Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru a
afortiori, A FORTIÓRI adj. (Despre rationamente) Care consta în trecerea de la o judecata la alta, în favoarea celei de-a doua judecati existând tot atâtea temeiuri sau temeiuri în plus. – Loc. lat.
acappella, A CAPPÉLLA adv., adj. (Despre muzica sau despre o formatie corala) Fara acompaniament instrumental. – Var. (dupa alte surse) a capella. – Loc. it.
apriori, A PRIÓRI adv. (Fil.) În mod aprioric. [Pr.: -pri-o-] – Din lat. a priori.
agiorno, A GIÓRNO adv. (Italienism) Ca ziua. Luminat a giorno. [Pr.: -giór-] – Loc. it.
monstruos, MONSTRUÓS, -OÁSĂ adj. 1. hidos, pocit; anormal. 2. rau, oribil, îngrozitor. 3. urias, colosal. (< fr. monstrueux, lat. monstruosus)
abintestat, ab intéstat loc. adj. (jur.; despre o succesiune) care se afla în absenta unui testament, situatie în care legea reglementeaza transmiterea bunurilor. (< lat. ab intestat)
aborigine, ab orígine loc. adv. de la origine. (< lat. ab origine)
abovo, ab óvo loc. adv. de la începutul începuturilor. (< lat. ab ovo, de la ou)
abac, abác s. n. 1. instrument de calculat din bile care se pot deplasa pe vergele orizontale paralele. 2. nomograma. (< fr. abaque, lat. abacus)
abac, ABÁC, abace, s.n. 1. Instrument alcatuit dintr-un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile (colorate) si care este folosit la efectuarea unor calcule aritmetice. 2. Tabel sau diagrama care permite rezolvarea imediata a unor calcule. – Din fr. abaque, lat. abacus.
abaca, abáca s. f. cânepa de Manilla. (< sp. abaca)
abacă, ABÁCĂ, abace, s.f. (Arhit.) Placa subtire (patrata) care constituie partea superioara a capitelului unei coloane si face legatura cu arhitrava. – Din fr. abaque, lat. abacus.
abacă, abáca s. f. partea superioara a capitelului unei coloane. (< fr. abaque, lat. abacus)
abacterian, abacterián, -a adj. lipsit de bacterii. (< fr. abactèrien)
abacteriemic, abacteriémic, -a adj. (despre boli) care prezinta microbi în sângele circulant. (< fr. abactériémique)
abager, ABAGÉR, abageri, s.m. (Reg.) Abagiu. – Din abagerie1.
abagerie, ABAGERÍE1, abagerii, s.f. Atelier sau industrie de (haine de) aba. – Abagiu + suf. -arie.
abagerie, ABAGERÍE2 s.f. Meseria de abagiu. – Abager + suf. -ie.
monstru, MÓNSTRU s. m. 1. fiinta fantastica cu corpul din elemente specifice oamenilor si animalelor. ♢ colos, namila, fiinta, lucru de proportii colosale. ♢ (adj.; fam.) de mare amploare, colosal. 2. fiinta care prezinta o anomalie fizica din nastere; pocitanie. 3. om crud, degenerat, denaturat. 4. ~ sacru = mare vedeta a cinematografiei sau teatrului. (< fr. monstre, lat. monstrum)
abagiu, ABAGÍU, abagii, s.m. Persoana care se ocupa cu fabricarea sau cu vânzarea abalei2; abager. – Din tc. abacı.
abajur, ABAJÚR, abajururi, s.n. Dispozitiv de metal, de sticla, de hârtie etc., care se pune la o lampa pentru a feri ochii de lumina si pentru a îndeparta razele într-o anumita directie. – Din fr. abat-jour.
abajur, abajúr s. n. dispozitiv pentru a rabata lumina unei lampi. (< fr. abat-jour)
abalienare, abalienáre s. f. pierdere, diminuare marcata si evidenta a facultatilor mintale. (dupa engl. abalienation, lat. abalienatio)
abandon, ABANDÓN, abandonuri, s.n. 1. Parasire împotriva regulilor morale si a obligatiilor materiale a copiilor, familiei etc. 2. Parasire a unui bun sau renuntare la un drept. 3. Renuntare la continuarea participarii într-o proba sportiva. – Din fr. abandon.
abandon, abandón s. n. parasire, renuntare. ♢ ~ familial = parasire a copiilor, a familiei. ♦ (sport) retragere dintr-o competitie. (< fr. abandon)
abandona, abandoná vb. I. tr. a parasi, a renunta definitiv la ceva. ♦ a neglija, a lasa în voia... II. refl. a se lasa prada unui sentiment, unei emotii. III. intr. a se retrage dintr-o competitie. (< fr. abandonner)
abandona, ABANDONÁ, abandonez, vb. I. 1. Tranz. A parasi pe cineva (lasându-l fara sprijin sau ajutor); a renunta la ceva. 2. Tranz. si intranz. A renunta la continuarea participarii la o întrecere sportiva. – Din fr. abandonner.
abandonare, ABANDONÁRE, abandonari, s.f. Actiunea de a abandona; parasire. – V. abandona.
abandonat, ABANDONÁT, -Ă, abandonati, -te, adj. Care a fost parasit. ♦ Spec. (Despre copii nou-nascuti) Lepadat2. – V. abandona.
abandonic, abandónic, -a adj., s.m. f. (cel) care traieste teama patologica de a fi abandonat. (< fr. abandonnique)
abanos, ABANÓS s.m. Lemnul unor specii de copaci exotici, mai ales din India, greu, tare, foarte durabil, de culoare neagra, folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc.; eben (Dyospyros). ♢ Par de abanos = par de culoare neagra lucioasa. – Din tc. abanoz.
abarticular, abarticulár, -a adj. situat în vecinatatea unei articulatii. (< fr. abarticulaire)
abataj, abatáj s. n. 1. loc de extragere a unui minereu, a unei roci dintr-un zacamânt; operatia însasi. 2. doborâre a arborilor în exploatarile forestiere. 3. sacrificare a animalelor, la abator. 4. înclinare a unei nave spre a putea fi carenata; carenaj (1). (< fr. abattage)
abataj, ABATÁJ, abataje, s.n. 1. Operatie de taiere sau de extragere a unui minereu sau a unei roci dintr-un zacamânt; p. ext. loc unde se executa aceasta operatie. 2. Operatie de doborâre a arborilor (În exploatarile forestiere). 3. Taiere, sacrificare a vitelor la abator. ♦ Ansamblu de operatii facute la abator de la introducerea animalelor în sala de taiere pâna la transarea carnii. 4. Operatie de înclinare a unei nave mici în vederea repararii, curatirii etc. – Din fr. abattage.
abate, ABÁTE1, abati, s.m. 1. Titlu dat superiorului unei abatii. 2. Titlu onorific acordat unor preoti catolici; persoana care poarta acest titlu. – Din it. ab(b)ate.
abate, abáte1 s. m. 1. superior al unei abatii. 2. preot, cleric la catolici. (< it. abbate)
abate, ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. si intranz. A (se) îndeparta (de la o directie apucata, fig. de la o norma fixata, de la o linie de conduita etc.). ♦ Refl. si tranz. A se opri sau a face sa se opreasca în treacat undeva sau la cineva (parasind drumul initial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamitati, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se nazari. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abatut. 5. Tranz. (Frantuzism) A doborî la pamânt. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.
abate, abáte2 vb. I. tr., refl. a (se) îndeparta de la o directie, o norma, o linie de conduita. II. tr. a doborî, a culca la pamânt. III. refl. a se napusti (asupra). IV. intr. a-i veni cuiva o idee, a i se nazari. (< lat. abbattere, fr. abattre)
abatere, ABÁTERE, abateri, s.f. 1. Actiunea de a (se) abate2 si rezultatul ei. ♢ Expr. Abatere de la regula = exceptie. ♦ Încalcare a unei dispozitii cu caracter administrativ sau disciplinar. 2. Diferenta dintre valoarea efectiva sau valoarea-limita admisa a unei marimi si valoarea ei nominala. ♦ (Tehn.) Diferenta dintre valoarea reala si cea proiectata a unei piese. – V. abate2.
abatere, abátere s. f. 1. actiunea de a (se) abate. ♦ încalcare a unor dispozitii. 2. diferenta dintre valoarea nominala a unei marimi si valoarea ei masurata. 3. (tehn.) diferenta dintre dimensiunea maxima sau minima realizata pentru o piesa si dimensiunea ei proiectata. (< abate)
abatesă, ABATÉSĂ, abatese, s.f. Calugarita care conduce o abatie. – Din lat. abbatissa.
abatesă, abatésa s. f. maica superioara a unei abatii. (< it. abbadessa, lat. abbatissa)
abatiză, ABATÍZĂ, abatize, s.f. (Mil.) Dispozitiv de aparare facut din copaci taiati si culcati cu vârful spre inamic sau din craci înfipte în pamânt. – Din fr. abattis.
abatiză, abatíza s.f. (mil.) baraj realizat din copaci culcati cu vârful spre inamic. (< fr. abattis)
abator, ABATÓR, abatoare, s.n. Ansamblu alcatuit din cladirile, instalatiile, terenul etc. unde se taie vitele destinate consumului si se prelucreaza carnea proaspata. – Din fr. abattoir.
abator, abatór s. n. 1. constructie unde se sacrifica animalele destinate consumului populatiei. 2. (fig.) masacru. (< fr. abattoir)
abaţial, abatiál, -a adj. care apartine unei abatii. (< fr. abbatial, lat. abbatialis)
abaţie, ABAŢÍE, abatii, s.f. Mânastire catolica cu statut special (împreuna cu averea, domeniile ei), condusa de un abate1 sau o abatesa (1) si depinzând de un episcop sau direct de papa2. – Din it. ab(b)azia.
abaţie, abatíe s. f. manastire catolica condusa de un abate sau de o abatesa (< it. abbazia)
abaxial, abaxiál, -a adj. situat în afara unui ax central. (< fr., engl. abaxial)
abazic, abázic, -a adj., s.m. f. (suferind) de abazie. (dupa germ. abatisch)
abazie, ABAZÍE s.f. Imposibilitate de a merge, datorita unei tulburari a automatismului actului motor al mersului. – Din fr. abasie.
abazie, abazíe s. f. tulburare a sistemului nervos, care se manifesta prin neputinta de a merge normal. (< fr. abasie)
abătut, ABĂTÚT, -Ă, abatuti, -te, adj. Care este descurajat; trist, deprimat. – Din fr. abattu (modificat dupa abate2).
monstranţă, MONSTRÁNŢĂ s. f. caseta de cristal încadrata într-o somptuoasa montura de argint sau chiar de aur batut cu pietre pretioase, în care se pastreaza hostia în bisericile catolice. (< germ. Monstranz, fr., engl. monstrance)
abbevilian, abbevilián, -a ab-vi-li-/ adj., s.n. (din) subetajul mijlociu al paleoliticului inferior; chelean. (< fr. abbevillien)
abc, abc s. n. abecedar (1, 2). (< fr. abc)
abcede, abcéde vb. intr. a (se) transforma în abces. (< fr. abcéder, lat. abscedere, var. (dupa alte surse) abcedá)
abcedografie, abcedografíe s.f. radiografie a unui abces dupa punctie, evacuare sau injectie cu aer. (< fr. abcédographie)
monsenior, MONSENIÓR s. m. 1. titlu dat seniorilor feudali (în Apus); titlu de adresare catre un nobil. 2. titlu dat unor prelati ai bisericii catolice. (< fr. monseigneur, it. monsignore)
abces, abcés s. n. colectare de puroi într-un tesut sau organ. (< fr. abcès, lat. abscessus)
abces, ABCÉS, abcese, s.n. Colectare de puroi, bine delimitata de tesuturile din jur, formata în urma dezintegrarii tesuturilor, de obicei sub actiunea unor agenti microbieni sau parazitari. – Din fr. abcès.
abderit, abderít s. m. om simplu, marginit si caraghios. (< germ. Abderit)
abdica, abdicá vb. intr. 1. a renunta la tron, la un drept. 2. (fig.) a renunta la ceva, a se resemna. 3. a renunta la o activitate din cauza greutatilor întâmpinate. (< fr. abdiquer, lat. abdicare)
abdica, ABDICÁ, abdíc, vb. I. Intranz. A renunta la tron. ♦ Fig. A renunta la ceva, a ceda (în fata greutatilor). – Din fr. abdiquer, lat. abdicare.
abdicare, ABDICÁRE, abdicari, s.f. Actiunea de a abdica. – V. abdica.
abdomen, ABDOMÉN, abdomene, s.n. 1. Parte a corpului, între torace si bazin, în care se gasesc stomacul, ficatul, pancreasul, splina, rinichii si intestinele; pântece, burta, foale. 2. (Biol.) Partea posterioara a corpului la artropode. – Din fr., lat. abdomen.
monozoic, MONOZÓIC, -Ă adj. (despre animale) care duce o viata individuala si izolata. (< fr. monozoïque)
monozom, MONOZÓM s. m. cromozom accesoriu. (< fr. monosome)
monozomie, MONOZOMÍE s. f. prezenta unui singur (fragment de) cromozom. (< fr. monosomie)
abdomen, abdomén s. n. 1. cavitate a corpului vertebratelor, între torace si bazin. 2. ultimul segment al corpului la insecte. (< fr., lat. abdomen)
abdominal, ABDOMINÁL, -Ă, abdominali, -e, adj. Care apartine abdomenului, privitor la abdomen; ventral. ♢ Cavitate abdominala = cavitate cuprinsa între peretii abdomenului (1). – Din fr. abdominal.
abdominal, abdominál, -a adj. referitor la abdomen. (< fr. abdominal)
abdominalgie, ABDOMINALGÍE, abdominalgii, s.f. (Med.) Durere abdominala. – Din fr. abdominalgie.
abdominalgie, abdominalgíe s. f. durere abdominala. (< fr. abdominalgie)
abdomino, ABDOMIN(O)- elem. "abdomen". (< fr. abdomin/o/-, cf. lat. abdomen)
abdominoscop, abdominoscóp s. n. instrument în abdominoscopie; peritoneoscop. (< fr. abdominoscope, var. (dupa alte surse) abdomenoscop).
abdominoscopie, abdominoscopíe s. f. examinare a cavitatii si a organelor abdominale. (< fr. abdominoscopie)
abduce, abdúce vb. tr. a duce (de undeva), a lua. (< lat. abducere)
abductor, ABDUCTÓR, abductori, adj. (În sintagma) Muschi abductor = muschi care îndeparteaza un membru de axul median al corpului sau doua organe unul de celalalt. – Din fr. abducteur.
abductor, abductór adj., s. m. (muschi) care produce abductie. (< fr. abducteur, lat. abductor)
abducţie, ABDÚCŢIE s.f. Miscare efectuata de un muschi abductor. – Din fr. abduction.
abducţie, abdúctie s. f. miscare de îndepartare a unui membru de planul de simetrie a corpului. (< fr. abduction, lat. abductio)
abecedar, ABECEDÁR, abecedare, s.n. Manual elementar pentru învatarea scrisului si a cititului; azbucoavna, bucoavna. ♢ Fig. Carte care cuprinde notiunile de baza dintr-un anumit domeniu. – Din lat. abecedarium, fr. abécédaire.
abecedar, abecedár s. n. 1. carte elementara pentru învatarea scrisului si cititului. 2. (fig.) primele notiuni ale unei stiinte sau profesiuni; abc. (< lat. abecedarius, fr. abécédaire)
aberant, aberánt, -a adj. 1. care se abate de la o norma. 2. contrar logicii, bunului-simt; (p. ext.) absurd. (< fr. aberrant, lat. aberrans)
aberant, ABERÁNT, -Ă, aberanti, -te, adj. Care se abate de la tipul normal sau corect, care constituie o aberatie (1), absurd. – Din fr. aberrant, lat. aberrans, -ntis.
monozigot, MONOZIGÓT, -Ă adj. 1. cu un singur zigot. 2. dezvoltat dintr-un singur ovul fecundat. (< fr. monozygote)
aberanţă, aberánta s. f. aberatie. (< fr. aberrance)
aberativ, ABERATÍV, -Ă, aberativi, -e, adj. (Livr.) Care este departe de adevar, care tine de aberatie (1). – Din fr. aberratif.
aberativ, aberatív, -a adj. care tine de aberatie. (< fr. aberratif)
aberaţie, ABERÁŢIE, aberatii, s.f. 1. Abatere de la ceea ce este normal sau corect. 2. Defectiune a unui sistem optic, care duce la obtinerea unor imagini neclare, deformate etc. ♢ Aberatie vizuala = astigmatism (2). Aberatia luminii = variatia aparenta a pozitiei unui astru pe cer datorita miscarii Pamântului în jurul Soarelui si faptului ca lumina se propaga cu viteza finita. 3. Ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate, ineptie, prostie. – Din fr. aberration, lat. aberratio.
monozaharidă, MONOZAHARÍDĂ s. f. substanta organica din clasa hidratilor de carbon, obtinuta prin hidroliza zaharurilor. (< fr. monosaccharide)
aberaţie, aberátie s. f. 1. abatere de la normal sau corect; (p. ext.) idee, notiune, comportament; aberanta; absurditate. ♦ (biol.) abatere de la tipul normal al speciei. ♢ ~ cromozomiala = modificare a numarului de cromozomi caracteristici speciei. 2. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic. ♢ ~ cromatica = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizatii pe marginea imaginilor. 3. unghi format de directia adevarata si de cea aparenta din care este vazut un astru de pe Pamânt. (< fr. aberration, lat. aberratio)
abero, ABER(O)- elem. "a se abate", "a se îndeparta". (< fr., engl. aberro/o/-, cf. lat. aberrare)
aberometru, aberométru s. n. instrument pentru masurarea aberatiei vizuale. (< fr. aberromètre)
aberoscop, ABEROSCÓP, aberoscoape, s.n. Instrument care serveste la observarea defectului de distorsiune pe care îl prezinta un ochi anormal. – Din fr. aberroscope.
aberoscop, aberoscóp s. n. instrument pentru observarea defectului de distorsiune a unui ochi normal. (< fr. aberroscope)
abhora, ABHORÁ, abhorez, vb. I. Tranz. (Rar) A avea ura, dezgust, aversiune fata de cineva sau de ceva. – Din fr. abhorrer, lat. abhorrere.
monoxil, MONOXÍL, -Ă adj., s. n. (ambarcatie primitiva) dintr-un trunchi scobit. (< fr. monosyle)
abhora, abhorá vb. tr. a avea oroare, aversiune; a urî, a detesta. (< fr. abhorrer, lat. abhorrere)
abia, ABIÁ adv. 1. (Modal) Cu greu, cu greutate; anevoie. 2. (Cantitativ, intensiv) foarte putin, aproape de loc. 3. (Temporal) De foarte putina vreme; de îndata ce, numai ce; chiar atunci, tocmai. 4. Cel putin; macar, barem. – Lat. ad vix.
abientin, ABIENTÍN s.n. Substanta rasinoasa extrasa din lemnul de brad, care se prezinta sub forma de cristale incolore, solubile în apa si în alcool. [Pr.: -bi-en-] – Din fr. abiéntin.
abietacee, ABIETACÉE s.f. pl. Familie de conifere cuprinzând arbori din specia bradului; abietinee, pinacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétacées.
abietacee, abietacée s.f. pl. abietinee; pinacee. (< fr. abietacées)
abietin, abietín s. n. substanta rasinoasa extrasa din lemnul de brad, sub forma de cristale incolore, solubile în apa si alcool. (< fr. abiétin)
abietinee, ABIETINÉE s.f. pl. Abietacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétinées.
abietinee, abietinée s.f. pl. abietacee. (< fr. abiétinées)
abil, ABÍL, -Ă, abili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este îndemânatic, iscusit, priceput, dibaci. ♦ Smecher, descurcaret. – Din fr. habile, lat. habilis.
abil, abíl1, -a adj. 1. îndemânatic, dibaci, priceput. 2. (jur.) apt a îndeplini conditiile cerute de lege. (< fr. habile, lat. habilis)
abil, -ábil2 elem. "posibil" (< fr. -able, cf. lat. abilis)
abilita, ABILITÁ, abilitez, vb. I. Tranz. 1. A califica o persoana în urma unui examen pentru un post universitar; a atesta. 2. A împuternici. – Din germ. habilitieren.
abilita, abilitá vb. tr. 1. a conferi dreptul de a practica o anumita profesiune, în urma unui examen sau concurs. 2. a conferi un anumit titlu, grad etc.; a face apt; a împuternici. (< germ. habilitieren, lat. habilitare)
abilitare, ABILITÁRE, abilitari, s.f. (Rar) Actiunea de a abilita si rezultatul ei. – V. abilita.
abilitate, ABILITÁTE, abilitati, s.f. (La sg.) Îndemânare, iscusinta, pricepere, dibacie. ♦ (La pl.) Smecherii, siretlicuri. – Din fr. habileté, lat. habilitas, -atis.
monoxid, MONOXÍD s. m. oxid cu un singur atom de oxigen în molecula. (< fr. monoxyde)
abilitate, abilitáte s.f. 1. calitatea de a fi abil; dexteritate; pricepere, dibacie. 2. (jur.) aptitudine legata de a face ceva. 3. (pl.) siretlicuri. (< fr. habilité, lat. habilitas)
abiogen, ABIOGÉN, -Ă, abiogeni, -e, adj. (Biol.; despre medii) Care este lipsit de viata; (despre procese) care are loc, se petrece fara participarea materiei vii. [Pr.: -bi-o] – Din fr. abiogène.
abiogen, abiogén, -a adj. în absenta materiei vii. (din fr. abiogène)
abiogeneză, ABIOGENÉZĂ s.f. Conceptie materialist naiva care explica nasterea vietii din materia anorganica. (din fr. abiogenèse)
abiogeneză, ABIOGENÉZĂ s.f. Conceptie dupa care originea materiei vii trebuie cautata în materia fara viata. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiogenèse.
abiologie, abiologíe s. f. disciplina care studiaza elementele anorganice. (< fr. abiologie)
abiologie, ABIOLOGÍE s.f. Disciplina care are ca obiect studierea elementelor lipsite de viata. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiologie.
abioseston, abiosestón s. n. totalitatea componentelor moarte dintr-un seston; tripton. (< fr. abioseston)
abiotic, ABIÓTIC, -Ă, abiotici, -ce, adj. Lipsit de viata, incompatibil cu viata. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotique.
abiotic, abiótic, -a adj. lipsit de viata. (< fr. abiotique)
abiotrofie, abiotrofíe s. f. proces degenerativ care atinge celulele vii (ale sistemului nervos). (< fr. abiotrophie)
abiotrofie, ABIOTROFÍE s.f. Scadere a vitalitatii unui organism sau a unui organ din cauza unor defecte ereditare de dezvoltare sau a lipsei factorilor nutritivi, fapt care determina slabirea capacitatii de adaptare-aparare. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotrophie.
abioză, abióza s. f. 1. stare a unui corp abiotic. 2. conservare a produselor alimentare prin distrugerea microorganismelor. (< fr. abiose)
abioză, ABIÓZĂ s.f. 1. Stare lipsita de viata. 2. Procedeu de conservare a produselor alimentare de natura animala si vegetala, bazat pe distrugerea totala a microorganismelor existente în produs prin termo-, foto- sau chimiosterilizare, iar recent si prin iradieri ionizante. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiose.
abis, abís s. n. 1. prapastie, genune. ♦ parte profunda a unui fenomen, a unui proces; neant. 2. depresiune a fundului oceanelor, cu adâncimi mari. (< fr. abysse, lat. abyssos)
abis, ABÍS, abisuri, s.n. (Adesea fig.) Prapastie adânca, genune, hau1. – Din fr. abysse, lat. abyssus.
abisal, abisál, -a adj. 1. referitor la abis. ♢ regiune ~a = zona de mare adâncime a fundului marilor si oceanelor. 2. referitor la subconstient. (< fr. abyssal)
abisal, ABISÁL, -Ă, abisali, -e, adj. 1. De abis. ♦ Care se afla sau care traieste la mari adâncimi în mari sau în oceane. Regiune abisala. Animal abisal. 2. Care se refera la subconstient, al subconstientului. – Din fr. abyssal.
abitaţie, abitátie s. f. drept de folosinta a unei case, proprietate a altcuiva. (< fr. habitation, lat. habitatio)
abitaţie, ABITÁŢIE s.f. (Jur.) Drept de folosinta a unei case de locuit care este proprietatea altuia. – Din fr. [droit d']habitation.
abitir, ABITÍR adv. (Fam. si pop.; numai la comparativ) Mai mult, mai bine, mai tare (decât...). – Cf. tc. b e t e r "mai rau".
abject, abjéct, -a adj. care inspira dezgust, repulsie, dispret; abominabil. (< fr. abject, lat. abiectus)
abject, ABJÉCT, -Ă, abjecti, -te, adj. Care inspira repulsie, dispret; josnic, netrebnic, mizerabil. – Din fr. abject, lat. abjectus.
abjecţie, abjéctie s. f. fapta, atitudine abjecta. (< fr. abjection, lat. abiectio)
abjecţie, ABJÉCŢIE, abjectii, s.f. Fapta, atitudine abjecta; ticalosie, josnicie. – Din fr. abjection, lat. abjectio.
abjudeca, abjudecá vb. tr. (jur.) a suspenda printr-o sentinta judecatoreasca. (< lat. abiudicare)
abjudeca, ABJUDECÁ, abjúdec, vb. I. Tranz. A anula, a suspenda (un titlu, un drept etc.) printr-o hotarâre judecatoreasca. – Din lat. abjudecare.
abjudecare, ABJUDECÁRE, abjudecari, s.f. Actiunea de a abjudeca si rezultatul ei. – V. abjudeca.
abjura, abjurá vb. tr. a renega public o credinta, o doctrina, o opinie. (< fr. abjurer, lat. abiurare)
abjura, ABJURÁ, abjúr, vb. I. Tranz. A renega public o credinta religioasa, o doctrina, o parere etc. – Din fr. abjurer, lat. abjurare.
abjurare, ABJURÁRE, abjurari, s.f. Actiunea de a abjura si rezultatul ei. – V. abjura.
abjuraţie, abjurátie s. f. abjurare. (< fr. abjuration, lat. abiuratio)
ablacta, ablactá vb. tr. a înlocui treptat laptele matern în hranirea sugarului. (< germ. ablaktieren, lat. ablactare)
ablactare, ABLACTÁRE s.f. Înlocuire a laptelui matern prin alte alimente necesare sugarului. – Cf. lat. ablactare.
ablactaţie, ablactátie s. f. 1. ablactare. 2. încetare a secretiei de lapte matern. (< fr. ablactation, lat. ablactatio)
ablactaţie, ABLACTÁŢIE, ablactatii, s.f. 1. Trecere treptata si progresiva de la alimentatia exclusiv lactata a sugarului la o alimentatie diversificata. 2. Oprire a secretiei lactate la femeile la care alaptarea este contraindicata sau inutila. – Din germ. Ablaktation.
ablastie, ablastíe s. f. 1. (biol.) nedezvoltare sau disparitie completa a unui organ. 2. (chir.) masuri de evitare a contaminarii plagii cu celule tumorale. (< fr. ablastie)
ablativ, ABLATÍV, ablative, s.n. Caz al declinarii în unele limbi, care exprima despartirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstantial. ♢ Ablativ absolut = constructie sintactica specifica limbilor latina si greaca, alcatuita dintr-un substantiv (sau un pronume) si un participiu la cazul ablativ, având rol de propozitie circumstantiala. – Din fr. ablatif, lat. ablatinus.
ablativ, ablatív1 s. n. caz al declinarii, specific anumitor limbi, care exprima punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ♢ ~ absolut = constructie sintactica în latina sau greaca cu rol de propozitie circumstantiala, dintr-un substantiv (sau pronume) si un participiu în ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif)
ablativ, ablatív2, -a adj. (despre materiale) care poate suferi ablatiuni. (< lat. ablativus, fr. ablatif)
ablaţie, ABLÁŢIE s.f. v. ablatiune.
monoxen, MONOXÉN, -Ă adj. (despre paraziti) care traieste numai pe o singura gazda. (< fr. monoxène)
ablaţiune, ablatiúne s. f. 1. îndepartare chirurgicala din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ bolnav); exereza, extirpare. 2. transportare a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor. ♦ reducere a masei unui ghetar sau a zapezii prin topire si evaporare. 3. fenomen fizic în urma caruia un meteorit, satelit etc., pierde din substanta datorita încalzirii sale pâna la incandescenta. (< fr. ablation, lat. ablatio)
ablaţiune, ABLAŢIÚNE, ablatiuni, s.f. 1. Transportare (prin actiunea vântului, a apelor sau a ghetarilor) a materialului rezultat în urma dezagregarii solului sau a rocilor. 2. Îndepartare chirurgicala a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care strabate atmosfera cu mare viteza pierde din substanta, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.
ablaut, ÁBLAUT, ablauturi, s.n. (Lingv.) Apofonie. – Din germ. Ablaut.
ablaut, áblaut s. n. apofonie. (< germ. Ablaut)
ablefarie, ablefaríe s. f. lipsa congenitala a pleoapelor. (< fr. ablépharie)
ablefarie, ABLEFARÍE, ablefarii, s.f. Malformatie congenitala caracterizata prin absenta partiala sau totala a pleoapelor. – Din fr. ablépharie.
ablega, ablegá vb. tr. a îndeparta. (< lat. ablegare)
ablegat, ablegát s. m. legat1 (2) al papei. (< fr. ablégat, lat. ablegatus, germ. Ablegat)
ablepsie, ablepsíe s. f. cecitate (1). (< fr. ablepsie)
ablepsie, ABLEPSÍE, ablepsii, s.f. (Med.) Cecitate. – Din fr. ablépsie.
ablutomanie, ablutomaníe s. f. tendinta obsesiva de a se spala. (dupa fr. ablutiomanie, lat. ablutio)
abluţiune, ablutiúne s. f. 1. spalare a corpului, prescrisa de unele religii orientale si la catolici, pentru purificare. 2. (fam.) îmbaiere prin dus. 3. eroziune exercitata de curentii marini de adâncime. (< fr. ablution, lat. ablutio)
abluţiune, ABLUŢIÚNE, ablutiuni, s.f. 1. Spalare rituala pe corp sau pe o parte a lui, prescrisa de unele religii pentru purificare. 2. Spalare sau îmbaiere cu ajutorul dusului. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablution, lat. ablutio, -onis.
abnega, abnegá vb. tr. a tagadui, a nega, a se lepada de ceva sau de cineva. (< lat. abnegare)
abnega, ABNEGÁ, abnég, vb. I. Tranz. A tagadui, a nega, a se lepada de cineva sau de ceva. – Din lat. abnegare.
abnegare, ABNEGÁRE s.f. (Rar) Abnegatie. – V. abnega.
monovoltin, MONOVOLTÍN, -Ă adj. (despre insecte, viermi de matase) care prezinta o singura generatie anuala; univoltin. (< fr. monovoltin)
abnegaţie, abnegatíe s. f. devotament dus pâna la sacrificiu. (< fr. abnégation, lat. abnegatio)
abnegaţie, ABNEGÁŢIE s.f. Devotament (dus pâna la sacrificiu); abnegare. ♦ Renuntare; sacrificiu voluntar. – Din fr. abnégation.
abnorm, ABNÓRM, -Ă, abnormi, -e, adj. (Rar) Anormal, neobisnuit. – Din germ. abnorm.
abnorm, abnórm, -a adj. anormal, neobisnuit. (< germ. abnorm, lat. abnormis)
abnormitate, abnormitáte s. f. anomalie; enormitate. (< fr. abnormité, germ. Abnormität)
abnormitate, ABNORMITÁTE, abnormitati, s.f. (Rar) Anomalie; enormitate; lucru neobisnuit, abnorm. – Din germ. Abnormität.
abocluzie, aboclúzie s. f. lipsa de contact între dintii arcadei inferioare si superioare. (< ab- + ocluzie)
aboli, ABOLÍ, abolesc, vb. IV. Tranz. A desfiinta o institutie, o stare sau anumite uzante; a anula în mod legal si oficial o lege, o hotarâre etc. – Din fr. abolir, lat. abolere.
aboli, abolí vb. tr. a anula, a suprima (o lege, o institutie, o stare social-politica). (< fr. abolir, lat. abolere)
abolire, ABOLÍRE, aboliri, s.f. Actiunea de a aboli si rezultatul ei; abolitiune. – V. aboli.
aboliţionism, ABOLIŢIONÍSM s.n. Miscare politica aparuta la sfârsitul secolului al XVIII-lea, care urmarea desfiintarea sclaviei negrilor din America; p. gener. miscare politica ce sustine desfiintarea sclaviei. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abolitionnisme.
aboliţionism, abolitionísm s. n. 1. miscare politica aparuta la sfârsitul sec. XVIII în S.U.A., care sustinea desfiintarea sclavajului. 2. curent de opinie care sustine necesitatea abolirii unor relatii sociale, a unui regim politic, unei pedepse. (< fr. abolitionnisme)
aboliţionist, ABOLIŢIONÍST, -Ă, abolitionisti, -ste, s.m. si f. Adept al abolitionismului. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abolitionniste.
aboliţionist, abolitioníst, -a adj., s.m. f. (adept) al abolitionismului. (< fr. abolitionniste)
aboliţiune, ABOLIŢIÚNE, abolitiuni, s.f. (Înv.) Abolire. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. abolition, lat. abolitio, -onis.
aboliţiune, abolitiúne s. f. abolire (< fr. abolition, lat. abolitio)
abolla, ABÓLLA s.f. Manta militara la romani. – Cuv. lat.
monoverb, MONOVÉRB s. n. joc distractiv constând în a reprezenta un cuvânt prin litere combinate între ele sau cu figuri, sensul acestuia reiesind din pozitia elementelor componente. o~ cu incastru = monoverb în care, prin introducerea unui cuvânt sau a unei litere într-o imagine, rezulta un cuvânt nou. (< it. monoverbo)
abolla, abólla s. f. manta militara la romani. (< lat. abola)
abominabil, abominábil, -a adj. care provoaca oroare, repulsie; oribil; dezgustator, repugnant. (< fr. abominable, lat. abominabilis)
abominabil, ABOMINÁBIL, -Ă, abominabili, -e, adj. Înfiorator, groaznic; dezgustator, urât. – Din fr. abominable, lat.abominabilis.
abominaţiune, abominatiúne s. f. 1. oroare; ticalosie. mârsavie; nelegiuire. 2. (rar) cultul idolilor, pagânism. (< fr. abomination, lat. abominatio)
abona, aboná vb. I. tr., refl. a (-si) face un abonament. II. refl. (fam.) a veni cu regularitate undeva. (< fr. abonnér)
abona, ABONÁ, abonez, vb. I. Tranz. si refl. (Cu determinari introduse prin prep. "la") A-si face un abonament. ♦ Refl. Fig. (Fam.) A veni în mod regulat undeva, a fi un obisnuit al casei. – Din fr. abonner.
abonament, ABONAMÉNT, abonamente, s.n. Conventie prin care, în schimbul unei sume, o persoana obtine, pe o anumita perioada, dreptul de a folosi anumite servicii publice, de a asista la spectacole, de a calatori cu mijloace publice de transport, de a primi o revista, un ziar etc.; (concr.) înscris care atesta aceasta conventie; suma platita pentru obtinerea acestui drept. Abonament la radio. – Din fr. abonnement.
monovalent, MONOVALÉNT, -Ă adj. (despre elemente chimice) cu o singura valenta; univalent. (< fr. monovalent)
abonament, abonamént s. n. conventie prin care, în schimbul unei taxe, se obtin unele servicii, dreptul la folosirea unui mijloc de transport, anumite publicatii; înscris prin care se certifica aceasta conventie. (< fr. abonnement)
abonare, ABONÁRE, abonari, s.f. Actiunea de a (se) abona. – V. abona.
abonat, ABONÁT, -Ă, abonati, -te, s.m. si f., adj. (Persoana) care beneficiaza de un abonament. ♦ Fig. (Fam.) (Persoana) care vine în mod regulat undeva. – V. abona.
abonat, abonát, -a adj., s.m. f. 1. beneficiar al unui abonament. 2. (fam.) (cel) care frecventeaza o familie, un local etc. (< abona)
aboral, aborál, -a adj. opus, îndepartat fata de gura. (< germ. aboral)
abord, abórd s. n. 1. abordare. 2. (chir.) cale de acces la un organ. (< fr. abord)
aborda, ABORDÁ, abordez, vb. I. 1. Intranz. (Despre nave) A acosta la tarm. ♦ A se alatura de o alta nava, bord la bord (pentru a o ataca). 2. Tranz. A începe studierea unei probleme, a trata o problema, a începe o discutie. ♦ (Frantuzism) A se apropia de cineva pentru a-i vorbi. – Din fr. aborder.
aborda, abordá vb. I. intr. 1. (despre nave) a se ciocni. 2. a se opri lânga o nava bord la bord. 3. a acosta. II. tr. 1. (fig.) a se apropia de cineva spre a-i vorbi. 2. a începe studiul unei probleme; a deschide o discutie. (< fr. aborder)
abordabil, ABORDÁBIL, -Ă, abordabili, -e, adj. Care poate fi abordat; p.ext. accesibil. – Din fr. abordable.
abordabil, abordábil, -a adj. care poate fi abordat; accesibil. (< fr. abordable)
abordaj, ABORDÁJ, abordaje, s.n. 1. Asalt, atac al unei nave (de catre alta nava). 2. Ciocnire accidentala între nave ori între o nava si un obstacol. – Din fr. abordage.
abordaj, abordáj s. n. 1. abordare (I, 1). 2. atacare a unei nave prin alaturare la bordul ei. (< fr. abordage, it. abbordaggio)
abordare, ABORDÁRE, abordari, s.f. Actiunea de a aborda. – V. aborda.
abordor, abordór s. m. marinar specializat în abordaje. (< fr. abordeur)
aborigen, ABORIGÉN, -Ă, aborigeni, -e, adj., s.m. si f. (Livr.) Bastinas, autohton, indigen. – Din fr. aborigène.
aborigen, aborigén, -a adj., s.m. f. bastinas, autohton, indigen. (< fr. aborigène, lat. aborigines)
abortiv, ABORTÍV, -Ă, abortivi, -e, adj., s.n. (Biol.) 1. Adj. Care se produce înainte de vreme, prematur; care nu a evoluat în întregime. Fetus abortiv. Boala abortiva. 2. Adj., s.n. (Substanta sau mijloc) care provoaca avortul. – Din fr. abordif, lat. abordivas.
abortiv, abortív, -a I. adj. produs înainte de vreme; prematur. II. adj., s. n. (produs) destinat a provoca avortul. (< fr. abortif, lat. abortivus)
abracadabra, abracadábra interj. cuvânt cabalistic caruia ocultistii, gnosticii etc. îi atribuiau puterea magica de a vindeca anumite boli. (< fr., fr. abracadabra)
abracadabra, ABRACADÁBRA subst. Cuvânt cabalistic caruia obscurantistii îi atribuiau puterea magica de a realiza un lucru supranatural. – Din fr., it. abracadabra.
abracadabrant, ABRACADABRÁNT, -Ă, abracadabranti, -te, adj. (Rar) Cu totul neobisnuit; ciudat, bizar; încâlcit. – Din fr. abracadabrant.
abracadabrant, abracadabránt, -a adj. surprinzator; ciudat, bizar. (< fr. abracadabrant)
abrahie, abrahíe s. f. lipsa congenitala a bratelor. (< fr. abrachie)
abrahiocefal, abrahiocefál s. m. monstru care prezinta abrahiocefalie. (< fr. abrachiocéphale)
abrahiocefalie, abrahiocefalíe s. f. lipsa congenitala a bratelor si a capului. (< fr. abrachiocéphalie)
abranhial, abranhiál, -a adj. (despre respiratie) care nu se face prin branhii. (< engl. abranchial)
abrastol, abrastól s. m. sare de calciu a naftolului, substanta antiseptica în vinificatie. (< engl. abrastol)
abraş, ABRÁS, -Ă, abrasi, -e, adj. 1. (Reg.; despre cai) Naravas; (despre oameni) rau, violent. 2. (Despre actiunile omului) fara nici un rezultat; neizbutit, nereusit. ♢ Expr. A iesi abras = a nu izbuti. [Var.: iabrás, -a] – Din tc. abras.
monotrem, MONOTRÉM, -Ă I. adj. care nu are decât un orificiu ca rect, conducte urinare si genitale. II. s. f. pl. ordin de mamifere primitive ovipare, din clasa prototerienelor: ornitorincul. (< fr. monotrème/s/)
abraxas, abráxas s. n. cuvânt mistic la gnostici, scris mai ales pe amulete. (< fr. abraxas)
abraza, abrazá vb. tr. a prelucra prin aschiere, cu un abraziv. (< fr. abraser)
abrazare, ABRAZÁRE, abrazari, s.f. (Rar) Abraziune (2). – Cf. fr. a b r a s i o n.
abraziune, abraziúne s. f. 1. roadere a scoartei terestre datorita vântului sau curentilor apei. 2. roadere a unui material prin frecare cu un abraziv. (< fr. abrasion, lat. abrasio)
abraziune, ABRAZIÚNE, abraziuni, s.f. 1. Proces de eroziune a tarmurilor din cauza valurilor marii. 2. Roadere a unui corp ca urmare a frecarii lui de alt corp abraziv sau mai dur; abrazare. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. abrasion.
abraziv, abrazív, -a adj., s. n. (corp, material dur) capabil a roade prin frecare. (< fr. abrasif)
abraziv, ABRAZÍV, -Ă, abrazivi, -e, adj., s.n. (Corp, material dur) care are proprietatea de a roade prin frecare. – Din fr. abrasif.
abrazor, abrazór s. n. unealta dintr-un material abraziv, folosita pentru aschiere. (< engl. abrasor)
abrazor, ABRAZÓR, abrazoare, s.n. Unealta alcatuita dintr-un material abraziv (natural sau artificial), folosita la prelucrarea prin aschiere. – Cf. a b r a z i u n e.
abreacţie, abreáctie s.f. (psihan.) reaparitie brusca a unor tensiuni emotionale, regulate. (< fr. abréaction)
abrevia, ABREVIÁ, abreviez, vb. I. Tranz. A prescurta (în scris sau în vorbire), un cuvânt, un titlu etc.; a nota ceva printr-un simbol, printr-o sigla. [Pr.: -vi-a] – Din lat., it. abbreviare.
abrevia, abreviá vb. tr. a prescurta (un cuvânt, un titlu etc.). (< lat. abbreviare)
abreviat, ABREVIÁT, -Ă, abreviati, -te, adj. (Despre cuvinte, titluri etc.) Care a fost prescurtat. [Pr.: -vi-at] – V. abrevia.
abreviativ, abreviatív, -a adj. care indica o abreviere. (< fr. abréviatif)
abreviativ, ABREVIATÍV, -Ă, abreviativi, -e, adj. Care indica o prescurtare, care abreviaza. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. abréviatif.
abreviator, abreviatór s. m. cel care abreviaza scrierile unui autor. (< fr. abréviateur, lat. abbreviator)
abreviator, ABREVIATÓR, abreviatori, s.m. 1. Functionar al cancelariei papale. 2. Persoana care prelucreaza restrângând sau care rezuma scrierile unui autor. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. abréviateur.
abreviaţie, abreviátie s. f. abreviere. (< fr. abréviation, lat. abbreviatio)
abreviaţie, ABREVIÁŢIE, abreviatii, s.f. Abreviere. [Pr.: -vi-a-. – Var.: abreviatiúne s.f.] – Din lat. abbreviatio, -onis, fr. apreviation.
monotop, MONOTÓP, -Ă adj. (despre specii vegetale) originar dintr-un singur loc. (< germ. monotop)
abreviaţiune, ABREVIAŢIÚNE s.f. v. abreviatie.
abreviere, abreviére s. f. faptul de a abrevia. ♦ cuvânt, titlu etc. abreviat; abreviatie. (< abrevia)
abreviere, ABREVIÉRE, abrevieri, s.f. Actiunea de a abrevia si rezultatul ei; (concr.) cuvânt, titlu etc. prescurtat; prescurtare, abreviatie. [Pr.: -vi-e-] – V. abrevia.
abroga, abrogá vb. tr. a scoate din vigoare un act normativ. (< lat. abrogare, fr. abroger)
abroga, ABROGÁ, abróg, vb. I. Tranz. A anula o lege, o dispozitie oficiala. – Din lat. abrogare, fr. abroger.
abrogare, ABROGÁRE, abrogari, s.f. Actiunea de a abroga. – V. abroga.
abrogat, ABROGÁT, -Ă, abrogati, -te, adj. (Despre acte, dispozitii etc.) Anulat. – V. abroga.
abrogativ, abrogatív, -a adj. care abroga. (< fr. abrogatif)
abrogaţie, abrogátie s. f. abrogare. (< fr. abrogation, lat. abrogatio)
abrogaţie, ABROGÁŢIE, abrogatii, s.f. Anulare, suprimare a unei legi, a unui act normativ etc. – Din lat. abrogatio, fr. abrogation.
monotoniza, MONOTONIZÁ vb. tr., refl. a (se) face monoton. (< fr. monotoniser)
abrudeanca, ABRUDEÁNCA s.f. art. Numele unui dans popular ardelenesc cu miscare moderata; melodia dupa care se executa acest dans. – Abrud (n.pr.) + suf. -eanca.
abrupt, ABRÚPT, -Ă, abrupti, -te, adj. 1. (Despre povârnisuri, prapastii etc.) Cu panta repede, greu accesibil; accidentat, prapastios. 2. Fig. (Despre stil) Fara legatura, inegal. 3. (Despre un organ) Târâtor, repent. – Din fr. abrupt, lat. abruptus.
abrupt, abrúpt, -a I. adj. 1. (despre un teren) foarte înclinat; accidentat, prapastios. 2. (despre stil) alcatuit din elemente contrastante; inegal. 3. (bot.; despre un organ) terminat brusc. II. s. n. forma de relief abrupta (I, 1). (< fr. abrupt, lat. abruptus)
abrutiza, ABRUTIZÁ, abrutizez, vb. I. Tranz. si refl. A face sa-si piarda sau a-si pierde însusirile morale, specific umane; a deveni sau a face sa devina insensibil, asemanator cu un animal, cu o bruta; a (se) îndobitoci, a (se) dezumaniza. – Dupa fr. abrutir.
abrutiza, abrutizá vb. tr., refl. a face sa-si piarda, a-si pierde însusirile umane; a (se) îndobitoci; a (se) dezumaniza. (dupa fr. abrutir)
abrutizant, abrutizánt, -a adj. care abrutizeaza. (< fr. abrutissant)
abrutizant, ABRUTIZÁNT, -Ă, abrutizanti, -te, adj. Care abrutizeaza. – Din fr. abrutissant.
abrutizare, ABRUTIZÁRE, abrutizari, s.f. Actiunea de a (se) abrutiza. – V. abrutiza.
abrutizat, ABRUTIZÁT, -Ă, abrutizati, -te, adj. (Care a devenit) insensibil, care si-a pierdut însusirile morale, specific umane; insensibil, brutal. – V. abrutiza.
monotonie, MONOTONÍE s. f. însusirea de a fi monoton; lipsa de varietate. (< fr. monotonie)
abs, ABS- v. ab-.
abscisă, ABSCÍSĂ, abscise, s.f. Simbolul care indica lungimea si sensul segmentului cuprins între un punct fix al unei drepte si un punct dat de pe dreapta. ♦ Una dintre coordonatele carteziene, care serveste la stabilirea pozitiei unui punct în plan sau în spatiu. – Din fr. abscisse, lat. abscissa [linea].
abscisă, abscísa s. f. 1. (mat.) numar real care indica pe o axa lungimea si sensul segmentului cuprins între originea axei si un punct dat, determinând pozitia acestuia. 2. prima coordonata carteziana (orizontala) a unui punct. (< fr. abscisse, lat. /linea/ abscissa)
absciziune, absciziúne s. f. extirpare a unui organ al corpului. (< fr. abscision, lat. abscisio)
absciziune, ABSCIZIÚNE, absciziuni, s.f. (Med.) Taiere a unei parti sau a unui organ al corpului. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. abscission.
abscons, abscóns, -a adj. greu de înteles; obscur; abstrus. (< fr. abscons, lat. absconsus)
abscons, ABSCÓNS, -Ă, absconsi, -se, adj. (Livr.) Greu de înteles; ascuns, tainic; (voit) obscur. – Din fr. abscons, lat. absconsus.
absconzitate, absconzitáte s. f. caracter abscons. (< abscons + -itate)
absent, ABSÉNT, -Ă, absenti, -te, adj. 1. Care nu e de fata, care lipseste. 2. Fig. Care nu este atent la ce se petrece în jurul lui; distrat. – Din fr. absent, lat. absens, -ntis.
absent, absént, -a adj. 1. care lipseste de undeva. 2. (fig.) distrat; preocupat. (< fr. absent, lat. absens)
absenta, ABSENTÁ, absentez, vb. I. Intranz. (Despre persoane) A lipsi dintr-un loc (unde ar fi trebuit sa se gaseasca), a nu fi de fata. – Din fr. (s')absenter, lat. absentare.
absenta, absentá vb. I. intr. a lipsi, a fi absent. II. refl. a se îndeparta, a se separa de sine. (< fr. absenter, lat. absentare)
absenteism, absenteísm s. f. 1. absenta frecventa si nemotivata dintr-un loc de munca. 2. mod de exploatare a pamântului printr-un intermediar. 3. neparticiparea la alegeri sau la sedinte politice. ♢ ~ parlamentar = practica folosita de deputatii opozitiei constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptarii unor legi. (< fr. absentéisme, engl. absenteeism)
absenteism, ABSENTEÍSM s.n. 1. Absenta îndelungata a detinatorului unei proprietati funciare, pe care o exploateaza printr-un intermediar. 2. Absenteism parlamentar = practica folosita mai ales de deputatii aflati în opozitie, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. – Din fr. absentéisme.
absenteist, absenteíst, -a adj., s.m. f. (cel) care practica absenteismul. (< fr. absentéiste)
absenteist, ABSENTEÍST, -Ă, absenteisti, -ste, adj., s.m. si f. (Persoana) care traia în strainatate, administrându-si bunurile prin intermediari. – Din fr. absentéiste.
absenţă, absénta s. f. 1. lipsa cuiva sau a ceva dintr-un loc; inexistenta. 2. pierdere brusca si de scurta durata a cunostintei. 3. (fig.) neatentie, distractie. (< fr. absence, lat. absentia)
absenţă, ABSÉNŢĂ, absente, s.f. 1. Lipsa a unei fiinte sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit sa se afle. ♦ (Concr.) Semn cu care se noteaza aceasta lipsa. 2. Pierdere brusca si de scurta durata a cunostintei; lesin. 3. Lipsa de atentie, distractie, indiferenta a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia.
absidal, ABSIDÁL, -Ă adj. v. absidial.
absidă, absída s. f. nisa în forma semicirculara situata în continuarea navei centrale a unei bazilici sau biserici. (< fr. abside, lat. absida)
absidă, ABSÍDĂ, abside, s.f. Nisa semicirculara sau poligonala care închidea nava centrala a unei bazilici romane. ♦ Incapere semicirculara destinata altarului în bazilicile crestine. – Din fr. abside, lat. absida.
absidial, absidiál, -a adj. referitor la absida. (< fr. absidial)
absidial, ABSIDIÁL, -Ă, absidiali, -e, adj. Care tine de absida; privitor la absida. [Pr.: -di-al. – Var.: absidál, -a adj.] – Din fr. absidal.
absidiolă, absidióla s. f. mica absida. (< fr. absidiole)
absidiolă, ABSIDIÓLĂ, absidiole, s.f. 1. Mica absida laterala la unele bazilici romane. 2. Mica absida lânga altar la bisericile crestine. [Pr.: -di-o-] – Din fr. absidiole.
absint, absínt s. n. 1. planta amara si aromatica, cu esenta toxica; pelin. 2. bautura alcoolica, tare, verzuie, preparata din absint (1). (< fr. absinthe, lat. absinthium)
absint, ABSÍNT, absinturi, s.n. Bautura alcoolica tare, de culoare verde, cu gust amar, preparata cu uleiuri eterice de pelin, anason si alte plante aromatice. – Din fr. absinthe.
absintină, absintína s. f. substanta specifica din frunze de absint. (< fr. absinthin)
absintism, absintísm s. n. intoxicatie cu absint. (< fr. absinthisme)
absoluitate, absoluitáte s. f. calitatea a ceea ce este absolut. (< fr. absoluité)
absolut, absolút, -a I. adj. 1. care nu comporta nici o restrictie, neconditionat. 2. total, complet, desavârsit. ♢ adevar ~ = adevar care reprezinta cunoasterea completa a realitatii; (fiz.) miscare ~a = deplasarea unui corp fata de un sistem de referinta fix; zero ~ = temperatura cea mai joasa posibila (-273 ºC). 3. (mat.; despre marimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ♢ valoare ~a = valoare aritmetica a unui numar algebric, facând abstractie de semnul sau; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu vesnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce exista în sine si prin sine. III. adv. cu desavârsire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)
absolut, ABSOLÚT, -Ă, absoluti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice conditii si relatii, care nu este supus nici unei restrictii, care nu are limite; neconditionat, perfect, desavârsit. ♢ Monarhie absoluta = forma de guvernamânt în care puterea legislativa, puterea executiva si cea judecatoreasca se afla în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care, dupa unele conceptii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat în raport cu sine însusi si nu în comparatie cu alte fenomene asemanatoare; care se afla pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile în care a fost masurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînteles. II. Adv. (Serveste la formarea superlativului) Cu totul, cu desavârsire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justa. ♢ (Întarind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).
absolutism, absolutísm s. n. regim politic în care un monarh concentreaza în mâinile sale întreaga putere. (< fr. absolutisme)
absolutism, ABSOLUTÍSM s.n. Regim politic propriu monarhiei absolute; putere absoluta a unui monarh. ♢ Absolutism luminat = regim politic aparut în sec. XVIII si caracterizat prin atitudinea întelegatoare a suveranilor fata de cerintele progresului, de sfaturile gânditorilor luminati etc. – Din fr. absolutisme.
absolutist, absolutíst, -a adj., s.m. f. (adept) al absolutismului. (< fr. absolutiste)
absolutist, ABSOLUTÍST, -Ă, absolutisti, -ste, adj. Care apartine absolutismului, privitor la absolutism, bazat pe absolutism. – Din fr. absolutiste.
monoton, MONOTÓN, -Ă adj. 1. (despre sunete, melodii etc.; si adv.) care pastreaza mereu acelasi ton, lipsit de varietate în intonatie. 2. (fig.) uniform; monocord, plictisitor. 3. (mat.; despre functii sau siruri de numere) care este sau crescator sau descrescator. (< fr. monotone)
absolutiza, absolutizá vb. tr. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absoluta. (< fr. absolutiser)
absolutiza, ABSOLUTIZÁ, absolutizez, vb. I. Tranz. A atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei o valoare absoluta prin ignorarea caracterului relativ, conditionat, limitat de celelalte laturi sau însusiri ale faptului sau ideii respective; a considera în mod gresit o latura a unui lucru ca o entitate de sine statatoare, rupând-o de complexul careia îi apartine. – Absolut + suf. -iza.
absolutizare, ABSOLUTIZÁRE, absolutizari, s.f. Actiunea de a absolutiza si rezultatul ei. – V. absolutiza.
absolutoriu, ABSOLUTÓRIU, -IE, absolutorii, adj. s.n. 1. Adj. Care absolva, care iarta o vina, un delict, o greseala. 2. S.n. Certificat de absolvire a unei scoli superioare. – Din lat. absolutorius, (2) germ. Absolutorium.
absolutoriu, absolutóriu, -ie I. adj. care iarta un delict, un pacat etc. II. s. n. 1. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligatie. 2. act de absolvire a unei scoli. (< lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)
absoluţiune, ABSOLUŢIÚNE, absolutiuni, s.f. 1. Iertare de pedeapsa a unui acuzat când faptul imputat nu este prevazut de lege sau când savârsirea lui a fost justificata. 2. Iertare a pacatelor, data de obicei de papa2. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. absolution, lat. absolutio, -onis.
absoluţiune, absolutiúne s. f. 1. absolvire (2). 2. iertare a pacatelor (de catre papa). (< fr. absolution, lat. absolutio)
absolvent, ABSOLVÉNT, -Ă, absolventi, -te, s.m. si f. Persoana care a terminat un ciclu sau o forma de învatamânt. – Din germ. Absolvent, lat. absolvens, -ntis.
absolvent, absolvént, -a s.m. f. cel care a absolvit o forma de învatamânt. (< germ. Absolvent, lat. absolvens)
absolvenţă, ABSOLVÉNŢĂ, absolvente, s.f. Terminare a unui ciclu sau a unei forme de învatamânt; absolvire. – Din absolvent.
absolvenţă, absolvénta s. f. absolvire (1). (< absolvent + -enta)
absolvi, ABSOLVÍ (1) absolvesc, (2) absólv, vb. IV. Tranz. 1. A termina un an scolar, un ciclu sau o forma de învatamânt. 2. A scuti pe cineva de pedeapsa; a ierta. – Din germ. absolvieren, lat. absolvere.
absolvi, absolví vb. tr. 1. a termina un ciclu, o forma de învatamânt. 2. (jur.) a elibera nepedepsit un acuzat când faptul imputabil nu este prevazut de lege; a scuti de pedeapsa. (< germ. absolvieren, lat. absolvere)
absolvire, ABSOLVÍRE, absolviri, s.f. Actiunea de a absolvi si rezultatul ei; absolventa. – V. absolvi.
monotipist, MONOTIPÍST, -Ă s. m. f. lucrator la monotip (II, 1). (< it. monotipista)
absorbabil, absorbábil, -a, adj. (chim.) care poate fi absorbit. (< fr. absorbable)
absorbant, absorbánt, -a I. adj., s. n. (corp lichid sau solid) care absoarbe gaze, substante, radiatii etc.; absorbitor (I), absorbtiv. II. adj. (fig.) care preocupa. (< fr. absorbant)
absorbant, ABSORBÁNT, -Ă, absorbanti, -te, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Substanta) care absoarbe lichide sau vapori. ♦ (Substanta) care retine o parte din particulele sau din energia radiata de o sursa. 2. Adj. Fig. Care intereseaza, care captiveaza; catre care se îndreapta toate preocuparile cuiva. – Din fr. absorbant.
absorbi, absorbí vb. I. tr. 1. a se îmbiba, a suge, a încorpora ceva. 2. a prelua cunostinte, idei, elemente specifice etc., asimilându-le în propria structura. 3. (fig.) a preocupa intens. II. refl. (fig.) a se cufunda în gânduri (< fr. absorber, lat. absorbere)
absorbi, ABSORBÍ, absórb, vb. IV. Tranz. 1. A suge, a înghiti, a încorpora o substanta etc. ♦ A retine o parte din particulele sau din energia radianta care cade pe un corp. 2. Fig. A preocupa în mod intens; a captiva. – Din fr. absorber (dupa sorbi).
absorbire, ABSORBÍRE, absorbiri, s.f. Actiunea de a absorbi si rezultatul ei. – V. absorbi.
absorbit, absorbít, -a I. adj., s. n. (fluid) încorporat de o substanta absorbanta. II. adj. (fig.) preocupat; captivat. (< absorbi)
absorbit, ABSORBÍT, -Ă, absorbiti, -te, adj. 1. Supt, înghitit; încorporat. 2. Fig. Preocupat, captivat. – V. absorbi.
absorbitor, ABSORBITÓR, -OÁRE, absorbitori, -oare, adj., s.n. 1. Adj. Care absoarbe. 2. S.n. Dispozitiv folosit pentru recoltarea prin absorbtie a probelor de aer în scop analitic. – Absorbi + suf. -tor.
absorbitor, absorbitór, -oáre I. adj. absorbant (I). II. s. n. organ al unei instalatii frigorifice în care se produce absorbtia agentului frigorigen. (dupa fr. absorbeur)
absorbtiv, absorbtív, -a adj. absorbant (I). (< fr. absorptif)
absorbţie, ABSÓRBŢIE, absorbtii, s.f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporeaza prin difuzie din afara o substanta oarecare. ♦ Micsorare sau anulare a intesitatii unei radiatii care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a retine, filtra etc. razele de lumina care dauneaza ochiului. 2. Proces de patrundere a apei, a substantelor minerale si organice, precum si a gazelor în celulele organismului. ♢ Absorbtie intestinala = patrunderea în sânge si în limfa a produsilor rezultati din digestia alimentelor. 3. Încrucisare repetata a unei rase perfectionate cu una ameliorata în scopul îmbunatatirii radicale a acesteia. [Var.: absorbtiúne s.f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.
absorbţie, absórbtie s. f. 1. încorporare a unei substante oarecare de catre un corp lichid sau solid, de catre celule, tesuturi sau organe. 2. miscare a intensitatii unei radiatii care trece printr-un corp, datorita pierderii de energie. 3. încrucisare a unei rase perfectionate cu una neameliorata. 4. (ec.) fuziune de întreprinderi sau de societati în beneficiul uneia dintre ele. 5. (jur.) drept al unei instante superioare de a lua din competenta instantelor inferioare o cauza în curs de judecare. (< fr. absorption, lat. absorptio)
absorbţiometru, absorbtiométru s. n. aparat pentru masurarea gradului de absorbtie. (< fr. absorptiomètre)
absorbţiune, ABSORBŢIÚNE s.f. v. absorbtie.
abstenţionism, abstentionísm s. n. abtinere demonstrativa de la exercitarea dreptului de vot. (< fr. abstentionnisme)
abstenţionism, ABSTENŢIONÍSM s.n. Abtinere demonstrativa de la exercitarea dreptului de vot; doctrina care sustine aceasta atitudine. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstentionnisme.
abstenţionist, abstentioníst, -a adj., s.m. f. (adept) al abstentionismului. (< fr. abstentionniste)
abstenţionist, ABSTENŢIONÍST, -Ă, abstentionisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine abstentionismului, privitor la abstentionism. 2. S.m. si f. Adept al abstentionismului. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstentionniste.
abstenţiune, abstentiúne s. f. abstinenta. (< fr. abstention, lat. abstentio)
abstenţiune, ABSTENŢIÚNE, abstentiuni, s.f. (Rar) Abstinenta. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. abstention.
abstinent, abstinént, -a adj., s.m. f. (cel) care practica abstinenta. (< fr. abstinent, lat. abstinens)
abstinent, ABSTINÉNT, -Ă, abstinenti, -te, s.m. si f. Persoana care îsi impune restrictii de la mâncare, bautura, satisfacerea unor necesitati fiziologice etc. – Din fr. abstinent, lat. abstinens, -ntis.
abstinenţă, abstinénta s. f. abtinere de la anumite bauturi, alimente etc; abstentiune. (< fr. abstinence, lat. abstinentia)
abstinenţă, ABSTINÉNŢĂ, abstinente, s.f. 1. Faptul de a-si impune restrictii de la mâncare, bautura, satisfacerea unor necesitati fiziologice etc.; abstentiune. 2. (Ec. pol.; în sintagma) Teoria abstinentei = teorie prin care capitalul si acumularea lui rezulta din abtinerea proprietarilor de la consumul personal exagerat. – Din fr. abstinence, lat. abstinentia.
abstract, abstráct, -a I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ♢ în ~ = pe baza de deductii logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înteles; (mat.) numar ~ = numar caruia nu i se alatura obiectul numarat; arta ~a = curent aparut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizeaza prin intelectualizarea, reductia abstracta si încifrarea imaginii; abstractionism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenita prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o alta parte de vorbire, având un sens abstract. ♢ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind actiunea acestuia. 2. categorie filozofica desemnând cunoasterea proprietatilor esentiale si generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)
abstract, ABSTRÁCT, -Ă, abstracti, -te, adj., s.n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea însusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile în care exista în realitate. ♢ Loc. adv. În abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S.n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.
abstractism, abstractísm s. n. caracter abstract. (< abstract + -ism)
abstractiv, abstractív -a adj. format prin abstractie. (< fr. abstractif)
abstractivitate, abstractivitáte s. f. aptitudinea de a abstrage. (< fr. abstractivité)
abstractiza, ABSTRACTIZÁ, abstractizez vb. I. Tranz. si intranz. A efectua o abstractizare. – Abstract + suf. -iza.
abstractizant, ABSTRACTIZÁNT, -Ă, abstractizanti, -te, adj. Care abstractizeaza. – Abstractiza + suf. -ant.
abstractizant, abstractizánt -a adj. care are un caracter abstract. (< abstractiza + -ant)
abstractizare, ABSTRACTIZÁRE, abstractizari, s.f. Operatie a gândirii prin care se desprind si se retin unele dintre caracteristicile si relatiile esentiale ale obiectului cercetarii; abstractie ♦ Trecere de la concret la abstract. – V. abstractiza.
abstractizare, abstractizáre s. f. operatie a gândirii constând în a degaja din multimea însusirilor si legaturilor fenomenelor si obiectelor pe cele fundamentale, esentiale, generale; abstractie. (< abstractiza)
abstracţie, ABSTRÁCŢIE, abstractii, s.f. Abstractizare; (concr.) lucru abstract. ♢ Expr. A face abstractie de... = a nu lua în considerare; a ignora. [Var.: abstractiúne s.f.] – Din fr. abstraction, lat. abstractio, -onis.
abstracţie, abstráctie s. f. 1. notiune, idee rezultata din procesul de abstractizare. 2. abstractizare. ♢ a face ~ de = a nu lua în considerare. (< fr. abstraction, lat. abstractio)
abstracţionism, abstractionísm s. n. arta abstracta. (< fr. abstractionnisme)
abstracţionism, ABSTRACŢIONÍSM s.n. Curent în artele plastice europene, a carui trasatura o constituie încercarea de a elimina din reprezentarea operei de arta orice referire la realitatile exterioare, ideile si sentimentele fiind relatate prin pete de culoare sau prin figuri geometrice; arta abstracta. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. abstractionnisme.
abstracţionist, abstractioníst, -a adj., s.m. f. (adept) al abstractionismului. (< fr. abstractionniste)
abstracţionist, ABSTRACŢIONÍST, -Ă, abstractionisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine abstractionismului, referitor la abstractionism. 2. S.m. si f. Adept al abstractionismului. – Din fr. abstractionniste.
abstracţiune, ABSTRACŢIÚNE s.f. v. abstractie.
abstrage, abstráge vb. I. tr. a efectua o abstractizare. II. refl. a se izola de realitatea înconjuratoare. (dupa fr. abstraire, lat. abstrahere)
abstrage, ABSTRÁGE, abstrág, vb. III. Tranz. (Rar) A desprinde o însusire independent de obiectul sau de obiectele carora le apartine; a judeca izolat, în afara unui context. – Din fr. abstraire (dupa trage).
abstragere, ABSTRÁGERE, abstrageri, s.f. (Rar) Actiunea de a abstrage si rezultatul ei. – V. abstrage.
monotip, MONOTÍP, -Ă I. adj. facut dupa un singur model de tip. II. s. n. 1. masina tipografica de cules si turnat literele una câte una. 2. procedeu de pictura pe cupru, pe sticla sau un material plastic, transpusa prin imprimare pe hârtie. ♢ lucrare astfel obtinuta. (< fr. monotype)
abstrus, abstrús, -a adj. abscons. (< fr. abstrus, lat. abstrusus)
abstrus, ABSTRÚS, -Ă, abstrusi, -se, adj. (Rar) Neclar, confuz, încurcat. – Din fr. abstrus.
absurd, absúrd, -a I. adj. care contrazice gândirea logica, legile naturii, bunul-simt. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ♢ prin ~ = admitând un rationament fals. 2. (fil.) termen care desemneaza ruptura totala dintre om si mediul sau sociocultural, sentimentul generat de trairea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)
absurd, ABSÚRD, -Ă, absurzi, -de, adj., s.n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logica, care nesocoteste legile naturii si ale societatii, contrar bunului-simt; ilogic. ♢ Loc. adv. Prin absurd = admitând un rationament fals, o situatie aproape imposibila. ♦ Reducere la absurd = metoda de demonstrare a unui adevar, aratând ca punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S.n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.
absurditate, ABSURDITÁTE, absurditati, s.f. Caracterul a ceea ce este absurd (1); lucru, idee, conceptie absurda; prostie, ineptie. – Din fr. absurdité, lat. absurditas, -atis.
monoterm, MONOTÉRM, -Ă adj. (despre transformari fizice) în care sistemul nu schimba caldura decât cu o singura sursa, la o temperatura determinata. (< fr. monotherme)
absurditate, absurditáte s. f. caracterul a ceea ce este absurd; situatie, idee absurda; aberatie. (< fr. absurdité, lat. absurditas)
abţibild, ABŢIBÍLD, abtibilduri, s.n. 1. Imagine în culori imprimata pe un strat subtire de colodiu, care se aplica pe o suprafata neteda, umezindu-se si dezlipindu-se de pe hârtia pe care a fost lipit. 2. Fig. (La pl.) Nimicuri, fapte marunte; mici smecherii. – Din germ. Abziehbild.
abţibild, abtibíld s. n. 1. mic desen colorat gumat pe o parte, care se aplica pe o suprafata neteda. 2. (fam.; pl.) nimicuri, maruntisuri; mici smecherii. (< germ. Abziehbild)
abţigui, ABŢIGUÍ, abtiguiesc, vb. IV. (Fam.) 1. Refl. A se îmbata. 2. Tranz. A da (cuiva) o bataie (usoara). ♦ Fig. A face cuiva un rau. 3. Tranz. A modifica date, un text etc. pentru a corespunde mai bine (scopului urmarit); p.ext. a falsifica. – Et. nec. – abtiguíre s.f.; abtiguit, -a adj.
abţiguire, ABŢIGUÍRE, abtiguiri, s.f. (Fam.) Actiunea de a (se) abtigui. – V. abtigui.
abţiguit, ABŢIGUÍT, -Ă, abtiguiti, -te, adj. (Fam.) 1. Beat. 2. Modificat; p.ext. falsificat. – V. abtigui.
abţine, ABŢÍNE, abtín, vb. III. Refl. A se stapâni, a se retine, a se înfrâna (de la...). ♦ A nu se pronunta, a nu-si exprima parerea sau votul; a se tine departe de o activitate. – Din fr. (s')abstenir (dupa tine).
abţine, abtíne vb. refl. a se stapâni, a se opri de la ceva; a se lipsi de folosirea unor lucruri; a nu se pronunta, a nu-si exprima punctul de vedere. (< fr. s'abstenir, lat. abstinere)
abţinere, ABŢÍNERE, abtineri, s.f. Actiunea de a se abtine si rezultatul ei. – V. abtine.
abulic, abúlic, -a adj., s.m. f. (suferind) de abulie. (< fr. aboulique)
abulic, ABÚLIC, -Ă, abulici, -ce, adj., s.m. si f. (Persoana) care sufera de abulie. – Din fr. aboulique.
abulie, abulíe s. f. 1. boala psihica manifestata prin pierderea sau slabirea vointei. 2. (fig.) inertie. (< fr. aboulie)
abulie, ABULÍE, abulii, s.f. Boala psihica caracterizata prin lipsa mai mult sau mai putin pronuntata a vointei; nehotarâre, inertie. – Din fr. aboulie.
abumarkub, abumarkúb s.m. pasare înalta, asemanatoare cu strutul, cu gâtul scurt si gros, cu capul mare si cioc enorm, din preajma Nilului. (< germ. Abu Markub)
abunda, ABUNDÁ, pers. 3 abúnda, vb. I. Intranz. 1. A fi, a se gasi din belsug, în mare cantitate; a prisosi. 2. A avea, a contine; a folosi din belsug. – Din fr. abonder, lat. abundare.
abunda, abundá vb. intr. a fi, a se gasi, a avea din belsug. (dupa fr. abonder, lat. abundare)
abundent, ABUNDÉNT, -Ă, abundenti, -te, adj. Care este în cantitate mare, care abunda; bogat, îmbelsugat. – Din fr. abondant, lat. abundans, -ntis.
abundent, abundént, -a adj. care abunda; profuz. (dupa fr. abondant, lat. abundant)
abundenţă, abundénta s. f. cantitate mare, belsug; bogatie. ♢ cornul ĕi = corn cu fructe si flori, simbol al belsugului. (dupa fr. abondance, lat. abundantia)
abundenţă, ABUNDÉNŢĂ s.f. Cantitate mare, belsug, bogatie, prisos. ♢ Loc. adv. Din abundenta = mult, în cantitate mare. – Din fr. abondance, lat. abundantia.
abur, ÁBUR, aburi, s.m. 1. Vapori de apa. 2. Ceata rara. 3. (Rar) Adiere. 4. Fig. Suflare usoara (a vântului), boare. – Cf. alb. a v u l l.
aburca, ABURCÁ, abúrc, vb. I. Tranz. si refl. (Reg.) A (se) urca, a (se) sui catarându-se, a (se) catara; a (se) ridica de jos, de la pamânt. – Et. nec. Cf. urca.
monotematism, MONOTEMATÍSM s. n. (muz.) principiu de compozitie în care o tema revine în mai multe parti sau temele tuturor partilor sunt sintetizate într-una singura. (< it. monotematismo)
abureală, ABUREÁLĂ, abureli, s.f. 1. Aburi condensati în picaturi foarte fine care se depun pe obiecte. 2. Exalatie, miros. 3. Fig. (Rar) Adiere. – Aburi + suf. -eala.
aburi, ABURÍ, aburesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu picaturi fine provenite din condensarea aburilor (1). 2. Intranz. A scoate, a produce aburi (1). 3. Refl. (Rar) A se aprinde, a se înrosi, a se îmbujora (la fata). 4. Tranz. Fig. A atinge usor (ca o suflare). ♦ Intranz. (Rar; despre vânt) A adia. – Din abur.
aburire, ABURÍRE, aburiri, s.f. Actiunea de a (se) aburi si rezultatul ei. ♦ Expunere a unor materiale textile, lemnoase, etc. sau produse finite la actiunea aburilor (1) în vederea ameliorarii unor însusiri, a usurarii prelucrarii lor ulterioare etc. – V. aburi.
aburit, ABURÍT, -Ă, aburiti, -te, adj. Acoperit cu aburi (1); care scoate, din care ies aburi. ♦ Fig. Aprins la fata; înrosit; înfierbântat (de suparare). – V. aburi.
aburos, ABURÓS, -OÁSĂ, aburosi, -oase, adj. (Rar) Acoperit cu aburi (1); din care ies aburi; ca aburii. – Abur + suf. -os.
abuz, abúz s. n. 1. întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. 2. încalcare a legalitatii; fapta ilegala. ♢ ~ de putere = infractiune manifestata prin depasirea atributiilor; ~ de încredere = infractiune constând din înselarea încrederii cuiva. (< fr. abus, lat. abusus)
abuz, ABÚZ, abuzuri, s.n. 1. Încalcare a legalitatii; (concr.) fapta ilegala. ♢ Abuz de putere = delict savârsit de cineva prin depasirea atributiilor sale. Abuz de încredere = înselaciune care consta din însusirea ilegala, înstrainarea sau refuzul de restituire a unui obiect încredintat spre pastrare sau spre utilizare. Abuz de drept = delict care consta în exercitarea unui drept cu nesocotirea scopului sau social-economic. 2. Întrebuintare fara masura a unui lucru; exces. ♢ Loc. adv. Prin abuz = abuziv, exagerat. 3. (Rar) Eroare care consta din exagerarea unui fapt, a unei pareri etc. – Din fr. abus, lat. abusus.
monotelit, MONOTELÍT s. m. eretic, adept al monotelismului. (< fr. monothélit)
abuza, ABUZÁ, abuzez, vb. I. Intranz. 1. A uza de ceva în mod exagerat; a face abuz (1). 2. A comite ilegalitati, nedreptati, profitând de o situatie, de un titlu sau de putere. – Din fr. abuser.
abuza, abuzá vb. intr. 1. a face abuz (1) de ceva. 2. a comite un abuz (2). (< fr. abuser)
abuziv, ABUZÍV, -Ă, abuzivi, -e, adj. 1. Exagerat, excesiv. 2. (Despre actiunile omului) Arbitrar, ilegal; (despre oameni) care abuzeaza de puterea sa. – Din fr. abusif, lat. abusivus.
abuziv, abuzív, -a adj. 1. exagerat, excesiv. 2. care constituie un abuz; arbitrar; ilegal. (< fr. abusif, lat. abusivus)
abzice, abzíce vb. tr. a nu admite, a refuza, a dezaproba. (dupa germ. absagen)
monotelism, MONOTELÍSM s. n. doctrina religioasa care sustine ca Isus Christos a întruchipat doua naturi, una divina si una umana, dar o singura vointa, cea divina. (< fr. monothélisme)
acacia, ACÁCIA, acacii, s.f. Nume dat arborilor sau arbustilor tropicali din familia leguminoaselor, cu flori albe sau galbene, cultivati ca plante ornamentale, pentru industria parfumurilor si pentru extragerea gumei arabice (Acacia). – Din lat., fr. acacia.
acadea, ACADEÁ, acadele, s.f. Bomboana preparata din zahar topit. – Din tc. akede.
academic, ACADÉMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care tine de academie, privitor la academie. ♢ Titlu academic = diploma obtinuta într-o scoala de grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.) Membru al Academiei Române. 2. Distins, solemn; de o corectitudine exagerata; conventional. ♢ Stil academic = maniera în arta în care subiectul este tratat în genul studiilor de scoala de arta academica (1); stil sobru, corect, stiintific, conventional si rece. – Din fr. académique, lat. academicus.
monoteist, MONOTEÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monoteismului. (< fr. monothéiste)
academician, ACADEMICIÁN, -Ă, academicieni, -e, s.m. si f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. [Pr.: -ci-an] – Din fr. académicien.
academie, ACADEMÍE, academii, s.f. 1. Societate de învatati, de literati, de artisti etc. creata pentru dezvoltoarea stiintelor si a artelor; înalta institutie culturala care reuneste pe cei mai de seama savanti si artisti. 2. Scoala de învatamânt superior. [Acc. si: (dupa lat.) académie] – Din fr. académie, lat. academia.
academism, ACADEMÍSM s.n. 1. Atitudine estetica promovând imitatia neconditionata a creatiilor artei antice si a Renasterii. ♦ Trasatura caracteristica oricarei arte care cultiva un ideal de frumusete canonica, conventionala, manierista. 2. Fel de a se comporta academic (2), rigid, rece. – Din fr. académisme.
acadian, ACADIÁN s.n. A doua perioada a cambrianului. [Pr.: -di-an] – Din fr. acadien.
acaju, ACAJÚ s.m. invar., adj. invar. 1. S.m. invar. Arbore din regiunea tropicala a Americii, al carui lemn, de culoare rosiatica, este întrebuintat la confectionarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni). ♦ Lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar. Maro-roscat, de culoarea lemnului de acaju (1). – Din fr. acajou.
acalmie, ACALMÍE s.f. Potolire sau încetare temporara a miscarii (vântului sau valurilor). ♦ Fig. Rastimp de liniste în cadrul sau dupa o perioada framântata. – Din fr. accalmie.
acana, ACANÁ adv. V. hacana.
acant, ACÁNT s.m. v. acanta.
acantacee, ACANTACÉE s.f. pl. Familie de plante dicotiledonate raspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme si fructe capsule, al carui tip este acanta. – Din fr. acanthacées.
acantă, ACÁNTĂ, acante, s.f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale caror frunze mari, penate, uneori spinoase, si radacini sunt folosite în medicina (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice si compozite; care imita frunzele de acanta (1). [Var.: acánt s.m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.
monoteism, MONOTEÍSM s. n. forma de religie care recunoaste existenta unei singure divinitati. (< fr. monothéisme)
acantocefal, ACANTOCEFÁL, acantocefali, s.m. (La pl.) Clasa de viermi paraziti nematelminti, cu o trompa retractila înconjurata de cârlige de aparare (Acanthocephala); (si la sg.) vierme din aceasta clasa. – Din fr. acanthocéphales.
acantoză, ACANTÓZĂ, acantoze, s.f. Boala de piele caracterizata prin prezenta unor pete pigmentate, îngrosate pe diferite parti ale corpului. – Din fr. acanthose.
acapara, ACAPARÁ, acaparez, vb. I. Tranz. A cumpara toate marfurile sau o anumita categorie de marfuri de pe piata (pentru specula); a pune stapânire (în mod silnic, necinstit) pe... ♦ P. ext. A-si însusi totul pentru sine în dauna altora. – Din fr. accaparer.
acaparare, ACAPARÁRE, acaparari, s.f. Actiunea de a acapara. – V. acapara.
acaparator, ACAPARATÓR, -OÁRE, acaparatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care acapareaza. – Acapara + suf. -tor.
acar, ACÁR, acari, s.m. Muncitor feroviar care manipuleaza dispozitivele de actionare a acelor de macaz si asigura întretinerea acestora; macagiu. – Ac + suf. -ar.
monotaster, MONOTÁSTER s. n. ansamblu mecanic al monotipului (II, 1), care executa culegerea. (< fr. monotaster)
acaret, ACARÉT, acareturi, s.n. 1. Constructie auxiliara care tine de o gospodarie. 2. (La pl.) Unelte de gospodarie, mai ales agricole. – Din tc. akaret.
acarian, ACARIÁN, acarieni, s.m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele si abdomenul de obicei nediferentiate, unele dintre ele fiind purtatoare de germeni ai unor maladii grave; (si la sg.) animal din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acariens.
acaricid, ACARICÍD, acaricide, s.n., adj. (Substanta) care omoara acarienii. – Din fr. acaricide.
monoşină, MONOSÍNĂ s. f. monorai. (dupa fr. monorail)
acarinată, ACARINÁTĂ, acarinate, s.f. (La pl.) Pasari alergatoare cu sternul lipsit de carena si cu aripi reduse; (si la sg.) pasare care face parte din din aceasta clasa; ratite. – Din lat. acarinatus.
acarioză, ACARIÓZĂ, acarioze, s.f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni si la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.
acarniţă, ACÁRNIŢĂ, acarnite, s.f. (Reg.) Acarita. – Ac + suf. -arnita.
acasă, ACÁSĂ adv. În sau spre casa în care locuiesti; fig. la locul natal, în sau catre patrie. ♢ Cei de-acasa = rudele apropiate, familia; p.ext. conationalii. ♢ Expr. Asa (sau acum) mai vii de-acasa = acum înteleg sau admit ce spui. – A3 + casa.
monosubstituit, MONOSUBSTITUÍT, -Ă adj. (chim.; despre derivati) obtinut prin substituirea unui atom din molecula. (< fr. monosubstitué)
acatafazie, ACATAFAZÍE, acatafazii, s.f. Dispunere gresita a cuvintelor în vorbire. – Din fr. acataphasie.
acatagrafie, ACATAGRAFÍE, acatagrafii, s.f. Dispunere gresita a cuvintelor în scris. – Din fr. acatagraphie.
acatalectic, ACATALÉCTIC, acatalectice, adj. (În metrica greco-latina, în sintagma) Vers acatalectic (si substantivat n.) = vers caruia nu-i lipseste nici o silaba. – Din fr. acatalectique.
acatalepsie, ACATALEPSÍE, acatalepsii, s.f. 1. Deficienta a intelectului. 2. Nesiguranta în punerea unui diagnostic la un bolnav. – Din fr. acatalepsie.
acatist, ACATÍST, acatiste, s.n. 1. Imn si slujba bisericeasca ortodoxa în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinti. 2. Lista de nume data preotului spre a se ruga, pentru a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. ♢ Expr. A da acatiste (sau un acatist) = a cere preotului sa rosteasca anumite rugaciuni pentru îndeplinirea unei dorinte. [Acc. si: acátist] – Din sl. akatistŭ.
acaţ, ACÁŢ, acati, s.m. (Reg.) Salcâm.[Var.: acátiu s.m.] – Din magh. akác.
acaţiu, ACÁŢIU s.m. v. acat.
monostrofă, MONOSTRÓFĂ s. f. poezie de o singura strofa. (< engl. monostrophe)
acaustobiolit, ACAUSTOBIOLÍT, acaustobiolite, s.n. Roca sedimentara de origine organica, necombustibila. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolite.
acaustobiolitic, ACAUSTOBIOLÍTIC, -Ă, acaustobiolitici, -ce, adj. (Geol.) Referitor la acaustobiolite. [Pr.: -ca-us-to-bi-o-] – Din fr. acaustobiolitique.
acăriţă, ACĂRÍŢĂ, acarite, s.f. (Pop.) Cutiuta în care se pastreaza ace, ata si alte maruntisuri necesare la cusut; acarnita. – Ac + suf. -arita.
acătărea, ACĂTẮREA adj. invar. v. acatarii.
acătării, ACĂTẮRII adj. invar. (Pop. si fam.; de obicei la comparativ) 1. (Despre lucruri) Care poseda calitati corespunzatoare scopului sau destinatiei; bun, frumos, de seama. 2. (Despre oameni) De treaba, cumsecade, vrednic, cu calitati deosebite. [Var.: acatarea adj. invar.] – Et. nec.
monostil, MONOSTÍL s. n. (arhit.) coloana izolata. (< fr. monostyle)
acăţa, ACĂŢÁ vb. I. v. agata.
acăţare, ACĂŢÁRE s.f. v. agatare.
acăţat, ACĂŢÁT, -Ă, adj. v. agatat.
acăţăra, ACĂŢĂRÁ vb. I. v. catara.
acăţător, ACĂŢĂTÓR, -OÁRE, adj. v. agatator.
accede, ACCÉDE, accéd, vb. III. (Livr.) Intranz. A avea acces (1), a ajunge la ceva, undeva. – Din fr. accéder.
accedere, ACCÉDERE, accederi, s.f. Faptul de a accede. – V. accede.
accelera, ACCELERÁ, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuti, a grabi o miscare, o actiune; a urgenta, a zori. 2. A mari viteza. – Din fr. accélérer, lat. accelerare.
accelerando, ACCELERÁNDO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Din ce în ce mai repede. – Cuv. it.
accelerare, ACCELERÁRE, accelerari, s.f. Actiunea de a accelera si rezultatul ei; iutire, grabire, urgentare, zorire. – V. accelera.
monostih, MONOSTÍH s. n. poezie, strofa dintr-un singur vers. (< fr. monostiche, gr. monostikhos)
accelerat, ACCELERÁT, -Ă, accelerati, -te, adj. Care este iutit, grabit; care are o frecventa mai mare decât cea normala. Ritm accelerat. Respiratie accelerata. ♢ Tren accelerat (si substantivat n.) = tren cu viteza mai mare decât a personalului (si care nu opreste în toate garile). – V. accelera.
monostemon, MONOSTEMÓN, -Ă adj. (despre flori) cu un singur verticil de stamine. (< fr. monostémone)
accelerator, ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj. subst. 1. Adj. Care accelereaza. 2. S.n. Mecanism care permite accelerarea turatiilor unui motor; pedala care comanda acest mecanism. ♦ Instalatie pentru accelerarea microparticulelor. 3. S.m., adj. (Substanta) care se adauga unor materiale pentru a mari viteza unor reactii chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.
acceleraţie, ACCELERÁŢIE, acceleratii, s.f. Crestere a vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de timp. ♦ Acceleratie gravitationala = acceleratia pe care o au corpurile în cadere libera. [Var.: acceleratiúne s.f.] – Din fr. accélération, lat. acceleratio, -onis.
acceleraţiune, ACCELERAŢIÚNE s.f. v. acceleratie.
accelerograf, ACCELEROGRÁF, accelerografe, s.n. Accelerometru care înregistreaza acceleratiile. – Din fr. accélérographe.
monospor, MONOSPÓR s. m. spor singuratic provenit dintr-un sporange. (< fr. monospore)
accelerometru, ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s.n. 1. Aparat cu care se masoara acceleratiile, îndeosebi la vehiculele aeriene. 2. Transductor electromecanic de masurat structurile vibrante. – Din fr. accéléromètre.
accent, ACCÉNT, accente, s.n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.
accentua, ACCENTUÁ, accentuez, vb. I. 1. Tranz. A marca prin accent (1). ♦ Fig. A sublinia, a întari, a pune în evidenta, a reliefa. 2. Refl. Fig. A se intensifica. [Pr.: -tu-a] – Din fr. accentuer.
accentuare, ACCENTUÁRE, accentuari, s.f. Actiunea de a (se) accentua. [Pr.: -tu-a-] – V. accentua.
accentuat, ACCENTUÁT, -Ă, accentuati, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poarta accentul, care este scos în relief. 2. Fig. Intensificat. 3. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.
monospermie, MONOSPERMÍE s. f. fecundare a ovulului de catre un singur spermatozoid. (< fr. monospermie)
accept, ACCÉPT, accepte, s.n. Consimtamânt scris de pe o polita, prin care o persoana, desemnata de emitentul politei, se obliga sa achite beneficiarului, la scadenta, suma de bani din polita. – Din germ. Akzept, lat. acceptus.
accepta, ACCEPTÁ, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord cu...; a primi, a consimti sa...; a admite, a aproba, a încuviinta. ♦ A suporta, a tolera. – Din fr. accepter, lat. acceptare.
acceptabil, ACCEPTÁBIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat; satisfacator. – Din fr. acceptable, lat. acceptabilis.
acceptare, ACCEPTÁRE, acceptari, s.f. Actiunea de a accepta si rezultatul ei. ♦ Consimtamânt al întreprinderii cumparatoare pentru achitarea unei cereri de plata emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnatura de aprobare pusa pe o polita prin care semnatarul se obliga sa plateasca la scadenta suma din polita respectiva. ♦ Manifestare a vointei de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o oferta de încheiere a unui contract. – V. accepta.
monosperm, MONOSPÉRM, -Ă adj. (despre fructe) cu o singura samânta. (< fr. monosperme)
acceptor, ACCEPTÓR, acceptori, s.m. (Fiz.) Atom trivalent care introdus într-un semiconductor primeste electroni de la un atom din reteaua cristalina a acestuia. – Din fr. accepteur.
accepţie, ACCÉPŢIE, acceptii, s.f. Înteles, sens, valoare a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: acceptiúne s.f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.
accepţiune, ACCEPŢIÚNE s.f. v. acceptie.
acces, ACCÉS, accese, s.n. 1. Posibilitatea de a patrunde, drept de ajunge pâna într-un loc sau pâna la o persoana; p. ext. intrare. ♢ Cale (sau drum, sosea) de acces = drum care face legatura cu o sosea importanta, cu o localitate etc. Rampa de acces = portiune de drum în panta care permite urcarea vehiculelor pe o sosea mai înalta, pe un pod etc. ♢ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea sa mearga undeva, a (nu) avea voie sa patrunda undeva. 2. Ansamblu de tulburari clinice ale organismului care se manifesta brusc, în stare de sanatate aparenta, si care se repeta de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violenta (si trecatoare) a unei stari sufletesti. – Din fr. accès, lat. accessus.
accesibil, ACCESÍBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se poate ajunge usor; care este la îndemâna cuiva; care poate fi usor procurat; care se poate întelege usor. – Din fr. accessible, lat. accessibilis.
accesibilitate, ACCESIBILITÁTE s.f. Însusirea de a fi accesibil. – Din fr. accessibilité, lat. accessibilitas, -atis.
accesiune, ACCESIÚNE, accessiuni, s.f. Mod de dobândire a proprietatii, rezultând din alipirea naturala sau prin interventia omului a unui bun la alt bun mai important. [Pr.: -si-u-] – Din fr. accession.
accesoriu, ACCESÓRIU, -IE, accesorii, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Obiect, piesa, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar în raport cu alt drept sau alta cerere, dar legat de acestea si supunându-se ca atare unor conditii de fond si de procedura comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.
accident, ACCIDÉNT (1-4, 6) accidente, s.n. (5) accidenti, s.m. 1. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, raniri, mutilari sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplator, banal, care aduce nenorocire. 2. (Fil.) Însusire trecatoare, neesentiala a unui lucru. 3. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplatoare a unui sunet, fara caracter de lege. 5. (Muz.) Alteratie. ♦ Semn care indica aceasta modificare a intonatiei unei note. 6. (Med.) Fenomen neasteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.
accidenta, ACCIDENTÁ, accidentez, vb. I. Tranz. si refl. A (se) rani într-un accident. – Din accident.
accidental, ACCIDENTÁL, -Ă, accidentali, -e, adj. Întâmplator; incidental. ♦ Secundar, neesential. – Din fr. accidentel.
accidentare, ACCIDENTÁRE, accidentari, s.f. Faptul de a (se) accidenta. – V. accidenta.
accidentat, ACCIDENTÁT, -Ă, accidentati, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoana) care a fost victima unui accident. 2. (Despre un teren, un drum etc.) Care prezinta neregularitati. – V. accidenta. Cf. fr. a c c i d e n t é.
accidenţe, ACCIDÉNŢE s.f. pl. Lucrari tipografice de tip special care folosesc în mod variat literele, liniile si ornamentele în scopul realizarii unor efecte de reclama. – Din germ. Akzidenz.
acciz, ACCÍZ, accize, s.n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele tari asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxa de consumatie, de bariera si vamala. – Din fr. accise.
acefal, ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fara cap. – Din fr. acéphale.
acefalie, ACEFALÍE s.f. 1. (Zool.) Absenta a capului, specifica unor animale inferioare. 2. (Med.) Monstruozitate congenitala (incompatibila cu viata), care consta în lipsa capului la fat. – Din fr. acéphalie.
acel, ACÉL1, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (antepus) (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla mai departe, în spatiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casa. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. •ecce-illu, ecce-illa.
acel, ACÉL2, ACEÁ, pron. dem. v. acela1.
acela, ACÉLA, ACÉEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ departat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ♢ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic, însemnat; extraordinar. ♢ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din aceasta cauza. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afara de (sau pe lânga) aceea = în plus. 2. Adj. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl: acelora. – Var.: (Înv.) acél, aa pron. dem.] – Lat. •ecce-illu, ecce-illa.
acelaşi, ACÉLASI, ACÉEASI, aceiasi, aceleasi, pron. dem., adj. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiasi, aceleiasi, gen.-dat. pl: acelorasi] – Acela1 + si.
monosilabic, MONOSILÁBIC, -Ă adj. (despre cuvinte) cu o singura silaba. ♢ (despre limbi) format din monosilabe; unisilabic. (< fr. monosyllabique)
acera, ACERÁ vb. I. v. acira.
aceracee, ACERACÉE s.f. (La pl.) Familie de plante lemnoase dicotiledonate, cu frunze opuse, cu flori grupate în inflorescente si cu fructe disamare, folosite în industria lemnului sau ca plante decorative; (si la sg.) planta care face parte din aceasta familie [Pr.: -ce-e] – Din fr. acéracée.
acerateriu, ACERATÉRIU s.m. Mamifer fosil neozoic, stramos al rinocerului, caracterizat prin absenta cornului. [Var.: acerathérium s.m.] – Cuv. lat.
aceră, ÁCERĂ, acere, s.f. (Reg.) Acvila, pajura; vultur. – Lat. aquila.
monosilab, MONOSILÁB, -Ă adj., s. n. (cuvânt) monosilabic; unisilab. (< fr. monosyllabe)
acerb, ACÉRB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necrutator, înversunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. – Din fr. acerbe, lat. acerbus.
monosexuat, MONOSEXUÁT, -Ă adj. unisexuat. (< fr. monosexué)
acest, ACÉST, ACEÁSTĂ, acesti, aceste, adj. dem. (antepus) 1. (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla aproape, în spatiu sau timp, de vorbitor) Acest deal. Aceasta casa. 2. (În legatura cu substantive care arata momentul, rastimpul, epoca în care se petrece o actiune) Care este în curs; curent, prezent (sau dintr-un viitor apropiat). Anul acesta. [Gen.-dat. sg.: acestui, acestei, gen.-dat. pl.: acestor] – Lat. •ecce-istu, ecce-ista.
acesta, ACÉSTA, ACEÁSTA, acestia, acestea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indica pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta? ♢ Loc. adv. Pentru aceasta = din aceasta cauza, de aceea. (În) afara de (sau pe lânga) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totusi. 2. Adj. dem. (postpus) (Arata ca fiinta, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determina se afla aproape, în spatiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. •ecce-istu, ecce-ista.
acetaldehidă, ACETALDEHÍDĂ, acetaldehide, s.f. (Chim.) Aldehida acetica. – Din fr. acétaldéhyde.
acetamidă, ACETAMÍDĂ, acetamide, s.f. (Chim.) Amida a acidului acetic. – Din fr. acétamide.
monosexualitate, MONOSEXUALITÁTE s. f. unisexualitate. (< fr. monosexualité)
acetat, ACETÁT, acetati, s.m. 1. Sare a acidului acetic, folosita în industria chimica si farmaceutica. 2. Ester al acidului acetic, întrebuintat în tehnica în special ca dizolvant. ♢ Acetat de celuloza = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care serveste la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.
acetazolamidă, ACETAZOLAMÍDĂ, acetazolamide, s.f. Medicament cu efecte diuretice, folosit în cazurile de insuficienta cardiaca, de ciroza hepatica etc. – Din fr. acétazolamyde.
acetic, ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (În sintagmele) Acid acetic = acid organic obtinut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezinta ca un lichid incolor, cu miros întepator si este folosit în industria colorantilor, farmaceutica, în alimentatie etc. Fermentatie acetica = fermentatie care transforma alcoolul etilic în acid acetic, folosita la fabricarea otetului. Aldehida acetica = lichid incolor cu miros întepator, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimica de sinteza etc.; acetaldehida. – Din fr. acétique.
acetifica, ACETIFICÁ, acetífic, vb. I. Tranz. A transforma alcoolul etilic în acid acetic. – Dupa fr. acétifier.
acetificare, ACETIFICÁRE s.f. Actiunea de a acetifica. – V. acetifica.
acetil, ACETÍL, acetili, s.m. Radical organic monovalent, derivat de la acidul acetic. – Din fr. acétyle.
acetilacetic, ACETILACÉTIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid acetilacetic = acid instabil care se descompune în acetona si bioxid de carbon. – Din fr. acétylacétique.
acetilare, ACETILÁRE, acetilari, s.f. Proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. – Din acetil.
acetilenă, ACETILÉNĂ s.f. Gaz incolor, cu miros de usturoi, otravitor în cantitati mai mari, având numeroase folosiri în industrie, la iluminat si la sudura oxiacetilenica. – Din fr. acétylène.
acetilsalicilic, ACETILSALICÍLIC adj. (În sintagma) Acid acetilsalicilic – medicament folosit în starile gripale pentru proprietatile sale febrifuge si analgezice; aspirina. – Din fr. acétylsalicylique.
monosexual, MONOSEXUÁL, -Ă adj. unisexual. (< fr. monosexual)
acetilură, ACETILÚRĂ, acetiluri, s.f. Derivat al hidrocarburilor acetilenice. – Din fr. acétylure.
acetobutirat, ACETOBUTIRÁT, acetobutirati, s.m. (În sintagma) Acetobutirat de celuloza = ester mixt al celulozei, folosit la fabricarea fibrelor de celuloza, a lacurilor, emailurilor etc. – Din fr. acétobutyrate.
acetofan, ACETOFÁN s.n. Folie transparenta folosita ca suport pentru desenele animate. – Din fr. acétophane.
acetofenonă, ACETOFENÓNĂ, acetofenone, s.f. Cetona mixta cu miros placut, solubila în apa si în eter, folosita în industria farmaceutica si a parfumurilor. – Din fr. acétophénone.
acetonă, ACETÓNĂ, acetone, s.f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.
monosepal, MONOSEPÁL, -Ă adj. (despre flori) cu o singura sepala; (despre plante) care are astfel de flori. (< fr. monosépale)
acetonemie, ACETONEMÍE s.f. Prezenta anormala a acetonei în sânge, mai ales la bolnavii de diabet. – Din fr. acétonémie.
acetonurie, ACETONURÍE s.f. Prezenta a acetonei în urina, întâlnita în diabet, în starile de inanitie etc. – Din fr. acétonurie.
monosemie, MONOSEMÍE s. f. monosemantism. (< fr. monosémie)
achenă, ACHÉNĂ, achene, s.f. Tip de fruct indehiscent, a carui samânta, acoperita cu un învelis tare, nu e sudata de acest învelis. – Din fr. akène.
acherontic, ACHERÓNTIC, -Ă, acherontici, -ce, adj. (Rar) Subpamântean. – Din fr. achérontique.
achiesa, ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Rar) A accepta conditiile dintr-o actiune juridica. ♦ A renunta la o cale de atac împotriva unei hotarâri judecatoresti. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.
achiesare, ACHIESÁRE, achiesari, s.f. (Rar) 1. Recunoasterea de catre un acuzat a pretentiilor dintr-o actiune de justitie. 2. Renuntare la atacarea unei hotarâri a justitiei. [Pr.: -chi-e-] – V. achiesa.
achilie, ACHILÍE, achilii, s.f. Absenta sau diminuare a secretiilor digestive sau a unora dintre componentele lor (acidul clorhidric, pepsina etc.), întâlnita în cancerul gastric si în anemia pernicioasa. – Din fr. achylie.
achinezie, ACHINEZÍE s.f. Imposibilitate de a executa miscari, imobilitate si rigiditate a muschilor, fara ca bolnavul sa fie paralizat. – Din fr. akinésie.
achingiu, ACHINGÍU, achingii, s.m. (În evul mediu, în Imperiul Otoman) Calaret turc care traia din prada de razboi. – Din tc. akincı.
achita, ACHITÁ, achít, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotarâre judecatoreasca ca persoana trimisa în judecata penala este nevinovata. 2. Tranz. si refl. A(-si) plati, a(-si) îndeplini o obligatie materiala sau morala. ♢ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârsit o obligatie. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.
achitare, ACHITÁRE, achitari, s.f. Actiunea de a (se) achita si rezultatul ei. – V. achita.
achiu, ACHÍU1, achii, s.m. (Bot.: înv.) Ţelina1. – Cf. lat. a p i u m.
achiu, ACHÍU2, achiuri, s.n. 1. Bila de încercare la jocul de biliard, care urmeaza sa stabileasca persoana care începe partida. 2. Tac2. – Din fr. acquit.
monosemantism, MONOSEMANTÍSM s. n. proprietate a unui cuvânt de a fi monosemantic; monosemie. (< fr. monosémantisme)
achizitiv, ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achizitie. – Din fr. acquisitif.
achizitor, ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[tie] + suf. -tor.
achiziţie, ACHIZÍŢIE, achizitii, s.f. 1. Forma de comert care consta în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achizitionare. 2. Procurare de obiecte rare. ♢ Expr. A face o achizitie = a procura, în conditii avantajoase, ceva de pret, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obtinut prin achizitie (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.
achiziţiona, ACHIZIŢIONÁ, achizitionez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ti-o-] – Achizitie + suf. -ona.
achiziţionare, ACHIZIŢIONÁRE, achizitionari, s.f. Actiunea de a achizitiona si rezultatul ei; achizitie (1). [Pr.: -ti-o] – V. achizitiona.
aci, ACÍ adv. v. aici.
acia, ACÍA adv. v. aici.
acianopsie, ACIANOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge culoarea albastra. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acyanopsie.
aciclic, ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale carei organe sunt asezate în spirala. 2. (Despre substante chimice) Care nu contine atomi legati în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.
acicul, ACÍCUL, aciculi, s.m. 1. Spin mic, subtire si drept care se gaseste la unele plante. 2. Fir de par de forma unui ghimpe la unele specii de viermi. – Din fr. acicule.
acicular, ACICULÁR, -Ă, aciculari, -e, adj. În forma de ac. – Din fr. aciculaire.
acid, ACÍD, -Ă, acizi, -de, s.m., adj. 1. S.m. Substanta chimica, cu gust acru si miros întepator, care înroseste hârtia albastra de turnesol si care, în combinatie cu o baza, formeaza o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietatile unui acid (1), cu gust acru, întepator. – Din fr. acide, lat. acidus.
monosemantic, MONOSEMÁNTIC, -Ă adj. (despre cuvinte) cu un singur sens. (< fr. monosémantique)
acidamină, ACIDAMÍNĂ, acidamine, s.f. Produs obtinut prin transformarea treptata a albuminoidelor alimentare. – Din fr. acidamine.
acidifica, ACIDIFICÁ, acidífic, vb. I. Tranz. si refl. A (se) transforma în acid. – Dupa fr. acidifier.
acidificare, ACIDIFICÁRE, acidificari, s.f. Actiunea de a (se) acidifica. – V. acidifica.
acidificat, ACIDIFICÁT, -Ă, acidificati, -te, adj. Transformat în acid. – V. acidifica.
acidimetrie, ACIDIMETRÍE, acidimetrii, s.f. Metoda volumetrica de determinare a concentratiei unui acid prin neutralizare cu o baza. – Din fr. acidimétrie.
acidimetru, ACIDIMÉTRU, acidimetre, s.n. Aparat pentru masurarea concentratiei de ioni de hidrogen a unei solutii. – Din fr. acidimétre.
aciditate, ACIDITÁTE s.f. Grad de concentratie de ioni de hidrogen sau cantitatea totala de acid dintr-o solutie. ♦ Proprietatea de a fi acid. ♢ Aciditate gastrica = gradul de aciditate a sucului gastric, conferit de prezenta acidului clorhidric, clorului, pepsinei si acidului lactic. – Din fr. acidité, lat. aciditas, -atis.
acidofil, ACIDOFÍL adj. (În sintagma) Lapte acidofil = produs lactat dietetic, de culoare alba-galbuie, preparat din lapte de vaca sterilizat, cu un anumit continut de bacterii si fermentat. – Din fr. acidophile.
acidorezistenţă, ACIDOREZISTÉNŢĂ s.f. Proprietate a unor bacterii de a rezista dupa colorarea cu un colorant de anilina, la actiunea decoloranta a acizilor. – Acid + rezistenta.
acidoză, ACIDÓZĂ s.f. Crestere a aciditatii si reducere a rezervei alcaline din sânge, din cauza unor tulburari functionale în organism. – Din fr. acidose.
acidula, ACIDULÁ, acidulez, vb. I. Tranz. A adauga o cantitate de acid; a da unei solutii proprietatile unui acid; a acri usor. – Din fr. aciduler.
acidulare, ACIDULÁRE, acidulari, s.f. Actiunea de a acidula. – V. acidula.
acidulat, ACIDULÁT, -Ă, acidulati, -te, adj. Amestecat cu un acid; usor acrit. – V. acidula.
acil, ACÍL, acili, s.m. Radical monovalent al unui acid organic. – Din fr. acil.
monoscop, MONOSCÓP s. n. tub cu fascicul electronic generator de semnale de televiziune, care da anumite imagini fixe mai mult, sau mai putin complicate. (< fr. monoscope)
acila, ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimica, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obtinerii de cetone, esteri si amide. – Din fr. aciler.
monoschi, MONOSCHÍ s. n. 1. schi nautic mai lat. 2. sport pe un asemenea schi. (< fr. monoski)
acilea, ACÍLEA adv. v. aici.
acin, ACÍN, acine, s.n. Mica dilatatie, în forma de boaba de strugure, la capatul terminal al unei glande sau al unei bronhiole. – Din fr. acinus.
acinos, ACINÓS, -OÁSĂ, acinosi, -oase, adj. Care prezinta acine; care are forma unei boabe de strugure. – Din fr. acineux.
acioaie, ACIOÁIE s.f. Nume popular pentru diferite metale sau aliaje; obiect facut dintr-un astfel de metal sau aliaj. [Pr.: -ci-oa-] – Cf. it. a c c i a i o "otel".
acioală, ACIOÁLĂ, acioale, s.f. (Rar) Adapost, locuinta, casa. – Aciola (derivat regresiv).
aciola, ACIOLÁ, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua. – Cf. aciua.
acipensericultură, ACIPENSERICULTÚRĂ s.f. Ramura a pisciculturii care se ocupa cu cultura sturionilor. – Acipenserid + cultura.
acipenserid, ACIPENSERÍD, acipenserizi, s.m. (Zool.) Sturion. – Cf. lat. a c i p e n s e r.
acira, ACIRÁ, acír, vb. I. Intranz. (Reg.) 1. A avea nadejde la..., a astepta sa..., a tinde spre... 2. A fi în asteptare; a pândi. [Var.: acerá vb.I] – Et. nec.
aciua, ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. A-si gasi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adapost undeva sau pe lânga cineva; a se pripasi, a se oplosi, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. (Rar) A da adapost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. •accubiliare.
aciuare, ACIUÁRE s.f. Actiunea de a (se) aciua si rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.
monorimă, MONORÍMĂ I. adj. (despre poezii) care are aceeasi rima la toate versurile. II. s. f. reluare a aceleiasi rime la sfârsitul mai multor versuri care se succeda. (< fr. monorime)
aciuaş, ACIUÁS, aciuase, s.n. (Rar) Adapost, refugiu. [Pr.: -ciu-as] – Aciua + suf. -as.
aciuat, ACIUÁT, -Ă, aciuati, -te, adj. (Pop.) Pripasit. [Pr.: -ciu-at] – V. aciua.
aciui, ACIUÍ vb. IV. v. aciua.
aciuia, ACIUIÁ vb. I. v. aciua.
aclama, ACLAMÁ, aclám, vb. I. Tranz. A saluta, a aproba prin strigate de bucurie, prin manifestari publice ale entuziasmului; a ovationa. – Din fr. acclamer, lat. acclamare.
aclamare, ACLAMÁRE, aclamari, s.f. Actiunea de a aclama si rezultatul ei; aclamatie, ovatie. – V. aclama.
aclamaţie, ACLAMÁŢIE, aclamatii, s.f. (Mai ales la pl.) Manifestare a aprobarii sau a entuziasmului fata de cineva sau de ceva, prin urale sau prin aplauze; ovatie, aclamare. – Din fr. acclamation, lat. acclamatio.
aclimata, ACLIMATÁ, aclimatez, vb. I. Tranz. si refl. (Rar) A (se) aclimatiza. – Din fr. acclimater.
monorhidie, MONORHIDÍE s. f. anomalie congenitala prezentând un singur testicul. (< fr. monorchidie)
aclimatare, ACLIMATÁRE s.f. (Rar) Aclimatizare. – V. aclimata.
aclimatiza, ACLIMATIZÁ, aclimatizez, vb. I. Tranz. si refl. (Despre animale si plante) A (se) adapta, a (se) acomoda la un alt mediu de viata. ♦ Refl. (Despre oameni) A se deprinde, a se obisnui cu noi conditii de viata; a (se) aclimata. – Din germ. akklimatisieren.
aclimatizare, ACLIMATIZÁRE, aclimatizari, s.f. Actiunea de a (se) aclimatiza si rezultatul ei; aclimatare. – V. aclimatiza.
aclimatizat, ACLIMATIZÁT, -Ă, aclimatizati, -te, adj. Care este adaptat la un mediu nou. – V. aclimatiza.
aclinic, ACLÍNIC, -Ă, aclinici, -ce, adj. (Despre o regiune) Lipsita de câmp magnetic. – Din fr. aclinique.
acnee, ACNÉE s.f. Boala de piele caracterizata prin aparitia, mai ales pe fata, a unor cosuri, puncte negre etc., care adesea supureaza. ♢ Acnee juvenila = acnee frecventa mai ales la pubertate. [Pr.: -ne-e] – Din fr. acné.
acneiform, ACNEIFÓRM, -Ă, acneiformi, -e, adj. (Med.) Care are aspect de acnee; ca o acnee. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. acnéiforme.
acoace, ACOÁCE adv. (Reg.) Încoace. – Lat. eccum-•hacce.
acoladă, ACOLÁDĂ, acolade, s.f. 1. Semn grafic în forma de arc, orizontal sau vertical, prin care se arata ca mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sunt legate între ele. 2. Îmbratisare sau lovitura usoara care se dadea unui barbat cu latul spadei ca semn al primirii lui în corpul cavalerilor feudali. – Din fr. accolade.
acolea, ACÓLEA adv. (Pop.) Pe aici, prin apropiere, nu departe de aici. [Acc. si acoleá] – Et. nec. Cf. a c o l o.
acolie, ACOLÍE s.f. Absenta sau diminuare notabila a secretiei biliare. – Din fr. acholie.
acolit, ACOLÍT, -Ă, acoliti, -te, subst. 1. S.m. si f. Persoana care urmeaza, care ajuta pe cineva (într-o actiune, într-un domeniu de activitate). ♦ Partas, complice la o uneltire (criminala). 2. S.m. Slujitor de rang inferior din clerul catolic, având atributii legate de cult. – Din fr. acolyte.
acolo, ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepartat (de cel care vorbeste); în alt loc. ♢ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre directia aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Pâna acolo... = pâna la situatia..., la împrejurarea (care depasete limita îngaduita)... ♢ Expr. (Reg.) (Pân') pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mâna etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de fata)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.
acolisi, ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agata de cineva, a se tine de capul cuiva cu dusmanie. 2. A nu lasa din stapânire ceea ce a cucerit odata. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô "a (se) lipi").
acomercial, ACOMERCIÁL, -Ă, acomerciali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestari) Care este lipsit de spirit comercial. [Pr.: -ci-al] – A5- + comercial.
acomoda, ACOMODÁ, acomodez, vb. I. Refl. A se deprinde cu noi conditii de viata; a se obisnui, a se adapta (2). ♦ A se împaca, a se învoi. – Din fr. accommoder, lat. accommodare.
acomodabil, ACOMODÁBIL, -Ă, acomodabili, -e, adj. Care se acomodeaza cu usurinta, cu care te poti deprinde usor. – Din fr. accommodable.
acomodare, ACOMODÁRE, acomodari, s.f. Actiunea de a se acomoda. ♢ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuala) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului sa vada clar obiectele aflate la diferite distante de el. – V. acomoda.
acompania, ACOMPANIÁ, acompaniez, vb. I. Tranz. 1. A sustine o melodie printr-un acompaniament muzical (vocal sau instrumental); a tine isonul. 2. A întovarasi, a însoti pe cineva. [Pr.: -ni-a] – Din fr. accompagner.
acompaniament, ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s.n. 1. Însotire a unei melodii cu alta melodie potrivita. 2. Parte muzicala, instrumentala sau ochestrala, care însoteste si sustine un solist sau un ansamblu coral. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.
acompaniator, ACOMPANIATÓR, -OÁRE, acompaniatori, -oare, s.m. si f. Persoana care acompaniaza (1) pe cineva. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnateur.
acondroplazie, ACONDROPLAZÍE s.f. Boala congenitala caracterizata prin oprirea cresterii oaselor membrelor, în contrast cu dezvoltarea normala a oaselor capului si ale trunchiului. – Din fr. achondroplasie.
aconit, ACONÍT, aconiti, s.m. (Bot.) Omag. – Din fr. aconit.
monorefringenţă, MONOREFRINGÉNŢĂ s. f. proprietate a unei substante de a emite o singura raza refractata pentru fiecare raza incidenta. (< fr. monoréfringence)
aconitină, ACONITÍNĂ, aconitine, s.f. Substanta alcaloida extrasa dintr-o planta cu proprietati toxice, care provoaca inhibitia centrilor nervosi respirator, circulator si vasomotor. – Din fr. aconitine.
acont, ACÓNT, aconturi, s.n. Parte din suma de bani care se plateste înainte, la o cumparare sau la încheierea unei tranzactii, ca garantie; acontare, arvuna; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s.n.] – Din it. acconto, fr. acompte.
aconta, ACONTÁ, acontez, vb. I. Tranz. A plati un acont; a arvuni. – Din acont.
acontare, ACONTÁRE, acontari, s.f. Actiunea de a aconta si rezultatul ei; acont. – V. aconta.
monorefringent, MONOREFRINGÉNT, -Ă adj. (despre substante) care prezinta monorefringenta. (< fr. monoréfringent)
aconto, ACÓNTO s.n. v. acont.
acoperământ, ACOPERĂMẤNT, acoperaminte, s.n. Ceea ce serveste la acoperit; (în special) acoperis. [Var.: acoperemấnt s.n.] – Acoperi + suf. -amânt (dupa coperamânt).
acoperemânt, ACOPEREMẤNT s.n. v. acoperamânt.
monorai, MONORÁI s. n. cale de rulare cu o singura sina suspendata; monosina. (< fr. monorail)
acoperi, ACOPERÍ, acópar, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o fiinta ceva care le ascunde sau le protejeaza. ♢ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a savârsi fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care sa-l închida, sa-l astupe. ♦ A pune acoperis unei cladiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafata unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzura etc. 4. Tranz. (Mil.) A apara, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adapost prin masuri si acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tainui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înabusi. 7. Refl. si tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face fata cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; frantuzism) A strabate o distanta. ♢ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acópera, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.
acoperire, ACOPERÍRE, acoperiri, s.f. Actiunea de a (se) acoperi si rezultatul ei. 1. Punere, asezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apara etc. 2. Operatie de aplicare a unui strat protector pe un obiect depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, padure sau localitate care împiedica observarea inamicului. ♦ Masura speciala de protectie care asigura anumite actiuni (de concentrare sau manevra) ale trupelor. ♢ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o actiune savârsita conform unor indicatii precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face fata unor obligatii, unei plati, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face esalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigura aceasta posibilitate. ♢ Acoperire în aur = stoc de aur si de alte active pe baza carora bancile de emisiune asigura convertibilitatea bacnotelor. – V. acoperi.
acoperiş, ACOPERÍS, acoperisuri, s.n. Partea de deasupra care acopera si protejeaza o cladire de intemperii; acoperamânt. – Acoperi + suf. -is.
acoperit, ACOPERÍT, -Ă, acoperiti, -te, adj. Care are acoperis, care are capac etc. ♦ Tainuit, ascuns. ♦ (Despre cer) Înnorat. – V. acoperi.
acoperitor, ACOPERITÓR, -OÁRE, acoperitori, -oare, adj., s.f. 1. Adj. Care acopera; care garanteaza. 2. S.f. Obiect cu care se acopera ceva sau cineva. – Acoperi + suf. -tor.
monoradicular, MONORADICULÁR, -Ă adj. cu o singura radacina. (< fr. monoradiculaire)
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acorda, ACORDÁ, (1, 2) acórd, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngaduinta, cu grija, cu atentie, cu bunavointa); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecventa unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât sa fie egala cu frecventa altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeasi înaltime. – Din fr. accorder.
acordaj, ACORDÁJ, acordaje, s.n. Acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.
acordant, ACORDÁNT, -Ă, acordanti, -te, s.m. si f. (Rar) Persoana care executa lucrari în acord. – Din germ. Akkordant.
acordare, ACORDÁRE, acordari, s.f. Actiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situatia de a reda tonalitatea specifica a instrumentului. – V. acorda.
acordat, ACORDÁT, -Ă, acordati, -te, adj. (Despre unele parti ale propozitiei) Pus în acelasi caz, numar, gen sau persoana ca si cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanta. 3. Dat, atribuit; îngaduit, asigurat. – V. acorda.
acordeon, ACORDEÓN, acordeoane, s.n. Instrument muzical portativ cu burduf, claviatura si butoane, ale carui sunete se produc prin vibratia unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordéon, germ. Akkordeon.
monopter, MONOPTÉR, -Ă adj. (despre un edificiu circular) cu acoperisul sustinut de o singura colonada. (< fr. monoptère)
acordeonist, ACORDEONÍST, -Ă, acordeonisti, -ste, s.m. si f. Persoana care cânta la acordeon. [Pr.: -de-o-] – Din fr. accordéoniste, germ. Akkordeonist.
acordic, ACÓRDIC, -Ă, acordici, -ce, adj., s.f. 1. (Despre sunete muzicale) Care intra în componenta acordului. 2. S.f. Disciplina care studiaza diferitele acorduri muzicale. – Acord + suf. -ic.
acordor, ACORDÓR1, acordoare, s.n. Unealta care serveste la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.
acordor, ACORDÓR2, acordori, s.m. Persoana care se ocupa cu acordarea si repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.
acorie, ACORÍE s.f. Anomalie congenitala care consta în absenta pupilei. – Din fr. acorie.
acosta, ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o nava de o alta nava, de tarm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum si a i se adresa (în mod suparator); a agata. – Din fr. accoster.
acostament, ACOSTAMÉNT, acostamente, s.n. Fâsie laterala din platforma unei sosele, cuprinsa între marginea partii carosabile si marginea soselei. – Dupa fr. accotement.
acostare, ACOSTÁRE, acostari, s.f. Actiunea de a acosta si rezultatul ei. – V. acosta.
acotiledon, ACOTILEDÓN, -Ă, acotiledoni, -oane, adj. Acotiledonat. – Din fr. acotylédone.
acotiledonat, ACOTILEDONÁT, -Ă, acotiledonati, -te, adj. (Despre plante) Fara cotiledoane; acotiledon. ♦ (Substantivat, f. pl.) Clasa de vegetale care se înmultesc prin spori; (si la sg.) planta care face parte din aceasta clasa. – Din fr. acotylédoné.
acquatofana, ÁCQUA-TOFÁNA s.f. Otrava celebra în Italia în sec. XVI-XVII. [Pr.: a-cua-] – Loc. it.
acraniat, ACRANIÁT, -Ă, acraniati, -te, s.m. si f. (La pl.) Subîncrengatura de animale primitive lipsite de craniu; (si la sg.) animal care face parte din aceasta subîncrengatura. [Pr.: -ni-at] – Din fr. acraniate.
acreală, ACREÁLĂ, acreli, s.f. 1. Proprietatea de a fi acru; gust acru, întepator; acrime. 2. (Concr.) Mâncare, bautura cu gust acru. 3. Fig. Stare de spirit sau atitudine ursuza, suparacioasa. – Acri + suf. -eala.
acredita, ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A împuternici pe cineva ca reprezentant al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispozitia cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca un fapt neconfirmat, o stire etc. sa apara demne de crezare, acceptabile, verosimile. – Din fr. accréditer.
acreditant, ACREDITÁNT, -Ă, acreditanti, -te, adj. (Rar) Care acrediteaza. – Acredita + suf. -ant.
acreditare, ACREDITÁRE, acreditari, s.f. Actiunea de a acredita. ♢ Scrisori de acreditare = documente prin care se atesta împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.
acreditat, ACREDITÁT, -Ă, acreditati, -te, adj. (Adesea substantivat) Împuternicit ca reprezentant diplomatic al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. – V. acredita.
acreditiv, ACREDITÍV, acreditive, s.n. 1. Suma de bani special rezervata de un cumparator din contul sau, la o banca ce deserveste un furnizor, pentru ca acestuia sa i se faca plata în momentul în care dovedeste predarea furniturilor în conditiile stabilite înainte prin contract. 2. Document financiar de decontare prin intermediul bancii sau al unei case de economii. – Din fr. accréditif, germ. Akkreditiv.
acrescământ, ACRESCĂMẤNT, acrescaminte, s.n. Crestere a dreptului unei persoane la o succesiune, ca urmare a înlaturarii de la acesta succesiune a altor persoane ori a renuntarii lor la drepturile izvorâte din lege ori din testament. – Dupa fr. accroissement.
acrescent, ACRESCÉNT, -Ă, acrescenti, -te, adj. (Despre partile unei plante) Care creste si dupa fecundare. – Din fr. accrescent.
acri, ACRÍ, acresc, vb. IV. Tranz. si refl. 1. A face sa devina sau a deveni (mai) acru; a (se) înacri. ♦ Refl. a se mura (1). ♦ Refl. (Despre alimente) A se altera, a se strica. 2. Fig. A face sa devina sau a deveni ursuz, suparacios, urâcios. ♢ Expr. (Refl.) A i se acri (cuiva) cu (sau de) ceva (sau de cineva) = a se plictisi, a se satura de ceva (sau de cineva). – Din acru2.
monopson, MONOPSÓN s. n. 1. situatie în care pe o piata exista o singura firma, care monopolizeaza cumpararea unei marfi. 2. prezenta unui singur vânzator pe piata unei marfi si a numerosi cumparatori. (< fr. monopsone)
acribie, ACRIBÍE s.f. (Livr.) Exactitate, corectitudine în cercetarea stiintifica; p. gener. seriozitate, constiinciozitate. – Din fr. acribie.
acribologie, ACRIBOLOGÍE s.f. Precizie în folosirea cuvintelor; corectitudine în respectarea proprietatii termenilor; alegere riguroasa a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime în cercetarea stiintifica. – Din fr. acribologie.
acridină, ACRIDÍNĂ, acridine, s.f. Combinatie organica, incolora, care se gaseste în gudroanele carbunilor de pamânt si care este folosita în industria colorantilor, farmaceutica etc. – Din fr. acridine.
acrilat, ACRILÁT, acrilati, s.m. Material plastic sintetic folosit în stomatologie pentru confectionarea protezelor, a diverselor aparate si suporturi dentare etc. – Din fr. acrylate.
acrilic, ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid incolor cu miros întepator obtinut prin oxidarea acroleinei si folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obtinut cu ajutorul derivatilor acidului acrilic (1). Fibra acrilica. – Din fr. acrylique.
acrime, ACRÍME s.f. (Rar) 1. Acreala. ♦ Gust acru. 2. Fig. Rautate, dusmanie; suparare, amaraciune. – Acru2 + suf. -ime.
acrimonie, ACRIMONÍE s.f. (Livr.) Atitudine plina de ironie usturatoare; sarcasm. – Din fr. acrimonie.
acrimonios, ACRIMONIÓS, -OÁSĂ, acrimoniosi, -oase, adj. (Livr.) Care denota acrimonie, plin de ironie; sarcastic. Limbaj acrimonios. [Pr.: -ni-os] – Din fr. acrimonieux.
acrinie, ACRINÍE s.f. Lipsa de secretie sau de excretie a unei glande. – Din fr. acrinie.
acrire, ACRÍRE, acriri, s.f. Actiunea de a (se) acri ♢ Acrirea vinului = boala a vinului, provocata de bacterii acetice, care otetesc vinul. – V. acri.
monopsie, MONOPSÍE s. f. malformatie caracterizata prin prezenta unui singur ochi; monoftalmie. (< fr. monopsie)
acriş, ACRÍS s.n. (Reg.) Zer înacrit, jintita etc. întrebuintate la înacrirea mâncarii. – Acru2 + suf. -is.
acrişor, ACRISÓR, -OÁRĂ, acrisori, -oare, adj. Diminutiv al lui acru2. – Acru2 + suf. -isor.
acrit, ACRÍT, -Ă, acriti, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost facut (mai) acru2. ♦ Fig. (Despre oameni) Morocanos, ursuz, dificil. 2. (Despre alimente) Alterat, stricat. – V. acri.
monoprogramat, MONOPROGRAMÁT, -Ă adj. (despre un ordinator) care nu permite decât monoprogramarea. (< fr. monoprogrammé)
acritură, ACRITÚRĂ, acrituri, s.f. Aliment acru; (în special) muratura. ♦ Epitet dat unei persoane ursuze, morocanoase, rele. – Acri + suf. -tura.
acriu, ACRÍU, -ÍE, acrii, adj. (Rar) Cam acru2; acrisor; acrut. – Acru2 + suf. -iu.
acrobat, ACROBÁT, -Ă, acrobati, -te, s.m. si f. Gimnast care executa exercitii de echilibristica. ♦ Fig. Persoana inconsecventa în comportare, în idei etc.; persoana care cauta sa epateze, sa iasa din comun. – Din fr. acrobate.
acrobatic, ACROBÁTIC, -Ă, acrobatici, -ce, adj. s.f. 1. Adj. (Ca) de acrobat, privitor la acrobati sau la acrobatie. 2. S.f. Arta de a face acrobatii, arta acrobatului; acrobatie (2). – Din fr. acrobatique.
acrobaţie, ACROBAŢÍE, (1) acrobatii, s.f. 1. Exercitiu dificil de echilibristica, de gimnastica etc. ♦ Fig. (La pl.) Sfortari neobisnuite pentru a iesi dintr-o situatie grea, dintr-o încurcatura. 2. Arta sau profesiunea acrobatului. – Din fr. acrobatie.
acrocefal, ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascutit, conic, cu crestetul tuguiat. – Din fr. acrocéphale.
acrocefalie, ACROCEFALÍE s.f. Malformatie a craniului, constând în aspectul ascutit, conic al cutii craniene; oxicefalie. – Din fr. acrocéphalie.
acrocianoză, ACROCIANÓZĂ s.f. Sindrom de boala manifestat prin racirea si prin aspectul vânat-albastrui si umed al mâinilor si uneori al picioarelor, din cauza unor tulburari de circulatie. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. acrocyanose.
acrofobie, ACROFOBÍE s.f. Teama patologica de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.
acroleină, ACROLEÍNĂ, acroleine, s.f. Aldehida nesaturata, care se obtine prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric si care se prezinta ca un lichid cu miros înecacios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.
acrolit, ACROLÍT, acrolite, s.n. Statuie ale carei extremitati sunt executate din piatra sau din marmura, iar corpul din alte materiale. – Din fr. acrolithe.
acromanie, ACROMANÍE s.f. (Rar) Grad extrem de nebunie. – Din fr. acromanie.
acromat, ACROMÁT, -Ă, acromati, -te, adj., s.m. (Obiectiv fotografic) caruia i-a fost corectata sau înlaturata aberatia cromatica. – Din germ. Achromat, fr. achromat.
acromatic, ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumina în culorile ei componente, care nu prezinta aberatie cromatica. – Din fr. achromatique.
acromatism, ACROMATÍSM s.n. Proprietate a unei lentile sau a unui sistem de lentile de a fi acromatice. – Din fr. achromatisme.
acromatiza, ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlatura aberatia cromatica. – Din fr. achromatiser.
acromatizare, ACROMATIZÁRE, acromatizari, s.f. Actiunea de a acromatiza si rezultatul ei. – V. acromatiza.
acromatopsie, ACROMATOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge toate culorile sau numai o parte din ele. – Din fr. achromatopsie.
acromegalie, ACROMEGALÍE s.f. Boala endocrina care se manifesta prin dezvoltarea exagerata a capului si a membrelor. – Din fr. acromégalie.
acromicrie, ACROMICRÍE s.f. Stare patologica manifestata prin oprirea din crestere a capului si a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei. – Din fr. acromicrie.
acromie, ACROMÍE s.f. Decolorare congenitala a pielii, ca urmare a disparitiei pigmentului colorant. – Din fr. achromie.
acromion, ACROMIÓN, acromioane, s.n. Apofiza a omoplatului care se articuleaza cu clavicula. [Pr.: -mi-on] – Din fr. acromion.
acronic, ACRÓNIC, -Ă, acronici, -ce, adj. Fara legatura cu timpul; atemporal. – Din fr. acronique.
monoprogramare, MONOPROGRAMÁRE s. f. mod de exploatare a unui sistem de calcul constând în a nu rezolva un nou program pâna ce programul în curs nu este terminat. (dupa fr. monoprogrammation)
acroparestezie, ACROPARESTEZÍE s.f. Tulburare de sensibilitate manifestata la extremitatile corpului. – Din fr. acroparesthésie.
acropolă, ACRÓPOLĂ, acropole, s.f. Citadela în orasele din vechea Grecie, asezata pe o înaltime si adapostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.
acrospor, ACROSPÓR, acrospori, s.m. Spor dezvoltat la extremitatea unei celule de reproducere, caracteristic ciupercilor. – Din fr. acrospore.
acrostih, ACROSTÍH, acrostihuri, s.n. Poezie sau strofa în care literele initiale ale versurilor alcatuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicatie etc.) sau o propozitie. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.
acrostol, ACROSTÓL, acrostoluri, s.n. Parte înalta a extremitatilor unei corabii. ♦ (La pl.) Ornamentele, sculpturile de la prora unei nave. – Din fr. acrostole.
acroşa, ACROSÁ, acrosez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agata, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer. ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.
acroşaj, ACROSÁJ, acrosaje, s.n. 1. Acrosare. 2. Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – Din fr. accrochage.
acroşare, ACROSÁRE, acrosari, s.f. Actiunea de a acrosa si rezultatul ei; acrosaj (1). – V. acrosa.
acroteră, ACROTÉRĂ, acrotere, s.f. Mic piedestal asezat în vârful sau la extremitatile unui fronton pentru a sustine vase, statuete sau alte ornamente; p. ext. statuie, vas sau ornament asezat pe acest piedestal. – Din fr. acrotère.
acru, ÁCRU1, acri, s.m. Unitate de masura pentru suprafete de teren cu valori variabile (în jur de 4000 m2). – Din fr. acre.
acru, ÁCRU2, -Ă, acri, -e, adj. Care are gustul caracteristic al otetului, al lamâii etc.; care provoaca o reactie gustativa astringenta; (despre gust) ca al otetului, al lamâii etc. 2. Fig. Morocanos, ursuz, suparacios; rautacios; suparat, mâhnit. – Lat. acrus.
acruţ, ACRÚŢ, -Ă, acruti, -e, adj. (Rar) Acrisor. – Acru2 + suf. -ut.
act, ACT, acte, s.n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arata un fapt, o obligatie, identitatea cuiva etc. ♢ Act de acuzare = concluzie scrisa întocmita de organele judiciare spre a dovedi vinovatia cuiva. 2. Manifestare a activitatii umane; actiune, fapta, fapt. ♢ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal ca a luat cunostinta (de ceva). A face act de prezenta = a aparea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politete. A face un act de dreptate = a recunoaste meritele si drepturile unei persoane nedreptatite. ♦ Rezultatul unei activitati constiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde catre realizarea unui scop. 3. Diviziune principala a unei opere dramatice, reprezentând o etapa în desfasurarea actiunii. – Din lat. actum, fr. acte.
acta, ÁCTA s.n. pl. Colectie de documente, registre, condici privitoare la o anumita institutie, persoana sau problema. – Cuv. lat.
actinic, ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiatii) Capabil sa produca reactii (foto) chimice. – Din fr. actinique.
actinide, ACTINÍDE s.f. Grup de 14 elemente din sistemul periodic al lui Mendeleev, situate dupa actiniu, având proprietati asemanatoare cu ale acestuia. – Din fr. actinides, germ. Aktiniden.
actinie, ACTÍNIE, actinii, s.f. Animal de mare din încrengatura celenteratelor, fixat pe stânci, variat colorat, cu aspect de floare si cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; anemona-de-mare, deditel-de-mare (Actinia) – Din fr. actinie.
actiniu, ACTÍNIU s.n. Element radioactiv descoperit în minereurile din care s-a extras radiul. – Din fr. actinium.
actinograf, ACTINOGRÁF, actinografe, s.n. Actinometru înregistrator. – Din fr. actinographe.
monoproducţie, MONOPRODÚCŢIE s. f. specializare îngusta a unei economii nationale, limitata la o singura ramura economica. (< mono1- + productie)
actinografie, ACTINOGRAFÍE s.f. Procedeu de pregatire în tipografie a unui cliseu, folosind un negativ obtinut cu raze X. ♦ Imagine obtinuta cu un cliseu astfel pregatit. – Din fr. actinographie.
actinometric, ACTINOMÉTRIC, -Ă, actinometrici, -ce, adj. Referitor la actinometrie. – Din fr. actinométrique.
actinometrie, ACTINOMETRÍE s.f. Capitol al fizicii care se ocupa cu masurarea si studiul radiatiilor electromagnetice (solare, terestre, atmosferice). – Din fr. actinométrie.
actinometru, ACTINOMÉTRU, actinometre, s.n. Aparat care serveste la masurarea intensitatii radiatiilor electromagnetice din atmosfera. – Din fr. actinomètre.
actinomicete, ACTINOMICÉTE s.n. pl. Grup de microorganisme foarte raspândite în natura, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt purtatoare de boli pentru om si animale, iar altele produc antibiotice. – Din fr. actinomycètes.
actinomicoză, ACTINOMICÓZĂ s.f. 1. Boala infectioasa (la oameni si la animale) provocata de anumite ciuperci si bacterii, care se manifesta prin aparitia unor abcese cronice. 2. (În sintagma) Actinomicoza cartofului = boala a cartofului provocata de bacteria Actynomices scabies; râia cartofului. – Din fr. actinomycose.
actinomorf, ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radiala. – Din fr. actinomorphe.
actinon, ACTINÓN s.n. Izotop al radonului, obtinut prin dezintegrarea actiniului. – Din fr. actinon.
actinopterigian, ACTINOPTERIGIÁN, actinopterigieni, s.m. Subclasa de pesti fosili, ososi, aparuta din mezozoic, din care face parte majoritatea pestilor actuali; exemplar din aceasta subclasa. – Cf. fr. a c t i n o p t é r y g i e n s.
actinot, ACTINÓT s.m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu si fier din grupa amfibolilor, frecvent în sisturile cristaline. – Din fr. actinote.
actinoterapie, ACTINOTERAPÍE s.f. Tratament medical în care se folosesc radiatii luminoase, ultraviolete sau infrarosii, aplicat în special în rahitism. – Din fr. actinothérapie.
activ, ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care participa (în mod efectiv) la o actiune; harnic, vrednic. ♢ Membru activ = membru al unei organizatii, societati, institutii etc. având anumite obligatii si bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizatii. Metoda activa = metoda de predare care stimuleaza activitatea personala a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Aparare activa = aparare care foloseste contraatacuri, pentru a slabi si a nimici fortele inamice. 2. (Despre corpuri sau substante) Care realizeaza (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ♢ (Chim.) Corp activ = corp care intra usor în reactie. 3. (Despre diateza verbala) Care exprima faptul ca subiectul savârseste actiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operatii, conturi, bilanturi) Care se soldeaza cu un profit, cu un beneficiu. II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor apartinând unei persoane fizice si juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care apartin unei întreprinderi, institutii sau organizatii economice; parte a bilantului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul sau = a fi autorul unei actiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o actiune (grava) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activeaza intens în domeniul vietii politice si obstesti sub conducerea organizatiilor partidului clasei muncitoare sau a organizatiilor de masa. – Din fr. actif, lat. activus; (II si) rus. aktiv.
activa, ACTIVÁ, activez vb. I. 1. Intranz. A desfasura o activitate sustinuta. 2. Tranz. A intensifica, a înviora o activitate, un proces etc. 3. Refl. A intra în cadrele active ale armatei. – Din fr. activer.
activant, ACTIVÁNT, -Ă, activanti, -te, adj., s.m. 1. Adj., s.m. Activator. 2. S.m. Reactiv anorganic folosit în flotatia minereurilor. – Din fr. activant.
monoprocesor, MONOPROCESÓR adj. (despre un sistem de calcul) care poseda un singur procesor. (< fr. monoprocesseur)
activare, ACTIVÁRE, activari, s.f. Actiunea de a (se) activa. ♦ Operatie prin care se obtine cresterea reactivitatii unei substante. – V. activa
activator, ACTIVATÓR, -OÁRE, activatori, -oare, adj., s.n. (Substanta) care realizeaza o activare; activant. – Activa + suf. -tor.
activist, ACTIVÍST, -Ă, activisti, -ste, s.m. si f. (Iesit din uz) Membru al unei organizatii de partid sau de masa, care se consacra (exclusiv) muncii în acea organizatie. ♢ Activist cultural = activist care lucra în domeniul vietii culturale. – Din rus. aktivist.
activitate, ACTIVITÁTE, activitati, s.f. Ansamblu de acte fizice, intelectuale si morale facute în scopul obtinerii unui anumit rezultat; folosire sistematica a fortelor proprii într-un anumit domeniu, participare activa si constienta la ceva; munca, ocupatie, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguinta, harnicie. 2. (În sintagma) Activitate solara = totalitatea fenomenelor care se produc în paturile exterioare ale suprafetei soarelui si care pot influenta suprafata terestra. 3. (Fiz.) Numarul de particule emise pe secunda de o sursa radioactiva. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.
activiza, ACTIVIZÁ, activizez, vb. I. Tranz. A face pe cineva sa lucreze mai intens. ♦ A grabi desfasurarea unui proces, a unui fenomen etc. – Activ + suf. -iza.
activizare, ACTIVIZÁRE, activizari, s.f. Actiunea de a activiza. – V. activiza.
activizator, ACTIVIZATÓR, -OÁRE, activizatori, -oare, adj. Care activizeaza. – Activiza + suf. -tor.
monopolizator, MONOPOLIZATÓR, -OÁRE adj. care monopolizeaza (1). (< fr. monopolisateur)
actor, ACTÓR, actori, s.m. Artist care interpreteaza roluri în piese de teatru, în filme etc. [Var.: (înv.) aftór s.m.] – Din fr. acteur, lat. actor.
actoraş, ACTORÁS, actorasi s.m. (Depr.) Diminutiv a lui actor. – Actor + suf. -as.
actoricesc, ACTORICÉSC, -EÁSCĂ, actoricesti, adj. Care tine de actori, privitor la actori. – Actor + suf. -icesc.
actorie, ACTORÍE s.f. Profesiunea de actor. – Actor + suf. -ie.
actoriţă, ACTORÍŢĂ, actorite, s.f. (Înv.) Actrita. – Actor + suf. -ita.
actriţă, ACTRÍŢĂ, actrite, s.f. Artista dramatica ce interpreteaza roluri în piese de teatru, în filme etc.; actorita. – Din fr. actrice.
actual, ACTUÁL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea adverbial) Care exista sau se petrece în prezent, în momentul de fata. ♦ Care are importanta pentru vremea de fata; de acum. ♦ De actualitate, la ordinea zilei. ♦ Real. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuel, lat. actualis.
actualism, ACTUALÍSM s.n. Principiu metodologic de cercetare a istoriei Pamântului, bazat pe compararea fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualisme.
actualitate, ACTUALITÁTE, actualitati, s.f. Ceea ce este actual; eveniment, întâmplare curenta, timpul de fata, prezent2. ♢ Loc. adj. De actualitate = care se petrece sau intereseaza în clipa de fata, care corespunde prezentului. ♦ Ceea ce este actual; (la pl.) evenimente curente, la ordinea zilei. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualité.
actualiza, ACTUALIZÁ, actualizez, vb. I. Tranz. A face sa fie actual, a (re)aduce în prezent; a face sa corespunda gusturilor, cerintelor prezentului; p. ext. a reînvia ceva. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualiser.
actualizare, ACTUALIZÁRE, actualizari, s.f. Actiunea de a actualiza. [Pr.: -tu-a-] – V. actualiza.
actualmente, ACTUALMÉNTE adv. În momentul de fata, în prezent; acum. [Pr.: -tu-al] – Din fr. actuellement.
actuar, ACTUÁR, actuari, s.m. 1. Specialist în calcule statistice privitoare la asigurari si, în general, la probleme financiare. 2. Scrib care redacta procesele-verbale la romani. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. actuaire, lat. actuarius.
actuariat, ACTUARIÁT s.n. Totalitatea operatiilor si normelor pe baza carora, folosind teoria probabilitatilor si statistica matematica, se efectueaza calcule financiare (privitoare mai ales la asigurari). [Pr.: -tu-a-ri-at] – Actuar + suf. -iat.
acţiona, ACŢIONÁ, actionez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o actiune, o fapta etc. ♢ Expr. (Tranz.) A actiona (pe cineva) în justitie (sau în judecata) = a intenta un proces, a da în judecata. ♦ A exercita o influenta asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în miscare, a face sa functioneze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de functionare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ti-o] – Din fr. actionner.
acţionar, ACŢIONÁR, -Ă, actionari, -e, s.m. si f. Persoana care poseda actiuni (II) [Pr.: -ti-o-] – Din fr. actionnaire.
acţionare, ACŢIONÁRE, actionari, s.f. Faptul de a actiona. [Pr.: -ti-o-] – V. actiona.
acţiune, ACŢIÚNE, actiuni, s.f. I. 1. Desfasurare a unei activitati; fapta întreprinsa (pentru atingerea unui scop). ♢ Om de actiune = om întreprinzator, energic, care actioneaza repede. ♢ Expr. A pune în actiune = a pune în miscare. A trece la actiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de "armata") Operatie militara. ♦ (Gram.) Ceea ce exprima verbul (o stare, o miscare, un proces etc.). 2. Desfasurare a întâmplarilor într-o opera literara; fabulatie, subiect, intriga. 3. Efect, exercitare a unei influente asupra unui obiect, a unui fenomen. Actiunea substantelor otravitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezinta o parte anumita, fixa si dinainte stabilita, a capitalului unei societati si care da detinatorului dreptul sa primeasca dividende. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.
acu, ACÚ adv. v. acum.
acuarelă, ACUARÉLĂ, acuarele, s.f. 1. Tehnica picturala în care sunt întrebuintate culori diluate cu apa. 2. Vopsea solida care se întrebuinteaza în acuarela (1). 3. Pictura executata în acuarela (1). [Pr.: -cu-a-] – Din fr. aquarelle.
acuarelist, ACUARELÍST, -Ă, acuarelisti, -ste, s.m. si f. Pictor specializat în acuarela (3). [Pr.: -cu-a-] – Din fr. aquarelliste.
acufunda, ACUFUNDÁ vb. I. v. cufunda.
monopoliza, MONOPOLIZÁ vb. tr. 1. a exercita un monopol (1). 2. (fig.) a acapara, a cauta sa obtina toate drepturile asupra unui lucru, sa-si impuna drepturi exclusive. (< fr. monopoliser)
acuitate, ACUITÁTE s.f. 1. (Livr.) Capacitate a organelor de simt de a percepe excitatii oricât de slabe si de a diferentia excitatii foarte asemanatoare între ele; ascutime, agerime. ♢ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înaltime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.
aculeat, ACULEÁT, -Ă, aculeati, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S.f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (si la sg.) insecta care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéates.
aculeiform, ACULEIFÓRM, -Ă, aculeiformi, -e, adj. De forma unui ac. [Pr.: -le-i-] – Din fr. aculéiforme.
aculeol, ACULEÓL, aculeoli, s.m. Ac mic al unor plante; ghimpe, spin1. [Pr.: -le-ol] – Din fr. aculéole.
aculeu, ACULÉU, aculei, s.m. Ghimpe, spin. – Din lat. aculeus.
aculturaţie, ACULTURÁŢIE s.f. Preluare de catre o comunitate a unor elemente de cultura materiala si spirituala sau a întregii culturi a unei comunitati aflate pe o treapta superioara de dezvoltare. – Din fr. acculturation.
acum, ACÚM adv. 1. În prezent, în momentul de fata; actualmente. ♢ Expr. Acu-i acu = a sosit clipa hotarâtoare. ♦ În împrejurarile actuale. 2. Îndata, imediat, numidecât, acusi, acusica, amusi. 3. Înainte cu... Acum doi ani. [Var.: acú, acúma adv.] – Lat. eccum modo.
acuma, ACÚMA adv. v. acum.
acumbet, ACUMBÉT, -Ă, acumbeti, -te, adj. (Despre parti ale plantelor) Culcat. – Dupa lat. accumbens, -ntis.
acumetrie, ACUMETRÍE s.f. Metoda de examinare medicala care consta în masurarea acuitatii auditive cu ajutorul acumetrului. – Din fr. acumétrie.
acumetru, ACUMÉTRU, acumetre, s.n. Aparat cu ajutorul caruia se masoara acuitatea auditiva. – Din fr. acumètre.
acuminat, ACUMINÁT, -Ă, acuminati, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termina printr-un vârf lung si ascutit. – Din fr. acuminé, lat. acuminatus.
acumula, ACUMULÁ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strânge, a concentra, a înmagazina. – Din fr. accumuler, lat. accumulare.
acumulare, ACUMULÁRE, acumulari, s.f. 1. Actiunea de a acumula si rezultatul ei. 2. (Ec. pol.; în sintagmele) Acumulare de capital = transformarea plusvalorii în capital în procesul reproductiei largite a capitalului. Fond de acumulare = parte a unui venit folosita pentru acumulare. Rata acumularii = raportul dintre fondul de acumulare si venitul pe baza caruia se formeaza. 3. (Geogr.; urmat de determinari) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghetari etc. – V. acumula.
monopolist, MONOPOLÍST, -Ă I. adj. organizat pe baza de monopol (2). II. s. m. f. capitalist participant la conducerea unui monopol. (< fr. monopoliste)
acumulat, ACUMULÁT, -Ă, acumulati, -te, adj. Care este strâns, adunat (în timp). – V. acumula.
acumulativ, ACUMULATÍV, -Ă, acumulativi, -e, adj. (Rar) Care acumuleaza. – Din fr. accumulatif.
acumulator, ACUMULATÓR, acumulatoare, s.n. Aparat sau rezervor care înmagazineaza energie electrica. – Din fr. accumulateur.
acupla, ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.
monopolism, MONOPOLÍSM s. n. tendinta de a organiza economia unei tari pe baza de monopol (1); sistem de asociere pe monopoluri (2). (< fr. monopolisme)
acuplaj, ACUPLÁJ, acuplaje, s.n. Cuplaj. – Din fr. accouplage.
acuplare, ACUPLÁRE s.f. Actiunea de a acupla. – V. acupla.
acupresură, ACUPRESÚRĂ s.f. (Med.) Metoda terapeutica care consta în presarea sau masarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologica deosebita; presupunctura. – Din germ. Akupressor.
monopolar, MONOPOLÁR, -Ă adj. cu un singur pol. (< fr. monopolaire)
acupunctor, ACUPUNCTÓR, acupunctori, s.m. Specialist în acupunctura. – Din fr. acupuncteur.
acupunctură, ACUPUNCTÚRĂ s.f. Metoda terapeutica originara din China, bazata pe actiune reflexa, care consta în înteparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.
acurat, ACURÁT, -Ă, acurati, -te, adj. Îngrijit, lucrat cu îngrijire. – Din it. accurato.
acurateţă, ACURATÉŢĂ s.f. v. acuratete.
acurateţe, ACURATÉŢE s.f. Grija deosebita, atentie mare, exactitate în executarea unui lucru. [Var.: acuratéta s.f.] – Din it. accuratezza.
acustic, ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s.f. I. Adj. Care emite, transmite sau receptioneaza sunete, care apartine acusticii (II 1), privitor la acustica. ♢ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care serveste la transmiterea vocii pe nave, în puturi minere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul caruia se receptioneaza sunete si se înlesneste perceperea lor. II. S.f. 1. Parte a fizicii care se ocupa cu studiul producerii, propagarii si receptionarii sunetelor. ♢ Acustica arhitecturala = ramura a acusticii care studiaza fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încaperi. 2. Calitatea de a înlesni o (buna) auditie. – Din fr. acoustique.
acustician, ACUSTICIÁN, -Ă, acusticieni, -e, s.m. si f. Specialist în acustica (II). [Pr.: -ci-an] – Din fr. acousticien.
acustomat, ACUSTOMÁT, acustomate, s.n. Dispozitiv adaptor electronic la un magnetofon pentru pornirea si oprirea automata a aparatului, care asigura înregistrarea numai atunci când se vorbeste. – Din germ. Akustomat.
acuşa, ACÚSA adv. v. acusi.
acuşi, ACÚSI adv. (Pop.) Îndata, imediat. ♢ Expr. Acusi... acusi... = când... când... ♦ (Rar) Înainte cu... [Var.: acúsa adv.] – Acu + si.
acuşica, ACUSÍCA adv. (Fam.) Acusi. – Acusi + suf. -ica.
acuşor, ACUSÓR, acusoare, s.n. Diminutiv a lui ac. – Ac + suf. -usor.
acut, ACÚT, -Ă, acuti, -te, adj. 1. Ascutit, patrunzator. 2. (Despre boli) Cu evolutie rapida, cu caracter de criza. 3. (Muz.; despre sunete) Înalt, ascutit2, subtire. – Din lat. acutus, it. acuto.
acuza, ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovati. 2. (Frantuzism) A arata, a vadi, a manifesta. – Din fr. accuser, lat. accusare.
acuzare, ACUZÁRE, acuzari, s.f. Actiunea de a acuza si rezultatul ei; învinuire, învinovatire, acuzatie, acuza. ♦ (Concr.) Parte care acuza la un proces. – V. acuza.
acuzat, ACUZÁT, -Ă, acuzati, -te, s.m. si f. Persoana învinuita de ceva, contra careia s-a introdus o actiune în justitie; inculpat, pârât. – V. acuza.
acuzativ, ACUZATÍV s.n. Caz gramatical care are ca functiune specifica exprimarea complementului direct si a unor atribute. ♢ Acuzativ cu infinitiv = constructie sintactica specifica anumitor limbi, echivalenta cu o propozitie completiva directa, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
acuzator, ACUZATÓR, -OÁRE, acuzatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care acuza, care învinuieste. ♢ Acuzator public = persoana însarcinata, în împrejurari exceptionale, cu urmarirea, trimiterea în judecata si sustinerea învinuirii în fata instantei în anumite cauze penale. – Din fr. accusateur.
acuzaţie, ACUZÁŢIE, acuzatii, s.f. Acuzare, învinuire, învinovatire. – Din fr. accusation, lat. accusatio.
acuză, ACÚZĂ, acuze, s.f. (Livr.) Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).
acvacultură, ACVACULTÚRĂ s.f. Maricultura. – Din fr. aquaculture.
acvadag, ACVADÁG s.n. Solutie de grafit coloidal folosita ca strat conductor pe suprafata interioara a partii tronconice a tuburilor catodice. – Din germ. Acvadag.
acvaforte, ACVAFÓRTE s.f. 1. Procedeu de gravura care consta în corodarea unei placi de cupru (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic. 2. (Concr.) Gravura obtinuta prin acvaforte (1). – Din it. acquaforte.
acvafortist, ACVAFORTÍST, -Ă, acvafortisti, -ste, adj. Gravor în acvaforte (1). – Din it. acquafortista, fr. acquafortiste.
monopol, MONOPÓL s. n. 1. drept exclusiv asupra unor valori, bunuri, asupra efectuarii unor operatii etc. 2. asociatie de mari întreprinderi capitaliste care concentreaza o parte importanta a productiei si a desfacerii unui anumit fel de produse. 3. (fig.) drept exclusiv pe care si-l aroga cineva. (< germ. Monopol, fr. monopole)
acvamarin, ACVAMARÍN s.n. Varietate limpede de beril de culoare albastru-deschis sau verzuie, folosita ca piatra pretioasa. – Din it. acquamarina.
acvanaut, ACVANAÚT, -Ă, acvanauti, -te, s.m. si f. Specialist în scufundari facute cu scopul de a cerceta mediul marin. [Pr.: -na-ut] – Din fr. aquanaute.
acvanautic, ACVANAÚTIC, -Ă, acvanautici, -ce, adj. De acvanaut. [Pr.: -na-u-] – Din fr. aquanautique.
acvaplan, ACVAPLÁN s.n. Plansa de lemn, remorcata de o ambarcatie cu motor, careia sportivul, tinându-se de o coarda fixata dinaintea plansei, îi imprima diferite moduri de alunecare pe apa. – Din fr. acquaplane.
acvarist, ACVARÍST, -Ă, acvaristi, -ste, s.m. si f. Persoana care creste pesti în acvariu. – Acvariu + suf. -ist. Cf. germ. Aquarist.
acvaristică, ACVARÍSTICĂ s.f. Cresterea pestilor în acvariu. – Din germ. Aquaristik.
acvariu, ACVÁRIU, acvarii, s.n. 1. Vas sau bazin de sticla sau de ciment cu apa, în care se tin plante sau animale acvatice vii în conditii asemanatoare cu cele din natura. ♦ Sala sau cladire care adaposteste astfel de bazine, în scopuri stiintifice sau pentru a fi prezentate publicului. 2. Institutie stiintifica specializata în studiul animalelor acvatice. – Din lat. aquarium, it. aquario.
acvatic, ACVÁTIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apa, care traieste în apa. 2. Format din apa. ♢ Mediu acvatic = apa ca mediu de viata. – Din lat. aquaticus, fr. aquatique.
acvatintă, ACVATÍNTĂ s.f. 1. Procedeu de gravura cu acid azotic, care imita desenul în tus. 2. Gravura obtinuta prin acvatinta (1). 3. Procedeu de tipar de arta pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregateste prin gravare manuala si coroziune chimica. – Din it. acquatinta.
acvatipie, ACVATIPÍE s.f. Procedeu de tipar de arta care imita pictura în acuarela. – Din fr. acquatypie.
monopodiu, MONOPÓDIU s. n. mod de ramificatie a tulpinii cu crestere neîncetata si cu ramuri laterale. (< fr., lat. monopodium)
acvatubular, ACVATUBULÁR, -Ă, acvatubulari, -e, adj. (Despre cazane de abur) În care apa circula prin tevi fierbatoare, încalzite la exterior de agentul de încalzire. – Din fr. acquatubulaire.
acvifer, ACVIFÉR, -Ă, acviferi, -e, adj. Care contine apa. Strat acvifer. – Din fr. aquifère.
acvilă, ÁCVILĂ, acvile, s.f. 1. Gen de pasari rapitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la baza si încovoiat la vârf, coltul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice si cu aripi lungi si ascutite; pajura, acera (Aquila). 2. Stema reprezentând o acvila (1); pajura. – Din lat. aquila, it. aquila.
acvilidă, ACVILÍDĂ, acvilide, s.f. (La pl.) Familie de pasari rapitoare, având ca tip principal acvila (1); (si la sg.) pasare care face parte din aceasta familie. – Din fr. aquilidés.
acvilin, ACVILÍN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei 1). Privire acvilina = privire aspra, patrunzatoare, taioasa (caracteristica acvilelor 1). – Din lat. aquilinus, fr. aquilin.
acvilon, ACVILÓN s.n. Vânt de miazanoapte; crivat. – Din fr. aquilon, lat. aquilo, -onis.
acvitanian, ACVITANIÁN, -Ă, acvitanieni, -e, subst., adj. (Geol.) 1. Subst. Ultimul etaj al oligocenului, considerat si primul etaj al miocenului. 2. Adj. Care se refera la vârsta si la formatiile acvitanianului (1), care apartine acvitanianului. [Pr.: -ni-an] – Din fr. aquitanien.
advalorem, AD VALÓREM adv. (De obicei despre calcularea taxelor vamale) Dupa valoare. – Loc. lat.
adlibitum, AD LÍBITUM adv. Dupa voie, dupa fapta, dupa plac; oricum. – Loc. lat.
adlitteram, AD LÍTTERAM adv. Cuvânt cu cuvânt, litera cu litera; întocmai, literal, textual. – Loc. lat.
adactilie, ADACTILÍE s.f. Malformatie congenitala care consta în absenta tuturor degetelor. – Din fr. adactylie.
adagietto, ADAGIÉTTO adv. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) Mai putin lent decât adagio. [Pr.: -gi-e-] – Cuv. it.
adagio, ADÁGIO adv., s.n. 1. (Indica modul de executare a unei bucati muzicale) În tempo lent, rar. 2. S.n. (Parte dintr-o) compozitie muzicala care se cânta într-un tempo lent. ♦ Prima parte lenta, executata de doi solisti, într-un balet clasic ("pas de deux"). [Pr.: -gi-o] – Din it. adagio.
adagiu, ADÁGIU, adagii, s.n. (Livr.) Maxima, sentinta, aforism. – Din lat. adagium, fr. adage.
adamant, ADAMÁNT, adamante, s.n. (Pop.) Diamant (1). – Din sl. adamantŭ.
monopodie, MONOPODÍE s. f. 1. structura metrica foarte simpla, dintr-un singur picior. 2. malformatie congenitala constând din prezenta unui singur picior. (< fr. monopodie)
adamantin, ADAMANTÍN, -Ă, adamantini, -e, adj. (Despre luciul mineralelor) Diamantin. – Din lat. adamantinus, fr. adamantin.
adamantină, ADAMANTÍNĂ s.f. (Anat.) Smalt dentar. – Din fr., engl. adamantine.
adamască, ADAMÁSCĂ s.f. (Înv.) Stofa scumpa de matase, tesuta cu flori. – Din rus. adamaska, lat. (a)damascus, -a, -um "din Damasc".
adamism, ADAMÍSM s.n. Doctrina adamitilor. – Din fr. adamisme.
adamit, ADAMÍT, -Ă, adamiti, -te, s.m. si f. Membru al unei secte gnostice din primele secole ale crestinismului, ai carei adepti, sub cuvânt ca au recâstigat puritatea originara, umblau în pielea goala. – Din fr. adamite.
adamsită, ADAMSÍTĂ s.f. Gaz de lupta lacrimogen, care provoaca stranutul. – Din fr. adamsite.
adaoge, ADÁOGE vb. III. v. adauga.
monopodial, MONOPODIÁL, -Ă adj. (despre ramificatiile tulpinii) cu un singur ax principal. (< engl. monopodial)
adaos, ADÁOS, adaosuri, s.n. Ceea ce se adauga la ceva; supliment, completare. ♦ (Reg.; în expr.) A porni într-adaos = a ramâne însarcinata. [Var.: adáus s.n.] – V. adaoge.
adapta, ADAPTÁ, adaptez, vb. I. 1. Tranz. A transforma pentru a corespunde anumitor cerinte; a face potrivit pentru întrebuintare în anumite împrejurari; a face sa se potriveasca. 2. Tranz. si refl. (Biol.) A (se) transforma prin adaptare (2). 3. Refl. si tranz. A (se) acomoda, a (se) deprinde, a (se) obisnui. – Din fr. adapter, lat. adaptare.
adaptabil, ADAPTÁBIL, -Ă, adaptabili, -e, adj. Care se poate adapta sau acomoda (usor); acomodabil. – Din fr. adaptable.
adaptabilitate, ADAPTABILITÁTE s.f. Însusirea de a fi adaptabil. – Adaptabil + suf. -itate.
adaptare, ADAPTÁRE, adaptari, s.f. 1. Actiunea de a (se) adapta si rezultatul ei; (concr.) lucru modificat, ajustat; adaptatie. 2. (Biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma caruia rezulta o corelare a structurii morfologice si a functiunilor fiziologice ale vietuitoarelor în raport cu mediul înconjurator. 3. (În sintagma) Adaptare literara = dramatizare, ecranizare etc. a unui text literar, în vederea reprezentarii lui pe scena, la radio, într-un film. – V. adapta.
monopod, MONOPÓD, -Ă adj. cu un singur picior. (< fr. monopode)
adaptat, ADAPTÁT, -Ă, adaptati, -te, adj. 1. Care a fost transformat pentru a corespunde anumitor cerinte sau pentru a fi întrebuintat în anumite împrejurari; care este potrivit pentru ceva. 2. (Despre organisme) Care a suferit un proces de adaptare (2). 3. (Despre textele literare) Caruia i s-au adus modificari în vederea reprezentarii lui pe scena, a utilizarii ca scenariu de film etc. – V. adapta.
adaptaţie, ADAPTÁŢIE, adaptatii, s.f. Adaptare (1). – Din fr. adaptation.
adaptiv, ADAPTÍV, -Ă, adaptivi, -e, adj. Care se poate adapta. – Adapta + suf. -iv.
adaptor, ADAPTÓR, adaptoare, s.n. Circuit electric intercalat între un generator sau un transmitator si un receptor pentru a le adapta unul la altul. – Din fr. adapteur.
monoploidie, MONOPLOIDÍE s. f. stare a unui nucleu monoploid. (< fr. monoploïdie)
adaus, ADÁUS s.n. v. adaos.
adălmaş, ADĂLMÁS s.n. v. aldamas.
adăoga, ADĂOGÁ vb. I. v. adauga.
adăogare, ADĂOGÁRE s.f. v. adaugare.
adăogi, ADĂOGÍ vb. IV. v. adauga.
adăogire, ADĂOGÍRE s.f. v. adaugare.
adăpa, ADĂPÁ, adắp, vb. I. Tranz. A da apa de baut unui animal. ♦ Refl. (Despre animale) A bea apa. ♢ Fig. A se adapa la izvoarele stiintei sau ale culturii.[Prez. ind. si: adáp] – Lat. adaquare.
adăpare, ADĂPÁRE s.f. Actiune de a (se) adapa. – V. adapa.
adăpat, ADĂPÁT s.n. Faptul de a (se) adapa. – V. adapa.
monoploid, MONOPLOÍD, -Ă adj. (despre celule, organisme) care poseda un singur set de cromozomi. (< fr. monoploïde, engl. monoploid)
adăpătoare, ADĂPĂTOÁRE, adapatori, s.f. Loc unde se adapa animalele; jgheab sau instalatie de adapat. – Adapa + suf. -atoare.
adăpost, ADĂPÓST, adaposturi, s.n. Loc ferit; constructie facuta ca sa apere de intemperii, de primejdii etc.; p. gener. orice loc unde se adaposteste cineva. ♢ Adapost (antiaerian) = loc amenajat pentru apararea împotriva atacurilor aeriene. ♦ Ocrotire. A da cuiva adapost. ♢ Expr. A fi (sau a se pune) la adapost de... = a (se) adaposti; fig. a preveni un neajuns. – Lat. ad appos(i)tum sau ad depos(i)tum.
adăposti, ADĂPOSTÍ, adapostesc, vb. IV. Tranz. A pune, a tine la adapost. ♦ Refl. A se aseza, a se ascunde într-un loc ferit; a-si gasi refugiu, a se pripasi. – Din adapost.
adăpostire, ADĂPOSTÍRE s.f. Actiunea de a (se) adaposti si rezultatul ei. – V. adaposti.
adăsta, ADĂSTÁ, adắst, vb. I. Tranz. (Înv. si reg.) A astepta. [Prez. ind. si: adást] – Lat. ad-astare.
monoplegie, MONOPLEGÍE s. f. paralizie a unui singur membru al corpului. (< fr. monoplégie)
adăstare, ADĂSTÁRE s.f. (Înv. si reg.) Faptul de a adasta. – V. adasta.
adăuga, ADĂUGÁ, adáug, vb. I. 1. A mai pune peste..., a da în plus; a face sa sporeasca. ♦ A spune sau a scrie ceva în continuare sau în completare. 2. Refl. si tranz. A (se) alatura, a (se) alipi, a (se) reuni. [Pr.: -da-u-. – Var.: adaogá vb. I, adáoge vb. III, adaogí, adaugí vb. IV] – Lat. •adaugere.
adăugare, ADĂUGÁRE, adaugari, s.f. Actiunea de a (se) adauga. [Pr.: -da-u-. – Var.: adaogáre, adaogíre, adaugíre s.f.] – V. adauga.
adăugi, ADĂUGÍ vb. IV. v. adauga.
adăugire, ADĂUGÍRE s.f. v. adaugare.
adăugită, ADĂUGÍTĂ, adaugite, adj. (În sintagma) Editie adaugita = editie care a fost completata cu material nou. [Pr.: -da-u-] – V. adaugi.
adânc, ADẤNC, -Ă, (1) adânci, adj., (II) adâncuri, s.n. I. Adj. 1. (Despre ape, cavitati sau lucruri concave) Al carui fund se afla la o distanta (relativ) mare de marginea de sus, de suprafata; adâncit, afund, adâncat, adâncos. ♢ Expr. (A ajunge, a trai etc.) pâna la adânci batrânete = (a trai) pâna la o vârsta înaintata. ♦ (Adverbial; fig.) Profund. A privi adânc. 2. (Adesea adverbial) Care se afla sau se întinde departe (în interior sau în linie orizontala). Radacina adânca. ♦ Greu de strabatut; compact, des; întins, vast. Padure adânca. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau pare ca vine din interior. Suspin adânc. ♦ Fig. (Despre senzatii, sentimente etc.) Puternic, profund, intens. 3. (Despre plecaciuni, saluturi etc.; adesea adverbial) Facut prin înclinarea mare a corpului. 4. (Despre voce, ton, timbru; adesea adverbial) Grav, jos, profund. 5. Fig. (Adesea adverbial) Care tine de esenta, de fondul lucrurilor; temeinic, profund, serios. 6. Fig. Desavârsit, deplin, total. O liniste adânca. II. S.n. 1. Parte adânca, adâncime (considerata vertical); loc situat departe (spre interior), strafund. ♢ Expr. Din adâncul sufletului (sau al inimii, al fiintei) = din tot sufletul, foarte mult. ♦ Prapastie, abis. 2. (La pl.) Departare mare; spatiu întins; p. ext. loc ascuns, asezat departe. – Lat. aduncus.
monplastidă, MONPLASTÍDĂ s. f. organism viu dintr-o singura celula. (< fr. monoplastide)
adânca, ADÂNCÁ vb. I. v. adânci.
adâncat, ADÂNCÁT, -Ă, adâncati, -te, adj. (Rar) Adânc. – V. adânca.
monoplas, MONOPLÁS adj. monoloc. (< fr. monoplace)
adâncătură, ADÂNCĂTÚRĂ s.f. v. adâncitura.
adânci, ADÂNCÍ, adâncesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A (se) face mai adânc, a (se) sapa în adâncime. 2. Refl. A patrunde în adâncime, a înainta spre interior; a se face nevazut. S-a adâncit în padure. ♦ Fig. A se cufunda (în...), a fi absorbit (de...). 3. Tranz. Fig. A cerceta, a studia, a analiza în profunzime, a aprofunda. A adânci o problema. 4. Refl. Fig. A se intensifica. [Var.: adâncá vb. I] – Din adânc.
adâncime, ADÂNCÍME, adâncimi, s.f. 1. Faptul sau însusirea de a fi adânc; distanta de la suprafata sau de la gura unei adâncituri sau ape pâna la fundul ei; (concr.) parte adânca, adâncita; adânc, afunzime. 2. (Concr.) Loc ascuns, departat; afund, afundatura, afundis. 3. Fig. Tarie, forta, profunzime, intensitate. Sentiment de o mare adâncime. – Adânc + suf. -ime.
adâncire, ADÂNCÍRE, adânciri, s.f. Actiunea de a (se) adânci. – V. adânci.
adâncit, ADÂNCÍT, -Ă, adânciti, -te, adj. Adânc. – V. adânci.
monoplan, MONOPLÁN adj., s. n. (avion) cu un singur rând de aripi. (< fr. monoplan)
adâncitor, ADÂNCITÓR, adâncitoare, s.n. Scula aschietoare pentru prelucrarea suprafetelor frontale plane, conice, cilindrice, profilate. – Adânci + suf. -tor.
adâncitură, ADÂNCITÚRĂ, adâncituri, s.f. Parte adâncita, scobita a unei suprafete; scufundatura. [Var.: adâncatúra s.f.] – Adânci + suf. -tura.
adâncos, ADÂNCÓS, -OÁSĂ, adâncosi, -oase, adj. (Neobisnuit) Adânc. – Adânc + suf. -os.
addenda, ADDÉNDA, addende, s.f. (Latinism) Ceea ce se adauga la o lucrare pentru a o completa. ♢ Addenda corrige = addenda prin care se si corecteaza unele greseli dintr-o lucrare. – Din lat. addenda.
adecă, ADÉCĂ adv. v. adica.
adecuat, ADECUÁT, -Ă, adj. v. adecvat.
monopiren, MONOPIRÉN, -Ă adj. (despre fructe) cu un singur sâmbure. (< fr. monopyrène)
adecva, ADECVÁ, adecvez, vb. IV. Tranz. si refl. A face sa devina sau a fi adecvat. – Din adecvat (derivat regresiv) – adecváre s.f.
adecvare, ADECVÁRE, adecvari, s.f. Actiunea de a (se) adecva. – V. adecva.
adecvat, ADECVÁT, -Ă, adecvati, -te, adj. Potrivit, corespunzator, nimerit. ♦ (Fil.; despre idei, cunostinte etc.} Care corespunde fidel obiectului. [Var.: adecuát, -a, adj.] – Din fr. adéquat, lat. adaequatus.
ademeneală, ADEMENEÁLĂ, ademeneli, s.f. Ademenire. – Ademeni + suf. -eala.
ademeni, ADEMENÍ, ademenesc, vb. IV. Tranz. A atrage, a ispiti, a momi, a tenta pe cineva, de obicei cu vorbe înselatoare; a însela pe cineva. ♦ (Rar) A seduce o femeie. [Var.: (reg.) adimení vb. IV] – Cf. magh. a d o m á n y.
ademenire, ADEMENÍRE, ademeniri, s.f. Actiunea de a ademeni si rezultatul ei; ademeneala; (concr.) fapta sau vorba prin care se ademeneste. [Var.: (reg.) adimeníre s.f.] – V. ademeni.
ademenit, ADEMENÍT, -Ă, ademeniti, -te, adj. Care este atras, ispitit, momit, sedus. [Var.: (reg.) adimenít, -a adj.] – V. ademeni.
monopil, MONOPÍL, -Ă adj. (despre un edificiu) care are doar o singura poarta. (< fr. monopyle)
ademenitor, ADEMENITÓR, -OÁRE, ademenitori, -oare, adj., adv. Care ademeneste; amagitor, seducator, ispititor. [Var.: (reg.) adimenitór, -oáre adj.] – Ademeni + suf. -tor.
monopetal, MONOPETÁL, -Ă adj. (despre flori) cu o singura petala; (despre plante) care are astfel de flori. (< fr. monopétale)
adempţiune, ADEMPŢIÚNE s.f. (Rar) Luare în posesiune sau acceptare a unui beneficiu. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ademption, lat. ademptio.
adenită, ADENÍTĂ, adenite, s.f. Inflamatie acuta sau cronica a ganglionilor limfatici. – Din fr. adénite.
adenocarcinom, ADENOCARCINÓM s.n. Tumoare maligna cu punct de plecare într-o glanda. – Din fr. adénocarcinome.
adenofibrom, ADENOFIBRÓM s.n. Tumoare glandulara benigna. – Din fr. adénofibrome.
monopartit, MONOPARTÍT, -Ă adj. (despre forme muzicale) dintr-o singura sectiune, unitar din punct de vedere tonal si tematic. (< fr. monoparti)
asibilare, ASIBILÁRE s.f. Fenomen fonetic care consta în transformarea unei consoane ocluzive în consoana africata (sub influenta vocalei e sau i care urmeaza); asibilatie. – V. asibila.
asibilaţie, ASIBILÁŢIE, asibilatii s.f. (Fon.) Asibilare. – Din fr. assibilation.
adenohipofiză, ADENOHIPOFÍZĂ, adenohipofize, s.f. (Anat.) Hipofiza. – Din fr. adénohypophyse.
adenoid, ADENOÍD, -Ă, adenoizi, -de, adj. Care apartine tesutului glandular, privitor la acest tesut. – Din fr. adénoïde.
adenoidită, ADENOIDÍTĂ, adenoidite, s.f. Afectiune frecventa mai ales la copii (putând aparea exceptional si la adulti), provocata de o infectie microbiana sau virotica a tesutului glandular din regiunea nazo-faringiana. [Pr.: -no-i-] – Din fr. adénoïdite.
adenom, ADENÓM s.n. Tumoare glandulara benigna, constituita din celule epiteliale. – Din fr. adénome.
monopartid, MONOPARTÍD adj. sistem ~ = sistem politic în care exista un singur partid. (< mono1- + partid)
adenopatie, ADENOPATÍE s.f. Nume dat bolilor glandelor sau ganglionilor limfatici, care se manifesta prin cresterea în volum si inflamarea acestora. – Din fr. adénopathie.
adenotomie, ADENOTOMÍE s.f. Îndepartare pe cale chirurghicala a unui adenom. – Din fr. adénotomie.
monopareză, MONOPARÉZĂ s. f. pareza a unui singur membru. (dupa fr. monoparésie)
adept, ADÉPT, -Ă, adepti, -te, adj., s.m. si f. (Persoana) care adera la convingerile cuiva; partizan al unei idei, teorii, doctrine etc. – Din fr. adepte.
adera, ADERÁ, adér, vb. I. Intranz. (Cu determinari introduse prin prep. "la") 1. A deveni adeptul unui partid, al unei miscari, al unei ideologii, al unei actiuni, cunoscându-i si împartasindu-i principiile. 2. A se tine strâns lipit de ceva. 3. (Despre state) A deveni parte la un tratat. – Din fr. adhérer, lat. adhaerere.
aderare, ADERÁRE, aderari, s.f. Actiunea de a adera si rezultatul ei. – V. adera.
aderent, ADERÉNT, -Ă, aderenti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana sau colectivitate) care adera la un partid, la o miscare, la o asociatie etc. 2. Adj. Care se tine strâns lipit de ceva, atasat de ceva. – Din fr. adhérent, lat. adhaerens, -ntis.
aderenţă, ADERÉNŢĂ, aderente, s.f. 1. (Med.) Ţesut fibros care se dezvolta în special în cavitatile seroase, în urma unei infectii sau interventii chirurgicale, unind organe care în mod normal sunt separate; brida. 2. (Tehn.) Forta care mentine alaturate doua corpuri aflate în contact. Aderenta dintre rotile unui vehicul si sosea. ♦ Fenomen de legatura între beton si otel în constructiile de beton armat. 3. Aderare, solidarizare constienta la ceva. – Din fr. adhérence.
adermină, ADERMÍNĂ s.f. (Med.) Vitamina B6. – Din fr. adermine.
ades, ADÉS adv. v. adesea.
adese, ADÉSE adv. v. adesea.
adesea, ADÉSEA adv. De multe ori, în repetate rânduri; adeseori, des. [Var.: adés, adése adv.] – A3 + des2.
adeseori, ADÉSEORI adv. Adesea. [Pr.: -se-ori] – Adese + ori.
mononucleoză, MONONUCLEÓZĂ s. f. boala caracterizata prin cresterea numarului mononuclearelor din sânge. (< fr. mononucléose)
adevăr, ADEVẮR, adevaruri, s.n. 1. Concordanta între cunostintele noastre si realitatea obiectiva; oglindire fidela a realitatii în gândire; ceea ce corespunde realitatii, ceea ce exista sau s-a întâmplat în realitate. ♢ Adevar obiectiv = continutul obiectiv al reprezentarilor omului, care corespunde realitatii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscator. Adevar relativ = reflectare justa, însa aproximativa, limitata a realitatii. ♢ Loc. adv. Într-adevar sau în adevar = în realitate, de fapt. 2. Justete, exactitate. Viitorul a confirmat adevarul calculelor sale. – Lat. ad + de + verum.
adevăra, ADEVĂRÁ vb. I. v. adeveri.
adevărat, ADEVĂRÁT, -Ă, adevarati, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Conform cu adevarul. ♦ De care nu se poate îndoi nimeni; netagaduit, incontestabil, real. ♢ Loc. adv. Cu adevarat = într-adevar. 2. (În opozitie cu fals) Veritabil, autentic. 3. (Adesea adverbial; în opozitie cu gresit) Drept, just, corect. 4. Sincer, neprefacut. – V. adevara.
mononuclear, MONONUCLEÁR, -Ă adj., s. f. (leucocita) cu un singur nucleu. (< fr. mononucléaire)
adeveri, ADEVERÍ, adeveresc, vb. IV. Tranz. si refl. A (se) confirma, a (se) sustine, a (se) întari justetea, exactitatea unui fapt sau a unei afirmatii. ♦ A (se) dovedi ca adevarat. [Var.: adevará vb. I] – Din adevar.
monomotor, MONOMOTÓR adj., s. n. (avion) cu un singur motor. (< fr. monomoteur)
adeverinţă, ADEVERÍNŢĂ, adeverinte, s.f. Dovada scrisa de recunoastere a unui fapt, a unui drept. – Adeveri + suf. -inta.
adeverire, ADEVERÍRE, adeveriri, s.f. Faptul de a (se) adeveri. – V. adeveri.
adeveritor, ADEVERITÓR, -OÁRE, adeveritori, -oare, adj. Care adevereste. – Adeveri + suf. -tor.
adeziune, ADEZIÚNE, adeziuni, s.f. 1. Aderare, atasare (la ceva), solidarizare constienta (cu ceva). ♢ Expr. A-si da adeziunea (la ceva) = a adera (1). 2. Fig. Atractie între doua suprafete aflate în contact foarte strâns, datorita fortelor intermoleculare, care actioneaza la distante relativ mici. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. adhésion, lat. adhaesio, -onis.
adeziv, ADEZÍV, -Ă, adezivi, -e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre materiale) Care sta strâns lipit de ceva, care adera. Ţesut adeziv. 2. S.m. Produs care permite încleierea a doua suprafete din acelasi material sau din materiale diferite. – Din fr. adhésif.
adezivitate, ADEZIVITÁTE s.f. Însusirea de a fi adeziv. – Din fr. adhésivité.
adhoc, AD-HÓC adv. Anume pentru acest scop, de circumstanta. ♢ (Adjectival; în expr.) Divan (sau adunare) ad-hoc = fiecare dintre cele doua adunari speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iasi si la Bucuresti) si au cerut unirea tarilor românesti. – Din lat. ad hoc.
adia, ADIÁ, pers. 3 adíe, vb. I. 1. Intranz. (Despre vânt) A sufla lin, usor; (rar) a aburi; (despre miros) a veni în unde usoare. 2. Intranz. Fig. A cânta cu glas stins; a murmura. 3. Tranz. (Reg.) A mângâia, a atinge usor. 4. Intranz. (Reg.) A clatina, a misca usor. [Pr.: -di-a] – Lat. •adiliare.
adiabată, ADIABÁTĂ, adiabate, s.f. Curba care reprezinta grafic o transformare adiabatica. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adiabate.
adiabatic, ADIABÁTIC, -Ă, adiabatici, -ce, adj. (Despre fenomene fizico-chimice) produs în interiorul unui sistem închis, fara a ceda sau a primi caldura din exterior. [Pr.: -di-a] – Din fr. adiabatique.
adiacent, ADIACÉNT, -Ă, adiacenti, -te, adj. 1. (În sintagma) Unghiuri adiacente = unghiuri care au acelasi vârf, o latura comuna si se afla de o parte si de alta a laturii comune. 2. Care se înrudeste, se învecineaza. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adjacent, lat. adjacens, -ntis.
adiată, ADIÁTĂ s.f. v. diata.
adiator, ADIATÓR, adiatoare, s.n. Aparat simplu pentru efectuarea operatiilor de adunare si de scadere. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adiateur.
adică, ADÍCĂ adv. 1. Si anume, cu alte cuvinte, va sa zica; adicalea, adicatelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ♢ Expr. (Substantivat) La (o) adica sau (reg.) la dica = a) la drept vorbind; ca sa spun adevarul; b) în momentul hotarâtor, la nevoie. [Acc. si: ádica. – Var.: (reg.) adéca, díca adv.] – Et. nec.
adicălea, ADÍCĂLEA adv. (Pop.) Adica. – Adica + le + a.
monomorfism, MONOMORFÍSM s. n. 1. (biol.) situatie în care toti membrii unei populatii au, pe acelasi locus, un singur tip de gena. 2. (mat.) homomorfism injectiv. (< mono1- + morfism)
adicătele, ADÍCĂTELE adv. v. adicatelea.
adicătelea, ADÍCĂTELEA adv. (Pop.) Adica. [Var.: adícatele adv.] – Adica + te + le + a.
monomorfematic, MONOMORFEMÁTIC, -Ă adj. dintr-un singur morfem. (< fr. monomorphématique)
adiere, ADIÉRE, adieri, s.f. Suflare lina (de vânt); abur, abureala. [Pr.: -di-e-] – V. adia.
adimeni, ADIMENÍ vb. IV. v. ademeni.
adimenire, ADIMENÍRE s.f. v. ademenire.
adimenit, ADIMENÍT, -Ă, adj. v. ademenit.
adimenitor, ADIMENITÓR, -OÁRE, adj. v. ademenitor.
adinamie, ADINAMÍE s.f. Scadere accentuata a fortei musculare, care apare în cursul unor boli grave. – Din fr. adynamie.
adineaori, ADINEÁORI adv. v. adineauri.
adineauri, ADINEÁURI adv. Cu putin înainte, de curând. [Var.: adineáori adv.] – Lat. ad + de + in + illa + hora.
adinterim, AD-INTERIM adj. invar. Care tine locul titularului, care este provizoriu; interimar. Ministru ad-interim. – Loc. lat.
monomorf, MONOMÓRF, -Ă adj. (despre fenomene, stari, boli etc.) care prezinta o singura forma. (< fr. monomorphe)
adio, ADÍO interj. Ramas bun (pentru totdeauna), ramâi cu bine. ♢ (Substantivat) Un trist adio. ♢ Expr. A-si lua adio de la ceva = a socoti ceva ca pierdut pentru totdeauna. ♦ (Ir.) S-a terminat cu..., s-a sfârsit cu... – Din it. addio, fr. adieu.
adipic, ADÍPIC, -Ă, adipici, -ce, adj. (În sintagma) Acid adipic = acid bibazic saturat, folosit ca materie prima pentru fabricarea unor fibre sintetice poliamidice. – Din fr. adipique.
adipos, ADIPÓS, -OÁSĂ, adiposi, -oase, adj. Care prezinta caracteristicile grasimii, de grasime; gras. ♢ Ţesut adipos = tesut conjunctiv format din celule pline cu grasime. – Din fr. adipeux.
adipozitate, ADIPOZITÁTE s.f. Îngramadire patologica de grasime într-un tesut celular subcutanat. – Din fr. adiposité.
adipsie, ADIPSÍE s.f. Lipsa partiala sau totala a senzatiei de sete. – Din fr. adipsie.
aditiv, ADITÍV, -Ă, aditivi, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Mat.) Referitor la operatia de adunare. 2. S.n. Substanta care se adauga la un ulei mineral pentru a-i ameliora proprietatile sau pentru a obtine noi calitati. – Din fr. additif.
aditivitate, ADITIVITÁTE s.f. Proprietate a unei marimi, a unei constante, a unei functii etc. de a fi aditiva (1). – Aditiv + suf. -itate.
adiţie, ADÍŢIE s.f. 1. (Chim.) Adaugare. ♢ Reactie de aditie = reactie chimica prin care se introduc atomi sau molecule într-o molecula cu caracter nesaturat. 2. (Fiziol.; în sintagma) Aditie latenta = aparitie a unei reactii fiziologice într-un organism în urma unor excitatii succesive; sumatie. 3. (Mat.) Adunare. – Din fr. addition, lat. additio.
adiţiona, ADIŢIONÁ, aditionez, vb. I. Tranz. A aduna, a adauga. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. additionner.
adiţional, ADIŢIONÁL, -Ă, aditionali, -e, adj. Care se adauga sau care trebuie adaugat. Taxe aditionale. Act aditional. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. additionnel.
adiţionare, ADIŢIONÁRE, aditionari, s.f. Actiunea de a aditiona si rezultatul ei; adunare, adaugare. [Pr.: -ti-o-] – V. aditiona.
adiţionat, ADIŢIONÁT, -Ă, aditionati, -te, adj. Adunat, adaugat. [Pr.: -ti-o-] – V. aditiona.
monomolecular, MONOMOLECULÁR, -Ă adj. care comporta o singura molecula. (< fr. monomoléculaire)
adjectiv, ADJECTÍV, adjective, s.n. Parte de vorbire flexibila care arata o însusire a unui obiect sau a unei fiinte si determina numele acestora, acordându-se cu ele în gen, numar si caz. – Din fr. adjectif, lat. adjectivum.
adjectiva, ADJECTIVÁ, adjectivez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) transforma în adjectiv; a (se) adjectiviza. – Din adjectiv. – ajectiváre s.f.; adjectivát, -a adj.
adjectival, ADJECTIVÁL, -Ă, adjectivali, -e, adj. Care este exprimat printr-un adjectiv. Atribut adjectival. ♢ Articol adjectival = articol hotarât, cu forme speciale, care însoteste un adjectiv determinant al unui substantiv articulat sau al unui nume propriu. ♦ Care îndeplineste functia de adjectiv. Locutiune adjectivala. – Din fr. adjectival.
adjectivare, ADJECTIVÁRE, adjectivari, s.f. Faptul de a (se) adjectiva; adjectivizare. – V. adjectiva.
adjectivat, ADJECTIVÁT, -Ă, adjectivati, -te, adj. Transformat în adjectiv; adjectivizat. – V. adjectiva.
adjectiviza, ADJECTIVIZÁ, adjectivizez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) adjectiva. – Adjectiv + suf. -iza.- adjectivizáre s.f.; adjectivizát, -a adj.
adjectivizare, ADJECTIVIZÁRE, adjectivizari, s.f. Adjectivare. – V. adjectiviza.
adjectivizat, ADJECTIVIZÁT, -Ă, adjectivizati, -te, adj. Adjectivat. – V. adjectiviza.
adjoncţiune, ADJONCŢIÚNE, adjonctiuni, s.f. Unire; adaugare. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. adjonction.
adjudeca, ADJUDECÁ, adjúdec, vb. I. Tranz. A atribui (prin hotarâre judecatoreasca) un bun scos la licitatie persoanei care ofera pretul cel mai mare. – Din lat. adjudicare.
adjudecare, ADJUDECÁRE, adjudecari, s.f. Actiunea de a adjudeca. – V. adjudeca.
monometru, MONOMÉTRU s. m. 1. vers antic dintr-un singur metru. 2. vers compus din metri de acelasi fel. (< fr. monomètre)
adjudecatar, ADJUDECATÁR, -Ă, adjudecatari, -e, s.m. si f. Persoana careia i se adjudeca un bun la o licitatie publica. – Cf. fr. a d j u d i c a t a i r e.
adjudecaţie, ADJUDECÁŢIE, adjudecatii, s.f. Act prin care se adjudeca un obiect, o antrepriza etc., la o licitatie publica. – Din fr. adjudecation, lat. adjudicatio.
adjudecător, ADJUDECĂTÓR, -OÁRE, adjudecatori, -oare, s.m. si f. Persoana care face adjudecarea la o licitatie publica. – Din fr. adjudicateur.
adjunct, ADJÚNCT, -Ă, adjuncti, -te, adj. Care face parte din conducerea unei institutii, a unei întreprinderi sau a unui serviciu din cuprinsul acestora, având functia imediat subordonata titularului. ♢ (Substantivat) Adjunctul directorului. – Din germ. Adjunkt, lat. adjunctus.
adjuraţie, ADJURÁŢIE, adjuratii, s.f. Formula a exorcismului care începe cu cuvintele "adjuro te". ♦ Rugaminte insistenta, implorare. – Din lat. adjuratio, fr. adjuration.
adjutant, ADJUTÁNT, adjutanti, s.m. 1. Ofiter atasat unui comandant sau unui sef militar într-o unitate militara, îndeplinind atributii similare unui secretar; ofiter care face parte dintr-un stat-major; aghiotant. 2. (Iesit din uz) Grad pentru personalul aviatic corespunzator plutonierului; persoana având acest grad ♦ Cel mai mare grad de subofiter; persoana având acest grad. – Din fr. adjudant.
administra, ADMINISTRÁ, administrez, vb. I. Tranz. 1. A conduce, a cârmui; a gospodari o întreprindere, o institutie etc. 2. A da unui bolnav un anumit medicament. ♦ (Ir.) A trage o bataie. 3. (Jur.: în sintagma) A administra o proba = a folosi un mijloc de proba într-un proces. – Din fr. administrer, lat. administrare.
administrare, ADMINISTRÁRE, administrari, s.f. Actiunea de a administra. – V. administra.
administrat, ADMINISTRÁT, -Ă, administrati, -te, s.m. si f. (Rar) Persoana care se afla sub conducerea cuiva. – V. administra.
administrativ, ADMINISTRATÍV, -Ă, administrativi, -e, adj. Care apartine administratiei, privitor la administratie. ♦ Care emana de la un organ de administratie. ♢ Pe cale administrativa = prin organele administratiei de stat. – Din fr. administratif, lat. administrativus.
administrator, ADMINISTRÁTOR, -OÁRE, administratori, -oare, s.m. si f. Persoana care administreaza, care conduce o administratie sau un serviciu de administratie. ♦ Persoana care conduce un serviciu în administratia statului. – Din fr. administrateur, lat. administrator.
administraţie, ADMINISTRÁŢIE, administratii, s.f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; sectie a unei institutii însarcinata cu administrarea acelei institutii. ♢ Administratie de stat = a) forma de activitate (executiva si de dispozitie) a statului pentru realizarea functiilor sale; b) totalitatea organelor de stat prin care se desfasoara aceasta activitate. Consiliu de administratie = organ colegial însarcinat cu administrarea unei întreprinderi sau a unei institutii. 2. Parte a armatei care se ocupa cu organizarea, întretinerea, completarea si mobilizarea fortelor armate, precum si cu probleme privitoare la ordinea interioara a trupelor. ♦ Conducerea politica-administrativa a unui stat, a unei regiuni etc. (ocupate), exercitata de militarii o ocupanti. – Din (1) fr. administration, lat. administratio, (2) rus. administratiia.
admira, ADMIRÁ, admír, vb. I. Tranz. A privi ceva sau pe cineva cu un sentiment de încântare, de stima etc. – Din fr. admirer, lat. admirari.
admirabil, ADMIRÁBIL, -Ă, admirabili, -le, adj. Vrednic de a fi admirat; minunat, încântator, excelent. – Din lat. admirabilis, fr. admirabile.
admirare, ADMIRÁRE s.f. (Înv.) Admiratie. – V. admira.
admirativ, ADMIRATÍV, -Ă, admirativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care exprima, care arata admiratie. – Din fr. admiratif, lat. admirativus.
admirator, ADMIRATÓR, -OÁRE, admiratori, -oare, s.m. si f. Persoana care admira pe cineva sau ceva. – Din fr. admirateur, lat. admirator.
admiraţie, ADMIRÁŢIE, admiratii, s.f. Sentiment de încântare, de stima, de apreciere etc. fata de cineva sau de ceva; admirare. – Din fr. admiration, lat. admiratio.
admisibil, ADMISÍBIL, -Ă, admisibili, -e, adj. Care poate fi admis; acceptabil. – Din fr. admissible.
admisibilitate, ADMISIBILITÁTE s.f. (Rar) Posibilitatea de a fi admis, calitatea a ceea ce este admisibil. – Din fr. admissibilité.
admisie, ADMÍSIE s.f. v. admisiune.
admisiune, ADMISIÚNE, admisiuni, s.f. 1. Intrare dirijata a unui fluid într-o masina care transforma o forma de energie în alta forma de energie. 2. Faza a ciclului de functionare a unor masini, efectuata în timpul intrarii agentului motor în masina. [Pr.: -si-u-. – Var.: admísie s.f.] – Din fr. admission, lat. admissio, -onis.
admitanţă, ADMITÁNŢĂ, admitante, s.f. Nume dat fenomenului invers impedantei si definit ca marime caracteristica unui circuit de curent electric alternativ, egala cu câtul dintre valoarea efectiva a curentului electric absorbit si valoarea efectiva a tensiunii de alimentare. – Din fr. admittance.
admite, ADMÍTE, admít, vb. III. Tranz. A primi ca bun, a considera ca adevarat; a fi (provizoriu) de acord cu ceva; a îngadui, a permite. ♦ A da curs favorabil unei cereri. ♦ A primi pe un solicitator, a accepta un candidat. – Din fr. admettre, lat. admittere.
admitere, ADMÍTERE, admiteri, s.f. Actiunea de a admite. ♢ Examen de admitere = examen de acceptare a unui candidat într-o institutie de învatamânt. – V. admite.
admonesta, ADMONESTÁ, admonestez, vb. I. A mustra cu severitate (în calitate oficiala); a dojeni aspru (pe un subaltern). – Din fr. admonester.
admonestare, ADMONESTÁRE, admonestari, s.f. Actiunea de a admonesta si rezultatul ei; (concr.) act, adresa oficiala care contine o mustrare etc. adresata cuiva; admonestatie, admonitiune (2). – V. admonesta.
admonestaţie, ADMONESTÁŢIE, admonestatii, s.f. (Rar) Admonestare. – Din fr. admonestation.
monometalist, MONOMETALÍST, -Ă I. adj. (despre sisteme monetare, teorii economice) bazat pe monometalism. II. adj., s.m.f. (adept) al monometalismului. (< fr. monométalliste)
admonitiv, ADMONITÍV, -Ă, admonitivi, -e, adj. Care admonesteaza, care cenzureaza. – Din fr. admonitif.
admoniţiune, ADMONIŢIÚNE, admonitiuni, s.f. 1. Cercetare facuta de judecator. 2. (Rar) Admonestare. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. admonition, lat. admonitio, -onis.
adnat, ADNÁT, -Ă, adnati, -te, adj. (Bot.; despre unele organe) Crescut pe ceva, care se adauga. – Din lat. adnatus, fr. adné.
adnota, ADNOTÁ, adnotez, vb. I. Tranz. A face însemnari pe marginea unui text, care sa explice, sa întregeasca textul respectiv. – Din lat. adnotare, annotare.
adnotare, ADNOTÁRE, adnotari, s.f. Actiunea de a adnota si rezultatul ei; (concr.) însemnare, nota care explica, întregeste un text; adnotatie. – V. adnota.
adnotat, ADNOTÁT, -Ă, adnotati, -te, adj. (Despre un text) Cu explicatii, cu adnotari marginale. – V. adnota.
adnotator, ADNOTATÓR, -OÁRE, adnotatori, -oare, s.m. si f. Persoana care adnoteaza un text. – Adnota + suf. -tor. Cf. lat. a d n o t a t o r,  a n n o t a t o r, fr. a n n o t a t e u r.
adnotaţie, ADNOTÁŢIE, adnotatii, s.f. Adnotare. – Din lat. adnotatio, annotatio.
adogmatic, ADOGMÁTIC, -Ă, adogmatici, -ce, adj., s.m. si f. (Adept) al adogmatismului. – Din fr. adogmatique.
adogmatism, ADOGMATÍSM s.n. Sistem de gândire care este împotriva dogmelor. ♦ Sistem religios care nu admite dogmele. – Din fr. adogmatisme.
adolescent, ADOLESCÉNT, -Ă, adolescenti, -te, s.m. si f. Persoana care este la vârsta adolescentei. – Din fr. adolescent, lat. adolescens, -ntis.
adolescentin, ADOLESCENTÍN, -Ă, adolescentini, -e, adj. (Rar) De adolescent, specific adolescentului. – Adolescent + suf. -in.
adolescentinism, ADOLESCENTINÍSM s.n. (Rar) Stare, manifestare de adolescent. – Adolescentin + suf. -ism.
monometalism, MONOMETALÍSM s. n. sistem monetar bazat pe un singur metal pretios. (< fr. monométallisme)
adolescenţă, ADOLESCÉNŢĂ s.f. Perioada a vietii omului cuprinsa între vârsta pubertatii si cea adulta, în care are loc maturizarea treptata a functiunilor fizice si psihice ale organismului. – Din fr. adolescence, lat. adolescentia.
adonic, ADÓNIC, adonice, adj. (În sintagma) Vers adonic = vers format dintr-un dactil si un spondeu sau un troheu, folosit în versificatia greaca si latina. – Din fr. adonique.
adonis, ADÓNIS s.m. invar. Nume care se da (dupa un personaj legendar din antichitate) unui tânar foarte frumos. – Din fr. adonis.
adopta, ADOPTÁ, adópt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un copil. 2. A-si însusi felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o parere, o metoda etc. 3. A accepta ceva în urma unui vot. – Din fr. adopter, lat. adoptare.
adoptare, ADOPTÁRE, adoptari, s.f. Actiunea de a adopta. ♢ Adoptarea legilor = votare a proiectelor de legi de catre organele legislative. – V. adopta.
monomer, MONOMÉR adj., s. m. 1. (compus chimic) din molecule simple. 2. (despre gineceu, ovar etc.) dintr-o singura piesa. (< fr. monomère)
adoptator, ADOPTATÓR, -OÁRE, adoptatori, -oare, s.m. si f. Persoana care adopta un copil. – Adopta + suf. -tor.
adoptiv, ADOPTÍV, -Ă, adoptivi, -e, adj. (Despre copii) Primit în familie cu drepturi si obligatii de copil propriu; (despre parintii) care au adoptat un copil. – Din fr. adoptif, lat. adoptivus.
adopţie, ADÓPŢIE, adoptii, s.f. Faptul de a adopta (1); înfiere. [Var.: adoptiúne s.f.] – Din fr. adoption, lat. adoptio, -onis.
adopţiune, ADOPŢIÚNE s.f. v. adoptie.
adora, ADORÁ, adór, vb. I. Tranz. 1. A iubi în cel mai înalt grad, fara limita, a avea un cult pentru cineva sau ceva. 2. A slavi (o divinitate); a venera, a diviniza, a cinsti. – Din fr. adorer, lat. adorare.
adorabil, ADORÁBIL, -Ă, adorabili, -e, adj. Plin de farmec; fermecator, încântator, minunat. – Din fr. adorable, lat. adorabilis.
adorare, ADORÁRE s.f. 1. Faptul de a adora; adoratie. 2. Slavire (a unei divinitati); venerare, cinstire, divinizare. – V. adora.
adorat, ADORÁT, -Ă, adorati, -te, adj. (Adesea substantivat) Extrem de iubit. ♦ (Despre o divinitate) Slavit, cinstit, venerat. – V. adora.
adorator, ADORATÓR, -OÁRE, adoratori, -oare, s.m. si f. Persoana care adora pe cineva sau ceva. – Din fr. adorateur, lat. adorator.
adoraţie, ADORÁŢIE s.f. Adorare. – Din fr. adoration, lat. adoratio.
adormi, ADORMÍ, adórm, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A trece sau a aduce pe cineva la starea de somn. 2. Intranz. Fig. (În limbajul bisericesc) A muri. 3. Tranz. Fig. A alina, a potoli. Cântând si-a mai adormit foamea. – Lat. addormire.
adormire, ADORMÍRE s.f. Faptul de a adormi. ♦ Fig. (În limbajul bisericesc) Moarte. – V. adormi.
adormit, ADORMÍT, -Ă, adormiti, -te, adj. Care adoarme, cuprins de somn. ♦ Somnoros. ♦ Fig. Lipsit de voiciune, greoi în miscari, moale. ♦ Fig. (În limbajul bisericesc; adesea substantivat) Mort. – V. adormi.
adormitor, ADORMITÓR, -OÁRE, adormitori, -oare, adj. Care adoarme, care provoaca somn. ♦ Fig. Plictisitor, anost, obositor. – Adormi + suf. -tor.
monomembru, MONOMÉMBRU, -Ă adj. cu un singur membru. ♢ (despre propozitii) formata dintr-un singur cuvânt. (< fr. monomembre)
adormiţele, ADORMIŢÉLE s.f. pl. (Bot.) 1. Deditei. 2. Zorele. 3. (Reg.) Volbura. – Adormit + suf. -ea.
adpres, ADPRÉS, adpresi, adj. (Bot.; despre perisori) Alipit de tulpina. – Din lat. adpressus.
adragant, ADRAGÁNT s.n. Guma vegetala secretata de un arbust spinos, folosita în farmacie. – Din fr. adragant.
adrenalină, ADRENALÍNĂ s.f. Hormon produs de glandele suprarenale sau fabricat pe cale sintetica, utilizat ca medicament datorita proprietatilor vasoconstrictoare si stimulatoare ale muschiului cardiac; epinefrina. – Din fr. adrénaline.
adrenergic, ADRENÉRGIC, -Ă, adrenergici, -ce, adj. Care provoaca secretia de adrenalina. ♢ Nervi adrenergici = nervi simpatici a caror terminatie elibereaza adrenalina. – Din fr. adrénergique.
adrenocrom, ADRENOCRÓM s.n. Produs de oxidare a adrenalinei, de culoare caramizie, cu actiune hemostatica si tonifianta asupra peretilor vaselor sanguine. – Din fr. adrénochrome.
adresa, ADRESÁ, adresez, vb. I. Refl. si tranz. 1. A (se) îndrepta (cu) vorba catre cineva. 2. A (se) îndrepta catre o persoana, o institutie etc. (cu) o invitatie, o cerere etc.; a face apel la... ♦ Tranz. A scrie adresa pe o scrisoare, pe un pachet etc. – Din fr. adresser.
adresant, ADRESÁNT, -Ă, adresanti, -te, s.m. si f. Persoana careia îi este adresata o scrisoare, un colet etc.; destinatar. – Din germ. Adressant.
adresă, ADRÉSĂ, adrese, s.f. 1. Indicatie (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele si domiciliul destinatarului. ♦ Date care indica domiciliul unei persoane. ♢ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A gresi adresa = a) a nimeri în alt loc sau la alta persoana decât cea indicata; b) (fam.) a avea o parere gresita despre cineva sau ceva, a se însela asupra cuiva. 2. Comunicare oficiala facuta în scris de o organizatie, o institutie etc. 3. (Inform.) Expresie (numerica) pentru localizarea informatiei în memorie (3). – Din fr. adresse.
adsorbant, ADSORBÁNT, adsorbanti, s.m. Corp pe suprafata caruia se fixeaza o substanta prin adsorbtie. – Din fr. adsorbant.
monomanie, MONOMANÍE s. f. stare patologica manifestata prin obsesia unei singure idei. (< fr. monomanie)
adsorbat, ADSORBÁT, adsorbati, s.m. Substanta fixata prin adsorbtie pe suprafata unui corp. – Din fr. adsorbat.
adsorbi, ADSORBÍ, pers. 3 adsoárbe, vb. IV. Refl. (Despre substante) A se produce o adsorbtie. – Din fr. adsorber (dupa sorbi).
adsorbţie, ADSORBŢÍE s.f. Fixare si acumulare a moleculelor unui gaz sau a unui lichid pe suprafata unui corp solid. – Din fr. adsorption.
adstrat, ADSTRÁT s.n. (Lingv.) Totalitatea elementelor straine care se adauga unui idiom dupa constituirea lui. – Din fr. adstrat.
aducător, ADUCĂTÓR, -OÁRE, aducatori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana, lucru etc.) care aduce. – Aduce + suf. -ator.
monomaniac, MONOMANIÁC, -Ă adj., s. m. f. monoman. (< fr. monomaniaque)
aduce, ADÚCE, adúc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru si a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). ♢ Expr. Ce vânt te-aduce? se spune cuiva care a venit pe neasteptate. 2. Tranz. A apropia ceva de sine sau de o parte a trupului sau. ♦ A da unui lucru o anumita miscare sau directie. ♢ Expr. A o aduce bine (din condei) = a vorbi sau a scrie cu dibacie; a se dovedi abil, diplomat într-o anumita împrejurare. A aduce vorba de (sau despre) ceva = a îndrepta discutia asupra unui obiect, a pomeni despre... 3. Tranz. A produce, a procura, a pricinui, a cauza. 4. Tranz. A face sa ajunga într-o anumita situatie, stare. 5. Intranz. A semana întrucâtva cu cineva sau cu ceva. 6. Tranz. si refl. (În expr.) A-si aduce aminte = a(-si) aminti. – Lat. adducere.
aducere, ADÚCERE, aduceri, s.f. Actiunea de a aduce. ♢ Aducere-aminte = amintire. – V. aduce.
aduct, ADÚCT s.n. Amestec cristalin în care o substanta este înglobata în reteaua cristalina a altei substante. – Din fr. adducte.
aductor, ADUCTÓR, aductori, adj.m. (În sintagma) Muschi aductor = muschi2 care apropie un membru de planul de simetrie al corpului sau doua organe unul de celalalt. – Din fr. adducteur, lat. adductor.
aducţie, ADÚCŢIE, aductii, s.f. 1. Constructie hidrotehnica destinata transportarii unui fluid de la punctul de captare pâna la cel de folosire. 2. Miscare efectuata de un muschi aductor. [Var.: aductiúne s.f.] – Din fr. adduction, lat. adductio, -onis.
monoman, MONOMÁN, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de monomanie; monomaniac. (< fr. monomane)
aducţiune, ADUCŢIÚNE s.f. v. aductie.
adula, ADULÁ, adulez, vb. I. Tranz. A lingusi, a flata pe cineva (în chip servil) – Din fr. aduler, lat. adulari.
adulare, ADULÁRE, adulari, s.f. Faptul de a adula; lingusire, flatare (servila), adulatie. – V. adula.
adulator, ADULATÓR, -OÁRE, adulatori, -oare, adj. s.m. si f. (Persoana) care aduleaza; lingusitor. – Din fr. adulateur, lat. adulator.
adulaţie, ADULÁŢIE, adulatii, s.f. Adulare. – Din fr. adulation, lat. adulatio.
adulmeca, ADULMECÁ, adúlmec, vb. I. Tranz. si intranz. (Despre animale) A simti sau a descoperi cu ajutorul mirosului, prezenta unui animal, a omului, a hranei etc. ♦ Fig. (Despre oameni) A cauta sa afle; a da de urma, a descoperi. [Var.: (reg.) adurmecá vb. I] – Et. nec.
adulmecare, ADULMECÁRE, adulmecari, s.f. Actiunea de a adulmeca. – V. adulmeca.
adulmecător, ADULMECĂTÓR, -OÁRE, adulmecatori, -oare, adj. (Rar) Care adulmeca; (despre câini) cu miros fin. – Adulmeca + suf. -ator.
adult, ADÚLT, -Ă, adulti, -te, adj., s.m. si f. (Organism) care si-a terminat cresterea si a ajuns în stadiul de a se reproduce; (persoana) aflata în perioada de la 17-18 ani pâna la 50 de ani. – Din fr. adulte, lat. adultus.
adulter, ADULTÉR, -Ă, adulteri, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre soti) Care a încalcat fidelitatea conjugala. 2. S.n. Infractiune care consta în încalcarea fidelitatii conjugale de catre unul dintre soti. – Din fr. adultère, lat. adulterum.
adulterare, ADULTERÁRE, adulterari, s.f. (Livr.) Falsificare, denaturare. – Dupa fr. adultération, engl. adulteration.
adulterin, ADULTERÍN, -Ă, adulterini, -e, adj. (Adesea substantivat) Nascut dintr-un adulter. – Din fr. adultérin, lat. adulterinus.
adumbri, ADUMBRÍ, adumbresc, vb. IV. 1. Tranz. A face, a tine umbra (I 1); a umbri. 2. Refl. A se aseza, a se adaposti la umbra. – Lat. adumbrare (dupa umbri).
aduna, ADUNÁ, adún, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se afla raspândit, împrastiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate partile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici si de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. si refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ♢ Expr. (Tranz.) Parca a tunat si i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiti unii de altii strânsi la un loc. ♦ A (se) îngramadi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.
adunare, ADUNÁRE, adunari, s.f. 1. Actiunea de a (se) aduna si rezultatul ei. 2. Una dintre cele patru operatii aritmetice, care consta în totalizarea mai multor numere într-unul singur. 3. Întrunire a mai multor persoane în scopul discutarii unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. ♢ Adunare constituanta = adunare alcatuita din reprezentanti alesi în vederea votarii sau modificarii unei constitutii. Adunare legislativa = organ reprezentativ al statului, competent a se pronunta prin vot asupra proiectelor de legi. Adunare nationala = a) organ suprem al puterii de stat în unele tari; b) organ de stat cu functii legislative sau consultative. Adunare generala = adunare cu participarea generala a membrilor în anumite organizatii, întreprinderi etc. 4. Concentrare a unor fiinte într-un singur loc. 5. (Articulat, cu valoare de interjectie) Semnul dat pentru strângerea într-o formatie ordonata a unei trupe sau a unui grup organizat. 6. Culegere, colectie (de texte). 7. (Înv. si reg.) Petrecere. – V. aduna.
monomahie, MONOMAHÍE s. f. lupta între doi oameni; duel prevazut de legile medievale ca proba judiciara. (< fr. monoma-chie)
adunat, ADUNÁT, -Ă, adunati, -te, adj. Strâns2 (la un loc). ♦ Spec. (Despre asezari rurale) Cu case asezate una lânga alta, în strânsa apropiere. – V. aduna.
adunata, ADUNÁTA s.f. art. (Reg.) Una dintre figurile jocului calusarilor. – V. aduna.
adunător, ADUNĂTÓR, -OÁRE, adunatori, -oare, adj., s.m. si f., s.n. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care aduna; p. ext. strângator, econom. 2. S.n. Masina pentru recoltarea cerealelor si a fânului. – Aduna + suf. -ator.
adunătură, ADUNĂTÚRĂ, adunaturi, s.f. 1. Grup format prin adunarea la un loc a unor obiecte disparate; gramada nesistematizata. 2. (Peior.) Gramada de oameni adunati din întâmplare, gloata, strânsura. – Aduna + suf. -atura.
adurmeca, ADURMECÁ vb. I. v. adulmeca.
adus, ADÚS, -Ă, adusi, -se, adj. Aplecat, încovoiat. – V. aduce.
advecţie, ADVÉCŢIE, advectii, s.f. (Livr.) Miscare a aerului atmosferic în directie orizontala sau aproape orizontala. – Din fr. advection.
adventice, ADVENTÍCE s.f. Foita externa care înveleste arterele. – Din fr. adventice.
adventism, ADVENTÍSM s.n. Numele unei doctrine religioase practicate de o secta crestina care predica "a doua venire" apropiata a lui Hristos. – Din engl. adventism, germ. Adventismus.
adventist, ADVENTÍST, -Ă, adventisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine adventismului, privitor la adventism. 2. S.m. si f. Adept al adventismului. – Din engl. adventist, fr. adventiste.
adventiv, ADVENTÍV, -Ă, adventivi, -e, adj. 1. (Bot.; despre plante) Originar din alte tari sau continente si care s-a raspândit fara a fi cultivat. ♦ (În sintagmele) Radacina adventiva = radacina care se dezvolta pe diferite parti ale plantei. Mugure adventiv = mugure care se dezvolta din tesuturi. 2. (Geol.; în sintagma) Crater adventiv = crater vulcanic secundar, care are alta deschizatura decât craterul principal. – Din fr. adventif.
adverb, ADVÉRB, adverbe, s.n. Parte de vorbire, în general neflexibila, care determina sensul unui verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, aratând locul, timpul, modul, cauza sau scopul. – Din fr. adverbe, lat. adverbium.
adverbial, ADVERBIÁL, -Ă, adverbiali, -e, adj. (Despre cuvinte sau constructii gramaticale) Care are valoare de adverb. [Pr.: -bi-al] – Din fr. adverbial, lat. adverbialis.
adverbializa, ADVERBIALIZÁ, adverbializez, vb. I. Refl. si tranz. (Gram.) A (se) transforma în adverb. – Din fr. adverbialiser. – adverbializáre s.f.; adverbializát, -a, adj.
adverbializare, ADVERBIALIZÁRE, adverbializari, s.f. Faptul de a (se) adverbializa – V. adverbializa.
adverbializat, ADVERBIALIZÁT, -Ă, adverbializati, -te, adj. Transformat în adverb. – V. adverbializa.
advers, ADVÉRS, -Ă, adversi, -se, adj. Asezat în fata, opus; fig. potrivnic, ostil, dusmanos. ♢ Parte adversa = adversar într-un proces, într-o afacere etc. – Din fr. adverse, lat. adversus.
monom, MONÓM s. n. 1. expresie algebrica compusa dintr-un singur termen, în care nu figureaza nici semnul plus, nici minus. 2. (fig.) sir neîntrerupt. (< fr. monôme)
adversar, ADVERSÁR, -Ă, adversari, -e, s.m. si f. Persoana care face concurenta, care lupta împotriva altuia sau împotriva unei conceptii, a unei idei; rival, potrivnic. ♦ (Sport) Partener de întrecere. – Din fr. adversaire, lat. adversarius.
adversativ, ADVERSATÍV, -Ă, adversativi, -e, adj. Care exprima o opozitie. ♢ Propozitie adversativa = propozitia care exprima o opozitie fata de coordonata ei. Conjunctie adversativa = conjunctie care introduce o propozitie adversativa. – Din fr. adversatif, lat. adversativus.
adversitate, ADVERSITÁTE, adversitati, s.f. Împrejurare potrivnica, cu care cineva are de luptat; dificultate. – Din fr. adversité, lat. adversitas, -atis.
advocat, ADVOCÁT, -Ă s.m. si f. v. avocat.
advocatură, ADVOCATÚRĂ s.f. v. avocatura.
advon, ADVÓN, advonuri s.n. Tinda dinauntru a unei biserici crestine. – Cf. a m v o n.
aed, AÉD, aezi s.m. Poet epic recitator si cântaret în Grecia antica. – Din fr. aède.
aer, ÁER1 s.n. 1. Amestec de gaze care alcatuiesc straturile inferioare ale atmosferei si care este absolut necesar vietatilor aerobe. ♢ Aer lichid = lichid obtinut prin racirea aerului pâna sub temperatura de -183°C la presiune normala si folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferica obtinut cu compresoarele. Aer conditionat = sistem de ventilatie a aerului din încaperi în scopul pastrarii proprietatilor fizice normale ale acestuia. ♢ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afara. ♢ Expr. A lua aer = a iesi din casa pentru a respira aer curat. 2. Vazduh, atmosfera. ♢ Expr. A fi (sau a se simti) ceva în aer = a exista semne ca se pregateste ceva (în ascuns). A fi (sau a ramâne) în aer = a se afla într-o situatie critica, a nu avea nici o perspectiva. 3. Înfatisare, aspect, expresie. ♢ Expr. A avea aerul ca... (sau sa...) = a da impresia ca... A-si da (sau a-si lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se fali. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (si cu întelesurile fr. air).
aer, ÁER2, aere, s.n. (Bis.) 1. Bucata de stofa sau de pânza, de obicei pictata sau tesuta cu imaginea lui Cristos mort, cu care se acopera vasele liturgice. 2. Epitaf (2). – Din ngr. aēr.
aera, AERÁ, aerez, vb. I. Tranz. 1. A introduce aer1 (1) în masa unui lichid, a unui material grunjos sau care este în forma de pasta fluida. 2. A raci materialele dintr-un siloz prin introducerea de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérer.
aeraj, AERÁJ s.n. Primire si distribuire a aerului1 (1) într-o mina, într-o sala de spectacole etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérage.
aerare, AERÁRE, aerari, s.f. Actiunea de a aera. [Pr.: a-e-] – V. aera.
aerat, AERÁT, -Ă, aerati, -e, adj. 1. (Despre lichide, materiale granuloase etc.) Tratat prin introducere de aer1 (1). 2. (Despre cereale) Racit prin introducere de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. 3. (Livr.) (Despre texte) Care are o structura simpla; clar, limpede. 4. (Despre pagini scrise) Cu literele si rândurile spatiate; cu mult spatiu alb. [Pr.: a-e-] – V. aera.
aerator, AERATÓR, aeratoare, s.n. Afânator. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérateur.
aeraţie, AERÁŢIE, aeratii, s.f. Ventilatie si racire a cerealelor aflate într-un siloz cu ajutorul aerului1 (1). [Pr.: a-e-] – Din fr. aération.
aerian, AERIÁN, -Ă, aerieni, -e, adj. Care se afla în aer1 (2), care se întâmpla, se produce în aer1. 2. Care se refera la aviatie. ♢ Linie aeriana = traseu aeronautic si mijloacele materiale aferente. Alarma aeriana = semnul prin care, în timp de razboi, se anunta apropierea avioanelor inamice. 3. Fig. Transparent, diafan, gingas, vaporos; aeros. [Pr.: a-e-ri-an] – Din fr. aérien.
aerifer, AERIFÉR, -Ă, aeriferi, -e, adj. Care poarta, care conduce aerul1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérifère.
aeriform, AERIFÓRM, -Ă, aeriformi, -e, adj. Care are aspectul sau proprietatile fizice ale aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aériforme.
aeriseală, AERISEÁLĂ, aeriseli, s.f. Aerisire. [Pr.: a-e-] – Aerisi + suf. -eala.
monologic, MONOLÓGIC, -Ă adj. care se bazeaza pe monolog (interior). (< fr. monologique)
aerisi, AERISÍ, aerisesc, vb. IV. Tranz. A lasa sa patrunda aer1 (1) proaspat într-o încapere; a expune un obiect (de îmbracaminte) la aer1. ♦ Refl. A iesi afara pentru a respira aer1 proaspat; a se racori. [Pr.: a-e-] – Din ngr. aerízo (aor. aérisa).
aerisire, AERISÍRE, aerisiri, s.f. Actiunea de a aerisi si rezultatul ei; aeriseala. [Pr.: a-e-] – V. aerisi.
aerlift, AERLÍFT s.n. Metoda mecanizata de extractie a lichidelor din subsol, bazata pe aducerea la suprafata cu ajutorul aerului comprimat. [Pr.: a-er-] – Aer1 + lift.
aero, AERO- Element de compunere însemnând "aer1", care serveste la formarea unor substantive si a unor adjective. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéro-.
aerob, AERÓB, -Ă, aerobi, -e, adj. (Despre microorganisme) Care nu poate trai fara oxigen; aerobiotic. [Pr.: a-e-] – Dupa fr. aérobe.
aerobic, AERÓBIC, -Ă, aerobici, -ce, adj. (În sintagma) Gimnastica aerobica = gimnastica de întretinere executata pe fond muzical. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérobique.
aerobiotic, AEROBIÓTIC, -Ă, aerobiotici, -ce, adj. Aerob. [Pr.: a-e-ro-bi-o-] – Din fr. aérobiotique.
aerobioză, AEROBIÓZĂ, s.f. Forma de viata a unor organisme, care consuma oxigenul molecular liber din aer1. [Pr.: a-e-ro-bi-o-] – Din fr. aérobiose.
monologa, MONOLOGÁ vb. intr a vorbi de unul singur; a soliloca. (< fr. monologuer)
aerobuz, AEROBÚZ, aerobuze, s.n. Avion de pasageri de foarte mare capacitate, pentru curse dese pe distante medii. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérobus.
aerocartofilie, AEROCARTOFILÍE s.f. Ramura a cartofiliei care se ocupa de stampilele postei aeriene.[Pr.: a-e-] – Aero- + cartofilie.
aerocartograf, AEROCARTOGRÁF, aerocartografe, s.n. Aparat automat pentru întocmirea hartilor si a planurilor topografice dupa fotograme aeriene. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocartographe.
aerocartografie, AEROCARTOGRAFÍE s.f. Tehnica de întocmire a hartilor si a planurilor topografice cu ajutorul aerocartografului. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocartographie.
aeroclub, AEROCLÚB, aerocluburi, s.n. Organizatie sportiva în care sunt încadrati membri care practica sau simpatizeaza sporturile aeronautice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéro-club.
aerocolie, AEROCOLÍE s.f. Acumulare de gaze în intestinul gros, care da senzatia de balonare a abdomenului. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocolie.
aerocosmic, AEROCÓSMIC, -Ă, aerocosmici, -ce, adj. Aerospatial. [Pr.: a-e-] – Aero- + cosmic.
aerodinam, AERODINÁM, aerodinamuri, s.n. Tren automotor cu forma aerodinamica. [Pr.: a-e-] – Din aerodinamic (derivat regresiv).
aerodinamic, AERODINÁMIC, -Ă, aerodinamici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul miscarii aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu studiul miscarii corpurilor într-un mediu gazos. 2. Adj. Referitor la aerodinamica (1). ♦ (Despre vehicule) Care este astfel construit încât sa întâmpine în deplasare, o rezistenta minima din partea aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodynamique.
aerodină, AERODÍNĂ, aerodine, s.f. Vehicul aerian mai greu decât aerul1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodyne.
aerodrom, AERODRÓM, aerodromuri, s.n. Teren special amenajat pentru decolarea, aterizarea si stationarea avioanelor, cuprinzând si instalatiile, asistenta tehnica etc. necesare activitatii de zbor. [Pl. si: aerodroame – Pr.: a-e-] – Din fr. aérodroame.
aeroelasticitate, AEROELASTICITÁTE s.f. Ramura a fizicii care studiaza comportarea sistemelor elastice solide sub actiunea fortelor aerodinamice. [Pr.: -a-e-ro-e-] – Din fr. aéroélasticité.
aerofagie, AEROFAGÍE s.f. Act reflex caracterizat prin înghitirea, odata cu saliva sau cu alimente ingerate, a unei cantitati mari de aer1 (ducând la tulburari organice). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophagie.
aerofar, AEROFÁR, aerofaruri, s.n. Dispozitiv optic de semnalizare la mare distanta, care serveste ca punct de reper pentru avioane în zbor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophare.
aerofilatelic, AEROFILATÉLIC, -Ă, aerofilatelici, -ce, adj. Referitor la aerofilatelie, de aerofilatelie. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophilatélique.
aerofilatelie, AEROFILATELÍE s.f. Ramura a filateliei care se ocupa de marcile pentru posta aeriana. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophilatélie.
aerofobie, AEROFOBÍE s.f. Fobie fata de curentii de aer1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophobie.
aerofor, AEROFÓR, aerofoare, s.n. Aparat care furnizeaza aerul1 necesar scafandrilor în timpul sederii lor sub apa. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophore.
aerofotografic, AEROFOTOGRÁFIC, -Ă, aerofotografici, -ce, adj. Referitor la aerofotografie, de aerofotografie. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotographique.
aerofotografie, AEROFOTOGRAFÍE, aerofotografii, s.f. Tehnica fotografierii unei zone, a unui obiectiv etc. de la bordul unui avion; fotografie obtinuta cu ajutorul acestei tehnici. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotographie.
aerofotogramă, AEROFOTOGRÁMĂ, aerofotograme, s.f. Fotograma aeriana. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotogramme.
aerofotogrammetrie, AEROFOTOGRAMMETRÍE s.f. Metoda a fotogrammetriei care masoara, determina metric si reprezinta, grafic si fotografic, portiuni din suprafata terestra. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotogrammétrie.
aerogară, AEROGÁRĂ, aerogari, s.f. Gara pentru traficul aerian de pasageri si de marfuri. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérogare.
aerogen, AEROGÉN, -Ă, aerogene, -e, adj. (Biol.) Care este produs prin intermediul aerului (1). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérogène.
aerogenerator, AEROGENERATÓR, aerogeneratoare, s.n. Instalatie folosita la transformarea fortei eoliene în energie electrica. [Pr.: a-e-] – Din engl. aerogenerator.
aerogeologie, AEROGEOLOGÍE s.f. Ansamblu de informatii geologice culese din avion. [Pr.: a-e-ro-ge-o-] – Din germ. Aerogeologie.
aeroglisor, AEROGLISÓR, aeroglisoare, s.n. Vehicul care se deplaseaza prin alunecare pe o perna de aer1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroglisseur.
aerograf, AEROGRÁF, aerografe, s.n. Pulverizator cu care se acopera cu straturi de vopsea uniforme suprafete mari ale unor desene, zugraveli etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérographe.
aerografie, AEROGRAFÍE s.f. Disciplina care se ocupa cu studierea aerului1 si a proprietatiilor lui. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérographie.
aerogramă, AEROGRÁMĂ, aerograme, s.f. 1. Comunicare transmisa prin telegrafie fara fir. 2. Scrisoare pentru posta aeriana; imprimat special pentru o astfel de scrisoare. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérogramme.
aeroion, AEROIÓN, aeroioni, s.m. (Fiz.) Ion atmosferic (eliberat prin descarcari electrice, evaporarea apei etc.) [Pr.: a-e-ro-ion] – Din fr. aéroion.
aeroionizator, AEROIONIZATÓR, aeroionizatoare, s.n. Aparat pentru concentrarea anionilor negativi într-o încapere în scopul obtinerii unui aer asemanator celui natural. [Pr.: a-e-ro-i-o-] – Din fr. aéroionisateur.
aeroionoterapie, AEROIONOTERAPÍE, aeroionoterapii, s.f. (Med.) Tratament cu aeroioni. [Pr.: a-e-ro-i-o-] – Aeroion + terapie.
aerolit, AEROLÍT, aeroliti, s.m. Meteorit format în cea mai mare parte din silicati, cu aspect de piatra, care cade pe pamânt. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérolithe.
monolog, MONOLÓG s. n. 1. scena dintr-o lucrare dramatica în care vorbeste un singur personaj. ♢ mica piesa comica recitata de un singur personaj. o ~ interior = modalitate specifica prozei de analiza psihologica, în care un personaj introspecteaza propriile stari sufletesti. 2. vorbire neîntrerupta a cuiva, fara a da timp altora pentru replici; soliloc. (< fr. monologue)
aerolog, AEROLÓG, -Ă, aerologi, -ge, s.m. si f. Specialist în aerologie. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérologue.
aerologic, AEROLÓGIC, -Ă, aerologici, -ce, adj. Referitor la aerologie, de aerologie. [Pr.: a-e-] – Din fr. aerologique.
aerologie, AEROLOGÍE s.f. Ramura a meteorologiei care se ocupa cu studiul proprietatilor atmosferei. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérologie.
aeromecanică, AEROMECÁNICĂ s.f. Ramura a mecanicii care studiaza miscarea si echilibrul gazelor; mecanica gazelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromécanique.
aerometrie, AEROMETRÍE s.f. Ramura a fizicii care studiaza proprietatile fizice ale aerului1 si ale gazelor si masoara efectele lor mecanice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérométrie.
aerometru, AEROMÉTRU, aerometre, s.n. Instrument care serveste la masurarea sau la determinarea densitatii aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromètre.
aeromobil, AEROMOBÍL, aeromobile, adj., s.n. 1. Adj. (Despre corpuri) Care se misca în aer1. 2. S.n. Corp solid care se poate mentine si misca în aer1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromobile.
aeromodel, AEROMODÉL, aeromodele, s.n. Macheta de avion sau de planor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromodèle.
aeromodelism, AEROMODELÍSM, s.n. Sport aviatic care consta în proiectarea, construirea si lansarea de aeromodele. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromodélisme.
aeromodelist, AEROMODELÍST, -Ă, aeromodelisti, -ste, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu aeromodelismul. [Pr.: a-e-] – Aeromodel + suf. -ist.
monoloc, MONOLÓC adj. (despre avioane, masini de curse) cu un singur loc; monoplas. (dupa fr. monoplace)
aeromotor, AEROMOTÓR, aeromotoare, s.n. Motor eolian. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromoteur.
aeronaut, AERONAÚT, -Ă, aeronauti, -te, s.m. si f. Persoana care conduce un vehicul aerian. [Pr.: a-e-] -Din fr. aéronaute.
aeronautic, AERONAÚTIC, -Ă, aeronautici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a tehnicii care se ocupa cu construirea aeronavelor si cu problemele navigatiei aeriene. 2. Adj. Care apartine aeronauticii (1), privitor la aeronautica. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéronautique.
aeronaval, AERONAVÁL, -Ă, aeronavali, -e, adj. Care apartine aviatiei si marinei, privitor la aviatie si la marina. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéronaval.
aeronavă, AERONÁVĂ, aeronave, s.f. Vehicul aerian care se mentine si se deplaseaza în aer1; aerovehicul. [Pr.: a-e-] – Din aero- + nava (dupa fr. aéronef).
aeroplan, AEROPLÁN, aeroplane, s.n. Avion. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroplane.
aeroplancton, AEROPLANCTÓN, aeroplanctoane s.n. Plancton care traieste în atmosfera. [Pr.: a-e-] – Din germ. Aeroplankton.
aeroport, AEROPÓRT, aeroporturi, s.n. Ansamblu constituit din terenul, cladirile si instalatiile necesare decolarii, aterizarii, manevrarii, adapostirii si întretinerii avioanelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroport.
aeroportuar, AEROPORTUÁR, -Ă, aeroportuari, -e, adj. Referitor la aeroport. [Pr.: a-e-ro-por-tu-ar] – Din fr. aéroportuaire.
aeropoştal, AEROPOSTÁL, -Ă, aeropostali, -e, adj. Care apartine postei aeriene, privitor la aceasta posta. Serviciu aeropostal. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéropostal (dupa posta).
monolitiza, MONOLITIZÁ vb. tr. a solidariza elementele de constructie din beton turnate separat. (< monolit + -iza)
aeropurtat, AEROPURTÁT, -Ă, aeropurtati, -te, adj. Care se transporta cu aeronavele. Trupe aeropurtate. [Pr.: a-e-] – Aero- + purtat (dupa fr. aéroporté).
aeroreactor, AEROREACTÓR, aeroreactoare, s.n. Reactor la care jetul de gaze propulsate este aerul1 atmosferic precomprimat. [Pr.: a-e-ro-re-ac-] – Din fr. aéroréacteur.
aeros, AERÓS, -OÁSĂ, aerosi, -oase, adj. (Înv.) Aerian (2). [Pr.: a-e-] -Aer1 + suf. -os.
aeroscop, AEROSCÓP, aerosoape, s.n. Aparat cu care se colecteaza praful din aer1 pentru a putea fi examinat la microscop. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroscope.
aerosol, AEROSÓL, aerosoli, s.m. (Mai ales la pl.) Sistem prin care se realizeaza împrastierea mecanica în aer1 sau într-un gaz a unor particule solide sau lichide si care este folosit în medicina în tratamentul unor boli, în agricultura la combaterea daunatorilor etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérosol.
aerosoloterapie, AEROSOLOTERAPÍE s.f. Procedeu terapeutic prin care medicamentele sunt introduse, sub forma de aerosoli, pe caile respiratorii cu ajutorul unor pulverizatoare speciale. [Pr.: a-e-] – Aerosol + terapie.
monolitism, MONOLITÍSM s. n. caracter monolitic. (< fr. monolithique)
aerospaţial, AEROSPAŢIÁL, -Ă, aerospatiali, -e, adj. Referitor la navigatia în spatiul terestru si cosmic; aerocosmic. [Pr.: a-e-ro-spa-ti-al] – Din fr. aérospatial.
aerostat, AEROSTÁT, aerostate, s.n. Aeronava umpluta cu un gaz mai usor decât aerul1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostat.
aerostatic, AEROSTÁTIC, -Ă, aerostatici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul echilibrului aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu construirea si cu dirijarea aerostatelor. 2. Adj. Care apartine aerostaticii (1) sau aerostatelor, privitor la aerostatica sau la aerostate. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostatique.
aerostaţie, AEROSTÁŢIE, (2) aerostatii, s.f. 1. Ramura a aerostaticii care se ocupa cu studiul constructiei si zborului aerostatelor. 2. Statie de vehicule aeriene. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostation.
aerotaxaţie, AEROTAXÁŢIE, aerotaxatii, s.f. Meroda pentru determinarea speciilor de arbori, a înaltimii, a diametrului coroanei etc. prin observare directa sau prin intermediul fotogramelor. [Pr.: a-e-] – Aero- + taxatie.
aerotehnică, AEROTÉHNICĂ s.f. Disciplina care se ocupa cu studiul si cu constructia aeronavelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotechnique.
aeroterapie, AEROTERAPÍE s.f. Metoda de tratament a unor boli cu ajutorul aerului1 (de munte). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérothérapie.
aerotermă, AEROTÉRMĂ, aeroterme, s.f. Aparat electric de încalzire cu aer cald. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotherme.
aerotopograf, AEROTOPOGRÁF, aerotopografe, s.n. Aparat fotogrammetric folosit pentru executarea hartilor si a planurilor topografice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotopographe.
monolitic, MONOLÍTIC, -Ă adj. de monolit. (< fr. monolithique)
aerotopografie, AEROTOPOGRAFÍE s.f. Tehnica a masuratorilor terestre cu ajutorul fotografiilor aeriene. [Pr.: a-e-] – Din engl. aerotopography.
aerotransport, AEROTRANSPÓRT, aerotransporturi, s.n. Transport executat cu ajutorul avioanelor; transport aerian. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotransport.
aerovehicul, AEROVEHÍCUL, aerovehicule, s.n. Aeronava. [Pr.: a-e-] – Aero- + vehicul.
aerozină, AEROZÍNĂ s.f. Carburant lichid pentru motoarele rachetelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aerozine.
afabil, AFÁBIL, -Ă, afabili, -e, adj. (Despre oameni si manifestarile lor) Binevoitor, cordial. – Din lat. affabilis, fr. affable.
afabilitate, AFABILITÁTE s.f. Însusirea de a fi afabil; cordialitate. – Din fr. affabilité, lat. affabilitas, -atis.
afabulaţie, AFABULÁŢIE s.f. 1. Ansamblul întâmplarilor care constituie intriga unei opere literare epice sau dramatice; fabulatie. 2. Morala unei fabule. – Din fr. affabulation, lat. affabulatio.
afacere, AFÁCERE, afaceri, s.f. 1. Tranzactie financiara, comerciala sau industriala, bazata de obicei pe specula sau pe speculatii. 2. (Fam.) Întreprindere cu rezultat favorabil. 3. Treaba (importanta), îndelenicire, ocupatie. ♢ Afaceri interne (sau externe) = treburi obstesti privind problemele interne (sau externe) ale unei tari. – A3 + facere (dupa fr. affaire).
afacerism, AFACERÍSM s.n. Utilizare în tranzactii comerciale, financiare, industriale de interes personal a pozitiei sociale, profesionale sau politice a cuiva. – Afacere + suf. -ism.
afacerist, AFACERÍST, -Ă, afaceristi, -ste, s.m. si f. Persoana care practica afacerismul. – Afacere + suf. -ist.
afagie, AFAGÍE s.f. Incapacitate de a înghiti. – Din fr. aphagie.
afară, AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spatiu închis sau apropiat; în exterior. ♢ Loc. conj. Afara numai daca nu... = numai cu conditia ca..., afara de cazul când... ♢ Loc. prep. (În) afara de... = fara a mai socoti si... ♢ Expr. A da afara = a scoate (cu forta) de undeva; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. Afara din cale sau din cale-afara = peste masura, neobisnuit de... ♦ (Cu valoare de interjectie) Iesi! pleaca! du-te! – Lat. ad foras.
afazic, AFÁZIC, -Ă, afazici, -ce, adj. s.m. si f. 1. Adj. De afazie, privitor la afazie. 2. S.m. si f. Persoana care sufera de afazie. – Din fr. aphasique.
monolit, MONOLÍT, -Ă I. adj. 1. format dintr-un singur bloc; monolitic. 2. (fig.) bine închegat, omogen; (p. ext.) trainic, solid. II. s. m. /s. n. monument, element de constructie dintr-un bloc unic de piatra. (< fr. monolithe)
afazie, AFAZÍE, afazii, s.f. Pierdere totala sau partiala a facultatii de a vorbi si de a întelege limbajul articulat. – Din fr. aphasie.
afâna, AFÂNÁ, afânez, vb. I. Tranz. A face un material granular sa fie mai rar, mai putin compact, a-i mari volumul prin sapare, farâmitare etc. – Din lat. •affenare.
afânare, AFÂNÁRE, afânari, s.f. Actiunea de a afâna. ♢ Afânarea solului = lucrare agricola executata asupra pamântului, la suprafata, pentru a favoriza aerisirea, patrunderea apei, distrugerea buruienilor. – V. afâna.
afânat, AFÂNÁT, -Ă, afânati, -te, adj. (Despre pamânt, zapada etc) Care este mai putin compact; înfoiat (2). – V. afâna.
afânător, AFÂNĂTÓR, afânatoare, s.n. Masina de lucru folosita în turnatorie pentru afânarea amestecului de formare; aerator. – Afâna + suf. -ator.
afebril, AFEBRÍL, -Ă, afebrili, -e, adj. (Med.) Care nu are sau nu face febra. – Din fr. afébrile.
afect, AFÉCT, afecte, s.n. 1. Reactie emotionala, cu desfasurare puternica si relativ de scurta durata. 2. (În sens larg) Denumirea generica pentru starile sau reactiile afective. – Din germ. Affekt, lat. affectus.
afecta, AFECTÁ1, afectez, vb. I. Tranz. A destina (o suma de bani, o cantitate de materiale etc.) unui anumit scop. – Din fr. affecter.
afecta, AFECTÁ2, afectez, vb. I. Tranz. 1. A mâhni, a întrista. 2. A simula o anumita stare sufleteasca. ♦ Intranz. si refl. A se comporta altfel decât este în realitate, a-si da aere; a se sclifosi. 3. A prejudicia, a leza. – Din fr. affecter.
afectare, AFECTÁRE1, afectari, s.f. Actiunea de a afecta1. – V. afecta1.
afectare, AFECTÁRE2, afectari, s.f. Faptul de a (se) afecta2. – V. afecta2.
afectat, AFECTÁT, -Ă, afectati, -te, adj. 1. Mâhnit, întristat. 2. (Despre oameni si unele manifestari ale lor; adesea adverbial) Care se arata altfel decât este în realitate, pentru a face o impresie favorabila; prefacut, nenatural, pretios, nefiresc. – V. afecta2.
afectiv, AFECTÍV, -Ă, afectivi, -e, adj. Care apartine afectivitatii, privitor la sentimente; emotiv. ♦ Care denota afectiune; sentimental, sensibil. – Din fr. affectif, lat. affectivus.
afectivitate, AFECTIVITÁTE s.f. 1. Totalitatea proceselor afective. 2. Comportare emotiva; sensibilitate. – Din fr. affectivité.
afectuos, AFECTUÓS, -OÁSĂ, afectuosi, -oase, adj. Care manifesta simpatie, prietenie pentru cei din jur; prietenos. ♦ Tandru, dragastos. [Pr.: -tu-os] – Din fr. affectueux, lat. affectuosus.
afecţiune, AFECŢIÚNE, afectiuni, s.f. 1. Simpatie, prietenie, dragoste fata de cineva. 2. Boala, stare patologica a unui organ. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. affection, lat. afectio, -onis.
afeliu, AFÉLIU s.n. Punctul cel mai departat de Soare de pe orbita unei planete. – Din fr. aphélie.
afemeiat, AFEMEIÁT, afemeiati, adj., s.m. (Barbat) care umbla dupa femei, caruia îi place sa faca curte femeilor; muieratic. [Pr.: -me-iat] – Femeie + suf. -at (probabil dupa fr. efféminé).
aferat, AFERÁT, -Ă, aferati, -te, adj. Care este sau care pare ca are multe treburi, ca este foarte ocupat. – Din fr. affairé.
aferent, AFERÉNT, -Ă, aferenti, -te, adj. 1. Care este în legatura cu ceva, care depinde de ceva sau decurge din ceva. 2. (Jur.) Care se cuvine sau revine cuiva. 3. (Anat.; în sintagmele) Vase aferente = vase care se varsa în altele sau patrund într-un organ. Nervi aferenti = nervi care transmit excitatiile periferice centrilor nervosi. – Din fr. afférent.
aferentaţie, AFERENTÁŢIE s.f. Transmitere a excitatiei de la neuronii receptori periferici la neuroni centrali. – Din fr. afférentation.
afereză, AFERÉZĂ, afereze, s.f. Cadere a unui sunet sau a unui grup de sunete de la începutul unui cuvânt. – Din fr. aphérèse, lat. aphaeresis.
aferim, AFERÍM interj. (Turcism înv.) Foarte bine, bravo! – Din tc. aferim.
afet, AFÉT, afeturi, s.n. Suport pe care se fixeaza teava unui tun. – Dupa fr. affût, germ. Laffette.
afgan, AFGÁN, -Ă, afgani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-o populatie indo-europeana din Asia-Centrala, formând populatia de baza de religie musulmana a Afganistanului. 2. Adj. Care apartine Afganistanului sau afganilor (1), privitor la Afganistan sau la afgani. ♦ Limba afgana (si substantivat, f.) = limba din grupul limbilor iraniene vorbita de afgani. 3. S.m. Unitate monetara din Afganistan. – Din fr. Afghan.
afid, AFÍD, afide, s.n. (La pl.) Subordin de insecte homoptere, cuprinzând paduchii de plante mici, cu forme aripate si nearipate (Aphidinea); (si la sg.) insecta care face parte din acest subordin. – Din fr. affide.
afierosi, AFIEROSÍ, afierosesc, vb. IV. (Înv.) 1. Tranz. A risipi o avere, un bun etc. 2. Refl. A se dedica, a se consacra. [Pr.: -fi-e-] – Din ngr. afieróno (aor. afiérosa).
afif, AFÍF adj. invar. (Reg.) Care nu are nici un ban, lefter – Din tc. hafif "usor, sprinten".
afilia, AFILIÁ, afiliez, vb., I. Refl. (Despre organizatii, institutii etc.) A se alatura altei organizatii, institutii etc., stabilind raporturi de subordonare sau de colaborare. [Pr.: -li-a-] – Din fr. affilier.
afiliat, AFILIÁT, -Ă, afiliati, -te, adj. (Adesea substantivat) Alaturat, subordonat unei organizatii, unei institutii, unei societati. [Pr.: -li-at] – V. afilia.
monolingvism, MONOLINGVÍSM s. n. întrebuintare a unei singure limbi (cea materna) de catre acelasi individ sau grup social. (< fr. monolinguisme)
afiliaţie, AFILÍAŢIE, afiliatii, s.f. Afiliere. [Pr.: -li-a-] – Din fr. affiliation.
afiliere, AFILIÉRE, afilieri, s.f. Actiunea de a se afilia; afiliatie. [Pr.: -li-e-] – V. afilia.
afin, ÁFIN1, afini, s.m. Arbust scund, foarte ramificat, cu frunze oval-alungite, cu flori de culoare roz-deschis si cu fructe comestibile, raspândit în regiunile de munte (Vaccinium myrtillus). – Et. nec.
afin, AFÍN2, -Ă, afini, -e, s.m. si f. (Jur.) Ruda prin alianta. – Din lat. affinis.
afina, AFINÁ, afinez, vb. I. Tranz. 1. A separa de impuritati o masa metalica. 2. A subtia firele de lâna, de bumbac etc. – Din fr. affiner, it. affinare.
afinaj, AFINÁJ, afinaje, s.n. Afinare. – Din fr. affinage.
monolingv, MONOLÍNGV, -Ă adj. într-o singura limba; unilingv. (< fr. monolingue)
afinant, AFINÁNT, afinanti, s.m. Substanta care se adauga materiilor prime din care se fabrica sticla pentru a se realiza afinarea (3). – Afina + suf. -ant.
afinare, AFINÁRE, afinari, s.f. Actiunea de a afina; afinaj. 1. Proces de îndepartare a impuritatiilor dintr-un metal sau dintr-un aliaj. ♦ Perioada din procesul de eleborare a otelului, în care se produce oxidarea elementelor însotitoare si se îndeparteaza oxizii rezultati. 2. Operatie de purificare a zaharului brut, premergatoare decolorarii si rafinarii. 3. Eliminarea completa a gazelor produse în topitura de sticla pentru a se realiza omogenizarea acesteia. – V. afina.
afinată, AFINÁTĂ, afinate, s.f. Bautura alcoolica preparata din afine. – Afina + suf. -ata (dupa visinata).
afină, ÁFINĂ, afine, s.f. Fructul comestibil al afinului1, o baca în forma de bobita neagra-albastruie, brumata, cu gust acrisor. – Forma feminina a lui afin1.
afinet, AFINÉT, afineturi, s.n. Afinis. – Afin1 + suf. -et.
monolatrie, MONOLATRÍE s. f. adorare a unei singure divinitati. (< engl. monolatry)
afiniş, AFINÍS, afinisuri, s.n. Loc pe care cresc afini1; afinet. – Afin1 + suf. -is.
afinitate, AFINITÁTE, afinitati, s.f. 1. Potrivire între oameni sau între manifestarile lor, datorita unor înclinatii comune. 2. (Chim.) Proprietate a doua substante de a se combina. 3. Proprietate a unui material textil de a se vopsi cu un anumit colorant. 4. (Jur.) Legatura de rudenie creata prin casatorie între unul dintre soti si rudele celuilalt sot. – Din fr. affinité, lat. affinitas, -atis.
afinor, AFINÓR, afinori, s.m. Muncitor care lucreaza la afinare. – Din fr. affineur.
afion, AFIÓN s.n. 1. Suc cu proprietati narcotice, extras de obicei din macul de gradina. 2. Planta din care se extrage acest suc. [Pr.: -fi-on] – Din ngr. afióni, tc. afyon.
afipt, AFÍPT, afipte, s.n. (Înv.) Afis. – Din afige (iesit din uz "a afisa" < lat., dupa înfipt).
afirma, AFIRMÁ, afírm, vb. I. 1. A sustine (cu tarie), a declara (în mod ferm). 2. Refl. A se remarca, a se manifesta în chip deosebit. – Din fr. affirmer, lat. affirmare.
afirmare, AFIRMÁRE, afirmari, s.f. Actiunea de a (se) afirma si rezultatul ei. – V. afirma.
afirmativ, AFIRMATÍV, -Ă, afirmativi, -e, adj. (Despre un enunt) Care are un caracter de afirmare, un sens pozitiv; (despre o judecata) care contine o afirmatie. ♢ Expr. În caz afirmativ = daca se va întâmpla asa; în cazul când întâmplarile sunt favorabile. – Din fr. affirmatif, lat. affirmativus.
afirmaţie, AFIRMÁŢIE, afirmatii, s.f. Declaratie, sustinere a unei pareri (exprimta cu tarie). ♦ (La pl.) Vorbe care exprima o afirmare. – Din fr. affirmation, lat. affirmatio.
afiş, AFÍS, afise, s.n. Înstiintare, de obicei imprimata, expusa public, prin care se anunta ceva, prin care se dau informatii în legatura cu viata politica si culturala; afipt. ♦ Gen de arta grafica, cu functie mobilizatoare, de informare, de reclama, de instructaj etc. – Din fr. affiche.
afişa, AFISÁ, afisez, vb. I. Tranz. 1. A expune, a lipi un afis. 2. Fig. A manifesta în mod ostentativ o anumita atitudine, a face parada de... ♦ Refl. (Fam.) A aparea (în societate) în tovarasia cuiva în mod ostentativ. – din fr. afficher.
afişaj, AFISÁJ, afisaje, s.n. 1. Faptul de a afisa; lipire de afise. 2. Afisaj optic = afisor (2). – Din fr. affichage.
afişare, AFISÁRE, afisari, s.f. Actiunea de a (se) afisa. – V. afisa.
afişier, AFISIÉR, afisiere, s.n. Vitrina, panou sau constructie speciala pe care se lipesc sau se fixeaza diferite anunturi. [Pr.: -si-er] – Afis + suf. -er.
afişor, AFISÓR, -OÁRE, afisori, -oare, s.m. si f., s.n. 1. S.m. si f. Persoana care se ocupa cu lipirea afiselor. 2. S.n. (Electron.) Dispozitiv pe a carui suprafata apar caractere alfanumerice comandate electric; afisaj optic. – Din fr. afficheur.
monokini, MONOKÍNI s. n. costum de baie feminin doar din slip, fara sutien. (< fr. monokini)
afix, AFÍX, afixe, s.n. (Gram.) Nume generic pentru prefixe, sufixe si infixe. – Din fr. affixe, lat. affixus.
afixal, AFIXÁL, -Ă, afixali, -e, adj. (Gram.) Cu afix. – Din fr. affixal.
afla, AFLÁ, áflu, vb. I. 1. Tranz. si intranz. A lua cunostinta despre ceva; a capata informatii, vesti, noutati despre ceva; a auzi o veste, o noutate etc. 2. Tranz. A gasi, a descoperi (cautând sau întâmplator). 3. Refl. A fi, a se gasi într-un loc, într-o pozitie, într-o împrejurare oarecare; a fi, a exista în realitate. ♢ Expr. (Fam.) A se afla în treaba = a se amesteca, a interveni într-o discutie sau într-o actiune numai de forma, fara a aduce vreo contributie. Sa nu se afle (ca) sa... = (sa) nu cumva sa... Cum nu se (mai) afla = care iese din comun; extraordinar. (Pop.) Nu se (sau unde se) afla! = nu-i adevarat! 4. Tranz. (Pop.) A descoperi, a inventa, a scorni. – Lat. afflare "a sufla spre ceva, a atinge cu respiratia".
aflare, AFLÁRE s.f. Actiunea de a (se) afla si rezultatul ei. – V. afla.
aflător, AFLĂTÓR, -OÁRE, aflatori, -oare, adj. Care (se) afla, (se) gaseste. ♦ (Substantivat, înv.) Inventator. – Afla + suf. -ator.
aflictiv, AFLICTÍV, -Ă, aflictivi, -e, adj. (Jur.; despre pedepse) Care loveste direct pe criminal (pe corp, în viata etc.) – Din fr. afflictif.
aflicţiune, AFLICŢIÚNE, aflictiuni, s.f. 1. Durere mare. 2. Pedeapsa directa. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. affliction.
afloriment, AFLORIMÉNT, aflorimente, s.n. Loc unde apar la suprafata pamântului rocile sau mineralele, datorita eroziunii sau descoperirii lor artificiale; deschidere geologica. – Dupa fr. affleurement.
afluent, AFLUÉNT, afluenti, s.m. Nume dat unei ape curgatoare secundare, considerata în raport cu apa curgatoare mai mare în care se varsa. [Pr.: -flu-ent] – Din fr. affluent, lat. affluens, -ntis.
afluenţă, AFLUÉNŢĂ s.f. Multime de oameni care se îndreapta spre acelasi punct; aflux, îmbulzeala, navala. ♦ Cantitate mare, abundenta, belsug de produse. [Pr.: -flu-en-] – Din fr. affluénce, lat. affluentia.
aflux, AFLÚX, afluxuri, s.n. 1. Afluenta. 2. Îngramadire a unui lichid (mai ales a sângelui) într-un punct al corpului. – Din fr. afflux, lat. affluxus.
afocal, AFOCÁL, -Ă, afocli, -e, adj. (Despre sisteme optice) Care este format din doua (grupuri de) lentile, asezate astfel încât focarul-imagine al uneia sa coincida cu focarul-obiect al celeilalte. – Din fr. afocal.
afon, AFÓN, -Ă, afoni, -e, adj., s.m. si f. 1. (Persoana) care sufera de afonie. ♦ (Persoana) care nu poate cânta corect, care nu are voce. 2. (Lingv.; la f.) (Consoana) surda. – Din fr. aphone.
afonie, AFONÍE s.f. Imposibilitate de a vorbi ca urmare a lezarii laringelui sau a nervilor acestuia. – Din fr. aphonie.
afonizare, AFONIZÁRE s.f. (Lingv.) Asurzire (a unui sunet). – Din afon.
monoindustrie, MONOINDÚSTRIE s. f. tip de structura industriala specializata într-un singur grup de produse. (< mono1- + industrie)
aforism, AFORÍSM, aforisme, s.n. Cugetare enuntata într-o forma concisa, memorabila; maxima, sentinta, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.
aforistic, AFORÍSTIC, -Ă, aforistici, -ce, adj. De aforism; în forma de aforism. ♦ Care contine aforisme, alcatuit din aforisme. – Din fr. aphoristique.
afreta, AFRETÁ, afretez, vb. I. Tranz. A închiria o nava pentru transportul de marfuri; a navlosi. – Din fr. affréter.
afretare, AFRETÁRE, afretari, s.f. (Mar.) Actiunea de a afreta; navlosire. – V. afreta.
african, AFRICÁN, -Ă, africani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia bastinasa a Africii. 2. Adj. Care apartine Africii sau populatiei ei, privitor la Africa sau la populatia ei. – Africa (n.pr.) + suf. -an. Cf. lat. a f r i c a n u s, it. a f r i c a n o, fr. a f r i c a i n.
africanist, AFRICANÍST, -Ă, africanisti, -ste, s.m. si f. (Rar) Africanolog. – Din fr. africaniste.
africanistică, AFRICANÍSTICĂ s.f. (Rar) Africanologie. – Din germ. Afrikanistik.
africanitate, AFRICANITÁTE s.f. 1. Caracter specific (culturii) popoarelor africane. 2. Lumea, civilizatia africana. – Din fr. africanité.
africanolog, AFRICANOLÓG, -Ă, africanologi, -ge, s.m. si f. Specialist(a) în africanologie. – Din n. pr. Africa.
africanologie, AFRICANOLOGÍE s.f. Disciplina care are ca obiect studiul Africii. – Din n. pr. Africa.
africată, AFRICÁTĂ, africate, adj., s.f. (Consoana) cu caracter complex, a carei articulatie începe cu o ocluziune si se termina printr-o constrictie; semioclusiva. – Din fr. [consonne] affriquée, germ. Affrikate.
monoideist, MONOIDEÍST, -Ă adj. care insista asupra monoideismului unor stari de constiinta. (< fr. monoïdéiste)
afrikaans, AFRIKÁANS subst. Dialect al limbii olandeze vorbit de urmasii burilor în Republica Africa de Sud. [Pr.: africáns] – Din engl. Afrikaans, fr. afrikaans.
afrikander, AFRIKÁNDER, afrikanderi, s.m. (Rar) Bur. – Din engl. Afrikander.
afro, ÁFRO adj. invar., adv. (Cu parul capului) foarte încretit. – Din fr. afro, engl. Afro.
afroasiatic, AFRO-ASIÁTIC, -Ă, afro-asiatici, -ce, adj. Care este comun (din punct de vedere politic) Africii si Asiei, privitor la Asia si la Africa. [Pr.: -si-a-] – Din fr. afro-asiatique.
afrodiziac, AFRODIZIÁC, -Ă, afrodiziaci, -ce, adj., s.n. (Substanta) care stimuleaza impulsurile sexuale. [Pr.: -zi-ac] – Din fr. aphrodisiaque.
afront, AFRÓNT, afronturi, s.n. Insulta, jignire, ofensa, adusa cuiva în public. – Din fr. affront.
afronta, AFRONTÁ, afrónt, vb. I. Tranz. (Rar) A înfrunta. [Var.: afruntá vb. I] – Din fr. affronter (dupa înfrunta).
afrontare, AFRONTÁRE s.f. (Med.) Apropiere a marginilor unei plagi pentru o buna cicatrizare a acesteia. [Var.: afruntáre s.f.] – Cf. a f r o n t a.
afrunta, AFRUNTÁ, vb. I. v. afronta.
afruntare, AFRUNTÁRE s.f. v. afrontare.
aftă, ÁFTĂ, afte, s.f. Basicuta plina cu lichid opalescent, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui si care, prin spargere, lasa în loc o mica ulceratie. – Din fr. aphte, lat. aphtae.
aftoasă, AFTOÁSĂ adj. (În sintagma) Febra aftoasa = boala contagioasa specifica vitelor cornute, dar transmisibila si omului, care se manifesta prin stare febrila si prin eruptii (afte) localizate pe mucoasa bucala si uneori pe diverse regiuni cutanate. – Din fr. aphteuse.
aftoid, AFTOÍD, -Ă, aftoizi, -de, adj. (Med.) Cu aspect de afta, ca o afta. – Din fr. aphtoïde.
aftor, AFTÓR s.m. v. actor.
monoideism, MONOIDEÍSM s. n. predominare a unei idei fixe. (< fr. monoïdéisme)
afum, AFÚM s.n. (Rar) Miros caracteristic al afumaturilor. – Din afuma (derivat regresiv).
afuma, AFUMÁ, afúm, vb. I. 1. Tranz. A expune un aliment la fum, cu scopul de a-l conserva. 2. Tranz. A umple cu fum un spatiu închis pentru a distruge sau a alunga vietatile dinauntru. ♦ Intranz. A scoate fum. Soba afuma. 3. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu un strat de fum; a (se) înnegri de fum. ♦ Tranz. (Tehn.) A da sticlei o culoare fumurie în procesul de fabricatie. 4. Refl. (Despre mâncaruri) A capata gust neplacut de fum (când începe sa se arda). 5. Refl. Fig. (Fam.) A se îmbata usor; a se ameti. – Lat. affumare (= adfumare).
afumare, AFUMÁRE, afumari, s.f. Actiunea de a (se) afuma. – V. afuma.
afumat, AFUMÁT, -Ă, afumati, -te, adj. 1. (Despre alimente) Care a fost expus la fum în scopul conservarii. 2. Înegrit de fum. 3. (Despre mâncaruri) Cu gust neplacut de fum. 4. Fig. (Fam.) Ametit, turmentat; beat. – V. afuma.
afumătoare, AFUMĂTOÁRE, afumatori, s.f. 1. Instalatie rudimentara sau camera speciala pentru afumarea carnii, a prunelor etc. 2. Utilaj (metalic) pentru producerea fumului fara flacara în vederea linistirii familiei de albine când se lucreaza în stup. 3. Afumatorie. 4. (Înv.) Vas în care se ard mirodenii. [Var.: afumatór s.n.] – Afuma + suf. -atoare.
afumător, AFUMĂTÓR s.n. v. afumatoare.
afumătorie, AFUMĂTORÍE, afumatorii, s.f. Instalatie speciala pentru afumarea carnii sau a pestelui; afumatoare (3). – Afumator + suf. -ie.
monoid, MONOÍD s. m. (mat.) semigrup. (< fr. monoïde)
afumătură, AFUMĂTÚRĂ, afumaturi, s.f. Produs alimentar conservat cu ajutorul fumului; p. ext. carne afumata. – Afuma + suf. -atura.
afund, AFÚND, -Ă, afunzi, -de, adj., adv. 1. Adj. Adânc. ♦ (Substantivat, n.) Adâncime (2). 2. Adv. La o distanta (relativ) mare în adâncime; departe; adânc. ♢ Expr. A (se) da afund = a (se) cufunda într-o apa. (Reg.) A dormi afund = a dormi profund, adânc. – A3 + fund.
afunda, AFUNDÁ, afúnd, vb. I. 1. Tranz. si refl. A intra sau a aface sa intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) cufunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A patrunde adânc; fig. a se pierde în departari, a disparea. ♦ Fig. A se cufunda într-o actiune. – Lat. affundare (< ad + fundum).
afundare, AFUNDÁRE, afundari, s.f. Actiunea de a (se) afunda; cufundare. – V. afunda.
afundat, AFUNDÁT, -Ă, afundati, -te, adj. 1. Care a intrat adânc într-un lichid sau într-o materie moale, care e acoperit bine de un lichid sau de o materie moale. 2. (Rar) Foarte departat, abia zarit. – V. afunda.
monoic, MONÓIC, -Ă adj. (despre plante) cu flori unisexuate mascule si femele dispuse pe aceeasi tulpina. (< fr. monoïque)
afundătură, AFUNDĂTÚRĂ, afundaturi, s.f. (Rar) Adâncime (2). – Afunda + suf. -atura.
afundiş, AFUNDÍS, afundisuri, s.n. (Rar) Adâncime (2). – Afund + suf. -is.
afunzime, AFUNZÍME, afunzimi, s.f. (Rar) Adâncime (1). – Afund + suf. -ime.
afurca, AFURCÁ, afúrc, vb. I. Tranz. A ancora o nava cu ajutorul a doua ancore, având lanturile cu lungime egala si fixate într-un punct cu o cheie. – Din it. afforcare.
afurcare, AFURCÁRE, afurcari, s.f. Actiunea de a afurca si rezultatul ei. – V. afurca.
monohidrat, MONOHIDRÁT s. m. hidrat al unei substante solide continând o singura molecula de apa. (< fr. monohydrate)
afurcă, AFÚRCĂ, afurci, s.f. Ansamblu de manevre si de cabluri folosite la afurcarea unei nave. – Din afurca (derivat regresiv).
afurisanie, AFURISÁNIE s.f. v. afurisenie.
afurisenie, AFURISÉNIE, afurisenii, s.f. (Bis.) Anatema. ♢ Loc. adv. (Fam.) (Nici) macar de-afurisenie = câtusi de putin; defel. [Var.: afurisánie s.f.] – Afurisi + suf. -enie (dupa sl. zaklin, -anie).
monohibridism, MONOHIBRIDÍSM s. n. monohibridare. (< fr. monohybridisme)
afurisi, AFURISÍ, afurisesc, vb. IV. Tranz. (Bis.) A arunca anatema asupra cuiva; a anatemiza. ♦ Refl. A se jura. – Din sl. aforisati.
afurisit, AFURISÍT, -Ă, afurisiti, -te, s.m. si f., adj. (Om) rau, ticalos, blestemat. ♦ (Fam.) (Copil) strengar, poznas. – V. afurisi.
afuzali, AFUZALÍ subst. Soi de vita de vie originar din Asia Mica, cu ciorchini grei pâna la 2 kg si boabe mari, de culoare galbena-verzuie si miez carnos. – Din n. pr. tc. Afuz-Ali.
aga, AGÁ s.f. v. aga.
agabaritic, AGABARÍTIC, -Ă, agabaritici, -ce, adj. Care depaseste un gabarit standard. – A- + gabaritic.
monohibrida, MONOHIBRIDÁ vb. tr. a încrucisa doi genitori din aceeasi specie care difera printr-un singur caracter ereditar. (< fr. monohybrider)
agalactie, AGALACTÍE s.f. Absenta a secretiei lactate la femeia care a nascut. ♢ Agalactie contagioasa = boala epizootica a oilor si a caprelor, provocata de un microb, care are drept consecinta lipsa laptelui la animalele bolnave; rasfug alb. – Din fr. agalactie.
agale, AGÁLE adv. Fara graba; domol. – Din ngr. agália.
agapă, AGÁPĂ, agape, s.f. 1. Ospat cu caracter intim, prietenesc; masa colegiala. 2. Masa comuna frateasca la vechii crestini. – Din fr., lat. agape.
agaragar, AGAR-AGÁR subst. Substanta gelatinoasa extrasa din unele alge marine, care se întrebuinteaza în medicina, în bacteriologie, în industria alimentara, textila etc.; geloza. – Din fr. agar-agar, germ. Agar-Agar.
agarean, AGAREÁN, agareni, s.m. (Înv.) Pagân, turc sau tatar; mahomedan. [Var.: agarineán s.m.] – Din sl. agaaninŭ.
agaricacee, AGARICACÉE s.f. (La pl.) Familie de ciuperci cu picior si palarie prevazuta la partea inferioara cu numeroase lamele; (si la sg.) ciuperca din aceasta familie. – Din fr. agaricacées.
agarinean, AGARINEÁN s.m. v. agarean.
agasa, AGASÁ, agasez vb. I. Tranz. A irita, a enerva, a plictisi cu insistentele; a exaspera. – Din fr. agacer.
agasant, AGASÁNT, -Ă, agasanti, -te, adj. Enervant; iritant. – Din fr. agaçant.
agasare, AGASÁRE, agasari, s.f. Actiunea de a agasa si rezultatul ei. – V. agasa.
monohibrid, MONOHIBRÍD, -Ă adj., s. m. (organism) rezultat prin monohibridare. (< fr. monohybride)
agasat, AGASÁT, -Ă, agasati, -te, adj. (Despre oameni) Iritat, enervat. – V. agasa.
agat, AGÁT, agate, s.n. 1. Varietate cristalina de silice, cu benzi divers colorate, folosita ca piatra semipretioasa. 2. (În forma agata) Litera cu corpul de 5,16 puncte tipografice. [Var.: agáta s.f.] – Din fr. agate.
agată, AGÁTĂ s.f. v. agat.
agatârşi, AGATẤRSI s.m. pl. Populatie scitica, amintita de Herodot ca locuind în secolul al VI-lea î. Hr. în regiunea cursului mijlociu al Muresului. – Din lat. Agathyrsi, fr. Agathyrses.
agavă, AGÁVĂ, agave, s.f. Nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze lungi pâna la 2 m, late si groase, cu spini pe margini, originare din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii (Agave americana) se fac frânghii si diferite tesaturi. – Din fr. agave.
agă, ÁGĂ, agi s.m. (Înv.) 1. Ofiter (comandant) din armata otomana. 2. Titlu dat comandantului pedestrilor însarcinati cu paza orasului de resedinta, iar ulterior sefului agiei. 3. Persoana care avea titlul de aga (1, 2). [Var.: agá, agale s.f.] – Din tc. ağa.
agărlâc, AGĂRLẤC, agarlâcuri, s.n. (Înv.) Calabalâc. – Din tc. ağırlık "greutate".
monogranular, MONOGRANULÁR, -Ă adj. format din granule de aceeasi marime. (< fr. monogranulaire)
agăţa, AGĂŢÁ, agắt, vb. I. 1. Tranz. A atârna, a suspenda ceva de un cârlig, de un cui etc.; a spânzura. ♦ A prinde fara voie o tesatura într-un obiect ascutit, care o gaureste sau o rupe. ♦ Refl. (Despre tesaturi) A se rupe, prinzându-se într-un obiect ascutit. ♢ (Fam.) A acosta o persoana (de sex opus). 2. Refl. A se apuca, a se prinde de ceva sau de cineva; fig. a se crampona. [Var.: acatá vb. I] – Lat. •accaptiare (< captiare "a prinde").
agăţare, AGĂŢÁRE s.f. Actiunea de a (se) agata. [Var.: acatáre s.f.]. – V. agata.
agăţat, AGĂŢÁT, -Ă, agatati, -te, adj. 1. Atârnat, spânzurat2, suspendat. 2. (Despre obiecte de îmbracaminte) Prins fara voie într-un obiect ascutit care gaureste, desira, rupe o tesatura. ♦ Rupt, gaurit prin prindere într-un obiect ascutit. [Var.: acatát, -a adj.] – V. agata.
agăţător, AGĂŢĂTÓR, -OÁRE, agatatori, -oare, adj. s.f. I. Adj. Care (se) agata. Plante agatatoare. II. 1. s.f. Siret sau lantisor cusut la o haina spre a o putea atârna în cui; atârnatoare. 2. (La pl.) Grup de pasari având la fiecare picior câte doua degete dispuse înainte si câte doua înapoi, care le permit sa se agate cu usurinta de copaci. [Var.: acatatór, -oáre adj.] – Agata + suf. -ator.
agănău, AGĂNẮU s.n. (Reg.) Un fel de hora jucata de barbati; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Et. nec.
ageamiu, AGEAMÍU, -ÍE, ageamii, adj., s.m. si f. (Fam.) Începator, novice, profan; (om) care nu se pricepe. – Din tc. acemi.
agendă, AGÉNDĂ, agende, s.f. 1. Carnet cu foi ca de calendar, în care se noteaza lucrarile care urmeaza sa fie facute la anumite date. 2. Ordine de zi. – Din fr., lat. agenda.
agenezie, AGENEZÍE s.f. 1. Dezvoltare insuficienta sau nedezvoltare a unui organ sau a unui tesut în perioada embrionara. 2. Incapacitate de a procrea; sterilitate. – Din fr. agénésie.
agent, AGÉNT, -Ă, agenti, -te, s.m. si f. 1. S.m. si f. Reprezentant (oficial) al unei institutii, al unei organizatii, al unui stat etc., care îndeplineste anumite însarcinari. Agent diplomatic. Agent de transmisiuni. Agent provocator. Agent secret. 2. S.m. Factor activ, care provoaca diferite fenomene fizice, chimice etc. Agenti atmosferici. ♢ Agenti geografici = factori fizici sau biologici care, prin actiunea lor, produc transformari continue în învelisul geografic. Agent corosiv v. corosiv. 3. S.m. (Biol; în sintagma) Agent patogen = microorganism capabil sa patrunda si sa se înmulteasca într-un organism animal sau vegetal, provocând manifestari patologice. 4. S.m. (Lingv.; în sintagma) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indica pe autorul actiunii unui verb. [Var.: (înv.) aghént s.m.] – Din fr. agent, lat. agens, -ntis, rus. aghent.
agentură, AGENTÚRĂ, agenturi, s.f. 1. Casa de afaceri, în tarile capitaliste, condusa de un agent (1); totalitatea afacerilor efectuate de o astfel de casa; agentie. 2. Grupare aflata în slujba intereselor unui stat strain sau a unor cercuri financiare ori politice straine, care înteprinde actiuni de spionaj si urmareste subordonarea economico-politica a statului în care actioneaza. – Din germ. Agentur.
agenţie, AGENŢÍE, agentii, s.f. 1. Reprezentanta, filiala sau sucursala a unei întreprinderi sau institutii situate în alt punct decât acela în care se afla sediul principal. 2. (În sintagma) Agentie telegrafica (sau de presa) = institutie care culege informatii din toate domeniile de activitate, furnizându-le presei sau televiziunii. 3. Reprezentanta diplomatica; misiune condusa de un agent diplomatic. ♢ Agentie economica = reprezentanta a unei tari într-o tara straina, care efectueaza operatii economice internationale. 4. (În sintagma) Agentie de bilete = birou unde se vând cu anticipatie bilete pentru spectacole, concerte etc. Agentie de voiaj = birou unde se vând cu anticipatie bilete de calatorie (pentru distante mai lungi). [Var.: (înv.) aghentíe s.f.] – Din it. agenzia.
ager, ÁGER, -Ă, ageri, -e, adj. 1. Iute în miscari; sprinten. 2. Istet, destept. ♦ (Despre ochi sau privire) Vioi, patrunzator, scrutator. 3. (Înv.; despre obiecte) Taios, ascutit. – Lat. agilis.
ageri, AGERÍ, ageresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face pe cineva ager la minte. – Din ager.
agerime, AGERÍME s.f. Calitatea de a fi ager. – Ager + suf. -ime.
agest, AGÉST s.n. (Reg.) Îngramadire de busteni, crengi etc. aduse de ape la cotul unui râu; loc la cotul unui râu unde se îngramadesc busteni, crengi etc. aduse de ape. – Lat. aggestum, "intaritura, fortificatie".
agesti, AGESTÍ, agestesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A stavili o apa curgatoare, îngramadind busteni, crengi etc. la o cotitura a ei. 2. Refl. (Despre busteni, crengi etc.) A se îngramadi la cotitura unui râu, formând un fel de stavilar. ♦ Fig. (Despre oameni) A se pripasi, a se aciua. – Din agest.
agestru, AGÉSTRU, agestre, s.n. Con de dejectie. – Din fr. agestre.
agfacolor, AGFACOLÓR adj. (În sintagma) Procedeu agfacolor = procedeu de obtinere a imaginii colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile la culorile primare sau la cele fundamentale, utilizat în fotografie si cinematografie. – Din germ. Agfakolor.
agheasmatar, AGHEASMATÁR, agheasmatare, s.n. 1. Vas liturgic de metal în care se tine agheasma. 2. Cladire vecina cu o biserica, destinata sfintirii agheasmei. 3. Carte care cuprinde rugaciunile ce se rostesc în timpul aghesmuirii si în alte împrejurari. – Din ngr. aghiasmatárion.
agheasmă, AGHEÁSMĂ s.f. (În religia crestina) Apa sfintita. ♦ (Glumet) Rachiu. [Var.: aiásma s.f.] – Din sl. agiazma.
aghent, AGHÉNT s.m. v. agent.
monogramă, MONOGRÁMĂ s. f. semn scris, gravat etc. prin reunirea unor initiale ale numelui cuiva. (< fr. monogramme)
aghenţie, AGHENŢÍE s.f. v. agentie.
aghesmui, AGHESMUÍ, agheismuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A stropi cu agheasma. 2. Tranz. si refl. Fig. (Fam.) A (se) îmbata. 3. Tranz. Fig. (Reg.) A bate pe cineva. – Agheasma + suf. -ui.
aghesmuire, AGHESMUÍRE, aghesmuiri, s.f. Actiunea de a (se) aghesmui. [Pr.: -mu-i-] – V. aghesmui.
aghesmuit, AGHESMUÍT, -Ă, aghesmuiti, -te, adj. 1. Stropit cu agheasma. 2. Fig. (Reg.) Beat. – V. aghesmui.
aghios, AGHIÓS, aghioase, s.n. (Înv.) Numele unei cântari liturgice care începe cu cuvintele "aghios, aghios" (sfinte, sfinte). ♢ Expr. A trage (la) aghioase = a) a cânta monoton si taraganat; b) a dormi; a sforai. [Pr.: -ghi-os] – Din ngr. ághios.
aghiotant, AGHIOTÁNT, aghiotanti, s.m. Ofiter atasat unui comandament sau unui sef militar într-o unitate militara, îndeplinind atributii similare unui secretar; adjutant.[Pr.: -ghi-o-] – Cf. rus. a d i u t a n t.
aghiuţă, AGHIÚŢĂ s.m. (Fam. si glumet) Drac. [Pr.: -ghi-u-] – Cf. ngr. á g h i o s "sfânt".
agie, AGÍE, agii, s.f. Organ administrativ din sec. XVIII – XIX în Ţara Româneasca si în Moldova, însarcinat cu mentinerea ordinii publice în capitala; totalitatea functionarilor din aceasta institutie. – Aga + suf. -ie.
monografist, MONOGRAFÍST, -Ă s. m. f. autor de monografii; monograf. (< it. monografista)
agil, AGÍL, -Ă, agili, -e, adj. Care se misca usor si repede; suplu, vioi, sprinten. ♦ Îndemânatic, dibaci. – Din fr. agile, lat. agilis.
agilitate, AGILITÁTE s.f. Usurinta în miscari; suplete, sprinteneala, vioiciune. ♦ Îndemânare. – Din fr. agilité, lat. agilitas, -atis.
agio, ÁGIO, agiuri, s.n. Diferenta cu care pretul (cursul) unui semn monetar sau al unei hârtii de valoare depaseste valoarea nominala a acesteia. ♦ Supraprofit rezultat din speculatii cu semne monetare sau hârtii de valoare. [Pr.: -gi-o] – Din it. aggio, fr. agio.
agiota, AGIOTÁ, agiotez, vb. I. Intranz. A face specula cu valoarea sau cu marfa al carei pret este variabil. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agioter.
agiotaj, AGIOTÁJ, agiotaje, s.n. Specula cu semne monetare sau cu hârtii de valoare în vederea obtinerii unui câstig. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agiotage.
agita, AGITÁ, agít, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) misca repede încoace si încolo; a (se) clatina, a (se) zgudui; a (se) framânta. ♦ Tranz. A amesteca doua sau mai multe substante prin clatinarea lor (într-un vas). 2. Refl. (Fam.) A se manifesta prin miscari grabite si dezordonate, sub impulsul unor enervari. 3. Tranz. si refl. Fig. A (se) framânta, a (se) zbuciuma. 4. Tranz. Fig. A ridica masele (la revolta), a atâta, a razvrati. – Din fr. agiter, lat. agitare.
agitare, AGITÁRE, agitari, s.f. Actiunea de a (se) agita. – V. agita.
agitat, AGITÁT, -Ă, agitati, -te, adj. (Despre oameni si animale) Care se misca încoace si încolo; care se agita. ♦ Fig. Tulburat, neastâmparat, nelinistit. ♦ Fig. (Despre un interval de timp, o viata etc.) Bogat în evenimente; framântat, tumultuos. – V. agita.
agitator, AGITATÓR, -OÁRE, agitatori, -oare, s.m. si f., s.n. I. S.m. si f. Persoana care face agitatie (politica) în vederea unei actiuni. ♦ Mijloc prin care se realizeaza agitatia (3). II. S.n. 1. (Chim.) Dispozitiv sau aparat care serveste la amestecarea substantelor solide sau fluide în vederea omogenizarii lor. 2. Organ de masina montat în rezervoarele masinilor de stropit, de prafuit, de împrastiat îngrasaminte, de semanat etc. – Din fr. agitateur, (I) si rus. aghitator.
agitatoric, AGITATÓRIC, -Ă, agitatorici, -ce, adj. Care serveste sau se refera la agitatie (3). – Agitator + suf. -ic (dupa rus. agitatorskii, germ. agitatorisch).
agitaţie, AGITÁŢIE, agitatii, s.f. 1. Miscare intensa încoace si încolo de oameni, de vehicule etc. 2. Stare de neliniste excesiva, de tulburare, de tensiune nervoasa (manifestata prin miscari grabite si dezordonate). 3. (Si în sintagma agitatie politica) Mijloc de înrâurire a constiintei publice folosit de un partid în scopuri imediate, prin mass-media, întruniri etc. [Var.: (înv) agitatiúne s.f] – Din fr. agitation, lat. agitatio, -onis (3) rus. aghitatiia.
agitaţiune, AGITAŢIÚNE s.f. v. agitatie.
aglică, AGLÍCĂ, aglice, s.f. Planta erbacee din familia rozaceelor, cu frunze penate, cu flori albe sau rozalbe, parfumate, dispuse în inflorescente. (Filipendula vulgaris). – Din bg. aglika, sb. jaglika.
aglomera, AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în numar mare; a se îngramadi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substante) A uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material. 3. Tranz. A încarca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.
aglomerant, AGLOMERÁNT, aglomeranti, s.m. Substanta care are proprietatea de a uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material; liant. – Din fr. agglomérant (influentat semantic de liant).
aglomerare, AGLOMERÁRE, aglomerari, s.f. Actiunea de a (se) aglomera si rezultatul ei. ♦ (Concr.) Grup compact (si numeros). – V. aglomera.
aglomerat, AGLOMERÁT, -Ă, aglomerati, -te, adj., s.n. 1. Adj. Îngramadit, înghesuit. ♦ (Despre un loc, un spatiu) Plin de oameni, de vehicule etc.; suprapopulat, ticsit. 2. Adj., s.n. (Material) obtinut prin aglomerare. 3. S.n. Roca formata prin acumularea de materiale provenite din explozii vulcanice. – V. aglomera.
aglomeraţie, AGLOMERÁŢIE, aglomeratii, s.f. Îngramadire de oameni; îmbulzeala, înghesuiala, aglomerare. ♦ Asezare omeneasca. – Din fr. agglomération.
aglosie, AGLOSÍE s.f. Malformatie congenitala care consta în lipsa limbii. – Din fr. aglossie.
aglutina, AGLUTINÁ, aglutinez, vb. I. Refl. (Despre particulele unor materiale) A se lipi unele de altele prin adeziune. ♦ (Despre bacterii, hematii etc.) A se lipi si a se precipita sub actiunea unor substante. ♦ (Despre elemente ale vorbirii) A se lipi unul de altul formând un singur cuvânt. – Din fr. agglutiner, lat. agglutinans, -ntis.
aglutinant, AGLUTINÁNT, -Ă, aglutinanti, -te, adj., subst. I. Adj. Care uneste, lipeste, care aglomereaza prin alipire, care serveste la aglutinare. ♢ Limba aglutinanta = limba în care raporturile gramaticale se exprima prin alipirea unor afixe la radacina cuvântului. II. 1. S.m. Anticorp în organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile patrunse în organism. 2. S.n. Substanta vâscoasa preparata din amidon, dextrina, guma si albumina, care se adauga în pasta de imprimat pentru a pastra desenul pe tesatura. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.
monografie, MONOGRAFÍE s. f. studiu stiintific care trateaza un subiect anumit cât mai cuprinzator, mai complet. (< fr. monographie)
aglutinare, AGLUTINÁRE, aglutinari, s.f. Actiunea de a se aglutina; alipire. – V. aglutina.
aglutinat, AGLUTINÁT, -Ă, aglutinati, -te, adj. (Despre materiale) Ale carui particule sunt lipite unele de altele prin adeziune. – V. aglutina.
aglutinină, AGLUTINÍNĂ s.f. Substanta specifica de tipul anticorpilor, care apare în serul sanguin în urma administrarii de vaccinuri. – Din fr. agglutinine.
aglutinogen, AGLUTINOGÉN s.m. Substanta de natura proteica, care introdusa în organism, stimuleaza producerea aglutininei. – Din fr. agglutinogène
agnat, AGNÁT, -Ă, agnati, -te, s.m. si f. (Jur.) Ruda în linie paterna. – Din fr. agnat, lat. agnatus.
agnată, AGNÁTĂ, agnate, s.f. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice lipsite de maxilarul inferior; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. agnathes.
agnatostom, AGNATOSTÓM, agnatostomi, s.m. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice fara maxilarul inferior; (si la sg.) animal din aceasta clasa. – Din germ. Agnathostomen, engl. agnathostomata.
agnaţiune, AGNAŢIÚNE s.f. Legatura de rudenie civila în raport cu înrudirea naturala. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. agnation, lat. agnatio, -onis.
agneţ, AGNÉŢ, agnete, s.n. (Bis.) Bucata de prescura din care se taie anafura pentru împartasanie. – Din sl. aganici.
monograf, MONOGRÁF, -Ă s. m. f. monografist. (< fr. monographe)
agnomen, AGNÓMEN, agnomene, s.n. Supranume, porecla purtata de romani în urma unor fapte deosebite. – Din lat. agnomen.
agnostic, AGNÓSTIC, -Ă, agnostici, -ce, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine agnosticismului, privitor la agnosticism. 2. S.m. si f. Adept al agnosticismului. – Din fr. agnostique.
agnosticism, AGNOSTICÍSM s.n. Conceptie filozofica idealista care neaga, partial sau total, posibilitatea cunoasterii obiective a lumii, a esentei fenomenelor. – Din fr. agnosticisme.
agnozie, AGNOZÍE s.f. Pierdere sau tulburare a functiilor intelectuale de recunoastere a celor vazute, auzite, pipaite. – Din fr. agnosie.
agogică, AGÓGICĂ s.f. Teorie care se ocupa cu schimbarile miscarii ritmice, determinate de expresivitate, în timpul executarii unei piese muzicale. – Din it. agogica.
agonal, AGONÁL, -Ă, agonali, -e, adj. Referitor la agonale. – Din it. agonale.
monogonie, MONOGONÍE s. f. monogeneza (1). (< germ. Monogonie)
agonale, AGONÁLE s.f. pl. Întreceri atletice la vechii greci. ♦ (La romani) Serbari în cinstea zeului Ianus. – Din lat. agonalia.
agonă, AGÓNĂ s.f. Linie de pe suprafata pamântului ale carei puncte nu prezinta declinatie magnetica. – Din fr. agone.
agonic, AGÓNIC, -Ă, agonici, -ce, adj. Referitor la agonie; care este în agonie. – Cf. germ. agonisch.
agonie, AGONÍE, agonii, s.f. Stare a organismului care precede moartea. ♢ Loc. adj. În agonie = pe moarte; muribund. ♦ Fig. Neliniste puternica, zbucium, zbatere. – Din fr. agonie, lat. agonia.
agoniseală, AGONISEÁLĂ, agoniseli, s.f. (Pop.) Ceea ce agoniseste cineva; economii, agonisita. ♦ Câstig (dobândit prin munca). – Agonisi + suf. -eala.
agonisi, AGONISÍ, agonisesc, vb. IV. Tranz. A dobândi, a câstiga prin munca. ♦ A strânge, a pune deoparte; a economisi. – Din ngr. agonízome (aor. agonisthika) "a lupta".
agonisire, AGONISÍRE s.f. Actiunea de a agonisi. – V. agonisi.
agonisită, AGONISÍTĂ s.f. (Pop.) Agoniseala. – V. agonisi.
agoniza, AGONIZÁ, agonizez, vb. I. Intranz. A fi în stare de agonie. – Din fr. agoniser, lat. agonisari.
agonizant, AGONIZÁNT, -Ă, agonizanti, -te, adj. Care agonizeaza; muribund. – Din fr. agonisant.
agora, AGORÁ s.f. Piata publica în orasele Greciei antice, unde se aflau principalele institutii si unde se tineau adunarile publice; p. ext. adunare a poporului care se tinea în aceasta piata. – Din fr. agora.
agorafobie, AGORAFOBÍE, agorafobii, s.f. Team