Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru a vorbi
adresă, ADRÉSĂ, adrese, s.f. 1. Indicatie (pe scrisori, pe colet etc.) cuprinzând numele si domiciliul destinatarului. ♦ Date care indica domiciliul unei persoane. ♢ Expr. (A spune, a vorbi etc. ceva) la adresa cuiva = (a spune, a vorbi etc. ceva) cu privire la cineva. A gresi adresa = a) a nimeri în alt loc sau la alta persoana decât cea indicata; b) (fam.) a avea o parere gresita despre cineva sau ceva, a se însela asupra cuiva. 2. Comunicare oficiala facuta în scris de o organizatie, o institutie etc. 3. (Inform.) Expresie (numerica) pentru localizarea informatiei în memorie (3). – Din fr. adresse.
aduce, ADÚCE, adúc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru si a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). ♢ Expr. Ce vânt te-aduce? se spune cuiva care a venit pe neasteptate. 2. Tranz. A apropia ceva de sine sau de o parte a trupului sau. ♦ A da unui lucru o anumita miscare sau directie. ♢ Expr. A o aduce bine (din condei) = a vorbi sau a scrie cu dibacie; a se dovedi abil, diplomat într-o anumita împrejurare. A aduce vorba de (sau despre) ceva = a îndrepta discutia asupra unui obiect, a pomeni despre... 3. Tranz. A produce, a procura, a pricinui, a cauza. 4. Tranz. A face sa ajunga într-o anumita situatie, stare. 5. Intranz. A semana întrucâtva cu cineva sau cu ceva. 6. Tranz. si refl. (În expr.) A-si aduce aminte = a(-si) aminti. – Lat. adducere.
monologa, MONOLOGÁ vb. intr a vorbi de unul singur; a soliloca. (< fr. monologuer)
afazie, AFAZÍE, afazii, s.f. Pierdere totala sau partiala a facultatii de a vorbi si de a întelege limbajul articulat. – Din fr. aphasie.
afonie, AFONÍE s.f. Imposibilitate de a vorbi ca urmare a lezarii laringelui sau a nervilor acestuia. – Din fr. aphonie.
agramatism, AGRAMATÍSM s.n. Necunoastere a scrierii si a vorbirii corecte; lipsa totala de învatatura; p. ext. incultura, ignoranta. – Din germ. Agrammatismus, fr. agrammatisme.
aiura, AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. 1. A fi în stare de delir; a delira. ♦ A vorbi fara sens, a spune lucruri absurde, a debita absurditati. 2. (Rar) a se pierde în visari. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).
aiurea, AIÚREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în alta parte; undeva, altundeva. ♢ Într-aiurea = fara tinta; la întâmplare. ♢ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fara rost, a bâigui. ♢ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zapacit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.
alalie, ALALÍE, alalii, s.f. (Med.) Incapacitate de a vorbi sau de a pronunta unele sunete; logoplegie. – Din fr. alalie.
monofazie, MONOFAZÍE s. f. tulburare a vorbirii în care bolnavul repeta un singur cuvânt sau o singura propozitie. (< engl. monopfazia)
altul, ÁLTUL, ÁLTA, altii, altele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu alta fiinta sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de fata sau care este cel obisnuit) Sa raspunda altul. ♢ Expr. Unuia (si) altuia = oricui, Unii (si) altii = multi. Unul ca altul = la fel, deopotriva, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul dupa altul = succesiv. ♦ (Cu forma feminina si sens neutru) Poveste, întâmplare. ♢ Expr. Alta (acum)!, exprima dezaprobarea fata de o propunere sau o veste neasteptata. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (si) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice pret; fara a se gândi prea mult. Pâna una-alta = deocamdata. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorba-n vorba. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanta cu "unul", "una") Celalalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.
aluzie, ALÚZIE, aluzii, s.f. Cuvânt, expresie, fraza prin care se face o referire la o persoana, la o situatie, la o idee, fara a o exprima direct. ♢ Expr. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau ceva); a viza. [Var.: (înv.) aluziúne s.f.] – Din fr. allusion, lat. allusio, -onis.
mongol, MONGÓL, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Mongolia. II. adj. referitor la mongoli; mongolic. ♢ (s. f.) limba vorbita în Mongolia. (< fr. mongol)
ălălalt, ẮLĂLALT, ÁIALALTĂ, aialalti, alelalte, pron.dem., adj.dem. (Pop. si fam.) Celalalt. A vorbit alalalt. Partea aialalta. [Gen.-dat.sg.: aluilalt, aleilalte; gen.-dat.pl.: alorlalti, alorlalte. – Var.: alalalt, allalt, áilalta pron.dem., adj.dem.] – Ăl(a) + alalt (=alalalt).
mod, MOD s. n. 1. fel, chip, maniera; procedeu, metoda. o (ec.) ~ de productie = modul istoriceste determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existentei si dezvoltarii societatii; ~ de viata = continutul si formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale si spirituale ale unei societati. 2. categorie gramaticala specifica verbului, care exprima aprecierea vorbitorului fata de actiune. ♢ (despre parti de vorbire, propozitii sau parti de propozitii) de ~ = care are sensul, functia de a arata modul. 3. (muz.) structura unei game determinata de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concreta pe care o iau figurile silogismului în functie de calitatea si cantitatea judecatilor componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)
bate, BÁTE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat si violent (cu palma, cu pumnul, cu batul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gura, peste picioare. A bate la palma, la talpi, la spate. A bate în cap. ♢ Expr. (Tranz.) A fi batut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Batut în cap = prost, nebun, ticnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi usor cu palma umarul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atentia, a-l reconforta sau a-i arata bunavointa; a lovi în acelasi fel o parte a corpului unui animal spre a-l linisti sau a-l mângâia. ♢ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicali, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burta cu cineva = a fi într-o intimitate familiara cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzactie, dând mâna cu el în semn de învoiala. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dusman în lupta, în razboi. ♢ Expr. A bate un record (sportiv) = a depasi un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se razboi. ♢ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ♢ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opozitie, în contradictie, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se lumineaza de ziua sau amurgeste. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul pâna-i cald. ♢ Loc. vb. (Fam.) A bate la masina = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ♢ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate moneda = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredintat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau masura) = a lovi (usor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucati muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multa cale) = a parcurge o distanta lunga. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o actiune, a nu înainta într-o problema. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discuta, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect tintuindu-l de ceva. A batut tablourile pe pereti. Batuse capacul lazii în cuie. ♦ A freca învârtind si lovind de peretii unui vas. Batem albusurile pâna se fac spuma. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apasa producând basici, rani sau bataturi. Ma bate un pantof. ♦ (La razboiul de tesut) A presa cu spata firele din bateala. II. Intranz. 1. A izbi în ceva facând zgomot; a ciocani (la poarta, la usa, la fereastra). Valurile bat de zidurile cetatii. Cine bate oare la fereastra mea? ♢ Expr. A bate la usa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropai. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gura degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trancani. 2. A face o miscare (relativ regulata). ♢ Expr. A bate din aripi = (despre pasari) a face miscarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate matanii = a îngenunchea si a atinge fruntea cu pamântul de mai multe ori la rând, în semn de pocainta sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului omenesc) A avea pulsatii ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frica. Îmi bat tâmplele. ♢ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A functiona dereglat, scotând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul pâna la o anumita distanta, pâna într-un anumit punct. O pusca veche care nu mai batea decât la 100 de pasi. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A latra. ♦ Intranz.si tranz. (Despre astri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ti palaria, sa nu te bata soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critica la ceva. Bate în ciocoi. ♢ Expr. A-si bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fata, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindina, bruma) A cadea (lovind) peste semanaturi, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din lupta; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanta de... Bate în albastru. III. Intranz. si tranz. A emite zgomote ritmice care indica ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite tacanitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ♢ Expr. (Tranz.) A bate o telegrama (sau o depesa) = a da, a transmite o telegrama. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toaca etc.) A emite sunete ritmice cu o anumita semnificatie. – Lat. batt(u)ere.
bălmăji, BĂLMĂJÍ, balmajesc, vb. IV. Tranz. 1. A amesteca, a încurca mai multe lucruri. ♦ A zapaci, a ameti pe cineva cu vorba. 2. A vorbi încurcat, îngaimat sau fara rost. [Var.: balmojí, bolmojí vb. IV.] – Din balmos.
bâigui, BÂIGUÍ, bấigui, vb. IV. Intranz. si refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. b o l y o n g n i "a rataci".
bengali, BENGALÍ s.m., adj. (Rar) 1. S.m. Nume dat mai multor pasari, înrudite cu vrabia, cu penajul colorat în albastru ori cafeniu, originare din India. 2. Adj. (În sintagma) Limba bengali = limba vorbita în Bengal (India). [Acc. si: bengáli] – Din fr. bengali.
bine, BÍNE adv., s.n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ♢ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învatatura, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (sa...) = a(-i) veni cuiva la îndemâna; a fi avantajat de o situatie prielnica. ♢ (În formule de salut) Bine ai (sau ati) venit (sanatos, sanatosi)! ♢ (Referitor la sanatate) A se simti bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, bautura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ti-e bine? = a) (ce), nu esti sanatos? ai o slabiciune fizica?; b) (ce), esti nebun? nu esti în toate mintile? 2. În concordanta cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Sa te porti bine cu oricine. ♦ Expr. (Fam. si ir.) Bine ti-a facut! = asa trebuia, asa se cuvenea sa-si faca (pentru purtarea ta urâta, condamnabila)! ♦ În concordanta cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cânta si danseaza bine. Cu rochia asta iti sade bine. ♢ Barbat sau femeie bine facut(a) = barbat sau femeie chipes(a). ♦ În concordanta cu adevarul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine ca asa stau lucrurile. Sa stiu bine ca mor, si nu ma las pâna nu-mi aflu dreptatea! ♢ De-a binelea = de-adevarat, cu adevarat. ♦ (Având valoarea unei afirmatii) Bine, am sa procedez cum vrei tu! ♢ Expr. (Ca) bine zici = (ca) zici asa cum trebuie. Ei bine... = dupa cum spuneam... ♦ Cu grija, cu atentie. Uita-te bine si învata. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani si mai bine. ♦ Mult si prielnic. A plouat bine. A mâncat si a baut bine. II. S.n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ♢ Om de bine = om care actioneaza în folosul, în sprijinul, care ajuta pe cei din jurul sau. ♢ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Sa-ti (sau sa va) fie de bine! = a) sa-ti (sau sa va) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (gresit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lauda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândete, cu întelegere, cu bunavointa fata de cineva suparat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca stiinta. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, placut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc dupa gr. Agathos, germ. das Gut).
blama, BLAMÁ, blamez, vb. I. Tranz. A exprima public dezaprobarea fata de o atitudine, un act, un gest etc. considerate reprobabile. ♦ A vorbi de rau, a defaima. – Din fr. blâmer.
blehăi, BLEHĂÍ, bléhai, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A latra. 2. Intranz. Fig. A vorbi într-una si fara rost. – Onomatopee.
bleşti, BLESTÍ, blestesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A rasufla (greu), a-si trage (cu greu) rasuflarea. 2. A îngaima, a vorbi (greu). ♦ Tranz. si refl. A (se) molesi, a (se) înmuia, a slabi; a (se) pleosti. 3. A vorbi mult; a flecari, a trancani. – Cf. sl. b l e n s t i, scr. b l e š t i t i.
blodogori, BLODOGORÍ, blodogoresc, vb. IV. Intranz. (Rar) A vorbi neînteles (într-o limba straina), neclar. – Din sl. blagodariti.
bobot, BÓBOT, bobote, s.n. 1. (Înv. si reg.; precedat de "în", "din") Întâmplare. ♢ Expr. A vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) în bobote (sau în bobot) = a vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) fara rost, la întâmplare, fara socoteala, într-aiurea. 2. (Reg.) Acces (de furie, de mânie). [Var.: bóbota s.f.] – Din bg., scr. bobot.
bolborosi, BOLBOROSÍ, bolborosesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A vorbi nedeslusit. ♦ A vorbi într-o limba straina (pe care ascultatorii nu o înteleg). 2. Intranz. (Despre lichide) A gâlgâi, a scoate un zgomot asemanator cu cel al apei care fierbe. ♦ (Pop.) A chiorai. – Formatie onomatopeica.
bombăni, BOMBĂNÍ, bombanesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi pentru sine, încet si fara a articula raspicat sunetele. ♦ Tranz. A sâcâi pe cineva, aratându-i nemultumirea prin vorbe spuse parca pentru sine. 2. (Despre copiii mici) A produce sunete nearticulate. – Formatie onomatopeica.
boscorodi, BOSCORODÍ, boscorodesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A vorbi (singur) spunând vorbe neîntelese. 2. Tranz. A face cuiva întruna observatii; a mustra mereu pe cineva. 3. Tranz. (Pop.) A descânta, a vraji. – Cf. ucr. b o ž k o r o d i t y.
bradifazie, BRADIFAZÍE s.f. Faptul de a vorbi cu o încetineala anormala. – Din. fr. bradyphasie.
breton, BRETÓN2, -Ă, bretoni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a peninsulei Bretagne (Franta), descendenta a vechilor celti. 2. Adj. Care apartine bretonilor2 (1), privitor la bretoni2. 3. S.f. Limba celtica vorbita de bretoni2 (1). – Din fr. breton.
butoi, BUTÓI, butoaie, s.n. 1. Vas de lemn facut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru pastrarea lichidelor, a muraturilor etc.; bute. ♢ Expr. Butoi fara fund = se spune despre cei care beau fara masura. A vorbi ca din butoi = a avea vocea ragusita. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Partea cilindrica la revolvere, în care se introduc cartusele. – Bute + suf. -oi.
calomnia, CALOMNIÁ, calomniez, vb. I. Tranz. A vorbi pe cineva de rau, a spune lucruri neadevarate despre cineva, a discredita pe cineva în onoarea sau reputatia sa; a defaima, a bârfi, a cleveti, a huli, a ponegri. [Pr.: -ni-a] – Din fr. calomnier, lat. calumniari.
carte, CÁRTE, carti, s.f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tiparita si legata sau brosata în volum. ♢ Carte albastra (sau alba, neagra etc.) = publicatie oficiala a unui guvern care contine documente justificative privitoare la o problema politica. ♢ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învatat; a vorbi asa cum trebuie; a face caz de eruditia sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învatat. Cum scrie la carte = asa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoana care citeste, studiaza mult; carturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proportii mari. 2. Fig. Cunostinte de scriere si de citire; învatatura, stiinta, cultura. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Carnet cu date personale, care atesta sau confera unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ♢ Carte de munca = carnet de munca. 2. Bucata de carton, cu însemnari scrise sau tiparite, careia i se dau diferite întrebuintari: pentru corespondenta (carte postala), ca permis de intrare la un concert, la o biblioteca (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizita) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferentiate dupa culorile, semnele si figurile imprimate pe ele si întrebuintate la anumite jocuri de noroc. ♢ Expr. A da cartile pe fata = a-si arata gândurile sau planurile, a spune adevarul. A(-si) juca ultima carte = a face o ultima încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile si a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperata) în scopul atingerii unui ideal. A da în carti = A pretinde ca ghiceste viitorul cu ajutorul cartilor de joc. III. (Înv. si pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovada. ♢ Carte de judecata = hotarâre, sentinta judecatoreasca. – Refacut din carti (pl. lui •carta < lat. charta), prin analogie cu parte-parti; (II) din fr. carte.
catafazie, CATAFAZÍE, catafazii, s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii, constând în repetarea mecanica a acelorasi fraze sau cuvinte. – Din fr. cataphasie.
catalan, CATALÁN, -Ă, catalani, -e, subst., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie care se gaseste pe teritoriul Cataloniei (Spania) si izolat în Franta, Italia, America Latina etc.; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine Cataloniei sau catalanilor (1). 3. S.f. Limba romanica vorbita de catalani (1). – Din fr. catalan.
catedră, CATÉDRĂ, catedre, s.f. 1. Pupitru sau masa speciala, asezata de obicei pe o estrada, de la care vorbesc profesorii, oratorii etc. ♢ Expr. A vorbi (ca) de la catedra = a vorbi savant, livresc, afectat. 2. Post în învatamânt; functie de profesor. ♦ Unitate de baza dintr-o institutie de învatamânt superior, în cadrul careia se desfasoara activitatea didactica, metodica si de cercetare stiintifica în domeniul uneia sau mai multor discipline. – Din lat. cathedra.
categorisi, CATEGORISÍ, categorisesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A aseza ceva dupa categorii (3). 2. Fig. A califica, a caracteriza pe cineva; p. ext. a vorbi de rau pe cineva. [Var.: (înv.) catigorisí vb. IV] – Din ngr. katigórisa (aor. lui katigorí).
căsca, CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ♢ Expr. A casca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naiva; p. ext. a umbla fara nici o treaba, a pierde vremea. A casca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a baga de seama, a fi atent. ♢ Compus; casca-gura s.m. = gura-casca. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o miscare de inspirare adânca, urmata de o expiratie prelungita, tradând oboseala, plictiseala si mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (putin); a se crapa. – Lat. •cascare.
cârâi, CÂRÂÍ, cấrâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre unele pasari; la pers. 3) A scoate sunete caracteristice, neplacute, scurte si guturale. 2. Intranz. Fig. (Peior.) A vorbi cu un ton ascutit si strident, care tradeaza ostilitate. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A cicali, a bate la cap pe cineva. ♦ Refl. recipr. A se certa. Toata ziua se cârâie. – Câr + suf. -îi.
ceh, CEH, -Ă, cehi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Cehiei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Cehiei sau populatiei ei, privitor la Cehia sau la populatia ei; cehesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de cehi (1), facând parte din ramura apuseana a limbilor slave. – Din ceh. čech. Cf. sl. c ĕ h ŭ.
chinez, CHINÉZ2, -Ă, chinezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Chinei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Chinei sau chinezilor2 (1), privitor la China sau la chinezi2; chinezesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de chinezi2 (1). [Pl. m. si chineji – China (n. pr.) + suf. -ez.
clăbuc, CLĂBÚC, clabuci, s.m. 1. Spuma facuta de sapunul amestecat cu apa. ♦ Spuma care apare la suprafata unor lichide când sunt agitate, când fierb sau când fermenteaza. 2. Saliva spumoasa, albicioasa (si cu basici). ♢ Expr. A face clabuci la gura = A vorbi mult si cu furie. 3. Sudoare spumoasa pe care o fac animalele, mai ales caii, din pricina efortului si a caldurii. 4. (Rar, la pl.) Rotocoale de fum sau de aburi. – Din bg. klabuk, scr. klobuk.
dalmat, DALMÁT, -Ă, dalmati, -te, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana nascuta si crescuta în Dalmatia. 2. Adj., s.m. si f. (Locuitor) din Dalmatia. ♦ (Substantivat, f.) Limba romanica ce s-a vorbit în Dalmatia. – Din fr. dalmate.
danez, DANÉZ, -Ă, danezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Danemarcii sau este originara din Danemarca. 2. Adj. Care apartine Danemarcii sau populatiei ei; privitor la Danemarca sau la populatia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba germanica vorbita de danezi. – Din it. danese.
dar, DAR2, daruri, s.n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fara plata cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ♢ Loc. adj. De dar = primit gratis, daruit. ♢ Loc. adv. În dar = fara plata, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donatie. 2. (Bis.) Prinos, ofranda. ♢ Sfintele daruri = pâinea si vinul sfintite pentru cuminecatura. II. 1. Însusire (cu care se naste cineva); aptitudine, vocatie, talent. ♢ Expr. A avea darul sa... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea sa..., a fi în stare sa..., a fi de natura sa... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul betiei = a fi (sau a deveni) betiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (În conceptia crestina) Ajutor pe care îl acorda Dumnezeu omului; mila, har divin. ♢ Darul preotiei = dreptul de a exercita functiile preotesti. – Din sl. darú.
galic, GÁLIC2, -Ă, galici, -ce, adj. Care apartine galilor1, privitor la gali1. Razboaiele galice. ♢ Cocosul galic = emblema (reprezentând un cocos) care simbolizeaza Franta. ♦ (Substantivat, f.) Limba celta vorbita de gali1. – Din lat. Gallicus.
gargarisi, GARGARISÍ, gargarisesc, vb. IV. Refl. A face gargara. ♦ Tranz. si refl. Fig. (Peior.) A vorbi nedeslusit sau fara sir, fara logica. – Din ngr. ghargharízo.
gângăvi, GÂNGĂVÍ, gângavesc, vb. IV. Intranz. si refl. A vorbi nedeslusit, greu si împiedicat, repetând silabele; a (se) bâlbâi. ♦ Tranz. si intranz. Fig. A exprima, a formula cu greutate o idee. – Din gângav.
ghilimele, GHILIMÉLE s.f. pl. Semn de punctuatie în forma de doua mici unghiuri sau de doua mici virgule dispuse paralel, care închid între ele citate, o vorbire directa, titluri de opere ori nume de institutii, cuvinte carora li se da un sens (stilistic) special sau asupra carora vorbitorul vrea sa insiste, traducerea ori sensul unui cuvânt; semnele citarii. [Var.: ghileméle, (rar) ghiliméte s.f. pl.] – Din fr. guillemets.
glas, GLAS, glasuri, s.n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifica omului de a emite sunete articulate; voce. ♢ Loc. adv. Într-un glas = (toti) deodata; în unanimitate. ♢ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înalta) glasul = a vorbi, a raspunde cu un ton ridicat, tare, rastit; a protesta. A capata (sau a prinde) glas = a capata curaj, a-si reveni (si a începe sa vorbeasca). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-si pierde) glasul = a nu mai putea sa vorbeasca, sa raspunda; a nu mai avea ce raspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al pasarilor. ♦ Strigat produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apa etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, stire. 4. Denumire data scarii muzicale în cântarea bisericeasca rasariteana. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (3) fundamentale dupa care se executa cântarile bisericesti. – Din sl. glasŭ.
glăsui, GLĂSUÍ, glasuiesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. (Azi poetic si fig.) A vorbi, a spune. ♦ Intranz. (Despre texte scrise; la pers. 3) A contine, a exprima. 2. Tranz. (Rar) A cânta, a intona. – Glas + suf. -ui.
metaforiza, METAFORIZÁ vb. intr. a folosi metafore, a vorbi în metafore; a da unui cuvânt valoare metaforica. (< fr. métaphoriser)
glumă, GLÚMĂ1, glume, s.f. Scurta poveste plina de haz (si cu un final neasteptat), care provoaca râs si veselie. V. anecdota. ♢ Loc. adv. În gluma = fara nici o intentie serioasa, fara rautate. Fara gluma = în mod serios. Nu gluma! = cu adevarat, serios. ♢ Expr. A se întrece (sau a merge prea departe) cu gluma = a-si permite prea mult, a întrece limita admisa în atitudini, comportare. A lasa gluma (la o parte) = a vorbi serios. A lua (ceva) în gluma = a nu lua (ceva) în serios, a nu da importanta; a subestima. A nu sti (sau a nu întelege) de gluma, se spune (ca repros) despre cineva care se supara când glumesti cu el. A nu-i arde (cuiva) de gluma = a fi indispus, suparat, necajit. Nu-i (de) gluma = e lucru serios, îngrijorator. ♦ Fapta hazlie; pacaleala. – Din sl. glumŭ, bg. gluma.
glumi, GLUMÍ, glumesc, vb. IV. Intranz. A spune glume1; a vorbi în gluma, fara intentii serioase. ♢ Expr. A nu glumi cu... = a) a lua în consideratie cu toata seriozitatea; b) a nu arata nici un fel de îngaduinta, a nu face nici o concesie. Nu-i de glumit cu... = trebuie luat în serios, trebuie privit cu toata seriozitatea. – Din sl. glumiti sen. Cf. g l u m a 1.
grai, GRAI, graiuri, s.n. 1. Glas, voce. ♢ Loc. adv. Într-un grai = într-un glas, toti deodata. ♢ Expr. A prinde (sau a da) grai = a începe sau a se hotarî sa vorbeasca. A-i pieri (sau a-si pierde) graiul = a nu mai putea sa vorbeasca (de emotie, de frica etc.), a amuti; a nu mai avea ce sa spuna. 2. Facultatea de a vorbi. ♢ Loc. adv. Prin viu grai = oral. 3. Limba. ♦ Fel de a vorbi. 4. Unitate lingvistica subordonata dialectului, caracteristica pentru o regiune mai putin întinsa; p. ext. dialect. 5. (Rar) Vorba, cuvânt. – Din grai (derivat regresiv).
grăi, GRĂÍ, graiesc, vb. IV. Intranz. si tranz. (Pop.) A zice, a spune; a vorbi. – Din bg. graja, scr. grájati.
guarani, GUARÁNI s.n. Limba indiana vorbita în Paraguay. – Din fr. guarani.
gură, GÚRĂ, guri, s.f. I. 1. Cavitate din partea anterioara (si inferioara) a capului oamenilor si animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele si deschizatura dintre ele; buze. ♢ Loc. adv. Gura-n gura = foarte aproape unul de celalalt. ♢ Expr. A(-i) da (cuiva) o gura = a saruta (pe cineva). Cu sufletul la gura = a) abia mai putând respira (de emotie sau de oboseala); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mâna pâna la gura = a uita repede, a fi uituc. Parca se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care manânca lacom sau vorbeste repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a disparea. A scoate (sau a scapa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A tipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gura de sarpe = a tipa din rasputeri, deznadajduit. A se zvârcoli ca în gura de sarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gura = (despre cai) a se supune usor (sau greu) la miscarile ce i se fac cu frâul. ♢ Compuse: gura-casca (sau -cascata) = persoana care-si pierde vremea în zadar sau care dovedeste neglijenta, dezinteres condamnabil; persoana care sta absenta, care nu întelege ce i se spune; gura-de-lup = a) defect congenital de conformatie a fetei omului, constând dintr-o despicatura la buza si la gingia superioara si în cerul-gurii, si în comunicarea cavitatii bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealta cu care se îndoaie tabla groasa; gura-leului = planta erbacee ornamentala cu flori de diverse culori, asemanatoare cu o gura (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = planta erbacee cu flori vinete-violete, având o margine alba sau galbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sarutare, sarut. 2. Gura (I 1) considerata ca organ cu care cineva se hraneste. ♢ Expr. A pune (sau a lua, a baga) ceva în gura = a mânca (putin). A i se face gura punga = a avea o senzatie de astringenta din cauza unor alimente acre introduse în gura. A da (cuiva) mura-n gura = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fara sa faca cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucatura, sorbitura, înghititura. ♢ Expr. Nici o gura de apa = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hranit. 3. Gura (I 1) considerata ca organ al vorbirii; cloanta. ♢ Expr. A tacea din gura = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva sa nu mai vorbeasca, a pune pe cineva în situatia de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gura = a) a spune tocmai ceea ce voia sa zica altul în clipa respectiva; b) a întrerupe pe cineva când vorbeste. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul sa vorbeasca; a schimba, a atenua tonul si continutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scapa gura = a destainui ceva fara voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit sa spuna. A avea gura (sau a fi gura) sparta = a nu putea tine un secret, a dezvalui orice secret. A fi slobod la gura = a vorbi mult si fara sfiala, depasind uneori limitele bunei-cuviinte. A fi cu gura mare = a fi certaret. A avea o gura cât o sura = a vorbi mult si tare. A-si pazi (sau tine etc.) gura = a-si impune tacere; a fi prudent în tot ce vorbeste. A(-i tot) da din gura (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o melita, ca o moara stricata sau hodorogita sau ca o pupaza) = a vorbi repede si fara întrerupere; a flecari. A fi bun de gura = (adesea peior.) a vorbi mult si cu usurinta, a se pricepe sa-si pledeze cauza, sa convinga. A fi rau de gura (sau gura rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rau, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) tine seama de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumatate de gura (sau cu gura jumatate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotarât, fara convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se tine de cuvânt, sau care se lauda cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gura = a nu gasi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l gasi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gura în gura = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generatie în generatie. ♢ Compus: gura-sparta = om flecar, limbut, care nu poate tine un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorba, spusa, marturisire. ♢ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoana care nascoceste) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge sa fie vorbit de rau. A te lua dupa gura cuiva = a actiona (în mod gresit) dupa sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lânga cineva pentru a-l convinge sa faca un lucru; a cicali pe cineva. ♦ Glas, grai. ♢ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tacut, linistit, potolit. Cât îl tine (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din rasputeri. A nu avea gura (sa raspunzi sau sa spui ceva) = a nu avea putinta sau curajul (de a mai raspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Galagie, tipat, cearta. ♢ Loc. vb. A sta (sau a sari, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se rasti la cineva. ♢ Expr. A da gura la câini = a striga la câini sa nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbeste; vorbitor. ♢ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerata ca organ al cântarii. II. Deschizatura a unui obiect, a unei încaperi etc., prin care intra, se introduce, se varsa, iese etc. ceva, prin care se stabileste o comunicatie etc. Gura vasului. Gura camasii. Gura de canal. Gura fluviului. ♢ Gura de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept si din cea care se petrece pe dupa gâtul calului. Gura de apa = instalatie care serveste pentru a lua apa dintr-o retea de distributie. Gura de incendiu = gura de apa la care se monteaza un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gura de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gura artificiala = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incinta acustica, de forma si dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice sa fie asemanatoare cu acelea ale gurii umane. ♢ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeala înainte de a începe tesutul; b) a se înstari. A prins pânza gura = s-a facut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula "gâtlej, gât".
guşă, GÚSĂ, gusi, s.f. 1. (La pasari) Portiune mai dilatata, în forma de punga, a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. ♢ Compus: gusa-porumbului (sau -porumbelului) = a) planta erbacee cu frunze opuse si ascutite, cu flori albe-verzui, cu fructul în forma de bobite negre (Cucubalus baccifer); b) planta erbacee cu flori albe, cu fructul o capsula (Silene cucubalus); c) odolean. 2. (La animalele amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care ajuta, împreuna cu muschii respectivi, la respiratie. ♦ (La reptile) Barbie. 3. (La oameni) Umflatura patologica formata în partea anterioara a gâtului prin marirea glandei tiroide; boala care provoaca aceasta umflatura. 4. Cuta de grasime care atârna sub barbie la unele persoane. 5. (Fam.) Gât. ♦ Gâtlej. ♢ Expr. A râde din gusa = a râde afectat, fortat. A vorbi din gusa = a) a vorbi gros; b) a vorbi afectat. 6. Partea de sub gât a unei blani sau a unei piei. 7. (În sintagma) Gusa de conducta = cuta care se formeaza uneori la curbarea unei tevi. – Lat. geusiae.
haide, HÁIDE interj. 1. Exclamatie care exprima un îndemn (la o actiune). ♢ (Cu ton de comanda, exprimând nerabdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, vino mai repede! ♦ Exclamatie care exprima încercarea de a îmbuna pe cineva. 2. (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. ♢ (Adverbial, în compuse) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. ♢ (Marcheaza începutul unei actiuni) Lua toporul si haide la treaba. 3. (În expr.) Haida-de!, exclamatie prin care se respinge o parere sau se dezaproba o comportare; as! Haide-haide sau haide-hai, se spune când mustram cu indulgenta pe cineva care nu ia în seama sfaturile sau avertismentele noastre. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.
hăpăi, HĂPĂÍ, hapaiesc, vb. IV. Tranz. 1. A mânca înghitind repede si cu zgomot. 2. (Rar) A vorbi repede si fara sir (mâncând cuvintele). – Hap1 + suf. -ai.
hărhăti, HĂRHĂTÍ, harhatesc, vb. IV. Intranz. (Reg.; despre mai multe persoane) A vorbi deodata, a face larma. ♦ Refl. recipr. A se certa, a se sfadi. [Var.: harcatí vb. IV] – Din harhat.
hârâi, HÂRÂÍ, hấrâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme stricate; la pers. 3) A scoate un zgomot dogit. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli; a respira greu, a hârcâi. ♦ (Peior.) A vorbi neclar, mormait. ♦ A sforai. 3. Intranz. (Despre câini; la pers. 3) A mârâi. 4. Refl. recipr. A se certa, a se ciondani. ♦ Tranz. (Fam.) A întarâta, a irita pe cineva. 5. Refl. (Rar) A se freca, a se lovi cu zgomot de ceva. – Hâr + suf. -âi.
hemifonie, HEMIFONÍE s.f. Incapacitate de a vorbi cu glas tare. – Din fr. hémiphonie.
hispanism, HISPANÍSM s.n. Cuvânt, expresie luata din limba spaniola; fel de a vorbi propriu limbii spaniole. – Din fr. hispanisme.
hitit, HITÍT, -Ă, hititi, -te, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte dintr-o populatie de limba indo-europeana care a patruns în mileniul al II-lea a. Cr. în Asia Mica. 2. Adj. Care apartine hititilor (1), privitor la hititi. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de hititi. – Din fr. hittite.
hodorogi, HODOROGÍ, hodorogesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, mai ales despre vehicule uzate, vechi; la pers. 3) A face zgomot (mare) în mers; a hurui. ♦ A face zgomot cotrobaind undeva. 2. Intranz. Fig. A vorbi mult, tare si fara rost. 3. Refl. (Despre lucruri) A se uza, a se strica, a se darapana, a se hârbui. ♦ Fig. (Despre oameni) A se subrezi, a se ramoli de boala sau de batrânete. – Din hodorog1.
huli, HULÍ, hulesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) A spune vorbe de ocara sau de batjocura la adresa cuiva, a ocarî pe cineva; p. ext. a vorbi de rau, a calomnia, a defaima. – Din sl. huliti.
ilir, ILÍR, -Ă, iliri, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte din populatia de baza a vechii Ilirii sau era originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Iliriei sau ilirilor (1), privitor la Iliria sau la iliri. ♦ (Substantivat, f.) Limba indo-europeana vorbita în vechea Ilirie. – Din n. pr. Iliria (derivat regresiv).
imita, IMITÁ, imít, vb. I. Tranz. 1. A adopta întocmai felul de gândire, de comportare etc. al cuiva; a lua pe cineva ca de exemplu. ♦ A reproduce felul de a vorbi, de a cânta sau gesturile caracteristice ale cuiva. 2. A lua ca model opera sau felul de a lucra al unui artist, al unui scriitor etc. ♦ A reproduce cu fidelitate; a copia. – Din fr. imiter, lat. imitari.
imperfect, IMPERFÉCT, -Ă, imperfecti, -te, adj. (Adesea adverbial) Lipsit de perfectiune; cu defecte, cu lipsuri. ♢ Timp imperfect (si substantivat, n.) = timp verbal care apartine modului indicativ si care exprima o actiune din trecut, neterminata în momentul la care se refera vorbirea. – Din lat. imperfectus. Cf. fr. i m p a r f a i t.
mandat, MANDÁT s. n. 1. împuternicire data cuiva de catre o persoana sau o autoritate de a vorbi ori de a lucra în numele sau. o teritoriu sub ~ = forma de administrare a fostelor colonii, încredintate dupa primul razboi mondial spre administrare altor state. 2. functie, putere pe care o detine un membru ales de o adunare. 3. act procedural prin care cineva este chemat în fata justitiei sau încarcerat. 4. ordin de plata dat de un deponent de fonduri depozitarului sau. o ~ postal = formular-tip pentru expedierea banilor prin posta. (< fr. mandat, germ. Mandat)
manciurian, MANCIURIÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Manciuria. ♢ (s. f.) limba tunguza vorbita de manciurieni. (< Manciuria + -ian)
inimă, ÍNIMĂ, inimi, s.f. I. 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stânga a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contractiile sale ritmice, circulatia sângelui în organism, la om si la animalele superioare; cord1. ♦ Piept. 2. (Pop.) Stomac, burta, pântece, rânza. ♢ Expr. A (mai) prinde (de) inima = a scapa de senzatia de slabiciune dupa ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) capata putere. Pe inima goala = cu stomacul gol, fara a fi mâncat ceva. A (se) simti greu la inima = a-i fi greata, a-i veni sa verse. 3. (La cartile de joc) Cupa2. 4. Piesa sau organ de masina care are forma asemanatoare cu o inima (I 1). II. Fig. 1. Inima (I 1) considerata ca sediu al sentimentelor umane: a) (În legatura cu bucurii, placeri) I s-a bucurat inima când a auzit vestea cea buna. ♢ Loc. adv. Dupa (sau pe) voia (sau pofta) inimii = dupa plac, nestingherit, cum îi e dorinta. Cu (sau din) toata inima sau cu draga inima = cu tot sufletul, cu foarte mare si sincera placere. ♢ Expr. A râde inima în cineva sau a-i râde cuiva inima = a fi bucuros, satisfacut, multumit. A unge (pe cineva) la inima = a face (cuiva) placere; a încânta, a bucura (pe cineva). Cât îi cere (cuiva) inima = atât cât vrea, cât pofteste, cât are placere. A-i merge (cuiva ceva) la inima = a-i placea (ceva) foarte mult. A-si calca pe inima = a renunta la propriul punct de vedere, la propria opinie sau placere. (A fi) cu inima usoara = (a fi) fara griji, bine dispus, cu constiinta împacata. b) (În legatura cu suferinte, dureri, necazuri) Îl doare la inima când vede atâta risipa. ♢ Expr. A seca (sau a arde, a frige pe cineva) la inima = a provoca (cuiva) o durere morala, o suparare mare. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi mila de cineva. A i se topi inima = a suferi foarte tare. A se sfârsi la inima = a se îmbolnavi, a muri de durere, a fi colpesit de durere. A avea ceva pe inima = a fi chinuit de un gând neîmpartasit, a avea o taina în suflet. A-si racori inima = a spune ce are pe suflet, a-si descarca sufletul. A pune (ceva) la inima = a se supara (pentru ceva) mai mult decât merita. A-i strica (cuiva) inima = a-i spulbera (cuiva) buna dispozitie, a indispune (pe cineva), a mâhni (pe cineva). A ramâne cu inima fripta = a ramâne mâhnit, dezolat, îndurerat. Parca mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars (sau rosu) prin inima, se spune când cineva primeste pe neasteptate o veste trista sau când îl cuprinde o durere fizica în mod brusc. Inima albastra = suflet trist, îndurerat; tristete, melancolie, mâhnire, deprimare; furie, ciuda, mânie, necaz. Inima rea = mâhnire, durere, amaraciune. A-si face (sau a-i face cuiva) inima rea = a se mâhni (sau a mâhni pe cineva). c) (În legatura cu sentimente de iubire) Inima-mi zboara la tine. ♢ Expr. A avea (pe cineva) în (sau la) inima = a iubi (pe cineva). A-i ramâne (cuiva) inima la... = a ramâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a placut. A avea tragere de inima (pentru...) sau a-l trage (pe cineva) inima sa... = a se simti atras sa faca ceva. d) (În legatura cu bunatatea sau rautatea cuiva, în loc. si în expr.) Inima dreapta = om drept, cinstit, corect. Inima de aur = om bun. Slab de inima = milos, impresionabil, influentabil. Cu inima = bun, milos, întelegator, uman. A avea inima buna (sau de aur) sau a fi bun la inima (sau cu inima buna) = a fi bun, milos, întelegator, darnic. A avea inima deschisa = a fi sincer, cinstit. A spune de la (sau din) inima = a spune cu toata sinceritatea, fara reticente, a vorbi deschis, fara rezerve. A avea inima larga = a fi marinimos, milos, darnic. A se muia la inima sau a (i) se înmuia (cuiva) inima = a deveni bun, milos; a se îndupleca. A nu-l lasa pe cineva inima sa..., se spune când cineva nu-si poate opri pornirile bune, actiunile generoase. (A fi om) de inima = (a fi om) bun, saritor. A fi fara inima sau a fi rau (sau câinos, negru) la inima = a fi rau, înrait. (A avea) inima haina (sau salbatica) = (a fi) crud, neîntelegator, dusmanos, rau. (A avea) inima de piatra (sau impietrita) = (a fi) nesimtitor, rau, fara suflet, rece. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil la orice durere sau bucurie, a fi lipsit de omenie. e) (În legatura cu instincte sau presimtiri) Îmi spune inima ca s-a întâmplat o nenorocire. f) (În legatura cu curajul, cu îndrazneala sau cu energia, cu puterea de vointa sau de actiune a cuiva) Înfrunta pericolul cu inima rece. ♢ Cu inima = (loc. adv.) energic, cu viata; (loc. adj. si adv.) inimos, curajos; pasionat. ♢ Expr. A(-si) pierde inima = a-si pierde curajul, speranta, a se descuraja. A-si lua inima în dinti = a-si face curaj, a se hotarî sa întreprinda ceva. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune când cineva îsi recapata calmul, echilibrul si curajul dupa un moment de emotie sau de spaima. A (mai) prinde (la) inima = a capata (din nou) putere, curaj, a se restabili sufleteste, a nu-i mai fi teama. A-i tine cuiva inima = a încuraja, a consola pe cineva. A i se face (cuiva) inima cât un purice = a-i fi (cuiva) frica de ceva; a se descuraja. A i se taia inima = a-si pierde curajul. 2. Inima (I 1) considerata ca centru si simbol al vietii sufletesti. L-am sters din inima. ♢ Loc. adv. Din inima sau din toata inima, din adâncul inimii = din tot sufletul, cu toata puterea sufleteasca. ♢ Expr. (A fi) cu inima împacata = (a fi) cu constiinta împacata, linistita, curata. III. Fig. 1. Caracter, fire. Seamana cu tatal lui la chip si la inima. 2. Fiinta, om, individ. Înflacararea a cuprins toate inimile. IV. P. anal. 1. Mijloc, centru, interior. ♢ Expr. (Ir.) A rupe inima târgului = a) a cumpara ce este mai prost, a face o afacere proasta; b) a impresiona cu ceva foarte tare. 2. Piesa sau element de constructie care ocupa un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. ♢ Inima carului (sau a carutei = partea din mijloc a carului (sau a carutei), care leaga osia de dinainte cu cea de dinapoi. 3. Partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct; miez. 4. Partea cea mai importanta, esentiala a unui lucru. [Pl. si (înv) inime. – Var.: ínema s.f.] – Lat. anima.
malayalam, MALAYALÁM s. n. limba dravidiana vorbita în India. (< fr. malayalam)
malaiez, MALAIÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Malaiezia. ♢ (s. f.) limba vorbita în peninsula malaieza si pe coastele insulelor Indoneziei. (< fr. malais)
maia, MÁIA I. s. n. denumire data unor triburi de amerindieni din America Centrala, care au creat o stralucita civilizatie precolumbiana. II. adj. care apartine acestei populatii. ♢ (s. f.) limba vorbita de acestia. (< sp., fr. maya)
încleşta, ÎNCLESTÁ, înclestez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) strânge puternic, ca un cleste; a (se) întepeni. ♢ Expr. (Refl.) A i se înclesta (cuiva) falcile (sau gura) = a i se întepeni maxilarele; p. ext. a nu mai putea vorbi, a amuti. ♦ Tranz. A prinde strâns (ca într-un cleste) un obiect, un instrument. 2. Refl. A se agata cu desperare (de ceva), a se prinde puternic (cu mâinile, cu bratele) de ceva; a ramâne prins de ceva (sau de cineva). 3. Refl. recipr. A se lupta cu îndârjire, corp la corp; a se încaiera. ♦ Refl. Fig. (Despre batalii, razboaie) A deveni crâncen, a se înteti. – În + cleste.
încondeia, ÎNCONDEIÁ, încondeiez, vb. I. Tranz. 1. A împodobi ouale (de Pasti), obiectele de ceramica etc. cu desene (facute cu condeiul). ♦ Fig. (Pop.) A înnegri sprâncenele sau genele. 2. Fig. A vorbi de rau pe cineva; a defaima, a calomnia, a ponegri. – În + condei.
încurca, ÎNCURCÁ, încúrc, vb. I. 1. Tranz. 1. A încâlci fire, ata etc., a le face noduri astfel încât sa nu se mai poata descurca usor. ♦ (Pop.) A calca în picioare fânetele, semanaturile. 2. A schimba mereu drumul, directia pentru a îngreuia o urmarire, pentru a-si pierde urma. ♦ Refl. si tranz. A (se) rataci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o actiune, a stânjeni. ♢ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza bauturii, a unei emotii etc.). ♢ Compus: încurca-lume s.m. invar. = om care încurca pe altii, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. si refl. A face (pe cineva) sa-si piarda sau a-si pierde sirul ideilor; a (se) zapaci. ♢ Expr. (Se) încurca lucrurile = (se) creeaza o situatie complicata. confuza. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevarul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intentionat) o situatie confuza; a face un lucru de mântuiala; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. si refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate iesi (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zabovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. •incolicare (< colus "caier, fir").
îndruga, ÎNDRUGÁ, îndrúg, vb. I. Tranz. 1. A toarce lâna sau cânepa în fire groase si putin rasucite, necesare pentru anumite tesaturi; p. ext. a toarce grosolan si în graba. 2. (Fam.) A pronunta nedeslusit cuvintele, a îngaima; a exprima prost ceva; a fi fara sir la vorba; p. ext. a vorbi fara rost, nimicuri. ♢ Expr. A îndruga (la) verzi si uscate = a însira, a spune fleacuri, minciuni, vrute si nevrute. ♦ (Rar) A face ceva în pripa; a înjgheba. – În + druga.
întortocheat, ÎNTORTOCHEÁT, -Ă, întortocheati, -te, adj. (Despre drumuri, ape etc.) Sinuos, cotit. ♦ (Despre drumuri) Greu de gasit; încurcat2 (I 2). ♦ (Despre linii, fire etc.) Orientat în sensuri diverse. ♦ (Despre grafie; fig. despre modul de a vorbi, de a scrie) Complicat, cu reveniri, cu digresiuni. ♦ (Despre cladiri) Cu multe cotituri, cu împartire complicata. – V. întortochea.
japonez, JAPONÉZ, -Ă, japonezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Japoniei sau care este originara de acolo; nipon. 2. Adj. Care apartine Japoniei sau japonezilor (1), privitor la Japonia sau la japonezi; nipon. ♢ (Substantivat, f.) Limba vorbita de japonezi (1). – Din fr. japonais.
jargon, JARGÓN, jargoane, s.n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflecta dorinta celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor si care se caracterizeaza prin abundenta cuvintelor si expresiilor pretentioase, de obicei împrumutate din alte limbi. 2. (Înv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.
jargon, JARGÓN, jargoane, s.n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, profesionale etc., care reflecta fie dorinta celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor, fie tendinta de a folosi termeni specifici profesiunilor respective si care se caracterizeaza prin abundenta cuvintelor si expresiilor pretentioase, de obicei împrumutate din alte limbi, sau a celor de îngusta specialitate. 2. (Înv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.
kurd, KURD, -Ă, kurzi, -de, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care apartine unui popor care traieste în Turcia, Iran, Irak, Siria, Afganistan, Pakistan, precum si în câteva regiuni din fosta U.R.S.S., sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine kurzilor (1), privitor la kurzi. ♢ (Substantivat, f.) Limba vorbita de kurzi (1). – Din fr. kurde.
lega, LEGÁ1, leg, vb. I. I. Tranz. 1. A împreuna, a uni strâns (printr-un nod, o funda) capetele de sfoara, de ata, de sârma, de lant etc. (astfel încât sa formeze un tot). ♢ Expr. A lega (sau a strânge) baierile de la punga (sau pungii) = a face economii, a deveni (mai) econom. 2. A închide la gura un sac, o punga, o boccea etc., adunând marginile si înnodându-le sau petrecând în jurul lor o sfoara ale carei capete se înnoada; a strânge, a împacheta un obiect sau un material într-o învelitoare (basma, sac, punga etc.) si a o închide în felul aratat. ♢ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi zgârcit. ♦ A uni diferite lucruri într-un manunchi, într-un tot (prinzându-le laolalta). ♢ Expr. (Pop.) A (nu) lega doua în trei = a (nu) pune la o parte ceva din câstigul obtinut. 3. A fixa, a strânge ceva cu o funie, cu un siret etc. ca sa nu se desfaca sau sa nu se clatine. ♦ A strânge cu un cerc piesele care alcatuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 4. A prinde una de alta foile unei carti si a-i pune scoarte; a brosa, a cartona; p. restr. a coperta. II. 1. Tranz. A prinde, a agata, a atârna un obiect de altul cu ajutorul unei frânghii, a unui lant etc. 2. Tranz. Fig. A înlantui între ele sunete sau cuvinte pentru a vorbi. 3. Tranz. A stabili o legatura între doua puncte (îndepartate) în spatiu sau în timp. ♦ (Tehn.) A stabili o legatura între doua elemente ale unei instalatii sau între o instalatie si o sursa de forta (care-i asigura functionarea). 4. Tranz. si refl. Fig. A (se) înfiripa sau a (se) stabili relatii (din punctul de vedere al ideilor, al sentimentelor). ♦ Refl. A se ocupa cu râvna de ceva, a simti un mare atasament pentru o anumita preocupare, meserie. 5. Refl. Fig. A plictisi pe cineva (cautând cearta); a se agata de cineva. III. Tranz. 1. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frânghii, al unui lant etc.; a pune în lanturi, în fiare; a înlantui, a încatusa. ♢ Expr. Nebun de legat = a) nebun furios; b) persoana care se poarta ca un nebun. A lega pe cineva de mâini si de picioare = a împiedica pe cineva sa actioneze. A lega limba (sau gura) cuiva = a împiedica pe cineva sa vorbeasca. (Refl.) A i se lega limba = a nu mai putea vorbi sau a vorbi cu mare greutate. A i se lega picioarele = a nu mai putea umbla sau a umbla cu mare greutate. 2. A prinde un animal (de ceva) cu ajutorul unei legaturi pentru a-l împiedica sa fuga; a priponi. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga sa faca ceva; a se angaja, a se îndatora. 2. Tranz. (În superstitii si în basme) A opri, a împiedica de la ceva prin vraji. V. Tranz. si refl. A(-si) înfasura sau a(-si) acoperi o parte a corpului (reînnodând, prinzând); spec. a (se) pansa, a (se) bandaja. ♢ Expr. (Tranz.) A lega la ochi pe cineva = a însela pe cineva. (Refl.) Fiecare se leaga unde-l doare = fiecare îsi cunoaste greutatile proprii. A se lega la cap (când nu-l doare) = a-si crea complicatii inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A face rod; a rodi. 2. Refl. si intranz. (Despre sosuri, dulceturi etc.) A se îngrosa, a se închega. – Lat. ligare.
madamă, MADÁMĂ, madame, s.f. 1. (Astazi în forma madam) Termen de politete folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (maritata); doamna. 2. Femeie din personalul casnic al familiilor bogate. ♦ Femeie de serviciu la un hotel. 3. (Înv.) Guvernanta. 4. (Înv.) Sotie. 5. (Peior.) Femeie de moravuri usoare; spec. patroana a unei case de prostitutie. [Var.: madám s.f.] – Din fr. madame.
mamă, MÁMĂ, mame, s.f. 1. Femeie considerata în raport cu copiii ei, nume pe care i-l dau copiii acestei femei când i se adreseaza sau când vorbesc despre dânsa; maica, muica, mamaie, mamaca, neneaca. ♢ Mama eroina = (În trecut) titlu care se acorda femeilor cu cel putin zece copii în viata. ♢ Loc. adj. de mama = (despre relatii de rudenie) care se afla în linie materna. ♢ Expr. Vai de mama mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). (De) mama focului = grozav, strasnic, extraordinar. La mama dracului = foarte departe. De când mama m-a (sau te-a, l-a etc.) facut = de când sunt (sau esti, este etc.) pe lume; de totdeauna. De (sau pe) când era mama fata (mare) = de foarte multa vreme. (Pop.) A cere cât pe ma-sa = a pretinde un pret exagerat. O mama de bataie = o bataie strasnica. ♦ Femela unui animal în raport cu puii ei. 2. (La voc.) Termen (afectuos) cu care o femeie se adreseaza copiilor ei sau, p. ext. unei persoane mai tinere. Florico, mama, sa ne scrii!. 3. (În sintagmele) Mama mare (sau, pop., batrâna, buna) = bunica. Mama soacra = soacra. 4. Termen de politete folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vârsta). 5. Compus: mama (sau muma)-padurii (sau padurilor) = a) Personaj din mitologia populara, închipuit de obicei ca o batrâna urâta si rea, care umbla prin paduri, cântând sau bocind, ademenind copii sau chiar mâncând oameni; b) planta erbacee, parazita, cu tulpina fara frunze, acoperita cu solzi si cu flori purpurii (Latharea squamaria). 6. Fig. Izvor, cauza. [Var.: (reg.) múma s.f.] – Lat. mamma.
mare, MÁRE1, mari, adj. I. (Indica dimensiunea) Care depaseste dimensiunile obisnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparatie). ♢ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Litera mare = majuscula. ♢ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atentie. ♢ (Adverbial) Faina macinata mare. ♦ (Despre suprafete) Întins2, vast. ♢ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scara ampla; dupa un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Par mare. ♦ Încapator, spatios, voluminos. Vas mare. ♢ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasa a unei case taranesti, destinata oaspetilor. ♦ Lat; adânc. Apa mare. II. (Indica cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnata; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgatoare, viituri; de obicei în legatura cu verbe ca "a veni") Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnata, ridicat. ♦ (Despre preturi) Ridicat. ♢ Loc. adj. De mare pret = foarte valoros, pretios, scump. ♦ (Despre colectivitati) Numeros. III. (Arata rezultatul dezvoltarii fiintelor) Care a depasit frageda copilarie; care a intrat în adolescenta; care a ajuns la maturitate. ♢ Fata mare = fata la vârsta maritisului; virgina, fecioara. ♢ Expr. Sa cresti mare! formula cu care se raspunde unui copil la salut, cu care i se multumeste pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori si mici si mari = toti, toate, toata lumea; (în constructii negative) nimeni.l ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârsta. IV. (Indica durata; despre unitati de timp) De lunga durata, îndelung, lung. ♢ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care preceda sarbatoarea Pastilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indica intensitatea) 1. (Despre surse de lumina si caldura) Puternic, intens. ♢ Ziua mare = partea diminetii (dupa rasaritul soarelui) când lumina este deplina, intensa. ♢ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plina zi, la amiaza. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ♢ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certaret, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, naprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de miscare sau de deplasare) Care a depasit viteza obisnuita; crescut (ca viteza), marit. 5. (Despre stari sufletesti, sentimente, senzatii etc.) Intens, profund, tare. ♢ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ♢ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rusinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte mila (sau drag, rusine etc.) ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afara, peste masura. ♦ Grav. Greseala mare. VI. (Arata calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnatate deosebita; important, însemnat. ♢ Zi mare = zi de sarbatoare; zi importanta. Strada mare = nume dat în unele orase de provincie strazii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de larga circulatie, care leaga localitati importante. ♢ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresioneaza sau desteapta mirare; b) lucru care nu reprezinta nimic de seama, care reprezinta prea putin, care este nesemnificativ; c) (în constructii negative da contextului valoare afirmativa si invers) n-as crede sa (nu)... ♦ Hotarâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ♢ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamatie) exprima uimire, admiratie etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.) Mare minune sa (nu)... = ar fi de mirare sa (nu)..., n-as crede sa (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calitati exceptionale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Iesit din comun; deosebit. 3. Care ocupa un loc de frunte într-o ierarhie; cu vaza. ♢ Socru mare = tatal mirelui; (la pl.) parintii mirelui. Soacra mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ♢ Expr. A se tine mare = a fi mândru, semet, fudul. (Substantivat) A trage (sau a calca) mare = a-si da importanta; a cauta sa ajunga pe cei sus-pusi. La mai mare, urare adresata cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansari într-un post. Mare si tare sau tare si mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = capetenie, sef. ♦ Superior în ceea ce priveste calitatile morale. ♢ Expr. Mare la inima (sau la suflet) = marinimos, generos. ♦ Deosebit, ales2, distins. Mare cinste. ♢ Mare tinuta = îmbracaminte sau uniforma destinata pentru anumite solemnitati. ♦ (Despre ospete, serbari) Plin de stralucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.
prost, PROST, PROÁSTĂ, prosti, proaste, adj., s.m.si f. 1. Adj., s.m. si f. (Om) lipsit de inteligenta, fara judecata, fara minte; natarau, nerod, tont, prostanac. ♢ Expr. Un prost si jumatate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede usor; (om) naiv, credul. ♢ Expr. A-si gasi prostul = a-si gasi omul pe care sa-l poata însela usor, pe care sa-l poata duce de nas. 2. Adj., s.m. si f. (Înv. si pop.) (Persoana) fara stiinta de carte; (om) neînvatat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De conditie sociala modesta, din popor, de jos, de rând. ♢ (În trecut) Soldat prost = ostas fara grad; soldat. 4. Adj. Obisnuit, comun. ♦ De calitate inferioara, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este asa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, functional etc.); necorespunzator, nesatisfacator. ♦ (Adverbial; în legatura cu verbul "a vorbi") Stricat, incorect. ♦ (Despre situatii, stiri, întâmplari etc.) Neplacut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rau. ♦ Nepriceput, nepregatit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesiune etc. 6. Adj. Daunator; neprielnic. ♢ Expr. Gluma proasta (sau de prost gust) = gluma fara haz, care supara, jigneste. Vorba proasta = vorba îndrazneata sau injurioasa; p. ext. cearta. – Din sl. prostŭ.
quechua, QUÉCHUA adj. invar., s.f. invar. 1. S.f. invar. Populatie amerindiana care traieste în tinuturile muntoase din Peru, în vestul Boliviei si în zona de frontiera cu Bolivia a statelor Argentina si Chile. 2. Adj. invar. Care apartine sau este specific populatiei quechua (1). ♢ (Substantivat, f.) Limba amerindiana vorbita de populatia quechua (1). [Pr.: ché-ciu-a] – Cuv. sp.
rotaciza, ROTACIZÁ, rotacizez, vb. I. 1. Intranz. A vorbi cu rotacism. 2. Refl. (Despre consoane) A prezenta fenomenul de rotacism. – Din fr. rhotaciser.
ţarcă, ŢÁRCĂ, tarci, s.f. 1. (Ornit.) Cotofana. ♢ Expr. A-i umbla (cuiva) gura ca la (o) tarca = a fi limbut, a vorbi mult si fara rost. A sta ca tarca în par = a fi gata de plecare. 2. Fig. (Depr.) Gura (considerata ca organ al vorbirii). 3. Epitet depreciativ dat unei femei care vorbeste mult. – Din magh. szarka.
ţâfni, ŢÂFNÍ, tâfnesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A pufni pe nas de mânie, a vorbi cu ciuda. ♦ (Despre animale) A sufla cu putere pe nari, a sforai. – Din tâfna.
ţine, ŢÍNE, tin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mâna (sau în brate etc.) si a nu lasa sa scape. ♢ Expr. A-i tine (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi nas cuiva la cununie; b) a sta lânga cineva în ultimele clipe ale vietii cu o lumânare aprinsa în mâna (dupa un vechi obicei crestin). A-i tine (cuiva) cununa = a fi nas (cuiva) la cununie. A tine frânele tarii (sau împaratiei etc.) = a conduce, a stapâni, a guverna o tara etc. A tine pe cineva (sau ceva) în mâna = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) dupa bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mâna. A tine ursita (sau soarta) cuiva (în mâna) = a fi stapân pe viata cuiva si a dispune de ea dupa bunul sau plac. ♢ (Urmat de determinari introduse prin prep. "de", "de dupa" sau "pe dupa", arata partea de care se apuca) Ţinem pe bunic de mâna. (Refl. recipr.) Mergeau tinându-se de mâna. ♢ Intranz. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de", arata partea sau capatul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însusi) Ţine de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primeste! ♦ (Determinat prin "în brate" sau "îmbratisat") A cuprinde pe cineva cu bratele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbratisa. ♦ (Determinat prin "în mâna") A mânui o arma, o unealta, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apa etc.; în expr.) A tine mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A sustine un obiect greu (ridicat de la pamânt) si a nu-l lasa sa cada. 3. A sprijini pe cineva sa nu cada. ♦ Intranz. A nu lasa ca ceva care atârna sau pluteste sa cada sau sa se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ♢ Expr. A nu-l (mai) tine pe cineva pamântul = a nu mai putea fi suportat din cauza rautatii, faradelegilor etc. A nu-l (mai) tine pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerabdare etc. A nu-l mai tine (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apasa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini functia, a potoli o senzatie dureroasa etc.). ♦ A se mentine într-un loc, a nu se prabusi, a nu cadea de undeva. Se tine tare în sa. 2. Refl. A fi prins sau fixat usor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se tinea numai într-un cui. ♦ Intranz. si refl. A fi bine fixat sau întepenit undeva (si a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) tine bine. 3. Refl. (Cu determinari introduse prin prep. "de" sau "dupa") A merge în urma cuiva, pasind cât mai aproape de el si a nu-l parasi nici o clipa; p. ext. a fi mereu împreuna cu cineva, a fi nelipsit de lânga cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, staruind cu o rugaminte; a urmari pe cineva cu staruintele sale, cu insistentele sale pentru a-i câstiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua dupa cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinari modale) A urma unul dupa altul, a se însirui. Automobilele se tineau lant. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lasa de... ♢ Expr. A se tine de ale sale = a-si vedea de treaba. 6. Intranz. si refl. A face parte integranta dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitura etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a apartine cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legatura cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competenta cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufleteste de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afectiune puternica, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinari introduse prin prep. "cu") A lua apararea sau partea cuiva, a sustine pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva sa se întâmple, sa se faca sau sa fie; a simti imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumita parte a lui) sa stea mai mult timp într-o anumita pozitie sau atitudine. ♢ Expr. A tine nasul sus sau (refl.) a se tine cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretentios. A tine capul sus sau (refl.) a se tine cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva sa stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A tine (pe cineva sau ceva) în evidenta = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atentie deosebita. A tine (ceva) în suspensie = a nu se pronunta sau a nu se hotarî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuinta, salas, cazare; a nu lasa (pe cineva) sa plece în alta parte. ♦ (Cu determinari introduse prin prep. "la" sau "în") A sili, a forta pe cineva sa stea într-un anumit loc. ♢ Expr. A tine (pe cineva) la pastrama = a lasa pe cineva sa rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face sa stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva sa nu se poata misca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ♢ Expr. A tine pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stapâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva sa stea sau sa ramâna un timp oarecare într-o anumita stare; a mentine. 5. Tranz. (Cu determinarile "pe loc" sau "în loc") A opri pe cineva sau ceva din mersul sau, facându-l sa ramâna pe loc, a-l împiedica sa-si urmeze drumul. ♢ Expr. A-i tine cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul sau, împiedicându-l sa treaca înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a astepta pe cineva în drum si a-l opri pentru a-i adresa o rugaminte; c) (pop.) a urmari pe cineva în mod insistent (pentru a-i câstiga bunavointa, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A tine drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlharia la drumul mare; b) a umbla fara rost, haimana. (Pop.) A-i tine cuiva drumul legat = a împiedica actiunile cuiva, libertatea cuiva. A tine (pe cineva) de vorba = a sta de vorba cu cineva (nelasându-l sa-si vada de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva sa astepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ♢ Expr. A se tine în rezerva (sau la o parte, la distanta) = a nu lua parte la ceva, a se abtine de la ceva. A se tine sufletul în cineva = a fi viu, a trai. ♦ (Pop.) A-si duce traiul, a vietui, a trai (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumita pozitie, a lua sau a avea o anumita atitudine sau tinuta. Se tinea drept. ♢ Expr. A nu se mai (putea) tine pe (sau în) picioare = a cadea (de osteneala, de somn, de boala etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin "mândru", "mare", "tare" sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-si lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stapâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia îsi tine lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativa) De-abia se tine sa nu râda. ♢ Expr. A-si tine firea = a-si pastra linistea, calmul, cumpatul; a se stapâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinari introduse prin prep. "de", "de la") A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva sa faca ceva; a retine. IV. 1. Tranz. A pastra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adapost sau a-l avea la îndemâna în caz de trebuinta). ♦ A pastra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. "pentru") A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A pastra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i apartine) la sine sau pentru sine; a retine pe nedrept. 2. Tranz. A nu lasa ca ceva sa dispara, sa se distruga, sa se altereze etc.; a pastra neatins si neschimbat, a conserva. ♢ Expr. A tine legatura cu cineva = a ramâne în (strânsa) legatura cu cineva, a pastra legatura cu cineva. A tine cuiva (sau, reg., a tine pe cineva) mânie (sau pizma, suparare, alean) = a purta cuiva ura, suparare etc., a ramâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A tine taina (sau secretul) sau a tine (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvalui, a nu da pe fata, a nu destainui un secret. A tine minte = a nu uita (ceva), a-si aminti de... ♦ A cruta, a nu distruge. ♦ (Pop.) A pastra cuiva dragoste, a nu parasi pe cineva. 3. Tranz. A pastra o stare sau o calitate vreme mai îndelungata. ♢ Expr. A-i tine cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i tine (cuiva) de frig = a apara de frig. A-i tine (cuiva) de foame (sau de sete) = a satura (înlocuind alta hrana mai potrivita). A tine (cuiva) de urât = a sta împreuna cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singuratatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu acelasi drum (sau aceeasi cale, aceeasi directie), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a strabate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin "de drum") Ţine-te de drumul acesta pâna acasa. ♢ Expr. (înv.) A tine marea sau (intranz.) a tine spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictete, a împlini întocmai; a pazi (o norma, o învoiala, un angajament, o lege). ♦ A sarbatori, a praznui, a cinsti (o zi de sarbatoare). ♢ Expr. A tine zile pentru cineva = a posti ca sa-i mearga cuiva bine, sa i se împlineasca o dorinta. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndeparta de..., a nu se abate de la..., a ramâne consecvent cu... ♢ Expr. (Intranz.) A tine la vorba sa = a ramâne nestramutat într-o hotarâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-si schimba hotarârea. 6. Refl. si intranz. (De obicei cu determinarile "bine", "tare", "dârz") A se mentine în conditii bune, a nu se da batut, a nu se lasa înduplecat; a rezista. ♢ Expr. (Refl.) A se tine (sau, tranz., a tine pe cineva) treaz = a ramâne (sau a determina pe cineva sa ramâna) treaz, a nu (se) lasa sa fie prins de somn. (Refl.) A se tine gata = a sta pregatit (pentru a face ceva). (Refl.) Ţine-te (sau te tine) bine sau (intranz.) tine bine! formula de îndemn si de încurajare. (Refl.) Sa se tina bine! formula de amenintare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o proba, a suporta ceva. Calul tine la galop. 7. Refl. si tranz. A se afla sau a face sa se afle în deplina sanatate si putere. ♢ Expr. A (se) tine viu (sau în viata, cu zile etc.) = a (se) mentine în viata; a trai sau a face sa traiasca. ♦ Refl. A se pastra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ♢ Expr. A tine loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini functia de..., a servi drept..., a fi întrebuintat ca... 2. A stapâni (un loc). ♦ A apara un loc de invazia dusmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul sau. 4. A avea sub conducerea, directia sau administratia sa; a fi însarcinat cu o functie (si a o exercita). ♢ Expr. A tine casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil. A tine socotelile = a fi însarcinat cu socoteala intrarii si iesirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale si a le creste (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosinta pe timp limitat o proprietate; a detine (în calitate de chirias, de arendas). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfa în pravalie). VI. Tranz. 1. A suporta toata cheltuiala necesara întretinerii unei case, unei gospodarii etc. ♢ Expr. A tine casa (cu cineva) = a convietui cu cineva (în calitate de sot si sotie). A tine casa mare = a duce trai bogat, luxos. A tine casa (sau masa) deschisa = a primi bucuros si des multi oaspeti. A-si tine rangul = a avea un fel de viata potrivit cu rangul pe care îl ocupa. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trai (mai ales hrana); a întretine. ♢ Expr. A tine (pe cineva) la scoala (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la scoala, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. si refl. (Urmat de determinari introduse prin prep. "cu") A (se) hrani. ♢ Expr. (Tranz.) A-si tine capul (sau viata, zilele, sufletul) cu... = a se hrani, a trai cu... ♦ Refl. A face fata cheltuielilor necesare vietii; a se întretine, a trai. 2. A purta cuiva de grija, a avea grija de cineva, a îngriji pe cineva. ♢ Expr. A tine pe cineva ca pe (sau în) palma = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorintele. A tine bine = a pastra în stare buna, în ordine deplina, a întretine bine. 3. (Pop.) A fi casatorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relatii de dragoste (în afara casatoriei), a trai cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dainui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupesti) A nu mai slabi pe cineva, a nu-l lasa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o directie). VIII. Tranz. 1. (Exprima, împreuna cu determinarea sa, o actiune sau o stare indicata de determinare, cu valoarea stilistica a unui prezent de durata) A face sa dureze, sa se manifeste. De bucurie tinu masa trei zile. ♢ Expr. A o tine numai (sau tot) o (sau într-o) fuga (ori o gura, un plâns etc.) sau a tine fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fara întrerupere, fara a slabi o clipa, fara a se opri (din fuga, din plâns etc.). A (o) tine înainte (sau întruna) ca... = a sustine cu tarie, cu insistenta ca... A (o) tine (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (sa...) A tine pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la moda, a fi în spiritul vremii, a nu ramâne în urma. ♦ (Cu determinari introduse prin locutiunile "tot în..." sau "numai în...") A nu mai slabi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinari) A tine o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A tine judecata = a judeca. A tine sfat = a se sfatui, a delibera. A tine lupta (sau razboi, batalie, foc) = a se lupta, a se razboi cu cineva. A tine straja = a strajui, a sta de straja. A tine locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. si refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te tineam mai tânar! ♢ Expr. (Tranz.) A tine (pe cineva) de rau = a mustra, a dojeni, a certa, a ocarî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuiala, a necesita o cheltuiala, a costa. [Prez. ind. si: (reg.) tiu. – Var.: tineá vb. II] – Lat. tenem.
ţipa, ŢIPÁ1, tip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare si ascutit (de durere, de spaima); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-si manifesta fata de cineva nemultumirea, enervarea, mânia prin vorbe rastite; a se rasti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 2. (Despre animale) A scoate strigate specifice puternice, ascutite. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplacuta (din cauza intensitatii sau a stridentei nuantelor); a bate la ochi. – Et. nec.
umbla, UMBLÁ, úmblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ♢ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gura = a nu-si putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umbla sanatos! (sau cu bine!), urare adresata cuiva care pleaca. (Pop.) A umbla dupa cineva = a cauta cu insistenta sa obtina simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A strabate (ca drumet) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinari, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba. ♦ (Pop.; despre nori) A se misca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umbla la scoala. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umbla în carausie. 4. A se purta (îmbracat sau încaltat) într-un anumit fel. Umbla întunecat si încruntat. II. 1. (Pop; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în functiune; a functiona. 2. (Despre gura, ochi etc.) A se misca continuu. ♢ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gura) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mâna în mâna), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulatie, a avea valoare, curs. IV. 1. A cauta, a scotoci, a cotrobai (pentru a gasi ceva). 2. A lua în mâna; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A cauta, a se stradui sa obtina ceva; a se sili, a încerca sa... ♢ Expr. A umbla dupa cai verzi (pe pereti) = a cauta sa obtina lucruri nerealizabile. A umbla dupa doi iepuri deodata = a urmari în acelasi timp doua scopuri, doua avantaje diferite. ♦ A intentiona, a fi gata sa... [Var.: (înv si pop.) îmblá vb. I.] – Lat. ambulare.
logonevroză, LOGONEVRÓZĂ s. f. tulburare a vorbirii, de natura nevrotica, manifestata prin greutate în pronuntarea corecta a unor cuvinte sau prin repetari ori omisiuni de silabe; bâlbâiala. (< fr. logonévrose)
urla, URLÁ, úrlu, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni si animale) A scoate urlete (1) specifice. ♦ Intranz. si tranz. P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a tipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (si neplacut pentru auz). ♦ Fig. (Despre o colectivitate umana) A clocoti, a fremata, a se agita. 2. (Despre vânt, viscol, ape etc.: la pers. 3) A produce zgomote specifice, puternice; a vâjâi, a vui. – Lat. ululare.
loc, -LÓC elem. "care vorbeste", "convorbire". (< fr. -loque, cf. lat. loqui, a vorbi)
vărsa, VĂRSÁ, vars, vb. I. I. 1. Tranz. A face sa curga un lichid, o pulbere etc. (prin înclinarea sau rasturnarea recipientului în care se afla). ♢ Expr. A varsa lacrimi = a plânge. A varsa sânge = a ucide, a omorî. A-si varsa sângele (pentru cineva sau ceva) = a-si sacrifica viata (pentru cineva sau ceva). (Pop.) A varsa matele (cuiva) = a spinteca (pe cineva); p. ext a ucide. A varsa (multe) sudori (sau naduseli sau a varsa sudori de moarte = a) a face un lucru greu, a munci din greu; b) a fi în agonie, a trage sa moara. ♦ A lansa, a arunca asupra cuiva sageti, bombe, explozibile (în cantitate mare). 2. Refl. (Despre râuri, fluvii etc.) A-si duce apele în alta apa mai mare ca volum. ♦ (Rar) A se revarsa (peste maluri). 3. Tranz. A vomita. ♢ Expr. A-si varsa (si) matele (sau maruntaiele), se spune când cineva vomita foarte tare. A varsa venin sau A-si varsa veninul = a vorbi despre cineva cu dusmanie, cu ura. A-si varsa focul (sau sufletul, amarul) = a-si destainui durerea, mâhnirea, supararea. A varsa foc, se spune despre caii iuti si puternici (din basme). 4. Tranz. (Despre surse de lumina, caldura etc.) A revarsa, a raspândi lumina, caldura. ♢ Refl. Caldura se revarsa pretutindeni. 5. Tranz. A împrastia, a risipi. II. Tranz. 1. A repartiza un ostas la o anumita unitate sau a-l trece dintr-o unitate în alta. 2. A preda cuiva o suma de bani, de obiecte de valoare etc.; a plati, a achita. – Lat. versare.
lituanian, LITUANIÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Lituania. ♢ (s. f.) limba baltica vorbita în Lituania. (< fr. lituanien)
vârf, VÂRF, vârfuri, s.n. 1. Partea cea mai de sus (ascutita) a unor obiecte înalte (case, copaci etc.) sau a anumitor forme de relief (deal, munte). ♢ Expr. Asta pune (sau, rar, face) vârf (la toate) = asta întrece orice închipuire sau asteptare, este din cale-afara. (Plin) cu vârf sau încarcat cu vârf = plin de tot, pâna sus. ♦ Fig. (La pl.) Persoanele care se afla în fruntea unei organizatii politice, sociale sau administrative, a unui grup social etc. ♦ (Rar) Partea de deasupra, suprafata unei ape. Vârful Oltului. 2. Capat, extremitate (ascutita) a unui lucru. Vârful coloanei. ♦ Spec. Extremitate a unei parti a trupului omului sau animalelor. ♢ Loc. adv. Din vârful buzelor = de mântuiala, superficial; batjocoritor, sfidator, ironic. (În legatura cu verbe de miscare) În vârful (sau pe vârfurile) degetelor (sau picioarelor) = tiptil, încet, cu grija, fara zgomot, ca sa nu simta nimeni. ♢ Expr. A i se sui (cuiva) parul în vârful capului = a i se ridica (cuiva) parul de pe cap (de frica, de spaima) A i se sui (cuiva) tot sângele în vârful capului, se spune când cineva se aprinde la fata din cauza furiei, a rusinii etc. A vorbi în (sau din) vârful limbii (sau buzelor) = a vorbi peltic; p. ext. a vorbi afectat. 3. Punctul de intersectie a laturilor unui unghi sau ale unui triunghi, a muchiilor unei piramide etc. 4. Fig. Moment de intensitate maxima a unei activitati. ♢ Ore de vârf = a) (în legatura cu mijloace de transport, magazine sau alte unitati de servire a populatiei) ore de afluenta maxima, de mare aglomeratie si de solicitare intensa; b) (în legatura cu sursele de apa, de energie electrica, de gaze) ore în care consumul este foarte intens. Vârf de consum = cantitate maxima de energie electrica necesara abonatilor unei retele electrice la anumite ore de zi sau în anumite perioade ale anului. – Din sl. vrŭhŭ.
veni, VENÍ, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbeste sau despre care se vorbeste; a se apropia de un loc, de o asezare; p. ext. a merge, a trece pe lânga sau printr-un anumit loc. ♢ Expr. Du-te-vino subst. = miscare, circulatie intensa, neîntrerupta si în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, dragalasenie, atractie irezistibila; b) (rar) ademenire, ispita, pacat. ♦ A merge împreuna cu cineva sau în urma cuiva. ♢ Expr. (Pop.) A veni dupa cineva = a se casatori cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spatiul unde se afla vorbitorul). ♢ Expr. (Pop.) A veni în slujba = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revarsa. ♢ Expr. (Pop.) A veni mare = a-si ridica mult nivelul, a se umfla, a creste, a se revarsa. ♦ A se deplasa la suprafata apei dintr-un punct mai îndepartat catre unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepartat catre unul mai apropiat. ♦ A navali asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ♢ Expr. A veni pe lume = a se naste. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicatii) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) a ajunge (pâna) la persoana care vorbeste sau la fiinta despre care se vorbeste ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizita (sau în treacat la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a aparea, a se ivi. ♢ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata sa plânga. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o data la ceva, a-si aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limba = ce exprima cineva spontan si fara discernamânt într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gura = cu termeni ireverentiosi, cu insulte. 4. A urma dupa altcineva sau dupa altceva; a succeda. ♢ Expr. Anul (sau luna, saptamâna etc.) ce vine = anul (sau luna, saptamâna etc.) care urmeaza imediat dupa cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang dupa...; a fi situat pe o anumita treapta într-o ierarhie, dupa... 5. A-si avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din..); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecinta). 6. A sosi în locul unde trebuie sa se afle, unde se cuvine sa fie, unde este asteptat. ♢ Expr. (Asa sau acum) mai vii de-acasa = începi sa întelegi, sa fii mai conciliant, mai îngaduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminti. A-i veni (cuiva) inima la loc sau a-si veni în fire = a se calma, a se linisti. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecatii) Veni-ti-ar numele ! 7. (Despre asezari, locuri, constructii) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumita pozitie. ♦ A ajunge pâna la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumita pozitie, situatie, stare. ♢ Expr. A veni în nas = a cadea (cu fata în jos). A-i veni (cuiva) nu stiu cum, se spune când cineva se afla într-o situatie neplacuta, jenanta, penibila. A veni la putere = a prelua puterea politica într-o tara. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discutia la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaste (prin desfasurarea ulterioara a lucrurilor) ca prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, ca sfaturile pe care le-a dat (fara a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmatie care nu corespunde realitatii. Cum vine asta ? se spune pentru a-si arata nedumerirea sau nemultumirea în legatura cu ceva. 9. (Despre întâmplari, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unitati de timp) A sosi (în succesiune normala). ♢ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlineste un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzatii etc.) A cuprinde, a pune stapânire, a preocupa pe cineva. ♢ Expr. A-i veni (cuiva) toti dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ti-a venit (sa sau de)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesabuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemâna (sau la socoteala) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încaltaminte, îmbracaminte) A fi pe masura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i sedea cuiva bine (sau rau). ♦ (Înv., în constructii negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni cuiva ceva (de drept, printr-o împarteala etc.). ♦ A reprezenta rezultatul unei masuratori, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumita legatura de dependenta, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. si: viu] – Lat. venire.
voce, VÓCE, voci, s.f. 1. Facultate specifica omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; glas. ♢ Expr. A ridica vocea = a vorbi rastit. 2. Însusire, aptitudine pe care o au unele persoane de a cânta frumos din gura. ♦ Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care cineva poate cânta. ♢ Voce calda = voce în care predomina componentele de frecventa joasa, accentuate natural sau artificial. Voce metalica = voce dura, aspra, în care predomina componentele de frecventa înalta. Voce profesionala = voce care corespunde unor exigente înalte, specifica cântaretilor, actorilor, crainicilor. Voce robot = denumire data vocilor lipsite de inflexiunile specifice vocii umane. Voce sintetica = voce produsa prin intermediul unui sintetizor de vorbire. 3. Linie melodica încredintata fiecarui instrument dintr-o compozitie. – Din lat. vox, vocis.
vocifera, VOCIFERÁ, vociferez, vb. I. Intranz. A vorbi rastit, mânios, cu glasul ridicat. ♦ (Fam.) A face scandal, a tipa. – Din fr. vociférer, lat. vociferare.
vocoder, VOCÓDER2 s.n. (Muz.) Instrument electronic de analiza-sinteza în timp real, folosit pentru generarea unor efecte sonore deosebite cum ar fi imitarea vorbirii de catre instrumente muzicale clasice. – Din engl. vocoder.
voi, VOI1 pron. pers. 2 pl. 1. (Înlocuieste numele persoanelor carora li se adreseaza vorbitorul; la nominativ, are functie de subiect, adesea marcând insistenta asupra subiectului) Voi sa mergeti, nu ei. 2. (La dativ, în formele voua, va, v-, vi, are valoare posesiva) Voua va place sa calatoriti. ♢ (Cu valoare de pronume de politete, tinând locul pers. 2 sg.) Domnule, vi se va comunica în scris. ♢ Loc. adv. (La acuzativ) La voi = la casa voastra; în tara voastra de bastina. ♢ (În dativ sau în acuzativ, în forma vi, cu valoare de pronume reflexiv) Mâncarea vi se va servi la 12. 3. (Cu valoare de dativ etic) Acusi vi-l trimit. 4. (La acuzativ, în formele va, v-) Unde v-ati întâlnit? ♢ (Cu valoare de pronume de politete, tinând locul pers. 2 sg.) Domnule presedinte, va rog, cerusem si eu cuvântul. ♢ (Precedat de prepozitii, în forma voi) Eu va am numai pe voi. 5. (La vocativ, de obicei însotind alt vocativ) Voi, mesteri zidari. [Forme gramaticale; dat. voua, va, v-, vi; acuz. (pe) voi, va] – Lat. vos.
zăgrăi, ZĂGRĂÍ, zagraiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A vorbi mult, a trancani, a palavragi. – Za- + grai.
zice, ZÍCE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ♢ Expr. Cât ai zice peste = într-o clipa, imediat, îndata. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tagadui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimti. Vrea (sau va, vra) sa zica = a) înseamna, are sensul, semnificatia, valoarea...; b) asadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ♢ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a sustine, a pretinde. ♦ A promite, a fagadui. ♦ A raspunde, a riposta; a invoca. Mai zi daca ai ce. ♦ A reprosa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice. ♢ Expr. Sa nu zici ca... = sa nu-mi reprosezi ca... ♦ A contesta. ♦ A sfatui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gura sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-si da o parere, a se pronunta într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. Toti vor zice cum vrei tu. ♢ Expr. (Ca) bine zici! = buna idee! asa este. Ce-am zis eu? = nu ti-am spus? vezi ca am avut dreptate? Zi... = a) judeca, socoteste, da-ti parerea; b) asadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce parere ai avea? cum ti-ar parea? Sa zicem = a) sa presupunem, sa admitem; b) de exemplu. Vino, sa zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lasa impresia ca... Asa, numai ca sa zica si el ca face o treaba. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ♢ Impers. O fata ce-i zice Maria. ♢ Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Lat. dicere.
clămpăni, CLĂMPĂNÍ, clampanesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A produce un zgomot specific prin lovirea a doua obiecte (dure), prin închiderea violenta a unei usi, a unui capac, de papuci în mers etc.; a clapai, a clampai. 2. Intranz. Fig. A vorbi vrute si nevrute; a flecari. – Clamp + suf. ani.
ebraic, EBRÁIC, Ă, ebraici, -ce, adj. Care apartine vechilor evrei, privitor la vechii evrei. ♦ (Substantivat, f.) Limba semitica vorbita de vechii evrei. [Pr.: -bra-ic] – Din fr. hébraïque, lat. hebraicus.
maică, MÁICĂ, maici, s.f. I. 1. (Pop.) Mama. ♦ Termen de politete folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (mai) în vârsta; termen afectiv cu care o femeie se adreseaza copiilor ei sau unei persoane mai tinere. 2. Calugarita; termen cu care cineva se adreseaza unei calugarite. II. Fig. (Pop.) Izvor, cauza, origine. – Din bg., scr. majka.
maiestate, MAIESTÁTE, (2) maiestati, s.f. 1. Caracter ori aspect impunator, grandios sau solemn care trezeste admiratie, respect etc.; maretie. 2. Suveran, monarh. ♦ Termen de reverenta folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un monarh. [Var.: majestáte s.f.] – Din lat. maiestas, -atis, fr. majesté.
clănţăni, CLĂNŢĂNÍ, clantanesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinti) a se ciocni unul de altul cu zgomot si în mod ritmic (de frig, de frica etc.); (despre falcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prazii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmica a unor obiecte de metal sau de sticla. ♦ A apasa repetat, cu violenta si cu zgomot de clanta unei usi. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mereu; a flecari. ♦ Refl. recipr. A se certa (usor), a se ciorovai. [Var.: (pop.) clentaní, clentení vb. IV.] – Clant + suf. -ani.
ligur, LIGÚR, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) dintr-o populatie straveche de pe coasta europeana a Marii Mediterane. ♢ (s. f.) limba indo-europeana vorbita de liguri. (< fr. ligure)
lidian, LIDIÁN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Lidia. ♢ (s. f.) limba asiatica vorbita în Lidia. II. adj. lidic. (< fr. lydien)
vorbire, VORBÍRE, vorbiri, s.f. 1. Actiunea de a vorbi si rezultatul ei; folosire a limbii în procesul de comunicare între membrii unei anumite colectivitati; vorbit1. ♦ Limbaj. ♢ Vorbire sintetica = vorbire generata de un sintetizator de vorbire. ♦ Fel de a vorbi, mod de a se exprima. 2. Limba, grai. 3. (Înv.), Cuvânt; mentiune. – V. vorbi.
clanţă, CLÁNŢĂ, clante, s.f. 1. Mâner metalic montat la broasca usii sau a portii, care prin apasare, face sa functioneze mecanismul de închidere si de deschidere al acestora; clampa. 2. Fig. (Peior. si fam.) Gura. ♢ Expr. A(-i) da cu clanta = a vorbi mult, întruna (si despre lucruri marunte). Rau (sau bun) de clanta, se spune despre un om care vorbeste mult (si inutil) sau despre un om certaret. A se lua (cu cineva) la clanta = a se certa (cu cineva). Ţine-ti clanta! sau taca-ti clanta! = nu mai vorbi! taci!; – Cf. c l a n t.
maya, MÁYA s.m., adj. invar. 1. S.m. Nume al unei vechi populatii indiene din America Centrala. ♦ Limba indiana americana vorbita de aceasta populatie. 2. Adj. invar. Care apartine populatiei maya (1), care se refera la aceasta populatie. – Din fr., sp. maya, rus. maĩia.
defăima, DEFĂIMÁ, defaimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rau pe cineva sau a vorbi rau despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A dispretui, a subaprecia; a umili, a înjosi. [Prez. ind. si.: defáim] – Din lat. •diffamiare.
liber, LÍBER2, -Ă adj. 1. slobod; independent. 2. ~ profesionist = cel care exercita o profesiune în afara unui contract de munca. 3. neocupat, gol. 4. degajat, natural. o (adv.) a vorbi ~ = a tine un discurs, o prelegere, fara a citi. 5. (despre gusturi, purtari, cuvinte) necuviincios, grosolan. 6. (despre timp) de care se poate dispune dupa voie. 7. desen ~ = desen (artistic) executat fara ajutorul unui instrument. 8. (mat.) termen ~ = expresie dintr-o ecuatie care nu contine necunoscute. (< lat. liber, fr. libre)
clăpăi, CLĂPĂÍ, clapaiesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A clampani. ♦ Tranz. Fig. (Despre oameni) A vorbi repede (si neclar). – Clap + suf. ai.
leton, LETÓN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Letonia. ♢ (s. f.) limba baltica vorbita în Letonia. (< fr. letton)
fârnâi, FÂRNÂÍ, fấrnâi, vb. IV. Intranz. A vorbi pe nas; a fonfai, a fornai. ♦ A produce un zgomot caracteristic când respira, din cauza nasului înfundat. – Formatie onomatopeica.
flamand, FLAMÁND, -Ă, flamanzi, -de, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Flandrei. 2. Adj. Care apartine Flandrei sau populatiei ei, privitor la Flandra sau la populatia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba germanica vorbita de flamanzi (1). – Din fr. flamand.
nene, NÉNE s.m. 1. (Pop. si fam.) Termen de respect cu care se adreseaza un copil sau o persoana mai tânara unui barbat mai în vârsta sau unui frate mai mare; neica. ♦ (Reg.) Termen de respect folosit de nepoti pentru a vorbi cu (sau despre) un unchi. 2. (Fam.) Termen de adresare prin care se exprima o dezaprobare, o surprindere placuta. 3. (Fam.) Termen întrebuintat în cursul unei povestiri sau conversatii si care, fara a fi adresat unei persoane anumite, exprima mirare, satisfactie etc. [Var.: nea s.m.] – Cf. bg. nenja, scr. nena.
păsăreşte, PĂSĂRÉSTE adv. (Rar) Ca pasarile. ♢ Expr. A vorbi (pe) pasareste = a vorbi în argou sau în jargon, a spune ceva fara înteles. – Pasare + suf. -este.
predica, PREDICÁ, prédic, vb. I. Intranz. (Despre clerici) A rosti o predica. ♢ Expr. A predica în desert (sau în pustiu) = a vorbi degeaba, a da sfaturi cuiva care nu le asculta. ♦ Tranz. A recomanda ceva cu insistenta; a raspândi, a propaga idei, conceptii etc. – Din lat. praedicare.
clefăi, CLEFĂÍ, cléfai, vb. IV. 1. A mânca urât si cu zgomot; a plescai, a clefeti. 2. Intranz. A deschide si a închide gura plescaind. ♦ Fig. A vorbi repede, nedeslusit, articulând prost cuvintele. 3. Intranz. A produce un zgomot caracteristic umblând prin noroi. – Formatie onomatopeica.
apă, ÁPĂ, ape, s.f. I. 1. Lichid incolor, fara gust si fara miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formeaza unul din învelisurile Pamântului. ♢ Apa neagra = glaucom. ♢ Expr. Apa de ploaie = vorbe fara continut, vorbe goale; (concr.) lucru fara valoare. A bate apa în piua = a vorbi mult si fara rost. A fi (toti) o apa (si un pamânt) = a fi la fel. A intra la apa = a) (mai ales despre tesaturi) a-si micsora dimensiunile dupa ce a fost bagat în apa (I 1); b) (fam.) a ajunge într-o situatie grea, neplacuta. (Fam.) A baga pe cineva la apa = a face (cuiva) un mare neajuns. A nu avea (nici) dupa ce bea apa = a fi extrem de sarac. 2. Masa de apa (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ♢ Ape teritoriale = portiune a marii sau a oceanului situata de-a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrala a teritoriului acestuia. ♢ Loc. adv. Ca pe apa sau ca apa = în mod curgator, fluent; pe dinafara. Stie lectia pe dinafara. ♢ Expr. A sti (sau a vedea) în ce ape se scalda cineva = a cunoaste gândurile, intentiile sau dispozitia cuiva. A lasa pe cineva în apele lui = a nu deranja, a lasa pe cineva în pace.A nu fi în apele lui = a fi abatut sau prost dispus. A-i veni (cuiva) apa la moara = a se schimba împrejurarile în favoarea lui. A-i lua (cuiva) apa de la moara = a-i crea (cuiva) conditii nefavorabile; a face sa nu mai poata spune nimic. ♦ (La pl.) Valuri, unde. 3. Fig. (La pl.) Joc de culori facut în lumina de unele obiecte lucioase. II. 1. (Urmat de determinari) Denumire data unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. Apa de colonie. ♢ Apa grea = combinatie a oxigenului cu deuteriul, folosita în unele reactoare nucleare. Apa oxigenata v. oxigenat. (Pop.) Apa tare = acid azotic. Apa de clor = solutie folosita ca decolorant în industria textila si a hârtiei. Apa de var = solutie cu proprietati antidiareice si antiacide. Apa deuterica = apa grea. 2. Fig. Denumire data unor secretii apoase ale corpului (lacrimi, saliva, sudoare etc.). ♢ Expr. A-i lasa (cuiva) gura apa (dupa ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apa = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.
francez, FRANCÉZ, -Ă, francezi, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana care face parte din populatia de baza a Frantei sau este originara de acolo; frantuz. 2. Adj. Care apartine Frantei sau populatiei ei, privitor la Franta sau la populatia ei; frantuzesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de francezi. – Din it. francese, fr. français.
prezent, PREZÉNT2, -Ă, prezenti, -te, adj., s.n. I. Adj. 1. Care se afla în acelasi loc cu vorbitorul sau în locul la care se refera vorbitorul: de fata. ♦ (Cu valoare de interjectie) Formula prin care cei de fata raspund la apelul nominal. ♦ Existent. 2. Care se petrece în timpul vietii vorbitorului sau în epoca la care el se refera; actual, contemporan; care se petrece chiar acum, în momentul de fata. ♦ De care esti constient, la care te gândesti sau care te preocupa la un moment dat. II. S.n. 1. Perioada de timp variabila, conceputa ca o unitate distincta între trecut si viitor; epoca, timpul actual, contemporan; contemporaneitate; p. ext. situatie actuala. ♢ Loc. adv. În prezent = azi, acum. 2. (Gram.) Timp al verbului care arata ca o actiune se petrece în momentul vorbirii sau ca este de durata. ♢ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, care se întrebuinteaza de obicei în naratiune pentru a da stilului o mai mare forta de evocare. – Din lat. praesens, -ntis, fr. présent.
răcni, RĂCNÍ, racnesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre animale) A scoate strigate puternice si prelungi; a rage, a mugi, a zbiera. 2. (Despre oameni) A scoate strigate puternice; p. ext. a vorbi rastit si tare, a se rasti (la cineva). – Din sl. ryknonti.
replică, RÉPLICĂ, replici, s.f. 1. Raspuns prompt si energic care combate afirmatiile cuiva; riposta. ♢ Loc. adj. Fara replica = definitiv. ♢ Expr. A fi tare în replici = a gasi prompt raspunsul cel mai potrivit într-o discutie. A avea replica = a raspunde prompt si raspicat. (Jur.) A vorbi în replica = a raspunde, în cursul unei dezbateri, combatând afirmatiile si atacurile partii adverse. 2. Portiune din rolul unui actor, constituind un raspuns la cele spuse de partener. ♦ Parte finala a unui fragment de dialog, care solicita interventia interlocutorului. 3. Copie a unei opere de arta executata de autorul operei originale sau sub supravegherea lui directa. 4. (Fiz.) Mulaj al suprafetei unui corp, realizat sub forma unei pelicule care pe o parte este plana, iar pe cealalta reproduce structura superficiala a corpului, utilizat în microscopia electronica pentru studiul corpurilor groase, netransparente pentru electroni. – Din fr. réplique.
latin, LATÍN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Latium /Italia/, care apartinea Romei antice. ♢ roman. ♢ (s. f.) limba italica vorbita de romani. II. adj. arhitectura ~a = stil roman degenerat, având ca tip bazilica romana. ♢ (mar.) vela ~a = pânza triunghiulara învergata pe o antena. (< lat. latinus, fr. latin)
sacada, SACADÁ, sacadez, vb. I. Intranz. (Livr.) A vorbi sau a actiona cu întreruperi bruste si dese (la intervale regulate). – Din fr. saccader.
sloven, SLOVÉN, -Ă, sloveni, -e s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Sloveniei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Sloveniei sau populatiei ei, privitor la Slovenia sau la populatia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba slava meridionala vorbita de sloveni. – Din scr. sloven.
spaniol, SPANIÓL, -Ă, spanioli, -e s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Spaniei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Spaniei sau spaniolilor (1), privitor la Spania sau la spanioli, originar din Spania; spaniolesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de spanioli (1). [Pr.: -ni-ol] – Din fr. espagnol, it. spagnolo (dupa Spania).
stâlci, STÂLCÍ, stâlcesc, vb. IV. Tranz. 1. A deforma, a strivi, a zdrobi, a schilodi pe cineva sau ceva prin lovire; p. ext. a bate tare pe cineva. ♦ Refl. A se lovi tare (izbindu-se de ceva, cazând etc.). 2. Fig. A pronunta prost un cuvânt, deformându-i sunetele; a vorbi prost o limba; a executa deformat o melodie; a poci. – Din sl. sŭtlačiti.
stenodactilografia, STENODACTILOGRAFIÁ, stenodactilografiez, vb. I. Tranz. A înregistra vorbirea cuiva cu ajutorul stenodactilografiei. [Pr.: -fi-a] – Din stenodactilografie.
stenodactilografie, STENODACTILOGRAFÍE s.f. Stenografiere a vorbirii cuiva, urmata de dactilografierea directa a textului (fara ca acesta sa mai fie transpus în scrierea de mâna curenta). – Din fr. sténodactylographie.
strajă, STRÁJĂ, straji, s.f. 1. Paza, aparare, scut. ♢ Loc. vb. A face (sau a tine) straja sau a fi (sau a sta, a se pune) de straja = a strajui, a pazi. ♢ Expr. A-si pune straja gurii (sau, rar, ochilor) = a-si înfrâna dorinta de a vorbi (sau de a privi). ♦ Loc unde sta un paznic; post de veghe. ♦ Cetatuie (situata la oarecare înaltime) în care se adaposteau odinioara strajerii. ♦ (Înv.) Fiecare dintre cele patru unitati de timp în care se împartea noaptea (potrivit cu schimbarea strajerilor); interval de timp cât facea de straja un ostas. 2. (Azi rar) Paznic, strajer, santinela. ♦ Garda, escorta. 3. (În sintagma) Foaie de straja = prima foaie a unei carti, înaintea paginii de titlu. 4. Fiecare din cei patru stâlpi de la colturile unei case de bârne. 5. Aparatoare la mânerul unei sabii. 6. Vama prin care, dupa mistica religioasa crestina, se presupune ca trece sufletul mortului, înainte de a ajunge în fata judecatii. 7. Sfoara sau funie folosita la diferite instrumente de prins peste. [Var.: (reg.) streája s.f.] – Din sl. straža.
scanda, SCANDÁ, scandez, vb. I. Tr. 1. A recita versuri grecesti sau latinesti, marcând unitatile metrice sau silabice; (p. ext.) a vorbi sau a recita accentuând fiecare cuvânt, fiecare silaba. 2. A citi o fraza muzicala, accentuând timpii tari.
toca, TOCÁ, toc, vb. I. 1. Tranz. A taia în bucati foarte marunte. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui fara chibzuiala, a risipi bani, averi. ♦ A duce pe cineva la ruina, obligându-l la cheltuieli nechibzuite; a face pe cineva sa saraceasca. 3. Intranz., Tranz. A bate, a ciocani, a lovi. ♦ Fig. A flecari, a sporovai. ♢ Expr. A-i toca cuiva la ureche (sau la cap) sau a toca pe cineva la cap = a spune mereu acelasi lucru, a bate pe cineva la cap cu acelasi lucru, a plictisi. A toca la verzi si uscate sau a toca câte-n luna si-n soare = a vorbi mult si fara rost. 4. Intranz. A bate toaca. ♢ Expr. Unde popa nu toaca = foarte departe. ♦ (Despre o arma) A bubui la intervale dese; a pacani. ♦ (Despre pasari) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea repetata a celor doua parti ale ciocului. – Din lat. •toccare.
ton, TON2, tonuri, s.n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursa care vibreaza sinusoidal în timp; interval dintre doua sunete (muzicale) situate la o distanta de o secunda mare; p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanta dintre treptele alaturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei bucati muzicale. ♢ Expr. A da tonul = a) a intona treptele principale, din punct de vedere functional, ale gamei în care este scrisa o bucata muzicala; a stabili tonalitatea unei cântari vocale, orientându-se dupa diapazon; b) a initia, a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. Înaltimea cu care se pronunta o silaba. ♦ Felul în care urca sau coboara glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonatie; fel de a spune ceva. ♢ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanta felului în care se spune ceva. A schimba tonul = a-si schimba atitudinea. 4. (Înv.) Accent. II. 1. Atmosfera specifica rezultata din cuprinsul unei opere literare; nota dominanta a stilului sau a vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanta a unei culori. 3. (Înv.; în expr.) A-si da ton = a-si da importanta, aere. – Din fr. ton, lat. tonus.
lapon, LAPÓN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Laponia. ♢ (s. f.) limba fino-urgica vorbita în Laponia. (< fr. lapon)
folfăi, FOLFĂÍ, folfaiesc, vb. IV. Intranz. (Pop) A vorbi sau a mesteca greu (cum fac batrânii care nu au dinti); a molfai, a morfoli. – Fol + f[ol] + suf. -ai.
fonfăi, FONFĂÍ, fónfai, vb. IV. Intranz. A vorbi pronuntând cuvintele nazal, ca un fonf; a fârnâi, a fornai (2). – Fonf + suf. -ai.
forfeca, FORFECÁ, foárfec, vb. I. 1. Tranz. A taia în bucati cu foarfecele sau alt obiect taios. 2. Tranz. Fig. A cerceta o opera literara sau stiintifica cu o minutiozitate exagerata, cu scopul de a o critica si de a o pune într-o lumina defavorabila. ♦ A critica aspru, a mustra cu severitate. ♦ (Rar) A bate. 3. Intranz. Fig. A vorbi mereu, fara încetare (bârfind, clevetind); a bodogani – Din lat. forficare.
lambdacism, LAMBDACÍSM s. n. tulburare a vorbirii constând în imposibilitatea de a pronunta litera l. ♢ aliteratie în repetarea sunetului l. (< fr. lambdacisme, lat. lambdacismus)
frâu, FRÂU, frâie, s.n. Totalitatea curelelor, împreuna cu zabala, care se pun pe capul si în gura unui cal (de calarie) spre a-l supune si a-l putea mâna. ♢ Loc. adj. Fara frâu = neînfrânat, lasat (prea) liber; dezmatat. ♢ Expr. A-si pune frâu limbii (sau gurii) sau a-si pune frâu la limba = a vorbi cumpatat, cu prudenta; a se retine de la vorba. A tine (pe cineva) în frâu = a domoli avântul sau pornirile cuiva. A tine (pe cineva) în sapte (sau noua) frâie = a supraveghea (pe cineva) de aproape, a nu-i lasa nici o libertate. A da (cuiva sau la ceva) frâu liber (sau slobod) = a lasa în voie. A pune (în) frâu = a stavili; a înfrâna, a stapâni. ♦ Fig. (Cu pl. frâne) Conducere politica. [Pl. si frâne, (rar) frâuri] – Lat. frenum.
lalo, LALO-, -LALÍE elem. "vorbire, pronuntare". (< fr. lalo-, -lalie, cf. gr. lalein, a vorbi)
ladin, LADÍN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care apartine populatiilor retoromane din Elvetia si nordul Italiei. ♢ (s. f.) limba romanica vorbita de ladini. (< fr. ladin, it. ladino, lat. ladinus)
amuţi, AMUŢÍ, amutesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tacea; a se potoli, a se linisti, a înceta. – Lat. •ammutire (< mutus "mut").
amuţire, AMUŢÍRE, amutiri, s.f. 1. Faptul de a amuti; pierderea facultatii de a vorbi. ♦ Fig. Încetarea oricarui zgomot. 2. Fenomen fonetic care consta în pronuntarea din ce în ce mai putin perceptibila, pâna la disparitia totala, a unui sunet. – V. amuti.
atinge, ATÍNGE, atíng, vb. III. 1. Tranz. si refl. A lua contact direct (dar superficial, usor sau în treacat) cu un lucru sau cu o suprafata. A atins în zbor vârful copacilor. 2. Tranz. A lovi, a izbi (usor). L-a atins pe umar. ♦ (Arg.) A trage cuiva o bataie. ♦ Refl. si tranz. Fig. A aduce prejudicii, a provoca pagube; a vatama, a leza. S-a atins de institutia justitiei. ♦ Fig. A jigni, a insulta, a ofensa. ♦ Fig. A impresiona, a înduiosa, a misca. 3. Refl. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") A se apropia de ceva cu scopul de a trage un profit, a-si însusi ceva. Nu s-a atins de bani. 4. Tranz. A pomeni, a aminti, a vorbi despre un lucru în treacat. ♦ Refl. (Înv.) A avea o legatura sau o înrudire cu ceva. 5. Tranz. A ajunge la o anumita distanta (în spatiu sau în timp) sau la o anumita limita. [Perf. s. atinsei, part. atins] – Lat. attingere.
pagubă, PÁGUBĂ, pagube, s.f. 1. Pierdere materiala suferita de cineva sau adusa cuiva; stricaciune care provoaca o pierdere, o dauna. ♢ Loc. adv. În paguba = pierzând bani sau alte bunuri. ♢ Expr. Atâta paguba! sau mare paguba! nici o paguba! paguba-n ciuperci! expresii exclamative care arata resemnarea sau nepasarea pentru o pierdere suferita. A fi rau de paguba, se spune despre cineva ghinionist sau despre cineva ori ceva care aduce ghinion. A fluiera (sau a sufla, a vorbi etc.) a paguba = a prevesti o pierdere; a-si manifesta regretul pentru o pierdere suferita. 2. Fig. Stirbire, pierdere a calitatii, a valorii unui lucru; prejudiciu moral. ♢ Loc. prep. În paguba (cuiva sau a ceva), aducând un prejudiciu. ♢ Expr. (Reg.) Paguba ca... (sau de...) sau e paguba sa... = pacat ca... (sau de...); e regretabil sa... – Din sl. paguba.
palilalie, PALILALÍE, palilalii, s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii care consta în repetarea involuntara a unuia sau a mai multor cuvinte dintr-o fraza. – Din fr. palilalie.
kurd, KURD, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Turcia, Iran, Irak si alte tari învecinate. ♢ (s. f.) limba turca vorbita de kurzi. (< fr. kurde)
papa, PAPÁ s.m. sg. (Frantuzism) 1. Tata. 2. (Rar) Termen familiar folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) un barbat mai în vârsta. – Din fr. papa.
papagal, PAPAGÁL, papagali, s.m. 1. Nume dat mai multor pasari tropicale cataratoare, cu ciocul mare si încovoiat, cu pene felurit si viu colorate, care, dresate, pot repeta sunete articulate. ♢ Expr. (Fam.) A avea papagal = a vorbi mult (si convingator), a fi bun de gura. ♢ Compus: papagal-tiganesc = stancuta: papagal-de-brazi = forfecuta. ♦ Epitet dat unei persoane care repeta mecanic parerile sau cuvintele altuia. ♦ Fig. (Fam. si peior.) Gura (ca organ al vorbirii). 2. Cleste cu dinti, folosit la lucrarile de montare sau de reparare a tevilor. – Din ngr. pap(p)aghál(1)os, it. pappagallo.
papainoage, PAPAINOÁGE s.n. pl. (Pop.) Picioroange, catalige. ♢ Expr. A vorbi în papainoage = a vorbi cu aroganta, a lua pe cineva peste picior. – Cf. scr. p a n o g a.
paralalie, PARALALÍE, paralalii, s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii care consta în dificultatea de a gasi cuvântul potrivit. – Din fr. paralalie.
patru, PÁTRU num. card., s.n. 1. Num. card. Numarul care, în numaratoare, are locul între trei si cinci si care se indica prin cifrele 4 si IV. ♢ (Cu valoare adjectivala) Patru scaune. ♢ Patru clase = (în vechea organizare a învatamântului) a) învatamântul elementar; b) cursul inferior al liceului. ♢ Expr. A vorbi (cu cineva) între patru ochi (sau între patru pereti) = a vorbi (cu cineva) în taina, fara matori. În (cele) patru zari (sau colturi, vânturi etc.) = în toate directiile; pretutindeni. ♢ (Cu elipsa substantivului determinat) (Loc. adv.) Cât patru = depasind limitele obisnuite; foarte mult. În patru = a) în patru parti egale, în sferturi; b) din patru elemente asemanatoare. (Expr.) A fi cu ochii în patru = a fi cu bagare de seama, a proceda cu multa atentie, a se pazi bine. A despica (sau a taia) firul (de par) în patru = a cerceta în mod minutios, a se ocupa de ceva cu minutiozitate exagerata, mai mult decât este necesar. (Fam.) A face pe dracu-n patru = a-si da toata silinta, a depune toate eforturile, a utiliza toate posibilitatile pentru a izbuti într-o actiune. ♢ (Substantivat, m.) Scrie un patru pe tabla. ♢ (Cu valoare de num. ord.) Pavilionul patru. ♢ (Intra în componenta num. adverbial) Sa manânci de patru ori. ♢ (Intra în componenta num. multiplicativ) De patru ori pe atâta. ♢ (Intra în componenta num. distributiv) Merg câte patru. 2. S.n. Semn grafic care reprezinta numarul patru (1); nota indicata prin acest semn. – Lat. quattuor.
păcat, PĂCÁT, pacate, s.n. 1. Calcare a unei legi sau a unei porunci bisericesti, abatere de la o norma (religioasa); faradelege; p. gener. fapta vinovata, greseala, vina. ♢ Pacatul stramosesc (sau originar) = (în conceptia religiei crestine) greseala de a fi încalcat interdictia divina de a nu gusta din pomul cunoasterii binelui si a raului, fapt care a atras alungarea neamului omenesc din rai si pierderea starii paradiziace. Pacat capital = pacat considerat de biserica fundamental si din care ar izvorî toate celelalte pacate. ♢ Loc. adj. si adv. Cu pacat = gresit; nedrept, vinovat, neîngaduit, oprit. Fara (de) pacat = nevinovat, corect, drept, legiuit. ♢ Expr. A-si face pacat(e) cu cineva = a face o fapta rea în dauna cuiva, a oropsi, a nedreptati pe cineva. A intra (sau a cadea) în pacat(e) = a comite o fapta condamnabila, a gresi. A-si spala pacatul (sau pacatele) = a ispasi o greseala, o vina. Lasa-ma pacatelor mele (sau lasa-l pacatelor lui etc.) sau la pacatele! = lasa-ma (sau lasa-l etc.) în pace! Pacatele mele (sau tale etc.)! = vai de mine (sau de tine etc.)! A trage pacatul (sau pacatele) cuiva = a) a suporta consecintele greselii altui a; b) a fi ispitit, tentat sa faca ceva. A vorbi cu pacat = a aduce învinuiri nedrepte, a gresi, a se face vinovat spunând lucruri neadevarate. (E) pacat (de Dumnezeu) sau e mai mare pacat(ul) = nu se cuvine, nu e drept, nu e bine. ♦ (Înv. si pop.) Canon, osânda, primita pentru ispasirea unei vini. 2. Cusur, defect, scadere; slabiciune, patima, viciu. 3. Întâmplare rea; nenorocire, napasta, pacoste, necaz. ♢ Loc. adv. Din pacate = din nenorocire, spre regretul cuiva. ♢ Expr. A-l împinge (sau a-l îndemna, a duce) pe cineva pacatul (sau pacatele) sa... (sau de...) = a simti un imbold spre ceva oprit, a fi îndemnat de un cuget rau, de o slabiciune. (Exclamativ) Mai stii pacatul! = cine ar putea sti? se prea poate. Pacat ca... (sau de...)! = îmi pare rau ca... (sau de...); e regretabil ca... Ce pacat! = cât îmi pare de rau! 4. (Eufemistic) Diavol, drac, naiba. ♢ Expr. Al pacatelor = al naibii, teribil, strasnic, cumplit, grozav. Ce pacatul? sau ce pacatele? = ce naiba'? ce dracu? Ba pe pacatele! = ba pe naiba! atât mai trebuie! – Lat. peccatum.
pălăvrăgi, PĂLĂVRĂGÍ, palavragesc, vb. IV. Intranz. A spune lucruri fara importanta, a vorbi mult si fara rost; a flecari, a trancani. [Var.: palavragí vb. IV] – Din palavragiu (derivat regresiv).
păzi, PĂZÍ, pazesc, vb. IV. 1. Tranz. A fi însarcinat sau a-si propune sa supravegheze ca ceva sau cineva sa fie în siguranta, sa nu fuga, sa nu dispara etc.; a strajui. ♢ Expr. (Fam.) Ce pazesti (aici)? = ce urmaresti? ce faci? cu ce-ti pierzi timpul? 2. Tranz. si refl. A (se) feri, a (se) apara (de o primejdie). ♢ Expr. (absol.) Doamne pazeste! = a) Doamne fereste! vai de mine!; b) nicidecum, cu nici un pret, deloc. ♦ (La imperativ, uneori cu suprimarea pron. refl; pop. si fam.) Da-te la o parte! fereste-te! ♢ Expr. (Refl.) Sa te pazesti, Pârleo! = baga de seama! tine-te bine! (Tranz.; fam.) A lua (pe cineva) la trei pazeste = a lua la zor, a mustra (pe cineva). (Fam.) A o lua la trei pazeste = a fugi. 3. Tranz. A avea grija, a se ocupa (de cineva sau ceva); a îngriji, a supraveghea. ♢ Expr. A-ti pazi gura (sau limba) = a tacea sau a vorbi cu prudenta, a nu spune ceea ce nu trebuie. ♦ (Pop.) A întretine, a alimenta focul. 4. Tranz. (Înv. si reg.) A pândi, a urmari momentul potrivit, sosirea sau trecerea cuiva. 5. Tranz. (Înv. si pop.) A respecta, a îndeplini o porunca, un angajament etc. ♢ Expr. A-si pazi treaba = a-si vedea de treaba; a fi prudent, rezervat. A-si pazi calea (sau drumul) = a-si vedea de drum; a nu se lasa ispitit de alte interese. A pazi drumul (sau drumurile) = a umbla haimana. 6. Tranz. (Înv.) A pastra, a mentine (în aceeasi stare); a întretine. [Imper. sg. si: (fam.) pazea] – Din sl. paziti.
pârî, PÂRÎ́, pârasc, vb. IV. Tranz. (Folosit si absol.) 1. A se plânge de faptele cuiva; a reclama. ♦ A acuza, a învinui. ♦ A da pe fata în mod rautacios faptele cuiva, adesea exagerând sau mintind; a vorbi de rau; a denunta. 2. (Înv.) A da pe cineva în judecata, a intenta (cuiva) proces. – Din sl. p(ĩ)rĕti.
peltici, PELTICÍ, pelticesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni peltic; p. ext. a vorbi cu greutate, neclar (ca un peltic). – Din peltic.
elocvenţă, ELOCVÉNŢĂ s.f. Însusirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emotionant, convingator. ♦ Expresivitate. [Var.: (înv.) elocínta s.f.] – Din fr. éloquence, lat. eloquentia.
anglosaxon, ANGLO-SAXÓN, -Ă, anglo-saxoni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatii germanice care au ocupat Insulele Britanice în sec. V-VI; (si la sg.) persoana care face parte din una dintre aceste populatii. 2. Adj. Care apartine anglo-saxonilor (1). ♦ Limba anglo-saxona = limba germanica vorbita de anglo-saxoni în secolele VIII-XII; engleza veche. – Din fr. anglo-saxon.
român, ROMẤN, -Ă, români, -e, s.m. si f., adj. I. S.m. si f. 1. Persoana care apartine populatiei de baza a României sau este originara din România. 2. (Pop.) Ţaran. ♦ Barbat, sot. ♦ Om (în general), barbat. 3. (În forma rumân) Denumire data, în evul mediu, în Ţara Româneasca, taranilor dependenti de stapânii feudali; iobag, vecin. II. 1. Adj. Care apartine României sau românilor (I 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de români. Româna comuna (sau primitiva) = stadiu în evolutia limbii române anterior diferentierii dialectale; straromâna. [Var.: rumấn s.m.] – Lat. romanus.
antevorbitor, ANTEVORBITÓR, -OÁRE, antevorbitori, -oare, s.m. si f. Persoana care a vorbit, într-o adunare publica, înaintea altor persoane. – Ante- + vorbitor (dupa germ. Vorredner).
vechi, VECHI, VÉCHE, vechi, adj. 1. Care exista de mult timp, din alte vremuri; care tine, dureaza, se face de multa vreme; facut de mult. ♢ Lumea veche = a) societate disparuta sau pe cale de disparitie; b) antichitate; tarile, locuitorii din antichitate; c) nume generic care se da celor trei continente (Europa, Asia, Africa) cunoscute pâna la descoperirea Americii. Vorba veche = vorba mostenita din timpuri vechi; maxima, zicatoare, proverb. ♦ (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epoca îndepartata; care este cunoscut (si studiat) sub aspectul ei din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuti. ♦ (Despre alimente si produse alimentare, farmaceutice etc.) Obtinut, recoltat, preparat de multa vreme; care si-a pierdut calitatile initiale; lipsit de gust, alterat, stricat. 2. Care a fost întrebuintat mult si este stricat, uzat. 3. (Rar) Batrân. ♦ Fig. Îmbatrânit (înainte de vreme). ♦ Care exercita de mult o profesiune. 4. (Marcând raportul dintre oameni) Cu care cineva are relatii, se cunoaste de multa vreme. 5. Care a îndeplinit în trecut o anumita functie, a avut o anumita ocupatie etc. pe care n-o mai are în prezent. 6. (Despre fiinte) Care a trait într-un trecut îndepartat; (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epoca anterioara; perimat. ♢ Loc. adj. si adv. (Înv.) Din vechi = din vechime, de demult. ♦ Care nu se mai întrebuinteaza, nu mai prezinta interes, iesit din uz. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depasit, perimat, pe cale de disparitie. – Lat.pop. veclus (= vetulus).
arameic, ARAMÉIC, -Ă, arameici, -ce, adj. Care apartine limbilor semitice vorbite de arameeni (1), privitor la aceste limbi. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de arameeni (1); arameana. [Pr.: -me-ic] – Cf. a r a m e a n.
persan, PERSÁN, -Ă, persani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte din populatia de baza a Persiei sau era originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Persiei sau persanilor (1), privitor la Persia sau la persani, originar din Persia; persienesc. ♢ Covor persan (si substantivat, n.) = covor de calitate superioara (la origine confectionat în Persia), cu batatura alcatuita din fire înnodate si taiate la o anumita lungime pe toata suprafata covorului. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de persani (1). [Var.: persián, -a s.m. si f., adj.] – Din fr. persan.
aramean, ARAMEÁN, -Ă, aremeeni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La m. pl.) Populatii semitice nomade care au trait în antichitate în Palestina, Siria si Mesopotamia; (si la sg.) persoana care apartine uneia dintre aceste populatii. 2. Adj. Care apartine arameenilor (1), privitor la arameeni. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de arameeni (1); arameica. [Pr.: -me-an] – Din fr. araméen.
japonez, JAPONÉZ, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Japonia. II. adj. referitor la Japonia sau la populatia ei. o arta ~a = arta dezvoltata în Japonia, prezentând influente chineze si coreene, caracterizata prin constructii arhitecturale religioase (pagode) si civile (palate) din lemn, cu acoperisul curbat, cu sculpturi în lemn, bronz sau piatra si cu picturi de un mare rafinament. ♢ (s. f.) limba vorbita în Japonia. III. s. f. chifla împletita. (< fr. japonais)
şaradă, SARÁDĂ, sarade, s.f. Un fel de ghicitoare în versuri sau formata din cifre simbolice, desene, care propune aflarea unui cuvânt cu ajutorul partilor sau silabelor lui, fiecare dintre acestea având o semnificatie proprie. ♢ Expr. A vorbi în sarade = a vorbi cu aluzii, enigmatic, putin inteligibil. ♦ Lucru greu de înteles, neclar. – Din fr. charade.
polonez, POLONÉZ, -Ă, polonezi, -e, subst., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Poloniei sau este originara de acolo; polon (1). 2. Adj. Care apartine Poloniei sau populatiei ei, privitor la Polonia sau la populatia ei, originar din Polonia; ca al polonezilor (1); polon (2). ♢ Covrig polonez = produs de patiserie în forma de colacel preparat din aluat de cozonac îmbibat cu sirop de zahar si având deasupra nuci pisate. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de polonezi (1). 3. S.f. Dans de origine poloneza (2), în tempo moderat si în masura de 3/4, cu ritm viguros si cu caracter maiestuos, solemn, asemanator marsului; melodie dupa care se executa acest dans. 4. S.m. Mezel din carne de vita si de porc, afumat la cald si apoi fiert; (fam.) polis. – Din fr. polonais.
vorovi, VOROVÍ, vorovesc, vb. IV. Intranz. si tranz. (Înv. si reg.) A vorbi. – Cf. ucr. h o v o r y t y.
polabă, POLÁBĂ adj. (În sintagma) Limba polaba (si substantivat, f.) = limba slava din grupul limbilor slave de apus, care s-a vorbit pâna în sec. XVIII pe un teritoriu situat pe cursul inferior al Elbei. – Din fr. polabe.
sus, SUS adv. 1. Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decât altul); la înaltime; deasupra. ♢ Loc. adj. De sus = a) care este asezat în partea nordica sau în partea mai ridicata a unui teren; b) care vine sau porneste de la un organ de conducere; c) care face parte din clasele privilegiate; care apartine acestor clase. De din sus (de...) = care se afla mai la deal (de...); ceva mai încolo, mai departe. ♢ Loc. adv. Pe sus = a) prin aer, prin vazduh; b) în zbor, zburând; c) cu un vehicul sau purtat (în cârca, pe brate etc.). (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Mai sus de... = mai la nord de... ♢ Loc. prep. (Substantivat, n.) Din susul... = a) din partea de deasupra; b) dintr-o regiune superioara, mai la deal de... ♢ Expr. De sus în jos sau de jos în sus = în directie verticala (ascendenta sau descendenta). De sus (si) pâna jos = în întregime, tot. În sus si în jos = încoace si încolo, de colo-colo. Cu fata în sus = (despre oameni) culcat pe spate. Cu gura în sus = (despre obiecte care au o deschizatura) cu deschizatura în partea de deasupra. Cu fundul în sus = întors pe dos, ravasit; în dezordine; fig. morocanos, furios. A duce (sau a lua, a aduce pe cineva) pe sus = a duce (sau a lua, a aduce pe cineva) cu forta, cu sila. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viata, a trai. A se tine (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi înfumurat, îngâmfat. (Substantivat, n.) A rasturna (sau a întoarce, a pune ceva) cu susul în jos = a pune (ceva) în dezordine; a rascoli, a ravasi. A privi (sau a masura cu ochii) pe cineva de sus în (sau pâna) jos si de jos în (sau pâna) sus = a examina (pe cineva) cu atentie sau cu neîncredere. ♦ În camerele din partea superioara a unei case, la etaj. ♦ (În legatura cu pozitia unui astru) Deasupra orizontului, pe cer. ♦ (Pop.) Departe (în înaltime). ♦ (În loc. adj.) Sus-pus = care este într-o situatie sociala înalta. ♢ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispret, cu aroganta. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) arogant, insolent, obraznic. 2. Înspre un loc sau un punct mai ridicat; în directie verticala, în înaltime; în aer, în spatiu, în vazduh. ♢ Loc. adj. si adv. În sus = ridicat, drept, în pozitie verticala. ♢ Loc. adv. În sus = a) spre înaltime, la deal; b) în aer, în vazduh, în directia cerului; c) dincotro curge o apa, în directia izvorului. ♢ Expr. A sari în sus = a tresari (de bucurie, de spaima, de mânie etc.); a izbucni. ♦ (Substantivat, n.; în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioara (a unui lucru); b) în sens contrar cursului unei ape; c) înspre partea mai ridicata a unei asezari sau înspre nord. Din susul... = a) din directia izvorului unei ape; b) dinspre partea mai ridicata a unui teren; dinspre nord. ♦ (Cu valoare de interjectie) Strigat de comanda echivalent cu "ridica-te!", "ridicati-va!"; p. ext. strigat de încurajare, de aprobare, de simpatie. 3. (La comparativ, urmat de prep. "de", indica o limita în raport cu o vârsta, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... ♢ Expr. Mai pe sus decât = mai presus decât, mai mult decât... 4. (La comparativ, indica o pagina, un capitol, un alineat într-un text) În cele precedente, în cele spuse sau aratate mai înainte, înapoi cu câteva pagini sau cu câteva rânduri. ♦ Sus-citat = citat mai înainte, pomenit în cele spuse sau scrise înainte. Sus-numit (si substantivat) = mentionat, amintit, citat mai înainte. 5. În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. ♢ Expr. Sus si tare = a) ferm, categoric, energic; b) în auzul tuturor, în gura mare. 6. (În mistica crestina) În cer, în rai. ♢ Loc. adv. De sus = de la Dumnezeu. – Lat. susum (= sursum).
vietnamez, VIETNAMÉZ, -Ă, vietnamezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Vietnamului sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Vietnamului sau populatiei lui, privitor la Vietnam sau la populatia lui. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de vietnamezi (1). [Pr.: vi-et-] – Vietnam (n. pr.) + suf. -ez.
persoană, PERSOÁNĂ, persoane, s.f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însusirilor sale fizice si psihice; fiinta omeneasca, ins. ♢ În persoana = a) loc. adj. si adv. însusi, personal, singur (fara intermediul cuiva); b) loc. adj. întruchipat, în carne si oase, personificat, ♦ (Înv.) Personaj (2). 2. (În sintagmele) Persoana fizica = om considerat ca subiect cu drepturi si cu obligatii si care participa în aceasta calitate la raporturile juridice civile. Persoana juridica (sau morala) = organizatie care, având o alcatuire de sine statatoare si un patrimoniu propriu în vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect cu drepturi si cu obligatii, deosebit de persoanele fizice care intra în componenta ei. 3. Categorie gramaticala specifica verbului si unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întarire), prin care se indica vorbitorul, interlocutorul si orice obiect, deosebit de vorbitor si de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale verbului si ale unor pronume prin care se indica raporturile de mai sus. – Din lat. persona, germ. Person, fr. personne.
perete, PERÉTE, pereti, s.m. 1. Element de constructie asezat vertical (sau putin înclinat), facut din zidarie, din lemn, din piatra etc., care limiteaza, separa sau izoleaza încaperile unei cladiri între ele sau de exterior si care sustine planseele, etajele si acoperisul. ♢ Loc. adj. De perete = care este fixat, prins de perete. Lampa de perete. ♢ Loc. adj. si adv. Perete în perete = cu unul din pereti comun sau lipit de cel al încaperii vecine; p. ext. (care este) în imediata vecinatate a (locuintei) cuiva. ♢ Expr. A da (sau a deschide, a lasa, a izbi etc.) usa (sau poarta) de perete = a deschide larg, la maximum usa, poarta. A se da (sau a se izbi, a se bate) cu capul de pereti (sau de toti peretii) = a fi deznadajduit; a regreta enorm o greseala facuta. De când (se) scria musca pe perete = de demult. Între patru pereti = a) la adapost; b) în secret; izolat. Peretii au ochi (sau urechi), se zice pentru a atrage cuiva atentia sa fie precaut, sa se fereasca atunci cînd spune ceva (secret). A vorbi la pereti = a vorbi zadarnic, fara sa fie ascultat. 2. Masiv pietros care se înalta (aproape) vertical. 3. Parte a unui obiect, a unui sistem tehnic etc. care se aseamana cu un perete (1), marginind, izolând, protejând; piesa dintr-un sistem tehnic care are rolul de a separa între ele anumite spatii sau sistemul tehnic de spatiile înconjuratoare. ♦ Element anatomic, membrana etc. care înconjura o cavitate a corpului. [Var.: (reg.) paréte s.m.] – Lat. paries, -tis.
picior, PICIÓR, picioare, s.n. 1. Fiecare dintre cele doua membre inferioare ale corpului omenesc, de la sold pâna la vârful degetelor, si fiecare dintre membrele celorlalte vietuitoare, care servesc la sustinerea corpului si la deplasarea în spatiu. ♢ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior (sau de picioare) = iute, sprinten. ♢ Loc. adv. În (sau pe) picioare sau (fam.) d(e)-a-n picioarele = în pozitie verticala; sus. În vârful picioarelor = cu corpul sprijinit numai pe vârfurile degetelor de la picioare; p. ext. fara a face zgomot, tiptil. Cu piciorul (sau picioarele) = fara un mijloc de locomotie, pe jos. – Din cap pâna în picioare = de sus si pâna jos, în întregime; cu desavârsire. Pe picior gresit (la unele jocuri sportive) nepregatit pentru a para actiunea adversarului sau, p. gener., pentru a raspunde unei provocari. ♢ Expr. Unde-ti stau picioarele îti va sta si capul = vei plati cu viata (daca nu vei face un anumit lucru). A sari drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a) a se însanatosi dupa o boala (lunga); b) a se reface din punct de vedere material. A vedea (pe cineva) pe (sau în) picioare = a vedea pe cineva sanatos. (Glumet sau ir.) Are numai (atâtia...) ani pe un picior = are o vârsta mai mare decât cea pe care o marturiseste. A pune piciorul (undeva) = a calca, a pasi, p. ext., a patrunde, a se instala undeva; a frecventa pe cineva. A pune pe picioare = a) a initia, a organiza ceva, a face sa mearga, sa functioneze; b) a îngriji un bolnav si a-l însanatosi. A scula (sau a pune etc.) în picioare = a mobiliza în vederea unei actiuni. A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (sau din, de pe) picioare ori d(e)-a-n picioarele = a slabi, a se prapadi cu încetul. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (usor), fara a zacea la pat. (A fi) cu un picior în groapa (si cu unul afara) = (a fi) foarte batrân, prapadit, bolnav; (a fi) aproape de moarte. A vedea pe cineva cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a împiedica, a încurca, a deranja pe cineva; a fi inoportun. A sta (sau a ramâne, a fi) în picioare = a) a exista sau a continua sa existe; b) (despre teorii, planuri, ipoteze etc.) a corespunde cu realitatea, a fi întemeiat; c) a sta, a ramâne intact sau în pozitie verticala. E tata-sau (sau mama-sa etc.) în picioare = seamana întocmai, e leit cu tatal sau (sau cu mama sa etc.). A sari într-un picior = a se bucura mult. Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un picior = repede de tot, într-o clipa. (Fam.) A o lua (sau a o apuca) la picior sau a-si lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a începe sa fuga (repede), a o lua la goana; a încerca sa se faca nevazut prin fuga. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele sau (reg.) a nu-si mai strânge picioarele = a nu (mai) sta potolit, linistit, a alerga de colo-colo; a umbla mult. A-si bate (sau a-si rupe) picioarele = a umbla mult, a obosi de prea multa alergatura. (Pop.) A prinde (undeva) picior = a se aseza, a se stabili undeva. A cadea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a saruta picioarele cuiva = a se ruga (umil) de cineva; a se umili înaintea cuiva. A calca (pe cineva) pe picior = a) a preveni pe cineva (calcându-l pe încaltaminte) sa nu faca sau sa nu spuna ceva; b) a face sau a spune (cuiva) ceva suparator. (Pop. si fam.) A vorbi (sau a scrie etc.) cu picioarele = a vorbi (sau a scrie etc.) gresit (logic sau gramatical) ori fara talent; p. ext. a scrie urât, a mâzgali. Fara cap si fara picioare = fara logica, lipsit de sens. (Fam.) A face (sau a capata) picioare = (despre obiecte) a disparea. (A sta sau a sedea etc.) picior peste picior = (a sedea într-o pozitie comoda) cu o parte a unui picior ridicata si asezata peste celalalt picior. Cu coada între picioare = rusinat, umilit. A (se) lua peste picior = a (se) ironiza, a-si bate joc. A calca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a dispretui, a desconsidera. A pune (sau a asterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva = a închina, a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere, de pretuire, de omagiu. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. A bate din picior = a încerca sa-si impuna vointa; a se rasti, a comanda. A(-i) pune (cuiva) piciorul în prag = a lua o atitudine hotarâta, a se opune energic. A da din mâini si din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o actiune la bun sfârsit, pentru a scapa dintr-o încurcatura etc. (Fam.) A sta cu picioarele în apa rece = a se gândi profund si îndelung la ceva. A fi (sau a se afla etc.) pe picior de pace (sau de razboi) = a fi (sau a se afla etc.) în stare de pace (sau de razboi). A fi pe picior de egalitate (sau pe acelasi picior) cu cineva = a se bucura de aceleasi drepturi, a avea aceeasi situatie cu altcineva. A da cu piciorul = a respinge sau a lasa sa-i scape un prilej favorabil. A trai pe picior mare = a duce o viata de belsug, a cheltui mult. Parca l-a apucat (sau l-a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care traieste o bucurie mare si neasteptata. A fi (sau a sta) pe picior de duca (sau de plecare) = a fi gata de plecare. A lega (pe cineva) de mâini si de picioare = a imobiliza (pe cineva); a nu lasa (cuiva) posibilitatea sa actioneze. A(-si) taia craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde sau a face sa piarda un avantaj, a (-si) periclita situatia. A cadea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea tine, a nu (mai) putea sta pe picioare, a nu-l (mai) tine etc. picioarele, se spune despre un om care si-a pierdut echilibrul, puterile sau care este extrem de obosit. A i se taia (sau a i se înmuia) cuiva (mâinile si) picioarele = a avea o senzatie de slabiciune fizica; a nu se putea stapâni (de emotie, de durere etc.). (Nici) picior de... = nimeni, (nici) urma de..., (nici) tipenie. Negustorie (sau comert, afaceri etc.) pe picior = negustorie (sau comert, afaceri etc.) facute întâmplator, ocazional, fara sediu sau firma înscrisa. ♦ Compuse: (Bot.) piciorul-caprei = planta erbacee de padure, cu frunze palmate cu trei diviziuni si cu flori albe sau rosietice (Aegopodium podagraria); piciorul-cocosului = nume dat unor plante erbacee cu frunze lobate si cu flori galbene (Ranunculus). ♦ Picior (1) de animal sau de pasare fript sau fiert (pentru a fi mâncat). 2. Proteza unui picior (1). 3. P. anal. Nume dat unor parti de obiecte, de constructii sau unor obiecte, instrumente etc. care seamana cu piciorul (1) si servesc ca suport, ca element de sustinere, de fixare etc. ♦ Partea de jos, apropiata de pamânt, a tulpinii unei plante; p. ext. radacina. 4. P. anal. Element al unei constructii care serveste la sustinerea si la legarea ei de teren; partea de jos, masiva, a unei constructii, a unui zid etc. ♦ Picior de siguranta = parte din masivul unui zacamânt lasata neexploatata în scopul protectiei unor lucrari sau a unor constructii de la suprafata. 5. P. anal. Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zona mai larga de la baza unei forme de relief. 6. (Reg.) Regulator (la plug). ♦ Coada coasei. 7. (Mat.; în sintagma) Piciorul perpendicularei = intersectia unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care cade perpendicular. 8. Veche unitate de masura, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosita si astazi în unele tari. 9. Unitate ritmica a unui vers, compusa dintr-un numar fix de silabe lungi si scurte sau accentuate si neaccentuate. – Lat. petiolus.
perora, PERORÁ, perorez, vb. I. Intranz. A vorbi mult, pe un ton însufletit si emfatic. ♦ Tranz. (Rar) A dezbate, a sustine cu înflacarare o problema, o teza etc. – Din fr. pérorer.
pleda, PLEDÁ, pledez, vb. I. Intranz. si tranz. A vorbi în fata unei instante judecatoresti (ca avocat), aparând cauza uneia dintre parti. ♦ P. gener. A sustine o cauza, a apara o idee, un interes; a milita pentru ceva. – Din fr. plaider.
sta, STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. (Despre oameni si animale) A se opri din mers, a ramâne pe loc; a se întrerupe dintr-o actiune, dintr-o miscare, dintr-o activitate etc.; (despre aparate, mecanisme, dispozitive) a se opri din functionare, a nu mai merge; p. ext. a se defecta. ♢ Expr. Stai ca trag, formula prin care cineva este somat sa ramâna pe loc, sa nu se apropie (altfel riscând sa fie împuscat). A sta tintuit (sau nemiscat) (pe loc) = a nu face nici o miscare. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi întruna, a nu mai tacea. ♦ (La imperativ, având si valoare de interj.) Opreste! asteapta! ♢ Expr. Stai sa-ti spun (sau sa vezi) = lasa-ma sa-ti spun, ai rabdare, asteapta. Stai putin (sau un pic, cu binisorul etc.) = ai (putina) rabdare, nu te grabi. ♦ (Despre ploaie, vânt) A conteni, a înceta, a se opri. 2. A ramâne nemiscat într-un loc, a nu pleca, a nu se îndeparta de undeva; (despre vehicule) a stationa. ♢ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încoace si încolo, a nu avea astâmpar. A sta pe loc = a nu progresa, a stagna. Stai binisor! = sezi linistit! astâmpara-te! fii cuminte! Ce (mai) stai? = ce (mai) astepti? ce (mai) doresti? Sta ce sta si... = asteapta cât asteapta si... A sta la (sau pe) locul sau = a) a nu pleca, a nu-si parasi locul; b) a pastra masura, a fi modest, rezervat. 3. A ramâne într-un serviciu, într-o slujba, într-o ocupatie. 4. A ramâne, a petrece un timp undeva sau cu cineva; a poposi; a întârzia, a zabovi. II. 1. A se afla, a se gasi, a fi într-un anumit loc. ♢ Expr. A sta înaintea cuiva sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în fata) = a) a se gasi la mica distanta în fata cuiva, privindu-l, vorbindu-i, asteptând porunci; b) a se împotrivi, a înfrunta pe cineva; c) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) ori a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a) a iesi înaintea cuiva (împiedicându-l sa înainteze); b) a împiedica pe cineva sa faca ceva, a stingheri. A sta la baza unui lucru = a constitui baza, temelia unui lucru. A sta de fata = a asista. A sta în fata cuiva = (despre sarcini, greutati etc.) a trebui, a urma sa fie realizat, rezolvat de cineva. A sta în umbra = a) a pândi dintr-un loc ascuns; b) a fi modest, retras. A sta deoparte = a) a fi la oarecare distanta de...; b) a nu interveni, a se tine în rezerva. A-i sta (cuiva) în coaste (ori în coasta) sau ca un ghimpe în coaste (sau în inima, în ochi) = a-l stingheri (pe cineva), a constitui o permanenta amenintare (pentru cineva). (Fam.) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemâna cuiva, în imediata sa apropiere. A-i sta (cuiva) pe limba, se zice când cineva este gata sa spuna un lucru pe care n-ar trebui sa-l spuna sau când nu gaseste termenul cautat si are totusi impresia ca e pe punctul de a si-l aminti. A-i sta (cuiva) pe inima = (despre gânduri, preocupari) a-l preocupa pe cineva, a-i produce grija, neliniste. A sta (piatra) pe capul cuiva sau a-i sta (cuiva) pe cap = a împovara, a incomoda, a agasa (pe cineva). A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau talpile) = a fi decapitat. 2. A trai, a vietui; a locui. 3. (Pop.) A fi, a exista, a se afla. ♦ (Înv.) A avea loc, a se petrece. 4. A continua sa fie; a dainui, a se mentine. III. 1. A avea o anumita pozitie sau atitudine, a se tine, a se aseza sau a fi asezat într-un anumit fel. ♢ Loc. vb. A sta gramada (sau roi) = a se îngramadi, a se înghesui, a se îmbulzi. ♢ Expr. A sta piatra (sau teapan, înfipt în pamânt) = a se tine drept si nemiscat. A sta cu mâinile în sân (sau încrucisate, la brâu, cu bratele încrucisate) = a) a sta în inactivitate; b) a nu lua nici o masura, a nu întreprinde nimic, a nu interveni. A sta cu dintii la stele = a rabda de foame. A sta cu ochii pe cineva = a supraveghea pe cineva. A sta în pat = a zacea (de boala). A sta (ca) pe ace (sau spini, ghimpi, jar, foc etc.) = a fi nelinistit, agitat, nerabdator. Stai jos! formula prin care cineva este invitat sa ia loc. A sta la masa = a lua masa, a mânca. A sta ca o gaina (sau curca) plouata = a arata necajit, fara vlaga, fara chef. A sta în picioare = a nu se da batut, a rezista. ♦ Fig. (Înv.) A se tine tare pe pozitie, a nu da înapoi. ♢ Loc. vb. A sta împotriva (sau împotriva cuiva) sau a-i sta cuiva împotriva = a se împotrivi cuiva, a înfrunta pe cineva. A sta pavaza = a apara pe cineva sau ceva. 2. A se îndeletnici, a se ocupa cu...; a lucra la...; a avea grija de... ♢ Expr. A sta (de cineva) sa... = a nu lasa (pe cineva) în pace pâna ce nu..., a-i bate (cuiva) capul sa... 3. A fi fixat, prins în ceva sau de ceva, a atârna de ceva. ♢ Expr. A-i sta (cuiva ceva) în cap = a preocupa pe cineva. A-i sta (cuiva ceva) în minte = a fi clar pentru cineva (ceva). A sta (ceva) în firea (cuiva) = a tine de felul normal de a fi al cuiva. A-i sta (cuiva) în putinta = a-i fi cuiva (ceva) posibil. ♦ Fig. A consta. ♦ (Înv.) A fi format din... ♦ A se limita, a se reduce la... 4. A pluti la suprafata unui lichid. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rau) = a (nu) i se potrivi cuiva ceva, a (nu) fi asa cum se cuvine, a-i veni bine (sau rau). 2. (Despre situatii, treburi etc.) A fi într-un anumit fel, a se prezenta, a merge (bine sau rau), a se desfasura. V. (În locutiuni verbale sau în legatura cu alt verb, da acestora un aspect de durata) Stau si-mi aduc aminte. ♢ Expr. si loc. vb. A sta de (sau, rar, la) vorba (sau la taifas, taclale, povesti etc.) (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp vorbind cu cineva despre diverse lucruri. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a se sfatui cu cineva; a sta de vorba cu cineva. A sta (dus, pierdut) pe gânduri = a fi absorbit de gânduri, a fi preocupat de ceva. A sta pe gânduri = a sovai, a ezita. A sta la îndoiala (sau în cumpana) = a) a ezita înainte de a lua o hotarâre, a sovai; b) a se îndoi de ceva. A sta de paza (sau de straja) sau a sta straja = a pazi. A sta la (sau de) pânda = a pândi. A sta la tocmeala = a se tocmi, a se târgui. VI. (Urmat de o propozitie secundara construita cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata sa... Sta sa înceapa ploaia. [Prez. ind. pers. 3 sta, imperf. stateam (reg. steteam) si stam, perf. s. statui (reg. stetei)] – Lat. stare.
pivniţă, PÍVNIŢĂ, pivnite, s.f. Încapere sau grup de încaperi subterane, zidite de obicei dedesubtul unei cladiri si destinate pastrarii unor materiale (lemne, carbuni etc.) sau unor produse alimentare; beci. ♢ Expr. A iesi (sau a se auzi) ca din (sau dintr-o) pivnita = (despre voce) a iesi (sau a se auzi) de departe sau cu timbrul scazut, profund, grav. A vorbi ca din pivnita = a vorbi cu timbrul scazut, profund, grav. [Var.: (înv. si reg.) pímnita s.f.] – Din sl. pivĩnica.
piţigăia, PIŢIGĂIÁ, pitigaiez, vb. I. Tranz. A-si subtia, a-si ascuti vocea. ♦ Refl. A vorbi cu glas subtire, ascutit. [Pr.: -ga-ia. – Var.: pitigaí vb. IV] – Din pitigaiat (derivat regresiv).
ponegri, PONEGRÍ, ponegresc, vb. IV. Tranz. A vorbi pe cineva de rau; a bârfi, a defaima, a calomnia. ♢ Refl. recipr. Se ponegresc cu orice prilej. – Pref. po- + negri.
pont, PONT2, ponturi, s.n. I. 1. (Fam.) Aluzie rautacioasa, ironie, împunsatura. ♢ Expr. A vorbi în ponturi = a da sa se înteleaga, a sugera; a vorbi în pilde. A bate (cuiva) pontul = a face (cuiva) aluzie la ceva, a-i da (cuiva) sa înteleaga ceva. 2. (În limbajul jucatorilor de carti) Numele uneia dintre cartile de joc (considerata de obicei cu cea mai mare valoare); p. ext. prilej favorabil (la joc). ♢ Expr. A-i face (cuiva) pontul = a însela (pe cineva). (Fam.) A vinde (cuiva) pontul = a dezvalui (cuiva) un secret prin care poate obtine un avantaj, un profit. II. (Înv.) 1. Punct (în spatiu sau în timp); limita. ♢ Loc. adv. (Fam.) La pont = la momentul potrivit, la timp, la tanc. ♢ Expr. A pune pont = a hotarî, a fixa locul potrivit pentru ceva. 2. Articol, paragraf dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o conventie; p. ext. legea, statutul etc. respectiv. ♦ Conditie de învoiala agricola impusa taranilor în trecut. 3. Problema sau parte a unei probleme în discutie; idee, principiu care sta la baza unei discutii; punct. – Din magh. pont.
drept, DREPT, DREÁPTĂ, (A, B) drepti, -te, adj. (C) adv., (D) drepturi, s.n. (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fara ocol, fara abatere. ♢ Linie dreapta (si substantivat, f.) = linie care uneste doua puncte din spatiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de doua drepte perpendiculare una pe alta. Prisma dreapta = prisma cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fara ascunzisuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croiala simpla, fara cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, fiinte, parti ale lor etc.) Care are o pozitie verticala (fata de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ♢ Expr. A se tine drept = a avea o pozitie perfect verticala. (Mil.) A lua (sau a sta, a se tine în) pozitia de drepti = a lua (sau a sta, a se tine în) pozitie perfect verticala, stând nemiscat. (Cu valoare de interjectie) Drepti! formula de comanda militara pentru luarea pozitiei de drepti. (Adverbial) A calca drept = a avea o purtare buna, cinstita. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau parti ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are taietura verticala. 3. Care are o pozitie orizontala (fata de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreapta. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre actiuni ale omului sau despre notiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptatii si adevarului; întemeiat, just, cinstit, bun. ♢ Parte dreapta = parte care se cuvine în mod legal fiecaruia la o împarteala. Lupta dreapta = lupta corp la corp, fara arme, fara înselatorii si fara ajutor strain. ♢ Loc. adv. Cu drept cuvânt = pe buna dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevarul, adevarat; corect. ♢ Expr. Ce-i drept = într-adevar, cu adevarat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaste un adevar incontestabil. Drept ca... = adevarat ca... A spune drept = a spune adevarul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care traieste si lucreaza conform dreptatii, adevarului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ♢ Expr. (Substantivat) A se odihni cu dreptii = a fi mort. ♢ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica crestina ortodoxa; bun crestin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care apartine sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoasteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legaturi directe, de sânge; adevarat, bun. B. Adj. (În opozitie cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Asezat în partea opusa partii corpului omenesc în care se afla inima. ♢ Expr. A fi mâna dreapta a cuiva sau bratul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreapta. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se afla de partea sau în directia mâinii drepte (când cineva sta cu fata în directia în care este orientat un lucru) Aripa dreapta a cladirii. ♢ (Substantivat; în locutiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ♢ Expr. (Substantivat) În dreapta si în stânga sau de-a dreapta si de-a stânga = în ambele parti; în toate partile, pretutindeni. A tine dreapta = a merge pe partea dreapta a unui drum. 3. (Substantivat, f. art.; în viata politica) Grupare politica adepta si sustinatoare a mentinerii ordinii sociale si politice traditionale. ♢ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinari locale, indica directia) În linie dreapta, fara ocol; direct. Merge drept la birou. ♢ De-a dreptul = fara a se abate din drum, fara înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ♢ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fata..., fata în fata cu... Prin dreptul = prin fata..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fata..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinari locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S.n. 1. Totalitatea regulilor si normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Stiinta sau disciplina care studiaza dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativa legal recunoscuta unei persoane de a avea o anumita conduita, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ♢ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Rasplata, retributie care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine ma iei? ♢ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, asadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstantial de loc) Alaturi de..., lânga; în dreptul... ♢ Expr. A i se pune soarele drept în inima = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstantial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un cleste. [Var.: (înv. si reg.) dirépt, -eápta adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri dupa fr. droit).
potecă, POTÉCĂ, poteci, s.f. Drum foarte îngust la tara, la munte, în padure etc., pe care se poate merge numai pe jos; carare; p. gener. drum, cale. ♢ Expr. Pe toate potecile = peste tot, în orice loc, pretutindeni. A sti toate potecile = a cunoaste secretele cuiva. A veni (sau a umbla) pe drum, nu pe poteca = a fi sincer, a vorbi deschis. [Var.: (reg.) potíca s.f.] – Din bg. pateka.
poticni, POTICNÍ, poticnesc, vb. IV. 1. Refl. si intranz. A se lovi în timpul mersului cu piciorul de ceva si a-si pierde echilibrul; a se împiedica. ♦ A cadea (în urma lovirii de ceva). 2. Tranz. A pune cuiva piedica în mers sau, fig., într-o actiune. 3. Refl. Fig. A întâmpina o dificultate sau a nu izbuti în desfasurarea unei actiuni. ♦ Spec. A pronunta cu greutate cuvintele, a vorbi cu întreruperi, cu greutate. – Din sl. potŭknonti.
praftoriţă, PRÁFTORIŢĂ, praftorite, s.f. Pamatuf din par, din zdrente, din fâsii de rafie etc., fixat într-o coada lunga, folosit pentru a scoate spuza din cuptorul de pâine, în fierarie, pentru a stropi carbunii încinsi etc.; praftura. ♢ Expr. (Fam.) A(-i) da cu praftorita = a) a vorbi mult, a trancani; b) a supara pe cineva prin aluzii jignitoare. – Praftura + suf. -ita.
prăpastie, PRĂPÁSTIE, prapastii, s.f. Povârnis înalt si abrupt, situat de obicei într-o regiune muntoasa; hau, abis, genune. ♢ Expr. A duce (sau a împinge, a baga pe cineva) în prapastie = a pricinui (cuiva) mari neajunsuri; a duce la pierzanie, la pieire, a distruge. A fi (sau a se afla) pe (sau la) marginea prapastiei = a se afla într-o situatie extrem de critica. A spune (sau a vorbi) prapastii = a) a spune lucruri care înspaimânta; b) a spune lucruri lipsite de ratiune, prostii, bazaconii. ♦ Fig. Nenorocire, dezastru; primejdie mare. ♦ (Înv. si pop.) Noian de ape; adâncul apelor. [Pl. si: prapastii] – Din sl. propastĩ.
vorbă, VÓRBĂ, vorbe, s.f. 1. Cuvânt. 2. Sir de cuvinte care exprima o cugetare; gând, idee exprimata prin cuvinte; spusa, zisa. ♢ Expr. Auzi vorba! = ce spui! se poate? e posibil? Ce vorba! = în adevar, fara îndoiala. A avea o vorba cu cineva = a avea ceva de discutat cu cineva; a vrea sa comunici un secret cuiva. Cu vorba ca... = zicând ca..., sub pretext ca... Vorbe de claca = flecareala fara rost, fara miez. 3. Expunere, istorisire, relatare. ♢ Expr. Lasa vorba! sau (eliptic) vorba! = tacere! nici un cuvânt! Ce mai (atâta) vorba? = ce sa mai lungim discutia, sa curmam discutia. A (nu) da (cuiva) pas la vorba = a (nu) lasa cuiva posibilitatea sa vorbeasca. 4. Convorbire, conversatie; discutie, taifas. ♢ Loc. adv. Fara multa vorba = fara a crâcni, fara sa protesteze. Din doua vorbe = fara multa discutie; operativ, repede. Din vorba în vorba = din una în alta, din discutie în discutie. ♢ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., sa...) = a fi în discutie, a fi obiectul discutiei..., a se vorbi de... A-si face de vorba cu cineva = a gasi prilej de discutie cu cineva. A avea de vorba (cu cineva) = a avea de discutat, de arajat ceva (cu cineva). Fie vorba între noi! = ceea ce stim sa ramâne între noi, sa nu afle nimeni. Nici vorba! = a) negresit, desigur; fara doar si poate; b) nici pomeneala. Nu-i vorba! (sau mai e vorba?) = fara îndoiala, fireste, e de la sine înteles. Vorba sa fie! = nu cred asa ceva, nici pomeneala. A schimba vorba = a schimba obiectul discutiei. ♦ Compus: vorba-lunga = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neîntelegere, cearta. 5. Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Vorba dulce mult aduce. ♢ Expr. Daca ti-i vorba de-asa sau daca asa ti-i vorba = daca asa stau lucrurile. 6. Zicatoare, zicala, proverb, expresie. ♢ Expr. Vorba ceea, expresie stereotipa folosita în povestire pentru a introduce o zicala, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba cântecului = asa cum se stie din batrâni. 7. Îndemn, sfat, învatatura. ♦ Parere, convingere; hotarâre. 8. Promisiune, fagaduiala; angajament. ♢ Expr. Vorba-i vorba = cuvântul dat trebuie respectat, promisiunea data e datorie curata. A se tine de vorba = a-si respecta promisiunile, angajamentele. A zice vorba mare = (mai ales în constructii negative) a se angaja solemn, a face o promisiune deosebita. 9. Întelegere, învoiala; tocmeala; târguiala. ♢ Loc. adv. Din doua vorbe sau (rar) dintr-o vorba = fara multa discutie, repede. ♢ Expr. (Pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peti. A-i face (cuiva) vorba cu cineva = a mijloci o întâlnire între un baiat si o fata (în vederea casatoriei). A fi în vorba = a fi în tratative pentru încheierea unei casatorii, a unei afaceri etc. 10. Zvon; veste, stire, informatie. ♢ Expr. A se face vorba = a se raspandi o stire, un zvon. A spune (cuiva) doua vorbe = a comunica ceva cuiva. A lasa vorba = a lasa o dispozitie, a anunta ceva înainte de a pleca undeva. (Asa) umbla vorba = (asa) se vorbeste, (asa) se vorbeste, (asa) se spune. A trimite (sau a da) vorba = a transmite un mesaj. ♦ Bârfeala, clevetire; calomnie. 11. Grai, limba. Strain la vorba. – Et. nec. Cf. sl. d v o r ĩ b a.
vorbi, VORBÍ, vorbesc, vb. IV. 1. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte; a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intentii; a spune, a zice, a grai. ♢ Expr. A vorbi în barba = a vorbi încet, a mormai numai pentru sine. A vorbi cu gura altuia = a vorbi fara convingere, sovaielnic, evaziv. ♦ Tranz. A rosti cuvinte. ♢ Expr. A vorbi vrute si nevrute (sau verzi si uscate, câte-n luna si-n stele) = a vorbi multe si de toate; a flecari, a palavragi, a sporovai. ♦ A se adresa cuiva. Îi vorbesc si nu-mi raspunde. ♦ A se exprima într-o anumita limba. ♦ A-si spune cuvântul, a-si exprima vointa. ♦ Fig. A face dovada, a adeveri, a atesta, a confirma. O imensa cantitate de fapte, care toate vorbesc în acelasi sens. ♦ Fig. A pleda în favoarea cuiva. 2. Intranz. A sta de vorba; a discuta; a comenta. 3. Refl. recipr. si intranz. A se sfatui, a se învoi, a se întelege. 4. Intranz. A face o expunere; a tine un discurs. – Din vorba.
vorbit, VORBÍT2, -Ă, vorbiti, -te, adj. Care este exprimat prin cuvinte, rostit, exprimat, spus; p.ext. expus oral. ♢ Limba vorbita = limba întretinuta obisnuit în viu grai, limba uzuala. – V. vorbi.
drege, DRÉGE, dreg, vb. III. (Pop. si fam.) 1. Tranz. A repara (un obiect, un mecanism etc.) ♦ Tranz. si refl. Fig. A (se) întrema, a (se) îndrepta (de bine, de rau) dupa un accident, dupa o boala. ♢ Expr. A-si drege glasul (sau vocea) = a tusi usor înainte de a vorbi sau de a cânta, pentru a-si limpezi vocea. A-si drege gustul = a mânca sau a bea ceva placut, pentru a îndeparta gustul neplacut lasat de alimentele sau bauturile consumate anterior. ♦ Fig. A îndrepta o greseala, o nedreptate. ♦ A face ca focul sa arda mai bine. 2. Tranz. A pune ceva la cale; a aranja, a planui. ♢ Expr. Face si drege = a) se straduieste sa rezolve, sa realizeze ceva; b) se lauda, face caz ca se straduieste sa realizeze, sa întreprinda ceva. 3. Tranz. A potrivi, a îmbunatati gustul unei mâncari. ♦ A falsifica, a contraface o bautura. 4. Tranz. si refl. A (se) farda, a (se) sulimeni. [Perf. s. dresei, part. dres. – Var.: (înv. si reg.) dirége, (înv.) derége vb. III] – Lat. dirigere.
rău, RĂU, REA, rai, rele, adj., s.n., adv. I. Adj. Care are însusiri negative; lipsit de calitati pozitive. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obisnuit, neplaceri altora. ♢ Expr. Poama rea sau soi rau = persoana cu deprinderi urâte. Rau de mama focului = plin de rautate, foarte înrait. ♢ Compuse: rea-vointa s.f. = purtare sau atitudine neprietenoasa, ostila fata de cineva sau de ceva; lipsa de bunavointa; rea-credinta (scris si reacredinta) s.f. = atitudine incorecta, necinstita; perfidie. (Loc. adj. si adv.) De rea-credinta = incorect, necinstit, rau intentionat. ♦ Care exprima, care denota rautate; care este contrar binelui. 2. Care nu-si îndeplineste îndatoririle morale si sociale legate de o anumita circumstanta, care nu e potrivit unui anumit lucru, unei anumite situatii; necorespunzator, nepotrivit. ♦ (Despre copii) Neascultator, rasfatat, razgâiat. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publica. ♦ (Despre vorbe) Care supara, care jigneste; p. ext. urât. 4. (Despre viata, trai etc.) Nelinistit, apasator, chinuit. ♢ Expr. A duce casa rea (cu cineva) = a nu se întelege, a trai prost (cu cineva). A-si face sânge rau (sau inima, voie rea) = a se necaji, a fi mâhnit. 5. (Despre vesti) Care anunta un necaz, o suparare; neplacut. II. Adj. Care nu are calitatile proprii destinatiei, menirii, rolului sau. 1. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzator unui anumit scop, unei anumite întrebuintari; care prezinta unele defecte, unele imperfectiuni. ♦ (Fiz.; despre corpuri) Rau conducator de caldura (sau de electricitate) = prin care caldura (sau electricitatea) nu se transmite cu usurinta sau deloc. 2. (Despre organele corpului) Care nu functioneaza normal; bolnav; (despre functii fiziologice) care nu se desfasoara normal. 3. (Despre îmbracaminte si încaltaminte) Uzat, rupt, stricat. 4. (Despre bauturi) Neplacut la gust, prost pregatit. 5. (Despre bani) Care nu are curs, iesit din circulatie; fals. III. Adj. (Despre meseriasi, artisti etc.) Neîndemânatic, incapabil, nepriceput. IV. Adj. 1. Nesatisfacator; daunator. ♢ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rau = a atribui cuiva o intentie rauvoitoare, a interpreta eronat o observatie, un sfat. 2. (Despre vreme) Urât; nefavorabil. 3. (În superstitii) Prevestitor de rele; nefast, nenorocos. V. Adv. 1. Asa cum nu trebuie; nepotrivit, gresit, cu defecte. ♦ Neconform cu realitatea; inexact, neprecis, incorect. 2. Neplacut, suparator, nesatisfacator. ♢ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rau = a avea o viata grea, a trece prin momente grele; a nu-i prii. A sta rau = a nu avea cele necesare, a fi lipsit de confort, a fi sarac. A-i sedea rau (ceva) = a nu i se potrivi o haina, o atitudine etc.; a fi caraghios, ridicol. A-i fi (cuiva) rau sau a se simti rau = a fi sau a se simti bolnav. A i se face (sau a-i veni cuiva) rau = a simti deodata ameteala, dureri, senzatie de greata etc.; a lesina. A-i face (cuiva) rau = a-i cauza (cuiva) neplaceri. A-i parea (cuiva) rau (de sau dupa ceva ori dupa cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). 3. Incomod, neconfortabil. 4. Neplacut, dezagreabil. 5. Neconform cu parerile, cu gusturile cuiva. 6. Puternic, tare; foarte. VI. S.n. 1. Ceea ce aduce nemultumire; neplacere; pricina de nefericire; neajuns. ♢ Loc. adv. Cu parere de rau = cu regret. A rau = a nenorocire. ♢ Loc. prep. De raul (cuiva) = din cauza (rautatii) cuiva. ♢ Expr. A vrea, a dori (cuiva) raul = a dori sa i se întâmple cuiva lucruri neplacute. Uita-te-ar relele!, formula glumeata prin care se ureaza cuiva noroc si fericire. ♦ Boala, suferinta. ♢ Rau de mare = stare de indispozitie generala care se manifesta la unii calatori pe mare. Rau de munte (sau de altitudine) = stare de indispozitie generala cauzata de rarefierea aerului de pe înaltimi. 2. Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. ♢ Expr. A vorbi de rau (pe cineva) = a ponegri (pe cineva). ♦ (La pl.) Pozne, nebunii copilaresti. – Lat. reus "acuzat", "vinovat".
volubilitate, VOLUBILITÁTE s.f. 1. Usurinta de a vorbi mult si repede; locvacitate. ♦ Spontaneitate; promptitudine. 2. Proprietate a unor plante de a-si înfasura tulpina în jurul unui arac, al unei sfori etc. – Din fr. volubilité, lat. volubilitas, -atis.
provensal, PROVENSÁL, -Ă, provensali, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza din Provence sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine regiunii Provence sau populatiei ei, privitor la Provence sau la populatia ei, originar din Provence. ♦ (Substantivat, f.) Limba romanica vorbita de provensali (1); p. ext. limba romanica vorbita în mai multe provincii din sudul Frantei. [Var.: (înv.) proventál, -a s.m. si f., adj.] – Din fr. provençal.
pupăză, PÚPĂZĂ, pupeze, s.f. 1. Pasare insectivora migratoare, cu penaj pestrit, cu ciocul lung si curbat si cu o creasta de pene mari, portocalii, în vârful capului (Upupa epops). ♢ Expr. A-i merge (cuiva) gura ca pupaza = a vorbi mult, a fi flecar. A-i cânta (cuiva) pupaza = a-i merge rau, a nu avea noroc. 2. Fig. (Fam.) Persoana flecara. ♦ Femeie îmbracata sau fardata strident; p. ext. femeie de moravuri usoare. 3. (Reg.) Colac (în forma de pasare sau de cuib de pasare). ♢ Expr. Colac peste pupaza sau pupaza peste colac, se spune când peste un necaz deja existent vine altul (si mai mare). – Cf. alb. p u p ë z ë.
şa, SA, sei, s.f. 1. Piesa de harnasament confectionata din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului si pe care sade calaretul. ♢ Expr. A pune saua (pe cineva) = a supune, a stapâni, a exploata (pe cineva), a constrânge pe cineva sa faca ceva. A vorbi din sa = a vorbi de sus, cu siguranta de sine. 2. Parte a bicicletei, a motocicletei etc. formata dintr-un mic suport (triunghiular) din piele, din cauciuc sau din material plastic, pe care se sta în timpul deplasarii vehiculului. 3. Os din spinarea gainii. ♢ Saua turceasca = scobitura in grosimea osului sfenoid, în care se afla situata glanda hipofiza. 4. Forma de relief reprezentând o depresiune cuprinsa între doua parti de teren mai ridicate, cu care alcatuieste un ansamblu; curmatura. Saua dealului. [Var.: sea s.f.] – Lat. sella.
italian, ITALIÁN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Italia. II. adj. care apartine Italiei sau italienilor. o arta ~a = arta dezvoltata pe teritoriul Italiei, pe baza traditiei atât a artei romane, cât si a celei paleocrestine si bizantine. ♢ (s. f.) limba romanica vorbita de italieni. (< it. italiano)
şedea, SEDEÁ, sed, vb. II. Intranz. 1. A se afla asezat pe ceva; a sta jos. ♢ Expr. A sedea (ca) pe ghimpi (sau pe foc, pe ace) = a fi nerabdator si îngrijorat; a fi grabit sa plece. A sedea pe comoara = a fi foarte bogat si zgârcit. 2. A lua loc, a se aseza. ♦ A se opri din mers asezându-se; a poposi. ♦ (De obicei la imperativ sau în constructii negative) A avea astâmpar, a fi linistit. Sezi locului ! 3. A sta, a se gasi, a ramâne câtva timp într-un anumit loc, într-o anumita situatie sau pozitie; a nu se misca din locul sau din pozitia ocupata. ♢ Expr. A sedea la masa = a lua masa, a mânca. A(-i) sedea cuiva ceva la inima = a fi preocupat, stapânit de ceva, a dori ceva foarte mult. A sedea pe capul cuiva = a plictisi (pe cineva) cu prezenta sa sau cu prea multe insistente. A sedea cu mâinile în sân (sau încrucisate, la brâu, cu bratele încrucisate etc) = a nu face, a nu întreprinde nimic. A sedea strâmb si a judeca (sau a vorbi, a grai) drept = a discuta cu franchete; a recunoaste adevarul. 4. A petrece câtva timp undeva, a nu se deplasa (dintr-un anumit loc); a se afla, a ramâne, a zabovi (într-un anumit loc). ♦ (Rar; despre obiecte) A se afla asezat sau depozitat într-un loc. 5. A avea locuinta, domiciliul undeva; a locui, a domicilia. 6. (În expr.) A(-i) sedea (cuiva) bine (sau rau, frumos, mândru) = a (nu) i se potrivi; a (nu) fi asa cum se cuvine, cum trebuie, cum este indicat. 7. A se afla într-o anumita situatie (în raport cu ceva sau cu cineva). 8. A nu face nimic, a nu avea nici o ocupatie. Sade toata ziua. – Lat. sedere.
comunica, COMUNICÁ, comúnic, vb. I. 1. Tranz. A face cunoscut, a da de stire; a informa, a înstiinta, a spune. ♦ Intranz. (Despre oameni, comunitati sociale etc.) A se pune în legatura, în contact cu...; a vorbi cu... 2. Intranz. A fi în legatura cu..., a duce la... Camara comunica cu pivnita. – Din fr. communiquer.
turc, TURC, -Ă, turci, -ce, s.m. si f., adj. 1. S.m si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Turciei sau este originara de acolo. ♢ Expr. Cum e turcul si pistolul = cum e omul, asa sunt si faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiata a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încapatânat, a nu vrea sa înteleaga, a nu tine seama de nimic. Turcul plateste, se spune despre cineva care este silit sa plateasca, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala facuta de altii. ♦ P. ext. Persoana de religie mahomedana. 2. Adj. Care apartine Turciei sau turcilor (1); privitor la Turcia sau la turci; originar din Turcia; ca al turcilor; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de turci (1). – Din tc. türk.
sarmat, SARMÁT, -Ă, sarmati, -te, adj., s.m. si s.f. (Locuitor) care apartinea unei populatii indo-europene nomade, în antichitate între Marea Neagra si Marea Baltica ♦ s.f. Limba iraniana vorbita de sarmati. (din it. sarmato, lat. sarmata)
islandez, ISLANDÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Islanda. ♢ (s. f.) limba germanica vorbita de islandezi. (< fr. islandais)
isegorie, ISEGORÍE s. f. termen care desemna, în democratia sclavagista ateniana dreptul egal al fiecarui cetatean de a lua cuvântul spre a se pronunta în treburile publice. (cf. gr. isegoreo, a vorbi cu egala libertate)
şleau, SLEAU1, sleauri, s.n. Drum de tara natural, neamenajat, batatorit de carute. ♢ Expr. A vorbi (sau a spune) pe sleau = a vorbi deschis, fara înconjur. ♦ (Rar) Firul unei ape curgatoare. [Var.: sleah s.n.] – Din pol. szlak, ucr. šljah.
şopăi, SOPĂÍ, sopaiesc, vb. IV. Intranz. (Fam.) A vorbi cu cineva în soapta; a sopti, a susoti. ♢ Loc. adv. Pe sopaite = în soapta. – Sopa + suf. -ai.
şopoti, SOPOTÍ, sopotesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre apa, vânt, frunze; la pers. 3) A murmura, a susura. 2. Intranz. si tranz. A vorbi în soapta, a schimba vorbe în soapta; a sopti. – Din sopot.
şopti, SOPTÍ, soptesc, vb. IV. Tranz. si intranz. A vorbi încet, în taina, a spune ceva în soapta. ♢ Loc. adv. Pe soptite = cu glas scazut, foarte încet; în taina. ♦ Tranz. A comunica ceva vorbind încet (sa nu auda altii); a sufla. ♦ Fig. A murmura, a susura, a fremata. – Din sl. šĩpŭtati, bg. septja.
şoşoi, SOSOÍ, sósoi, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A vorbi în soapta; a sopti. 2. Tranz. A spune, comunica ceva încet. – Formatie onomatopeica.
irlandez, IRLANDÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Irlanda. ♢ (s.f.) limba celtica vorbita de irlandezi. (< fr. irlandais)
şuşoti, SUSOTÍ, susotesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi încet, în soapta; a sopti (cuiva) la ureche; p. ext. a vorbi în taina. 2. (Despre ape, frunze etc.; la pers. 3) A produce un zgomot usor si uniform; a sopti. [Var.: sosotí vb. IV] – Formatie onomatopeica. Cf. fr. c h u c h o t e r.
şti, STI, stiu, vb. IV. I. 1. Tranz si intranz. (Folosit si absol.) A avea cunostinta (de...), a fi informat (în legatura cu...), a cunoaste. ♢ Loc. adv. Pe stiute = în cunostinta de cauza. Pe nestiute = a) fara sa-si dea seama; b) în ascuns, pe furis, tiptil. ♢ Expr. (Tranz., absol.) Nu stiu, n-am vazut = sunt cu totul strain de ceva, nu am idee de nimic. Stiu eu (sau stii tu etc.) ce stiu (sau stii etc.) sau las' ca stiu eu, se spune pentru a arata ca cineva cunoaste bine o situatie si ca nu poate fi indus în eroare. Stii ce? sau stii ceva?, stii una? = fii atent la ce-ti spun, asculta ceea ce am sa-ti spun. (Numai) Dumnezeu stie sau stie Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmatie sau o negatie. Dumnezeu (mai) stie sau dracul (mai) stie, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputinta de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranta. (Intranz.) A-i sti (cuiva) de urma = a sti unde se afla cineva. Pe cât (sau dupa cât) stiu = dupa informatiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunostinta de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaste pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaste pe sine, a avea cunostinta ca este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaste unul pe altul; a avea legaturi de prietenie. 4. Intranz. A tine seama de ceva, a lua în consideratie; a avea teama sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaste pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunostinte sistematice într-un domeniu, a stapâni o stiinta, o arta etc. ♢ Expr. A sti carte = a sti sa scrie si sa citeasca; p. ext. a avea cunostinte temeinice într-un domeniu, a fi învatat. A sti pe de rost (sau pe dinafara, ca pe apa, ca apa, ca pe Tatal nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fara greseala. ♦ A vorbi si a întelege o anumita limba. ♦ A se pricepe sa faca ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesara într-o anumita împrejurare. ♢ Expr. A nu (mai) sti ce sa (se) mai faca = a nu mai gasi nici o solutie pentru a iesi dintr-o încurcatura. A nu mai sti ce sa faca de... = a fi coplesit de... A nu sti de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde sa înceapa un lucru. (Absol.) Stiu eu? exprima o îndoiala, o nesiguranta, o sovaire. 2. A putea, a fi în stare sa faca ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotarât sa faca ceva. ♢ Expr. A nu sti ce vrea = a nu putea lua o hotarâre, a fi nedecis; a sovai. 3. A tine minte, a-si aminti. 4. A-si da seama, a întelege, a pricepe. ♢ Expr. A nu (prea) sti multe = a riposta îndata (la provocarea cuiva). Mai stii sau mai stiu (si) eu, mai stii pacatul, de unde stii!? = se prea poate, nu poti fi sigur ca nu e asa. Nu stiu cum = în mod inexplicabil. A fi nu stiu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu stiu cum sa... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil sa... (Substantivat) Un nu stiu cum sau un nu stiu ce = ceva nelamurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu sti de gluma = a fi suparacios. 5. A prevedea. ♦ A presupune, a banui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ♢ Expr. Sa stiu (bine) ca... sau de-as sti ca... = chiar daca... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire.
ocărî, OCĂRÎ́, ocarasc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A mustra, a certa, a dojeni. 2. (Înv. si pop.) A vorbi de rau, a defaima, a denigra. [Var.: (înv. si pop.) ocarí vb. IV] – Din sl. ocarjati.
oratorie, ORATORÍE s.f. Arta de a compune si de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocventa, retorica, oratorism. – Din lat. oratoria. Cf. it. o r a t o r i a.
orăşenism, ORĂSENÍSM, orasenisme, s.n. Fel de a fi, de a se comporta, de a vorbi specific unui orasean; p. ext. comportare manierata, cautata, artificiala. – Orasean + suf. -ism.
finlandez, FINLANDÉZ, -Ă, finlandezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Finlandei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Finlandei sau populatiei ei, privitor la Finlanda sau la populatia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de finlandezi (1). – Din fr. finlandais, it. finlandese.
orator, ORATÓR, oratori, s.m. Persoana care rosteste un discurs, care vorbeste în public; persoana care are talentul de a vorbi frumos în fata unui public; retor. – Din lat. orator, fr. orateur.
oralitate, ORALITÁTE s.f. 1. Calitate a stilului unei scrieri beletristice de a parea vorbit, dând expunerii un caracter spontan si viu atât în dialogurile care noteaza particularitatile vorbirii personajelor, cât si în naratiunea propriu-zisa; ansamblu de particularitati ale limbii vorbite, ale graiului viu. 2. (Jur. în sintagma) Principiul oralitatii = principiu fundamental al dreptului procesual, potrivit caruia dezbaterea litigiului se face verbal. – Oral + suf. -itate. Cf. it. o r a l i t á.
oracol, ORÁCOL, oracole, s.n. (În antichitate) Raspuns profetic pe care, potrivit unor credinte, anumite divinitati îl dadeau celor veniti sa le consulte pentru a cunoaste viitorul; prevestire, prezicere, profetie; lacasul unde se faceau aceste profetii. ♦ Hotarâre data de o persoana cu autoritate; sentinta cu caracter infailibil; p. ext. persoana care da aceasta hotarâre. ♢ Expr. A vorbi ca un oracol = a se exprima sententios si enigmatic. [Var.: orácul s.n.] – Din lat. oraculum, it. oracolo, fr. oracle.
facondă, FACÓNDĂ s.f. (Frantuzism) Usurinta de a vorbi; elocinta. – Din fr. faconde. Cf. lat. f a c u n d i a.
cuvânt, CUVẤNT, cuvinte, s.n. 1. Unitate de baza a vocabularului, care reprezinta asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) si a unui complex sonor; vorba. ♢ Cuvânt simplu = cuvânt care contine un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care serveste ca element de baza pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matca = cuvânt care se afla în fruntea unei articol de dictionar, sub care se grupeaza si se gloseaza toate variantele si expresiile, uneori si derivatele si compusele. ♢ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dictionar respectiv. ♢ Expr. A nu gasi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stari afective puternice) sa exprimi ceea ce gândesti. Cu alte cuvinte = a) exprimând acelasi lucru altfel; b) deci, prin urmare, asadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, asadar. În putine cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fara nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = gluma bazata pe asemanarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucisate = joc distractiv-educativ în care trebuie gasite, pe baza unor indicatii date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figura geometrica împartita în patratele, încât cuvintele citite orizontal sa aiba o litera comuna cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimata prin vorbe; spusa. ♢ Cuvânt greu = vorba hotarâtoare; (la pl.) vorbe de dojana, de ocara. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefata, introducere (la o lucrare). Purtator de cuvânt = persoana autorizata sa exprime în mod public pareri care arata punctul de vedere al forului pe care îl reprezinta. ♢ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toata) puterea cuvântului = în întelesul adevarat, pe deplin, cu desavârsire. A taia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorba. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorba, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferinta. ♢ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedinta, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva sa-si mai continue afirmatiile (într-o adunare). 4. Învatatura, îndrumare, sfat: p. ext. dispozitie, ordin. ♢ Expr. A întelege (sau a sti) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispozitie data de un superior. 5. Promisiune, fagaduiala: angajament. ♢ Expr. Om de cuvânt = om care îsi tine fagaduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajeaza cinstea cuiva. A(-si) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotarât ca va face cu orice pret ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fara a mai controla exactitatea spuselor. A-si tine cuvântul sau a se tine de cuvânt = a-si îndeplini o promisiune facuta. 6. Parere, opinie exprimata: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discutie, cearta, ciorovaiala. ♢ Expr. Schimb de cuvinte = discutie aprinsa, cearta, sfada. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, ratiune, cauza. ♢ Expr. Cu drept cuvânt = pe buna dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Stire, veste, informatie: zvon. 10. (Înv.) Întelegere, pact, acord, conventie. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de biblioteca); b) termen al unei unitati frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedeta = termen ales din titlul unei lucrari sau al unei publicatii, care foloseste la orânduirea alfabetica a lucrarii în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele si instructiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus "adunare, întrunire", conventum "întelegere".
zuluş, ZULÚS, -SĂ, zulúsi, -e, adj., s.m. si s.f. (Locuitor) Care apartine unei populatii negroide din Africa australa, din grupul bantu. · s.f. Limba vorbita de zulusi. (din fr. zoulou)
flencăni, FLENCĂNÍ, flencanesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A vorbi multe si fara rost; a trancani. – Fleanca + suf. -ani.
tare, TÁRE1 adv. 1. Foarte, mult, extrem. ♢ (Pe lânga adjective sau adverbe, ajuta la formarea superlativului). Îti voi ramânea tare recunoscator (ODOBESCU). 2. Cu forta, cu intensitate, cu putere. 3. (Pe lânga verbe ca «a vorbi», «a spune», «a cânta» etc.; în opozitie cu în gând) Cu glas articulat, pentru a fi auzit de cei din jur; (în opozitie cu încet) cu glas ridicat, pentru a se auzi bine sau departe. 4. (În opozitie cu agale, încet etc.) Iute, repede. Prin târg asa mâna de tare... de ti se parea ca zboara iepele (CREANGĂ). – Lat. talem.
funie, FÚNIE, funii, s.f. 1. Frânghie1. ♢ Funie de ceapa (sau de usturoi) = împletitura, cununa de ceapa sau de usturoi. ♢ Expr. Drept ca funia în traista (sau în sac) = strâmb, rasucit; fig. nedrept, necinstit. A vorbi de funie în casa spânzuratului = a vorbi despre un lucru care poate supara pe cineva dintre cei de fata, daca este interpretat ca o aluzie la ei. A (i) se apropia sau a-i ajunge (cuiva), a i se strânge funia de (sau la) par, se spune despre cei ajunsi într-o situatie extrem de dificila. A juca pe funie = a umbla pe funie, facând diferite figuri; fig. a fi abil, dibaci. 2. Veche unitate de masura de lungime (a carei valoare a variat dupa epoci) cu care se masura pamântul. 3. (În sintagma) Funie de mosie (sau de pamânt) = suprafata de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâsii înguste. 4. Împletitura din paie sau din talas, utilizata la confectionarea miezurilor lungi la formele pentru turnare. – Lat. funis.
liber, LÍBER2, -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucura de libertate, de independenta individuala si cetateneasca, care are drepturi politice si cetatenesti depline. ♦ (Despre popoare, state, orase) Independent, neatârnat, nesupus (unei puteri straine), autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a actiona dupa vointa sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus nici unei constrângeri; slobod. ♢ Liber arbitru = libertate absoluta a vointei omului, postulata la idealismul filozofic1, în opozitie cu determinismul. 3. (Despre actiuni) Care nu este supus unei restrictii cu caracter arbitrar. ♢ Traducere libera = traducere care reda continutul originalului în formele proprii limbii în care se traduce, fara sa respecte riguros forma originalului. Versuri libere = rânduri de poezie neprozodica, în care normele prozodice, daca apar, sunt aplicate necanonic, dupa dorinta autorului. Intrare libera = intrare fara plata într-o sala de spectacol, pe un stadion etc. Lovitura libera = (la unele jocuri sportive cu mingea) lovitura acordata unei echipe drept compensatie pentru o infractiune sau o greseala comisa de echipa adversa. Profesiune libera = profesiune exercitata de o persoana pe cont propriu (fara sa fie angajata permanent într-o institutie sau întreprindere). ♢ Compus: (Substantivat) liber-profesionist = persoana care exercita o profesiune libera. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul plac, care este în afara obligatiilor (profesionale). ♢ Expr. (Substantivat) A avea liber = a se afla în afara obligatiilor (mai ales profesionale) pe o perioada de timp; a fi scutit pentru un timp oarecare de obligatiile (profesionale) pe care le are în mod obisnuit, a putea dispune de timpul sau. 5. (Despre banci, scaune, locuinte etc.) Care nu este ocupat, gol; neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are obligatii fata de altii; neangajat, disponibil. 7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, usor. ♢ Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a) a tine un discurs, o prelegere etc. fara a citi un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândesti; c) a vorbi fara perdea, obscen. (A vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fara ajutorul unui instrument optic. Desen liber = desen artistic efectuat fara ajutorul vreunui instrument tehnic. 8. (În loc. adv.) În aer liber = în plin aer, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afara, într-un loc descoperit. – Din fr. libre, lat. liber.
furcă, FÚRCĂ, furci, s.f. 1. Unealta agricola formata dintr-o prajina de lemn sau de otel terminata cu doi sau trei dinti (încovoiati), folosita pentru strângerea fânului, claditul sirelor, strângerea gunoiului, a baligarului etc. s Expr. Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri asezate în dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fân cât se poate lua într-o furca (1). 2. (În sintagme) Nume dat unor unelte sau obiecte asemanatoare cu furca (1): a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care sta receptorul; b) furca pieptului = extremitatea inferioara a sternului, cu cele doua cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea; c) furca gâtului = extremitatea superioara a sternului, cu cele doua clavicule fixate de el; d) furca putului (sau fântânii) = stâlpul de care se sprijina cumpana; e) furca scrânciobului = stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul; f) furca drumului = raspântie. ♦ (Înv.) Spânzuratoare în forma de furca (1) cu doi dinti. 3. Vergea de lemn la capatul careia se leaga caierul pentru a fi tors. ♢ Expr. A se certa furca = a se certa foarte tare. A da (cuiva) de furca = a face (pe cineva) sa-si bata capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furca cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultati. (Pop.) A avea stupit la furca = a avea usurinta la vorba, a vorbi mult si cu placere, a avea chef de vorba. 4. Furcarie. 5. Organ al masinii de filat, cu ajutorul caruia se produce torsionarea fibrelor. 6. Fiecare dintre stâlpii grosi de stejar de care se prind cosoroabele si care sustin acoperisul si peretii caselor taranesti din paianta. – Lat. furca.
coreean, COREEÁN, -Ă, coreeni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Coreii sau care este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Coreii sau populatiei ei, privitor la Coreea sau la populatia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de coreeni. – Coreea (n.pr.) + suf -ean.
ladin, LADÍN2, -Ă, ladini, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a unei parti din Elvetia si din nordul Italiei; p. ext. retoroman. 2. Adj. Care apartine ladinilor2 (1), privitor la ladini2 ♦ (Substantiv, f.) Limba de origine romanica vorbita de ladini2 (1); retoromana. – Din it. ladino.
latin, LATÍN, -Ă, latini, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte din populatia de baza a vechiului tinut Latium din Italia sau era originara de acolo. 2. Adj. Care apartine latinilor (1) sau Latiumului, privitor la latini sau la Latium; p. ext. care se refera la limba si la literatura romanilor sau care apartine acestora; latinesc. ♢ Limba latina (si substantivat, f.) = limba indo-europeana vorbita de romani. – Din lat. latinus, fr. latin.
lătra, LĂTRÁ, látru, vb. I. Intranz. 1. (Despre câini; la pers. 3) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice speciei; a hamai, a bate. ♦ Tranz. A se repezi asupra cuiva cu latraturi furioase. 2. (Depr.; despre oameni) A vorbi întruna, zadarnic si pe un ton rastit, a-si bate gura. – Lat. latrare.
lătrător, LĂTRĂTÓR, -OÁRE, latratori, -oare, adj. (Rar; despre câini) Care latra. ♦ Fig. (Despre felul de a vorbi al cuiva) Asemanator cu un latrat. ♦ (Substantivat, m.) Câine. – Latra + suf. -ator.
muţenie, MUŢÉNIE, mutenii, s.f. 1. Stare a celui mut, lipsa a capacitatii de a vorbi; mutism, mutie. 2. Tacere, liniste deplina. – Mut + suf. -enie.
muţi, MUŢÍ, mutesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) 1. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. 2. (Despre sunete, voci etc.) A scadea în intensitate; a amuti. – Din mut.
exprima, EXPRIMÁ, exprím, vb. I. Tranz. A expune, a formula, a manifesta pareri, idei etc. ♦ Refl. A reda în cuvinte; a vorbi. – Fr. exprimer (lat. lit. exprimere).
lung, LUNG, -Ă, lungi, adj., adv., s.n. I. Adj. 1. Care are o lungime mare, ale carui capete sunt departate unul de altul. ♢ Expr. A avea mâna lunga (sau degete lungi) sau a fi lung de mâna (sau de, în degete) = a avea obiceiul sa fure, a fi hot. A fi lung în (sau de) limba sau a avea limba lunga = a vorbi prea mult si, mai ales, a spune ce nu trebuie; a fi limbut. ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde lungi. 2. De statura mare; înalt. ♢ Expr. A cadea cât este de lung = a cadea lungindu-se pe jos. 3. (Despre suprafete) Care se întinde pe o distanta mare; p. ext. vast. 4. (Despre mâncaruri) Apos, diluat. ♢ Expr. Zeama (sau ciorba) lunga = a) mâncare slaba, fara gust, proasta; b) vorbire anosta, fara continut. 5. Care dureaza mult timp; îndelungat. ♢ Silaba (sau vocala) lunga = silaba (sau vocala) care are o durata de pronuntare mai mare decât durata medie. ♢ Expr. Zile (sau ani) lungi = timp îndelungat (care s-a scurs greu). Vorba lunga = vorbarie inutila. II. Adv. Mult, îndelung; adânc. ♢ Expr. A se uita (sau a privi) lung (la cineva sau la ceva) = a privi mirat, nedumerit sau mult si atent, insistent, cu repros (la cineva sau la ceva). III. S.n. (De obicei articulat) Lungime; întindere. ♢ Loc. adv. si prep. De-a (sau în) lungul = în directia lungimii; pe lânga, pe marginea...; de la un capat la altul. ♢ Expr. În lung si în lat (sau larg) = în toate directiile, peste tot, pretutindeni. A nu-si cunoaste (sau vedea) lungul nasului = a fi obraznic. – Lat. longus.
lehăi, LEHĂÍ, lehaiesc, vb. IV. Intranz. si tranz. (Reg.) A vorbi mult si fara rost; a flecari, a trancani. [Var.: lihaí vb. IV] – Et. nec.
lăbărţat, LĂBĂRŢÁT, -Ă, labartati, -te, adj. 1. (Despre haine) Care si-a stricat forma, largindu-se prea mult; deformat. ♦ (Despre scris) Cu litere prea mari, nelegate între ele sau prea distantate. 2. Fig. (Despre stil) Cu dezvoltari prea mari, lipsit de concizie, prolix, diluat. ♦ (Despre felul de a vorbi) Prea rar, taraganat. ♦ (Despre gesturi) Care arata lipsa de vioiciune, încetineala, lene. – V. labarta.
mut, MUT, -Ă, muti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. ♢ Expr. (Substantivat; fam.) Asta sa i-o spui lui mutu, se spune cuiva în afirmatiile caruia n-ai încredere, care exagereaza, care minte. Unde a dus (surdul roata si) mutul iapa = foarte departe. 2. Adj. (Despre actiuni, atitudini ale omului) Care se face, se petrece în tacere, care nu se exprima prin cuvinte. ♢ Cor mut = ansamblu vocal care executa o melodie fara cuvinte. Film mut = film cinematografic care înregistreaza numai imagini, fara sunete sau vorbirea personajelor. Scena muta = scena dintr-o lucrare dramatica în care personajele nu vorbesc, ci îsi exprima sentimentele prin gesturi, atitudini, mimica etc. Litera muta = litera din cadrul unui cuvânt care nu se pronunta. 3. Adj. Care nu vrea sau nu poate sa vorbeasca la un moment dat sau în anumite împrejurari; p. ext. caruia nu-i place sa vorbeasca (mult), care este tacut din fire, taciturn. ♦ (Adverbial) Fara zgomot. 4. Adj. P. ext. (Despre elemente ale naturii etc.) Tacut, linistit. 5. S.m. si f. (Reg.) Om slut; om nepriceput, prost, natâng. – Lat. mutus, -a, -um.
limbă, LÍMBĂ, limbi, s.f. I. Organ musculos mobil care se afla în gura, servind la perceperea gustului, la mestecarea si la înghitirea alimentelor, la om fiind si organul principal de vorbire. ♢ Expr. A-si înghiti limba = a) a mânca cu pofta; b) a se abtine de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tacut. A alerga (sau a umbla) dupa ceva (sau dupa cineva) cu limba scoasa = a cauta cu orice pret sa obtina sau sa gaseasca ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i iesi) limba de-un cot = a) a-si pierde respiratia, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limba de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limba lunga sau a fi lung de limba (sau limba lunga) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncarime de (sau vierme la) limba = a fi limbut, a nu pastra o taina. A fi slobod la limba (sau limba sloboda) = a spune multe cu sinceritate si fara prudenta, a spune si ce nu trebuie. A-si scurta limba = a vorbi mai putin. A scurta (sau a taia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva sa vorbeasca. A prinde (la) limba = a capata curaj, a începe sa vorbeasca. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngrosa cuiva) limba sau a nu avea limba (de grait) = a nu avea curajul sa vorbeasca. A-si pune frâu la limba sau a-si tine (sau baga) limba (în gura) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tacea. (A avea) limba ascutita (sau rea, de sarpe) = (a fi) rautacios, malitios în tot ce spune. A întepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limba = a descoase pe cineva, a cauta sa afle tainele cuiva. A fi cu doua limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fatarnic, prefacut. A-si musca limba = a regreta ca a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limba = a nu-si putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcatuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care acestia îsi exprima gândurile, sentimentele si dorintele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunitati umane, istoric constituita, caracterizat prin structura gramaticala, fonetica si lexicala proprie. ♢ Limba comuna = a) stadiu în evolutia unei limbi, anterior diferentierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace si procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei si sentimente. Limba surdomutilor. 4. (Înv. si reg.) Vorba, cuvânt; grai, glas. ♢ Expr. Cu limba de moarte = ca ultima dorinta (exprimata pe patul mortii). A lega pe cineva cu limba de moarte = a obliga pe cineva (prin juramânt) sa-ti îndeplineasca o ultima dorinta, exprimata înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situatiei armatei inamice. 6. (Înv. si arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeasi limba; popor, neam, natiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamana formal sau functional cu limba (I). 1. Bara mobila de metal, agatata în interiorul clopotului, care, prin miscare, loveste peretii lui, facându-l sa sune. 2. Fiecare dintre aratatoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesneste încaltarea pantofilor; încaltator. 4. Bucata de piele, de pânza etc. lunga si îngusta, care acopera deschizatura încaltamintei în locul unde aceasta se încheie cu siretul. 5. Lama de metal a unui cutit, a unui briceag etc. 6. Flacara de forma alungita. ♦ Fâsie de lumina care strabate întunericul. 7. Fâsie lunga si îngusta de pamânt, de padure etc. 8. Deschizatura, gura lasata la cotetul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscarita; limba-boului = planta erbacee acoperita cu peri aspri si teposi, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) feriga mica cu rizom scurt si târâtor, de obicei cu o singura frunza penata compusa (Botrychium lunaria); b) planta erbacee cu flori de culoare albastruie-liliachie, care creste în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mieluselului) = planta erbacee acoperita cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arariel (Borago officinalis); limba-oii – a) planta erbacee cu frunze dintate si spinoase, cu flori purpurii, care creste prin locuri umede si mlastinoase (Cirsium canum); b) mica planta erbacee cu frunzele dispuse în rozeta si cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-pestelui = planta erbacee cu frunzele verzi-albastrui si cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasa si flori rosii, albe sau galbene; limba-sarpelui = feriga mica cu rizomul lung, cu o singura frunza, de forma ovala, raspândita prin locurile umede, prin tufisuri si paduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = planta erbacee cu tulpina dreapta, cu frunze lanceolate si cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limba-de-mare = peste marin cu corpul oval si asimetric, cu ambii ochi situati pe o singura parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.
condei, CONDÉI, condeie, s.n. 1. Unealta de scris în forma de betisor, la care se adapteaza o penita; toc (împreuna cu penita). ♢ Mânuitor de condei = scriitor (talentat). ♢ Expr. Ca din condei = regulat, ordonat, frumos. A trage condeiul = a încarca la socoteala. Dintr-un condei sau dintr-o trasatura de condei = dintr-o data. ♦ Fig. Trasatura de condei; p. ext. moment, clipa. ♦ (Înv.) Nume dat unor instrumente cu care se scria. ♦ Creion pentru înnegrirea sprâncenelor. 2. Fig. Mod de a scrie bine, îndemânare la scris, talent scriitoricesc. ♢ Expr. A avea condei = a scrie usor (si bine), a avea talent la scris. A o aduce bine din condei = a vorbi sau a scrie cu mestesug; a iesi din încurcatura printr-o întorsatura priceputa a frazei. 3. Par lung care, împreuna cu lopata, formeaza cârma plutei. – Din ngr. kondíli.
ciripi, CIRIPÍ, ciripesc, vb. IV. Intranz. (Despre unele pasarele; la pers. 3) A scoate sunete caracteristice. ♦ Fig. (Despre femei) A vorbi cu voce subtire si melodioasa. ♦ Tranz. (Arg.) A vorbi, a spune ceva; a face destainuiri, a divulga ceva. – Din cirip.
divaga, DIVAGÁ, divaghez, vb. I. Intranz. A se abate de la subiectul în discutie; p. ext. a vorbi aiurea, a bate câmpii. – Din fr. divaguer, lat. divagari.
stăpâni, STĂPÂNÍ, stapânesc, vb. IV. Tranz. A detine un bun în calitate de proprietar, a avea ceva în proprietate, a poseda. 2. Tranz. A cunoaste foarte bine un domeniu de activitate, o specialitate, o doctrina; a poseda cunostinte temeinice (teoretice si practice) într-un anumit domeniu. ♢ Expr. A stapâni o limba (straina) = a vorbi corect si curent o limba (straina). 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A se retine (de la manifestarea unui sentiment, a unei porniri etc.); a se înfrâna, a se domina; a avea stapânire de sine. ♦ Tranz. A potoli, a tempera, a înabusi o pornire, un sentiment etc. ♦ Tranz. A opri, a împiedica pe cineva de la ceva; a tine în frâu, a struni. 4. Intranz. A domni într-o tara, a guverna, a conduce. 5. Tranz. Fig. (Despre propriile idei, sentimente etc.) A tine pe cineva sub influenta sau stapânirea sa; a domina. – Din stapân.
limbariţă, LIMBÁRIŢĂ, limbarite, s.f. 1. Planta cu tulpina dreapta, ramificata, cu flori mici, albe sau trandafirii, care creste prin locuri umede (Alisma plantago-aquatica). 2. Fig. (Fam.) Tendinta, înclinatie de a vorbi mult (si fara rost), de a flecari, de a trancani. – limba + suf. -arita.
limbuţi, LIMBUŢÍ, limbutesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A vorbi prea mult; a flecari, a trancani. – Din limbut.
limbuţie, LIMBUŢÍE, limbutii, s.f. Înclinare, tendinta de a vorbi mult si fara rost; vorbarie, flecareala, locvacitate. – Limbut + suf. -ie.
mecăi, MECĂÍ, mécai, vb. IV. Intranz. (Despre capre, rar despre iepuri; la pers. 3) A scoate strigate caracteristice speciei. ♦ Fig. (Ir.; despre oameni) A vorbi sau a cânta cu voce tremurata. – Formatie onomatopeica.
mârâi, MÂRÂÍ, mấrâi, vb. IV. Intranz. 1. (Despre câini; la pers. 3) A scoate sunete guturale, aspre, hârâite, care de obicei arata iritarea, nemultumirea. 2. Fig. (Despre oameni; peior.) A vorbi neclar, printre dinti, manifestând nemultumire, enervare. ♦ Tranz. A spune ceva în sila, pe un ton posac, nemultumit. – Mâr + suf. -âi.
munteniza, MUNTENIZÁ, muntenizez, vb. I. Refl. A-si însusi felul de a fi sau de a vorbi al muntenilor (1). – Muntean + suf. -iza.
mâncărime, MÂNCĂRÍME, mâncarimi, s.f. Senzatie (neplacuta) provocata de anumite boli ale pielii, de o iritatie trecatoare, de întepatura unor insecte etc. si însotita de nevoia de a se scarpina; mâncarici. ♢ Expr. A avea mâncarime de (sau la) limba = a simti mereu nevoia de a vorbi; a fi foarte vorbaret, palavragiu, limbut; a nu putea pastra un secret. – Mâncare + suf. -ime.
deschide, DESCHÍDE, deschíd, vb. III. 1. Tranz. A da la o parte, a împinge în laturi o usa, o fereastra, un capac etc. care închide ceva. ♢ Expr. A(-i) deschide (cuiva) portile = a(-i) da (cuiva) acces (la ceva), a-i acorda (cuiva) libera trecere. ♦ A descoperi deschizatura de acces într-o încapere sau într-un spatiu, dând la o parte usa sau capacul care o închide. ♢ Expr. A-si deschide sufletul (sau inima) = a face destainuiri, a spune tot ce are pe suflet; a se confesa. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva pofta de mâncare = a provoca cuiva (sau a capata) pofta de mâncare. ♦ A descuia. ♦ Refl. (Despre ferestre si usi) A lasa liber accesul sau vederea în... sau spre..., a da spre... ♦ A îndeparta terenurile sterile situate deasupra unui zacamânt, în vederea exploatarii lui. 2. Tranz. A desface, a face sa nu mai fie împreunat sau strâns. ♢ Expr. A deschide gura = a) a îndeparta buzele si falcile una de alta pentru a sorbi, a mânca sau a vorbi; b) a vorbi. A deschide cuiva gura = a face, a sili pe cineva sa vorbeasca. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele, descoperind ochii; p. ext. a se destepta din somn; b) a se naste. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) sa-si dea seama de ceva. A-si deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a întelege bine ceva. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. A deschide mâna = a desface degetele strânse în pumn; fig. a fi darnic. A deschide bratele = a întinde bratele în laturi pentru a îmbratisa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. 3. Tranz. A desface, a dezlipi un plic, a scoate din plic, a despaturi o scrisoare (pentru a lua cunostinta de continut). ♦ A întoarce coperta (împreuna cu una sau mai multe file ale) unei carti, a unui caiet, a desface o carte sau un caiet la o anumita pagina. ♦ A face o incizie sau o interventie chirurgicala într-o rana, într-un organ al corpului. 4. Refl. (Despre pamânt sau formatii ale lui; p. anal. despre valuri) A se despica, a se crapa. ♦ (Despre gauri sau crapaturi) A se forma. ♦ (Despre rani) A începe sa sângereze sau sa supureze; a înceta sa mai fie închis. ♦ (Despre flori) A-si desface petalele. ♦ (Despre peisaje, privelisti) A se înfatisa vederii, a se desfasura. 5. Tranz. (Adesea fig.) A sapa, a taia, a croi un drum, o sosea, o carare. ♢ Expr. A deschide cuiva cariera = a face cuiva posibila o cariera buna. 6. Tranz. A porni o actiune (juridica), a face începutul; a începe. ♢ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. ♦ A face prima miscare într-o partida de sah. ♦ A trece mingea unui coechipier pentru ca acesta sa întreprinda o actiune ofensiva. 7. Tranz. A face sa ia nastere, sa functioneze, a înfiinta, a organiza o scoala, o institutie etc. 8. Tranz. (În expr.) A deschide o paranteza = a pune primul dintre cele doua semne care formeaza o paranteza; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A capata o nuanta mai luminoasa, mai apropiata de alb. ♦ Tranz. si refl. Fig. A da sau a capata o înfatisare luminoasa, prietenoasa. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. [Prez. ind. si: (reg.) deschiz; perf. s. deschisei, part. deschis. – Var.: (pop.) deschíde vb. III] – Lat. discludere.
logoree, LOGORÉE s.f. Stare de excitatie psihica, care se caracterizeaza prin tendinta excesiva, nestapânita de a vorbi continuu si incoerent. ♦ (Fam.) Faptul de a vorbi mult si inutil; limbutie, locvacitate. – Din fr. logorrhée.
logonevroză, LOGONEVRÓZĂ, logonevroze, s.f. (Med.) Boala de natura nervoasa care se manifesta prin tulburarea vorbirii. – Din fr. logonévrose.
conversaţie, CONVERSÁŢIE, conversatii, s.f. Discutie, convorbire. ♦ (Rar) Fel de a vorbi, de a discuta. [Var.: (înv.) conversatiúne s.f.] – Din fr. conversation, lat. conversatio, -onis.
cuvânta, CUVÂNTÁ, cuvântez, vb. I. (Rar) 1. Tranz. A vorbi, a grai, a zice; a declara. 2. Tranz. A tine un discurs. ♦ A recita. 3. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte. [Prez. ind. si: cuvintez] – Lat. conventare "a se întruni mereu".
cuvântător, CUVÂNTĂTÓR, -OÁRE, cuvântatori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care cuvânta (1), cuvântaret; care are însusirea de a vorbi. 2. (Rar) S.m. si f. Orator, vorbitor. – Cuvânta + suf. -ator.
meu, MEU, MEA, mei, mele, pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. "al", "a", "ai", "ale"; înlocuieste numele obiectului posedat de vorbitor precum si numele vorbitorului) A mea e cartea. ♢ (La m. pl., înlocuieste numele familiei sau rudelor vorbitorului) Ai mei au plecat. ♢ (Înlocuieste numele avutului, bunurilor, preocuparilor etc. vorbitorului) Am si eu ale mele. ♢ Expr. (În legatura cu verbe ca "a ramâne", "a fi" etc.) Pe-a mea = dupa dorinta sau dupa parerea vorbitorului. II. Adj. pos. 1. (Indica posesiunea) Care apartine vorbitorului. Cartea mea e buna. 2. (Indica dependenta, legatura reciproca de înrudire, de prietenie, de vecinatate etc.) Tatal meu este doctorul spitalului. 3. (Indica apartenenta) Care tine de cel care vorbeste; care îi este propriu. Glasul meu. 4. (Indica subiectul, autorul unei actiuni) Greseala mea. 5. (Indica obiectul direct sau indirect al unei actiuni) Mama grija mea o are. 6. Care constituie obiectul unei preocupari a vorbitorului. – Lat. meus, mea.
miorlăi, MIORLĂÍ, miórlai, vb. IV. 1. Intranz. (Despre pisici) A mieuna. 2. Intranz. si refl. Fig. (Depr.) A vorbi, a plânge cu glas subtire si tânguitor; a (se) smiorcai. [Var.: (reg.) mierlai, miorlâí vb. IV] – Din miorlau.
mititel, MITITÉL, -EÁ, -ÍCĂ, mititei, -ele, adj., s.m. 1. Adj. Diminutiv al lui mic; micut. ♢ Expr. De mititel = de mic copil; de tânar. A se face mititel = a se strânge (pentru a nu fi vazut); p. ext. a lua o atitudine modesta, umila (în fata cuiva). ♦ (Substantivat) Apelativ afectuos pentru a vorbi cu sau despre un copil ori (ir.) cu sau despre o fiinta tânara, naiva. 2. S.m. Cârnacior facut din carne tocata, amestecata cu diverse condimente, care se manânca fript la gratar; mic. 3. S.m. (Pop.; art.) Unul dintre numele dracului. – Din mic.
moară, MOÁRĂ, mori, s.f. 1. Instalatie special amenajata pentru macinarea cerealelor; cladire, constructie prevazuta cu asemenea instalatii. ♢ Expr. A-i merge (sau a-i umbla, a-i toca) (cuiva) gura ca o moara (hodorogita sau stricata, neferecata etc.) = a vorbi mult (si inutil), a nu-i tacea gura. Ca la moara = a) pe rând, în ordinea sosirii; b) (în legatura cu verbele "a intra", "a iesi" sau cu echivalentele acestora) într-un continuu du-te-vino. A(-i) da (cuiva) apa la moara = a-i crea cuiva o situatie favorabila, a-i înlesni sa faca un anumit lucru; a încuraja, a stimula. A-i veni (cuiva) apa la moara = a se schimba împrejurarile în favoarea cuiva. A-i lua (sau a-i taia) (cuiva) apa de la moara = a) a priva pe cineva de anumite avantaje de care s-a bucurat; b) a întrerupe pe cineva în timp ce vorbeste, a nu-i permite sa mai vorbeasca sau a face sa nu mai vorbeasca. A mâna apa la moara sa = a cauta sa traga singur toate foloasele. A-i umbla (cuiva) moara = a-i merge bine, a-i merge toate din plin. A-i sta (cuiva) moara = a nu-i mai merge bine; a nu mai avea profituri, avantaje. A ajunge de la moara la râsnita = a ajunge rau; a decadea, a scapata. (Livr.) A se bate (sau a se lupta) cu morile de vânt = a întreprinde actiuni inutile, ridicole; a se lupta cu dusmani ireali. ♦ (Depr.; de obicei urmat de determinari ca "hodorogita", "stricata" etc.) Gura (considerata ca organ al vorbirii); p. ext. persoana care flecareste fara încetare; melita. 2. Masina de lucru sau instalatie folosita pentru maruntirea fina a unor materiale tari (minereuri, carbuni, produse ale industriei chimice etc.); cladire, constructie prevazuta cu asemenea masini sau instalatii. 3. (Înv.) Fabrica (în care materia prima era maruntita, zdrobita, framântata). 4. (Reg.) Jocul de tintar. – Lat. mola.
mod, MOD, moduri, s.n. 1. Fel de a fi, de a se manifesta al cuiva sau a ceva; fel în care se efectueaza ceva; cale, procedeu, metoda. ♢ (Ec. pol.) Mod de productie = fel istoriceste determinat în care oamenii produc bunurile necesare existentei lor caracterizând o orânduire sociala si determinând-o din punct de vedere istoric. ♦ (Gram.; în sintagmele) Adverb de mod = adverb care arata felul cum apare actiunea, starea sau însusirea exprimata de un verb. Complement circumstantial de mod = complement circumstantial care arata cum sau în ce masura se desfasoara sau apare la un moment dat o actiune, o stare sau o însusire. Propozitie circumstantiala de mod = propozitie care arata felul cum se desfasoara actiunea din regenta sau cum se înfatiseaza o calitate din regenta. 2. Categorie gramaticala specifica verbului, prin care se exprima felul cum prezinta vorbitorul actiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprima aceasta categorie. 3. Caracterul unei succesiuni de sunete care alcatuiesc o piesa muzicala, determinat de o anumita ordine si natura a intervalelor componente si de o anumita functie a diferitelor sunete fata de sunetul fundamental. – Din lat. modus, it. modo.
mogorogi, MOGOROGÍ, mogorogesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A vorbi nedeslusit, neclar (aratându-si nemultumirea); a bombani, a bodogani, a mormai. ♦ Tranz. A cicali; a ocarî. – Et. nec.
moldoveneşte, MOLDOVENÉSTE adv. Ca moldovenii, în felul moldovenilor; în graiul moldovenesc. ♢ Expr. (Reg.) A o lua sau a (o) spune moldoveneste = a actiona, a vorbi fatis (si ferm.) – Moldovean + suf. -este.
moldovenism, MOLDOVENÍSM, moldovenisme, s.n. Particularitate lingvistica specifica vorbirii moldovenilor. – Moldovean + suf. -ism.
morfoli, MORFOLÍ, morfolesc, vb. IV. Tranz. 1. A mesteca un aliment cu gingiile, în lipsa dintilor; a molfai; p. ext. a mânca încet, cu greutate, fara pofta, a mesteca alene; a morfologi. ♢ Expr. A morfoli vorbele = a vorbi nedeslusit, a îngaima, a bolborosi. ♦ A învârti între dinti, a roade un lucru necomestibil. 2. P. anal. A suci si a rasuci un lucru pe toate partile; a framânta, a mototoli. ♦ Fig. A degrada, a întina, a terfeli, a deteriora, a strica. – Formatie onomatopeica.
mormăi, MORMĂÍ, mórmai, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ursi) A scoate sunete scurte si joase, caracteristice speciei; a mormorosi. ♦ P. ext. (Despre alte animale) A scoate sunete groase asemanatoare cu ale ursului. 2. Fig. (Despre oameni) A vorbi nedeslusit, pe un ton coborât sau nazal, de obicei cu intentia de a manifesta o nemultumire; a bombani, a mârâi. ♢ Loc. adv. Pe mormaite = mormaind (pentru a-si arata nemultumirea); cu nemultumire, fara placere, cârtind. [Prez., ind. si: mormaiesc. = Var.: (reg.) mornaí vb. IV] – Mor + m[or] + suf. -ai.
zborî, ZBORÎ́, zborắsc, vb. IV. Intranz. (Banat) A discuta, a vorbi despre un lucru, pe marginea unei teme. (zbor2 + suf. -î)
ridica, RIDICÁ, ridíc, vb. I. I. Tranz. 1. A lua de jos si a duce în sus (sustinând cu forta bratelor, cu spatele etc.); a salta. ♢ Expr. A ridica manusa = a primi o provocare. A ridica paharul (sau cupa, rar, un toast) = a închina în cinstea cuiva. ♦ A duce sau a trage în sus; a înhata. ♦ A desprinde din locul în care a fost pus sau fixat si a trage în sus. ♢ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) = a porni la lupta (împotriva cuiva); a începe un razboi. A ridica ancora = (despre vapoare) a parasi portul, a porni în larg; (despre persoane) a pleca, a porni pe mare. 2. A lua de pe ceva; a îndeparta, a înlatura. ♢ Expr. A ridica (cuiva) o piatra de pe inima = a scapa (pe cineva) de o grija apasatoare, a linisti pe cineva. A-si ridica palaria = a-si scoate palaria în semn de salut, de stima; a saluta. A ridica masa = a strânge masa dupa ce s-a terminat de mâncat. (Refl.) Întinde-te (sau pune-te) masa, ridica-te masa, se spune despre cei ce duc o viata de huzur, de petreceri continue. ♦ A sumete, a sufleca mânecile sau poalele hainei. ♦ Fig. A suspenda, a face sa înceteze, a desfiinta, a anula; a îndeparta. ♢ Expr. A ridica sedinta = a declara o sedinta închisa, terminata. ♦ Fig. A lua cuiva ceva, a lipsi pe cineva de ceva; a rapi, a smulge. ♢ Expr. A ridica (cuiva) viata (sau zilele) = a omorî (pe cineva). 3. A lua si a duce în alt loc, a muta din loc. ♢ Expr. A ridica stâna = a coborî cu turmele si cu toate uneltele pastoresti, toamna, de la munte. ♦ Refl. (Înv.) A se muta. ♦ A strânge de pe jos, a culege. ♦ A încasa o suma de bani. ♦ A lua pe cineva cu forta; a aresta. 4. A aseza în pozitie dreapta un obiect aplecat sau culcat, a-l readuce în pozitie verticala. 5. (În expr.) A ridica un plan = a determina, prin masuratori de distante si unghiuri, pozitia punctelor dintr-o regiune si a le reprezenta pe o harta. II. 1. Refl. (Despre fiinte) A se scula de jos, parasind pozitia de asezat sau de culcat. ♢ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula si a sta asezat sau în picioare pe locul unde mai înainte fusese culcat. A se ridica în scari = a se înalta în scarile seii. ♦ Tranz. A sustine, a ajuta pe cineva sa se scoale în picioare. ♢ Expr. (Înv.) A ridica din scaun = a lua unui domnitor domnia; a detrona. ♦ (Despre oameni) A se însanatosi, a se pune pe picioare. 2. Refl. (Despre constructii înalte, copaci etc.) A avea o directie verticala, a se îndrepta în sus, a se înalta. 3. Tranz. A misca, a îndrepta în sus bratele, mâinile, capul, sprâncenele etc.; a da o miscare verticala, a duce mai sus. ♢ Expr. A(-si) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea, a se uita spre cineva sau ceva care se afla mai sus; a privi. A(-si) ridica capul = a) a se arata dârz, plin de curaj; p. ext. a se razvrati; b) a-si reveni dintr-o situatie proasta; a se redresa. A-si ridica nasul (sus sau mai sus decât se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat; a deveni obraznic. A ridica mâna (sau degetul) = a cere cuvântul. A ridica mâna (sau mâinile) asupra cuiva = a ataca, a lovi (pe cineva). A ridica mâinile (catre cineva) = a) a cere ajutor; b) a se preda. (Intranz.) A ridica (mirat, surprins) din sprâncene = a face ochii mari de mirare, de surpriza; a privi mirat, surprins. A ridica (sau a da) din umeri = a-si arata nedumerirea sau indiferenta fata de ceva sau de cineva. (Refl.) A (i) se ridica parul (maciuca) = a se speria foarte tare. 4. Refl. (Despre pasari) A porni în zbor, a-si lua zborul; a se înalta în vazduh. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A avea o miscare ascendenta, a se îndrepta în sus. ♦ (Despre astri; p. ext. despre lumina, zori etc.) A se înalta deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a rasari, a se ivi. ♦ (Despre ceata, negura etc.) A se împrastia, a se risipi; a disparea. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A iesi la suprafata. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi clar si puternic; a se raspândi în aer; a rasuna. ♦ Tranz. A face sa se auda, sa rasune cu putere. ♢ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi tare; cu îndrazneala sau protestând împotriva cuiva; a striga, a tipa; p. ext. a protesta. 6. Tranz. si refl. A (se) urca, a (se) sui (undeva, pe ceva etc.). 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, tari, clase sociale etc.) A protesta vehement; a sta împotriva, a se opune; a se razvrati, a se rascula, a porni la lupta. ♢ Expr. (Tranz.) A-i (sau a-si) ridica pe cineva în cap = a proceda astfel încât sa produca nemultumiri, sa-si faca multi dusmani. 8. Tranz. Fig. A pune în miscare, a face sa porneasca o multime, o colectivitate etc.; a mobiliza, a strânge oameni. ♢ Expr. (Înv.) A ridica trupe (sau oaste, ostire) = a recruta oaste, a înrola soldati pentru a porni la lupta. 9. Refl. A se naste, a se isca, a se stârni. ♦ A aparea, a se arata. 10. Tranz. Fig. (Livr.; înv.) A scoate în evidenta, a releva. III. 1. Refl. si tranz. (Despre copii; p. ext. despre pui de animale) A (se) face mare, a creste. ♦ Fig. A (se) dezvolta, a (se) forma. 2. Refl. si tranz. A (se) face mai înalt, a (se) înalta. 3. Tranz. Fig. A duce, a promova la o treapta superioara, a face sa progreseze valori sociale, morale etc., p. ext. oameni. ♢ Expr. A ridica din cenusa (sau din ruine) = a reface, a reconstitui. A ridica moralul (cuiva) = a îmbarbata, a întari (pe cineva). ♦ A pune pe cineva pe o treapta mai înalta din punctul de vedere al respectului, al aprecierii; a înalta în grad, în rang. ♢ Expr. A ridica (pe cineva) în slava (sau în slava cerului) = a lauda foarte tare (pe cineva). (Înv.) A ridica în scaun = a face domn, a înalta pe tronul tarii. ♦ Refl. (Despre oameni) A-si face o situatie mai buna, a progresa. ♢ Expr. A se ridica prin cineva sau a se ridica pe umerii cuiva = a ajunge la o situatie cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mari, a spori, a face sa creasca. A ridica productia. ♢ Expr. A ridica pretul = a scumpi marfa. (Mat.) A ridica un numar la o putere = a înmulti un numar cu el însusi de atâtea ori de câte ori arata exponentul. A ridica un numar la patrat = a înmulti un numar cu el însusi. A ridica la cub = a înmulti patratul unui numar cu numarul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumita valoare, a ajunge la o anumita cantitate, suma etc.; a se cifra la... 5. Tranz. A construi, a cladi locuinte, case etc. ♦ Fig. A fauri, a crea, a întemeia. 6. Tranz. A da nastere; a pricinui, a cauza, a provoca. ♢ Loc. vb. A ridica o învinuire (sau o acuzatie) = a formula o acuzatie; a învinui, a acuza. A ridica pretentii = a formula o pretentie, a pretinde sa i se dea ceva; a revendica. A ridica o obiectie = a obiecta, a avea rezerve, a nu fi de acord. ♢ Expr. A ridica o problema (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discutie o problema. [Var.: (înv.) aridicá, (reg.) radicá vb. I] – Lat. eradicare "a dezradacina".
coborî, COBORÎ, cobór, vb. IV. 1. Intranz., refl. si tranz. A (se) da jos dintr-un loc ridicat sau dintr-un vehicul. ♢ Expr. (Tranz.) A coborî ochii (sau privirea) = a privi în jos, în pamânt (de rusine, de timiditate etc.). ♦ A (se) deplasa în jos, pe o panta, pe un loc înclinat. ♦ Intranz. A zbura spre pamânt, a veni în jos din înaltime. ♦ Intranz. (Despre soare, luna) A apune. ♦ Fig. (Pop.) A renunta la domnie, la tron; a abdica. 2. Intranz. Fig. (Despre întuneric, noapte, ceata etc.) A se lasa, a cadea; a sosi. 3. Intranz. (Despre coloana de mercur a termometrului, p. ext. despre termometru, temperatura etc.) A scadea (indicând racirea timpului, atenuarea sau disparitia febrei etc.). 4. Tranz. A schimba înaltimea glasului, trecând la un registru mai profund; a vorbi, a cânta cu glas mai putin intens, mai scazut. 5. Intranz. si refl. A-si avea originea, a se trage din... 6. Refl. Fig. A se înjosi. [Var.: pogorî vb. IV.] – Cf. p o g o r î.
monologa, MONOLOGÁ, monologhez, vb. I. Intranz. A vorbi singur, a vorbi cu sine însusi. – Din fr. monologuer.
nas, NAS, nasuri, s.n. 1. Parte proeminenta a fetei, situata între obraji, frunte si gura, servind ca organ al respiratiei si al mirosului. ♢ Loc. adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în fata, sub ochii cuiva. (În legatura cu verbe ca "a vorbi", "a cânta" etc.) pe nas = cu timbru nazal. ♢ Expr. A avea nas sau a-si ridica nasul = a îndrazni, a cuteza. (Fam.) A-si lua nasul la purtare = a deveni prea îndraznet, a se obraznici. A (nu-) si cunoaste (sau vedea, sti) lungul nasului = a (nu-) si da seama cât e în stare sa faca cu puterile proprii; a (nu-) si da seama de masura pe care trebuie s-o pastreze fata de altii; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cadea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-si pierde îndrazneala sau îngâmfarea, a ramâne rusinat, umilit. (Fam.) Nu-ti cade (sau pica) nasul daca... = nu ti se întâmpla nimic, nu-ti pierzi demnitatea daca... Nu-i ajungi (nici) cu prajina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se tine) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidator. A strâmba din nas = a fi nemultumit. A da nas (cuiva) = a îngadui prea multe (cuiva). A taia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rusina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reprosa (cuiva ceva) (cu rautate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) mustarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supara; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceara = a fi foarte susceptibil. A lasa (sau a pune) nasul în jos sau în pamânt = a se rusina, a se simti vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rusinat. (Fam.) Sa-ti fie în nas! = sa-ti fie rusine! (Fam.) A-si baga (sau a-si vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problema (care nu-l priveste). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stapâni, a conduce (pe cineva), determinându-l sa faca ceva (care nu este în interesul sau); b) a amagi, a însela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minti. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lânga) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fara menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în fata, batându-si joc de el. (Fam.) A-i iesi (sau a-i da) pe nas = a o pati, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide cuiva) usa în nas = a) a refuza sa primeasca (pe cineva); b) a pleca suparat de la cineva, închizând usa cu putere. A se împiedica de nas = avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi marginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în graba sau întâmplator. (Fam.) A-si arata sau a(-si) scoate nasul (la iveala) = a aparea, a se înfatisa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neasteptate (si fara a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) fata în fata (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e fapta de om vrednic. (Ir.) Îi curge untura (sau grasimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simt de orientare în împrejurari dificile, capacitate de intuire exacta a unei situatii. ♦ (Rar) Fata, obraz, cap. 2. Proeminenta a unei piese, care serveste la fixarea piesei într-o anumita pozitie sau la ghidarea, ridicarea sau distantarea unei alte piese. 3. Partea anterioara a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.
nostru, NÓSTRU, NOÁSTRĂ, nostri, noastre, pron. pos., adj. pos. (De obicei precedat de art. "al", "a", "ai", "ale") I. Pron. pos. 1. (Înlocuieste numele obiectului posedat de vorbitor si de un grup din care vorbitorul face parte, precum si numele acestora) Are o casa ca a noastra. 2. (Pop.; mai ales la m. pl.; indica sotul, sotia, familia, rudele vorbitorului si ale persoanelor din acelasi grup cu ei, înlocuind si numele acestora) Când vin ai nostri acasa? 3. (Indica lucrurile personale, proprietatea, preocuparile etc. vorbitorului si ale persoanelor din acelasi grup cu el, înlocuind si numele acestora) Ma întorc la ale noastre. II. Adj. pos. 1. Care se afla în posesiunea vorbitorului si a unui grup din care face parte acesta, care este legat printr-o relatie de proprietate cu vorbitorul si cu grupul din care face parte acesta. Casa noastra. 2. Care este legat printr-o relatie de apartenenta cu vorbitorul si cu grupul din care acesta face parte. Picioarele noastre. 3. Care este legat printr-o relatie de dependenta cu vorbitorul si cu grupul din care acesta face parte. Gazda noastra. Stramosii nostri. 4. Care este spus, savârsit de vorbitor si de grupul din care acesta face parte. Actiunea noastra. ♦ (Ca plural al modestiei) Meu. Cartea noastra. 5. (Cu valoare obiectiva) Vine în ajutorul nostru. [Var.: (reg.) nost, noásta pron. pos., adj. pos.] – Lat. noster, nostra.
rosti, ROSTÍ, rostésc, vb. IV. 1. Tranz. A articula, a pronunta sunete, cuvinte cu ajutorul organelor vorbirii. 2. Tranz. (Adesea fig.) A spune, a vorbi, a povesti; a expune. 3. Refl. (Rar) A se pronunta, a-si spune parerea autorizata. ♦ Tranz. A comunica o dispozitie, un ordin, o sentinta. ♦ A se preocupa de ceva; a pregati. 4. Intranz. A înfasura pe sulul din fata al razboiului de tesut portiunea de pânza tesuta, desfasurând în acelasi timp o portiune corespunzatoare de urzeala de pe sulul dinapoi, pentru a putea continua tesutul de câte ori rostul se micsoreaza. – Din rost.
norvegian, NORVEGIÁN, -Ă, norvegieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Norvegiei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Norvegiei sau populatiei ei, privitor la Norvegia sau la populatia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de norvegieni (1). [Pr.: -gi-an] – Din fr. norvégien.
tăcere, TĂCÉRE, taceri, s.f. Faptul de a tacea; p. ext. liniste, calm, acalmie. ♢ Loc. adv. În (sau înv. întru) tacere = fara a vorbi; fara a se destainui. ♢ Expr. A trece (ceva) sub tacere = a trece (ceva) cu vederea, a ascunde (ceva), a omite (în mod intentionat). ♦ Pauza, întrerupere mai lunga într-o discutie. ♦ Fig. Indiferenta. ♦ Fig. Lipsa de afirmare, de manifestare; apatie, amortire. – V. tacea.
neerlandez, NEERLANDÉZ, -Ă, neerlandezi, -e, adj. (Rar) Olandez. ♦ (Sustantivat, f.) Limba vorbita de olandezi si de flamanzi. – Din fr. néerlandais.
englez, ENGLÉZ, -Ă, englezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Angliei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Angliei sau populatiei ei, privitor la Anglia sau la populatia ei; englezesc; p. ext. britanic. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de englezi. – Din ngr. englézos, it. inglese.
slobod, SLÓBOD, -Ă, slobozi, -de, adj. (Pop.; în concurenta cu liber) 1. (Despre oameni) Care se bucura de deplinatatea drepturilor politice si cetatenesti : liber. ♦ (Despre popoare, state) Independent, neatârnat. ♦ (Despre orase) Autonom. 2. (Despre oameni) Care se gaseste în stare de libertate, care nu este închis, întemnitat. ♦ (Despre animale) Lasat în libertate. 3. Care nu este supus nici unei constrângeri, nici unei îngradiri; care are posibilitatea de a actiona în anumite împrejurari dupa propria sa vointa sau dorinta, care nu este împiedicat sa faca un anumit lucru. ♢ Expr. E slobod = e permis, e îngaduit. A avea mâna sloboda = a fi darnic, generos. Cu inima sloboda = linistit, împacat. A ramâne pe voia sloboda a cuiva sau a ceva = a fi la dispozitia cuiva sau a ceva. ♦ (Adverbial) În voie, nestingherit. 4. (Despre oameni si manifestarile, cuvintele lor) Lipsit de rezerva, de masura; prea familiar; indecent, licentios. ♢ Expr. A fi slobod la (sau de) gura = a vorbi prea mult si fara sfiala, depasind limitele bunei-cuviinte. 5. (Despre drumuri) Pe care se poate trece fara obstacole; pe care nu sunt impuse restrictii. ♦ (Despre locuri, scaune) Pe care nu l-a ocupat nimeni; gol. 6. (Despre timp) De care se poate dispune, în care esti scutit de obligatiile obisnuite. 7. (Despre lucruri care leaga, fixeaza, strâng etc.) Care permite miscarile, care nu strânge; p. ext. larg. ♢ Expr. A da (cuiva) frâu slobod = a da (cuiva) libertate, a lasa (pe cineva) în voie, sa faca ce doreste. 8. (Substantivat, f.; în loc. adv.) Cu sloboda = fara bagaj, fara greutate sau încarcatura. – Din bg. sloboden.
strica, STRICÁ, stric, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) transforma din bun în rau; a (se) deteriora, a (se) degrada; a (se) defecta. ♢ Expr. (Refl.) A se strica caruta în mijlocul drumului = a întâmpina piedici, a avea neplaceri când esti înca departe de tinta. ♦ Refl. Spec. (Despre vreme) A se schimba în rau, a deveni nefavorabil. 2. Tranz. (Pop.) A sfarâma învelisul tare al unui lucru (pentru a scoate si a folosi continutul); a sparge. ♦ A sfarâma o usa, o încuietoare, a deschide cu forta (pentru a intra). 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera, a se descompune sub actiunea agentilor exteriori distructivi; (despre aer) a deveni greu respirabil din cauza unor substante sau mirosuri neplacute, nocive. ♢ Tranz. Factor care strica aerul. 4. Tranz. si intranz. A pricinui stricaciuni, daune, lipsuri; a vatama. ♦ Intranz. A fi nefolositor, nepotrivit, daunator într-o anumita situatie. ♢ Expr. Nu strica (sau n-ar strica) sa... = nu-i rau sa..., nu face rau cel care... ♦ Intranz. A fi vinovat, raspunzator. ♦ Tranz. A gresi; a se face vinovat de ceva. ♢ Expr. Ce strica? = de ce ar fi rau, de ce (sa) nu...? ♦ Tranz. A vatama un organ sau o functie organica, a dauna sanatatii. ♢ Expr. A-si strica gura degeaba = a vorbi în zadar. ♦ Tranz. Fig. (Pop.; despre stari sufletesti) A mâhni; a doborî. 5. Tranz. A împiedica buna desfasurare a unei actiuni, a unei stari; a se pune de-a curmezisul, a tulbura, a zadarnici. 6. Tranz. A influenta pe cineva în rau; a corupe. ♦ Refl. A decadea din punct de vedere moral. 7. Tranz. A face ceva gresit, cum nu trebuie. 8. Tranz. si refl. A (se) darâma, a (se) narui, a (se) distruge (o constructie, o asezare etc. omeneasca). ♦ Tranz. (Înv.) A mutila; a ucide. ♢ Expr. (Refl.) Bea de se strica = bea mult, peste masura. A se strica de râs = a râde foarte tare, cu hohote, a nu mai putea de râs. ♦ Tranz. A anula, a abroga, a calca conventii, învoieli, legi, obligatii. ♦ Tranz. (În superstitii) A dezlega, a desface farmece, blesteme. 9. Refl. si tranz. A rupe sau a determina ruperea legaturilor de prietenie sau de dragoste cu cineva; a (se) certa. 10. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fara a obtine un folos sau un avantaj corespunzator). 11. Refl. (Despre adunari, petreceri etc.) A lua sfârsit (în mod nefiresc, prin împrastierea participantilor). – Lat. extricare.
discuta, DISCUTÁ, discút, vb. I. 1. Intranz. A vorbi, a sta de vorba cu cineva despre ceva; a conversa. 2. Tranz. A analiza, a examina o lucrare, un proiect, o lege etc. în cadrul unui grup sau al unui colectiv de munca. – Din fr. discuter.
durui, DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, rotile unui vehicul etc.; la pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui. 2. Intranz. si tranz. Fig. A vorbi repede, fara întrerupere (si cu glas ridicat); a turui. – Dur2 + suf. -ui.
dodii, DÓDII s.f. pl. (Pop. si fam.; în expr.) A vorbi sau a grai (cam) în dodii = a vorbi fara sir; a aiura. A lasa (pe cineva) în dodiile lui = a lasa (pe cineva) sa-si faca nestingherit toanele, capriciile. A umbla sau a merge (ca) în dodii = a umbla sau a merge în nestire, nauc. – Et. nec.
sufla, SUFLÁ, súflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gura sau din plamâni cu o anumita forta; a expira fortat aerul. ♢ Expr. A sufla în lumânare (sau în lampa) = a stinge lumânarea sau lampa expirând cu putere aerul asupra flacarii. A sufla în foc = a expira producând un curent de aer, pentru a înteti flacara. Cine s-a fript cu ciorba sufla si în iaurt = o experienta neplacuta te face mai prudent decât este necesar. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas = a-si însusi cu îndrazneala ceea ce se cuvine altuia; a fura a sterpeli. ♦ Tranz. A face ca ceva sa se împrastie sub actiunea aerului expirat cu putere. ♦ Tranz. A elimina mucozitatile nazale expirând puternic. ♦ A introduce cu gura aer în deschizatura unor instrumente pentru a produce sunete; (despre unele instrumente) a suna, a cânta. Sufla în fluier. Sufla trâmbitele. ♦ A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 2. Intranz. A respira greu, cu efort; a gâfâi. ♢ Expr. A nu (mai) sufla = a) a fi mort; b) a sta linistit, nemiscat; fig. a nu mai protesta, a nu crâcni. 3. Tranz. A fabrica obiecte de sticla folosind procedeul introducerii de aer într-o mica masa de sticla topita. 4. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subtire de metal pretios; a arginta, a auri. 5. Intranz. (Despre vânt) A bate. 6. Tranz. A vorbi încet (si în secret); a informa pe ascuns. ♢ Expr. A nu sufla un cuvânt = a nu spune nimic, a tine secret. ♦ A sopti actorilor rolul în timpul reprezentatiei. ♦ A sopti cuiva raspunsul pe care trebuie sa-l dea la o întrebare. – Lat. sufflare.
dogmatiza, DOGMATIZÁ, dogmatizez, vb. I. Intranz. (Rar) A vorbi, a expune pe un ton dogmatic, sententios. – Din fr. dogmatiser.
sâsâi, SÂSÂÍ, sấsâi, vb. IV. Intranz. 1. (Mai ales despre gâste, serpi) A scoate un sunet asemanator unui "s" prelungit. ♦ (Despre lemne ude care ard) A produce un sunet suierator din cauza apei evaporate în timpul arderii; a fâsâi. 2. (Despre oameni) A vorbi defectuos, pronuntând "s" în loc de "s" sau deformând unele sunete; a vorbi peltic. – Formatie onomatopeica.
suedez, SUEDÉZ, -Ă, suedezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Suediei sau care este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Suediei sau populatiei ei, privitor la Suedia sau la populatia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba germanica vorbita de suedezi. ♦ Gimnastica suedeza = sistem de exercitii fizice care consta din diferite miscari ale corpului, pentru dezvoltarea musculaturii si a agilitatii. [Pr. : su-e-] – Suedia (n. pr.) + suf. -ez.
subţia, SUBŢIÁ, subtiez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A face sa devina sau a deveni mai subtire (I 1). ♢ Expr. (Tranz.) A-si subtia buzele (sau gura) = a-si strânge buzele, facându-le sa para mai subtiri, mai mici; a vorbi din vârful buzelor. ♦ Tranz. (Despre îmbracaminte) A face ca cel care o poarta sa para mai zvelt, mai slab. 2. Tranz. A face ca un corp lichid sau gazos sa fie mai putin concentrat, mai putin dens; a dilua. 3. Tranz. A face ca glasul sa aiba un timbru mai subtire, mai înalt. 4. Refl. Fig. (Despre oameni si despre însusirile sau manifestarile lor; (adesea ir.) A deveni mai rafinat, mai civilizat, mai fin; a se rafina, a se cultiva, a se stila. [Pr.: -ti-a] – Lat. subtiliare.
ilir, ILÍR, -Ă aadj., s. m. f. (locuitor) al unei populatii de pe tarmul Marii Adriatice. ♢ (s. f.) limba indo-europeana vorbita în antichitate de iliri. (cf. Iliria)
tăia, TĂIÁ, tai, vb. I. I. 1. Tranz. A desparti, a separa ceva în bucati cu ajutorul unui obiect taios sau prin diferite procedee fizice si chimice; a diviza, a scinda, a despica, a fragmenta, a îmbucatati. ♢ Expr. A-si taia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a-si primejdui situatia printr-o actiune negândita. A taia nodul gordian = a gasi solutia unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situatie încurcata. Poti sa tai lemne pe dânsul, se spune despre cineva care doarme adânc. ♦ Spec. A desprinde, a desface filele unei carti necitite, unite la margini. 2. Tranz. A despica, a spinteca, a trece prin... ♢ Expr. A(-si) taia drum (sau cale, carare) = a-si face loc îndepartând obstacolele ce îi stau în cale. 3. Tranz. A suprima (un text sau o parte din el). ♢ Expr. A taia raul de la radacina = a lua masuri energice pentru a stârpi radical un rau. 4. Tranz. A lasa urme în profunzime, a brazda; a executa (prin aschiere) adâncituri sau proeminente pe suprafata unui obiect. ♦ A sapa, a sculpta. 5. Tranz. (Rar) A croi un obiect de îmbracaminte. 6. Tranz. (Înv.) A fabrica bani, a bate moneda. 7. Tranz. (Despre drumuri, râuri etc.) A strabate; a traversa. ♦ (Despre oameni, vehicule etc.) A merge pe drumul cel mai scurt; a scurta drumul. 8. Refl. recipr. A se întretaia. 9. Refl. (Despre tesaturi) A se destrama, a se rupe în directia firului tesut sau la îndoituri. 10. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brânzi (fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a capata aspect de lapte brânzit din cauza alterarii sau a unei greseli de preparare. ♦ Tranz. A opri fermentarea mustului. II. Tranz. si refl. (recipr.) A (se) spinteca, a (se) omorî, a (se) ucide (cu un obiect taios). ♢ Expr. (Absol.) A taia si a spânzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar si abuziv. ♦ A (se) rani cu un instrument taios. ♦ Tranz. A provoca o durere fizica. ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal (în scopul valorificarii). III. 1. Tranz. si refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe. ♢ Expr. (Tranz.) A taia drumul (sau calea) cuiva = a iesi înaintea cuiva spre a-l împiedica sa înainteze, a-l opri din drum. (Refl.) A i se taia cuiva drumurile (sau cararile) = a fi în încurcatura, a i se reduce posibilitatea de a-si aranja treburile. 2. Tranz. A face sa slabeasca sau sa înceteze; a micsora, a slabi, a modera, a atenua, a opri. ♢ Expr. A-i taia (sau, refl., a i se taia) cuiva (toata) pofta = a face sa-si piarda sau a-si pierde cheful, curajul de a (mai) face ceva. A-i taia (cuiva) cuvântul = a descuraja (pe cineva). (Refl.) A i se taia cuiva (mâinile si) picioarele = a-i slabi, a i se muia cuiva (mâinile si) picioarele. ♦ A distruge, a sterge efectul. 3. Tranz. A consfinti încheierea unei tranzactii (prin desfacerea cu palma deschisa a mâinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. ♦ (La jocurile de carti) A desparti în doua pachetul de carti, punând jumatatea de dedesubt deasupra; a juca tinând banca împotriva tuturor celorlalti jucatori. 4. Tranz. si intranz. (Fam.; în expr.) A taia (la) piroane = a spune minciuni. 5. Tranz. (În expr.) A-l taia pe cineva capul = a întelege, a (se) pricepe sa faca un lucru. (Fam.) A spune ce-l taie capul = a spune vrute si nevrute, a vorbi fara rost. 6. Tranz. (Fam.; în expr.) A taia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge. [Pr.: ta-ia] – Lat. •taliare.
tăifăsui, TĂIFĂSUÍ, taifasuiesc, vb. IV. Intranz. A vorbi cu cineva mult si cu familiaritate despre lucruri minore; a sta la taifas, a palavragi, a sporovai. – Taifas + suf. -ui.
tălălăi, TĂLĂLĂÍ, talalaiesc, vb. IV. Intranz. 1. A vorbi mult si fara rost; a palavragi, a flecari. 2. A merge încoace si încolo, pasind fara siguranta; a hoinari, a vagabonda. – Formatie onomatopeica.
tărăgăna, TĂRĂGĂNÁ, taraganez, vb. I. 1. Tranz. A amâna de pe o zi pe alta rezolvarea unei probleme, începerea sau terminarea unei actiuni etc.; a face sa se prelungeasca, sa se întârzie o actiune, o solutionare. ♦ A merge încet, anevoie, târându-si picioarele. ♦ A vorbi rar, lungind silabele. 2. Refl. impers. (Despre vreme, timp) A dura, a se prelungi. 3. Intranz. (Reg.) A cânta alene, cu jale, a doini. ♦ (Despre vânt) A adia. [Var.: taragaiá, traganá vb.I, taraganí vb.IV] – Din tragana ("a trage" <lat. pop.).
tare, TÁRE, tari, adj., adv. I. Adj. 1. Care are o consistenta solida, care opune rezistenta la apasare si nu poate fi usor patruns, strabatut, desfacut, despicat; lipsit de moliciune, solid; p. ext. trainic, durabil. ♦ Care este mai consistent decât în mod obisnuit; vârtos, des; (despre pâine) uscat; (despre oua) rascopt. ♦ Fortificat, întarit. 2. Care este lipsit de elasticitate, care nu se îndoaie (decât cu greu), fara suplete; (despre pânza sau obiecte de pânza) scrobit, apretat. ♢ Pânza tare = pânza (cu tesatura rara) foarte apretata, folosita în croitorie. 3. (Despre fiinte sau parti ale corpului lor) Care are forta sau rezistenta fizica, voinic, robust, viguros, puternic. ♢ Expr. (A fi) tare de(-o) ureche (sau de urechi) = (a fi) surd. 4. (Despre oameni si despre manifestarile lor) Care este în stare sa reziste, sa faca fata încercarilor, cu vointa ferma, energic, dârz, neclintit. ♢ Expr. (A fi) tare de fire (sau de inima) = (a fi) curajos, rezistent. ♦ (Despre colectivitati) Plin de forta, puternic. ♦ Neînduplecat. 5. Care dispune de putere, de autoritate, care este stapân pe o situatie; atotputernic. ♦ Care poseda cunostinte temeinice într-un domeniu; doct, priceput. 6. (Despre argumente) Convingator, concludent; clar, categoric. 7. (Despre fenomene ale naturii) Care se manifesta cu violenta. ♦ Vorbe (sau cuvinte) tari = vorbe aspre, grele, jignitoare, insultatoare, injurioase. 8. (Despre sunete, zgomote) Care este emis cu putere, care rasuna pâna departe, se aude bine. 9. (Despre aer) Racoros, rece, taios; p. ext. curat, ozonat. ♦ Care produce o impresie puternica asupra organelor de simt; patrunzator, intens, ascutit. 10. (Despre bauturi alcoolice) Care are o concentratie mare de alcool. ♦ (Despre unele substante alimentare, chimice sau medicamentoase) Care are o concentratie mare (si produce un efect puternic); p. restr. picant. 11. (Despre culori) Batator la ochi; viu, puternic, intens, aprins. II. Adv. 1. Foarte, mult, extrem, teribil, grozav. ♢ (Pe lânga adjective sau adverbe, ajuta la formarea superlativului) Îti voi ramâne tare recunoscator. 2. Cu forta, cu intensitate, cu putere. 3. (Pe lânga verbe ca "a vorbi", "a spune", "a cânta" etc.) Cu glas articulat, pentru a fi auzit de cei din jur; cu glas ridicat, pentru a se auzi bine sau departe. 4. Iute, repede. – Lat. talem.
tău, TĂU2, TA, tai, tale, pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. "al", "a", "ai", "ale") Înlocuieste numele obiectului posedat si numele celui caruia i se adreseaza vorbitorul. A ta e cartea. ♦ (La pl.) Preocuparile, deprinderile, opiniile etc. persoanei careia i se adreseaza vorbitorul. ♢ (În legatura cu verbe ca "a ramâne", "a fi" etc.) Pe-a ta = asa cum vrei tu, cum doresti tu. ♦ (Pop.; la m. sau f.) Sotul sau sotia persoanei careia i se adreseaza vorbitorul. ♦ (La m. pl.) Familia de care tine persoana careia i se adreseaza vorbitorul; rudele, prietenii, partizanii ei. Nu-ti dau voie ai tai sa vii. ♦ (La m. sau f. sg.) Lucrurile personale, proprietatea, avutul persoanei careia i se adreseaza vorbitorul. II. Adj. pos. (Precedat de art. "al", "a", "ai", "ale" când sta înaintea substantivului nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt). 1. Care este al celui caruia i se adreseaza vorbitorul, indicând posesiunea (casa ta), apartenenta (tara ta), dependenta în legatura cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor fata de persoana careia i se adreseaza vorbitorul (fratii tai). 2. (Cu valoare subiectiva) Calatoria ta va fi grea. 3. (Cu valoare obiectiva) Grija ta n-o poarta nimeni. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozitionala) Împotriva ta. – Lat. tuus, tua.
tâlc, TÂLC, tâlcuri, s.n. (Pop.) 1. Înteles2, sens, rost, semnificatie. ♢ Loc. adv. Cu tâlc = cu subînteles; cu rost, cu socoteala. ♦ Interpretare, explicatie. 2. Gluma alegorica, fabula, pilda. ♢ Expr. A vorbi în tâlcuri = a vorbi figurat, alegoric. – Din sl. tlŭkŭ.
tângui, TÂNGUÍ, tânguiesc, vb. IV. 1. Refl. A vorbi plângându-se, jeluindu-se, vaicarindu-se. ♦ Fig. A scoate sunete jalnice, plângatoare. 2. Tranz. A jeli, a deplânge, a compatimi pe cineva. 3. Refl. (Înv.) A se plânge de cineva; a reclama. [Prez. ind. si: tấngui] – Din sl. tongovati.
huron, HURÓN, -Ă adj., s. m. f (indian) care apartine unui trib irochez din America de Nord. ♢ (s. f.) limba vorbita de huroni. ♢ s. m. (fam.) om grosolan, mitocan, mojic. (< fr., engl. huron)
hotentot, HOTENTÓT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care apartine unor triburi de pastori nomazi din sud-vestul Africii. ♢ (s. f.) limba africana vorbita de hotentoti. (< fr. hottentot)
tetea, TÉTEA s.m. art. (Pop.) Termen pentru tata, bunic sau strabunic; nume pe care si-l dau acestia vorbind cu copiii, nepotii etc. lor, uneori si cu persoane straine. – Cf. rus. t e a t e a.
tobă, TÓBĂ, tobe, s.f. 1. Instrument muzical de percutie, format dintr-un cilindru scurt, larg si gol, de lemn sau de metal, pe fundurile caruia este întinsa câte o membrana de piele, care, lovita (cu doua baghete), produce sunete. ♢ Expr. A bate toba = a) a bate ritmic cu degetele într-un obiect (din nervozitate sau din nerabdare); b) (fam.) a avea accese de tuse, a tusi; c) (fam.) a divulga un secret, a lansa tot felul de stiri. A bate toba (la urechea) surdului = a vorbi cuiva degeaba, a sfatui pe cineva zadarnic, a nu fi ascultat. A face (pe cineva) toba de bataie sau a face (cuiva) pântecele (sau spinarea) toba = a bate zdravan (pe cineva). A fi (sau a iesi) toba de carte (sau de învatatura) = a fi foarte învatat. A umbla cu toba sau a-i bate (cuiva) toba sau a vinde averea (cuiva) cu toba = a vinde lucrurile sau averea cuiva la licitatie publica. 2. Nume dat mai multor obiecte de lemn sau de metal, fixe sau mobile, în forma de cilindru gol. ♢ Toba de esapament = cutie cilindrica la motoarele cu ardere interna, care amortizeaza zgomotul produs la evacuarea gazelor de ardere. ♦ Organ de masina folosit pentru transmiterea unei forte de tractiune prin intermediul unui cablu sau al unui lant. ♦ Cutie metalica de forma rotunda sau dreptunghiulara, în care se bobineaza filmul pentru unele aparate de proiectie. 3. Mezel preparat din bucatele de carne, de slanina, de maruntaie etc. introduse în membrana care formeaza stomacul porcului. 4. (La jocul de carti) Caro. [Var.: (înv. si pop.) dóba s.f.] – Din magh. dob.
toharică, TOHÁRICĂ adj. (În sintagma) Limba toharica = limba indo-europeana vorbita în antichitate în Asia Centrala si cunoscuta din texte apartinând sec. V-VII, scrise cu alfabet hindus. – Cf. fr. t o k h a r i e n.
trac, TRAC3, -Ă, traci, -ce, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte dintr-o veche populatie indo-europeana din Tracia. 2. Adj. Tracic. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de traci3 (1) – Din lat. Thracus.
trăncăni, TRĂNCĂNÍ, trancanesc, vb. IV. Intranz. si tranz. A vorbi mult si fara rost, a îndruga vrute si nevrute; a flecari, a sporovai. – Tranc + suf. -ani.
turui, TURUÍ, turui, vb. IV. Intranz. (Fam. si depr.) A vorbi întruna si repede (fara a spune lucruri importante); a-i merge gura ca o moara. – Formatie onomatopeica.
turkmen, TURKMÉN, -Ă, turkmeni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Turkmeniei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Turkmeniei sau turkmenilor (1), privitor la Turkmenia sau la turkmeni, originar din Turkmenia. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de turkmeni (1). – Din rus. turkmen, fr. turkmène.
hitit, HITÍT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) al unei populatii indo-europene din Asia Mica (al II-lea mileniu a. Chr.). ♢ (s. f.) limba vorbita de hititi, cu scriere folosind caractere cuneiforme babiloniene. (< fr., engl. hittite)
tu, TU pron. pers. 2 sg. 1. (Ţine locul numelui persoanei careia i se adreseaza vorbitorul; cu functie de subiect) Tu râzi. ♦ (Impersonal) Tu scoala, tu studii, si el un golan. ♢ Expr. Nici tu..., nici tu... = nimic din ceea ce ar trebui sau te-ai astepta sa fie. 2. (La dativ, în formele tie, îti, ti, -ti, ti-) Nu ti-l dau. ♢ (Cu functie de complement indirect, indicând posesiunea) Taca-ti gura! ♢ (Cu functie atributiva, indicând posesiunea) Ai sa-ti vezi mama. ♢ (Impersonal) Ţi-ai gasit! ♢ (Cu valoare de dativ etic) Ţi le spunea toate pe de rost. 3. (La acuzativ, în formele te, -te, te-) Am de gând sa te marit. ♢ (Intra în compunerea unor verbe la diateza reflexiva) Unde te trezesti? ♢ (Impersonal) Ia te uita la el! ♢ (Precedat de prepozitii, în forma tine) Am în tine toata nadejdea. 4. (La vocativ) Tu, cel care privesti încoace! 5. (Urmat de "unul", "una", la diferite cazuri, exprima ideea de izolare) Tu unul nu stii. [Dat. tie, îti, ti, -ti, ti-; acuz. tine, te, -te, te-] – Lat. tu.
tuna, TUNÁ, tun, vb. I. 1. Intranz. impers. A se produce un tunet; a se auzi tunetul. 2. Tranz. impers. (Reg.; în imprecatii) A lovi pe cineva trasnetul; a trasni. 3. Intranz. (La pers. 3) A vui, a bubui. ♦ (Despre glas, cuvinte) A rasuna puternic; (despre oameni) a vorbi cu glasul ridicat; a striga. ♢ Expr. A tuna si a fulgera = a fi foarte furios, a face scandal. 4. Intranz. (Înv.) A trage cu tunul sau cu alte arme de foc. – Lat. tonare.
tunisian, TUNISIÁN, -Ă, tunisieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Tunisiei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Tunisiei sau populatiei ei, privitor la Tunisia sau la populatia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de tunisieni. [Pr.: -si-an] – Din fr. tunisien.
turceşte, TURCÉSTE adv. Ca turcii, în felul turcilor; în limba turca. ♢ Expr. A sta (sau a sedea) turceste = a sta jos cu picioarele încrucisate sub corp, ca orientalii. A vorbi (sau a grai, a bolborosi) turceste = a vorbi o limba neînteleasa; a rosti cuvintele neclar, încât nu este înteles. – Turc + suf. -este.
răstit, RĂSTÍT, -Ă, rastiti, -te, adj. (Despre modul de a vorbi al cuiva, despre ton, glas; adesea adverbial) (Adresat, exprimat) amenintator; aspru, tare. – V. rasti.
răci, RĂCÍ, racesc, vb. IV. 1. Refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina (mai) rece, a(-si) scadea, a(-si) micsora temperatura. ♢ Expr. (Tranz.) A-si raci gura degeaba (sau în zadar, de pomana, de-a surda) = a vorbi fara folos, a insista zadarnic, fara rezultat. ♦ A pierde sau a face sa piarda caldura vitala obisnuita (din cauza unei spaime, a unei emotii etc.); a îngheta, a încremeni. 2. Intranz. A se îmbolnavi contractând o raceala (3). 3. Fig. A-si pierde însufletirea, interesul (pentru cineva sau ceva); a deveni indiferent; a se înstraina, a se îndeparta. – Din rece.
râşniţă, RẤSNIŢĂ, râsnite, s.f. 1. Masina rudimentara de macinat sare, porumb etc., compusa din doua pietre suprapuse, dintre care cea de deasupra se învârteste cu ajutorul unui mâner. ♢ Expr. A ajunge de la moara la râsnita = a ajunge dintr-o situatie buna într-una rea; a scapata. A-i umbla cuiva gura ca o râsnita = a vorbi foarte mult; a vorbi întruna; a nu mai tacea din gura. ♦ Moara primitiva miscata cu ajutorul animalelor de tractiune. 2. Instrument de bucatarie cu care se macina boabele de cafea, de piper etc. – Din bg. rašnica.
himalaian, HIMALAIÁN, -Ă adj. din Himalaia. o limbi ĕne = limbi din familia tibeto-birmana vorbite în regiunile învecinate cu Himalaia. (< fr. himalayen)
sfânt, SFẤNT, -Ă, sfinti, -te, adj., subst. I. Adj. 1. Epitet dat divinitatii, considerata ca întruchipând suprema perfectiune si puritate. ♦ Epitet dat celor sanctificati de biserica. ♢ Sfântul parinte = titlu dat papei de catre catolici. ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o viata curata si cucernica. 2. Care tine de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. ♢ Sfânta slujba = liturghia. Locurile sfinte = tinuturile mentionate în textele religioase ca fiind acelea unde a trait si propovaduit Isus Cristos. Sfântul Mormânt = mormântul unde a fost îngropat Isus Cristos. Sfânta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de veneratie; care se cuvine cinstit, slavit, venerat. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul soare. ♦ Epitet dat zilelor saptamânii. 5. Desavârsit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfânt. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. "de" si exprimând ideea de superlativ) Strasnic, zdravan. O sfânta de bataie. II. Subst. 1. S.m. sg. art. (Pop.) Dumnezeu ♢ Expr. A-l vedea (pe cineva) sfântul = a) a o pati, a da de belea; b) a da peste un noroc neasteptat. A-l uita (pe cineva) sfântul, se spune când cineva zaboveste undeva prea mult (si degeaba). Ferit-a sfântul! = în nici un caz, nicidecum. 2. S.m. si f. Persoana recunoscuta ca un exemplu desavârsit al vietii crestine si consacrata ca atare, dupa moarte, de catre biserica. ♢ Expr. Pâna la Dumnezeu, te manânca sfintii = pâna sa ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbasii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfintii = a atipi, a adormi; a muri. A-i iesi (cuiva) un sfânt din gura = a vorbi foarte drept si întelept, a spune o vorba potrivita. A sta (ca un) sfânt = a sta nemiscat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se închina la sfinti sau a se ruga de toti sfintii = a se adresa la cei puternici cu rugaminti, a fi nevoit sa solicite rezolvarea unui lucru în mai multe locuri si cu staruinte. La sfântu-asteapta = niciodata. ♦ Om care duce o viata curata si cucernica. 3. S.f. pl. art. (În credintele populare) Iele. 4. S.m. pl. Mucenici (2). – Din sl. sventŭ.
retoric, RETÓRIC, -Ă, retorici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu de justetea ideilor expuse printr-o argumentatie bogata, riguroasa, pusa în valoare de un stil ales; ansamblul regulilor care ajuta la însusirea acestei arte. ♢ Figura retorica = forma expresiva a vorbirii, care înfrumuseteaza stilul, dându-i mai multa vigoare si caracter sugestiv. ♦ (Peior.) Declamatie emfatica, elocventa ampla si afectata. 2. Adj. Care apartine retoricii (1), privitor la retorica. ♦ (Peior.; despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat. [Var.: (înv.) ritórica s.f.] – Din (1) ngr. ritóriki, lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, (2) lat. rhetoricus, it. retorico, fr. rhétorique, ngr. ritorikós, germ. rhetorisch.
retoroman, RETOROMÁN, -Ă, retoromani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie care traieste în sud-estul Elvetiei, în nord-estul Italiei si în unele regiuni ale Alpilor Dolomitici; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine retoromanilor (1), privitor la retoromani. ♦ (Substantivat, f.) Limba romanica vorbita de retoromani (1), prezentând mari deosebiri dialectale; ladina. – Din fr. rhéto-roman.
deraia, DERAIÁ, deraiéz, vb. I. Intranz. 1. (Despre mijloace de transport care circula pe sine) A sari de pe sine. 2. Fig. A vorbi aiurea, a bate câmpii, a divaga; a se abate, a devia de la subiect. [Pr.: -ra-ia] – Din fr. dérailler.
dincolo, DÍNCOLO adv. 1. În partea cealalta, în partea opusa vorbitorului. Loc. adj. De dincolo = care se afla în cealalta parte; care se afla peste hotare. ♢ Loc. prep. Dincolo de... = a) în partea cealalta a...; b) în afara celor spuse. Pe dincolo = în partea cealalta (trecând de-a curmezisul sau pe ocolite), prin cealalta parte. ♦ (În credintele religioase) În lumea cealalta, în lumea de apoi. 2. (În corelatie cu "ici", "colo", "aici" etc.) În alta parte. Aici înfloreste o floare, dincolo un copac. ♢ Expr. Asa si pe dincolo = asa cum s-a spus mai sus, în felul în care se cunoaste sau într-un fel pe care vorbitorul nu vrea sa-l spuna [Acc. si: dincólo] – De4 + încolo.
rost, ROST, rosturi, s.n. 1. Sens, înteles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atributie, rol, misiune, sarcina. 2. Mod de a-si întocmi viata; stare, situatie sociala, materiala, familiala; p. ext. gospodarie. ♢ Expr. A (nu) sti rostul cuiva = a (nu) sti unde se afla si cum îsi organizeaza cineva viata. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a gasi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obtinut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activitati; ordine dupa care se desfasoara o actiune; plan de desfasurare, de executare a ceva. ♢ Expr. A nu-si afla rostul = a nu-si gasi locul, a nu-si gasi astâmpar. A-si pierde rostul = a-si pierde cumpatul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine sa fie. ♦ Ordine stabila, stare de lucruri; rânduiala. 4. Spatiu în forma de unghi, format la razboiul de tesut între firele de urzeala ridicate de ite si cele ramase jos, prin care se trece suveica cu firul de batatura. 5. Spatiu îngust lasat între doua constructii alaturate sau între doua parti ale unei constructii, pentru a permite miscarea lor relativa sub actiunea fortelor interioare sau a variatiilor de temperatura. Rost de etansare. Rost de lucru. ♦ Jgheab sapat în lemn, pe care aluneca o ferestruica, o usa, un capac. 6. (Înv.) Gura; (azi livr.) grai, vorbire. ♢ Loc. adv. Pe de rost = fara un text în fata, din aducere-aminte, din memorie. ♢ Expr. A învata pe de rost = a învata un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteala. ♦ (Înv. si arh.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum.
declama, DECLAMÁ, declám, vb. I. Tranz. A rosti cu voce tare, cu ton si cu gesturi adecvate, un text literar (în versuri). ♦ (Peior.) A vorbi cu ton declamator, emfatic, retoric. – Din fr. déclamer, lat. declamare.
declaraţie, DECLARÁŢIE, declaratii, s.f. 1. Marturisire, afirmare deschisa a unor convingeri, opinii sau sentimente; ceea ce afirma cineva cu un anumit prilej. ♢ Verb de declaratie = verb care denumeste actiunea de a vorbi sau de a gândi. ♦ Act oficial prin care se aduce la cunostinta, se întareste o masura luata; notificare. ♦ Marturie, depozitie a unui martor. ♦ Relatare facuta în scris de catre o persoana catre un organ al administratiei de stat, prin completarea unui formular; (concr.) formularul pe care se face aceasta relatare. ♦ Forma de tratat international. 2. (În sintagma) Declaratie de razboi = încunostintare prealabila si oficiala facuta de un stat catre alt stat cu privire la începerea razboiului împotriva acestuia. [Var.: declaratiúne s.f.] – Din fr. déclaration, lat. declaratio, -onis.
dialoga, DIALOGÁ, dialoghez, vb. I. Intranz. (Rar) A întretine o conversatie, a vorbi cu cineva. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialoguer.
sardă, SÁRDĂ adj. (În sintagma) Limba sarda (si substantivat, f.) = limba romanica vorbita în Sardinia. – Din fr. sarde.
scoborî, SCOBORÎ́, scobór, vb. IV. (Pop.) 1. Intranz., refl. si tranz. A (se) da jos dintr-un loc ridicat sau dintr-un vehicul; a coborî (1). ♦ A se deplasa, a merge în jos pe un loc înclinat. ♦ Intranz. A zbura spre pamânt, în jos. ♦ Intranz. (Despre soare, luna) A apune. 2. Tranz. A schimba înaltimea glasului pentru a trece la un registru mai profund; a vorbi, a cânta cu glas scazut; a coborî (4). 3. Refl. Fig. A se înjosi, a se degrada, a se coborî (6). – Pref. s- + coborî.
hemifonie, HEMIFONÍE s. f. incapacitate de a vorbi cu voce tare. (< fr. hémiphonie)
scanda, SCANDÁ, scandez, vb. I. Tranz. A recita un vers (de obicei grec sau latin), descompunându-l în diferitele sale unitati metrice sau silabice; p. gener. a citi, a vorbi sau a recita accentuând fiecare cuvânt, fiecare silaba. ♦ A citi o fraza muzicala accentuând timpii tari. – Din fr. scander.
scandare, SCANDÁRE, scandari, s.f. 1. Actiunea de a scanda. 2. Tulburare functionala a vorbirii, constând în disocierea cuvintelor în silabe. – V. scanda.
scurta, SCURTÁ, scurtez, vb. I. 1. Tranz. A micsora lungimea sau înaltimea unui obiect, a reduce din lungime sau din înaltime, a face mai scurt. ♢ Expr. A scurta cuiva ghearele = a pune pe cineva în imposibilitate de a (mai) face rau. A scurta cuiva limba = a pune pe cineva în imposibilitate de a bârfi. ♦ (Înv.) A omorî, a executa (prin taierea capului). 2. Tranz. A alege si a parcurge distanta cea mai scurta între doua puncte; a evita ocolurile, a merge direct. 3. Tranz. si refl. A face sa dureze (sau sa para ca dureaza) ori a dura mai putin. ♦ Intranz. si tranz. A vorbi concis. – Lat. excurtare.
schimba, SCHIMBÁ, schimb, vb. I. 1. Tranz. A înlocui un lucru cu altul sau pe cineva cu altcineva (de aceeasi natura). ♢ Expr. A schimba scrisori = a coresponda. A schimba o vorba (sau un cuvânt, câteva vorbe, câteva cuvinte etc.) (cu cineva) = a sta (putin) de vorba; a conversa, a vorbi (cu cineva). 2. Tranz. A ceda un lucru, un bun, pentru a lua în locul lui altul (echivalent ca valoare), a ceda un obiect pentru altul, a face schimb. ♦ A ceda o suma de bani pentru a primi alta de aceeasi valoare, dar constând din alte monede. 3. Tranz. A da unui lucru alta forma, alt aspect etc.; a modifica, a transforma. ♢ Expr. A schimba vorba = a abate convorbirea în alta directie. A schimba cântecul (sau tonul, nota, foaia etc) = a-si modifica comportarea, atitudinea. (Refl.) Se schimba vorba, se spune când intervine ceva care modifica situatia existenta. ♦ Refl. (Despre oameni) A-si modifica aspectul, firea, conduita etc. ♦ Refl. (Despre timp, vreme) A se modifica (în bine sau în rau). 4. Refl. si tranz. A (se) îmbraca (cu) rufe curate, a (se) primeni; a(-si) pune alte haine decât cele purtate pâna atunci. ♦ (Înv.) A (se) travesti. 5. Tranz. A muta (în alt loc, în alta parte). – Lat. •excambiare.
somalez, SOMALÉZ, -Ă, somalezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Somaliei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Somaliei sau populatiei ei, privitor la Somalia sau la populatia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de somalezi. – Somalia (n. pr.) + suf. -ez.
simpozion, SIMPÓZION, simpozioane, s.n. 1. (În antichitate) Continuare a unui banchet cu cântece, dansuri si discutii variate. 2. Discutie organizata, pe baza unor scurte expuneri asupra unei teme literare, filozofice, stiintifice etc. de actualitate, purtate de câtiva vorbitori în fata si cu participarea publicului. [Pr.: -zi-on. – Acc. si: simpozión] – Din ngr. simpósion, germ. Symposion.
singalez, SINGALÉZ, -Ă, singalezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Popor de religie budista care s-a constituit ca natiune în Sri Lanka; (si la sg.) persoana care apartine acestui popor. 2. Adj. Care apartine singalezilor (1), privitor la singalezi. ♦ (Substantivat, f.) Limba indo-europeana vorbita de singalezi. – Din fr. syngalais.
sirian, SIRIÁN, -Ă, sirieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Siriei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Siriei sau sirienilor (1), privitor la Siria sau la sirieni; originar din Siria. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de populatia Siriei. [Pr.: -ri-an] – Siria (n. pr.) + suf. -ean. Cf. fr. s y r i e n.
smucit, SMUCÍT2, -Ă, smuciti, -te, adj. 1. (În sintagme si expr.) Vorba smucita = vorba spusa grabit (pe un ton aspru si repezit). A fi smucit la vorba = a vorbi iute, repezit (si împiedicat). 2. (Fam.) Trasnit, ticnit, nebun. [Var.: (pop.) smuncít, -a, smâncít, -a adj.] – V. smuci.
sporovăi, SPOROVĂÍ, sporovaiésc, vb. IV. Intranz. (Pop. si fam.) A vorbi mult si fara rost; a flecari, a trancani. [Var.: (reg.) sporovoí vb. IV] – Probabil contaminare între spori si ciorovai.
stenografia, STENOGRAFIÁ, stenografiez, vb. I. Tranz. A înregistra vorbirea cuiva cu ajutorul stenografiei. [Pr.: -fi-a] – Din fr. sténographier.
stenografie, STENOGRAFÍE s.f. Sistem de înregistrare rapida a vorbirii cuiva cu ajutorul unor semne conventionale. – Din fr. sténographie.
grec, GREC, GREÁCĂ I. adj., s. m. f. (locuitor) din Grecia. II. adj. care apartine Greciei sau populatiei ei. o arta ~ = arta dezvoltata în Grecia continentala si insulara, pe coastele Asiei Mici, pe baza artei egeene si a asimilarii unor elemente din arta Orientului si a Egiptului. ♢ (s. f.) limba indo-europeana vorbita în Grecia. (< fr. grec, grecque, lat. graecus)
subînţeles, SUBÎNŢELÉS1, subîntelesuri, s.n. Ceea ce se întelege în mod indirect dintr-o afirmatie, dintr-un context etc.; aluzie. ♢ Expr. A vorbi cu subînteles (sau subîntelesuri) = a face anumite aluzii, a nu-si exprima direct gândul. – V. subîntelege.
glosofobie, GLOSOFOBÍE s. f. teama patologica de a vorbi, prezenta în nevrozele motorii. (< fr. glossophobie)
cotcodăci, COTCODĂCÍ, cotcodacesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre gaini; la pers. 3) A scoate sunetele caracteristice speciei (dupa ce au ouat); a cotcorozi. 2. Intranz. si tranz. Fig. (Despre oameni) A vorbi fara rost; a trancani, a palavragi. – Din cotcodac.
croncăni, CRONCĂNÍ, croncanesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ciori, corbi etc., la pers. 3) A scoate sunete caracteristice speciei. 2. (Despre oameni) A scoate strigate nearmonioase, a vorbi articulând cuvintele în mod dezagreabil, gutural si nedeslusit. [Var.: croncaí vb. IV] – Cronc + suf. -ani.
tăcea, A tacea ≠ a grai, a spune, a vorbi, a zice
vorbi, A vorbi ≠ a tacea
finlandez, FINLANDÉZ, -Ă, finlandezi, -e, adj. Care apartine Finlandei sau populatiei ei, privitor la Finlanda; (substantivat, f.) limba vorbita în Finlanda; (s.m. si f.) persoana care face parte din populatia de baza a Finlandei sau care este originara de acolo.
german, GERMÁN, -Ă I s. m. (pl.) popoare indo-europene care au locuit în antichitate în centrul, vestul si estul Europei. II. adj., s. m. f. (locuitor) din Germania. ♢ (s. f.) limba vorbita de germani (II). (< lat. germanus, fr. germain)
georgian, GEORGIÁN2, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Georgia (din Caucaz sau din SUA). ♢ (s. f.) limba caucaziana vorbita în republica Georgia. (< fr. géorgien)
translator, TRANSLÁTOR s. interpret, talmaci, traducator, (înv.) dragoman, tergiman. (A vorbi cu cineva prin ~.)
galic, GÁLIC2, -Ă adj. referitor la gali. o cocosul ~ = una dintre emblemele natiunii franceze. ♢ (s. f.) limba celta vorbita de gali. (< lat. gallicus)
galez, GALÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Ţara Galilor (/Wales/ – Marea Britanie). ♢ (s. f.) limba celtica vorbita de galezi. (< fr. gallois)
fulmina, FULMINÁ vb. I. intr. (fig.) a profera amenintari. II. tr. a vorbi vehement. (< fr. fulminer)
fraza, FRAZÁ vb. tr. 1. a scoate în evidenta ritmul frazei muzicale la executarea unei bucati. 2. (ir.) a vorbi, a scrie afectat. (< fr. phraser)
francez, FRANCÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Franta. ♢ (s.f.) limba romanica vorbita de francezi. (< fr. fransais)
franc, FRANC3, -Ă adj. s. m. (locuitor) dintr-o uniune de triburi germane, care traiau în sec. III, pe cursul inferior al Rinului. ♢ (s. f.) limba germanica vorbita la început de franci, cuceritorii Galiei. (< fr. franc, franque)
fonofobie, FONOFOBÍE s. f. teama patologica de a vorbi cu voce tare. (< engl. phonophobia)
spune, SPÚNE vb. 1. a vorbi, a zice, (pop.) a cuvânta, a glasui, a grai, (înv.) a vorovi. (~-i înainte, nu te sfii!) 2. a rosti, a vorbi, a zice, (pop.) a cuvânta, a glasui, a grai, (înv.) a glasi, (depr.) a debita. (~ numai prostii.) 3. v. arata. 4. v. afirma. 5. v. zice. 6. a face, a zice. (El ~: – Nu vreau!) 7. v. transmite. 8. v. povesti. 9. v. destainui. 10. v. recita. 11. v. sustine. 12. a se afirma, a se auzi, a se sopti, a se vorbi, a se zice, a se zvoni, (înv. si reg.) a (se) suna, (reg.) a se slomni. (Se ~ ca a plecat.) 13. v. scoate. 14. v. pronunta. 15. v. supranumi. 16. v. numi. 17. a sustine. (Ce ~ savantul în aceasta carte?) 18. v. presupune. 19. v. contine. 20. v. semnifica. 21. v. denunta. 22. v. porunci. 23. v. obiecta.
finlandez, FINLANDÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Finlanda. ♢ (s. f.) limba fino-ugrica vorbita de finlandezi. (< fr. finlandais, it. finlandese)
finez, FINÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din extremitatea nord-vestica a Rusiei europene si mai ales din Finlanda. ♢ (s. f.) limba fino-ugrica vorbita de finezi; limba finica. (< fr. finnois)
scoate, SCOÁTE vb. 1. v. extrage. 2. v. exciza. 3. v. smulge. 4. a extrage, a lua. (A scoate apa din fântâna.) 5. v. dezgropa. 6. a desface, a desprinde. (A scoate o scândura de la gard.) 7. a arata. (Scoate limba!) 8. v. dezbraca. 9. a descalta, a trage, (reg.) a desculta. (A scoate pantofii din picioare.) 10. a lua. (Îsi scoate palaria de pe cap.) 11. v. ridica. 12. a încasa. (A scoate banii din banca.) 13. a retrage, (pop.) a trage. (A scoate o suma de bani de la CEC.) 14. v. elimina. 15. v. anula. 16. a departa, a elimina, a îndeparta, a înlatura. (A scoate petele de grasime de pe haine.) 17. v. suprima. 18. v. exclude. 19. v. concedia. 20. v. desarcina. 21. v. destitui. 22. v. emite. 23. a articula, a grai, a pronunta, a rosti, a spune, a vorbi, a zice, (prin Mold.) a blesti. (N-a scos nici un cuvânt.) 24. a da, a emite, (pop.) a slobozi. (A scoate un chiot, un tipat.) 25. v. produce. 26. v. emana. 27. v. publica. 28. a emite. (A scoate noi monede.) 29. v. desface. 30. v. elibera. 31. a salva, a scapa, (pop.) a mântui, (înv.) a mistui. (L-a scos dintr-un mare necaz.) 32. v. obtine. 33. a capata, a obtine, a primi, a vedea. (Nu mai scoate un ban de la el.) 34. v. recupera.
facondă, FACÓNDĂ s. f. usurinta de a vorbi; limbutie, volubilitate. (< fr. faconde)
exprima, EXPRIMÁ vb. I. tr. a expune, a manifesta, a reprezenta (idei, sentimente etc.) prin cuvinte sau prin gesturi. II. refl. a vorbi, a reda prin cuvinte. (< fr. exprimer, lat. exprimere)
excathedra, EX CATHÉDRA loc. adv. a vorbi ~ = a vorbi pe un ton doctoral, care nu admite replica. (< lat. ex cathedra, de la catedra)
ewe, EWE s. f. limba africana vorbita în Benin, Ghana, Togo etc. (< germ. Ewe)
relata, RELATÁ vb. 1. v. povesti. 2. v. afirma. 3. a raporta, a referi. (A ~ despre cele întâmplate.) 4. a vorbi, (înv.) a vorovi. (Izvoarele ~ despre ...)
etrusc, ETRÚSC, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Etruria. (s. f.) limba neindo-europeana vorbita de etrusci. (< fr. étrusque, lat. etruscus)
eschimos, ESCHIMÓS, -Ă I. s. m. f. populatie de tip mongoloid care traieste în regiunile arctice din America si Groenlanda. II. adj. care apartine acestei populatii. ♢ (s. f.) limba vorbita de eschimosi. (< fr. esquimau)
prinde, PRÍNDE vb. I. 1. v. înhata. 2. (reg.) a prijini. (~ pietricele în palma.) 3. v. lua. 4. v. îmbratisa. 5. v. fixa. 6. a fixa, a pune. (~ olanele pe casa.) 7. v. agata. 8. a se agata, a se apuca, a se atârna, a se tine, (pop.) a se anina, (reg.) a se tagârta. (Se ~ de crengi ca sa nu cada.) 9. a se agata, a se fixa. (Vita de vie se ~ de araci.) 10. v. îmbina. 11. v. suda. 12. v. lipi. 13. v. aplica. 14. v. înhama. 15. v. înjuga. 16. v. aresta. 17. v. captura. 18. v. vâna. 19. v. pescui. 20. v. surprinde. II. 1. v. cârpi. 2. a se coagula, a se închega, (Transilv.) a se strânge. (Laptele s-a ~.) 3. v. anchiloza. III. 1. v. receptiona. 2. v. auzi. 3. a afla, a gasi. (Voia sa-l ~ singur ca sa-i poata vorbi.) 4. a ajunge, (înv. si pop.) a sosi, (prin Olt.) a scurta. (Mergeti, va ~ eu din urma.) 5. a ajunge, a apuca. (Se grabeste sa ~ trenul.) 6. v. apuca. 7. a ajunge, a apuca, a surprinde. (Ploaia i-a ~ în câmp.) 8. v. cuprinde. 9. v. razbi. 10. v. coplesi. IV. 1. a i se potrivi. (Aerul strengaresc o ~ de minune.) 2. v. însusi. 3. a izbuti, a reusi. (Viclenia lui nu a ~.) v. începe.
englez, ENGLÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Anglia. ♢ (s. f.) limba germanica vorbita de englezi. (< it. inglese, fr. anglais)
elocvenţă, ELOCVÉNŢĂ s. f. însusirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emotionant, convingator; elocinta. ♢ expresivitate. (< fr. éloquence, lat. eloquentia)
pleda, PLEDÁ vb. 1. a apara, a sustine. (A ~ cauza cuiva.) 2. a vorbi. (A ~ în favoarea cuiva.)
echivoca, ECHIVOCÁ vb. intr. a produce un echivoc, a folosi cuvinte echivoce; a vorbi în doi peri. (< fr. équivoquer)
ebraism, EBRAÍSM s. n. mod de a vorbi, propriu limbii ebraice. (< fr. hébraïsme)
ebraic, EBRÁIC, -Ă adj. referitor la vechii evrei. ♢ (s. f.) limba semitica vorbita de vechii evrei, azi limba oficiala în Israel. (< fr. hébraïque, lat. hebraicus)
dogmatiza, DOGMATIZÁ vb. intr. 1. a învata dogmele. 2. (fig.) a vorbi pe un ton sententios, care nu admite replica. (< fr. dogmatiser)
divaga, DIVAGÁ vb. intr. 1. a se îndeparta de la subiect; (p. ext.) a vorbi aiurea, fara sens. 2. (despre un curs de apa) a iesi din albie. (< fr. divaguer, lat. divagari)
discursivitate, DISCURSIVITÁTE s. f. însusirea de a fi discursiv; caracterul discursiv al unei idei, expuneri, fraze. ♢ (rar) diluare (a vorbirii, a stilului). (< fr. discursivité)
dialoga, DIALOGÁ vb. intr. 1. a vorbi, a conversa cu cineva. 2. a face sa vorbeasca între ele personajele unei piese de teatru; a dialogiza (I). (< fr. dialoguer)
demotică, DEMÓTICĂ adj. scriere ~a = denumire data scrierii cursive din Egiptul antic, simplificare a scrierii hieratice. ♢ (s. f.) limba vorbita în vechiul Egipt înainte de copta. (< fr. démotique)
declaraţie, DECLARÁŢIE s. f. 1. marturisire, afirmare deschisa a unor convingeri, sentimente etc. o verb de ~ = verb care denumeste actiunea de "a vorbi". 2. document oficial prin care se comunica ceva, se ia o masura; notificare. 3. marturie, depozitie în fata unei autoritati. ♢ relatare facuta în fata unei autoritati. ♢ relatare facuta în fata unui organ administrativ prin completarea unui formular; formularul însusi. 4. (inform.) instructiune care precizeaza, pe baza indentificatorilor, atributele datelor utilizate într-un program sau într-o zona a acestuia. (< fr. déclaration, lat. declaratio)
declama, DECLAMÁ vb. tr. a rosti cu voce tare un text literar (versuri). ♢ a vorbi cu un ton declamator. (< fr. déclamer, lat. declamare)
debita, DEBITÁ1 vb. tr. 1. a furniza o anumita cantitate de fluid (lichid, gaz), de energie etc. 2. a vinde (marfuri) cu amanuntul. (fig.) a vorbi, a spune lucruri inutile, prostii, minciuni. 3. a taia (lemn, tabla, marmura etc.) în bucati de anumite forme si dimensiuni, care urmeaza a fi folosite sau prelucrate ulterior. (< fr. débiter)
danez, DANÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Danemarca. ♢ (s. f.) limba germanica vorbita de danezi. (< fr. danois)
cultism, CULTÍSM s. n. 1. afectare particulara a stilului; culteranism; gongorism. 2. greseala de limba a carei origine o constituie dorinta vorbitorilor de a se exprima mai literar, mai putin banal. 3. cuvânt introdus în limba pe cale culta. (< fr. cultisme)
croat, CROÁT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Croatia. ♢ (s. f.) limba vorbita în Croatia. (< fr. croate, germ. Kroate)
critica, CRITICÁ vb. tr. 1. a dezvalui greselile, lipsurile unei persoane, ale unei opere etc., aratând cauzele si indicând mijloacele de îndreptare. 2. a arata cu rautate sau cu exagerare lipsurile sau greselile cuiva. ♢ (peior.) a vorbi de rau, a bârfi. (< fr. critiquer)
cretan, CRETÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Creta. ♢ (s. f.) limba vorbita în Creta antica. (dupa fr. crétois)
exprima, EXPRIMÁ vb. 1. a expune, a formula. (A-si ~ ideile.) 2. a vorbi. (Se ~ greu.) 3. v. manifesta. 4. v. exterioriza. 5. v. formula. 6. a prezenta. (A ~ cuiva omagiile sale.) 7. v. reda.
drept, DREPT adj., adv., s., prep. I. 1. adj. v. direct. 2. adv. ata, v. direct. 3. adj. (livr.) rectiliniu, (pop.) oblu. (Dunga, linie dreapta.) 4. adj. v. vertical. 5. adj. v. erect. 6. adj. v. abrupt. 7. adv. perpendicular, vertical, (înv.) prost. (Muntele se înalta drept înaintea noastra.) 8. adj. neaplecat. (Cu spinarea dreapta.) 9. adj. v. teapan. 10. adv. v. teapan. 11. adj. neted, plan, plat, ses, (pop.) oblu, (reg.) sesos, (Olt. si Ban.) polejnic, (înv.) tins, tocmai, (fig.) ras, sters. (O întinsa suprafata dreapta; un loc drept.) II. 1. adj. impartial, nepartial, nepartinitor, obiectiv, (înv.) nefatarit. (Om drept.) 2. adj. v. adevarat. 3. adv. adevarat, just. (A vorbit drept.) 4. adj. echitabil, just. (Decizie dreapta.) 5. adv. just, corect. (O concluzie dreapta.) 6. adj. v. îndreptatit. 7. adv. chiar, exact, întocmai, precis, tocmai, (pop.) oblu, taman, (înv. si reg.) prisne, (prin Olt.) tam, (înv., în Transilv.) acurat, (pop. fig.) curat. (Îl nimereste drept în frunte; cade drept pe el; a venit drept la ora convenita.) III. s. 1. jurisprudenta, (înv. si pop.) legile (pl. art.), (înv.) drit. (Învata dreptul.) 2. v. calitate. 3. v. împuternicire. 4. v. privilegiu. 5. (JUR.) drept de preferinta = prioritate; drept de reproducere = (englezism) copyright. IV. 1. adv. ca. (Socoteste-te drept absent.) 2. prep. v. de. 3. v. ca.
discuta, DISCUTÁ vb. 1. a conversa, a dialoga, a vorbi, (livr.) a se întretine, (rar) a convorbi, (pop. si fam.) a (se) sfatui, (înv. si reg.) a basadi, (reg.) a povesti, (Ban.) a turvini, (înv.) a vorovi. (Au ~ despre toate.) 2. v. chibzui. 3. v. dezbate.
coreean, COREEÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Coreea. ♢ (s. f.) limba din familia altaica vorbita de coreeni. (< fr. coréen)
conversa, CONVERSÁ vb. intr. a vorbi cu cineva, a sustine o conversatie. (< fr. converser, lat. conversari)
conferinţă, CONFERÍNŢĂ s. cuvânt, (înv.) prelegere. (În ~ sa vorbitorul a dezbatut...)
conferenţia, CONFERENŢIÁ vb. a vorbi, (înv.) a prelege. (A ~ pe tema ...)
brusca, BRUSCÁ vb. 1. (pop. si fam.) a bruftui, a bruftului, (fig.) a repezi. (El ti-a vorbit frumos si tu l-ai ~.) 2. v. maltrata.
binevoitor, BINEVOITÓR adj., adv. 1. adj. afectuos, amabil, cordial, prietenesc, prietenos, (livr.) afabil, (fig.) cald, calduros. (O primire ~oare.) 2. adv. cordial, prieteneste, prietenos. (I-a vorbit ~.) 3. adj. v. serviabil. 4. adj. compatimitor, îngaduitor, întelegator, marinimos, milos, milostiv, (înv.) milosârd, priincios, priitor. (A fost ~ cu nevoile lor.)
civilitate, CIVILITÁTE s. f. comportare frumoasa, fel curtenitor de a vorbi, de a duce o conversatie. (< fr. civilité, lat. civilitas)
afla, AFLÁ vb. 1. v. gasi. 2. a se auzi, (fig.) a rasufla, a transpira. ( Secretul s-a ~ repede.) 3. a descoperi, a ghici, ( rar) a banui. ( Ai ~ ce am vrut sa spun.) 4. a cunoaste, a sti. (Vrei sa ~ adevarul?) 5. a auzi, a sti, (înv. si pop.) a oblici. (Sa ~ cu totii ce-ai facut.) 6. a gasi, a prinde. (Voia sa-l ~ singur ca sa-i poata vorbi.) 7. v. inventa. 8. a exista, a fi, a se gasi, (pop.) a sta. (Se ~ acolo marfuri în mare cantitate.) 9. a fi, a se gasi, a sta. (Plicul se ~ pe masa nedesfacut.) 10. a fi, a figura, a se gasi, a se numara. (Se ~ printre invitati.) 11. v. pomeni. 12. v. situa. 13. v. consta. 14. v. primi.
adevărat, ADEVĂRÁT adj., adv. 1. adj. aievea, autentic, cert, incontestabil, neîndoielnic, neîndoios, nescornit, netagaduit, pozitiv, real, sigur, veridic, veritabil. (Un lucru ~.) 2. adv. (interogativ) cert, serios, sigur. (- Asa s-au întâmplat lucrurile! – ~ ?) 3. adj. corect, drept, exact, just. (Concluzii ~.) 4. adv. drept, just. (A vorbit ~.) 5. adj. autentic, curat, neaos, veritabil, (pop. si fam.) sadea, get-beget. (Moldovean, taran ~ .) 6. adj. v. efectiv. 7. adj. v. sincer. 8. adj. autentic, curat, nefalsificat, original, veritabil. (Arta ~; bea o cafea ~.)
zice, ZÍCE vb. 1. a spune, a vorbi, (pop.) a cuvânta, a glasui, a grai. (~-i înainte, nu te sfii!) 2. a rosti, a spune, a vorbi, (pop.) a cuvânta, a glasui, a grai. (~ numai prostii.) 3. a afirma, a declara, a marturisi, a relata, a spune. (A ~ urmatoarele ...) 4. a exprima, a formula, a pronunta. (A ~ urmatoarea opinie ...) 5. a face, a spune. (El ~: – Nu vreau!) 6. a comunica, a spune, a transmite. (I-am ~ tot ce mi-ai spus; le-a ~ ultimele noutati.) 7. a afirma, a declara, a pretinde, a spune, a sustine. (~ ca marfa e de buna calitate.) 8. a se afirma, a se auzi, a se spune, a se sopti, a se vorbi, a se zvoni. (Se ~ ca a plecat.) 9. a articula, a grai, a pronunta, a rosti. (N-a ~ un cuvânt.) 10. a se chema, a se numi, a se spune. (Cum se ~ pe la voi acestei flori?) 11. a admite, a presupune, a spune. (Sa ~ ca-i asa cum sustii.) 12. a contine, a cuprinde, a scrie, a spune. (Ce ~ aceste documente?) 13. a ordona, a porunci, a spune. (Fa ce-ti ~ el!) 14. a obiecta, a reprosa, a spune. (N-am ce ~, totul a fost perfect.)
încât, încât conjct. (îl durea atât de tare, încât nu putea vorbi )
numaidecât, númai de cât adv. + prep. + adv. (a vorbit numai de cât a cheltuit)
catalan, CATALÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Catalonia. ♢ (s. f.) limba romanica vorbita în Catalonia si în principatul Andorra. (< fr. catalan)
catafazie, CATAFAZÍE s. f. tulburare a vorbirii, repetarea mecanica a acelorasi fraze sau cuvinte. (< fr. cataphasie)
nostru, NÓSTRU1 noástra (nóstri, noástre) adj. pos. 1) Care apartine grupului în care se include si vorbitorul. 2) Care se afla în anumite relatii (de prietenie, de înrudire etc.) cu cel caruia i se adreseaza vorbitorul. Mama noastra. 3) (în naratiuni) Despre care s-a mai vorbit; pomenit, amintit mai sus; cunoscut de noi. Eroul ~ a avut multe de înfruntat. 4) (se foloseste ca plural al modestiei în stilul oficial, administrativ, solemn, având valoare de singular) Meu. Opinia noastra. /<lat. noster, nostra
nemţeşte, NEMŢÉSTE adv. 1) În felul nemtilor; cum obisnuiesc nemtii; ca nemtii. 2) În limba germana. A vorbi ~. /neamt + suf. ~este
nas, NAS ~uri n. 1) Organ al mirosului si al respiratiei situat deasupra gurii. ~ acvilin. ~ cârn. ♢ A vorbi pe ~ a vorbi fonfait. Cu ~ul în jos a) cuprins de rusine; b) mofluz. A lasa (sau a pune) ~ul în jos (sau în pamânt) a fi cuprins de un sentiment de vinovatie. A (nu) avea ~ a (nu) îndrazni. A strâmba din ~ a) a manifesta nemultumire; b) a face mofturi. A-si baga (sau a-si vârî) ~ul în ceva (sau unde nu-i fierbe oala) a se ame-steca nepoftit în treburile altuia. A (nu)-si cunoaste (sau a (nu)-si sti) lungul ~ului a) a (nu)-si sti locul; b) a (nu) sti masura. A da ~ în ~ cu cineva a se întâlni fata în fata (pe neasteptate) cu cineva. A duce (sau a purta) pe cineva de ~ a) a amagi pe cineva; b) a manipula dupa plac pe cineva. A-i iesi cuiva (ceva) pe ~ a avea de suferit de pe urma unui folos anterior. A (nu) fi de ~ul cuiva a (nu) fi potrivit, pe masura cuiva. A fi cu ~ul de ceara a fi foarte sensibil. ~ în ~ fata în fata. Sub ~ aproape de tot. De sub ~ din fata ochilor. 2) Simt al realitatii înconjuratoare. ♢ ~ subtire simt ascutit; spirit subtil. A avea ~ fin a fi perspicace; a avea fler. 3) Proeminenta pe partea dinainte a unui mecanism sau a unei masini. ~ul avionului. ~ul corabiei. /<lat. nasus
mutism, MUTÍSM n. 1) Stare patologica constând în lipsa capacitatii de a vorbi. 2) rar Nedorinta încapatânata de a vorbi. /<fr. mutisme
mut, MUT múta (muti, múte) 1) si substantival (despre persoane) Care este lipsit de facultatea de a vorbi; care nu poate vorbi. ♢ Unde a dus surdul roata si ~ul iapa undeva departe, unde nu stie nimeni. 2) fig. Caruia nu-i place sa vorbeasca mult; tacut din fire. 3) Care este lipsit de sonoritate. Film ~. Scena muta. ♢ Litera muta litera scrisa care nu se citeste. 4) fig. poet. Care este absolut linistit; netulburat de nimeni. 5) (despre sentimente) Care nu poate fi exprimat prin cuvinte. /<lat. mutus
mormăi, A MORMĂÍ mórmai intranz. 1) (despre ursi) A scoate sunete scurte si înfundate, caracteristice speciei; a face "mor-mor". 2) fig. fam. (despre persoane) A vorbi încet si nedeslusit (în semn de nemultumire); a bombani; a bodogani; a mârâi; a boscorodi; a balmaji. /mor + m(or) + suf. ~ai
morfoli, A MORFOL//Í ~ésc 1. tranz. 1) A mesteca (în gura) cu saliva, încet si greu, fara a musca cu dintii; a molfai; a mozoli. 2) (alimente) A mesteca cu greu (în gura), numai cu gingiile si cu limba (din cauza lipsei dintilor); a molfai. 3) (lucruri necomestibile) A învârti între dinti; a roade cu dintii. 4) fig. fam. (lucruri) A face sa se morfoleasca; a mozoli; a mototoli. 5) fig. A umple de murdarie; a mânji; a murdari; a terfeli. 2. intranz. fam. A vorbi neclar, pronuntând nedeslusit cuvintele; a molfai. /Onomat.
monologa, A MONOLO//GÁ ~ghéz intranz. A vorbi numai cu sine însusi; a vorbi în forma de monolog. /<fr. monologuer
molfăi, A MOLFĂÍ mólfai 1. tranz. 1) A mesteca în gura cu saliva, fara a musca cu dintii; a mozoli; a morfoli. 2) (alimente) A mesteca cu greu în gura, numai cu gingiile si cu limba din cauza lipsei dintilor; a morfoli. 2. intranz. 1) A mânca, scotând un zgomot (urât) în timpul mestecarii alimentelor în gura; a clefai. 2) fam. A vorbi neclar, pronuntând nedeslusit cuvintele; a morfoli. /Onomat.
mogorogi, A MOGOROG//Í ~ésc 1. intranz. pop. A vorbi încet si nedeslusit (exprimându-si în felul acesta supararea sau nemultumirea); a bodogani; a bombani; a boscorodi. 2. tranz. fam. (persoane) A nu lasa în pace; a reprosa mereu diferite lucruri; a cicali. /Orig. nec.
modalitate, MODALIT//ÁTE ~ati f. 1) Mod de a actiona în vederea realizarii unui anumit scop; maniera; procedeu; metoda; mijloc. 2) log. Caracter necesar, contingent, posibil sau imposibil al unei judecati. 3) gram. Atitudine, apreciere a vorbitorului fata de cele comunicate. /<fr. modalité
miorlăi, A SE MIORLĂÍ ma miórlai intranz. fam. (despre persoane) A vorbi întruna despre neplacerile proprii, cautând sa trezeasca mila. /Din miorlau
miorlăi, A MIORLĂÍ miórlai intranz. 1) (despre pisici) A scoate sunete prelungi, caracteristice speciei; a mieuna. 2) fig. fam. (despre persoane) A cânta prost. 3) fig. fam. (mai ales despre copii) A plânge prefacut, tragând repetat si zgomotos aerul pe nas; a se smiorcai; a se sclifosi. 4) fig. peior. A vorbi cu glas subtire si tânguitor. /Din miorlau
mecanic, MECÁNIC3 adv. Ca un automat; fara ratiune. A vorbi ~. /<lat. mechanicus, it. meccanico, fr, mécanique
mârâi, A MÂRÂÍ mârâi 1. intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete aspre, guturale, ce denota iritarea; a face "mâr"; a hârâi. 2) fig. fam. (despre oameni) A vorbi încet si nedeslusit (în semn de nemultumire); a bombani; a boscorodi; a bodogani; a mormai; a bolborosi; a balmaji. 3) fam. (mai ales despre copii) A plânge prefacut, fara lacrimi, cu glas înabusit; a scânci. 2. tranz. fam. A spune în sila, pe un ton posac. /mâr + suf. ~âi
mâncărici, MÂNCĂRÍCI n. fam. Senzatie de furnicare a pielii (provocata de diferite boli, de întepatura unor insecte etc.) si însotita de nevoia de a se scarpina; mâncarime. ♢ A avea ~ a nu avea astâmpar; a se fâtâi. A avea ~ pe limba a fi limbut; a vorbi neîntrebat. /mâncare + suf. ~ici
măscări, A MĂSCĂR//Í ~ésc tranz. reg. 1) A face sa se mascareasca; a murdari. 2) A trata cu mascari; a vorbi de rau; a huli; a ponegri; a batjocori; a denigra; a defaima; a calomnia; a cleveti; a bârfi; a blama. /Din mascara
mare, MÁR//E1 ~i adj. 1) Care are dimensiuni ce întrec pe cele obisnuite; de proportii considerabile. Râu ~. Sat ~. ♢ Litera ~ litera initiala a substantivelor proprii si a cuvintelor de la începutul unei propozitii. A face ochi ~i a se mira; a privi uluit. În linii ~i (sau în ~) în general. Degetul ~ primul deget de la mâna si de la picior. Casa (cea) ~ odaie împodobita în care se primesc oaspetii. 2) Care întrece cantitatea obisnuita. Recolta ~. 3) (despre intervale de timp) Care dureaza mult; îndelung. Nopti ~i. ♢ Ziua în amiaza ~ în toiul zilei. 4) Care se manifesta cu intensitate. Temperatura ~. Furtuna ~. 5) (despre sunete) Care se aude tare; puternic. ♢ A vorbi (sau a striga) în gura ~ a vorbi tare, cu glas ridicat. 6) (despre fenomene ale naturii, despre calamitati) Care se produce pe neasteptate, cu repeziciune si violenta. Vânt ~. Cutremur ~. Seceta ~. 7) (despre fiinte) Care a ajuns la vârsta maturitatii. Baiat ~. Fata ~. ♢ A se face ~ a creste; a se dezvolta. Tata ~ bunic. Mama ~ bunica. Socru (soacra) ~ tata (mama) mirelui. 8) Care poseda calitati exceptionale si se bucura de o faima deosebita; celebru. ~ artist. 9) Care este de o importanta sau de o valoare deosebita. Zi ~. Fapta ~. 10) Care ocupa o treapta mai înalta într-o ierarhie; superior. Functionar ~. ♢ ~ si tare care are putere si influenta. A se tine ~ a fi mândru. Mai ~ele seful; conducatorul. Sa cresti ~! urare cu care o persoana mai în vârsta multumeste unui copil pentru un serviciu. Vorbe ~i cuvinte pompoase; promisiuni desarte. Lucru ~ lucru important, valoros. ~ lucru, ~ socoteala lucru fara importanta, care nu merita atentie. Cu ~ ce cu greu. Saptamâna ~ saptamâna care preceda sarbatoarea Pastilor la crestini; Saptamâna Patimilor. /Probabil lat. mas, maris
lungi, A LUNG//Í ~ésc tranz. 1) A face sa se lungeasca. ♢ ~ pasul a merge mai repede. ~ vorba a vorbi mai mult decât trebuie. A nu ~ vorba a întrerupe discutia. 2) (mâncaruri, bauturi) A dilua cu apa (pentru a mari cantitatea). /Din lung
lua, A SE LUÁ ma iau intranz. 1) (despre culori) A pierde intensitatea initiala (sub actiunea unor factori); a se sterge; a se spalaci; a se decolora. 2) (despre vopsele) A se desprinde de pe obiectul vopsit. 3) (despre barbati sau femei) A se uni prin casatorie cu o persoana de sex opus; a se casatori. ♢ ~ cu gândul a cadea pe gânduri, fiind absent la cele din jur. ~ cu vorba (sau cu ziua târgului) a vorbi mult, uitând de treburi. ~ (cu cineva) a) a-si petrece timpul cu cineva, uitând de griji; a se mângâia; b) a stabili prietenie (cu cineva). ~ dupa cineva a) a fugari (pe cineva); a alunga; b) a porni pe urmele cuiva; c) a urma sfatul (cuiva); d) a imita (pe cineva). /<lat. levare
logoree, LOGORÉE f. 1) Stare patologica constând în predispozitia de a vorbi mult. 2) fig. Tendinta de a vorbi mult si fara rost. [Art. logoreea; G.-D. logoreei; Sil. -re-e] /<fr. logorrhée
limbuţi, A LIMBUŢ//Í ~ésc intranz. înv. A vorbi mult si fara rost; a palavragi; a trancani; a flecari. /Din limbut
limbă, LÍMB//Ă ~i f. 1) Organ musculos mobil, situat în cavitatea bucala si servind la mestecarea, înghitirea si determinarea gustului alimentelor, la om fiind organul principal al vorbirii. ♢ A-si musca ~a a regreta vorbele spuse. A scoate ~a de un cot a) a gâfâi de oboseala; b) a lucra din greu. A vorbi în vârful ~ii a rosti cuvintele cu un fonetism ultraliterar, hipercorect. A avea ~a lunga (a fi lung de ~) a) a avea înclinatie spre palavrageala; b) a fi limbut. A avea mâncarime de ~ a nu fi în stare sa pastreze un secret. A-si pune frâu la ~, a-si tine ~a (dupa dinti) a nu vorbi ceea ce nu trebuie; a pastra o taina. ~a oase n-are se zice despre cineva, care vorbeste ceea ce nu trebuie. A trage pe cineva de ~ a descoase, a ispiti pe cineva. A-i sta (sau a-i umbla, a i se învârti, a-i veni) pe ~ a-si aminti vag un cuvânt fara a-l putea exprima. Pasarea pe (pre) ~a ei piere de multe ori omul da de necaz, pentru ca nu stie sa taca când trebuie. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni, constând dintr-un sistem lexical organizat dupa anumite legi gramaticale si având o structura fonetica specifica; limbaj. ~a unui popor. 3) Limbajul unei comunitati umane constituite istoriceste. 4) Totalitate a altor mijloace de comunicare (decât sunetele articulate) a sentimentelor si ideilor. ~a surdomutilor. 5) Mod de exprimare specific unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu, unui anumit grup de vorbitori sau unei anumite persoane (în special a unui scriitor); stil. ~a presei. ~a lui Creanga. ♢ (A spune ceva) cu ~ de moarte (a spune ceva) ca ultima dorinta, exprimata pe patul de moarte. 6) înv. Prizonier folosit pentru a obtine informatii despre armata inamica. 7) înv. Totalitate a oamenilor traind pe acelasi teritoriu, având în comun o cultura, o traditie, o credinta; popor; neam. 8) Orice obiect sau instrument asemanator ca forma sau functie cu organul respectiv. ~a clopotului. ♢ ~a ceasornicului pendul al unui orologiu. ~ de încaltat obiect de metal sau de plastic, care serveste la încaltat. ~a ghetei bucata de piele care acopera deschizatura încaltamintei în locul unde se petrec sireturile. ~i de foc flacari de foc alungite. 9) Fâsie lunga si îngusta (de pamânt, de padure, de apa etc.). 10): ~a-boului planta erbacee, acoperita cu peri aspri si teposi, cu flori albastre, roz sau albe. ~a-broastei planta erbacee cu tulpina dreapta, ramificata si cu flori albe sau trandafirii, ce creste prin locuri umede; limbarita. ~a-mielului planta erbacee, acoperita cu peri aspri, cu flori albastre sau albe, folosita contra tusei. 11): ~ -de-mare peste marin cu corpul oval si asimetric, cu ambii ochi situati pe o singura parte, care traieste mai mult acoperit cu nisip. [G.-D. limbii] /<lat. lingua
leorbăi, A LEORBĂ//Í ~iésc intranz. fam. A vorbi mult si fara rost; a flecari; a trancani; a palavragi; a lehai. /leoarba + suf. ~ai
lehăi, A LEHĂ//Í ~iésc intranz. pop. A vorbi mult si fara rost; a flecari; a trancani; a palavragi. /Orig. nec.
lalopatie, LALOPATÍE f. Stare patologica constând în tulburarea vorbirii. /<fr. lalopathie
jumătate, JUMĂT//ÁTE ~ati f. 1) Fiecare dintre cele doua parti egale în care poate fi împartit un întreg. ♢ ~ de masura masura incompleta, partiala. Pe (sau în) ~ a) în doua parti egale sau aproximativ egale; b) partial; incomplet. A face ceva pe ~ a nu duce pâna la capat un lucru început. A spune cu ~ de gura a) a vorbi cu glas slab, abia auzit; b) a vorbi în mod nehotarât, fara convingere. Cu ~ de inima (sau cu inima pe ~) fara curaj; indecis. 2) fam. Persoana casatorita de sex feminin în raport cu barbatul ce i-a devenit sot; femeie; nevasta. 3) Punct care marcheaza mijlocul unei distante în spatiu sau al unui interval în timp. La ~ de drum. La o ~ de secol. 4) Unitate de masura a capacitatii sau a greutatii, egala cu 1/2 de litru sau de kilogram. [G.-D. jumatatii] /Orig. nec.
îndruga, A ÎNDRUGÁ1 îndrúg tranz. pop. 1) (cuvinte, propozitii etc.) A pronunta nedeslusit, confuz; a îngaima. 2) A vorbi mult si fara rost; a trancani; a palavragi; a flecari. ♢ ~ (la) verzi si uscate a spune baliverne. [Sil. în-dru-] /în + druga
încurca, A SE ÎNCURCÁ ma încúrc intranz. 1) (despre fire, ata, par etc.) A se amesteca astfel, încât sa nu se poata desface usor; a se încâlci. Itele s-au ~t. ♢ A i ~ potecile a o pati rau. A i ~ limba a vorbi cu greu. 2) A se împiedica la mers. 3) A pierde drumul; a se rataci. 4) (despre persoane) A pierde firul gândurilor; a se încâlci. 5) A fi cuprins de un sentiment de stinghereala (nestiind cum sa procedeze în situatia creata); a se zapaci. 6) A nimeri într-o situatie nedorita. 7) A fi pus în mreje. ♢ ~ în datorii a avea prea multe datorii banesti. /<lat. incolicare
încurca, A ÎNCURCÁ încúrc tranz. 1) A face sa se încurce; a încâlci. ~ firele. ♢ ~ vorba a vorbi confuz (ascunzând ceva). A o ~ rau a nimeri la strâmtoare. ~ itele a strica planurile. 2) (urme, drumuri etc.) A amesteca astfel, încât sa nu poata fi gasit; a încâlci. 3) (persoane) A împiedica, sustragând atentia; a încâlci. ~ lumea. /<lat. incolicare
înconjura, A ÎNCONJURÁ încónjur 1. tranz. 1) A ocoli de jur împrejur. ~ Pamântul. 2) A cuprinde de jur împrejur (ca într-un cerc); a încercui; a împrejmui; a împresura. Muntii înconjoara câmpia. 2. intranz. 1) A trai în anturajul cuiva. A fi ~t de prieteni. 2) A face un ocol; a merge pe un drum mai lung. Ai ~t mult pâna la mine? 3) fig. rar A vorbi pe ocolite; a nu spune pe de-a dreptul. [Si înconjor] /în + înv. a conjura
împotrivă, ÎMPOTRÍVĂ adv. 1) De parere opusa; contra; în contra; contrar. A vota ~. ♢ A fi (sau a sta, a se pune) ~ a se opune; a fi contra; a se împotrivi. A vorbi (sau a zice, a raspunde) ~ a contrazice. 2) rar Înaintea cuiva sau ceva; în fata. /în + potriva
împletici, A SE ÎMPLETIC//Í ma ~ésc intranz. 1) (despre persoane) A merge împiedicându-se. 2) (despre picioare) A se împiedica unul de altul în mers. ♢ A i se ~ cuiva limba a se încurca la vorbire; a rosti cuvintele cu greu. 3) (despre obiecte) A se amesteca în neordine. 4) rar A se strânge în forma de colac; a se încolaci; a se încovriga. /<lat. implecticare
îmbăla, A SE ÎMBĂL//Á ma ~éz intranz. A vorbi de rau, folosind cuvinte triviale. /în + bale
irlandeză, IRLANDÉZĂ f. mai ales art. Limba celtica vorbita de populatia Irlandei. /<fr. irlandais
interjecţie, INTERJÉCŢI//E ~i f. lingv. Parte de vorbire neflexibila care exprima atitudinea afectiva a vorbitorului sau care imita sunete din realitatea înconjuratoare. [G.-D. interjectiei] /<lat. interjectio, ~onis, fr. interjection
imita, A IMITÁ imít tranz. 1) (felul de a fi, de a gândi si de a actiona al cuiva) A lua drept model; a adopta în mod servil; a copia. 2) (gesturile, felul de a vorbi sau de a cânta) A reproduce cu maiestrie (provocând efecte comice); a copia. 3) (opera, stilul sau felul de a lucra al unui autor) A accepta în calitate de model; a considera ca fiind demn de urmat. /<fr. imiter, lat. imitari
ieftin, IÉFTIN ~a (~i, ~e) 1) si adverbial (despre lucruri) Care costa putin; cu pret redus; necostisitor. Produse ~e. ♢ ~ ca braga foarte ieftin. A scapa ~ a iesi cu minimum de neplaceri dintr-o situatie dificila. (A fi) ~ la vorba a vorbi mult si (de obicei) fara rost; a-i placea sa flecareasca. 2) fig. Care nu are nimic de pret, important; lipsit de originalitate; obisnuit; banal; comun; neoriginal; ordinar. Gluma ~a. /<ngr. efthinos
ibrişin, IBRISÍN ~e n. Fir de ata de matase sau de bumbac rasucit, folosit la cusut, brodat sau tricotat. ♢ A-i trage cu ~ pe la nas a) a lua în râs pe cineva; b) a vorbi cuiva despre ceva neplacut, jenant. [Sil. i-bri-] /<turc. ibrisim
huli, A HUL//Í ~ésc tranz. 1) (persoane) A trata cu hule (pentru a calomnia); a vorbi de rau; a ponegri; a defaima; a denigra. 2) (lucruri sau fiinte considerate sfinte) A supune unui sacrilegiu; a pângari; a batjocori; a profana. /<sl. huliti
hodorogi, A HODOROG//Í ~ésc intranz. 1) A face sa se hodorogeasca. 2) (despre vehicule în miscare sau obiecte în rostogolire) A produce un zgomot puternic si suparator. 3) fig. fam. (despre persoane) A face zgomote cautând insistent ceva. 4) fig. fam. (despre persoane) A vorbi zgomotos, mult si fara rost. /Din hodorog
hindustană, HINDUSTÁNĂ f. mai ales art. Limba indo-iraniana vorbita în India si în Pakistan. /<fr. hindoustani
hemifonie, HEMIFONÍE f. med. Incapacitate de a vorbi cu voce tare. /<fr. hémiphonie
hârâi, A HÂRÂÍ pers. 3 hârâie 1. intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete guturale aspre, manifestând iritare; a mârâi. 2) fam. peior. A vorbi ragusit, cu voce dogita. 3) (despre mecanisme defectate) A produce sunete neplacute. 2. tranz. fam. (persoane) A sâcâi în mod intentionat (pentru a întarâta); a zadarî. /hâr + suf. ~âi
hămăi, A HĂMĂÍ pers. 3 hamaie intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete scurte, sacadate, caracteristice speciei; a face "ham-ham"; a latra. 2) fig. fam. peior. (despre oameni) A vorbi mult (pe un ton de cearta); a latra. /ham + suf. ~ai
gură, GÚR//Ă ~i f. 1) (la oameni) Cavitate în partea inferioara a fetei, delimitata de buze. ♢ ~-casca a) calificativ dat unei persoane care pierde vremea, manifestând interes pentru toate nimicurile; b) calificativ dat unei persoane care sta nedumerita, neîntelegând ce i se spune; c) calificativ dat unei persoane nepasatoare si distrate. ~-de-lup defect congenital al fetei omului, constând dintr-o fisura la buza si gingia superioara, prin care cavitatea bucala comunica cu fosele nazale. ~-n ~ foarte aproape unul de altul. A fi cu sufletul la ~ a) a respira cu greu (de emotie, de oboseala etc.); b) a fi aproape de moarte. A uita de la mâna pâna la ~ a uita foarte repede. A da cuiva o ~ a saruta pe cineva. 2) (la om si la animale) Organ de alimentare prin care se introduce hrana. ♢ De-ale ~ii alimente; hrana. A pune (sau a lua) ceva în ~ a mânca putin. A da si bucatica de la ~ a da si putinul pe care-l are. A-i lua pâinea de la ~ a lipsi de mijloace de existenta. A da (cuiva) mura-n ~ a da cuiva totul de-a gata. A se duce (drept) ca pe ~a lupului a disparea fara urma. A tipa (sau a striga) ca din ~ de sarpe a striga disperat. ~a-leului planta erbacee decorativa cu flori bilabiate, de diferite culori. ~a-lupului planta erbacee cu frunze alungite si cu flori violete. 3) Cantitate dintr-un aliment cât se poate apuca cu un asemenea organ de alimentare dintr-o singura data; îmbucatura. 4) Persoana (membru al unei familii) care trebuie hranita. 5) Parte a aparatului de vorbire. ♢ A închide (sau a astupa) cuiva ~a a face pe cineva sa taca. A tacea din ~ a nu vorbi. Cu jumatate de ~ fara mare dorinta. A lua vorba din ~ a spune ceea ce vrea sa spuna altul, în momentul respectiv. A lua (pe cineva) ~a pe dinainte a destainui ceva involuntar. A avea (sau a fi) ~ sparta a fi prea vorbaret. A avea o ~ cât o sura a) a avea gura mare; b) a fi guraliv. A fi bun de ~ a vorbi mult; a fi limbut. A fi numai ~a de cineva a promite fara sa se tina de cuvânt. A intra în ~a lumii a fi vorbit de rau. A se pune în ~ cu cineva a intra în conflict cu cineva. A se lua dupa ~a cuiva a actiona dupa sfatul cuiva. A sari cu ~a la cineva a certa pe cineva. ~ile rele bârfitori. 6) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. ♢ A nu i se auzi ~a a fi tacut. A striga (sau racni, a tipa) cât îl tine ~a, a striga (sau a racni, a tipa) în ~a mare a striga foarte tare, din rasputeri. A nu avea ~ (sa raspunda, sa vorbeasca ceva) a nu îndrazni sa raspunda sau sa vorbeasca. 7) Deschizatura (a unei încaperi, instalatii, a unui obiect etc.) prin intermediul careia se introduce sau se evacueaza ceva. ~a camasii. ~ de canal. ~a beciului. ♢ ~ de foc arma grea de foc. A lega ~a pânzei a) a înnoda capetele firelor de urzeala înainte de a începe tesutul; b) a se înstari. 8) Loc unde se varsa o apa (curgatoare). ~a râului. ♢ ~ de incendiu gura de apa la care se racordeaza un furtun pentru a lua apa aflata sub presiune, în caz de incendiu. [G.-D. gurii] /<lat. gula
grăi, A GRĂ//Í ~iésc pop. 1. tranz. A exprima prin grai; a reda prin cuvinte. 2. intranz. A comunica cu ajutorul limbii; a vorbi. /<bulg. graja, sb. grájati
glăsui, A GLĂSU//Í ~iésc tranz. fig. poet. A exprima prin grai; a zice; a spune; a vorbi. /glas + suf. ~ui
gângăvi, A SE GÂNGĂV//Í ma ~ésc intranz. A vorbi nedeslusit si greu repetând silabele (din cauza unui defect în vorbire, a unei emotii); a fi gângav; a se bâlbâi. /Din gângav
gâdilici, GÂDILÍCI n. fam.: A avea ~ la limba a vorbi multe si de toate; a avea mâncarime de limba. /a (se) gâdila + suf. ~ici
gargarisi, A GARGARIS//Í ~ésc intranz. 1) A face gargara. 2) fig. A vorbi incoerent încet si nedeslusit; a bolborosi. /<ngr. gargarizo
funie, FÚNI//E ~i f. 1) Sfoara groasa, confectionata prin rasucirea mai multor fire unul în jurul altuia; frânghie. ♢ Drept ca ~a în sac (sau în traista) a) strâmb; sucit; b) nedrept; necinstit. A (i) se apropia (sau a (i) se strânge, a-i ajunge) ~a de par (sau la par) a ajunge într-o situatie critica, la deznodamânt. A juca pe ~ a) a executa numere de acrobatie pe o funie întinsa; b) a fi foarte activ (si docil). A vorbi de ~ în casa spânzuratului a vorbi în prezenta cuiva despre ceva care îi aminteste de lucruri neplacute. 2) înv. Unitate de masura pentru lungime folosita, în trecut, la masurarea pamântului. [Art. funia; G.-D. funiei; Sil. -ni-e] /<lat. funis
franţuzeşte, FRANŢUZÉSTE adv. 1) În felul francezilor; cum obisnuiesc francezii; ca francezii. 2) În limba francezilor. A vorbi ~. /frantuz înv. + suf. ~este
forfeca, A FORFECÁ foárfec 1. tranz. 1) A taia cu foarfecele (sau cu un alt instrument ascutit). ~ hârtia. 2) fig. (opere, persoane etc.) A supune unei critici acerbe. ~ un articol. 2. intranz. A vorbi mult (îndrugând minciuni, clevetind pe cineva). /<lat. forficare
fonfăi, A FONFĂÍ fónfai intranz. (despre persoane cu defecte în rostire) A fi fonf; a scoate sunete nazale neplacute în timpul vorbirii; a vorbi pe nas; a fârnâi. /fonf + suf. ~ai
flecări, A FLECĂR//Í ~ésc intranz. A spune fleacuri; a vorbi mult si fara rost; a trancani; a palavragi. /Din flecar
fârnâi, A FÂRNÂÍ fârnâi intranz. 1) (despre oameni cu defecte în rostire) A rosti neclar unele sunete nazale; a vorbi pe nas; a fonfai. 2) A face zgomot în timpul respiratiei din cauza nasului înfundat. [Sil. -nâ-i] /Onomat.
evreieşte, EVREIÉSTE adv. 1) În felul evreilor; ca evreii. 2) În limba idis sau ebraica. A vorbi ~. /evreu + suf. ~este
elogios, ELOGI//ÓS ~oása (~ósi, ~oáse) 1) Care contine elogii. 2) Care are caracter de elogiu. A vorbi în termeni ~osi. [Sil. -gi-os] /<fr. élogieux
durui, A DURUÍ dúrui intranz. pop. 1) (despre vehicule, motoare si obiecte în miscare) A produce un zgomot asurzitor continuu; a hurui. 2) A vorbi mult si fara rost; a flecari; a trancani; a palavragi. [Sil. -ru-i] /dur + suf. ~ui
drum, DRUM ~uri m. 1) Fâsie de pamânt lunga si îngusta special rezervata si amenajata pentru circulatie; cale. ♢ ~ de tara drum nepietruit, neasfaltat. ~ de fier cale ferata. Peste ~ în fata, vizavi. A pune pe cineva pe ~uri a face pe cineva sa umble prin multe instante pentru a-si rezolva o problema. Pe toate ~urile în toate partile, oriunde. A ramâne (sau a ajunge) pe ~uri a) a-si pierde sursele de existenta; a ajunge în mare saracie, neavând nici macar adapost; a) a ramine orfan. A arunca (a azvârli) pe cineva în ~ a) a da afara din casa, lipsind de locuinta; b) a da afara din serviciu, lipsind de mijloace de existenta. A-i sta cuiva în ~ a îm-piedica pe cineva în actiunile sale. A tine (sau a pazi) ~ul (sau ~urile) a) a umbla fara rost; b) a jefui oamenii de pe drum. A apuca alt ~ a) a porni în alta directie; b) a alege alta cale în viata. A-si face (sau a-si croi, a-si gasi) un ~ în viata a-si face o situatie; a se aranja. A iesi cuiva în ~ a aparea în calea cuiva. A da ~ul a) a lasa din mâna; b) a da libertate, a elibera; c) a largi o haina, desfacând un tiv sau o cusatura; d) a lasa pe cineva sa intre sau sa iasa din casa; e) a slobozi (un animal) de la legatura; f) a pune în functiune (o masina, un motor, un aparat); h) a nu mai stapâni (nervii, lacrimile etc.). A-si da ~ul la gura (sau gurii) a vorbi mult si fara rost; a vorbi ce nu se cuvine. 2) Plecare într-un loc (mai) îndepartat. A se pregati de ~. ♢ A-si cauta (sau a-si vedea) de ~ a) a merge mai departe; b) a-si vedea de treaba; a nu se amesteca în treburile altora. ~ bun! urare celui ce porneste la drum. 3) mai ales la pl. Deplasari dese, repetate, pentru diferite treburi; umblatura. 4) Cale prestabilita care urmeaza sa fie parcursa (de o persoana sau un vehicul); traseu; itinerar; ruta. 5) Cale parcursa în spatiu de un corp în miscare; traiectorie; traseu. 6): ~ul robilor Calea Lactee. /<sl. drumu
dondăni, A DONDĂN//Í ~ésc pop. 1. intranz. 1) A vorbi încet si nedeslusit în semn de nemultumire; a bombani; a bodogani; a mormai. 2) A vorbi mult si fara rost; a palavragi; a flecari; a trancani. 2. tranz. (persoane) A deranja întruna repetând insistent acelasi lucru; a necaji; a plictisi; a pisa. /Onomat.
dodii, DÓDII f. pl.: A vorbi în ~ a vorbi întraiurea. A umbla în ~ a umbla fara rost. /Orig. nec.
divaga, A DIVA//GÁ ~ghéz intranz. 1) A face o divagatie; a se abate de la tema luata în discutie. 2) A vorbi aiurea; a bate câmpii. /<fr. divaguer, lat. divagari
ditirambic, DITIRÁMBI//C ~ca (~ci, ~ce) (despre vorbe, stil etc.) Care are caracter de ditiramb; plin de laude exagerate. A vorbi în termeni ~ci. /<fr. dithyrambique, lat. dithyrambus
disputa, A DISPUTÁ dispút 1. tranz. (persoane, colectivitati etc.) A pune în lupta pentru a capata în posesiune. ~ un premiu. 2. intranz. 1) A purta o disputa; a discuta; a conversa. 2) A vorbi în contradictoriu; a discuta. /<fr. disputer, lat. disputare
discuta, A DISCUTÁ discút 1. intranz. 1) A purta o discutie; a sta de vorba; a disputa; a conversa. 2) A vorbi în contradictoriu; a disputa. 2. tranz. (lucrari, proiecte, probleme etc.) A analiza într-un colectiv, printr-un schimb de pareri, în vederea luarii unei hotarâri. /<fr. discuter
dincolo, DÍNCOLO adv. În partea cealalta (opusa vorbitorului). ~ de Nistru. ♢ De ~ din partea opusa locului unde se afla vorbitorul. Pe ~ prin partea cealalta; pe ocolite. Asa si pe ~ într-un fel pe care vorbitorul nu vrea sa-l precizeze; asa si asa. /de + încolo
dincoace, DÍNCOACE adv. În partea aceasta (dinspre vorbitor). ♢ De ~ din partea unde se afla vorbitorul. Pe ~ prin partea mai apropiata de vorbitor. /de + încoace
dictafon, DICTAF//ÓN ~oáne n. Aparat pentru înregistrarea si reproducerea automata a vorbirii. /<fr. dictaphone
despre, DÉSPRE prep. 1) (exprima raporturi deliberative, relevând obiectul de referire) De; cu privire la; în legatura cu; referitor la; privitor la. A vorbi despre istoria neamului. 2) (exprima un raport temporal, indicând apropierea de un anumit moment) Aproape de; cam spre; catre; dinspre. /de + spre
deschide, A DESCHÍDE deschíd 1. tranz. 1) (usi, ferestre, porti) A da în laturi lasând liber accesul (într-o încapere, într-un spatiu etc.). ♢ ~ cuiva ochii a face pe cineva sa înteleaga anumite lucruri. A-si ~ sufletul (sau inima) a-si exterioriza sentimentele; a-si marturisi tainele; a se destainui. A-si ~ urechile a asculta cu mare atentie. ~ pofta de mâncare a stimula pofta de mâncare. 2) (valize, sertare, borcane, sticle etc.) A face sa aiba o deschizatura sau o trecere, dând în laturi piesa corespunzatoare (mobila). ♢ ~ robinetul a da drumul la debitul de apa dintr-o conducta. ~ cu cheia a descuia. ~ paranteza a) a pune prima parte a semnului parantezei la locul cuvenit; b) a face o abatere în cursul unei comunicari (pentru a scoate ceva în evi-denta). ~ gura a) a despreuna buzele si falcile; b) a vorbi. ~ ochii a) a despreuna pleoapele; b) a se destepta; c) a fi atent. 3) (caiete, carti etc.) A desface întorcând copertile. 4) (aparate, mecanisme etc.) A face sa functioneze. 5) (rani, cavitati ale corpului) A desface în vederea unei operatii chirurgicale. 6) (cai de comunicatie) A da în exploatare. 7) (întreprinderi, institutii, localuri etc.) A face sa ia nastere si sa functioneze. 8) (adunari, sedinte, jocuri sportive etc.) A realiza în partea initiala; a începe; a porni. /<lat. disculdere
denigra, A DENIGR//Á ~éz tranz. (persoane) A vorbi de rau; a huli; a ponegri; a ponosi; a blama; a defaima; a cleveti; a calomnia; a bârfi. /<fr. dénigrer, lat. denigrare
demonstrativ, DEMONSTRATÍV ~a (~i, ~e) 1) Care demonstreaza ceva; servind la demonstratia unor lucruri. 2): Pronume ~ pronume care arata raporturi spatiale între persoana vorbitoare si obiectul sau persoana despre care este vorba. Adjectiv ~ adjectiv care arata departarea sau apropierea unui obiect. 3) Care manifesta deschis si în mod vadit o anumita atitudine sau un anumit sentiment, de regula depreciativ. /<fr. démonstratif, lat. demonstrativus
delira, A DELIR//Á ~éz intranz. A vorbi fara înteles din cauza tulburarii constiintei; a fi în delir; a aiura. /<fr. délirer, lat. delirare
delegaţie, DELEGÁŢI//E ~i f. 1) Misiune data cuiva de a actiona sau de a vorbi în numele unui colectiv sau al unei institutii. 2) Grup de persoane oficiale trimis undeva pentru îndeplinirea unei misiuni speciale. 3) Document oficial prin care este delegat cineva. [Art. delegatia; G.-D. delegatiei; Sil. -ti-e] /<fr. délégation, lat. delegatio, ~onis
defăima, A DEFĂIM//Á ~éz tranz. 1) (persoane) A vorbi de rau; a ponegri; a cleveti; a calomnia; a denigra; a blama; a bârfi; a huli; a ponosi. 2) A pune într-o situatie de inferioritate, lezând demnitatea; a umili; a înjosi. [Sil. -fai-ma] /<lat. difamiare
dalmată, DALMÁTĂ adj. si substantival : Limba ~ limba romanica vorbita pâna la începutul sec. XIX în fosta provincie romana Dalmatia. /Din Dalmatia n. pr.
cuvânt, CUV//ÂNT ~ínte n. 1) Unitate de baza a vocabularului constând dintr-un sunet sau un complex de sunete carora le corespund unul sau mai multe sensuri. ♢ Într-un ~ în rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) în concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate dupa forma, dar diferite din punct de vedere al continutului. 2) Gânduri, idei exprimate prin vorbe; spusa. ♢ A pune un ~ bun a faceo interventie pentru cineva. ~ introductiv text plasat la începutul unei carti, în care se fac anumite comentarii la carte; prefata; cuvânt înainte. A lua ~ântul a vorbi în fata unui public. 3) Angajament pe care si-l ia cineva; fagaduiala; promisiune. ♢ A-si tine ~ântul (sau a se tine de ~) a îndeplini o promisiune facuta. Om de ~ om ce nu face promisiuni desarte. 4) Punct de vedere particular; judecata; pozitie; considerent; opinie; parere. A-si spune ~ântul. 5) Temei al unei actiuni. ♢ Sub ~ ca... pentru motivul ca... Cu drept ~ pe buna dreptate. /<lat. conventus
cursivitate, CURSIVITÁTE f. Însusire, calitate a vorbirii sau a stilului de a fi cursiv. [G.-D. cursivitatii] /cursiv + suf. ~tate
curgător, CURGĂTÓR1 adv. (despre felul de a vorbi) Usor, fara efort. A vorbi ~. /a curge + suf. ~ator
curent, CURÉNT4 adv. Liber, fara efort. A vorbi o limba ~. /<fr. courant
croncăni, A CRONCĂN//Í ~ésc intranz. 1) (despre ciori, corbi etc.) A scoate sunete aspre si guturale, caracteristice speciei; a face "cronc-cronc". 2) fig. (despre persoane) A vorbi articulând cuvintele în mod dezagreabil si nedes-lusit. /cronc + suf. ~ani
cotcodăci, A COTCODĂC//Í ~ésc intranz. 1) (despre gaini) A scoate sunete caracteristice speciei (dupa ce s-au ouat); a face "cotcodac-cotcodac". 2) fig. (despre persoane) A vorbi mult si fara rost; a palavragi; a trancani; a flecari. /Din cotcodac
cot, COT2 ~uri n. 1) (la drumuri, ape curgatoare etc.) Loc unde se face o schimbare de directie; cotitura. ~ul gârlei. ♢ A vorbi fara ~uri a spune fara ocolisuri. A sti toate ~urile a cunoaste toate subtilitatile. 2) Partea încovoiata a unei tevi sau a unui burlan. /<lat. cubitus
copia, A COPI//Á ~éz 1. tranz. 1) (texte scrise) A reproduce în scris cu exactitate; a transcrie. 2) (opere de arta sau stiintifice) A reproduce integral sau partial, prezentând drept creatie proprie; a plagia. 3) (felul de a fi, de a gândi si de a actiona al cuiva) A lua drept model; a adopta în mod servil în calitate de exemplu; a imita. 4) (gesturile, felul de a vorbi sau de a cânta al cuiva) A reproduce cu maiestrie (provocând efecte comice); a imita. 2. intranz. (despre elevi, studenti) A scrie o lucrare, folosind pe furis lucrarea unui coleg sau alte surse (notite, manuale etc.). [Sil. -pi-a] /<fr. copier
convorbi, A CONVORB//Í ~ésc intranz. rar A tine o convorbire; a sta de vorba; a conversa; a discuta; a disputa. /con- + a vorbi
codru, CÓDR//U ~i m. 1) Padure mare si batrâna. ♢ A lua drumul ~ului a deveni haiduc. A tipa ca în ~ a vorbi foarte tare, ignorând mediul în care se afla. 2) Bucata mare dintr-un produs alimentar (pâine, mamaliga, brânza etc.). /<lat. quodrum
coborî, A COBORÎ cobór 1. intranz. 1) v. A SE COBORÎ. 2) (despre astri) A se lasa spre sau dupa orizont; a se apropia de asfintit; a asfinti; a apune; a scapata. 3) fig. (despre întuneric, liniste etc.) A se manifesta prin primele semne caracteristice; a cadea; a veni; a se apropia. 4) (despre voci, tonuri etc.) A trece la note mai grave; a scadea în intensitate. 5) (despre parametri fizici sau despre aparate pentru masurarea lor) A avea sau a indica valori mai scazute; a scadea; a descreste. Presiunea atmosferica coboara. Termometrul ~. 6) A fi de o anumita origine; a-si avea obârsia; a proveni. 2. tranz. 1) A muta într-un loc jos; a pune mai jos. ~ sacul din caruta. 2) (forme de relief înalt, scari etc.) A parcurge de sus în jos. ~ dealul. 3) (voce, ton, glas etc.) A face sa fie mai putin intens. ♢ ~ ochii (sau privirea) a se uita în jos (de rusine, de sfiala etc.). ~ tonul (sau glasul) a vorbi cu blândete. 4) (valori ale unor marimi) A face sa scada. /cf. pogori
cleveti, A CLEVET//Í ~ésc tranz. (persoane) A vorbi de rau; a ponegri; a huli; a ponosi; a denigra; a defaima; a calomnia; a blama; a detracta; a bârfi. /<sl. klevetati
clefăi, A CLEFĂÍ cléfai intranz. 1) A mânca lacom facând zgomot cu limba si cu buzele; a plescai. 2) A plesni din buze (în semn de placere sau de uimire); a plescai. 3) fig. A vorbi nedeslusit, producând un zgomot urât la pronuntarea cuvintelor. /Onomat.
clănţăni, A CLĂNŢĂN//Í ~ésc intranz. 1) (despre dinti) A se ciocni repetat si cu zgomot unul de altul (de frig, de frica etc.). 2) (despre obiecte metalice sau de sticla) A produce un clantanit; a face "clant-clant". 3) fig. A vorbi mult si fara rost; a clampani; a flecari; a palavragi; a trancani. /clant + suf. ~ani
clămpăni, A CLĂMPĂN//Í ~ésc intranz. 1) (despre usi, capace etc.) A produce un clampanit, a face "clamp-clamp". 2) (despre berze) A bate din cioc scotând un sunet caracteristic. 3) fig. A vorbi mult si fara rost; a flecari; a palavragi; a trancani. /clamp + suf. ~ani
clăbuc, CLĂBÚ//C ~ci n. mai ales la pl. 1) Spuma de sapun. 2) Spuma la suprafata unor lichide agitate. ♦ ~ci de oua spuma obtinuta din albusul de ou batut. A face ~ci (sau spume) la gura a vorbi foarte repede si agitat. 3) Sudoare care apare pe corpul animalelor (mai ales al cailor) din cauza efortului sau a caldurii. 4) Saliva spumoasa, care apare, mai ales, la cai. 5) la pl. Succesiune de rotocoale de fum sau de aburi. /<bulg. klabuk, sb. klobuk
cislui, A CISLU//Í ~iésc 1. tranz. 1) înv. A supune unui impozit. 2) A considera vinovat; a învinui; a acuza. 2. intranz. pop. A vorbi mult si pe îndelete (despre lucruri marunte); a sta la taifas; a taifasui; a sporovai. /cisla + suf. ~ui
ciripi, A CIRIP//Í ~ésc intranz. 1) (despre pasari) A scoate sunete ascutite si zgomotoase, caracteristice speciei; a face "cip-cirip". 2) fig. fam. (despre femei sau copii) A vorbi cu glas subtire si melodios. /Din cirip
chirăi, A CHIRĂÍ pers. 3 chíraie intranz. pop. 1) (mai ales greieri) A scoate sunete repetate si ascutite caracteristice speciei. 2) (despre gaini) A scoate sunete guturale scurte si repetate caracteristice speciei; a face "câr-câr"; a cârâi. 3) fig. depr. (despre persoane) A vorbi pe un ton strident. [Sil. chi-ra-i] /Onomat.
childuri, CHÍLDURI f. pl. pop. : A vorbi în ~ a vorbi cu subîntelesuri. /Orig. nec.
cârâi, A CÂRÂÍ cârâi 1. intranz. 1) (mai ales despre gaini) A scoate sunete scurte, guturale si repetate caracteristice speciei; a face "câr-câr"; a chirai. 2) fig. depr. (despre oameni) A vorbi pe un ton strident. 2. tranz. fig. (persoane) A deranja reprosând si creând diferite lucruri; a cicali; a morocani. /câr + suf. ~âi
cântări, A CÂNTĂR//Í ~ésc 1. tranz. 1) (obiecte, fiinte etc.) A pune pe cântar (pe balanta etc.) pentru a determina greutatea. ♢ ~ din ochi a) a stabili greutatea la vedere (fara a pune pe cântar); b) a examina atent cu privirea, pentru a determina calitatile. 2) fig. (actiuni, situatii etc.) A judeca, luând în consideratie toate posibilitatile; a chibzui; a cumpani. ♢ A-si ~ vorbele a se gândi bine înainte de a vorbi ceva. 2. intranz. 1) A avea greutate. 2) fig. A reprezenta o anumita valoare; a face; a valora; a pretui. /Din cântar
cânta, A CÂNTÁ cânt 1. intranz. 1) A emite cu vocea sau cu un instrument un sir de sunete muzicale organizate într-o melodie. ~ frumos. ~ la nai. 2) (despre unele pasari sau insecte) A scoate sunete melodioase, caracteristice speciei. 3) fam. A vorbi mult si fara rost; a îndruga; a trancani; a flecari; a palavragi. 2. tranz. 1) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a interpreta; a executa; a zice. 2) A trata cu elogii (în versuri); a ridica în slavi (printr-o poezie); a elogia; a slavi; a glorifica; a exalta. /<lat. cantare
căsca, A CĂSCÁ casc 1. tranz. (gura) A desface despreunând buzele si falcile (pentru a mânca, a vorbi etc.); a deschide. ♢ ~ gura (la ceva sau la cineva) a) a privi cu curiozitate sau mirare naiva la ceva sau la cineva; b) a umbla fara nici o treaba (uitându-se în toate partile). ~ ochii a) a face ochi mari (de mirare, de spaima etc.); a se holba; b) a baga de seama; a fi atent. Casca-gura (sau gura-casca) calificativ atribuit unei persoane care umbla fara nici un rost. 2. intranz. A deschide larg gura printr-o miscare reflexa, inspirând adânc si expirând prelung (din cauza somnului, oboselii etc.). /<lat. cascare
căldură, CĂLDÚR//Ă ~i f. 1) Stare de încalzire a unui corp. 2) Senzatie produsa de corpurile calde. 3) Timp calduros. 4) fiz. Forma de miscare a materiei, care se exprima în calorii. ~ de evaporare. 5) la pl. Temperatura ridicata a corpului; febra. 6) fig. Manifestare de entuziasm; înfocare; ardoare; patima. A vorbi cu ~. 7) fig. Manifestare de bunavointa, de amabilitate, de prietenie. A primi pe cineva cu ~. [G.-D. caldurii] /<lat. caldura
catafazie, CATAFAZÍE f. Tulburare a vorbirii constând în repetarea mecanica a aceleiasi fraze sau acelorasi cuvinte. /<fr. cataphasie
carte, CÁRT//E carti f. 1) Scriere tiparita, legata sau brosata în volum. ♢ ~ de capatâi lucrare preferata de cineva, absolut indispensabila într-un domeniu de activitate. 2) fig. Bagaj de cunostinte pe care le poseda cineva; învatatura; studii. ♢ A face ~ a însusi cunostinte. A sti ~ a fi om învatat. A vorbi ca din ~ a vorbi ca un om învatat. A lega ~ea de gard a renunta la învatatura. 3) Document oficial, cu date personale care confirma drepturile unei persoane; carnet. ~ de munca. 4) Bucata de carton de dimensiuni mici, care contine diferite însemnari si serveste la anumite scopuri. ~ de vizita. ~ postala. ~ de joc. 5) înv. Comunicare în scris trimisa cuiva; scrisoare; ravas. A trimite ~. 6) înv. Caiet unde se fac diferite însemnari cu caracter administrativ; registru. ~ de imobil. [G.-D. cartii] /<lat. charta
calomnia, A CALOMNI//Á ~éz tranz. A ataca cu calomnii; a vorbi de rau; a defaima; a denigra; a blama; a bârfi; a cleveti; a huli; a ponosi; a ponegri; a detracta. [Sil. -ni-a] /<fr. calomnier, lat. calumniari
butoi, BUT//ÓI ~oáie n. 1) Vas de mare capacitate, cu capetele mai înguste decât mijlocul, facut din doage cercuite si folosit pentru pastrarea diferitelor lichide, în special a vinului; bute; poloboc. ♢ A aduce a ~ a mirosi a butoi. A vorbi ca din ~ a vorbi ragusit. ~ fara fund se spune despre o persoana care (poate) bea mult. 2) Continutul unui asemenea recipient. Un ~ de vin. [Sil. bu-toi] /bute + suf. ~oi
bulgăreşte, BULGĂRÉSTE adv. 1) Ca bulgarii; în stilul (sau în felul) bulgarilor. 2) În limba bulgara. A vorbi ~. /bulgar + suf. ~este
boscorodi, A BOSCOROD//Í ~ésc 1. intranz. A vorbi încet si nedeslusit (ca pentru sine); a bodogani; a bolborosi; a bombani; a balmaji. 2. tranz. (persoane) A deranja mereu, reprosând diferite lucruri; a cicali; a morocani. /cf. ucr. božkorodity
bombăni, A BOMBĂN//Í ~ésc 1. intranz. 1) (despre persoane) A vorbi încet si nedeslusit (în semn de nemultumire); a bodogani; a boscorodi. 2) (despre copii mici) A vorbi nearticulat. 2. tranz. (persoane) A deranja, manifestându-si nemultumirea prin vorbe spuse încet si confuz. /Onomat.
bolborosi, A BOLBOROS//Í ~ésc intranz. 1) A vorbi incoerent, încet si nedeslusit; a bodogani; a balmaji; a boscorodi. 2) A vorbi într-o limba neînteleasa de ascultatori. 3) (despre lichide) A produce un zgomot asemanator cu cel al apei care fierbe; a gâlgâi. /Onomat.
bodogăni, A BODOGĂN//Í ~ésc intranz. (despre persoane) A vorbi incoerent, încet si nedeslusit (în semn de nemultumire); a bombani; a balmaji; a boscorodi. /Orig. nec.
bobot, BÓBOT ~e n. : În ~e fara noima; într-o doara. A vorbi (sau a umbla) în ~e a vorbi (sau a umbla) fara rost. /<bulg., sb. bobot
blama, A BLAM//Á ~éz tranz. 1) A supune unui blam; a condamna în mod public; a stigmatiza; a înfiera; a osândi. 2) A vorbi de rau; a calomnia, a cleveti; a huli; a ponosi; a detracta; a defaima. /<fr. blâmer
bârfi, A BÂRF//Í ~ésc 1. tranz. 1) A vorbi de rau; a calomnia; a cleveti; a blama; a huli; a ponosi; a detracta; a ponegri; a defaima. 2) A vorbi mult si fara rost; a palavragi; a trancani; a flecari. 2. intranz. A spune vorbe multe si fara rost; a trancani; a palavragi. /Orig. nec.
bârâi, A BÂRÂÍ bârâi fam. 1. tranz. (persoane) A deranja mereu, reprosând sau cerând diferite lucruri; a bate (la cap); a cicali; a morocani. 2. intranz. A vorbi mult si fara rost; a trancani; a flecari; a palavragi. /bâr + suf. ~âi
bâlbâi, A SE BÂLBÂÍ ma bâlbâi intranz. A vorbi încurcat si cu greutate, repetând silabele (din cauza unui defect de vorbire, a unor emotii etc.); a se gângavi. /cf. lat. balbus
bâigui, A BÂIGUÍ bâigui intranz. A vorbi incoerent si confuz. [Sil. bâi-gu-i] /<ung. bolyo[n]gni
bălmăji, A BĂLMĂJ//Í ~ésc intranz. A vorbi incoerent, încet si nedeslusit; a bodogani; a mormai; a bombani; a boscorodi. /Din balmos
bate, A BÁTE bat 1. tranz. 1) A da lovituri (cu palma, cu pumnul, cu batul, cu biciul etc.) unui om sau unui animal. ~ calul sa mearga. ~ peste obraji. ♢ ~ mar a bate foarte tare (pe cineva). ~ palma cu cineva a da mâna cu cineva pentru a cadea de acord într-o tranzactie. Batut în cap prost, ticnit. ~ capul cuiva (sau ~ pe cineva la cap) a cicali; a necaji întruna pe cineva. A-si ~ capul cu ceva a-si framânta mintea. ~ la ochi a atrage atentia; a fi suspect. A-si ~ gura degeaba (sau în vânt) a vorbi în zadar. A-si ~ joc de cineva a necinsti pe cineva; a batjocori pe cineva. A-l ~ pe cineva gândul (sau mintea) a se gândi insistent la ceva. 2) A lovi repetat un obiect, un material cu un instrument în diverse scopuri (pentru a-l prelucra, a-l ascuti, a-l înfige în ceva etc.). ~ frisca. ♢ Bate fierul pâna-i (sau cât îi) cald actioneaza pâna nu-i târziui. ~ bani a fabrica monede. 3) A înfrânge într-o lupta sau într-o întrecere; a birui; a învinge. 4) A lovi usor cu palma umarul, spatele cuiva, pentru a-i atrage atentia sau pentru a-i arata bunavointa. 5) (toba, toaca etc.) A face sa rasune. ♢ ~ toba a raspândi zvonuri; a nu pastra secret. 6) (covoare, haine etc.) A curata de praf (lovind repetat cu un bat, cu batatorul etc.). 7) (suprafete, terenuri etc.) A îndesa pentru a face drept si neted; a batatori; a batuci; a tapsi. 8) A lovi ca sa cada de pe copac. ~ nucile. ♢ ~ tactul (sau masura) a marca tactul unei bucati muzicale prin lovirea usoara a unui obiect cu mâna. ~ drumurile (sau podurile) a umbla fara rost; a hoinari; a vagabonda. ~ pasul pe loc a nu realiza nici un progres într-o actiune. ~ câmpii a vorbi fara nici o legatura logica; a vorbi aiurea. ~ matanii a face matanii. 9) (la razboiul de tesut) A presa cu spata firele de bateala. 2. intranz. 1) A lovi o data sau repetat în ceva (la poarta, la usa etc.). ~ la fereastra. ♢ ~ la usa cuiva a veni la cineva spre a-i cere ajutor material. 2) A lovi, a misca repetat o parte a corpului. ~ din picioare. ♢ ~ din palme a aplauda. Cât ai bate din palme foarte repede, într-o clipa. ~ din picior a) a lovi cu piciorul în pamânt; b) a se rasti; a porunci. ~ din buze a ramâne înselat în asteptarile sale. 3) (despre ploaie, grindina, bruma) A cadea (facând stricaciuni în agricultura). 4) (despre vânt) A purta curentii de aer; a sufla. 5) A face aluzie (critica) la ceva. 6) (despre inima, puls) A-si intensifica bataile; a se misca neregulat (din cauza unei emotii, a unui efort sau a unei boli); a palpita; a zvâcni. 7) (despre clopote, ceasornice etc.) A emite sunete ritmice. 8) reg. (despre câini) A scoate sunete caracteristice speciei; a hamai; a latra. 9) (despre Soare, Luna) A atrage cu razele, raspândind lumina, caldura. 10) (despre armele de foc) A trimite proiectilul pâna într-un anumit loc. 11) (despre culori) A avea o nuanta de ... /<lat. batt[u]ere
barbă, BÁRB//Ă barbi f. 1) Par care creste (la barbati) pe barbie si pe obraji. A-si lasa ~. ♢ A râde în ~ a râde pe ascuns, numai pentru sine. A vorbi în ~ a spune ceva încet; a vorbi numai pentru sine. Câti peri în ~ în numar foarte mare. 2) v. BĂRBIE. 3) Smoc de par care creste la unele animale sub bot. 4) Totalitate a tepilor unui spic de cereale. ♢ ~a-împaratului planta erbacee, cultivata mai ales în scopuri decorative, având flori de diferite culori si radacini cu proprietati purgative. ~a-caprei a) planta erbacee, având frunze lungi si înguste, flori galbene si fructe achene de forma lunguiata; b) ciuperca comestibila sub forma unor ace suculente. [G.-D. barbii] /<lat. barba
arunca, A ARUNCÁ arúnc 1. tranz. 1) A face sa ajunga, printr-o miscare brusca, la o oarecare departare; a azvârli. ~ o piatra. ~ flori pe scena. ♢ ~ (ceva) în aer a distruge ceva printr-o explozie. ~ vorbele (sau cuvintele) a vorbi fara chibzuiala. A-si ~ ochii (sau privirea) a) a privi în graba; b) a examina superficial. ~ (cuiva) manusa a chema pe cineva la duel; a provoca. 2) A îndeparta, considerând inutil; a azvârli. 3) A face sa iasa din interiorul sau. Vulcanul arunca lava. 4) fig. (persoane) A face sa ajunga într-o anumita situatie (de obicei defavorabila). ♢ ~ în (sau la) închisoare a întemnita. 5) (obiecte de îmbracaminte) A pune pe corp în graba. 6) fig. (mai ales bani) A folosi în mod nechibzuit; a cheltui; a irosi; a risipi; a pierde. 2. intranz. A da cu ceva (în cineva sau în ceva); a azvârli. ~ cu pietre în geam. ♢ ~ din copite a azvârli. /<lat. eruncare
armeneşte, ARMENÉSTE adv. 1) În felul armenilor; cum obisnuiesc armenii. 2) În limba armeana. ♢ A vorbi ~ a vorbi în limba armeana. /armean + suf. ~este
arăta, A ARĂTÁ arat 1. tranz. 1) (fiinte, obiecte etc.) A expune intentionat vederii; a lasa sa se vada. 2) (lucruri, valori etc.) A face sa fie vazut printr-un gest, semn etc.; a indica. ~ greselile de punctuatie. ~ cararea. Termometrul arata zero grade. ♢ ~ cu degetul pe cineva a) a desconsidera; b) a vorbi de rau în mod direct despre cineva. ~ usa cuiva a da afara dintr-un local pe cineva. 3) fam. A pune în fata; a prezenta; a înfatisa. ~ legitimatia. ~ un bolnav medicului. 4) A face sa înteleaga; a explica; a lamuri. ~ cum se rezolva problema. 5) A adeveri prin rationamente sau prin fapte concrete; a dovedi; a demonstra; a proba. El vrea sa arate ce stie. A-si ~ curajul. ♢ Ţi-oi arata eu! te-oi învata eu minte! 6) A face sa se arate. 2. intranz. A avea o anumita înfatisare. ~ bine. ~ cam bolnav. /<lat. arrectare
arar, ARÁR adv. 1) La intervale de timp mai mari decât cele obisnuite; rar. 2) pop. Fara graba; încet. A pasi ~. A vorbi ~. /a + rar
aplomb, APLÓMB n. Prezenta de spirit; siguranta accentuata în felul de a se purta si de a vorbi; îndrazneala. [Sil. a-plomb] /<fr. aplomb
apăsat, APĂSÁ//T ~ta (~ti, ~te) si adverbial 1) (despre mers, pasi etc.) Care este patruns de energie; cu încredere în sine; energic; sigur. 2) fig. (despre modul de a vorbi) Care este clar si hotarât; raspicat. A vorbi ~. /v. a apasa
antevorbitor, ANTEVORBITÓR ~i m. Persoana care a vorbit la o adunare înaintea altor persoane. /ante- + vorbitor
amuţi, A AMUŢ//Í ~ésc intranz. 1) A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ~ de frica. 2) fig. A înceta de a se manifesta; a tacea. Vocile ~esc. /<lat. ammutire
ambiguitate, AMBIGUIT//ÁTE ~ati f. 1)Caracter ambiguu. 2) Cuvânt sau expresie ambigua. A vorbi fara ~ati. [Sil. -gu-i-] / < fr. ambiguïté, lat. ambiguitas, ~atis
altul, ÁL//TUL ~ta (~tii, ~tele) pron. nehot. (tine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu fiinta sau cu lucrul despre care s-a vorbit sau care este de fata). ♢ Unul ca ~ la fel; deopotriva. Pâna una ~ta deocamdata. Nici unul, nici ~ nimeni. /<lat. alter
alandala, ALANDÁLA adv. În dezordine; anapoda; pe dos; fara noima. Îmbracat ~. A vorbi ~. /<ngr. alla and' alla
aiura, A AIUR//Á ~éz intranz. 1) A vorbi fara înteles din cauza tulburarilor constiintei; a fi în delir; a delira. 2) A spune lucruri absurde; a vorbi fara sens. [Sil. a-iu-] /Din aiurea
agramatism, AGRAMATÍSM n. Necunoastere a scrierii si a vorbirii corecte; incultura. /<germ. Agrammatismus, fr. agrammatisme
afazie, AFAZÍ//E ~i f. Tulburare a sistemului nervos superior care consta în pierderea totala sau partiala a facultatii de a vorbi. [G.-D. afaziei; Sil. -zi-e] /<fr. aphasie
accent, ACCÉNT ~e n. 1) Pronuntare mai intensa a unei silabe sau a unui cuvânt. 2) Semn deasupra unei litere sau silabe, care indica locul si felul accentuarii. 3) Mod specific de a vorbi o limba. Vorbeste cu un ~ strain. /<fr. accent, lat. accentus
orator, ORATÓR ~i m. 1) Persoana care tine un discurs în public (facând uz de un stil elevat). 2) Persoana care are darul de a vorbi frumos si liber în public; vorbitor. /<lat. orator, fr. orateur
oratorie, ORATORÍE f. Arta de a tine discursuri, de a vorbi în fata publicului. /<lat. oratoria
palilalie, PALILALÍ//E ~i f. Stare psihologica constând în tulburarea vorbirii, care se manifesta prin repetarea involuntara a unuia sau a mai multor cuvinte dintr-o fraza. [G.-D. palilaliei] /<fr. palilalie
paralalie, PARALALÍ//E ~i f. med. Stare patologica constând în tulburarea vorbirii, care se manifesta prin dificultatea de a gasi cuvântul potrivit. /<fr. paralalie
pălăvrăgi, A PĂLĂVRĂG//Í ~ésc intranz. A spune palavre; a vorbi mult si fara rost; a trancani; a flecari; a bârfi. /Din palavragiu
păsăreşte, PĂSĂRÉSTE adv. În felul pasarilor; ca pasarile. ♢ A vorbi ~ a vorbi neînteles, într-un limbaj artificial. /pasare + suf. ~este
peltici, A SE PELTIC//Í ma ~ésc intranz. rar 1) (despre persoane) A fi peltic; a vorbi rostind cu greu si denaturând unele sunete (c, s, j etc.). 2) A vorbi cu greutate si neclar (ca un peltic). /Din peltic
perete, PERÉ//TE ~ti m. 1) Parte verticala a unei cladiri sau a unei încaperi. ♢ ~ în ~ având un perete comun. De ~ care se poate pune, atârna pe perete. Între patru ~ti a) la adapost; b) în taina; în secret. A se da cu capul de ~ti (sau de toti ~tii) a fi în stare de disperare extrema. A spune cai verzi pe ~ti v. CAL. A strânge la ~ (pe cineva) a forta pe cineva sa spuna sau sa faca ceva. A vorbi la ~ti a vorbi zadarnic; a nu fi ascultat. 2) Obstacol natural sau artificial care se ridica vertical. 3) Element care margineste sau împarte ceva în doua sau în mai multe spatii. 4) Membrana care înconjoara o cavitate interna a unui organism. /<lat. paries, ~tis
perora, A PEROR//Á ~éz 1. intranz. A vorbi mult si cu emfaza. 2. tranz. rar (idei, probleme, teze etc.) A sustine cu multa ardoare. /<fr. pérorer
persoană, PERSOÁN//Ă ~e f. 1) Reprezentant al speciei umane privit în ansamblul trasaturilor sale fizice si psihice; fiinta umana; om; individ; ins. 2) Om (sau organizatie) luat în raport cu societatea si privit ca subiect cu drepturi si cu obligatii. 3) lingv. Categorie gramaticala, proprie pronumelor si verbelor, care indica vorbitorul, interlocutorul sau pe cel despre care se vorbeste. [G.-D. persoanei] /<lat. persona, germ. Person, fr. personne
pildă, PÍLD//Ă ~e f. 1) Ceea ce poate servi drept învatatura; model; exemplu. 2) Fapt concret care ilustreaza o teza; exemplu. ♢ De ~ de exemplu. 3) Pedeapsa sau masura care poate servi drept avertisment si altora. 4) rar Învatatura expusa în forma alegorica; povestire moralizatoare. ♢ A vorbi în ~e (sau childuri) a vorbi facând aluzii; a vorbi cu subîntelesuri. /<ung. példa
piţigăia, A SE PIŢIGĂ//IÁ ma ~iéz intranz. A vorbi cu glas subtire, ascutit. /Din pitigait
ponegri, A PONEGR//Í ~ésc tranz. A vorbi de rau; a trata cu hule; a huli; a denigra; a defaima; a detracta; a cleveti; a calomnia; a blama; a bârfi; a ponosi. /po- + a negri
ponosi, A PONOS//Í ~ésc tranz. pop. 1) A face sa se ponoseasca; a uza; a jerpeli. 2) A vorbi de rau; a trata cu hule; a huli; a ponegri; a denigra; a detracta; a defaima; a cleveti; a calomnia; a blama; a bârfi. /<sl. ponositi
pont, PONT2 ~uri n. 1) fam. Aluzie rautacioasa; vorba întepatoare; împunsatura. ♢ A vorbi în ~uri a da de înteles. 2) Carte de joc considerata ca având valoarea cea mai mare. ♢ A vinde cuiva ~ul a destainui cuiva un secret în schimbul unui câstig. 3) înv. Punct care fixeaza o limita (în spatiu sau în timp). ♢ La ~ la momentul oportun; la tanc. /<ung. pont
potecă, POTÉ//CĂ ~ci f. Drum îngustat pe care se merge pe jos; carare. ♢ Pe toate ~cile pretutindeni. A sti toate ~cile a) a cunoaste bine locul; b) a sti bine si amanuntit ceva. A-i sti cuiva ~cile a sti secretele cuiva. A veni (sau a umbla) pe drum, nu pe ~ci a vorbi direct, fara aluzii. /<bulg. pateka
poticni, A SE POTICN//Í ma ~ésc intranz. 1) A-si pierde echilibrul în timpul mersului, prin îndoirea involuntara sau prin lovirea unui picior; a se împiedica. 2) fig. A întâmpina dificultati într-o actiune. ~ la început de cale. ♢ ~ în vorbire a vorbi greu si cu pauze mari. /<sl. potuknonti
prăpastie, PRĂP//ÁSTIE ~astii f. Râpa foarte adânca cu maluri priporoase; hau; genune; abis. ♢ A fi pe (sau la) marginea ~astiei a se afla într-o situatie foarte critica; a fi în fata unei primejdii mari. A spune (sau a vorbi) ~astii a) a spune prostii sau minciuni gogonate; b) a spune lucruri înfricosatoare. [G.-D. prapastiei; Sil. -ti-e] /<sl. propasti
predica, A PREDICÁ prédic 1. intranz. rel. A rosti o predica; a propovadui. ♢ ~ în desert (sau în pustiu) a vorbi în zadar. 2. tranz. fig. (idei, conceptii, învataturi etc.) A propaga cu insistenta. /<lat. praedicare
prinde, A PRÍNDE prind 1. tranz. 1) (despre fiinte) A apuca tinând strâns. ♢ ~ în brate a îmbratisa. 2) (despre mecanisme, instrumente etc.) A apuca imobilizând si retinând. Usa mi-a prins rochia. 3) A sesiza prin simturi si cu ajutorul gândirii; a percepe. A prins repede miscarile. ~ un gând. ♢ A (nu) ~ de veste a (nu) observa; a (nu) baga de seama. ~ firul a întelege; a pricepe. 4) (fiinte în miscare) A ajunge din urma apucând. ♢ Cine alearga dupa doi iepuri, nu prinde nici unul v. IEPURE. Pisica cu clopotei nu prinde soareci v. PISICĂ. 5) (persoane care au comis fapte reprobabile) A retine, privând la libertate; a captura. 6) A descoperi în momentul savârsirii unei fapte condamnabile. ♢ ~ (pe cineva) cu minciuna a constata ca (cineva) a mintit. ~ cu mâta-n sac (sau cu ocaua mica) v. MÂŢĂ. 7) (vehicule sau persoane gata de plecare) A gasi în ultimul moment; a apuca. ♢ ~ momentul (sau ocazia, prilejul) a nimeri momentul (ocazia sau prilejul) potrivit. 8) (despre evenimente, fenomene ale naturii) A apuca pe neasteptate. L-a prins furtuna în padure. 9) (despre stari fizice sau morale) A cuprinde în întregime; a coplesi. L-a prins o dorinta de plecare. Nu-l prinde somnul. ♢ ~ tovarasie a se întovarasi. 10) (obiecte) A alatura fixând. ~ o brosa în piept. ♢ ~ în jug a înjuga. 11) (despre îmbracaminte) A se potrivi dând o înfatisare placuta. 12) (urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) A fi pe cale (de); a porni; a începe. A prins a vorbi. 13) (însusiri sau stari noi) A capata transformându-se. ~ mucegai. ♢ ~ la putere a deveni mai puternic. ~ la carne a se îngrasa. ~ radacini a se stabili definitiv într-un loc. ~ la minte v. MINTE. A-si ~ pofta (sau foamea, setea etc.) a-si satisface cât de cât pofta (sau foamea, setea etc.). A-i ~ cuiva bine a-i fi de folos. 14) A face sa se prinda. 15) (animale salbatice) A lua în stapânire folosind diferite mijloace; a captura. 2. intranz. fig. fam. (despre manifestari umane) A fi luat drept valabil. Siretenia a prins. /<lat. pre[he]ndere
punct, PUNCT ~e n. 1) Pata foarte mica si rotunda. A face un ~. 2) Semn de punctuatie având forma unei astfel de pete, care se pune la sfârsitul unei propozitii sau dupa un cuvânt prescurtat. ♢ Doua ~e semn de punctuatie constând din doua puncte asezate unul deasupra altuia, care se pune, mai ales, înaintea vorbirii directe sau a unei enumerari. ~ si virgula semn de punctuatie constând dintr-un punct asezat deasupra unei virgule, care se pune între partile componente ale unui enunt desfasurat. ~e de suspensie (sau ~e-~e) semn de punctuatie constând din trei puncte asezate în linie orizontala si folosit pentru a arata ca gândirea este întrerupta sau ca o parte de propozitie este omisa. ~ tipografic unitate de masura a lungimii folosita în poligrafie (egala cu 0,376 mm). 3) Semn grafic pus deasupra elementelor "i" si "j" din alfabetul latin. ♢ A pune ~ul pe "i" a se rosti cu precizie într-o problema, nelasând posibilitati de echivoc. 4) Semn conventional de aceasta forma care indica ceva. ~ pe harta. 5) (în sport, în jocurile de hazard etc.) Unitate în care se apreciaza câstigurile sau pierderile. 6) Element fundamental al geometriei plane, reprezentat de intersectia a doua linii. 7) Loc determinat în spatiu. ♢ ~ de reper a) semn sau obiect de orientare pe teren; b) fapt care serveste drept sprijin. ~ cardinal fiecare dintre cele patru directii care indica Nordul, Sudul, Estul si Vestul. ~ de ochire loc din tinta în care tragatorul îsi potriveste linia de ochire. ~ mort situatie fara iesire. ~ medical unitate medicala primara. 8) Valoare a unei marimi (la care se începe sa se topeasca o substanta solida). ♢ ~ de solidificare temperatura la care o substanta începe sa treaca din stare lichida în stare solida. 9) Moment ce marcheaza o faza de dezvoltare. ♢ Pâna la un (sau la acest) ~ pâna la o anumita limita. 10) Loc sau parte din ceva. ♢ ~ slab parte slaba; loc sensibil. ~ de vedere mod cum întelege cineva o chestiune. Din ~ de vedere sub aspect. ~ cu ~ amanuntit, oprindu-se detaliat asupra fiecarei chestiuni. ~ de plecare (sau de pornire) a) loc de unde trebuie sa plece cineva undeva; b) început. A pune la ~ pe cineva a-i da cuiva o lectie de buna-cuviinta. A pune la ~ ceva a aduce ceva la conditiile cerute; a definitiva ceva. A pune ~ a termina. ~! gata! /<lat. punctum
rar, RAR1 adv. 1) La intervale de timp mai mari decât cele obisnuite; rareori. Ne scrie rar. 2) La distanta mai mare decât cea obisnuita sau cea practicata. A semana rar porumbul. 3) Fara graba. A pasi rar. A vorbi rar. /<lat. rarus
răci, A RĂC//Í1 ~ésc tranz. A face sa se raceasca; a racori. ♢ A-si ~ gura degeaba (sau în zadar, de pomana) a vorbi fara nici un rezultat. /Din rece
răcni, A RĂCN//Í ~ésc intranz. 1) (despre persoane) A scoate racnete; a produce sunete puternice si stridente; a striga; a tipa. 2) (despre copii) A plânge cu voce tare. 3) (despre animale) A scoate sunete caracteristice speciei; a rage; a mugi; a zbiera. 4) pop. A vorbi pe un ton ridicat; a-si manifesta nemultumirea sau mânia prin vorbe rastite; a striga; a tipa; a vocifera. /<sl. ryknonti
rău, RĂU3 réle n. 1) Calitate care întruchipeaza tot ce este negativ. ~l aduce daune. ♢ De ~l cuiva din cauza cuiva. Cu parere de ~ cu regret. A vrea (sau a voi, a dori) (cuiva) ~l a dori (cuiva) sa aiba parte de lucruri neplacute. De bine, de ~ desi nu este asa cum trebuie, dar te poti împaca si cu ceea ce este. A meni ~ a prezice cuiva o nenorocire; a cobi. Uita-te-ar relele! urare glumeata de bine la adresa cuiva. ~ de mare stare de boala care apare la unii calatori pe mare. ~ de munte stare de indispozitie generala care apare în timpul urcarii la mari înaltimi. 2) Principiu care vine în contradictie cu morala; fapta nesocotita. ♢ A vorbi de ~ pe cineva a bârfi pe cineva. /<lat. reus
râşniţă, RÂSNIŢ//Ă ~e f. 1) Instalatie primitiva de macinat cereale compusa din doua pietre suprapuse dintre care cea de deasupra se învârteste cu ajutorul unui mâner. ♢ A ajunge de la moara la ~ a saraci; a scapata. A-i umbla gura ca o ~ a vorbi repede si mult. 2) Masina mica de uz casnic pentru macinarea boabelor de cafea sau de piper. /<bulg. rašnica
retorică, RETÓRICĂ f. 1) Arta de a vorbi frumos si convingator; oratorie; elocventa. 2) Ramura a stiintei limbii care se ocupa cu studiul acestei arte. /<ngr. ritoriki, lat. rhetorica, fr. rhétorique
ridica, A RIDICÁ ridíc 1. tranz. 1) A lua de jos. ~ o greutate. ♢ ~ manusa a accepta o provocare. ~ paharul (sau cupa) a toasta. ~ ancora a porni în largul marii. 2) A trage în sus pe verticala; a înalta. ~ cortina. 3) (obiecte care acopera ceva) A lua, dând la o parte; a scoate, înlaturând. ~ capacul. ♢ A-si ~ palaria a-si lua palaria din cap pentru a saluta. 4) fig. (pedepse, stari de asediu etc.) A face sa ia sfârsit; a suspenda. ♢ ~ sedinta a declara o sedinta închisa. ~ cuiva viata a omorî pe cineva. 5) (tabere, bivuacuri, cantonamente etc.) A deplasa de pe locul ocupat. ♢ ~ stâna a pleca cu turma la iernat. 6) (sume de bani) A primi în numerar. 7) pop. (persoane) A exila într-o regiune îndepartata; a deporta. 8) (obiecte aplecate sau culcate) A pune în pozitie verticala; a aseza sa stea drept. ~ un stâlp. 9) (persoane) A ajuta sa se scoale. ~ un copil. 10) (colectivitati) A atrage într-o actiune de interes comun; a mobiliza. 11) (cladiri, case, monumente etc.) A fauri prin lucrari de constructie; a înalta; a dura; a cladi; a construi; a zidi; a edifica. 12) A face sa apara. ~ probleme. 13) A parcurge de jos pâna sus; a urca; a sui. ~ un deal. 14) A face sa creasca cantitativ si calitativ; a urca; a sui. ~ productivitatea muncii. ♢ ~ pretul a scumpi marfa. ~ la putere a înmulti un numar cu el însusi de atâtea ori, de câte ori arata exponentul. ~ la patrat a înmulti un numar cu el însusi. 15) A face sa se ridice. ♢ ~ din cenusa (sau din ruine) a reconstrui ceea ce a fost distrus. ~ moralul a încuraja. ~ (pe cineva) în slava (sau în slava cerului) a lauda foarte mult pe cineva. ~ în scaun a face domnitor. 16) (în îmbinari stabile): A(-si) ~ ochii (sau privirea) a îndrepta privirea spre cineva sau spre ceva (care se afla mai sus). ~ capul a) a-si reveni dupa o situatie grea; b) a se arata dârz. A(-si) ~ nasul a deveni îngâmfat. ~ mâna a) a lovi sau a încerca sa loveasca cu mâna; b) a cere cuvântul. ~ mâinile a se preda. ~ glasul (sau tonul) a) a vorbi aspru; b) a protesta. 2. intranz. : ~ din umeri a-si manifesta nedumerirea sau indiferenta. /<lat. eradicare
română, ROMÂNĂ f. mai ales art. Limba vorbita de români. [G.-D. românei] /<lat. romanus
rotaciza, A ROTACIZ//Á ~éz intranz. A vorbi cu rotacism. /<fr. rhotaciser
rupe, A RÚPE rup tranz. 1) (obiecte tari sau materiale) A face sa se rupa. 2) (oase sau membre) A supune unei leziuni prin actiunea violenta a unei forte; a frânge; a fractura. ~ coastele. ♢ A-si ~ picioarele a alerga mult (si fara rost). A-si ~ gâtul (sau grumajii) a suferi un insucces. A-si ~ pieptul a vorbi sau a striga mult si tare, fara a fi ascultat. ~ în batai a bate foarte tare. 3) (stari de lucruri) A opri brusc; a curma. ~ relatiile. ♢ A (o) ~ cu cineva (sau cu ceva) a pune capat lega-turilor cu cineva sau a înceta de a se ocupa cu ceva. ~ pretul (sau târgul) a se învoi în privinta pretului dupa o tocmeala îndelungata. A (o) ~ la (sau de) fuga a porni iute la fuga. 4) A strica fortând; a sparge. ♢ ~ frontul a strapunge linia de aparare a dusmanului. ~ rândurile a se împrastia, stricând ordinea. 5) A supune unei farâmitari, smulgând bucati. Lupul a rupt o oaie. 6) (flori, frunze etc.) A desprinde de pe tulpina sau de pe creanga. ♢ A fi (ca) rupt din soare a fi foarte frumos. ~ (cuiva) urechile a pedepsi (pe cineva), tragând de urechi. A-si ~ (ultima bucatica) de la gura a da altuia din putinul pe care îl are. 7) fig. (bunuri materiale) A lua aproape cu forta de la cineva; a smulge. ~ bani datorati. 8) (limbi straine) A vorbi slab. A o ~ frantuzeste. /<lat. rumpere
rusă, RÚSĂ f. mai ales art. Limba vorbita de rusi. [G.-D. rusei] /< rus. rus
scandare, SCAND//ÁRE ~ari f. 1) v. A SCANDA. 2) Anomalie a vorbirii, constând în despartirea involuntara a cuvintelor în silabe. /v. a scanda
scârnăvi, A SCÂRNĂV//Í ~ésc tranz. 1) A face scârnav; a umple de murdarie. 2) (persoane) A trata cu vorbe murdare; a vorbi de rau; a huli; a defaima; a cleveti; a mascari. /Din scârnav
schimba, A SCHIMBÁ schimb tranz. 1) (fiinte, lu-cruri) A supune unui schimb. ♢ ~ calul pe magar (sau capra pe gâsca, sau cioara pe pupaza) se spune, când dai un lucru bun si primesti altul mai prost. ~ (câte) o vorba (sau (câteva) vorbe) a sta putin de vorba. 2) A face sa se schimbe; a preface; a preschimba; a transforma; a modifica. 3) A muta în alta parte. ♢ ~ vorba a trece la alta tema în timpul unei convorbiri; a începe a vorbi despre altceva. ~ cântecul (sau tonul, nota, foaia) a vorbi sau a se purta altfel (cu cineva), decât mai înainte. /<lat. excambiare
scump, SCUMP ~a (~i, ~e) 1) si adverbial (despre lucruri) Care costa mult; care are pret ridicat; costisitor. ♢ Piatra ~a (sau pretioasa) mineral cu proprietati fizice deosebite datorita carora este folosit la confectionarea bijuteriilor; nestemata. 2) si substantival (despre persoane) La care cineva tine (foarte) mult; drag. Prieten ~. Meleag ~. 3) fig. (despre notiuni abstracte) Care este dobândit cu pretul unor mari sacrificii si eforturi. Fericire ~a. 4) si substantival înv. Care este econom peste masura. ♢ A fi ~ la vorba a vorbi putin; a fi tacut. A fi ~ la râs a râde rar. /<sl. skonpu
scurt, SCURT1 adv. 1) Lasând o lungime mica. A reteza ~. 2) În putine cuvinte; concis. A vorbi ~. ♢ Pe ~ (sau în ~) concis. ~ si cuprinzator concis si cu un continut bogat. /<lat. excurtus
scurt, SCUR//T2 ~ta (~ti, ~te) (în opozitie cu lung) 1) (despre obiecte, distante, parti ale corpului etc.) Care are o lungime mica sau mai mica decât cea obisnuita. Rochie ~ta. Picior ~. ♢ A lua (pe cineva) din ~ a manifesta asprime (fata de cineva). A tine (pe cineva) din ~ a supune (pe cineva) unui control sever. ~ de vedere miop. A avea mâna ~ta a fi zgârcit. A fi ~ la vorba a vorbi putin; a fi necomunicativ. În ~ta vreme (sau în ~ timp) peste putin timp; în curând. 2) (despre lucrari literare, muzicale etc.) Care este de proportii reduse. /<lat. excurtus
semn, semn ~e n. 1) Ceea ce serveste pentru a indica sau exprima ceva; indicator. ~ de ploaie. ♢ ~ de hotar obiect (piatra, stâlp, copac etc.) care indica o linie de demarcatie. ~ de carte fâsie de carton sau de alt material pusa într-o carte pentru a indica pagina, unde a fost întrerupta lectura. A face ~ (sau ~e) a face o miscare care sugereaza ceva. ~e grafice totalitate a semnelor folosite în scriere. ~e de punctuatie semne grafice (virgula, punct, punct si virgula etc.), care indica în scris intonatia si structura sintactica a vorbirii. ~ diacritic semn pus deasupra sau dedesubtul unei litere pentru a-i indica o valoare fonetica suplimentara. ~e matematice semne care indica anumite operatii matematice. ~e conventionale figuri simbolice menite sa reprezinte ceva în mod conventional. ~ monetar a) tot ceea ce este imprimat pe o moneda; b) însasi moneda. ~ verbal (sau lingvistic) unitate semnificativa a limbii. 2) Marca speciala facuta pentru a recunoaste un lucru sau o fiinta. 3) Pata naturala proprie unui obiect sau unei fiinte. 4) Urma lasata de un obiect în rezultatul actiunii unui factor extern. 5) Particularitate dupa care poate fi recunoscut un lucru sau un fenomen; indiciu. ~e de boala grea. ♢ ~ bun (sau rau) semn care ar prevesti ceva placut (sau ceva neplacut). A da ~ (sau ~e) de viata a da de stire despre sine. În (sau ca) ~ ca dovada. Sub ~ul având ca simbol. /<lat. signum
serios, SERIÓS2 adv. 1) Cu temeinicie; temeinic. A se apuca ~ de lucru. 2) Fara intentie de gluma. A vorbi ~. /<lat. seriosus, fr. sérieux, it. serioso
slavoneşte, SLAVONÉSTE adv. 1) În felul slavilor; cum obisnuiesc slavii; ca slavii. 2) În limba slavona. A vorbi ~. /slavon + suf. ~este
sloveneşte, SLOVENÉSTE adv. 1) În felul slovenilor; cum obisnuiesc slovenii. 2) În limba slovena. A vorbi ~. /slovean + suf. ~este
sporovăi, A SPOROVĂ//Í ~iésc intranz. A vorbi mult si pe îndelete despre lucruri marunte; a sta la taifas; a taifasui. /Din a spori si a ciorovai
spumă, SPÚM//Ă ~e f. 1) Învelis (albicios) de basicute de aer, care apare la suprafata unui lichid agitat sau a celui care fierbe sau fermenteaza. ~a marii. ~ de bere. ♢ Ca ~a laptelui foarte bun. A face ~ a spumega. 2) Clabuci de sapun, de sudoare sau de saliva. ♢ Cal în ~e cal înspumat. A face ~ (sau ~e) la gura a) a scoate saliva abundenta (vorbind foarte mult); b) a vorbi cu întarâtare; c) a fi foarte furios. 3) fig. Totalitate a elementelor degradate ale unei societati; drojdie; pleava. [G.-D. spumei] /<lat. spuma
sta, A STA stau intranz. I. 1) (despre fiinte) A se opri dupa o miscare. ~ pe loc. ~ în loc. ♢ ~ locului a) a se opri; b) a stagna. A nu (putea) ~ locului (sau pe loc) a fi neastâmparat. Ce (mai) stai? ce (mai) astepti? ~ tintuit (sau nemiscat) pe loc a nu face nici o miscare. A nu-i (mai) ~ cuiva picioarele a se misca mereu. A nu-i (mai) ~ cuiva gura a vorbi întruna. 2) (despre vehicule) A se opri pentru un timp (într-un loc); a stationa. Trenul sta în gara. 3) (despre fenomene atmosferice) A înceta sa se manifeste; a conteni. Ploaia ~t. 4) (despre mecanisme, aparate etc.) A înceta sa (mai) functioneze. 5) A se afla nemiscat (într-o anumita pozitie, situatie sau stare). ~ în picioare. ~ culcat. ♢ A nu mai putea ~ pe picioare a nu mai putea de oboseala. ~ la masa a lua masa. ~ ca pe spini a astepta ceva cu mare nerabdare. ~ binisor a sedea linistit; a fi cuminte. ~ pe oua a cloci. A-i ~ cuiva bine (sau rau) a-l prinde bine (sau rau) pe cineva. ~ ca o stana (sau ca un stâlp) de piatra a sta nemiscat . ~ gramada a fi înghesuiti. ~ bine (sau rau) cu cineva a fi în relatii bune (sau rele) cu cineva. Cum stai? Cum îti merge? 6) A se gasi într-un anumit loc. Cartea sta pe masa. ♢ ~ în pat a sedea lungit în pat; a trândavi. ~ la pat a fi bolnav. ~ în calea (sau în drumul) cuiva sau a-i ~ cuiva în cale (sau în drum) a) a închide trecerea; b) a frâna ascensiunea cuiva pe scara sociala. ~ la baza unui lucru a fi temelia unui lucru. ~ în umbra a nu se afisa. ~ de o parte a) a se tine la o oarecare distanta; b) a nu lua atitudine. A-i ~ cuiva ca un ghimpe în ochi (sau în inima) a incomoda (în permanenta) pe cineva. A-i ~ cuiva pe inima a produce neliniste. A-i ~ cuiva pe cap a) a incomoda pe cineva prin prezenta sa; b) a fi o povara pentru cineva. A-i ~ cuiva în putinta a fi în puterile cuiva. ~ pe apa a pluti. 7) A-si avea domiciliul; a locui. ~ la camin. II. (în îmbinari stabile) 1) (exprima ideea de durata sau de continuitate) : ~ la sfat a) a se sfatui; b) a vorbi. ~ la (sau de) vorba a vorbi. ~ la taifas a palavragi. ~ pe gânduri a) a fi îngândurat; b) a nu se putea hotarî deodata; a sovai. ~ la îndoiala a nu fi sigur de ceva; a se îndoi. ~ în cumpana a nu se putea hotarî deodata; a sovai. ~ la pânda a pândi. ~ sub ascultarea (sau la porunca) cuiva a se supune cuiva. 2) (exprima ideea de intentie) : ~ de duca a fi gata de plecare. ~ gata a fi pregatit pentru o actiune. /<lat. stare
stenodactilografie, STENODACTILOGRAFÍE f. Stenografiere a vorbirii cuiva, urmata de dactilografierea directa a textului. [G.-D. stenodactilografiei; Sil. -lo-gra-] /<fr. sténodactylographie
stenografie, STENOGRAFÍE f. Sistem de semne grafice conventionale, folosit pentru înregistrarea rapida a vorbirii cuiva. [G.-D. stenografiei; Sil. -no-gra-] /<fr. sténographie
stenotipie, STENOTIPÍE f. Înregistrare a vorbirii cu ajutorul stenotipului; stenografiere mecanica. [G.-D. stenotipiei] /<fr. sténotypie
strâmb, STRÂMB1 adv. 1) (în opozitie cu drept) Cu deviere de la pozitia normala; într-o parte. A merge ~. A creste ~. ♢ A sta (sau a sedea) ~ si a judeca drept a se comporta cum se cuvine, indiferent de conditii. A râde (sau a zâmbi, a surâde) ~ a râde (sau a zâmbi, a surâde) fortat. A se uita ~ a privi cu ochii rai. A calca ~ a apuca pe o cale gresita. 2) fig. În mod neadevarat, mincinos. A vorbi ~. /<lat. strambus
strica, A SE STRIC//Á ma stric intranz. 1) (despre constructii sau despre obiecte tari) A-si pierde integritatea (prin învechire sau prin actiunea unor factori externi). Vesela se strica. ♢ ~ de râs a râde tare si mult. 2) (despre sisteme tehnice sau organice) A iesi din functiune; a nu mai functiona (normal); a se avaria; a se deteriora; a se defecta; a se deregla; a degrada. ♢ S-a stricat caruta în mijlocul drumului se spune când în desfasurarea unei actiuni intervine un obstacol neprevazut. A i se ~ cuiva cheful (sau pofta) a pierde cheful (sau pofta). A i se ~ cuiva inima a se mâhni. A-si ~ gura degeaba a vorbi zadarnic. 3) A-si pierde proprietatile pozitive (sub influenta factorilor externi); a se descompune; a se înacri; a se altera. 4) (despre aer) A se face greu de respirat; a deveni infect; a se vicia. 5) (despre timp) A se schimba în rau; a deveni nefavorabil. 6) fig. A duce o viata de placeri usoare; a trai în desfrâu; a se destrabala; a se desfrâna; a se deprava. ♢ Bea de se strica face abuz de alcool. 7) fig. A rupe relatiile reciproce. ~ cu vecinii. 8) fig. pop. (despre adunari, petreceri etc.) A lua sfârsit în mod fortat. Hora s-a ~at. /<lat. extricare
striga, A STRIGÁ strig 1. intranz. 1) (despre oameni) A produce sunete puternice si stridente (de mânie, de groaza sau de durere); a scoate strigate; a tipa; a racni. 2) A face galagie; a strica linistea. 3) A vorbi pe un ton ridicat; a-si manifesta enervarea, nemultumirea sau mânia prin vorbe rastite; a tipa; a racni. 4) A rosti cu glas tare strigaturi (în timpul jocului). 5) (despre animale, pasari) A scoate sunete puternice caracteristice speciei; a racni; a tipa. 2. tranz. 1) A spune cu glas tare. ~ un nume. 2) A chema sa vina (rostind numele celui chemat). ~ pe nume. /<lat. strigare
strofoli, A SE STROFOL//Í ma ~ésc intranz. pop. A vorbi pe un ton ridicat, gesticulând si dându-si importanta; a se ratoi; a se cocosi. /Orig. nec.
subînţeles, SUBÎNŢELÉS ~uri n. Ceea ce se întelege în mod indirect. ♢ A vorbi cu ~uri a face aluzii; a nu-si exprima direct gândul. /v. a subîntelege
surd, SUR//D ~da (~zi, ~de) 1) si substantival Care este lipsit de simtul auzului. ♢ A face pe ~dul a se preface ca nu aude sau ca nu întelege. A bate toba (sau toaca) la urechile ~dului a vorbi în zadar. ~dul nu aude, dar le (sau o) potriveste se spune despre cineva care da la o întrebare cu totul alt raspuns, decât cel asteptat. Du-te (sau sa te duci) unde a dus ~dul roata si mutul iapa se spune cuiva, pe care îl alungi si nu vrei sa mai stii nimic despre el. 2) fig. Care vadeste o nepasare absoluta; caruia nu-i pasa de necazurile altuia. 3) si substantival Care nu are rezonanta; lipsit de sonoritate; mat; sters. Vuiet ~. A raspuns ~. ♢ Consoana ~da consoana care este emisa fara vibrarea coardelor vocale. 4) fig. (despre stari, sentimente, senzatii etc.) Care este putin pronuntat; care nu se manifesta acut. Durere ~da. /<lat. surdus
surdomutism, SURDOMUTÍSM n. Infirmitate caracterizata prin pierderea (totala) a auzului având drept urmare imposibilitatea însusirii normale a vorbirii. /surdomut + suf. ~ism
sus, SUS1 adv. 1) Într-un loc situat la o înaltime mai mare decât altul; la înaltime; deasupra. ♢ De jos în ~ la deal; în ascensiune. Cu fundul în ~ a) întors cu fata în jos; rasturnat; b) în dezordine; c) morocanos; suparat; indispus. De ~ a) de deasupra; din partea mai ridicata; din înaltime; b) pornind de la conducere, de la centru; c) facând parte din clasele bogate; privitor la clasele privilegiate. De ~ si pâna jos din cap pâna în picioare; în întregime; tot. A se tine (sau a fi, a umbla) cu nasul pe ~ a fi înfumurat. A vorbi de ~ a vorbi arogant; a vorbi cu dispret. A lua (sau a privi) pe cineva de ~ a trata pe cineva ca pe un inferior; a privi cu dispret. A privi (sau a masura) cu ochii (pe cineva) de ~ în (sau pâna) jos a examina (pe cineva) cu atentie sau cu neîncredere. Cei de ~ sefii (unei colectivitati). Cele de mai ~ cele spuse sau scrise anterior. 2) În directie verticala; în înaltime; deasupra. ♢ În ~ a) ridicat; b) spre un loc mai înalt; la deal; c) în aer; în directia cerului; d) în directia izvorului unei ape curgatoare. Mai ~ a) spre o înaltime mai mare; b) mai spre nord. Mai ~ de mai mult de...; peste... A sari în ~ a-si manifesta brusc bucuria, spaima etc.; a tresari; a izbucni. Cu un cap mai ~ mult superior. Mâinile ~ ! ordin prin care cineva e prevenit sa se predea. ~! comanda adresata cuiva pentru a se ridica în picioare. Pe ~ a) pe deasupra; b) prin aer; c) purtat în brate; d) cu forta; fortat. 3) În cer; în rai. ♢ De ~ din cer; de la Dumnezeu. Cel de ~ Dumnezeu. 4) muz. Înaltat; ridicat. ♢ ~ si tare a) (în mod) hotarât, categoric, raspicat; b) în auzul tuturor; deschis. /<lat. susum
suspensie, SUSPÉNSI//E ~i f. 1) Legatura elastica (sau prin cablu) dintre un sistem tehnic si elementele sale de sprijin. 2) Totalitate a particulelor formate într-o substanta solida dispersata într-un fluid. ♢ În ~ a) se spune despre actiuni (juridice) amânate temporar; b) se spune despre o substanta dispersata într-un fluid. 3) Întrerupere a vorbirii (reprezentata în scris prin trei puncte). Puncte de ~. [G.-D. suspensiei; Sil. -si-e] /<fr. suspension, lat. suspensio, ~onis
şaradă, SARÁD//Ă ~e f. 1) Ghicitoare care consta în aflarea unui cuvânt dupa partile sau silabele lui, fiecare dintre acestea având o semnificatie proprie. ♢ A vorbi în ~e a vorbi enigmatic, aluziv. 2) fig. Lucru putin inteligibil. /<fr. charade
şedea, A SEDEÁ sed intranz. 1) (despre fiinte) A fi asezat (pe ceva); a sta jos. A sedea pe o banca. ♢ Sezi locului, sezi binisor (sau cuminte)! astâmpara-te! fii cuminte! A sedea la masa a lua masa. 2) A se afla într-o anumita pozitie sau stare. ♢ A sedea la (sau de) vorba a vorbi. A sedea pe capul cuiva a deranja cu insistentele, cu durata vizitei etc. A-i sedea cuiva (ceva) la inima a fi obsedat de ceva. 3) (despre obiecte de îmbracaminte) A prinde bine (pe cineva). 4) A avea un domiciliu stabil. 5) A nu se ocupa cu nimic. ♢ A sedea cu mâinile în sân a nu face nimic. /<lat. sedere
şleau, SLEAU1 ~ri n. 1) Drum de tara natural, care uneste doua sau mai multe localitati. ♢ A vorbi (sau a spune) pe ~ a vorbi (sau a spune) deschis, fara înconjur, verde în ochi. 2) fig. rar Cursul unei ape. /<pol. szlak, szla-ch, ucr. šljah
şopăi, A SOPĂ//Í ~iésc intranz. fam. A vorbi în soapta; a sopti. /sopa + suf. ~ai
şopoti, A Sopot//Í ~ésc intranz. 1) A vorbi în soapta; a sopti. 2) fig. (despre apa, frunze etc.) A face sa se auda un sopot; a produce un zgomot lin, continuu (si placut); a murmura; a susura. /<sl. šiputati, šeputati
şopti, A Sopt//Í ~ésc 1. intranz. A vorbi în soapta. ♢ ~ în barba a murmura ceva în soapta, ca pentru sine. 2. tranz. A comunica cu voce înceata (ca sa nu auda altii); a sufla. ~ la examene. /<sl. šuptati, bulg. šeptja
şopti, A SE SOPT//Í se ~ésc intranz. A vorbi încet unul cu altul (punând la cale ceva). /<sl. šuptati, bulg. šeptja
şură, SÚr//Ă ~i f. Constructie într-o gospodarie taraneasca care serveste pentru depozitarea nutretului, a cerealelor etc. ♢ A casca o gura cât o ~ a deschide larg gura. A avea o gura cât o ~ a) a avea gura mare; b) a vorbi mult si zgomotos; a fi guraliv. [G.-D. surii; Pl. si sure] /<germ. Schur, sas. Schyren
şuşui, A SUSuÍ súsui 1. tranz. 1) fam. A co-munica cu voce înceata (ca sa nu auda altii); a sufla. 2) reg. (prunci) A linisti prin repetarea sunetului "s". 2. intranz. A vorbi în soapta. [Si susuiesc] /Onomat.
tahigrafie, TAHIGRAFÍ//E ~i f. rar Înregistrare rapida a vorbirii cu ajutorul unor semne conventionale. /<fr. tachygraphie, germ. Tachygraphie
tala, TÁLA interj. (se foloseste pentru a reda vorbirea lunga, domoala). /Onomat.
tăifăsui, A TĂIFĂSU//Í ~iésc intranz. A vorbi mult si pe îndelete (despre lucruri marunte); a sta la taifas; a palavragi; a sporovai. /taifas + suf. ~ui
tălălăi, A TĂLĂLĂ//Í ~iésc intranz. pop. 1) A vorbi mult si fara rost; a spune vrute si nevrute; a îndruga verzi si uscate; a flecari; a palavragi; a trancani; a liorbai. 2) A umbla fara nici un rost; a umbla brambura; a hoinari; a vagabonda. 3) A merge nesigur; a se balabani. /Din tala
tărăgăna, A TĂRĂGĂN//Á ~éz 1. tranz. 1) (lucrari, actiuni) A amâna de azi pe mâine, nerealizând; a tergiversa. ♢ ~ mersul (sau pasii) a merge alene, târându-si picioarele. ~ vorba (sau cuvintele) a vorbi rar, lungind fiecare silaba. 2) A face sa se taraganeze. 2. intranz. 1) A cânta tânguitor, cu jale. 2) (despre vânt) A bate usor; a sufla lin; a adia; a aburi. /cf. a trage
tău, TĂU2 ta (tai, tále) pron. pos. (precedat de articole al, a, ai, ale Înlocuieste numele obiectului posedat de interlocutor, înlocuind, totodata, si numele acestuia). ♢ Ai tai cei apropiati tie; familia. Al tau sotul tau. Ale tale cele care privesc persoana careia i se adreseaza vorbitorul. /<lat. tuus, tua
tău, TĂU3 ta (tai, tále) adj. pos. 1) Care apartine celui caruia i se adreseaza vorbitorul. Cartea ta. 2) Care se afla în anumite relatii (de prietenie, de înrudire) cu cel caruia i se adreseaza vorbitorul. Prietenul tau. 3) Care este realizat de cel cu care vorbeste cineva. Calatoriile tale. ♢ Fie pe a ta fie asa cum vrei sau zici tu. /<lat. tuus, tua
tâlc, TÂLC ~uri n. 1) Înteles profund, ascuns; noima; subînteles. ♢ Om cu ~ om priceput. Fara ~ fara noima; fara rost. A nu avea nici un ~ a fi complet lipsit de sens. 2) Învatatura exprimata alegoric; poveste moralizatoare; parabola. ♢ A vorbi în ~uri a vorbi figurat; a vorbi în pilde. /<sl. tluku
telefona, A TELEFON//Á ~éz 1. intranz. 1) A intra în legatura telefonica; a vorbi la telefon. 2) A da un telefon (cuiva). 2. tranz. 1) (persoane) A chema la telefon. 2) (mesaje) A transmite prin telefon. /<fr. téléphoner
tihnit, TIHNÍ//T ~ta (~ti, ~te) si adverbial Care este linistit; netulburat de nimic. ♢ A vorbi ~ a vorbi cu voce domoala. Viata ~ta viata lipsita de griji. /v. a tihni
toarce, A TOÁRCE torc 1. tranz. (fibre) A transforma în fire (cu ajutorul fusului). ♢ A-si ~ pe limba a se gândi bine înainte de a vorbi. 2. intranz. (despre pisici) A scoate un sforait usor si prelung asemanator cu sfârâitul fusului. /<lat. torquere
toca, A TOCÁ toc 1. tranz. 1) (materiale sau alimente)A taia în bucati mici (cu ajutorul unui cutit sau al unei masini speciale). 2) fig. fam. (bani sau bunuri materiale) A risipi în mod nechibzuit; a irosi; a risipi; a cheltui. 2. intranz. 1) A bate toaca. 2) A vorbi mult si repede (ca o toaca). ♢ A-i ~ cuiva la ureche (sau la cap) a plictisi pe cineva, spunându-i mereu aceleasi lucruri; a-i bate cuiva capul. ~ la verzi si uscate a flecari. 3) (despre arme) A tacani întruna. 4) (despre pasari, mai ales despre berze) A produce un sunet caracteristic prin lovirea repetata a celor doua parti ale ciocului. /<lat. toccare
tolocăni, A TOLOCĂN//Í ~ésc pop. 1. tranz. A nu lasa în pace, deranjând mereu; a bate la cap; a sâcâi. 2. intranz. A vorbi mult si fara rost; a trancani; a flecari; a palavragi. /Onomat.
ton, TON2 ~uri n. 1) Sunet simplu produs de un corp care vibreaza. 2) muz. Interval între doua sunete consecutive ale gamei diatonice, egal cu doua semitonuri. ♢ A da ~ul a) a indica tonalitatea unei compozitii muzicale, mai ales vocale; b) a fi initiator al unei activitati; c) a servi drept model. 3) Grad de modulare a vocii în timpul vorbirii (în functie de starea sufleteasca a vorbitorului sau de fondul celor exprimate); intonatie. ~ familiar. ♢ A ridica ~ul a vorbi tare si cu asprime. A schimba ~ul a vorbi în alt mod. 4) Grad de intensitate a unei culori. ~ deschis. ~ închis. 5) Culoare dominanta a unui tablou. /<fr. ton, lat. tonus
tramvai, TRAMVÁ//I ~ie n. Vehicul cu tractiune electrica, constând din vagoane care circula pe sine metalice, folosit ca mijloc de transport urban. ♢ (A vorbi) aiurea-n ~ (a vorbi) fara rost. /<engl., fr. tramway
trăncăni, A TRĂNCĂN//Í ~ésc 1. intranz. 1) A vorbi mult si fara rost; a flecari; a palavragi; a bârfi. 2) v. A TRONCĂNI. 2. tranz. (nimicuri, fleacuri etc.) A debita în numar mare. /tranc + suf. ~ani
tu, TU pron. pers. pers. II sing. (tie, îti, ti, (pe) tine, te) 1) (indica persoana catre care se adreseaza vorbitorul) ~ înveti. ♢ Nici ~ cal, nici ~ caruta nimic. 2) (formele de dativ înaintea unui verb au valoare posesiva) Îti scrii lucrarea? 3) (formele atone la dativ si acuzativ servesc la formarea diatezei reflexive) Te framânta zi si noapte. 4) (se foloseste cu valoare personala generalizatoare) Ia te uita ce s-a întâmplat. /<lat. tu
tuna, A TUNÁ pers. 3 túna intranz. 1) A se produce un tunet (în urma unei descarcari electrice în atmosfera); a rasuna tunetul. 2) A produce un zgomot mare; a scoate un vuiet puternic. 3) fig. (despre oameni) A vorbi pe un ton ridicat; a striga; a tipa. ♢ ~ si a fulgera a-si descarca mânia prin tipete si strigate. 4) înv. A trage cu tunul (sau cu o alta arma de foc). /<lat. tonare
turceşte, TURCÉSTE adv. 1) În felul turcilor; cum obisnuiesc turcii; ca turcii. ♢ A sedea (sau a sta) ~ a sedea cu picioarele încrucisate sub corp. 2) În limba turca. A vorbi ~. ♢ A vorbi (sau a bolborosi) ~ a vorbi neclar; a spune ceva de neînteles. /turc + suf. ~este
turui, A TURUÍ túrui intranz. 1) (despre turturele sau despre porumbei) A scoate sunete prelungi si repetate, caracteristice speciei; a gurlui; a gânguri. 2) fam. A vorbi repede si fara întrerupere (spunând lucruri lipsite de importanta). /Onomat.
ţigăneşte, ŢIGĂNÉSTE adv. 1) În felul tiganilor; cum obisnuiesc tiganii; ca tiganii. 2) În limba tiganeasca. A vorbi ~. /tigan + suf. ~este
ţipa, A ŢIPÁ tip intranz. 1) (despre fiinte) A scoate tipete; a racni; a striga. ~ de durere. 2) A vorbi pe un ton ridicat; a-si manifesta nemultumirea sau mânia prin vorbe rastite; a striga; a vocifera. ~ la copii. /Orig. nec.
uscat, USCÁ//T1 ~ta (~ti, ~te) 1) v. A USCA si A SE USCA. ♢ A îndruga verzi si ~te a vorbi mult si fara rost; a palavragi. 2) (despre anotimpuri, zone climaterice, fenomene ale naturii) Care este lipsit de umezeala. Stepa ~ta. Vânt ~. 3) (despre voce) Care este lipsit de afectivitate, de armonie. 4) (despre piele, par etc.) Care este lipsit de grasime. 5) Care produce o senzatie de arsura. Buze ~te. ♢ Tuse ~ta tuse seaca, fara flegma. /v. a (se) usca
vocifera, A VOCIFER//Á ~éz intranz. A vorbi pe un ton ridicat; a-si manifesta enervarea, nemul-tumirea sau mânia prin vorbe rastite; a tipa; a striga. /<fr. vociférer
voi, VOI pron. pers.2 pl. (vóua, va, vi, (pe) voi, va) 1) (indica grupul de persoane catre care se adreseaza vorbitorul) ~ plecati la cinema. 2) (formele atone de dativ, pe lânga verb cu valoare posesiva) Luati-va cartile. 3) (se foloseste ca pronume de politete cu valoare de singular) Va rog sa hotarâti singuri. /<lat. vos
vorbă, VÓRB//Ă ~e f. 1) Unitate de baza a limbii constituita dintr-un sunet sau o reunire de sunete, dotata cu sens; cuvânt. ♢ În (sau din) doua ~e fara multe explicatii, pe scurt. 2) Exprimare prin grai; relatare prin cuvinte. ♢ ~e de claca vorbe multe si fara folos. ~e în vânt (sau goale) vorbe spuse în zadar. Ce mai ~! (sau Nici ~!) a) desigur; fara îndoiala; b) în nici un caz. Mai încape ~! este sigur! A avea o ~ cu cineva a dori sa-i comunice cuiva ceva. A arunca ~e în vânt a vorbi în zadar. A-si cântari bine ~ele a se gândi bine înainte de a spune ceva. A pune o ~ buna a interveni în favoarea cuiva. A ajunge la ~a (sau ~ele) cuiva a recunoaste ca ceea ce a spus cineva este drept. A lua cu ~a (sau a tine de ~) pe cineva a abate, a sustrage pe cineva de la ceva. A nu sufla o ~ a nu divulga un secret. 3) Schimb de pareri, de idei pe cale orala; conversatie; convorbire. ♢ Din ~ în ~ discutând despre una, despre alta. A-si lua ~a (sau ~ele) înapoi a-si retrage spusele. Fara multa ~ fara a lungi discutia. A aduce (sau a începe) ~a a începe discutia. A se deparata cu ~a a se abate de la tema discutiei. A lua alta ~ a schimba tema discutiei. A lungi (sau a întinde) ~a a vorbi prea mult. Ce mai atâta ~! ce sa mai continuam discutia! A lua ~a din gura a se grabi sa spuna ceea ce voia sa spuna altul. A intra în (sau a se pune la) ~ cu cineva a începe o discutie cu cineva. A cauta capat de ~ a) a dori sa discute; b) a cauta motive de cearta. A fi bun de ~ a fi vorbaret. A fi scump la ~ a fi tacut din fire; taciturn. Fie ~a între noi sa nu mai afle nimeni; sa stim numai noi. A se întrece cu ~a a spune mai mult decât trebuie. A-i taia (sau a-i reteza) cuiva ~a a) a întrerupe pe cineva la jumatate de cuvânt; b) a face pe cineva sa taca. A spune cuiva doua ~e a) a comunica cuiva ceva în graba; b) a certa pe cineva. 4) Fel, mod de a se exprima. ♢ A fi întepat la ~ a fi zeflemitor. ~e cu tâlc vorbe întelepte. daca ti-i ~a de asa (sau daca asa ti-i ~a) daca asa stau lucrurile. 5) Ceea ce promite sa faca cineva; fagaduiala; promisiune. ♢ A purta (sau a duce) pe cineva cu ~a a promite cuiva ceva fara sa îndeplineasca; a tine cu promisiuni. 6) Acord la care ajunge cineva; învoiala; întelegere. ♢ A se întelege din doua ~e (sau dintr-o ~) a se întelege foarte repede, fara multa discutie. 7) Informatie orala si neverificata; zvon; veste. ♢ A lasa ~ a) a comunica ceva prin cineva, înainte de plecare; b) a lasa o dispozitie. A trimite (sau a da) ~a a transmite oral o înstiintare. Asa umbla ~a asa se aude. 8) Vorbire de rau pentru a defaima pe cineva; calomniere; clevetire. ♢ A-i scoate cuiva ~e (sau a face pe cineva de ~) a împrastia zvonuri urâte la adresa cuiva; a face cuiva o reputatie proasta. A-i iesi cuiva ~e se spune atunci când se vorbeste de rau despre cineva. 9) pop. Învatatura menita sa calauzeasca pe cineva în diferite situatii; povata; îndrumare. 10) Expresie concisa, deseori figurata, care cuprinde o generalizare sub forma de povata sau gând întelept; aforism popular; proverb. ♢ ~a ceea formula folosita înainte de a spune un proverb, o zicatoare. [G.-D. vorbei] /cf. sl. dvoriba
vorbi, A VORB//Í ~ésc 1. tranz. (gânduri, sentimente) A exprima prin viu grai; a spune; a zice; a grai. ~ frumos. ♢ ~ deschis a fi sincer; a nu ascunde nimic. ~ ca din carte a vorbi liber si corect. 2. intranz. 1) A se adresa cuiva. I-am vorbit ieri. 2) A poseda o anumita limba. ~ englezeste. 3) A confirma ceva. Faptele vorbesc despre... 4) A conversa cu cineva; a sta de vorba. 5) A tine un discurs, o conferinta. /Din vorba
vorbire, VORBÍR//E ~i f. 1) Proces de transmitere a informatiei cu ajutorul limbii; faptul de a vorbi. ♢ A avea darul ~ii a vorbi liber si frumos în public. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni constând din sistemul fonetic, lexical si gramatical; limba; limbaj; 3) Fel de a vorbi; mod de exprimare. /v. a vorbi
vorbit, VORBÍ//T ~ta (~ti, ~te) Care se realizeaza prin vorbire; oral. ♢ Limba ~ta limba uzuala; grai viu. /v. a vorbi
vorbitor, VORBIT//ÓR1 ~oáre (~óri, ~oáre) 1) si substantival Care vorbeste; cu proprietatea de a comunica prin limbaj; cuvântator. Fiinta ~oare. 2) rar Care constituie o dovada serioasa; care vorbeste de la sine; semnificativ; elocvent; graitor. Argument ~. /a vorbi + suf. ~tor
vorbitor, VORBIT//ÓR2 ~oáre (~óri, ~oáre) m. si f. 1) Persoana care are darul de a vorbi frumos si liber în public; orator. 2) Persoana care povesteste sau întretine o conversatie. /a vorbi + suf. ~tor
vorbitor, VORBIT//ÓR3 ~oáre n. Sala speciala pentru întrevederi si convorbiri; parloar. /a vorbi + suf. ~tor
vostru, VÓSTRU2 voástra (vóstri, voástre) adj. pos. 1) Care apartine celor caror li se adreseaza vorbitorul. Dictionarul ~. 2) Care se afla în anumite relatii (de prietenie, de înrudire s. a.) cu cei caror li se adreseaza vorbitorul. Parintii vostri. 3) Care este realizat de cei cu care vorbeste vorbitorul. Actiunile voastre. /<lat. voster
vulgar, VULGÁR ~a (~i, ~e) 1) Care nu se deosebeste prin nimic; lipsit de originalitate; comun; obisnuit; trivial; ordinar. 2) (despre persoane si manifestarile lor) Care este lipsit de pudoare; fara decenta; indecent; scabros; trivial; obscen. 3): Latina ~a limba latina vorbita; latina populara. /<lat. vulgaris, fr. vulgaire
zgârcit, ZGÂRCÍ//T ~ta (~ti, ~te) si substantival 1) v. a se zgârci. 2) Care face economii exagerate; avar; calic. ♢ A fi ~ la vorba a vorbi putin (si cumpatat). /v. a se zgârci
castilian, CASTILIÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Castilia. ♢ (s. f.) limba romanica vorbita în Spania. (< it. castigliano, fr. castillian)
afemie, AFEMÍE s.f. Imposibilitate de a vorbi. [< fr. aphémie, cf. gr. a – fara, phemi – eu vorbesc].
agorie, -AGORÍE Element secund de formare a cuvintelor cu semnificatia "prezentare", "redare". [< fr. -agorie, cf. gr. agoreuein – a vorbi].
alalie, ALALÍE s.f. (Med.) Imposibilitate de a pronunta unele cuvinte sau sunete; afazie; logoplegie. [< fr. alalie, cf. gr. a – fara, lalein – a vorbi].
aplomb, APLÓMB s.n. 1. Directie verticala, verticalitate. ♦ Pozitie si directie a picioarelor unui animal în raport cu pamântul si cu planul median al corpului. 2. (Fig.) Îndrazneala, siguranta în felul de a se purta si de a vorbi. [< fr. aplomb].
aposiopeză, APOSIOPÉZĂ s.f. (Liv.) Reticenta; întrerupere a vorbirii. ♦ Figura de stil constând în întreruperea unei propozitii sau fraze din cauza grabei ori pentru ca interlocutorul poate întelege singur ce ar mai urma sa fie spus. [Pron. -si-o-. / < fr. aposiopèse, it. aposiopesi, cf. gr. aposiopesis < aposiopao – încetez sa vorbesc].
ataxofemie, ATAXOFEMÍE s.f. (Med.) Tulburare în coordonarea musculaturii aparatului fonator. [Gen. -iei. / < fr. ataxophémie, cf. gr. a – fara, taxis – ordine, phemi – a vorbi].
cacolalie, CACOLALÍE s.f. (Psih.) Vorbire defectuoasa. [Gen. -iei. / < fr. cacolalie, cf. gr. kakos – rau, lalein – a vorbi].
caraib, CARAÍB, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Caraibe. ♢ (s. f.) limba indiana vorbita de caraibi. (< fr. caraïbe)
catedră, CATÉDRĂ s.f. 1. Masa speciala, ridicata de obicei pe o estrada, de unde profesorul explica lectia. ♢ A vorbi (ca) de la catedra = a vorbi savant, afectat. ♦ Tron arhieresc, din piatra sau din lemn, instalat în biserica principala a unei eparhii. 2. post în învatamânt, functie de profesor. ♦ Unitate de baza în învatamântul superior, în cadrul careia se desfasoara activitatea didactica, metodica si de cercetare stiintifica la o disciplina. ♦ (Fig.) Profesorat, învatamânt. [< lat. cathedra – jet, fr. cathedre].
circumlocuţie, CIRCUMLOCÚŢIE s.f. Expunere pe ocolite a unei idei care poate fi redata direct, mai concis; perifraza. [Gen. -iei, var. circumlocutiune s.f. / < lat. circumlocutio < circum – împrejur, loqui – a vorbi, cf. fr. circonlocution].
coprolalie, COPROLALÍE s.f. (Med.) Tendinta patologica de a folosi cuvinte obscene, scabroase; scatologie. [Gen. -iei / < fr. coprolalie, cf. gr. kopros – excrement, lalein – a vorbi].
creol, CREÓL, -Ă s.m. si f. 1. Persoana de rasa alba nascuta în America Latina sau în colonii. 2. (Prin confuzie) Persoana nascuta din parinti de rase diferite; mulatru. // s.f. Limba care reprezinta stadiul unor limbi de cultura (franceza, spaniola, portugheza etc.) evoluate potrivit modului de a vorbi al acestor persoane. [Pron. cre-ol. / < fr. créole, cf. sp. criollo].
dialoga, DIALOGÁ vb. I. intr. (Rar) A vorbi, a conversa cu cineva. ♦ A face sa vorbeasca între ele personajele unei piese de teatru. [< fr. dialoguer, cf. gr. dialogein – a discuta unul cu altul].
disfazie, DISFAZÍE s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii; dificultate la vorbit. V. afazie. [Gen. -iei. / < fr. dysphasie, cf. gr. dys – dificil, phasis – vorbire].
disfonie, DISFONÍE s.f. Tulburare a vorbirii fie prin alterarea unor centri nervosi, fie prin ranirea aparatului fonator. ♦ Modificare a timbrului si a intensitatii vocii; raguseala. [Gen. -iei. / < fr. dysphonie, cf. gr. dys – dificil, phone – sunet].
echivoca, ECHIVOCÁ vb. I. intr. (Rar) A produce un echivoc, a folosi cuvinte echivoce; a vorbi în doi peri. [< fr. équivoquer].
elocvent, ELOCVÉNT, -Ă adj. 1. Care vorbeste frumos si convingator. 2. Plin de continut, expresiv, demonstrativ. [Var. elocuent, -a adj. / cf. it. eloquente, lat. eloquens < eloqui – a vorbi].
exprima, EXPRIMÁ vb. I. tr. A spune, a expune, a manifesta, a reprezenta (idei, sentimente etc.). ♦ refl. A vorbi, a reda în cuvinte. [P.i. exprím, var. esprima vb. I. / < fr. exprimer, lat. exprimere].
cananean, CANANEÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Canaan. ♢ (s. f.) limba vorbita în Canaan. (< fr. cananéen)
facondă, FACÓNDĂ s.f. (Frantuzism) Usurinta de a vorbi; limbutie, vorbarie. [< fr. faconde, cf. lat. facundia].
fantasmagorie, FANTASMAGORÍE s.f. 1. Succesiune de imagini vizuale neverosimile, proprii unei imaginatii tulburi; priveliste ireala, fantastica; vedenie. 2. Efecte artistice obtinute prin mijloace extraordinare, înselatoare. ♦ Idee bizara; aberatie, elucubratie. [Gen. -iei. / < fr. fantasmagorie, cf. gr. phantasma – fantasma, agoreuein – a vorbi].
calomnia, CALOMNIÁ vb. tr. a vorbi pe cineva de rau; a defaima, a bârfi. (< fr. calomnier)
friulan, FRIULÁN, -Ă adj., s.m. si f. (Locuitor) din regiunea italiana Friuli. // s.f. Limba vorbita în aceasta regiune; furlana (2). [< it. friulano].
caldeean, CALDEEÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Caldeea. ♢ (s. f.) limba semitica vorbita în Caldeea. (< fr. chaldéen)
hindustani, HINDUSTÁNI s.n. Limba vorbita în India, derivând din sanscrita. [Var. hindustana s.f., scris si industani. / < fr. hindoustani].
amharică, AMHÁRICĂ s.f. Limba semitica vorbita de etiopieni (si oficiala în Etiopia). (cf. fr. amharique, engl. amharic < Amhara (n.pr., fost regat în NV Etiopiei)) [et. si AHDEL]
mandingo, MANDÍNGO s.n. Limba negro-africana vorbita de un grup etnic din Africa occidentala. (cf. germ. Mandingo, fr. mandingue)
bambara, BAMBÁRA subst. 1. S.m. Membru al unei populatii din regiunea vaii superioare a râului Niger. 2. S.n. Limba vorbita de bambara (1), apartinatoare grupului mandingo (2) si folosita drept lingua franca în Mali. (cf. engl. bambara) [AHDEL]
malinke, MALÍNKE subst. 1. S.m. Membru al unei populatii mandingo (1) din Senegal si Gambia. 2. S.n. Limba vorbita de malinke (1), apartinatoare grupului mandingo (2). (cf. engl. malinke) [AHDEL]
maninka, MANÍNKA subst. 1. S.m. Membru al unei populatii mandingo (1) din Senegal si Mali. 2. S.n. Limba vorbita de maninka (1), apartinatoare grupului mandingo (2). (cf. engl. maninka < maninka maneŋka) [AHDEL]
wolof, WÓLOF subst. 1. S.m. Membru al unei populatii vest-africane care ocupa în special regiunea de coasta a Senegalui (si, partial, a Gambiei). 2. S.n. Limba vorbita de wolof (1), folosita mai ales ca lingua franca în Senegal. (cf. engl. wolof < wolof wolof) [AHDEL, MW]
siriacă, SIRIÁCĂ s.f. 1. Limba literara bazata pe un dialect arameic rasaritean, întrebuintata în literatura si liturghie de catre numeroase biserici crestine rasaritene. 2. Arameica vorbita de catre comunitatile crestine. (din lat. syriacus = sirian < gr. syriakós = din vechea Sirie, situata în SV Asiei, învecinându-se cu Marea Mediterana si acoperind teritoriile actuale ale Siriei, Libanului, Israelului si Iordaniei)
pidgin, PÍDGIN s.n. Forma simplificata de vorbire care consta, de obicei, dintr-un amestec de doua sau mai multe limbi, prezinta o gramatica si un vocabular rudimentare si este întrebuintata ca mijloc de comunicare între grupe vorbitoare de limbi diferite, fara a fi însa vorbita ca limba primara sau materna; limba de contact. (din engl. pidgin English < modific. din pigeon English < engl. pidgin pigeon = afacere < prob. din pronuntarea chineza a engl. business = afacere) [AHDEL]
interlocuţiune, INTERLOCUŢIÚNE s.f. Convorbire. ♦ Hotarâre judecatoreasca care preceda sentinta finala a unui proces. [Var. interlocutie s.f. / < fr. interlocution, cf. lat. inter – între, loquor – a vorbi].
lalie, -LALÍE Element secund de compunere savanta cu semnificatia "(referitor la) pronuntare", "(de) vorbire", "(de) articulare a cuvintelor". [< fr. -lalie, cf. gr. lalein – a vorbi].
lalo, LALO- Element prim de compunere savanta cu semnificatia "(referitor la) vorbire", "(de) pronuntare". [< fr. lalo-, it. lalo-, cf. gr. lalein – a vorbi].
maori, MAÓRI subst. 1. S.m. pl. Populatie bastinasa din Noua Zeelanda. 2. S.f. Limba polineziana vorbita de maori. (cf. fr. maori)
neoretorică, NEORETÓRICĂ s.f. Curent în gândirea filozofico-lingvistica moderna care reia dintr-o perspectiva noua, pluridisciplinara, arta antica a vorbirii. [Et. incerta].
ortologie, ORTOLOGÍE s.f. Arta de a vorbi corect. [Gen. -iei. / < fr. orthologie, cf. gr. orthos – drept, logos – cuvânt].
pahlavi, PAHLAVÍ s.f. (Lingv.) Limba persana vorbita între sec. III si IX, pentru care se folosea un alfabet semitic. [Var. pehlevi s.f. / < fr., engl. pahlavi < cuv. persan].
parafrază, PARAFRÁZĂ s.f. 1. Explicatie mai larga si într-o formulare personala a unui text dat. ♦ Imitatie (în versuri) a unui text, amplificata fata de original. 2. Compozitie muzicala care constituie o prelucrare cu caracter liber a unei teme muzicale luate din alta opera. [Cf. fr. paraphrase, it. parafrasi, lat., gr. paraphrasis < para – alaturi, phrasis – fel de a vorbi].
paralexie, PARALEXÍE s.f. Tulburare a vorbirii constând în citirea deformata a cuvintelor. [Gen. -iei. / < fr. paralexie, cf. gr. para – lânga, lexis – dictiune].
parizianism, PARIZIANÍSM s.n. (Rar) Atitudine, fel de a fi, de a vorbi propriu parizienilor. [Pron. -zi-a-. / < fr. parisianisme].
brazilian, BRAZILIÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Brazilia. ♢ (s. f.) limba portugheza vorbita în Brazilia. (dupa fr. brésilien)
romanic, ROMÁNIC, -Ă adj. Descendent din romani. ♢ Arta romanica = arta dezvoltata, mai ales în arhitectura, în tarile europene supuse influentei catolice, în sec. X-XIII, care preia unele trasaturi ale artei bizantine si în special elemente din arta carolingiana (edificii caracterizate prin severitate, masivitate si robustete, savante jocuri de volume prismatice si cilindrice ale navelor, absidelor si turnurilor etc.); limba romanica = limba care îsi are originea în limba latina; neolatin. ♦ Care se ocupa cu limbile neolatine. [Cf. lat. romanice (loqui) – a vorbi într-o limba neolatina, germ. romanisch].
boşiman, BOSIMÁN, -Ă adj., s. m. f. (bastinas) dintr-o populatie negrida din sudul Africii (desertul Kalahari). ♢ (s. f.) limba vorbita de bosimani. (< fr. boschiman)
soliloc, SOLILÓC s.n. (Liv.) Convorbire cu sine însusi; monolog. ♦ Scriere cu caracter de monolog. [Pl. -curi. / < fr. soliloque, cf. lat. solus – singur, loqui – a vorbi].
soliloca, SOLILOCÁ vb. I. intr. A vorbi cu sine însusi. V. monologa. [< fr. soliloquer].
birman, BIRMÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Birmania. ♢ (s. f.) limba din familia sino-tibetana vorbita de birmani. (< fr. birman)
stomatolalie, STOMATOLALÍE s.f. Defect datorita caruia bolnavul nu poate pronunta vocale nazale. [Gen. -iei. / < fr. stomatolalie, cf. gr. stoma – gura, lalein – a vorbi].
basc, BASC2, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Pirinei. ♢ (s. f.) limba aglutinanta vorbita de basci. (< fr. basque)
volapuk, VOLAPÚK s.n. Limba artificiala formata din elemente de vocabular din limbile germanice, mai ales din limba engleza, si cu flexiune gramaticala foarte arbitrara, creata în 1879 de pastorul german Johann Schleyer. [< fr. volapük, germ. Volapük, cf. engl. world – univers, speak – a vorbi].
volubilitate, VOLUBILITÁTE s.f. 1. Usurinta de a vorbi mult si fluent; locvacitate. ♦ Spontaneitate, promptitudine. 2. Proprietate a unor plante de a-si înfasura tulpina în jurul unui arac, al unei sfori etc. [Cf. fr. volubilité, lat. volubilitas].
vocifera, VOCIFERÁ vb. I. intr. A vorbi tare, a zbiera, a tipa cu mânie. [< fr. vociférer, cf. lat. vociferare].
asirian, ASIRIÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Asiria. ♢ (s. f.) limba semitica vorbita în Asiria. (< fr. assyrien)
argotiza, ARGOTIZÁ vb. intr. a vorbi în argou. (< fr. argotiser)
aprozodie, APROZODÍE s. f. monotonie a vorbirii, în timpul bolii lui Parkinson, în schizofrenie sau epilepsie. (< fr. aprosodie)
aposiopeză, APOSIOPÉZĂ s. f. 1. reticenta; întrerupere a vorbirii. 2. figura de stil constând în întreruperea unei propozitii sau fraze din cauza grabei, ori pentru ca interlocutorul poate întelege singur ce ar mai urma sa se spuna. (< fr. aposiopèse, gr. aposiopesis)
aplomb, APLÓMB s. n. 1. îndrazneala, siguranta în felul de a se comporta, de a vorbi. 2. directie verticala, verticalitate. ♢ pozitie si directie a picioarelor unui animal în raport cu pamântul si cu planul median al corpului. (< fr. aplomb)
buriată, BURIÁTĂ s. f. Limba din familia mongola vorbita în Siberia. (< fr. bouriate)
anglosaxon, ANGLO-SAXÓN, -Ă I. s. m. f. pl. populatii germanice care s-au deplasat de pe continent în Insulele Britanice în sec. V-VI. II. adj. care apartine anglo-saxonilor. o limba ~a = limba germanica vorbita de anglo-saxoni; engleza veche. (< fr. anglo-saxon)
american, AMERICÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din S.U.A., din America. ♢ (s. f.) limba engleza vorbita în S.U.A. si în Canada. (< fr. américain)
algonkin, ALGONKÍN, -Ă adj., s. m. f. (aborigen indian) din America de Nord ♢ (s. f.) limba vorbita de algonkini. (< germ. Algonkin /indianer/)
colocvia, COLOCVIÁ vb. intr. a vorbi cu cineva. (<lat. colloquor)
albanez, ALBANÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Albania. ♢ (s. f.) limba indo-europeana vorbita în Albania. (< fr. albanis, it. albanese)
ainu, AINÚ s. n. limba vorbita de vechile populatii din arhipelagul nipon. (< fr. aïnou)
agramatism, AGRAMATÍSM s. n. 1. necunoastere a vorbirii si a scrierii corecte; incultura, ignoranta. 2. pierdere a capacitatii de a exprima cuvintele. (< fr. agrammatisme)
iudeospaniol, IUDEOSPANIÓL, -Ă, iudeospánioli, -e, adj. si s.f. 1. Adj. Care apartine de sau care se refera la comunitatile sefarde si la limba pe care o vorbesc. 2. S.f. Limba vorbita de sefarzii din Asia Mica, Balcani si nordul Africii, care pastreaza multe trasaturi ale limbii spaniole de dinaintea sec. al XVI-lea. (cf. sp. judeo(-)español) [DRAE]
iudeospaniol, IUDEOSPANIÓL, -Ă, iudeospánioli, -e, adj., s.m. si f. Evreu din Spania. ♦ (s.f.) Limba vorbita de iudeospanioli. (cf. fr. judéo-espagnol)
accent, ACCÉNT s.n. 1. Intonatie speciala a unei silabe dintr-un cuvânt, pusa în evidenta prin marirea intensitatii vocii sau prin varietatea tonului. ♦ Emisiune mai intensa a unui sunet sau a unui acord. ♦ Semn grafic care indica accentuarea unei silabe sau a unui sunet. 2. Mod specific de a vorbi o limba sau un dialect. 3. Intonatie afectiva, mladiere speciala a tonului, a vocii. 4. (Fig.) Importanta. [Pl. -te, (rar) -turi. / < lat. accentus, cf. fr. accent].
adresa, ADRESÁ vb. I. 1. tr. A trimite direct (cuiva) o scrisoare, o cerere, o plângere. 2. tr. A scrie titlul sau adresa (pe o cerere sau pe o scrisoare). 3. refl. A-si îndrepta cuvântul catre cineva, a vorbi cuiva; a face apel la... [P.i. -sez. / < fr. adresser].
agramatism, AGRAMATÍSM s.n. (Liv.) Necunoastere a vorbirii si a scrierii corecte; (p. ext.) incultura, ignoranta. [Cf. germ. Agrammatismus, fr. agrammatisme < gr. a – fara, gramma – litera].
afgan, AFGÁN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Afganistan. ♢ (s. f.) limba indo-europeana vorbita de afgani. II. s. m. câine de companie decorativ, de origine afgana. (< fr. afghan)
aluzie, ALÚZIE s.f. Cuvânt, fraza, expresie care evoca o persoana, un lucru sau o idee despre care nu se spune direct ceva. ♢ A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe ocolite despre cineva (sau ceva). [Gen. -iei, var. aluziune s.f. / cf. fr. allusion, lat. allusio – gluma].
apostrofa, APOSTROFÁ vb. I. tr. A vorbi cuiva aspru, a mustra. [< fr. apostropher].
ventriloc, VENTRILÓC, -Ă s.m. si f. Cel care poate vorbi fara a misca buzele si gura, dând impresia ca vorbeste din abdomen. [Var. ventrilog, -a s.m.f. / < fr. ventriloque, cf. lat. ventriloquus < venter – abdomen, loquor – a vorbi].
accent, ACCÉNT s. n. 1. intonatie speciala a unei silabe dintr-un cuvânt prin marirea intensitatii vocii. ♢ semn grafic care indica aceasta intonatie. 2. (muz.) emisiune mai intensa a unui sunet, a unui acord. 3. mod specific de a vorbi o limba, un dialect. 4. inflexiune afectiva a vocii. 5. (fig.) importanta. o a pune ŭl (pe) = a sublinia, a scoate în relief. (< fr. accent, lat. accentus)
bradifazie, BRADIFAZÍE s.f. Faptul de a vorbi cu o încetineala anormala. [Gen. -iei. / < fr. bradyphasie, cf. gr. bradys – lent, phasis – vorba].
bradilalie, BRADILALÍE s.f. Ritm lent în articularea cuvintelor; bradiartrie. [Gen. -iei. / < fr. bradylalie, cf. gr. bradys – lent, lalein – a vorbi].
calomnia, CALOMNIÁ vb. I. tr. A spune calomnii (la adresa cuiva), a vorbi pe cineva de rau; a defaima, a bârfi. [Pron. -ni-a, p.i. 3,6 -iaza, ger. -iind. / < fr. calomnier].
catafazie, CATAFAZÍE s.f. Tulburare a vorbirii, constând în repetarea mecanica a aceleiasi fraze sau acelorasi cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. cataphasie, cf. gr. kata – în jos, phasis – vorbire].
catalan, CATALÁN, -Ă adj., s.m. si f. (Locuitor, persoana) care apartine Cataloniei. // s.f. Limba romanica vorbita de catalani. [Cf. fr. catalan].
civilitate, CIVILITÁTE s.f. (Liv.) Comportare frumoasa, fel curtenitor de a vorbi, de a duce o conversatie; curtenie. [Cf. lat. civilitas, fr. civilité].
comunica, COMUNICÁ vb. I. 1. tr. A face cunoscut; a înstiinta, a transmite. ♦ A face, a prezenta o comunicare. 2. intr. A fi, a se pune în legatura cu..., a vorbi cu...; a duce la... [P.i. comúnic. / < fr. communiquer, cf. lat. communicare].
cepeli, cepelí, cepelésc, vb. IV (reg.) a vorbi peltic, a sâsâi.
ciuciui, ciuciuí, ciuciuiésc, vb. IV refl. (reg.) a vorbi încet unul la urechea altuia.
ciutrica, ciutricá vb. I (reg.) a vorbi vrute si nevrute, vorbe de claca.
conversa, CONVERSÁ vb. I. intr. A vorbi cu cineva, a discuta, a sustine o conversatie. [< fr. converser, cf. lat. conversari].
convorbi, CONVORBÍ vb. IV. intr. A sta de vorba, a vorbi, a discuta, a conversa. [< con- + vorbi, dupa germ. unterreden].
debita, DEBITÁ1 vb. I. tr. 1. A vinde (marfuri) cu amanuntul. 2. A da, a furniza o anumita cantitate de fluid, de lichid, de energie etc. 3. (Fig.) A vorbi, a spune, a sporovai multe. ♦ A declama. 4. A taia (lemn, tabla, blocuri de piatra, de marmura etc.) în bucati de anumite forme si dimensiuni. [< fr. débiter].
declama, DECLAMÁ vb. I. tr. A spune ceva (mai ales versuri) tare, cu tonul si gesturile adecvate. ♦ A vorbi retoric. [P.i. declám. / cf. fr. déclamer, it., lat. declamare].
declaraţie, DECLARÁŢIE s.f. Aratare, afirmare a unor convingeri, a unor sentimente. ♢ Verb de declaratie = verb care denumeste actiunea de "a vorbi", "a gândi". ♦ Act oficial prin care se comunica ceva, se ia o masura; notificare. ♦ Marturie, depozitie în fata unei autoritati. ♦ Relatare facuta în fata unui organ administrativ prin completarea unui formular; formularul însusi. [Var. declaratiune s.f. / cf. fr. déclaration, lat. declaratio].
cecen, CECÉN, -Ă, cecéni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Cecenei (republica în SE Rusiei, pe versantii nordici ai muntilor Caucaz) sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Ceceniei sau cecenilor (1), privitor la Cecenia sau la ceceni, originar din Cecenia. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de ceceni (1).
oset, OSÉT, -Ă, oséti, -te, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Osetiei (în partea centrala a Caucazului) sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Osetiei sau osetilor (1), privitor la Osetia sau la oseti, originar din Osetia. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de oseti (1). (cf. rus. osetin < Osetiĭa = Osetia < gruz. Oseti < osi = oset) [si MW]
osetă, OSÉTĂ s.f. Limba iraniana vorbita în regiunea Caucaz. (cf. fr. ossète)
fleuri, fleurí, fleurésc, vb. IV (reg.) a vorbi multe, verzi si uscate; a palavragi.
freli, frelí, frelésc, vb. IV (înv.) a vorbi fara capatâi, a debita baliverne.
dictafon, DICTAFÓN s.n. (Tehn.) Aparat care înregistreaza vorbirea pentru a se putea dactilografia ulterior textul. [Pl. -oane. / < fr. dictaphone].
anghilest, anghilést (-te), s.n. – Octoih. Probabil din sl. angelĭ jest "îngerul este", care trebuie sa fie începutul unuia din imnurile octoihului. Hadeu 1203 îl considera un sing. de la •anghilesti, din rus. angelĭskaja "(cînturi) angelice"; dar un astfel de sing. ar fi trebuit sa dea în mod normal •anghilesc. Sec. XVI-XVIII, astazi înv. Nu este atestata folosirea sa în limba vorbita.
discuta, DISCUTÁ vb. I. tr., intr. 1. A vorbi, a dezbate (asupra unei chestiuni etc.); a conversa; a analiza. 2. A vorbi în contradictoriu cu cineva. [P.i. discút. / < fr. discuter, cf. lat. discutere].
dislalie, DISLALÍE s.f. (Med.) Greutate în articularea cuvintelor. [< fr. dyslalie, cf. gr. dys – dificil, lalein – a vorbi].
divaga, DIVAGÁ vb. I. intr. A se îndeparta de la o tema; (p. ext.) a rataci, a vorbi aiurea. [< fr. divaguer, cf. lat. divagari].
dogmatiza, DOGMATIZÁ vb. I. intr. 1. A învata dogmele. 2. (Fig.) A vorbi pe un ton sententios, de dogma, care nu admite replica. [< fr. dogmatiser].
hălcăzui, halcazuí, halcazuiésc, vb. IV (reg., înv.) 1. a vorbi tare si mult. 2. a mâna vitele racnind.
ebraism, EBRAÍSM s.n. Mod de a vorbi propriu limbii ebraice. [< fr. hébraïsme].
ecolalie, ECOLALÍE s.f. Repetare automata a sunetelor auzite la altii, care se manifesta ca simptom al unor boli nervoase. ♦ Repetare automata a vorbelor altuia. [Gen -iei. / < fr. écholalie, cf. gr. echo – sunet, lalein – a vorbi].
hropsi, hropsí, hropsésc, vb. IV (reg.) 1. a speria pe cineva cu vorba. 2. a vorbi tare si mânios, a vorbi rastit. 3. a întreba. 4. (refl.) a se stropsi (la cineva).
elocvenţă, ELOCVÉNŢĂ s.f. Talent, arta de a vorbi frumos; elocinta. ♦ Expresivitate, exprimare sugestiva. [Cf. it. eloquenza, lat. eloquentia].
epifonem, EPIFONÉM s.n. Exclamatie sententioasa prin care se termina, se rezuma un discurs, o povestire. [< fr. épiphonème, cf. gr. epi – peste, phonein – a vorbi].
înforfoiat, înforfoiát, -a, adj. (reg.; despre felul cuiva de a vorbi, de a se îmbraca, de a se prezenta) exagerat, extravagant.
îngăla, îngalá, îngaléz, vb. I 1. (pop.) a murdari. 2. (fig.) a murdari cu vorba, a ocarî, a ponegri. 3. (reg.) a lucra neîngrijit, de mântuiala; a îmbredeli, a cârcali, a închipui. 4. a nu rosti ceva clar, a vorbi neprecis, a îngâima, a bâigui, a îngâna, a bâlbâi, a bolborosi, a îndruga.
îngâtui, îngâtuí, pers. 3 sg. îngâtuie, vb. IV (reg.) 1. (despre lupi) a rupe oilor gâtul cu gura; a gâtui. 2. (refl.) a vorbi încurcat si repede.
familiaritate, FAMILIARITÁTE s.f. Fel de a fi, purtare familiara, prieteneasca. ♦ Fel de a vorbi, de a scrie simplu, ca în familie. ♦ Intimitate rau înteleasa; (la pl.) vorbe, gesturi, fapte lipsite de respect, ireverentioase. [Cf. fr. familiarité, lat. familiaritas].
înţigla, întiglá, întigléz, vb. I (reg.) 1. a ascuti. 2. (refl.) a vorbi cu glas rastit si ascutit; a se pitigaia. 3. a întepa, a strapunge.
fisă, FÍSĂ s.f. Piesa de metal de formatul unei monede, care se introduce în mecanismul unui telefon public automat pentru a putea vorbi. ♦ Placa mica (de metal, de os etc.), rotunda sau patrata etc., întrebuintata ca marca de plata la jocul de carti în localurile de consumatie etc. [Cf. fr. fiche].
leorhăi, leorhaí, leorhaiésc, vb. IV (reg.) a vorbi prostii.
ateu, atéu (atéi), s.m. – Persoana care neaga existenta lui Dumnezeu. – Mr. atheu. Fr. athée. Uzul adj. (Eminescu) este rar în limba vorbita. – Der. ateism, s.n. (negare a existentei lui Dumnezeu), cu var. ateizmos, înv., care apare din sec. XVIII, din gr. (Gáldi 155): ateist, adj. (de ateu, referitor la ateism); ateistic, adj. (ateu).
glosolalie, GLOSOLALÍE s.f. Limbaj personal neinteligibil (al unor bolnavi) alcatuit din silabe si cuvinte fara sens. [Gen. -iei. / < fr. glossolalie, cf. gr. glossa – limba, lalein – a vorbi].
hemifonie, HEMIFONÍE s.f. (Med.) Incapacitate de a vorbi cu voce tare. [< fr. hémiphonie].
hispanism, HISPANÍSM s.n. Cuvânt, expresie luata din limba spaniola; fel de a vorbi propriu limbii spaniole. [< fr. hispanisme].
idiş, ÍDIS s.n. Limba germanica vorbita de unele populatii evreiesti. [Cf. fr. yiddish, germ. Jüdisch].
bale, bále s.f pl. – Saliva spumoasa ce se prelinge din gura. – Mr. bala, megl. bal’a. Lat. •baba (Puscariu 180; Candrea, Éléments latins, I; REW 953; Candrea-Dens., 129; DAR; Pascu, I, 51; etimologia pare sa fi fost semnalata pentru prima oara de Laurian-Massim si de Lambrior 379); cf. it. bava, fr. (bave), sp., port. baba. Rezultatul normal •ba nu se foloseste la sing.; pe baza formei de pl. se formeaza uneori sing. analogic, bala, ca în dialecte. – Miklosich, Slaw. Elem., 14 si Cihac propun ca etimon al cuvîntului rom. pe cel sb. bale cu der. balav "balos" si baliti "a-i curge balele"; este însa mai probabil un împrumut în sens invers (la fel considera si Berneker 41). Der. balos, adj. (cu bale; libidinos; alunecos); balosa, vb. (a-i curge balele, a face spume la gura); balosel, s.m. (ciuperca, Russula foetens); îmbala, vb. (a murdari cu bale; a scuipa, a muia în saliva; a jigni, a ofensa); îmbalatura, s.f. (scuipatura; jignire, ofensa); îmbalora, vb. (a umple de bale; a ponegri, a vorbi de rau). – Din rom. trebuie sa provina tig., sp. bajilé "bale" (Besses 32).
balmuş, bálmus (-suri), s.n. – Fel de mîncare tipic, amestec de oua cu brânza si malai: talmes-balmes, s.n. (amestec, confuz, balmajala). – Numeroase var.: balmos, balmoj, balmas, balmaj, balmas, balmes, balmej, etc. Creatie expresiva (Iordan, BF, II, 184); este posibil sa fi suferit influenta lui valma, valmes "amestecat, balmajit", din sl. valŭmŭ "amestecat". Este un cuvînt care apare în alte limbi, cf. mag. bálmos, pol. balmosz, rut. balmuš, bg. belmaz, fara a fi cu putinta sa precizam daca este vorba de împrumuturi din rom. Dupa Cihac, II, 478 si DAR, rom. provine din mag.; Draganu, Dacor., V, 330 deriva din rom. celelalte cuvinte (pentru rut. si pol., cf. si Miklosich, Wander., 12 si DAR). Talmes-balmes pare formatie expresiva, ca tura-vura, terchea-berchea (dupa DAR, talmes ar fi mag. tál "fel de mîncare"). Der. balmaji, vb. (a amesteca, a încurca, a încîlci; a dilua, a face apos; a vorbi încurcat, îngaimat); balmajitor, adj. (care balmajeste); balmajeala, s.f. (încurcatura, amestecatura); balmajitura, s.f. (Banat, terci); bolmoaje, s.f. (Mold.,vraja, farmece), pentru semantismul caruia, cf. bosconi si boscorodi; bolmoji, vb. (a amesteca; a vorbi balmajit). Draganu,Dacor., V, 330, explica pe balmaji si var. sale ca alterare de la •baljami, din mag. balzsamos "balsam".
este, Este folsit gresit pentru a indica amplasamentul unei situatii, activitati întâmplari. Sa vorbim la Academia Româna poate îi schimba sensul continutul actual de:taxa, chirie, penalizari pentru stationare vagoane, etc.
paloşi, palosí, palosésc, vb. IV (reg.) a vorbi într-una; a forfeca, a melita.
bîigui, bîiguí (-uésc, bâiguít), vb. – 1. A bîlbîi, a vorbi stîlcit. – 2. A vorbi incoerent, a delira. – 3. A zapaci, a descuraja. – Var. buigui (cu der. sai). Creatie expresiva, cf. bîjbîi. Nu pare convingator etimonul mag. bolyo(n)gni "a gresi", indicat de DAR si de Gáldi, Dict., 86. – Der. bîiguiala, s.f. (exprimare fara sir; delir; confuzie); bîiguitor, adj. (bîlbîit; aiurit, zapacit); bîiguitura, s.f. (bîlbîiala; delir).
pălămăti, palamatí, palamatésc, vb. IV (reg.) a vorbi în somn.
pălătui, palatuí2, palatuiésc, vb. IV (reg.) a vorbi a se sfatui cu cineva; a pune ceva la cale.
bîr, bîr interj. – 1. Strigat cu care ciobanii îsi aduna si conduc turmele. – 2. Indica o senzatie de frig intens. Creatie expresiva; pentru diferitele sale sensuri, cf. Puscariu, Dacor., I, 84-6. Cu prima acceptie, rr bilabial se foloseste în mai multe limbi, cf. sp. arre; la al doilea, însasi vibratia imita tremuratul. Cf. si Philippide, II, 700. Dat fiind caracterul evident expresiv, pare curioasa încercarea lui Densusianu, GS, I, 58, de a explica acest cuvînt prin iraniana (cf. Rosetti, II, 111). Der. bîrîiac, s.m. (miel); bîrîi, vb. (a striga oile; a vorbi împiedicat, a mormai; a trosni). Ultimul uz (cf. Sadoveanu, au bîrîit ca un tunet alte potîrnichi) pare o greseala datorita confuziei cu pîrîi. Var. a barai, care apare în unele dictionare, ar putea fi o ortografie gresita.
bîrfi, bîrfí (bârfésc, bârfít), vb. – 1. A vorbi de rau, a denigra. – 2. A flecari, a îndruga verzi si uscate. Creatie expresiva (Iordan, BF, II, 192), bazata pe consonanta blf, mlf, care trebuie sa sugereze ideea de obiect flasc (bolfa, boarfe), sau de a amesteca în mod confuz (molfai). Este evidenta relatia expresiva a lui bîrfi cu boarfe; pentru corelatia "gura" si "cîrpa", cf. fleanca, fleoarta, bleanca. Numai ca o curiozitate trebuie sa amintim ca Cretu 309 considera bîrfi ca rezultat al lui brafi, •brafni, metateza a lui fabulari. Der. bîrfas, s.m. (flecar, palavragiu); bîrfeala, s.f. (bîrfa); bîrfelnic, adj. (înv., bîrfitor); bîrfitor, adj. (care bîrfeste); bîrfitura, s.f. (bîrfa); boarfe, s.f. pl. (cîrpe, haine, avut); borfai, vb. (a murdari rufele; a fura, a sterpeli); borfas, s.m. (pungas, hot); borfarie, s.f. (haine); burfa, (var. burfan) s.f. (stomac al animalelor); burfanos, adj. (burtos); burfai, vb. (a iscodi). Cf. bort.
păsări, pasarí, pasarésc, vb. IV (înv.) 1. a (se) transforma în pasare. 2. (fig.) a vorbi fara înteles.
bleau, bleáu s.m. invar. – Strop, pic; indica minimum ce se poate exprima (pentru a întari, prin absenta, ideea de liniste). Creatie expresiva (Iordan, BF, II, 181); coincide cu bg. ble, bljach (DAR). – Der. bleau, s.m. (animal cu urechile cazute); bleaha (var. blehauca), s.f. (scroafa cu urechile cazute); blehai (var. blehoti, bleheti), vb. (a latra), prin intermediul unei asocieri curente între notiunea de "gura" si cea de "cîrpa", cf. bleanca, fleanca, fleoarta etc; bleasca, s.f. (palma, lovitura; zgomot produs de caderea unui obiect moale si umed), cf. fleasca; bleasc, s.n. (respiratie, rasuflare; bale, saliva), al carui ultim sens este din sl. blĕšku "stralucire, bale", dupa DAR (explicatie ce pare gresita, caci acest sens nu apare în sl., cf. Iordan, BF, II, 183); blesti, vb. (a slobozi un cuvînt, a deschide pliscul; a vorbi cu dificultate, a îngaima); coincide, probabil datorita aceleiasi surse expresive, cu bg. mlaštja "a mesteca, a molfai"; blescai, vb. (a murdari cu pamînt, a noroi), cf. plescai; bleocai, vb. (a bîrfi, a susoti); bleoci, vb. (a vorbi, a latra); bl(e)osticai, vb. (a merge cu greu printr-o mlastina). Aceste cuvinte nu sînt în mod necesar der. directi de la bleau, însa par a ilustra aceeasi intentie expresiva. Cf. bleanda, bleg, bleot.
bleot, bleót (bleoáta), adj. – Tont, tîmp. Creatie expresiva, cf. bleanda, bleau, bleg (Iordan, BF, II, 182). Este putin probabila der. din germ. blöd, sugerata de DAR. – Der. bl(e)otocari, vb. (a clefai, a strivi, a zdrobi; a vorbi fara sir) se foloseste în Mold., si corespunde lui a blociori, în Trans. si lui a blosticai, în Mold.; blotocareala, s.f. (vorbire de neînteles); blotor, s.m. (prost).
blestema, blestemá (-m, -át), vb. – 1. A huli, a ocarî. – 2. (Refl.) A face juramînt, a se jura. – 3. A vorbi de rau, a ponegri, a defaima. – Var. blastama, blastema. Mr. blastim, megl. bl’astim. Lat. •blastēmāre, der. de la blasphemāre (Puscariu 205; Meyer, Alb. St., IV, 27; REW 1155; Candrea-Dens., 162; DAR); cf. sp. lastimar, care atesta existenta formei lat. vulg., cu t în loc de f; v. si it. biasimare, fr. blâmer. Der. blestem, s.n. (blestemare, afurisire), care pare a fi un der. postverbal, dar pe care Pascu, I, 52, îl considera un der. de la lat. •blastemium (în loc de blasphemium); blestemat, adj. (ticalos, afurisit; bandit; potlogar); blestematesc, adj. (infam); blestemateste, adv. (înv., în chip mizerabil); blestemati, vb. (a ajunge rau); blestematie, s.f. (actiune reprobabila, în general).
pâsâi, pâsâí, pấsâi si pâsâiésc, vb. IV (reg.) 1. a chema, a striga pisica. 2. a emite un zgomot suierator si surd; a fâsâi. 3. a vorbi peltic. 4. a sufla cu presiune aerul printre buzele întredeschise. 5. (despre foc) a mocni. 6. (despre frunze) a fâsâi.
pichirisi, pichirisí2, pichirisésc, vb. IV (reg.) 1. a chema puii la mâncare. 2. a vorbi repede, neînteles, cu cuvinte necunoscute ascultatorilor.
pildi, pildí, pildésc, vb. IV (înv.) a spune ceva pe ocolite, a vorbi în pilde, a spune pilde; a pildui.
pioci, piocí, piocésc, vb. IV (reg.) 1. (despre pasari si puii lor) a piui. 2. (despre oameni) a vorbi cu voce subtire, pitigaiata; a pioncai, a pioncani. 3. a vorbi încet, slab, stins, a pioncani.
pioncăi, pioncaí, pióncai si pioncaiésc, vb. IV (reg.) 1. (despre curci) a pioncani. 2. (despre oameni) a vorbi cu voce cu subtire, pitigaiala. 3. a vorbi încet, slab, stins, a pioci. 4. a slabi, a se topi (de boala sau batrânete); a deveni moale, fara putere. 5. a merge, a se deplasa greu. 6. a nu mai vedea bine. 7. a (se) mocosi, a (se) mocai.
pioncăni, pioncaní, pióncan si pioncanésc, vb. IV (reg.) 1. (despre curci) a scoate strigatul caracteristic speciei; a pioncai. 2. a vorbi cu voce subtire, pitigaiata; a pioncai. 3. a vorbi încet, slab, stins; a pioncai, a pioci. 4. a slabi, a se topi (de boala sau de batrânete); a deveni moale, fara putere. 5. a merge, a se deplasa greu, a (se) pioncai. 6. a nu mai vedea bine. 7. a se mocosi, a se mocai.
piscui, piscuí, pers. 3 sg. piscuiéste, vb. IV (reg.) 1. (reg.; despre pasari sau despre puii lor) a ciripi, a piui. 2. (fig.; reg.; despre oameni) a vorbi cu voce subtire. 3. (reg.; despre broaste) a oracai. 4. (reg.) a cânta din fluier. 5. (reg.; refl.; despre mamaliga) a rasufla.
boci, bocí (bocésc, bocít), vb. – 1. A se plînge, a se jelui. – 2. A cînta bocete la înmormîntare. Lat. •vōcῑre, care pare a fi o confuzie a lui vōcem cu vāgῑre; cf. •vōceāre, de unde it. bociare "a publica", gal. abujar "a zapaci cu strigate", port. bocear "a vorbi, a striga" (Parodi, Rom., XVII, 52). Schimbarea de conj. ar putea fi tîrzie, si datorata conjug. sale incoative. Dupa Puscariu 208 si DAR, ar deriva direct din boace, forma locala a lui voce, astazi pe cale de disparitie; însa acesta ipoteza pare mai putin credibila,daca se iau în vedere redusa raspîndire si vitalitate a lui boace, si absenta formei corespunzatoare a voci. Der. boceala, s.f. (plînset, lamentatie); bocet, s.n. (plîns zbuciumat, vaiet; cîntare de mort, lamentatie improvizata), der. de la vb., ca plînset, rîset, strigat, tipat de la vb. respective (Giuglea, Concordances, 19, propune un lat. •vōcĭtum, care nu pare indispensabil); bocitor, adj. (care boceste); bocitoare, s.f. (femeie care se îndeletniceste cu bocitul la înmormîntari). Din rom. provine sb. bočitise "a certa" (Cihac, I, 26).
lalopatie, LALOPATÍE s.f. Tulburare a vorbirii. [Gen. -iei. / < fr. lalopathie, cf. gr. lalein – a vorbi, pathos – suferinta].
bolborosi, bolborosí (bolborosésc, bolborosít), vb. – 1. A vorbi nedeslusit, a bîigui, a îngaima. – 2. A gîlgîi. – 3. (Despre curcani) A croncani. – Var. borborosi, bolborai, bolbora. Creatie expresiva, bazata pe consonanta b-l-b (cf. bîlbîi, boblet) si pe ritmul ternar, cf. bîc. Bol-bol apare ca imitatie a croncanitului curcanului. Aceeasi consonanta intervine la ngr. βορ-βορίζω "a gîlgîi", alb. belbërë "a bîigui", sb. brbositi, brboriti "a vorbi repezit", rus. balabolitĭ "a vorbi fara sir" (cf. Berneker 69). Din rom pare a proveni rut. borborosy "bodoganeala". Der. bolboroseala, s.f. (zgomot facut de ceva care bolboroseste; gîlgîiala); bolborositor, adj. (care bolboroseste); bolborositura, s.f. (bolboroseala).
logonevroză, LOGONEVRÓZĂ s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii de natura nervoasa. [< fr. logonévrose].
logopedie, LOGOPEDÍE s.f. (Med.) Disciplina care studiaza posibilitatile de înlaturare a tulburarilor în dezvoltarea vorbirii. [Gen. -iei. / < fr. logopédie, cf. gr. logos – vorba, paideia – educare].
mandat, MANDÁT s.n. 1. Împuternicire data cuiva de catre o persoana sau de catre o autoritate de a vorbi sau de a lucra în numele sau. ♢ Teritoriu sub mandat = forma de administrare a fostelor colonii încredintate dupa primul razboi mondial spre administrare altor state. 2. Ordonanta judecatoreasca prin care o persoana este chemata în fata justitiei sau este încarcerata. ♢ Mandat de arestare = ordin dat de o autoritate judiciara prin care se dispune arestarea cuiva; mandat de aducere = ordin prin care se dispune aducerea (cu forta) în fata unei instante a unui martor (într-o pricina penala). 3. Ordin de plata dat de un deponent de fonduri depozitarului sau. ♢ Mandat postal = formular-tip pentru expedierea banilor prin posta. [Cf. fr. mandat, it. mandato, lat. mandatum, germ. Mandat].
poleac, poleác, -a, poléci, -ce, adj., s.m. si f. (înv. si reg.) 1. polon, polonez, lesesc. 2. (s.f.) limba poloneza. 3. (s.m si f.) persoana de origine polonez, polon. 4. (s.f.; în forma: polaca) dans de origine poloneza; polca. 5. (s.m. si f.; reg.) persoana care are un defect la vorbire. 6. (s.m. si f.) persoana scoasa din evidenta militara; reformat.
polfăi, polfaí, polfaiésc, vb. IV (reg.) 1. a mânca lacom si cu zgomot; a clefai. 2. a molfai, a morfoli (a mesteca încet si cu greutate un aliment). 3. a vorbi încet si nedeslusit.
polomoti, polomotí, polomotésc, vb. IV (reg.) a vorbi fara sir (mai ales în timpul somnului).
propăni, propaní, propanésc, vb. IV (reg.) 1. a însela, a amagi. 2. (refl.) a vorbi în taina, a complota.
potrăcăli, potracalí, potracalésc, vb. IV (reg.) 1. a vorbi întruna despre lucruri fara importanta. 2. (în forma: potrocoli) a ocoli adevarul.
povogări, povogarí, povogarésc, vb. IV (reg.) a vorbi de rau.
brodi, brodí (-désc, -ít), vb. 1. (Înv.) a balaci. – 2. A vorbi aiurea, a spune prapastii. – 3. A nimeri, a potrivi, a ajunge la tinta. Sl. broditi, al carui sens de baza este "a tranzita, a trece prin vad" (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac, II, 29; DAR), cf. brod, de asemenea, sb. broditi "a trece prin vad", slov. broditi "a hoinari" si breditĭ "a da gres". Sensul fundamental din rom., "a nimeri" se explica în DAR prin ideea intermediara de "a ajunge la timp pentru a se urca pe ponton, a nimeri momentul"; dar aceasta înseamna sa se derive un sens primar de la o acceptie secundara si tîrzie. A brodi trebuie sa fi însemnat mai întîi "a gasi vadul" sau "a afla drumul", cf. bg. izbroždanĭa "a afla, a descoperi". Der. brodeala, s.f. (întîmplare, hazard); brudiu (var. înv. brodiu, brodiv), adj. (aiurit, zapacit, nesabuit, bezmetic), legat direct de acceptia 2; brudnic, adj. (zapacit). Este gresita opinia lui Loewe 70, care îl leaga pe brudiu de lat. brutus.
raftă, ráfta s.f. (reg.) parte de contributie, cota; (în expr.) a fi rafta = a se achita, a fi chit; a spune rafta = a spune adevarul, a vorbi drept.
monofazie, MONOFAZÍE s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii în care bolnavul repeta un singur cuvânt sau o singura propozitie. [Gen. -iei. / cf. gr. monos – unic, phasis – vorbire].
monologa, MONOLOGÁ vb. I. intr. A vorbi de unul singur. [Cf. fr. monologuer].
zgänd, ZGÄNDÃRI, vb. A irita pe cineva sau ceva. Ex. 1. A nu lãsa o ranã sã se vindece, a o scãrpina, rupe, etc, a o zgândãri. 2. A întreprindre o actiune sau a vorbi cuiva spre a-l irita sau a-i rãni amorul-propriu.
scârmoci, scârmocí, scârmocésc, vb. IV (reg.) 1. a scormoni, a scotoci. 2. (refl.) a se nelinisti, a se agita. 3. (refl.) a se rasuci, a se zvârcoli, a se contorsiona, a se încovriga (de durere). 4. (refl.) a se hârjoni. 5. (fig.) a vorbi ce nu trebuie.
sfinţitate, sfintitáte s.f. (înv.; art; urmat de un adj. posesiv sau de un pronume personal, termen de reverenta folosit pentru a vorbi cu sau despre un cleric) sfintia.
oral, ORÁL, -Ă adj. 1. Transmis prin viu grai, verbal; din gura în gura. ♦ (si s.n.; despre examene, probe) Care se face verbal; care caracterizeaza limba vorbita, vorbirea. ♦ Stil oral = maniera de exprimare scrisa care imita exprimarea prin viu grai. 2. Sunet oral = sunet la pronuntarea caruia aerul trece numai prin gura. 3. Care se administreaza pe cale bucala. [< fr. oral, it. orale, cf. lat. os, oris – gura].
cardi, cardí (-désc, -ít), vb. – 1. A bate, a lovi. – 2. A fura, a sterpeli. Cuvînt argotic, cu siguranta de origine tig. Graur 133 îl explica prin tig. kar- "a pronunta", contaminat cu a mardi; ceea ce presupune un sens "a vorbi" atestat de Graur si Juilland 160, dar contestat de Vasiliu, GS, VII, 108, si pe care, la rîndul nostru, nu îl cunoastem. Chiar si asa, semantismul prezinta dificultati. Mai probabil provine din tig. ker- "a da", prin intermediul formei kardem. – Der. cardeala, s.f. (bataie); carditor, s.m. (informator). Cf. de asemenea, în sustinerea etimonului kar-, Graur, BL, VI, 198 si V, 223.
caţa, cáta interj. – Imita strigatul cotofenei, si prin extensie, orice cuvînt sau mod de a vorbi strident sau îndaratnic. Creatie expresiva, cf. numele acestei pasari, cotofana si clanta; pentru compunere, cf. •chit, hat, cutu. Se foloseste adesea cu reduplicare. – Der. catai, vb. (a striga cotofana; a sta la taifas); cîta, s.f. (bibilica); cata, s.f. (persoana care vorbeste mult, moara-stricata; persoana bîrfitoare; zdreanta, cîrpa; Arg. procuror; bîta cu cîrlig folosita de ciobani). Pentru trecerea semantica de la ideea de "bîrfa" la "cîrlig", cf. clanta, clont, cioc. Totusi se considera în general ca avînd sensul de bîta, cata este cuvînt diferit, der. de la acata (Puscariu 7; REW 1662; DAR); der. în sens contrar pare mai probabila. Cataon, s.m. (porecla data grecilor), este un der. de la cata "gaita" cu suf. expresiv -un, cf. gargaun (dupa Philippide, Viata rom., V (1907), 38; Bogrea, Dacor., I, 552; Gáldi 160, din ngr. ϰάτσα "capra"); der. cataoni, vb. (a greciza). Din rom. provine rut. kaca "bîta" (Candrea, Elementele, 403).
spârdăi, spârdaí, spârdai si spârdaiésc, vb. IV (reg.) a face galagie; a vorbi mult si fara rost.
palilalie, PALILALÍE s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii care consta în repetarea involuntara a unor propozitii sau cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. palilalie, cf. gr. palin – din nou, lalein – a vorbi].
artă, arta de miscare – initiata de Rudolf Steiner la începutul secolului 20 – care încearca sa faca vorbirea si muzica vizibila
paralalie, PARALALÍE s.f. Tulburare a vorbirii, constând în dificultatea de a gasi cuvântul potrivit. [Gen. -iei. / < fr. paralalie, cf. gr. para – lânga, lalein – a vorbi].
ceangău, ceangắu (ceangắi), s.m. – Maghiar care apartine unui grup de colonisti stabilit în centrul Moldovei înainte de sec. XV. Mag. csángó "care suna prost" (Cihac, II, 488; Seineanu, Semasiol., 171; A. Banciu, Ţara Bîrsei, II, 42). Numele se explica prin felul lor de a vorbi, cu greseli.
perora, PERORÁ vb. I. intr. A vorbi îndelung si cu emfaza. [< fr. pérorer, it., lat. perorare].
abhaz, ABHÁZ, -Ă [< rus.] s.m. si f., adj. 1. s.m. si f., adj. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca natiune pe teritoriul Abhaziei. ♦ Persoana care apartine acestui popor sau este originara din Abhazia. 2. adj. Care apartine Abhaziei sau care se refera la abhazi (1). ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de abhazi. Sursa: Dictionar Enciclopedic, vol. I, A-C, 1993.
politeţe, POLITÉŢE s.f. Fel de a se purta, de a vorbi în societate, potrivit cerintelor buneicuviinte; amabilitate. [Var. politeta s.f. / < it. politezza, cf. fr. politesse].
şipăi, sipaí, sipaiésc, vb. IV (reg.) a vorbi în soapta.
prezent, PREZÉNT, -Ă adj. Care este în locul unde se afla vorbitorul, care este de fata. ♦ Care exista în timpul de fata; contemporan. // s.n. 1. Timpul prezent, actual; situatia actuala. 2. Timp care arata ca actiunea unui verb se desfasoara în momentul de fata. ♦ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, folosit uneori în naratiuni. [< fr. présent, it. presente, lat. praesens].
şondroli, sondrolí, sondrolésc, vb. IV (reg.) 1. a vorbi încet, domol; a sta la taifas. 2. a cicali.
şondromăni, sondromaní, sondromanésc, vb. IV (reg.) 1. a vorbi încet; a sta la taifas. 2. (refl.) a se certa, a se ciondani.
şorţ, sort, sorturi, s.n. (reg.) 1. reputatie proasta. 2. (în loc vb.) a face sort = a defaima, a vorbi de rau.
ştiolfăi, stiolfaí, stiólfai si stiolfaiésc, vb. IV (reg.) 1. a pasi anevoie, plescaind, prin noroi sau prin apa; a (se) uda, a (se) murdari de noroi. 2. a molfai. 3. a vorbi, a spune ceva anevoie, nedeslusit. 4. a deveni stirb.
tălăpăni, talapaní, talapanésc, vb. IV (reg.) 1. a merge greu, apasat. 2. a vorbi vrute si nevrute, a trancani.
receptor, RECEPTÓR, -OÁRE adj. Care recepteaza, care primeste (o actiune mecanica, un curent etc.). // s.n. Sistem tehnic care primeste o anumita forma de energie pentru a o transforma în alta. ♦ Receptor telefonic = aparat care transforma oscilatiile electromagnetice dintr-un circuit electric în oscilatii acustice; (p. ext.) piesa care serveste pentru a asculta si a vorbi la telefon. // s.m. Organ de simt la nivelul caruia se realizeaza transformarea energiei excitantului exterior în energie nervoasa. [Cf. fr. récepteur].
tocăi, tocaí, tocaiésc, vb. IV (reg.) 1. a vorbi fara rost; a divulga. 2. a bate, a ciocani la usa.
tocăla, tocalá, tocaléz, vb. I (reg.) a vorbi mult, fara rost, a flecari.
darul, darul de a vorbi mult
replică, RÉPLICĂ s.f. 1. Raspuns (la un alt raspuns); raspuns la ceea ce s-a spus sau s-a scris. ♦ Ceea ce are de spus un actor dupa ce interlocutorul sau a terminat de vorbit. ♦ Fara replica = definitiv; a vorbi în replici = a raspunde în cursul unor dezbateri, combatând afirmatiile si atacurile partii adverse. ♦ (Jur.) Concluzii opuse de reclamant celor formulate de pârât. ♦ Raspuns dat de o voce sau de un instrument într-un duet, într-un tertet etc. 2. Copie a unui original executata de autor. 3. Mulaj al unui corp obtinut prin depunerea pe suprafata acestuia a unei pelicule maleabile, care apoi se desprinde. [Pl. -ci, -ce. / < fr. réplique, it. replica].
retoric, RETÓRIC, -Ă adj. De retor; de retorica. ♦ (Peior.; despre stilul, felul de a vorbi al cuiva) Afectat, emfatic. [Cf. lat. rhetoricus, it. retorico].
rotaciza, ROTACIZÁ vb. I. intr., refl. A manifesta fenomenul rotacismului; a vorbi cu rotacisme. [< fr. rhotaciser].
scanda, SCANDÁ vb. I. tr. A marca masura versurilor grecesti sau latinesti, descompunându-le în unitatile lor metrice sau silabice; a recita respectând valoarea silabelor. ♦ A vorbi sau a recita accentuând fiecare cuvânt, fiecare silaba etc. ♦ (Muz.) A citi o fraza muzicala, punând accentul pe timpii tari. [< fr. scander, cf. lat. scandere – a urca].
scandare, SCANDÁRE s.f. 1. Actiunea de a scanda. 2. Tulburare functionala a vorbirii, care consta în disocierea cuvintelor în silabe. [< scanda].
cînta, cîntá (cântát, át), vb. – 1. A emite cu vocea un sir de sunete muzicale. – 2. A interpreta o melodie la un instrument muzical. – 3. (Despre pasari) A scoate sunete placute la auz. – 4. A se exprima poetic, a descrie, a povesti ceva în versuri. – 5. A boci, a jeli un mort. – 6. A sîcîi, a pisa, a repeta pîna la satietate. – 7. (Fam.) A vorbi ,a spune, a recita. – 8. (Arg.) A spune, a marturisi, a ciripi. – 9. (Arg.) A denunta. – 10. (Arg.) A însela. – Mr. cîntu, megl. cǫnt, istr. cant. Lat. cantāre (Puscariu 372; Candrea-Dens., 353; REW 1611; DAR); cf. it. cantare, prov., cat., sp., port. cantar, fr. chanter, alb. këntoń (Meyer 187). Cf. cîntec, descînta. Der. cînt, s.n. (cîntec; diviziune a unui poem), postverbal format pe baza it. canto, fr. chant (Puscariu 371 l-a considerat reprezentant direct al lat. cantus; se pare însa ca nu a fost niciodata popular, chiar daca exista în megl. cǫntu); cîntare, s.f. (cînt, cîntec; cînt, diviziune a unui poem; cînt religios); cîntaret, s.m. (artist care cînta; pasare cîntatoare; cantor, dascal; poet); cîntat, s.n. (actiunea de a cînta; cîntec); cîntator, adj. si s. (care cînta; cîntaret; pasare care cînta); cîntatoare, s.f. (Arg., gura). Der. neol. cantabil, adj., din it. cantabile; cantata, s.f., din it. cantata; canto, s.m., din it. canto; cantor, s.m., din lat. cantor (sec. XVIII); cantoneta, s.f. (monolog comic, total sau partial în versuri; cîntec, romanta), it. canzonetta; cantonetist, s.m.; încînta, vb., format pe baza fr. enchanter (Puscariu 822 si DAR si Candrea-Dens., 355, îl deriva direct din lat. ῑncantāre); dar nu este cuvînt popular, cu toate ca exista mr. ncantare, ci pare creatie a scriitorilor romantici; încîntator, adj.; încîntec, s.n. (farmec), cuvînt creat artificial de Odobescu.
silepsă, SILÉPSĂ s.f. Constructie sintactica în care acordul se face potrivit ideii care predomina în mintea vorbitorului si nu conform regulilor gramaticale; sineza; (p. ext.) figura de stil în care un cuvânt este luat atât în întelesul lui propriu, cât si în cel figurat. [< fr. syllepse, cf. lat., gr. syllepsis].
cîr, cîr interj. – Imita croncanitul ciorii; uneori se spune si despre closca. Datorita confuziei populare între cioara si tigan (cf. cioara), se aplica si acestora din urma. – Der. gîr (cu toti der.). Creatie expresiva, cf. cîrc, hîr, mîr. – Der. cîr-mîr, interj. (sugereaza ideea unei dispute sau a unei discutii în contradictoriu); cîra, s.f. (insistenta suparatoare, bataie la cap, pisalogeala); cîrîi, vb. (a croncani; a vorbi un tigan; a vorbi împleticit; a vorbi în argou; a striga pentru a speria o pasare sau un tigan; a deranja, a importuna; Arg., a fura); cîrîiala, s.f. (sunetul anumitor pasari; Arg., cearta, harta, scandal); cîrîit, s.m. (Arg., batrîn afon); cîrîit, s.n. (croncanit de pasare, cotcodaceala; galagie, larma, zarva); cîrîitoare, s.f. (morisca, jucarie de copii; sperietoare; tigan); cîrîitor, s.m. (Arg., hot, borfas); cîrîitura, s.f. (cotcodaceala, cîrîit). Cihac, II, 40, reduce vb. cîrîi la sl. (sb., ceh. krakati).
clefăi, clefaí (-aésc, -ít), vb. – 1. A mînca facînd zgomot. – 2. A vorbi poticnit. – Var. clefeti. Creatie expresiva, care coincide cu lat. vulg. clefare (H. Mihaescu, BF, III, 23), slov. klafati, germ. klaffen (Cihac, II, 61 si Conev 56 propun un etimon sl.). – Der. clefait, s.n. (zgomot produs cînd se manînca urît); clefetitor, adj. (persoana care manînca cu greu).
stenodactilografie, STENODACTILOGRAFÍE s.f. Înregistrare a vorbirii cuiva cu ajutorul stenografiei, urmata de transpunerea în scriere curenta cu ajutorul masinii de scris. [Gen. -iei. / < fr. sténodactylographie].
stenografie, STENOGRAFÍE s.f. Sistem de scriere rapida realizat cu ajutorul unor semne conventionale care permit înregistrarea vorbirii în ritmul ei obisnuit; tahigrafie. [Gen. -iei. / < fr. sténographie, engl. stenography, cf. gr. stenos – strâns, graphein – a scrie].
subînţeles, SUBÎNŢELÉS, -EÁSĂ adj. Care reiese sau se întelege de la sine. // s.n. A vorbi cu subînteles = a face anumite aluzii. [Pl. -uri. / < subîntelege, dupa fr. sous-entendu].
şuşoti, SUSOTÍ vb. IV. intr. 1. A vorbi încet, în soapta; a sopti la ureche. 2. (Despre ape) A produce un zgomot lin si uniform. [Var. sosoti vb. IV. / < fr. chuchoter].
tahilalie, TAHILALÍE s.f. (Med.) Vorbire precipitata, cu debit mare de cuvinte. [Gen. -iei. / < fr. tachylalie, cf. gr. tachys – rapid, lalein – a vorbi].
corcodan, corcodán (-ni), s.m. – 1. Paun. – 2. Fumarita (Fumaria officinalis). Formatie expresiva, care urmareste sa imite zgomotul facut de paun, cf. colcai, cîrcîi, cîrcni. Pentru legatura semantica între paun si fumarita, cf. alt nume al plantei, iarba-de-curca. Apartin aceleiasi familii expresive cîteva cuvinte a caror legatura pare evidenta, fara însa a fi si intentia imitativa: corcodina, s.f. (curca); corcoata, s.f. (femeie stricata; cîrpa), care pare a reproduce semantismul sp. pava, fr. poule sau cocotte (daca aceasta ipoteza este justa, este interesant de observat evolutia de la "prostituata" la "cîrpa", care apare în sens invers într-un mare numar de cuvinte, cf. buleandra); corcodi, vb. (a împodobi, a dichisi); corcodel, s.m. (cufundar, Gallinula chloropus; nume dat mai multor pasari de apa care obisnuiesc sa se scufunde: Podiceps cristatus, Podiceps rubricollis, Colymbus arcticus, etc.), al caror nume pare a imita clipocitul apei la scufundare, cf. colcai (întrucît este porecla foarte curenta la tigani, s-a considerat de origine tig.; dupa Scriban, din alb. korkodhilj "crocodil"; ambele ipoteze sînt neverosimile); corchezi, vb. (a stîlci, a vorbi stricat o limba; a face ceva de mîntuiala), pe care DAR încearca sa-l reduca la mag. kurkázni "a iscodi" sau a corci "a degenera" (dupa Scriban, din mag. korcsosni); corcodus (var. curcudus, curcudel, corcodel, culdus, toltus), s.m. (varietate de prun, Prunus cerasifera), al carui nume se poate explica prin obiceiul foarte generalizat de a face din fructele sale un fel de ciorba deasa (cf. chisalita), si prin zgomotul produs de fructe la fierbere, cf. corcofeala; corcoduse, s.f. (varietate de pruna); corcofeala, s.f. (pasat, terci; bolboroseala); corcoli (var. corconi, corcosi), vb. (a bolborosi; a tîndali; a rasfata, a lingusi), al carui ultim sens pare a rezulta dintr-o confuzie cu cocoli (pentru originea onomatopeica a acestui cuvînt, cf. Philippide, II, 708); corcos, adj. (verde, crud, necopt, acru).
telefona, TELEFONÁ vb. I. intr., tr. A vorbi la telefon cu cineva; a da un telefon cuiva; a chema la telefon. [< fr. téléphoner].
cresta, crestá (crestéz, crestát), vb. – 1. A taia. – 2. A face o incizie. – 3. A face o crestatura. – Var. încresta. Lat. castrāre "a castra"; este dublet de la castra, vb. neol. din sec. XIX. Pentru semantism, cf. abruz. castrá "a taia tulpina principala a unui copac", calabr. ncastra "canal de irigatie", ncrastatura "gardina de butoi". Pentru vocalism, cf. rapidus › repede. – Se considera în general ca este vorba de un der. intern de la creasta (Tiktin; Candrea); însa explicatia semantica este evident insuficienta. Este sigur, totusi, ca în imaginatia vorbitorului de rom., cele doua cuvinte s-au amestecat cf. creasta 8. Dupa Scriban, ar trebui pornit de la rus., rut. krestitĭ "a face semnul crucii", cuvînt care de asemenea pare a fi încrucisat cu vb. rom. (› rom. încresta, vb. "a marca facînd o cruce"). Der. crestat, adj. (taiat, cioplit, gravat); crestata, sf. (roata zimtata; pîine uscata, de forma triunghiulara sau ca o cruce, care se da de obicei de pomana), în al carui al doilea sens este evidenta încrucisarea cu sl. krestati "a face o cruce"; crestatel, s.n. (unealta a olarului cu care modeleaza marginea vaselor); crestatura, s.f. (deschizatura; crapatura; taietura; semn; cioplire); crestez, s.n. (mai pentru amestecat brînza); cresteaza, s.f. (deschizatura, crapatura).
cuvînt, cuvînt (cuvínte), s.n. – 1. Termen, vorba. – 2. Vorbit, taifas. – 3. (Înv.) Discurs. – 4. Verb, învatatura a religiei. – 5. (Înv.) Stire, veste, noutate. – 6. Proverb, zicala. – 7. Ordin, dispozitie. – 8. Fagaduinta, promisiune, siguranta. – 9. (Înv.) Raspuns, lamurire. – 10. (Înv.) Disputa, controversa. – 11. Ratiune, motiv, cauza, pricina. – Mr. (cuvenda), istr. cuvint. Lat. conventum "reuniune" (Puscariu 478; REW 2194; DAR; Philippide, II, 638; Densusianu, GS, II, 15). Cuvîntul exista în celelalte limbi romanice cu un semantism foarte diferit; pentru sensul rom., cf. si alb. kuvënt "conversatie", ngr. ϰουβέντα "conversatie" ca si ngr. ὁμιλία "reuniune" si "conversatie", sl. sŭborŭ "reuniune" si sb. zbor "conversatie" etc. Aceasta coincidenta îi determina pe unii filologi sa explice semantismul romanic printr-un fond comun balcanic, cf. Berneker 52 si Sanfeld 34. În rom. este cuvînt general folosit, si imaginea pe care o da ALR, I, 28, asupra folosirii sale este extrem de deficienta. Der. cuvînta (istr. cuvîntu), vb. (a vorbi, a grai, a spune; a sta la taifas, a conversa; a tine un discurs; a declara), pe care Puscariu 480 si DAR îl considera a proveni direct din lat. conventāre, cf. alb. kuvendoń, ngr. ϰουβεντιάζω; cuvîntator, adj. (care vorbeste, care poate vorbi; rational; chibzuit); necuvîntator, adj. (fara grai, care nu poate vorbi; fara ratiune, animalic); cuvîntaret, adj. (înv., rational, înzestrat cu ratiune); cuvîntatorie, s.f. (înv., elocinta); cuvintelnic, s.n. (înv., dictionar, glosar); precuvîntare, s.f. (prefata), înv., formatie literara pe baza sl. prĕdŭslovije (Candrea). Cf. binecuvîntare.
daiboj, daibój adv. – În expresia pe daiboj "gratis". Bg., rus. daj bože "deie Domnul" (Iordan, BF, IV, 170), cf. sb. dabogme "gratis". Cuvînt argotic. – Der. daiboji, vb. (a vorbi aiurea, a bate cîmpii); daibojeala, s.f. (vorbe fara rost).
deraia, deraiá (deraiéz, deraiát), vb. – 1. Despre mijloacele de transport, a sari de pe sine. – 2. A vorbi aiurea, a bate cîmpii. Fr. dérailler. – Der. deraiere, s.f.
des, des- – Pref. care intra în compunerea a numeroase cuvinte de orice provenienta (lat. desface; sl. despagubi; fr. descentraliza; etc.) pentru a indica o actiune contrarie celei indicate de cuvîntul primitiv. Lat. dĭs-, cf. it. dis-, fr. dés-, sp. des-. Pref. verbal, înca activ. Nu se mentioneaza în continuare decît cuvintele la care este de presupus ca respectiva compunere cu dis- este anterioara rom.; în celelalte cazuri, cf. cuvîntul de baza. Modern se scrie dez- înainte de b, d, l, m, n, r, v. Utilitatea acestei inovatii pare discutabila, iar diferenta de pronuntare a pref., de ex., în descompunere si în desbate, este de nesesizat pentru majoritatea vorbitorilor rom. Este evident, pe de alta parte, ca timbrul Z nu este propriu cons. în discutie, ci introdus de cea urmatoare, si ca grafii ca dezlipi sau dezvoltat nu sînt transcrieri mai fidele decît deslipi sau desvoltat.
divan, diván (-nuri), s.n. – 1. Canapea, pat turcesc. – 2. Consiliu, sfat. Mr. divane. Tc. divan (Roesler 591; Seineanu, II, 158; Lokotsch 526), din arab. diwān › sp. aduana (Egiulaz 61); cf. ngr. διβάνι, ντβάνι, bg., sb. divan, fr. divan, sp. diván. În Principate, la începutul sec. XIX, divanul cuprindea: a) Divanul judecatoresc, tribunal civil si contencios; b) Al doilea Departament, pentru cauze mai putin însemnate; c) Departamentul Trebilor straine, Afacerile Externe; d) Departamentul Afacerilor criminale, tribunal criminal. Der. divani, vb. (Trans., Banat, a vorbi, a sta la taifas; a se sfatui), din sb. divaniti; divanist, adj. (care apartine divanului); divanit, adj. (propriu tribunalului). Comp. divan-ceaus, s.m. (stafeta divanului); divan-chiatip, s.m. (copistul divanului); divan-efendi, s.m. (secretarul divanului); divan-sarai, s.n. (palatul divanului), din tc.
drug, drug (-gi), s.m. – 1. Par, bîta, bara. – 2. Loitre de car. – 3. Bîrna în general. – 4. Stiulete de porumb. – Var. (Mold.) druc. Sl. drǫgŭ, probabil prin intermediul v. sb. si sb. drug (Cihac, II, 102; Skok 68), cf. drîng, var. din rut. druk. – Der. druga, s.f. (bat; fus; fir tors; stiulete de porumb), cf. sb. druga, bg. deruga (› mr., megl. drugà, ngr. δροῦγα, alb. drugë); dîrg, s.m. (ciocan de lemn folosit de zidari); drughineata, s.f. (Mold., bat); drugalau, s.m. (Munt., stiulete); drugaleata, s.f. (fus); drughineata, s.f. (Mold., bat, par); dragare, s.f. (grinda principala); îndruga, vb. (a tese urzeala; a tese gros; a vorbi prea mult, a palavragi); îndrugatura, s.f. (cantitate de lîna toarsa).
face, fáce (fác, facút), vb. – 1. A înfaptui, a produce. – 2. A crea, a izvori. – 3. A da forma. – 4. A construi, a dura, a edifica. – 5. A plasmui, a imagine, a scrie, a picta. – 6. A naste, a da viata, a aduce pe lume. – 7. A rodi, a da roade. – 8. A produce, a provoca. – 9. A transforma, a preface, a deveni. – 10. A însuma, a valora. – 11. A petrece, a parcurge un interval de timp. – 12. A savîrsi, a faptui, a comite. – 13. A executa, a practica, a exercita. – 14. A se ocupa cu ceva. – 15. A se afla, a se gasi. – 16. A pregati, a aranja. – 17. A curata. – 18. A întocmi, a elabora. – 19. A aprinde. – 20. A gati, a pregati. – 21. A împarti cartile de joc. – 22. A proceda, a se comporta. – 23. A se descurca. – 24. A stabili, a introduce. – 25. A tine, a efectua, a organiza. – 26. A vorbi, a rosti. – 27. A vraji, a fermeca. – 28. A pricinui, a cauza. – 29. A se îndrepta, a o lua spre. – 30. (Refl.) A deveni, a ajunge. – 31. (Refl.) A se preface, a se preschimba. – 32. A se produce, a se ivi. – 33. (Refl.) A creste, a se forma. – 34. (Refl.) A se arata. – 35. (Refl.) A parea, a da impresia. – 36. (Refl.) A se abate, a se îndeparta. – 37. (Refl.) Cu prep. pe, a dobîndi, a capata. – 38. (Refl., impersonal) Merita, se cuvine, se cade. – 39. (Refl. cu dat.) A-si cauta: îsi facea de lucru pe lînga vatra (Rebreanu). – 40. (Cu pron. dat. si acuz.) A i-o plati cuiva, a se razbuna: eram în adevar hotarîta sa i-o fac (Bassarabescu). – 41. (Imperativ) Du-te, mergi; exprima un imperativ atenuat: pîna una alta, fa de te spala (Galaction). – Mr. fac, fapta, fatire; megl. fac, fat, istr. facu, facut. Lat. facĕre (Diez 182; Puscariu 566; Candrea-Dens., 534; REW 3128; DAR); cf. it. fare (sard. fakere), prov., fr. faire, sp. hacer, port. fazer. V. si Gust. Rudberg, Le développement de facere dans les langues romanes, Paris 1873. Sensul de "a naste, a da viata" (6) apare de asemenea în mai multe multe dialecte it. Sensul 41 este frecvent în v. it. (cf. Dante, Inferno, XVII, 93: Fa che tu m’abbracce). Der. facere, s.f. (fapt, act; actiune; înv., opera; creatie; nastere); facas, s.m. (înv., vrajitor, vraci); facator, s.m. (înv., creator, autor), der. cu suf. – ator, l-a înlocuit pe faptor si este la rîndul lui deplasat de faptuitor, pastrat numai în comp. binefacator, adj. (care face bine); raufacator, s.m. (criminal); facatura, s.f. (vraja, farmec); facut, s.n. (munca, activitate; nastere; vraja); aface, adv. (în expresia a avea aface, a avea legatura), de la inf. a face, cf. afacere; contraface, vb., reconstituit pe baza fr. contrefaire; desface, mr. disfeatire, vb. (a desface; a deschide, a destupa; a anula; a dezdoi); preface, mr. prifac, prifatire, megl. prufac, vb. (a modifica, a transforma, a reface; refl., a se transforma; refl., a simula, a se preface), dupa Puscariu 1371 reprezinta un lat. •per-facĕre (în loc de perfĭcĕre), cu ultimul sens împrumutat din rus. pritvorjati sja (mai probabil este o formatie neologica, din sec. XIX, ca prefira, pregati, etc.); prefacatorie, s.f. (simulare; ipocrizie); prefacut, adj. (transformat, ipocrit); reface, vb. (a face din nou, a restaura), formatie neol. Cf. fapt, faptura. Der. neol. factaj, s.n. (distribuire la domiciliu), din fr. factage; factice, adj. (fictiv; artificial), din fr. factice; factiune, s.f. (banda; grupare politica), din fr. faction; factios, adj. (care face parte dintr-o factiune), din lat. factiosus, prin intermediul fr. factieux; factor, s.m. (postar), din lat. factor, prin intermediul fr. facteur (se eccentueaza fáctor si factór, pentru sensul 2); factorie, s.f. (agentie), din sp. factotum, s.m., din lat., prin intermediul fr.; factura, s.f., din fr. facture; factura, vb., din fr. facturer; facturier, s.n., din fr. facturier.
mosquito, MOSQUITO CHÍ-/ s. n. limba vorbita de indigenii din Honduras si Nicaragua. (< fr. mosquito)
neoretorică, NEORETÓRICĂ s. f. curent în gândirea filozofico-lingvistica moderna care reia dintr-o perspectiva noua arta antica a vorbirii. (< fr. néorhétorique)
norvegian, NORVEGIÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Norvegia. ♢ (s. f.) limba germanica vorbita de norvegieni. (< fr. norvégien)
nubian, NUBIÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Nubia. ♢ (s. f.) limba africana vorbita de nubieni. (< fr. nubien)
olandez, OLANDÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Olanda. ♢ (s.f.) limba germanica vorbita în Olanda si în jumatatea de nord a Belgiei. (< fr. hollandais, it. olandese)
oral, ORÁL, -Ă adj. 1. care se transmite prin viu grai. ♢ (despre examene, probe; si s. n.) care se face verbal. ♢ care caracterizeaza limba vorbita, vorbirea. o stil ~ = maniera de exprimare scrisa care imita exprimarea prin viu grai. 2. sunet ~ = sunet la pronuntarea caruia aerul trece numai prin gura. 3. cavitate ~a = gura. 4. (despre medicamente) care se administreaza pe cale bucala. (< fr. oral)
ortologie, ORTOLOGÍE s. f. arta de a vorbi corect. (< fr. orthologie)
osc, ÓSC, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) dintr-o populatie antica din zona centrala a Apeninilor. ♢ s. f. limba indo-europeana vorbita de osci. (< fr. osque)
palilalie, PALILALÍE s. f. tulburare a vorbirii în repetarea involuntara a unor silabe, cuvinte sau propozitii. (< fr. palilalie)
paralalie, PARALALÍE s. f. tulburare a vorbirii constând în folosirea gresita a cuvintelor sau a silabelor. (< fr. paralalie)
paralexie, PARALEXÍE s. f. tulburare a vorbirii în citirea deformata a cuvintelor. (< fr. paralexie)
parizianism, PARIZIANÍSM s. n. atitudine, fel de a fi, de a vorbi, propriu parizienilor. (< fr. parisianisme)
partipris, PARTI PRIS [Pron.: párti pri] s. n. parere preconceputa. ♢ a vorbi cu parti pri = a face aprecieri subiective, a vorbi cu partinire. (< fr. parti pris)
perora, PERORÁ vb. intr. a vorbi mult, însufletit si cu emfaza. (< fr. pérorer, lat. perorare)
persan, PERSÁN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Persia (Iran). II. adj. care apartine Iranului. o arta ~a = arta care se caracterizeaza prin palate monumentale, decorate cu stucaturi si mozaicuri, cu caramizi smaltuite si policrome, cu alto- si basoreliefuri rupestre, prin arte decorative de o mare fantezie si o executie desavârsita, constituind o sinteza a traditiilor locale si a artei arabe; covor ~ = covor de calitate superioara (confectionat la origine în Persia). ♢ (s. f.) limba neoiraniana vorbita în Iran si Afganistan. (< fr. persan)
polabă, POLÁBĂ s. f. limba slava occidentala vorbita cândva pe cursul inferior al Elbei. (< fr. polabe)
politeţe, POLITÉŢE s. f. fel de a se purta, a vorbi în societate potrivit cerintelor bunei-cuviinte; amabilitate. (< fr. politesse)
portughez, PORTUGHÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Portugalia. ♢ (s. f.) limba romanica vorbita în Portugalia si Brazilia. (< fr. portugais)
predicaţie, PREDICÁŢIE s. f. faptul de a enunta ceva despre un anumit lucru; enunt care reflecta raportul dintre un obiect si o însusire a sa. ♢ facultatea de a comunica prin raportarea la realitate, cu mijloace lingvistice, a unor reprezentari din constiinta vorbitorului. (< fr. prédication, lat. praedicatio)
preteriţiune, PRETERIŢIÚNE s. f. figura retorica prin care se declara ca nu se va vorbi despre un lucru, amintit totusi în expunere; pretermisie, paralipsa. (< fr. prétérition, lat. praeteritio, omisiune)
protoromână, PROTOROMÂ'NĂ s. n. limba româna comuna vorbita între sec. VI si XIII în nordul si sudul Dunarii. (< proto- + româna)
provensal, PROVENSÁL, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Provence. ♢ (s. f.) limba romanica vorbita în sudul Frantei. (< fr. provensale)
quechua, QUECHUA [CHÉ-CIU-A] adj., s. m. f. (incas) din Peru si Bolivia. ♢ s. f. inv. limba amerindiana vorbita de aceasta populatie. (< sp., fr. quechua)
receptor, RECEPTÓR, -OÁRE I. adj. care recepteaza (o actiune mecanica, un curent, o unda etc.). II. s. n. 1. sistem tehnic destinat sa primeasca o anumita forma de energie pentru a o transforma în alta utilizabila. 2. aparat care transforma oscilatiile electromagnetice dintr-un circuit electric în oscilatii acustice; ansamblu, cuprinzând un amplificator, care serveste pentru a asculta si a vorbi la telefon. 3. mediu natural (râu, lac, mare) care primeste apele de evacuare. III. s. m. organ de simt la nivelul caruia se realizeaza transformarea energiei stimulului extern în influx nervos. IV. s. m. f. 1. (lingv.) persoana care primeste si decodeaza un mesaj realizat potrivit regulilor unui cod specific: interlocutor, cititor. 2. cel care primeste sânge de la un donator. (< fr. recepteur)
recitativ, RECITATÍV s. n. gen al muzicii vocal-simfonice care, prin intonatia si ritmica vorbirii, se apropie de declamatie si care, în opera, preceda sau separa ariile. (< germ. Rezitativ, fr. récitatif, it. recitativo)
retoroman, RETOROMÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care apartine unei populatii din sud-estul Elvetiei si nord-estul Italiei si din unele regiuni ale Alpilor Dolomitici. ♢ (s. f.) limba romanica vorbita de retoromani, prezentând mari deosebiri dialectale (romansa si friulana). (< fr. rhéto-roman, germ. rhetoromanisch)
roman, ROMÁN2, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) al Romei antice. II. adj. 1. din Imperiul Roman. ♢ (despre caractere tipografice) din linii perpendiculare si unghiuri drepte. o cifre ĕ = cifre prin litere sau combinatii de litere; biserica ~a = biserica catolica; catolicism. 2. limba romanica populara vorbita de vechii francezi (înainte de sec. IX). 3. arta ~a = arta dezvoltata în Roma antica si apoi în Imperiul Roman, caracterizata în arhitectura prin edificii grandioase de o mare diversitate, în sculptura cultivând cu precadere portretul puternic individualizat, iar în pictura prin ansambluri de fresca si de mozaic cu tematica bogata. (< lat. romanus)
rotaciza, ROTACIZÁ vb. I. intr. a vorbi cu rotacism. II. refl. (despre consoane) a suferi fenomenul rotacismului. (< fr. rhotaciser)
sacada, SACADÁ vb. intr. a vorbi, a actiona, a se manifesta sacadat. (< fr. saccader)
samaritean, SAMARITEÁN, -Ă adj., s. m. f. 1. (locuitor) din Samaria (Palestina). 2. om saritor, milos, gata de a ajuta; filantrop. ♢ (s. f.) limba vorbita de samariteni (1). (< fr. samaritain)
samoan, SAMOÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Samoa; samoed. ♢ (s. f.) limba polineziana vorbita în Samoa. (< fr. samoane)
sard, SARD, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Sardinia; sardinian. ♢ (s. f.) limba romanica vorbita în Sardinia. (< fr. sarde)
scanda, SCANDÁ vb. tr. 1. a recita versuri (grecesti sau latinesti), descompunându-le în unitatile lor metrice sau silabice. ♢ a vorbi, a recita accentuând fiecare cuvânt, fiecare silaba. 2. a citi o fraza muzicala, punând accentul pe timpii tari. (< fr. scander, lat. scandare)
scandare, SCANDÁRE s. f. 1. actiunea de a scanda. 2. tulburare functionala a vorbirii, care consta în disocierea cuvintelor în silabe. (< scanda)
siamez, SIAMÉZ, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Siam. II. adj. referitor la Siam (Thailanda). o frati ĩ sau surori ĕ = gemeni care s-au nascut cu corpurile lipite; (fig.) prieteni nedespartiti; pisica ~a = rasa de pisici cu ochi albastri, cu parul cafeniu, matasos si coada scurta, originara din Extremul Orient. III. s. f. 1. limba vorbita de siamezi. 2. fotoliu dublu cu spatarele îndreptate în sens opus. (< fr. siamois)
sirian, SIRIÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Siria. ♢ (s. f.) limba araba vorbita în Siria. (< fr. syrien)
slovac, SLOVÁC, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Slovacia. ♢ (s. f.) limba slava vorbita de slovaci. (< fr. slovaque)
sloven, SLOVÉN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Slovenia. ♢ (s.f.) limba slava meridionala vorbita de sloveni. (< fr. slovène)
semnilocvie, SEMNILOCVÍE s. f. obiceiul de a vorbi în somn. (< engl. somniloquy)
sorab, SORÁB, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Germania, de pe cursul superior al râului Spree. ♢ (s. f.) limba slava occidentala vorbita de sorabi. (< fr. sorabe)
spaniol, SPANIÓL, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Spania. II. s. f. 1. limba romanica vorbita în Spania si în toate tarile Americii Centrale si de Sud, cu exceptia Braziliei. 2. un fel de esarfa care acopera capul femeilor spaniole. (dupa fr. espagnol, it. spagnolo)
standard, STÁNDARD s. n. 1. tip, model de proba. ♢ norma sau ansamblu de norme oficiale într-un document care reglementeaza conditiile dimensionale de functionare ale unor materiale, piese, utilaje etc. o ~ de stat (abr. STAS) = standard cu aplicare obligatorie, aprobat de guvern. ♢ ~ de viata = nivel de trai. ♢ (fig.; adj.) lipsit de originalitate; facut dupa sablon. ♢ limba ~ = limba însusita de întreaga colectivitate, indiferent de apartenenta dialectala a vorbitorilor; limba comuna, curenta. 2. (fin.) ~ -aur = sistem al circulatiei banesti în baterea si libera circulatie a monedelor de aur cu valoare intrinseca. 3. melodie de mare popularitate, care a rezistat modificarilor gustului de-a lungul anilor, ramânând în repertoriul permanent al jazului. (< fr., engl. standard)
stenodactilografia, STENODACTILOGRAFIÁ vb. tr. a înregistra vorbirea cu ajutorul stenodactilografiei. (< stenodactilografie)
stenografie, STENOGRAFÍE s. f. sistem de scriere rapida cu ajutorul unor semne conventionale care permit înregistrarea vorbirii în ritmul ei obisnuit. (< fr. sténographie)
subînţeles, SUBÎNŢELÉS s. n. ceea ce reiese sau se întelege de la sine. o a vorbi cu ~ = a face anumite aluzii. (< subîntelege)
suedez, SUEDÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Suedia. o gimnastica ~a = metoda de educatie fizica bazata pe repetarea miscarilor simple destinate a activa muschii corpului. ♢ (s. f.) limba germanica vorbita de suedezi. (< fr. suédois)
sumerian, SUMERIÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Sumer. ♢ (s.f.) limba vorbita la sud de Babilon, cu caractere cuneiforme. (< fr. sumérien)
şuşoti, SUSOTÍ vb. intr. 1. a vorbi în soapta; a sopti la ureche. 2. (despre ape, frunze) a produce un zgomot lin si uniform. (< fr. chuchoter)
tadjic, TADJÍC, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Tadjikistan. ♢ (s. f.) limba turcica vorbita de tadjici. (< rus. tadjik)
tagal, TAGÁL, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care apartine principalei populatii din insulele Filipine. ♢ (s. f.) limba malaio-polineziana vorbita în Filipine; tagaloga. (< fr. tagal)
tahitian, TAHITIÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Tahiti. ♢ (s. f.) limba polineziana vorbita în Tahiti. (< fr. tahitien)
tamil, TAMÍL, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) apartinând unui grup etnic din sudul Indiei si Ceylonului (Sri Lanka). ♢ (s.f.) limba dravidiana vorbita de tamili. (< fr. tamile)
telefon, TELEFÓN s. n. 1. telecomunicatie prin intermediul undelor electromagnetice propagate de-a lungul unor fire; ansamblul instalatiilor folosite în acest scop. 2. aparat electric, dintr-un transmitator si un receptor, pentru transmiterea la distanta a vorbirii; post telefonic. ♢ chemare telefonica. ♢ numarul telefonului (2) unui abonat. (< fr. téléphone)
telefonie, TELEFONÍE s. f. transmitere la distanta a vorbirii cu ajutorul telefoanelor. (< fr. téléphonie)
telugu, TELÚGU s. n. limba dravidiana vorbita în sud-estul Indiei. (< fr. télougou)
toharică, TOHÁRICĂ adj. limba ~ = limba indo-europeana vorbita în Asia Centrala (Turkestanul chinez), care foloseste o scriere cu alfabet hindus. (< germ. tocharisch)
tonalitate, TONALITÁTE s. f. 1. (muz.) complex de relatii de natura armonica stabilit între sunetele modurilor major si minor cu sunetul principal (tonica.). ♢ gama care sta la baza unei compozitii muzicale. 2. intonatie, modulatie a vorbirii. 3. nuanta a culorilor; ambianta cromatica a unei picturi. 4. trasatura dominanta, nota specifica a unei scrieri, a gândirii, a unei stari sufletesti etc. (< fr. tonalité)
totonacă, TOTONÁCĂ s. f. limba din familia maia vorbita în Mexic. (< fr. totonaque)
tudesc, TUDÉSC, -Ă adj. 1. (vechi) german. ♢ (s. f.) limba vorbita de germani în evul mediu. 2. primitiv, grosolan. (< fr. tudesque)
tupi, TÚPI adj. inv., s. m. f. (membru) al unei populatii amerindiene din Amazonia (Brazilia si Paraguay). ♢ (s.n.) limba vorbita de tupi. (< fr., sp., port. tupi)
turkmen, TURKMÉN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Turkmenia. ♢ (s. f.) limba turcita vorbita între Marea Caspica si Marea Aral. (< rus. turkmen, fr. turkmène)
umbrian, UMBRIÁN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Umbria. ♢ (s. f.) limba indo-europeana vorbita în antichitate de triburile umbrienilor din Italia centrala. II. s. n. dialect italian vorbit în Umbria. (< fr. ombrien)
uzbec, UZBÉC, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Uzbekistan. ♢ (s. f.) limba turcica vorbita de uzbeci. (< rus. uzbek)
venet, VENÉT, -Ă I. s. m. (pl.) populatie indo-europeana asezata în antichitate în nord-estul Italiei, supusa de romani. II. adj. din provincia Venetia. ♢ (s. f.) limba indo-europeana vorbita de veneti. (< it. veneto)
verbomanie, VERBOMANÍE s. f. tendinta de a vorbi excesiv. (< fr. verbomanie)
vietnamez, VIETNAMÉZ, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Vietnam. ♢ (s. f.) limba monosilabica vorbita de vietnamezi. (< engl. vietnamese)
vocifera, VOCIFERÁ vb. intr. a vorbi tare, cu mânie; a face scandal, a tipa. (< fr. vociférer, lat. vociferare)
volubilitate, VOLUBILITÁTE s. f. usurinta de a vorbi mult si fluent; locvacitate. ♢ spontaneitate, promptitudine. (< fr. volubilité, lat. volubilitas)
fîş, fîs interj. – Exprima suieratul sau fluieratul. – Var. fîst, interj. (exprima zgomotul unei miscari rapide si scurte); flis, interj. (exprima suieratul). Creatie expresiva, cf. Puscariu, Dacor., I, 86; Iordan, BF, VII, 257. – Der. fîsîi (var. fîs(f)ai, fîs(f)îi, fîscii, fos(f)ai, fojgai, foscalui), vb. (a suiera, a vibra; a trosni; a misuna); fîscii, vb. (Mold., a vorbi printre dinti); fîsni (var. fosni, fosnai), vb. (a suiera); fîsiiala (var. fîsîiala, fîsneala, foscaiala, fojgaiala; fîsiitura, fîscîitura, fosnitura, foscaitura), s.f. (trosnet, suierat); fîsîitor (var. fosnitor, fojgaitor, foscaitor), adj. (care fosneste); fisca, s.f. (nuia, bici); fiscai, vb. (Trans., a suiera); fîscau, s.n. (Bucov., iarba); fistigoaie, s.f. (trisca); fosnet, s.n. (suier, zumzet, trosnet), în loc de fosnit, alterat ca sunet, racnet, etc.; fîsnet, adj. (ager; cu sensul de "mîndru" pe care îl propune DAR nu ne este cunoscut). Fistoc (var. sfistoc), s.n. (matauz; manunchi) este un der. de la fisca, cu suf. -oc. Prin metateza s-a obtinut sfichiu, s.n. (pleasna de bici), numit astfel fiindca face sa pocneasca biciul (dupa Cihac, II, 338, din ceh. švih "lovitura de bici"; dupa Scriban, din sl. sŭvitŭkŭ "taietura, sectionare"); der. sfichiui, vb. (a biciui, a musca, a rani); sfichiuiala, s.f. (muscatura). De la var. flis (cu l expresiv, cf. flacara, flamînd), provin: flisca, s.f. (trisca; palma, lovitura; femeie vorbareata); frisca, s.f. (nuia; palma, lovitura; codobatura; smîntana batuta; fata frumoasa, mîndrete de fata), alterare a cuvîntului anterior (pentru sensul de "smîntana batuta", cf. fr. crême fouettée); trecerea semantica la "fata frumoasa" este fireasca, prin intermediul notiunii de "lucru excelent"; cf. sp. guayabo, Iordan, BF, VII, 265); fliscui (var. fliscai, flischii), vb. (a suiera; a biciui); fliscoaie, s.f. (trisca); fliusca, s.f. (trisca; femeie certareata; masura de capacitate pentru bauturi alcoolice, în valoare de un sfert de litru), ultimul sens prin încrucisare cu germ. Fläschchen "sticluta"; fliuscar, s.m. (betiv). Cf. fleur, flustura.
farsi, FARSI s.n. ~Limba vorbita in Iran
gîlceavă, gîlceáva (gâlcévi), s.f. – 1. Zgomot. – 2. Cearta, sfada. – 3. (Rar) Planta (Delphinium consolida). – Megl. gîlceava. Sl., dar etimonul exact este incert. În sl. apare glŭkŭ "sunet" (Miklosich, Lexicon, 130), bg. galč "zgomot" (Skok 72), slov. golčati "a vorbi". Der. cu -ava, ca în isprava, iznoava, pare a fi specifica rom., chiar daca suf. este cu desavîrsire sl. si neproductiv în rom.; în acest caz bg. galčava ar proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 228; cf. si Berneker 367). Dupa Conev 95 si DAR, rom. provine din bg. Der. gîlcevi, vb. (înv., a bîrfi; a se certa, a se ciorovai); gîlcevos, adj. (certaret); gîlcevitor, adj. (certaret). – Din rom. provine mag. gercsáva "cearta", gercsávás "artagos" (Candrea, Elemente, 408).
glas, glas (glásuri), s.n. – 1. Cuvînt. – 2. Limbaj, cuvînt. – 3. (Înv.) Veste. – 4. (Înv.) Urare. – 5. Gama la muzica orientala. – Megl. glas. Sl. glasŭ (Miklosich, Lexicon, 129; Cihac, II, 121; Conev 95), cf. bg. glas, ceh. hlas, pol. glos, rus. golos. – Der. glasi, vb. (înv., a vorbi, a spune; înv., a cînta; Trans., a plînge, a se jelui), din sl. glasiti; glasnic, adj. (înv., faimos, celebru; înv., vocal); neglasnic, adj. (înv., consonant); glasui, vb. (a vorbi, a rosti, a spune; a cînta, a plînge, a se jelui); glasuitor, adj. (sonor); conglasui, vb. (a vorbi în acelasi timp; a coincide), format pe baza fr. consonner; conglasuitor, adj. (conform).
glo, glo- Radacina expresiva, ce pare a indica ideea de "a balmaji" sau "a clefai", ca si ideea de "obiect rotund". – Var. glog-, golo(g)-. Creatie spontana, pîna la un punct paralela cu cele identice bulb-, cloc- (› colc-), fîlf-, etc. Prin intermediul repetitiei (glog-, golg-), ajunge sa coincida cu radacina expresiva gog-, care apare adesea cu infixul nazal (gong-) sau expresiv (golg-). În loc de repetitie se poate produce în anumite cazuri o alternanta consonantica, cf. glod, glont. Der. glogozi, vb. (a încurca; a balmaji), cuvînt care, dupa Cihac, II, 122 si DAR, ar proveni din sl. glagolati "a vorbi"; glogozeala, s.f. (încurcatura, dezordine, larma); golgotina (var. gorgotina), s.f. (fruct necopt; verdeata), cf. bolbotina; holoboaca, s.f. (femeie vorbareata; Trans., tuica); glojdan, s.m. (macris, Rumex acetosa); glojdeala, s.f. (Arg., crapelnita); glojdi, vb. (Arg., a înfuleca, a mînca); glojdean, s.m. (panusa de porumb), der. expresiv de la glod; goldan (var. gîldan, ghioldan, gorgana, holdan), s.m. (varietate de prun, Prunus insititia), cf. corcodus de la colc- (dupa Pascu, Arhiva, XXV, 198 si Bogrea, Dacor., IV, 819, din fr. (reine-)Claude, a carui der. este putin probabila); golgoasa (var. gorgoaza, borboasa, grîngoase), s.f. (fruct necopt); golomot (var. golomoc, g(o)lomoz, galamoz), s.n. (ghemotoc, bulgare, cocolos; grunz; larma, dezordine; cearta, scandal; tencuiala), al carui ultim sens pare a rezulta dintr-o confuzie cu moloz, si a carui legatura cu glont este evidenta (dupa DAR de aceeasi origine ca gamalie; dupa Skok 68, din sb. glomazan "nesuferit"); g(o)lomozi (var. golomosi, holomoci, gomoloti, etc.), vb. (a balmaji; a amesteca; a ghemotoci); galatus, s.m. (cocolos; chiftea; pietricica; bustean; lovitura de pumn); îngalmaci (var. îngaimaci), vb. (a rataci; a orienta gresit; a încurca, a încîlci), a carui var. indica o încrucisare cu îngaima; îngalmaceala, s.f. (larma, încurcatura); glamujdi (Mold., var. Trans., gramujdi, gramujda, grîmji), vb . (a bombani, a bodogani). – Cf. glod, glont, goga, gologan.
gomon, gomón (-nuri), s.n. – 1. Cearta, disputa. – 2. Adunare. Sl. (pol., rus.) gomon (Cihac, II, 124; DAR). – Der. gomoni, vb. (a vorbi, a discuta; refl., a se pune de acord, a se învoi), cf. rus. gomoniti "a face zgomot".
grăi, graí (-aésc, graít), vb. – 1. A vorbi. – 2. A spune, a rosti. – 3. (Înv., refl.) A se numi, a se chema. – 4. (Mold., refl.) A se pune de acord, a se învoi. – Mr. grescu, gri(s)i, grire; megl. gres, griri. Sl. (sb.) grajati "a croncani". Schimbarea semantica este ciudata, si a fost explicata de Miklosich, Slaw. Elem., 20 si Densusianu, Hlr., 267, ca specifica sl. Petrovici, Dacor., VII, 170, a fost primul care a facut distinctia între sb. grajáti "a vorbi", etimon al rom., si grȁjati "a croncani", cf. Puscariu, Lr., 292. Der. agrai, vb. (Trans., a interpela), der. artificial, pe baza modelului germ. reden- anderen (DAR); grai, s.n. (vorbire; limba, idiom; argou, limbaj; proverb, zicala; înv., discurs, alocutiune; voce, accent; înv., învoiala, tîrguiala; înv., verb, cuvînt), cf. mr. grai, mr., megl. grei, din sl., bg. graj "cînt" (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 141; Conev 95); negrait, adj. (de nespus); graitor, s.m. (vorbitor; la nuntile din Trans., persoana care împrovizeaza strigaturile); negraitor, adj. (mut).
prost, PROST, PROÁSTĂ, prosti, proaste, adj., s.m.si f. 1. Adj., s.m. si f. (Om) lipsit de inteligenta, fara judecata, fara minte; natarau, nerod, tont, prostanac. ♢ Expr. Un prost si jumatate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede usor; (om) naiv, credul. ♢ Expr. A-si gasi prostul = a-si gasi omul pe care sa-l poata însela usor, pe care sa-l poata duce de nas. 2. Adj., s.m. si f. (Înv. si pop.) (Persoana) fara stiinta de carte; (om) neînvatat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De conditie sociala modesta, din popor, de jos, de rând. ♢ (În trecut) Soldat prost = ostas fara grad; soldat. 4. Adj. Obisnuit, comun. ♦ De calitate inferioara, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este asa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, functional etc.); necorespunzator, nesatisfacator. ♦ (Adverbial; în legatura cu verbul "a vorbi“) Stricat, incorect. ♦ (Despre situatii, stiri, întâmplari etc.) Neplacut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rau. ♦ Nepriceput, nepregatit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesiune etc. 6. Adj. Daunator; neprielnic. ♢ Expr. Gluma proasta (sau de prost gust) = gluma fara haz, care supara, jigneste. Vorba proasta = vorba îndrazneata sau injurioasa; p. ext. cearta. – Din sl. prostŭ.
hârş, hârs interj. – Imita zgomotul produs la frecare sau spintecare. – Var. hîrst, hars(t). Creatie expresiva. – Der. hîrsîi (var. hirsii, hîrjii, horji, hortai, hirsni, hîrscîi, hîrscai), vb. (a scîrtîi, a scrîsni; a freca, a zgîria; a istovi, a slei, a epuiza; refl., a se familiariza, a se obisnui); arse, s.f. (Mold., bici); hîrsiit (var. hîrjiit, hîrscait, hîrscîit), s.n. (scîrtîit, scrîsnet); hîrsie, s.f. (blana de miel cu parul uzat sau prost conservat); hîrsi, vb. refl. (a se obisnui, a se deprinde; a fi zgîrcit), în al carui al doilea sens pare a se observa acelasi semantism ca în sp. roñoso, fr. ladre (dupa DAR este cuvînt de origine diferita, în legatura cu tc. hirs "lacomie"); hîrjoni, vb. refl. (a se lua la harta în gluma, a vorbi glumet), der. de la hîrjii, cu suf. expresiv -ni (sensul de baza este acela de "a se atinge"; dupa Cihac, II, 505 si DAR, din mag. horsolódni "a se certa"; obscur, dupa Iordan, Dift., 213); hîrjoana (var. hîrjoneala), s.f. (curtare a unei femei); hîrsim, s.n. (reputatie, faima), probabil plecînd de la ideea de "familiariate"; hîrstioaga, s.f. (oaie batrîna), cu suf. peiorativ -og; hreasca, s.f. (Mold., "razatoare"). Nu este sigur daca horti, vb. (a misca un obiect facîndu-l sa alunece), apartine aceleasi intentii expresive, de el depinde hortis, adv. (piezis).
încujlui, încujluí (-uiésc, -ít), vb. refl. – A vorbi, a avea legaturi de dragoste. Mag. gúzslik "a încurca" (Draganu, Dacor., VI, 293). În Trans.
încurca, încurcá (încúrc, încurcát), vb. – 1. A încîlci. – 2. A opri de la o actiune, a stînjeni. – 3. A complica, a tulbura. – 4. A confunda, a amesteca, a bramburi. – 5. (Refl.) A se zapaci, a-si pierde firul ideilor. – 6. (Refl.) A cadea în propria plasa, a se angaja într-o afacere de unde nu mai poate iesi. – 7. (Refl.) A zabovi, a pierde vremea. – 8. (Cu comp. o) A vorbi stricat o limba, a o rupe. Origine incerta. Daca sensul primitiv este acela de "a însela" (cf. Coresi, hitlenia de încurcam unul spre alaltu, ar putea fi un der. de la currĕre, de tipul •currĭcāre, cf. curriculum (Domaschke 147). Se stie ca part. cursum a dat în rom. cursa, astfel ca semantismul unui eventual •currĭcāre n-ar oferi dificultate. Evolutia posterioara este de asemenea fireasca, întrucît ideea de "a întinde o cursa" se completeaza spontan cu cea de "a stînjeni" sau "a încurca". Este însa posibil si sa fie vorba de o origine expresiva, ca în îngurga, s.v. Celelalte explicatii nu sînt suficiente: de la descurca, si acesta din lat. •de-obscūrĭcāre "a lumina" (Puscariu, ZRPh., XXVII, 680; Puscariu 514), opinie abandonata în DAR, si care facea ca un termen concret sa provina dintr-unul abstract; din lat. •inculcāre (Cihac, I, 35), dificil din punct de vedere fonetic si semantic; din lat. •incolĭcāre (Giuglea, Cercetari lexicale, 12; DAR; Rosetti, I, 168), si acesta de la colus "furca de tors", imposibil semantic vorbind; în loc de •încruca, si acesta din gr. ϰροϰῶ "a împleti" (Diculescu, Elementele, 466), dificil de admis. Der. încurcala, s.f. (confuzie, amestec, încîlceala); încurcator, adj. (care produce confuzie); încurcatura, s.f. (confuzie, amestec, încîlceala); încurca-lume, s.m. (persoana care încurca pe altii, care nu e buna de nimic); descurca, vb. (a descîlci; a lamuri, a limpezi; refl., a-si aranja bine treburile; refl., a o rupe pe o limba straina), format pe baza lui încurca, ca descuia fata de încuia sau deschide fata de închide; descurcaret, adj. (om care se descurca).
neferecat, NEFERECÁT adj. v. MOARĂ (1). Instalatie special amenajata pentru macinarea cerealelor; cladire, constructie prevazuta cu asemenea instalatii. ♢ Expr. A-i merge (sau a-i umbla, a-i toca) (cuiva) gura ca o moara (hodorogita sau stricata, neferecata etc.) = a vorbi mult (si inutil), a nu-i tacea gura. [DEX '98]
nevrut, NEVRÚT adj. v. CLĂMPĂNI (2). Fig. A vorbi vrute si nevrute; a flecari. [DEX '98]
lega, legá (lég, legát), vb. – 1. A prinde cu o sfoara etc. – 2. A uni, a adauga, a înlantui cu noduri sau legaturi. – 3. A amara, a fixa, a propti. – 4. A îmbuca, a îmbina, a umple. – 5. A strînge, a împiedica miscarea, a întepeni. – 6. A cartona, a brosa (o carte). – 7. A vorbi coerent. – 8. A încinge, a înfasura. – 9. A înflori, a rodi. 10. A întari, a solidifica un sos. – 11. A îngrosa o marmelada. – 12. A fixa, a stabili, a decide, a institui. – 13. A obliga, a constrînge, a sili. – 14. A impune precepte morale sau bisericesti. – 15. A uni prin casatorie. – 16. A prohibi, a interzice. – 17. A face pe cineva neputincios prin interzicerea vrajilor. – 18. A comunica, a pune în legatura. – 19. (Refl.) A intra în contact, a se împrieteni. – 20. (Refl.) A se dedica. – 21. (Refl.) A se încaiera cu cineva. – 22. (Refl.) A se compromite, a obliga. – Mr., leg, ligare, megl. leg, ligari, istr. legu. Lat. lĭgāre (Puscariu 958; Candrea-Dens., 969; REW 5024; DAR), cf. it. legare, prov., sp., port. liar, fr. lier. Sensul 17, explicat gresit de Iordan, BF, IX, 140, plecînd de la obiceiul de a castra taurasii legîndu-le testiculele (cf. M. L. Wagner, BF, X, 158), este o evolutie normala a sensurilor 14 si 16. Der. legat, adj. (unit, fixat, întepenit; brosat, coerent; gros, dens; robust, voinic; obligat; îngradit; neputincios; împlinit, format perfect, despre persoane); legator, adj. (care leaga); legator, s.m. (cel care leaga carti, paie etc.; încarcator de snopi); legatoreasa, s.f. (cea care leaga carti, snopi); legatoare, s.f. (legatoreasa; banda, fasa; aliaj, amestec; cravata; grinda); legatorie, s.f. (atelier de legare a cartilor, serviciul legatorului; Arg., razie); legamînt (mr. ligamîntu), s.n. (legatura; relatie; conventie, pact, obligatie, compromis; farmec, descîntec, vraja), cu suf. -mînt (dupa Puscariu 959; Candrea-Dens., 972; REW 5023; DAR; direct din lat. lĭgamentum); legatura, s.f. (unire; brosare de carte; coarda, curea; lant, fiare; copula; legare de pamînt; înv., fundament, ciment; bandaj, pansament; manunchi, snop; boccea, pachet; relatie, tratat; unire, alianta; uniune libera, relatii amoroase; conventie, acord; compromis, obligatie; mandat, obligatie religioasa sau morala; decret ecleziastic; descîntec menit sa îndeparteze lupii; vraja care împiedica pe proaspatul casatorit sa realizeze unirea trupeasca), cu suf. -tura (dupa Puscariu 960; Candrea-Dens., 970; REW 5026; DAR, direct din lat. lĭgatŭra, cf. mr. ligatura, it. legatura, sp. ligadura); legatui, vb. (a obliga; refl., a se obliga, a se compromite; refl., a se întelege, a cadea de acord), cu suf. -ui; legatuiala, s.f. (învoiala, acord; obligatie); legatuinta, s.f. (legatura, lat; obligatie, pact). Cf. dezlega.
lehăi, lehaí (-aésc, lehaít), vb. – A vorbi repezit, a sporovai. Creatie expresiva, o simpla var. a lui blehai (Scriban) si a lui lihai, vb. (Trans., a gîfîi; Maram., a striga, a vocifera). E putin probabila legatura facuta de Cihac, II, 168, cu sl. lichŭ "gol, de prisos" sau cea sugerata de Tiktin si Philippide, II, 719, cu alb. leh "a behai". – Der. lehaiala, s.m. (sarlatan); lehau, s.m. (Mold., limbut); lehaiala, s.f. (Mold., flecareala); lehait, s.n. (taifas, trancaneala). Cf. lehamite, s.f. (oboseala, dezgust, repulsie), care ar putea deriva din aceeasi radacina expresiva (Cihac, II, 168; Scriban), daca se admite ca aceasta ar putea avea si sensul de "a scîrbi", ca cihai (dupa Tiktin, mai bine pusa în relatie cu lihni, lesina; dupa DAR din mag. léha "gol"; finala ca în pasa-mi-te, dara-mi-te etc.); der. lehameti (var. lehametisi, lehametui, lehametisi), vb. (a scîrbi, a-i fi greata, a inspira repulsie), cf. leomi.
lela, léla adv. – Hoinarind, fara scop. Creatie expresiva, care pare sa indice ideea de clatinare, de balabaneala, ca si cea de gîngaveala si de prostie, cf. sb. lola "a umbla creanga", pol. lele "prost", ceh. lyla "neghiob", sb. lolati se "a hoinari", napol. lollo "prost", calabr. lèllu "tont", sp. lelo "prost"; v. si Iordan, BF, IX, 151 si REW 4860. – Der. leleu, s.m. (prost); teleleu, s.m. (haimana, trîntor); lalîu (var. lalîi), adj. (prost, dezordonat), cf. Battisti, III, 2199; lalai, vb. (a vorbi aiurea; a îngîna, a cînta încet si monoton), pentru a carui formula expresiva cf. lat. lallare, gr. λαλέω, λαλάζω, germ. lallen; lalaiala (var. lalaitura), s.f. (îngînare, fredonare); loloti, vb. (Trans., a face zgomot); lolot (var. pl. loloti, loloate), s.n. (smoc de lîna smulsa de scai la trecerea oilor); loloti, vb. refl. (Trans., a se încîlci). – Cf. lele, tala(lai), late.
şopăite, SOPĂÍTE forma verbala în loc. adv. v. SOPĂI. (Fam.) A vorbi cu cineva în soapta; a sopti, a susoti. ♢ Loc. adv. Pe sopaite = în soapta. [DEX '98]
medtulburare, (med.)Tulburare a vorbirii de natura nervoasa.-Din fr. logonévrose.
monolog, monológ (monológuri), s.n. – Soliloc. Fr. monologue. – Der. monologa, vb. (a vorbi singur), din fr. monologuer; monologhist, s.m. (persoana care recita un monolog).
peltic, peltíc (peltíca), adj. – Sîsîit, cepeleag. – Mr., megl. peltec. Tc. peltek (Seineanu, II, 288; Lokotsch 1646; Ronzevalle 60), cf. ngr. πελτέϰης, bg. peltek. – Der. pelticie, s.f. (defectul omului peltic); peltici, vb. (a vorbi peltic); pelticarie, s.f. (vorbire peltica).
piez, piéz (piézi), s.m. – 1. (Înv.) Picior. – 2. (În expresia în piez) În curmezis, peste. – Var. chezi, cheji. Mr. peza "gluma". Lat. pĕdem (Puschila, Anuar de Geografie, II (1911), 159; Puscariu, Dacor., I, 415; Scriban, Arhiva, XXIX, 49; Draganu, Dacor., II, 611; Puscariu, Lr., 199), cf. REW 6439. Sensul de "picior", propriu tututor der. romanice, exista si în rom., cf. va grai omului cuvinte bune, si le va grai cu hiclensug, de-l va batjocoi, adica va grai peste piezi (Îndreptarea Legii); unde peste piezi sta în locul expresiei actuale peste picior, cf. fr. par-dessus la jambe (Tiktin traduce rau aceasta exprimare, cum ca ar însemna "a vorbi cu dublu înteles"). Pentru a întelege evolutia semantica, trebuie sa pornim de la ideea banala, ca ziua cuiva ar fi buna sau rea dupa cum iese din casa cu piciorul drept sau cu cel stîng înainte; de aici în piezi "dupa cum iese bine sau rau, nesigur"; în piezi buni "cu piciorul drept, sub auspicii bune"; în piezi rai "fara noroc, în ceas rau". Var. cheji, s.m. pl. (Mold., dispozitie, chef, stare de spirit) este normala fonetic si semantic. Der. piezis, adv. (în curmezis); împiezisat, adj. (întretaiat, oblic); piaza, s.f. (sansa, noroc, dispozitie, chef, gust), sing. refacut dupa pl. piezi; piezos, adj. (nefericit, de rau augur; nenorocit, fara noroc).
pişca, piscá (písc, piscát), vb. – 1. A ciupi, a întepa. – 2. A rupe din ceva cîte putin. – 3. A mînca putin, a ciuguli. – 4. A musca, a rani. – 5. A sterpeli, a fura. – Mr. chiscu, chiscare, megl. pisc(ari). Origine îndoielnica. Probabil de la o radacina expresiva pičc- (Puscariu 1304; REW 6535; cf. Corominas, III, 724), lat. •piccicare (Candrea, Rom., XXXI, 314; Philippide, II, 651; Pascu, I, 63; Tiktin), cf. alb. pitškoń, it. pizzicare, sp. pellizcar. E posibil sa fi intervenit o apropiere cu pisc "cioc", dar acest cuvînt nu ajunge pentru a explica vb. – Der. piscura, vb. (Banat, a pisca); piscanfloare, s.m. (grangur, Oriolus galbula), literal "ciupeste florile"; piscat, adj. (cherchelit); piscator, adj. (întepator; furacios); piscatura, s.f. (ciupitura, întepatura; muscatura; urma lasata acolo unde lipseste o parte dintr-un obiect). Pit, s.m. (pitulice), pare sa apartina aceleiasi familii; der. pitiga, vb. (Trans., a pisca); pitigaia, vb. (a vorbi cu voce subtire, ascutit), probabil prin forma care se da buzelor; pitingau, s.m. (insecta, Calopterys splendens; filfizon, lichea, secatura); pitigoi (var. chitigoi, Trans., pitigus, Banat pitiganie), s.m. (tiglau, Parus; Arg., lacat); pitigoaica (var. chitigoaica), s.f. (femela pitigoiului); pitarau (var. Trans. pizarau), s.m. (Olt., Trans., colindator; colac pentru colindatori; bat de colindator). Leagtura lui pitigoi cu pičc- este evidenta si se explica bine prin sunetul cîntecului sau (pitigaiat) sau mai probabil plecînd de la sensul de "cioc", cu suf. augmentativ -oi, cf. cors. pizzigone, sard. pizzugrossu (Bogrea, Dacor., IV, 842). Relatia cu piciu "mic" (Tiktin) sau cu ideea de a ciuguli (Scriban) pare îndoielnica. E neîndoielnic înrudit cu pisc "cioc", cf. pitigaie, s.f. (fluier) fata de piscoaie, pitigoi fata de piscoi. Pita, s.f. (Banat, carne), cuvînt rar, identificat cu un lat. •pettia (Puscariu 1326; REW 6450; Philippide, II, 651; Zauner, Rom. Forsch., XIV, 354; Wagner, 112), este probabil acelasi cuvînt ca pit si pare sa însemne "bucatica de carne". De aici pitur(i)ca, s.m. (stîrpitura, porecla care se da de obicei în Munt., copiilor si flacaiandrilor), cf. ngr. πιτσουρίϰος. În sfîrsit, pantarus (var. pantarus, pancearus, parantus), s.m. (pasare, Troglodytes parvulus) apartine familiei expresive a lui pitigoi, pitarau si apare neîndoielnic în loc de •pi(n)tarus (dupa Tiktin, din sb. caric "pitulice"); cf. pantura (var. panchita), s.f. (prostituata), pe care Cihac, II, 242 o punea în legatura fara a fi necesar cu ceh. pančava.
cimerian, CIMERIÁN, -Ă, cimerieni, s.m. si f. 1. (s.m. si f.) Persoana facând parte dintr-o populatie cu origini obscure, probabil indo-europene si înrudite cu tracii sau iranicii, care a trait în stepele din nordul Marii Negre si al Caucazului. 2. (s.f.) limba vorbita de cimerieni. 3. (s.m. si f.) Locuitor barbar din tinutul fantastic Cimmeria, pamântul natal al lui Conan Barbarul, din scrierile autorului american Robert E. Howard. [ < fr. Cimmériens, gr. Κιμμέριοι ]
prolegomenon, PROLEGOMENON pl. prologomena s.n. un eseu sau o discutie critica menita sa introduca si sa interpreteze scopul si obiectivele unei lucrari de mari dimensiuni (un tratat sau o carte); introducere, preambul, prefata, preludiu, prolog, exordiu. [< participiul prezent pasiv neutru al gr. prolegein, "a spune anticipat": pro-, "înainte" + legein, "a vorbi"]
răsti, rastí (rastésc, rastít), vb. refl. – A racni, a se stropsi, a vorbi dur. Origine îndoielnica. Pare. var. a lui rosti "a vorbi", sau der. directa de la rost "cioc". Pentru evolutia semantica, cf. sp. enrostrar "a arunca în fata". Celelalte explicatii par insuficiente: din sl. rešti "a zice" (Cihac, II, 308), solutie dificila fonetic; pus în legatura cu rast "splina" (Tiktin); în loc de rapsti (Scriban). – Der. rasteala, s.f. (asprime, mustrare); rastitura, s.f. (asprime).
tolontăi, TOLONTĂÍ, tolontaiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A vorbi singur si mâniat; a boscorodi. – V. tolocani.
rupe, rúpe (rúp, rúpt), vb. – 1. A desparti un obiect în mai multe parti, a face bucati. – 2. A despica, a desface. – 3. A taia, a smulge. – 4. A strica, a sfarîma. – 5. A suprima, a suspenda, a anula. – 6. A întrerupe, a curma. – 7. A da la o parte, a separa. – 8. A se desparti, a abandona. – 9. A vorbi stricat o limba, a o stîlci. – 10. A cadea la învoiala, a stabili pretul de vînzare. – Var. înv. rumpe. Mr. arup, arupsu, arupta, megl. rup, rups, rupt, istr. rupu, rupt. Lat. rumpĕre (Puscariu 1485; REW 7442), cf. it. rompere, prov., fr., cat. rompre, sp., port. romper. – Der. rupt, adj. (despartit; desfacut; s.n., rupere, întrerupere); rupta, s.f. (înv., impozit global, contributie personala stabilita pentru prima data în Mold. la începutul sec. XIX si platibila în patru rate anuale); ruptas, s.m. (contribuabil care platea impozitul dupa sistemul numit rupta); raptoare (var. înv. ruptoare), s.f. (început, primul pas; învoiala asupra pretului de vînzare-cumparare; stabilire a contributiei individuale); ruptura (mr. aruptura), s.f. (rupere; distrugere; crapatura, fisura; hernie; bucata rupta, fragment; zdreanta, cîrpa), care ar putea proveni direct din lat. ruptŭra (Puscariu 1486; REW 7455), cf. it. rottura, prov., cat., sp., port. rotura, fr. roture); ruptanos (var. rupticos), adj. (zdrentaros, rupt); rupturi, vb. (a rupe în bucati); prerupe, vb. (înv. si Trans. de S., a întrerupe), care pare sa provina direct din lat. praerumpere. Rus. ruptaš "contribuabil" provine din rom. (Vasmer, II, 549).
sbor, sbor (zbóruri), s.n. – 1. Reuniune, sedinta. – 2. (Banat) Adunare, culegere. – 3. Tîrg, piata. – 4. (Mold.) Veghe. Sl., cf. bg., sb., rus. sbor, pol. zbor (Tiktin; Candrea). Este dubletul lui sobor, s.n. (reuniune, sedinta; sinod, conciliu, comunitate), din sl. sŭborŭ (Cihac, II, 235). – Der. sborî, vb. (Banat, a vorbi, a discuta); sbornic, s.n. (culegere), din bg. sbornik; sobornic(esc), adj. (sinodal; ecumenic); sboriste, s.f. (înv., piata publica, for), din sl. sŭborište; stobor, s.n. (Olt., reuniune), confundat cu stobor "loc îngradit".
scrîşni, scrîsní (-nésc, -ít), vb. – A crisca, a scîrtîi. – Var. crîsni, (s)cîrsni. Megl. crasnes, crasniri. Creatie expresiva, cf. (s)cîrsca, si sl. skružitati (Cihac, II, 329), bg. skrašna (Conev 91). Der. din sl. (cf. si Miklosich, Slaw. Elem., 45; Tiktin) este posibila fara a fi o ipoteza necesara. Var. crîsni, este forma cea mai foolosita în limba vorbita (ALR, I, 89). – Der. scrîsnet, s.n. (scrîsnire).
incapacitatea, Incapacitatea de a vorbi datorita unui spasm al muschilor vocali.
incapacitatea, Incapacitatea de a vorbi datorita unui spasm al muschilor vocali.
sîst, sîst interj. – Taceti! (ajuta pentru a cere sau a impune tacerea). – Var. sst, sit, sst. Creatie expresiva, cf. fîs. – Der. sisii, vb. (a chema; a consola, a legana un copil care plînge); sîsîi, vb. (a pronunta un s prelungit; a gîgîi ca gîstele; a vorbi peltic), cf. sl. sysati "a sîsîi", lat. susurrare, fr. chuchoter, germ. zischen, mag. susogni, sp. cecear etc.; sîsîitura, s.f. (sîsîit).
şoşăi, sosaí (-aésc, -ít), vb. – A sopti, a vorbi în taina. – Var. sosoi, susui, sosoti. Creatie expresiva, bazata pe consonanta ss, cf. sîst, sop, pentru var. cf. ALR, II, 11. – Der. sosele (var. susele), s.f. pl. (linguseli, vorbe amagitoare), pentru semantism cf. sopîrcaiala (dupa Philippide, Principii, 139, în loc de •soptele, de la a sopti; dupa Densusianu, GS, VII, 281, în loc de suteala); soset, s.n. (soptit, murmur); sosoi, s.m. (iepure), pentru al carui semantism cf. sopîrla (dupa Graur, 188 din tig. šošoi); sosoit (var. sosait, susuit), s.n. (murmur); sosoitor (var. sosaitor, susuitor), adj. (care sosoteste); sosoiala (var. susuiala), s.f. (susur, murmur); susta, vb. (a murmura, a vorbi de rau), cf. pol. szust "zgomot", ceh., sb. šuškati "a vorbi în soapta" (dupa ipoteza improbabila a lui Draganu, Dacor., III, 700, din lat. suscĭtāre).
sporovăi, sporovaí (-aésc, -ít), vb. – A vorbi, a trancani, a flecari. – Var. sporavai, sporovoi, sporoji si der. Creatie expresiva, cf. ciorovai, dorovai. Legatura cu spor "folos, cîstig" (Cihac, II, 359), cu sl. sŭporŭ "lupta" (Tiktin) sau cu bg. sboruvam (Conev 94) nu pare evidenta. – Der. sporovaiala, s.f. (flecareala, trancaneala); sporovaitor, adj. (flecar, trancanitor).
şucăr, súcar s.n. – (Arg.) Scandal, cearta, intriga. – Var. suhar. Germ. Schacher "comert cu vechituri, pungasie"; rezultatul a › u indica o interventie a limbii idis (Iordan, Stilistica limbii romîne, Bucuresti 1944, 373). Pentru rezultatul ch › c, cf. dubletul sahar-mahar (var. ciacar-macar), în expresia a umbla cu sahar-mahar "a însela" din germ. schachern "a face trafic" si machen "a face", cf. pol. szachermacher (Tiktin; Iordan, ZRPh., LIV, 370; Iordan, BF, IV, 197). Der. din tig. šuklar- "a înacri" (Vasiliu, GS, VII, 126; Juilland 174-6) pare mai putin probabila. Der. sucari, vb. (a observa, a remarca; a vorbi, a discuta; a înfrumuseta; a prospera; a face spic; a se îmbogati; a face taraboi; a fura, a se descurca), se foloseste de obicei numai ca Arg. ca verb paspartu, datorita desigur sensului sau primitiv de "a face trafic", cf. fr. trafiquer "a face" si s-a contaminat partial cu sucar "dragut"; sufari, vb. (a fura).
  Directoare Web © 2009 dictionar.cc