vb. IV. Tranz. A lasa sa patrunda aer1 (1) proaspat într-o încapere; a expune un obiect (de îmbracaminte) la aer1. ♦ Refl. A iesi afara pentru a respira aer1 proaspat; a se racori. [Pr.: a-e-] – Din ngr. aerízo (aor. aérisa).
aerisire, AERISÍRE, aerisiri, s.f. Actiunea de a aerisi si rezultatul ei; aeriseala. [Pr.: a-e-] – V. aerisi.
aerlift, AERLÍFT s.n. Metoda mecanizata de extractie a lichidelor din subsol, bazata pe aducerea la suprafata cu ajutorul aerului comprimat. [Pr.: a-er-] – Aer1 + lift.
aerobuz, AEROBÚZ, aerobuze, s.n. Avion de pasageri de foarte mare capacitate, pentru curse dese pe distante medii. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérobus.
aeroclub, AEROCLÚB, aerocluburi, s.n. Organizatie sportiva în care sunt încadrati membri care practica sau simpatizeaza sporturile aeronautice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéro-club.
aerocolie, AEROCOLÍE s.f. Acumulare de gaze în intestinul gros, care da senzatia de balonare a abdomenului. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocolie.
aerodrom, AERODRÓM, aerodromuri, s.n. Teren special amenajat pentru decolarea, aterizarea si stationarea avioanelor, cuprinzând si instalatiile, asistenta tehnica etc. necesare activitatii de zbor. [Pl. si: aerodroame – Pr.: a-e-] – Din fr. aérodroame.
aeroelasticitate, AEROELASTICITÁTE s.f. Ramura a fizicii care studiaza comportarea sistemelor elastice solide sub actiunea fortelor aerodinamice. [Pr.: -a-e-ro-e-] – Din fr. aéroélasticité.
aerofagie, AEROFAGÍE s.f. Act reflex caracterizat prin înghitirea, odata cu saliva sau cu alimente ingerate, a unei cantitati mari de aer1 (ducând la tulburari organice). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophagie.
aerofotografie, AEROFOTOGRAFÍE, aerofotografii, s.f. Tehnica fotografierii unei zone, a unui obiectiv etc. de la bordul unui avion; fotografie obtinuta cu ajutorul acestei tehnici. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotographie.
aerograf, AEROGRÁF, aerografe, s.n. Pulverizator cu care se acopera cu straturi de vopsea uniforme suprafete mari ale unor desene, zugraveli etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérographe.
aeromodel, AEROMODÉL, aeromodele, s.n. Macheta de avion sau de planor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromodèle.
monoloc, MONOLÓC adj. (despre avioane, masini de curse) cu un singur loc; monoplas. (dupa fr. monoplace)
aeropoştal, AEROPOSTÁL, -Ă, aeropostali, -e, adj. Care apartine postei aeriene, privitor la aceasta posta. Serviciu aeropostal. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéropostal (dupa posta).
aeroreactor, AEROREACTÓR, aeroreactoare, s.n. Reactor la care jetul de gaze propulsate este aerul1 atmosferic precomprimat. [Pr.: a-e-ro-re-ac-] – Din fr. aéroréacteur.
monolitism, MONOLITÍSM s. n. caracter monolitic. (< fr. monolithique)
aerozină, AEROZÍNĂ s.f. Carburant lichid pentru motoarele rachetelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aerozine.
afacere, AFÁCERE, afaceri, s.f. 1. Tranzactie financiara, comerciala sau industriala, bazata de obicei pe specula sau pe speculatii. 2. (Fam.) Întreprindere cu rezultat favorabil. 3. Treaba (importanta), îndelenicire, ocupatie. ♢ Afaceri interne (sau externe) = treburi obstesti privind problemele interne (sau externe) ale unei tari. – A3 + facere (dupa fr. affaire).
afacerism, AFACERÍSM s.n. Utilizare în tranzactii comerciale, financiare, industriale de interes personal a pozitiei sociale, profesionale sau politice a cuiva. – Afacere + suf. -ism.
afacerist, AFACERÍST, -Ă, afaceristi, -ste, s.m. si f. Persoana care practica afacerismul. – Afacere + suf. -ist.
afagie, AFAGÍE s.f. Incapacitate de a înghiti. – Din fr. aphagie.
afară, AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spatiu închis sau apropiat; în exterior. ♢ Loc. conj. Afara numai daca nu... = numai cu conditia ca..., afara de cazul când... ♢ Loc. prep. (În) afara de... = fara a mai socoti si... ♢ Expr. A da afara = a scoate (cu forta) de undeva; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. Afara din cale sau din cale-afara = peste masura, neobisnuit de... ♦ (Cu valoare de interjectie) Iesi! pleaca! du-te! – Lat. ad foras.
afazie, AFAZÍE, afazii, s.f. Pierdere totala sau partiala a facultatii de a vorbi si de a întelege limbajul articulat. – Din fr. aphasie.
afâna, AFÂNÁ, afânez, vb. I. Tranz. A face un material granular sa fie mai rar, mai putin compact, a-i mari volumul prin sapare, farâmitare etc. – Din lat. •affenare.
afânare, AFÂNÁRE, afânari, s.f. Actiunea de a afâna. ♢ Afânarea solului = lucrare agricola executata asupra pamântului, la suprafata, pentru a favoriza aerisirea, patrunderea apei, distrugerea buruienilor. – V. afâna.
afânat, AFÂNÁT, -Ă, afânati, -te, adj. (Despre pamânt, zapada etc) Care este mai putin compact; înfoiat (2). – V. afâna.
afebril, AFEBRÍL, -Ă, afebrili, -e, adj. (Med.) Care nu are sau nu face febra. – Din fr. afébrile.
afect, AFÉCT, afecte, s.n. 1. Reactie emotionala, cu desfasurare puternica si relativ de scurta durata. 2. (În sens larg) Denumirea generica pentru starile sau reactiile afective. – Din germ. Affekt, lat. affectus.
afectare, AFECTÁRE1, afectari, s.f. Actiunea de a afecta1. – V. afecta1.
afectat, AFECTÁT, -Ă, afectati, -te, adj. 1. Mâhnit, întristat. 2. (Despre oameni si unele manifestari ale lor; adesea adverbial) Care se arata altfel decât este în realitate, pentru a face o impresie favorabila; prefacut, nenatural, pretios, nefiresc. – V. afecta2.
afemeiat, AFEMEIÁT, afemeiati, adj., s.m. (Barbat) care umbla dupa femei, caruia îi place sa faca curte femeilor; muieratic. [Pr.: -me-iat] – Femeie + suf. -at (probabil dupa fr. efféminé).
afgan, AFGÁN, -Ă, afgani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-o populatie indo-europeana din Asia-Centrala, formând populatia de baza de religie musulmana a Afganistanului. 2. Adj. Care apartine Afganistanului sau afganilor (1), privitor la Afganistan sau la afgani. ♦ Limba afgana (si substantivat, f.) = limba din grupul limbilor iraniene vorbita de afgani. 3. S.m. Unitate monetara din Afganistan. – Din fr. Afghan.
afid, AFÍD, afide, s.n. (La pl.) Subordin de insecte homoptere, cuprinzând paduchii de plante mici, cu forme aripate si nearipate (Aphidinea); (si la sg.) insecta care face parte din acest subordin. – Din fr. affide.
afierosi, AFIEROSÍ, afierosesc, vb. IV. (Înv.) 1. Tranz. A risipi o avere, un bun etc. 2. Refl. A se dedica, a se consacra. [Pr.: -fi-e-] – Din ngr. afieróno (aor. afiérosa).
monolingvism, MONOLINGVÍSM s. n. întrebuintare a unei singure limbi (cea materna) de catre acelasi individ sau grup social. (< fr. monolinguisme)
afiliere, AFILIÉRE, afilieri, s.f. Actiunea de a se afilia; afiliatie. [Pr.: -li-e-] – V. afilia.
afin, ÁFIN1, afini, s.m. Arbust scund, foarte ramificat, cu frunze oval-alungite, cu flori de culoare roz-deschis si cu fructe comestibile, raspândit în regiunile de munte (Vaccinium myrtillus). – Et. nec.
afina, AFINÁ, afinez, vb. I. Tranz. 1. A separa de impuritati o masa metalica. 2. A subtia firele de lâna, de bumbac etc. – Din fr. affiner, it. affinare.
afinare, AFINÁRE, afinari, s.f. Actiunea de a afina; afinaj. 1. Proces de îndepartare a impuritatiilor dintr-un metal sau dintr-un aliaj. ♦ Perioada din procesul de eleborare a otelului, în care se produce oxidarea elementelor însotitoare si se îndeparteaza oxizii rezultati. 2. Operatie de purificare a zaharului brut, premergatoare decolorarii si rafinarii. 3. Eliminarea completa a gazelor produse în topitura de sticla pentru a se realiza omogenizarea acesteia. – V. afina.
afină, ÁFINĂ, afine, s.f. Fructul comestibil al afinului1, o baca în forma de bobita neagra-albastruie, brumata, cu gust acrisor. – Forma feminina a lui afin1.
afion, AFIÓN s.n. 1. Suc cu proprietati narcotice, extras de obicei din macul de gradina. 2. Planta din care se extrage acest suc. [Pr.: -fi-on] – Din ngr. afióni, tc. afyon.
afirmare, AFIRMÁRE, afirmari, s.f. Actiunea de a (se) afirma si rezultatul ei. – V. afirma.
afirmativ, AFIRMATÍV, -Ă, afirmativi, -e, adj. (Despre un enunt) Care are un caracter de afirmare, un sens pozitiv; (despre o judecata) care contine o afirmatie. ♢ Expr. În caz afirmativ = daca se va întâmpla asa; în cazul când întâmplarile sunt favorabile. – Din fr. affirmatif, lat. affirmativus.
afişa, AFISÁ, afisez, vb. I. Tranz. 1. A expune, a lipi un afis. 2. Fig. A manifesta în mod ostentativ o anumita atitudine, a face parada de... ♦ Refl. (Fam.) A aparea (în societate) în tovarasia cuiva în mod ostentativ. – din fr. afficher.
afişare, AFISÁRE, afisari, s.f. Actiunea de a (se) afisa. – V. afisa.
afişor, AFISÓR, -OÁRE, afisori, -oare, s.m. si f., s.n. 1. S.m. si f. Persoana care se ocupa cu lipirea afiselor. 2. S.n. (Electron.) Dispozitiv pe a carui suprafata apar caractere alfanumerice comandate electric; afisaj optic. – Din fr. afficheur.
afla, AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A lua cunostinta despre ceva; a capata informatii, vesti, noutati despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A gasi, a descoperi (cautând sau întâmplator). 3. Refl. A fi, a se gasi într-un loc, într-o pozitie, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ♢ Expr. (Fam.) A se afla în treaba = a se amesteca, a interveni într-o discutie sau într-o actiune numai de forma, fara a aduce vreo contributie. Sa nu se afle (ca) sa... = (sa) nu cumva sa... Cum nu se (mai) afla = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) afla! = nu-i adevarat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare "a sufla spre ceva, a atinge cu respiratia".
aflare, AFLÁRE s.f. Actiunea de a (se) afla si rezultatul ei. – V. afla.
afluenţă, AFLUÉNŢĂ s.f. Multime de oameni care se îndreapta spre acelasi punct; aflux, îmbulzeala, navala. ♦ Cantitate mare, abundenta, belsug de produse. [Pr.: -flu-en-] – Din fr. affluénce, lat. affluentia.
afonie, AFONÍE s.f. Imposibilitate de a vorbi ca urmare a lezarii laringelui sau a nervilor acestuia. – Din fr. aphonie.
afretare, AFRETÁRE, afretari, s.f. (Mar.) Actiunea de a afreta; navlosire. – V. afreta.
african, AFRICÁN, -Ă, africani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia bastinasa a Africii. 2. Adj. Care apartine Africii sau populatiei ei, privitor la Africa sau la populatia ei. – Africa (n.pr.) + suf. -an. Cf. lat. a f r i c a n u s, it. a f r i c a n o, fr. a f r i c a i n.
africanitate, AFRICANITÁTE s.f. 1. Caracter specific (culturii) popoarelor africane. 2. Lumea, civilizatia africana. – Din fr. africanité.
africată, AFRICÁTĂ, africate, adj., s.f. (Consoana) cu caracter complex, a carei articulatie începe cu o ocluziune si se termina printr-o constrictie; semioclusiva. – Din fr. [consonne] affriquée, germ. Affrikate.
afrodiziac, AFRODIZIÁC, -Ă, afrodiziaci, -ce, adj., s.n. (Substanta) care stimuleaza impulsurile sexuale. [Pr.: -zi-ac] – Din fr. aphrodisiaque.
afrontare, AFRONTÁRE s.f. (Med.) Apropiere a marginilor unei plagi pentru o buna cicatrizare a acesteia. [Var.: afruntáre s.f.] – Cf. a f r o n t a.
aftor, AFTÓR s.m. v. actor.
afum, AFÚM s.n. (Rar) Miros caracteristic al afumaturilor. – Din afuma (derivat regresiv).
afuma, AFUMÁ, afúm, vb. I. 1. Tranz. A expune un aliment la fum, cu scopul de a-l conserva. 2. Tranz. A umple cu fum un spatiu închis pentru a distruge sau a alunga vietatile dinauntru. ♦ Intranz. A scoate fum. Soba afuma. 3. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu un strat de fum; a (se) înnegri de fum. ♦ Tranz. (Tehn.) A da sticlei o culoare fumurie în procesul de fabricatie. 4. Refl. (Despre mâncaruri) A capata gust neplacut de fum (când începe sa se arda). 5. Refl. Fig. (Fam.) A se îmbata usor; a se ameti. – Lat. affumare (= adfumare).
afumare, AFUMÁRE, afumari, s.f. Actiunea de a (se) afuma. – V. afuma.
afumat, AFUMÁT, -Ă, afumati, -te, adj. 1. (Despre alimente) Care a fost expus la fum în scopul conservarii. 2. Înegrit de fum. 3. (Despre mâncaruri) Cu gust neplacut de fum. 4. Fig. (Fam.) Ametit, turmentat; beat. – V. afuma.
afumătoare, AFUMĂTOÁRE, afumatori, s.f. 1. Instalatie rudimentara sau camera speciala pentru afumarea carnii, a prunelor etc. 2. Utilaj (metalic) pentru producerea fumului fara flacara în vederea linistirii familiei de albine când se lucreaza în stup. 3. Afumatorie. 4. (Înv.) Vas în care se ard mirodenii. [Var.: afumatór s.n.] – Afuma + suf. -atoare.
afunda, AFUNDÁ, afúnd, vb. I. 1. Tranz. si refl. A intra sau a aface sa intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) cufunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A patrunde adânc; fig. a se pierde în departari, a disparea. ♦ Fig. A se cufunda într-o actiune. – Lat. affundare (< ad + fundum).
afundare, AFUNDÁRE, afundari, s.f. Actiunea de a (se) afunda; cufundare. – V. afunda.
afundat, AFUNDÁT, -Ă, afundati, -te, adj. 1. Care a intrat adânc într-un lichid sau într-o materie moale, care e acoperit bine de un lichid sau de o materie moale. 2. (Rar) Foarte departat, abia zarit. – V. afunda.
monoic, MONÓIC, -Ă adj. (despre plante) cu flori unisexuate mascule si femele dispuse pe aceeasi tulpina. (< fr. monoïque)
afurcare, AFURCÁRE, afurcari, s.f. Actiunea de a afurca si rezultatul ei. – V. afurca.
afurisenie, AFURISÉNIE, afurisenii, s.f. (Bis.) Anatema. ♢ Loc. adv. (Fam.) (Nici) macar de-afurisenie = câtusi de putin; defel. [Var.: afurisánie s.f.] – Afurisi + suf. -enie (dupa sl. zaklin, -anie).
monohibrida, MONOHIBRIDÁ vb. tr. a încrucisa doi genitori din aceeasi specie care difera printr-un singur caracter ereditar. (< fr. monohybrider)
agalactie, AGALACTÍE s.f. Absenta a secretiei lactate la femeia care a nascut. ♢ Agalactie contagioasa = boala epizootica a oilor si a caprelor, provocata de un microb, care are drept consecinta lipsa laptelui la animalele bolnave; rasfug alb. – Din fr. agalactie.
agapă, AGÁPĂ, agape, s.f. 1. Ospat cu caracter intim, prietenesc; masa colegiala. 2. Masa comuna frateasca la vechii crestini. – Din fr., lat. agape.
agaragar, AGAR-AGÁR subst. Substanta gelatinoasa extrasa din unele alge marine, care se întrebuinteaza în medicina, în bacteriologie, în industria alimentara, textila etc.; geloza. – Din fr. agar-agar, germ. Agar-Agar.
agaricacee, AGARICACÉE s.f. (La pl.) Familie de ciuperci cu picior si palarie prevazuta la partea inferioara cu numeroase lamele; (si la sg.) ciuperca din aceasta familie. – Din fr. agaricacées.
agasa, AGASÁ, agasez vb. I. Tranz. A irita, a enerva, a plictisi cu insistentele; a exaspera. – Din fr. agacer.
agasant, AGASÁNT, -Ă, agasanti, -te, adj. Enervant; iritant. – Din fr. agaçant.
agasare, AGASÁRE, agasari, s.f. Actiunea de a agasa si rezultatul ei. – V. agasa.
agavă, AGÁVĂ, agave, s.f. Nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze lungi pâna la 2 m, late si groase, cu spini pe margini, originare din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii (Agave americana) se fac frânghii si diferite tesaturi. – Din fr. agave.
agărlâc, AGĂRLẤC, agarlâcuri, s.n. (Înv.) Calabalâc. – Din tc. ağırlık "greutate".
monogranular, MONOGRANULÁR, -Ă adj. format din granule de aceeasi marime. (< fr. monogranulaire)
agăţa, AGĂŢÁ, agắt, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc.; a spânzura. ♦ A prinde fara voie o tesatura într-un obiect ascutit, care o gaureste sau o rupe. ♦ Refl. (Despre tesaturi) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascutit. ♢ (Fam.) A acosta o persoana (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acatá vb. I] – Lat. •accaptiare (< captiare "a prinde").
agăţare, AGĂŢÁRE s.f. Actiunea de a (se) agata. [Var.: acatáre s.f.]. – V. agata.
agăţat, AGĂŢÁT, -Ă, agatati, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat2, suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbracaminte) Prins fara voie într-un obiect ascutit care gaureste, desira, rupe o tesatura. ♦ Rupt, gaurit prin prindere într-un obiect ascutit. [Var.: acatát, -a adj.] – V. agata.
agăţător, AGĂŢĂTÓR, -OÁRE, agatatori, -oare, adj. s.f. I. Adj. Care (se) agata. Plante agatatoare. II. 1. s.f. Siret sau lantisor cusut la o haina spre a o putea atârna în cui; atârnatoare. 2. (La pl.) Grup de pasari având la fiecare picior câte doua degete dispuse înainte si câte doua înapoi, care le permit sa se agate cu usurinta de copaci. [Var.: acatatór, -oáre adj.] – Agata + suf. -ator.
agănău, AGĂNẮU s.n. (Reg.) Un fel de hora jucata de barbati; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Et. nec.
ageamiu, AGEAMÍU, -ÍE, ageamii, adj., s.m. si f. (Fam.) Începator, novice, profan; (om) care nu se pricepe. – Din tc. acemi.
agendă, AGÉNDĂ, agende, s.f. 1. Carnet cu foi ca de calendar, în care se noteaza lucrarile care urmeaza sa fie facute la anumite date. 2. Ordine de zi. – Din fr., lat. agenda.
agenezie, AGENEZÍE s.f. 1. Dezvoltare insuficienta sau nedezvoltare a unui organ sau a unui tesut în perioada embrionara. 2. Incapacitate de a procrea; sterilitate. – Din fr. agénésie.
agent, AGÉNT, -Ă, agenti, -te, s.m. si f. 1. S.m. si f. Reprezentant (oficial) al unei institutii, al unei organizatii, al unui stat etc., care îndeplineste anumite însarcinari. Agent diplomatic. Agent de transmisiuni. Agent provocator. Agent secret. 2. S.m. Factor activ, care provoaca diferite fenomene fizice, chimice etc. Agenti atmosferici. ♢ Agenti geografici = factori fizici sau biologici care, prin actiunea lor, produc transformari continue în învelisul geografic. Agent corosiv v. corosiv. 3. S.m. (Biol; în sintagma) Agent patogen = microorganism capabil sa patrunda si sa se înmulteasca într-un organism animal sau vegetal, provocând manifestari patologice. 4. S.m. (Lingv.; în sintagma) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indica pe autorul actiunii unui verb. [Var.: (înv.) aghént s.m.] – Din fr. agent, lat. agens, -ntis, rus. aghent.
agentură, AGENTÚRĂ, agenturi, s.f. 1. Casa de afaceri, în tarile capitaliste, condusa de un agent (1); totalitatea afacerilor efectuate de o astfel de casa; agentie. 2. Grupare aflata în slujba intereselor unui stat strain sau a unor cercuri financiare ori politice straine, care înteprinde actiuni de spionaj si urmareste subordonarea economico-politica a statului în care actioneaza. – Din germ. Agentur.
agenţie, AGENŢÍE, agentii, s.f. 1. Reprezentanta, filiala sau sucursala a unei întreprinderi sau institutii situate în alt punct decât acela în care se afla sediul principal. 2. (În sintagma) Agentie telegrafica (sau de presa) = institutie care culege informatii din toate domeniile de activitate, furnizându-le presei sau televiziunii. 3. Reprezentanta diplomatica; misiune condusa de un agent diplomatic. ♢ Agentie economica = reprezentanta a unei tari într-o tara straina, care efectueaza operatii economice internationale. 4. (În sintagma) Agentie de bilete = birou unde se vând cu anticipatie bilete pentru spectacole, concerte etc. Agentie de voiaj = birou unde se vând cu anticipatie bilete de calatorie (pentru distante mai lungi). [Var.: (înv.) aghentíe s.f.] – Din it. agenzia.
ageri, AGERÍ, ageresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face pe cineva ager la minte. – Din ager.
agesti, AGESTÍ, agestesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A stavili o apa curgatoare, îngramadind busteni, crengi etc. la o cotitura a ei. 2. Refl. (Despre busteni, crengi etc.) A se îngramadi la cotitura unui râu, formând un fel de stavilar. ♦ Fig. (Despre oameni) A se pripasi, a se aciua. – Din agest.
agfacolor, AGFACOLÓR adj. (În sintagma) Procedeu agfacolor = procedeu de obtinere a imaginii colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile la culorile primare sau la cele fundamentale, utilizat în fotografie si cinematografie. – Din germ. Agfakolor.
agheasmatar, AGHEASMATÁR, agheasmatare, s.n. 1. Vas liturgic de metal în care se tine agheasma. 2. Cladire vecina cu o biserica, destinata sfintirii agheasmei. 3. Carte care cuprinde rugaciunile ce se rostesc în timpul aghesmuirii si în alte împrejurari. – Din ngr. aghiasmatárion.
agheasmă, AGHEÁSMĂ s.f. (În religia crestina) Apa sfintita. ♦ (Glumet) Rachiu. [Var.: aiásma s.f.] – Din sl. agiazma.
aghesmuire, AGHESMUÍRE, aghesmuiri, s.f. Actiunea de a (se) aghesmui. [Pr.: -mu-i-] – V. aghesmui.
aghiuţă, AGHIÚŢĂ s.m. (Fam. si glumet) Drac. [Pr.: -ghi-u-] – Cf. ngr. á g h i o s "sfânt".
agie, AGÍE, agii, s.f. Organ administrativ din sec. XVIII – XIX în Ţara Româneasca si în Moldova, însarcinat cu mentinerea ordinii publice în capitala; totalitatea functionarilor din aceasta institutie. – Aga + suf. -ie.
agil, AGÍL, -Ă, agili, -e, adj. Care se misca usor si repede; suplu, vioi, sprinten. ♦ Îndemânatic, dibaci. – Din fr. agile, lat. agilis.
agio, ÁGIO, agiuri, s.n. Diferenta cu care pretul (cursul) unui semn monetar sau al unei hârtii de valoare depaseste valoarea nominala a acesteia. ♦ Supraprofit rezultat din speculatii cu semne monetare sau hârtii de valoare. [Pr.: -gi-o] – Din it. aggio, fr. agio.
agiota, AGIOTÁ, agiotez, vb. I. Intranz. A face specula cu valoarea sau cu marfa al carei pret este variabil. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agioter.
agita, AGITÁ, agít, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) misca repede încoace si încolo; a (se) clatina, a (se) zgudui; a (se) framânta. ♦ Tranz. A amesteca doua sau mai multe substante prin clatinarea lor (într-un vas). 2. Refl. (Fam.) A se manifesta prin miscari grabite si dezordonate, sub impulsul unor enervari. 3. Tranz. si refl. Fig. A (se) framânta, a (se) zbuciuma. 4. Tranz. Fig. A ridica masele (la revolta), a atâta, a razvrati. – Din fr. agiter, lat. agitare.
agitare, AGITÁRE, agitari, s.f. Actiunea de a (se) agita. – V. agita.
agitat, AGITÁT, -Ă, agitati, -te, adj. (Despre oameni si animale) Care se misca încoace si încolo; care se agita. ♦ Fig. Tulburat, neastâmparat, nelinistit. ♦ Fig. (Despre un interval de timp, o viata etc.) Bogat în evenimente; framântat, tumultuos. – V. agita.
agitator, AGITATÓR, -OÁRE, agitatori, -oare, s.m. si f., s.n. I. S.m. si f. Persoana care face agitatie (politica) în vederea unei actiuni. ♦ Mijloc prin care se realizeaza agitatia (3). II. S.n. 1. (Chim.) Dispozitiv sau aparat care serveste la amestecarea substantelor solide sau fluide în vederea omogenizarii lor. 2. Organ de masina montat în rezervoarele masinilor de stropit, de prafuit, de împrastiat îngrasaminte, de semanat etc. – Din fr. agitateur, (I) si rus. aghitator.
agitaţie, AGITÁŢIE, agitatii, s.f. 1. Miscare intensa încoace si încolo de oameni, de vehicule etc. 2. Stare de neliniste excesiva, de tulburare, de tensiune nervoasa (manifestata prin miscari grabite si dezordonate). 3. (Si în sintagma agitatie politica) Mijloc de înrâurire a constiintei publice folosit de un partid în scopuri imediate, prin mass-media, întruniri etc. [Var.: (înv) agitatiúne s.f] – Din fr. agitation, lat. agitatio, -onis (3) rus. aghitatiia.
aglică, AGLÍCĂ, aglice, s.f. Planta erbacee din familia rozaceelor, cu frunze penate, cu flori albe sau rozalbe, parfumate, dispuse în inflorescente. (Filipendula vulgaris). – Din bg. aglika, sb. jaglika.
aglomerare, AGLOMERÁRE, aglomerari, s.f. Actiunea de a (se) aglomera si rezultatul ei. ♦ (Concr.) Grup compact (si numeros). – V. aglomera.
aglomerat, AGLOMERÁT, -Ă, aglomerati, -te, adj., s.n. 1. Adj. Îngramadit, înghesuit. ♦ (Despre un loc, un spatiu) Plin de oameni, de vehicule etc.; suprapopulat, ticsit. 2. Adj., s.n. (Material) obtinut prin aglomerare. 3. S.n. Roca formata prin acumularea de materiale provenite din explozii vulcanice. – V. aglomera.
aglutina, AGLUTINÁ, aglutinez, vb. I. Refl. (Despre particulele unor materiale) A se lipi unele de altele prin adeziune. ♦ (Despre bacterii, hematii etc.) A se lipi si a se precipita sub actiunea unor substante. ♦ (Despre elemente ale vorbirii) A se lipi unul de altul formând un singur cuvânt. – Din fr. agglutiner, lat. agglutinans, -ntis.
aglutinant, AGLUTINÁNT, -Ă, aglutinanti, -te, adj., subst. I. Adj. Care uneste, lipeste, care aglomereaza prin alipire, care serveste la aglutinare. ♢ Limba aglutinanta = limba în care raporturile gramaticale se exprima prin alipirea unor afixe la radacina cuvântului. II. 1. S.m. Anticorp în organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile patrunse în organism. 2. S.n. Substanta vâscoasa preparata din amidon, dextrina, guma si albumina, care se adauga în pasta de imprimat pentru a pastra desenul pe tesatura. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.
aglutinare, AGLUTINÁRE, aglutinari, s.f. Actiunea de a se aglutina; alipire. – V. aglutina.
aglutinină, AGLUTINÍNĂ s.f. Substanta specifica de tipul anticorpilor, care apare în serul sanguin în urma administrarii de vaccinuri. – Din fr. agglutinine.
agnată, AGNÁTĂ, agnate, s.f. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice lipsite de maxilarul inferior; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. agnathes.
agnatostom, AGNATOSTÓM, agnatostomi, s.m. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice fara maxilarul inferior; (si la sg.) animal din aceasta clasa. – Din germ. Agnathostomen, engl. agnathostomata.
agonisire, AGONISÍRE s.f. Actiunea de a agonisi. – V. agonisi.
agora, AGORÁ s.f. Piata publica în orasele Greciei antice, unde se aflau principalele institutii si unde se tineau adunarile publice; p. ext. adunare a poporului care se tinea în aceasta piata. – Din fr. agora.
agramat, AGRAMÁT, -Ă, agramati, -te, adj., s.m. si f. 1.. Adj., s.m. si f. (Persoana) care face greseli elementare de limba; p. ext. ignorant, incult. 2. Adj. Care contine greseli elementare de gramatica si de ortografie. – Din lat. agrammatos.
monoginie, MONOGINÍE s. f. 1. însusire a florilor monogine. 2. caracter al "societatilor" de insecte care au o singura femela fecunda, regina. (< fr. monogynie)
agranulocitoză, AGRANULOCITÓZĂ s.f. Sindrom hematologic caracterizat prin lipsa granulocitelor din sânge, datorita unor agenti medicamentosi sau fizici. – Din fr. agranulocytose.
agrar, AGRÁR, -Ă, agrari, -e, adj. Care se refera la proprietatea funciara si la problemele legate de aceasta proprietate, care se sprijina în special pe agricultura; agrarian, agricol (3). Ţara agrara. – Din fr. agraire, lat. agrarius.
agrarianism, AGRARIANÍSM s.n. Tendinta de a mentine agricultura ca principala ramura a economiei; teorie economica opusa industrialismului, care acorda prioritate dezvoltarii agriculturii. [Pr.: -ri-a-] – Agrarian + suf. -ism.
agrava, AGRAVÁ, agravez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) face mai grav, a (se) înrautati. – Din fr. aggraver, lat. aggravare.
agravant, AGRAVÁNT, -Ă, agravanti, -te, adj. Care agraveaza, care înrautateste. ♢ Circumstante agravante = împrejurari care contribuie la marirea vinii unui acuzat. – Din fr. aggravant, lat. aggravans, -ntis.
agrea, AGREÁ, agreez, vb. I. Tranz. A vedea cu ochi buni, cu simpatie pe cineva. ♦ A da consimtamântul, a accepta un reprezentant diplomatic. [Pr.: -gre-a] – Din fr. agréer.
agreabil, AGREÁBIL, -Ă, agreabeli, -e, adj. Placut, distractiv. ♦ (Despre oameni) Simpatic. [Pr.: -gre-a-] – Din fr. agréable.
agrement, AGREMÉNT, agremente, s.n. 1. Placere, distractie. 2. Aprobare data sau ceruta de guvernul unei tari pentru numirea reprezentantilor diplomatici. – Din fr. agrément.
agrementare, AGREMENTÁRE, agrementari s.f. Actiunea de a agrementa. – V. agrementa.
agresiune, AGRESIÚNE, agresiuni, s.f. Atac împotriva unei persoane sau a unui stat. ♦ Agresiune armata = atac înarmat savârsit împotriva unui stat, în scopul de a-i cotropi teritoriul, a-i suprima independenta si a-i înrobi populatia. [Pr.: -si-u-] – Din fr. agression, lat. aggressio, -onis.
agresiv, AGRESÍV, -Ă, agresivi, -e, adj. Care ataca (fara provocare); fig. care cauta prilej de cearta; provocator. ♦ (Despre substante) Care ataca chimic corpurile cu care ajunge în contact. – Din fr. agressif.
agresivitate, AGRESIVITÁTE, agresivitati, s.f. Însusirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. ♦ Însusire a unor agenti patogeni de a ataca mai multe plante. – Din fr. agressivité.
agricultură, AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s.f. 1. Cultivare a pamântului. 2. Ramura a productiei materiale care are ca obiect cultura plantelor si cresterea animalelor în vederea obtinerii unor produse alimentare si a unor materii prime; totalitatea lucrarilor si a metodelor întrebuintate în acest scop. – Din fr. agriculture, lat. agricultura.
agriotimie, AGRIOTIMÍE, agriotimii, s.f. Tendinta patologica de a comite acte de nebunie furioasa. [Pr.: -gri-o-] – Din fr. agriothymie.
agrişă, ÁGRISĂ, agrise, s.f. Fructul agrisului, în forma de boaba verzuie, rosie sau galbena, cu gust dulce-acrisor si cu multe seminte. – Agris + suf. -a.
agrobiologie, AGROBIOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu actiunea legilor biologice generale asupra culturii plantelor si cresterii animalelor, constituind, totodata, baza teoretica a stiintelor agronomice. [Pr.: -bi-o-] – Din germ. Agrobiologie, rus. agrobiologhiia.
monogenic, MONOGÉNIC, -Ă adj. 1. reprodus pe cale asexuata. ♢ (despre un caracter) conditionat de o singura gena. 2. (despre soluri) format în întregime în aceleasi conditii bioclimatice. (< fr. monogénique)
agrologie, AGROLOGÍE s.f. Stiinta agricola care se ocupa cu studiul solului ca rezultat al actiunii factorilor naturali si cu influienta pe care o are solul asupra plantelor; vechea denumire a agrotehnicii. – Din fr. agrologie.
agrometeorologie, AGROMETEOROLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu cercetarea conditiilor meteorologice sub aspectul influentei acestora asupra productiei agricole. [Pr.: -te-o-] – Agro- + meteorologie.
agronomie, AGRONOMÍE s.f. Complex de stiinte care cuprinde totalitatea cunostintelor teoretice si practice referitoare la productia agricola. – Din fr. agronomie.
agrotehnic, AGROTÉHNIC, -Ă, agrotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta care se ocupa cu relatiile dintre factorii de vegetatie, sol si plantele cultivate. ♦ Totalitatea procedeelor tehnice de cultivare a unei plante agricole. 2. Adj. Care apartine agrotehnicii (1), care se refera la agrotehnica. – Din (1) rus. agrotehnika, (2) agro- + tehnic (dupa rus. agrotehniceskii).
aguridă, AGURÍDĂ, aguride, s.f. Strugure înainte de coacere, cu gust foarte acru. – Din ngr. agurída.
agurijoară, AGURIJOÁRĂ, agurijoare, s.f. Planta erbacee decorativa, cu flori mari galbene, albe, portocalii, roz si rosii, care se deschid numai la soare (Portulaca grandiflora). – Agurida + suf. -ioara.
aheean, AHEEÁN, -Ă, aheeni, -e, adj. Care apartine aheilor, privitor la ahei. [Pr.: -he-ean] – Din fr. achéen.
aho, AHÓ interj. 1. Strigat cu care se încetineste sau opreste mersul boilor (înjugati). 2. Strigat cu care începe plugusorul. 3. Strigat prin care cautam sa oprim pe cineva de a face ceva.
ahotnic, AHÓTNIC, -Ă, ahotnici, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Dornic, lacom, pasionat pentru cineva sau ceva. – Din rus. ohotnik.
ahtia, AHTIÁ, ahtiez, vb. I. Refl. 1. A dori din tot sufletul ceva; a râvni, a jindui. 2. A se lacomi (la ceva). [Pr.: -ti-a] – Din aht.
ahtiat, AHTIÁT2, -Ă, ahtiati, -te, adj. Stapânit de o dorinta puternica de a obtine ceva, lacom de un bun (mai ales material). [Pr.: -ti-at] – V. ahtia.
ahtiere, AHTIÉRE, ahtieri, s.f. Actiunea de a se ahtia si rezultatul ei; ahtiat1. [Pr.: -ti-e-] – V. ahtia.
aici, AÍCI adv. 1. În acest loc, în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. ♢ Expr. (Fam.) Pâna aici! = destul! ajunge! Pe aici ti-e drumul! = sterge-o! pleaca! a plecat! a sters-o! A se duce pe-aici încolo = a pleca, a o sterge; a pleca fara urma, a disparea. 2. În acest moment, acum. ♢ Expr. Aici i-aici sau aci-i aci = acum e momentul hotarâtor. ♦ (Corelativ) Acum... acum..., când... când..., ba... ba... 3. (În expr.) Cât pe-aci = aproape sa..., gata-gata sa..., mai ca... [Var.: ací, acía, acílea, aíce, aícea adv.] – Lat. ad-hicca.
aiest, AIÉST, AIÁSTĂ, aiesti, aieste, adj. dem. (Reg.: când urmeaza dupa substantiv are forma aiesta, aiasta) Acest. [Gen.-dat. sg.: aiestui, aiestei, gen.-dat. pl. aiestor; (când are forma aiesta, aiasta) gen.-dat. sg.: aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl.: aiestora. – Pr.: a-iest. – Var.: aiésta adj. dem.] – Lat. ad + istum.
aiesta, AIÉSTA1, AIÁSTA, aiestia, aiestea, pron. dem. (Reg.) Acesta. [Gen.-dat. sg.: aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl.: aiestora. – Pr.: a-ies-] – V. aiest.
aior, AIÓR, aiori, s.m. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori galbene dispuse în umbele (Euphorbia esula) [Pr.: a-ior] – Ai4 + suf. -ior.
aisberg, ÁISBERG, aisberguri, s.n. Bloc (mare) de gheata desprins din calotele glaciare polare, care pluteste pe oceane spre zona calda, influentând clima regiunilor învecinate si stingherind navigatia; ghetar2 plutitor. – Din fr., engl. iceberg.
aist, AÍST, aisti, adj. dem. m. (Reg.; când urmeaza dupa substantiv are forma aista) Acest. [Gen.-dat. sg.: aistui, gen.-dat. pl.: aistor; (când are forma aista) gen.-dat. sg.: aistuia, gen.-dat. pl.: aistora – Var.: aísta adj. dem. m.] – V. aiest.
aiste, AÍSTE adj. dem. f. pl. (Reg.) Aceste. – V. aist.
aişor, AISÓR, aisori, s.m. (Bot.) 1. Planta erbacee din familia liliaceelor cu frunze plane, rosietice si cu flori galbene-aurii (Allium ammoophilum). 2. Usturoita. 3. Ghiocel. [Pr.: a-i-] – Ai4 + suf. -isor.
aiurea, AIÚREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în alta parte; undeva, altundeva. ♢ Într-aiurea = fara tinta; la întâmplare. ♢ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fara rost, a bâigui. ♢ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zapacit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.
aiureală, AIUREÁLĂ, aiureli, s.f. 1. Delir. 2. (Fam.) Vorbire lipsita de sens; absurditate. 3. (Fam.) Zapaceala, tulburare, dezordine. [Pr.: a-iu-] – Aiuri + suf. -eala.
aiurit, AIURÍT, -Ă, aiuriti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care are comportari anormale; (om) zapacit, trasnit, zanatic. 2. Adj. (Despre manifestarile oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [Pr.: a-iu-] – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populara de aiurea).
ajuna, AJUNÁ, ajunez, vb. I. Intranz. 1. (În practicile religioase) A nu mânca nimic, a tine post complet. 2. Fig. A rabda de foame. – Lat. •adjunare.
ajunge, AJÚNGE, ajúng, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc dupa parcurgerea unui drum, a atinge capatul unui drum; a sosi. ♢ Expr. A ajunge departe = a razbi prin greutati si a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cutitul la os = a ajunge la capatul puterii; a fi într-o situatie disperata. ♦ Intranz. si tranz. A atinge (o limita în timp), a apuca (o anumita vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urma, o fiinta sau un vehicul în miscare; a prinde din urma. ♢ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbatrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufleteasca) A cuprinde, a razbi. 4. Intranz. A se întinde pâna la...; a atinge. ♦ A reusi sa atinga ceva situat sus sau departe. ♢ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prajina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre preturi; p.ext. despre marfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se întelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. si tranz. A fi în situatia de a... 3. Intranz. A deveni. ♢ Expr. A ajunge rau = a decadea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reusi, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discretia cuiva. ♦ Intranz. si refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. si refl. A fi în cantitate suficienta. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a sti ce e de facut. – Lat. adjungere "a uni, a lipi".
ajura, AJURÁ, ajurez, vb. I. Tranz. A face ajur. – Din fr. ajourer.
ajurare, AJURÁRE, ajurari, s.f. Actiunea de a ajura. – V. ajura.
ajusta, AJUSTÁ, ajustez, vb. I. Tranz. A adapta, a potrivi o piesa la un ansamblu, un obiect de îmbracaminte pe corp etc. – Din fr. ajuster.
ajustare, AJUSTÁRE, ajustari, s.f. Actiunea de a ajusta. – V. ajusta.
ajuta, AJUTÁ, ajút, vb. I. 1. Tranz. si refl. A(-si) da ajutor, sprijin. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajuta (pe cineva) puterea (sau capul, mintea, etc.) = a avea capacitatea fizica sau intelectuala de a face un anumit lucru. ♢ Expr. (Absol.) Doamne-ajuta = a) formula de invocare a divinitatii, folosita la începutul unei actiuni; b) (substantivat) situatie favorabila în evolutia unei actiuni, în starea cuiva; spor, mers bun al treburilor; c) (substantivat, ir.) lovitura. (Mai) de Doamne-ajuta = (mai) de seama, (mai) bun, de oarecare valoare. ♦ Refl. A se servi de cineva sau de ceva ca ajutor. 2. Intranz. A fi de folos, a servi, a sluji. – Lat. adjutare.
ajutare, AJUTÁRE, ajutari, s.f. Actiunea de a (se) ajuta si rezultatul ei. – V. ajuta.
ajutor, AJUTÓR, -OÁRE, ajutori, -oare, s.m. si f., s.n. 1. S.m. si f. Persoana care ajuta pe alta într-o activitate oarecare (secundând-o si subordonându-i-se). 2. S.n. Sprijin, participare la efortul cuiva; îndrumare (în împrejurari dificile); asistenta acordata cuiva; ajutorinta. ♢ A fi de (sau a veni, a sta în) ajutor (cuiva) = a fi de folos (cuiva), a-l sprijini. ♦ Drept banesc acordat salariatilor în cazul pierderii temporare a capacitatii de munca. ♦ Sprijin banesc. ♦ (Cu valoare de interjectie) Strigat al celor care se afla în primejdie. – Lat. ajutor, -is, adjutorium.
ajutorare, AJUTORÁRE, ajutorari, s.f. Actiunea de a (se) ajutora si rezultatul ei. – V. ajutora.
alabandină, ALABANDÍNĂ s.f. Sulfura naturala de mangan, compacta, negricioasa, cu luciu metalic. – Din fr. alabandine.
alac, ALÁC s.n. Specie de grâu foarte rezistenta, cu un singur bob în spiculet, care se cultiva în regiunile muntoase (Triticum monococcum). – Cf. magh. a l a k o r.
alagea, ALAGEÁ, alagele, s.f. 1. (Înv.) Stofa vargata, tesuta din fire de in si de matase. 2. (Reg.; în expr.) A-si capata alageaua sau a pati o alagea = a se pacali. – Din tc. alaca.
alai, ALÁI, alaiuri, s.n. Multime de oameni care însoteste o ceremonie, o persoana de seama etc.; parada, pompa. ♢ Loc. adv. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu fast. ♦ Multime de oameni care se ia dupa cineva; p. ext. galagie provocata de aceasta multime. ♦ (Înv.) Suita care întovarasea sau întâmpina un domnitor. – Din tc. alay.
alalie, ALALÍE, alalii, s.f. (Med.) Incapacitate de a vorbi sau de a pronunta unele sunete; logoplegie. – Din fr. alalie.
alaman, ALAMÁN, alamane, s.n. Unealta de pescuit alcatuita dintr-un sac central si mai multe fâsii de plasa cu care se încercuiesc si se aduna bancurile de pesti marini. – Et. nec.
alamă, ALÁMĂ, (2, 3) alamuri, s.f. 1. Aliaj de cupru si zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, usor de prelucrat, cu numeroase si variate întrebuintari în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alama (1); alamarie2. 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat din alama (1). – Cf. it. l a m a "placa de metal".
alambica, ALAMBICÁ, alambichez, vb. I. Tranz. A distila cu ajutorul alambicului. ♦ Fig. A face prea subtil, greu de înteles, excesiv de rafinat, complicat. – Din fr. alambiquer.
alambicare, ALAMBICÁRE, alambicari, s.f. Actiunea de a alambica si rezultatul ei. – V. alambica.
alanină, ALANÍNĂ, alanine, s.f. Aminoacid produs prin hidroliza proteinelor naturale. – Din fr. alanine.
alantoidă, ALANTOÍDĂ, alantoide, s.f. Una dintre anexele embrionare la animalele vivipare si ovipare. ♦ (La pl.) Animale vertebate care au aceasta embrionara. – Din fr. allantoïde.
alarmare, ALARMÁRE, alarmari, s.f. Actiunea de a (se) alarma si rezultatul ei. – V. alarma.
alarmist, ALARMÍST, -Ă, alarmisti, -ste, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f., adj., (Persoana) care împrastie intentionat stiri alarmante, adesea inventate; (persoana) care se alarmeaza usor; sperios, timorat, panicard, înfricosat. 2. Adj. (Despre vorbe, stiri etc.) Care provoaca panica, care îngrozeste. – Din fr. alarmiste.
alaun, ALAÚN s.n. 1. Sulfat dublu al unui metal trivalent si al unui metal monovalent. 2. P. restr. Sulfat dublu de aluminiu si potasiu; piatra-acra. – Din germ. Alaun.
alămi, ALĂMÍ, alamesc, vb. IV. Tranz. A acoperi sau a sufla un obiect cu un strat de alama (1). – Din alama.
alămire, ALĂMÍRE s.f. Actiunea de a alami. – V. alami.
alămit, ALĂMÍT, -Ă, alamiti, -te, adj. Acoperit sau suflat cu alama (1). – V. alami.
alăptare, ALĂPTÁRE, alaptari, s.f. Actiunea de a alapta. – V. alapta.
alăturare, ALĂTURÁRE, alaturari, s.f. Actiunea de a (se) alatura si rezultatul ei. – V. alatura.
alături, ALẮTURI adv. 1. (Local) Lânga cineva sau ceva, la dreapta sau la stânga cuiva sau a ceva. ♢ Loc. adj. De alaturi = vecin, învecinat. ♢ Expr. (Fam.) A nimeri (sau a fi, a merge, a calca) alaturea cu drumul = a gresi (în comportare, în pareri etc.). ♦ În alt punct decât cel vizat (dar foarte aproape de acesta). 2. (Modal) Unul lânga altul, unul împreuna cu altul (sau cu altii). ♢ Loc. prep. Alaturi de... (sau, rar, cu...) = pe acelasi plan, pe lânga. ♢ Expr. A fi alaturi de cineva = a fi solidar cu cineva. [Var.: alaturea adv.] – A3 + lature.
alb, ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zapezii, a laptelui; (despre culori) ca zapada, ca laptele. ♢ Carne alba = carne de pasare sau de peste. Hârtie (sau coada) alba = hârtie care nu a fost scrisa. Rând alb = spatiu nescris între doua rânduri scrise. Arma alba = arma cu lama de otel. Rasa alba = unul dintre grupurile de popoare în care este împartita, conventional, omenirea si care se caracterizeaza prin culoarea alba-roz a pielii. ♢ Expr. Alb la fata = palid. Ba e alba, ba e neagra, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici alba, nici neagra = a) nici asa, nici asa; b) fara multa vorba; deodata. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care apartine rasei albe. ♦ Carunt. ♢ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necaji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) pâna la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ♢ Nopti albe = nopti luminoase, obisnuite în perioada solstitiului de vara în regiunile situate între paralelele 50° si 65° nord si sud, în care nu se produce întunecare completa, din cauza ca soarele nu coboara suficient sub orizont. Noapte alba = noapte petrecuta fara somn. (Rar) Zile albe = viata tihnita, fericita. (În basme) Lumea alba = lumea reala. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fara rima. II. S.m. Denumire data, dupa revolutia franceza, contrarevolutionarilor si conservatorilor. III. S.n. 1. Culoare obtinuta prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisa mai sus. ♢ Expr. Negru pe alb = asigurare ca cele spuse sunt adevarate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscali un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplina. 2. Obiect, substanta etc. de culoare alba (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotica. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruza. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S.m. Denumire generica data unor rase de porcine de culoare alba (I 1) cu prolificitate si precocitate ridicate, crescute pentru productia de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepa. V. S.f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.
albanez, ALBANÉZ, -Ă, albanezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Albaniei. 2. Adj. Care apartine Albaniei sau populatiei ei, privitor la Albania sau la populatia ei; arvanit. ♦ (Substantivat, f.) Limba albaneza. – Din fr. albanais, it. albanese.
albastru, ALBÁSTRU, -Ă, albastri, -stre, adj., s.n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ♢ Expr. Inima-albastra = a) suflet trist, p. ext. tristete, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rau, (cam) neplacut, situatia e (cam) dificila. 2. S.n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situata între verde si indigo; culoarea descrisa mai sus; albastreala, albastrime. ♢ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuintat în vopsitorie, în lucrari de biologie si în medicina. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianura de fier folosita ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).
albatros, ALBATRÓS, albatrosi, s.m. Pasare marina zburatoare, asemanatoare cu pescarusul, dar mult mai mare decât acesta, de culoare alba, cu aripile lungi, înguste si negre la vârf (Diomedea exulans) – Din fr. albatros.
albăstreală, ALBĂSTREÁLĂ s.f. 1. Albastru, albastrime. 2. Substanta de culoare albastra-indigo, care are proprietatea de a descompune culoarea galbena si care se foloseste în gospodarie si în industrie pentru accentuarea albului unor obiecte. – Albastri + suf. -eala.
albăstrel, ALBĂSTRÉL, -EÁ, -ÍCĂ, albastrei, -ele, adj., s.f. 1. Adj. Diminutiv a lui albastru. 2. S.f. Planta erbacee cu flori albastre; albastrita (Centaurea cyanus). – Albastru + suf. -el.
albăstrime, ALBĂSTRÍME, (2) albastrimi, s.f. 1. Calitatea de a fi albastru; culoare albastra. 2. Întindere de culoare albastra; spatiu albastru. 3. (Înv., peior.) Termen cu care taranii numeau uneori pe cei îmbracati oraseneste; p. ext. ciocoime. – Albastru + suf. -ime.
albăstrire, ALBĂSTRÍRE, albastriri, s.f. Actiunea de a (se) albastri. ♦ Tratament chimic prin care piesele de otel se acopera cu un strat (albastru) de oxid de fier, care le protejeaza contra coroziunii. – V. albastri.
albeaţă, ALBEÁŢĂ s.f. 1. Calitatea de a fi alb; culoare alba; (rar) albime. 2. Leucom; (impr.) cataracta (2). [Var.: albéte s.f.] – Alb + suf. -eata.
albedo, ALBÉDO subst. Marime care indica fractiunea din energia luminoasa incidenta radiata în mod difuz de un corp. – Din fr. albédo.
albi, ALBÍ, albesc, vb. IV. 1. Refl., intranz. si tranz. A deveni sau a face sa devina (mai) alb. ♦ A trata produsele textile cu agenti oxidanti sau reducatori pentru a le face mai hidrofile (mai albe), distrugând pigmentii naturali. ♦ A colora usor în albastru un produs textil pentru a obtine un efect de alb intens. ♦ A decolora, partial sau total, un anumit produs. ♦ Intranz. A încarunti; p. ext. a îmbatrâni. 2. Intranz. A iesi în evidenta, a se contura (din cauza culorii albe). ♦ Fig. A straluci. – Din alb.
albian, ALBIÁN subst., adj. 1. Subst. Primul etaj (vârsta) al cretacicului mijlociu, considerat ultimul etaj al cretacicului inferior. 2. Adj. Care se refera la vârsta si la formatiilor albianului (1) [Pr.: -bi-an] – Din fr. albien.
albie, ÁLBIE, albii, s.f. 1. Vas lunguiet, facut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covata, copaie. ♢ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de câini) = a insulta (pe cineva) cu vorbe grele, a batjocori rau (pe cineva). 2. Portiune a unei vai, acoperita permanent sau temporar cu apa; matca. – Lat. alvea.
albină, ALBÍNĂ, albine, s.f. 1. Insecta din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt si lins, iar cu picioarele posterioare pentru strângerea polenului, cu abdomenul prevazut cu un ac veninos, si care traieste în familii, producând miere si ceara; musca (Apis mellifica). 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori violacee, dispuse în spic, asemanatoare cu o albina (1) (Ophrys cornuta). – Lat. alvina "stup".
albire, ALBÍRE, albiri, s.f. Actiunea de a (se) albi. – V. albi.
albit, ALBÍT2, -Ă, albiti, -te, adj. 1. Facut sau devenit (mai) alb (1); înalbit2. 2. (Despre parul oamenilor, p. ext. despre oameni) Carunt. – V. albi.
monodramă, MONODRÁMĂ s. f. drama în care joaca un singur personaj. (< germ. Monodrama, it. monodrama)
albitură, ALBITÚRĂ, albituri, s.f. 1. (La pl.) Totalitatea rufelor (de pat, de corp etc.); lenjerie. 2. Nume generic dat exemplarelor mici de platica, babusca etc.; albisoara. 3. (Reg.) Nume dat radacinilor de patrunjel si de pastârnac. 4. (Tipogr.) Mici piese de plumb care servesc la completarea spatiului alb dintre litere, cuvinte sau rânduri; p. ext. spatiu alb între rânduri. – Alb + suf. -itura.
albiţă, ALBÍŢĂ, albite, s.f. 1. (Iht.) Oblet. 2. Nume dat mai multor plante erbacee cu flori galbene (Alyssum). – Alb + suf. -ita.
albumină, ALBUMÍNĂ, albumine, s.f. Substanta organica din grupul proteinelor, solubila în apa, coagulabila prin încalzire si precipitabila la actiunea acizilor anorganici, care intra în compozitia albusului de ou, a sângelui si a altor lichide organice. – Din fr. albumine.
albuminurie, ALBUMINURÍE s.f. Prezenta albuminei în urina (indicând, de obicei, o boala a rinichilor, insuficienta cardiaca etc.). – Din fr. albuminurie.
alburiu, ALBURÍU, -ÍE, alburii, adj. Albicios. ♦ (Despre culori) Deschis, sters, spalacit. – Alboare + suf. -iu.
alburn, ALBÚRN, alburnuri, s.n. Totalitatea straturilor tinere situate între scoarta si inima trunchiului unui copac, prin care trec apa si sarurile minerale; albet, albulet. – Din it. alburno, lat. alburnum.
alcalimetrie, ALCALIMETRÍE s.f. Capitol al chimiei care se ocupa cu determinarea concentratiei unei baze; procedeu de analiza chimica întrebuintat în acest scop. – Din fr. alcalimétrie.
alcalin, ALCALÍN, -Ă, alcalini, -e, adj. (Despre substante chimice) Care are în solutie o reactie bazica, albastrind hârtia rosie de turnesol si neutralizând acizii; bazic. ♢ Metal alcalin = metal din grupul metalelor monovalente. Medicament alcalin = medicament folosit în tratamentul aciditatii gastrice. – Din fr. alcalin.
alcalinizare, ALCALINIZÁRE, alcalinizari, s.f. Actiunea de a alcaliniza. – V. alcaliniza.
monodactilie, MONODACTILÍE s. f. prezenta unui singur deget la mâna sau la picior. (< fr. monodactylie)
alcaliu, ALCÁLIU, alcalii, s.n. Compus chimic caustic, cu gust lesietic, care, împreuna cu un acid, formeaza o sare. [Pr.: -li-u] – Din fr. alcali.
alcan, ALCÁN, alcani, s.m. Denumire generica data hidrocarburilor aciclice saturate; hidrocarbura parafinica, parafina. – Din fr. alcane.
monodactil, MONODACTÍL, -Ă adj., s. n. (animal) cu un singur deget; soliped. (< fr. monodactyle)
alcarazas, ALCARÁZAS, alcarazasuri, s.n. (Rar) Vas poros de pamânt, în care se produce racirea lichidului pe care-l contine, datorita evaporarii prin peretii lui. – Din fr. alcarazas.
alcătui, ALCĂTUÍ1, alcatuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A face, a construi, a înjgheba, a întocmi; a compune, a concepe. ♦ Refl. A lua fiinta, a se forma. 2. A forma împreuna; a constitui. ♦ Refl. A fi format, a consta din... 3. A strânge, a aduna; a aranja. – Din magh. alkotni.
alcătuire, ALCĂTUÍRE, alcatuiri, s.f. Actiunea de a (se) alcatui1 si rezultatul ei; întocmire, compunere, constituire, alcatuiala. ♦ Compozitie, structura. – V. alcatui1.
alchenă, ALCHÉNĂ, alchene, s.f. Nume dat unor hidrocarburi aciclice nesaturate. – Din fr. alkène, germ. Alkene.
alchidal, ALCHIDÁL s.m. Rasina sintetica poliesterica, folosita la prepararea unor lacuri si vopsele. – Din germ. Alkidal.
monocultură, MONOCULTÚRĂ s. f. 1. sistem de cultivare permanenta pe un teren a unui singur soi de plante. 2. predominare a unei singure plantatii (de cafea, cacao etc.). (< fr. monoculture)
alchimie, ALCHIMÍE s.f. Chimia din evul mediu, în cadrul careia se continua si se amplifica practicile mestesugaresti ale antichitatii de obtinere a unor produse, ca sticla, coloranti, metale etc., adesea cu presupuse puteri miraculoase. – Din fr. alchimie, lat. alchemia.
alchimist, ALCHIMÍST, alchimisti, s.m. Persoana care practica alchimia. [Var.: alhimíst s.m.] – Din fr. alchimiste.
alchină, ALCHÍNĂ, alchine, s.f. (Chim.) Hidrocarbura aciclica nesaturata, cu o tripla legatura. – Din germ. Alkine.
alcool, ALCOÓL, (1) alcooli, s.m., (2, 3) alcooluri, s.n. 1. Derivat obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril. 2. Lichid incolor, inflamabil, cu miros si gust specific, obtinut prin fermentarea zaharurilor din cereale, fructe etc. sau pe cale sintetica si folosit la prepararea bauturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant etc; etanol, alcool etilic, spirt. ♢ Alcool denaturat = alcool brut sau rafinat caruia i s-au adaugat denaturanti pentru a-l face impropriu consumului alimentar, dar care este folosit în industrie sau ca combustibil menajer. Alcool rafinat = alcool brut din care au fost îndepartate impuritatile prin rectificare. Alcool sanitar = alcool colorat cu albastru de metilen si denaturat cu salicilat de metil, întrebuintat ca dezinfectant extern. Alcool solidificat = polimer al acetaldehidei, insolubil în apa, greu solubil în alcool si eter, întrebuintat drept combustibil solid. 3. Bautura alcoolica. [Pr.: -co-ol] – Din fr. alcool.
alcoolat, ALCOOLÁT s.m. Derivat al acoolului, obtinut prin înlocuirea hidrogenului din grupa hidroxil cu un metal. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolate.
alcoolizare, ALCOOLIZÁRE s.f. Actiunea de a se alcooliza si rezultatul ei. [Pr.: -co-o-] – V. alcooliza.
aldămaş, ALDĂMÁS, aldamasuri, s.n. Bautura (si gustare) oferita de cineva dupa încheierea unei tranzactii. [Var.: adalmás s.n.] – Din magh. áldomás.
aldehidă, ALDEHÍDĂ, aldehide, s.f. Substanta organica obtinuta prin oxidarea moderata a unor alcooli, folosita în industria farmaceutica. ♢ Aldehida formica = formaldehida. Aldehida benzoica = benzaldehida. – Din fr. aldéhyde.
aldin, ALDÍN, -Ă, aldine, adj., s.f. (Caracter tipografic sau litera tipografica) care are conturul mai gros decât al literelor obisnuite; gras. – Din it. aldino.
aldoză, ALDÓZĂ, aldoze, s.f. (Chim.) Monozaharida având în molecula gruparea carbonil (2) caracteristica aldehidelor. – Din fr. aldose.
aleatorism, ALEATORÍSM s.n. Caracter aleatoric. [Pr.: -le-a-] – Din fr. aléatorisme.
monocromatic, MONOCROMÁTIC, -Ă adj. 1. monocrom (1). 2. (despre fascicule) din radiatii cu aceeasi lungime de unda. (< fr. monochromatique)
alega, ALEGÁ2, aleghez, vb. I. Tranz. (Jur.) A invoca ceva în sprijinul unei idei sau ca justificare a unei actiuni. – Din fr. alléguer, lat. allegare.
alegaţie, ALEGÁŢIE, alegatii, s.f. (Jur.) Faptul de a alega2; invocare a unei teorii, a unei pareri în sprijinul unei afirmatii facute sau pentru a justifica ceva. [Var.: (Înv.) alegatiúne s.f.] – Din fr. allégation, lat. allegatio, -onis.
alege, ALÉGE, alég, vb. III. 1. Tranz. A prefera ceva sau pe cineva; a-si fixa preferintele asupra unui fapt sau asupra unei persoane; a decide. 2. Tranz. A desemna pe cineva prin vot; a vota. 3. Tranz. (Pop.) A deosebi dintre altii, a recunoaste dintre mai multi; a distinge. 4. Tranz. si refl. A (se) împarti formând mai multe grupe. ♢ Expr. (Tranz.) A alege carare = a desparti parul în doua cu pieptenele. ♦ Refl. Impers. (Reg.) A aparea clar, limpede. 5. Tranz. A curata prin selectie. ♦ Fig. A întelege clar spusele cuiva. 6. Refl. A ramâne cu ceva de pe urma unei actiuni, a unei împrejurari etc. 7. Refl. A ajunge într-o anumita situatie (rea). ♢ Expr. A se alege praf si pulbere sau a se alege praful de cineva (sau de ceva) = a se distruge complet, a nu mai ramâne nimic (din ceva). [Perf. s. alesei, part. ales] – Lat. allegere (= eligere).
alegere, ALÉGERE, alegeri, s.f. 1. Actiunea de a (se) alege si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. Fara alegere = la nimereala, la întâmplare. La alegere = dupa voia, dupa placul cuiva. 2. (Mai ales la pl.) Operatie care se efectueaza conform unor norme precise si dinainte stabilite, pentru desemnarea prin vot a unei persoane destinate sa îndeplineasca o anumita sarcina. – V. alege.
alegoric, ALEGÓRIC, -Ă, alegorici, -ce, adj. Caracteristic alegoriei, care reprezinta o alegorie; exprimat în pilde. ♢ Car alegoric = vehicul amenajat cu o platforma, pe care se reprezinta o scena simbolica si cu care se defileaza în anumite zile de sarbatoare. – Din fr. allégorique, lat. allegoricus.
alegorie, ALEGORÍE, alegorii, s.f. 1. Procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. 2. Opera literara sau plastica folosind aceasta forma de expresie (fabula, parabola etc.) – Din fr. allégorie, lat. allegoria.
monocrom, MONOCRÓM, -Ă adj. 1. cu o singura culoare; monocromatic (1); unicolor. 2. (despre o pictura, un tipar etc.) executat în valori apropiate ale aceluiasi ton. 3. (fig.) monoton, uniform. (< fr. monochrome)
alelă, ALÉLĂ, alele, s.f. (Biol.) Gena de un anumit tip de pe acelasi cromozom. – Din fr. allèle.
alergare, ALERGÁRE, alergari, s.f. Actiunea de a alerga; alergatura. ♦ (Mai ales la pl.) Proba atletica de fuga pe anumite distante. ♦ Cursa de cai. – V. alerga.
alergător, ALERGĂTÓR, -OÁRE, alergatori, -oare, adj., subst. I. Adj. Care alearga. ♢ Piatra alergatoare (si substantivat, f.) = piatra de moara care se învârteste spre a macina boabele. Pasari alergatoare (si substantivat, f.) = pasari din tarile calde, având picioare lungi, cu care alearga foarte repede. II. S.m. si f. 1. Atlet care concureaza la probe de alergari. 2. (Rar) Curier (însarcinat cu transmiterea unui mesaj). 3. Cal de curse. III. S.f. 1. Dispozitiv pe care se pun mosoare cu fire pentru a face urzeala la razboaiele de tesut taranesti. 2. (Înv.) Parc vast, împrejmuit, în care erau tinute anumite animale si în care se organizau vânatori. – Alerga + suf. -ator.
alergen, ALERGÉN, -Ă, alergeni, -e, adj., s.n. (Substanta de natura proteica) care provoaca o alergie. – Din fr. allergène.
alergie, ALERGÍE, alergii, s.f. (Med.) Mod special de a reactiona al organismului sub actiunea unor microbi sau a unor substante straine introduse pe cai variate (digestiva, respiratorie, injectii etc.). – Din fr. allergie.
ales, ALÉS1 s.n. Faptul de a (se) alege. ♢ Loc. adj. Pe ales(e) = deosebit, special. ♢ Loc. adv. Pe ales(e) sau într-ales = la libera alegere, dupa plac. [Forma gramaticala: (în loc.) alese] – V. alege.
alestâncă, ALESTẤNCĂ s.f. (Reg.) Numele unei tesaturi de bumbac. [Var.: halastấnca s.f.] – Din rus. holstinka.
aleurit, ALEURÍT s.n. Roca sedimentara detritica, neconsolidata, formata din fragmente de minerale si de roci cu dimensiunile foarte mici. ♦ Fractiune din sedimente cu aceeasi granulatie. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleurite.
aleurolit, ALEUROLÍT s.n. Roca sedimentara aleuritica, compacta. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleurolite.
aleuronat, ALEURONÁT s.n. Produs alimentar, bogat în proteine, obtinut din gluten, din care se fac preparate culinare dietetice pentru bolnavii de diabet. [Pr.: -le-u-] – Din fr. aleuronate.
alexandrin, ALEXANDRÍN, -Ă, alexandrini, -e, adj. Care tine de civilizatia elenistica din Alexandria; p. ext. care tine de epoca elenistica. ♦ Vers alexandrin (si substantivat, m.) = vers iambic de 12 silabe (cu cezura dupa silaba sasea). Poezie alexandrina = poezie de tip rafinat, erudit, adesea ezoteric, caracteristica epocii elenistice. – Din fr. alexandrin, lat. alexandrinus.
alexandrinism, ALEXANDRINÍSM s.n. 1. Ansamblu de manifestari ale civilizatiei elenistice, semigrecesti, semiegiptene, cu centrul în orasul Alexandria (sec. III î.Hr. – III d.Hr.). 2. Caracterul operei poetilor alexandrini; p. ext. caracterul rafinat, erudit, subtil, ezoteric al artei si filozofiei în perioadele sale de declin. – Din fr. alexandrinisme.
alexie, ALEXÍE s.f. Incapacitate de a citi, cecitate verbala provocata de unele leziuni în centrii nervosi. – Din fr. alexie.
aleza, ALEZÁ, alezez, vb. I. Tranz. A prelucra interiorul unei piese cilindrice, dându-i diametrul cerut. ♦ A calibra exact dimensiunile unui orificiu dintr-o piesa mecanica. – Din fr. aléser.
alezare, ALEZÁRE, alezari, s.f. Actiunea de a aleza; alezaj. – V. aleza.
alezie, ALEZÍE, s.f. Incapacitate de a citi litere, cifre sau note muzicale. – Din fr. alésie.
alfa, ÁLFA1 s.m. invar. 1. Numele primei litere a alfabetului grecesc, corespunzatoare sunetului "a". ♢ Expr. De la alfa la omega = de la început pâna la sfârsit. (A fi) alfa si omega = (a fi) începutul si sfârsitul, (a fi) atotcunoscator, (a fi) factorul esential. 2. (Fiz.) Particula alfa = particula alcatuita din doi protoni si doi neutroni, emisa de unele substante radioactive. Radiatie alfa = radiatie constituita din particule alfa. – Din ngr. álfa.
alfa, ÁLFA2 s.m. invar. Planta graminee originara din Algeria, din care se fac coarde, fibre etc. (Stipa tenacissima). ♢ Hârtie alfa = hârtie de calitate superioara, fabricata din frunzele acestei plante. – Din fr. alfa.
alfabetar, ALFABETÁR, alfabetare, s.n. Set de litere si silabe folosit ca material didactic pentru formarea cuvintelor. – Alfabet + suf. -ar.
alfabetizare, ALFABETIZÁRE s.f. Actiunea de a alfabetiza; instruirea analfabetilor; combatere a analfabetismului. – V. alfabetiza.
alfatron, ALFATRÓN s.n. Vacuummetru care se bazeaza pe efectul ionizant al radiatiei alfa emise de o sursa etalonata. – Din fr. alphatrone.
algă, ÁLGĂ, alge, s.f. (La pl.) Plante inferioare caracterizate prin prezenta clorofilei si raspândite în ape dulci, sarate si pe uscat; (si la sg.) planta din acest grup. – Din fr. algue, lat. alga.
algebră, ALGÉBRĂ s.f. 1. Teorie a operatiilor privind numerele reale (pozitive ori negative) sau complexe si rezolvarea ecuatiilor prin substituirea prin litere a valorilor numerice si a formulei generale de calcul numeric particular. ♦ Manual scolar care se ocupa cu studierea acestor operatii. 2. (În sintagma) Algebra logicii = parte a logicii matematice care cuprinde calculul propozitiilor, claselor si relatiilor. – Din fr. algèbre, lat. algebra.
algerian, ALGERIÁN, -Ă, algerieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Algeriei. 2. Adj. Care apartine Algeriei sau poporului ei, privitor la Algeria sau la poporul ei. [Pr.: -ri-an] – Din fr. algérien.
algezie, ALGEZÍE, algezii, s.f. (Med.) Capacitatea de a simti durerea. ♦ (Med.) Durere. – Din germ. Algesiel.
algiditate, ALGIDITÁTE s.f. Simptom al unei boli caracterizat prin racirea treptata a corpului. – Din fr. algidité.
algogen, ALGOGÉN, -Ă, algogeni, -e, adj. Care este produs de o excitatie puternica si care ataca terminatiile nervoase. – Din fr. algogène.
monocord, MONOCÓRD, -Ă I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singura coarda. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singura coarda, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor si a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)
algomanie, ALGOMANÍE s.f. (Livr.) Cautare a unei placeri în durere. – Din fr. algomanie.
algrafie, ALGRAFÍE s.f. Procedeu de executare a formelor de imprimare pe placi de aluminiu, folosit pentru tiparul plan. – Din fr. algraphie.
alia, ALIÁ, aliez, vb. I. 1. Refl. A încheia un tratat de alianta. ♦ A se întelege cu cineva, a se coaliza în vederea unei actiuni comune. 2. Tranz. A topi laolalta anumite metale sau anumite metale cu metaloizi pentru a obtine un aliaj. [Pr.: -li-a] – Din fr. allier.
alianţă, ALIÁNŢĂ, aliante, s.f. 1. Întelegere politica între doua sau mai multe state, pe baza de tratat, prin care statele respective se obliga sa actioneze în comun sau sa se ajute în anumite împrejurari, în special în caz de razboi ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate. ♦ Legatura, întelegere între doua sau mai multe grupuri, în vederea realizarii unui obiectiv comun. 2. (În sintagma) Ruda prin alianta = persoana devenita, prin contractarea unei casatorii, ruda cu rudele sotiei sau ale sotului. ♦ (Reg.) Inel de logodna. [Pr.: -li-an-] – Din fr. alliance.
aliat, ALIÁT, -Ă, aliati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj. Unit, întovarasit cu cineva printr-o alianta în vederea unei actiuni comune; (despre un stat) care a încheiat un tratat de alianta. 2. S.m. si f. Persoana, clasa, partid, stat etc. care se uneste cu cineva în vederea unei actiuni comune. 3. Adj. (Despre metale) Caruia i s-a adaugat o anumita cantitate din unul sau mai multe elemente, pentru a forma un aliaj. [Pr.: -li-at] – V. alia.
alibi, ALIBÍ, alibiuri, s.n. 1. Dovada de nevinovatie rezultata din constatarea ca, la data savârsirii infractiunii, cel învinuit se afla în alta parte decât la locul savârsirii ei. 2. Mijloc de aparare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuza, justificare. ♢ Expr. A (nu) avea (nici) un alibi = a (nu) detine (nici) o proba, a (nu) avea (nici) o motivare. – Din fr. alibi.
alicotă, ALICÓTĂ, alicote, adj.f. (Mat. în sintagma) Parte alicota = parte care se cuprinde exact, de un anumit numar de ori, într-o cantitate data. – Din fr. aliquote.
alicuantă, ALICUÁNTĂ, alicuante, adj.f. (Mat.; în sintagma) Parte alicuanta = parte care nu se cuprinde exact, de un anumit numar de ori, într-o anumita cantitate data. – Din fr. aliquante.
aliena, ALIENÁ, alienez, vb. I. 1. Tranz. (Jur.) A transmite cuiva un drept sau un lucru prin vânzare, cesiune etc.; a înstraina. 2. Refl. (Livr.) A înnebuni. ♦ A deveni ostil societatii, factorilor de civilizatie, a se simti izolat în societatea moderna. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliéner, lat. alienare.
alienare, ALIENÁRE, alienari, s.f. 1. (Jur.) Actiunea de a aliena; înstrainare a unui bun. 2. (Fil.) Înstrainare. 3. (Med.; în sintagma) Alienare mintala = nebunie. [Pr.: -li-e-] – V. aliena.
alifie, ALIFÍE, alifii, s.f. Preparat farmaceutic de uz extern, compus din substante medicamentoase încorporate într-o masa onctuoasa si întrebuintat în medicina si în cosmetica. – Din ngr. alifi "unsoare".
alimba, ALIMBÁ, alimbez, vb. I. Tranz. A descarca pe alte vase o parte din încarcatura unei nave, pentru a o putea face sa navigheze în ape de mica adâncime. – Cf. l i m b.
alimenta, ALIMENTÁ, alimentez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A consuma sau a da sa consume alimente; a (se) hrani. 2. Tranz. si refl. A (se) aproviziona. 3. Tranz. A furniza materiale, energie, utilaje etc. unor institutii, întreprinderi etc. pentru asigurarea functionarii sau activitatii acestora. – Din fr. alimenter.
alimentar, ALIMENTÁR, -Ă, alimentari, -e, adj. De alimente, privitor la alimente. ♢ Industrie alimentara = industrie care transforma materiile prime de origine animala si vegetala în produse necesare hranei. ♢ Pensie alimentara = suma de bani necesara întretinerii unei persoane pe care cineva o plateste, lunar, în temeiul unei obligatii stabilite prin lege sau prin hotarâre judecatoreasca; pensie de întretinere. ♦ (Substantivat, f.) Bacanie. – Din fr. alimentaire, lat. alimentarius.
alimentare, ALIMENTÁRE, alimentari, s.f. Actiunea de a (se) alimenta si rezultatul ei; hranire, alimentatie, nutritie. – V. alimenta.
monoclu, MONÓCLU s. n. 1. lentila care se poarta sprijinita în orbita ochiului pentru a corecta un defect de vedere. 2. pansament care acopera un singur ochi. (< fr. monocle)
alinare, ALINÁRE, alinari, s.f. Actiunea de a (se) alina si rezultatul ei. – V. alina.
aliniere, ALINIÉRE, alinieri, s.f. Actiunea de a (se) alinia si rezultatul ei. ♦ (Mil.; articulat, cu valoare de interjectie) Aliniati-va! Refaceti alinierea ! [Pr.: -ni-e-] – V. alinia.
monoclonal, MONOCLONÁL, -Ă adj. cu descendenta pe cale asexuata din acelasi stramos. (< fr. monoclonal)
alintare, ALINTÁRE, alintari, s.f. Actiunea de a (se) alinta si rezultatul ei; dezmierdare, mângâiere, alintatura; alint; rasfat, razgâiala. – V. alinta.
alipire, ALIPÍRE, alipiri, s.f. Actiunea de a (se) alipi si rezultatul ei. – V. alipi.
alismatacee, ALISMATACÉE s.f. pl. Familie de plante acvatice, monocotilodenate, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu canale aerifere în tulpini si frunze. – Dupa fr. alismacées.
alişveriş, ALISVERÍS, alisverisuri, s.n. (Fam.) Vânzare, negot, afaceri (reusite). – Din tc. alisveris.
aliteraţie, ALITERÁŢIE, aliteratii, s.f. 1. Procedeu stilistic care consta în repetarea aceluiasi sunet sau a unui grup de sunete în cuvinte care se succeda. 2. (Med.) Repetare a unor sunete sau silabe în stari de puternica excitatie psihica. – Din fr. allitération.
alivancă, ALIVÁNCĂ, alivenci, s.f. (Reg.) 1. Turta facuta din malai amestecat cu lapte batut si cu brânza si coapta în cuptor cu unt sau cu smântâna. 2. (La pl.) Numele unei hore; melodia dupa care se executa. – Et. nec.
alivanta, ALIVÁNTA interj. (Astazi rar) 1. Exclamatie (glumeata) rostita când cade cineva. ♢ (Adverbial, în expr.) A da (sau a cadea, a veni etc. alivanta = a da (sau a cadea etc.) peste cap. 2. Pleaca! sterge-o! [Var.: alivánti interj.] – Probabil ngr. alla vanda ("într-o parte, la o parte").
alizarină, ALIZARÍNĂ s.f. Substanta rosie, extrasa odinioara din radacina roibei, azi obtinuta prin sinteza. – Din fr. alizarine.
monoclinal, MONOCLINÁL, -Ă adj., s. n. (structura geologica) sub forma unor straturi succesive, cu acelasi sens si unghi de înclinare. (< fr. monoclinal)
allegretto, ALLEGRÉTTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Într-un tempo vioi (dar mai moderat decât allegro); repejor. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala executata în acest tempo. – Cuv. it.
allegro, ALLÉGRO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În tempo vioi; repede. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala executata în acest tempo. – Cuv. it.
allemandă, ALLEMÁNDĂ, allemande, s.f. Vechi dans de origine populara germana, la început cu caracter vesel, vioi, ulterior, moderat, grav, în doi timpi; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. allemande.
almageste, ALMAGÉSTE s.f. pl. Culegere de operatii astronomice, facuta pentru prima data de Ptolemeu. – Din fr. almageste.
almanah, ALMANÁH, almanahuri, s.n. 1. Calendar care cuprinde date de popularizare din diferite domenii. ♦ Publicatie anuala, în forma de volum, care cuprinde un calendar si un bogat material beletristic sau de alta natura, precum si diverse note informative cu caracter enciclopedic. 2. Publicatie periodica de literatura, pentru un anumit domeniu de activitate. – Din fr. almanach, lat. almanachus.
alocare, ALOCÁRE, alocari, s.f. Actiunea de a aloca; alocatie. – V. aloca.
alocaţie, ALOCÁŢIE, alocatii, s.f. Alocare; (concr.) suma acordata de stat sau de o institutie pentru un anumit scop. ♦ Indemnizatie acordata de stat, în anumite conditii, unei anumite persoane. – Din fr. allocation.
monoclin, MONOCLÍN, -Ă I. adj. cu androceul si gineceul în aceeasi floare. II. s. n. structura monoclinala. (< fr. monocline)
aloe, ALÓE s.f. Nume dat mai multor specii de plante exotice decorative, din familia liliaceelor, cu flori mari, galbene sau rosii, dispuse în spice, si cu frunze carnoase care contin un suc folosit în farmacie (Aloe). ♦ Substanta solida cu miros placut si cu gust amar, extrasa din frunzele unor specii de aloe si întrebuintata în farmacie; sabur. [Pr.: -lo-e] – Din fr. aloès, lat. aloe.
alogam, ALOGÁM, -Ă, alogami, -e, s.f., adj. 1. S.f. Planta a carei fecundare se face cu polen provenit de la o alta planta din aceeasi specie. 2. Adj. Referitor la alogamie, în legatura cu alogamia. – Din fr. allogame.
alogamie, ALOGAMÍE s.f. Fecundare a unei plante cu polen provenit de la alte plante din aceeasi specie. – Din fr. allogamie.
alopatie, ALOPATÍE s.f. Tratament medical constând în administrarea unor medicamente în doze care, la omul sanatos, ar declansa efecte contrare simptomelor caracteristice bolii care trebuie tratata. – Din fr. allopathie.
aloxan, ALOXÁN s.n. Substanta derivata prin oxidare din acidul uric, cu actiune distructiva asupra celulelor pancreatice secretoare de insulina; provoaca diabetul experimental. – Din engl. aloxan.
alpaca, ALPACÁ1 s.f. Animal rumegator cu lâna fina, lunga si subtire, care traieste în America de Sud (Lama pacos). ♦ Stofa fina fabricata din lâna acestui animal. – Din fr. alpaga, alpaca.
alpaca, ALPACÁ2 s.f. Aliaj inoxidabil de nichel, cupru si zinc, folosit la fabricarea tacâmurilor, instrumentelor medicale etc. – Din germ. Alpaka.
alpin, ALPÍN, -Ă, alpini, -e, adj. Care apartine sau care este caracteristic muntilor Alpi sau, p. ext., regiunilor muntoase înalte; alpestru. – Din fr. alpin, lat. alpinus.
alpinism, ALPINÍSM s.n. Ramura sportiva care cuprinde ascensiunile în munti, în special escaladarea partilor greu accesibile ale acestora. – Din fr. alpinisme.
alpinist, ALPINÍST, -Ă, alpinisti, -ste, s.m. si f. Persoana care practica alpinismul. – Din fr. alpiniste.
alsacian, ALSACIÁN, -Ă, alsaciani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Locuitor al Alsaciei sau originar din aceasta regiune. 2. Adj. Care apartine Alsaciei sau alsacienilor (1), privitor la Alsacia sau la alsacieni. 3. Adj., s.m. (Si în sintagma) Lup alsacian = rasa de câini de paza de talie mare, originara din Franta. [Pr.: -ci-an] – Din fr. alsacien.
alt, ALT, ÁLTĂ, alti, alte, adj. (Arata ca fiinta sau lucrul al carui nume îl determina nu este aceeasi sau acelasi cu fiinta sau lucrul despre care a fost vorba, care este de fata sau este cel obisnuit) Alt om. Alt obiect. ♢ Expr. (Pop.) Câte alte = multe. [Gen.-dat. sg.: altui, altei, gen.-dat. pl.: altor] – Lat. alt[(e)rum].
altaic, ALTÁIC, -Ă, altaici, -ce, adj. Din Altai, caracteristic muntilor Altai. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. altaïque.
altar, ALTÁR, altare, s.n. 1. Parte a bisericii, despartita de naos prin catapeteasma, în care se oficieaza liturghia. ♦ Masa de cult pe care se oficiaza liturghia, în biserica crestina. 2. Ridicatura din piatra, pamânt sau lemn pe care, în antichitate, se aduceau jertfe zeilor. 3. (În expr.) Pe altarul patriei = (sacrificându-se, facând totul) pentru patria sa. 4. (Tehn.) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacara. – Lat. altarium.
altera, ALTERÁ, alterez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A suferi sau a face sa sufere transformari sub actiunea mediului extern; a (se) descompune, a (se) strica. ♢ Tranz. Caldura altereaza alimentele. 2. Tranz. A denatura, a falsifica, a transforma. 3. Refl. (Fon.; despre sunete) A se schimba, a se transforma. 4. Tranz. (Muz.) A ridica sau a coborî un sunet, un acord etc. cu un semiton sau doua (cu ajutorul diezilor, bemolilor etc.) – Din fr. altérer, lat. alterare.
alterare, ALTERÁRE, alterari, s.f. Actiunea de a (se) altera si rezultatul ei. – V. altera.
alterat, ALTERÁT, -Ă, alterati, -te, adj. 1. (Despre materii organice) Descompus, stricat. 2. Denaturat, falsificat. 3. (Fon.; despre sunete) Schimbat, modificat. 4. (Muz.; despre sunete sau acorduri) Ridicat sau coborât cu un semiton sau doua. – V. altera.
alteraţie, ALTERÁŢIE, alteratii, s.f. Procedeu prin care se modifica, cu ajutorul unor semne conventionale, înaltimea sunetelor; p. ext. semn pus înaintea unei note muzicale, care indica modificarea înaltimii unui sunet; accident. – Din fr. altération.
alterna, ALTERNÁ, alternez, vb. I. Intranz. si tranz. 1. A reveni sau a face sa revina succesiv, a lua pe rând unul locul altuia, a se succeda sau a face sa se succeada la intervale aproximativ egale. 2. Intranz. (Despre sunete) A se schimba prin alternante (2). – Din fr. alterner, lat. alternare.
alternare, ALTERNÁRE, alternari, s.f. Actiunea de a alterna si rezultatul ei. – V. alterna.
alternativă, ALTERNATÍVĂ, alternative, s.f. 1. Posibilitate de a alege între doua solutii, între doua situatii etc. care se exclud. 2. Relatie între doua judecati în care, daca o judecata e adevarata, cealalta e neaparat falsa. – Din fr. alternative.
alteţă, ALTÉŢĂ, altete, s.f. (Adesea folosit ca formula de adresare) Titlu dat principilor si principeselor dintr-o casa domnitoare; persoana care poarta acest titlu. – Din it. altezza, fr. altesse.
monocit, MONOCÍT s. n. leucocita monocelulara de dimensiuni mari, cu o puternica actiune fagocitara. (< fr. monocyte)
altfel, ÁLTFEL adv. 1. În alt chip; altcum, altcumva, altminteri. ♢ Loc. adj. Altfel de = de alta natura, de alt soi. ♢ De altfel = însa; cu toate acestea. 2. Daca nu..., în caz contrar. – Alt + fel.
altitelemetru, ALTITELEMÉTRU, altitelemetre, s.n. Instrument cu care se masoara altitudinea unui punct inaccesibil. – Din fr.altitélémètre.
altîncotro, ÁLTÎNCOTRO adv. (Rar, în expr.) A nu avea (face) altîncotro = a nu putea sa faca altfel. – Alt + încotro.
altminteri, ALTMÍNTERI adv. 1. În alt chip; altfel. 2. De nu..., daca nu..., în caz contrar. 3. De altfel. [Var.: almíntere, almíntrele, altmínterea, altmíntrele, altmíntrelea adv.] – Lat. alteramente.
monocinetic, MONOCINÉTIC, -Ă adj. (fiz.; despre un fascicul) format din particule cu aceeasi viteza. (< fr. monocinétique)
altogravură, ALTOGRAVÚRĂ, altogravuri, s.f. Reproducere dupa originalele de arta prin folosirea cliseelor metalice gravate de mâna sau pe baza de acvaforte. – Din fr. altogravure.
altoi, ALTOÍ2, altoiesc, vb. IV. Tranz. 1. A introduce o ramura a unei plante în tesutul alteia, stabilind astfel un contact între tesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însusirile altoiului. 2. (Fam.) A bate, a lovi, a plesni pe cineva. [Var.: (reg.) hultuí vb. IV] – Din magh. oltani.
altoire, ALTOÍRE, altoiri, s.f. Actiunea de a altoi2; altoit1, altoiala. – V. altoi2.
altul, ÁLTUL, ÁLTA, altii, altele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu alta fiinta sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de fata sau care este cel obisnuit) Sa raspunda altul. ♢ Expr. Unuia (si) altuia = oricui, Unii (si) altii = multi. Unul ca altul = la fel, deopotriva, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul dupa altul = succesiv. ♦ (Cu forma feminina si sens neutru) Poveste, întâmplare. ♢ Expr. Alta (acum)!, exprima dezaprobarea fata de o propunere sau o veste neasteptata. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (si) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice pret; fara a se gândi prea mult. Pâna una-alta = deocamdata. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorba-n vorba. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanta cu "unul", "una") Celalalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.
aluat, ALUÁT, aluaturi, s.n. 1. Pasta obisnuita din faina amestecata cu apa, grasime etc., din care se prepara pâine, prajituri etc.; coca. 2. Bucatica de aluat (1) folosita cu plamadeala. 3. Prajitura facuta din aluat (1). [Pr.: -lu-at] – Lat. allevatum (=allevatus "ridicat, înaltat").
monociclu, MONOCÍCLU s. n. vehicul cu o singura roata, folosit de acrobati în circuri. (< fr. monocycle)
aluminiza, ALUMINIZÁ, aluminizez, vb. I. Tranz. A acoperi suprafata unui metal cu un strat protector de aluminiu; (tehn.) a caloriza. – Aluminiu + suf. -iza.
aluminizare, ALUMINIZÁRE s.f. Acoperire a suprafetei unui obiect cu un strat protector de aluminiu. – Din aluminiu.
aluminizat, ALUMINIZÁT, -Ă, aluminizati, -te, adj. (Despre metale) Care a fost acoperit cu un strat protector de aluminiu. – V. aluminiza.
aluminotermie, ALUMINOTERMÍE s.f. Producere de temperaturi înalte prin reactia aluminiului în praf asupra unor oxizi metalici (reactie utilizata la sudarea otelului în bombele incendiare). – Din fr. aluminothermic.
alumosilicat, ALUMOSILICÁT, alumosilicati, s.m. Sare naturala a acizilor silicici, în a carei structura cristalina o parte din ionii de siliciu sunt înlocuiti cu cei de aluminiu. – Din fr. alumosilicate.
alunar, ALUNÁR, alunari, s.m. I. Vânzator de alune. II. 1. Pasare de munte cu penele cafenii stropite cu alb, care se hraneste cu alune, ghinda, seminte si insecte; gaita de munte, nucar (1) (Nucifraga caryocatactes). 2. (Zool.) Pârs. – Aluna + suf. -ar.
alună, ALÚNĂ, alune, s.f. Fructul alunului, de forma sferica sau ovoidala, cu un mic cioc, având la baza un învelis verde în forma de degetar. ♢ Aluna de pamânt (sau americana) = planta anuala din familia leguminoaselor, originara din America de Sud, cu flori galbene, cultivata pentru semintele sale comestibile si uleiul extras din acestea; fructul acestei plante, care se formeaza în pamânt (de unde vine si numele) si contine substante grase si substante proteice; arahida (Arachis hypogaea). – Lat. •abellona (= abellana [nux]).
alunea, ALUNEÁ, alunele, s.f. 1. Alunita (1). 2. Numele unui dans popular; melodia dupa care se executa acest dans. – Aluna + suf. -ea.
aluneasca, ALUNEÁSCA s.f. art. Numele unui dans popular; melodia dupa care se executa acest dans. – Aluna + suf. -easca.
aluneca, ALUNECÁ, alúnec, vb. I. Intranz. 1. A-si pierde echilibrul, calcând pe o suprafata lucioasa (si a cadea, a se prabusi). 2. A se misca lin, fara a întâmpina vreo rezistenta; (despre doua corpuri aflate în contact) a se deplasa unul fata de celalalt tangential, fara a se rostogoli; a se strecura usor. 3. Fig. A se abate, a se lasa ispitit; a gresi. [Var.: lunecá vb. I] – Lat. lubricare.
alunecare, ALUNECÁRE, alunecari, s.f. Actiunea de a aluneca; alunecatura, alunecus (2). [Var.: lunecáre s.f.] – V. aluneca.
alunel, ALUNÉL, alunei, s.m. 1. Diminutiv al lui alun. 2. (Art.) Numele unui dans popular; melodia dupa care se executa acest dans. 3. Alunita (2). – Alun + suf. -el.
alunele, ALUNÉLE s.f. pl. I. (Bot.) Planta erbacee cu flori albe, cu tuberculele si frunzele comestibile (Carum bulbocastanum). 2. Baraboi (1). 3. Coada-soricelului. II. (Reg.) Pistrui. – Aluna + suf. -ea.
alungare, ALUNGÁRE, alungari, s.f. Actiunea de a alunga; izgonire. – V. alunga.
alungire, ALUNGÍRE, alungiri, s.f. Actiunea de a alungi si rezultatul ei; prelungire. – V. alungi.
alunizare, ALUNIZÁRE s.f. Actiunea de a aluniza; aselenizare. – V. aluniza.
alură, ALÚRĂ s.f. 1. Fel de a se misca; mers, umblet; (rar) înfatisare. 2. Mod de deplasare a unui animal. 3. Ritm în care se desfasoara o actiune individuala sau colectiva în întrecerile sportive. 4. Mod în care se desfasoara un eveniment, o întâmplare etc. – Din fr. allure.
aluzie, ALÚZIE, aluzii, s.f. Cuvânt, expresie, fraza prin care se face o referire la o persoana, la o situatie, la o idee, fara a o exprima direct. ♢ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva); a viza. [Var.: (înv.) aluziúne s.f.] – Din fr. allusion, lat. allusio, -onis.
alveolă, ALVEÓLĂ, alveole, s.f. 1. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni mici, situate în oasele maxilarelor, în care sunt înfipti dintii. 2. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni microscopice situate la extremitatea unei bronhiole. 3. Celula a fagurelui. 4. (În sintagma) Alveola eoliana = mica excavatie în rocile regiunilor de desert, rezultata din actiunea vântului. [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéole.
alveolită, ALVEOLÍTĂ s.f. Inflamatie acuta sau cronica a alveolelor (1). [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéolite.
amabile, AMÁBILE adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În mod gratios, placut. – Cuv. it.
amalgamare, AMALGAMÁRE, amalgamari, s.f. Actiunea de a amalgama. – V. amalgama.
monobazic, MONOBÁZIC, -Ă adj. (despre acizi) care contin în molecula lor un singur atom de hidrogen, apt de a fi înlocuit cu un atom de metal. (< fr. monobasique)
amandină, AMANDÍNĂ, amandine, s.f. 1. Prajitura preparata din ciocolata si crema (de migdale). 2. Bomboana în forma de migdala, umpluta cu crema de ciocolata si tavalita în cacao. – Din fr. amandine.
amanetare, AMANETÁRE, amanetari, s.f. Actiunea de a amaneta. – V. amaneta.
amant, AMÁNT, -Ă, amanti, -te, s.m. si f. Persoana care întretine relatii de dragoste cu o persoana de alt sex fara a fi casatorit cu aceasta; (pop.) iubit, ibovnic. – Din fr. amant, lat. amans, -ntis.
amar, AMÁR, -Ă, amari, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre alimente, bauturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necajit. ♢ Expr. Pâine amara = mijloace de existenta câstigate cu multa truda. A face (cuiva) zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strasnic, cumplit. 3. Fig. Rautacios. II. S.n. 1. Jale, tristete; suferinta, chin, necaz. ♢ Expr. A-si înghiti amarul = a suferi în tacere. A-si varsa amarul = a face destainuiri, a-si spune durerea, suferinta. ♦ (Cu valoare de interjectie) Vai! 2. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Multime, gramada. Amar de vreme. – Lat. amarus.
amara, AMARÁ, amarez, vb. I. Tranz. 1. A lega o ambarcatie cu un cablu de tarm sau de alta nava. 2. A fixa un obiect pe o ambarcatie astfel încât acesta sa nu se deplaseze din pricina balansului ambarcatiei. – Din fr. amarrer.
amarant, AMARÁNT, amaranti s.m. 1. Planta erbacee cu inflorescenta în forma de spic, cu flori mici rosii, galbene sau albe catifelate. 2. Colorant rosu-albastrui obtinut din aceasta planta. – Din fr. amarante, lat. amarantus.
amarantacee, AMARANTACÉE s.f. pl. Familie de plante erbacee cu frunze întregi, alterne sau opuse, cu flori unisexuate sau hermafrodite, grupate în inflorescente. – Din fr. amarantacées.
amarare, AMARÁRE, amarari, s.f. Actiunea de a amara; amaraj. – V. amara.
amarilidacee, AMARILIDACÉE, amarilidacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee monocotiledonate, de obicei cu bulb si cu ovar inferior; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. amaryllidacées.
amarilis, AMARÍLIS, amarilisi s.m. Planta erbacee cu bulbi cu flori mari, de culoare portocalie sau roz. – Din fr. amaryllis.
amator, AMATÓR, -OÁRE, amatori, -oare, s.m. si f., adj. 1. (Persoana) careia îi place ceva, care are predilectie sau pasiune pentru ceva; (persoana) care este dispusa sa cumpere ceva. 2. (Persoana) care se ocupa cu o meserie, cu o arta, cu o disciplina, fara a o exercita ca profesionist; diletant. – Din fr. amateur, lat. amator.
amatorism, AMATORÍSM s.n. Practicare, ca amator, a unui sport, a unei arte etc. – Amator + suf. -ism. Cf. fr. a m a t e u r i s m e.
amazoană, AMAZOÁNĂ, amazoane, s.f. 1. (Mitol.) Femeie apartinând unui trib razboinic legendar, din care erau exclusi barbatii. 2. Femeie care practica cu predilectie calaria. – Din fr. amazone.
amăgeală, AMĂGEÁLĂ, amageli, s.f. Mijloc folosit pentru a însela buna-credinta a cuiva; escrocherie. ♢ A umbla cu amageli = a umbla cu înselaciuni; a avea obisnuinta de a amagi. [G.-D. amagelii] – Amagi + suf. -eala.
amănunţire, AMĂNUNŢÍRE, amanuntiri, s.f. (Rar) Actiunea de a amanunti. – V. amanunti.
amărăciune, AMĂRĂCIÚNE, amaraciuni, s.f. 1. Mâhnire, tristete; amarâre. 2. (Rar) Amareala (1). – Amar + suf. -aciune.
amărăluţă, AMĂRĂLÚŢĂ, amaralute s.f. Mica planta erbacee cu frunzele ascutite si cu flori mici, galbene-aurii, care contin un suc amar cu proprietati tonice (Cicendia filiformis). – Amareala + suf. -uta.
amărătăciune, AMĂRĂTĂCIÚNE s.f. Planta erbacee cu tulpina înalta si cu flori galbene (Senecio sarracenicus – Amarât + suf. -aciune.
amărâre, AMĂRẤRE, amarâri, s.f. (Rar) Faptul de a se amarî; amaraciune. – V. amarî.
monoacid, MONOACÍD adj., s. m. (corp) care poseda o singura functie acida. (< fr. monoacide)
amărât, AMĂRẤT, -Ă, amarâti, -te, adj. Mâhnit, necajit, suparat; chinuit, trist. ♦ (Adesea substantivat) Prapadit, nenorocit; sarac. ♦ (Despre obiecte) Ponosit, uzat, saracacios. – V. amarî.
amăreală, AMĂREÁLĂ, amareli, s.f. 1. (Proprietarea de a avea un) gust amar; amaraciune. ♢ Amareala merelor si perelor = boala a fructelor de mar si par, manifestata prin aparitia pe aceasta a unor pete în dreptul carora carnea fructului respectiv capata un gust amar. 2. Mica planta erbacee cu flori albastre, rosii sau (rar) albe, dispuse în raceme, cu fructe capsule, întrebuintata, pentru proprietatile sale expectorante, contra afectiunilor pulmonare (Polygala vulgaris); sopârlita. – Amârî + suf. -eala.
amărî, AMĂRÎ, amarasc, vb. IV. Refl si tranz. A capata sau face sa capete gust amar. 2. Fig. A (se) întrista, a (se) supara, a (se) mâhni. – Lat. •amarire.
monoachenă, MONOACHÉNĂ s. f. fruct format dintr-o singura achena. (< fr. mono-akène)
amăruţă, AMĂRÚŢĂ, amarute, s.f. Planta erbacee cu tulpina dreapta, frunzele acoperite cu peri aspri si flori galbene, dispuse în capitule (Pieris hieracioides) – Amar + suf. -uta.
amâna, AMÂNÁ, amấn, vb. I. Tranz. 1. A trece la îndeplinirea unei actiuni într-un moment ulterior celui stabilit initial. 2. A purta cu vorba pe cineva. – A3 + mâne (= mâine).
amânare, AMÂNÁRE, amânari, s.f. Actiunea de a amâna si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. Fara amânare = îndata. (Înv.) Cu amânare = în tihna. – V. amâna.
ambala, AMBALÁ, ambalez, vb. I. 1. Tranz. A împacheta ceva într-un material protector, în vederea usurarii manipularii lui si a transportului. 2. Tranz. A face ca viteza unui motor sa devina mai mare decât viteza lui nominala. 3. Refl. (Despre cai) A începe sa fuga tare (fara a putea fi oprit). 4. Refl. Fig. A se lasa purtat de mânie, de entuziasm, a se avânta într-o discutie aprinsa; a se antrena, a se aprinde. – Din fr. emballer.
ambalaj, AMBALÁJ, ambalaje, s.n. Ambalare; (concr.) material sau obiect în care se împacheteaza ceva. – Din fr. emballage.
ambalare, AMBALÁRE, ambalari, s.f. Actiunea de a (se) ambala; (în special) împachetare. – V. ambala.
ambarda, AMBARDÁ, ambardez, vb. I. Intranz. (Despre mare) A face ambardee. – Din fr. embarder.
ambasadă, AMBASÁDĂ, ambasade, s.f. Reprezentanta diplomatica pe lânga guvernul unei tari straine, condusa de un ambasador. ♦ Cladire în care îsi are sediul aceasta reprezentanta. – Din fr. ambassade.
ambidextrie, AMBIDEXTRÍE s.f. Capacitate de a se folosi cu aceeasi usurinta de ambele mâini. – Din fr. ambidextrie.
ambidextru, AMBIDÉXTRU, -Ă, ambidextri, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care se slujeste cu aceeasi îndemânare de ambele mâini. – Din fr. ambidextre.
ambiguiza, AMBIGUIZÁ, ambiguizez, vb. I. Tranz. (Livr.) A face sa devina ambiguu. [Pr.: -gu-i-] – Ambiguu + suf. -iza.
moniţiune, MONIŢIÚNE s. f. 1. avertisment dat cuiva de un reprezentant al bisericii catolice pentru o greseala pe cale de a fi înfaptuita. 2. dojana, observatie facuta cuiva. (< fr. monition, it. monizione, lat. monitio)
ambiofonie, AMBIOFONÍE s.f. Metoda de modificare a acusticii unei sali prin mijloace electroacustice pentru crearea ambiantei sonore adecvate unui anumit gen de program. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. ambiophonie.
ambreiere, AMBREIÉRE, ambreieri, s.f. Actiunea de a ambreia. [Pr.: -bre-ia-. – Var.: ambreiáre s.f.] – V. ambreia.
ambroziac, AMBROZIÁC, -Ă, ambroziaci, -ce, adj. (Livr.) Cu parfum de ambrozie; p. ext. minunat. [Pr.: -zi-ac] – Din fr. ambrosiaque.
ambrozie, AMBRÓZIE s.f. (În mitologia greaca) Hrana aromata a zeilor, despre care se credea ca da nemurire si tinerete vesnica; p. ext. bautura minunata. – Din fr. ambroisie, lat. ambrosia.
ambulacrar, AMBULACRÁR, -Ă, ambulacrari, -e, adj. Care apartine unui ambulacru, care se refera la ambulacru. – Din fr. ambulacraire.
ambulacru, AMBULÁCRU, ambulacre, s.n. Organ în forma de tub subtire, terminat de obicei cu o ventuza, caracteristic echinodermelor si servind la locomotie, respiratie si pipait. – Din fr. ambulacre.
ambulanţă, AMBULÁNŢĂ, ambulante, s.f. Instalatie sanitara mobila, în spatele frontului, care da ranitilor primele ajutoare. ♦ Vehicul special amenajat pentru transportul la spital al celor accidentati sau grav bolnavi; salvare. – Din fr. ambulance.
ambulatoriu, AMBULATÓRIU, -IE, ambulatorii, adj., s.n. 1. Adj. (Despre tratamente medicale) Care nu necesita spitalizare. 2. S.n. Institutie medico-sanitara în care se acorda bolnavilor asistenta medicala, fara ca acestia sa fie internati în spital. – Din fr. ambulatoire, lat. ambulatorius.
ambuscadă, AMBUSCÁDĂ, ambuscade, s.f. 1. Actiune de lupta în care inamicul este atacat prin surprindere. 2. Loc amenajat si ocupat de o subunitate militara, în scopul executarii unui atac prin surprindere asupra dusmanului. – Din fr. embuscade.
ambuteiere, AMBUTEIÉRE s.f. Actiunea de a ambuteia si rezultatul ei. – V. ambuteia.
ambutisa, AMBUTISÁ, ambutisez, vb. I. Tranz. A prelucra prin deformare plastica, la cald sau la rece, un semifabricat din tabla pentru a obtine capace, cutii, farfurii etc. – Cf. fr. e m b o u t i r.
ambutisare, AMBUTISÁRE s.f. Actiunea de a ambutisa. – V. ambutisa.
ameliorare, AMELIORÁRE, ameliorari, s.f. 1. Actiunea de a (se) ameliora si rezultatul ei; îmbunatatire, îndreptare, amelioratie. 2. Proces de creare a unei noi rase de animale si noi soiuri de plante de cultura sau de îmbunatatire a celor existente. [Pr.: -li-o]. – V. ameliora.
amenajament, AMENAJAMÉNT, amenajamente, s.n. 1. Sistem de masuri pentru organizarea exploatarilor forestiere, cuprinzând refacerea, ameliorarea, marirea fondului forestier, protectia si exploatarea lui rationala. 2. Sistem de masuri privind organizarea, folosirea si îmbunatatirea unei pasuni pentru o anumita perioada de timp. – Din fr. aménagement.
amenajare, AMENAJÁRE, amenajari, s.f. 1. Actiunea de a amenaja si rezultatul ei. 2. Ansamblul de lucrari prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse si utilizate astfel încât sistemul sa corespunda cât mai bine scopului pentru care a fost realizat. ♢ Amenajare hidraulica = amenajare pentru prevenirea actunilor daunatoare ale unui curs de apa si pentru valorificarea resurselor lui potentiale. – V. amenaja.
amendament, AMENDAMÉNT, amendamente, s.n. 1. Îmbunatatire, modificare adusa unui proiect de act normativ sau de tratat. 2. Operatie de îmbunatatire a proprietatilor fizice ale solului cultivat, în vederea obtinerii unor recolte sporite. ♦ Substanta care se încorporeaza în sol pentru a schimba unele însusiri nefavorabile ale acestuia, în vederea îmbunatatirii conditiilor de nutritie a plantelor. – Din fr. amendement.
amendare, AMENDÁRE1, amendari, s.f. Actiunea de a amenda1; aplicare a unei amenzi. – V. amenda1.
amendare, AMENDÁRE2, amendari, s.f. Actiunea de a amenda2. – V. amenda2.
ameninţa, AMENINŢÁ, aménint, vb. I. Tranz. 1. A arata intentia de a face rau cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obtine ceva de la el). 2. A face un gest de amenintare. 3. A constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. 4. A fi gata sa..., a fi pe punctul de a... 5. (Rar) A anunta, a vesti, a prevesti ceva rau, primejdios. – Lat. •amminaciare (< minaciae "amenintari").
ameninţare, AMENINŢÁRE, amenintari, s.f. Actiunea de a ameninta si rezultatul ei. ♦ Primejdie, pericol. – V. ameninta.
amentacee, AMENTACÉE, amentacee, s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase cu inflorescenta în forma de amenti; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. amentacées.
american, AMERICÁN, -Ă, americani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Statelor Unite ale Americii sau (mai rar) din populatia de baza a unui alt stat al Americii. 2. Adj. Care apartine (populatiei) Statelor Unite ale Americii sau (mai rar) altui stat al Americii, privitor la (populatia din) Statele Unite ale Americii sau (mai rar) la alt stat din America. – America (n. pr.) + suf. -an. Cf. it. a m e r i c a n o, fr. a m é r i c a i n.
americă, AMÉRICĂ s.f. Nume dat în trecut unei pânze de bumbac de calitate inferioara. – Din n. pr. America.
americiu, AMERÍCIU s.n. Element chimic radioactiv sintetic, care se prezinta ca un metal alb-argintiu, din familia elementelor transuranice. [Var.: amerícium s.n.] – Din fr. américium.
amerindian, AMERINDIÁN, -Ă, amerindieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatii bastinase din America, de rasa mongoloida, numite si piei rosii sau indieni2; (si la sg.) persoana care apartine uneia dintre aceste populatii. 2. Adj. Care apartine amerindienilor (1), privitor la amerindieni; indian2. [Pr.: -di-an] – Din fr. amérindien.
amerizare, AMERIZÁRE, amerizari, s.f. Actiunea de a ameriza; evolutie a unui hidroavion prin care acesta coboara si aluneca pe suprafata unei ape pâna la oprire; amerizaj. ♦ Oprire pe apa a unei nave cosmice. – V. ameriza.
amestec, AMÉSTEC, amestecuri, s.n. 1. Reuniune de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; amestecatura (1), combinatie, mixtura. ♦ (Chim.) Produs obtinut prin punerea laolalta a mai multor substante care îsi pastreaza proprietatile caracteristice. 2. Amestecatura (2). 3. Interventie într-o afacere; participare (neceruta sau fortata) la treburile sau relatiile altora; ingerinta. ♢ Expr. A (nu) avea (vreun) amestec = a (nu) avea un (vreun) rol într-o afacere, a (nu) avea (vreo) legatura cu cineva sau ceva. – Din amesteca (derivat regresiv).
amesteca, AMESTECÁ, améstec, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face un amestec (1). ♦ Tranz. A provoca dezordine, a încurca diverse lucruri între ele. 2. Refl. (Despre grupuri de fiinte deosebite) A patrunde unele printre altele; a se pierde, a disparea în...; p. ext. a se amesteca. 3. Refl. A interveni, a se baga, a se vârî (nechemat) într-o actiune, într-o discutie etc. – Lat. •ammixticare.
amestecare, AMESTECÁRE, amestecari, s.f. Actiunea de a (se) amesteca – V. amesteca.
ametropie, AMETROPÍE s.f. Tulburare a vederii datorata unui viciu de refractie în mediile transparente ale ochiului. – Din fr. amétropie.
ameţi, AMEŢÍ, ametesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A fi cuprins sau a aduce în stare de ameteala; fig. a (se) zapaci. 2. Refl. si tranz. A (se) îmbata (usor). – Probabil lat. •ammattire (< mattus "beat").
ameţit, AMEŢÍT, -Ă, ametiti, -te, adj. 1. Cuprins de ameteala; fig. zapacit. 2. Beat. – V. ameti.
ameţitor, AMEŢITÓR, -OÁRE, ametitori, -oare, adj. Care provoaca ameteala. – Ameti + suf. -itor.
monitor, MONITÓR2 s. n. 1. (telec.) receptor, difuzor sau alt aparat pentru a controla calitatea emisiunilor de radio si televiziune. 2. (inform.) program de control care permite supravegherea mai multor programe fara legatura între ele, într-un ordinator. 3. (tehn.) aparat care dirijeaza, coordoneaza sau supravegheaza. o ~ cardiac = aparat automatic care supravegheaza activitatea inimii. ♢ aparat de control sau de semnalizare a radiatiilor ionizate; dozimetru de control. 4. supervizor. (< engl. monitor)
amfibian, AMFIBIÁN, amfibieni, s.m. (Zool.) Batracian. [Pr.: -bi-an] – Din fr. amphibien.
amfibrah, AMFIBRÁH, amfibrahi, s.m. Unitate ritmica formata, în metrica antica, dintr-o silaba lunga precedata si urmata de doua silabe scurte. ♦ Unitate ritmica alcatuita, în metrica moderna, dintr-o silaba accentuata precedata si urmata de doua silabe neaccentuate. – Din fr. amphibraque, lat. amphibrachus.
amfibrahic, AMFIBRÁHIC, -Ă, amfibrahici, -ce, adj. (Lit.; despre ritm) Care este obtinut din amfibrahi. – Din fr. amphibrachique.
amficţionie, AMFICŢIONÍE s.f. (În Grecia antica) Unitate de triburi sau asociatie de orase-state, grupate în jurul unui sanctuar comun. [Acc. si: amfictiónie. – Pr.: -ti-o-] – Din fr. amphictyonie.
amfimacru, AMFIMÁCRU, amfimacri, s.m. Unitate ritmica formata din trei silabe, dintre care prima si ultima sunt lungi, iar cea din mijloc scurta. – Din fr. amphimacre.
amfineurian, AMFINEURIÁN, amfineurieni, s.m. (La pl.) Clasa de moluste marine care au caractere arhaice (un inel nervos de la care pornesc patru cordoane nervoase în jurul esofagului) (Amphineura); (si la sg.) animal din aceasta clasa. [Pr.: -ne-u-ri-an] – Cf. fr. a m p h i n e u r e s.
amfiox, AMFIÓX, amfiocsi, s.m. Acraniat cu corpul transparent, lung de 3-7 cm, cu scheletul de sustinere format numai din notocorda (Branchiostoma lanceolatum). [Pr.: -fi-ox] – Din fr. amphioxus.
amfipod, AMFIPÓD, amfipode, s.n. (La pl.) Clasa de crustacee care se caracterizeaza prin faptul ca au doua feluri de picioare, unele servindu-le la sarit si altele la înotat; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. amphipode.
amfiteatru, AMFITEÁTRU, amfiteatre, s.n. 1. (În arhitectura greco-romana) Edificiu destinat jocurilor publice, de forma circulara sau ovala, de obicei neacoperit, având la mijloc o arena înconjurata de trepte (gradene) si tribune pentru public. ♢ Loc. adj. si adv. În amfiteatru = (în plan) înclinat, în trepte. 2. Sala de cursuri, de spectacole etc. cu locurile asezate în trepte sau pe un plan înclinat. 3. Configuratie a unor terenuri muntoase sau deluroase în etaje circulare. – Din fr. amphithéâtre, lat. amphitheatrum.
amfiteriu, AMFITÉRIU subst. Mamifer jurasic din care se presupune ca au luat nastere marsupialele si mamiferele placentare. – Din fr. amphithérium.
amfoter, AMFOTÉR, -Ă, amfoteri, -e, adj. (Despre unele substante) Care are proprietatea de a reactiona ca un acid în prezenta unei baze si ca o baza în prezenta unui acid. – Din fr. amphotère.
amfotonie, AMFOTONÍE s.f. Stare de hiperactivitate a sistemului nervos simpatic si a celui parasimpatic. – Din fr. amphotonie.
amidază, AMIDÁZĂ, amidaze, s.f. Enzima care desface legatura dintre carbon si azot din diferite substante, fixând elementele apei. – Din fr. amidase.
amidă, AMÍDĂ, amide, s.f. Compus organic obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen al amoniacului cu radicalul unui acid. – Din fr. amide.
amidopirină, AMIDOPIRÍNĂ s.f. Medicament obtinut din antipirina, cu actiune febrifuga si analgezica si care, folosit în mod abuziv, duce la leucemie; piramidon. – Din fr. amidopyrine.
amidură, AMIDÚRĂ, amiduri, s.f. Compus chimic obtinut din amoniac prin substituirea unui atom de hidrogen cu un metal. – Din fr. amidure.
amiezită, AMIEZÍTĂ s.f. Îmbracaminte rutiera permanenta, confectionata din beton asfaltic cu filer de var stins. [Pr.: -mi-e-] – Din fr. amiésite.
amigdalită, AMIGDALÍTĂ s.f. Boala manifestata prin inflamarea (acuta sau cronica) a amigdalelor. – Din fr. amygdalite.
amilaceu, AMILACÉU, -CÉE, amilacei, -cee, adj. Care contine sau care este constituit din amidon. – Din fr. amylacé.
amilic, AMÍLIC adj. (În sintagma) Alcool amilic = alcool aciclic, saturat, derivat din pentan; pentanol. – Din fr. amylique.
mongoloid, MONGOLOÍD, -Ă I. adj., s. m. f. 1. (om) care apartine rasei galbene; mongolid. 2. (om) atins de mongolism. II. adj. care prezinta caractere fizice asemanatoare cu cele ale unui mongol. (< fr. mongoloïde)
amilograf, AMILOGRÁF, amilografe, s.n. Aparat care masoara si înregistreaza consistenta gelului de amidon dintr-o faina pentru a determina capacitatea de panificatie a acesteia. – Din fr. amylographe.
amimie, AMIMÍE s.f. Stare patologica constând în incapacitatea de exprimare a starilor afective prin mimica. – Din fr. amimie.
amin, AMÍN interj., s.n. 1. Interj. (În texte religioase sau în practica bisericii crestine, folosit ca formula de încheiere) Adevarat! asa sa fie! ♦ Fam. Adio! S-a terminat! 2. S.n. (În expr.) Cât(u-i) aminul sau pâna (ori nici) la amin = niciodata, nicidecum. – Din sl. aminŭ.
amină, AMÍNĂ, amine, s.f. Compus organic derivat al amoniacului. – Din fr. amine.
amino, AMÍNO s.n. (Chim.) Grupare functionala monovalenta rezultata prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula amoniacului. – Din fr. amino.
aminoacid, AMINOACÍD, aminoacizi, s.m. Substanta specifica materiei vii, care se caracterizeaza prin prezenta în aceeasi molecula a unei functii acide si a unei functii bazice si care intra în componenta proteinelor. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacide.
mongolism, MONGOLÍSM s. n. afectiune congenitala caracterizata prin deficiente în dezvoltarea fizica si psihica si facies specific. (< fr. mongolisme)
aminoacidemie, AMINOACIDEMÍE, aminoacidemii, s.f. (Fiziol.) Prezenta a aminoacizilor în sânge; cantitate de aminoacizi prezenta în sânge. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacidémie.
aminoacidurie, AMINOACIDURÍE, aminoacidurii, s.f. (Fiziol.) Prezenta a aminoacizilor în urina; cantitate de aminoacizi prezenta în urina. [Pr.: -no-a-] – Din fr. aminoacidurie.
aminobenzoic, AMINOBENZÓIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid aminobenzoic = pulbere cristalina incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata în chimie ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carei derivati sunt folositi în farmacie, parfumerie; acid antranilic. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. aminobenzoïque.
aminoplast, AMINOPLÁST, aminoplaste, s.n. Rasina sintetica obtinuta prin reactii de policondensare între formaldehida si compusi cu grupare amino. – Din fr. aminoplaste.
amiral, AMIRÁL, amirali, s.m. I. Cel mai mare grad în marina militara, corespunzator gradului de general-colonel din armata terestra; persoana care poarta acest grad. II. Fluture de zi, mare, foarte frumos colorat, ale carui larve traiesc pe urzici (Vanessa atalanta). – Din fr. amiral.
amiralitate, AMIRALITÁTE, amiralitati, s.f. Comandament suprem al marinei militare; local, cladire în care îsi are sediul acest comandament. – Amiral + suf. -itate (dupa fr. amirauté, it. amiralita).
anacard, ANACÁRD, anacarde, s.n. Fructul anacardierului. ♦ Anacardier. – Din fr. anacarde.
anacardier, ANACARDIÉR, anacardieri, s.m. Arbust tropical din al carui fruct comestibil se extrage o substanta folosita la lustruirea mobilelor. [Pr.: -di-er] – Din fr. anacardier.
anaconda, ANACÓNDA, anaconde, s.f. Sarpe semiacvatic neveninos, din America Centrala si America de Sud, lung de 7 m, care se hraneste cu pasari si cu mamifere (Eunectes murinus) – Din fr. anaconda.
anason, ANASÓN s.m. Planta erbacee aromatica cu flori mici si albe, cultivata pentru uleiul eteric si substantele grase care se extrag din fructe cu diverse întrebuintari în industria alimentara si cea farmaceutica (Pimpinella anisum). ♦ Bautura alcoolica preparata din fructele acestei plante. [Var.: anisón s.m.] – Din tc. anason.
andante, ANDÁNTE adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Cu o miscare rara, linistita. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compozitie muzicala conceputa în aceasta miscare. – Cuv. it.
andivă, ANDÍVĂ, andive, s.f. Planta erbacee din ale carei frunze albe, carnoase, comestibile se pregatesc salate; cicoare-de-gradina (Cichorium endivia) – Din fr. endive.
angiografie, ANGIOGRAFÍE s.f. Studiu radioscopic sau radiografic al vaselor sanguine dupa introducerea unor substante radioopace. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiographie.
angiospasm, ANGIOSPÁSM, angiospasme, s.n. Contractie spastica a unui vas sanguin, în special a unei artere. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiospasme.
angiosperm, ANGIOSPÉRM, -Ă, angiospermi, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre plante) Care are semintele închise în fructe. 2. S.f. (La pl.) Încrengatura de plante cu flori, cu seminte închise în fructe, raspândite pe tot globul pamântesc; (si la sg.) planta care face parte din aceasta încrengatura. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiosperme.
anhidridă, ANHIDRÍDĂ, anhidride, s.f. 1. Substanta anorganica care, reactionând cu apa, formeaza un acid. 2. Substanta organica rezultata de obicei prin eliminarea unei molecule de apa dintre doua grupari carboxil. ♦ Anhidrida carbonica = bioxid de carbon, Anhidrida acetica = lichid incolor cu miros intepator, întrebuintat la fabricarea colorantilor, medicamentelor, acetatului de celuloza, etc. – Din fr. anhydride
oturac, oturác (-ce), s.n. – Popas, oprire, halta. Tc. oturak (Seineanu, III, 92), cf. alb. oturak. Sec. XVII, înv. – Der. oturac, s.m. (înv., veteran).
anofel, ANOFÉL, anofeli, adj. (În sintagma) Ţântar anofel = gen de tântari caracterizati prin pozitia lor oblica în timpul repausului si ale caror femele înteapa oamenii si animalele; unele specii propaga malaria (Anopheles maculipennis). – Din fr. anophèle.
monetarism, MONETARÍSM s. n. teorie si politica ce atribuie modificarii masei banilor în circulatie o importanta centrala, chiar decisiva, în procesul activitatii economice si în stabilirea nivelului preturilor. (dupa germ. Monetarsystem)
anşoa, ANSOÁ s.n. 1. Peste mic care traieste în Marea Mediterana si în Oceanul Atlantic. 2. Pasta preparata din carnea acestui peste, care se serveste ca aperitiv. – Din fr. anchois.
antablament, ANTABLAMÉNT, antablamente, s.n. Element de arhitectura asezat deasupra zidurilor sau coloanelor unei constructii, care sustine acoperisul. – Din fr. entablement.
antifurt, ANTIFÚRT adj. invar., s.n. (Dispozitiv) care avertizeaza în cazul patrunderii unei persoane în spatiul supravegheat sau care face mai dificil furtul. – Anti- + furt (dupa fr. antivol).
antihalo, ANTIHALÓ, s.n. Pelicula de lac sau de gelatina colorata care acopera un film sau o placa fotografica, împiedicând formarea efectului halo. – Din fr. antihalo
antranilic, ANTRANÍLIC, -Ă, antranilici, -ce, adj. (În sintagma) Acid antranilic = pulbere cristalina, incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata, în chimie, ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carui derivati sunt folositi în parfumerie; acid aminobenzoic. – Din fr. anthranilique.
antropologie, ANTROPOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul originii si evolutiei biologice a omului (facând abstractie de conditiile social-istorice în care se dezvolta acesta) – Fr. anthropologie
anvelopă, ANVELÓPĂ, anvelope, s.f. 1. Învelis de protectie a camerei de aer a unui vehicul, confectionat din cauciuc. 2. Supracoperta. 3. (Pict.) Atmosfera difuza care învaluie figurile dintr-un tablou. – Din. fr. enveloppe.
aparat, APARÁT, aparate, s.n. 1. Sistem de piese care serveste pentru o operatie mecanica, tehnica, stiintifica etc. Aparat de radio. Aparat telegrafic. 2. Sistem tehnic care transforma o forma de energie în alta. 3. Ansamblu de organe anatomice care servesc la îndeplinirea unei functiuni fundamentale. Aparat digestiv. 4. Totalitatea serviciilor (sau, p. ext. a personalului) care asigura bunul mers al unei institutii sau al unui domeniu de activitate. Aparat administrativ. ♢ Aparat de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc functiile acestuia; totalitatea angajatilor acestor organe. 5. Ansamblul mijloacelor care servesc pentru un anumit scop. ♢ Aparat stiintific = totalitatea documentelor, izvoarelor, surselor de investigatie stiintifica folosite de un cercetator. Aparat critic = totalitatea notelor si comentariilor care însotesc o editie critica. – Din lat. apparatus, fr. apparat, germ Apparat (cu unele sensuri dupa fr. appareil).
aparte, APÁRTE adv. În mod separat, deosebit (de...). ♦ (În teatru, ca indicatie pentru actori). Ca si cum ar vorbi cu sine însusi, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special, anumit. Trasatura aparte. – A3 + parte (dupa fr. à part).
aparteu, APARTÉU, aparteuri, s.n. Scurt monolog rostit cu glas scazut de un actor pe scena, ca pentru sine, în asa fel încât sa fie auzit numai de spectatori, nu si de partenerii aflati pe scena. – Din fr. aparté.
apartheid, APÁRTHEID s.n. Politica de segregatie rasiala, practicata pâna în anul 1991 de guvernul Republicii Sud-Africane împotriva populatiei de culoare din tara. – Din engl. apartheid.
moneră, MONÉRĂ s. f. protozoar ipotetic fara nucleu, care ar face trecerea de la materia lipsita de viata la cea organica. (< fr. monère)
aparţine, APARŢÍNE, apartín, vb. III. Intranz. A tine, a depinde de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva. ♦ A face parte dintr-o anumita clasa, dintr-o anumita organizatie etc. – Din fr. appartenir (dupa tine).
apaş, APÁS, apasi, s.m. 1. (La pl.) Numele unui trib de indieni din Texas; (si la sg.) indian din acest trib. 2. (Rar) Derbedeu, haimana; hot; bandit. – Din fr. apache.
apatie, APATÍE s.f. Stare de indiferenta, lipsa de interes fata de orice activitate si fata de lumea înconjuratoare. ♦ (În conceptia filozofilor stoici antici) Ideal moral care consta în înabusirea oricarei pasiuni. – Din fr. apathie, lat. apathia.
monegasc, MONEGÁSC, -Ă adj., s. m. f. (persoana) din Monaco. (< fr. monégasque)
apidă, APÍDĂ, apide, s.f. (La pl.) Familie de insecte himenoptere care cuprinde albinele si bondarii; (si la sg.) insecta care apartine acestei familii. – Din fr. apidés.
aplicaţie, APLICÁŢIE, aplicatii, s.f. 1. Faptul de a aplica (1). ♢ Ceea ce se aplica (1); p. ext. obiect, lucru care rezulta din aplicarea aceasta. 2. Faptul de a aplica (2), de a pune în practica. 3. Fig. Aptitudine, talent, înclinatie. – Din fr. application.
apogeu, APOGÉU, apogee, s.n. 1. Punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, a unei actiuni etc. 2. Punctul cel mai departat de pamânt la care se afla un astru pe orbita sa. – Din fr. apogée.
apostol, APOSTOL, (I) apostoli, s.m. I. 1. (În religia crestina) Nume dat fiecaruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos. ♦ Misionar crestin de la începutul crestinismului. 2. Adept si propagator înflacarat al unei idei, al unei doctrine etc. II. (La sg.) Carte de ritual crestin, cuprinzând fapte atribuite Apostolilor (I 1) si scrisorile lor adresate diferitelor persoane si comunitati. – Din sl. apostolŭ.
apropo, APROPÓ (1) adv., (2) apropouri, s.n. 1. Adv. Fiindca a venit vorba (de asta); bine ca mi-am adus aminte. 2. S.n. Aluzie (adesea rautacioasa) la adresa cuiva; propunere facuta cuiva pe ocolite. [Var.: apropóu s.n.] – Din fr. à-propos.
apţian, APŢIÁN, -Ă aptieni, -e, s.n., adj. (Geol.) 1. S.n. Ultimul etaj al cretacicului inferior. 2. Adj. Care apartine aptianului (1), privitor la aptian. [Pr.: -ti-an] – Din fr. aptien.
arac, ARÁC, araci, s.m. Par lung care serveste la sustinerea vitei de vie si a altor plante agatatoare. [Var.: harác, harág s.m.] – Din ngr. haráki.
aragaz, ARAGÁZ, (2) aragazuri, s.n. 1. Gaz lichefiat continând 90% butan, pastrat sub presiune în butelii speciale si folosit drept combustibil pentru uz casnic. 2. Masina de gatit sau resou care foloseste acest combustibil. – A.R. [=Astra Româna] + gaz.
monedă, MONÉDĂ s. f. 1. ban care are curs legal într-un stat. ♦ hârtie ~ = bani de hârtie. 2. ban de metal. ♦ a bate ~ = a emite bani de metal; (fig.) a plati (cuiva) cu aceeasi ~ = a se comporta fata de cineva la fel cum s-a comportat si el într-o situatie asemanatoare. (< ngr. moneda)
arahidă, ARAHÍDĂ, arahide, s.f. Aluna americana. – Din fr. arachide.
arahnidă, ARAHNÍDĂ, arahnide, s.f. (La pl.) Clasa de animale din încrengatura artropodelor, cu corpul format dintr-un cefalotorace cu sase perechi de apendice si din abdomen; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. arachnide.
arahnoidă, ARAHNOÍDĂ, arahnoide, s.f. (Anat.) Membrana mijlocie care înveleste creierul si maduva spinarii. – Din fr. arachnoïde.
arahnoidită, ARAHNOIDÍTĂ, arahnoidite, s.f. Boala care consta în inflamarea arahnoidei. [Pr.: -no-i] – Din fr. arachnoïdite.
arap, ARÁP, arapi, s.m. (Pop.) 1. Persoana care face parte dintr-o populatie africana negroida; p. gener. om cu pielea si parul de culoare neagra. 2. Arab. [Var.: haráp s.m.] – Din bg. arap.
arăci, ARĂCÍ, aracesc, vb. IV. Tranz. A pune pe araci vita de vie sau alte plante agatatoare. [Var.: harací, haragí vb. IV] – Din arac.
arăcit, ARĂCÍT s.n. Faptul de a araci. [Var.: haracít, haragít s.n.] – V. araci.
arbust, ARBÚST, arbusti, s.m. Planta lemnoasa mai mica decât arborele, care se ramifica de la radacina în forma de tufa si nu formeaza o coroana distincta. – Din fr. arbuste, lat. arbustum.
arhitravă, ARHITRÁVĂ, arhitrave, s.f. Element de constructie (caracteristic arhitecturii clasice) care constituie partea inferioara a antablamentului si care se sprijina pe capitelul coloanei sau pe zid. – Din fr. architrave.
arhonte, ARHÓNTE, arhonti, s.m. Titlu dat magistratilor care conduceau republica ateniana antica; persoana care avea acest titlu. – Din fr. archonte, lat. archon, -ntis.
arinişte, ARINÍSTE, arinisti, s.f. Padurice de arini; arinis. [Acc. si aríniste. – Var.: aníniste s.f.] – Arin + suf. -iste.
ariston, ARISTÓN, aristoane, s.n. Aparat muzical care, actionat cu o manivela, executa mecanic ariile înregistrate pe cilindri sau pe discuri. – Din fr. ariston.
mondializa, MONDIALIZÁ vb. tr. a face sa devina mondial. (< fr. mondialiser)
aromân, AROMẤN, -Ă, aromâni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-o ramura a poporului român; care vorbeste dialectul aromân; care traieste în sudul Peninsulei Balcanice (prin Epir si Macedonia). 2. Adj. Care apartine aromânilor(1), privitor la aromâni; aromânesc. ♦ (Substantivat, f.) Idiomul aromânilor. [Var.: armấn, -a, s.m. si f., adj.] – Din armân (mostenit din lat. romanus), modificat dupa român.
mondialitate, MONDIALITÁTE s. f. caracterul a ceea ce este mondial. (< fr. mondialité)
ascidie, ASCÍDIE, ascidii, s.f. (La pl.) Clasa de animale marine inferioare, cu corpul în forma de sac; (si la sg.) animal din aceasta clasa. – Din fr. ascidie.
ascită, ASCÍTĂ s.f. (Med.) Acumulare de lichid, de obicei seros, în peritoneu. – Din fr. ascite.
asemenea, ASÉMENEA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. Asemanator; spec. (despre figuri geometrice) = care au unghiurile corespunzatoare egale si laturile corespunzatoare proportionale. 2. Care este astfel (de...), atare, asa. O asemenea problema. II. Adv. 1. Tot asa, în acelasi fel, deopotriva (de...), asijderea. 2. Pe lânga aceasta; înca, mai. [Var.: (reg.) asémeni, asémene, asémine adj. invar., adv.] – Lat. assimile.
asertiv, ASERTÍV, -Ă, asertivi, -e, adj. (Livr.) Cu caracter de asertiune; asertoric. – Din fr. assertif.
asertoric, ASERTÓRIC, -Ă, asertorici, -ce, adj. (Fil.) Care are caracterul unei asertiuni, care exprima o situatie de fapt. Judecata asertorica. – Din fr. assertorique.
asibila, ASIBILÁ, pers. 3 asibileaza, vb. I. Tranz. si refl. (Fon.) A face sa capete sau a capata caracterele unei consoane africate. – Din fr. assibiler.
asprete, ASPRÉTE, aspreti, s.m. Peste cenusiu-brun, mic, acoperit cu solzi aspri si marunti (Romanichthys valsanicola). – Din. aspru2.
mondial, MONDIÁL, -Ă adj. care se refera la întreaga lume; raspândit, cunoscut în toata lumea. ♢ (si s. n.) cu caracter international. (< fr. mondial)
asupritor, ASUPRITÓR, -OÁRE, asupritori, -oare, s.m. si f. Persoana care asupreste. ♦ (Adjectival; despre oameni si actiunile lor) Care asupreste. Masuri asupritoare. – Asupri + suf. -tor.
ataman, ATAMÁN, atamani, s.m. 1. Capetenie de cazaci. 2. Sef al unei echipe de pescari. – Din rus., ucr. ataman.
aterizare, ATERIZÁRE, aterizari, s.f. 1. Actiunea de a ateriza; aterizaj. 2. (Sport) Atingere a solului ca faza finala a unui exercitiu în gimnastica, atletism etc. – V. ateriza.
atestare, ATESTÁRE, atestari, s.f. Actiunea de a atesta si rezultatul ei. – V. atesta.
atestat, ATESTÁT1, atestate, s.n. Act prin care se atesta ceva (mai ales certificat sau diploma de studii). – Din germ. Attestat.
atic, ÁTIC, -Ă, atici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. Caracteristic Aticii antice sau locuitorilor ei. ♢ Frumusete atica = frumusete perfecta. 2. Parte a unei constructii situata deasupra cornisei si menita sa mascheze acoperisul. 3. Etaj scund situat imediat sub acoperis. – Din fr. attique.
aticism, ATICÍSM s.n. Ceea ce caracterizeaza stilistic scrierile vechilor atenieni ♦ Stil caracterizat prin masura, eleganta si rafinament. – Din fr. atticisme, lat. atticismus.
audienţă, AUDIÉNŢĂ, audiente, s.f. 1. Întrevedere acordata unui solicitator de catre o persoana care detine o functie de raspundere. 2. Acceptare (entuziasta) a ceva. ♢ Expr. A avea audienta la... = a trezi interesul sau a avea influenta asupra unui public numeros. [Pr: a-u-di-en-] – Din fr. audience, lat. audientia.
audiere, AUDIÉRE, audieri, s.f. Actiunea de a audia. [Pr.: a-u-di-e-] – V. audia.
audiogramă, AUDIOGRÁMĂ, audiograme, s.f. Grafic care indica acuitatea auditiva a unei persoane. [Pr: a-u-di-o-] – Din fr. audiogramme.
audiometrie, AUDIOMETRÍE s.f. Masurare a acuitatii auditive a unei persoane (cu ajutorul audiometrului). [Pr: a-u-di-o-] – Din fr. audiométrie.
audiometru, AUDIOMÉTRU, audiometre, s.n. Aparat cu ajutorul caruia se determina acuitatea auditiva a cuiva. [Pr: a-u-di-o-] – Din fr. audiomètre.
audiovideo, AUDIOVÍDEO adj. invar. De radiodifuziune si televiziune. Mijloace audiovideo de informare. [Pr: a-u-di-o-vi-de-o] – Din lat. audio- + lat. video.
augmenta, AUGMENTÁ, augmentez, vb. I. Tranz. A mari, a spori ceva (prin adaugarea unor elemente de aceeasi natura). – Din fr. augmenter, lat. augmentare.
augmentare, AUGMENTÁRE s.f. Actiunea de a augmenta. – V. augmenta.
augur, AUGÚR, (1) auguri, s.m., (2) augure, s.n. (În antichitatea romana) 1. S.m. Preot caruia i se atribuia facultatea de a prevesti viitorul sau de a interpreta vointa zeilor dupa zborul si cântecul pasarilor sau dupa maruntaiele animalelor sacrificate. 2. S.n. Prevestire facuta de auguri (1); auspiciu. ♢ Expr. A fi de bun (sau de rau) augur = a fi semn bun (sau rau), a însemna ca exista premise ca un lucru sa (se) sfârseasca în mod favorabil (sau nefavorabil). – Din fr. augure.
aur, ÁUR s.n. 1. Metal pretios, de culoare galbena stralucitoare, foarte maleabil si ductil, folosit pentru a fabrica obiecte de podoaba, de arta, monede (servind din aceasta cauza si ca etalon al valorii) etc. ♦ Fig. Lucru valoros, pretios. ♢ Aur alb = apa folosita ca izvor de energie. Aur negru = carbune de pamânt sau (mai rar) titei, considerate ca surse de energie. Aur verde = padurea ca bogatie vegetala. ♢ Loc. adj. De aur = a) care are culoarea galbena a aurului (1); b) valoros ca aurul (1); fig. (despre oameni) foarte bun, milos. ♢ Expr. Epoca de aur = perioada de înflorire si stralucire a vietii materiale si culturale. (Fam.) A-i fi gura (sau a avea gura) de aur, se zice despre cineva care prevede cuiva împlinirea unor lucruri favorabile. Nunta de aur = aniversare a cincizeci de ani de la data celebrarii unei casatorii. ♦ Fig. Vapaie, stralucire ca a aurului (1). 2. Fir, ata facuta din aur (1) sau imitând aurul si folosita la cusut; p. ext. vesmânt tesut din asemenea fire. 3. Bani; avere, bogatie; fig. belsug. ♢ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. – Lat. aurum.
aureolare, AUREOLÁRE, aureolari, s.f. Actiunea de a aureola si rezultatul ei. [Pr.: a-u-re-o-] – V. aureola.
monahism, MONAHÍSM s. n. 1. starea, viata de monah. 2. institutia calugariei. (< fr. monachisme)
aureolă, AUREÓLĂ, aureole, s.f. 1. Cerc luminos cu care pictorii înconjoara capetele unor personaje, mai ales ale sfintelor; nimb, aura. ♦ Zona pe suprafata unui obiect, variat colorata, în care exista o tranzitie continua de la o culoare la alta. ♦ Zona mai putin luminoasa din jurul unei flacari, unui arc electric etc. 2. Fig. Stralucire, glorie, faima. [Pr.: a-u-re-o-] – Din fr. auréole, lat. [corona] aureola.
monahal, MONAHÁL, -Ă adj. de monah; calugaresc. (dupa fr. monacal)
auri, AURÍ, auresc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subtire de aur (1), a polei sau a sufla cu aur. ♦ Fig. A da o stralucire ca de aur (1), a face sa para de aur. 2. Refl. (În basme) A se preface în aur (1). [Pr.: a-u-] – Din aur.
aurire, AURÍRE, auriri, s.f. Actiunea de a auri (1). [Pr.: a-u-] – V. auri.
aurit, AURÍT, -Ă, auriti, -te, adj. (Adesea fig.) Acoperit cu un strat subtire de aur (1) sau imitând poleiala aurului. ♢ Expr. Fie-ti (sau sa-ti fie etc.) gura aurita ! = sa se realizeze ceea ce spui ! A avea gura aurita, se zice despre cineva care prevede cuiva realizarea unor lucruri favorabile. ♦ Cusut sau tesut cu fir de aur (1) sau auriu. [Pr.: a-u-] – V. auri.
auroră, AURÓRĂ, aurore, s.f. 1. Interval de timp, înainte de rasaritul soarelui, când exista o lumina difuza în atmosfera; lumina rosie-portocalie a soarelui din acest interval de timp. ♢ Aurora boreala (sau polara, australa) = lumina difuza, verde sau rosiatica, care apare ca un arc în timpul noptii pe bolta cereasca, în regiunile polare. 2. Început al unei epoci, al unei actiuni etc. [Pr.: a-u-] – Din fr. aurore, lat. aurora.
auspiciu, AUSPÍCIU, auspicii, s.n. 1. (În antichitatea romana) Prevestire facuta de auguri (1); augur (2). ♢ Expr. Sub cele mai bune auspicii = în împrejurari extrem de favorabile. 2. (În expr.) Sub auspiciile cuiva = sub patronajul, sub protectia cuiva. [Pr.: a-us-] – Din lat. auspicium, fr. auspice.
australian, AUSTRALIÁN, -Ă, australieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Australiei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Australiei sau populatiei ei, privitor la Australia sau la populatia ei. [Pr.: a-us-tra-li-an] – Australia (n.pr.) + suf. -an. Cf. fr. a u s t r a l i e n.
australoid, AUSTRALOÍD, -Ă, australoizi, -de, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie negroida din Australia si Oceania; (si la sg.) persoana din aceasta populatie. 2. Adj. Care apartine australoizilor (1), privitor la australoizi. [Pr.: a-us-] – Din fr. australoïde.
austriac, AUSTRIÁC, -Ă, austrieci, -ce, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Austriei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Austriei sau populatiei ei, privitor la Austria sau la populatia ei. [Pr.: a-us-tri-ac] – Din it. austriaco, lat. austriacus.
autarhic, AUTÁRHIC, -Ă, autarhici, -ce, adj. Care are caracter de autarhie. Stat autarhic. – Din it. autarhico.
autarhie, AUTÁRHIE, (2) autarhii, s.f. 1. Politica prin care se tinde spre crearea unei economii nationale închise, izolate de economia altor tari. 2. (Rar) Stat care practica autarhia (1); stare de autoizolare economica a unui stat. [Pr.: a-u-] – Din fr. autarchie.
autentic, AUTÉNTIC, -Ă, autentici, -ce, adj. Care este conform cu adevarul, a carui realitate nu poate fi pusa la îndoiala; recunoscut ca propriu unui autor sau unei epoci. ♦ (Despre acte) Întocmit cu toate formele legale. [Pr.: a-u-] – Din fr. authentique, lat. authenticus.
autentifica, AUTENTIFICÁ, autentífic, vb. I. Tranz. A face ca un act sa devina autentic; a legaliza. [Pr.: a-u-] – Dupa fr. authentifier.
autentificare, AUTENTIFICÁRE, autentificari, s.f. Actiunea de a autentifica. [Pr.: a-u-] – V. autentifica.
autentificat, AUTENTIFICÁT, -Ă, autentificati, -te, adj. (Despre acte) Întarit cu formele legale; legalizat. [Pr.: a-u-] – V. autentifica.
monadă, MONÁDĂ s. f. 1. (la unii filozofi) unitate indivizibila materiala sau spirituala din care ar fi alcatuita lumea; (la Leibniz) substanta spirituala independenta, care poseda automiscare si care oglindeste tot ceea ce exista în univers. 2. organism inferior, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple. (< fr. monade, germ. Monade)
auto, AUTO1- Element de compunere însemnând "de la sine", "prin mijloace proprii" si care serveste la formarea unor substantive, adjective si verbe. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-.
autoaccidenta, AUTOACCIDENTÁ, autoaccidentez, vb. I. Refl. A se accidenta involuntar. [Pr.: a-u-to-ac-] – Auto1- + accidenta.
autoaccidentare, AUTOACCIDENTÁRE, autoaccidentari, s.f. Faptul de a se autoaccidenta. [Pr.: a-u-to-ac-] – V. autoaccidenta.
autoaccidentat, AUTOACCIDENTÁT, -Ă, autoaccidentati, -te, adj. Care s-a accidentat singur, involuntar. [Pr.: a-u-to-ac-] – V. autoaccidenta.
autoacuza, AUTOACUZÁ, autoacúz, vb. I. Refl. A se acuza singur. [Pr.: a-u-to-a-] – Din fr. autoaccuser.
autoacuzare, AUTOACUZÁRE, autoacuzari, s.f. Faptul de a se autoacuza.[Pr.: a-u-to-a-] – V. autoacuza.
autoacuzaţie, AUTOACUZÁŢIE, autoacuzatii, s.f. (Rar) Autoacuzare. [Pr.: a-u-to-a-] – Din fr. auto-accusation.
autoadministra, AUTOADMINISTRÁ, autoadministrez, vb. I. Refl. A se administra prin mijloace proprii. [Pr.: a-u-to-ad-] – Auto1- + administra.
momentan, MOMENTÁN, -Ă adj. 1. de o clipa; de moment, trecator. ♢ (despre verbe si timpuri verbale) care exprima o actiune de scurta durata. ♢ (adv.) numaidecât, imediat. 2. actual, de fata. ♢ (adv.) actualmente; acum. (< lat. momentaneus, fr. momentané, germ. momentan)
autoanaliza, AUTOANALIZÁ, autoanalizez, vb. I. Refl. A-si face autoanaliza. ♦ Spec. A se supune introspectiei. [Pr.: a-u-to-a-] – Auto1- + analiza.
autoapărare, AUTOAPĂRÁRE s.f. Aparare prin mijloace proprii. [Pr.: a-u-to-a-]- Auto1- + aparare (dupa fr. autodéfense).
autoaprovizionare, AUTOAPROVIZIONÁRE, autoaprovizionari, s.f. Actiunea de a se autoaproviziona. [Pr.: a-u-to-a-] – V. autoaproviziona.
autobiografic, AUTOBIOGRÁFIC, -Ă, autobiografici, -ce, adj. Care contine o autobiografie, (cu caracter) de autobiografie. [Pr.: a-u-to-bi-o-] – Din fr. autobiographique.
autobiografie, AUTOBIOGRAFÍE, autobiografii, s.f. Expunere orala sau scrisa a vietii unei persoane facute de ea însasi. ♦ Opera literara apartinând genului epic, în care autorul îsi povesteste viata. [Pr.: a-u-to-bi-o-] – Din fr. autobiographie.
molton, MOLTÓN s. n. tesatura de bumbac sau de lâna, moale si calduroasa. (< fr. molleton)
autocaracteriza, AUTOCARACTERIZÁ, autocaracterizez, vb. I. Refl. A se caracteriza pe sine. [Pr.: a-u-] – Auto1- + caracteriza.
autocaracterizare, AUTOCARACTERIZÁRE, autocaracterizari, s.f. Faptul de a se autocaracteriza; (concr.) caracterizare a propriei persoane. [Pr.: a-u-] – V. autocaracteriza.
autocataliză, AUTOCATALÍZĂ, autocatalize, s.f. Cataliza a unei reactii chimice produsa chiar de elementele care iau parte la reactie. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocatalyse.
moloh, MOLÓH s. m. 1. sopârla din Australia, cu corpul acoperit cu tepi. 2. (fig.) simbol al cruzimii, al lacomiei; om, colectivitate cu astfel de însusiri. (< fr. moloch)
autoclavă, AUTOCLÁVĂ, autoclave, s.f. 1. Vas închis ermetic, folosit la sterilizari, la efectuarea reactiilor chimice etc. sub presiune (si la temperaturi ridicate). 2. Capac care închide ermetic un recipient si se mentine închis prin presiunea din recipient. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoclave.
autoconducere, AUTOCONDÚCERE s.f. Conducere a activitatii sociale, economice etc. de catre colectivitatea respectiva însasi sau de catre reprezentantii ei. [Pr.: a-u-] – Auto1- + conducere.
autocratic, AUTOCRÁTIC, -Ă, autocratici, -ce, adj. Care are caracter de autocratie; care are puteri absolute. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocratique.
molinism, MOLINÍSM s. n. doctrina formulata de iezuitul spaniol Luis Molina, care a încercat sa puna de acord predestinarea cu liberul-arbitru. (< fr. molinisme)
autocritic, AUTOCRÍTIC, -Ă, autocritici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Analiza critica a activitatii si comportarii proprii, care constituie o metoda de baza în actiunea de îmbunatatire a muncii si de educare comunista a oamenilor muncii. 2. Adj. Facut pe baza de autocritica, patruns de spiritul autocriticii; de autocritica. [Pr.: a-u-] – Auto1- + critic(a) (sensul 1 dupa rus. samokritika).
autocunoaştere, AUTOCUNOÁSTERE, autocunoasteri, s.f. Actiunea de a se autocunoaste.[Pr.: a-u-] – V. autocunoaste.
autodafe, AUTODAFÉ, autodafeuri, s.n. 1. Ceremonie în cursul careia cei condamnati de inchizitie pentru erezie erau pusi sa revina la credinta parasita. 2. Ardere pe rug la care erau condamnati, în timpul inchizitiei, cei socotiti eretici; p. ext. actiune care duce la distrugerea prin foc. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodafé.
autodeclanşare, AUTODECLANSÁRE, autodeclansari, s.f. Actiunea de a se autodeclansa. [Pr.: a-u-]. – V. autodeclansa.
molibdenic, MOLIBDÉNIC adj. acid ~ = acid care contine molibden (dupa fr. molybdique)
autodenuntare, AUTODENUNTÁRE, autodenuntari, s.f. Actiunea de a se autodenunta. [Pr.: a-u-] – V. autodenunta.
autodepanare, AUTODEPANÁRE, autodepanari, s.f. Reparare a unui autovehicul (pe locul unde acesta a ramas în pana); p. ext. autoatelier folosit pentru asemenea reparatii. [Pr.: a-u-] – Auto2 + depanare.
autodeterminare, AUTODETERMINÁRE, autodeterminari, s.f. Principiu potrivit caruia o natiune are dreptul sa-si aleaga singura statutul politic si calea de dezvoltare economica, sociala si culturala; p.ext. ansamblu de masuri care pun în practica acest principiu. [Pr.: a-u-] – Auto1- + determinare (dupa fr. autodétermination, rus. samoopredelenie).
molibdat, MOLIBDÁT s. n. sare a acidului molibdenic. (< fr. molybdate)
autodiagnosticare, AUTODIAGNOSTICÁRE, autodiagnosticari, s.f. Actiunea de a se autodiagnostica. [Pr.: a-u-to-di-a-] – V. autodiagnostica.
autodidact, AUTODIDÁCT, -Ă, autodidacti, -te, s.m. si f. Persoana care si-a însusit, fara ajutorul unui profesor sau al unei forme de învatamânt, cunostinte stiintifice si o anumita cultura. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodidacte.
autodină, AUTODÍNĂ s.f. Montaj special de radioreceptie în care acelasi tub electronic serveste ca detector si ca oscilator. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodyne.
autodizolva, AUTODIZOLVÁ, pers. 3 autodizólva, vb. I. Refl. (Despre o organizatie, o societate etc.) a se desfiinta prin hotarâre proprie, a-si înceta activitatea în urma unei hotarâri luate conform prevederilor legale. [Pr.: a-u-] – Auto1- + dizolva.
autodota, AUTODOTÁ, autodotez, vb. I. Refl. A-si procura prin mijloace proprii cele necesare activitatii. [Pr.: a-u-] – Auto1- + dota.
autodotare, AUTODOTÁRE, autodotari, s.f. Actiunea de a se autodota si rezultatul ei. [Pr.: a-u-] – V. autodota.
autoeducare, AUTOEDUCÁRE, autoeducari, s.f. Actiunea de a se autoeduca si rezultatul ei. [Pr.: a-u-to-e-] – V. autoeduca.
autoeducaţie, AUTOEDUCÁŢIE, autoeducatii, s.f. Educatie facuta de sine însusi. [Pr.: a-u-to-e-] – Auto1- + educatie.
autoelogiere, AUTOELOGIÉRE, autoelogieri, s.f. Actiunea de a se autoelogia. [Pr.: a-u-to-] – V. autoelogia.
moleschin, MOLESCHÍN s. n. tesatura rezistenta de bumbac, cu aspect de piele, folosita pentru confectii, în lucrari de legatorie etc. (< fr. moleskine, engl. moleskin)
autoexcitaţie, AUTOEXCITÁŢIE, autoexcitatii, s.f. Excitatie magnetica a unui generator electric la care curentul este luat de la acelasi generator. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-excitation.
autofecundare, AUTOFECUNDÁRE, autofecundari, s.f. (La unele plante si specii inferioare de animale) Fecundare rezultata în urma unirii a doua elemente sexuale provenite de la unul si acelasi individ. [Pr.: a-u-] – Auto1- + fecundare (dupa fr. autofécondation).
autoflagelare, AUTOFLAGELÁRE, autoflagelari, s.f. (Adesea fig.) Actiunea de a se autoflagela; autoflagelatie. [Pr.: a-u-] – V. autoflagela.
autofrânare, AUTOFRÂNÁRE, autofrânari, s.f. Împiedicare a miscarii unui mecanism din cauza frecarii cu suprafetele de contact. [Pr.: a-u-] – Auto1- + frânare.
autofuraja, AUTOFURAJÁ, autofurajez, vb. I. Refl. (Despre întreprinderi agricole, gospodarii taranesti) A se aproviziona cu furaje prin mijloace proprii. [Pr.: a-u-] – Auto1- + furaja.
autofurajare, AUTOFURAJÁRE, autofurajari, s.f. Actiunea de a se autofuraja si rezultatul ei. [Pr.: a-u-] – V. autofuraja.
autogamă, AUTOGÁMĂ, autogame, s.f., adj. (Planta) care se caracterizeaza prin autogamie. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogame.
autogamie, AUTOGAMÍE s.f. Fecundatie a florilor unei plante prin polenul produs în aceeasi floare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogamie.
autogenă, AUTOGÉNĂ, autogene, adj. (În sintagma) Sudura autogena = tip de sudura care foloseste caldura produsa prin arderea acetilenei în oxigen. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogéne.
autogeneză, AUTOGENÉZĂ s.f. Teorie care absolutizeaza actiunea factorilor ereditari în dezvoltarea individului si neaga rolul mediului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autogénèse.
molar, MOLÁR3, -Ă adj. (fil.) considerat ca un tot. ♢ referitor la caracterul global al proceselor psihologice sau de comportament. (< fr. molaire)
autogospodări, AUTOGOSPODĂRÍ, autogospodaresc, vb. IV. Refl. A se gospodari (1) prin forte si mijloace proprii. [Pr.: a-u-] – Auto1- + gospodari.
autogospodărire, AUTOGOSPODĂRÍRE, autogospodariri, s.f. Actiunea de a se autogospodari si rezultatul ei. – V. autogospodari.
molar, MOLÁR1 adj., s. m. (dinte mare, lat) cu care se sfarma si se macina alimentele; masea. (< fr. molaire)
autohemoterapie, AUTOHEMOTERAPÍE, autohemoterapii, s.f. (Med.) Hemoterapie iesita din uz, efectuata cu sângele pacientului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autohémotherapie.
autohtoniza, AUTOHTONIZÁ, autohtonizez, vb. I. Tranz. si refl. A da sau a lua caracter autohton. [Pr.: a-u-] – Autohton + suf. -iza.
autohtonizare, AUTOHTONIZÁRE, autohtonizari, s.f. Actiunea de a se autohtoniza si rezultatul ei. [Pr.: a-u-] – V. autohtoniza.
autohtonizat, AUTOHTONIZÁT, -Ă, autohtonizati, -te, adj. Care a capatat caracter autohton. [Pr.: a-u-] – Autohton + suf. -izat.
autoiluziona, AUTOILUZIONÁ, autoiluzionez, vb. I. Refl. A-si face singur iluzii. [Pr.: a-u-to-i-lu-zi-o-] – Auto1- + iluziona.
autoiluzionare, AUTOILUZIONÁRE, autoiluzionari, s.f. Actiunea de a se autoiluziona si rezultatul ei. [Pr.: a-u-to-i-lu-zi-o-] – V. autoiluziona.
mol, MOL2 s. n. dig din piatra construit catre largul marii, la intrarea într-un port, pentru a micsora actiunea valurilor. (< it. molo, fr. môle)
autoinstrui, AUTOINSTRUÍ, autoinstruiesc, vb. IV. Refl. A se instrui ca autodidact. [Pr.: a-u-] – Auto1- + instrui.
autoinstruire, AUTOINSTRUÍRE, autoinstruiri, s.f. Actiunea de a se autoinstrui si rezultatul ei. [Pr.: a-u-] – V. autoinstrui.
mohair, MOHAÍR s. n. par de capra angora, din care se fac stofe, covoare etc. ♢ stofa tesuta din lâna amestecata cu par de capra angora. (< fr. mohair)
autoinstruit, AUTOINSTRUÍT, -Ă, autoinstruiti, -te, adj. Care s-a instruit ca autodidact. [Pr.: a-u-] – Auto1- + instruit.
mogotă, MOGÓTĂ s. f. relief de mari dimensiuni, cu peretii verticali si crestetul plat, caracteristic carstului din regiunile tropicale. (< sp. mogota)
autoliză, AUTOLÍZĂ, autolize, s.f. (Biol.) Dezintegrare a celulelor si a tesuturilor din plante si din animale sub actiunea enzimelor proprii. [Pr: a-u-] – Din fr. autolyse.
automacara, AUTOMACARÁ, automacarale, s.f. Macara montata pe sasiul unui autocamion. [Pr: a-u-] – Auto2 + macara.
automacaragiu, AUTOMACARAGÍU, automacaragii, s.m. Muncitor care lucreaza cu automacaraua. [Pr.: a-u-] – Auto2 + macaragiu.
automat, AUTOMÁT, -Ă, automati, -te, adj., s.n. 1. Adj. (Despre aparate, masini etc.) Care este actionat printr-un dispozitiv mecanic; (despre anumite operatii; adesea adverbial) care se efectueaza prin actiunea unui dispozitiv mecanic. ♢ Arma automata (si substantivat, n.) = arma de foc la care armarea se face fara interventia omului; p. restr. pistol-mitraliera. ♦ (Adesea adverbial) Care se face, se executa de la sine, fara participarea ratiunii sau vointei. Gest automat. 2. S.n. Dispozitiv, aparat, masina care efectueaza o anumita operatie fara interventia omului. Automat de scara = dispozitiv care asigura iluminarea temporizata a holurilor si scarilor interioare din blocuri. ♦ Fig. Persoana fara vointa, fara initiativa, care face totul mecanic. [Pr: a-u-] – Din fr. automate.
automatic, AUTOMÁTIC, -Ă, automatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea adverbial) De automat. 2. S.f. Ramura a stiintei si a tehnicii care se ocupa cu studiul metodelor si al mijloacelor pentru efectuarea proceselor tehnice fara participarea directa a omului. [Pr: a-u-] – Din fr. automatique.
automatism, AUTOMATÍSM s.n. 1. Caracterul a ceea ce este automatic; miscare (ca) de automat. 2. Înlantuire de reactii care se desfasoara fara controlul centrilor nervosi superiori; miscare, gest stereotip la care nu participa constiinta. [Pr: a-u-] – Din fr. automatisme.
modusvivendi, MÓDUS VIVÉNDI s. n. inv. 1. mod de existenta. 2. posibilitatea de împacare a doua parti aflate în litigiu. (< lat. modus vivendi, mod de existenta)
automatiza, AUTOMATIZÁ, automatizez, vb. I. 1. Tranz. A înzestra cu utilaj automat. 2. Refl. (Despre actiuni, gesturi, miscari) A capata caracter de automatism (2). [Pr: a-u-] – Din fr. automatiser.
automatizare, AUTOMATIZÁRE, automatizari, s.f. Actiunea de a (se) automatiza si rezultatul ei; folosire a automatelor în procesul de productie, înzestrare cu automate. [Pr: a-u-] – V. automatiza.
automobilism, AUTOMOBILÍSM s.n. Sport practicat cu ajutorul automobilului. [Pr: a-u-] – Din fr. automobilisme.
automobilist, AUTOMOBILÍST, -Ă, automobilisti, -ste, s.m. si f. Persoana care practica automobilismul. ♦ (Rar) Persoana care conduce un automobil. [Pr: a-u-] – Din fr. automobiliste.
automulţumire, AUTOMULŢUMÍRE s.f. Satisfactie de sine (nu întotdeauna justificata) la care ajunge cineva, adesea fara a astepta aprecierile celorlalti; autoîncântare. [Pr: a-u-] – Auto1- + multumire.
automutilare, AUTOMUTILÁRE, automutilari, s.f. Actiunea de a se automutila si rezultatul ei. [Pr: a-u-] – V. automutila.
autonomie, AUTONOMÍE s.f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, a unei nationalitati sau a unei minoritati nationale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrala. ♦ Situatie a celui care nu depinde de nimeni, care are deplina libertate în actiunile sale. 2. Distanta maxima pâna la care se poate deplasa un avion, o nava, un vehicul, fara a avea nevoie sa se aprovizioneze cu combustibil. [Pr: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.
autonomizare, AUTONOMIZÁRE, autonomizari, s.f. Actiunea de a se autonomiza si rezultatul ei. [Pr.: a-u-] – V. autonomiza.
modularitate, MODULARITÁTE s. f. caracter modular. (< engl. modularity)
autopastişare, AUTOPASTISÁRE, autopastisari, s.f. Actiunea de a se autopastisa. [Pr.: a-u-] – V. autopastisa.
autoperfecţionare, AUTOPERFECŢIONÁRE, autoperfectionari, s.f. Actiunea de a se autoperfectiona si rezultatul ei. [Pr.: a-u-to-per-fec-ti-o-] – V. autoperfectiona.
autoplastie, AUTOPLASTÍE, autoplastii, s.f. Interventie chirurgicala prin care se reface o parte distrusa din tesutul corpului cu ajutorul unei grefe2 luate din însusi corpul individului respectiv. [Pr: a-u-] – Din fr. autoplastie.
autopompă, AUTOPÓMPĂ, autopompe, s.f. Pompa (de incendiu) montata pe un autocamion si actionata de motorul acestuia. [Pr: a-u-] – Din fr. autopompe.
autopropulsie, AUTOPROPÚLSIE s.f. Propulsie a unui vehicul realizata cu mijloace proprii. [Pr: a-u-] – Din fr. autopropulsion.
autoproteja, AUTOPROTEJÁ, autoprotejez, vb. I. Refl. A se proteja prin mijloace proprii. [Pr.: a-u-] – Auto1- + proteja.
autoprotejare, AUTOPROTEJÁRE, autoprotejari, s.f. Actiunea de a se autoproteja. [Pr.: a-u-] – V. autoproteja.
autoprotejat, AUTOPROTEJÁT, -Ă, autoprotejati, -te, adj. Care s-a protejat prin mijloace proprii. [Pr.: a-u-] – V. autoproteja.
autopsia, AUTOPSIÁ, autopsiez, vb. I. Tranz. A face autopsie. [Pr.: a-u-top-si-a] – Din fr. autopsier.
autor, AUTÓR, -OÁRE, autori, -oare, s.m. si f. 1. Persoana care creaza o opera literara, artistica, stiintifica sau publicistica. 2. Persoana care face, care produce sau comite ceva. ♦ Spec. Persoana care comite o infractiune. [Pr: a-u-] – Din fr. auteur, lat. au[c]tor.
modulare, MODULÁRE s. f. 1. actiunea de a modula. 2. sistem de dimensionare a constructiilor, folosind modulul de baza. 3. introducere în opera de arta plastica sau arhitecturala a unei unitati de masura unica, care prin repetarea sau subîmpartirea ei sa serveasca la dimensionarea elementelor constitutive ale operei, ca si a întregului. 4. (biol.) rediferentiere a celulelor în procesul lor de formare definitiva. ♢ modificare produsa în celule de stimulii din mediu. (< modula)
autoreferat, AUTOREFERÁT, autoreferate, s.n. Expunere (scurta) facuta de cineva asupra unei lucrari proprii (mai ales în vederea sustinerii tezei de doctorat). [Pr: a-u-] – Auto1- + referat (dupa rus. avtoreferat).
autoreglare, AUTOREGLÁRE, autoreglari, s.f. Actiunea de a (se) autoregla; autoreglaj. [Pr.: a-u-] – V. autoregla.
autoritar, AUTORITÁR, -Ă, auroritari, -e, adj. Caruia îi place sa uzeze (si uneori sa abuzeze) de dreptul de a comanda, de a da dispozitii; care gaseste satisfactie în faptul de a fi ascultat. Om autoritar. ♦ Care impune ascultare, care nu admite replica. Atitudine autoritara. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoritaire.
autoritarism, AUTORITARÍSM, autoritarisme, s.n. 1. Caracter, atitudine autoritara. 2. Sistem politic autoritar (2). [Pr.: a-u-] – Din fr. autoritarisme.
autoritate, AUTORITÁTE, autoritati, s.f. 1. Drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispozitii sau de a impune cuiva ascultare. 2. Organ al puterii de stat competent sa ia masuri si sa emita dispozitii cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 3. Prestigiu de care se bucura cineva sau ceva. ♦ Persoana care se impune prin cunostintelor sale, prin prestigiul sau. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorité, lat. au[c]toritas, -atis.
autoriza, AUTORIZÁ, autorizez, vb. I. Tranz. A împuternici pe cineva sau ceva cu o autoritate (publica). ♦ A da cuiva dreptul de a face, de a spune etc. ceva. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoriser.
autorizat, AUTORIZÁT, -Ă, autorizati, -te, adj. Împuternicit cu autoritate (publica); împuternicit sa faca, sa spuna etc. ceva. ♦ Facut de o persoana care are autorizatie. [Pr.: a-u-] – V. autoriza.
autorizaţie, AUTORIZÁŢIE, autorizatii, s.f. Permisiune, împuternicire (oficiala) de a face ceva. ♦ (Concr.) Document oficial prin care se dovedeste un drept sau o împuternicire a cuiva. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorisation.
autoservire, AUTOSERVÍRE s.f. Mod de desfacere a marfurilor în magazine speciale sau a mâncarii în restaurante, în care clientul se serveste singur. [Pr.: a-u-] – Auto1- + servire (dupa rus. samoobstujivanie).
autostopist, AUTOSTOPÍST, -Ă, autostopisti, -ste, s.m. si f. Persoana care face autostopul. [Pr.: a-u-] – Autostop + suf. -ist (dupa fr. auto-stoppeur).
autostradă, AUTOSTRÁDĂ, autostrazi, s.f. Sosea moderna de mare capacitate, rezervata exclusiv circulatiei autovehiculelor si având de obicei cele doua sensuri de circulatie separate între ele. [Pr.: a-u-] – Din fr. autostrade, it. autostrada.
autosugestie, AUTOSUGÉSTIE, autosugestii, s.f. Influentare a propriei constiinte sau comportari prin reprezentari sau idei care capata caracter predominant. [Pr.: a-u-] – Din fr. autosuggestion.
modul, MODÚL s. n. 1. (mat.) valoare absoluta a unei marimi reale. ♢ numar pozitiv egal cu radacina patrata a sumei patratelor componentelor unui numar real. ♢ (stat.) varianta a caracteristicii (4), înregistrata la cele mai multe unitati ale unei colectivitati statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecventa. 2. coeficient care caracterizeaza o proprietate mecanica oarecare. ♢ raportul dintre diametrul primitiv al unei roti dintate si numarul dintilor acesteia. o ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal si lungimea specifica corespunzatoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apa. 4. parte componenta a unui ansamblu cu functionalitate proprie. ♢ fiecare din partile detasabile ale unei nave spatiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplineste functia de etaj sau de celula într-un aparat, ori într-o instalatie electronica. 6. (arhit.) unitate de masura pentru determinarea proportiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)
autotractor, AUTOTRACTÓR, autotractoare, s.n. Autovehicul de tractiune de mare putere, montat pe roti de cauciuc, de metal sau pe senile si de care este legata de obicei o remorca. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotracteur.
autotracţiune, AUTOTRACŢIÚNE s.f. Tractiune care se face cu mijloace auto2 proprii. [Pr.: a-u-to-trac-ti-u-] – Auto2 + tractiune.
autotun, AUTOTÚN, autotunuri, s.n. 1. Tun de calibru mare tractat de un autovehicul. 2. Autovehicul de lupta echipat cu tun. [Pr.: a-u-] – Auto2 + tun (dupa fr. autocanon).
autoutila, AUTOUTILÁ, autoutilez, vb. I. Refl. A se utila cu mijloace proprii. [Pr.: a-u-to-u-] – Auto1- + utila.
autoutilare, AUTOUTILÁRE, autoutilitari, s.f. Actiunea de a se autoutila. [Pr.: a-u-to-u-] – V. autoutila.
autoutilat, AUTOUTILÁT, -Ă, autoutilati, -te, adj. Care s-a utilat cu mijloace proprii. [Pr.: a-u-to-u-] – Auto1- + utilat.
autovaccin, AUTOVACCÍN, autovaccinuri, s.n. Vaccin obtinut prin cultura si atenuarea germenilor proprii ai bolnavului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovaccin.
autovaccina, AUTOVACCINÁ, autovaccinez, vb. I. 1. Tranz. A supune autovaccinarii. 2. Refl. A se vaccina spontan, fara interventie externa. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovacciner.
autovaccinare, AUTOVACCINÁRE, autovaccinari, s.f. Vaccinare prin autovaccin. [Pr.: a-u-] – Auto1- + vaccinare.
autovaccinat, AUTOVACCINÁT, -Ă, autovaccinati, -te, adj. 1. Care a fost vaccinat cu autovaccin. 2. Care s-a vaccinat spontan. [Pr.: a-u-] – V. autovaccina.
auz, AÚZ s.n. 1. Simt cu ajutorul caruia se percep sunetele. ♢ Auz muzical = aptitudine de a distinge, memora si reproduce corect sunete muzicale. 2. Faptul de a auzi; auzire. La auzul acestor cuvinte s-a suparat. – Din auzi (derivat regresiv).
auzi, AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ♢ Expr. Sa te-auda Dumnezeu! = sa se împlineasca cele pe care (mi) le doresti! N-aude, n-a vede (n-a greul pamâtului) = se face ca nu stie nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu ma asculta nimeni. (Refl. pas.) Sa se auda musca (zburând)! = se fie tacere deplina! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ti spun! 3. Intranz. si tranz. (Interogativ) A întelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca raspuns la o chemare) Poftim ? ce doresti?; b) Poti tagadui? ma mai poti contrazice? 4. Tranz. si intranz. A afla (o veste, o stire etc.) ♢ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la altii, din zvon public. ♢ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaste pe cineva (sau ceva) din reputatie, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai sti, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi sa auda de cineva = a rupe orice relatii cu cineva. Sa auzim de bine! formula de urare la despartire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr: a-u-. – Prez. ind. si (pop) aúz] – Lat. audire.
avalanşă, AVALÁNSĂ, avalanse, s.f. Masa de zapada care se desprinde de pe coasta unui munte si se rostogoleste la vale (ducând cu sine si pietrele, copacii etc. întâlniti în cale); lavina. ♦ Fig. (Cu determinari) Cantitate mare (de...), navala (de...). Avalansa verbala. – Din fr. avalanche.
modifica, MODIFICÁ vb. I. tr., refl. a(-si) schimba forma sau continutul, a (se) preface, a (se) transforma. II. tr. a rectifica, a corecta. (< lat. modificare)
avancronică, AVANCRÓNICĂ, avancronici, s.f. Cronica a unui spectacol înainte de a fi avut loc premiera. – Din fr. avant + chronique.
avangardă, AVANGÁRDĂ, avangarzi, s.f. (Adesea fig.) Subunitate sau unitate militara care se deplaseaza în fata fortelor principale ca element de siguranta. ♢ Loc. adj. De avangarda = a) care merge în frunte, care conduce; b) care lupta împotriva formelor si traditiilor consacrate (în literatura si arta). ♦ Miscare literara, artistica etc. care joaca (prin noutatile aduse) rol de precursor. – Din fr. avant-garde.
avangardism, AVANGARDÍSM s.n. 1. Atitudine fals revolutionara prin care se recurge la masuri premature, care nu tin seama de etapa de dezvoltare respectiva. 2. Curent literar-artistic care lupta împotriva formelor si traditiilor consacrate, recurgând adesea la formule îndraznete sau excentrice (care ar reprezenta arta viitorului). – Avangarda +suf. -ism.
avanpremieră, AVANPREMIÉRĂ, avanpremiere, s.f. Spectacol dat ca ultima repetitie în fata unui cerc de specialisti si invitati. [Pr.: -mi-e-] – Din fr. avant-première.
avans, AVÁNS, avansuri, s.n. 1. Plata anticipata a unei parti dintr-o suma curenta datorata ca retributie sau salariu, ca acoperire a unei lucrari efectuate în contul unor zile-munca, la încheierea unui contract etc. 2. (În expr.) A face (cuiva) avansuri = a încerca sa obtina prietenia sau dragostea cuiva prin lingusiri, concesii (de ordin etic) etc. 3. Interval de timp, distanta etc. cu care cineva sau ceva se afla înaintea altuia. – Din fr. avance.
avansa, AVANSÁ, avansez, vb. I. 1. Intranz. A înainta, a merge (pentru a se apropia de o tinta urmarita). ♦ A progresa, a înainta. Lucrarile avanseaza. 2. Tranz. si intranz. A promova în munca, în grad. 3. Tranz. A preda, a acorda cu anticipatie o suma de bani, un bun material etc. – Din fr. avancer.
avansare, AVANSÁRE, avansari, s.f. Actiunea de a avansa. – V. avansa.
avantaja, AVANTAJÁ, avantajez, vb. I. Tranz. A acorda cuiva un avantaj. ♦ A scoate în relief calitatile fizice ale cuiva. – Din fr. avantager.
avantajare, AVANTAJÁRE s.f. (Rar) Actiunea de a avantaja. – V. avantaja.
avantajos, AVANTAJÓS, -OÁSĂ, avantajosi, -oase, adj. Care ofera un avantaj; convenabil. ♦ Care scoate în relief trasaturile fizice ale cuiva. Îmbracaminte avantajoasa. – Din fr. avantageux.
avantren, AVANTRÉN, avantrenuri, s.n. Partea anterioara a unei masini agricole cu tractiune animala, care asigura stabilitatea si directia masinii în timpul lucrului. – Din fr. avant-train.
avar, AVÁR2, -Ă, avari, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana facând parte dintr-o populatie turcica asezata în Câmpia Panoniei în timpul marilor migratiuni ale popoarelor de la începutul evului mediu. 2. Adj. Care apartine avarilor (1), privitor la avari. – Din fr. Avares, lat. Avarus.
avaria, AVARIÁ, avariez, vb. I. Tranz. si refl. A face sa sufere sau a suferi o avarie; a (se) strica, a (se) deteriora. [Pr.: -ri-a] – Din fr. avarier.
avarie, AVÁRIE, avarii, s.f. Stricaciune, deteriorare (însemnata) suferita de o nava, de o masina, de o constructie etc. – Din fr. avarie.
moderniza, MODERNIZÁ vb. I. tr. a da un caracter, o înfatisare moderna, a înnoi. ♢ a înzestra (o fabrica, o uzina etc.) cu instalatii si utilaje moderne. II. refl. a adopta obiceiurile moderne. (< fr. moderniser)
modernstylestail, MODÉRN-STYLE STAIL/ s. n. denumire data în jurul anilor 1900 unui stil în artele decorative, caracterizat prin preferinta pentru liniile curbe, formele alungite si arabescurile unduioase, frecvent în mobilier, orfevrarie, ceramica, imprimeuri etc. (< engl. modern style)
avântare, AVÂNTÁRE s.f. Actiunea de a (se) avânta. – V. avânta.
avea, AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stapâni, a poseda, a detine. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut si ce-am pierdut = n-am ce pierde; putin îmi pasa. ♢ Fig. (Complementul indica abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemanare = a se asemana. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorinta = a dori. A avea nadejde = a nadajdui. 2. A primi, a capata, a obtine, a câstiga. Ai un leu de la mine daca îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de ragaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujba etc.) = a detine un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaste (si a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcatuit din...; a fi înzestrat sau prevazut cu... Blocul are doua etaje. ♦ A contine, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A tine, a purta. În mâna avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relatii de dragoste cu cineva. A se avea rau cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dusmani. ♦ A fi îmbracat cu... Avea un pantalon de blana. 6. A fi de o anumita dimensiune, greutate, vârsta etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice masura. 7. A fi cuprins de o senzatie sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ti s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rau; b) nu are nici o importanta. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boala}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui sa... Are de facut cumparaturi; b) (În forma negativa) A fi destul sa... N-are decât sa spuna si se va face; c) (În forma negativa) A nu putea sa... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fa cum vrei (sau faca cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A sti cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a gasi. Are ce sa faca. ♦ Unipers. A fi, a se gasi cineva (sa faca ceva). N-are cine sa-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Serveste la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Serveste la formarea modului optativ-conditional) Ar veni. 3. (Serveste urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au sa vina. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveti, au, (III 1) am, ai, a, am, ati, am, (III 2) as, ai, ar, am, ati, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai si (reg.) aibi, pers. 3 aiba] – Lat. habere.
aventura, AVENTURÁ, aventurez, vb. I. Refl. A întreprinde o actiune riscanta, primejdioasa. – Din fr. aventurer.
aventură, AVENTÚRĂ, aventuri, s.f. 1. Actiune îndrazneata si riscanta; întreprindere dubioasa, necinstita. 2. Legatura amoroasa întâmplatoare (si trecatoare). – Din fr. aventure.
aventurier, AVENTURIÉR, -Ă, aventurieri, -e, s.m. si f. Persoana careia îi plac aventurile. [Pr.: -ri-er] – Din fr. aventurier.
aventurism, AVENTURÍSM s.n. (Rar) Spirit de aventura al cuiva. ♦ Înclinatie de a actiona în mod pripit, de a lua decizii periculoase – Din fr. aventurisme.
aventuros, AVENTURÓS, -OÁSĂ, aventurosi, -oase, adj. Plin de aventuri; care constituie o aventura; (despre oameni) caruia îi plac actiunile îndraznete si riscante. – Din fr. aventureux.
modernism, MODERNÍSM s. n. 1. însusirea, caracterul a ceea ce este modern; preferinta, gust pentru tot ceea ce este nou, modern; modernitate. 2. tendinta novatoare dintr-o anumita etapa a unei literaturi. ♢ denumire generica pentru miscarile, tendintele si experimentele inovatoare din arta si literatura sec. XX, care, în goana dupa originalitate, ajung la creatii pur experimentale, formale. (< fr. modernisme)
avertisment, AVERTISMÉNT, avertismente, s.n. 1. Înstiintare prealabila, prevenire, semnal (asupra unui risc sau a unei primejdii). 2. Sanctiune administrativa aplicata unui angajat pentru o abatere disciplinara si prin care se atrage atentia acestuia ca va fi sanctionat mai aspru la o noua abatere. ♢ Expr. A da cuiva un avertisment = a atrage atentia cuiva sa nu repete o greseala. ♦ Sanctiune aplicata de arbitru unui sportiv pentru joc neregulamentar si care, la repetarea abaterii, poate fi urmata de eliminarea din joc a sportivului. – Din fr. avertissement.
avertiza, AVERTIZÁ, avertizez, vb. I. Tranz. A atrage cuiva atentia, a preveni pe cineva (ca va suferi consecintele actiunii pe care intentioneaza sa o savârseasca). – Dupa fr. avertir.
avertizare, AVERTIZÁRE, avertizari, s.f. Actiunea de a avertiza. – V. avertiza.
aviator, AVIATÓR, -OÁRE, aviatori, -oare, s.m. si f. Persoana care piloteaza un avion sau care face parte din echipajul unui avion (ori al altei aeronave mai grele decât aerul). [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviateur.
aviaţie, AVIÁŢIE, aviatii, s.f. 1. Zbor cu ajutorul avioanelor sau al altor aeronave mai grele decât aerul; tehnica acestui zbor. ♦ Ramura a aeronauticii care se ocupa cu constructia si functionarea acestor aeronave. 2. Totalitatea avioanelor de care dispune o tara, o societate de transport etc. ♢ Aviatie sanitara = formatie sanitara dotata cu avioane în vederea acordarii asistentei medicale de urgenta; aviasan. ♦ Spec. Forta militara aeriana; diviziune a armatei care cuprinde aceasta forta. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviation.
avicultură, AVICULTÚRĂ s.f. Stiinta care se ocupa cu cresterea rationala a pasarilor de curte în scop economic; profesiune bazata pe aceasta stiinta. – Din fr. aviculture.
avid, AVÍD, -Ă, avizi, -de, adj. Stapânit de dorinte puternice, cuprins de interes, de pasiune (pentru lucruri folositoare). ♦ (Peior.) Cuprins de pofta necumpatata, de lacomie; lacom. – Din fr. avide, lat. avidus.
aviditate, AVIDITÁTE s.f. Însusirea de a fi avid. ♦ (Peior.) Lacomie. – Din fr. avidité, lat. aviditas, -atis.
aviofon, AVIOFÓN, aviofoane, s.n. Tub acustic prin care comunica în timpul zborului membrii echipajului unei aeronave mai grele decât aerul. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. aviophone.
avion, AVIÓN, avioane, s.n. Vehicul aerian mai greu decât aerul, care se mentine în aer datorita unor aripi si se deplaseaza cu ajutorul elicei si motoarelor sau al reactoarelor; aeroplan. [Pr.: -vi-on] – Din fr. avion.
modern, MODÉRN, -Ă adj. 1. nou, relativ recent, din timpurile prezente; care corespunde stadiului actual al progresului. o limba ~a = limba vie, care se vorbeste în prezent. ♢ (despre învatamânt, clase, licee) care pune accentul pe studiul limbii si al disciplinelor umanistice. 2. în concordanta cu moda, la moda. (< fr. moderne, it. moderne, lat. modernus)
avivare, AVIVÁRE, avivari, s.f. Actiunea de a aviva. – V. aviva.
aviz, AVÍZ, avize, s.n. 1. Înstiintare scrisa cu caracter oficial. ♢ Expr. (Glumet) Aviz amatorilor, se spune pentru a atrage atentia aceluia care pare sa aiba un interes în problema în discutie. 2. Parere, apreciere competenta emisa de cineva (din afara) asupra unei probleme aflate în dezbatere; rezolutie a unei autoritati competente. – Din fr. avis.
aviza, AVIZÁ, avizez, vb. I. 1. Tranz. A înstiinta (printr-un aviz); a face cuiva o comunicare oficiala. ♦ A atrage cuiva atentia în legatura cu o problema. 2. Intranz. A-si exprima parerea autorizata într-o chestiune în care a fost solicitat. – Din fr. aviser.
avocat, AVOCÁT, -Ă, avocati, -te, s.m. si f. Persoana care are profesiunea de a acorda asistenta juridica celor interesati. ♢ Expr. A se face (sau a fi) avocatul cuiva = a lua apararea insistenta a cuiva. [Var.: advocát, -a s.m. si f.] – Din fr. avocat, lat. advocatus.
avort, AVÓRT, avorturi, s.n. Întrerupere accidentala sau provocata a graviditatii înainte ca fatul sa poata trai în afara organismului matern. – Din avorta (derivat regresiv).
moderator, MODERATÓR, -OÁRE I. adj., s. m. f. (factor) care modereaza. II. s. m. 1. substanta care încetineste miscarea neutronilor rezultati dintr-o fisiune nucleara. 2. inhibator care încetineste reactia de polimerizare. III. s. m. f. cel care conduce, îndruma o dezbatere publica, o masa rotunda si trage concluziile. IV. s. n. 1. dispozitiv de reglare a vitezei de miscare a unui mecanism. ♢ dispozitiv la unele piane si pianine cu ajutorul caruia coardele se acopera cu o bucata de pâsla, sunetul devenind foarte slab. 2. (electr.) disc de cupru destinat a slabi oscilatiile unui indice magnetic. (< fr. modérateur, lat. moderator, it. moderatore, /III/ engl. moderator)
axare, AXÁRE, axari, s.f. Actiunea de a (se) axa. – V. axa.
axă, ÁXĂ1, axe, s.f. Dreapta care se considera orientata într-un anumit sens. ♦ Dreapta (sau obiect în forma de dreapta) care ocupa o anumita pozitie într-un sistem tehnic. ♦ Dreapta închipuita în jurul careia se face miscarea de rotatie a unui corp în jurul lui însusi. ♦ Axa lumii = prelungire a dreptei care uneste polii pamântului pâna la intersectia cu sfera cereasca. – Din fr. axe.
axiomatic, AXIOMÁTIC, -Ă, axiomatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care se întemeiaza pe o axioma; care are caracter de axioma. 2. S.f. Disciplina care studiaza înlantuirea corecta a axiomelor. [Pr.: -xi-o-]. – Din fr. axiomatique.
moderato, MODERÁTO I. adv. (muz.) moderat, potrivit, între allegro si andante. II. s. n. parte dintr-o compozitie muzicala executata în acest tempo. (< it. moderato)
axiomatizare, AXIOMATIZÁRE, axiomatizari, s.f. Actiunea de a axiomatiza. [Pr.: -xi-o-] – V. axiomatiza.
azbest, AZBÉST s.n. Minereu fibros si matasos de culoare alba, din care se fac diferite piese si tesaturi neinflamabile si izolatoare. [Acc. si: ázbest – Var.: asbést s.n.] – Din fr. asbeste.
azbociment, AZBOCIMÉNT s.n. Material de constructie obtinut dintr-un amestec de ciment cu fibre de azbest. [Acc. si: azbocíment] – Azb[est] + ciment.
azeotropism, AZEOTROPÍSM s.n. Proprietate a unui amestec lichid de a fi format din componenti care fierb toti la aceeasi temperatura, dând vapori cu aceeasi compozitie ca a amestecului lichid din care provin; azeotropie. [Pr.: -ze-o-] – Din fr. azéotropisme.
azerbaidjan, AZERBAIDJÁN, -Ă, azerbaidjeni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Azerbaidjanului sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Azerbaidjanului sau azerbaidjenilor (1), privitor la Azerbaidjan sau la azerbaidjeni. – Din Azerbaidjan (n. pr.).
azi, AZI adv. 1. În ziua de fata, în ziua care e în curs; astazi. ♢ Azi noapte = în noaptea care tocmai a trecut. ♦ (Substantivat, m. invar.) Ziua care e în curs. ♦ (În corelatie cu "mâine") a) Zi cu zi, zi dupa zi. b) Când..., când. ♢ Expr. De ieri pâna azi = într-un timp neasteptat de scurt. Ba azi, ba mâine, exprima ideea de amânare continua. Azi-mâine = în curând, zilele acestea; astazi-mâine. A trai de azi pe mâine = a trai necajit, strâmtorat, în saracie. (Rar) Cu azi cu mâine = încet-încet. 2. În epoca prezenta, în timpul sau în vremea de acum. – Lat. hac die.
azimut, AZIMÚT s.n. Unghi pe care îl face un plan vertical fix, de obicei planul meridian al unui loc, cu un plan vertical care trece prin locul respectiv si printr-un punct dat. – Din fr. azimut.
azonal, AZONÁL, -Ă, azonali, -e, adj. (Geogr.) Care nu formeaza zone (compacte). – Din fr. azonal.
azotat, AZOTÁT1, azotati, s.m. Sare a acidului azotic; nitrat. – Din fr. azotate.
azotemie, AZOTEMÍE s.f. 1. Cantitatea de azot care exista în sânge (sub forma de uree, acid uric etc.) 2. (Med.) Crestere anormala a cantitatii de uree din sânge. – Din fr. azotémie.
azotic, AZÓTIC adj. (În sintagma) Acid azotic = acid oxigenat al azotului, lichid incolor, corosiv, oxidant puternic; acid nitric, apa-tare. – Din fr. azotique.
azotit, AZOTÍT, azotiti, s.m. Sare a acidului azotos; nitrit. [Var.: azotíta s.f.] – Din fr. azotite.
azotobacter, AZOTOBACTÉR subst. Bacterie aeroba care fixeaza în sol azotul atmosferic, transformându-l în azot organic. – Din fr. azotobacter.
azotos, AZOTÓS adj. (În sintagma) Acid azotos = acid oxigenat al azotului, cu însusiri oxidante si reducatoare; acid nitros. – Din fr. azoteux.
azotură, AZOTÚRĂ, azoturi, s.f. Combinatie chimica rezultata din amoniac; nitrura. – Din fr. azoture.
modelism, MODELÍSM s. n. activitate de construire a unor modele de masini si aparate la scara redusa. (< it. modellismo)
aztec, AZTÉC, -Ă, azteci, -ce, s.m. si f. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte dintr-o uniune de triburi amerindiene care au trait în Mexic. 2. Adj. Care apartine aztecilor (1), privitor la azteci. – Din fr. Aztèque.
azurare, AZURÁRE, azurari, s.f. (Tehn.) Actiunea de a azura. – V. azura.
azvârlire, AZVÂRLÍRE, azvârliri, s.f. Actiunea de a (se) azvârli. – V. azvârli.
modelărie, MODELĂRÍE s. f. arta de a face modele. ♢ atelier, sectie de modelaj. (< fr. modèlerie)
ăla, ẮLA, ÁIA, aia, alea, pron. dem., adj. dem. (Pop. si fam.) Acela, aceea. A venit ala. Lucrul ala. ♢ Expr. Alta aia = ciudatenie, monstru. Toate alea = tot ce trebuie. [Gen.-dat. sg.: aluia, aleia; gen.-dat. pl.: alora] – Lat. illum, illa.
ăst, ĂST, ÁSTĂ, asti, aste, adj.dem. (antepus) (Pop. si fam.) Acest, aceasta. ♢ Loc. adv. (De) asta data = acum. Asta-noapte (sau iarna, primavara etc.) = în noaptea (sau iarna, primavara etc.) imediat precedenta. [Gen.-dat. sg.: astui, astei si astei; gen.-dat. pl.: astor]. – Lat. istum, ista.
ăsta, ẮSTA, ÁSTA, astia, astea, pron. dem., adj.dem. (postpus) (Pop. si fam.) Acesta, aceasta. ♢ Loc. adv. Pentru asta = de aceea. ♢ Loc. adv. Cu toate astea = totusi. [Gen.-dat. sg.: astuia, asteia si asteia; gen.-dat. pl.: astora]. – Lat. istum, ista.
ăstălalt, ẮSTĂLALT, ÁSTĂLALTĂ, astialalti, astelalte, pron.dem., adj.dem. (Pop. si fam.) Acesta (din doi) care este în apropierea noastra, cel mai aproape de noi. A venit astalalt. Partea astalalta. [Gen.-dat. sg.: astuilalt, asteilalte si asteilalte; gen.-dat. pl.: astorlalti, astorlalte]. – Ăst + alalt (= alalalt).
baba, BABÁ, babale, s.f. Dispozitiv de 40-60 cm în forma de mosor, fixat pe puntea navelor sau pe cheiuri, de care se leaga parâmele navelor acostate. – Din tc. baba.
babac, BABÁC s.m. v. babaca.
babacă, BABÁCĂ, babaci, s.m. (Reg.) Tata. ♢ Expr. Trai, neneaco, cu banii babachii, se spune despre cineva care duce o viata fara griji cu banii tatalui sau sau, p. ext., cu banii altuia. ♢ (Fam.; la pl.) Parinti. [Var.: babáca, babác s.m.] – Din ngr. babákas.
babaie, BABÁIE s.m. (Înv. si reg). Babaca. – Din bab[aca] + suf. -aie.
babalâc, BABALẤC, babalâci, s.m. 1. (Fam. si depr.) Om batrân si neputincios; om îmbatrânit înainte de vreme. 2. Stâlp gros de lemn care strabate ca o axa verticala centrul morii de vânt pentru ca moara sa poata fi învârtita în bataia vântului. – Din tc. babalic.
modelator, MODELATÓR, -OÁRE I. adj. care modeleaza. II. s.m. f. meserias care face decoratii si alte lucrari de modelaj; modeler, modelor. III. s. n. instrument, unealta pentru modelare în sculptura. (< it. modelatore)
babă, BÁBĂ, babe, s.f. I. Femeie în vârsta înaintata; femeie trecuta de tinerete; babatie, babeta1. ♦ Spec. Femeie batrâna care vindeca bolile prin mijloace empirice, prin vraji, prin descântece etc. ♢ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele noua sau douasprezece zile ale lunii martie, în care vremea este adesea foarte schimbatoare. ♢ (Fam. si glumet) Sotie ♢ (În sintagmele) (De-a) baba-oarba = joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, încearca sa-i prinda pe ceilalti. De-a baba-gaia = joc de copii în care unul dintre ei, care face pe closca, îsi apara "puii" însirati, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe "gaia"; de-a puia-gaia. II. 1. Bârna de sprijinire a unui acoperis sau a unui planseu de lemn. 2. Parte a unei copci în forma de toarta (numita si femeiusca) în care se prinde cealalta parte a copcii, în forma de cârlig (numita si mos). 3. (Iht.) Zglavoaca. 4. (Reg.) Ciuperca rosie, comestibila, care creste pe craci uscate si putrede. – Din bg., scr., ucr. baba.
babete, BABÉTE, babeti, s.m. (Iht.) Zglavoaca (1) (Cottus gobio) - Et. nec.
babeurre, BABEURRE subst. Aliment acrisor, preparat din lapte crud sau fiert, cu scoaterea (partiala) a smântânii si folosit în alimentatia sugarului. [Pr.: babör] – Cuv. fr.
babilonian, BABILONIÁN, -Ă, babilonieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie semitica ce a trait în Babilon, în mileniile 2-1 a.Cr.; (si la sg.) persoana care a apartinut acestei populatii. 2. Adj. Babilonic. Cultura babiloniana. – Babilon (n.pr.) + suf. -ean.
modelare, MODELÁRE s. f. 1. actiunea de a modela. 2. metoda în stiinta si tehnica constând în reproducerea schematica a unui obiect sau sistem sub forma unui sistem similar sau analog. ♢ (mat.) reprezentare a unei relatii prin simbolism matematic. ♢ construire de modele. 3. reproducere în relief a formelor în sculptura; modelaj. (< modela)
babiţă, BÁBIŢĂ1, babite, s.f. 1. (Ornit.) Pelican. 2. Nume dat la doua specii de ciuperci, în forma unei copite de cal, care cresc pe copaci si din care se prepara iasca (Polyporus fomentarius, polyporus ignarius). – Din bg., scr. babica.
babiţă, BÁBIŢĂ2, babite, s.f. (Pop.; mai ales la pl.) Diaree a sugacilor. – Din bg. babici.
bac, BAC1, bacuri, s.n. 1. Ambarcatie cu fundul si capetele plate, cu care se fac scurte traversari de râuri sau de lacuri sau care este folosita pentru serviciile auxiliare ale unei nave; brod, brudina, pod umblator. 2. (Sport) Platforma sau ambarcatie cu vâsle, fixata pe apa pentru antrenamentul canotorilor, caiacistilor si canoistilor. 3. (Tehn.) Recipient, vas cu diverse utilizari industriale. – Din fr. bac.
bac, BAC2, bacuri, s.n. Element al sculelor si dispozitivelor de strângere (menghine, mandrine etc.) cu care se prind piesele în vederea prelucrarii lor. – Din germ. Backe.
bacal, BACÁL s.m. v. bacan2.
bacalaureat, BACALAUREÁT, -Ă, bacalaureati, -te, subst. 1. S.n. Examen general pentru absolventii liceului, a carui promovare da dreptul la înscrierea într-o institutie de învatamânt superior. ♢ Titlu obtinut în urma acestui examen. 2. S.m. si f. Persoana care a promovat examenul de bacalaureat (1). [Pr.: -la-u-re-at] – Din fr. baccalauréat.
bacanală, BACANÁLĂ, bacanale, s.f. (La pl.) Sarbatoare la romani, cu dansuri, jocuri si petreceri licentioase închinate lui Bachus, zeul vinului. ♢ Fig. (si la sg.) Petrecere zgomotoasa si destrabalata. – Din fr. bacchanale, lat. Bacchanalia.
bacantă, BACÁNTĂ, bacante, s.f. (La romani) Preoteasa a zeului Bachus; menada. ♢ Fiecare dintre însotitoarele zeului Bachus. ♢ Fig. Femeie destrabalata. – Din fr. bacchante.
bacara, BACARÁ1 s.f. Cristal de calitate superioara. ♢ Obiect fabricat din acest cristal. – Din fr. baccarat.
bacara, BACARÁ2 s.f. Joc de carti în care nouarii au valoare, iar decarii, numiti bacara, sunt egali cu zero; maca. – Din fr. baccara.
bacă, BÁCĂ, bace, s.f. Fruct cu pericarp carnos, cu pielita subtire si cu miezul zemos, în care se afla semintele. – Din it., lat. bacca.
bacăul, BACẮUL s.n.art. (Pop.; în expr.) A-si gasi bacaul (cu cineva) = a da de bucluc (cu cineva), a o pati. – Cf. magh. bakó "calau".
baccea, BACCEÁ, baccele, s.f. (Depr.) Batrân ramolit, cu idei învechite. – Et. nec.
bacceli, BACCELÍ, baccelesc, vb. IV. Refl. 1. A îmbatrâni, a se ramoli, a deveni baccea. 2. (Fam.) A se îngrasa, a se labarta. – Din baccea.
baccelit, BACCELÍT, -Ă, bacceliti, -te, adj. (Fam.: despre oameni si despre obrazul lor) Îmbatrânit. ♢ Gras, labartat – V. bacceli.
bachelită, BACHELÍTĂ s.f. Rasina sintetica obtinuta prin tratarea formolului cu fenol, utilizata ca materie plastica pentru confectionarea unor obiecte tehnice sau de uz casnic. – Din fr. bakélite.
baci, BACI, baci, s.m. 1. Cioban care conduce o stâna. 2. Cel care câstiga si arunca primul la jocul de arsice. – Et. nec.
bacifer, BACIFÉR, -Ă, baciferi, -e, adj. (Despre plante) Care are ca fruct o baca. – Din fr. baccifère.
baciform, BACIFÓRM, -Ă, baciformi, -e, adj. În forma de baca. – Din fr. bacciforme.
bacil, BACÍL, bacili, s.m. Bacterie patogena în forma de bastonas. – Din fr. bacille, lat. bacillus.
bacilar, BACILÁR, -Ă, bacilari, -e, adj. Care este produs de bacili; în forma de bacil; referitor la bacili. – Din fr. bacillaire.
bacilemie, BACILEMÍE, bacilemii, s.f. (Med.) Infectie generalizata ca urmare a patrunderii bacililor în vasele de sânge. – Din fr. bacillémie.
baciliform, BACILIFÓRM, -Ă, baciliformi, -e, adj. Care are forma unui bacil. – Din fr. bacilliforme.
baciloză, BACILÓZĂ, baciloze, s.f. Boala provocata de bacili; spec. Tuberculoza (pulmonara). – Din fr. bacillose.
background, BACKGROUND, backgrounduri, s.n. 1. (Englezism) Fundal. 2. Fond sonor al unei partituri solistice în jaz. 3. Tehnica de filmare la care fundalul este obtinut prin retroproiectie. [Pr.: bécgraund] – Din engl. background.
backhand, BACKHAND s.n. Partea din afara a rachetei de tenis tinute corect în mâna; p.ext. lovitura data cu aceasta parte a rachetei; rever. [Pr.: béchend] – Cuv. engl.
baclava, BACLAVÁ, baclavale, s.f. Prajitura preparata din foi de placinta, nuci sau migdale si miere sau sirop de zahar. – Din tc. baklava.
modă, MÓDĂ s. f. 1. fel de a se îmbraca, de a se purta etc., particular unei anumite epoci; gust, preferinta la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbraca. 2. magazin de ĕ = magazin de palarii de dama sau de accesorii pentru îmbracamintea femeiasca; jurnal (sau revista) de ~ = publicatie care cuprinde modele de haine. (< it. moda, germ. Moda, fr. mode)
bacon, BÁCON s.n. (Rar) Carne sau costita de porc dezosata, sarata si afumata (taiata în felii subtiri). [Pr.: béican] – Cuv. engl.
bacşiş, BACSÍS, bacsisuri, s.n. Suma de bani data, peste plata cuvenita, pentru un serviciu personal, pentru a câstiga bunavointa sau protectia cuiva. – Din tc. bahsis.
bacterian, BACTERIÁN, -Ă, bacterieni, -e, adj. De bacterii, privitor la bacterii, produs de bacterii. [Pr.: -ri-an] – Din fr. bactérien.
bactericid, BACTERICÍD, -Ă, bactericizi, -de, adj., s.n. (Preparat, substanta) care omoara bacteriile. – Din fr. bactéricide.
bacterie, BACTÉRIE, bacterii, s.f. Organism microscopic unicelular de natura vegetala. – Din fr. bactérie.
bacteriofag, BACTERIOFÁG, bacteriofagi, s.m. Organism microscopic care distruge bacteriile. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériophage.
bacteriofagie, BACTERIOFAGÍE s.f. Distrugere a bacteriilor prin bacteriofagi. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériophagie.
bacteriolog, BACTERIOLÓG, -Ă, bacteriologi, -ge, s.m. si f. Specialist în bacteriologie. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériologue.
bacteriologic, BACTERIOLÓGIC, -Ă, bacteriologici, -ce, adj. Care se refera la bacterii sau la bacteriologie. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériologique.
bacteriologie, BACTERIOLOGÍE s.f. Ramura a biologiei care studiaza bacteriile. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériologie.
bacteriostatic, BACTERIOSTÁTIC, -Ă, bacteriostatici, -ce, adj., s.n. (Substanta) care poate opri dezvoltarea bacteriilor. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériostatique.
bacterioză, BACTERIÓZĂ, bacterioze, s.f. Boala a plantelor provocata de bacterii. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériose.
badian, BADIÁN, badiani, s.m. Arbust din China si Japonia cu frunze, flori, tulpina si fructe placut mirositoare, întrebuintate la fabricarea lichiorurilor, în medicina etc. (Illicium anisatum); p. restr. fructul acestui arbust. [Pr.: -di-an] – Din fr. badiane.
badijonare, BADIJONÁRE, badijonari, s.f. Actiunea de a (se) badijona si rezultatul ei; badijonaj. – V. badijona.
badinerie, BADINERÍE, badinerii, s.f. (Muz.) Piesa vioaie cu caracter glumet (din suitele franceze si germane din secolul al XVIII-lea). – Din fr. badinerie.
badminton, BÁDMINTON s.n. Joc sportiv asemanator cu tenisul, practicat cu o minge de pluta prevazuta cu pene, care se arunca cu racheta. – Din engl., fr. badminton.
modalitate, MODALITÁTE s. f. 1. procedeu, mod de a face, de a prezenta ceva. 2. (log.) criteriu de diferentiere a judecatilor dupa gradul lor de certitudine. 3. caracterul unei fraze muzicale determinat de raportul de intervale dintre sunetele componente. (< fr. modalité)
baga, BAGÁ s.f. Carapace de broasca testoasa prelucrata pentru fabricarea de piepteni, bratari, tabachere etc. – Din tc. bağa.
bagaj, BAGÁJ, bagaje, s.n. 1. Totalitatea lucrurilor care se iau într-o calatorie. ♢ Expr. A-si face bagajele = a se pregati de plecare; p.ext. a pleca. 2. Fig. (Urmat de determinari) Cantitatea de cunostinte de care dispune cineva. – Din fr. bagage.
bagatelă, BAGATÉLĂ, bagatele, s.f. 1. Lucru de mica importanta; obiect de mica valoare, neînsemnat; fleac. 2. Piesa muzicala instrumentala scurta, de obicei cu continut liric. [Var.: bagatél s.n.] – Din it. bagattella, fr. bagatelle.
bagatelizare, BAGATELIZÁRE s.f. Actiunea de a bagateliza si rezultatul ei. – V. bagateliza.
bagea, BAGEÁ, bagele, s.f. (Reg.) Bageaca. – Din tc. bağa. Cf. bg. badja.
bageac, BAGEÁC, bageacuri, s.n. v. bageaca.
modal, MODÁL, -Ă adj. referitor la mod (2, 3), de mod. o propozitie ~a (si s. f.) = propozitie circumstantiala care arata modul actiunii din regenta. (< fr. modal)
bageacă, BAGEÁCĂ, bageci, s.f. (Reg.) Deschizatura în forma de ferestruica în acoperisul caselor taranesti, al unei suri etc. prin care patrunde lumina si care serveste uneori drept horn; lucarna, bagea. [Var.: bageác s.n.] – Contaminare între bagea si ogeac.
baghetă, BAGHÉTĂ, baghete, s.f. 1. Varguta de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul; fig. maiestria dirijorului. ♢ Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorala. ♢ Betisor de lovit instrumentele muzicale de percutie. ♢ Vergeaua de lemn a arcusului. 2. (Si în sintagma bagheta magica) Nuielusa vrajita cu care se fac minuni în povesti; betisorul scamatorilor. 3. Piesa tehnica în forma de cilindru subtire din diverse mecanisme sau aparate. 4. Ajur sau dunga ornamentala la ciorapi. – Din fr. baguette.
bahic, BÁHIC, -Ă, bahici, -ce, adj. Referitor la zeul Bachus, închinat lui Bachus. ♢ De bautura, de chef. ♢ Cântec bahic = cântec de petrecere, cântec de pahar. – Din fr. bachique, lat. bacchicus.
bahnă, BÁHNĂ, bahne, s.f. (Reg.) Loc mlastinos, acoperit cu iarba sau stuf; smârc. – Din ucr. bahno.
bai, BAI, baiuri, s.n. (Reg.) Necaz, încurcatura, suparare, belea, bucluc. ♢ Expr. Nu-i (nici un) bai (ca...) sau de asta nu (mi)-i bai = nu face nimic, nu este nici o paguba. – Din magh. baj.
baibarac, BAIBARÁC, baibarace, s.n. (Reg.) Haina scurta pâna la brâu, purtata odinioara la tara. – Din ucr. baĩbarak.
baider, BÁIDER, baidere, s.n. (Reg) Fular de bumbac sau de lâna colorata. – Din germ. Beider.
baie, BÁIE1, bai, s.f. I. 1. Scaldat, scalda, îmbaiere. 2. Cada, vas special de îmbaiat; feredeu. ♦ Apa de îmbaiat. ♢ Expr. Baie de sânge = cantitate mare de sânge pierduta de cineva; p.ext. macel. ♦ Cladire cu instalatii speciale de îmbaiere; p.restr. încapere special amenajata pentru îmbaiere. 3. (Urmat de determinari) Expunere a corpului (gol), în scop igienic sau curativ, la actiunea vaporilor de apa, a soarelui, a aerului etc. 4. Recipient în care se pune un lichid, o solutie chimica etc. în vederea unor operatii tehnice; p.ext. lichidul, solutia chimica etc. în care se fac asemenea operatii. II. (La pl.) Statiune balneara. [Pr.: ba-ie] – Lat. bannea (= balnea). Cf. sl. banja.
baieră, BÁIERĂ, baieri, s.f. Curea, sfoara, ata etc. cusuta sau prinsa de un obiect spre a putea fi transportat, atârnat, strâns etc. ♢ Expr. A strânge baierile pungii = a face economii, a deveni econom. A avea noua baieri la punga = a fi zgârcit. A (i se) rupe baierile inimii = a simti (sau a produce cuiva) o mare durere sufleteasca. A-si dezlega baierile inimii = a se destainui. A ofta (sau a striga, a râde) din baierile inimii = a ofta (sau a striga, a râde) foarte tare, foarte puternic. [Pr.: ba-ie-. – Pl. si: baieri. Var.: báier s.n.] – Din lat. bajulus, bajula.
baionetă, BAIONÉTĂ, baionete, s.f. Arma alba în forma de sabie scurta, care se poate fixa la teava pustii militare. ♢ Atac (sau asalt) la baioneta = lupta corp la corp. ♦ Îmbinare în baioneta = îmbinare demontabila a doua piese care se fixeaza una într-alta prin împingere si rotire cu un sfert sau cu o jumatate de cerc. [Pr.: ba-io-] – Din fr. baïonnette.
bairac, BAIRÁC, bairace, s.n. (Înv.) 1. Steag de matase foarte lat. 2. Unitate militara (de voluntari) care servea sub un drapel. [Pr.: ba-i-. Pl. si: bairacuri] – Din tc. bayrak.
bait, BAIT, baiti, s.m. (Inform.) Ansamblu de biti (de obicei 8) folosit pentru examinarea capacitatii de memorie (3). – Din engl. byte.
baiţ, BAIŢ, baituri, s.n. Colorant folosit în tâmplarie, în industria textila, în tabacarie etc. – Din germ. Beize.
baladă, BALÁDĂ, balade, s.f. 1. Creatie epica în versuri care relateaza o actiune eroica, o legenda, o întâmplare istorica etc. 2. Bucata muzicala cu caracter narativ. – Din fr. ballade.
balafon, BALAFÓN, balafoane, s.n. Instrument muzical african de percutie, format din lame de lemn acordate diatonic. – Din fr. balafon.
balama, BALAMÁ, balamale, s.f. Mic dispozitiv metalic format din doua piese articulate pe un ax, dintre care cel putin una se învârteste dupa montare în jurul axului, spre a permite unei usi, unei ferestre, unui capac de lada etc. sa se închida si sa se deschida prin rotire partiala; sarniera, tâtâna. ♦ Fig. (Fam.; la pl.) Încheieturi, articulatii ale corpului. ♢ Expr. A-i (sau a i se) slabi sau a i se muia (cuiva) sau a nu-l (mai) ajuta (sau tine) pe cineva balamalele = a pierde vigoarea (din cauza batrânetii, a oboselii, a fricii). A-i tremura (cuiva) balamalele = a se teme. – Din tc. bağlama.
balansa, BALANSÁ, balansez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) misca când într-o parte, când într-alta; a (se) legana, a (se) hâtâna, a pendula. 2. Tranz. A face egale, a echilibra partile unei balante (2), ale unui cont etc. – Din fr. balancer.
balansare, BALANSÁRE, balansari, s.f. Actiunea de a (se) balansa; leganare, balans, pendulare. – V. balansa.
balansier, BALANSIÉR, balansiere, s.n. 1. Piesa care regleaza prin oscilatiile ei miscarea unui mecanism; balansor. Balansier de ceasornic. 2. Bara lunga si subtire utilizata de dansatorii pe sârma pentru a-si tine echilibrul. 3. Organ de echilibru pentru zbor la insectele diptere în forma de maciuca, situat pe metatorace. [Pr.: -si-er. – Var.: (2, înv.) balantiér s.n.] – Din fr. balancier.
balaoacheş, BALAOÁCHES, -Ă, balaoachesi, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Glumet sau ir.) (Om) negricios, oaches. 2. S. m. si f. (Depr.) Epitet dat unui tigan. – Balai + oaches.
balast, BALÁST, balasturi, s.n. 1. Încarcaturi de saci de nisip, pietris etc. care reechilibreaza o ambarcatie sau regleaza ridicarea în aer a unui aerostat; lest, savura. ♦ Camera care se umple cu apa sau cu aer pentru a modifica greutatea unui submarin în vederea manevrei de scufundare a lui la suprafata. ♦ Fig. Ceea ce este împovarator, nefolositor. 2. Pietris, zgura etc., folosite ca asternut pe care se monteaza traversele sinelor de tren; amestec de pietris si de nisip întrebuintat la prepararea betonului, la pietruirea soselelor etc. – Din fr. ballast.
balasta, BALASTÁ, balastez, vb. 1. Tranz. A acoperi cu balast (2) o sosea, un teren etc. – Din fr. ballaster.
mod, MOD s. n. 1. fel, chip, maniera; procedeu, metoda. o (ec.) ~ de productie = modul istoriceste determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existentei si dezvoltarii societatii; ~ de viata = continutul si formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale si spirituale ale unei societati. 2. categorie gramaticala specifica verbului, care exprima aprecierea vorbitorului fata de actiune. ♢ (despre parti de vorbire, propozitii sau parti de propozitii) de ~ = care are sensul, functia de a arata modul. 3. (muz.) structura unei game determinata de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concreta pe care o iau figurile silogismului în functie de calitatea si cantitatea judecatilor componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)
balastare, BALASTÁRE, balastari, s.f. Actiunea de a balasta. – V. balasta.
balcanic, BALCÁNIC, -Ă, balcanici, -ce, adj. Din (sau privitor la) Muntii Balcani sau din regiunea acestor munti. ♢ (Sport) Jocuri balcanice = balcaniada. – Din fr. balkanique.
balcanism, BALCANÍSM, balcanisme, s.n. Cuvânt sau constructie sintactica specifica unor limbi balcanice. – Balcani (n.pr.) + suf. -ism.
balcon, BALCÓN, balcoane, s.n. 1. Platforma cu balustrada pe peretele exterior al unei cladiri, comunicând cu interiorul printr-una sau mai multe usi. 2. Parte a unei sali de spectacol, de conferinte etc. asezata deasupra parterului. – Din fr. balcon.
baldachin, BALDACHÍN, baldachine, s.n. 1. Acoperamânt decorativ, împodobit cu perdele, asezat deasupra unui tron, a unui pat, a unui amvon, a unui catafalc etc.; p.ext. lucrare de arhitectura care imita acest acoperamânt decorativ. 2. Acoperamânt de pânza care se purta deasupra unui demnitar laic sau al bisericii la anumite procesiuni. [Pl. si baldachinuri. – Var.: (înv.) baldahin s.n.] – Din fr. baldaquin.
baldahin, BALDAHÍN s.n. v. baldachin.
bale, BÁLE s.f. pl. Saliva (groasa, spumoasa) care se prelinge din gura. ♢ Expr. (Fam.) A-i curge (cuiva) balele dupa ceva = a dori mult ceva. ♦ Materie mucilaginoasa care acopera corpul pestilor. ♦ Urma mucoasa lasata de melc în mers. – Cf. lat. •baba.
balenă, BALÉNĂ, balene, s.f. 1. Gen de mamifere acvatice lungi de 10-20 m, cu lame cornoase lungi în loc de dinti (Balaena); (înv.) chit3. ♦ (Fam.) Epitet pentru o persoana foarte grasa. 2. Lamela flexibila fabricata din lamele cornoase de balena (1) (sau din materiale plastice), care se întrebuinteaza pentru a tine întinsa pânza corsetelor, gulerelor, umbrelelor etc. – Din fr. baleine, lat. balaena.
balet, BALÉT, balete, s.n. 1. Dans artistic figurativ executat dupa o compozitie muzicala. ♢ Corp de balet v. corp. •• Spectacol format din asemenea dansuri. 2. Ansamblu de balerini si balerine. – Din fr. ballet, it. balletto.
balie, BÁLIE, balii, s.f. (Reg.) Vas mare circular, facut din doage, pentru spalatul rufelor. – Din ucr. balija.
balivernă, BALIVÉRNĂ, baliverne, s.f. Vorba lipsita de importanta sau nascocita; palavra, vorba de claca. – Din fr. baliverne.
balizaj, BALIZÁJ, balizaje, s.n. Semnalizare prin balize; balizare ♦ Delimitare cu ajutorul unor semnale optice, acustice sau de radio a unui spatiu, a unui drum de navigatie aeriana sau maritima. – Din fr. balisage.
mocheta, MOCHETÁ vb. tr. a acoperi podeaua unei camere cu mocheta. (< mocheta)
balizare, BALIZÁRE, balizari, s.f. Actiunea de a baliza; balizaj. – V. baliza.
balmoş, BÁLMOS s.n. Mâncare ciobaneasca facuta din cas dulce de oaie, fiert în lapte (sau în unt etc.) cu putin malai. [Var.: bálmus s.n.] – Cf. magh. bálmos.
balneologie, BALNEOLOGÍE s.f. Ramura a medicinei care studiaza actiunea profilactica si curativa a apelor termale sau minerale si a namolurilor. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balnéologie.
balon, BALÓN, baloane, s.n. 1. Aerostat alcatuit dintr-o învelitoare impermeabila umpluta cu un gaz mai usor decât aerul, caruia i se poate atasa o nacela. ♢ Expr. (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a-si bate joc, a ironiza (pe cineva). ♦ Jucarie de cauciuc foarte subtire, mai ales în forma de sfera, umpluta cu aer sau cu un gaz usor. ♦ (Sport) Minge. 2. (În sintagma) Balon de sapun = basica suflata din clabuci de sapun; fig. vorba goala, amagitoare. 3. Vas sferic de sticla, întrebuintat în laborator în anumite operatii chimice. ♦ (În sintagma) Balon de oxigen = rezervor de oxigen prevazut cu un tub de aspiratie si întrebuintat la reanimarea unui bolnav. 4. Balonzaid (2). – Din fr. ballon.
balona, BALONÁ, balonez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) umfla, a (se) rotunji ca un balon. ♦ A i se umfla sau a face sa i se umfle cuiva abdomenul din cauza gazelor de fermentatie din intestine. – Din fr. ballonner.
balonat, BALONÁT, -Ă, balonati, -te, adj. Umflat (ca un balon). ♦ (Despre abdomen) Umflat de gazele acumulate în intestine; (despre oameni) cu abdomenul umflat. – V. balona. Cf. fr. b a l l o n n é.
balonzaid, BALONZÁID, balonzaide, s.n. 1. Ţesatura de bumbac sau de matase (impermeabila). 2. Pardesiu de ploaie confectionat dintr-o astfel de pânza; balon (4). [Acc. si: balónzaid. -Var.: balonzáide. s.n.] – Din germ. Ballonseide.
balot, BALÓT, baloturi, s.n. Pachet mare de marfuri sau de diferite obiecte; (în special) pachet de bumbac, de lâna etc.; legatura mare de haine, de rufe etc; bal2. ♦ Otel-balot = banda de otel întrebuintata la confectionarea cercurilor de butoaie, a sinelor de roti de caruta etc. – Din fr. ballot.
balotare, BALOTÁRE s.f. Actiunea de a balota; (rar) balotat. – V. balota.
balsa, BÁLSA subst. invar. Lemn foarte usor provenit dintr-un arbore tropical si utilizat la confectionarea de machete de avion sau de ambarcatii. – Din fr. balsa. Cf. sp. b a l s a.
balsam, BALSÁM, balsamuri, s.n. 1. Suc gros si parfumat extras din rasini sau din alte substante vegetale, folosit ca preparat aromat si curativ. ♦ Fig. Miros foarte placut. ♦ Substanta aromata folosita la îmbalsamarea cadavrelor. 2. Fig. Alinare, mângâiere, consolare. – Din it. balsamo, lat. balsamum.
baltac, BALTÁC s.n. v. baltag.
baltag, BALTÁG, baltage, s.n. Topor cu coada lunga, întrebuintat si ca arma. ♦ Fig. Lovitura aplicata cu acest topor. [Pl. si: baltaguri. - Var.: (reg.) baltác s.n.] – Cf. tc. b a l t a.
baltă, BÁLTĂ, balti, s.f. 1. Întindere de apa statatoare, de obicei nu prea adânca, având o vegetatie si o fauna acvatica specifica; zona de lunca inundabila, cu locuri în care stagneaza apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A ramâne (sau a sta, a zacea) balta = a fi lasat în parasire; a sta pe loc, a stagna. A lasa balta (ceva) = a lasa (ceva) în parasire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în balta = a face un gest, a spune o vorba care stânjeneste prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apa de ploaie adunata într-o adâncitura; groapa cu apa sau mocirla; (prin exagerare) cantitate mare de lichid varsat pe jos; baltoaca. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.
baltic, BÁLTIC, -Ă, baltici, -ce, adj. Care apartine regiunilor limitrofe Marii Baltice, privitor la aceste regiuni. – Din fr. baltique. Cf. fr. b a l t e.
balustru, BALÚSTRU, balustri, s.m. 1. Stâlp de balustrada sau de parmaclâc. 2. Compas special, folosit pentru trasarea cercurilor foarte mici. [Var.: balústra s.f.] – Din fr. balustre.
balzacian, BALZACIÁN, -Ă, balzacieni, -e, adj. De Balzac, al lui Balzac; în maniera lui Balzac. [Pr.: -ci-an] – Balzac (n.pr.) + suf. -ian.
balzacianism, BALZACIANÍSM s.n. Ceea ce este specific operei balzaciene; tendinta de a prelua si cultiva teme, motive etc. balzaciene. [Pr.: -ci-a-] – Balzacian + suf. -ism.
bamă, BÁMĂ, bame, s.f. Planta leguminoasa cu fructe paroase de culoare verde, comestibile (Hibiscus esculentus); p. restr. fructul acestei plante. – Din tc. bamya, bamye. Cf. bg. b a m i a.
bambus, BÁMBUS, bambusi, s.m. Nume generic pentru plantele exotice arborescente cu tulpina lemnoasa, prevazuta cu noduri si goala pe dinauntru (Bambusa). •• P. restr. Tulpina acestor plante utilizata ca lemn de constructie, varga de pescuit etc. – Din germ. Bambus, fr. bambou.
ban, BAN1, bani, s.m. 1. Unitate monetara si moneda egala cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. moneda marunta, divizionara a leului. ♢ Expr. A nu face (sau a nu plati) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii marfurilor (fiind el însusi o marfa); moneda de metal sau hârtie recunoscuta ca mijloc de schimb si de plata; argint (2). ♢ Expr. A trai (pe lânga cineva) ca banul cel bun = a fi foarte pretuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede ca un lucru este adevarat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ♢ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânsi) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o suma de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau baiat) de bani gata = fiu de oameni avuti care face extravagante cu banii primiti sau mosteniti de la parinti. – Et. nec.
ban, BAN2, bani, s.m. 1. Guvernator al unei regiuni de granita în Ungaria feudala. 2. (Titlu si functie de) mare dregator în Ţara Româneasca dupa sec. XV; (si în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoana care detinea acest rang. – Cf. magh. b a n, scr. b a n.
banalitate, BANALITÁTE, banalitati, s.f. 1. (La sg.) Caracterul a ceea ce este banal; fel de fi comun si lipsit de originalitate. 2. (Concr.) Lucru banal, vorba banala, idee banala. – Din fr. banalité.
banaliza, BANALIZÁ, banalizez, vb. I. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina banal. – Din fr. banaliser.
banalizare, BANALIZÁRE s.f. Actiunea de a (se) banaliza. - V. banaliza.
banan, BANÁN, banani, s.m. Planta tropicala arborescenta cu frunze late si lungi, cu fructe comestibile care cresc în ciorchini mari; bananier (1) (Musa paradisiaca). – Din banana (derivat regresiv).
banană, BANÁNĂ, banane, s.f. 1. Fruct de banan, având culoarea galbena, forma lunguiata, miez fainos si aromatic. 2. Piesa de contact electric formata dintr-un mic cilindru metalic învelit pe jumatate în ebonita, care se monteaza la capatul unei conducte de curent. – Din fr. banane.
bană, BÁNĂ, bane, s.f. Bucata de lemn, pluta etc., folosita de pescari pentru a marca locul unde au pus carmacele. – Et. nec.
banc, BANC1, bancuri, s.n. I. 1. Îngramadire de nisip, de pietris sau de namol formata pe fundul marilor sau al fluviilor, care ajunge uneori pâna la suprafata apei. 2. Grup mare de scoici sau de pesti. II. 1. Masa sau platforma special amenajata pentru efectuarea de lucrari caracteristice unei profesiuni manuale. Banc de tâmplarie. Banc de ceasornicar. •• Banc de proba = instalatie pentru controlul calitatilor tehnice ale unor motoare. 2. Bancheta la ambarcatii mici. – Din fr. banc.
moca, MÓCA s. f. inv. 1. cafea provenita din orasul Moka; (p. ext.) cafea de calitate superioara, foarte parfumata; bautura din aceasta cafea. 2. prajitura umpluta cu crema de unt parfumata cu cafea. (< fr. moka, germ. Mokka)
bancă, BÁNCĂ1, banci, s.f. Scaun lung pentru doua sau mai multe persoane. ♢ Expr. Banca ministeriala = locurile din parlament rezervate membrilor guvernului. Banca acuzatilor = locurile dintr-o sala de tribunal ocupate de acuzati. Banca apararii = locurile dintr-o sala de tribunal destinate avocatilor care apara pe acuzati. ♦ Scaun, de obicei cu pupitru în fata, pentru scolari. ♢ Loc. adv. (De) pe bancile scolii = (de) la scoala, din (sau în) timpul petrecut în scoala. ♢ Expr. A sta (sau a ramâne) în banca sa = a ramâne la locul sau, a sta pasiv fata de orice initiativa, a fi docil. – Din fr. banc.
bancă, BÁNCĂ2, banci, s.f. 1. Intreprindere financiara care efectueaza operatii de plata si de credit (si organizeaza circulatia baneasca). ♦ Banca de organe = serviciu medical care dispune de sânge pentru transfuzii, de cornee pentru transplantari etc. 2. (La unele jocuri de carti) Suma pe care bancherul (2) o tine în fata lui spre a plati câstigurile celorlalti jucatori. ♢ Expr. A sari (sau a face sa sara) banca (în aer) = a câstiga un pot egal cu întreaga suma pusa de bancher (2) în joc. – Din it. banca, fr. banque.
bancher, BANCHÉR, bancheri, s.m. 1. Capitalist care, prin intermediul bancii2, (1), da bani cu împrumut sau finanteaza în schimbul unei dobânzi sau al unei parti din profit pe capitalistii sau institutiile lor din industrie, comert, agricultura etc.; proprietar sau mare actionar al unei banci2. 2. (La unele jocuri de carti) Persoana care conduce jocul si dispune de o suma suficienta de bani spre a acoperi mizele celorlalti jucatori. – Din fr. banquier, it. banchiere.
banchetă, BANCHÉTĂ, banchete, s.f. 1. Banca1 mica (capitonata) fara speteaza; banca1 sau canapea montata în vehicule. 2. Portiune orizontala, în forma de treapta, într-o lucrare de terasament. 3. (În echitatie) Obstacol natural format dintr-o movilita acoperita cu iarba – Din fr. banquette.
banco, BÁNCO s.n. invar. (La jocul de bacara; în expr.) A face banco = a sustine singur miza jocului împotriva bancii2 (2). – Din fr., it. banco.
bancrută, BANCRÚTĂ, bancrute, s.f. Faliment însotit de nereguli financiare facute în dauna creditorilor; crah. – Din fr. banqueroute.
bandaj, BANDÁJ, bandaje, s.n. 1. Fâsie de pânza sau tifon utilizata la fixarea si protejarea unui pansament sau la imobilizarea unei parti bolnave a corpului. ♦ Cerc de otel elastic îmbracat în pânza si cu o pernita la capat, care apasa pe locul unei hernii inghinale. ♦ Fâsie de pânza cu care boxerii îsi înfasoara pumnii si peste care îsi pun manusile. 2. Îmbracaminte inelara de otel sau de cauciuc care se monteaza pe obada unei roti de vehicul pentru a o feri de degradare. ♦ Îmbracaminte în forma unei benzi înfasurate pe o teava, pe o varga de metal etc. – Din fr. bandage.
bandajare, BANDAJÁRE, bandajari, s.f. Actiunea de a (se) bandaja. - V. bandaja.
bandă, BÁNDĂ1, bande, s.f. 1. Ceata, grup de raufacatori care actioneaza sub conducerea unui sef. ♦ (Glumet) Grup de prieteni. 2. (Înv.) Ceata de soldati aflati sub aceeasi bandiera. 3. Trupa de muzicanti, fanfara, taraf de lautari. – Din fr. bande, germ. Bande.
bandă, BÁNDĂ2, benzi, s.f. 1. Fâsie de stofa, hârtie, de piele etc. cu care se înfasoara, se leaga sau se întareste ceva; banta. ♦ Fâsie cu care se împodobeste, de obicei pe margini, un articol de îmbracaminte. 2. (în sintagmele) Banda de magnetofon= fâsie magnetizata pe care se imprima si de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Banda rulanta(sau de transport, continua)= fâsie lata de piele, de cauciuc, de placi metalice etc., pe care se transporta automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricatie; conveier. Lucru pe (sau la) banda (rulanta) = sistem de lucru constând din operatii executate succesiv de un sir de lucratori asupra unui obiect aflat pe o banda rulanta care trece prin fata fiecaruia dintre ei. Banda de imagini= pelicula cinematografica. Banda de circulatie= fâsie lunga delimitata din partea carosabila a unui drum, pe care pot circula în acelasi sens numai un sir de vehicule. Banda de rulment= partea de cauciuc din anvelopa unei roti de autovehicul care vine în contact cu pamântul. 3. Margine elastica a mesei de biliard.•• Margine a terenului de popice. 4. Sina care leaga cele doua tevi ale unei arme de vânatoare. 5. Grup de frecvente vecine sau apropiate ale unei radiatii electromagnetice sau sonore. 6. (în sintagmele) Banda etalon = banda magnetica cu înregistrari speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Banda de frecvente = a) interval de frecventa în care un aparat electronic îsi mentine caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvente radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicatii prin reglementari nationale si internationale. Banda X = banda de frecvente cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.
bandit, BANDÍT, banditi, s.m. Persoana care face parte dintr-o banda1 de raufacatori; tâlhar, raufacator, gangster. – Din fr. bandit, it. bandito.
bandotecă, BANDOTÉCĂ, bandoteci, s.f. Colectie de benzi de magnetofon. ♦ Dulap, camera în care se pastreaza aceasta colectie. – Din germ.Bandothek.
bandulă, BANDÚLĂ, bandule, s.f. Para de lemn îngreuiata cu plumb, fixata la capatul unei frânghii subtiri, care se arunca pe tarm spre a se lega de ea si a se trage parâmele de acostare. – Et. nec.
baniţă, BÁNIŢĂ, banite, s.f. Unitate de masura de capacitate pentru cereale, a carei valoare a variat (în provinciile românesti) în jurul a 21-34 l; dubla (1). ♦ Vas special (facut din doage) care are aceasta capacitate. – Din bg. banica.
bantu, BANTÚ s.m. invar., adj. invar. 1. S.m. invar. Populatie africana negroida, de o mare diversitate antropologica din Africa Ecuatoriala si Meridionala. 2. Adj. invar. Referitor la bantu (1) sau la limbile vorbite de aceasta populatie. [Acc. si: bántu]. – Din fr. bantous.
baptism, BAPTÍSM s.n. Doctrina si secta crestina protestanta care considera ca botezul trebuie sa fie acordat numai adultilor crestini ce se caiesc de pacatul originar. – Din fr. baptisme.
bara, BARÁ, barez, vb.I. Tranz. 1. A opri, a întrerupe, a împiedica o trecere, circulatia, a închide accesul pe un drum etc. 2. A trage una sau mai multe linii peste un text scris, pentru a arata ca este anulat; a anula. – Din fr. barrer.
baraboi, BARABÓI, baraboi, s.m. 1. Planta erbacee cu tulpina înalta, cu flori albe, cu radacina comestibila în forma de bulb; alunele. (Chaerophyllum bulbosum). 2. Dans taranesc asemanator cu hora; melodia dupa care se executa acest dans. – Din bg. baraboj, magh. barabolya.
baracament, BARACAMÉNT, baracamente, s.n. Ansamblu de baraci. – Din fr. baraquement, it. baraccamento.
baracă, BARÁCĂ, baraci, s.f. Constructie provizorie de scânduri care poate servi ca locuinta, magazie, pravalie etc. [Pl. si: baraci. – Var.: (reg.) barátca s.f.] – Din fr. baraque.
baraj, BARÁJ, baraje, s.n. 1. Constructie care opreste cursul unui râu spre a ridica nivelul apei în amonte, a crea o rezerva de apa, o cadere de apa pentru hidrocentrale etc.; stavilar, zagaz. 2. (Mil.) Lucrare de fortificatie facuta spre a opri înaintarea inamicului. ♢ Baraj (de artilerie)= trageri de artilerie pentru oprirea înaintarii inamicului. Foc de baraj= tragere calculata spre a acoperi cu o ploaie de proiectile o suprafata de teren, care sa devina astfel inaccesibila inamicului. ♦ Ceea ce constituie o piedica (în drum). 3. Întrecere suplimentara între mai multi concurenti sau între mai multe echipe care au obtinut acelasi numar de puncte, pentru a se putea departaja într-un clasament oficial.4. [Psih.; în sintagma] Baraj psihic = simptom al schizofreniei care consta în oprirea brusca si nemotivata a unui act (4). – Din fr. barrage.
baratcă, BARÁTCĂ s.f. v. baraca.
barbacană, BARBACÁNĂ, barbacane, s.f. 1. Deschizatura mica lasata din loc în loc într-un zid de sprijin pentru scurgerea apelor colectate în spatele acestuia. 2. Deschizatura înalta si îngusta pentru aerisire si lumina, facuta în zidul unei cladiri cu arhitectura medievala. – Din fr. barbacane.
barbar, BARBÁR, -Ă, barbari, -e, s.m. si f. 1. Nume dat, în antichitate, de greci si de romani oricui nu era grec sau roman. 2. (La m. pl.) Nume generic pentru popoarele care au navalit la începutul evului mediu în Europa; (si la sg.) persoana care facea parte dintr-un asemenea popor. 3. Fig. (Adesea adjectival) Persoana necivilizata, cu purtari grosolane. ♦ Persoana cu atitudine si comportare inumana, cruda, salbatica. ♦ (Adverbial) În mod crud, salbatic, grosolan. – Din fr. barbare, lat. barbarus.
mobilometru, MOBILOMÉTRU s. n. viscozimetru pentru determinarea consistentei lacurilor, a vopselelor. (< fr. mobilomètre, engl. mobilometer)
barbarism, BARBARÍSM, barbarisme, s.n. Cuvânt împrumutat dintr-o limba straina fara a fi necesar (si fara a se asimila în aceasta); cuvânt de jargon. – Din fr. barbarisme, lat. barbarismus.
barbă, BÁRBĂ, barbi, s.f. 1. Par care creste la barbati pe barbie si pe obraji. ♢ Loc. adv. În barba = pe ascuns, numai pentru sine. ♢ Expr. (Fam.) A se trage de barba (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burta (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) barbi = a minti, a însira verzi si uscate. ♢ Compuse: barba-caprei = denumire data mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi si înguste si cu flori galbene (Tragopogon); barba-împaratului = planta erbacee cu flori de diferite culori, care se cultiva ca planta de ornament si a carei radacina are proprietati purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = planta erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Barbie. 3. Smoc de par pe care îl au unele animale sub bot. 4. Ţepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.
barbişon, BARBISÓN, barbisoane, s.n. Barba (scurta) lasata sa creasca numai pe vârful barbiei; cioc2 (3), tacalie, barbisa. – Din fr. barbichon.
barbituric, BARBITÚRIC, -Ă, barbiturici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. (În sintagma) Acid barbituric = substanta sintetica rezultata prin condensarea ureei, care sta la baza multor medicamente sedative, hipnotice, anestezice etc. 2. Adj., s.n. (Substanta, medicament) care are o actiune calmanta, sedativa, anticonvulsiva, anestezica. – Din fr. barbiturique.
mobilizator, MOBILIZATÓR, -OÁRE adj. care mobilizeaza (2), antrenant; care îndeamna la lupta, la o activitate sociala. (< fr. mobilisateur)
barbiturism, BARBITURÍSM s.n. Totalitatea tulburarilor care apar în intoxicatiile acute sau cronice cu barbiturice. – Din fr. barbiturisme.
barcarolă, BARCARÓLĂ, barcarole, s.f. Cântec al gondolierilor venetieni; compozitie muzicala cu caracter liric si miscare ritmica, imitând unduirea valurilor sau cadenta vâslelor. – Din it. barcarola, fr. barcarolle.
barcaz, BARCÁZ, barcazuri, s.n. Ambarcatie pescareasca de lemn cu o capacitate de 10-100 de tone, care poate naviga cu pânze sau cu motor. – Din rus. barkas.
barem, BÁREM1 adv. Macar, cel putin, batar. [Var.: báremi, bárim adv.] – Din bg., scr. barem.
baretă, BARÉTĂ1, barete s.f. 1. Bentita îngusta de piele cu care se încheie un pantof. 2. Bucata îngusta de metal fixata transversal pe un obiect tot de metal (tabachera, decoratie etc.). 3. Panglica de decoratie; semn distinctiv al unei decoratii care reproduce desenul panglicii si se poarta în locul decoratiei. – Din fr. barrette.
barhet, BARHÉT s.n. Ţesatura de bumbac (cu desene), flanelata pe o fata sau pe ambele fete. [Acc. si: bárhet. – Var.: barchét s.n.] – Din germ. Barchent.
baricadare, BARICADÁRE, baricadari, s.f. Actiunea de a (se) baricada si rezultatul ei. – V. baricada.
baricadă, BARICÁDĂ, baricade, s.f. Întaritura amenajata dintr-o aglomerare de materiale diferite (vehicule, arbori, saci cu nisip, bolovani etc.) pentru întreruperea circulatiei sau pentru aparare, de obicei în timpul luptelor de strada. ♢ Expr. A fi de cealalta parte a baricadei = a fi în tabara opusa. A muri pe baricade = a muri luptând pentru o idee. A fi pe baricada = a fi la datorie, a fi combativ. – Din fr. barricade.
barieră, BARIÉRĂ, bariere, s.f. 1. Bara mobila care arata ca trecerea peste o sosea, peste o linie ferata etc. este oprita temporar; p. ext. loc unde se întretaie o sosea cu o linie ferata. ♦ Fig. Obstacol, piedica în calea realizarii unui lucru. ♢ Bariera sociala = situatie prin care este denumit în sociologic elementul care face dificil sau chiar imposibil accesul dintr-o grupare sociala ierarhic inferioara într-o grupare sociala superioara. Bariera luminoasa = fascicul luminos folosit pentru comanda unui fotoreleu, în scopul semnalizarii prezentei corpurilor straine într-o anumita zona. 2. Punct de intrare în oras, unde se încasau altadata taxele pentru marfurile aduse spre vânzare; p. ext. periferie. [Pl.: -ri-e-]. – Din fr. barrière.
baril, BARÍL, barili, s.m. Unitate de masura pentru capacitati, egala cu circa 160 de litri, întrebuintata, în special, în S.U.A. si în Anglia. – Din fr. baril.
bariş, BARÍS, barise, s.n. 1. Broboada de lâna foarte subtire si usoara. ♢ Expr. (Reg.) A-si da barisul pe ceafa = a se face de râs, a pierde rusinea, a încalca regulile bunei-cuviinte. 2. Stofa de lâna foarte subtire si fina. [Var.: baréj, baríz s.n.] – Din fr. barège.
mobiliza, MOBILIZÁ vb. I. tr. 1. a chema sub arme, a pune o armata pe picior de razboi. ♢ (fam.) a convoca. 2. a antrena si stimula o colectivitate în vederea unei actiuni de interes general. 3. (med.) a pune un bolnav sa umble, sa se miste. II. refl. a-si aduna fortele. (< fr. mobiliser)
bariton, BARITÓN, (1) s.n., (2) baritoni, s.m., (3) baritoane, s.n. 1. S.n. sg. Registru al vocii barbatesti, intermediar între tenor si bas. 2. S.m. Cântaret a carui voce se plaseaza în acest registru. 3. S.n. Instrument de alama care are, într-o orchestra, un rol analog cu acela al baritonului (2) într-un cor. [Acc. si: baríton] – Din it. baritono, fr. baryton.
baroc, BARÓC, -Ă, baroci, -ce, adj., s.n. (Stil artistic) care este caracterizat prin cultivarea formelor grandioase, prin libertatea formelor si bogatia ornamentatiei arhitecturale.•• (Despre constructii, mobila, sculptura, pictura etc.) Care este realizat în acest stil.•• (Stil literar) caracterizat printr-o mare libertate si fantezie de exprimare. – Din fr. baroque.
baron, BARÓN, baroni, s.m. (În prima faza a orânduirii feudale din apusul si centrul Europei) Mare senior; (mai târziu) titlu de noblete intermediar între titlul de cavaler si acela de viconte; persoana care are acest titlu. – Din fr. baron.
baronet, BARONÉT, baroneti, s.m. Titlu de noblete dat în Anglia membrilor unui ordin de cavaleri si care se mosteneste pe linie barbateasca; persoana care are acest titlu. – Din fr. baronnet.
bartiţă, BÁRTIŢĂ, bartite, s.f. (Reg.) Pojghita de mucegai care se formeaza pe bors sau pe zeama de varza acra. – Et. nec.
bas, BAS, (1) s.n., (2) basi, s.m., (3) basuri, s.n. 1. S. n. sg. Registrul cel mai jos al vocii barbatesti; sunetul cel mai grav al unui acord muzical. 2. S. m. Cântaret a carui voce se plaseaza în acest registru; basist. 3. S. n. Instrument care detine în orchestra un rol analog cu acela al basului (2) într-un cor. – Din it. basso, fr. basse.
basamac, BASAMÁC, basamace, s.n. Rachiu (colorat) de calitate inferioara. – Cf. tc., scr. b a s a m a k "grad".
basc, BASC2, -Ă, basci, -ce, s.m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana originara din Ţara Bascilor, regiune asezata în Pirinei, în Franta si Spania. 2. Adj. Care apartine sau este caracteristic bascilor2 (1), privitor la basci2. – Din fr. basque.
baschetbal, BÁSCHETBAL s.n. Joc sportiv disputat între doua echipe de câte cinci jucatori, care marcheaza punctele facând sa treaca mingea prin cosul de sfoara împletita fixat de un panou înalt pe terenul echipei adverse; baschet. – Din engl., fr. basket-ball.
baschetbalist, BASCHETBALÍST, -Ă, baschetbalisti, -ste, s.m. si f. Sportiv care practica baschetbalul. – Baschetbal + suf. -ist.
basculare, BASCULÁRE, basculari, s.f. Actiunea de a bascula. – V. bascula.
baseball, BASE-BALL s.n. Joc sportiv nord-american, practicat între doua echipe de câte noua jucatori cu o minge ca cea de oina, care se lanseaza cu un batator spre terenul echipei adverse, de unde poate fi trimisa înapoi tot prin lovire cu batatorul. [Pr.: béiz-bol] – Cuv. engl.
basic, BASIC s.n. (Inform.) Limbaj simbolic usor accesibil, universal. [Pr.: béizic] – Din engl. basic.
basidiomicetă, BASIDIOMICÉTĂ, basidiomicete, s.f. (La pl.) Clasa de ciuperci saprofite sau parazite la care sporii se formeaza la exterior, pe basidii; (si la sg.) ciuperca facând parte din aceasta clasa. [Pr.: -di-o-] – Din fr. basidiomycètes.
basm, BASM, basme, s.n. 1. Naratiune (populara) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizeaza fortele binelui si ale raului în lupta pentru si împotriva fericirii omului. ♢ Expr. (Fam.) A se face de basm= a se face de râs. 2. Nascocire, minciuna, scornitura. – Din sl. basnĩ.
basmangiu, BASMANGÍU, basmangii, s.m. (Înv.) Fabricant sau negustor de basmale. – Din tc. basmaci.
basorelief, BASORELIÉF, basoreliefuri, s.n. Lucrare de sculptura cu figuri scoase în relief pe un fond cu care fac corp comun. [Pr.: -li-ef. – Var.: (înv.) basoreliév, (neobisnuit) basreliéf s.n.1 – Din it. bassorilievo, fr. bas-relief.
baston, BASTÓN, bastoane, s.n. Bucata de lemn lunga (cam de un metru) si subtire, de obicei curbata la un capat, care se poate tine în mâna si are diverse utilizari. ♢ Baston de maresal = un fel de baston scurt, purtat de un maresal. ♦ Lovitura data cu aceasta bucata de lemn. – Din it. bastone.
baş, BAS1- (Înv.) Element de compunere având sensul de "principal, cu gradul cel mai înalt", izolat din cuvinte turcesti care denumeau functii sau ranguri (bas-aga, bas-caimacam etc.) si folosit uneori la formarea de substantive. – Din tc. bas.
başcaimacam, BAS-CAIMACÁM, bas-caimacami, s.m. Întâiul caimacam, seful caimacamilor. – Din tc. bas kaymakam.
başkir, BASKÍR, -Ă, baskiri, -e, s.m. si f. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie turcica din Republica Autonoma Baskiria; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine R.A. Baskiria sau baskirilor (1), care priveste R.A.Baskiria sau pe baskiri. – Din rus. baskir. Cf. fr. b a c h k i r.
mobilitate, MOBILITÁTE s. f. 1. însusirea de a fi mobil. 2. faptul de a trece cu usurinta de la o dispozitie sufleteasca la alta. ♢ capacitate a fetei de a-si schimba expresia. ♢ (fig.) nestatornicie. 3. schimbare, transformare, variabilitate. (< fr. mobilité, lat. mobilitas)
bataj, BATÁJ, bataje, s.n. (Text.) Operatie constând în lovirea repetata cu batatoarea2 (2) a masei de material fibros desfacut în prealabil în procesul filarii. – Din fr. battage.
batant, BATÁNT, -Ă, batanti, -te, adj. (Despre usi, ferestre, capace etc.) care se închide singur, printr-o miscare de du-te-vino în jurul unei axe verticale situate la una dintre margini. – Din fr. battant.
batard, BATÁRD, -Ă, batarzi, -de, adj. (Despre scriere) Care este intermediar între scrierea ronda si cea cursiva; (despre penite) care are forma potrivita spre a servi la acest fel de scriere; bastard. ♦ (Substantivat, f.) Litera din aceasta scriere. – Din fr. bâtard.
batardou, BATARDÓU, batardouri, s.n. Dig, baraj (provizoriu) asezat în amonte de diverse lucrari de fundatii, reparatii etc. spre a seca terenul pe care se fac aceste lucrari; p. ext. spatiul astfel delimitat. – Din fr. batardeau.
batat, BATÁT, batati, s.m. Planta perena din tarile calde, cu tulpina lunga, târâtoare, cu frunze mari, cu flori albe sau roz, cultivata pentru tuberculele sale comestibile bogate în amidon, vitamine si zahar, cartof dulce (Ipomoea batatas); p. restr. tuberculul acestei plante. – Din. rus. batat. Cf. sp., port., it. b a t a t a.
batav, BATÁV, -Ă, batavi, -e, s.m. si f., adj. 1. S. m. si f. (La pl.) Populatie germanica ce locuia, în antichitate, pe teritoriul Olandei de azi; (si la sg.) persoana care a apartinut acestei populatii. 2. Adj. Care apartine batavilor (1), referitor la batavi. – Din fr. Bataves.
batăr, BÁTĂR adv. (Reg.) Cel putin, macar, barem1. ♦ (Cu valoare de conjunctie, urmat de "ca") Cu toate ca, desi. [Var.: bátâr adv.] – Din magh. bátor.
batcă, BÁTCĂ3, batce, s.f. 1. Peste mic, asemanator cu platica, verde-albastrui pe spate si argintiu pe abdomen (Blicca björkna). 2. (Reg.) Pelican, babita. – Din ucr. babka (refacut dupa bate).
bate, BÁTE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat si violent (cu palma, cu pumnul, cu batul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gura, peste picioare. A bate la palma, la talpi, la spate. A bate în cap. ♢ Expr. (Tranz.) A fi batut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Batut în cap = prost, nebun, ticnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi usor cu palma umarul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atentia, a-l reconforta sau a-i arata bunavointa; a lovi în acelasi fel o parte a corpului unui animal spre a-l linisti sau a-l mângâia. ♢ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicali, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burta cu cineva = a fi într-o intimitate familiara cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzactie, dând mâna cu el în semn de învoiala. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dusman în lupta, în razboi. ♢ Expr. A bate un record (sportiv) = a depasi un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se razboi. ♢ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ♢ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opozitie, în contradictie, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se lumineaza de ziua sau amurgeste. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul pâna-i cald. ♢ Loc. vb. (Fam.) A bate la masina = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ♢ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate moneda = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredintat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau masura) = a lovi (usor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucati muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multa cale) = a parcurge o distanta lunga. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o actiune, a nu înainta într-o problema. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discuta, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect tintuindu-l de ceva. A batut tablourile pe pereti. Batuse capacul lazii în cuie. ♦ A freca învârtind si lovind de peretii unui vas. Batem albusurile pâna se fac spuma. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apasa producând basici, rani sau bataturi. Ma bate un pantof. ♦ (La razboiul de tesut) A presa cu spata firele din bateala. II. Intranz. 1. A izbi în ceva facând zgomot; a ciocani (la poarta, la usa, la fereastra). Valurile bat de zidurile cetatii. Cine bate oare la fereastra mea? ♢ Expr. A bate la usa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropai. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gura degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trancani. 2. A face o miscare (relativ regulata). ♢ Expr. A bate din aripi = (despre pasari) a face miscarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate matanii = a îngenunchea si a atinge fruntea cu pamântul de mai multe ori la rând, în semn de pocainta sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului omenesc) A avea pulsatii ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frica. Îmi bat tâmplele. ♢ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A functiona dereglat, scotând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul pâna la o anumita distanta, pâna într-un anumit punct. O pusca veche care nu mai batea decât la 100 de pasi. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A latra. ♦ Intranz.si tranz. (Despre astri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ti palaria, sa nu te bata soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critica la ceva. Bate în ciocoi. ♢ Expr. A-si bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fata, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindina, bruma) A cadea (lovind) peste semanaturi, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din lupta; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanta de... Bate în albastru. III. Intranz. si tranz. A emite zgomote ritmice care indica ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite tacanitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ♢ Expr. (Tranz.) A bate o telegrama (sau o depesa) = a da, a transmite o telegrama. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toaca etc.) A emite sunete ritmice cu o anumita semnificatie. – Lat. batt(u)ere.
batere, BÁTERE, bateri, s.f. Actiunea de a (se) bate; batut1 – V. bate.
baterie, BATERÍE, baterii, s.f. 1. Subunitate de artilerie compusa din patru, sase sau opt tunuri, cu mijloacele de tractiune, utilajul si personalul necesar. 2. Grup de aparate, de dispozitive sau de piese identice asociate în vederea executarii unei operatii. ♢ Baterie electrica = reunire a mai multor butelii de Leyda sau a mai multor elemente voltaice spre a produce electricitate. Baterie solara = sursa de energie formata dintr-un grup de generatoare fotoelectrice cu semiconductori, care transforma energia radiatiei solare în energie electrica. 3. Ansamblul instrumentelor de percutie (într-o orchestra). 4. Vas cu gheata în care se afla sticle cu bautura. ♦ P. ext. Un litru de vin si o sticla de sifon luate împreuna. – Din fr. batterie.
baterist, BATERÍST, bateristi, s.m. Persoana care asigura acompaniamentul ritmic la instrumente de percutie. – Baterie + suf. -ist.
batimetrie, BATIMETRÍE s.f. Ramura a hidrometriei care se ocupa cu masurarea adâncimii apei în mari, lacuri si râuri. – Din fr. bathymétrie.
batimetru, BATIMÉTRU, batimetre, s.n. Aparat care masoara adâncimea apelor din mari, lacuri, râuri etc. – Din fr. bathymètre.
batir, BATÍR, batire, s.n. Fir de bumbac rasucit usor, putin mai gros decât ata de cusut, întrebuintat la însailat. – Et. nec.
batiscaf, BATISCÁF, batiscafuri, s.n. Aparat de explorare a marilor adâncimi submarine care se poate deplasa prin mijloace proprii. – Din fr. bathyscaphe.
batist, BATÍST, batisturi, s.n. Ţesatura din fire foarte subtiri de bumbac sau de in. – Din fr. batiste.
batiu, BATÍU, batiuri, s.n. Constructie de otel sau de fonta pe care se monteaza mecanismele unui sistem tehnic stabil si prin intermediul careia acesta se poate fixa pe o fundatie, pe un teren etc. – Din fr. bâti.
batjocori, BATJOCORÍ, batjocoresc, vb. IV. Tranz. A face pe cineva sau ceva de râs, de rusine, de ocara; p. ext. a umili, a înjosi. ♦ A necinsti o femeie [Var.: (reg.) batjocurí vb. IV] – Din batjocura.
mobilism, MOBILÍSM s. n. 1. caracter mobil. 2. teorie care sustine ca scoarta terestra este în continua miscare. (< fr. mobilisme)
batjocură, BATJÓCURĂ, batjocuri, s.f. Luare în ras, bataie de joc; vorba, fapta, lucru de râs, de ocara, de insulta. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge, a se face) de batjocura = a fi (sau a ajunge, a se face) de râs, a deveni ridicol. [Var.: batjócora s.f.] – Refacut din batjocuri (pl. lui batjoc înv. "bataie de joc" < bate + joc).
batolit, BATOLÍT, batoliti, s.m. Roca în forma de masiv înradacinat în adâncul scoartei Pamântului. – Din fr. batholite.
batoză, BATÓZĂ, batoze, s.f. Masina agricola care desface boabele din spice, din pastai, din stiuleti si le separa de celelalte parti ale plantei; masina de treierat, treieratoare. – Din fr. batteuse.
batracian, BATRACIÁN, batracieni, s.m. (La pl.) Clasa de vertebrate care cuprinde animale amfibii; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa; amfibian.[Pr.: -ci-an] – Din fr. batracien.
bazaconie, BAZACÓNIE, bazaconii, s.f. Lucru bizar, de mirare, de necrezut. ♦ (Fam.) Nazbâtie, pozna, strengarie. – Din sl. bezŭ-zakonije.
bazaochi, BAZAÓCHI, -OÁCHE, bazaochi, -oache, adj. (Reg.) 1. Sasiu. 2. Nebunatic, strengar, poznas. – Cf. ucr. b e z o k i j.
bază, BÁZĂ, baze, s.f. I. 1. Parte care sustine un corp, o cladire sau un element de constructie; temei, temelie. ♦ Latura a unui triunghi sau a unui poligon ori fata a unui poliedru (care se reprezinta de obicei în pozitie orizontala). ♦ Dreapta care serveste ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formeaza temeiul a ceva, elementul fundamental, esential. ♢ Loc. adj. De baza = fundamental, esential. Fara baza = neîntemeiat, inconsistent. ♢ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe baza de... = în conformitate cu..., pe principiul... ♢ Expr. A avea (ceva) la baza = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substante chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea "economica") Totalitatea relatiilor de productie într-o etapa determinata a dezvoltarii sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care serveste ca punct de plecare pentru o anumita activitate. Baza de aprovizionare. Baza de receptie. Baza de atac. ♢ Baza aeriana = aeroport militar. Baza navala = port militar. Baza sportiva = complex de instalatii sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniana înspre ceafa. II. Corp chimic alcatuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai multi hidroxili, care albastreste hârtia rosie de turnesol, are gust lesietic si, în combinatie cu un acid, formeaza o sare. III. 1. Distanta între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonica. 2. (Electron.) Electrod corespunzator zonei cuprinse între cele doua jonctiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Baza de timp = unitate functionala a unor aparate electronice, care genereaza impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.
bazedovian, BAZEDOVIÁN, -Ă, bazedovieni, -e, adj. (Rar) Care prezinta caracteristicile bolii lui Basedow. ♦ (Substantivat) Persoana bolnava de boala lui Basedow. [Pr.: vi-an]. – Din fr. basédowien.
bazin, BAZÍN, bazine, s.n. 1. Rezervor deschis, de mari dimensiuni, construit din metal, din piatra, din ciment etc. ♦ Rezervor de apa amenajat pentru înot sau pentru sporturile care se practica în apa. 2. (Si în sintagma bazin hidrografic) Regiune din care un râu, un fluviu, un lac sau o mare îsi aduna apele. ♦ Regiune delimitata de albiile tuturor afluentilor unui râu sau ai unui fluviu. ♢ Bazin portuar = parte a unui port, special amenajata pentru stationarea vaselor (în vederea încarcarii si descarcarii lor). ♦ Regiune geografica bogata în zacaminte de minereuri, în special de carbuni. 3. (Anat.) Cavitate situata în partea inferioara a abdomenului si constituita din oasele iliace; pelvis. – Din fr. bassin.
băbacă, BĂBÁCĂ s.m. v. babaca.
băbăcuţă, BĂBĂCÚŢĂ, babacuti, s.m. (Înv. si reg.) Diminutiv al lui babaca. – Babaca + suf. -uta.
băbesc, BĂBÉSC, -EÁSCĂ, babesti, adj., s.f. 1. Adj. (Peior.). Dupa felul, obiceiurile sau portul babelor. ♢ Expr. Vorbe (sau fleacuri) babesti = vorbe carora nu trebuie sa li se dea importanta. Leacuri babesti = mijloace empirice cu care se încearca vindecarea unor boli. Socoteala babeasca = socoteala facuta în mod simplist, empiric; fig. judecata gresita, îngusta. 2. S.f. Soi românesc de vita de vie, cu struguri ramurosi si boabe rotunde, de culoare neagra-albastruie, din care se produc vinuri rosii. – Baba + suf. -esc.
băbeşte, BĂBÉSTE adv. Ca babele. ♢ Expr. A socoti (sau a face socoteli, a o lua) babeste = a face calcule în mod simplist, empiric. – Baba + suf. -este.
băcan, BĂCÁN1 s.n. 1. Lemn de culoare rosiatica al unui arbore exotic (Haematoxylon campechianum). 2. Colorant rosu, obtinut prin fierbere, din bacan1 (1). – Din tc. bakam.
băcan, BĂCÁN2, bacani, s.m. Negustor care vinde cu amanuntul diverse produse alimentare. [Var.: (reg.) bacál s.m.] – Din tc. bakkal.
băcălie, BĂCĂLÍE1, bacalii, s.f. (Înv.) Sotia bacanului; negustoreasa. Bacalia ambitioasa. – Cf. b a c a n 2,  b a c a n i e.
băcălie, BĂCĂLÍE2 s.f. v. bacanie.
băcăni, BĂCĂNÍ, bacanesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A vopsi cu bacan1 (2). – Din bacan1.
băcănie, BĂCĂNÍE, bacanii, s.f. 1. Pravalie în care se vând diferite produse alimentare. 2. (La sg.) Ocupatia bacanului2. 3. (Înv.; la pl.) Mirodenii, condimente, ingrediente. [Var.: (reg.) bacalíe s.f.] – Bacan2 + suf. -ie.
băcănioară, BĂCĂNIOÁRĂ, bacanioare, s.f. Diminutiv al lui bacanie (1). [Pr.: -ni-oa-] – Bacanie + suf. -ioara.
băcăniţă, BĂCĂNÍŢĂ, bacanite, s.f. (Rar) Nevasta bacanului2. – Bacan2 + suf. -ita.
băcăuan, BĂCĂUÁN, -Ă, bacauani, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Bacau. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul sau judetul Bacau. [Pr.: -ca-uan] – Bacau (n. pr.) + suf. -an.
băcăuancă, BĂCĂUÁNCĂ, bacauance, s.f. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Bacau. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Bacau. [Pr.: -ca-uan-] – Bacauan + suf. -ca.
băcit, BĂCÍT s.n. 1. Ocupatia baciului. 2. Partea din produsele stânii care se dadea în trecut baciului drept remuneratie. – Baci + suf. -it.
băciţă, BĂCÍŢĂ, bacite, s.f. Femeie care conduce o stâna; sotia baciului. – Baci + suf. -ita.
băciui, BĂCIUÍ, baciuiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A prepara brânzeturi. 2. Fig. A întârzia mult într-un loc (izolat, singuratic). – Baci + suf. -ui.
băcuiaţă, BĂCUIÁŢĂ, bacuiete, s.f. (Reg.) Fata de perna folosita ca desaga. [Pr.: -cu-ia-] – Et. nec.
mobil, MOBÍL1, -Ă I. adj. 1. care se misca sau se poate misca. 2. schimbator, nestatornic; versatil. ♢ (despre fata omului) care îsi schimba usor expresia; (despre ochi) în continua miscare. 3. (despre substantive) apt de a suferi motiune2. II. s. n. 1. corp în miscare. 2. cauza determinata a unei actiuni; motiv. (< fr. mobile, lat. mobilis)
mobbing, MÓBBING s. n. exercitare a stresului psihic asupra cuiva la locul de activitate. (< engl. mobbing)
băga, BĂGÁ, bag, vb. I. 1. Tranz. si refl. A face sa intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra2. ♢ Expr. (Tranz.) A baga ceva în gura = a mânca. A baga (pe cineva) sub masa = a) a face (pe cineva) sa cada sub masa din cauza ca i s-a dat prea mult de baut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discutie; a înfunda. A(-si) baga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discutie. A baga (ceva) în (sau la) cap = a tine minte un lucru. A baga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) sa înteleaga o problema, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) sa creada un lucru (curios), sa fie obsedat de ceva. A(-si) baga mintile în cap = a se cuminti, a reveni la o comportare conforma cu interesele sale. A baga (cuiva) frica în oase sau a baga pe cineva în sperieti (sau în racori) = a speria rau (pe cineva). A baga (pe cineva) în boala (sau în boale) = a înspaimânta (pe cineva). A baga (pe cineva) în draci = a necaji, a întarâta (pe cineva). (Fam.) A baga pe cineva în viteza = a face (pe cineva) sa lucreze repede, fara ragaz. (Refl.) A se baga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistenta observat de cineva spre a-i câstiga încrederea, a nu slabi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesata) etc. (Tranz.) A baga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari suparari. A o baga pe mâneca = a fi prins cu minciuna, a nu mai sti cum sa îndrepte o greseala, a o sfecli. A baga zâzanie (sau vrajba, intriga) (între oameni) = a învrajbi, a produce discordie. (Arg.) A baga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. si refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Îsi baga toti banii în carti de specialitate. S-a bagat slujbas la primarie. S-a bagat sluga. ♢ Expr. (Tranz.) A baga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujba. (Arg.) A baga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bataie (pe cineva). (Fam.) A baga actele (de casatorie) = a depune actele cerute pentru casatorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A baga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A baga în seama (ceva sau pe cineva) = a da atentie (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A baga de seama = a avea grija (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se baga de seama = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.
băgare, BĂGÁRE s.f. Actiunea de a (se) baga si rezultatul ei. ♢ Bagare de seama = grija, atentie (deosebita). – V. baga.
băgăcios, BĂGĂCIÓS, -OÁSĂ, bagaciosi, -oase, adj. (Fam.) Bagaret. – Baga + suf. -acios.
băgăreţ, BĂGĂRÉŢ, -EÁŢĂ, bagareti, -e, adj. (Fam.) Care se amesteca insistent în toate; bagacios, înfigaret. – Baga + suf. -aret.
băgător, BĂGĂTÓR, -OARE, bagatori, -oare, adj. (Mai ales ir.; în sintagma) Bagator de seama = care nu face decât sa observe fara a actiona; care nu are un rol precis într-o treaba. – Baga + suf. -ator.
băi, BĂÍ1, baiesc, vb. IV. Refl. (Rar) A face baie1. – Din baie1.
băiat, BĂIÁT, baieti, s.m. 1. Copil de sex barbatesc. ♢ (Reg.; la pl.) Copii (indiferent de sex). 2. Persoana de sex barbatesc iesita nu de mult din vârsta copilariei; p.ext. adolescent, flacau. ♢ (Cu nuanta afectiva, despre barbati mai în vârsta) Bun baiat! 3. Fiu, fecior (al cuiva). 4. (Rar) Servitor, sluga. Baiat la vite. ♢ Baiat de pravalie = adolescent care învata negotul, lucrând într-un magazin; p. ext. vânzator comercial. [Var.: (reg.) baiét s.m.] – Et. nec.
băieţel, BĂIEŢÉL, baietei, s.m. 1. Diminutiv al lui baiat; baietas. 2. (La pl.) Planta erbacee cu frunze paroase si flori albastre grupate, care creste prin fânete si pasuni (Veronica spicata) - Baiat + suf. -el.
băiţui, BĂIŢUÍ, baituiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi suprafata unui corp cu bait. – Bait + suf. -ui.
băiţuit, BĂIŢUÍT s.n. Actiunea de a baitui. – V. baitui.
moază, MOÁZĂ s. f. 1. element de constructie din doua grinzi de lemn, legate între ele prin buloane. 2. piesa orizontala fixata la cele doua extremitati de peretii unui put de extractie. 3. ansamblu de doua piese de lemn care prind între ele parii aflati fata în fata ai unui cleionaj. (< fr. moise)
băjenie, BĂJÉNIE, bajenii, s.f. Fuga (vremelnica) a populatiei din cauza invaziilor dusmane, a persecutiilor politice sau a asupririi; timpul petrecut în aceasta situatie; bajenarie, bajenarit. [Var.: bejánie, bejénie s.f.] – Din sl. bĕžanije.
bălai, BĂLÁI, -ÁIE, balai, -aie, adj. 1. (Despre oameni sau parul lor) Blond. 2. (Despre animale) Plavan. ♦ (Substantivat, f.) Nume care se da vacilor sau iepelor albe. ♢ Expr. (Fam.) A întarca balaia = s-a ispravit cu posibilitatea de a profita de slabiciunea sau de munca altuia, s-a terminat cu foloasele usor obtinute. (Pop.) A intrat balaia în sat= s-a luminat de ziua. Ori laie, ori balaie v. laie. – Bal + suf. -ai.
bălan, BĂLÁN, -Ă, balani, -e, adj. 1. (Despre oameni sau parul lor) Blond. ♢ (Substantivat, m.; ir.) Dracul. 2. (Despre animale) Plavan. ♢ (Substantivat) Nume care se da unor animale domestice cu parul alb. – Bal + suf. -an.
bălăcări, BĂLĂCĂRÍ, balacaresc, vb. IV. 1. Refl. si intranz. (Rar) A (se) balaci. 2. Refl. recipr. si tranz. Fig. (Fam.) A (se) certa, a (se) batjocori, spunând (sau spunându-si) cuvinte injurioase. – Cf. scr. b a l a k a t i.
bălăcărie, BĂLĂCĂRÍE, balacarii, s.f. (Reg.) Vorba injurioasa, triviala. – Balacari + suf. -ie.
bălăceală, BĂLĂCEÁLĂ, balaceli, s.f. Joaca, zbenguiala prin apa (la scaldat). – Balaci + suf. -eala.
bălăci, BĂLĂCÍ, balacesc, vb. IV. Refl. si intranz. A (se) juca, a se zbengui în apa (la scaldat); a (se) balacari (1), bleotocari (1). – Din bg. balakam.
bălăcire, BĂLĂCÍRE, balaciri, s.f. Actiunea de a (se) balaci; balacit. – V. balaci.
bălăcit, BĂLĂCÍT s.n. Balacire. – V. balaci.
bălbisă, BĂLBÍSĂ, balbise, s.f. Planta erbacee cu tulpina acoperita de peri aspri, cu flori rosii sau (rar) albe (Stachys silvatica). - Et. nec.
băligar, BĂLIGÁR, (I) baligare, s.n., (II) baligari, s.m. I. S.n. 1. Baliga. 2. Amestec de baliga si paie, folosit ca îngrasamânt sau combustibil. II. S. m. Gândac negru care traieste mai mult în baliga (Geotrupes stercorarius). [Var.: balegár s.n., s.m.] – Baliga + suf. -ar.
bălmăjeală, BĂLMĂJEÁLĂ, balmajeli, s.f. Faptul de a balmaji; amestecatura, încurcatura, zapaceala. – Balmaji + suf. -eala.
bălmăji, BĂLMĂJÍ, balmajesc, vb. IV. Tranz. 1. A amesteca, a încurca mai multe lucruri. ♦ A zapaci, a ameti pe cineva cu vorba. 2. A vorbi încurcat, îngaimat sau fara rost. [Var.: balmojí, bolmojí vb. IV.] – Din balmos.
băloşel, BĂLOSÉL, balosei, s.m. Ciuperca necomestibila cu palaria galben-rosiatica si cu miros neplacut (Russula foetens). - Balos + suf. -el.
băltac, BĂLTÁC, baltace, s.n. (Reg.) Baltoaca. – Balta + suf. -ac.
băltăcăi, BĂLTĂCĂÍ, baltacaiesc, vb. IV. Intranz. A merge, a sari, a alerga prin baltoace. – Din balta.
băltăgel, BĂLTĂGÉL, baltagele, s.n. Diminutiv al lui baltag. [Var.: baltacél s.n.] – Baltag + suf. -el.
băltoacă, BĂLTOÁCĂ, baltoace, s.f. Balta mica, murdara si mocirloasa; balastioaga, baltac; adunatura sau scursura de apa de ploaie prin gropile drumurilor; bulhac. ♦ Cantitate mare de lichid varsat pe jos; balta. [Var.: baltoága s.f.] – Balta + suf. -oaca.
băltoagă, BĂLTOÁGĂ s.f. v. baltoaca.
bălţat, BĂLŢÁT, -Ă, baltati, -te, adj. (Despre animale) Care are parul sau penele de culori diferite; cu dungi sau cu pete de alta culoare. ♦ (Despre haine, stofe, tablouri etc.) Cu multe culori tipatoare; colorat fara gust. ♦ (Ir.) Îmbracat fara gust; (pop.) îmbracat în haine orasenesti. – Lat. balteatus.
băluşcă, BĂLÚSCĂ, baluste, s.f. Nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe (Ornithogalum). – Bal + suf. -usca.
băneasca, BĂNEÁSCA s.f. art. Numele unui dans popular; melodie dupa care se executa acest dans. – Cf. b a n2.
bănică, BĂNÍCĂ, banici, s.f. Planta erbacee cu flori albastre, rar albe, dispuse în capitule globuloase, care creste în regiunea alpina si subalpina (Phyteuma orbiculare). - Et. nec.
bănicer, BĂNICÉR, baniceri, s.m. 1. Meserias care face cosuri sau banite din coaja de tei. 2. Cel care masoara cereale cu banita. 3. Banicioara. – Banita + suf. -ar.
bănui, BĂNUÍ, banuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimti; a întrevedea o anumita situatie, o anumita solutie etc. 2. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte (rele); a suspecta. 3. Intranz. (Reg.) A se supara pe cineva; a-i face mustrari. 4. Intranz. (Reg.) A regreta, a se cai. – Din magh. bánni.
bănuire, BĂNUÍRE, banuiri, s.f. (Rar) Actiune de a banui si rezultatul ei; banuiala. – V. Banui.
bănuit, BĂNUÍT, -Ă, banuiti, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este presupus vinovat; suspect. ♦ (Substantivat) Persoana presupusa a fi savârsit o infractiune, fara a exista însa dovezi îndestulatoare pentru a putea fi pusa sub învinuire. 2. (Reg.) Suparat, mâhnit. – V. banui.
bănuţ, BĂNÚŢ, banuti, s.m. 1. Diminutiv al lui ban1; moneda de valoare sau de dimensiune mica. ♦ (La pl.) Bani multi. 2. Germenul oului (fecundat). 3. Planta erbacee cu flori mici si rotunde, frumos colorate, dispuse în capitule; paraluta, banutel (Bellis perennis). – Ban1 + suf. -ut.
bărăgan, BĂRĂGÁN, baraganuri, s.n. Ses întins, prezentând caractere de stepa. – Et. nec.
bărbat, BĂRBÁT, -Ă, barbati, -te, s.m., adj. I. S. m. 1. Persoana adulta de sex masculin. ♦ Om în toata firea. 2. Sot. II. Adj. (Rar) Curajos; voinic; harnic, activ. – Lat. barbatus.
bărbătesc, BĂRBĂTÉSC, -EÁSCĂ, barbatesti, adj. 1. Caracteristic barbatilor, de barbat. 2. Care exprima barbatie; plin de energie, de curaj, de hotarâre; viril. – Barbat + suf. -esc
bărbânţă, BĂRBẤNŢĂ, barbânte, s.f. (Reg.) Vas de lemn facut din doage, în care se pastreaza mai ales lapte si brânzeturi. [Var.: berbínta s.f.] – Din magh. berbence.
bărbierit, BĂRBIERÍT s.n. Actiunea de a (se) barbieri. [Pr.: -bi-e-] – v. barbieri.
bărbişoară, BĂRBISOÁRĂ, barbisoare, s.f. Planta erbacee cu flori galbene, care devin mai târziu albe (Alyssum minimum). – Barba + suf. -isoara.
bărbos, BĂRBÓS, -OÁSĂ, barbosi, -oase, adj., s.f. 1. (Adesea substantivat, m.) Cu barba (lunga si deasa); care nu s-a barbierit mai multe zile. 2. S. f. Planta erbacee cu frunze paroase, cu flori dispuse în spice cilindrice patate cu rosu, verde sau violet (Andropogon ischaemum). – Barba + suf. -os.
bărbunc, BĂRBÚNC s.n. 1. (Înv. si reg.) Numele unui dans (ostasesc) care în trecut, se executa cu prilejul recrutarii; melodia dupa care se executa acest dans. 2. (Înv.) Înrolare în armata; recrutare. – Din germ. Werbung.
bărbuşoară, BĂRBUSOÁRĂ, barbusoare, s.f. 1. (Rar) Diminutiv al lui barba; barbuta. 2. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene placut mirositoare; micsandra-salbatica (Erysimum repandum). • Compus: barbusoara-de-munte = planta erbacee din familia cruciferelor, cu frunzele bazale dispuse în rozeta, cu flori mici, albe sau galbui; tunicea (Arabis turrita). 3. (Reg.) Crusatea (Barbarea vulgaris). - Barba + suf. -usoara.
bărdac, BĂRDÁC, (1) bardace, s.n., (2) bardaci, s.m. (Reg.) 1. S. n. Donicioara cu o capacitate de circa o oca. 2. Varietate indigena de prun. – Din tc. bardák.
moar, MOAR s. n. 1. tesatura de matase sau de bumbac mercerizat, cu reflexe lucioase, ondulate, care se schimba dupa pozitia din care e privita. 2. perturbatie vizibila pe ecranul unui televizor constând dintr-o retea de linii cu deplasare aleatorie. (< fr. moire)
bărdacă, BĂRDÁCĂ, bardace, s.f. 1. Ulcica smaltuita de pamânt (cu toarta). 2. Varietate indigena de prune, lunguiete si putin strangulate spre coada. – Din bardac.
bărdăcuţă, BĂRDĂCÚŢĂ, bardacute, s.f. Diminutiv al lui bardaca (1). – Bardaca + suf. -uta.
bărduire, BĂRDUÍRE s.f. Actiunea de a bardui. - v. bardui.
bărnaci, BĂRNÁCI, -CE, barnaci, -ce, adj. (Reg.; despre culoarea fetei si a ochilor; p. ext. Despre oameni) Negricios, oaches. – Din magh. barnás.
băşcălie, BĂSCĂLÍE s.f. (Arg. si fam.; în expr.) A lua (pe cineva) în bascalie sau a face bascalie (de cineva) = a-si bate joc (de cineva), a face de râs pe cineva. – Et. nec.
băşica, BĂSICÁ, basíc, vb. I. Tranz. si refl. A produce sau a face basici; a (se) umple de basici. [Var.: (reg.) besicá vb. I] – Din basica.
băşicare, BĂSICÁRE, basicari, s.f. Actiunea de a (se) basica. [Var.: (reg.) besicáre s.f.] – V. basica.
băşică, BĂSÍCĂ, basici, s.f. 1. Sac membranos din corpul oamenilor si al animalelor, în care se strâng unele secretii ale organismului; vezica. Basica fierii. •• Spec. Sac membranos din corpul unui porc sau al altui animal, uscat si întrebuintat ca punga, burduf etc. ♦ Organ intern, plin cu aer, care ajuta pestii la plutire. 2. Umflatura a pielii continând o materie lichida (seroasa). 3. Umflatura mica plina cu aer, care se face la suprafata lichidelor (în timpul fierberii), a aluatului (în urma dospirii) etc. 4. Obiect (de sticla) în forma sferica. ♦ (Arg.) Minge (de fotbal). [Var.: (reg.) besíca s.f.] – Lat. •bessica(=vessica).
bătaie, BĂTÁIE, batai, s.f. I. 1. Lovitura repetata data de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ♢ Loc. vb. A (se) lua la bataie = a (se) bate. ♢ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bataie (sau în batai) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rau. (Fam.) A da bataie = a zori, a grabi. Bataie de cap = framântare a mintii; p. ext. truda, osteneala. Bataie de joc = batjocura; p.ext. fapta urâta, incalificabila. 2. (Înv.) Lupta, batalie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bataie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetata) a unui obiect de altul. ♢ Bataie de aripa (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitura a vatalei la razboiul2 de tesut. ♦ (Concr.) Bateala. ♦ Stârnire a pestelui sau a vânatului. 2. Lovitura data într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în functie. 4. Distanta pâna la care poate ajunge un proiectil, o sageata etc; felul cum trimite o arma proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanta pâna la care poate ajunge vederea cuiva; raza vizuala. 5. (În legatura cu anumite fenomene ale naturii, a caror denumire determina sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cadere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreala, arsita. d) Lumina. 6. (Reg.) Latrat (scurt si ritmic) al câinilor. 7. Boiste. ♦ Epoca în care se împerecheaza cocosii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pamântului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o saritura. 2. (În expr. si loc. adv.) (A cântari) cu bataie = (a cântari) cu putin peste greutatea exacta. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.
bătăios, BĂTĂIÓS, -OASĂ, bataiosi, -oase, adj. Caruia îi place sa se bata (I); care îsi sustine ideile cu violenta; agresiv. [Pr.: -ta-ios] – Bataie + suf. -os.
bătălie, BĂTĂLÍE, batalii, s.f. Lupta între armate, între grupuri, cete armate etc.; bataie. ♦ Fig. Eforturi comune facute în vederea îndeplinirii unei actiuni importante (si urgente). – Din ngr. batália. Cf. it. b a t t a g l i a.
bătător, BĂTĂTÓR2, -OARE, batatori, -oare, adj., s.f. I. Adj. (În expr.) Batator la ochi = care atrage atentia în mod flagrant; izbitor. II. S. f. 1. Lopatica cu care se bate pânza (când se inalbeste) sau rufele (când se spala); mai. 2. Masina care bate smocurile de bumbac pentru destramarea fibrelor. – Bate + suf. -ator.
bătători, BĂTĂTORÍ, batatoresc, vb. IV. 1. Tranz. A tasa un teren; a batuci. 2. Refl.A face bataturi (2). [Var.: bataturí vb. IV] – Din batatura.
bătătorniţă, BĂTĂTÓRNIŢĂ, batatornite, s.f. Planta erbacee din familia compozitelor, cu flori galben deschis, dispuse în capitule (Senecio erucifolius). – Batator + suf. -nita.
bătăuş, BĂTĂÚS, -Ă, batausi, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care cauta motiv sau prilej de bataie, careia îi place sa se bata. ♦ Scandalagiu. – Bate + suf. -us.
bătrânesc, BĂTRÂNÉSC, -EÁSCĂ, batrânesti, adj. Caracteristic batrânilor, potrivit pentru batrâni. ♦ Ramas de la (sau din) batrâni; de demult. ♢ Cântec batrânesc = balada populara. Vorba batrâneasca = zicatoare, proverb. – Batrân + suf. -esc.
bătrâneţe, BĂTRÂNÉŢE s.f. 1.Etapa finala din viata fiintelor, caracterizata prin diminuarea treptata a functiilor fiziologice; vârsta înaintata a unui om. 2. (Rar) Batrânime. – Batrân + suf. -ete.
bătrâniş, BĂTRÂNÍS s.m. Planta erbacee cu frunze lanceolate, cu flori albastre sau liliachii, cultivata ca planta ornamentala (Erigeron canadensis). - Batrân + suf. -is.
bătuci, BĂTUCÍ, batucesc, vb. IV. 1. Tranz. A batatori; a bate bine, a presa, a îndesa pamântul. 2. Refl.A se îngrosa, a se acoperi cu bataturi (2). 3. Refl. (Despre fructe) A se lovi, a se zdrobi. – Cf. b a t e.
bătut, BĂTÚT2, -Ă, batuti, -te, adj., s.f. I: Adj. 1. (Despre fiinte) Care este sau a fost lovit, care a suferit lovituri. 2. (În sintagma) Bani batuti = bani în numerar, disponibili, bani gheata, bani pesin. 3. (Despre flori) Învolt2 (1). 4. (Despre o cale, un drum etc.) Pe care se umbla mult; batatorit. 5. (În sintagma) Lapte batut = lapte fermentat, cu gust acrisor. II. S. f. Numele mai multor dansuri populare; melodia dupa care se executa aceste dansuri. III. Adj. (Despre tesaturi, tricotaje) Care este tesut sau tricotat foarte strâns; des2 (I 1). – V. bate.
băţ, BĂŢ, bete, s.n. 1. Bucata de lemn lunga si subtire. ♢ Expr. A pune (cuiva) bete în roate = a face (cuiva) dificultati pentru a zadarnici o actiune, un plan. (Reg.) A da (ca câinele) prin bat = a fi extrem de insistent, de obraznic. A ramâne cu traista-n bat = a saraci. A-si lua traista-n bat = a porni la drum, a pleca. ♦ (Adverbial) Drept teapan, rigid. Sta bat. 2.Fig. Lovitura cu batul (1). 3.Piesa în forma de vergea, care intra în alcatuirea diferitelor unelte, masini etc. Batul itelor. - Et. nec.
bâca, BẤCA adv. Atentionare facuta unui copil mic care ar putea sa se loveasca.
bâcâi, BÂCÂÍ, bấcâi, vb. IV. Intranz. (Înv. si reg.; despre inima) A bate neregulat; a ticai. ♦ A lovi facând zgomot.
bâigui, BÂIGUÍ, bấigui, vb. IV. Intranz. si refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. b o l y o n g n i "a rataci".
bâiguit, BÂIGUÍT, -Ă, bâiguiti, -te, adj. (Despre vorbire) Fara noima, fara sens, rau articulat. ♦ (Despre oameni) Zapacit, buimac. – V. bâigui.
bâlci, BÂLCI, bấlciuri, s.n. Târg mare tinut la anumite epoci ale anului, la sarbatorile importante si însotit de spectacole si de petreceri populare; iarmaroc. ♦ Fig. (Fam.) Galagie, harmalaie, zapaceala. – Din magh. bolcsu.
bâldâbâc, BÂLDÂBẤC interj. Cuvânt care imita zgomotul produs de caderea unui corp în apa; bâltâc. – Onomatopee.
bâltâc, BÂLTẤC interj. Bâldâbâc. – Onomatopee.
bâltâcâi, BÂLTÂCÂÍ, bâltấcâi, vb. IV. Intranz. A cadea pe neasteptate în apa. – Din bâltâc.
bânşag, BÂNSÁG, bânsaguri, s.n. (Reg.) Vegetatie de copacei si ierburi care creste printre arborii unei paduri.
bântui, BÂNTUÍ, bấntui, vb. IV. 1. Tranz. si intranz. (Despre fortele naturii: la pers.3) A lovi insistent si cu violenta (o regiune, recolta, livezile, satele etc.), producând pagube. A cutreiera. ♦ Tranz. (Despre boli, razboaie, navaliri) A pustii, a devasta, a face ravagii. 2. Tranz. (Înv.) A împila, a chinui, a asupri. ♦ (Reg., în imprecatii) A pedepsi, a bate. Sa (ma) bântuie (Dumnezeu)! - Din magh. bántani.
bântuire, BÂNTUÍRE, bântuiri, s.f. (Rar) Actiunea de a bântui. -V. bântui.
bârcoace, BÂRCOÁCE, bârcoci, s.f. Arbust cu flori si cu fructe rosii, care creste pe stânci, în padurile de munte (Cotoneaster integerrima). – Et. nec.
bârnă, BẤRNĂ, bârne, s.f. 1. Trunchi de copac (cojit si fatuit cu barda) folosit în constructii. 2. Aparat de gimnastica feminina, format dintr-o grinda de lemn lunga, dispusa orizontal deasupra solului, la o anumita înaltime, pe care se executa exercitii de echilibru. – Din sl. brŭvĩno.
bârsan, BÂRSÁN, -Ă, bârsani, -e, adj. 1. Care priveste Ţara Bârsei. 2.(Despre oi; adesea substantivat) Cu lâna lunga si aspra. ♦ (Despre lâna acestor oi) Lunga si aspra. – Bârsa (n. pr.) + suf. -an.
bâtă, BẤTĂ, bâte, s.f. Bat lung si gros (cu maciulie la un capat); ciomag, bota2, ceatlau. – Et. nec.
bâzâi, BÂZÂÍ, bấzâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre insectele care zboara) A produce zgomotul caracteristic zborului; a zumzai, a zâzâi, a zumbai. 2. Intranz. (Mai ales despre copii; fam.) A plânge, a scânci. 3. Tranz. (Fam.) A sâcâi, a cicali; a bârfi. – Bâz + suf. -âi.
bâzdâc, BÂZDẤC s.n. (Fam.) Toana1, capriciu, hachita. ♢ Expr. A-i sari (cuiva) bâzdâcul = a se supara. – Et. nec.
bâzdâganie, BÂZDÂGÁNIE, bâzdâganii, s.f. (Pop. si fam.) Namila, dihanie, monstru; aratare, ciudatenie, dracie. – Din sl. bezdyhanĩnŭ.
bâzdoacă, BÂZDOÁCĂ, bâzdoace, s.f. (Reg.) Ciomag gros.
beat, BEÁT2, -Ă, beti, -te, adj. 1. Care este în stare de ebrietate; aghesmuit, afumat, ametit, baut2 (2), cherchelit, facut2, matosit. ♦ Fig. Coplesit, ametit, tulburat de o stare sufleteasca foarte placuta. Beat de amor. Beat de fericire. – Lat. bibitus.
beatnic, BEATNIC, beatnici, s.m. Intelectual (american) care practica o filozofie contestatara si are o tinuta neîngrijita; p. gener. tânar (din Occident) cu plete si tinuta neîngrijita. V. hippy. [Pr.: bít-] – Din engl. beatnic.
bebe, BEBÉ s.m. Copil în primele luni sau în primii ani ai vietii. [Acc. si: bébe] – Din fr. bébé.
bec, BEC2, beci, s.m. (Sport, rar) Fundas la jocul de fotbal. – Din engl. back.
becher, BECHÉR, becheri, s.m. (Fam.) Burlac, holtei1. – Din tc. bekâr.
bechie, BECHÍE, bechii, s.f. 1. Dispozitiv asezat la coada fuzelajului unui avion, care serveste la rezemarea acestuia pe sol. 2. Piesa de metal care protejeaza elicea unei ambarcatii cu motor ce navigheaza în ape putin adânci. – Din fr. béquille [de queue].
bedă, BÉDĂ, bede, s.f. (Înv. si reg.) Necaz, pacoste. – Din sl. beda.
behăi, BEHĂÍ, béhai, vb. IV. Intranz. (Despre capre si oi; la pers. 3) A scoate strigatul caracteristic speciei; a mehai. ♦ Tranz. si intranz. Fig. (Despre oameni) A cânta urât, nearmonios. – Bee(h) + suf. -ai.
behăit, BEHĂÍT s.n. Faptul de a behai; sunete caracteristice scoase de oi, miei, capre; behaitura. – V. behai.
beilic, BEILÍC, beilicuri, s.n. 1. Casa în care erau gazduiti beii si alti trimisi oficiali ai Portii otomane în tarile românesti. 2. Vânzare fortata de oi în tarile românesti, facuta în favoarea sultanului la preturi fixate de turci; dijma (în oi). 3. Munca efectuata gratuit în folosul unui bei sau al feudalilor autohtoni. – Din tc. beylik.
beladonă, BELADÓNĂ, beladone, s.f. (Bot.) Matraguna. ♦ Medicament facut din frunzele si radacinile acestei plante. – Din fr. belladone.
belcanto, BELCÁNTO s.n. Stil italienesc de interpretare în muzica vocala, caracterizat prin puritatea liniei melodice. – Din it. bel-canto.
belciug, BELCIÚG, belciuge, s.n. 1. Veriga de metal de care se prinde un lacat, un lant etc. ♢ Expr. A pune (sau a atârna cuiva) belciugul în nas = a pune stapânire (pe cineva), a avea (pe cineva) în mâna. (Fam.) A (nu) fi câstigat la belciuge = a (nu) fi considerat o persoana careia i se poate cere orice fel de serviciu. 2. Brat de râu care în perioadele de seceta ramâne ca un lac sinuos. – Din. sl. bĕličugŭ.
beldie, BÉLDIE, beldii, s.f. (Reg.) 1. Prajina lunga si subtire; par lung. 2. Cotor, tulpina la unele plante erbacee. – Et. nec.
belea, BELEÁ, belele, s.f. (Fam.) Întâmplare neprevazuta care aduce necaz; pacoste, bucluc. ♢ Expr. A da de belea = a avea o suparare, un necaz. ♦ Fiinta care provoaca numai neplaceri, necazuri, încurcaturi. – Din. tc. belâ.
belgian, BELGIÁN, -Ă, belgieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Belgiei sau care este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Belgiei sau populatiei ei, privitor la Belgia sau la populatia ei. [Pr.: -gi-an] – Belgia (n. pr.) + suf. -ean.
belhiţă, BÉLHIŢĂ, belhite, s.f. Animal mic, din ordinul rozatoarelor, cu coada lunga acoperita cu par des (Myoxus glis).
belotă, BELÓTĂ s.f. Numele dat unui joc de carti care se joaca pe puncte, cu 32 de carti, între doi, trei sau patru jucatori. – Din fr. belote.
belşiţă, BELSÍŢĂ, belsite, s.f. Planta erbacee ornamentala cu frunze mari, verzui sau purpurii, si cu flori mari rosii, galbene sau pestrite (Canna indica). -Et. nec.
benă, BÉNĂ, bene, s.f. 1. Parte a autocamionului în care se încarca materialele. 2. Cupa metalica la macarale, elevatoare etc. – Din fr. benne.
benefic, BENÉFIC, -Ă, benefici, -ce, adj. Favorabil, binefacator. – Din fr. bénéfique.
beneficiu, BENEFÍCIU, beneficii, s.n. Câstig, profit sau folos pe care-l are cineva din ceva; profit financiar al unei întreprinderi, reprezentând diferenta dintre veniturile realizate si cheltuielile ocazionate de acestea. ♢ Expr. Sub beneficiu de inventar = în mod provizoriu, sub rezerva controlului ulterior. – Din fr. bénéfice, lat. beneficium.
benevol, BENEVÓL, -Ă, benevoli, -e, adj. Facut de bunavoie; facultativ. – Din fr. bénévole, lat. benevolus.
benga, BÉNGA subst. (Fam.; în expr.) A-l lua benga (pe cineva) = a-l lua dracul, a o pati; a muri. – Din tig. benga.
bengalez, BENGALÉZ, -Ă, bengalezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Popor indo-european care populeaza regiunile de pe malurile cursului inferior al Gangelui si al Brahmaputrei; (si la sg.) persoana care face parte din acest popor. 2. Adj. Care apartine bengalezilor (1), privitor la bengalezi. – Bengal (n.pr.) + suf. -ez.
bengali, BENGALÍ s.m., adj. (Rar) 1. S.m. Nume dat mai multor pasari, înrudite cu vrabia, cu penajul colorat în albastru ori cafeniu, originare din India. 2. Adj. (În sintagma) Limba bengali = limba vorbita în Bengal (India). [Acc. si: bengáli] – Din fr. bengali.
benghi, BENGHI, benghiuri, s.n. (Pop.) Mic semn negru (natural sau artificial) pe obraz sau pe trup. ♦ (În superstitii) Semn facut pe fruntea cuiva ca sa fie ferit de deochi. [Var.: benchi, zbenghi s.n.] – Cf. tc. b e n e k.
benzină, BENZÍNĂ, benzine, s.f. Lichid incolor, usor inflamabil, cu miros caracteristic, produs petrolier sau de sinteza, folosit mai ales drept combusibil la motoarele cu explozie. – Din fr. benzine.
benzoat, BENZOÁT, benzoati, s.m. Sare sau ester al acidului benzoic. [Pr.: -zo-at] – Din fr. benzoate.
benzoe, BENZÓE s.f. Produs natural, vegetal, solid, care contine rasini, acid benzoic si un ulei volatil si care este folosit în dermatologie si în parfumerie; smirna. – Din fr. benzoë.
benzoic, BENZÓIC, benzoici, adj. (În sintagma) Acid benzoic = substanta cristalina, alba, extrasa din rasini naturale sau fabricata sintetic si întrebuintata în industria colorantilor, a medicamentelor etc. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. benzoïque.
benzoil, BENZOÍL s.m. Radical derivat al acidului benzoic. – Din fr. benzoyle.
benzoilare, BENZOILÁRE, benzoilari, s.f. Reactia chimica dintre un derivat al acidului benzoic cu alti compusi chimici.
benzopurpurină, BENZOPURPURÍNĂ s.f. Substanta coloranta care constituie unul dintre cei mai importanti coloranti rosii pentru bumbac. – Din fr. benzopurpurine.
beracea, BERÁCEA s.f. art. Numele dat unui dans popular si melodia dupa care se executa.
berbantlâc, BERBANTLẤC, berbantlâcuri, s.n. (Înv. si fam.) Putere, fapta de berbant. – Berbant + suf. -lâc.
berbec, BERBÉC, berbeci, s.m. I. 1. Masculul oii; arete. 2. (La sg. art.) Constelatie din emisfera boreala; unul din cele douasprezece semne ale zodiacului. ♢ Zodia berbecului = perioada dintre 21 martie si 21 aprilie, când soarele trece în dreptul berbecului (I 2). II. 1. Masina de razboi întrebuintata odinioara la spargerea zidurilor si portilor unei cetati asediate. 2. Greutate mare, actionata mecanic sau manual, care prin cadere, serveste la baterea pilonilor, la batucit pamântul, la spargerea bucatilor mari de fonta etc. [Var.: berbéce s.m.] – Lat. berbex, -ecis (= vervex).
berbecuţ, BERBECÚŢ, berbecuti, s.m. Diminutiv al lui berbec (I 1); berbecel. [Var.: barbacút s.m.] – Berbec + suf. -ut.
berbeleacul, BERBELEÁCUL s.n. art. (În loc. adv.) De-a berbeleacul = de-a rostogolul, peste cap. – Cf. b e r b e c.
berber, BERBÉR, -Ă, berberi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie hamito-semitica din nordul Africii; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine berberilor (1), privitor la berberi. – Din fr. berbère.
berberidacee, BERBERIDACÉE s.f. pl. Planta din specia mahonia. – Din fr. berberidacée.
berc, BERC2, BEÁRCĂ, berci, -ce, adj. 1. (Despre animale) Cu coada scurta sau scurtata; fara coada. 2. (Despre caciuli; la f.) Fara vârf, fara tugui, tesit. – Et. nec.
mnemotaxie, MNEMOTAXÍE s. f. reactie de orientare directionala la animale si pasari, care le permite sa se întoarca la locul de hranire si adapost. (< fr. mnémotaxie)
berkeliu, BERKÉLIU s.n. Element chimic radioactiv. – Din fr. berkélium.
bernardin, BERNARDÍN1, bernardini, s.m. Câine mare, cu parul lung, de culoare alba cu pete roscate, originar din Elvetia, dresat pentru gasirea persoanelor ratacite în munti; saint-bernard. – Din germ. Bernhardiner.
berneveci, BERNEVÉCI s.m. pl. (Reg.) Pantaloni taranesti largi, facuti din stofa groasa. [Var.: bernevíci, bernivíci s.m. pl.] – Din bg. benevreci.
mnemoniza, MNEMONIZÁ vb. tr. a face ceva sa fie usor de memorizat. (< fr. mnémoniser)
besactea, BESACTEÁ, besactele, s.f. (Înv.) Cutioara (de lemn) frumos ornamentata, în care se pastrau bijuterii, obiecte de cusut, tutun etc. [Var.: (reg.) besacté, besecteá s.f.] – Din ngr. bestahtas.
beschie, BÉSCHIE, beschii, s.f. Ferastrau format dintr-o pânza lata, prevazut cu doua mânere pentru a putea fi actionat de doua persoane. [Var.: béschie s.f.] – Cf. bg. b i č k i j a.
besectea, BESECTEÁ s.f. v. besactea.
bessi, BESSI s.m. pl. 1. Nume dat de romani tribului trac asezat în antichitate între muntii Rodopi si cursul superior al râului Marita. 2. Numele pecenegilor în izvoarele scrise latine. – Cuv. lat.
beşliu, BESLÍU, beslii, s.m. Soldat (turc) de cavalerie, care facea serviciul de curier domnesc sau de jandarm. ♦ (La pl.) Corp de cavalerie alcatuit din astfel de soldati. – Din tc. besli.
beşteli, BESTELÍ, bestelesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A face pe cineva de ocara, a mustra pe cineva cu ocari, cu insulte. – Et. nec.
beta, BETA s.m. 1. A doua litera a alfabetului grecesc, corespunzând sunetului b. 2. (Fiz.; în sintagmele) Particula beta = electron negativ sau pozitiv emis de unele substante radioactive. Radiatie beta = radiatie constituita din particule beta. – Din fr. bêta.
betatron, BETATRÓN, betatroane, s.n. (Fiz.) Aparat de accelerare a electronilor. – Din fr. bêtatron.
beteală, BETEÁLĂ s.f. 1. (Adesea fig.) Fir lung de metal auriu sau argintiu. ♦ Spec. Podoaba facuta din asemenea fire (pentru mirese). [Var.: peteala s.f.] 2. (Bot.) Orzoaica-de-balta (Vallisneria spiralis). [Var.: peteála s.f.] – Din ngr. petálion.
beteji, BETEJÍ, betejesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. (Pop.) A provoca cuiva o infirmitate sau a ramâne infirm. ♦ Refl. Spec. A face o hernie. 2. Refl. (Reg.) A se îmbolnavi. [Var.: betegí vb. IV] – Din beteag.
betelie, BETELÍE, betelii, s.f. Fâsie îngusta cusuta în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitura facuta în acelasi loc (ca sa se treaca prin ea un siret etc.); bata; p. ext. margine tivita la gâtul sau la mânecile camasii sau ale iei. – Din bata.
beton, BETÓN s.n. 1. Amestec de pietris, nisip, ciment (sau asfalt, var hidraulic etc.) si apa, care se transforma prin uscare într-o masa foarte rezistenta si se foloseste în constructii. ♢ Beton armat = amestecul descris mai sus, turnat peste o armatura de vergele metalice. (În sintagma) Beton vibrat = beton de ciment a carui compactitate este sporita dupa turnarea în cofraje prin imprimarea unor oscilatii rapide cu ajutorul unor aparate speciale. 2. (Sport) Sistem de aparare folosit în unele jocuri sportive (mai ales în fotbal), constând în utilizarea supranumerica a jucatorilor în linia defensiva. – Din fr. béton.
betonare, BETONÁRE, betonari, s.f. Actiunea de a betona. - V. betona.
betulacee, BETULACÉE, betulacee, s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu flori unisexuate grupate în amenti, care se polenizeaza prin intermediul vântului; (si la sg.) planta din aceasta familie. – Din fr. bétulacées.
bevatron, BEVATRÓN, bevatroane s.n. (Fiz.) Accelerator de particule. [Sil. -tro-] – Din fr. bévatron.
bezea, BEZEÁ, bezele, s.f. 1. (Fam.) Sarutare simbolica trimisa cuiva cu vârful degetelor. 2. Prajitura facuta din albus de ou batut cu zahar. – Din fr. baiser.
bezmetic, BEZMÉTIC, -Ă, bezmetici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Fara rost, fara capatâi; p. ext. zapacit, nauc, bezmeticit, dezmeticit. [Var.: bezmétec, -a adj.] – Din ucr. bezmatok "[stup] fara matca".
biacid, BIACÍD, biacizi, adj. (În sintagma) Acid biacid = acid bibazic. [Pr.: -bi-a-] – Din fr. biacide.
biatlonist, BIATLONÍST, -Ă, biatlonisti, -ste, s.m. si f. Persoana care practica biatlonul. [Pr.: -bi-a-] – Biatlon + suf. -ist.
biban, BIBÁN, bibani, s.m. Peste rapitor de apa dulce, cu laturile corpului acoperite cu dungi negre transversale, cu carnea alba, gustoasa; baboi, costras. (Perca fluviatilis). - Din bg. biban.
bibazic, BIBÁZIC, bibazici, adj. (În sintagma) Acid bibazic = acid care contine într-o molecula doi atomi de hidrogen, care pot fi înlocuiti printr-un metal; acid biacid. – Din fr. bibasique.
biberet, BIBERÉT, bibereti, s.m. 1. Blanita de culoare maro-roscata imitând blana de biber, obtinuta prin sacrificarea mieilor carnabat de câteva luni. 2. Plus de culoare gri sau maro, din lâna sau din fibre sintetice, cu tuseu moale, folosit pentru gulere, caciuli etc. – Din germ. Biberet.
bibilică, BIBILÍCĂ, bibilici, s.f. 1. Pasare domestica de marimea unei gaini, cu pene negre-cenusii împestritate cu alb si cu o proeminenta cornoasa pe frunte (Numida meleagris). 2. Planta erbacee cu flori pestrite (Fritillaria meleagris). - Cf. bg., scr. b i b a.
bibiluri, BIBÍLURI s.n. pl. Dantela lucrata cu acul sau cusatura cu coltisori (aplicata la guler, la mâneci sau la poalele camasii). – Din ngr. bibíla.
biblie, BÍBLIE, biblii, s.f. Carte sacra a mozaismului si a crestinismului, alcatuita din Vechiul Testament si din Noul Testament, acesta din urma fiind recunoscut numai de crestini. ♦ Fig. Carte voluminoasa. ♦ Fig. Carte fundamentala a unei literaturi, a unei stiinte. – Din lat. biblia.
biblioraft, BIBLIORÁFT, bibliorafturi, s.n. Clasor de carton în forma de carte pentru pastrarea corespondentei, a actelor etc. [Pr.: -bli-o-] – Biblio[teca] + raft.
bibliotecă, BIBLIOTÉCĂ, biblioteci, s.f. 1. Dulap sau mobila speciala cu rafturi de tinut carti. 2. Încapere, sala în care se pastreaza si se citesc cartile. 3. Colectie de carti, periodice, foi volante, imprimate etc. ♦ Institutie care colectioneaza carti, periodice etc. spre a le pune în mod organizat la dispozitia cititorilor. 4. Nume dat unei serii de carti care prezinta caractere comune si sunt publicate de aceeasi editura. – Din fr. bibliothèque, lat. bibliotheca.
bicarbonat, BICARBONÁT, bicarbonati, s.m. Sare a acidului carbonic, în care un atom de hidrogen a fost înlocuit printr-un metal. ♢ Bicarbonat (de sodiu) = sare în forma de pulbere alba, folosita în farmacie si în bucatarie. – Din fr. bicarbonate.
biceps, BÍCEPS, bicepsi, s.m. Muschi cu extremitatea superioara despartita în doua ligamente; (în special) muschiul dintre umar si cot, care face sa se îndoaie antebratul. – Din fr., lat. biceps.
bichiri, BICHIRÍ, bichiresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A face, a drege un lucru pe îndelete, migalind. – Et. nec.
bicicletă, BICICLÉTĂ, biciclete, s.f. Vehicul cu doua roti pus în miscare prin doua pedale actionate cu picioarele si folosit, de obicei, pentru transportul unei singure persoane. ♢ Bicicleta-tandem = bicicleta pentru doua persoane, fiecare actionând câte o pereche de pedale. – Din fr. bicyclette.
biciuire, BICIUÍRE, biciuiri, s.f. Actiunea de a (se) biciui si rezultatul ei; biciuiala. – V. biciui.
biclorură, BICLORÚRĂ, bicloruri, s.f. Sare a acidului clorhidric.
bicromat, BICROMÁT, bicromati, s.m. Sare obtinuta prin tratarea cu acid a cromatului unui metal. ♢ Bicromat de potasiu = sare cristalizata, portocalie, întrebuintata ca oxidant si colorant. – Din fr. bichromate.
bidon, BIDÓN, bidoane, s.n. Vas (de tabla) pentru pastrarea sau transportul lichidelor. ♦ Plosca de tabla simpla sau emailata (îmbracata în postav sau piele), de tinut apa sau alta bautura. – Din fr. bidon.
bidonvil, BIDONVÍL, bidonviluri, s.n. Cartier saracacios cu locuinte improvizate, la periferia marilor orase. [Scris si bidonville] – Din fr. bidonville.
bielorus, BIELORÚS, -Ă, bielorusi, -se, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Bielorusiei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Bielorusiei, sau populatiei ei, privitor la Bielorusia sau la populatia ei. – Din rus. belorus.
bifare, BIFÁRE, bifari, s.f. Actiunea de a bifa. - V. bifa.
biftec, BÍFTEC, biftecuri, s.n. Felie de carne de vaca fripta la gratar sau în tigaie. – Din fr. bifteck.
big, BIG, biguri, s.n. Unitate comerciala complexa. – Din initialele B[acanie] + I[ndustriale] + G[ospodina].
bigam, BIGÁM, -Ă, bigami, -e, adj., s.m. si f. (Persoana care are doua sotii, respectiv doi soti; (persoana) culpabila de a fi contractat doua casatorii paralele. – Din fr. bigame, lat. bigamus.
bijuterie, BIJUTERÍE, bijuterii, s.f. Obiect de podoaba facut din metal nobil (si pietre pretioase); giuvaer. ♦ Magazin specializat în confectionarea si vânzarea giuvaerurilor. – Din fr. bijouterie.
bijutier, BIJUTIÉR, bijutieri, s.m. Persoana care face sau vinde bijuterii; giuvaergiu. [Pr.: -ti-er.] – Din fr. bijoutier.
bilanţ, BILÁNŢ, bilanturi, s.n. Tablou contabil al activului si pasivului unei intreprinderi sau al unei activitati financiare pentru o anumita perioada de timp. ♦ Fig. Rezultatul sintetic al unei activitati desfasurate într-o perioada data. – Din germ. Bilanz. Cf. it. b i l a n c i o.
bilateral, BILATERÁL, -Ă, bilaterali, -e, adj. 1.Care are doua parti (sau doua laturi) opuse, simetrice. 2. Care priveste în acelasi timp doua laturi sau aspecte (fundamentale) ale unui întreg. 3. (Despre date, contracte, conventii) Care obliga în mod reciproc partile interesate. – Din fr. bilatéral.
bilateralism, BILATERALÍSM s.n. Metoda de politica comerciala internationala, care consta în acordul dintre doua tari în privinta bunurilor si serviciilor pe care le schimba între ele. – Bilateral + suf. -ism.
bildungsroman, BILDUNGSROMÁN, bildungsromane, s.n. (Lit.) Roman care prezinta procesul de formare a unui caracter (2). – Din germ. Bildungsroman.
bilet, BILÉT, bilete, s.n. 1. Scrisoare de câteva rânduri. 2. Bucata mica de hârtie sau de carton imprimat care da dreptul la intrarea (si ocuparea unui loc) într-o sala de spectacol, într-o arena sportiva etc. • Bilet de banca = hârtie de valoare emisa de o banca, prin care acesta se obliga sa plateasca detinatorului, la prezentare, suma înscrisa pe hârtie. Bilet de ordin = hârtie prin care o persoana se obliga sa plateasca altei persoane o anumita suma de bani la cererea acesteia din urma; cambie. – Din fr. billet. Cf. it. b i g l i e t t o.
biliard, BILIÁRD, biliarde, s.n. Joc în care o serie de bile2 sunt deplasate pe o masa speciala prin lovirea uneia dintre ele cu tacul. ♦ Masa pe care se practica acest joc. [Pr.: -li-ard] – Din it. biliardo, rus. biliard. Cf. fr. b i l l a r d.
bilingvism, BILINGVÍSM s.n. Fenomen de utilizare curenta de catre aceeasi persoana a doua limbi diferite. – Din fr. bilinguisme.
bilunar, BILUNÁR, -Ă, bilunari, -e, adj. Care se face, se produce sau apare de doua ori pe luna; bimensual. – Bi- + lunar (dupa fr. bimensuel).
bimetal, BIMETÁL, bimetale, s.n. 1. Produs tehnic realizat prin unirea a doua metale. 2. Organ sensibil alcatuit din doua rigle de metale diferite sudate, care, prin deformari datorate dilatatiei termice, pot actiona un mecanism. – Din fr. bimétal.
bine, BÍNE adv., s.n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ♢ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învatatura, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (sa...) = a(-i) veni cuiva la îndemâna; a fi avantajat de o situatie prielnica. ♢ (În formule de salut) Bine ai (sau ati) venit (sanatos, sanatosi)! ♢ (Referitor la sanatate) A se simti bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, bautura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ti-e bine? = a) (ce), nu esti sanatos? ai o slabiciune fizica?; b) (ce), esti nebun? nu esti în toate mintile? 2. În concordanta cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Sa te porti bine cu oricine. ♦ Expr. (Fam. si ir.) Bine ti-a facut! = asa trebuia, asa se cuvenea sa-si faca (pentru purtarea ta urâta, condamnabila)! ♦ În concordanta cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cânta si danseaza bine. Cu rochia asta iti sade bine. ♢ Barbat sau femeie bine facut(a) = barbat sau femeie chipes(a). ♦ În concordanta cu adevarul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine ca asa stau lucrurile. Sa stiu bine ca mor, si nu ma las pâna nu-mi aflu dreptatea! ♢ De-a binelea = de-adevarat, cu adevarat. ♦ (Având valoarea unei afirmatii) Bine, am sa procedez cum vrei tu! ♢ Expr. (Ca) bine zici = (ca) zici asa cum trebuie. Ei bine... = dupa cum spuneam... ♦ Cu grija, cu atentie. Uita-te bine si învata. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani si mai bine. ♦ Mult si prielnic. A plouat bine. A mâncat si a baut bine. II. S.n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ♢ Om de bine = om care actioneaza în folosul, în sprijinul, care ajuta pe cei din jurul sau. ♢ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Sa-ti (sau sa va) fie de bine! = a) sa-ti (sau sa va) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (gresit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lauda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândete, cu întelegere, cu bunavointa fata de cineva suparat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca stiinta. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, placut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc dupa gr. Agathos, germ. das Gut).
binecuvântare, BINECUVÂNTÁRE, binecuvântari, s.f. Actiunea, formula sau gestul de a binecuvânta; benedictiune, blagoslovire, blagoslovenie. ♢ Expr. A (sau a-si) da binecuvântarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba. – V. binecuvânta.
binecuvântat, BINECUVÂNTÁT, -Ă, binecuvântati, -te, adj. 1. Care a primit binecuvântare religioasa; blagoslovit. ♦ Fig. Înzestrat, talentat, dotat. 2. (Despre lucruri) Care are o actiune binefacatoare. 3. (Despre cauze, motive etc.) Bine întemeiat, îndreptatit, justificat. – V. binecuvânta.
binefacere, BINEFÁCERE, binefaceri, s.f. (Adesea fig.) Fapta buna, ajutor dat cuiva. – Bine + facere (dupa lat. benefacere).
binefăcător, BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefacatori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care face bine, care foloseste. 2. S.m. si f. Persoana care face bine altora. – Bine + facator (dupa fr. bienfaiteur si bienfaisant).
binevenit, BINEVENÍT, -Ă, bineveniti, -te, adj. Care soseste la momentul oportun; care face placere, bucurie venind. – Bine + venit (dupa fr. bienvenu). [idem DEX'84]
biniş, BINÍS, binisuri, s.n. Haina boiereasca lunga de ceremonie, cu mânecile largi si despicate, strânsa pe bust si larga în poale, captusita cu blana si devenita cu timpul îmbracaminte a vechilor lautari. [Var.: (înv. si reg.) benís s.n.] – Din tc. binis.
binişor, BINISÓR adv. Diminutiv al lui bine. •• Cu bagare de seama; fara graba, cu calm. ♢ Expr. Sezi binisor! = fii cuminte! astâmpara-te! ♦ Cu blândete, prietenos. ♢ Expr. (Substantivat) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binisorul = (a proceda) cu blândete, cu rabdare, cu tact. – Bine + suf. -isor.
bioacumulare, BIOACUMULÁRE, bioacumulari, s.f. Proces de acumulare în sol a substantelor organice în urma descompunerii resturilor vegetale si animale, care contribuie la fertilizarea pamântului. [Pr.: bi-o-a-] – Bio- + acumulare.
bioacustic, BIOACÚSTIC, -Ă, bioacustici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. Domeniu interdisciplinar care se ocupa cu studiul producerii, structurii si functiei semnalelor acustice la organismele vii. 2. Adj. De bioacustica (1). [Pr.: bi-o-a] – Din germ. Bioakustik, engl. bioacoustics.
biobibliografie, BIOBIBLIOGRAFÍE, biobibliografii, s.f. Biografia unui autor împreuna cu titlurile lucrarilor lui si ale celor privitoare la viata si la activitatea lui. [Pr.: bi-o-bi-bli-o-] – Din fr. biobibliographie.
biocatalizator, BIOCATALIZATÓR, biocatalizatori, s.m. Substanta care provoaca sau grabeste o reactie chimica în organismele vii. [Pr.: bi-o-] – Bio- + catalizator (dupa fr. biocatalyseur).
biocomplex, BIOCOMPLÉX, biocomplexe, s.n. Ansamblu de specii de organisme vegetale si animale instalate într-o nava spatiala pentru cercetari în cosmos sau pentru asigurarea unui sistem ecologic la bordul acesteia. [Pr.: bi-o-] – Bio- + complex.
biocurent, BIOCURÉNT, biocurenti, s.m. Activitate electrica prezenta în tesuturile si organele animalelor. [Pr.: -bi-o-] – Bio- + curent.
biodegradabil, BIODEGRADÁBIL, -Ă, biodegradabili, -e, adj. (Despre animale, produse chimice etc.). Care poate fi degradat de factori biologici. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biodégradable, engl. biodegradable.
biodeteriorare, BIODETERIORÁRE, biodeteriorari, s.f. Degradare sub actiunea factorilor biologici. [Pr.. bi-o-de-te-ri-o-] – Bio- + deteriorare.
biofiltru, BIOFÍLTRU, biofiltre, s.n. Filtru1 (1) biologic pentru curatarea apei poluate a canalelor cu ajutorul bacteriilor aerobe. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biofiltre.
biogen, BIOGÉN, -Ă, biogeni, -e, adj. 1. (Despre roci) Care rezulta din tesuturi vii. 2. (Despre elemente chimice) Care a contribuit la aparitia vietii pe Pamânt. ♦ (Substantivat, n.) Îngrasamânt agricol obtinut din culturi de bacterii bogate în azot. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biogène.
mizide, MIZÍDE s. n. pl. ordin de crustacee marine, salmastricole si dulcicole, asemanatoare crevetelor. (< lat. mysidaceae)
biometeorologie, BIOMETEOROLOGÍE s.f. Studiu al influentei factorilor meteorologici asupra organismelor vii. [Pr.: bi-o-me-te-o-] – Din fr. biométéorologie, engl. biometeorology.
biopolitică, BIOPOLÍTICĂ s.f. Conceptie politica care încearca sa motiveze unele actiuni agresive de acaparare si de aservire prin argumentul superioritatii biologice, îndeosebi al deosebirilor de rasa. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biopolitique.
bioritm, BIORÍTM, bioritmuri, s.n. (Biol.) Ritm (2) al activitatii organismului datorat particularitatilor biologice individuale. [Pr.: bi-o-] – Din engl. biorhythm.
mizerie, MIZÉRIE s. f. 1. stare de saracie extrema. ♢ aspect exterior care dovedeste o mare saracie; stare vrednica de plâns. 2. (pl.) lipsuri, griji; neplaceri, suparari, sicane. (< lat. miseria, fr. misère)
biosinteză, BIOSINTÉZĂ, biosinteze, s.f. (Biol.) Sinteza a unui compus chimic care se produce în organism sau în contact cu celulele vii. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biosynthèse, engl.biosynthesis.
biosociologie, BIOSOCIOLOGÍE s.f. Conceptie care explica viata sociala si politica în primul rând prin factori biologici, redusi la notiunea de rasa. [Pr.: -bi-o-so-ci-o-] – Din fr. biosociologie.
biostimulare, BIOSTIMULÁRE, biostimulari, s.f. Actiunea de a biostimula. [Pr.: bi-o-] – V. biostimula.
biplan, BIPLÁN, biplane, s.n. Avion cu doua aripi de acelasi tip, asezate paralel una deasupra celeilalte. – Din fr. biplan.
bireactor, BIREACTÓR, bireactoare, adj., s.n. (Avion) cu doua reactoare. [Pr.: re-ac-] – Din fr. biréacteur.
birefringenţă, BIREFRINGÉNŢĂ, birefringente, s.f. Dublarea prin refractie a unei raze de lumina la patrunderea în anumite medii. ♦ Însusirea unor cristale de a dubla razele de lumina. – Din fr. biréfringence.
birlic, BIRLÍC, (1) birlici, s.m., (2) birlicuri, s.n. 1. S. m. As (1). 2. S. n. Speteaza verticala la zmeul cu care se joaca copiii. – Din tc. birlik.
birman, BIRMÁN, -Ă, birmani, -e, s.m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Birmaniei sau care este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Birmaniei sau birmanilor (1), referitor la Birmania sau la birmani. – Din n. pr. Birmania (derivat regresiv).
birocrat, BIROCRÁT, -Ă, birocrati, -te, s.m. si f. Persoana care practica birocratia. – Din fr. bureaucrate.
birocratic, BIROCRÁTIC, -Ă, birocratici, -ce, adj. Care caracterizeaza birocratismul sau pe birocrati; functionaresc. – Din fr. bureaucratique.
birocratizat, BIROCRATIZÁT, -Ă, birocratizati, -te, adj. Care s-a transformat într-un birocrat; care a capatat caracter birocratic. – V. birocratiza.
birou, BIRÓU, birouri, s.n. 1. Masa de scris (cu sertare si compartimente pentru hârtii, acte etc.) 2. Local, parte dintr-un local sau încapere în care lucreaza o persoana sau un serviciu. ♢ Expr. (A lucra, a rezolva etc.) din birou = (a lucra, a rezolva etc.) fara a cunoaste realitatile, birocratic. 3. Organul executiv si conducatorul activitatii curente a unei organizatii de partid comunist sau muncitoresc sau a unei organizatii de mase. ♢ Birou politic = organ al Comitetului Central al unui partid comunist sau muncitoresc, care conduce munca politica si organizatorica a partidului între doua adunari plenare ale Comitetului Central. ♦ Grup de persoane alese de o adunare constituita ca sa-i organizeze lucrarile si sa asigure buna lor desfasurare. – Din fr. bureau, rus. biuro.
biruire, BIRUÍRE, biruiri, s.f. Actiunea de a birui si rezultatul ei; biruinta. – V. birui.
biscuit, BISCUÍT, biscuiti, s.m. 1. Produs alimentar bine deshidratat prin coacerea unui aluat de prajitura în diferite forme (cerculete, patratele, litere etc.). 2. Semifabricat de ceramica neglazurata, ars numai o data si folosit la fabricarea faiantei sau a portelanului. 3. Portelan supus la doua arderi succesive, a carui structura imita marmura. – Din fr. biscuit.
biserică, BISÉRICĂ, biserici, s.f. 1. Cladire destinata celebrarii unui cult crestin. ♢ Expr. A lua calea bisericii = a deveni evlavios, pios. A (nu) fi usa de biserica = a (nu) respecta morala religioasa, a (nu)-si îngadui abateri de la morala religioasa, a (nu) duce o viata pioasa; p. ext. a (nu) fi cinstit, a (nu) fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la biserica = a nu da importanta convenientelor sociale; a nu se sfii sa spuna cuiva în fata lucruri neplacute. 2. Institutia crestinismului în ansamblu. 3. Comunitate religioasa de acelasi cult. Biserica ortodoxa. - Lat. basilica.
bisericuţă, BISERICÚŢĂ, bisericute, s.f. 1. Diminutiv al lui biserica. 2. Fig. Cerc îngust de oameni uniti prin dorinta de a-si rezolva interesele lor personale în dauna colectivitatii din care fac parte. – Biserica + suf. -uta.
bisexualitate, BISEXUALITÁTE s.f. Existenta simultana la acelasi individ a organelor de reproducere ale ambelor sexe; hermafroditism, androginie. [Pr.: -xu-a-] – Din fr. bissexualité.
bismut, BISMÚT s.n. Metal alb cu reflexe rosietice, ale carui saruri au întrebuintari în medicina. [Acc. si bísmut] – Din fr. bismuth.
bisulfat, BISULFÁT, bisulfati, s.m. Sare a acidului sulfuric în care un atom de hidrogen e înlocuit cu un atom de metal; sulfat acid. – Din fr. bisulfate.
bisulfit, BISULFÍT, bisulfiti, s.m. Sare a acidului sulfuros în care un atom de hidrogen e înlocuit cu un atom de metal; sulfit acid. – Din fr. bisulfite.
bişniţar, BISNIŢÁR, bisnitari, s.m. (Fam.) Persoana care practica afacerismul, realizând profituri personale pe cai necinstite, meschine; gheseftar. – Bisnita + suf. -ar.
bişniţă, BÍSNIŢĂ, bisnite, s.f. (Fam.) Afacere necinstita, marunta; gainarie2; gheseft. – Din engl. business.
bitum, BITÚM s.n. Produs solid, plastic, de culoare neagra, obtinut prin oxidarea la cald a reziduurilor de petrol sau prin distilarea huilei. [Acc. si: bítum] – Din fr. bitume.
bituma, BITUMÁ, bitumez, vb. I. Tranz. 1. A amesteca cu bitum un material granular. 2. A face bitumajul unei sosele. ♦ A umple cu o substanta bituminoasa locurile dintre pavelele sau dalele de beton ale unei sosele. – Din fr. bitumer.
bitumare, BITUMÁRE, bitumari, s.f. Actiunea de a bituma. - V. bituma.
bivalv, BIVÁLV, -Ă, bivalvi, -e, adj. 1. (Despre animale) Cu corpul acoperit de doua valve. 2. (Bot.: despre capsule) Compus din doua parti. – Din fr. bivalve.
bivoliţă, BÍVOLIŢĂ, bivolite, s.f. Femela bivolului. ♦ Epitet dat unei femei grase, dizgratioase, nesimtite. [Acc. si: bivolíta] – Din bg. bivolica.
bivuac, BIVUÁC, bivuacuri, s.n. 1. Stationare temporara a trupelor în afara localitatilor sau a taberelor; portiunea de teren pe care se face aceasta stationare. 2. (Rar) Adapost al alpinistilor sau al turistilor (mai ales în timpul noptii). [Pr.. -vu-ac] – Din fr. bivouac.
bivuaca, BIVUACÁ, bivuachez, vb. I. Intranz. (Despre unitati militare) A stationa în afara localitatilor, în corturi sau sub cerul liber. [Pr.: -vu-a-] – Din fr. bivouaquer.
bizam, BIZÁM, bizami, s.m. Mamifer rozator lung de circa 30 cm, care traieste în preajma apelor si a carui blana, castanie-roscata, este utilizata în blanarie (Ondatra zibethica) ♦ Blana acestui animal. – Din germ. Bisam.
bizantinism, BIZANTINÍSM, bizantinisme, s.n. Mod de a actiona în viata publica si particulara prin intrigi, prin subtilitati inutile sau frivole. – Din fr. byzantinisme.
bizantinologie, BIZANTINOLOGÍE s.f. Disciplina care cerceteaza istoria, literatura, limba (medio-greaca) si arta bizantina; bizantinistica. – Din fr. byzantinologie.
bizon, BIZÓN, bizoni, s.m. 1. Animal rumegator salbatic din subfamilia bovinelor, cu fruntea mare, bombata, cu coarne scurte, cu umerii mai ridicati decât crupa, cu o coama deasa (Bison bison). 2. Pielea tabacita a acestui animal; piele de vitel tabacita care imita pielea bizonului (1). – Din fr., lat. bison.
bizotare, BIZOTÁRE, bizotari, s.f. Actiunea de a bizota si rezultatul ei. – V. bizota.
mizer, MIZÉR, -Ă adj. sarman, nenorocit. ♢ vrednic de mila; (p. ext.) sarac, saracacios. (< lat. miser, it. misero)
blacheu, BLACHÉU, blacheuri, s.n. Bucata (semiovala) de tabla care se aplica pe vârful si pe tocul încaltamintei pentru a le proteja. [Var.: plachéu s.n.] – Et. nec.
blagoslovire, BLAGOSLOVÍRE, blagosloviri, s.f. Actiunea de a blagoslovi; binecuvântare, blagoslovenie. – V. blagoslovi.
blama, BLAMÁ, blamez, vb. I. Tranz. A exprima public dezaprobarea fata de o atitudine, un act, un gest etc. considerate reprobabile. ♦ A vorbi de rau, a defaima. – Din fr. blâmer.
blamare, BLAMÁRE, blamari, s.f. Actiunea de a blama. - V. blama.
mizenă, MIZÉNĂ s. f. catarg al unei nave, între botul acesteia si arborele central. (< fr. misaine)
blană, BLÁNĂ, blani, s.f. I. 1. Parul sau lâna care acopera pielea unor animale. ♦ Piele de animal cu par cu tot, prelucrata. 2. Haina îmblanita; haina confectionata din blana (I 1). II. (Pop.) Scândura groasa. [Pl. si: (I) blanuri] – Din bg. blana.
blanc, BLANC1 s.n. 1. Piele tabacita, supla si elastica, folosita în marochinarie. 2. Fâsie de material insensibil adaugata la capetele bobinelor de film sau de banda magnetica pentru a le proteja. – Din germ. Blank.
blanşiruire, BLANSIRUÍRE s.f. Operatie de curatire a dosului pieilor tabacite. – Cf. fr. blanchir, germ. Blanschieren.
blat, BLAT2 s.n. (Arg.; în expr.) A calatori (sau a merge) pe blat sau a face blatul, se spune despre cineva care calatoreste fara bilet sau abonament într-un mijloc de transport. – Et. nec.
blau, BLAU s.n. (Rar; în expr.) A face blau= a lipsi de la lucru a doua zi dupa o sarbatoare. – Din germ. blauer [Montag].
blaza, BLAZÁ, blazez, vb. I. Refl. si tranz. A(-si) toci, a(-si) pierde sau a face sa piarda intensitatea simturilor si a emotiilor; a (se) dezgusta, a deveni sau a face sa devina indiferent. – Din fr. blaser.
blazer, BLÁZER, blazere, s.n. Jacheta barbateasca din stofa, catifea etc. (cu buzunare aplicate). [Pr.: bléizar] – Din engl., fr. blazer.
blănar, BLĂNÁR, blanari, s.m. Meserias care face îmbracaminte din blana; negustor de blanuri. – Blana + suf. -ar.
blănăreasă, BLĂNĂREÁSĂ, blanarese, s.f. Femeie care face îmbracaminte din blana; negustoreasa de blanuri. ♦ Sotia blanarului. – Blanar + suf. -easa.
blănărie, BLĂNĂRÍE1, blanarii, s.f. 1. Meseria blanarului. 2. Atelier în care se confectioneaza îmbracaminte din blana; magazin de vânzare a blanurilor. – Blanar + suf. -ie.
blănărie, BLĂNĂRÍE2, blanarii, s.f. (Colectiv) Sortimente sau obiecte de îmbracaminte de blana. – Blana + suf. -arie.
blând, BLÂND, -Ă, blânzi, -de, adj., s.f. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care este omenos, pasnic, prietenos; blajin. ♦ (Despre fapte, sentimente etc.) De om bun. ♦ (Despre animale) Care nu fuge de om; care nu se sperie. 2. Fig. (Despre timp, natura etc.) Care nu este aspru, care nu este excesiv, care este placut. II. S. f. (Pop.) Urticarie. – Lat. blandus.
bleaşc, BLEASC interj. Cuvânt care imita zgomotul umbletului prin baltoace. – Onomatopee.
bleau, BLEAU1 subst. (Reg.; în expr.) A nu zice nici bleau = a tacea din gura, a nu (mai) scoate o vorba. -Et.nec.
bleau, BLEAU2, bleauri, s.n. (Reg.) Tabla de fier care îmbraca osia carului. [Var.: bleah, bleav s.n.] – Din ucr. bljacha, germ. Blech.
blegi, BLEGÍ, blegesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre urechi) A se face bleg (1). 2. (Despre oameni) A deveni bleg (2); a se bleojdi2. – Din bleg.
bleotocări, BLEOTOCĂRÍ, bleotocaresc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A se balaci. 2. A flecari. – Et. nec.
blestem, BLESTÉM, blesteme, s.n. Invocare a urgiei divinitatii împotriva cuiva; nenorocire a cuiva pusa pe seama furiei divine. [Acc. si: bléstem] – Din blestema (derivat regresiv).
blestema, BLESTEMÁ, bléstem, vb. I. Tranz. A invoca urgia divinitatii împotriva cuiva. ♦ Intranz. A înjura, a ocarî, a huli.[Prez. ind. acc. si: blestém] – Lat. pop. blastimare (= blasphemare).
blid, BLID, blide, s.n. (Pop.) 1. Vas de lut, de lemn sau de tinichea în care se pun bucatele; strachina. ♢ Expr. A mânca dintr-un blid cu cineva = a fi în mare intimitate cu cineva. Pe (sau pentru) un blid de linte = pentru o rasplata neînsemnata (primita ca pretul unei josnicii). 2. (La pl.) Vase de bucatarie. – Din sl. bliudu.
blidar, BLIDÁR, (1, 2) blidari, s.m., (3) blidare, s.n. 1. S. m. Mestesugar care face blide. 2. S. m. Lingau, linge-blide, linge-talere. 3. S. n. Raft, dulap cu rafturi pe care se pastreaza blidele. – Blid + suf. -ar.
blinda, BLINDÁ, blindez, vb. I. Tranz. A acoperi cu un blindaj. – Din fr. blinder.
blindaj, BLINDÁJ, blindaje, s.n. 1. Învelis protector de placi metalice groase al unui vas de razboi, al unui tanc etc. ♦ Învelis metalic al proiectilelor de pusca si de pistol. 2. Învelis metalic de izolare a câmpului electromagnetic al unui organ de celelalte organe dintr-un aparat electric. – Din fr. blindage.
blindare, BLINDÁRE, blindari, s.f. Actiunea de a blinda. - V. blinda.
blindat, BLINDÁT, -Ă, blindati, -te, adj. Prevazut cu un blindaj. ♦ (Substantivat, n.) Vehicul de lupta prevazut cu un blindaj (1). ♦ (Despre unitati militare) Care dispune de mijloace de lupta prevazute cu blindaje (1). – V. blinda.
blinie, BLINÍE, blinii, s.f. (Rar) Mâncare nationala ruseasca, facuta dintr-un aluat de clatite, asezat în straturi si având diferite umpluturi. – Din rus. blin.
bloc, BLOC, blocuri, s.n. 1. Bucata mare dintr-o materie solida si grea, masa solida dintr-o singura bucata. 2. Gramada de lucruri considerate ca alcatuind o masa unica. ♢ Bloc de desen = grup de foi de hârtie de desenat, lipite între ele la una din margini si pastrate între doua cartoane protectoare. ♦ Loc. adv. În bloc = împreuna, laolalta. 3. Cladire mare cu multe etaje; blochaus. 4. Alianta, întelegere (între state, partide grupari etc.) pentru realizarea unor scopuri comune. 5. (În sintagma) Bloc motor = organ de motor în care se afla cilindrii si pistoanele. 6. (Med.; în sintagmele) Bloc cardiac = tulburare a ritmului inimii, datorita blocarii influxului nervos care strabate muschiul cardiac. Bloc operator = parte componenta a serviciilor chirurgicale, cuprinzând salile de operatie si dependintele acestora. – Din fr. bloc, (3) germ. Block[haus]
bloca, BLOCÁ, blochez, vb. I. Tranz. 1. A izola un oras, un port sau un stat prin blocada. 2. A închide o artera de circulatie; a împiedica circulatia vehiculelor sau a persoanelor. 3. Tranz. si refl. A nu mai functiona sau a face sa nu mai functioneze (fixându-se sau imobilizându-se) într-o pozitie data. 4. A interzice în mod legal folosirea unor produse, a unor fonduri etc. 5. (Sport) A efectua un blocaj (2). – Din fr. bloquer.
blocaj, BLOCÁJ, blocaje, s.n. 1. (Rar) Blocare, blocada. 2. Tactica de oprire a unei actiuni adverse sau de aparare strânsa în unele întreceri sportive. 3. (Tehn.) Fundatie din piatra, bolovani de râu etc., la unele sosele si la cai ferate. ♦ Dig rudimentar format prin îngramadirea de pietre, bolovani, caramizi etc. – Din fr. blocage.
blocare, BLOCÁRE, blocari, s.f. Actiunea de a (se) bloca si rezultatul ei; blocaj, blocada. – V. bloca.
blocnotes, BLOCNÓTES, blocnotesuri, s.n. Carnet pentru însemnari curente; notes. [Acc. si: blocnotés] – Din fr. bloc-notes.
blues, BLUES subst. Dans lent, cu caracter visator, melancolic; melodia dupa care se danseaza acest dans, care îsi are originea în cântecele negrilor din America. [Pr.: bluz] – Cuv. engl.
bluza, BLUZÁ, pers.3 bluzeaza, vb. I. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni bluzat. – Din bluzat (derivat regresiv).
bluzat, BLUZÁT, -Ă, bluzati, -te, adj. (Despre corsajul unei rochii) Facut mai lung si mai larg si lasat sa atârne putin peste cingatoare. – Bluza + suf. -at.
bluză, BLÚZĂ, bluze, s.f. îmbracaminte pentru partea superioara a corpului, asemanatoare cu o camasa barbateasca. – Din fr. blouse.
bluzon, BLUZÓN, bluzoane, s.n. Obiect de îmbracaminte (de sport), larg si comod, pentru partea superioara a corpului. – Din fr. blouson.
boa, BÓA s.m. invar. 1. Sarpe tropical, carnivor si neveninos, lung de câtiva metri, care-si ucide prada înainte de a o înghiti încolacindu-se în jurul ei si sufocând-o (Boa constrictor). 2. Fâsie lunga de blana sau de pene, purtata altadata de femei în jurul gâtului. – Din fr., lat. boa.
boabă, BOÁBĂ, boabe, s.f. 1. (Specie de) fruct carnos (si sferic) cu sâmburele sau sâmburii în mijloc; baca. 2. Bob1 (1). ♢ Expr. A nu sti (sau a nu pricepe, a nu zice) (nici o) boaba = a nu sti (sau a nu pricepe, zice) nimic. – Cf. scr. b o b a.
boacă, BOÁCĂ s.f. (În expr.) A nu sti (sau a nu pricepe) (nici o) boaca = a nu sti (sau a nu pricepe) nimic. – Et. nec.
boacăn, BOÁCĂN, -Ă, boacani, -e, adj. (Fam.; despre acte si actiuni ale omului) Care are caracter de mare gafa, de mare nerozie, care este din cale-afara de prostesc. ♢ Expr. A facut una boacana sau a facut-o boacana = a facut ceva din cale-afara de nepotrivit, de prostesc. – Et. nec.
boală, BOÁLĂ, boli, s.f. 1. (La om si la animale) Modificare organica sau functionala a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afecteaza organismul; maladie, afectiune, betesug. ♢ Boala somnului = boala infectioasa grava transmisibila prin întepatura mustei tete. Boala papagalilor = psitacoza. ♢ (Pop.) Boala copiilor = epilepsie. Boala lunga (sau mare) = febra tifoida. Boala seaca = tuberculoza pulmonara. Boala de zahar = diabet. ♢ Expr. A baga pe cineva în (toate) boale(le) = a supara, a irita, a enerva pe cineva, a face pe cineva sa sufere din punct de vedere moral, a-l face sa se simta prost. ♦ (La plante, la vin etc.) Modificare organica, patologica sau biochimica. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, lenese, naravase. 3, (Fam.) Capriciu, pasiune pentru ceva (sau cineva). ♢ Expr. A avea boala pe cineva = a avea ciuda, necaz, pica, invidie pe cineva. [Pl. si: boale] – Din sl. bolĩ.
boare, BOÁRE s.f. Adiere placuta de vânt. – Lat. boreas.
boarfă, BOÁRFĂ, boarfe, s.f. (Fam.) Îmbracaminte veche, uzata, zdrentuita. ♦ P. ext. (Mai ales la pl.) Obiecte de uz personal, cu deosebire lenjeria, îmbracamintea si încaltamintea. ♦ Epitet dat unei femei usoare. – Et. nec.
bob, BOB1, (1) boabe, s.n. (2, rar 1) bobi, s.m. 1. S.n. Samânta de cereale sau de legume care fac fructe pastai; graunte, boaba (2). ♢ Loc. adv. Bob cu bob = cu grija si rabdare; amanuntit. Din bob în bob = amanuntit. Bob numarat = întocmai, exact. ♢ Expr. A da (sau a ghici) în bobi = a cauta tainele viitorului dupa cum se asaza bobii aruncati de ghicitor. ♦ Orice particica de materie friabila care seamana cu un graunte. Bob de nisip. 2. S.m. Planta leguminoasa cu flori albe sau trandafirii, cu pastai mari si cu seminte ovale, turtite (Vicia faba); mazariche (I). ♦ P. restr. Samânta acestei plante. – Din sl. bobŭ.
bob, BOB2, boburi, s.n. Sanie cu un rând suplimentar de talpici în fata, care, dirijate (cu ajutorul unui volan sau în alt mod), servesc la cotit. ♦ Sportul practicat cu acest fel de sanie; bobslei. – Din engl., fr. bob[sleigh].
bobârnac, BOBÂRNÁC, bobârnace, s.n. Lovitura data peste nas, peste ureche etc. prin destinderea degetului aratator sau mijlociu dupa ce a fost încordat pe degetul mare. ♦ Fig. Aluzie rautacioasa, întepatura la adresa cuiva. – Et. nec.
bober, BOBÉR, boberi, s.m. Sportiv care practica bobsleiul. – Bob2 + suf. -er.
bobina, BOBINÁ, bobinez, vb. I. Tranz. A înfasura, a încolaci, a învârti un fir, un cablu etc. (în jurul unui mosor, al unei bobine). – Din fr. bobiner.
bobinare, BOBINÁRE, bobinari, s.f. Actiunea de a bobina; bobinaj (1). – V. bobina.
bobornic, BOBÓRNIC, bobornici, s.m. Planta erbacee cu tulpina înalta, groasa, cu frunze carnoase si cu flori albastre (Veronica beccabunga). – Et. nec.
bobot, BÓBOT, bobote, s.n. 1. (Înv. si reg.; precedat de "în", "din") Întâmplare. ♢ Expr. A vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) în bobote (sau în bobot) = a vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) fara rost, la întâmplare, fara socoteala, într-aiurea. 2. (Reg.) Acces (de furie, de mânie). [Var.: bóbota s.f.] – Din bg., scr. bobot.
bobslei, BÓBSLEI s.n. Sport practicat cu bobul2; bob2. – Din engl., fr. bobsleigh.
bocanc, BOCÁNC, bocanci, s.m. Gheata rezistenta, pentru militari, sportivi etc. facuta din piele si talpa groasa. – Din magh. bakancs.
bocănit, BOCĂNÍT s.n. Actiunea de a bocani si rezultatul ei; zgomot produs prin izbirea cu un obiect tare în ceva; bocaneala, bocanitura. – V. bocani.
boccea, BOCCEÁ, boccele, s.f. 1. Pachet cu diverse obiecte casnice marunte puse într-o pânza, ale carei capete se leaga crucis; boccealâc. 2. (Înv. si reg.) Sal mare pe care îl purtau femeile pe spate. – Din tc. bohça.
bocceagiu, BOCCEAGÍU, bocceagii, s.m. (Înv.) Negustor ambulant de maruntisuri (pânza, ace, ata); tolbas, coropcar, marchitan. [Var.: boccegíu s.m.] – Din tc. bohçacı.
boccealâc, BOCCEALẤC, boccealâcuri, s.n. (Înv.) Boccea; (în special) pachet cu haine si rufe pe care mireasa le daruia mirelui. – Din tc. bohçalık.
bocet, BÓCET, bocete, s.n. 1. Plâns zbuciumat, însotit de vaiete, strigate, tânguiri; jalet, vaiet. 2. Lamentatie improvizata, de obicei versificata si cântata pe o anumita melodie, care face parte din ritualul înmormântarilor (la tara); cântare de mort. – Boci + suf. -et.
boci, BOCÍ, bocesc, vb. IV. Intranz. si refl. A plânge tare (cu vaiete si strigate). ♦ Tranz. A recita bocete la înmormântarea cuiva. – Din boace (înv. si reg. "voce" < lat.).
bocire, BOCÍRE, bociri, s.f. Actiunea de a (se) boci. – V. boci.
bocnă, BÓCNĂ s.f. (Pop. si fam.; în expr.) A fi (sau a se face, a îngheta) bocna = a îngheta tare. – Et. nec.
bodicec, BÓDICEC, bodicecuri, s.n. Atac reglementar cu umarul, cu pieptul sau cu soldul asupra adversarului aflat în miscare, la jocul de hochei. – Din engl. bodycheck.
bodiceca, BODICECÁ, pers. 3 bodicecheaza, vb. I. Tranz. A practica bodicecul, la hochei. – Din bodicec.
bodogănire, BODOGĂNÍRE, bodoganiri, s.f.; Actiunea de a bodogani. – V. bodogani.
mixt, MIXT, -Ă I. adj. compus din elemente eterogene; ames-tecat. o scoala (sau clasa) ~a = scoala (clasa) frecventata de elevi de ambele sexe; cor ~ = cor format din voci barbatesti si femeiesti; (mat.) numar ~ = numar format din numere întregi si din fractii. II. s. f. pl. produse miniere naturale din minerale diferite, concrescute. ♢ produse intermediare continând atât materiale utile, cât si sterile. (< fr. mixte, lat. mixtus)
bodoni, BODÓNI s.n. invar. Caracter de litera cu contrast mare între liniile de baza si liniile secundare, cu piciorusele subtiri si scurte. – Din germ. Bodoni.
boem, BOÉM1, -Ă, boemi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Boemiei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Boemiei sau populatiei ei, privitor la Boemia sau la populatia ei. – Din n. pr. Boemia (derivat regresiv).
boem, BOÉM2, -Ă, boemi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Artist care duce o viata dezordonata, neconforma convenientelor sociale. 2. Adj. Care corespunde firii sau felului de viata caracteristic boemilor2 (1). 3. S.f. Mediu în care traiesc boemii2 (1); viata dusa de boemi2 (plina de privatiuni, dezordonata). – Din fr. bohème.
bogasier, BOGASIÉR, bogasieri, s.m. (Înv.) Negustor de articole de manufactura, în special de pânzeturi fine pentru captuseli de haine. (Pr.: -si-er] – Bogasiu + suf. -er.
bogasieresc, BOGASIERÉSC, -EÁSCĂ, bogasieresti, adj. (Înv.) De bogasier, caracteristic bogasierului. [Pr.: -si-e-] – Bogasier + suf. -esc.
bogat, BOGÁT, -Ă, bogati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Om) care dispune de multe si mari mijloace materiale, care are multi bani; (om) avut. 2. Adj. Care se afla, care contine ceva în cantitate mare. Fructele sunt bogate în vitamine. ♦ (Despre flori) Învolt. ♦ Manos, roditor. 3. Adj. (Despre lucruri) Scump, de mare valoare; fastuos, luxos. – Din sl. bogatŭ.
bogătaş, BOGĂTÁS, -Ă, bogatasi, -e, s.m. si f. Persoana care dispune de multe si mari mijloace materiale, care are avere mare. – Bogat + suf. -as.
boglari, BOGLÁRI, boglari, s.m. Planta erbacee otravitoare, cu flori mici, galbene, care creste în locuri mocirloase (Ranunculus sceleratus). – Din magh. boglár.
bogomilism, BOGOMILÍSM s.n. Doctrina si secta dualista aparuta în sec. X în Bulgaria si raspândita apoi în tarile balcanice, în Rusia si în alte parti, care contesta treimea divina ortodoxa, existenta umana a lui Cristos, respingea riturile ortodoxe, inclusiv botezul, nu accepta ierarhia bisericeasca etc. – Bogomil (n. pr.) + suf. -ism.
boi, BOÍ1, boiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Reg.) A vopsi. 2. Refl. (Peior.; despre femei) A se farda, a se sulimeni. 3. Tranz. (Reg., fam.) A însela, a pacali. – Din boia (derivat regresiv).
boiangerie, BOIANGERÍE, (2) boiangerii, s.f. 1. Meseria boiangiului. 2. Pravalie sau atelier în care se exercita aceasta meserie; vopsitorie. – Boiangiu + suf. -arie.
boiangiu, BOIANGÍU, boiangii, s.m. Vopsitor de textile. – Din tc. boyacı.
boicot, BOICÓT, boicoturi, s.n. Interdictie declarata împotriva unui individ, a unui grup social, a unui stat etc. prin care se stabileste refuzul de a cumpara, a vinde sau a întretine orice fel de relatii cu cei supusi acestui procedeu. – Din boicota (derivat regresiv).
boicotare, BOICOTÁRE, boicotari, s.f. Actiunea de a boicota. – V. boicota.
boire, BOÍRE, boiri, s.f. (Reg.) Actiunea de a (se) boi1; boit, vopsire; (fam.) fardare, sulimenire. – V. boi1.
boişte, BÓISTE, boisti, s.f. Depunerea si fecundarea icrelor; perioada de rut a pestilor, bataia pestelui; (concr.) locul unde se face fecundarea. – Din bg. boište, scr. bojište.
mixploidie, MIXPLOIDÍE s. f. prezenta unui numar diferit de cromozomi în celulele aceluiasi tesut sau organ. (< fr. mixoploïdie)
bojdeucă, BOJDÉUCĂ, bojdeuci, s.f. (Reg.) Casa mica, saracacioasa. [Pr.: -deu-] – Cf. b u j d a.
bojoc, BOJÓC, bojoci, s.m. (Pop.) Plamân (mai ales de animale). ♢ Expr. (Fam.) E numai bojoci = e foarte slab, dar foarte activ si plin de pasiune si entuziasm. [Var.: (reg.) bojóg s.m.] – Et. nec.
bolard, BOLÁRD, bolarzi, s.m. Stâlp scurt de metal sau de beton fixat pe chei, de care se leaga parâmele de acostare ale navelor. – Din fr. bollard.
bolborosire, BOLBOROSÍRE, bolborosiri, s.f. Faptul de a bolborosi, zgomot facut de ceva care bolboroseste; bolboroseala, bolborosit. – V. bolborosi.
mixomatoză, MIXOMATÓZĂ s. f. boala infectioasa si mortala a iepurilor de casa, datorita unui ultravirus care provoaca edeme si inflamatii purulente ale pleoapelor. (< fr. myxomatose)
bold, BOLD, bolduri, s.n. (Reg.) 1. Ac cu maciulie, ac cu gamalie. ♦ Vârf ascutit. ♦ Cui de metal cu maciulie ornamentala. 2. Bat ascutit cu care se îndeamna vitele. ♦ Împunsatura, întepatura (data cu acest bat). 3. (Înv.) Imbold. 4. (Reg.) Element de constructie în arhitectura populara, în forma de stâlp sculptat, cu vârf ascutit. – Din sl. bodlı "ghimpe".
bolero, BOLERÓ, bolerouri, s.n. 1. Haina femeiasca scurta pâna deasupra taliei, ca un ilic. 2. Numele unui dans national spaniol, care se danseaza cu acompaniament de chitara si castaniete; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. boléro, sp. bolero.
boli, BOLÍ, bolesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A zacea bolnav, a fi bolnav timp îndelungat. – Din sl. bolĕti.
bolivian, BOLIVIÁN, -Ă, bolivieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Boliviei sau care este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Boliviei sau bolivienilor (1), care este originar din Bolivia, privitor la Bolivia sau la bolivieni. [Pr.: -vi-an] – Bolivia (n. pr.) + suf. -an.
bolnav, BOLNÁV, -Ă, bolnavi, -e, adj., s.m. si f. (Fiinta) care sufera de o boala; (om) suferind, beteag. [Acc. si: (reg.) bólnav] – Din bg. bolnav.
bolniţă, BÓLNIŢĂ, bolnite, s.f. (Înv.) Spital (pe lânga o manastire sau un asezamânt de binefacere). ♦ Loc unde se izolau si se îngrijeau vitele bolnave. – Din sl. bolĩnica.
bolovănel, BOLOVĂNÉL, bolovanei, s.m. 1. (Rar) Diminutiv al lui bolovan. 2. (Art.) Numele unui dans popular; melodie dupa care se executa acest dans. – Bolovan + suf. -el.
bolşevic, BOLSEVÍC, -Ă, bolsevici, -ce, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Adept al bolsevismului. 2. Adj. Care apartine bolsevismului sau bolsevicilor (1), privitor la bolsevism sau la bolsevici; propriu, caracteristic bolsevicilor sau bolsevismului. – Din rus. bol'ševizm, fr. bolchevik.
boltă, BÓLTĂ, bolti, s.f. 1. Zidarie sau constructie cu partea superioara arcuita în forma de semicerc sau numai bombata în sus. ♦ Încapere, gang sau galerie subterana cu tavanul arcuit. ♦ Constructie de lemn sau de vergele de fier în forma de arc, care serveste de sprijin plantelor agatatoare. ♦ Fig. Arc de verdeata format de ramurile unite ale copacilor. ♦ (În sintagma) Bolta cereasca sau bolta cerului = cer2 (1). 2. (În sintagmele) Bolta craniana = partea superioara a cutiei craniene. Bolta palatina = palat1, cerul-gurii. 3. (Reg.) Pravalie, dugheana. [Var.: (reg.) boálta s.f.] – Din scr. bolta, magh. bolt.
bombaj, BOMBÁJ, bombaje, s.n. 1. Deformare a unei placi constând în convexitatea uneia dintre fete. 2. Deformare a capacelor de tabla la unele cutii sau borcane de conserve cu continut alterat. – Bomba + suf. -aj.
bombardare, BOMBARDÁRE, bombardari, s.f. Actiunea de a bombarda; bombardament. – V. bombarda.
bombare, BOMBÁRE, bombari, s.f. Actiunea de a (se) bomba. – V. bomba.
mixobacterii, MIXOBACTÉRII s. f. pl. grup de bacterii asemanatoare unor ciuperci, cu aspect de mucozitati. (< fr. myxobactéries)
bomfaier, BOMFÁIER, bomfaiere, s.n. Ferastrau de mâna pentru taiat metale. [Acc. si: bómfaier] – Din engl. bonfire.
bondoc, BONDÓC, -OÁCĂ, bondoci, -oace, adj. (Despre oameni; fig. despre obiecte) Marunt la statura si gras, scurt si îndesat, mic si gros. – Cf. tc. b u n d u k.
bonetă, BONÉTĂ, bonete, s.f. 1. Acoperamânt de cap confectionat din pânza sau din stofa, fara boruri sau cozoroc, purtat de femei, de copii, de bucatari, medici, laboranti, militari etc. 2. (În sintagma) Boneta frigiana = un fel de caciulita de lâna cu vârful îndoit înainte, devenita în timpul Revolutiei Franceze (1789-1794) simbol al libertatii. – Din fr. bonnet.
bonifica, BONIFICÁ, bonífic, vb. I. Tranz. A scadea dintr-o factura o suma oarecare (ca despagubire pentru lipsa la o marfa, pentru o pierdere sau o deteriorare întâmplatoare). ♦ A face rabat. – Dupa fr. bonifier.
bonificare, BONIFICÁRE, bonificari, s.f. Actiunea de a bonifica; (concr.) suma de bani care compenseaza o dauna sau reprezinta o reducere; bonificatie. – V. bonifica.
bonificaţie, BONIFICÁŢIE, bonificatii, s.f. Bonificare. ♦ Avantaj acordat primilor clasati într-o cursa ciclista pe etape, care consta în scaderea unor secunde sau minute din timpul realizat de acestia în etapa respectiva. – Din fr. bonification.
bonitate, BONITÁTE, bonitati, s.f. 1. Capacitate de plata si de credit; solvabilitate, solventa. 2. Capacitate a unei ape, a unui teren etc. de a fi bine exploatate. – Din germ. Bonität.
bonjurism, BONJURÍSM s.n. Ansamblul conceptiilor si manifestarilor caracteristice bonjuristilor. – Bonjur + suf. -ism.
bonomie, BONOMÍE s.f. (Livr.) Însusire, caracter de bonom. – Din fr. bonhomie.
bontire, BONTÍRE, bontiri, s.f. Actiunea de a bonti si rezultatul ei. – V. bonti.
boogiewoogie, BOOGIE-WOOGIE s.n. Dans de origine nord-americana, asemanator cu blues-ul; melodie dupa care se danseaza acest dans. [Pr.: búghi-úghi] – Cuv. engl.
boom, BOOM s.n. Denumire data perioadei de avânt economic, caracterizata prin cresterea productiei, a profiturilor, scaderea somajului etc. [Pr.: bum] – Cuv. engl.
mixer, MÍXER s. n. 1. aparat electric, instalatie care efectueaza amestecarea unor materiale, produse alimentare. 2. amestecator hidraulic la prepararea laptelui de ciment pentru cimentarea sondelor. 3. dispozitiv care permite folosirea mai multor surse electroacustice. ♢ (cinem.) pupitru de mixaj. (< fr., engl. mixer)
boraci, BORÁCI s.n. Unealta portabila, actionata manual, prevazuta cu un burghiu miscat de o roata cu clichet si cu ajutorul careia se dau gauri în piesele metalice mari, greu transportabile. – Cf. germ B o h r e r.
boraginacee, BORAGINACÉE, boraginacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee, cu tulpinile si frunzele acoperite cu peri, cu flori constituite în inflorescente si cu fructele formate din patru nucule cu câte o samânta; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie. – Din fr. borraginacées.
borangic, BORANGÍC, borangicuri, s.n. 1. Fir depanat de pe gogosile viermilor-de-matase. 2. Ţesatura facuta în industria casnica din acest fir. ♦ (La pl.) Diferite feluri de tesaturi de borangic (1). [Var.: burangíc s.n.] – Din tc. bürüncük.
borat, BORÁT, borati, s.m. Sare a acidului boric. – Din fr. borate.
borcan, BORCÁN, borcane, s.n. Vas (cilindric) de sticla, folosit pentru pastrarea conservelor, a preparatelor farmaceutice etc. – Din bg. burkan.
borceag, BORCEÁG, (1) s.m., (2) borceaguri, s.n. 1. S.m. Numele a doua plante: a) mazariche; b) planta erbacee agatatoare, cu florile de culoare alba-galbuie sau purpurie si cu fructe în forma de pastai paroase (Vicia pannonica). 2. S.n. Amestec de mazariche sau de mazare furajera cu o cereala paioasa, folosit ca nutret. – Din bg. borčak.
bordei, BORDÉI, bordeie, s.n. 1. Încapere sapata (pe jumatate) în pamânt si acoperita cu pamânt, paie sau stuf. 2. P. ext. Locuinta mica, rudimentara, saracacioasa. – Et. nec.
bordel, BORDÉL, bordeluri, s.n. Casa în care se practica prostitutia; lupanar. – Din fr. bordel, it. bordello.
borderou, BORDERÓU, borderouri, s.n. Lista recapitulativa de marfuri, de sumele unui cont, de acte dintr-un dosar, de materiale dintr-o magazie etc. – Din fr. bordereau.
bordura, BORDURÁ, bordurez, vb. I. Tranz. A face operatia de rasfrângere a marginilor unui obiect prin tragere si întindere. – Din bordura.
bordurare, BORDURÁRE, bordurari, s.f. Actiunea de a bordura si rezultatul ei. – V. bordura.
bordură, BORDÚRĂ, borduri, s.f. Fâsie, panglica sau cusatura la marginea unui obiect textil. 2. Zona care înconjura marginea unui obiect, cu o structura diferita de a acestuia; spec. zona de la marginea dinspre partea carosabila a trotuarului. Bordura de flori a unei peluze. – Din fr. bordure.
boric, BÓRIC adj. (În sintagma) Acid boric = acid al borului1, care se prezinta ca o pulbere alba, cristalina, fara miros, solubila în apa, folosit ca antiseptic slab. – Din fr. borique.
boricat, BORICÁT, -Ă, boricati, -te, adj. Preparat cu acid boric. ♢ Apa boricata = apa în care s-a dizolvat acid boric. Vaselina boricata = vaselina preparata cu acid boric. – Din fr. boriqué.
bornare, BORNÁRE, bornari, s.f. Actiunea de a borna si rezultatul ei; bornaj. – V. borna.
bornă, BÓRNĂ, borne, s.f. 1. Stâlp fixat pe marginea unui drum pentru indicarea kilometrajului, a distantei pâna la localitatile de pe sosea etc. ♦ Stâlp implantat la distante regulate în marginea unui drum carosabil. 2. Piesa de contact montata la capatul unui conductor electric. – Din fr. borne.
boronit, BORONÍT s.n. (Reg.) Actiunea de a boroni; grapat. – V. boroni.
borsetă, BORSÉTĂ, borsete, s.f. Gentuta barbateasca pentru acte, documente etc. – Din it. borsetta.
borş, BORS, borsuri, s.n. Zeama acra preparata din tarâte de grâu, de secara sau de sfecla de zahar fermentate în apa; p. ext. ciorba preparata cu aceasta zeama. ♢ Expr. A-i sufla (cuiva) în bors sau a sufla în borsul cuiva = a se amesteca (neîntrebat) în treburile cuiva. (Fam.) A mânca bors = a minti. A-i da (cuiva) borsul = a-i tâsni cuiva sângele din nas. A se face bors = a se înfuria. ♦ (Arg.) Sânge. – Din rus., ucr. borsci.
borşi, BORSÍ, pers. 3 borseste, vb. IV. Refl. A se acri (ca borsul). ♦ (Despre mâncaruri, fructe etc.) A se strica (înacrindu-se). – Din bors.
borşişor, BORSISÓR, borsisori, s.m. Planta erbacee cu frunze carnoase si flori roz, raspândita pe stâncile calcaroase (Sempervivum schlehani). – Bors + suf. -isor.
borşit, BORSÍT, -Ă, borsiti, -te, adj. Care s-a stricat (facându-se acru ca borsul). – V. borsi.
borză, BÓRZĂ, borze, s.f. Gândac mare, negru, care traieste în locuri umede si elimina la atingere o secretie rau mirositoare (Blaps mortisaga). – Formatie onomatopeica.
boscorodi, BOSCORODÍ, boscorodesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A vorbi (singur) spunând vorbe neîntelese. 2. Tranz. A face cuiva întruna observatii; a mustra mereu pe cineva. 3. Tranz. (Pop.) A descânta, a vraji. – Cf. ucr. b o ž k o r o d i t y.
bosniac, BOSNIÁC, -Ă, bosniaci, -ce, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Bosniei si Hertegovinei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Bosniei si Hertegovinei sau populatiei lor, privitor la Bosnia si Hertegovina sau la populatia lor. [Pr.: -ni-ac] – Din fr. bosniaque.
bostan, BOSTÁN, bostani, s.m. (Reg.) 1. Dovleac. ♦ Fig. (Ir.) Cap (al omului). 2. Pepene verde. – Din tc., scr. bostan.
bostănoasă, BOSTĂNOÁSĂ, bostanoase, s.f. (Bot.) Cucurbitacee. – Bostan + suf. -oasa.
boston, BOSTÓN1 s.n. 1. Vals cu miscari lente. 2. Numele unui joc de carti. [Acc. si: bóston] – Din fr. boston.
boşiman, BOSIMÁN, -Ă, bosimani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie bastinasa negroida din sudul Africii; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine bosimanilor (1), privitor la bosimani. – Din fr. Boschimans.
bot, BOT, boturi, s.n. 1. Partea anterioara a capului unor mamifere, cuprinzând gura (si nasul). ♢ Expr. A bea la botul calului = a bea înca un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeala. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tacere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se sterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit sa renunte (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neasteptate, fata în fata. (Fam.) A-si baga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, si unde trebuie, si unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trai în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supara, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascutita sau lunguiata a unui obiect; vârf; partea din fata a unui vehicul cu tractiune mecanica. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.
botă, BÓTĂ1, bote, s.f. 1. Vas din doage de lemn înalt ca o cofa si înfundat la amândoua capetele, cu o mica deschidere pe capacul de deasupra, care serveste pentru transportarea apei sau pentru pastrarea bauturilor alcoolice. 2. (Reg.) Donita. – Et. nec.
botez, BOTÉZ, botezuri, s.n. 1. Ritual crestin de primire a cuiva printre credinciosii bisericii, însotit de atribuirea unui prenume; p. ext. petrecere care are loc cu acest prilej; cumetrie. ♢ Expr. (Mil.) Botezul focului = prima participare activa la o lupta. 2. Apa folosita pentru savârsirea botezului (1). 3. Stropire cu agheasma a credinciosilor si a caselor lor de catre preot, cu prilejul unor slujbe sau sarbatori bisericesti. 4. (Mar.) Ceremonial de lansare la apa a unei nave noi. – Din boteza (derivat regresiv).
boteza, BOTEZÁ, botez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) supune botezului (1). 2. Tranz. A stropi cu agheasma pe credinciosi si casele lor. ♦ Fig. (Fam.) A uda, a stropi. ♢ Expr. (Fam.) A boteza laptele (sau vinul, rachiul etc.) = a adauga apa în lapte (sau în vin etc.). 3. Tranz. A avea calitatea de nas sau de nasa la botezul (1) cuiva. 4. Tranz. A pune cuiva sau la ceva un nume (de batjocura); a supranumi; a porecli. – Lat. batizare (= baptizare).
botfor, BOTFÓR, botfori, s.m. (Reg.) Cizma cu turetci tari si încretite la glezna. [Acc. si: bótfor] – Din rus. botfort.
botriocefal, BOTRIOCEFÁL, botriocefali, s.m. Vierme intestinal din clasa cestodelor în forma de panglica, având o lungime de 8-12 m si prevazut cu doua botridii, care traieste parazit în intestinul subtire al omului si al unor animale care au mâncat peste infectat cu larvele acestui parazit (Diphyllobothrium latum). [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothriocéphale.
botriocefaloză, BOTRIOCEFALÓZĂ, botriocefaloze, s.f. Boala provocata prin consumul carnii de peste infestate de botriocefal, caracterizata prin anemie si tulburari digestive. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothryocéphalose.
botriomicoză, BOTRIOMICÓZĂ, botriomicoze, s.f. Boala infectioasa a cailor, caracterizata prin formarea unor tumori asemanatoare cu fibroamele. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothryomycose.
botulinic, BOTULÍNIC, botulinici, adj. (În sintagma) Bacil botulinic = bacil care se gaseste în carnea sau fructele conservate si în nutretul însilozat. – Din fr. bothulinique.
botulism, BOTULÍSM s.n. Toxiinfectie alimentara provocata de toxina bacilului botulinic. – Din fr. bothulisme.
bou, BOU, boi, s.m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tractiune si mai ales pentru carne (Bos taurus). ♢ Bou sur = bour. ♢ Expr. A nu-i fi (cuiva) toti boii acasa = a fi rau dispus. S-a dus bou si s-a întors vaca, se spune despre cineva care n-a reusit sa învete nimic, care nu s-a lamurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui barbat. 2. Compuse: bou-de-mare = peste marin mic, de culoare cafenie sau cenusie-închis, cu capul gros si lataret si cu ochii asezati în partea superioara a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-balta = a) nume dat la doua specii de broasca, una având pe pântece pete rosii (Bombinator igneus), iar cealalta pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-balta; b) pasare de balta cu ciocul lung si ascutit, galbena-verziue pe spate, cu capul negru si cu gâtul alb; buhai-de-balta (Botaurus stellaris); c) (si în forma bou-de-apa) gândac mare de apa de culoare neagra, cu picioarele acoperite de peri desi si lungi si adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufnita; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) radasca; b) (si în forma boul-popii) buburuza. – Lat. bovus (= bos, bovis).
bour, BÓUR, bouri, s.m. 1. Taur salbatic, care traia odinioara si în tara noastra, socotit stramosul direct al vitelor mari cornute; bou sur (Bos primigenius). 2. Vechea stema a Moldovei, închipuind un cap de bour (1). 3. (Înv.) Fier (înrosit) cu care se însemnau raufacatorii, vitele, pietrele de hotar etc. – Lat. bubalus.
bovideu, BOVIDÉU, bovidee, s.n. (La pl.) Familie de mamifere rumegatoare artiodactile, cu coarne persistente; (si la sg.) animal care face parte din aceasta familie. [Var.: bovíd s.n.] – Din fr. bovidés.
bovin, BOVÍN, -Ă, bovini, -e, adj., s.f. 1. Adj. De bou; din familia sau din speta boului. 2. S.f. (la pl.) Subfamilie din familia rumegatoarelor, având ca tip boul; (si la sg.) animal care face parte din aceasta subfamilie. – Din fr. bovin, lat. bovinus.
box, BOX1 s.n. 1. Sport în care doi adversari lupta între ei, pe ring, dupa anumite reguli, cu pumnii îmbracati în manusi speciale; pugilistica, pugilism, pugilat. 2. Arma alba, alcatuita dintr-o placa de metal cu gauri pentru degete si cu o creasta de sinuozitati, cu care se ataca tinând pumnul strâns. – Din fr. boxe.
boxa, BOXÁ, boxez, vb. I. Intranz. A practica boxul1, a lupta dupa regulile boxului1. ♦ Tranz. (Fam.) A lovi cu pumnii ca la box. – Din fr. boxer.
boxă, BÓXĂ, boxe, s.f. 1. Despartitura, compartiment de dimensiuni reduse, în interiorul unui local, al unei încaperi, al unei case (pentru acuzati la tribunal, pentru o masa separata la restaurant etc.). ♦ Despartitura într-un grajd, facuta pentru un singur animal. ♦ Compartiment amenajat la malul unei ape, care serveste la parcarea ambarcatiilor cu motor. ♦ Lada care serveste la încarcarea si la descarcarea animalelor (de) pe o nava. 2. (Fam.) Incinta acustica. – Din fr. box.
boxer, BOXÉR, boxeri, s.m. Sportiv care practica boxul; pugilist. – Din fr. boxeur.
boz, BOZ, boji, s.m. Planta erbacee cu miros neplacut, cu flori albe si cu fructe negre; bozie (Sambucus ebulus). – Cf. ucr. b o z, bg. b a z e, magh. b o d z a.
brac, BRAC1, braci, s.m. Câine de vânatoare cu parul scurt si cu urechile mari si blegi; prepelicar. – Din fr. braque.
brac, BRAC2, bracuri, s.n. Rest, ramasita buna de aruncat, nefolositoare; sfarâmatura, bucata. ♢ Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; de neîntrebuintat. Cal de brac. ♦ Spec. Deseu rezultat în cursul fabricarii hârtiei. – Din rus. brak.
bracare, BRACÁRE s.f. Rotire a partii mobile a unor sisteme tehnice pentru a fi aduse sau orientate într-o anumita pozitie sau directie. – Dupa fr. braquage.
bracona, BRACONÁ, braconez, vb. I. Intranz. A vâna sau a pescui ilegal. – Din fr. braconner.
braconaj, BRACONÁJ, braconaje, s.n. Faptul de a bracona. ♦ Infractiune care consta în practicarea ilegala a vânatului sau a pescuitului. – Din fr. braconnage.
braconier, BRACONIÉR, braconieri, s.m. 1. Persoana care braconeaza. [Pr.: -ni-er] – Din fr. braconnier.
bracteal, BRACTEÁL, -Ă, bracteali, -e, adj. (Bot.) De bractee. [Pr.: -te-al] – Din fr. bractéal.
bractee, BRACTÉE, bractee, s.f. Frunzisoara erbacee sau membranoasa, verde sau divers colorata, care se afla la baza florilor. – Din fr. bractée, lat. bractea.
bracteolă, BRACTEÓLĂ, bracteole, s.f. Bractee mica. [Pr.: -te-o-] – Din fr. bractéole.
brad, BRAD, brazi, s.m. 1. Arbore din familia pinaceelor care creste în zona muntoasa, înalt pâna la 50 m, cu tulpina dreapta, cu frunzele în forma de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile si semintele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ♢ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupar cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-rosu = molid. ♢ (În sintagma) Apa de brad = a) amestec de apa si ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încaperilor sau a apei de baie; b) bautura alcoolica aromata cu esenta din seminte de ienupar. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) taiat si împodobit cu globuri, jucarii, bomboane etc. cu prilejul Craciunului sau al Anului Nou; pom de Craciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul si portile mirilor la nunti. 2. (Art.) Numele unei hore care se joaca, în ajunul nuntii, la casa miresei; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Cf. alb. • b r a d h,  b r e d h.
mitologie, MITOLOGÍE s. f. 1. totalitatea miturilor, a legendelor care apartin unei civilizatii. 2. studiu stiintific al miturilor, al originii si semnificatiei lor. 3. ansamblu de credinte, de idei care se refera la aceeasi natiune si care se impun membrilor unei colectivitati. (< fr. mythologie, lat. mythologia)
bradicardie, BRADICARDÍE s.f. Rarire normala sau patologica (sub 60 de pulsatii) a ritmului cardiac. – Din fr. bradycardie.
bradichinezie, BRADICHINEZÍE s.f. 1. (Psih.) Încetinire generala a ritmului activitatii motrice. 2. (Med.) Bradichinezie (1) a astronautilor în timpul zborului cosmic datorita imponderabilitatii. [Scris si: bradikinezie] – Din fr. bradykinésie.
bragagiu, BRAGAGÍU, bragagii, s.m. Persoana care face sau vinde braga. – Braga + suf. -agiu.
bragă, BRÁGĂ, bragi, s.f. Bautura racoritoare cu gust acrisor si miros specific, preparata din faina de mei, de porumb sau de secara fiarta si fermentata, sau din bucatele de pâine fermentate în apa. ♢ Expr. (Fam.) Ieftin ca braga = foarte ieftin. – Din rus. braga.
brahă, BRÁHĂ s.f. 1. Orz macinat, întrebuintat la fabricarea berii. 2. Reziduu ramas dupa fabricarea rachiului. – Din ucr. braha.
brahial, BRAHIÁL, -Ă. brahiali, -e, adj. Care apartine bratelor, privitor la brate. Muschi brahiali. [Pr.: -hi-al] – Din fr. brachial, lat. brachialis.
brahicefal, BRAHICEFÁL, -Ă, brahicefali, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. Craniu cu diametrele longitudinal si transversal aproape egale. 2. Adj., s.m. si f. (Persoana) care are un craniu brahicefal (1). – Din fr. brachycéphale.
brahicefalie, BRAHICEFALÍE s.f. Însusirea de a fi brahicefal. – Din fr. brachycéphalie.
brahilogie, BRAHILOGÍE s.f. Tip de elipsa care consta în evitarea repetarii unui element al frazei exprimat anterior. – Dupa fr. brachyologie.
brahiopod, BRAHIOPÓD, brahiopode, s.n. (La pl.) Clasa de nervertebrate marine cu cochilie bivalva si cu doua brate pe laturile gurii (Brachiopoda); (si la sg.) animal din aceasta clasa. [Pr.: -hi-o-] – Din fr. brachyopode.
brahman, BRAHMÁN, -Ă, brahmani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Membru al castei sacerdotale, considerati prima dintre cele patru caste indiene; preot al lui Brahma. 2. Adj. Brahmanic. – Din fr. brahmane.
braişvanţ, BRAISVÁNŢ s.n. Blana matasoasa de calitate superioara obtinuta prin sacrificarea mielului înainte de nastere. – Din germ. Breitschwanz.
brambureală, BRAMBUREÁLĂ, brambureli, s.f. (Fam.) Actiunea de a (se) bramburi; dezordine, debandada; bramburire. – Bramburi + suf. -eala.
bramburire, BRAMBURÍRE s.f. (Fam.) Actiunea de a (se) bramburi. – V. bramburi.
bramburit, BRAMBURÍT, -Ă, bramburiti, -te, adj. (Fam.) 1. (Despre oameni) Zapacit. 2. (Despre obiecte) Aflat în dezordine. – V. bramburi.
branchipus, BRÁNCHIPUS s.m. Crustaceu inferior din ordinul branhiopodelor, cu corpul gol, transparent, cu picioarele latite, întâlnit în baltile temporare (Branchipus stagnalis). – Din lat. branchipus.
mitogramă, MITOGRÁMĂ s. f. ansamblu de semne carora li se acorda o anumita semnificatie grafica, ideologica sau simbolica. (< mito2- + -grama)
brandy, BRANDY s.n. Coniac. [Pr.: bréndi] – Cuv. engl.
branhie, BRÁNHIE, branhii, s.f. Organ de respiratie, extern sau intern, prezent la majoritatea animalelor acvatice (pesti, raci etc.). – Din fr. branchie, lat. branchia.
branhiopod, BRANHIOPÓD, branhiopode, s.n. (La pl.) Ordin de crustacee de apa dulce, cu corpul segmentat si cu apendice toracice prevazute cu o excrescenta, care serveste la respiratie (Branchiopoda); (si la sg.) animal din acest ordin. [Pr.: -hi-o-] – Din fr. branchiopodes.
branşa, BRANSÁ, bransez, vb. I. Tranz. A face un bransament sau un racord electric. – Din fr. brancher.
branşă, BRÁNSĂ, branse, s.f. Ramura, specialitate, domeniu de activitate (în meserii, negot etc.). ♢ Loc. adj. De bransa = de meserie; specialist. – Din fr. branche.
braserie, BRASERÍE, braserii, s.f. Local în care se servesc preparate culinare, specialitati de patiserie si de cofetarie, bauturi alcoolice (fine) si racoritoare, cafea etc. ♦ Berarie. – Din fr. brasserie.
brasieră, BRASIÉRĂ, brasiere, s.f. Obiect de lenjerie de copil sau de femeie, fara mâneci, care acopera pieptul. [Pr.: -si-e-] – Din fr. brassière.
braţ, BRAŢ, brate, s.n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot si umar; partea de la umar pâna la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ♢ Loc. adv. În brate = cu bratele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Brat) la brat (sau de brat) = cu bratul trecut pe sub bratul altuia. ♢ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) bratul = a trece bratul sub bratul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) brat = a sprijini pe cineva, ducându-l de brat. (A primi sau a astepta etc. pe cineva) cu bratele deschise = (a primi sau a astepta etc. pe cineva) cu mare placere. A lua (pe cineva sau ceva) în brate = a apara, a sustine, a lauda (pe cineva sau ceva). A fi bratul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în bratele cuiva = a ajunge (sau a lasa pe cineva) la discretia cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde si duce în brate (1). Un brat de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brate de munca = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamana cu bratul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capat cu sistemul respectiv si care serveste la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei miscari. 5. Parâma legata la capatul unei vergi si care serveste la manevrarea laterala a acesteia. 6. Distanta de la un punct fix la linia de actiune a unei forte. 7. Ramificatie a cursului principal al unei ape curgatoare. ♢ Brat mort = ramificatie parasita a unei ape, alimentata numai la revarsari. – Lat. brachium.
braţetă, BRAŢÉTĂ s.f. (Fam.; în expr.) A merge cu cineva (sau a lua pe cineva) la brateta = a merge cu cineva (sau a lua pe cineva) de brat. – Din it. [a] bracetto (modificat dupa brat).
bravadă, BRAVÁDĂ, bravade, s.f. Actiune sau vorba prin care bravezi pe cineva sau ceva; cutezanta, sfidare. – Din fr. bravade.
brazdă, BRÁZDĂ, brazde, s.f. 1. Fâsie îngusta de pamânt, taiata si rasturnata cu plugul; urma ramasa în pamânt dupa plug; brazdatura. ♢ Loc. adj. Din (sau de) brazda = (despre vite de jug) din dreapta. ♢ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazda = a îndrepta pe cineva; a-l face sa se acomodeze. A se da pe brazda = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situatie, a se acomoda. 2. Bucata de pamânt înierbata, de forma paralelipipedica, desprinsa de pe terenurile acoperite cu iarba, care serveste la ornarea parcurilor, la protejarea taluzurilor etc. ♢ Brazda de udare = element provizoriu al sistemului de irigatie, prin care apa este adusa la radacina plantelor. 3. Rând de iarba, de grâu etc. cosit; polog1. 4. Strat de legume sau de flori; razor1. 5. Urma, dâra, pârtie. ♦ Crestatura. 6. Fig. Zbârcitura, cuta a fetei; rid. – Din sl. brazda.
mitiza, MITIZÁ vb. tr. a da un caracter mitic unei persoane, unui obiect etc.; a mitifica, a mitologiza. (< it. mitizzare)
brazilian, BRAZILIÁN, -Ă, brazilieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Braziliei sau care este originara de acolo; (la m. pl.) popor, natiune care traieste în Brazilia. 2. Adj. Care apartine Braziliei sau brazilienilor (1), referitor la Brazilia sau brazilieni. [Pr.: -li-an] – Brazilia (n. pr.) + suf. -an.
brazură, BRAZÚRĂ, brazuri, s.f. Lipitura facuta cu un aliaj al carui punct de topire este mai înalt de 400° C. – Din fr. brasure.
brăbin, BRĂBÍN, brabini, s.m. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene (Bunias orientalis). – Et. nec.
brăcinar, BRĂCINÁR, bracinare, s.n. 1. Siret, sfoara sau curea cu care se strâng în jurul mijlocului izmenele, itarii etc.; brânet. 2. Vergea de otel care leaga coarnele plugului, pentru a le întari. – Bracina (reg. "cingatoare" < lat.) + suf. -ar.
brăcui, BRĂCUÍ, bracuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A alege bracurile2; a da deoparte ceea ce este nefolosit. ♦ A lasa numai bracurile2, alegând tot ce a fost mai bun; p. ext. a ravasi, a deteriora. – Brac2 + suf. -ui.
brăcuire, BRĂCUÍRE, bracuiri, s.f. (Reg.) Actiunea de a bracui. – V. bracui.
brăcuit, BRĂCUÍT, -Ă, bracuiti, -te, adj. (Reg.) Care a devenit brac2; din care au ramas bracurile2. – V. bracui.
brădiş, BRĂDÍS, bradisuri, s.n. 1. Bradet. 2. Numele unor plante erbacee acvatice cu tulpina lunga, subtire si foarte ramificata si cu frunzele în forma de ace (Ceratophyllum si Myriophyllum). ♦ Portiune dintr-o apa acoperita cu aceasta planta. – Brad + suf. -is.
brădişor, BRĂDISÓR, bradisori, s.m. 1. Bradut. 2. Nume dat unor specii de plante erbacee perene, cu tulpina culcata, acoperita cu frunze mici, aciculare, la subsuoara carora se gasesc sporangi cu spori, raspândite în padurile montane; pedicuta. – Brad + suf. -isor.
brădişor, BRĂDISÓR, brazisori, s.m. 1. Bradut. 2. Mica planta erbacee cu frunze subtiri si ascutite, asemanatoare cu cetina de brad (Lycopodium elago). [Pl. si: bradisori] – Din brad + suf. -isor.
brăhni, BRĂHNÍ, pers. 3 brahneste, vb. IV. Intranz. (Despre capriori si caprioare) A scoate un sunet ragusit si sacadat de spaima. – Din ucr. brecháty.
brăileancă, BRĂILEÁNCĂ, brailence, s.f. 1. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Braila. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Braila. 2. (Art.) Dans popular românesc asemanator cu hora, raspândit în jurul Brailei; melodie dupa care se executa acest dans. [Pr.: bra-i-] – Brailean + suf. -ca.
brănui, BRĂNUÍ, branuiesc, vb. IV. Tranz. A impregna cu grasimi topite pieile tabacite, pentru a le face mai elastice, mai suple, mai rezistente si impermeabile în vederea utilizarii lor în scopuri tehnice. – Et. nec.
brăţară, BRĂŢÁRĂ, bratari, s.f. 1. Podoaba în forma de veriga, facuta din metal pretios sau din alt material si purtata de femei la încheietura mâinii sau pe brat; bratea. 2. Manseta brodata la mânecile camasilor taranesti. 3. (Tehn.) Piesa de metal alcatuita din una sau mai multe bucati, care se strânge în jurul altor piese pentru a le asambla. ♦ Cerc de metal care serveste la fixarea pe zid a tuburilor, a burlanelor sau a cablurilor. 4. (Arhit.) Inel de metal care strânge o coloana; ornament iesit în relief cu asemenea forma. – Lat. brachiale.
brăţea, BRĂŢEÁ, bratele, s.f. (Reg.) Bratara (1). – Refacut din pl. bratale (iesit din uz < bratara).
mithriac, MITHRIÁC, -Ă adj. mithraist. (< fr. mithriaque)
brăzdat, BRĂZDÁT, -Ă, brazdati, -te, adj. 1. Acoperit sau strabatut de brazde (1). 2. Fig. (Despre fata omului) Cu cute, cu zbârcituri; zbârcit, ridat, cutat. – V. brazda.
mithraist, MITHRAÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mithraismului; mithriac. (< it. mitraista)
brăzduire, BRĂZDUÍRE, brazduiri, s.f. (Rar) Actiunea de a brazdui si rezultatul ei. – V. brazdui.
brânaci, BRÂNÁCI, brânace, s.n. (Reg.) Cingatoare. – Brâna + suf. -aci.
brâncă, BRẤNCĂ1 s.f. 1. Boala contagioasa, specifica porcilor, caracterizata prin lipsa poftei de mâncare si aparitia unor pete violacee. 2. (Pop.) Erizipel. 3. Planta erbacee fara frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în forma de spic, folosita în medicina veterinara (Salicornia herbacea) ♢ Compuse: brânca-porcului = a) planta erbacee cu tulpina si frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia scopolii); b) cinstet; brânca-ursului = a) crucea-pamântului; b) bradisor (2). 4. Ciuperca cu palaria întinsa si rasfrânta, prevazuta cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.
brâncă, BRẤNCĂ2, brânci, s.f. 1. (Reg., În limba literara numai în loc. si expr.) mâna ♢ Loc. adv. Pe (sau în) brânci = pe mâini si pe picioare, de-a busilea, târându-se. ♢ Expr. A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (sau a se târî) pe mâini si pe picioare, de-a busilea. A cadea în (sau pe brânci) = a cadea istovit (de oboseala). A munci (sau a da, a lucra) pe (sau în) brânci = a munci pâna la istovire. 2. (Pop.; în forma brânci) Împunsatura, ghiont, izbitura. ♢ Expr. A-i da inima brânci = a simti un imbold pentru (a face) ceva. 3. (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; laba. [Pl. si: (2, n.) brânciuri – Var.: brânci s.m.] – Lat. branca.
brâncuţă, BRÂNCÚŢĂ, brâncute, s.f. 1. Planta erbacee cu tulpina paroasa si cu flori galbene (Sisymbrium officinale). 2. Planta erbacee cu flori mici, galbene, folosita în medicina (Nasturtium palustre). – Brânca1 + suf. -uta.
brânduşă, BRÂNDÚSĂ, brânduse, s.f. 1. Planta erbacee cu flori violete în forma de pâlnie, care înfloreste primavara timpuriu (Crocus heuffelianus). 2. (În sintagma) Brândusa galbena = planta erbacee perena cu florile galbene-aurii, ocrotita de lege (Crocus moesiacus). 3. Planta veninoasa din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite si cu flori rosietice sau liliachii, care înfloreste toamna si care este folosita în medicina (Colchicum autumnale); floarea-brumei. – Cf. bg. b r e n d u š k a, scr. b r n d u š a.
brâneţ, BRÂNÉŢ, brânete, s.n. 1. (Pop.) Cingatoare (îngusta si lunga) cu care se încing femeile peste catrinta. 2. Bracinar. [Var.: bârnét s.n.] – Brâu + suf. -et.
brânză, BRẤNZĂ, (2) brânzeturi, s.f. 1. Produs alimentar obtinut prin coagularea si prelucrarea laptelui. ♢ Expr. (Fam.) A nu fi nici o brânza (de cineva) = a nu fi bun de nimic. (Fam.) A nu face nici o brânza = a nu realiza nimic; a nu fi bun de nimic. (Pop.) (Duca-se sau du-te etc.) opt cu-a brânzei sau opt (si) cu-a brânzei noua, se zice când scapi (sau doresti sa scapi) de o persoana suparatoare. 2. (La pl.) Diferite sortimente de brânza (1), de cascaval etc. – Et. nec.
brânzăreasă, BRÂNZĂREÁSĂ, brânzarese, s.f. Femeie care face sau vinde brânza; nevasta de brânzar. – Brânzar + suf. -easa.
brânzi, BRÂNZÍ, pers. 3 brânzeste, vb. IV. Refl. (Despre lapte) A se face brânza, a capata aspectul brânzei (stricându-se); a se corasli. – Din brânza.
brânzit, BRÂNZÍT, -Ă, brânziti, -te, adj. (Despre lapte) Care s-a facut brânza, a capatat aspectul brânzei (stricându-se). – V. brânzi.
mitacism, MITACÍSM s. n. 1. aliteratie constând în repetarea sunetului m. 2. defect de pronuntare constând în substituirea sunetelor m, b, p cu alte sunete. (< fr. mytacisme)
brânzoaică, BRÂNZOÁICĂ, brânzoaice, s.f. 1. Placinta cu brânza facuta din aluat dospit. 2. Mic calup de brânza proaspata de vaci. – Brânza + suf. -oaica.
brâu, BRÂU, (I) brâie, (II) brâuri s.n. I. 1. Cingatoare lata de lâna, de piele, de matase etc. pe care o poarta taranii. ♦ Fâsie de tesatura (de lâna), de blana etc. pe care o poarta în jurul mijlocului (sub îmbracaminte) unii oameni suferinzi. ♦ Cingatoare lata pe care o poarta preotii ca semn al unui grad ierarhic sau în timpul slujbei. 2. Parte a corpului omenesc pe care o încinge brâul (II); mijloc. 3. Ornament care înconjura usile, ferestrele, fatadele etc. unei case. 4. Sir, lant (muntos, deluros etc.). II. (Cor.) Brâulet (2). [Var.: (pop.) brâna s.f.] – Cf. alb. b r e s, b r e z i.
brâuleţ, BRÂULÉŢ, brâulete, s.n. 1. Diminutiv al lui brâu; brâusor, brânisor. 2. Numele mai multor dansuri populare; melodie dupa care se executa aceste dansuri; brâu. [Pr.: brâ-u-] – Brâu + suf. -ulet.
breabăn, BREÁBĂN, brebeni, s.m. (Bot.; reg.) 1. Planta erbacee din familia cruciferelor, cu flori rosii reunite în raceme si cu rizom acoperit cu solzi (Dentaria glandulosa). 2. Brebenel. 3. Nume dat mai multor specii de anemone. – Et. nec.
breaslă, BREÁSLĂ, bresle, s.f. 1. (În societatea medievala) Asociatie de mestesugari de aceeasi bransa, creata pentru apararea intereselor comune; organizatie închisa a mesterilor. 2. Nume dat organizatiilor profesionale formate din muncitori si patroni; corporatie. 3. Meserie; p. ext. profesiune. 4. (Înv.) Trupa de soldati recrutata din breslasi (1) si din diferite categorii ale burgheziei. – Din sl. bratĩstvo.
mit, MIT s. n. 1. povestire fabuloasa, cu caracter sacru, prima treapta a cunoasterii, care expune diversele credinte ale popoarelor despre originea universului si fenomenelor naturale sau sociale, despre zei si eroi legendari, explica diversele sentimente fundamentale etc. 2. (fig.) nascocire, poveste, basm. (< fr. mythe, lat. mythus, gr. mythos)
brează, BREÁZĂ s.f. act. (În sintagma) Ca la breaza = dans popular românesc raspândit în zona subcarpatica munteana, si în sudul Ardealului, cu ritm sincopat; melodie dupa care se executa acest dans. – Din n. pr. Breaza.
brebenel, BREBENÉL, brebenei, s.m. Numele mai multor specii de plante erbacee, cu flori purpurii, trandafirii, albe sau galbui, care înfloresc primavara (Corydalis); breaban (2), brebenea. – Breaban + suf. -el.
brec, BREC1, brecuri, s.n. Trasura usoara cu patru roti, de obicei neacoperita, cu capra înalta, având doua banci asezate fata în fata în lungul sau în latul trasurii. – Din fr., engl. break.
brec, BREC2, brecuri, s.n. 1. Comanda data de catre arbitrul unui meci de box atunci când loviturile nu sunt regulamentare si la care boxerii sunt obligati sa faca câte un pas înapoi pentru a se distanta unul de altul. 2. Punct obtinut de un jucator de tenis împotriva adversarului sau atunci când acesta are serviciul. – Din engl. break.
brei, BREI s.m. (Bot.) 1. Mica planta erbacee cu frunze opuse, flori verzui si fructul capsula, raspândita în padurile umbroase (Mercurialis perennis). 2. Trepadatoare. – Din bg. brei.
mişmaş, MISMÁS s. n. 1. (fam.) vin amestecat cu apa minerala sau gazoasa; sprit. 2. (pl.) afacere, combinatie necinstita; învârteala. ♢ vorbe, afirmatii scornite. (< germ. Mischmasch)
brelan, BRELÁN, brelanuri, s.n. (La anumite jocuri de carti) Grup de trei carti de aceeasi valoare si de culori diferite. – Din fr. brelan.
breslaş, BRESLÁS, breslasi, s.m. 1. Membru al unei bresle (1). 2. (Înv. si reg.) Meserias; p. ext. slujbas. 3. (Înv.) Soldat care facea parte dintr-o breasla (4).- Breasla + suf. -as.
breşă, BRÉSĂ, brese, s.f. 1. Culoar în barajele sau în obstacolele construite de inamic, în scopul trecerii trupelor. ♦ Spartura în zidul unei fortificatii; strapungere facuta în dispozitivul de lupta al inamicului. 2. Spartura într-un gard, într-un zid, într-o îndiguire etc. – Din fr. brèche.
bretea, BRETEÁ, bretele, s.f. 1. (La pl.) Obiect de îmbracaminte barbateasca confectionat din doua fâsii de elastic, pânza, piele etc. care se trec peste umeri, prinzându-se în fata si în spate de pantaloni pentru a-i sustine. 2. Fâsie de pânza, matase, panglica etc. cu care sunt prevazute unele obiecte de îmbracaminte spre a le sustine pe umeri. – Refacut din pl. bretele (< fr. bretelles).
breton, BRETÓN2, -Ă, bretoni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a peninsulei Bretagne (Franta), descendenta a vechilor celti. 2. Adj. Care apartine bretonilor2 (1), privitor la bretoni2. 3. S.f. Limba celtica vorbita de bretoni2 (1). – Din fr. breton.
brevet, BREVÉT, brevete, s.n. Document oficial acordat de o autoritate (de stat) prin care se confera unei persoane o distinctie, o calitate în virtutea careia are anumite drepturi speciale. ♢ Brevet de inventie = document pe care organul de stat competent îl elibereaza inventatorului sau persoanei careia acesta i-a transmis drepturile sale si prin care se recunoaste dreptul acestora de a exploata exclusiv inventia un anumit timp; patenta. – Din fr. brevet.
breviar, BREVIÁR, breviare, s.n. 1. Lucrare în care sunt expuse sumar notiuni, date etc. dintr-un anumit domeniu. 2. Carte care cuprinde slujbele si rugaciunile pe care preotii si calugarii catolici trebuie sa le faca sau sa le rosteasca la anumite ore din zi. [Pr.: -vi-ar] – Din fr. bréviaire, lat. breviarium.
brevilin, BREVILÍN, -Ă, brevilini, -e, s.m. si f. Tip constitutional, în antropologie, caracterizat prin trup si membre scurte si groase. – Din fr. bréviligne.
brezaie, BREZÁIE, brezai, s.f. 1. Joc cu caracter de pantomima, asemanator cu capra sau cu turca, apartinând teatrului folcloric, întâlnit mai ales în Muntenia. 2. Personaj mascat, cu cap de animal sau de pasare, îmbracat cu zeghe, împodobit cu panglici si petice colorate. – Et. nec.
bria, BRIÁ, briez, vb. I. Intranz. (Frantuzism) A se face remarcat prin calitati exceptionale (mai ales inteligenta); a straluci, a se deosebi. [Pr.: bri-a] – Din fr. briller.
mişcare, MISCÁRE s. f. 1. actiune, curent care grupeaza un numar mare de oameni în jurul unei activitati de interes general, al unei idei sau al unei conceptii. 2. actiune organizata de masa, care tinde sa realizeze un scop social-politic. 3. (muz.) grad de accelerare sau de încetinire a unei masuri; tempo. ♢ parte a unei lucrari muzicale ciclice, de mari dimensiuni (simfonie, sonata). (dupa fr. mouvement, rus. dvijenie)
briboi, BRIBÓI, briboi, s.m. (Reg.) Planta erbacee cu tulpina paroasa si cu flori purpurii (Geranium silvaticum). – Et. nec.
bricabrac, BRICABRÁC, bricabracuri, s.n. (Frantuzism) Magazin de vechituri; vechituri, lucruri fara valoare, uzate si demodate. – Din fr. bric-à-brac.
bricheta, BRICHETÁ, brichetez, vb. I. Tranz. A face brichete2 prin aglomerarea sau presarea materialelor marunte sau pulverulente. – Din fr. briqueter.
brichetare, BRICHETÁRE, brichetari, s.f. Actiunea de a bricheta; brichetaj. – V. bricheta.
bridă, BRÍDĂ, bride, s.f. 1. Gaica prin care se petrece cordonul sau cu care se încheie o copca. 2. Piesa metalica în forma de "U", care face legatura între arcuri si osii. ♦ Piesa metalica în forma unei coroane circulare, care se aplica pe tuburi, la îmbinarea lor; marginea rasfrânta a capetelor tuburilor, servind la îmbinarea acestora. 3. (Med.) Aderenta (1). – Din fr. bride.
brie, BRÍE, brii, s.f. Planta erbacee aromatica cu frunze ascutite, cu flori albe si cu fructe aproape cilindrice (Meum athamanticum). – Et. nec.
brigadă, BRIGÁDĂ, brigazi, s.f. 1. Mare unitate militara, formata dintr-un numar variabil de regimente, batalioane si divizioane. 2. Formatie (stabila) de lucru, compusa din muncitori organizati adesea pe echipe si pe schimburi sau pe faze de operatie, în vederea îndeplinirii unei sarcini de productie. 3. (În sintagma) Brigada silvica = subunitate silvica formata din unul sau din mai multe cantoane, si condusa de un brigadier silvic. 4. (Iesit din uz; în sintagma) Brigada artistica = colectiv în cadrul miscarii artistice de amatori, care prezenta programe artistice (scurte) inspirate din viata colectivului din care facea parte. – Din fr. brigade, rus. brigada.
brigadier, BRIGADIÉR, -Ă, brigadieri, -e, s.m. si f. 1. Persoana care face parte dintr-o brigada (2). 2. Tehnician din administratia padurilor, care conduce o brigada silvica. 3. (Înv.) General de brigada. ♦ Caporal de artilerie sau de cavalerie. [Pr.: -di-er] – Din fr. brigadier.
brigantină, BRIGANTÍNĂ, brigantine, s.f. Nava cu pânze de dimensiuni mici, cu doua catarge. ♦ Pânza de corabie de forma trapezoidala, fixata de catargul acestei nave. – Din fr. brigantin(e).
briliant, BRILIÁNT, briliante, s.n. 1. Diamant slefuit în dubla piramida cu numeroase fatete pentru accentuarea reflexului luminii, folosit ca piatra pretioasa, montat în bijuterii. 2. Numele celui mai mic corp de litera tipografica. [Pr.: -li-ant] – Din fr. brillant, rus. brilánt.
brioală, BRIOÁLĂ, brioale, s.f. Planta erbacee aromatica din familia umbeliferelor, cu flori rosietice, raspândita în regiunea alpina (Ligusticum mutellina). [Pr.: bri-oa-] – Et. nec.
briofită, BRIOFÍTĂ, briofite, s.f. (La pl.) Încrengatura de plante cu corpul redus la un tal sau diferentiat în tulpini si frunze, raspândite de obicei în locuri umede; (si la sg.) planta care face parte din aceasta încrengatura. [Pr.: bri-o-] – Din fr. bryophytea.
brioşă, BRIÓSĂ, briose, s.f. Produs de patiserie, preparat prin coacerea în forme mici, rotunde si ondulate, a unui aluat de cozonac. [Pr.: bri-o-] – Din fr. brioche.
briozoar, BRIOZOÁR, briozoare, s.n. (La pl.) Clasa de nevertebrate mici, marine sau de apa dulce, care traiesc fixate pe fundul apei sau pe obiecte din apa, alcatuind colonii cu aspect de muschi (Bryozoa); (si la sg.) animal din aceasta clasa [Pr.: bri-o-zo-ar] – Din fr. bryozoaires.
bristol, BRÍSTOL, s.n. Hârtie alba, groasa, de calitate foarte buna, din care se fac copertele de carti si cartile de vizita; p. ext. carte de vizita. – Din fr. bristol.
mistifica, MISTIFICÁ vb. tr. a denatura, a contraface adevarul; a însela; a falsifica. (< fr. mystifier, it. mistificare)
misticitate, MISTICITÁTE s. f. caracter mistic. (< fr. mysticité)
britanic, BRITÁNIC, -Ă, britanici, -ce, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Marii Britanii: p. restr. englez. 2. Adj. Care apartine Marii Britanii, privitor la Marea Britanie; p. restr. englez. – Din fr. britannique.
brizbiz, BRIZBÍZ, brizbize, s.n. Perdeluta (transparenta) care acopera numai partea de jos a ferestrei. ♦ (La pl.) Volanase, panglicute, dantele si alte artificii vestimentare femeiesti. [Pl. si: brizbizuri] – Din fr. brise-bise.
broască, BROÁSCĂ, broaste, s.f. I. Nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fara coada, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sarit, cu gura larga si ochii bulbucati. ♢ Expr. Ochi de broasca = ochi bulbucati. ♢ Compus: broasca-testoasa = nume dat mai multor specii de reptile cu corpul închis într-o carapace osoasa, dintre care unele traiesc pe uscat (Testudo graeca si hermanni), iar altele în apa (Emys orbicularis). II. 1. Compus: broasca-apei = planta erbacee acvatica cu frunze lucioase, cufundate în apa, si cu flori verzui (Potamogeton lucens). 2. Planta arborescenta exotica cu flori mari, galbene si cu frunze groase, cultivata ca planta de ornament (Opuntia ficus indica). III. Mecanism montat la o usa, la un sertar etc., pentru a le încuia cu ajutorul unei chei. – Lat. •brosca.
broatec, BROÁTEC, broateci, s.m. Animal amfibiu înrudit cu broasca, de culoare verde, cu pernite vâscoase la vârfurile degetelor; buratic, brotac, brotan (Hyla arborea). – Lat. brotachus.
broboni, BROBONÍ, brobonesc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu broboane. [Var.: broboná vb. I] – Din broboana.
brodare, BRODÁRE, brodari, s.f. Actiunea de a broda. – V. broda.
brom, BROM s.n. Element chimic lichid, metaloid de culoare rosu-închis, toxic, cu miros neplacut, patrunzator, întrebuintat în industria chimica, farmaceutica etc. – Din fr. brome.
bromat, BROMÁT, bromati, s.m. Sare a acidului bromic. – Din fr. bromate.
bromhidric, BROMHÍDRIC adj.m. (În sintagma) Acid bromhidric = gaz incolor rezultat din combinarea bromului cu hidrogenul. – Din fr. bromhydrique.
bromic, BRÓMIC adj.m. (În sintagma) Acid2 bromic = lichid incolor, acid oxigenat al bromului, cu proprietati oxidante. – Din fr. bromique.
bromurare, BROMURÁRE s.f. Reactie chimica prin care se introduc atomi de brom în molecula unui compus organic. – Din brom.
bromură, BROMÚRĂ, bromuri, s.f. Sare a acidului bromhidric. – Din fr. bromure.
mistic, MÍSTIC, -Ă I. adj. 1. stapânit de misticism. 2. ascuns, nestiut, tainic. II. s. m. f. adept al misticismului. III. s. f. orientare în cadrul religiei sau gândirii filozofico-religioase care afirma posibilitatea contactului direct sau comuniunii între om si divinitate; misticism. (< fr. mystique, gr. mystikos)
bronhospasm, BRONHOSPÁSM, bronhospasme, s.n. Contractie, spasm al bronhiilor, provocat de tuse, efort etc. – Din fr. bronchospasme.
misterios, MISTERIÓS, -OÁSĂ adj. 1. (si adv.) tainic, secret. 2. ascuns; care face o taina din orice; enigmatic. (< fr. mystérieux)
bronz, BRONZ, bronzuri, s.n. Aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur si mai rezistent decât cuprul, având numeroase întrebuintari tehnice. ♢ Epoca de bronz (sau a bronzului) = epoca din istoria societatii umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î.Cr. si se caracterizeaza prin descoperirea metalelor si a bronzului. ♢ Expr. Caracter de bronz = caracter ferm, neclintit. ♦ Obiect de arta facut din aliajul definit mai sus. ♦ Pigment metalic de culoare galbena, cu care se vopseste un obiect. ♦ Culoare aramie a pielii în urma expunerii la soare sau la vânt. – Din fr. bronze.
bronza, BRONZÁ, bronzez, vb. I. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz. 2. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni aramiu, negru la piele, datorita soarelui; a (se) înnegri, a (se) pârli. – Din fr. bronzer.
bronzat, BRONZÁT, -Ă, bronzati, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Acoperit cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz. 2. (Despre oameni) Cu pielea înnegrita de soare; pârlit2. – V. bronza. Cf. fr. b r o n z é.
broscariţă, BROSCÁRIŢĂ, broscarite, s.f. Denumire data mai multor specii de plante erbacee acvatice cu flori hermafrodite, albe-verzui, dispuse în spice; notatoare (Potamogeton). – Broasca + suf. -arita.
broscăriţă, BROSCĂRÍŢĂ, broscarite, s.f. Planta erbacee acvatica cu flori verzui; iarba sarpelui, limba-apei (Triglochin palustris). – Broasca + suf. -arita.
broşare, BROSÁRE, brosari, s.f. Actiunea de a brosa; brosat1, legat1. – V. brosa.
broşă, BRÓSĂ, brose, s.f. 1. Bijuterie feminina prevazuta cu un ac, care se poarta prinsa de rochie, de haina etc. 2. Unealta de aschiere cu taisuri multiple, folosita la prelucrarea suprafetei (interioare sau exterioare) a unor piese metalice. – Din fr. broche.
brotac, BROTÁC, brotaci, s.m. (Zool.) Broatec. – Probabil refacut din brotacel (dupa modelul lui gândac – gândacel etc.).
brotan, BROTÁN, brotani, s.m. (Reg.) Broatec. – Brot[ac] + suf. -an.
brotăcel, BROTĂCÉL, brotacei, s.m. 1. Diminutiv al lui brotac; racanel. 2. (Ornit.; rar) Florinte. – Brotac + suf. -el.
brucină, BRUCÍNĂ s.f. Alcaloid foarte toxic, extras din nuca vomica, cu proprietati si utilizari în medicina si în farmacie. – Din fr. brucine.
brudină, BRÚDINĂ, brudine, s.f. (Reg.) Bac1 (1). ♦ Taxa pentru trecerea apei pe un bac1. – Din scr. brodina.
mister, MISTÉR1 s. n. 1. (pl.) ritual religios secret în Grecia si Roma antica, la care participau numai cei initiati. 2. doctrina religioasa care nu era împartasita decât unui numar restrâns de initiati. ♢ dogma religioasa crestina care trebuie primita asa cum este si care se crede a fi inaccesibila ratiunii. 3. lucrare dramatica medievala cu subiect biblic si hagiografic. 4. ceea ce este necunoscut, neînteles, înca inexplicabil; taina; secret. (< fr. mystère, lat. mysterium, gr. mysterion)
bruftuire, BRUFTUÍRE, bruftuiri, s.f. (Reg. si fam.) Actiunea de a bruftui. – V. bruftui.
bruiere, BRUIÉRE s.f. Actiunea de a bruia. [Pr.: bru-ie-] – V. bruia.
bruma, BRUMÁ, pers. 3 brumeaza, vb. I. (Rar) 1. Intranz. A cadea bruma (1). 2. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu bruma (1) sau cu ceva care seamana cu bruma. – Din bruma.
brumat, BRUMÁT, -Ă, brumati, -te, adj. 1. (Adesea fig.) Acoperit de bruma (1). 2. (Rar) Brumariu (1). 3. (Despre fructe, p. ext. despre plante) Acoperit cu un strat de bruma (3). – V. bruma.
brumă, BRÚMĂ, brume, s.f. 1. Cristale de zapada care se formeaza noaptea (în anotimpurile de tranzitie) prin înghetarea vaporilor de apa din atmosfera si care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. 2. (Pop.) Chiciura. 3. Strat fin, alburiu, care acopera unele fructe (sau plante). 4. Fig. Cantitate mica de... – Lat. bruma.
brumărea, BRUMĂREÁ, brumarele, s.f. Numele a doua plante erbacee ornamentale cu flori diferit si viu colorate si cu miros placut (Phlox paniculata si drummondi). – Bruma + suf. -area.
brumăriu, BRUMĂRÍU, -ÍE, brumarii, adj. 1. De culoarea brumei (1), alb-cenusiu, brumat. 2. (În sintagmele) Prune brumarii = soi de prune acoperite cu bruma (3). Oaie brumarie = varietate de oaie cu lâna pestrita, alba si neagra. ♦ Care apartine acestor oi sau pielicelelor acestor oi. Caciula brumarie. – Bruma + suf. -ariu.
brun, BRUN, -Ă, bruni, -e, adj. 1. Cafeniu-închis. ♦ (Substantivat, n.) Culoare cafeniu-închis. 2. (Despre oameni) Care are pielea negricioasa si parul negru; brunet, oaches. – Din fr. brun.
bruna, BRUNÁ, brunez, vb. I. Tranz. A acoperi pe cale chimica o piesa de otel sau de cupru cu un strat de oxizi de culoare închisa pentru a o feri de coroziune. – Din fr. brunir.
brunaj, BRUNÁJ s.n. Brunare. ♦ (Concr.) Strat protector de oxizi care acopera unele piese metalice în urma brunarii. – Bruna + suf. -aj.
brunare, BRUNÁRE s.f. Actiunea de a bruna si rezultatul ei; brunaj. – V. bruna.
brunat, BRUNÁT, -Ă, brunati, -te, adj. (Despre piese de otel sau de cupru) Acoperit prin brunare cu un strat protector de oxizi de culoare închisa. – V. bruna.
brunet, BRUNÉT, -Ă, bruneti, -te, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care are pielea (fetei) de culoare negricioasa si parul negru; brun, oaches. – Din fr. brunet.
mistacocet, MISTACOCÉT, -Ă I. adj. (despre pesti) fara dinti. II. s. n. pl. subordin de cetacee fara dinti: balene. (< fr. mystacocète/s/)
bruscare, BRUSCÁRE s.f. Actiunea de a brusca si rezultatul ei. – V. brusca.
brustan, BRUSTÁN, brustani, s.m. Planta erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule la vârful tulpinii si cu miros caracteristic placut (Telekia speciosa). – Cf. b r u s t u r e.
brusture, BRÚSTURE, brusturi, s.m. Numele mai multor plante erbacee cu frunze foarte mari si late, cu flori purpurii sau violete, dispuse în inflorescente sferice si tepoase, folosite pentru proprietatile lor medicinale; lipan2 (Lappa). [Var.: brústur s.m.] – Et. nec.
brutalizare, BRUTALIZÁRE, brutalizari, s.f. Actiunea de a brutaliza. – V. brutaliza.
bubalină, BUBALÍNĂ, bubaline, s.f. (La pl.) Vite cornute înrudite cu taurinele, cu capul mare, cu coarnele în forma de semiluna, cu pielea groasa si cu parul negru; (si la sg.) animal care face parte din aceasta specie. – Din fr. bubalines.
bubă, BÚBĂ, bube, s.f. 1. Nume generic dat umflaturilor cu caracter purulent ale tesutului celular de sub piele. ♢ Expr. A umbla cu cineva ca cu o buba coapta = a menaja pe cineva. (Fam.) S-a spart buba = s-a dat totul pe fata; s-a dezvaluit totul. ♢ Compuse: (pop.) buba-neagra = dalac; bube-dulci = bubulite dese, de natura infectioasa, care apar în special la copii, în jurul gurii, pe cap etc.: buba-mânzului = gurma. ♦ Rana. 2. Fig. (Fam.) Punct slab, parte delicata, dificila a unei probleme. ♦ Defect, defectiune (a unui sistem tehnic). – Cf. ucr. b u b a.
buberic, BUBERÍC, buberici, s.m. Planta erbacee cu rizom noduros, cu frunze dintate si cu flori brune sau verzi-maslinii (Scrophularia nodosa). – Cf. bg. b u b r e k "rinichi".
bubon, BUBÓN, buboane, s.n. Inflamare a ganglionilor limfatici din regiunea inghinala, axilara etc., caracteristica ciumei, scarlatinei, bolilor venerice. – Din fr. bubon.
buburuză, BUBURÚZĂ, buburuze, s.f. Gândacel de forma semisferica, cu elitrele rosii patate cu sapte puncte negre; mamaruta, mariuta (1), boul-lui-Dumnezeu, boul-Domnului, boul-popii; paparuga (Coccinella septempunctata). – Et. nec.
buc, BUC2, (2) buci, s.m. (Reg.) 1. Pleava ramasa dupa vânturarea semintelor de cânepa sau de in, dupa macinarea boabelor de porumb etc. 2. (La pl.) Scame ramase de la melitarea si pieptanarea inului si a cânepii. – Cf. alb. b y k.
bucal, BUCÁL, -Ă, bucali, -e, adj. Care tine de gura, privitor la gura, care se face cu gura, se ia pe gura, oral (1). ♢ Loc. vb. Pe cale bucala = (despre medicamente) pe gura, oral. – Din fr. buccal.
bucată, BUCÁTĂ, (I) bucati, (II) bucate, s.f. I. 1. Parte taiata, rupta, desfacuta dintr-un corp solid, dintr-un întreg; darab. ♦ (Determinat prin "de drum", "de cale" sau presupunând aceasta determinare) Distanta, portiune. ♦ (Determinat prin "de vreme", "de timp" sau presupunând aceasta determinare) Interval, perioada. ♦ (În limbajul comercial si în cel industrial) Exemplar, piesa, parte, unitara dintr-un ansamblu, dintr-o multime de obiecte de acelasi fel. ♢ Expr. A vinde (sau a cumpara) cu bucata = a vinde (sau a cumpara) cu amanuntul, în detaliu. A plati cu bucata (sau, rar bucata) = a plati munca dupa numarul de piese executate; a plati în acord. A face ceva din bucati = a confectiona, a încropi ceva din parti sau piese care provin din ansambluri diferite. Om dintr-o bucata = om integru. 2. Opera (sau fragment unitar) literara sau muzicala de dimensiuni relativ reduse. II. (La pl.) (Feluri de) mâncare. ♢ Expr. A face (cuiva) bucata = a face (cuiva) cu intentie un lucru neplacut, un rau, a-i provoca o încurcatura. ♦ (Pop.) (Recolta de) grâne, cereale. – Lat. buccata.
bucătărie, BUCĂTĂRÍE, bucatarii, s.f. 1. Camera (sau cladire) în care se gateste mâncarea; cuhnie; p. ext. totalitatea obiectelor, a mijloacelor care servesc la gatirea mâncarii. ♢ Bucatarie de campanie = vehicul prevazut cu aparatura necesara prepararii hranei calde pentru trupele aflate în deplasare. ♦ Fig. (Fam.) Totalitatea accesoriilor sau actiunilor care servesc la sustinerea unei demonstratii, la efectuarea unei lucrari dupa ce s-a stabilit ideea de baza. 2. Faptul de a pregati mâncare; mod specific de a prepara mâncarea. – Bucatar + suf. -ie.
bucăţel, BUCĂŢÉL s.m. Planta erbacee din familia gramineelor, cu frunzele inferioare rasucite în forma de sul si cu flori rosietice sau violacee (Agrostis canina). – Din bucatea (prin substituire de sufix).
buccinator, BUCCINATÓR, buccinatori, S.m. Muschi facial cu ajutorul caruia poate fi expulzat, cu putere, aerul din plamâni. – Din fr. buccinateur.
bucelare, BUCELÁRE, bucelari, s.f. Actiunea de a bucela. – V. bucela.
buche, BÚCHE, buchi, s.f. A doua litera din alfabetul chirilic; p. gener. litera; (de obicei la pl.) alfabet; cunostinte elementare de scris si citit. ♢ Expr. Buchea cartii = exact ca în carte; în chip mecanic. A fi (tot) la buchi = a fi (tot) începator (la învatatura). A nu sti buche = a nu sti nimic (la învatatura). – Din sl. buky.
buchet, BUCHÉT, buchete, s.n. 1. Manunchi de flori aranjate (si legate) împreuna. ♦ P. gener. Grup de obiecte de acelasi fel puse împreuna; grup de compuneri (literare, muzicale) publicate sau executate laolalta. 2. Aroma de vin. 3. Mica planta erbacee cu flori violet-deschis sau albastre-purpurii (Geranium pusillum). – Din fr. bouquet.
buchisi, BUCHISÍ, buchisesc, vb. IV. (Pop. si fam.) 1. Tranz., intranz. si refl. A face un lucru cu mare cazna si migala, fara spor. 2. Tranz. si intranz. A citi sau a învata ceva cu efort si cu migala; a buchirisi. 3. Tranz. Fig. A bate pe cineva (dându-i pumni, ghionti). [Var.: buchisá vb. I] – Cf. b u c h e.
buciardare, BUCIARDÁRE s.f. Actiunea de a buciarda. – V. buciarda.
bucium, BÚCIUM1, buciume, s.n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, facut din coaja de tei, din lemn sau din metal si folosit în special de ciobani pentru chemari si semnale. [Var.: búcin s.n.] – Lat. bucinum.
buciumare, BUCIUMÁRE, buciumari, s.f. Actiunea de a buciuma si rezultatele ei. – V. buciuma.
bucla, BUCLÁ, buclez, vb. I. 1. Tranz. Si refl. A(-si) rasuci parul în bucle; a (se) cârlionta; a (se) ondula.2. Tranz. A face o bucla firului de tesut pentru a forma un ochi de tricotat. – Din fr. boucler.
buclare, BUCLÁRE, buclari, s.f. Actiunea de a (se) bucla. – V. bucla.
bucle, BUCLÉ, bucleuri, s.n., adj. invar. 1. S.n. Ţesatura de bumbac, de lâna, de fibra sintetica etc., cu aspect buclat. 2. Adj. invar. (Despre fibre si tesaturi) Cu firul cret sau cu noduri. 3. S.n. Fir cret. – Din fr. bouclé.
bucluc, BUCLÚC, buclucuri, s.n. 1. (Pop. si fam.) Situatie neplacuta, încurcata. În care se afla cineva; belea, încurcatura, necaz. ♦ Cearta, discordie. 2. (Reg.; la pl.) Obiecte (neînsemnate, fara mare valoare) pe care le poseda cineva, care formeaza bagajul lui. [Var.: (reg.) boclúc s.n.] – Din tc. bokluk.
buclucaş, BUCLUCÁS, -Ă, buclucasi, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care provoaca, creeaza buclucuri (1), care cauta cearta cu orice pret. – Bucluc + suf. -as.
bucoavnă, BUCOÁVNĂ, bucoavne, s.f. (Înv.) Abecedar (cu caractere chirilice); p. gener. carte veche tiparita cu litere chirilice. – Din sl. azŭbukovĩno.
misiune, MISIÚNE s. f. 1. însarcinare, functie încredintata cuiva; rol, rost, menire. o ~ diplomatica = oficiu sau reprezentanta diplomatica permanenta cu grad de ambasada sau legatie, condusa de un ambasador sau de un nuntiu. 2. delegatie trimisa de un stat în strainatate cu un scop determinat. 3. actiunea de propagare a crestinismului în tarile cu o alta religie. (< fr. mission, lat. missio)
bucolism, BUCOLÍSM s.n. Caracter bucolic. – Bucol[ic] + suf. -ism.
bucovinean, BUCOVINEÁN, -Ă, bucovineni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia Bucovinei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Bucovinei sau populatiei ei, privitor la Bucovina sau la populatia ei. – Bucovina (n. pr.) + suf. -ean.
bucovineancă, BUCOVINEÁNCĂ, bucovinence, s.f. Femeie care face parte din populatia Bucovinei sau este originara de acolo. – Bucovinean + suf. -ca.
bucsău, BUCSẮU s.m. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, cu ramuri lungi, verzi-albastrui, cu frunze simple si cu flori mari, galbene, placut mirositoare (Spartium junceum). – Cf. lat. b u x u s.
misionarism, MISIONARÍSM s. n. activitate, pasiune de misionar. (< misionar + -ism)
bucura, BUCURÁ, búcur, vb. I. Refl. 1. A simti bucurie, a fi cuprins de bucurie; a se îmbucura. ♦ Tranz. A produce cuiva o bucurie, o satisfactie. 2. A dispune de..., a avea la îndemâna. ♦ A fi foarte cautat, a provoca interes. 3. (Peior.) A râvni la...; a încerca sa profite de... – Cf. alb. b u k u r.
bucurie, BUCURÍE, bucurii, s.f. 1. Sentiment de multumire vie, de satisfactie sufleteasca. ♢ Loc. adv. Cu bucurie sau cu toata bucuria = (foarte) bucuros. 2. (Concr.) Ceea ce bucura pe cineva. – Bucura + suf. -ie.
bucuros, BUCURÓS, -OÁSĂ, bucurosi, -oase, adj. 1. Care este cuprins de bucurie, care reflecta bucuria: p. ext. vesel. ♢ Expr. A fi mai bucuros sa... (sau când, daca...) = a prefera sa... 2. (Adesea adverbial) Care face ceva cu placere, din toata inima. ♦ (Adverbial, reg.; ca termen de politete) Cu placere! ma rog! – Bucura + suf. -os.
budană, BUDÁNĂ, budane, s.f. (Reg.) Butoi cu capacitate mare; zacatoare (II 1). – Budai + suf. -ana.
budihace, BUDIHÁCE, budihace, s.f. (Reg.) Monstru, pocitanie, -Et. nec.
budincă, BUDÍNCĂ, budinci, s.f. 1. Preparat culinar facut din faina (sau paste fainoase), orez, oua, lapte etc., adesea îndulcit, si copt în cuptor. 2. Mâncare facuta din legume (taiate marunt), brânza etc. coapte în cuptor. – Din fr. pudding, pouding, engl. pudding.
budism, BUDÍSM, s.n. Religie aparuta în India în sec. V-VI î.Cr. si atribuita lui Buddha, care considera viata un izvor de suferinte si de iluzii, propovaduind renuntarea la orice placeri. – Din fr. bouddhisme.
buf, BUF3, -Ă, bufi, -e, adj. (Despre comedii) Cu un caracter comic exagerat. ♦ (Despre opere muzicale) Care este compus în genul liric usor. ♦ (Despre actori sau cântareti) Care s-a specializat în interpretarea unor roluri comice de comedie sau de opera muzicala bufa3; (despre roluri) specific comediei sau operei muzicale bufe3. – Din fr. bouffe.
bufant, BUFÁNT, -Ă, bufanti, -te, adj. (Despre îmbracaminte sau despre parti ale ei) Înfoiat, larg, cu bufa. – Din fr. bouffant.
bufă, BÚFĂ, bufe, s.f. Cuta îndoita, fald la un obiect de îmbracaminte. – Cf. it. b u f f a.
bufet, BUFÉT, bufete, s.n. 1. Dulap de sufragerie sau de bucatarie în care se tin vesela, tacâmurile etc. 2. Local mic sau loc special amenajat unde se servesc mâncaruri (reci), bauturi etc. 3. Mâncaruri care se servesc la un bufet (2). – Din fr. bufet.
bufeu, BUFÉU, bufeuri, s.n. Rabufnire subita, puternica si trecatoare de febra, puls accelerat, palpitatii, enervare, stare de rau etc., provocate de diverse tulburari organice. ♦ Aer care iese pe gura. ♦ Miscare brusca si trecatoare, acces, rabufnire. – Din fr. bouffée.
bufnire, BUFNÍRE, bufniri, s.f. Actiunea de a bufni si rezultatul ei. – V. bufni.
bufon, BUFÓN, -Ă, bufoni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Personaj comic îmbracat în haine grotesti, care întretinea o atmosfera de veselie la curtile suveranilor sau ale seniorilor; mascarici, nebun. ♦ Personaj comic buf3 într-o piesa de teatru. ♦ (Peior.) Persoana care face pe altii sa râda prin glume, gesturi caraghioase etc., care este obiect de batjocura într-o societate. 2. Adj. (Rar) Comic, caraghios, grotesc. – Din fr. bouffon.
bufona, BUFONÁ, bufonez, vb. I. Intranz. A spune sau a face bufonerii. – Din fr. bouffonner.
bugetar, BUGETÁR, -Ă, bugetari, -e, adj. Care apartine bugetului1, privitor la buget1, prevazut în buget1, de buget 1. ♢ Institutie bugetara = institutie ale carei cheltuieli sunt acoperite în întregime sau partial de la buget1. An (sau exercitiu) bugetar = perioada de timp (de un an) pentru care se întocmeste si se executa bugetul1 unui stat. [Var.: (rar) budgetár, -a adj.] – Din fr. budgétaire.
buglă, BÚGLĂ bugle, s.f. Trompeta din piele care emite un sunet mai moale si mai placut decât cel emis de corn. ♦ (La pl.) Nume generic dat instrumentelor de suflat din alama. – Din fr., engl. bugle.
buhai, BUHÁI, (I) buhai, s.m. (II) buhaiuri, s.n. I. S.m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-balta = bou-de-balta. 3. Planta erbacee cu doua sau trei frunze mari, ovale si flori verzi-galbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S.n. Instrument muzical popular format dintr-o putinica cu fundul de piele, prin care trece un smoc de par de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemanator cu mugetul unui taur. [Pl. si: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.
buiac, BUIÁC, -Ă, buieci, -ce, adj. (Reg.) 1. Care traieste bine, rasfatat. 2. Zburdalnic, nebunatic; nechibzuit. – Din sl. bujakŭ.
buiandrug, BUIANDRÚG, buiandrugi, s.m. Element de constructie alcatuit dintr-o grinda de beton armat, de zidarie, de metal sau de lemn, asezata deasupra unei porti, a unei usi, a unei ferestre etc. pentru a sustine portiunea de zidarie de deasupra acestora. – Et. nec.
buici, BUICÍ, buicesc, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre plante si vite) A se dezvolta, a creste peste masura (în dauna rodului). [Pr.: bu-i-ci] – Din buiac.
buiestru, BUIÉSTRU, -IÁSTRĂ, buiestri, -iestre, s.m., s.n., adj. 1. S.n. Mers al calului sau al altor animale în timpul caruia pasii se fac cu picioarele din aceeasi parte. 2. Adj., s.m. Buiestras. 3. Adj. Naravas; neastâmparat, zburdalnic. – Et. nec.
buimac, BUIMÁC, -Ă, buimaci, -ce, adj. Ametit (de somn, de betie, de frica etc.); zapacit, nauc; buimacit, buimatic. – Et. nec.
buimatic, BUIMÁTIC, buimatici, -ce, adj. (Rar) Buimac. – Buim[ac] + suf. -atic.
buimăceală, BUIMĂCEÁLĂ, buimaceli, s.f. Buimacire. – Buimaci + suf. -eala.
buimăci, BUIMĂCÍ, buimacesc, vb. IV. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina buimac. – Din buimac.
buimăcire, BUIMĂCÍRE, buimaciri, s.f. Faptul de a (se) buimaci; buimaceala. – V. buimaci.
buimăcit, BUIMĂCÍT, -Ă, buimaciti, -te, adj. Buimac. – V. buimaci.
bujor, BUJÓR, bujori, s.m. 1. Nume dat unor plante erbacee, dintre care una (numita si bujor de gradina) are flori mari, rosii, roz sau albe, iar alta (numita si bujor de câmp) are flori rosii ca sângele (Paeonia). ♢ Bujor românesc = specie de bujor ocrotita de lege, cu tulpina înalta de 50-80 cm si cu flori mari sângerii (Paeonia peregrina, var. romanica). ♦ Fig. Roseata naturala a obrajilor. 2. Compus: bujor-de-munte = smirdar. – Din bg. božur.
bujorel, BUJORÉL, bujorei, s.m. 1. Diminutiv al lui bujor; bujoras. 2. Mica planta erbacee cu frunze lunguiete si ovale si cu flori mari, purpurii; gemanarita (Orchis papilionacea). – Bujor + suf. -el.
bulă, BÚLĂ, bule, s.f. 1. Basica de aer sau de gaz aflata în masa unui lichid sau a unui solid. 2. Sfera, glob (mic) de metal, de sticla etc. 3. (În antichitate si în evul mediu) Pecete de aur, de argint sau de plumb, care se atasa unui act pentru a-l autentifica; p. ext. act care purta o astfel de pecete. ♢ Bula papala = act oficial emis de papi. – Din fr. bulle, lat. bulla.
bulb, BULB, bulbi, s.m. 1. Tulpina (subterana) a unor plante, alcatuita din frunze în forma de tunici sau solzi suprapusi (în care se depun substante de rezerva), cu un învelis membranos uscat. 2. (În sintagmele) Bulb pilos = partea terminala, umflata, a radacinii firului de par. Bulb rahidian = segment interior al creierului, în forma unei umflaturi, situat între maduva spinarii si protuberanta creierului. Bulbii ochilor = globii ochilor. Bulb aortic = dilatatie a arterei aorte situata la iesirea din inima, existenta la pesti si la batracieni. 3. Obiect, umflatura etc. care are forma unui bulb (1). – Din fr. bulbe, lat. bulbus.
bulbil, BULBÍL, bulbili, s.m. Lastar mic cu frunzisoare ca niste solzi, care se formeaza pe tulpina sau lânga radacina unor plante. – Din fr. bulbille.
bulboacă, BULBOÁCĂ, bulboace, s.f. (Reg.) Vâltoare. – Cf. b u l b u c.
bulboană, BULBOÁNĂ, bulboane, s.f. Adâncitura într-un râu, unde apa formeaza un vârtej; vâltoare, bulboaca. – Cf. b u l b u c.
bulbuc, BULBÚC, bulbuci, s.m. I. 1. Basica de apa, de sapun, de spuma, de aluat (când dospeste) etc. 2. Corp sferic (ca o basica). II. 1. Planta erbacee toxica din familia ranunculaceelor, cu flori mari globuloase de culoare galbena, cu vinisoare verzi pe dinafara, raspândita în regiunile de munte si ocrotita de lege (Trollius europeaeus). 2. (La pl.) Planta erbacee din familia campanulaceelor, viguroasa si înalta pâna la un metru, cu flori mari, albastre, care creste prin paduri (Campanula trachelium). – Formatie onomatopeica.
miscegenaţie, MISCEGENÁŢIE s. f. proces de metisare a diferitelor rase intrate în compact biosocial lent. (< engl. miscegenation)
bulbuca, BULBUCÁ, bulbúc, vb. I. 1. Refl. si tranz. A face ochii mari, a-i deschide tare (de mirare, uimire, spaima etc.); a (se) holba. 2. Intranz. si refl. (Despre apa, la pers. 3) A face bulbuci, a (se) bulbuci. – Cf. b u l b u c.
bulbuceală, BULBUCEÁLĂ, bulbuceli, s.f. Faptul de a bulbuci; zgomot produs de apa, când face bulbuci (I 1). ♦ (Concr.) Multime de bulbuci (I 1). – Bulbuci + suf. -eala.
bulbuci, BULBUCÍ, pers. 3 bulbuceste, vb. IV. Intranz. si refl. (Despre apa) A face bulbuci (I 1); a (se) bulbuca (2). – Din bulbuc.
buldog, BULDÓG, buldogi, s.m. Rasa de câini cu trupul îndesat, cu cap mare, bot turtit, falca de jos proeminenta si cu labe scurte si groase; mops. [Acc. si: búldog] – Din fr. bouledogue.
buldozer, BULDÓZER, buldozere, s.n. 1. Masina alcatuita dintr-un tractor pe senile, prevazut în fata cu o lama puternica, folosita pentru saparea si nivelarea terenurilor, pentru transportarea pe distante mici a pamântului, deszapezirea soselelor, etc. 2. Presa orizontala de matritat si de îndoit la cald. – Din engl., fr. bulldozer, rus. bul'dozer.
misă, MÍSĂ s. f. compozitie polifonica religioasa care se cânta, cu sau fara acompaniament instrumental, în bisericile romano-catolice în cadrul liturghiei. (< lat. missa)
buletin, BULETÍN, buletine, s.n. 1. (Urmat de determinari) Scurt comunicat, raport, anunt sau nota oficiala care contine informatii de actualitate si de interes public. ♦ Adeverinta eliberata de o autoritate pentru a atesta ceva. Buletin de analize medicale. ♦ Nume dat unei publicatii periodice cu scurte dari de seama, studii si informatii de specialitate etc. 2. (Adesea cu determinarea "de identitate") Act oficial care atesta identitatea unei persoane. 3. (În sintagma) Buletin de vot = imprimat cuprinzând numele si prenumele candidatilor la o alegere, cu ajutorul caruia alegatorii îsi exercita dreptul de vot. – Din fr. bulletin.
bulgar, BULGÁR, -Ă, bulgari, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. pl. Populatie turcica, asezata la sfârsitul sec. VII în regiunea de nord-est a Bulgariei, unde, în sec. VII-IX, a fost asimilata de slavi. 2. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Bulgariei. 3. Adj. Care apartine Bulgariei sau populatiei ei, privitor la Bulgaria sau la populatia ei; bulgaresc. + (Substantivat, f.) Limba bulgara. – Din sl. blŭgarinŭ.
bulgăre, BÚLGĂRE, bulgari, s.m. Bucata compacta dintr-o materie solida oarecare, mai ales de pamânt; grunz. [Var.: búlgar s.m.] – Et. nec.
bulgări, BULGĂRÍ, bulgaresc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A arunca cu bulgari în cineva. 2. A acoperi cu lut scheletul de nuiele împletite al unui grajd, al unei colibe etc. – Din bulgare.
bulgăroaică, BULGĂROÁICĂ, bulgaroaice, s.f. Femeie care face parte din populatia de baza a Bulgariei. – Bulgar + suf. -oaica.
bulgur, BULGÚR s.n. (Reg.) Grâu macinat mare, râsnit sau pisat; crupe de grâu. ♦ Mâncare gatita din acest grâu. – Din tc. bulgur.
mirtale, MIRTÁLE s. f. pl. ordin de plante cu flori, cu numeroase familii, printre care mirtaceele. (< fr. myrtales)
bulhac, BULHÁC, bulhace, s.n. (Reg.) Baltoaca. – Et. nec.
bullfinch, BULL-FINCH, bull-finch-uri, s.n. Obstacol la alergarile de cai, care consta dintr-un zid cu nuiele deasupra sau dintr-un zid de o anumita înaltime. [Pr.: búlfinci] – Din fr., engl. bull-finch.
mirtacee, MIRTACÉE s. f. pl. familie de plante dicotiledonate, cu tulpina arborescenta: mirtul si eucaliptul. (< fr. myrtacées)
bulonare, BULONÁRE s.f. Actiunea de a bulona. – V. bulona.
buluc, BULÚC, bulucuri, s.n. 1. Numar mare de oameni strânsi la un loc; droaie, gloata. ♦ (Adverbial) În masa, în rânduri strânse, cu gramada; unul peste altul, înghesuindu-se; repede, iute. 2. (În vechea organizare a armatei din tarile românesti) Unitate militara tactica formata din mercenari, care corespundea aproximativ efectivului unei companii; bulucbasie; p. ext. ceata de oameni înarmati. – Din tc. bölük.
bulumac, BULUMÁC, bulumaci, s.m. Stâlp de sustinere sau grinda de lemn care se întrebuinteaza la case, la porti, la spaliere de vii etc. – Et. nec.
bulversa, BULVERSÁ, bulversez, vb. I. Intranz. (Frantuzism) A rasturna cu totul, a întoarce pe dos, a pune în dezordine; a zapaci, a tulbura, a dezorienta. – Din fr. bouleverser.
bulversare, BULVERSÁRE, bulversari, s.f. (Frantuzism) Actiunea de a bulversa. – V. bulversa.
bulversat, BULVERSÁT, -Ă, bulversati, -te, adj. (Frantuzism) 2. (Despre lucruri) Care se afla în dezordine. 2. (Despre oameni) Zapacit, naucit; dezorientat. – V. bulversa.
bumbac, BUMBÁC, (1) s.m., (2, 3) s.n. 1. S.m. Planta textila din familia malvaceelor, de origine tropicala si subtropicala, cu flori galbui sau rosietice si cu fructele capsule, care contin numeroase seminte acoperite cu peri pufosi (Gossypium). 2. S.n. Fibra textila obtinuta, prin egrenare, de pe semintele bumbacului (1). ♦ (Pop.) Vata. ♢ Expr. A avea bumbac în urechi = a nu auzi bine. ♦ Fir rasucit de bumbac (2), întrebuintat la tesut sau la cusut. ♦ Ţesatura din fire de bumbac (2). ♢ Bumbac mercerizat = fir sau tesatura de bumbac (2) tratat cu diverse solutii spre a capata luciu. 3. S.n. (În sintagma) Bumbac colodiu = substanta exploziva pe baza de nitroceluloza. – Cf. scr. b u m b a k, bg. b u b a k, lat. med. b o m b a c i u m.
bumbăcar, BUMBĂCÁR, bumbacari, s.m. Lucrator care se ocupa cu scarmanatul si torsul firelor de bumbac (2); negustor de tesaturi de bumbac. – Bumbac + suf. -ar.
bumbăcăreasă, BUMBĂCĂREÁSĂ, bumbacarese, s.f. Lucratoare care se ocupa cu scarmanatul si torsul firelor de bumbac. – Bumbacar + suf. -easa.
bumbăcărie, BUMBĂCĂRÍE1, bumbacarii, s.f. 1. Întreprindere textila sau sectie dintr-o întreprindere textila în care se prelucreaza bumbacul (2).2. Produse confectionate din bumbac (2); cantitate mare de tesaturi de bumbac. 3. Teren plantat cu bumbac (1). – Bumbac + suf. -arie.
bumbăcărie, BUMBĂCĂRÍE2 s.f. Meseria bumbacarului. – Bumbacar + suf. -ie.
bumbăcăriţă, BUMBĂCĂRÍŢĂ, bumbacarite, s.f. Numele mai multor specii de plante erbacee cu flori brune-rosietice sau verzi-negricioase, cu fructul acoperit de peri matasosi, asemanatori bumbacului (1) (Eriophorum); lânarica. – Bumbac + suf. -arita.
bumbăceală, BUMBĂCEÁLĂ, bumbaceli, s.f. (Rar) Bumbacit. ♦ Fig. (Fam.) Bataie zdravana. – Bumbaci + suf. -eala.
bumbăcel, BUMBĂCÉL s.n. Ata de bumbac mercerizat (întrebuintata pentru broderie). – Bumbac + suf. -el.
bumbăci, BUMBĂCÍ, bumbacesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A vatui1. ♦ Fig. (Fam.) A bate zdravan pe cineva. – Din bumbac.
bumbăcit, BUMBĂCÍT s.n. Faptul de a bumbaci; vatuire, bumbaceala. – V. bumbaci.
bumburez, BUMBURÉZ, bumburezi, s.m. (Reg.) 1. Graunte; bob de mazare, de fasole etc. 2. Planta erbacee cu spice brun-închis: bumbusor (II 2) (Schoenus nigricans). – Cf. b u m b, b u b u r u z a.
bumerang, BUMERÁNG, bumeranguri, s.n. Arma de lemn îndoit în forma de unghi obtuz, folosita de populatia bastinasa a Australiei, care, datorita formei sale si a felului în care este aruncata, revine la locul de aruncare daca n-a atins tinta. – Din fr. boumerang.
bun, BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s.m. si f., (IX) bunuri, s.n., (X) adv. I. Adj. Care are calitati. 1. Care face în mod obisnuit bine altora, care se poarta bine cu altii; binevoitor. ♢ Expr. Bun la inima = milostiv. Bun, rau = oricum ar fi. (Substantivat) Bun si rau = toata lumea (fara deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ♢ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunatatea! 2. Care se achita de obligatiile morale si sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ♢ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunavoie. ♢ Expr. Sfat bun = îndemn întelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încapea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoana de încredere. A pune o vorba (sau un cuvânt) bun(a) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a sustine pe cineva. ♢ Compuse: bun-simt = capacitate bazata pe experienta cotidiana de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele: buna purtare = comportare conforma normelor moralei si educatiei: certificat de buna-purtare = a) (iesit din uz) certificat în care se atesta purtarea corecta a cuiva într-un serviciu, în scoala etc.; b) fig. recomandatie orala sau lauda adusa cuiva; buna-cuviinta = purtare cuviincioasa, crestere aleasa. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultator, îndatoritor; care are grija de parinti. 4. Caracteristic omului multumit, vesel, bine dispus. ♢ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; placut, satisfacator, agreabil. ♢ Expr. A i-o face buna sau a-i face (cuiva) una buna = a-i provoca cuiva o suparare. Una buna = o întâmplare deosebita, spirituala, o nostimada. A o pati buna = a avea necaz. (Ir.) Buna treaba! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ti-o buna! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ti-o buna ca ti-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situatie dificila sau inoportuna. 2. (Despre mâncaruri si bauturi) Gustos, apetisant, ales. ♢ Expr. Poama buna, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorala. ♢ Compus: bun-gust = simt estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelsugat. 4. (Despre miros) Frumos, placut, agreabil. 5. Linistit, tihnit, fara griji; fericit. Viata buna. ♢ (În formule de salut sau de urare) Buna ziua! Buna seara! Noapte buna! ♢ Compus: (Bot.) buna-dimineata = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-si îndeplineste bine menirea. ♢ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare data de autor, de editura, de redactie sau de alti beneficiari pe tiparul de corectura sau de proba, dupa care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre functiunile lor) Care functioneaza bine. ♢ Expr. Bun de gura = limbut. Bun de mâna = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbracaminte si încaltaminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sarbatoare. 4. De calitate superioara; p. ext. de pret, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ♢ Expr. A o lua de buna = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o tine (una si) buna = a sustine un lucru cu încapatânare. A sti una si buna = a se încapatâna în sustinerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulatie. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ♢ Expr. La ce bun? = la ce foloseste? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme si superstitii) Prevestitor de bine. ♢ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplacut, rau. VI. Adj. 1. Zdravan, puternic, strasnic. ♦ Considerabil, mare. ♢ Loc adv. În buna parte = în masura importanta. O buna bucata sau o bucata buna (de timp, de loc etc.) = o parte însemnata (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., si mai bine. ♢ Compuse: buna-credinta s.f. = a) obligatie de comportare corecta pe care partile trebuie s-o respecte la încheierea si la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane ca actioneaza în temeiul unui drept si conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de buna-credinta = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o buna zi (sau dimineata) = cândva, odata; pe neasteptate. VII. Adj. (Despre legaturi de rudenie) De sânge, adevarat. Tata bun. ♦ Var bun sau vara buna = var primar sau vara primara. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S.m. si f. (Înv. si pop.) Bunic, bunica. IX. S.n. 1. Ceea ce este util sau necesar societatii sau individului pentru a-i asigura existenta, bunastarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanta în circulatia economica. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce poseda cineva; avut, proprietate, avere; bogatie, avutie. ♢ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ♢ Bune oficii = interventie a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvarii pe cale pasnica, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprima o aprobare) Bine, da, asa. – Lat. bonus.
miringoplastie, MIRINGOPLASTÍE s. f. refacere chirurgicala a membranei timpanului. (< fr. myringoplastie)
bunătate, BUNĂTÁTE, (1 3, II) bunatati, s.f. I. 1. Însusirea de a fi bun, înclinarea de a face bine; p. ext. îndurare, mila, blândete; bunete. 2. Bunavointa, amabilitate. ♢ Expr. Ai bunatate (sau bunatatea) ori fa bunatatea (sa...) = te rog, fii bun (sa...). 3. Fapta buna, binefacere. 4. Gust bun, placut. II. (Concr.) 1. (La pl.) Mâncare sau bautura (foarte) buna. 2. (Mai ales la pl.) Lucru de calitate (foarte) buna. 3. (La pl.) Averi, bogatii. – Lat. bonitas, -atis.
mirialitru, MIRIALÍTRU s. m. unitate de masura pentru capacitati, de 10000 de litri. (< fr. myrialitre)
bundă, BÚNDĂ, bunde, s.f. 1. Haina lunga si larga de postav, îmblanita, purtata de barbati; burca1; (reg.) blana mare facuta din piei de oaie, întrebuintata de tarani ca îmbracaminte de iarna. 2. (Reg.) Pieptar (1). – Din magh. bunda.
bundiţă, BUNDÍŢĂ, bundite, s.f. 1. Diminutiv al lui bunda. 2. (Bot.; în compusul) Bundita vântului = planta erbacee cu flori violete-purpurii, care creste prin fânete, pe câmpuri, pe dealuri (Phlomis pungens). – Bunda + suf. -ita.
bunget, BUNGÉT, bungeturi, s.n. (Reg.) Padure sau portiune de padure deasa si întunecoasa; desis. [Acc. si: búnget] – Cf. alb. b u n k.
bunică, BUNÍCĂ, bunici, s.f. 1. Mama tatalui sau a mamei; mamaie, mama-mare, bunita, buna (VIII), bâta, iaca. 2. ♢ Expr. (Pe) când era bunica fata (mare) = demult. 2. (Reg.) Termen cu care se adreseaza cineva unei femei batrâne. – Buna + suf. -ica.
bur, BUR, -Ă, buri, -e, s.m. si f. (La pl.) Populatie în Africa de Sud constituita din urmasii colonistilor europeni, în special olandezi, stabiliti aici în secolul al XVII-lea; (la sg.) persoana care face parte din aceasta populatie. – Din pronuntarea bur a cuv. engl. boer.
buracă, BURÁCĂ, buraci, s.f. (Reg.) Negura groasa, deasa. – Cf. b u r a.
burare, BURÁRE, burari, s.f. Actiunea de a bura2; buraj. ♢ Burarea caii = îndesare manuala sau cu mijloace mecanizate a balastului sub traversele unei linii de cale ferata. – V. bura2.
burcă, BÚRCĂ2, burci, s.f. (Reg.) Turta din malai care se coace pe vatra, în spuza. – Et. nec.
burdac, BURDÁC, burdace, s.n. (Reg.) Urcior cu gura strâmta si cu dop. – Et. nec. Cf. b a r d a c.
burduf, BURDÚF, burdufuri, s.n. 1. Sac facut din piele netabacita, uneori din stomacul unui animal (capra, oaie, bivol), în care se pastreaza sau se transporta brânza, faina, apa etc. ♢ Expr. Burduf de carte = foarte învatat; toba de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strâns, încât sa nu se poata misca; a lega fedeles, a lega cobza. (Reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mâncare) = a mânca foarte mult, a se ghiftui. 2. Sac facut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazineaza aerul la cimpoi, la armonica etc. 3. Învelitoare de piele pentru picioare la trasurile, descoperite. ♢ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netaiata, prinsi de restul încaltamintei; bocanci facuti dintr-o singura bucata. 4. Învelitoare elastica de piele, pânza etc. a spatiului de comunicatie dintre doua vagoane de calatori. ♦ Garnitura de piele sau de cauciuc prin care se leaga doua conducte dintr-un motor. 5. Basica (1) uscata, care, pe vremuri, se întrebuinta în loc de geam. 6. (Reg.) Burduhan. 7. (Reg.) Copca în gheata. [Var.: burdúv, burdúh, burdús s.n.] – Et. nec.
burduhan, BURDUHÁN, burduhane, s.n. (Pop.) Stomacul animalelor rumegatoare; burduf (6); p. ext. burta (1); bârdan [Var.: burdihán s.n.] – Burduh + suf. -an.
burduşi, BURDUSÍ, burdusesc, vb. IV. 1. Tranz. A umple ceva ca pe un burduf (1); a îndesa, a ticsi. ♦ Refl. (Rar; despre ape) A se umfla. 2. Refl. (Despre tencuiala sau varul de pe pereti, despre placajul unei mobile etc.) A se scoroji, a se coscovi. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A bate zdravan pe cineva. – Din burdus.
miraj, MIRÁJ s. n. 1. fenomen optic datorat refractiei luminii, care face uneori ca imaginea unor lucruri departate si ascunse dincolo de orizont sa apara mai apropiata si rasturnata. 2. (fig.) iluzie. 3. lucru atragator; farmec, atractie. 4. examinare a oualor supuse incubatiei cu ajutorul ovoscopului. (< fr. mirage)
burduşire, BURDUSÍRE, burdusiri, s.f. 1. Actiunea de a burdusi. 2. Deformare accidentala a unui perete de tabla, cu formarea unei convexitati. – V. burdusi.
buret, BURÉT s.n. 1. Fir de matase naturala, gros si neregulat, obtinut prin macerarea speciala a unor gogosi. 1. Ţesatura de matase fabricata din acest fir; p. ext. tesatura de bumbac cu fir gros, noduros si poros. – Din fr. bourrette.
burete, BURÉTE bureti, s.m. 1. (Bot.) Nume generic dat unor ciuperci; spongie. ♢ Expr. (Fam.) Doar n-am mâncat bureti = doar n-am înnebunit! 2. (În sintagma) Burete-de-mare = (la pl.) Încrengatura de nevertebrate marine, fixate de stânci, cu forma variata si cu scheletul constituit din spicule si bastonase silicioase sau calcaroase (Spongiaria); (si la sg.) animal din aceasta încrengatura; spongier. ♦ Scheletul poros al acestui animal (sau obiect similar fabricat din cauciuc, material plastic), care, datorita proprietatii de a absorbi lichidele, se întrebuinteaza la stersul tablei de scris, la spalat etc. – Lat. •boletis sau refacut din bureti (pl. lui •buret(u) < lat. boletus).
burg, BURG, burguri, s.n. Castel medieval; cetate, asezare fortificata, cu caracter militar sau administrativ; oras medieval; p. ext. oras vechi. – Din fr. bourg.
burghez, BURGHÉZ, -Ă, burghezi, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Creat de burghezie, referitor la burghezie, propriu acesteia, purtând caracterul ei; care face parte din burghezie. 2. S.m. si f. Persoana care apartine burgheziei; ♢ Mic-burghez: a) persoana care face parte din mica burghezie; b) fig. persoana cu vederi înguste; filistin. 3. (În orânduirea feudala) Orasean, târgovet. [Pl. si: burgheji] – Din it. borghese.
burghezie, BURGHEZÍE, burghezii, s.f. 1. (În teoria marxista) Clasa sociala urbana detinatoare de capital, care îsi desfasoara activitatea în sectorul industrial comercial si bancar. ♦ (În societatea medievala) Locuitorii de la orase; târgovetii, populatia oraselor, orasenime. 2. (În sintagma) Mica burghezie = parte a burgheziei (1) formata din micii producatori, micii comercianti, functionari etc. – Din it. borghesia.
burgrav, BURGRÁV, burgravi, s.m. (În Germania, în evul mediu) Titlu dat conducatorului unui burg; persoana care purta acest titlu. – Din fr. burgrave.
buric, BURÍC, burice, s.n. 1. Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la fetus; cicatrice ramasa în mijlocul abdomenului dupa caderea cordonului ombilical; ombilic. ♦ Fig. Mijloc, centru. ♢ Expr. Buricul pamântului = centrul pamântului. A se crede (sau a se socoti) buricul pamântului = a se crede (sau a se socoti) cel mai important dintre toti. ♦ Cordonul ombilical prin care fetusul primeste hrana din corpul mamei. 2. (În sintagma) Buricul degetului = vârful degetului. 3. Compus: buricul-apei = planta erbacee cu flori mici, albe sau rosietice, dispuse în umbele (Hydrocotyle vulgaris). – Lat. •umbulicus (= umbilicus), prin deglutinare: un – buric.
miraculos, MIRACULÓS, -OÁSĂ adj. 1. care are caracterul unui miracol; minunat, uimitor, extraordinar. 2. cu efecte exceptionale, care face minuni. ♢ (s. n.) totalitatea elementelor supranaturale care intervin în basme si legende. (< fr. miraculeux, lat. miraculosus)
buriu, BURÍU, burie, s.n. (Înv. si reg.) Butoias cu capacitatea de peste 100 l, în care, în gospodariile taranesti, se pastreaza de obicei tuica sau otetul. – Din bg. burija.
burlac, BURLÁC, burlaci, s.m. (Adesea adjectival) Barbat necasatorit; celibatar, holtei1, becher. – Din rus., ucr. burlak.
burlan, BURLÁN, burlane, s.n. Tub de tinichea, de fonta etc. prin care se scurge apa de la jgheaburile acoperisului. ♦ Jgheab prin care se scurge apa dintr-un izvor, dintr-o cismea etc. ♦ Tub cilindric de tinichea sau de olane, prin care trece fumul din soba în cos; urloi. ♦ Tub de beton, de fonta etc. din care se fac canale, utilaje pentru exploatarea miniera etc. – Cf. tc. b o r u.
burlăci, BURLĂCÍ, burlacesc, vb. IV. Intranz. A duce viata de burlac; holtei2. – Din burlac.
burlăcie, BURLĂCÍE s.f. Viata de burlac; holteie. – Burlac + suf. -ie.
burlesc, BURLÉSC, -Ă, burlesti, adj., s.f. 1. Adj. De un comic excesiv, grotesc, extravagant si adesea vulgar. ♢ Teatru burlesc = tip de teatru comic, caracterizat prin caricaturizare si parodiere. 2. S.f. Compozitie muzicala de mici proportii, cu un pronuntat caracter umoristic. – Din fr. burlesque, it. burlesco.
burlet, BURLÉT, burleti, s.m. Snur gros din bumbac, din cauciuc, din material sintetic, din hârtie gudronata sau din lame metalice, care se pune la usi sau la ferestre pentru a împiedica patrunderea frigului. – Din fr. bourrelet.
miracol, MIRÁCOL s. n. 1. eveniment, întâmplare contrara legilor naturii, inexplicata rational; minune. 2. reprezentatie teatrala din evul mediu cu subiect religios sau istoric, în care intervin elemente ale miraculosului crestin. (< it. miracolo, lat. miraculum, fr. miracle)
bursă, BÚRSĂ1, burse, s.f. Alocatie baneasca (lunara) acordata de stat, de o institutie etc. unui elev sau unui student, pentru a-si acoperi cheltuielile de întretinere în timpul studiilor; întretinere gratuita acordata de stat, de o institutie etc. unui elev sau unui student stipendiu. – Din fr. bourse.
bursă, BÚRSĂ2, burse, s.f. Institutie unde se negociaza hârtii de valoare si valute straine sau unde se desfasoara tranzactii de marfuri. ♢ Expr. A juca la bursa = a cumpara si a revinde efecte de bursa2, cu scopul de a realiza un venit de pe urma urcarii sau scaderii pretului lor. ♦ Bursa neagra = comert clandestin. Bursa muncii = institutie care înregistreaza cererile de lucru si mijloceste angajarile. – Din fr. bourse.
bursuc, BURSÚC, bursuci, s.m. Mamifer carnivor cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi si aspri de culoare cenusie, cu doua dungi negre, cu picioare scurte, cu capul lunguiet, având un fel de rât asemanator cu al porcului; viezure. ♦ Fig. Om sau copil mic, îndesat si greoi; om retras, izolat, ursuz. – Din tc. borsuk.
bursucă, BURSÚCĂ, bursuce, s.f. Planta erbacee mica, cu flori violet-închis, asezate în forma de spic la vârful tulpinii si fructe capsule (Bartsia alpina). – Din bursuc.
burtă, BÚRTĂ, burti, s.f. 1. (Pop.) Abdomen, pântece. ♢ Ciorba de burta = ciorba facuta din stomac de vaca. ♢ Expr. (Fam.) A sta cu burta la soare = a sta degeaba. Burta de popa, se spune despre cineva care manânca si bea mult. 2. Fig. Partea bombata, mai ridicata sau mai iesita în afara, a unor obiecte. – Et. nec.
buruiană, BURUIÁNĂ, buruieni, s.f. (Pop.) Nume generic pentru diverse plante erbacee necultivate. ♢ Buruiana de leac = planta medicinala. ♦ Nume dat unor plante necultivate comestibile. [Pl. si: buruiene. – Var.: buruián s.n.] – Din bg., scr. burjan.
mirabilis, MIRÁBILIS s. m. planta erbacee, din Africa si America, cultivata pentru florile sale în forma de pâlnie, diferit colorate, care se deschid numai seara; frumoasa-noptii. (< fr., lat. mirabilis)
burzului, BURZULUÍ, burzuluiesc, vb. IV. Refl. 1. A se mânia brusc; a se rasti (la cineva); a se bursuca. ♦ Fig. (Despre vreme) A se schimba în rau. ♦ Refl. si tranz. fact. (Înv.) A (se) rascula, a (se) razvrati. 2. (Despre par) A se zbârli. ♢ Expr. (Tranz.; fam.) A-si burzului creasta = a se grozavi, a se îngâmfa. – Din magh. borzolni.
miozotis, MIOZÓTIS s. m. planta erbacee cu flori mici, albastre, rosii si albe, în padurile de munte; nu-ma-uita. (< fr. myosotis)
business, BUSINESS, businessuri, s.n. (Englezism) 1. Afacere. 2. Ocupatie, munca. [Pr.: bíznis] – Din engl. business.
businessman, BUSINESSMAN, businessmeni, s.m. (Englezism) Om de afaceri. [Pr.: bíznismen] – Din engl. businessman.
busolă, BUSÓLĂ, busole, s.f. Instrument alcatuit dintr-un cadran si un ac magnetic mobil care, lasat liber, se asaza pe directia nord-sud. ♢ Expr. A-si pierde busola = a se zapaci, a-si pierde dreapta judecata, simtul masurii. ♦ Fig. Calauza, conducator. – Din fr. boussole.
mioză, MIÓZĂ s. f. contractie a pupilei oculare. (< fr. myosis)
busuioc, BUSUIÓC, -OÁCĂ, busuioci, -oace, subst., adj. I. Subst. 1. S.m. Planta erbacee de gradina din familia labiatelor, cu tulpina paroasa, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros placut (Ocimum basilicum). ♢ Compuse: busuioc-rosu = planta erbacee ornamentala, cu flori mici, rosii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-salbatic = planta erbacee cu tulpina paroasa si flori violete (Prunella vulgaris). 2. S.n. (Reg.) Numele unui dans popular asemanator cu hora; melodie dupa care se executa acest dans. II. Adj. (Despre fructe, vin) Cu aroma de busuioc (I 1). ♦ Pere busuioace = soi de pere raspândit mai mult în Moldova, ovale, galbene-verzui si rosu-aprins pe partea însorita. ♦ (Substantivat, f.) Varietate de vita de vie; strugure produs de aceasta vita. [Var.: bosuióc s.n.] – Din bg. bosilek, scr. bosiljak.
buşmachiu, BUSMACHÍU, busmachii, s.m. (Înv. si reg.) Pantof de casa; papuc1. – Din rus., ucr. bašmak.
buşon, BUSÓN, busoane, s.n. 1. Dop din pluta, cauciuc, lemn etc. prevazut cu ghivent. 2. Piesa cilindrica de portelan, care face parte din dispozitivul de siguranta al unui circuit electric. – Din fr. bouchon.
buştean, BUSTEÁN, busteni, s.m. Trunchi de copac taiat si curatat de crengi; partea trunchiului unui copac ramasa în pamânt dupa taiere; bustihan. ♢ Expr. (Adverbial) A dormi bustean = a dormi adânc. A (se) lamuri bustean = a lasa (sau a ramâne) nedumerit în urma unei explicatii neclare. – Et. nec.
butac, BUTÁC, -Ă, butaci, -ce, adj. (Despre unele animale) Cu coarne scurte si groase. – Cf. magh. b u t a.
butadienă, BUTADIÉNĂ, butadiene, s.f. Substanta chimica din clasa hidrocarburilor nesaturate, care se prezinta ca un gaz incolor, insolubil în apa si care se utilizeaza la prepararea cauciucurilor sintetice, a lacurilor etc. [Pr.: -di-e-] – Din fr. butadiène.
butalcă, BUTÁLCĂ, butalci, s.f. Unealta de lemn constituita dintr-o bara cilindrica subtire cu doua placi fixate în cruce la unul dintre capete, folosita la farâmitarea cheagului de lapte în vederea formarii casului si a eliminarii zerului. – Et. nec.
butan, BUTÁN, butani, s.m. Hidrocarbura saturata, cu patru atomi de carbon în molecula, care se gaseste în gazele de sonda si de cracare sau se obtine pe cale industriala. – Din fr. butane.
butanol, BUTANÓL, butanoli, s.m. Substanta chimica din clasa alcoolilor, folosita ca dizolvant pentru lacuri si intermediar în sinteze organice; alcool butilic. – Din fr. butanol.
butanonă, BUTANÓNĂ, butanone, s.f. (Chim.) Lichid inflamabil cu miros de acetona, utilizat în industria chimica si farmaceutica; metilacetona, metiletilcetona. – Din fr. butanone.
butaş, BUTÁS, butasi, s.m. Portiune de lastar, de radacina sau de frunza, detasata de la planta-mama si sadita în pamânt, cu scopul de a se înradacina si de a forma o planta noua. – Din magh. bujtás.
butăşi, BUTĂSÍ, butasesc, vb. IV. Tranz. A înmulti o planta prin butasi înradacinati. – Din butas.
butăşire, BUTĂSÍRE, butasiri, s.f. Actiunea de a butasi; butasit1. – V. butasi.
miotonie, MIOTONÍE s. f. spasm al muschiului. ♢ stare de boala caracterizata prin tulburari în contractarea muschilor. (< fr. myotonie)
butelcă, BUTÉLCĂ, butelci, s.f. (Reg.) Butelie (2). ♦ Damigeana mica cu gâtul strâmt facuta din pamânt ars si folosita pentru pastrarea apei, a vinului etc. – Din ucr. butelka.
butenă, BUTÉNĂ, butene, s.f. Substanta chimica obtinuta prin cracarea produselor petroliere; butilena. – Din fr. boutène.
butirat, BUTIRÁT, butirati, s.m. Sare sau ester al acidului butiric, cu miros de flori sau de fructe, întrebuintat în parfumerie, în industria alimentara. – Din fr. butyrate.
butiric, BUTÍRIC adj. (În sintagma) Acid butiric = acid organic care se gaseste în grasimile animale, mai ales în unt, întrebuintat la prepararea unor esteri, a celulozei etc. – Din fr. butyrique.
butirină, BUTIRÍNĂ s.f. Ester al glicerinei cu acidul butiric, unul dintre principalii componenti ai grasimilor. – Din fr. butyrine.
butoi, BUTÓI, butoaie, s.n. 1. Vas de lemn facut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru pastrarea lichidelor, a muraturilor etc.; bute. ♢ Expr. Butoi fara fund = se spune despre cei care beau fara masura. A vorbi ca din butoi = a avea vocea ragusita. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Partea cilindrica la revolvere, în care se introduc cartusele. – Bute + suf. -oi.
buton, BUTÓN, (1) butoane, s.n., (2) butoni, s.m. 1. S.n. Piesa mica, în forma de disc, care, prin apasare sau învârtire, asigura un contact electric sau o actiune mecanica. ♦ Fus legat cu un capat de corpul unei piese care efectueaza o miscare circulara, situat excentric fata de axa de rotatie a acesteia. 2. S.m. Un fel de nasture mobil din metal, sidef sau alte materiale cu care se încheie gulerele, mansetele etc. ♦ Capsa (1). – Din fr. bouton.
butuc, BUTÚC, butuci, s.m. 1. Bucata dintr-un trunchi de copac taiat si curatat de crengi; butura. ♦ Bucata groasa de lemn de foc; bustean, buturuga. ♢ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât sa nu mai poata misca; a lega cobza, a lega fedeles. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucata groasa de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la macelarie; trunchi care servea calaului pentru decapitarea condamnatilor. 2. Fig. Om prost si necioplit. 3. Partea de jos, mai groasa, a tulpinii vitei de vie (de la pamânt pâna la punctul de ramificatie). 4. Partea centrala a unui corp rotativ, care se monteaza pe un arbore si în care sunt înfipte spite (la roti), pale (la elice) etc. Butucul rotii. 5. Bucata groasa de lemn prevazuta cu gauri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestatilor si prizonierilor. 6. Partea superioara a jugului. 7. Talpa sau scaunul razboiului de tesut. – Et. nec.
miospasm, MIOSPÁSM s. n. contractie musculara spasmodica. (< fr. myospasme)
buturugă, BUTURÚGĂ, buturugi, s.f. Bucata noduroasa sau scorburoasa dintr-un trunchi de copac; butuc, butura. ♦ Bucata groasa de lemn de foc; bustean. – Cf. b u t u r a si t u m u r u g.
buzat, BUZÁT, -Ă, buzati, -te, adj. 1. Cu buze mari si groase. 2. Fig. Pacalit, înselat. – Buza + suf. -at.
buză, BÚZĂ, buze, s.f. l. Fiecare dintre cele doua parti carnoase care marginesc gura si acopera dintii. ♢ Buza de iepure = anomalie congenitala care consta în faptul ca buza este usor despicata (ca la iepure). ♢ Expr. (Fam.) A ramâne cu buzele umflate = a ramâne înselat, dezamagit în asteptarile sale. A-si musca buzele (de necaz sau de parere de rau) = a regreta foarte tare, a se cai. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a ramâne pagubas; a fluiera a paguba. A se sterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit sa renunte la ceva. A-i crapa (sau a-i plesni, a-i scapara, a-i arde cuiva) buza (de sau dupa ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-si linge buzele (dupa ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lasa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copil) a fi gata sa izbucneasca în plâns. ♦ Margine a unei rani pricinuite de o taietura adânca. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza strachinii. ♢ Expr. (Rar) Plin (pâna în) buza = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui sant, a unei paduri etc. 4. Ascutis al unor instrumente de taiat; tais. 5. (În sintagma) Buza de bandaj = partea proeminenta a bandajului montat pe rotile autovehiculelor de cale ferata, care serveste la mentinerea si la conducerea vehiculului respectiv pe sina. – Cf. alb. b u z ë.
buzdugan, BUZDUGÁN, buzdugane, s.n. 1. Maciuca sau ghioaga de fier (cu maciulia tintuita), folosita în vechime ca arma de lupta sau ca semn al puterii domnesti. 2. Planta acvatica cu frunze plutitoare, cu flori verzi-alburii si cu fructe în forma de maciuca; capul-ariciului, sovar (Sparganium ramosum). – Din tc. bozdoğan.
buzer, BÚZER, buzere, s.n. Aparat electric care produce un sunet intermitent caracteristic si care este folosit în telefonie. – Din engl. buzzer.
buzni, BUZNÍ, buznesc, vb. IV. Intranz. (Rar) a da buzna; a ataca fara veste; a navali. – Din [a da] buzna.
mioritic, MIORÍTIC, -Ă I. adj. 1. din balada populara "Miorita". ♢ care aminteste de "Miorita". 2. spatiu ~ = (în conceptia lui Lucian Blaga) spatiu geografic românesc constituit dintr-un plai ondulat, cu alternante între deal si vale; univers spiritual specific românesc, solidar cu acest orizont. II. s. m. câine ciobanesc românesc, cu capul masiv, botul puternic, trunchiul alungit, cu parul alb, lung si abundent. (< "Miorita" + -/t/ic)
buzunăreală, BUZUNĂREÁLĂ, buzunareli, s.f. Actiunea de a buzunari. – Buzunari + suf. -eala.
cabală, CABÁLĂ, (2) cabale, s.f. 1. Interpretare ebraica ezoterica si simbolica a Vechiului testament; doctrina bazata pe aceasta interpretare. 2. Fig. Uneltire, intriga. – Din fr. cabale, germ. Kabale.
mioplastie, MIOPLASTÍE s. f. operatie chirurgicala pentru refacerea unui muschi. (< fr. myoplastie)
cabanos, CABANÓS, cabanosi, s.m. Cârnacior subtire, uscat, preparat din carne de vita si de porc. [Acc. si: cabános – Var.: gabanós s.n.] – Din pol. kabános.
cabazlâc, CABÁZLẤC, cabazlâcuri, s.n. (Înv. si reg.) Pacaleala, pozna, gluma. – Din tc. [hok]kabazlik.
cabernet, CABERNÉT subst. Soi de vita de vie cu struguri mici de culoare neagra-albastruie, cultivat pentru producerea vinurilor rosii de calitate superioara. ♦ Vin produs din acest soi. – Din fr. cabernet.
cabestan, CABESTÁN, cabestane, s.n. Troliu cu ax vertical pe care se înfasoara cablul de tractiune, folosit la deplasarea sarcinilor si a vehiculelor pe distante relativ scurte. – Din fr. cabestan.
cabinet, CABINÉT, cabinete, s.n. I. 1. Încapere dintr-o locuinta sau dintr-o institutie, folosita pentru exercitarea unei profesiuni. ♦ Biroul unei persoane cu munca de raspundere. Cabinetul ministrului ♢ Sef (sau director) de cabinet = functionar însarcinat cu pregatirea lucrarilor unui conducator de mare institutie. Lucrari de cabinet = lucrari auxiliare, de secretariat. (În unele tari) Cabinet de instructie = birou pentru cercetarea si trierea probelor de acuzare condus de un judecator de instructie. ♢ Încapere în care sunt expuse obiecte de muzeu, de studiu etc. Cabinet de numismatica. 2. Sectie sau serviciu în întreprinderi, în institutii de învatamânt etc., destinate unor studii si consultatii de specialitate. Cabinet tehnic. 3. (În unele tari) Consiliu de ministri; guvern. II. Mobila de dimensiuni mici, cu sertare, destinata pastrarii obiectelor de pret. – Din fr. cabinet.
cabla, CABLÁ, cablez. vb. I. Tranz. 1. A confectiona un cablu prin rasucirea sau împletirea firelor în manunchiuri si unirea manunchiurilor între ele. 2. A aseza, a instala cabluri de telecomunicatii. ♦ A face legatura (unui bloc, unei case etc.) cu un cablu de telecomunicatii. – Din fr. câbler.
cablare, CABLÁRE, cablari, s.f. Actiunea de a cabla si rezultatul ei. – V. cabla.
cablu, CÁBLU, cabluri, s.n. 1. Funie groasa obtinuta prin rasucirea unor (grupuri de) fire vegetale sau metalice, folosita la utilajul de transport sau de ridicat. 2. Conducta electrica formata din mai multe fire izolate (acoperite cu un învelis vegetal sau metalic). 3. Unitate de masura pentru distante, egala cu a zecea parte dintr-o mila marina, adica cu 185,2 m; ancablura. – Din fr. câble.
cabotin, CABOTÍN, -Ă, cabotini, -e, s.m. si f. 1. (în trecut, în Franta) Actor (sau actrita) ambulant(a). 2. Actor (sau actrita) mediocru(a) care urmareste obtinerea de efecte teatrale cu mijloace facile, de prost gust; p. ext. persoana care urmareste sa obtina succese usoare prin mijloace ieftine. – Din fr. cabotin.
cabrare, CABRÁRE, cabrari, s.f. Actiunea de a cabra si rezultatul ei; ridicare a unui cal pe picioarele dinapoi; cabraj. – V. cabra.
cabriolă, CABRIÓLĂ, cabriole, s.f. Salt al calului prin care acesta se întoarce în loc. [Pr.: -bri-o-] – Din fr. cabriole.
caca, CÁCA subst. (În limbajul copiilor) 1. Materii fecale, excremente. 2. Lucru murdar, respingator. – Cf. fr. c a c a.
cacadâr, CACADẤR, cacadâri, s.m. (Bot.; reg.) Maces. – Et. nec.
cacao, CACÁO s.f. Samânta arborelui de cacao, folosita (sub forma de produs pulverulent) în alimentatie, mai ales la fabricarea ciocolatei si a unor bauturi hranitoare. ♢ Unt (sau ulei) de cacao = substanta grasa, de culoare alba-galbuie, extrasa din pulberea de cacao si folosita la fabricarea ciocolatei, în industria farmaceutica, în cosmetica etc. ♦ Bautura preparata cu pulbere de cacao. [Pr.: -ca-o] – Din fr. cacao.
cacaotier, CACAOTIÉR, cacaotieri, s.m. Arbore de cacao. [Pr.: -ca-o-ti-er] – Din fr. cacaotier.
cacealma, CACEALMÁ, cacealmale, s.f. (La jocul de carti) Inducere în eroare a adversarului, caruia îi lasi impresia ca ai carti mai bune decât ale lui. ♦ P. gener. Pacaleala, înselaciune. – Din tc. kaçirma
caciur, CÁCIUR, -Ă, caciuri, -e. s.m., adj. (Miel) cu blanita de culoare neagra pe trunchi si brumarie pe bot, urechi, labe si coada. – Et. nec.
cacofonic, CACOFÓNIC, -Ă, cacofonici, -ce, adj. Care produce o cacofonie; lipsit de armonie. – Din fr. cacophonique.
cacofonie, CACOFONÍE, cacofonii, s.f. Asociatie neplacuta de sunete; cacofonism. ♦ (Muz.) Suprapunere de sunete discordante; lipsa de armonie. – Din fr. cacophonie.
cacofonism, CACOFONÍSM, cacofonisme, s.n. (Rar) Cacofonie. – Cacofonie + suf. -ism.
cacogeneză, CACOGENÉZĂ, cacogeneze, s.f. (Med.) Dezvoltare anormala a unui organ. – Din fr. cacogenèse.
cacografie, CACOGRAFÍE, cacografii, s.f. Ortografiere gresita. – Din fr. cacographie.
cacologie, CACOLOGÍE, cacologii, s.f. Constructie, locutiune gresita. – Din fr. cacologie.
cacom, CACÓM, (1) cacomi, s.m., (2) cacomuri, s.n. (Înv. si reg.) 1. S.m. (Zool.) Hermina. 2. S.n. Blana de hermina. – Din tc. kakim.
cacosmie, CACOSMÍE, cacosmii, s.f. (Med.) Deficienta constând în perceperea exagerata a mirosurilor urâte. – Din fr. cacosmie.
cactacee, CACTACÉE, cactacee, s.f. Cactee. – Din fr. cactacées.
cactee, CACTÉE, cactee, s.f. (La pl.) Familie de plante exotice adaptate la uscaciune prin tulpinile carnoase, pline cu suc apos sau laptos, si prin frunzele reduse sub forma de spini; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie; cactacee. – Din fr. cactées.
cactus, CÁCTUS, cactusi, s.m. Nume dat mai multor specii de plante din familia cacteelor, cultivate la noi ca plante ornamentale. – Din fr. cactus.
cadastrare, CADASTRÁRE, cadastrari, s.f. Actiunea de a cadastra. – V. cadastra.
cadastru, CADÁSTRU s.n. 1. Totalitatea lucrarilor tehnice de determinare exacta a unor proprietati funciare, cu toate caracteristicile lor; p. ext. serviciile care efectueaza aceste lucrari. ♢ Registru de cadastru = registru în care sunt trecute datele de identificare a proprietatilor funciare pe un anumit teritoriu. 2. Stiinta aplicata care se ocupa cu lucrarile de cadastru (1). – Din fr. cadastre.
cadă, CÁDĂ, cazi, s.f. 1. Vas mare pentru îmbaiat; baie1, vana (1). 2. Recipient mare, deschis, din lemn, din metal, din beton etc.; în care se introduc lichidele folosite în diverse operatii tehnologice. 3. Vas mare din doage, întrebuintat la prepararea vinului, a rachiului etc.; zacatoare. – Din sl. kadĩ.
cadenţare, CADENŢÁRE, cadentari, s.f. (Rar) Actiunea de a cadenta. – V. cadenta.
cadenţat, CADENŢÁT, -Ă, cadentati, -te, adj. (Adesea adverbial) Executat în cadenta, în tact; ritmat. – V. cadenta.
cadenţă, CADÉNŢĂ, cadente, s.f. 1. Miscare ritmica si uniforma; ritm. ♢ Loc. adv. În cadenta = cu miscari repetate la intervale egale. ♦ Numarul de lovituri pe care o arma de foc le trage pe minut. ♦ (Fiz.) Frecventa; viteza de repetare a unui fenomen. 2. Succesiune ritmica a unor unitati poetice (picioare, silabe) accentuate, care produc un efect auditiv armonios. ♦ Succesiune de armonii care produc impresia unei încheieri într-o compozitie muzicala. 3. Pasaj mai mare de virtuozitate solistica dintr-un concert instrumental, interpretat fara acompaniament. – Din fr. cadence, it. cadenza.
cadenţmetru, CADENŢMÉTRU, cadentmetre, s.n. (Fiz.) Instrument pentru masurarea radioactivitatii. – Din germ. Kadenzmeter.
cadmia, CADMIÁ, cadmiez, vb. I. Tranz. A acoperi suprafata unui obiect metalic cu un strat subtire de cadmiu în scopul protejarii ei contra eroziunii. [Pr.: -mi-a] – Din cadmiu.
cadmiere, CADMIÉRE, cadmieri, s.f. Actiunea de a cadmia si rezultatul ei. [Pr.: -mi-e] – V. cadmia.
cadran, CADRÁN, cadrane, s.n. 1. (La aparate si instrumente de masurat) Suprafata (de obicei circulara) prevazuta cu anumite diviziuni, pe care se citesc indicatiile acului indicator al unui instrument de masura, al unui ceasornic etc. ♢ Cadran solar = ceas solar. 2. Arc (sau sector) care reprezinta un sfert de cerc. – Din fr. cadran.
cadril, CADRÍL, cadriluri, s.n. Dans de origine franceza, cu miscare lenta, constând dintr-un sir de figuri în cursul carora partenerii se schimba între ei; melodia dupa care se executa acest dans. – Din fr. quadrille.
cadru, CÁDRU, cadre, s.n. I. 1. Rama în care se fixeaza un tablou, o fotografie etc. ♦ Tablou, fotografie etc. înramate ♦ Fig. Persoana foarte frumoasa. 2. Pervaz al unei usi sau al unei ferestre. ♦ Deschizatura a zidului ocupata de o usa sau de o fereastra. ♦ Desen care înconjura, margineste un text, o harta, o fotografie etc. ♦ Portiune a unei marci postale pe care este executat desenul. 3. Fig. Mediu, ambianta. ♦ Spatiu în limitele caruia este cuprinsa o imagine pe o pelicula cinematografica. 4. Fig. Limitele unei probleme, ale unui subiect, ale unei actiuni etc.; p. ext. cuprinsul dintre aceste limite. 5. Schelet alcatuit din bare de lemn, de metal sau din grinzi de beton armat, care se întrebuinteaza la constructii; suport pentru diferite aparate. ♦ Schelet pe care sunt înfasurate conducte (electrice, radiofonice etc.) izolate. II. 1. (La pl.) Efectiv de baza al salariatilor dintr-o întreprindere sau dintr-o institutie, dintr-un sindicat etc.; elementele de conducere si de comanda ale subunitatilor si unitatilor militare; p. gener. întregul efectiv al unei întreprinderi sau al unei institutii. ♦ (Rar.; la sg.) Persoana din efectivul unei întreprinderi sau institutii, dintr-o organizatie etc. 2. (Iesit din uz; la pl.) Subdiviziune în administratia interna a unei institutii, întreprinderi etc. care se ocupa cu angajarea personalului. (II 1.), cu evidenta lui etc.; serviciul personal. ♦ (Astazi rar; la pl.) Serviciu care se ocupa cu angajarea si evidenta personalului unei întreprinderi, institutii etc. [Var.: (I 1.) cádra s.f.] – Din fr. cadre, (II) rus. kadrî.
caduc, CADÚC, -Ă, caduci, -ce, adj. Lipsit de trainicie; subred, pieritor. ♦ (Despre frunze, flori etc.) Care cade înainte de vreme; care cade în fiecare an. ♦ (Despre acte cu valoare juridica) Care nu (mai) are putere legala. – Din fr. caduc, lat. caducus.
caduceu, CADUCÉU, caducee, s.n. Sceptrul lui Hermes, reprezentat printr-un baston cu doua aripioare în vârf, înconjurat de doi serpi, care, în antichitatea greco-romana, simboliza pacea si comertul. – Din lat. caduceum, fr. caducée.
caducitate, CADUCITÁTE s.f. Faptul sau însusirea de a fi caduc. ♦ Ineficacitatea unui act juridic ca urmare a survenirii unui eveniment ulterior încheierii lui. – Din fr. caducité.
cafeconcert, CAFÉ-CONCÉRT s.n. Muzica instrumentala de larga accesibilitate (executata într-un restaurant). [Pr. si: -consér] – Din fr. café-concert.
cafegioaică, CAFEGIOÁICĂ, cafegioaice, s.f. 1. (Înv.) Proprietara a unei cafenele sau a unui magazin de cafea; sotia unui cafegiu (1). 2. (Fam.) Femeie care bea cu placere multa cafea (2). – Cafegiu + suf. -oaica.
cafegiu, CAFEGÍU, cafegii, s.m. 1. (Înv.) Proprietar al unei cafenele sau al unui magazin de cafea; cel care prepara sau vindea cafele. 2. (Înv.) Slujitor la curtea domneasca însarcinat cu prepararea si servirea cafelelor. 3. (Fam.) Barbat care bea cu placere multa cafea (2). – Din tc. kahveci.
cafeină, CAFEÍNĂ s.f. Alcaloid extras din boabe de cafea, din frunze de ceai, nuci de cola etc., întrebuintat în medicina ca tonic al sistemului nervos central, cardiac etc. [Var.: cofeína s.f.] – Din fr. caféine.
cafeism, CAFEÍSM s.n. Totalitatea tulburarilor care apar în urma abuzului de cafea, de ceai etc. si care se manifesta prin insomnie, cefalee, aritmie cardiaca etc. – Din fr. caféisme.
cafeluţă, CAFELÚŢĂ, cafelute, s.f. 1. (Fam.) Diminutiv al lui cafea (2). 2. (La pl.) Numele a doua varietati de plante erbacee din familia leguminoaselor: a) planta cu tulpina cilindrica ramificata, cu flori albe sau albastrii, cultivata pentru nutret (Lupinus albus); b) planta ornamentala cu flori mari, albe, cu pete albastre, dispuse în forma de spic (Lupinus varius). – Cafea + suf. -eluta.
caftan, CAFTÁN, caftane, s.n. (Înv.) Manta orientala, alba, lunga si larga, împodobita cu fire de aur sau de matase, pe care o purtau domnitorii si boierii români. ♢ Expr. A îmbraca (cu sau în) caftan = a (se) ridica la rangul de domn sau de boier. ♦ Simbol al rangului de boier. – Din tc. kaftan.
cagulă, CAGÚLĂ, cagule, s.f. 1. Mantie cu gluga purtata de calugari; tip de gluga care acopera tot capul (cu deschizaturi în dreptul ochilor). 2. Parte de cauciuc a unei masti de gaze. – Din fr. cagoule.
cahlă, CÁHLĂ, cahle, s.f. 1. (Reg.) Cosul sobei sau deschizatura prin care iese fumul în tinda caselor taranesti. 2. Placa de teracota sau de faianta folosita la constructia sobelor. – Din ucr. kahlja.
caiac, CAIÁC, caiace, s.n. 1. Ambarcatie de sport ascutita la ambele capete, cu suprafata de alunecare neteda sau în clinuri si care este condusa cu una sau doua padele. 2. Sport nautic care se practica cu caiacul (1). 3. Ambarcatie mica, cu învelis din piele de foca, folosita de eschimosi. [Pr.: -ca-iac] – Din fr. kayak.
caiacist, CAIACÍST, -Ă, caiacisti, -ste, s.m. si f. Persoana care practica caiacul (2.) [Pr.: -ca-ia-] -Caiac+ suf. -ist.
caid, CAÍD2, caizi, s.m. Titlu purtat altadata de guvernatorul unei provincii sau al unui oras din statele musulmane ale Africii de Nord, care avea si functii judecatoresti; persoana care purta acest titlu. – Din fr. caïd.
caiet, CAIÉT, caiete, s.n. 1. Fascicula de foi de hârtie legate sau brosate împreuna, folosita la scris, desenat etc. 2. Publicatie periodica cuprinzând diverse studii, note, informatii (dintr-un anumit domeniu de activitate). ♢ Caiet de sarcini = document care cuprinde conditiile tehnice, de calitate, termenele si programele de lucru etc. privitoare la executarea unei lucrari. Caiet program = program (de spectacol) sub forma de caiet(1). Caiet catalog = catalog de expozitie sub forma de caiet(1). [Pr.: ca-iet] – Dupa fr. cahier. Cf. pol. k a j e t.
caimac, CAIMÁC, caimacuri, s.n. 1. Pojghita de grasime care apare pe suprafata laptelui fiert sau a iaurtului. ♢ Expr. A lua caimacul = a-si însusi partea cea mai buna. 2. Spuma care se formeaza la suprafata cafelei în urma fierberii. 3. (Rar) Strat (ars) al tutunului din ciubuc, format în jurul si deasupra carbunelui. – Din tc. kaymak.
caimacam, CAIMACÁM, caimacami, s.m. 1. Loctiitor al unor demnitari (turci). ♢ Compus: caimacam-aga = loctiitor al marelui vizir. 2. Loctiitor al domnului, însarcinat cu administrarea Moldovei si Ţarii Românesti pâna la instalarea pe tron a noului domn. 3. Loctiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacán s.m.] – Din tc. kaymakam.
caimacan, CAIMACÁN s.m. v. caimacám.
caiman, CAIMÁN, caimani, s.m. Specie de crocodil din America Centrala si de Sud care are pe partea ventrala placi osoase mobile. – Din fr. caïman.
căinare, CĂINÁRE, cainari, s.f. Actiunea de a (se) caina. – V. caina.
cais, CAÍS, caisi, s.m. Pom fructifer din familia rozaceelor, cu flori albe cu nuante roz, care apar înaintea frunzelor, cultivat pentru fructele sale (Armeniaca vulgaris). – Din caisa (derivat regresiv).
cal, CAL, cai, s.m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicata, folosit la calarie si la tractiune (Equus caballus); p. restr. armasar castrat. Calul de dar nu se cauta la dinti (sau în gura) = lucrurile primite în dar se iau asa cum sunt, fara sa se mai tina seama de defecte. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de posta = a fi întrebuintat la toate; a alerga mult. Cal de bataie = a) persoana hartuita, muncita de toti; b) problema de care se ocupa multa lume si care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal magar = a face sa ajunga (sau a ajunge) într-o situatie mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereti) = a-si închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Pastele cailor = niciodata. O alergatura (sau o fuga) de cal = o distanta (destul de) mica. Calul dracului = femeie batrâna si rea; vrajitoare. ♢ Compus: cal-putere = unitate de masura pentru putere, egala cu 75 de kilogrammetri-forta pe secunda, folosita pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemanatoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastica; b) piesa la jocul de sah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apa) = libelula; (Iht.) cal-de-mare = mic peste marin cu capul asemanator cu cel al calului; calut de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.
miomalacie, MIOMALACÍE s. f. înmuiere si lichefiere a tesutului muscular. (< fr. myomalacie)
miomatoză, MIOMATÓZĂ s. f. maladie caracterizata prin formarea de mioame. (< fr. myomatose)
cala, CALÁ, calez, vb. I. Tranz. A imobiliza intentionat un organ sau o piesa de masina înainte ca aceasta sa intre în functiune. 2. A fixa orizontal, cu ajutorul nivelei, suportul unui aparat topografic de vizare. – Din fr. caler.
calabalâc, CALABALẤC, calabalâcuri, s.n. (Fam.) Obiecte felurite (în dezordine); p. ext. bagaje cu care calatoreste sau se muta cineva; catrafuse, agarlâc. – Din tc. kalabalik.
calabrez, CALABRÉZ, -Ă, calabrezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Calabriei sau este originara de acolo. 2. Care apartine Calabriei sau calabrezilor (1), privitor la Calabria sau la populatia ei. – Din it. calabrese, fr. calabrais.
calacan, CALACÁN s.n. v. calaican.
calaican, CALAICÁN s.n. Denumire populara data sulfatului de fier, de culoare verde când este cristalizat, solubil în apa, întrebuintat ca dezinfectant, colorant, în tabacarie si împotriva daunatorilor din agricultura. [Var.: calacán, calacán s.n.] – Din ngr. kalakánthi.
calandra, CALANDRÁ, calandrez, vb. I. Tranz. A trece un material printr-un calandru în vederea subtierii, aplatizarii, netezirii etc. acestuia; a presa cu calandrul. – Din fr. calandrer.
calandrare, CALANDRÁRE, calandrari, s.f. Actiunea de a calandra si rezultatul ei. – V. calandra.
calapod, CALAPÓD, calapoade, s.n. Piesa de lemn în forma (labei) piciorului, întrebuintata la confectionarea încaltamintei sau care se pune în încaltaminte pentru a împiedica sa se deformeze; forma de lemn pe care se întind caciulile sau palariile. ♦ gener. Tipar, forma, model. ♢ Expr. Pe acelasi calapod = la fel, asemanator, identic. – Din ngr. kalapódi.
calare, CALÁRE, calari, s.f. Actiunea de a (se) cala. – V. cala.
cală, CÁLĂ1, cale, s.f. 1. Încapere în fundul unei nave si destinata încarcaturii acesteia; hambar (3). 2. Platforma usor înclinata pe care se construiesc sau se repara nave. 3. Piesa prismatica din lemn sau din metal care se asaza în fata rotii unui vehicul spre a-l imobiliza. 4. Piesa în forma de prisma, de cilindru sau paralelipipedica, având o dimensiune foarte precisa, cu care se controleaza dimensiunile pieselor în constructia de masini. – Din fr. cale.
calc, CALC, calcuri, s.n. 1. (În sintagma) Hârtie de calc = Hârtie translucida obtinuta prin macinarea fina a pastei de hârtie, folosita la executarea desenelor în tus, pentru a fi apoi copiate pe hârtie heliografica (ozalid). 2. Copia pe hârtie de calc a unui desen; decalc (1). 3. Fenomen lingvistic care consta în atribuirea de sensuri noi, dupa model strain, cuvintelor existente în limba ori în formarea unor cuvinte ori expresii noi prin traducerea elementelor componente ale unor cuvinte straine; decalc (2). – Din fr. calque.
calcan, CALCÁN2, calcane, s.n. Perete exterior din spate (fara deschizatura) al unei case (destinat sa fie acoperit de zidul asemanator al unei cladiri vecine). 2. (Înv.) Scut, pavaza. – Din tc. kalkan.
calcantit, CALCANTÍT s.n. Sulfat natural hidratat de cupru, albastru, sticlos, solubil în apa, frecvent în zona de oxidare a zacamintelor cuprifere; piatra-vânata. – Din fr. calcantite.
calcar, CALCÁR, calcare, s.n. Roca sedimentara sau biogena alcatuita din carbonat de calciu, de culoare alba, cenusie, rosie, neagra etc.; piatra-de-var. [Acc. si: cálcar] – Din lat. calcarius, fr. calcaire.
calce, CÁLCE2, s.f. 1. Oxid de calciu. 2. Material refractar obtinut prin calcinarea carbonatului de calciu natural. – Din lat. calx, calcis.
calchiere, CALCHIÉRE, calchieri, s.f. Actiunea de a calchia si rezultatul ei. [Pr.: -chie-re-] – V. calchia.
calcificare, CALCIFICÁRE, calcificari, s.f. Actiunea de a se calcifica. [Var.: calcifiére s.f.] – V. calcifica.
miogramă, MIOGRÁMĂ s. f. diagrama a contractiei musculare, la miograf. (< fr. myogramme)
calcinare, CALCINÁRE, calcinari, s.f. Actiunea de a calcina; calcinatie. – V. calcina.
calcinoză, CALCINÓZĂ s.f. Boala caracterizata prin depunerea unor cantitati mari de saruri de calciu în tesuturi, muschi, peretii vaselor sangvine etc. – Din fr. calcinose.
miografie, MIOGRAFÍE s. f. înregistrare grafica a activitatii musculare. (< fr. myographie)
calcografie, CALCOGRAFÍE s.f. 1. Procedeu de reproducere grafica prin tipar a unor imagini gravate pe clisee de zinc sapate în adâncime; tipar adânc. 2. Metoda microscopica de studiu a unei sectiuni lustruite a mineralelor metalifere opace cu ajutorul luminii reflectate. – Din fr. chalcographie.
calcografiere, CALCOGRAFIÉRE, calcografieri, s.f. Actiunea de a calcografia si rezultatul ei. [Pr.: -fi-e-] – V. calcografia.
calcopirită, CALCOPIRÍTĂ s.f. Sulfura naturala de cupru si fier cristalizata, metalica, compacta, galbena-verzuie. – Din fr. chalcopyrite.
calcotipie, CALCOTIPÍE, calcotipii, s.f. (Poligr.) Procedeu grafic de reproducere de arta a unui desen, asemanator cu acvaforte; stampa obtinuta prin acest procedeu. – Din fr. chalcotypie.
calcul, CÁLCUL, (I) calcule, s.n., (II) calculi, s.m. I S.n. 1. Ansamblu de operatii matematice facute cu scopul de a gasi valoarea uneia sau a mai multor marimi; socoteala. ♢ (În sintagmele) Calcul grafic = (Mat.) rezolvare a unor probleme cu ajutorul unor constructii geometrice. ♢ Calcul logic = ansamblu de operatii prin care anumite expresii logice sunt derivate din alte expresii logice. 2. Plan, combinatie, proiect, apreciere, socoteala. II. S.m. (Med.) Concretiune de forma unei pietricele, rezultata din precipitarea sarurilor organice sau anorganice, care se formeaza în anumite organe interne; piatra. – Din fr. calcul, lat. calculus.
calcula, CALCULÁ, calculez, vb. I. Tranz. A face un calcul (I), a socoti; a aprecia. ♦ A elabora planuri, proiecte etc. – Din fr. calculer, lat. calculare.
calculare, CALCULÁRE, calculari, s.f. Actiunea de a calcula; calculatie, socotire. – V. calcula.
cald, CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. Care se gaseste la o temperatura relativ înalta (fara a fi fierbinte) fata de mediul ambiant sau corpul omenesc; care da senzatia de caldura. ♢ Expr. Nu-i tine nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l intereseaza, îi este indiferent. Nici calda, nici rece = asa si asa, nici asa, nici asa. (Substantivat) Ma ia cu cald = sunt cuprins de fierbinteala, am febra. ♦ Fierbinte, încins. ♦ (Despre pâine) Proaspat. ♦ (Despre îmbracaminte) Calduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, tari etc.) Cu temperatura constant ridicata în tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, înfocat; patimas, prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire calda. ♦ 4. Fig. (Despre vesti, stiri, informatii etc.) De ultima ora, recent. – Lat. caldus (= calidus).
cale, CÁLE, cai, s.f. I. 1. Fâsie de teren special amenajata pentru a înlesni circulatia oamenilor, a vehiculelor si a animalelor; drum. ♢ Loc. adv. Din cale-afara sau afara din cale = peste masura, neobisnuit, foarte. ♢ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a iesi) înaintea cuiva, împiedicându-l (sa înainteze, sa faca un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o actiune, a i se împotrivi. A iesi (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A gasi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti ca este nimerit. Calea-valea = treaca-mearga, asa si asa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo si încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregati ceva, a aranja; a sfatui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau sa...) = a fi aproape sa..., pe punctul sa..., gata de a... ♦ Cale ferata = mijloc de transport terestru, destinat circulatiei vehiculelor prin rulare pe sine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinari care indica numele) Nume dat unor strazi lungi si largi. ♦ Caile respiratorii = aparatul respirator. 2. Artera de patrundere într-un oras, facând legatura cu o sosea importanta. 3. Element al unei constructii pe care se deplaseaza un aparat sau o masina. 4. Succesiune de linii si centrale intermediare prin care se realizeaza legatura telefonica sau telegrafica între doua localitati. 5. Calatorie. Dor de cale. ♢ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsa = a se întoarce din drum. Cale buna! formula de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanta, departare. A mers cale de doua ceasuri. II. Fig. Directie luata de o dezvoltare, de o actiune, de o miscare; linie. ♦ Metoda, mijloc, modalitate, procedeu. ♢ Cale de atac = mijloc prin care partea nemultumita de hotarârea unui organ de jurisdictie sesizeaza organul competent în vederea desfiintarii hotarârii si rejudecarii litigiului. ♢ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativa. – Lat. callis.
calefacţie, CALEFÁCŢIE, calefactii, s.f. (Fiz.) Vaporizare intensa la suprafata de separatie a unui lichid cu un corp solid încins, care le împiedica contactul direct. – Din fr. caléfaction.
mioglobină, MIOGLOBÍNĂ s. f. pigment hemoglobinic din fibrele musculare care are rolul de a fixa si furniza acestora oxigenul necesar. (< fr. myoglobine, engl. myoglobin)
caleidoscop, CALEIDOSCÓP, caleidoscoape, s.n. Aparat optic format dintr-un cilindru opac în interiorul caruia se gasesc mai multe oglinzi, dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capatul opus celui prin care se priveste, sa formeze, prin rotirea cilindrului, diferite imagini simetrice. ♦ Rubrica într-o publicatie periodica, emisiune la radio sau la televiziune etc. cu un continut extrem de variat. – Din fr. kaléidoscope.
calembec, CALEMBÉC s.m. (Turcism înv.) Specie de arbore exotic, cu lemn negru, placut mirositor. – Din tc. kalembek.
calemcheriu, CALEMCHERÍU s.n. (Înv.) Stofa fina din care se faceau anterie si turbane. – Din tc. kalemkârî.
calendar, CALENDÁR, calendare, s.n. 1. Sistem de împartire a timpului în ani, luni si zile, bazat pe fenomenele periodice ale naturii. 2. Indicator sistematic (în forma de carte, agenda sau tablou) al succesiunii lunilor si zilelor unui an. ♢ Expr. A face (cuiva) capul calendar = a zapaci (pe cineva), spunându-i foarte multe lucruri. A se uita ca mâta (sau ca pisica)-n calendar = a privi (la ceva) fara a pricepe nimic. 3. Publicatie cu caracter variat, care apare o data pe an, cuprinzând cronologia zilelor anului si diverse materiale cu caracter informativ, beletristic, stiintific etc. [Var.: (pop.) calindár s.n.] – Din lat. calendarium.
calfatare, CALFATÁRE, calfatari, s.f. (Rar) Actiunea de a calfata. – V. calfata.
calibrare, CALIBRÁRE, calibrari, s.f. Actiunea de a calibra; calibraj. – V. calibra.
calic, CALÍC, -Ă, calici, -ce, adj. (Adesea substantivat) 1. Lipsit de mijloace materiale elementare; foarte sarac. ♦ (Înv.) Care cerseste; cersetor. 2. Zgârcit, avar1. 3. (Înv. si reg.) Atins de o infirmitate vizibila (olog, ciung etc.). – Din ucr. kalika.
miofilament, MIOFILAMÉNT s. n. filament al miofibrilelor cu rol în contractia muschilor. (< fr. myofilament)
calici, CALICÍ, calicesc, vb. IV. 1. Intranz., refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina calic (1); a saraci. ♦ Intranz. (Înv.) A cersi. 2. Refl. A se zgârci2. 3. Tranz. si refl. (Înv. si reg.) A (se) ologi, a (se) schilodi. – Din calic.
calicie, CALICÍE s.f. 1. Saracie (extrema); calicenie. 2. Zgârcenie, avaritie. – Calic + suf. -ie.
calicime, CALICÍME s.f. Termen de dispret pentru o colectivitate de oameni saraci; saracime. – Calic + suf. -ime.
calicire, CALICÍRE s.f. Faptul de a (se) calici; saracire. – V. calici.
calif, CALÍF, califi, s.m. Titlu purtat, dupa moartea lui Mahomed, de sefii musulmanilor care detineau puterea politica si pe cea religioasa; persoana având acest titlu. – Din fr. calife.
califica, CALIFICÁ, calífic, vb. I. 1. Refl. si tranz. A dobândi sau a ajuta sa dobândeasca un nivel adecvat de pregatire prin însusirea unor cunostinte si deprinderi de specialitate (împreuna cu recunoasterea oficiala a acestei pregatiri). 2. Refl. A obtine (în urma rezultatelor favorabile) dreptul de a participa la o etapa superioara într-o competitie sau într-o proba sportiva, culturala etc. 3. Tranz. A atribui unei fiinte sau unui lucru o anumita calitate; a caracteriza; a numi. – Din fr. qualifier, lat. qualificare.
calificare, CALIFICÁRE, calificari, s.f. Actiunea de a (se) califica si rezultatul ei; pregatire într-un anumit domeniu de activitate profesionala; calificatie. ♦ Etapa eliminatorie într-un concurs sau într-o competitie sportiva, pentru selectarea concurentilor. – V. califica.
calificat, CALIFICÁT, -Ă, calificati, -te, adj. Care are sau care cere pregatire speciala într-un anumit domeniu de activitate. ♦ (Despre infractiuni) Savârsit în împrejurari speciale, bine precizate. – V. califica.
calificativ, CALIFICATÍV, -Ă, calificativi, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care califica (3). 2. S.n. Termen prin care este caracterizata o persoana sau un lucru. ♦ (În unele tari) Sistem de notare a sârguintei la învatatura si a conduitei elevilor si studentilor sau de apreciere a muncii cuiva; fiecare dintre indicatiile "exceptional", "foarte bine", "bine", "suficient" si "insuficient", cuprinse în acest sistem. – Din fr. qualificatif.
californiu, CALIFÓRNIU s.n. Element chimic radioactiv obtinut pe cale sintetica. – Din engl., fr. californium.
calin, CALÍN, -Ă, calini, -e, adj. (Rar; despre oameni) Caruia îi place sa alinte sau sa fie alintat; (despre manifestarile oamenilor) dezmierdator, dragastos. ♦ Magulitor, lingusitor; ipocrit. – Din fr. câlin.
mioedem, MIOEDÉM s. n. contractie nodulara a unui muschi sub influenta unui soc. (< fr. myooedème)
calitate, CALITÁTE, calitati, s.f. 1. Totalitatea însusirilor si laturilor esentiale în virtutea carora un lucru este ceea ce este, deosebindu-se de celelalte lucruri. 2. Însusire (buna sau rea), fel de a fi (bun sau rau); p. restr. caracteristica pozitiva, însusire buna. ♢ Loc. adj. De calitate = de calitate buna, de valoare. 3. Pozitie, situatie, titlu care confera un drept. ♢ Loc. conj. În calitate de... = cu dreptul de..., fiind... 4. (La jocul de sah) Diferenta de valoare între un turn si un nebun sau un cal. – Din fr. qualité, lat. qualitas, -atis.
calm, CALM, -Ă, calmi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. (Despre natura) Care se afla în stare de liniste deplina. ♢ Calm ecuatorial = zona îngusta de o parte si de alta a ecuatorului, cu presiune atmosferica scazuta, vânturi slabe si ploi abundente. Calm tropical = zona aflata între zona alizeelor si cea a vânturilor dominante de vest. Calm plat = stare a marii în care aceasta nu are ondulatii. ♦ (Despre procese) Care se desfasoara linistit. 2. (Despre oameni, despre manifestarile si starile lor sufletesti) Care se stapâneste; stapânit, cumpanit, linistit; p. ext. potolit, domol, asezat, flegmatic, imperturbabil. II. S.n. 1. Stare de liniste deplina a atmosferei. 2. Stapânire de sine, sânge rece, tact în actiuni, în vorbire. ♦ Pace sufleteasca, lipsa de framântari. – Din fr. calme.
calmar, CALMÁR, calmari, s.m. (La pl.) Gen de cefalopode comestibile, cu corpul alungit, cu înotatoarele triunghiulare si cu gura înconjurata de zece tentacule (Loligo); (si la sg.) animal din acest gen. – Din fr. calmar.
calmare, CALMÁRE s.f. 1. Actiunea de a (se) calma si rezultatul ei. 2. Operatie de linistire a "fierberii" otelului la turnare în lingotiere sau în forme prin adaugarea unor elemente dezoxidante. – V. calma.
calmuc, CALMÚC, -Ă, calmuci, -ce s.m. si f., adj. 1. S.m.si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Regiunii Calmuce. 2. Adj. Care apartine Regiunii Calmuce si populatiei ei, privitor la aceasta regiune si la populatia ei; calmucesc.3. S.f. Limba din familia altaica, ramura mongola, vorbita de calmuci. – Din rus. kalmyk.
calofil, CALOFÍL, -Ă, calofili, -e, adj., s.m. si f. (Lit.) 1. Adj. (Despre stil) Care denota calofilie, caracterizat prin calofilie; calofilic. 2. S.m. si f. Adept al calofiliei. – Din gr. kallos "frumos" si philos "iubitor".
calomel, CALOMÉL s.n. Clorura de mercur sub forma unei pulberi albe, fine, insolubile în apa, fara gust, fara miros, având actiune purgativa si vermifuga; clorura mercuroasa. – Din fr. calomel.
calomfir, CALOMFÍR calomfiri, s.m. Planta erbacee perena, aromatica, cu tulpina catifelata, frunzele ovale compuse si florile galbene; calapar (Chrysanthemum balsamita). – Din bg. kalofer.
calomniator, CALOMNIATÓR, -OÁRE, calomniatori, -oare, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care calomniaza; defaimator, hulitor, detractor. 2. Adj. Calomnios. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. calomniateur, lat. calumniator.
calomnie, CALOMNÍE, calomnii, s.f. Afirmatie mincinoasa si tendentioasa facuta cu scopul de a discredita onoarea sau reputatia cuiva; defaimare, clevetire. – Din fr. calomnie, lat. calumnia.
calotă, CALÓTĂ, calote, s.f. 1. Fiecare dintre cele doua parti obtinute prin taierea unei sfere cu un plan. 2. Bolta a carei suprafata interioara are, în sectiune, forma unui semicerc. 3. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere interna; p. ext. piesa tehnica asemanatoare cu o calota sferica. 4. Partea de deasupra a unei palarii, care acopera capul si este marginita de boruri. ♦ Tichie care acopera crestetul capului. 5. (În sintagma) Calota craniana = partea superioara a cutiei craniene. 6. (În sintagma) Calota glaciara = masa de gheata care acopera portiuni mari în regiunile polare sau partile superioare ale muntilor înalti. – Din fr. calotte.
caloză, CALÓZĂ s.f. (Biol.) Substanta care se depune pe placile capilarelor sau pe membranele vaselor liberiene, formând calusul (2). – Din fr. callose.
calpac, CALPÁC, calpace, s.n. (Înv.) Caciula mare sferica sau cilindrica, de piele neagra, tivita cu blana scumpa, pe care o purtau domnul si boierii mari (mai târziu si negustorii straini). ♦ Caciula purtata la unele uniforme militare. – Din tc. kalpak.
caltaboş, CALTABÓS, caltabosi, s.m. Un fel de cârnat facut din maruntaie de porc amestecate cu orez si cu mirodenii. [Var.: cartabós s.m.] – Et. nec.
calus, CÁLUS subst. 1. Ţesut osos nou care sudeaza capetele rezultate din fractura unui os. ♢ Calus vicios = sudare defectuoasa a unei fracturi. 2. Ţesut vegetal care se formeaza pe ranile diferitelor organe ale plantei, cicatrizându-le. – Din fr. calus.
calvados, CALVADÓS s.n. Rachiu distilat din cidru. – Din fr. calvados.
calviniza, CALVINIZÁ, calvinizez, vb. I. Tranz. si refl. (Rar) A face sa treaca sau a trece la calvinism. – Calvin + suf. -iza.
cam, CAM adv. 1. Aproximativ, aproape. Cam pe vremea aceea traia bunicul. ♦ Oarecum, întrucâtva. Casatoria s-a facut cam pe ascuns. 2. Destul de...; prea. Vremea e cam rece. Haina e cam lunga. – Din camai (înv. "si mai" < lat.).
camaieu, CAMAIÉU, camaieuri, s.n. 1. (Pict.) Grisai. 2. Gravura (în lemn) realizata pe tonurile aceleiasi culori. – Din fr. camaïeu.
cambie, CÁMBIE, cambii, s.f. Act, document prin care cel care-l semneaza se obliga sa plateasca neconditionat, la un anumit termen si într-un anume loc, o suma de bani. – Din it. cambio.
cambiu, CÁMBIU s.n. Ţesut vegetal din zona generatoare, care asigura cresterea secundara în grosime a tulpinii si a radacinii. [Var.: cámbium s.n.] – Din germ. Kambium, fr. cambium.
cambodgian, CAMBODGIÁN, -Ă, cambodgieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Cambodgiei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Cambodgiei sau cambodgienilor (1), privitor la Cambodgia sau la cambodgieni. [Pr.: -gi-an] – Din fr. Cambodgien.
cambrare, CAMBRÁRE, cambrari, s.f. Actiunea de a (se) cambra si rezultatul ei. – V. cambra.
cambulă, CÁMBULĂ, cambule, s.f. Peste marin cu corpul asimetric, foarte turtit, cu amândoi ochii pe aceeasi parte si care traieste pe fundul apelor, culcat pe partea care nu are ochi (Pleuronectes flesus). – Cf. rus., bg. k a m b a l a.
cameleon, CAMELEÓN, cameleoni, s.m. 1. Reptila arboricola si insectivora din regiunile tropicale, cu gheare ca un cleste, care o ajuta sa se prinda de copaci, si cu proprietatea de a-si schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurator (Chamaeleo vulgaris). 2. Fig. Persoana care-si schimba purtarea si convingerile dupa împrejurari. [Pr.: -le-on] – Din fr. cameléon.
camelid, CAMELÍD, camelide, s.n. (La pl.) Familie de erbivore rumegatoare cuprinzând camila, dromaderul si lama; (la sg.) animal din aceasta familie. – Din fr. camélides.
camelotă, CAMELÓTĂ, camelote, s.f. (Rar) Lucru de cârpaci; marfa proasta. – Din fr. camelote.
camembert, CAMEMBÉRT s.n. Brânza fermentata, moale, grasa, preparata din lapte de vaca. [Pr.: camambér] – Din fr. camembert.
cameralism, CAMERALÍSM s.n. Doctrina cu caracter economic, financiar, administrativ etc. despre conducerea statului aparuta în Germania în secolul al XVII-lea. – Din germ. Kammeralismus.
cameră, CÁMERĂ, camere, s.f. I. 1. Încapere într-o cladire; odaie. ♢ Camera mobilata = camera care se închiriaza cu mobila proprietarului. Camera de lucru = birou într-o casa particulara. Muzica de camera = compozitie muzicala pentru un numar restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încaperi cu destinatie speciala: camera obscura = a) încapere neluminata în care se executa developarea, fixarea si alte operatii fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul caruia se obtine pe un ecran (sau pe un cliseu) imaginea rasturnata a unui obiect; camera de comanda = încapere speciala în care se efectueaza în mod automat controlul si conducerea functionarii unei centrale sau statiuni electrice; camera frigorifica (sau refrigerenta) = încapere izolata termic, în care se mentine o temperatura mai joasa decât a mediului ambiant. 3. Spatiu în care se produce un proces tehnic; incinta care face parte integranta dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezinta instrumentul însusi: camera de combustie = spatiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere interna în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartusului = partea dinapoi a tevii armelor de foc, unde se introduce cartusul si unde se produce explozia pulberii; camera de luat vederi = aparat cu ajutorul caruia se obtin imaginile succesive ale obiectelor în miscare pe pelicula cinematografica; camera de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o pelicula fotosensibila în cinematografie; camera de transpunere = aparat pentru înregistrarea optica a sunetelor pe film în cinematografie; camera de televiziune sau camera videocaptoare = aparat complex cu ajutorul caruia se realizeaza captarea imaginii si transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umfla cu aer si care se asaza înauntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înauntrul anvelopei, care se umfla cu aer; p. ext. recipient cu pereti extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Camera paleala sau camera mantalei = spatiu cuprins între peretii mantalei si corpul molustei. III. (Urmat de determinari) Parte componenta a organului legislativ în unele tari. – Din it. camera, (pentru unele sensuri si) engl. camera, fr. caméra.
camerier, CAMERIÉR, camerieri, s.m. (Iesit din uz) Om de serviciu care avea grija de camera de culcare si de îmbracamintea stapânului; fecior, valet. [Pr.: -ri-er] – Din fr. camérier.
cameristă, CAMERÍSTĂ, cameriste, s.f. 1. (Iesit din uz) Femeie care se afla în serviciul personal al unei doamne. 2. Femeie de serviciu care face curatenie în camerele unui hotel, motel etc. – Din fr. camériste.
camerton, CAMERTÓN, camertonuri, s.n. Instrument format dintr-un tub sonor, care, prin suflare, emite nota "la"(sau din patru tuburi "sol", "la", "re", "mi"), folosit la acordarea instrumentelor muzicale. – Din germ. Kammerton.
camerunez, CAMERUNÉZ, -Ă, camerunezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Camerunului sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Camerunului sau camerunezilor (1), privitor la Camerun sau la camerunezi. – Din fr. Camerounais.
camfor, CÁMFOR s.n. Substanta organica, incolora, volatila, cu miros caracteristic si cu gust amar, extrasa din lemnul unui arbore exotic (Cinnamonum camphora) sau fabricata pe cale sintetica si utilizata (sub forma de ulei camforat) în medicina ca stimulent al centrilor nervosi vasomotori si al aparatului respirator si la fabricarea celuloidului. – Din ngr. kámfora.
camilafcă, CAMILÁFCĂ, camilafce, s.f. Potcap (sau scufie) acoperit cu un val, de obicei negru, care atârna pe spate, purtat de prelatii si calugarii ortodocsi la anumite ocazii. – Din sl. kamilavka.
camion, CAMIÓN, camioane, s.n. Autocamion. ♦ Vehicul rutier cu tractiune animala, prevazut cu o platforma si folosit pentru transport. [Pr.: -mi-on] – Din fr. camion.
campadură, CAMPADÚRĂ, campaduri, s.f. Deschizatura în acoperisul unei case taranesti, pentru a lasa sa iasa fumul. – Et. nec.
campanie, CAMPÁNIE, campanii, s.f. 1. Totalitatea operatiilor executate de fortele armate ale unei tari sau de o parte a lor, pe un câmp de lupta, într-o anumita perioada de timp, cu scopuri strategice partiale. ♢ Loc. adj. De campanie = destinat sa fie folosit pe front. Pat de campanie = pat care se poate strânge pentru a nu ocupa loc în timpul zilei sau pentru a fi mai usor transportat. 2. Actiune organizata dupa un anumit plan, în vederea realizarii unor sarcini politice, sociale etc., într-o anumita perioada de timp; p. ext. timpul cât dureaza aceasta actiune. Campanie electorala. Campanie agricola. ♢ Campanie de presa = mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presa, în favoarea sau împotriva unei situatii, unei cauze, unei persoane etc. – Din fr. campagne, rus. kampaniia.
campanilă, CAMPANÍLĂ, campanile, s.f. 1. Clopotnita în forma de turn înalt, construita lânga o biserica sau chiar deasupra ei (caracteristica arhitecturii italiene din sec. XI-XVI). 2. Turnulet situat în partea superioara a unui edificiu, în care se afla un clopot, un orologiu etc. – Din it. campanile.
campanulacee, CAMPANULACÉE s.f. pl. Familie de plante erbacee din regiunile temperate si subtropicale, caracterizate prin frunze alterne simple si flori hermafrodite, albastre-violacee sau albe, de forma unui clopotel. – Din fr. campanulacées.
camping, CAMPING, campinguri, s.n. Suprafata de teren (la ses, deal sau munte) pe care sunt instalate corturi sau baracamente pentru turisti. ♦ Faptul de a trai în aer liber, sub cort. [Pr.: chémping] – Din engl., fr. camping.
camufla, CAMUFLÁ, camuflez, vb. I. Tranz. si refl. 1. A (se) ascunde vederii inamicului. ♦ Tranz. A acoperi si a ascunde o sursa de lumina, pentru ca razele ei sa nu strabata afara în timpul noptii. 2. Fig. A (se) ascunde, a (se) deghiza, a (se) masca. – Din fr. camoufler.
camuflare, CAMUFLÁRE, camuflari, s.f. Actiunea de a (se) camufla; camuflaj. – V. camufla.
camuflat, CAMUFLÁT, -Ă, camuflati, -te, adj. Ascuns vederii inamicului. ♦ (Despre o sursa de lumina) Acoperit (ca sa nu strabata razele în timpul noptii). ♦ Fig. Deghizat, mascat. – V. camufla.
canabinacee, CANABINACÉE, canabinacee, s.f. (La pl.) Familie de plante erbacee dicotiledonate, având ca tip cânepa; (si la sg.) planta din aceasta familie. – Din fr. cannabinacées.
canadian, CANADIÁN, -Ă, canadieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Canadei sau este originara de acolo. 2. Care apartine Canadei sau populatiei ei, privitor la Canada sau la populatia ei. [Pr.: -di-an] – Din fr. canadien.
canadiană, CANADIÁNĂ, canadiene, s.f. Haina scurta (cu gluga), confectionata dintr-o tesatura deasa, de obicei impermeabila; vindiac. [Pr.: -di-a-] – Din fr. canadienne.
canal, CANÁL, (1) canaluri, (1, 2, 3) canale, s.n. 1. Albie artificiala sau amenajata care leaga între ele doua mari, doua fluvii, un râu cu un lac etc. si care serveste la navigatie, la irigari sau la constructii hidrotehnice. ♦ Curs de apa îndiguit si drenat cu scopul de a-l face navigabil, de a preveni inundatiile etc. ♦ Cale de circulatie pe apa (tinând loc de strada) în orasele asezate la mare sau pe fluvii. ♦ Portiune de mare situata între doua tarmuri apropiate. 2. Conducta (construita din beton sau din tuburi îmbinate, din santuri sau rigole) destinata sa transporte lichide, în diferite scopuri. 3. Formatie organica în forma de tub, vas sau cale de comunicatie în organismele animale sau vegetale (prin care circula substantele nutritive, secretii etc.). – Din fr. canal, lat. canalis.
canale, CANÁLE s.f. Planta erbacee, anuala ornamentala, originara din India, cu frunze lanceolate, dintate si cu flori albe, rosii sau pestrite (Impatiens balsamina) – Et. nec.
canaliza, CANALIZÁ, canalizez, vb. I. Tranz. 1. A îndrepta cursul unei ape pe un canal (1). ♦ Fig. A dirija o actiune într-un anumit sens. 2. A dota o localitate, un teren, un sistem tehnic etc. cu canale de scurgere. – Din fr. canaliser.
canalizare, CANALIZÁRE, canalizari, s.f. Actiunea de a canaliza si rezultatul ei. ♦ Ansamblu de lucrari tehnice executate pentru colectarea, epurarea si evacuarea apei întrebuintate într-o localitate, într-un sistem tehnic, pe un teren etc., sau a apei de ploaie, în vederea pastrarii salubritatii solului si a aerului; canalizatie. – V. canaliza.
canarisi, CANARISÍ, canarisesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre nave) A se înclina transversal din cauza unei sparturi sau a repartitiei neuniforme a încarcaturii. 2. Tranz. A înclina transversal o nava mica pentru a descoperi o parte a carenei în vederea curatarii sau a reparatiei acesteia. – Et. nec.
canarisire, CANARISÍRE, canarisiri, s.f. (Mar.) Actiunea de a (se) canarisi. – V. canarisi.
canastă, CANÁSTĂ, canaste, s.f. Joc de carti care consta în realizarea de serii de sapte carti de aceeasi valoare. – Din fr. canasta.
canava, CANAVÁ, canavale, s.f. Ţesatura rara din fire groase de bumbac, tari si duble, formând o împletitura de patrate regulate si servind la executarea unei broderii. – Din bg. kanava. Cf. fr. c a n e v a s.
cană, CÁNĂ2, cani, s.f. 1. Vas cu toarta care serveste la baut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Vas de forma cilindrica în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepa, la cardele si laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.
cancan, CANCÁN1, cancanuri, s.n. (Frantuzism) Vorbe rautacioase raspândite pe seama cuiva; bârfeala. – Din fr. cancan.
cancan, CANCÁN2, cancanuri, s.n. Numele unui dans de cabaret raspândit în Franta, mai ales în a doua jumatate a sec. XIX, executat numai de femei; melodie dupa care se executa acest dans; french-cancan. – Din fr. cancan.
cancelling, CANCELLING s.n. (Mar.) Clauza înscrisa într-un contract de transport potrivit careia se poate anula contractul daca vasul nu a sosit în portul de încarcare pâna la termenul convenit [Pr.: chénsaling] – Cuv. engl.
cancer, CÁNCER, cancere, s.n. 1. Termen general care denumeste diverse forme de tumori maligne ce se caracterizeaza printr-o înmultire excesiva a tesuturilor unor organe; neoplasm, rac. 2. Boala a plantelor provocata de unele ciuperci si bacterii parazite. 3. (În sintagmele) Tropicul Cancerului = Tropicul Racului. Zodia Cancerului = zodia Racului. 4. (Fig.) Flagel. – Din fr., lat. cancer.
cancerigen, CANCERIGÉN, -Ă, cancerigeni, -e, adj., s.n. (Substanta sau factor) care poate provoca aparitia cancerului. – Din fr. cancérigène.
cancerizare, CANCERIZÁRE, cancerizari, s.f. Actiunea de a (se) canceriza si rezultatul ei. – V. canceriza.
canea, CANEÁ, canele, s.f. Cep de lemn sau de metal, fixat într-un vas, prevazut la capatul liber cu un robinet de scurgere, care serveste la scoaterea lichidului dintr-un vas. [Var.: caná s.f.] – Refacut din canele (pl. lui canela, rar "canea" < ngr. kanélla, bg. kanela).
canela, CANELÁ, canelez, vb. I. Tranz. A face caneluri pe suprafata interioara sau cea exterioara a unei piese, a unei coloane etc. – Din fr. canneler.
cange, CÁNGE, cangi, s.f. Prajina lunga de lemn, cu cârlig de fier în vârf, utilizata la acostarea sau la îndepartarea de mal a navelor mici, la împingerea sau la prinderea de departe a unui obiect. ♦ Gheara ascutita si întoarsa a pasarilor rapitoare. – Din tc. kanca.
cangrena, CANGRENÁ, pers. 3 cangreneaza, vb. I. Refl. (Despre tesuturile unui organism animal) A face o cangrena, a se distruge, a putrezi. [Var.: gangrená vb. I] – Din fr gangrener, it. cancrenare.
antecedent, ANTECEDÉNT, antecedente, s.n., adj. 1. S.n. Fapt, întâmplare anterioara unei anumite date sau stari. ♢ Antecedent penal = fapt penal existent în trecutul inculpatului si de care instanta judecatoreasca tine seama la stabilirea pedepsei. ♦ (La pl.) Simptome (personale sau ereditare) care preced o boala si care trebuie sa fie cunoscute de medic în vederea stabilirii diagnosticului si a tratamentului. 2. Adj. Care se afla înainte, care s-a întâmplat înainte. 3. (Log.) Primul termen al unei judecati ipotetice, introdus prin conjunctia "daca"; p. gener. tot ceea ce poate constitui punctul de plecare al unui demonstratii. – Din fr. antécédent, lat. antecedens, -ntis.
cangur, CÁNGUR, canguri, s.m. Mamifer erbivor din Australia, cu coada lunga si cu picioarele anterioare scurte, a carui femela are sub pântece o punga unde îsi tine puii când sunt mici (Macropus giganteus). – Din fr. kangourou.
canid, CANÍD, canide, s.n. (La pl.) Familie de mamifere carnivore digitigrade, cu gheare neretractile si cu patru degete la picioarele dinainte si cinci la cele din spate, din care fac parte lupul, vulpea, sacalul etc.; (si la sg.) animal din aceasta familie. – Din fr. canidés.
caniotă, CANIÓTĂ, caniote, s.f. Vas cu cosulet în care se strâng banii de la unele câstiguri (de obicei de la jocurile de carti), cu scopul de a acoperi unele cheltuieli; suma strânsa în acest scop. – Din fr. cagnotte.
canoe, CANÓE, canoe, s.f. 1. Ambarcatie usoara, fara cârma, construita simetric, cu prora si pupa ascutite si înaltate, condusa cu ajutorul pagaielor din pozitia în genunchi. ♦ Sport nautic care se practica cu canoe (1). 2. Ambarcatie usoara folosita în trecut de amerindienii din regiunea Marilor Lacuri. – Din fr. canoë.
canoist, CANOÍST, -Ă, canoisti, -ste, s.m. si f. Sportiv(a) care practica sportul cu canoe. – Canoe + suf. -ist. Cf. fr. c a n o é i s t e.
canon, CANÓN, canoane, s.n. 1. Regula, dogma bisericeasca; tipici. ♦ Norma, regula de conduita. ♦ Lista de texte sacre care se bucura de autoritate deplina în cadrul unei religii. 2. Pedeapsa data de biserica la calcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. 4. Regula care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regula rigida, formalista. 5. Compozitie muzicala în care doua sau mai multe voci, intrând succesiv, executa împreuna aceeasi melodie. ♦ Cântare bisericeasca; p. ext. cântec; glas. 6. Litera de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipareau în trecut cartile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.
canonic, CANÓNIC1, canonici, s.m. Preot catolic sau anglican care face parte din consiliul episcopal; superiorul unei catedrale. [Acc. si: canoníc] – Din lat. canonicus.
canotaj, CANOTÁJ s.n. Nume dat sporturilor nautice care se practica în ambarcatii puse în miscare cu ajutorul vâslelor. ♢ Canotaj academic = ramura a sporturilor nautice care se practica pe schifuri si pe giguri1. – Din fr. canotage.
canotor, CANOTÓR, -OÁRE, canotori, -oare, s.m. si f. Sportiv care practica sportul vâslitului; canotier. – Din fr. canoteur.
cantabile, CANTÁBILE adv., s.n. 1. Adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În mod clar, expresiv; melodios. 2. S.n. Parte dintr-o lucrare muzicala instrumentala executata în acest mod. – Cuv. it.
cantaridă, CANTARÍDĂ, cantaride, s.f. Insecta din ordinul coleopterelor, verde-aurie, cu miros caracteristic, care ataca frasinul si liliacul si care este folosita în industria farmaceutica: gândacul-frasinului, gândac-de-frasin, catel-de-frasin, catelul-frasinului (Lytta vesicatoria). – Din fr. cantharide, lat. cantharis, -idis.
cantată, CANTÁTĂ, cantate, s.f. Compozitie muzicala ocazionala, cu caracter solemn sau liric, pentru voci, solo, cor si orchestra. ♢ (În compusul) Cantata-oratoriu = compozitie vocal-instrumentala pe un libret cu tema dramatica. – Din it. cantata.
cantitate, CANTITÁTE, cantitati, s.f. 1. Câtime, numar, marime. ♢ Expr. (Fam.) Cantitate neglijabila = lucru (sau persoana) de mica importanta, de care nu trebuie sa se tina seama. 2. Proprietate care poate fi reprezentata printr-un numar obtinut dintr-o masurare sau dintr-o numarare. 3. Ansamblul determinarilor care exprima gradul de dezvoltare al însusirilor unui obiect susceptibile de a fi masurate si traduse numeric. ♦ Însusire a obiectelor a carei schimbare nu produce la început modificari radicale în calitatea lor, ci numai pregateste aceste modificari. 4. Durata rostirii unui sunet sau a unei silabe. – Din fr. quantité, lat. quantitas, -atis.
canton, CANTÓN, cantoane, s.n. 1. Cladire din imediata vecinatate a unei cai de comunicatie, înzestrata cu aparatele necesare pentru supravegherea si întretinerea acesteia si care serveste si ca locuinta pentru cantonier. 2. Cea mai mica unitate în administratia padurilor; locuinta padurarului. 3. Unitate teritorial-administrativa în unele tari. 4. Fiecare dintre statele care compun Confederatia Elvetiana. – Din fr. canton.
canţonă, CANŢÓNĂ, cantone, s.f. 1. Poezie lirica italiana medievala, de origine provensala, consacrata iubirii cavaleresti. 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renasterii, apropiat de cântecul popular, care, cu timpul, a devenit o piesa instrumentala. – Din it. canzone.
canură, CÁNURĂ s.f. Nume dat firelor scurte de lâna ramase în dintii pieptenului dupa daracit, folosite (ca batatura) pentru tesaturi mai groase. – Lat. cannula.
cap, CAP1, (I, III) capete, s.n., (II) capi, s.m. I. S.n. 1. Extremitatea superioara a corpului omenesc sau cea anterioara a animalelor, unde se afla creierul, principalele organe de simt si orificiul bucal. ♢ Loc. adv. Din cap pâna-n picioare = de sus pâna jos, în întregime, cu desavârsire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineata. (Pâna) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai destept, mai reusit, mai bine. Cu capul plecat = rusinat, umilit, învins. Pe dupa cap = pe dupa gât, la ceafa. ♢ Loc. adj. (Fam.) Batut (sau cazut) în cap = tâmpit, prost. ♢ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pamânt; a da jos dintr-o situatie, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, bautura etc.) = a înghiti dintr-o data continutul unui pahar, al unei cani etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuiala. A scoate capul în lume = a iesi între oameni, în societate. A nu-si (mai) vedea capul de... sau a nu sti unde-i sta sau unde-i este capul = a nu sti ce sa mai faca, a fi coplesit de... A-si pierde capul = a se zapaci. A nu mai avea unde sa-si puna capul = a ajunge fara adapost, pe drumuri, sarac. A da din cap = a clatina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violenta pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traista = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toti peretii (sau de pereti) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greseala facuta. A-si lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, parasindu-si casa, locul de origine si ratacind prin lume. A-si pleca capul = a se simti rusinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cadea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situatie neplacuta, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplaceri si necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cadea pe capul cuiva = a sosi pe neasteptate la cineva (creându-i neplaceri, deranj). A sta (sau a sedea, a se tine) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a starui fara încetare pe lânga cineva. A sedea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lânga sau la cineva (creându-i neplaceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lasa pe cineva în pace. (Reg.) A nu sti (sau a nu avea) ce-si face capului = a nu mai sti ce sa faca pentru a iesi dintr-o situatie grea. ♢ Cap de familie = barbatul care reprezinta puterea familiala si parinteasca; p. gener. orice persoana care procura mijloacele necesare traiului unei familii si o reprezinta juridic. ♢ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amanuntit al expresiei unui sentiment pe trasaturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de marci postale românesti, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Parul capului. 2. Capatâi; capatâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ♢ Expr. Pe capete = care mai de care, în numar foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea pareri, exprima o mare divergenta de opinii. 4. Minte, gândire, judecata; memorie. ♢ Loc. adj. si adv. Cu cap = (în mod) inteligent, destept. Fara cap = (în mod) necugetat. ♢ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecata dreapta; cuminte. ♢ Expr. A fi bun (sau usor) la (sau de) cap sau a avea cap usor = a fi destept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i iesi (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai iesi (cuiva ceva) din cap = a-l stapâni mereu (acelasi gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-si bate (sau a-si framânta, a-si sparge, a-si sfarâma etc.) capul = a se gândi, a se stradui spre a solutiona o problema. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) sa înteleaga ceva, a lamuri (pe cineva). A fi (sau a ramâne, a umbla etc.) de capul sau = a fi (sau a ramâne etc.) liber, independent, nesupravegheat, A face (ceva) din (sau de) capul sau = a face (ceva) fara a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva sa-si piarda dreapta judecata; a zapaci; a face pe cineva sa se îndragosteasca. A nu avea cap sa... = a nu avea posibilitatea sa..., a nu putea sa... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiaza acuzarea. 5. (Înv.) Viata. A plati cu capul. ♦ (Astazi în expr.) Odata cu capul sau în ruptul capului = cu nici un pret, niciodata. A-si face de cap = a face ceva ce poate sa-i primejduiasca viata; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = striga; b) (Bot.) cap-de-cocos = dulcisor; capul-sarpelui = planta erbacee acoperita cu peri aspri si cu flori rosii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelatiei balaurului. II. S.m. Capetenie, sef, conducator. ♦ Initiator. III. S.n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminenta a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemanator cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extrema cu care începe sau sfârseste ceva. ♢ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apa, de un defileu etc.; p. ext. fortele armate care ocupa acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor si a mijloacelor de lupta. ♢ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu partile extreme alaturate. ♢ Expr. Cap de tara = margine de tara; hotar. Nu-i (un) cap de tara = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a sedea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în sezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ♢ Cap de an (sau de saptamâna, de iarna etc.) = începutul unui an (sau al unei saptamâni etc.) Cap de coloana = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afis (sau cap de lista) = primul nume dintr-o lista de persoane afisate în ordinea valorii lor. ♢ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul noptii = dupa ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principala, mai aleasa (a unui lucru). ♢ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masa. 4. Partea de jos sau dindarat a unui lucru; capat; (cu sens temporal) sfârsit. ♢ Expr. A o scoate la cap = a sfârsi (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a razbi. În cap = (dupa numerale) exact, întocmai. 5. Bucatica rupta dintr-un obiect; p. ext. lucru de mica importanta. ♢ Expr. Nici un cap de ata = absolut nimic. Pâna la un cap de ata = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transforma variatiile unui semnal electric în variatii de flux magnetic sau invers, folosit pentru operatii de înregistrare, redare si stergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) dupa fr. chef < lat. caput).
capac, CAPÁC, capace, s.n. Acoperitoare care se asaza deasupra deschizaturii unui vas, a unei cutii, a unui cufar etc. ♢ Friptura la capac = friptura gatita, într-un vas acoperit. Oua la capac = ochiuri prajite. Cascaval la capac = cascaval prajit în tigaie. ♢ Expr. A pune capac cuiva = a închide cuiva gura cu un raspuns potrivit. A gasi capac la toate = a da întotdeauna raspunsul potrivit. Asta pune capac (la toate) = asta e prea de tot. – Din tc. kapak.
capacimetru, CAPACIMÉTRU, capacimetre, s.n. Instrument cu care se masoara capacitatea electrica. – Din fr. capacimètre.
capacitate, CAPACITÁTE, capacitati, s.f. 1. Volum al unui recipient. 2. Însusirea de a fi încapator; marime care reprezinta cantitatea maxima de materii sau de energie pe care o poate acumula un corp, un sistem etc. ♢ Masuri de capacitate = masuri cu care se determina volumul lichidelor, al cereale lor etc. 3. Posibilitatea pe care o are un corp, un sistem etc. de a acumula o cantitate de materii sau de energie. 4. Posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza ceva. ♦ Posibilitatea, însusirea morala sau intelectuala a cuiva; aptitudine. ♦ Persoana capabila. 5. Însusirea de a face acte juridice valabile. – Din fr. capacité, lat. capacitas, -atis.
capacitiv, CAPACITÍV, -Ă, capacitivi, -e, adj. (Tehn.) Referitor la capacitatea electrica; care se comporta ca un condensator electric. – Din engl. capacitive.
capanliu, CAPANLÍU, capanlii, s.m. (Turcism înv.) Negustor turc care achizitiona alimente pentru aprovizionarea trupelor turcesti. – Din tc. kapanlı.
capă, CÁPĂ, cape, s.f. 1. Pelerina (scurta) de blana sau de stofa. ♢ Expr. De capa si spada = (despre filme, opere literare etc.) de aventuri cu multe dueluri, înfruntari violente etc. 2. Dispozitiv de protectie aplicat la masini, ferastraie etc. pentru a preîntâmpina accidentele. 3. (Mar.) Orientare a unei nave pentru a rezista unui timp neprielnic, cu vânt foarte puternic. – Din fr. cape.
capăt, CÁPĂT, capete, s.n. 1. Partea extrema a unui lucru, a unei perioade, a unei situatii sau a unei stari; margine, limita, sfârsit1, istov. ♢ Loc. adj. Fara (de) capat = fara sfârsit; îndelungat, întins. ♢ Loc. adv. De la (sau din) capat = de la început. În capat = a) în frunte; b) exact, deplin. Pâna la capat = pâna la sfârsit; pâna la ultimele consecinte, în mod consecvent. ♢ Expr. La capatul lumii (sau pamântului) = foarte departe. A pune capat (unui lucru, unei situatii) = a face sa înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capat = a duce la bun sfârsit. A o scoate la capat cu ceva = a iesi cu bine dintr-o situatie neplacuta. A o scoate la capat cu cineva = a se întelege cu cineva. Nici un capat de ata = absolut nimic. Pâna la (sau într-)un capat de ata = absolut tot. 2. Fragment; ramasita de... – Refacut din pl. capete < lat. capita).
capelare, CAPELÁRE, capelari, s.f. (Mar.) Actiunea de a capela; capelatura. – V. capela.
capelă, CAPÉLĂ2, capele, s.f. Biserica mica, izolata, fara parohie (într-un cimitir etc.); paraclis. ♦ Parte a unei biserici care adaposteste altarul. ♦ Încapere într-o cladire, cu un altar, unde se poate oficia slujba religioasa. – Din it. cappella.
capelină, CAPELÍNĂ, capeline, s.f. (Med.) Boneta sau banda circulara (elastica sau ghipsata) folosita pentru imobilizarea fracturilor, ancorarea aparatelor si protezelor chirurgicale etc. – Din fr. capeline.
capelmaistru, CAPÉLMAISTRU, capelmaistri, s.m. Dirijor al unei orchestre mici; sef de fanfara militara. [Acc. si: capelmáistru] – Din germ. Kapellmeister.
capie, CÁPIE s.f. Boala a ovinelor, bovinelor, caprelor si cailor (provocata de localizarea la creier a teniei) care se manifesta prin ameteli, convulsii si miscari repezi si dezordonate; cenuroza, capiala. ♦ Animal care sufera de aceasta boala. – Cf. sl. k a p i j a.
capital, CAPITAL1, (1) capitaluri, s.n. 1. Avutie sub forma de bani, de marfuri, de bunuri materiale în genere. 2. Bani, suma (mare) de bani (investiti într-o afacere). ♦ Capital de cunostinte = suma cunostintelor pe care le poseda cineva; experienta. – Din fr. capital, germ. Kapital.
capital, CAPITÁL2, -Ă, capitali, -e, adj. 1. De prima importanta, de frunte; fundamental, esential. ♢ Reparatie capitala = refacere a partilor esentiale ale unei cladiri, ale unei masini etc. ♢ Expr. A (o) lua de capital = a acorda o importanta exagerata unui fapt, unei afirmatii etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obisnuita si cu o forma, de obicei, diferita; (despre litere) majuscul, verzal. 3. (În expr.) Pedeapsa capitala = pedeapsa cu moartea. – Din fr. capital.
minută, MINÚTĂ s. f. 1. text original al unui act, al unei sentinte. 2. prima redactare a unui act diplomatic, a unui document. ♢ plan în creion al unei ridicari topografice. 3. protocol scris privind întelegerea între doi parteneri; rezumat asupra discutiilor dintr-o sedinta. 4. (arhit.) subdiviziune a unui modul. (< fr. minute, rus. minuta)
capitalism, CAPITALÍSM s.n. Sistem politico-economic care se întemeiaza pe proprietatea privata asupra mijloacelor de productie si de schimb. – Din fr. capitalisme.
capitaliza, CAPITALIZÁ, capitalizez, vb. I. Tranz. A transforma ceva în capital1; a acumula capital1 ♦ (Impr.) A aduna bani, a strânge avere. – Din fr. capitaliser.
capitalizare, CAPITALIZÁRE, capitalizari, s.f. Actiunea de a capitaliza. – V. capitaliza.
capitat, CAPITÁT, -Ă, capitati, -te, adj. (Bot.; despre un organ) Care se termina cu un fel de maciuca. – Din fr. capité.
capităluţă, CAPITĂLÚŢĂ, capitalute, s.f. Nume dat literelor de tipar majuscule care au aceleasi dimensiuni cu literele obisnuite din corpul respectiv. – [Litera] capitala + suf. -uta.
capitel, CAPITÉL, capiteluri, s.n. Partea superioara, mai groasa (si ornata), a unei coloane sau a unui pilastru, care face legatura între fusul coloanei si arhitrava. – Din it. capitello, lat. capitellum.
capitona, CAPITONÁ, capitonez, vb. I. Tranz. 1. A captusi scheletul unei mobile cu lâna, câlti, iarba de mare, material plastic etc. înainte de a fi tapisata; a tapisa. 2. A acoperi un perete sau o usa cu un strat de material izolator împotriva zgomotelor. – Din fr. capitonner.
capitonare, CAPITONÁRE, capitonari, s.f. Actiunea de a capitona; capitonaj. – V. capitona.
capitul, CAPÍTUL2, capitule, s.n. Inflorescenta al carei receptacul este întins ca un taler, purtând numeroase flori apropiate unele de altele. – Din fr. capitule, lat. capitulum.
capitula, CAPITULÁ, capitulez, vb. I. Intranz. (Despre o armata, p. ext. despre un stat) A înceta ostilitatile si a se preda învingatorului, în conditiile dictate de acesta. ♦ Fig. (Despre oameni) A da înapoi în fata piedicilor sau a greutatilor; a nu mai continua o actiune, o discutie; a ceda. – Din fr. capituler, lat. capitulare.
capitulare, CAPITULÁRE, capitulari, s.f. Actiunea de a capitula si rezultatul ei. – V. capitula.
capitularii, CAPITULÁRII s.n. pl. Acte legislative emanate de la regi, divizate în capitole. – Din fr. capitulaires.
capiu, CÁPIU, -IE, capii, adj. (Despre ovine, bovine, capre si cai) Atins de capie. ♦ Fig. (Despre oameni) Nauc, zapacit. – Din capie.
caplama, CAPLAMÁ s.f. Mod de prindere a scândurilor la un perete exterior, la un acoperis etc., astfel încât fiecare scândura sa acopere scândura precedenta pe o latime de 2 cm. – Din tc. kaplama.
capo, CÁPO v. da capo.
capon, CAPÓN, capoane, s.n. Suport mic situat în afara bordajului unei nave, care sustine ancora, când lantul acesteia este folosit pentru legarea navei de o geamandura. – Din fr. capon.
caponare, CAPONÁRE s.f. Actiunea de a capona si rezultatul ei. – V. capona.
caporal, CAPORÁL, caporali, s.m. Grad militar imediat inferior aceluia de sergent; militar care are acest grad; caprar2. – Din fr. caporal.
capot, CAPÓT1 adj. (Înv.; în limbajul jucatorilor de carti; în expr.) A face (pe cineva) capot = a nu lasa (pe cineva) sa faca o levata la jocul de carti; p. ext. a câstiga un mare avantaj asupra cuiva, a-l da gata. – Din fr. capot.
capot, CAPÓT2, capoate, s.n. 1. Îmbracaminte femeiasca de casa, de obicei lunga pâna la calcâie; halat. 2. Învelitoare de pânza care acopera diferite instrumente si aparate pe puntea unei nave. – Din fr. capot, capote.
capotaj, CAPOTÁJ, capotaje, s.n. Accident suferit de un autovehicul sau de un avion care capoteaza. – Din fr. capotage.
capotare, CAPOTÁRE s.f. Actiunea de a capota si rezultatul ei. – V. capota.
capotă, CAPÓTĂ, capote, s.f. 1. Îmbracaminte din tabla sau din alt material cu care se acopera un sistem tehnic în vederea protejarii lui. 2. Acoperis pliabil al unui autovehicul. – Din fr. capote.
capră, CÁPRĂ, capre, s.f. I. 1. Gen de mamifere rumegatoare paricopitate, cu parul lung, cu coarne, mai mari si diferentiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ♢ Capra de stânca = capra salbatica, cu blana roscata si cu coarnele în forma de spada (Capra ibex). Capra domestica = animal domestic rumegator, crescut pentru productia de lapte (Capra hircus). ♢ Expr. A împaca si capra, si varza = a multumi si pe unul, si pe altul; a împaca doua interese opuse. Capra râioasa, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capra-neagra sau capra-de-munte = capra salbatica, cu blana bruna-neagra, cu coarne scurte si curbate la vârf si cu doua dungi albe pe partea anterioara a capului, care traieste în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou si care consta din executarea unor figuri comice de catre un personaj mascat cu cap de capra (I 1) care bate ritmic din falci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil sta aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalti sar peste el. II. 1. Unealta de lemn cu patru picioare, încrucisate doua câte doua, pe care se pun lemnele pentru a fi taiate cu ferastraul. 2. Sistem de lemne încrucisate care serveste la sustinerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau lada) care se afla în partea de dinainte a trasurii sau a carutei si pe care sade vizitiul. 4. Aparat de gimnastica pentru sarituri, format dintr-un suport capitonat asezat pe patru picioare, cu înaltimea reglabila. 5. Arsic de miel. – Lat. capra.
capriciu, CAPRÍCIU, capricii, s.n. 1. Dorinta trecatoare, adesea extravaganta, manifestata cu încapatânare; gust schimbator, neasteptat; toana1, farafastâcuri (2), bâzdâc. 2. Compozitie muzicala instrumentala fara forma precisa, cu caracter de improvizatie, cu treceri neasteptate de la o stare emotionala la alta. [Var.: (înv.) caprít s.n.] – Din fr. caprice, capriccio, it. capriccio.
capricorn, CAPRICÓRN s.n. Numele unei constelatii zodiacale din emisfera australa. ♦ (În sintagma) Tropicul Capricornului = paralela aflata la 23° 27' 27'' latitudine sudica. ♦ Unul dintre semnele zodiacului (reprezentat printr-un tap). – Din fr. capricorne, lat. capricornus.
caprifoliacee, CAPRIFOLIACÉE, caprifoliacee, s.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate gamopetale, având ca tip caprifoiul; (si la sg.) planta din aceasta familie. [Pr.: -li-a-] – Din fr. caprifoliacées.
caprin, CAPRÍN, -Ă, caprini, -e, s.f., adj. 1. S.f. (La pl.) Subdiviziune a familiei rumegatoarelor, care are ca tip capra; (si la sg.) animal care apartine acestei subdiviziuni. 2. Adj. Care apartine caprinelor (1), privitor la caprine. – Din fr. caprin, lat. caprinus.
caprolactamă, CAPROLACTÁMĂ s.f. Substanta organica folosita ca materie prima pentru fabricarea fibrelor sintetice de relon. – Din fr. caprolactame.
capron, CAPRÓN s.n. Fibra textila sintetica, cu rezistenta si elasticitate foarte mare, obtinuta prin policondensarea caprolactamei. – Din rus. kapron.
caprotină, CAPROTÍNĂ s.f. Gen fosil de lamelibranhiate cretacice, cu cochilia groasa si cu valve inegal dezvoltate. – Et. nec.
capsare, CAPSÁRE, capsari, s.f. Actiunea de a capsa. – V. capsa.
capsă, CÁPSĂ, capse, s.f. 1. Dispozitiv de metal utilizat la legarea unor hârtii, la consolidarea unei butoniere, la încheierea unor obiecte de îmbracaminte etc.; buton (2). 2. Mic capacel sau tub metalic umplut cu o materie exploziva, folosit la armele de foc, în mine etc. pentru a provoca explozia unei încarcaturi. ♢ Expr. (Fam.) A fi cu capsa pusa = a fi gata de cearta, pus pe cearta, nervos. 3. Capsula (4). 4. (Elt.) Rondela metalica izolata de soclul becului, care face legatura cu unul dintre capetele filamentului. – Din lat. capsa, germ. Kapsel.
capsula, CAPSULÁ, capsulez, vb. I. Tranz. 1. A închide ermetic o sticla cu ajutorul unei capsule. 2. A închide sau a acoperi anumite parti aflate sub tensiune dintr-un utilaj pentru a proteja personalul de servire. – Din fr. capsuler.
capsulare, CAPSULÁRE s.f. Actiunea de a capsula si rezultatul ei. – V. capsula.
capsulă, CAPSÚLĂ, capsule, s.f. 1. Tip de fruct uscat, uneori divizat în mai multe loji si având numeroase seminte, care, la maturitate, se deschide de la sine, punând semintele în libertate; maciuca (3), maciulie (2). 2. învelis al unor organe si organisme inferioare. Capsula bacteriana. 3. Mic învelis solubil, facut din amidon, gelatina sau cheratina, care contine diferite medicamente pulverulente cu gust neplacut, pentru a putea fi înghitite mai usor. 4. Vas facut dintr-un material rezistent la caldura, în care se încalzesc, în laborator, diverse substante; capsa (3). 5. Mic cilindru metalic care contine bioxid de carbon sub presiune, servind la prepararea unei bauturi gazoase în sifoane speciale. 6. Cutie cu capac care se deformeaza sub actiunea variatiilor presiunii atmosferice (constituind partea sensibila a unor barometre). 7. (În sintagma) Capsula telefonica = cutiuta care contine (într-un aparat telefonic) un microfon sau un receptor. 8. Capac de tinichea cu care se astupa sticlele de bere, de apa minerala etc. 9. (În sintagma) Capsula cosmica = compartiment etanseizat al navei spatiale capabil sa se desprinda de restul vehiculului si sa coboare pe un corp cosmic. – Din fr. capsule, lat. capsula.
captalan, CAPTALÁN, captalani, s.m. Planta erbacee cu frunze mari si late si cu flori purpurii (Petasites officinalis); p. restr. frunzele acestei plante, întrebuintate ca acoperis la stupii primitivi de albine. [Var.: captalán s.m.] – Din magh. káptalan.
captare, CAPTÁRE, captari, s.f. Actiunea de a capta; captatie. ♢ Captare a sunetului = ansamblu de operatii care asigura transformarea informatiilor sonore în semnale electrice. ♦ Ansamblul amenajarilor, constructiilor si instalatiilor necesare pentru operatia de captare a unui fluid. – V. capta.
captator, CAPTATÓR, captatoare, s.n. 1. Dispozitiv care serveste la captare. ♢ Captator solar = instalatie pentru captarea si transformarea energiei solare în energie termica sau electrica. 2. Dispozitiv montat pe vehicule cu tractiune electrica pentru a realiza un contact alunecator cu firul aerian de contact. – Capta + suf. -tor.
captaţie, CAPTÁŢIE, captatii, s.f. (Rar) Captare. ♦ Uneltiri viclene întrebuintate în scopul obtinerii, printr-un act juridic, a anumitor foloase pentru cineva în dauna altcuiva. – Din fr. captation, lat. captatio.
captiva, CAPTIVÁ, captivez, vb. I. Tranz. 1. A face captiv. 2. A preocupa în mod intens; a absorbi. – Din fr. captiver.
captura, CAPTURÁ, capturez, vb. I. Tranz. A prinde unitati militare inamice; a lua pe cineva prizonier; a dobândi prin lupta bunuri materiale apartinând inamicului. ♦ A prinde un raufacator. ♦ A prinde (cu ajutorul capcanelor) un animal salbatic. – Din fr. capturer.
capturare, CAPTURÁRE, capturari, s.f. Actiunea de a captura. – V. captura.
capucin, CAPUCÍN, -Ă, capucini, -e, adj. (Despre calugari; adesea substantivat) Care face parte dintr-o ramura a Ordinului franciscan. – Din it. cappuccino.
car, CAR1, cari, s.m. Nume dat mai multor specii de insecte mici daunatoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul paros si cu picioarele scurte, care traiesc în lemn si se hranesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).
car, CAR2, care, s.n. 1. Vehicul terestru încapator, cu patru roti, cu tractiune animala, folosit la tara pentru transportarea poverilor. ♢ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. si pop.) Car de foc = tren. ♢ Expr. Nici în car, nici în caruta, se spune despre cineva nehotarât, care nu stie ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ♢ Compuse: Carul-Mare = constelatie alcatuita din sapte stele asezate în forma de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelatie formata din sapte stele (printre care si steaua polara) asezate în chip asemanator cu cele din carul-mare; ursa-mica. ♦ (În antichitate) Vehicul cu doua roti, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri si la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încarca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Multime, gramada. Un car de ani. ♢ Loc adv. Cu carul = din belsug. 3. (Reg.) Parte a ferastraului mecanic alcatuita din doua bârne puse pe rotite, pe care se asaza busteanul pentru a fi prefacut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi dupa fr. char).
car, CAR3, caruri, s.n. Piesa cilindrica mobila pe care se fixeaza hârtia la masina de scris, facând posibila (prin deplasare) scrierea succesiva a literelor si a rândurilor. – Dupa engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.
carabă, CARÁBĂ, carabe, s.f. 1. (Reg.) Fluier primitiv pe care si-l fac copiii dintr-o teava de soc, din cotorul frunzei de dovleac, din pana de gâsca etc. 2. Tubul cimpoiului asemanator cu fluierul, la care se executa melodia. 3. (Arg.) Palma (2). – Din scr. karabe.
carabăţ, CARABĂŢ, carabeti, s.m. (Reg.) Larva acvatica a unor insecte. [Var.: carabéte s.m.] – Et. nec.
carabidă, CARABÍDĂ, carabide, s.f. (La pl.) Familie de insecte coleoptere alergatoare, care se hranesc cu omizi, viermi etc.; (si la sg.) insecta care face parte din aceasta familie. – Din fr. carabides.
carabuşcă, CARABÚSCĂ, carabusti, s.f. (Reg.) Cutioara confectionata din coaja de copac, în care se pastreaza tutunul. – Din rus. korobocika.
caracaşicuri, CARACASÍCURI s.n. pl. (Reg.) Obiecte marunte, fara valoare. – Et. nec.
caracatiţă, CARACÁTIŢĂ, caracatite, s.f. Animal marin din încrengatura molustelor, cu corpul rotund, în forma de sac si cu opt brate puternice, prevazute cu ventuze (Octopus vulgaris). ♦ Fig. Persoana lacoma, apucatoare, hrapareata. – Din rus. karakatita.
carachiul, CARACHIÚL s.m. si n. v. caracul.
caracter, CARACTÉR, caractere, s.n. 1. Ansamblul însusirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifesta în modul de comportare, în ideile si în actiunile sale. ♦ Personalitate morala ferma. ♦ Însusire morala care se manifesta prin perseverenta, vointa ferma si corectitudine. Om de caracter. 2. Individualitate care prezinta trasaturi psihice complexe, zugravita într-o opera literara. ♦ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia nastere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = forma prelucrata pentru scena a dansurilor populare. 3. Trasatura distinctiva care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însusire, particularitate a unui organism. Caractere mostenite (sau ereditare) si caractere dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristica a unui ansamblu de litere, cifre, accente si semne de tipar din aceeasi familie si din acelasi corp. – Din fr. caractère, lat. character.
caracterial, CARACTERIÁL, -Ă, caracteriali, -e, adj. (Livr.) Referitor la caracter, al caracterului. [Pr.: -ri-al] – Din fr. caractériel.
caracteristic, CARACTERÍSTIC, -Ă, caracteristici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Însusire specifica predominanta, proprie unei fiinte, unui lucru, unui fenomen etc. si care diferentiaza o fiinta de alta, un lucru de altul. 2. Adj. Care constituie trasatura distinctiva a unei fiinte, a unui lucru sau a unui fenomen. 3. S.f. Partea întreaga a unui logaritm. 4. S.f. Parametru sau data tehnica utilizata pentru aprecierea comportarii în exploatare a unui sistem tehnic sau a unui material. 5. S.f. Curba care reprezinta modul cum variaza o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv în functie de o anumita variabila. – Din fr. caractéristique.
caracteriza, CARACTERIZÁ, caracterizez, vb. I. Tranz. 1. A constitui caracteristica cuiva sau a ceva. Îl caracterizeaza modestia. 2. A descrie, a înfatisa, a face sa reiasa trasaturile caracteristice ale unei persoane, ale unui lucru sau ale unui fenomen. – Din fr. caractériser.
caracterizabil, CARACTERIZÁBIL, -Ă, caracterizabili, -e, adj. Care poate fi caracterizat. Caracteriza + suf. -bil.
caracterizant, CARACTERIZÁNT, -Ă, caracterizanti, -te, adj. Caracterizator; caracteristic. – Din fr. caractérisant.
caracterizare, CARACTERIZÁRE, caracterizari, s.f. Actiunea de a caracteriza si rezultatul ei; indicare a notei caracteristice a unei fiinte, a unui lucru sau a unui fenomen. – V. caracteriza.
caracterizator, CARACTERIZATÓR, -OÁRE, caracterizatari, -oare, adj. Care caracterizeaza; specific; caracterizant. – Caracteriza + suf. -lor.
caracterograf, CARACTEROGRÁF, caracterografe, s.n. Aparat electronic care permite vizualizarea pe ecranul unui tub catodic a caracteristicilor dispozitivelor semiconductoare. – Din engl. characterographe.
caracterologic, CARACTEROLÓGIC, -Ă, caracterologici, -ce, adj. Care se refera la caracter; care se refera la caracterologie. – Din fr. caractérologique.
caracterologie, CARACTEROLOGÍE s.f. Disciplina care se ocupa cu studiul structurii si dezvoltarii caracterelor. – Din fr. caractérologie.
caractron, CARACTRÓN, caractroane, s.n. (Electron.) Tub catodic utilizat în afisarea rapida a literelor sau cifrelor pe ecranul sau. – Din fr., engl. caractron.
caracudă, CARACÚDĂ, caracude, s.f. 1. Peste de balta, cu corpul turtit lateral, lung de 20-35 cm (Carassius carassius). 2. Nume generic dat pestilor mici; peste-tiganesc. ♦ Fig. Oameni fara valoare, fara însemnatate (într-un partid, într-o adunare). – Din bg. karakuda.
caracul, CARACÚL, (1) s.m., (2) s.n. 1. S.m. Numele unei rase de oi ai caror miei au blana buclata, asemanatoare cu astrahanul, 2. S.n. Blanita de miel apartinând acestei rase, din care se fac caciuli, paltoane etc. [Var.: carachiúl s.m. si n.] – Din fr. caracul.
caradriiformă, CARADRIIFÓRMĂ, caradriiforme, s.f. (La pl.) Ordin de pasari comestibile, cu ciocul si picioarele lungi; (si la sg.) pasare din acest ordin. – Cf. fr. c h a r a d r i i d é s.
caragaţă, CARAGÁŢĂ, caragate, s.f. (Ornit.) Cotofana. ♦ Fig. (Fam.) Femeie vorbareata. ♦ Expr. (Fam.) A face caragate = a face glume (pe socoteala cuiva); a umbla cu pacaleli. [Var.: garagáta s.f.] – Din ngr. karakáxa.
caraghios, CARAGHIÓS, -OÁSĂ, caraghiosi, -oase, adj. (Adesea substantivat) Care provoaca râsul, ridicol, comic; care nu merita sa fie luat în serios. – Din tc. karagöz.
carambol, CARAMBÓL, caramboluri, s.n. (La jocul de biliard) Atingere cu bila proprie a celorlalte doua bile (prin care se marcheaza un punct pentru jucator); punct înscris în acest fel. ♦ Fig. (Fam.) Încurcatura, zapaceala; ciocnire. – Din fr. carambole.
carambolaj, CARAMBOLÁJ, carambolaje, s.n. Faptul de a face carambol. – Din fr. carambolage.
caramel, CARAMÉL, carameluri, s.n. Produs de culoare bruna-roscata solubil în apa, obtinut prin încalzirea si deshidratarea zaharului si folosit în cofetarie, la colorarea unor bauturi sau a unor alimente si la prepararea placilor fotografice. – Din it. caramel.
caramelă, CARAMÉLĂ, caramele, s.f. Bomboana facuta din caramel amestecat cu diferite substante colorante si aromatice. [Var.: carameá s.f.] – Refacut din caramele (pl. lui caramel < fr. caramel). Cf. it. c a r a m e l l a.
caramelizare, CARAMELIZÁRE s.f. Actiunea de a (se) carameliza si rezultatul ei; spec. proces de descompunere, prin încalzire, a caramelurilor. – V. carameliza.
carantină, CARANTÍNĂ s.f. 1. Punct sanitar pentru cercetarea si izolarea persoanelor, vaselor sau marfurilor venite dintr-o regiune bântuita de o epidemie. ♦ Izolare preventiva a unei persoane sau a unei colectivitati care a fost în contact cu un bolnav contagios sau care vine dintr-o regiune unde exista o epidemie. ♢ Carantina fitosanitara = complex de masuri cu caracter preventiv, luate pentru a se opri patrunderea bolilor plantelor, a daunatorilor plantelor sau a unor buruieni din alte tari si pentru a se limita raspândirea acestora în cuprinsul tarii. ♦ Restrictii aplicate în vederea combaterii bolilor contagioase ale animalelor. 2. Fig. Izolare. – Din rus. karantin (< fr.).
carapace, CARAPÁCE, carapace, s.f. Învelis osos, cornos sau calcaros care protejeaza corpul unor animale. – Din fr. carapace.
carat, CARÁT, carate, s.n. 1. Indice pentru continutul relativ în aur al aliajelor acestuia, egal cu a 24-a parte din masa totala. 2. Unitate de masura a greutatii pietrelor pretioase, egala cu 0,2 grame. [Var.: caráta s.f.] – Din fr. carat.
caraulă, CARAÚLĂ, caraule, s.f. 1. Paza, garda, straja. 2. Om care face de paza; santinela, caraulas. – Din bg. karaul, ngr. karaúli.
caravană, CARAVÁNĂ, caravane, s.f. 1. Convoi de oameni si de animale de povara (de obicei camile), care transporta marfuri, bagaje etc. prin pustiuri sau prin stepe. ♦ Convoi de vehicule împreuna cu calatorii din ele, care parcurg împreuna acelasi drum. ♦ Grup de vehicule care strabat o tara în scopuri culturale, sanitare etc. Caravana sanitara. Caravana cinematografica. 2. (Reg.) Caruta sau car mare pentru transport. – Din fr. caravane.
caravă, CARÁVĂ, carave, s.f. Unealta de pescuit de forma unei capcane deschise, care se instaleaza în lacurile litorale si în balti pentru prinderea platicii si a salaului. – Et. nec.
carâmb, CARẤMB, carâmbi, s.m. 1. Parte a cizmei care îmbraca pulpa piciorului de la genunchi pâna la glezna. 2. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai loitrei, în care intra spetezele carului. 3. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai scarii, în care intra fusceii. – Lat. •calamulus < calamus "trestie, arc, prajina").
carbamat, CARBAMÁT, carbamati, s.m. (Chim.) Sare a acidului carbamic; uretan. – Din fr. carbamat.
carbamic, CARBÁMIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid carbamic = acid instabil, cunoscut sub forma de saruri sau de esteri. – Din fr. carbamique.
carbid, CARBÍD s.n. Substanta solida, formata din calciu si carbon, întrebuintata mai ales la fabricarea acetilenei; carbura de calciu. – Din fr. carbide.
carboavă, CARBOAVĂ, carboave, s.f. Veche moneda ruseasca de argint sau bacnota de hârtie, egala în valoare cu o rubla (odinioara cu circulatie si în tarile românesti); carboanta. – Din rus. karbovet.
carboid, CARBOÍD, carboide, s.n. (Chim.) Nume dat unor compusi organici din asfalturile naturale, din reziduurile de la cracare etc. – Din fr. carboïdes.
carbolic, CARBÓLIC adj. (În sintagma) Acid carbolic = fenol. – Din fr. carbolique.
mintal, MINTÁL, -Ă adj. 1. referitor la minte. o alienatie ~a = nebunie; debil ~ = persoana deficitara din punctul de vedere al intelectului. 2. care se face în minte. (< fr. mental, lat. mentalis)
carbon, CARBÓN s.n. Element chimic, metaloid foarte raspândit în natura, component de baza al tuturor substantelor organice, care se gaseste în carbuni, în petrol, în gaze etc., iar în stare elementara în diamant, în grafit si în carbunele negru. ♢ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia nastere în atmosfera si care serveste la stabilirea vârstei vestigiilor materiale. (Hârtie-)carbon = hârtie subtire acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare închisa, întrebuintata în dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii; indigo, plombagina. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.
carbonat, CARBONÁT, carbonati, s.m. Nume dat sarurilor acidului carbonic. ♦ (Adjectival) Care contine carbon. – Din fr. carbonate.
carbonatare, CARBONATÁRE s.f. Reactie chimica la care participa bioxidul de carbon si un hidroxid, din care rezulta un carbonat. – Dupa fr. carbonation.
carbonic, CARBÓNIC, -Ă, carbonici, -ce, adj. Care contine (mult) carbon. ♢ Acid carbonic = acid slab care se obtine prin dizolvarea bioxidului de carbon în apa; (impr.) bioxid de carbon. – Din fr. carbonique.
carbonifer, CARBONIFÉR, -Ă, carboniferi, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre roci, terenuri sau regiuni) Care contine zacaminte de carbuni. 2. Adj. Care se ocupa cu extractia si cu prelucrarea carbunelui; privitor la carbuni. 3. S.n. A cincea perioada a erei paleozoice, în cursul careia s-au format principalele zacaminte de carbuni. – Din fr. carbonifère.
carboniza, CARBONIZÁ, pers. 3 carbonizeaza, vb. I. Refl. (Despre carbuni) A se descompune termic în lipsa oxigenului din aer sau în prezenta unei cantitati insuficiente de oxigen; (despre lemne) a se preface în carbuni (prin ardere) în prezenta unei cantitati mici de aer; (despre alte materii organice) a se descompune (prin ardere). – Din fr. carboniser.
carbonizare, CARBONIZÁRE, carbonizari, s.f. Actiunea de a se carboniza si rezultatul ei. – V. carboniza.
carboxil, CARBOXÍL, carboxili, s.m. (Chim.) Grupare functionala monovalenta, caracteristica acizilor organici. – Din fr. carboxyle.
carboxilază, CARBOXILÁZĂ, carboxilaze, s.f. Enzima care catalizeaza eliberarea bioxidului de carbon din unii acizi. – Din fr. carboxylase.
carburare, CARBURÁRE, carburari, s.f. Actiunea de a carbura si rezultatul ei. – V. carbura.
carburaţie, CARBURÁŢIE, carburatii, s.f. Proces de amestecare a combustibilului lichid eu aerul în carburator, ♢ Camera de carburatie = parte a carburatorului în care se face carburatia. – Din fr. carburation.
carcafung, CARCAFÚNG, carcafunguri, s.n. Parâma care se fixeaza pe marginea întinsa unei vele si care serveste la strângerea acesteia. – Cf. engl. c a r g u e  f o n d.
carcan, CARCÁN, carcane, s.n. Guler de fier cu care raufacatorii erau legati la stâlpul infamiei, în Franta. – Din fr. carcan.
carcasă, CARCASĂ, carcase, s.f. 1. Îmbracaminte metalica exterioara a unui sistem tehnic, care sustine anumite elemente ale acestuia si, eventual, îl protejeaza împotriva actiunilor exterioare. 2. Totalitatea oaselor care alcatuiesc scheletul unui animal. 3. Scheletul unei masini, al unei constructii etc. – Din fr. carcasse.
carda, CARDÁ, cardez, vb. I. Tranz. A prelucra un material textil fibros la carda; a scarmana, a daraci. – Din fr. carder.
cardama, CARDAMÁ, cardamale, s.f. Planta erbacee mica, cu tulpina târâtoare, ramificata si cu flori mici, albe (Nasturtium officinale). – Din ngr. kárdamon.
cardamom, CARDAMÓM s.m., s.n. 1. S.m. Planta tropicala ale carei seminte au gust piperat (Elettaria cardamomum). 2. S.n. Ulei cu miros placut extras din cardamom (1). – Din fr. cardamome.
cardare, CARDÁRE, cardari, s.f. Actiunea de a carda si rezultatul ei. – V. carda.
cardat, CARDÁT, -Ă, cardati, -te, adj. (Despre lâna, bumbac etc.) Scarmanat, daracit. – V. carda.
cardă, CÁRDĂ, carde, s.f. Masina folosita în filaturi pentru daracirea (si prelucrarea) mecanizata a unui material textil. – Din fr. carde.
cardiac, CARDIÁC, -Ă, cardiaci, -ce, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine inimii, privitor la inima. 2. S.m. si f., adj. (Persoana) care sufera de o boala de inima. [Pr.: -di-ac] – Din fr. cardiaque, lat. cardiacus.
cardialgie, CARDIALGÍE, cardialgii, s.f. Durere acuta de stomac sau de inima. [Pr.: -di-al-] – Din fr. cardialgie.
cardie, CÁRDIE, cardii, s.f. Orificiul superior al stomacului, situat la locul de unire dintre esofag si stomac. – Din fr. cardia.
cardigan, CÁRDIGAN, cardigane, s.n. (Rar) Jacheta (barbateasca) tricotata, cu mâneci largi, încheiata cu nasturi în fata. – Din fr., engl. cardigan.
cardinal, CARDINÁL, -Ă, cardinali, -e, adj., s.m. I. Adj. Principal, esential, fundamental. ♢ Punct cardinal = fiecare dintre cele patru directii principale ale orizontului, care ajuta la determinarea pozitiei unui punct de pe glob. Numeral cardinal = numeral care exprima un numar întreg abstract sau un numar determinat de obiecte, fiinte etc. II. S.m. Titlu din ierarhia bisericii catolice, purtat de înaltii demnitari care alcatuiesc consiliul papei si dintre care se alege noul papa; persoana care poarta acest titlu. ♦ (Adjectival; în sintagma) Rosu cardinal = rosu purpuriu. – Din fr. cardinal, lat. cardinalis.
cardioaccelerator, CARDIOACCELERATÓR, cardioacceleratori, adj. (În sintagma) Nerv cardioaccelerator = nerv simpatic care are rolul de a accelera ritmul batailor inimii atunci când este excitat. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioaccélérateur.
cardiografie, CARDIOGRAFÍE, cardiografii, s.f. Înregistrare a contractiilor inimii cu ajutorul cardiografului. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiographie.
cardioidă, CARDIOÍDĂ, cardioide, s.f. Curba descrisa de un punct al unui cerc care se rostogoleste în exterior, si fara alunecare, pe un alt cerc, imobil si de aceeasi raza cu primul cerc. [Pr.: -di-o-] – Din germ. Kardioide.
cardiomalacie, CARDIOMALACÍE, cardiomalacii, s.f. (Med.) Distrofie a miocardului prin infiltrarea fibrei musculare cu grasimi. [Pr.: -di-a-] – Din fr. cardiomalacie.
cardioplastie, CARDIOPLASTÍE, cardioplastii, s.f. Operatie plastica asupra stomacului si esofagului pentru largirea cardiei. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioplastie.
cardioscleroză, CARDIOSCLERÓZĂ, cardioscleroze, s.f. Scleroza a muschiului cardiac. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiosclérose.
cardioscop, CARDIOSCÓP, cardioscoape, s.n. Aparat cu care se examineaza contractiile inimii. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioscope.
cardiotonic, CARDIOTÓNIC, -Ă, cardiotonici, -ce, adj., s.n. (Medicament) care stimuleaza inima, întarindu-i forta de contractie si normalizându-i ritmul batailor. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiotonique.
cardiotoxic, CARDIOTÓXIC, -Ă, cardiotoxici, -ce, adj. (Despre o substanta sau un agent) Care tulbura activitatea inimii. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiotoxique.
cardium, CÁRDIUM s.n. Gen de moluste cu cochilia ovala, subtire, mult boltita (Cardium); molusca din acest gen. [Pr.: -di-um] – Din lat. Cardium, numele stiintific al molustei.
cardon, CARDÓN s.m. Planta erbacee legumicola din familia compozeelor, cultivata la noi pe suprafete mici pentru petiolul frunzelor si nervura principala, care sunt comestibile (Cynara cardunculus). – Din fr. cardon.
care, CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjunctie, ca element de legatura între propozitia regenta unde se afla numele caruia îi tine locul si propozitia subordonata). 1. (Introduce propozitii atributive) Cartea pe care trebuia sa ti-o aduc am pierdut-o. ♢ (Introduce propozitii atributive circumstantiale) a) (Cu nuanta finala) Sa ia calauza din sat, care sa le arate drumul. b) (Cu nuanta conditionala) Ce holera ar fi aceea care i-ar lasa neatinsi pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ♢ Loc. conj. Dupa care = dupa aceea. Care va (sau vra) sa zica = ceea ce înseamna, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotarât) a) Fiecare. Le porunci sa mearga care pe unde va putea. ♢ Expr. (Sa) nu care cumva = nu cumva sa... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (în corelatie cu sine însusi exprima ideea de opozitie sau de distributie) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ♢ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezinta o fiinta sau un lucru) Care n-a înteles întrebarea? ♢ (Introduce propozitii interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ♢ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ♢ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu tine la viata lui? [Gen.-dat. sg. m. caruia, f. careia, gen.-dat. pl. m. si f. carora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. carui, f. carei, gen.-dat. pl. m. si f. caror. Nom. sg. m. si: (înv.) carele; nom. pl. m. si f. si: cari] – Lat. qualis.
carena, CARENÁ, carenez, vb. I. Tranz. 1. A repara carena unei nave. ♦ A aseza o nava pe o coasta pentru a o repara. 2. A acoperi cu tabla suprafata exterioara a unui vehicul de mare viteza. – Din fr. caréner, lat. carenare.
carenaj, CARENÁJ, carenaje, s.n. 1. Faptul de a carena. 2. Îmbracaminte de tabla sau de placaj aplicata pe un corp pentru a-i micsora rezistenta aerodinamica relativa fata de un fluid. – Din fr. carénage.
caret, CARÉT, careti, s.m. Broasca testoasa comestibila din marile calde lunga de 60-80 cm, înotatoare, din a carei carapace cornoasa se obtine bagaua (Eretmochelys imbricata). – Din fr. caret.
caretaş, CARETÁS, caretasi, s.m. Persoana care face carete. [Var.: (reg.) carâtas s.m.] – Careta + suf. -as.
careu, CARÉU, careuri, s.n. 1. Mod de asezare în forma de patrat a unor persoane sau obiecte. 2. Suprafata a terenului de fotbal, de tenis etc., marcata cu alb, care delimiteaza anumite zone în câmpul de joc, si în cadrul careia se aplica unele reguli speciale. 3. Încapere la bordul unei nave folosita ca sala de mese, de lectura si de recreatie pentru ofiteri. 4. (La unele jocuri de carti) Grup de patru carti de aceeasi valoare. – Din fr. carré.
caria, CARIÁ, pers. 3 cariaza, vb. I. Refl. (Despre dinti) A face carii, a se strica. [Pr.: -ri-a] – Din fr. carier.
cariatidă, CARIATÍDĂ, cariatide, s.f. Statuie reprezentând o femeie care sustine, ca o coloana, cornisa unui acoperis, o intrare etc. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. cariatide, lat. caryatides.
caricatură, CARICATÚRĂ, caricaturi, s.f. 1. Reprezentare, mai ales în desen, a unei persoane sau a unei situatii prin exagerarea unor trasaturi, îndeosebi negative, cu o intentie satirica sau umoristica. ♦ Înfatisare ridicola a unei persoane sau a unui obiect; persoana sau obiect cu aceasta înfatisare. 2. Imitatie nereusita, care denatureaza originalul. – Din fr. caricature.
minorat, MINORÁT s. n. vârsta, situatia unui minor (1) si durata acesteia; minoritate (2). (< germ. Minorat)
caricaturizare, CARICATURIZÁRE, caricaturizari, s.f. Actiunea de a caricaturiza. – V. caricaturiza.
caridă, CARÍDĂ, caride, s.f. Animal marin asemanator cu racul, cautat pentru carnea lui gustoasa; creveta (Palaemon squilla). – Din ngr. gharídha.
carieră, CARIÉRĂ2, cariere, s.f. Profesiune, ocupatie; domeniu de activitate; timp cât cineva lucreaza într-un anumit domeniu. ♦ Etapa, treapta în ierarhia sociala sau profesionala. ♦ Pozitie în societate, situatie buna. [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carrière.
cariere, CARIÉRE s.f. Actiunea de a se caria si rezultatul ei. [Pr.: -ri-e-] – V. caria.
carierism, CARIERÍSM s.n. Tendinta de a parveni cu orice pret si prin orice mijloace. [Pr.: -ri-e-] – Cariera2 + suf. -ism. Cf. rus. k a r'  e r i z m.
carilon, CARILÓN, carilonuri, s.n. Instrument muzical la care se pot executa melodii cu ajutorul unor clopote sau al unor lame acordate la anumite tonuri. – Din fr. carillon.
carioca, CARIÓCA1 s.f. 1. Dans popular din America Latina (Brazilia), cu ritm moderat; melodie dupa care se executa acest dans. 2. Instrument popular de percutie folosit la acompanierea ritmica a dansului carioca (1). [Pr.: -ri-o-] – Din sp., port. carioca.
cariochineză, CARIOCHINÉZĂ s.f. Mod de înmultire a celulelor plantelor si animalelor, caracterizat prin transformari în structura nucleului; mitoza. [Pr.: -ri-o-] – Var.: cariocinéza s.f.] – Din fr. kariokinèse.
cariofilacee, CARIOFILACÉE, cariofilacee, s.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, cu noduri pronuntate pe tulpina, cu frunze înguste, cu flori hermafrodite dispuse în inflorescente si cu fructe capsule; (si la sg.) planta din aceasta familie. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. caryophyllacées.
carmac, CARMÁC, carmace, s.n. Unealta pentru pescuit fara nada, formata din mai multe siruri de cârlige mari asezate în apa la diferite adâncimi. – Din rus. karmak.
carmangerie, CARMANGERÍE, carmangerii, s.f. 1. (Înv.) Macelarie (1). 2. Restaurant în care se prepara si se servesc specialitati din carne.- Carmangiu + suf. -erie.
carminativ, CARMINATÍV, -Ă, carminativi, -e, adj., s.n. (Medicament) care calmeaza durerile abdominale si favorizeaza evacuarea gazelor intestinale. – Din fr. carminatif.
carnabat, CARNABÁT s.n. Rasa de oi cu lâna semifina, de culoare roscata-cafenie originara din Bulgaria, a carei carne nu are mirosul caracteristic. – Din bg. karnabat.
carnaj, CARNÁJ, carnaje, s.n. (Frantuzism) Ucidere în masa; macel, masacru. – Din fr. carnage.
carnaval, CARNAVÁL, carnavaluri, s.n. Perioada care preceda postul în unele tari, când au loc petreceri populare însotite de deghizari, care alegorice, focuri de artificii etc. ♦ Petrecere populara din aceasta perioada – Din fr. carnaval (< it.).
carne, CÁRNE, carnuri, s.f. 1. Nume dat tesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor împreuna cu tesuturile la care adera. ♢ Carne de tun = masa de militari trimisi pe front spre a lupta si care sunt expusi macelului, cu pierderi mari de vieti omenesti. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ♢ Expr. A taia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a taia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca sa curme un rau prin masuri foarte drastice. A fi rau (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau usor) la o rana. În carne si oase = în persoana, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, ruda de sânge. A-si pune (sau a-si baga) carnea în (sau la) saramura = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizarii unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrasa. A creste carnea pe cineva = a simti o satisfactie, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frica. 2. Bucata din tesutul muscular al animalelor taiate, întrebuintata ca aliment. 3. Partea interioara a pielii, opusa fetei acesteia. 4. (Bot.) Pulpa la fructe. – Lat. caro, carnis.
carnet, CARNÉT, carnete, s.n. Caietel de buzunar, uneori cu date si cu rubrici tiparite, pentru diferite însemnari. ♦ Act, document în forma de caietel, care atesta apartenenta posesorului la o organizatie politica, de masa etc. ♢ Carnet de munca = document (în forma de caietel) care cuprinde date privitoare la activitatea unei persoane (vechime în munca, locul de munca) si care serveste acesteia pentru anumite drepturi (pensie, retributie, concediu etc.); carte de munca. – Din fr. carnet.
carnian, CARNIÁN, -Ă, carnieni, -e, s.n., adj. 1. S.n. Primul etaj al triasicului superior din regiunile alpine, caracterizat prin prezenta unor cefalopode, lamelibranhiate etc. 2. Adj. Care se refera la carnian (1). [Pr.: -ni-an] – Din fr. carnien.
carnivor, CARNIVÓR, -Ă, carnivori, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care se hraneste mai ales cu carne. ♢ Plante carnivore = grup restrâns de plante care, pe lânga nutritia normala (asimilatia clorofiliana), au însusirea de a se hrani cu animale (insecte, viermi etc.) 2. S.n. (La pl.) Ordin din clasa mamiferelor care se hranesc mai ales cu carne, având carnasiere si canini lungi si ascutiti; (si la sg.) animal din acest ordin. – Din fr. carnivore, lat. carnivorus.
carnotit, CARNOTÍT s.n. Mineral de uraniu si vanadiu, puternic radioactiv. – Din fr. carnotite.
caroiaj, CAROIÁJ, caroiaje, s.n. Retea de patratele înscrisa pe un desen, pe o harta etc. pentru a servi la reproducerea acestora la o alta scara. [Pr.: -ro-iaj] – Din fr. carroyage.
carolingian, CAROLINGIÁN, -Ă, carolingieni, -e, adj. Care apartine dinastiei lui Carol cel Mare, privitor la aceasta dinastie. [Pr.: -gi-an] – Din fr. carolingien.
caronadă, CARONÁDĂ, caronade, s.f. (Mar.) Vechi tun naval scurt, facut din fonta. – Din fr. caronade.
carotaj, CAROTÁJ, carotaje, s.n. Determinare prin foraj a structurii si compozitiei straturilor scoartei terestre, bazata pe analiza probelor carotelor (2) sau pe masurarea marimilor fizice caracteristice ale rocii strabatute. – Din fr. carottage.
carotă, CARÓTĂ, carote, s.f. 1. Varietate de morcovi timpurii, cu radacini scurte globuloase, de culoare galbena-rosiatica. 2. Proba cilindrica de material luata din betonul de fundatie al unei sosele, în vederea verificarii proprietatilor fizice si mecanice ale acesteia în laborator. 3. Fig. (Rar) Înselatorie, smecherie, trisare, sarlatanie. 4. (La jocul de biliard) Pozitie dificila lasata adversarului care urmeaza sa execute lovitura. – Din fr. carotte.
carp, CARP s.n. Grup de opt oase mici care alcatuiesc scheletul încheieturii mâinii, articulându-se cu oasele antebratului si metacarpului. – Din fr. carpe, lat. carpus.
carpi, CARPI s.m. pl. Populatie geto-dacica ce a trait pe teritoriul românesc, la est de Muntii Carpati. – Din lat. Carpes.
carst, CARST, carsturi, s.n. Eroziune si dizolvare a calcarelor, gipsurilor si sarii, provocata de apele subterane sau de suprafata, urmata de crearea unor forme caracteristice; (concr.) forma de relief rezultata în urma acestei eroziuni. – Din germ. Karst.
cart, CART2, carturi, s.n. Automobil de curse mic, cu caroseria si partea mecanica simplificate si viteza redusa; automobil de acest tip folosit de copii în unele jocuri sportive. [Scris si: kart] – Din engl., fr. kart.
cartaginez, CARTAGINÉZ, -Ă, cartaginezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte din populatia vechii Cartagine sau era originara de acolo; pun. 2. Adj. Care apartine Cartaginei sau locuitorilor ei, privitor la Cartagina sau la locuitorii ei; punic. – Cartagina (n. pr.) + suf. -ez. Cf. fr. C a r t h a g i n o i s.
cartare, CARTÁRE, cartari, s.f. 1. Actiunea de a carta si rezultatul ei. 2. Urmarire pe teren si transpunere, prin semne si prin culori conventionale, pe harti topografice, a raspândirii si a caracterelor diferitelor elemente din natura (roci, formatiuni geologice, ape, soluri, animale etc.) – V. carta.
cartă, CÁRTĂ, carte, s.f. 1. Nume dat (în evul mediu) actelor destinate a consemna unele privilegii si libertati fundamentale ale unor clase sau paturi sociale si a servi drept constitutie unui stat. 2. Manifest cuprinzând revendicarile unei organizatii politice, sociale, profesionale etc. 3. Act care sta la baza organizarii si functionarii unei organizatii internationale. Carta Organizatiei Natiunilor Unite. - Din fr. charte, lat. charta.
carte, CÁRTE, carti, s.f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tiparita si legata sau brosata în volum. ♢ Carte albastra (sau alba, neagra etc.) = publicatie oficiala a unui guvern care contine documente justificative privitoare la o problema politica. ♢ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învatat; a vorbi asa cum trebuie; a face caz de eruditia sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învatat. Cum scrie la carte = asa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoana care citeste, studiaza mult; carturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proportii mari. 2. Fig. Cunostinte de scriere si de citire; învatatura, stiinta, cultura. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Carnet cu date personale, care atesta sau confera unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ♢ Carte de munca = carnet de munca. 2. Bucata de carton, cu însemnari scrise sau tiparite, careia i se dau diferite întrebuintari: pentru corespondenta (carte postala), ca permis de intrare la un concert, la o biblioteca (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizita) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferentiate dupa culorile, semnele si figurile imprimate pe ele si întrebuintate la anumite jocuri de noroc. ♢ Expr. A da cartile pe fata = a-si arata gândurile sau planurile, a spune adevarul. A(-si) juca ultima carte = a face o ultima încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile si a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperata) în scopul atingerii unui ideal. A da în carti = A pretinde ca ghiceste viitorul cu ajutorul cartilor de joc. III. (Înv. si pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovada. ♢ Carte de judecata = hotarâre, sentinta judecatoreasca. – Refacut din carti (pl. lui •carta < lat. charta), prin analogie cu parte-parti; (II) din fr. carte.
cartel, CARTÉL, carteluri, s.n. 1. Uniune monopolista în care mai multe întreprinderi din aceeasi ramura de productie încheie o conventie, stabilind preturile, conditiile de vânzare si de aprovizionare, termenele de plata, cantitatea de marfuri ce urmeaza sa o produca fiecare si îsi împart pietele de desfacere, în vederea limitarii sau eliminarii concurentei. 2. Coalitie între doua sau mai multe partide, organizatii etc. 3. (Înv.) Conventie scrisa între state, pentru schimbul sau rascumpararea prizonierilor. – Din fr., engl. cartel.
cartelare, CARTELÁRE1, cartelari, s.f. Actiunea de a se cartela. – V. cartela1.
cartelare, CARTELÁRE2 s.f. Actiunea de a cartela2. – V. cartela2.
carter, CÁRTER, cartere, s.n. Învelis metalic care acopera anumite parti în miscare ale unei masini, pentru a le proteja, putând servi si ca recipient pentru lubrifiantul necesar. – Din fr. carter.
cartezianism, CARTEZIANÍSM s.n. Doctrina filozofului francez Descartes si a adeptilor lui, caracterizata prin metoda, ordine, rigoare. [Pr.: -zi-a-] – Din fr. cartésianisme.
cartier, CARTIÉR, cartiere, s.n. 1. Parte a unui oras deosebita de celelalte prin caracteristici proprii (geografice, istorice etc.) si care formeaza o unitate organica. ♦ Locuitorii acestei parti a orasului. 2. Parte din comandamentul unei mari unitati, compusa din personalul de deservire si din mijloacele de transmisiuni. ♢ Marele cartier general = (în timp de razboi) organul suprem de conducere a armatei în frunte cu comandantul sau suprem. ♦ Loc (întarit) unde stationeaza trupele timp mai îndelungat în vederea efectuarii de exercitii practice pe teren, cu efective mari de unitati; tabara. 3. Fiecare dintre partile laterale ale navei de la mijlocul ei spre pupa. [Pr.: -ti-er] – Din fr. quartier.
carting, CÁRTING s.n. Cursa sportiva practicata cu cartul2. – Din engl., fr. karting.
cartiruire, CARTIRUÍRE s.f. Actiunea de a cartirui si rezultatul ei; încartiruire. – V. cartirui.
cartism, CARTÍSM s.n. Miscare a muncitorilor englezi, desfasurata în deceniile 4 si 5 ale sec. XIX, cu scopul de a obtine satisfacerea unor revendicari economice si politice. – Din engl. Chartism, fr. chartisme.
cartnic, CÁRTNIC, cartnici, s.m. Ofiter care face de cart pe o nava. ♦ Grad de caporal în marina militara; marinar cu acest grad. – Din cart.
cartof, CARTÓF, cartofi, s.m. (Bot.) 1. Planta erbacee din familia solanaceelor, cu flori albe sau violete si tulpini subterane terminate cu tuberculi de forma rotunda, ovala sau alungita, comestibili, bogati în amidon (Solanum tuberosum); p. restr. tuberculul acestei plante, folosit în alimentatie si ca furaj; barabula, picioc, picioica, barabusca, bulughina. ♢ Zahar de cartofi = glucoza obtinuta din amidonul de cartofi (1). 2. (În sintagma) Cartof dulce = batat. [Var.: (reg.) cartoáfa, cartófa, cartófla s.f.] – Din germ. Kartoffel.
cartografiere, CARTOGRAFIÉRE, cartografieri, s.f. Actiunea de a cartografia. [Pr.: -fi-e-] V. cartografia.
carton, CARTÓN1, cartoane, s.n. 1. Hârtie groasa si compacta cu flexibilitate redusa. ♢ Carton gudronat (sau asfaltat) = carton impregnat cu gudron sau cu smoala. 2. Schita initiala a unui tablou sau a diverselor lui detalii; studiu. Cartoanele lui Leonardo da Vinci. 3. Tub mic de hârtie groasa la capatul unor tigari, prin care se trage fumul. 4. Tavita de carton1 (1) pentru prajituri, bomboane etc.; p. ext. continutul ei. – Din fr. carton.
carton, CARTÓN2, cartoane, s.n. (Reg.) Pânza tare de cânepa, in, bumbac; creton. – Din germ. (austriac) Karton.
cartonare, CARTONÁRE, cartonari, s.f. Actiunea de a cartona si rezultatul ei; cartonaj, brosare. – V. cartona.
cartuş, CARTÚS, cartuse, s.n. 1. Tub metalic sau de carton prevazut cu o capsa, cu material exploziv si cu proiectil sau cu alice, care serveste ca munitie pentru armamentul portativ; patron1. ♦ Bucata cilindrica de exploziv folosita la producerea exploziilor în gaurile de mina. 2. Ornament sculptat sau gravat (în forma de sul desfacut partial) pe care se scriu inscriptii, monograme etc. 3. Textul încadrat pe o pagina (pe care se afla si texte neîncadrate); ornament care încadreaza un text tiparit. 4. Cutie paralelipipedica de carton care contine un anumit numar de pachete de tigari. – Din fr. cartouche.
minivacanţă, MINIVACÁNŢĂ s. f. vacanta scurta. (< mini1- + vacanta)
casap, CASÁP, casapi, s.m. (Reg.) Macelar. ♦ Fig. Om crud. – Din tc. kasap.
casare, CASÁRE, casari, s.f. Actiunea de a casa si rezultatul ei. – V. casa.
casă, CÁSĂ1, case, s.f. 1. Cladire destinata pentru a servi de locuinta omului. ♢ Loc. adj. De casa = facut în casa1. ♢ Expr. (A avea) o casa de copii = (a avea) copii multi. A-i fi cuiva casa casa si masa masa = a duce o viata ordonata, normala, linistita. A nu avea (nici) casa, (nici) masa = a duce o viata neregulata, plina de griji, de framântari. ♦ (Reg.) Camera, odaie. ♢ Casa de veci = mormânt. 2. Încapere speciala într-o cladire, având o anumita destinatie. ♢ Casa ascensorului = spatiul în care se deplaseaza cabina unui ascensor. Casa scarii = spatiul dintr-o cladire care adaposteste o scara. 3. Cutie dreptunghiulara în care se pastreaza literele, semnele etc. tipografice de acelasi caracter. 4. Gospodarie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreuna (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Casnicie, menaj. ♢ Expr. A face (sau a duce) casa (buna) cu cineva = a trai cu cineva (în buna întelegere), a se împaca bine. A duce casa buna cu ceva = a se împaca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinari) Nume dat unor institutii, asezaminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ♢ Casa de economii = institutie publica de credit care se ocupa cu strângerea disponibilitatilor banesti temporare ale populatiei, acordând pentru acestea mai ales dobânda. Casa de ajutor reciproc = asociatie benevola a unor angajati sau pensionari, creata pentru acordarea de împrumuturi si de ajutoare membrilor ei din fondurile obtinute din depunerile lor lunare. Casa de filme = institutie producatoare de filme cinematografice. Casa de cultura = institutie culturala în care au loc diverse manifestari culturale, educative etc. Casa de nasteri = institutie medico-sanitara, în care se acorda viitoarelor mame, la nastere, asistenta calificata. Casa de vegetatie = constructie speciala, cu acoperisul si cu peretii de sticla, folosita pentru experiente de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetatie. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boala a vinurilor, pe care acestea o capata când ajung în contact cu aerul si care se caracterizeaza prin tulburare si prin schimbarea culorii. – Lat. casa.
casă, CÁSĂ2, case, s.f. 1. Dulap sau ladita de fier în care sunt tinuti bani, hârtii de valoare etc. Casa de fier. Casa de bani. 2. Masa, pupitru sau birou într-un magazin, unde se achita costul cumparaturilor. ♦ Ghiseu sau încapere într-o întreprindere sau într-o institutie, unde se fac încasarile si platile, unde se elibereaza biletele de calatorie, de spectacol etc. ♦ Suma de bani de care dispune la un moment dat casieria unei institutii sau a unei întreprinderi. ♢ Plus (sau minus) de casa = diferenta în plus (sau în minus) rezultata la stabilirea încasarilor si platilor. Registru de casa = registru în care se trec sumele încasate si cele platite. ♢ Expr. A face casa = a întocmi bilantul încasarilor si al platilor unei zile. – Din it. cassa, germ. Kasse.
cascadă, CASCÁDĂ, cascade, s.f. 1. Cadere naturala de apa pe cursul unui râu, provocata de o ruptura de panta în profilul longitudinal al vaii; cataracta. ♢ Expr. Cascada de râs = râs zgomotos, sacadat si prelungit. 2. (Tehn.; în sintagma) Montaj în cascada = model de legare a unor aparate sau masini electrice astfel încât curentul de la intrarea unui element sa fie egal eu cel de la iesirea elementului anterior. – Din fr. cascade.
cascador, CASCADÓR, -OÁRE, cascadori, -oare, s.m. si f. 1. Clovn, actrita sau acrobat(a) la circ care executa salturi primejdioase. 2. Actor de cinematograf care dubleaza uneori protagonistul în secventele periculoase. – Din fr. cascadeur.
cască, CÁSCĂ, casti, s.f. 1. Acoperamânt pentru cap, facut din metal, din piele sau din cauciuc si folosit de militari, de unii sportivi si de unii muncitori pentru protectia capului. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei caciuli, folosit la uscatul parului. 2. Dispozitiv alcatuit din unul sau din doua receptoare fixate pe urechi, care serveste la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.
caschetă, CASCHÉTĂ, caschete, s.f. Un fel de sapca de stofa, cu fundul larg si rotund si cu cozoroc, care face parte, de obicei, din uniforma militarilor. ♦ Acoperamânt pentru cap din cauciuc sau din material plastic, folosit pentru a feri parul de apa. – Din fr. casquette.
casetă, CASÉTĂ, casete, s.f. 1. Cutie în care se pastreaza bani sau mici obiecte (pretioase) sau care protejeaza anumite elemente ale unui sistem tehnic. ♦ Cutie de lemn sau de metal cu un perete mobil, unde se introduce placa sau filmul pe care se fotografiaza. 2. Cutie anexa a camerelor de luat vederi, în interiorul careia se afla pelicula cinematografica. 3. Despartitura a unei case1 tipografice. 4. Anunt cu chenar, folosit la tiparirea numelor si adreselor, în anuare, carti de telefon etc. 5. Indicatie pusa, de obicei, la sfârsitul unei carti si care cuprinde anumite date privitoare la lucrare (data culegerii, a tiparirii etc.). 6. Constructie standardizata compacta din material plastic, în care se afla montata banda magnetica (subtire si îngusta). ♢ Caseta video = videocaseta. 7. (Med.) Partea metalica a puntii protetice dentare. – Din it. cassetta, fr. cassette.
miniuzină, MINIUZÍNĂ s. f. uzina cu capacitate redusa. (< mini1- + uzina)
casnic, CÁSNIC, -Ă, casnici, -ce, adj., s.m. si f. I. Adj. 1. Care tine de casa1, de gospodarie. ♢ Industrie casnica = activitate industriala neevoluata, desfasurata în mod auxiliar în gospodarie cu unelte relativ simple, care are ca obiect obtinerea unor produse destinate, de obicei, nevoilor proprii. 2. Care îsi petrece timpul liber acasa, în familie. II. 1. S.f. Femeie care se ocupa numai cu gospodaria; gospodina. 2. S.m. (Rar) Casean. – Casa1 + suf. -nic.
casone, CASÓNE s.n. Mobila de forma unei lazi, împodobita cu sculpturi în lemn sau cu picturi, folosita pentru pastrarea obiectelor de îmbracaminte. – Din it. cassone.
castanietă, CASTANIÉTĂ, castaniete, s.f. Instrument muzical de percutie (raspândit în Spania si în America Latina), format din doua placute de lemn sau de fildes, prinse ca valvele unei scoici, care sunt lovite ritmic una de alta si folosit la acompanierea dansului si a muzicii; geamparale (2). – Din fr. castagnettes.
castor, CÁSTOR, (1) castori, s.m., (2) s.n. 1. S.m. Mamifer rozator semiacvatic, lung de circa 85 cm, cu labele din spate palmate si cu coada latita, care traieste în colonii, cladindu-si cu maiestrie cuibul pe malul apelor; biber (Castor canadensis). 2. S.n. Blana castorului (1). ♦ Postav facut din parul acestui animal. – Din fr., lat. castor.
castra, CASTRÁ, castrez, vb. I. Tranz. A extirpa, terapeutic sau accidental, glandele sexuale, provocând sterilitatea; a emascula, a jugani. – Din lat. castrare, fr. castrer.
castrare, CASTRÁRE, castrari, s.f. Actiunea de a castra; castratie; emasculatie, eviratie, juganire. ♢ Castrare radiologica = suprimare functionala a glandelor sexuale cu ajutorul razelor X. ♢ Castrarea plantelor = înlaturare a staminelor, a inflorescentei mascule sau a indivizilor masculi. – V. castra.
castravecior, CASTRAVECIÓR, castraveciori, s.m. Diminutiv al lui castravete. – Castravete + suf. -ior sau refacut din pl. castraveciori (< castraveti).
castravete, CASTRAVÉTE, castraveti, s.m 1. Planta legumicola cu tulpina agatatoare, acoperita cu peri aspri, cu frunze mari si cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de forma alungita, de culoare verde, care se consuma crud, murat sau gatit. ♢ Expr. A vinde castraveti la gradinar = a da explicatii într-o problema cuiva mai bine informat decât cel ce vrea sa-l lamureasca. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refacut din castraveti (pl. lui castravet < bg. krastavet, krastavita).
caşalot, CASALÓT, casaloti, s.m. Mamifer asemanator cu balena, care traieste în marile calde, caracterizat prin dezvoltarea mare a capului si prin prezenta dintilor pe falca inferioara (Physeter catodon). ♢ Ulei de casalot = amestec de ceruri fluide si solide obtinut din capul de casalot si folosit în medicina, în cosmetica si în componenta unor produse industriale; ulei de spermantet. – Din fr. cachalot.
caşă, CÁSĂ s.f. Mâncare, asemanatoare cu pilaful, preparata din arpacas sau din mei, cu multa grasime. – Din rus. kasa.
caşcaval, CASCAVÁL, cascavaluri, s.n. 1. Specie de brânza fina, tare, în forma de turte sau de roti, preparata din cas de lapte de oaie (mai rar de vaca). ♢ Expr. (Fam.) A se întinde la cascaval = a avea pretentii exagerate. 2. (Mar.) Pana metalica folosita la fixarea arborelui gabier pe gabie. – Din tc. kaskaval.
caşectic, CASÉCTIC, -Ă, casectici, -ce, adj., s.m. si f. (Med.) (Persoana) care sufera de casexie. – Din fr. cachectique.
caşerat, CASERÁT, -Ă, caserati, -te, s.n., adj. 1. S.n. (Tipogr.) Lipirea unui strat de hârtie, a unui celuloid etc. pe un carton pentru a-i da aspect mai frumos. 2. Adj. (Despre confectii) Cu un strat de spuma poliuretanica fixat între tricot si captuseala. – Dupa fr. cacher.
caşetă, CASÉTĂ, casete, s.f. Cutie mica din substanta amilacee, în care se introduc, spre a fi înghitite, medicamente sub forma de pulbere; bulina (1). – Din fr. cachet.
caşeu, CASÉU, caseuri, s.n. (Cin.) Masca folosita în filmarea combinata, pentru a se acoperi partea din cadru care nu trebuie sa apara. – Din fr. cachet.
caşexie, CASEXÍE s.f. Stare generala proasta a organismului, comuna mai multor boli, care se manifesta prin tulburarea functiilor organismului, prin slabire si anemie extrema, prin scaderea temperaturii corpului etc. – Din fr. cachexie, lat. cachexia.
caşmir, CASMÍR, (2) casmiruri, s.n. 1. Rasa de capre crescuta în Casmir si în Tibet pentru parul foarte fin si matasos. 2. Ţesatura moale si fina confectionata din parul de casmir (1). – Din fr. cachemire.
caşurare, CASURÁRE s.f. Acoperire prin lipire a fetei unei coli de hârtie sau de carton cu o coala de hârtie de calitate superioara, cu o coala de celofan etc., eventual ornamentata, pentru a-i da un aspect mai frumos; casare (2). – Din casa.
cataclastic, CATACLÁSTIC, -Ă, cataclastici, -ce, adj. (Despre minerale, roci etc.) Care este zdrobit sub actiunea fortelor tectonice; (despre procese geologice) care provoaca o cataclaza. – Din fr. cataclastique.
cataclază, CATACLÁZĂ, cataclaze, s.f. Zdrobire totala sau partiala a minereurilor componente din roci sub actiunea proceselor dinamice din scoarta pamântului. – Din fr. cataclase, germ. Kataklase.
cataclism, CATACLÍSM, cataclisme, s.n. Schimbare brusca în caracterul si în conditiile naturii si ale vietii pe pamânt, sub influenta unor procese atmosferice, tectonice sau vulcanice nimicitoare. ♦ Fig. Rasturnare brusca, distrugatoare, în viata sociala. – Din fr. cataclysme, lat. cataclysmos.
catacombă, CATACÓMBĂ, catacombe, s.f. Galerie subterana, naturala sau artificiala, care servea primilor crestini drept refugiu, loc de cult si de înmormântare; p. gener. orice subterana în forma de coridor lung si îngust. – Din fr. catacombe, it. catacomba.
catadicsi, CATADICSÍ, catadicsesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A gasi de cuviinta, a socoti de demnitatea sa (sa faca ceva); a binevoi. – Din ngr. katadéhome.
catafazie, CATAFAZÍE, catafazii, s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii, constând în repetarea mecanica a acelorasi fraze sau cuvinte. – Din fr. cataphasie.
cataforeză, CATAFORÉZĂ s.f. Deplasare spre catod a particulelor dintr-o solutie coloidala sub actiunea câmpului electric. – Din fr. cataphorèse.
catahreză, CATAHRÉZĂ, catahreze, s.f. Figura de stil care consta în transferarea întelesului unui cuvânt asupra altui cuvânt cu înteles apropiat. – Din fr. catachrèse, lat. catachresis.
minitractor, MINITRACTÓR s. n. tractor de dimensiuni foarte mici. (< mini1- + tractor)
catalan, CATALÁN, -Ă, catalani, -e, subst., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie care se gaseste pe teritoriul Cataloniei (Spania) si izolat în Franta, Italia, America Latina etc.; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine Cataloniei sau catalanilor (1). 3. S.f. Limba romanica vorbita de catalani (1). – Din fr. catalan.
catalepsie, CATALEPSÍE s.f. Stare patologica care apare în unele boli psihice si care se caracterizeaza printr-o rigiditate brusca a muschilor si printr-o tulburare a functiilor cerebrale. – Din fr. catalepsie, lat. catalepsis.
catalizare, CATALIZÁRE, catalizari, s.f. Actiunea de a cataliza si rezultatul ei. – V. cataliza.
catalizator, CATALIZATÓR, catalizatori, s.m. Substanta care grabeste sau încetineste o reactie chimica, fara ca ea însasi sa fie modificata. – Cataliza + suf. -tor (dupa fr. catalyseur).