Dictionar Prima pagina | Contact    









   Definitii pentru H
monstruos, MONSTRUÓS, -OÁSĂ adj. 1. hidos, pocit; anormal. 2. rau, oribil, îngrozitor. 3. urias, colosal. (< fr. monstrueux, lat. monstruosus)
abacă, ABÁCĂ, abace, s.f. (Arhit.) Placa subtire (patrata) care constituie partea superioara a capitelului unei coloane si face legatura cu arhitrava. – Din fr. abaque, lat. abacus.
abagerie, ABAGERÍE1, abagerii, s.f. Atelier sau industrie de (haine de) aba. – Abagiu + suf. -arie.
abajur, ABAJÚR, abajururi, s.n. Dispozitiv de metal, de sticla, de hârtie etc., care se pune la o lampa pentru a feri ochii de lumina si pentru a îndeparta razele într-o anumita directie. – Din fr. abat-jour.
abate, ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. si intranz. A (se) îndeparta (de la o directie apucata, fig. de la o norma fixata, de la o linie de conduita etc.). ♦ Refl. si tranz. A se opri sau a face sa se opreasca în treacat undeva sau la cineva (parasind drumul initial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamitati, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se nazari. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abatut. 5. Tranz. (Frantuzism) A doborî la pamânt. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.
abatere, ABÁTERE, abateri, s.f. 1. Actiunea de a (se) abate2 si rezultatul ei. ♢ Expr. Abatere de la regula = exceptie. ♦ Încalcare a unei dispozitii cu caracter administrativ sau disciplinar. 2. Diferenta dintre valoarea efectiva sau valoarea-limita admisa a unei marimi si valoarea ei nominala. ♦ (Tehn.) Diferenta dintre valoarea reala si cea proiectata a unei piese. – V. abate2.
abatere, abátere s. f. 1. actiunea de a (se) abate. ♦ încalcare a unor dispozitii. 2. diferenta dintre valoarea nominala a unei marimi si valoarea ei masurata. 3. (tehn.) diferenta dintre dimensiunea maxima sau minima realizata pentru o piesa si dimensiunea ei proiectata. (< abate)
abazic, abázic, -a adj., s.m. f. (suferind) de abazie. (dupa germ. abatisch)
monstranţă, MONSTRÁNŢĂ s. f. caseta de cristal încadrata într-o somptuoasa montura de argint sau chiar de aur batut cu pietre pretioase, în care se pastreaza hostia în bisericile catolice. (< germ. Monstranz, fr., engl. monstrance)
abbevilian, abbevilián, -a ab-vi-li-/ adj., s.n. (din) subetajul mijlociu al paleoliticului inferior; chelean. (< fr. abbevillien)
abcedografie, abcedografíe s.f. radiografie a unui abces dupa punctie, evacuare sau injectie cu aer. (< fr. abcédographie)
abderit, abderít s. m. om simplu, marginit si caraghios. (< germ. Abderit)
abdomen, ABDOMÉN, abdomene, s.n. 1. Parte a corpului, între torace si bazin, în care se gasesc stomacul, ficatul, pancreasul, splina, rinichii si intestinele; pântece, burta, foale. 2. (Biol.) Partea posterioara a corpului la artropode. – Din fr., lat. abdomen.
abductor, ABDUCTÓR, abductori, adj. (În sintagma) Muschi abductor = muschi care îndeparteaza un membru de axul median al corpului sau doua organe unul de celalalt. – Din fr. abducteur.
abductor, abductór adj., s. m. (muschi) care produce abductie. (< fr. abducteur, lat. abductor)
abducţie, ABDÚCŢIE s.f. Miscare efectuata de un muschi abductor. – Din fr. abduction.
monozaharidă, MONOZAHARÍDĂ s. f. substanta organica din clasa hidratilor de carbon, obtinuta prin hidroliza zaharurilor. (< fr. monosaccharide)
aberaţie, aberátie s. f. 1. abatere de la normal sau corect; (p. ext.) idee, notiune, comportament; aberanta; absurditate. ♦ (biol.) abatere de la tipul normal al speciei. ♢ ~ cromozomiala = modificare a numarului de cromozomi caracteristici speciei. 2. (fiz.) formare a unei imagini produse într-un sistem optic. ♢ ~ cromatica = defect al imaginilor produse de lentile, constând în formarea de irizatii pe marginea imaginilor. 3. unghi format de directia adevarata si de cea aparenta din care este vazut un astru de pe Pamânt. (< fr. aberration, lat. aberratio)
aberoscop, ABEROSCÓP, aberoscoape, s.n. Instrument care serveste la observarea defectului de distorsiune pe care îl prezinta un ochi anormal. – Din fr. aberroscope.
aberoscop, aberoscóp s. n. instrument pentru observarea defectului de distorsiune a unui ochi normal. (< fr. aberroscope)
abhora, ABHORÁ, abhorez, vb. I. Tranz. (Rar) A avea ura, dezgust, aversiune fata de cineva sau de ceva. – Din fr. abhorrer, lat. abhorrere.
monoxil, MONOXÍL, -Ă adj., s. n. (ambarcatie primitiva) dintr-un trunchi scobit. (< fr. monosyle)
abhora, abhorá vb. tr. a avea oroare, aversiune; a urî, a detesta. (< fr. abhorrer, lat. abhorrere)
abia, ABIÁ adv. 1. (Modal) Cu greu, cu greutate; anevoie. 2. (Cantitativ, intensiv) foarte putin, aproape de loc. 3. (Temporal) De foarte putina vreme; de îndata ce, numai ce; chiar atunci, tocmai. 4. Cel putin; macar, barem. – Lat. ad vix.
abil, ABÍL, -Ă, abili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care este îndemânatic, iscusit, priceput, dibaci. ♦ Smecher, descurcaret. – Din fr. habile, lat. habilis.
abil, abíl1, -a adj. 1. îndemânatic, dibaci, priceput. 2. (jur.) apt a îndeplini conditiile cerute de lege. (< fr. habile, lat. habilis)
abilita, ABILITÁ, abilitez, vb. I. Tranz. 1. A califica o persoana în urma unui examen pentru un post universitar; a atesta. 2. A împuternici. – Din germ. habilitieren.
abilita, abilitá vb. tr. 1. a conferi dreptul de a practica o anumita profesiune, în urma unui examen sau concurs. 2. a conferi un anumit titlu, grad etc.; a face apt; a împuternici. (< germ. habilitieren, lat. habilitare)
abilitate, ABILITÁTE, abilitati, s.f. (La sg.) Îndemânare, iscusinta, pricepere, dibacie. ♦ (La pl.) Smecherii, siretlicuri. – Din fr. habileté, lat. habilitas, -atis.
abilitate, abilitáte s.f. 1. calitatea de a fi abil; dexteritate; pricepere, dibacie. 2. (jur.) aptitudine legata de a face ceva. 3. (pl.) siretlicuri. (< fr. habilité, lat. habilitas)
abiotrofie, abiotrofíe s. f. proces degenerativ care atinge celulele vii (ale sistemului nervos). (< fr. abiotrophie)
abiotrofie, ABIOTROFÍE s.f. Scadere a vitalitatii unui organism sau a unui organ din cauza unor defecte ereditare de dezvoltare sau a lipsei factorilor nutritivi, fapt care determina slabirea capacitatii de adaptare-aparare. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotrophie.
abioză, ABIÓZĂ s.f. 1. Stare lipsita de viata. 2. Procedeu de conservare a produselor alimentare de natura animala si vegetala, bazat pe distrugerea totala a microorganismelor existente în produs prin termo-, foto- sau chimiosterilizare, iar recent si prin iradieri ionizante. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiose.
abis, ABÍS, abisuri, s.n. (Adesea fig.) Prapastie adânca, genune, hau1. – Din fr. abysse, lat. abyssus.
abitaţie, abitátie s. f. drept de folosinta a unei case, proprietate a altcuiva. (< fr. habitation, lat. habitatio)
abitaţie, ABITÁŢIE s.f. (Jur.) Drept de folosinta a unei case de locuit care este proprietatea altuia. – Din fr. [droit d']habitation.
abjudeca, ABJUDECÁ, abjúdec, vb. I. Tranz. A anula, a suspenda (un titlu, un drept etc.) printr-o hotarâre judecatoreasca. – Din lat. abjudecare.
ablacta, ablactá vb. tr. a înlocui treptat laptele matern în hranirea sugarului. (< germ. ablaktieren, lat. ablactare)
ablastie, ablastíe s. f. 1. (biol.) nedezvoltare sau disparitie completa a unui organ. 2. (chir.) masuri de evitare a contaminarii plagii cu celule tumorale. (< fr. ablastie)
ablaţiune, ablatiúne s. f. 1. îndepartare chirurgicala din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ bolnav); exereza, extirpare. 2. transportare a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor. ♦ reducere a masei unui ghetar sau a zapezii prin topire si evaporare. 3. fenomen fizic în urma caruia un meteorit, satelit etc., pierde din substanta datorita încalzirii sale pâna la incandescenta. (< fr. ablation, lat. ablatio)
ablaţiune, ABLAŢIÚNE, ablatiuni, s.f. 1. Transportare (prin actiunea vântului, a apelor sau a ghetarilor) a materialului rezultat în urma dezagregarii solului sau a rocilor. 2. Îndepartare chirurgicala a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. Fenomen fizic prin care un corp care strabate atmosfera cu mare viteza pierde din substanta, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.
ablefarie, ablefaríe s. f. lipsa congenitala a pleoapelor. (< fr. ablépharie)
ablefarie, ABLEFARÍE, ablefarii, s.f. Malformatie congenitala caracterizata prin absenta partiala sau totala a pleoapelor. – Din fr. ablépharie.
aboli, ABOLÍ, abolesc, vb. IV. Tranz. A desfiinta o institutie, o stare sau anumite uzante; a anula în mod legal si oficial o lege, o hotarâre etc. – Din fr. abolir, lat. abolere.
abonament, ABONAMÉNT, abonamente, s.n. Conventie prin care, în schimbul unei sume, o persoana obtine, pe o anumita perioada, dreptul de a folosi anumite servicii publice, de a asista la spectacole, de a calatori cu mijloace publice de transport, de a primi o revista, un ziar etc.; (concr.) înscris care atesta aceasta conventie; suma platita pentru obtinerea acestui drept. Abonament la radio. – Din fr. abonnement.
monovalent, MONOVALÉNT, -Ă adj. (despre elemente chimice) cu o singura valenta; univalent. (< fr. monovalent)
abonament, abonamént s. n. conventie prin care, în schimbul unei taxe, se obtin unele servicii, dreptul la folosirea unui mijloc de transport, anumite publicatii; înscris prin care se certifica aceasta conventie. (< fr. abonnement)
abord, abórd s. n. 1. abordare. 2. (chir.) cale de acces la un organ. (< fr. abord)
aborda, abordá vb. I. intr. 1. (despre nave) a se ciocni. 2. a se opri lânga o nava bord la bord. 3. a acosta. II. tr. 1. (fig.) a se apropia de cineva spre a-i vorbi. 2. a începe studiul unei probleme; a deschide o discutie. (< fr. aborder)
aborigen, ABORIGÉN, -Ă, aborigeni, -e, adj., s.m. si f. (Livr.) Bastinas, autohton, indigen. – Din fr. aborigène.
aborigen, aborigén, -a adj., s.m. f. bastinas, autohton, indigen. (< fr. aborigène, lat. aborigines)
abrahie, abrahíe s. f. lipsa congenitala a bratelor. (< fr. abrachie)
abrahiocefal, abrahiocefál s. m. monstru care prezinta abrahiocefalie. (< fr. abrachiocéphale)
abrahiocefalie, abrahiocefalíe s. f. lipsa congenitala a bratelor si a capului. (< fr. abrachiocéphalie)
abranhial, abranhiál, -a adj. (despre respiratie) care nu se face prin branhii. (< engl. abranchial)
abraza, abrazá vb. tr. a prelucra prin aschiere, cu un abraziv. (< fr. abraser)
abrazor, abrazór s. n. unealta dintr-un material abraziv, folosita pentru aschiere. (< engl. abrasor)
abrazor, ABRAZÓR, abrazoare, s.n. Unealta alcatuita dintr-un material abraziv (natural sau artificial), folosita la prelucrarea prin aschiere. – Cf. a b r a z i u n e.
abreacţie, abreáctie s.f. (psihan.) reaparitie brusca a unor tensiuni emotionale, regulate. (< fr. abréaction)
absidă, ABSÍDĂ, abside, s.f. Nisa semicirculara sau poligonala care închidea nava centrala a unei bazilici romane. ♦ Incapere semicirculara destinata altarului în bazilicile crestine. – Din fr. abside, lat. absida.
absint, absínt s. n. 1. planta amara si aromatica, cu esenta toxica; pelin. 2. bautura alcoolica, tare, verzuie, preparata din absint (1). (< fr. absinthe, lat. absinthium)
absint, ABSÍNT, absinturi, s.n. Bautura alcoolica tare, de culoare verde, cu gust amar, preparata cu uleiuri eterice de pelin, anason si alte plante aromatice. – Din fr. absinthe.
absintină, absintína s. f. substanta specifica din frunze de absint. (< fr. absinthin)
absintism, absintísm s. n. intoxicatie cu absint. (< fr. absinthisme)
absolut, ABSOLÚT, -Ă, absoluti, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice conditii si relatii, care nu este supus nici unei restrictii, care nu are limite; neconditionat, perfect, desavârsit. ♢ Monarhie absoluta = forma de guvernamânt în care puterea legislativa, puterea executiva si cea judecatoreasca se afla în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care, dupa unele conceptii filozofice, ar sta la baza universului. ♢ (Filoz.) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat în raport cu sine însusi si nu în comparatie cu alte fenomene asemanatoare; care se afla pe treapta cea mai de sus. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile în care a fost masurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînteles. II. Adv. (Serveste la formarea superlativului) Cu totul, cu desavârsire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justa. ♢ (Întarind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).
absolutism, absolutísm s. n. regim politic în care un monarh concentreaza în mâinile sale întreaga putere. (< fr. absolutisme)
absolutism, ABSOLUTÍSM s.n. Regim politic propriu monarhiei absolute; putere absoluta a unui monarh. ♢ Absolutism luminat = regim politic aparut în sec. XVIII si caracterizat prin atitudinea întelegatoare a suveranilor fata de cerintele progresului, de sfaturile gânditorilor luminati etc. – Din fr. absolutisme.
absorbabil, absorbábil, -a, adj. (chim.) care poate fi absorbit. (< fr. absorbable)
absorbant, absorbánt, -a I. adj., s. n. (corp lichid sau solid) care absoarbe gaze, substante, radiatii etc.; absorbitor (I), absorbtiv. II. adj. (fig.) care preocupa. (< fr. absorbant)
absorbant, ABSORBÁNT, -Ă, absorbanti, -te, adj., s.n. 1. Adj., s.n. (Substanta) care absoarbe lichide sau vapori. ♦ (Substanta) care retine o parte din particulele sau din energia radiata de o sursa. 2. Adj. Fig. Care intereseaza, care captiveaza; catre care se îndreapta toate preocuparile cuiva. – Din fr. absorbant.
absorbi, ABSORBÍ, absórb, vb. IV. Tranz. 1. A suge, a înghiti, a încorpora o substanta etc. ♦ A retine o parte din particulele sau din energia radianta care cade pe un corp. 2. Fig. A preocupa în mod intens; a captiva. – Din fr. absorber (dupa sorbi).
absorbit, ABSORBÍT, -Ă, absorbiti, -te, adj. 1. Supt, înghitit; încorporat. 2. Fig. Preocupat, captivat. – V. absorbi.
absorbţie, ABSÓRBŢIE, absorbtii, s.f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporeaza prin difuzie din afara o substanta oarecare. ♦ Micsorare sau anulare a intesitatii unei radiatii care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a retine, filtra etc. razele de lumina care dauneaza ochiului. 2. Proces de patrundere a apei, a substantelor minerale si organice, precum si a gazelor în celulele organismului. ♢ Absorbtie intestinala = patrunderea în sânge si în limfa a produsilor rezultati din digestia alimentelor. 3. Încrucisare repetata a unei rase perfectionate cu una ameliorata în scopul îmbunatatirii radicale a acesteia. [Var.: absorbtiúne s.f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.
absorbţie, absórbtie s. f. 1. încorporare a unei substante oarecare de catre un corp lichid sau solid, de catre celule, tesuturi sau organe. 2. miscare a intensitatii unei radiatii care trece printr-un corp, datorita pierderii de energie. 3. încrucisare a unei rase perfectionate cu una neameliorata. 4. (ec.) fuziune de întreprinderi sau de societati în beneficiul uneia dintre ele. 5. (jur.) drept al unei instante superioare de a lua din competenta instantelor inferioare o cauza în curs de judecare. (< fr. absorption, lat. absorptio)
abstrage, abstráge vb. I. tr. a efectua o abstractizare. II. refl. a se izola de realitatea înconjuratoare. (dupa fr. abstraire, lat. abstrahere)
monotip, MONOTÍP, -Ă I. adj. facut dupa un singur model de tip. II. s. n. 1. masina tipografica de cules si turnat literele una câte una. 2. procedeu de pictura pe cupru, pe sticla sau un material plastic, transpusa prin imprimare pe hârtie. ♢ lucrare astfel obtinuta. (< fr. monotype)
monoterm, MONOTÉRM, -Ă adj. (despre transformari fizice) în care sistemul nu schimba caldura decât cu o singura sursa, la o temperatura determinata. (< fr. monotherme)
abţibild, ABŢIBÍLD, abtibilduri, s.n. 1. Imagine în culori imprimata pe un strat subtire de colodiu, care se aplica pe o suprafata neteda, umezindu-se si dezlipindu-se de pe hârtia pe care a fost lipit. 2. Fig. (La pl.) Nimicuri, fapte marunte; mici smecherii. – Din germ. Abziehbild.
abţibild, abtibíld s. n. 1. mic desen colorat gumat pe o parte, care se aplica pe o suprafata neteda. 2. (fam.; pl.) nimicuri, maruntisuri; mici smecherii. (< germ. Abziehbild)
abulie, abulíe s. f. 1. boala psihica manifestata prin pierderea sau slabirea vointei. 2. (fig.) inertie. (< fr. aboulie)
abulie, ABULÍE, abulii, s.f. Boala psihica caracterizata prin lipsa mai mult sau mai putin pronuntata a vointei; nehotarâre, inertie. – Din fr. aboulie.
monotelit, MONOTELÍT s. m. eretic, adept al monotelismului. (< fr. monothélit)
monotelism, MONOTELÍSM s. n. doctrina religioasa care sustine ca Isus Christos a întruchipat doua naturi, una divina si una umana, dar o singura vointa, cea divina. (< fr. monothélisme)
acadea, ACADEÁ, acadele, s.f. Bomboana preparata din zahar topit. – Din tc. akede.
monoteist, MONOTEÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monoteismului. (< fr. monothéiste)
acaju, ACAJÚ s.m. invar., adj. invar. 1. S.m. invar. Arbore din regiunea tropicala a Americii, al carui lemn, de culoare rosiatica, este întrebuintat la confectionarea mobilelor de lux; mahon (Swietinia mahagoni). ♦ Lemnul acestui arbore. 2. Adj. invar. Maro-roscat, de culoarea lemnului de acaju (1). – Din fr. acajou.
acana, ACANÁ adv. V. hacana.
acantacee, ACANTACÉE s.f. pl. Familie de plante dicotiledonate raspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme si fructe capsule, al carui tip este acanta. – Din fr. acanthacées.
acantă, ACÁNTĂ, acante, s.f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale caror frunze mari, penate, uneori spinoase, si radacini sunt folosite în medicina (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice si compozite; care imita frunzele de acanta (1). [Var.: acánt s.m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.
monoteism, MONOTEÍSM s. n. forma de religie care recunoaste existenta unei singure divinitati. (< fr. monothéisme)
acantocefal, ACANTOCEFÁL, acantocefali, s.m. (La pl.) Clasa de viermi paraziti nematelminti, cu o trompa retractila înconjurata de cârlige de aparare (Acanthocephala); (si la sg.) vierme din aceasta clasa. – Din fr. acanthocéphales.
acantoză, ACANTÓZĂ, acantoze, s.f. Boala de piele caracterizata prin prezenta unor pete pigmentate, îngrosate pe diferite parti ale corpului. – Din fr. acanthose.
acarian, ACARIÁN, acarieni, s.m. (La pl.) Arahnide mici, cu capul, toracele si abdomenul de obicei nediferentiate, unele dintre ele fiind purtatoare de germeni ai unor maladii grave; (si la sg.) animal din acest ordin. [Pr.: -ri-an] – Din fr. acariens.
monosubstituit, MONOSUBSTITUÍT, -Ă adj. (chim.; despre derivati) obtinut prin substituirea unui atom din molecula. (< fr. monosubstitué)
acatafazie, ACATAFAZÍE, acatafazii, s.f. Dispunere gresita a cuvintelor în vorbire. – Din fr. acataphasie.
acatagrafie, ACATAGRAFÍE, acatagrafii, s.f. Dispunere gresita a cuvintelor în scris. – Din fr. acatagraphie.
acaţ, ACÁŢ, acati, s.m. (Reg.) Salcâm.[Var.: acátiu s.m.] – Din magh. akác.
monostrofă, MONOSTRÓFĂ s. f. poezie de o singura strofa. (< engl. monostrophe)
monostil, MONOSTÍL s. n. (arhit.) coloana izolata. (< fr. monostyle)
monostih, MONOSTÍH s. n. poezie, strofa dintr-un singur vers. (< fr. monostiche, gr. monostikhos)
accelerator, ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj. subst. 1. Adj. Care accelereaza. 2. S.n. Mecanism care permite accelerarea turatiilor unui motor; pedala care comanda acest mecanism. ♦ Instalatie pentru accelerarea microparticulelor. 3. S.m., adj. (Substanta) care se adauga unor materiale pentru a mari viteza unor reactii chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.
accelerograf, ACCELEROGRÁF, accelerografe, s.n. Accelerometru care înregistreaza acceleratiile. – Din fr. accélérographe.
accelerometru, ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s.n. 1. Aparat cu care se masoara acceleratiile, îndeosebi la vehiculele aeriene. 2. Transductor electromecanic de masurat structurile vibrante. – Din fr. accéléromètre.
accept, ACCÉPT, accepte, s.n. Consimtamânt scris de pe o polita, prin care o persoana, desemnata de emitentul politei, se obliga sa achite beneficiarului, la scadenta, suma de bani din polita. – Din germ. Akzept, lat. acceptus.
acceptare, ACCEPTÁRE, acceptari, s.f. Actiunea de a accepta si rezultatul ei. ♦ Consimtamânt al întreprinderii cumparatoare pentru achitarea unei cereri de plata emise de întreprinderea furnizoare. ♦ Semnatura de aprobare pusa pe o polita prin care semnatarul se obliga sa plateasca la scadenta suma din polita respectiva. ♦ Manifestare a vointei de a dobândi un anumit drept ori de a primi o succesiune sau o oferta de încheiere a unui contract. – V. accepta.
acces, ACCÉS, accese, s.n. 1. Posibilitatea de a patrunde, drept de ajunge pâna într-un loc sau pâna la o persoana; p. ext. intrare. ♢ Cale (sau drum, sosea) de acces = drum care face legatura cu o sosea importanta, cu o localitate etc. Rampa de acces = portiune de drum în panta care permite urcarea vehiculelor pe o sosea mai înalta, pe un pod etc. ♢ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea sa mearga undeva, a (nu) avea voie sa patrunda undeva. 2. Ansamblu de tulburari clinice ale organismului care se manifesta brusc, în stare de sanatate aparenta, si care se repeta de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violenta (si trecatoare) a unei stari sufletesti. – Din fr. accès, lat. accessus.
accident, ACCIDÉNT (1-4, 6) accidente, s.n. (5) accidenti, s.m. 1. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, raniri, mutilari sau chiar moartea). ♦ Fapt întâmplator, banal, care aduce nenorocire. 2. (Fil.) Însusire trecatoare, neesentiala a unui lucru. 3. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4. (Lingv.; în sintagma) Accident fonetic = modificare întâmplatoare a unui sunet, fara caracter de lege. 5. (Muz.) Alteratie. ♦ Semn care indica aceasta modificare a intonatiei unei note. 6. (Med.) Fenomen neasteptat care survine în cursul unei boli. – Din fr. accident, lat. accidens, -ntis.
acefal, ACEFÁL, -Ă, acefali, -e, adj. (Zool.; despre unele animale inferioare) Fara cap. – Din fr. acéphale.
acefalie, ACEFALÍE s.f. 1. (Zool.) Absenta a capului, specifica unor animale inferioare. 2. (Med.) Monstruozitate congenitala (incompatibila cu viata), care consta în lipsa capului la fat. – Din fr. acéphalie.
acelaşi, ACÉLASI, ACÉEASI, aceiasi, aceleasi, pron. dem., adj. dem. (Care este) tot acela, chiar acela; (care este) la fel ca mai înainte. [Gen.-dat. sg.: aceluiasi, aceleiasi, gen.-dat. pl: acelorasi] – Acela1 + si.
acerateriu, ACERATÉRIU s.m. Mamifer fosil neozoic, stramos al rinocerului, caracterizat prin absenta cornului. [Var.: acerathérium s.m.] – Cuv. lat.
acetaldehidă, ACETALDEHÍDĂ, acetaldehide, s.f. (Chim.) Aldehida acetica. – Din fr. acétaldéhyde.
acetamidă, ACETAMÍDĂ, acetamide, s.f. (Chim.) Amida a acidului acetic. – Din fr. acétamide.
acetat, ACETÁT, acetati, s.m. 1. Sare a acidului acetic, folosita în industria chimica si farmaceutica. 2. Ester al acidului acetic, întrebuintat în tehnica în special ca dizolvant. ♢ Acetat de celuloza = acetat folosit la fabricarea unor materiale plastice. Acetat de vinil = acetat care serveste la fabricarea unor fibre textile artificiale (a poliacetatului de vinil, a unor copolimeri). – Din fr. acétate.
acetazolamidă, ACETAZOLAMÍDĂ, acetazolamide, s.f. Medicament cu efecte diuretice, folosit în cazurile de insuficienta cardiaca, de ciroza hepatica etc. – Din fr. acétazolamyde.
acetic, ACÉTIC, -Ă, acetici, -ce, adj. (În sintagmele) Acid acetic = acid organic obtinut sintetic sau prin oxidarea alcoolului etilic, care se prezinta ca un lichid incolor, cu miros întepator si este folosit în industria colorantilor, farmaceutica, în alimentatie etc. Fermentatie acetica = fermentatie care transforma alcoolul etilic în acid acetic, folosita la fabricarea otetului. Aldehida acetica = lichid incolor cu miros întepator, folosit la prepararea acidului acetic, a acetatului de etil, în industria chimica de sinteza etc.; acetaldehida. – Din fr. acétique.
acetilacetic, ACETILACÉTIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid acetilacetic = acid instabil care se descompune în acetona si bioxid de carbon. – Din fr. acétylacétique.
acetilare, ACETILÁRE, acetilari, s.f. Proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. – Din acetil.
acetilură, ACETILÚRĂ, acetiluri, s.f. Derivat al hidrocarburilor acetilenice. – Din fr. acétylure.
acetofan, ACETOFÁN s.n. Folie transparenta folosita ca suport pentru desenele animate. – Din fr. acétophane.
acetofenonă, ACETOFENÓNĂ, acetofenone, s.f. Cetona mixta cu miros placut, solubila în apa si în eter, folosita în industria farmaceutica si a parfumurilor. – Din fr. acétophénone.
acetonă, ACETÓNĂ, acetone, s.f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, folosit ca solvent în industrie. – Din fr. acétone.
achenă, ACHÉNĂ, achene, s.f. Tip de fruct indehiscent, a carui samânta, acoperita cu un învelis tare, nu e sudata de acest învelis. – Din fr. akène.
acherontic, ACHERÓNTIC, -Ă, acherontici, -ce, adj. (Rar) Subpamântean. – Din fr. achérontique.
achiesa, ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Rar) A accepta conditiile dintr-o actiune juridica. ♦ A renunta la o cale de atac împotriva unei hotarâri judecatoresti. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.
achiesare, ACHIESÁRE, achiesari, s.f. (Rar) 1. Recunoasterea de catre un acuzat a pretentiilor dintr-o actiune de justitie. 2. Renuntare la atacarea unei hotarâri a justitiei. [Pr.: -chi-e-] – V. achiesa.
achilie, ACHILÍE, achilii, s.f. Absenta sau diminuare a secretiilor digestive sau a unora dintre componentele lor (acidul clorhidric, pepsina etc.), întâlnita în cancerul gastric si în anemia pernicioasa. – Din fr. achylie.
achinezie, ACHINEZÍE s.f. Imposibilitate de a executa miscari, imobilitate si rigiditate a muschilor, fara ca bolnavul sa fie paralizat. – Din fr. akinésie.
achingiu, ACHINGÍU, achingii, s.m. (În evul mediu, în Imperiul Otoman) Calaret turc care traia din prada de razboi. – Din tc. akincı.
achita, ACHITÁ, achít, vb. I. 1. Tranz. A declara printr-o hotarâre judecatoreasca ca persoana trimisa în judecata penala este nevinovata. 2. Tranz. si refl. A(-si) plati, a(-si) îndeplini o obligatie materiala sau morala. ♢ Expr. (Refl.) A se achita de ceva = a duce la bun sfârsit o obligatie. 3. Tranz. (Arg.) A omorî, a ucide. – Din fr. acquitter.
achitare, ACHITÁRE, achitari, s.f. Actiunea de a (se) achita si rezultatul ei. – V. achita.
achiu, ACHÍU1, achii, s.m. (Bot.: înv.) Ţelina1. – Cf. lat. a p i u m.
achiu, ACHÍU2, achiuri, s.n. 1. Bila de încercare la jocul de biliard, care urmeaza sa stabileasca persoana care începe partida. 2. Tac2. – Din fr. acquit.
achizitiv, ACHIZITÍV, -Ă, achizitivi, -e, adj. Referitor la o achizitie. – Din fr. acquisitif.
achizitor, ACHIZITÓR, -OÁRE, achizitori, -oare, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu procurarea de produse sau de materiale. – Achizi[tie] + suf. -tor.
achiziţie, ACHIZÍŢIE, achizitii, s.f. 1. Forma de comert care consta în procurarea de produse (agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor contracte speciale); achizitionare. 2. Procurare de obiecte rare. ♢ Expr. A face o achizitie = a procura, în conditii avantajoase, ceva de pret, un lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obtinut prin achizitie (1). – Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.
achiziţiona, ACHIZIŢIONÁ, achizitionez, vb. I. Tranz. A procura produse (agroalimentare) sau materiale. ♦ A procura obiecte rare. [Pr.: -ti-o-] – Achizitie + suf. -ona.
achiziţionare, ACHIZIŢIONÁRE, achizitionari, s.f. Actiunea de a achizitiona si rezultatul ei; achizitie (1). [Pr.: -ti-o] – V. achizitiona.
aciclic, ACÍCLIC, -Ă, aciclici, -ce, adj. 1. (Despre flori) Ale carei organe sunt asezate în spirala. 2. (Despre substante chimice) Care nu contine atomi legati în ciclu în molecula sa. – Din fr. acyclique.
acicul, ACÍCUL, aciculi, s.m. 1. Spin mic, subtire si drept care se gaseste la unele plante. 2. Fir de par de forma unui ghimpe la unele specii de viermi. – Din fr. acicule.
acid, ACÍD, -Ă, acizi, -de, s.m., adj. 1. S.m. Substanta chimica, cu gust acru si miros întepator, care înroseste hârtia albastra de turnesol si care, în combinatie cu o baza, formeaza o sare. 2. Adj. (Adesea fig.) Care are proprietatile unui acid (1), cu gust acru, întepator. – Din fr. acide, lat. acidus.
acidimetru, ACIDIMÉTRU, acidimetre, s.n. Aparat pentru masurarea concentratiei de ioni de hidrogen a unei solutii. – Din fr. acidimétre.
aciditate, ACIDITÁTE s.f. Grad de concentratie de ioni de hidrogen sau cantitatea totala de acid dintr-o solutie. ♦ Proprietatea de a fi acid. ♢ Aciditate gastrica = gradul de aciditate a sucului gastric, conferit de prezenta acidului clorhidric, clorului, pepsinei si acidului lactic. – Din fr. acidité, lat. aciditas, -atis.
acidofil, ACIDOFÍL adj. (În sintagma) Lapte acidofil = produs lactat dietetic, de culoare alba-galbuie, preparat din lapte de vaca sterilizat, cu un anumit continut de bacterii si fermentat. – Din fr. acidophile.
acila, ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimica, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obtinerii de cetone, esteri si amide. – Din fr. aciler.
monoschi, MONOSCHÍ s. n. 1. schi nautic mai lat. 2. sport pe un asemenea schi. (< fr. monoski)
acin, ACÍN, acine, s.n. Mica dilatatie, în forma de boaba de strugure, la capatul terminal al unei glande sau al unei bronhiole. – Din fr. acinus.
monorhidie, MONORHIDÍE s. f. anomalie congenitala prezentând un singur testicul. (< fr. monorchidie)
acoace, ACOÁCE adv. (Reg.) Încoace. – Lat. eccum-•hacce.
acolie, ACOLÍE s.f. Absenta sau diminuare notabila a secretiei biliare. – Din fr. acholie.
acolo, ACÓLO adv. În acel loc (relativ) îndepartat (de cel care vorbeste); în alt loc. ♢ (Precedat de diferite prepozitii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. De (sau dintr-) acolo = din partea aceea, din locul acela. Într-acolo = spre acel loc, spre directia aceea. De (pe) acolo = cam din acel loc. Pâna acolo... = pâna la situatia..., la împrejurarea (care depasete limita îngaduita)... ♢ Expr. (Reg.) (Pân') pe-acolo = peste masura, din cale-afara (de greu, mare, frumos etc.). Ce ai acolo? = ce ai la tine (sau în mâna etc.)? Ce faci acolo ? = cu ce te ocupi (chiar în momentul de fata)? Fugi de acolo! = da' de unde! nici gând! imposibil! Ce am eu de-acolo? = ce ma priveste, ce avantaj am din asta? [Acc. si acoló] – Lat. eccum-[i]lloc.
acolisi, ACOLISÍ, acolisesc, vb. IV. Refl. (Înv.) 1. A se lega, a se agata de cineva, a se tine de capul cuiva cu dusmanie. 2. A nu lasa din stapânire ceea ce a cucerit odata. – Din ngr. ekóllissa (aor. lui kollô "a (se) lipi").
acomodare, ACOMODÁRE, acomodari, s.f. Actiunea de a se acomoda. ♢ Acomodarea cristalinului (sau acomodare vizuala) = modificarea curburii cristalinului, care permite ochiului sa vada clar obiectele aflate la diferite distante de el. – V. acomoda.
acompaniament, ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s.n. 1. Însotire a unei melodii cu alta melodie potrivita. 2. Parte muzicala, instrumentala sau ochestrala, care însoteste si sustine un solist sau un ansamblu coral. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.
acondroplazie, ACONDROPLAZÍE s.f. Boala congenitala caracterizata prin oprirea cresterii oaselor membrelor, în contrast cu dezvoltarea normala a oaselor capului si ale trunchiului. – Din fr. achondroplasie.
aconitină, ACONITÍNĂ, aconitine, s.f. Substanta alcaloida extrasa dintr-o planta cu proprietati toxice, care provoaca inhibitia centrilor nervosi respirator, circulator si vasomotor. – Din fr. aconitine.
acont, ACÓNT, aconturi, s.n. Parte din suma de bani care se plateste înainte, la o cumparare sau la încheierea unei tranzactii, ca garantie; acontare, arvuna; p. ext. parte din salariu. [Var.: acónto s.n.] – Din it. acconto, fr. acompte.
acoperi, ACOPERÍ, acópar, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o fiinta ceva care le ascunde sau le protejeaza. ♢ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a savârsi fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care sa-l închida, sa-l astupe. ♦ A pune acoperis unei cladiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafata unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzura etc. 4. Tranz. (Mil.) A apara, a proteja. A acoperi retragerea trupelor. ♦ Refl. A se pune la adapost prin masuri si acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tainui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înabusi. 7. Refl. si tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face fata cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; frantuzism) A strabate o distanta. ♢ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acópera, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.
acoperire, ACOPERÍRE, acoperiri, s.f. Actiunea de a (se) acoperi si rezultatul ei. 1. Punere, asezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apara etc. 2. Operatie de aplicare a unui strat protector pe un obiect depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, padure sau localitate care împiedica observarea inamicului. ♦ Masura speciala de protectie care asigura anumite actiuni (de concentrare sau manevra) ale trupelor. ♢ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o actiune savârsita conform unor indicatii precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face fata unor obligatii, unei plati, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face esalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigura aceasta posibilitate. ♢ Acoperire în aur = stoc de aur si de alte active pe baza carora bancile de emisiune asigura convertibilitatea bacnotelor. – V. acoperi.
acord, ACÓRD, acorduri, s.n. 1. Întelegere, învoiala, conventie etc. între doua sau mai multe parti în vederea încheierii, modificarii sau desfiintarii unui act juridic. Expr. A fi de acord sa... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înteles! (Pleonastic) De comun acord = în perfecta întelegere. 2. (În sintagmele) (Plata sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obtinute. Acord progresiv = plata muncii în proportie crescânda, în raport cu depasirea normei. Munca în acord = munca normata retribuita în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata pentru munca prestata în acord. 3. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (în persoana, numar, gen sau caz a) formei cuvintelor între care exista raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.
acosta, ACOSTÁ, acostez, vb. I. 1. Intranz. A apropia o nava de o alta nava, de tarm, de chei etc. 2. Tranz. Fig. A opri pe cineva din drum si a i se adresa (în mod suparator); a agata. – Din fr. accoster.
acredita, ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A împuternici pe cineva ca reprezentant al unui stat pe lânga guvernul unui stat strain. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispozitia cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca un fapt neconfirmat, o stire etc. sa apara demne de crezare, acceptabile, verosimile. – Din fr. accréditer.
acrilic, ACRÍLIC, -Ă, acrilici, -ce, adj. 1. (Chim.; în sintagma) Acid acrilic = lichid incolor cu miros întepator obtinut prin oxidarea acroleinei si folosit la fabricarea unor materiale sintetice. 2. (Despre produse industriale) Care este obtinut cu ajutorul derivatilor acidului acrilic (1). Fibra acrilica. – Din fr. acrylique.
monopsie, MONOPSÍE s. f. malformatie caracterizata prin prezenta unui singur ochi; monoftalmie. (< fr. monopsie)
acrobat, ACROBÁT, -Ă, acrobati, -te, s.m. si f. Gimnast care executa exercitii de echilibristica. ♦ Fig. Persoana inconsecventa în comportare, în idei etc.; persoana care cauta sa epateze, sa iasa din comun. – Din fr. acrobate.
acrobaţie, ACROBAŢÍE, (1) acrobatii, s.f. 1. Exercitiu dificil de echilibristica, de gimnastica etc. ♦ Fig. (La pl.) Sfortari neobisnuite pentru a iesi dintr-o situatie grea, dintr-o încurcatura. 2. Arta sau profesiunea acrobatului. – Din fr. acrobatie.
acrocefal, ACROCEFÁL, -Ă, acrocefali, -e, adj. Cu craniul ascutit, conic, cu crestetul tuguiat. – Din fr. acrocéphale.
acrocefalie, ACROCEFALÍE s.f. Malformatie a craniului, constând în aspectul ascutit, conic al cutii craniene; oxicefalie. – Din fr. acrocéphalie.
acrofobie, ACROFOBÍE s.f. Teama patologica de locuri înalte. – Din fr. acrophobie.
acroleină, ACROLEÍNĂ, acroleine, s.f. Aldehida nesaturata, care se obtine prin distilarea glicerinei cu acid sulfuric si care se prezinta ca un lichid cu miros înecacios, lacrimogen. [Pr.: -le-i-] – Din fr. acroléine.
acrolit, ACROLÍT, acrolite, s.n. Statuie ale carei extremitati sunt executate din piatra sau din marmura, iar corpul din alte materiale. – Din fr. acrolithe.
acromat, ACROMÁT, -Ă, acromati, -te, adj., s.m. (Obiectiv fotografic) caruia i-a fost corectata sau înlaturata aberatia cromatica. – Din germ. Achromat, fr. achromat.
acromatic, ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumina în culorile ei componente, care nu prezinta aberatie cromatica. – Din fr. achromatique.
acromatism, ACROMATÍSM s.n. Proprietate a unei lentile sau a unui sistem de lentile de a fi acromatice. – Din fr. achromatisme.
acromatiza, ACROMATIZÁ, acromatizez, vb. I. Tranz. A corecta sau a înlatura aberatia cromatica. – Din fr. achromatiser.
acromatopsie, ACROMATOPSÍE s.f. Defect de vedere care consta în incapacitatea de a distinge toate culorile sau numai o parte din ele. – Din fr. achromatopsie.
acromicrie, ACROMICRÍE s.f. Stare patologica manifestata prin oprirea din crestere a capului si a membrelor, din cauza unui dereglaj hormonal al hipofizei. – Din fr. acromicrie.
acromie, ACROMÍE s.f. Decolorare congenitala a pielii, ca urmare a disparitiei pigmentului colorant. – Din fr. achromie.
acroparestezie, ACROPARESTEZÍE s.f. Tulburare de sensibilitate manifestata la extremitatile corpului. – Din fr. acroparesthésie.
acropolă, ACRÓPOLĂ, acropole, s.f. Citadela în orasele din vechea Grecie, asezata pe o înaltime si adapostind principalele edificii publice. – Din fr. acropole.
acrostih, ACROSTÍH, acrostihuri, s.n. Poezie sau strofa în care literele initiale ale versurilor alcatuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicatie etc.) sau o propozitie. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.
acroşa, ACROSÁ, acrosez, vb. I. Tranz. 1. A atârna, a agata, a prinde. 2. (Sport) A opri, a intercepta mingea în aer. ♦ A opri, a intercepta pucul la hochei. – Din fr. accrocher.
acroşaj, ACROSÁJ, acrosaje, s.n. 1. Acrosare. 2. Oprire, interceptare a mingii sau a pucului. – Din fr. accrochage.
acru, ÁCRU2, -Ă, acri, -e, adj. Care are gustul caracteristic al otetului, al lamâii etc.; care provoaca o reactie gustativa astringenta; (despre gust) ca al otetului, al lamâii etc. 2. Fig. Morocanos, ursuz, suparacios; rautacios; suparat, mâhnit. – Lat. acrus.
actinic, ACTÍNIC, -Ă, actinici, -ce, adj. (Despre radiatii) Capabil sa produca reactii (foto) chimice. – Din fr. actinique.
actinograf, ACTINOGRÁF, actinografe, s.n. Actinometru înregistrator. – Din fr. actinographe.
actinografie, ACTINOGRAFÍE s.f. Procedeu de pregatire în tipografie a unui cliseu, folosind un negativ obtinut cu raze X. ♦ Imagine obtinuta cu un cliseu astfel pregatit. – Din fr. actinographie.
actinomorf, ACTINOMÓRF, -Ă, actinomorfi, -e, adj. (Despre flori) Cu simetrie radiala. – Din fr. actinomorphe.
actinot, ACTINÓT s.m. Silicat natural hidratat de calciu, magneziu si fier din grupa amfibolilor, frecvent în sisturile cristaline. – Din fr. actinote.
actinoterapie, ACTINOTERAPÍE s.f. Tratament medical în care se folosesc radiatii luminoase, ultraviolete sau infrarosii, aplicat în special în rahitism. – Din fr. actinothérapie.
activ, ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care participa (în mod efectiv) la o actiune; harnic, vrednic. ♢ Membru activ = membru al unei organizatii, societati, institutii etc. având anumite obligatii si bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizatii. Metoda activa = metoda de predare care stimuleaza activitatea personala a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Aparare activa = aparare care foloseste contraatacuri, pentru a slabi si a nimici fortele inamice. 2. (Despre corpuri sau substante) Care realizeaza (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ♢ (Chim.) Corp activ = corp care intra usor în reactie. 3. (Despre diateza verbala) Care exprima faptul ca subiectul savârseste actiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operatii, conturi, bilanturi) Care se soldeaza cu un profit, cu un beneficiu. II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor apartinând unei persoane fizice si juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care apartin unei întreprinderi, institutii sau organizatii economice; parte a bilantului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul sau = a fi autorul unei actiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o actiune (grava) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activeaza intens în domeniul vietii politice si obstesti sub conducerea organizatiilor partidului clasei muncitoare sau a organizatiilor de masa. – Din fr. actif, lat. activus; (II si) rus. aktiv.
activitate, ACTIVITÁTE, activitati, s.f. Ansamblu de acte fizice, intelectuale si morale facute în scopul obtinerii unui anumit rezultat; folosire sistematica a fortelor proprii într-un anumit domeniu, participare activa si constienta la ceva; munca, ocupatie, îndeletnicire, lucru. ♦ Sârguinta, harnicie. 2. (În sintagma) Activitate solara = totalitatea fenomenelor care se produc în paturile exterioare ale suprafetei soarelui si care pot influenta suprafata terestra. 3. (Fiz.) Numarul de particule emise pe secunda de o sursa radioactiva. – Din fr. activité, lat. activitas, -atis.
acţiona, ACŢIONÁ, actionez, vb. I. 1. Intranz. A întreprinde o actiune, o fapta etc. ♢ Expr. (Tranz.) A actiona (pe cineva) în justitie (sau în judecata) = a intenta un proces, a da în judecata. ♦ A exercita o influenta asupra cuiva sau a ceva; a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în miscare, a face sa functioneze. ♦ A realiza prin comenzi un anumit regim de functionare a unui sistem tehnic. [Pr.: -ti-o] – Din fr. actionner.
acţiune, ACŢIÚNE, actiuni, s.f. I. 1. Desfasurare a unei activitati; fapta întreprinsa (pentru atingerea unui scop). ♢ Om de actiune = om întreprinzator, energic, care actioneaza repede. ♢ Expr. A pune în actiune = a pune în miscare. A trece la actiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de "armata") Operatie militara. ♦ (Gram.) Ceea ce exprima verbul (o stare, o miscare, un proces etc.). 2. Desfasurare a întâmplarilor într-o opera literara; fabulatie, subiect, intriga. 3. Efect, exercitare a unei influente asupra unui obiect, a unui fenomen. Actiunea substantelor otravitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezinta o parte anumita, fixa si dinainte stabilita, a capitalului unei societati si care da detinatorului dreptul sa primeasca dividende. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.
acuarelă, ACUARÉLĂ, acuarele, s.f. 1. Tehnica picturala în care sunt întrebuintate culori diluate cu apa. 2. Vopsea solida care se întrebuinteaza în acuarela (1). 3. Pictura executata în acuarela (1). [Pr.: -cu-a-] – Din fr. aquarelle.
aculeat, ACULEÁT, -Ă, aculeati, -te, adj., s.f. 1. Adj. (Despre insecte) Care are ac. 2. S.f. (La pl.) Grup de insecte himenoptere care au ovipozitorul terminat cu un ac; (si la sg.) insecta care face parte din acest grup. [Pr.: -le-at] – Din lat. aculeatus, fr. aculéates.
aculeol, ACULEÓL, aculeoli, s.m. Ac mic al unor plante; ghimpe, spin1. [Pr.: -le-ol] – Din fr. aculéole.
aculeu, ACULÉU, aculei, s.m. Ghimpe, spin. – Din lat. aculeus.
acum, ACÚM adv. 1. În prezent, în momentul de fata; actualmente. ♢ Expr. Acu-i acu = a sosit clipa hotarâtoare. ♦ În împrejurarile actuale. 2. Îndata, imediat, numidecât, acusi, acusica, amusi. 3. Înainte cu... Acum doi ani. [Var.: acú, acúma adv.] – Lat. eccum modo.
acumulare, ACUMULÁRE, acumulari, s.f. 1. Actiunea de a acumula si rezultatul ei. 2. (Ec. pol.; în sintagmele) Acumulare de capital = transformarea plusvalorii în capital în procesul reproductiei largite a capitalului. Fond de acumulare = parte a unui venit folosita pentru acumulare. Rata acumularii = raportul dintre fondul de acumulare si venitul pe baza caruia se formeaza. 3. (Geogr.; urmat de determinari) Proces de depunere a materialului transportat de ape, vânturi, ghetari etc. – V. acumula.
acupla, ACUPLÁ, acuplez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A cupla. – Din fr. accoupler.
acupunctură, ACUPUNCTÚRĂ s.f. Metoda terapeutica originara din China, bazata pe actiune reflexa, care consta în înteparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.
acustic, ACÚSTIC, -Ă, acustici, -ce, adj., s.f. I. Adj. Care emite, transmite sau receptioneaza sunete, care apartine acusticii (II 1), privitor la acustica. ♢ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care serveste la transmiterea vocii pe nave, în puturi minere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul caruia se receptioneaza sunete si se înlesneste perceperea lor. II. S.f. 1. Parte a fizicii care se ocupa cu studiul producerii, propagarii si receptionarii sunetelor. ♢ Acustica arhitecturala = ramura a acusticii care studiaza fenomenele legate de propagarea undelor acustice în încaperi. 2. Calitatea de a înlesni o (buna) auditie. – Din fr. acoustique.
acuzativ, ACUZATÍV s.n. Caz gramatical care are ca functiune specifica exprimarea complementului direct si a unor atribute. ♢ Acuzativ cu infinitiv = constructie sintactica specifica anumitor limbi, echivalenta cu o propozitie completiva directa, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
acvamarin, ACVAMARÍN s.n. Varietate limpede de beril de culoare albastru-deschis sau verzuie, folosita ca piatra pretioasa. – Din it. acquamarina.
acvatintă, ACVATÍNTĂ s.f. 1. Procedeu de gravura cu acid azotic, care imita desenul în tus. 2. Gravura obtinuta prin acvatinta (1). 3. Procedeu de tipar de arta pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregateste prin gravare manuala si coroziune chimica. – Din it. acquatinta.
acvilă, ÁCVILĂ, acvile, s.f. 1. Gen de pasari rapitoare de zi, mari, din familia acvilidelor, cu ciocul drept la baza si încovoiat la vârf, coltul gurii ajungând sub ochi, cu gheare puternice si cu aripi lungi si ascutite; pajura, acera (Aquila). 2. Stema reprezentând o acvila (1); pajura. – Din lat. aquila, it. aquila.
adăpătoare, ADĂPĂTOÁRE, adapatori, s.f. Loc unde se adapa animalele; jgheab sau instalatie de adapat. – Adapa + suf. -atoare.
adâncitor, ADÂNCITÓR, adâncitoare, s.n. Scula aschietoare pentru prelucrarea suprafetelor frontale plane, conice, cilindrice, profilate. – Adânci + suf. -tor.
ademeni, ADEMENÍ, ademenesc, vb. IV. Tranz. A atrage, a ispiti, a momi, a tenta pe cineva, de obicei cu vorbe înselatoare; a însela pe cineva. ♦ (Rar) A seduce o femeie. [Var.: (reg.) adimení vb. IV] – Cf. magh. a d o m á n y.
adenohipofiză, ADENOHIPOFÍZĂ, adenohipofize, s.f. (Anat.) Hipofiza. – Din fr. adénohypophyse.
adenopatie, ADENOPATÍE s.f. Nume dat bolilor glandelor sau ganglionilor limfatici, care se manifesta prin cresterea în volum si inflamarea acestora. – Din fr. adénopathie.
adenotomie, ADENOTOMÍE s.f. Îndepartare pe cale chirurghicala a unui adenom. – Din fr. adénotomie.
adera, ADERÁ, adér, vb. I. Intranz. (Cu determinari introduse prin prep. "la") 1. A deveni adeptul unui partid, al unei miscari, al unei ideologii, al unei actiuni, cunoscându-i si împartasindu-i principiile. 2. A se tine strâns lipit de ceva. 3. (Despre state) A deveni parte la un tratat. – Din fr. adhérer, lat. adhaerere.
aderent, ADERÉNT, -Ă, aderenti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana sau colectivitate) care adera la un partid, la o miscare, la o asociatie etc. 2. Adj. Care se tine strâns lipit de ceva, atasat de ceva. – Din fr. adhérent, lat. adhaerens, -ntis.
aderenţă, ADERÉNŢĂ, aderente, s.f. 1. (Med.) Ţesut fibros care se dezvolta în special în cavitatile seroase, în urma unei infectii sau interventii chirurgicale, unind organe care în mod normal sunt separate; brida. 2. (Tehn.) Forta care mentine alaturate doua corpuri aflate în contact. Aderenta dintre rotile unui vehicul si sosea. ♦ Fenomen de legatura între beton si otel în constructiile de beton armat. 3. Aderare, solidarizare constienta la ceva. – Din fr. adhérence.
adeziune, ADEZIÚNE, adeziuni, s.f. 1. Aderare, atasare (la ceva), solidarizare constienta (cu ceva). ♢ Expr. A-si da adeziunea (la ceva) = a adera (1). 2. Fig. Atractie între doua suprafete aflate în contact foarte strâns, datorita fortelor intermoleculare, care actioneaza la distante relativ mici. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. adhésion, lat. adhaesio, -onis.
adeziv, ADEZÍV, -Ă, adezivi, -e, adj., s.m. 1. Adj. (Despre materiale) Care sta strâns lipit de ceva, care adera. Ţesut adeziv. 2. S.m. Produs care permite încleierea a doua suprafete din acelasi material sau din materiale diferite. – Din fr. adhésif.
adezivitate, ADEZIVITÁTE s.f. Însusirea de a fi adeziv. – Din fr. adhésivité.
adhoc, AD-HÓC adv. Anume pentru acest scop, de circumstanta. ♢ (Adjectival; în expr.) Divan (sau adunare) ad-hoc = fiecare dintre cele doua adunari speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iasi si la Bucuresti) si au cerut unirea tarilor românesti. – Din lat. ad hoc.
adiabatic, ADIABÁTIC, -Ă, adiabatici, -ce, adj. (Despre fenomene fizico-chimice) produs în interiorul unui sistem închis, fara a ceda sau a primi caldura din exterior. [Pr.: -di-a] – Din fr. adiabatique.
adiacent, ADIACÉNT, -Ă, adiacenti, -te, adj. 1. (În sintagma) Unghiuri adiacente = unghiuri care au acelasi vârf, o latura comuna si se afla de o parte si de alta a laturii comune. 2. Care se înrudeste, se învecineaza. [Pr.: -di-a-] – Din fr. adjacent, lat. adjacens, -ntis.
adică, ADÍCĂ adv. 1. Si anume, cu alte cuvinte, va sa zica; adicalea, adicatelea. 2. La urma urmei, în definitiv; mai bine zis. ♢ Expr. (Substantivat) La (o) adica sau (reg.) la dica = a) la drept vorbind; ca sa spun adevarul; b) în momentul hotarâtor, la nevoie. [Acc. si: ádica. – Var.: (reg.) adéca, díca adv.] – Et. nec.
monomorfism, MONOMORFÍSM s. n. 1. (biol.) situatie în care toti membrii unei populatii au, pe acelasi locus, un singur tip de gena. 2. (mat.) homomorfism injectiv. (< mono1- + morfism)
monomorfematic, MONOMORFEMÁTIC, -Ă adj. dintr-un singur morfem. (< fr. monomorphématique)
adineauri, ADINEÁURI adv. Cu putin înainte, de curând. [Var.: adineáori adv.] – Lat. ad + de + in + illa + hora.
monomorf, MONOMÓRF, -Ă adj. (despre fenomene, stari, boli etc.) care prezinta o singura forma. (< fr. monomorphe)
adiţie, ADÍŢIE s.f. 1. (Chim.) Adaugare. ♢ Reactie de aditie = reactie chimica prin care se introduc atomi sau molecule într-o molecula cu caracter nesaturat. 2. (Fiziol.; în sintagma) Aditie latenta = aparitie a unei reactii fiziologice într-un organism în urma unor excitatii succesive; sumatie. 3. (Mat.) Adunare. – Din fr. addition, lat. additio.
adjectival, ADJECTIVÁL, -Ă, adjectivali, -e, adj. Care este exprimat printr-un adjectiv. Atribut adjectival. ♢ Articol adjectival = articol hotarât, cu forme speciale, care însoteste un adjectiv determinant al unui substantiv articulat sau al unui nume propriu. ♦ Care îndeplineste functia de adjectiv. Locutiune adjectivala. – Din fr. adjectival.
adjudeca, ADJUDECÁ, adjúdec, vb. I. Tranz. A atribui (prin hotarâre judecatoreasca) un bun scos la licitatie persoanei care ofera pretul cel mai mare. – Din lat. adjudicare.
adjutant, ADJUTÁNT, adjutanti, s.m. 1. Ofiter atasat unui comandant sau unui sef militar într-o unitate militara, îndeplinind atributii similare unui secretar; ofiter care face parte dintr-un stat-major; aghiotant. 2. (Iesit din uz) Grad pentru personalul aviatic corespunzator plutonierului; persoana având acest grad ♦ Cel mai mare grad de subofiter; persoana având acest grad. – Din fr. adjudant.
adolescenţă, ADOLESCÉNŢĂ s.f. Perioada a vietii omului cuprinsa între vârsta pubertatii si cea adulta, în care are loc maturizarea treptata a functiunilor fizice si psihice ale organismului. – Din fr. adolescence, lat. adolescentia.
adonic, ADÓNIC, adonice, adj. (În sintagma) Vers adonic = vers format dintr-un dactil si un spondeu sau un troheu, folosit în versificatia greaca si latina. – Din fr. adonique.
adonis, ADÓNIS s.m. invar. Nume care se da (dupa un personaj legendar din antichitate) unui tânar foarte frumos. – Din fr. adonis.
monomer, MONOMÉR adj., s. m. 1. (compus chimic) din molecule simple. 2. (despre gineceu, ovar etc.) dintr-o singura piesa. (< fr. monomère)
adrenalină, ADRENALÍNĂ s.f. Hormon produs de glandele suprarenale sau fabricat pe cale sintetica, utilizat ca medicament datorita proprietatilor vasoconstrictoare si stimulatoare ale muschiului cardiac; epinefrina. – Din fr. adrénaline.
adrenocrom, ADRENOCRÓM s.n. Produs de oxidare a adrenalinei, de culoare caramizie, cu actiune hemostatica si tonifianta asupra peretilor vaselor sanguine. – Din fr. adrénochrome.
adresa, ADRESÁ, adresez, vb. I. Refl. si tranz. 1. A (se) îndrepta (cu) vorba catre cineva. 2. A (se) îndrepta catre o persoana, o institutie etc. (cu) o invitatie, o cerere etc.; a face apel la... ♦ Tranz. A scrie adresa pe o scrisoare, pe un pachet etc. – Din fr. adresser.
adsorbţie, ADSORBŢÍE s.f. Fixare si acumulare a moleculelor unui gaz sau a unui lichid pe suprafata unui corp solid. – Din fr. adsorption.
aductor, ADUCTÓR, aductori, adj.m. (În sintagma) Muschi aductor = muschi2 care apropie un membru de planul de simetrie al corpului sau doua organe unul de celalalt. – Din fr. adducteur, lat. adductor.
aducţie, ADÚCŢIE, aductii, s.f. 1. Constructie hidrotehnica destinata transportarii unui fluid de la punctul de captare pâna la cel de folosire. 2. Miscare efectuata de un muschi aductor. [Var.: aductiúne s.f.] – Din fr. adduction, lat. adductio, -onis.
adula, ADULÁ, adulez, vb. I. Tranz. A lingusi, a flata pe cineva (în chip servil) – Din fr. aduler, lat. adulari.
adulmeca, ADULMECÁ, adúlmec, vb. I. Tranz. si intranz. (Despre animale) A simti sau a descoperi cu ajutorul mirosului, prezenta unui animal, a omului, a hranei etc. ♦ Fig. (Despre oameni) A cauta sa afle; a da de urma, a descoperi. [Var.: (reg.) adurmecá vb. I] – Et. nec.
aduna, ADUNÁ, adún, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se afla raspândit, împrastiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate partile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici si de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. si refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ♢ Expr. (Tranz.) Parca a tunat si i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiti unii de altii strânsi la un loc. ♦ A (se) îngramadi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.
monomahie, MONOMAHÍE s. f. lupta între doi oameni; duel prevazut de legile medievale ca proba judiciara. (< fr. monoma-chie)
adventism, ADVENTÍSM s.n. Numele unei doctrine religioase practicate de o secta crestina care predica "a doua venire" apropiata a lui Hristos. – Din engl. adventism, germ. Adventismus.
adventiv, ADVENTÍV, -Ă, adventivi, -e, adj. 1. (Bot.; despre plante) Originar din alte tari sau continente si care s-a raspândit fara a fi cultivat. ♦ (În sintagmele) Radacina adventiva = radacina care se dezvolta pe diferite parti ale plantei. Mugure adventiv = mugure care se dezvolta din tesuturi. 2. (Geol.; în sintagma) Crater adventiv = crater vulcanic secundar, care are alta deschizatura decât craterul principal. – Din fr. adventif.
aer, ÁER1 s.n. 1. Amestec de gaze care alcatuiesc straturile inferioare ale atmosferei si care este absolut necesar vietatilor aerobe. ♢ Aer lichid = lichid obtinut prin racirea aerului pâna sub temperatura de -183°C la presiune normala si folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferica obtinut cu compresoarele. Aer conditionat = sistem de ventilatie a aerului din încaperi în scopul pastrarii proprietatilor fizice normale ale acestuia. ♢ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afara. ♢ Expr. A lua aer = a iesi din casa pentru a respira aer curat. 2. Vazduh, atmosfera. ♢ Expr. A fi (sau a se simti) ceva în aer = a exista semne ca se pregateste ceva (în ascuns). A fi (sau a ramâne) în aer = a se afla într-o situatie critica, a nu avea nici o perspectiva. 3. Înfatisare, aspect, expresie. ♢ Expr. A avea aerul ca... (sau sa...) = a da impresia ca... A-si da (sau a-si lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se fali. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (si cu întelesurile fr. air).
aera, AERÁ, aerez, vb. I. Tranz. 1. A introduce aer1 (1) în masa unui lichid, a unui material grunjos sau care este în forma de pasta fluida. 2. A raci materialele dintr-un siloz prin introducerea de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérer.
aerat, AERÁT, -Ă, aerati, -e, adj. 1. (Despre lichide, materiale granuloase etc.) Tratat prin introducere de aer1 (1). 2. (Despre cereale) Racit prin introducere de aer1 (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeti. 3. (Livr.) (Despre texte) Care are o structura simpla; clar, limpede. 4. (Despre pagini scrise) Cu literele si rândurile spatiate; cu mult spatiu alb. [Pr.: a-e-] – V. aera.
aerlift, AERLÍFT s.n. Metoda mecanizata de extractie a lichidelor din subsol, bazata pe aducerea la suprafata cu ajutorul aerului comprimat. [Pr.: a-er-] – Aer1 + lift.
aerocartograf, AEROCARTOGRÁF, aerocartografe, s.n. Aparat automat pentru întocmirea hartilor si a planurilor topografice dupa fotograme aeriene. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocartographe.
aerocartografie, AEROCARTOGRAFÍE s.f. Tehnica de întocmire a hartilor si a planurilor topografice cu ajutorul aerocartografului. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérocartographie.
aerodinamic, AERODINÁMIC, -Ă, aerodinamici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul miscarii aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu studiul miscarii corpurilor într-un mediu gazos. 2. Adj. Referitor la aerodinamica (1). ♦ (Despre vehicule) Care este astfel construit încât sa întâmpine în deplasare, o rezistenta minima din partea aerului1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodynamique.
aerodină, AERODÍNĂ, aerodine, s.f. Vehicul aerian mai greu decât aerul1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérodyne.
aerodrom, AERODRÓM, aerodromuri, s.n. Teren special amenajat pentru decolarea, aterizarea si stationarea avioanelor, cuprinzând si instalatiile, asistenta tehnica etc. necesare activitatii de zbor. [Pl. si: aerodroame – Pr.: a-e-] – Din fr. aérodroame.
aerofagie, AEROFAGÍE s.f. Act reflex caracterizat prin înghitirea, odata cu saliva sau cu alimente ingerate, a unei cantitati mari de aer1 (ducând la tulburari organice). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophagie.
aerofar, AEROFÁR, aerofaruri, s.n. Dispozitiv optic de semnalizare la mare distanta, care serveste ca punct de reper pentru avioane în zbor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophare.
aerofilatelic, AEROFILATÉLIC, -Ă, aerofilatelici, -ce, adj. Referitor la aerofilatelie, de aerofilatelie. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophilatélique.
aerofilatelie, AEROFILATELÍE s.f. Ramura a filateliei care se ocupa de marcile pentru posta aeriana. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophilatélie.
aerofobie, AEROFOBÍE s.f. Fobie fata de curentii de aer1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophobie.
aerofor, AEROFÓR, aerofoare, s.n. Aparat care furnizeaza aerul1 necesar scafandrilor în timpul sederii lor sub apa. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophore.
aerofotografic, AEROFOTOGRÁFIC, -Ă, aerofotografici, -ce, adj. Referitor la aerofotografie, de aerofotografie. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotographique.
aerofotografie, AEROFOTOGRAFÍE, aerofotografii, s.f. Tehnica fotografierii unei zone, a unui obiectiv etc. de la bordul unui avion; fotografie obtinuta cu ajutorul acestei tehnici. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotographie.
aerofotogramă, AEROFOTOGRÁMĂ, aerofotograme, s.f. Fotograma aeriana. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotogramme.
aerofotogrammetrie, AEROFOTOGRAMMETRÍE s.f. Metoda a fotogrammetriei care masoara, determina metric si reprezinta, grafic si fotografic, portiuni din suprafata terestra. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophotogrammétrie.
aeroglisor, AEROGLISÓR, aeroglisoare, s.n. Vehicul care se deplaseaza prin alunecare pe o perna de aer1. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéroglisseur.
aerograf, AEROGRÁF, aerografe, s.n. Pulverizator cu care se acopera cu straturi de vopsea uniforme suprafete mari ale unor desene, zugraveli etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérographe.
aerografie, AEROGRAFÍE s.f. Disciplina care se ocupa cu studierea aerului1 si a proprietatiilor lui. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérographie.
aerolit, AEROLÍT, aeroliti, s.m. Meteorit format în cea mai mare parte din silicati, cu aspect de piatra, care cade pe pamânt. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérolithe.
monolog, MONOLÓG s. n. 1. scena dintr-o lucrare dramatica în care vorbeste un singur personaj. ♢ mica piesa comica recitata de un singur personaj. o ~ interior = modalitate specifica prozei de analiza psihologica, în care un personaj introspecteaza propriile stari sufletesti. 2. vorbire neîntrerupta a cuiva, fara a da timp altora pentru replici; soliloc. (< fr. monologue)
aeromecanică, AEROMECÁNICĂ s.f. Ramura a mecanicii care studiaza miscarea si echilibrul gazelor; mecanica gazelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromécanique.
aeromodel, AEROMODÉL, aeromodele, s.n. Macheta de avion sau de planor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromodèle.
aeronaut, AERONAÚT, -Ă, aeronauti, -te, s.m. si f. Persoana care conduce un vehicul aerian. [Pr.: a-e-] -Din fr. aéronaute.
aeronautic, AERONAÚTIC, -Ă, aeronautici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a tehnicii care se ocupa cu construirea aeronavelor si cu problemele navigatiei aeriene. 2. Adj. Care apartine aeronauticii (1), privitor la aeronautica. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéronautique.
aeronavă, AERONÁVĂ, aeronave, s.f. Vehicul aerian care se mentine si se deplaseaza în aer1; aerovehicul. [Pr.: a-e-] – Din aero- + nava (dupa fr. aéronef).
aerosol, AEROSÓL, aerosoli, s.m. (Mai ales la pl.) Sistem prin care se realizeaza împrastierea mecanica în aer1 sau într-un gaz a unor particule solide sau lichide si care este folosit în medicina în tratamentul unor boli, în agricultura la combaterea daunatorilor etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérosol.
monolitism, MONOLITÍSM s. n. caracter monolitic. (< fr. monolithique)
aerostatic, AEROSTÁTIC, -Ă, aerostatici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ramura a mecanicii fluidelor care se ocupa cu studiul echilibrului aerului1 si, în general, al gazelor, precum si cu construirea si cu dirijarea aerostatelor. 2. Adj. Care apartine aerostaticii (1) sau aerostatelor, privitor la aerostatica sau la aerostate. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostatique.
aerostaţie, AEROSTÁŢIE, (2) aerostatii, s.f. 1. Ramura a aerostaticii care se ocupa cu studiul constructiei si zborului aerostatelor. 2. Statie de vehicule aeriene. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérostation.
aerotehnică, AEROTÉHNICĂ s.f. Disciplina care se ocupa cu studiul si cu constructia aeronavelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotechnique.
aeroterapie, AEROTERAPÍE s.f. Metoda de tratament a unor boli cu ajutorul aerului1 (de munte). [Pr.: a-e-] – Din fr. aérothérapie.
aerotermă, AEROTÉRMĂ, aeroterme, s.f. Aparat electric de încalzire cu aer cald. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotherme.
aerotopograf, AEROTOPOGRÁF, aerotopografe, s.n. Aparat fotogrammetric folosit pentru executarea hartilor si a planurilor topografice. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérotopographe.
monolitic, MONOLÍTIC, -Ă adj. de monolit. (< fr. monolithique)
aerotopografie, AEROTOPOGRAFÍE s.f. Tehnica a masuratorilor terestre cu ajutorul fotografiilor aeriene. [Pr.: a-e-] – Din engl. aerotopography.
aerovehicul, AEROVEHÍCUL, aerovehicule, s.n. Aeronava. [Pr.: a-e-] – Aero- + vehicul.
aerozină, AEROZÍNĂ s.f. Carburant lichid pentru motoarele rachetelor. [Pr.: a-e-] – Din fr. aerozine.
afagie, AFAGÍE s.f. Incapacitate de a înghiti. – Din fr. aphagie.
afară, AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spatiu închis sau apropiat; în exterior. ♢ Loc. conj. Afara numai daca nu... = numai cu conditia ca..., afara de cazul când... ♢ Loc. prep. (În) afara de... = fara a mai socoti si... ♢ Expr. A da afara = a scoate (cu forta) de undeva; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. Afara din cale sau din cale-afara = peste masura, neobisnuit de... ♦ (Cu valoare de interjectie) Iesi! pleaca! du-te! – Lat. ad foras.
afazic, AFÁZIC, -Ă, afazici, -ce, adj. s.m. si f. 1. Adj. De afazie, privitor la afazie. 2. S.m. si f. Persoana care sufera de afazie. – Din fr. aphasique.
monolit, MONOLÍT, -Ă I. adj. 1. format dintr-un singur bloc; monolitic. 2. (fig.) bine închegat, omogen; (p. ext.) trainic, solid. II. s. m. /s. n. monument, element de constructie dintr-un bloc unic de piatra. (< fr. monolithe)
afazie, AFAZÍE, afazii, s.f. Pierdere totala sau partiala a facultatii de a vorbi si de a întelege limbajul articulat. – Din fr. aphasie.
afecta, AFECTÁ2, afectez, vb. I. Tranz. 1. A mâhni, a întrista. 2. A simula o anumita stare sufleteasca. ♦ Intranz. si refl. A se comporta altfel decât este în realitate, a-si da aere; a se sclifosi. 3. A prejudicia, a leza. – Din fr. affecter.
afectat, AFECTÁT, -Ă, afectati, -te, adj. 1. Mâhnit, întristat. 2. (Despre oameni si unele manifestari ale lor; adesea adverbial) Care se arata altfel decât este în realitate, pentru a face o impresie favorabila; prefacut, nenatural, pretios, nefiresc. – V. afecta2.
afeliu, AFÉLIU s.n. Punctul cel mai departat de Soare de pe orbita unei planete. – Din fr. aphélie.
afereză, AFERÉZĂ, afereze, s.f. Cadere a unui sunet sau a unui grup de sunete de la începutul unui cuvânt. – Din fr. aphérèse, lat. aphaeresis.
afgan, AFGÁN, -Ă, afgani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte dintr-o populatie indo-europeana din Asia-Centrala, formând populatia de baza de religie musulmana a Afganistanului. 2. Adj. Care apartine Afganistanului sau afganilor (1), privitor la Afganistan sau la afgani. ♦ Limba afgana (si substantivat, f.) = limba din grupul limbilor iraniene vorbita de afgani. 3. S.m. Unitate monetara din Afganistan. – Din fr. Afghan.
afid, AFÍD, afide, s.n. (La pl.) Subordin de insecte homoptere, cuprinzând paduchii de plante mici, cu forme aripate si nearipate (Aphidinea); (si la sg.) insecta care face parte din acest subordin. – Din fr. affide.
afif, AFÍF adj. invar. (Reg.) Care nu are nici un ban, lefter – Din tc. hafif "usor, sprinten".
afin, ÁFIN1, afini, s.m. Arbust scund, foarte ramificat, cu frunze oval-alungite, cu flori de culoare roz-deschis si cu fructe comestibile, raspândit în regiunile de munte (Vaccinium myrtillus). – Et. nec.
afinare, AFINÁRE, afinari, s.f. Actiunea de a afina; afinaj. 1. Proces de îndepartare a impuritatiilor dintr-un metal sau dintr-un aliaj. ♦ Perioada din procesul de eleborare a otelului, în care se produce oxidarea elementelor însotitoare si se îndeparteaza oxizii rezultati. 2. Operatie de purificare a zaharului brut, premergatoare decolorarii si rafinarii. 3. Eliminarea completa a gazelor produse în topitura de sticla pentru a se realiza omogenizarea acesteia. – V. afina.
afinitate, AFINITÁTE, afinitati, s.f. 1. Potrivire între oameni sau între manifestarile lor, datorita unor înclinatii comune. 2. (Chim.) Proprietate a doua substante de a se combina. 3. Proprietate a unui material textil de a se vopsi cu un anumit colorant. 4. (Jur.) Legatura de rudenie creata prin casatorie între unul dintre soti si rudele celuilalt sot. – Din fr. affinité, lat. affinitas, -atis.
afirma, AFIRMÁ, afírm, vb. I. 1. A sustine (cu tarie), a declara (în mod ferm). 2. Refl. A se remarca, a se manifesta în chip deosebit. – Din fr. affirmer, lat. affirmare.
afiş, AFÍS, afise, s.n. Înstiintare, de obicei imprimata, expusa public, prin care se anunta ceva, prin care se dau informatii în legatura cu viata politica si culturala; afipt. ♦ Gen de arta grafica, cu functie mobilizatoare, de informare, de reclama, de instructaj etc. – Din fr. affiche.
afişa, AFISÁ, afisez, vb. I. Tranz. 1. A expune, a lipi un afis. 2. Fig. A manifesta în mod ostentativ o anumita atitudine, a face parada de... ♦ Refl. (Fam.) A aparea (în societate) în tovarasia cuiva în mod ostentativ. – din fr. afficher.
afişaj, AFISÁJ, afisaje, s.n. 1. Faptul de a afisa; lipire de afise. 2. Afisaj optic = afisor (2). – Din fr. affichage.
afişor, AFISÓR, -OÁRE, afisori, -oare, s.m. si f., s.n. 1. S.m. si f. Persoana care se ocupa cu lipirea afiselor. 2. S.n. (Electron.) Dispozitiv pe a carui suprafata apar caractere alfanumerice comandate electric; afisaj optic. – Din fr. afficheur.
afloriment, AFLORIMÉNT, aflorimente, s.n. Loc unde apar la suprafata pamântului rocile sau mineralele, datorita eroziunii sau descoperirii lor artificiale; deschidere geologica. – Dupa fr. affleurement.
aflux, AFLÚX, afluxuri, s.n. 1. Afluenta. 2. Îngramadire a unui lichid (mai ales a sângelui) într-un punct al corpului. – Din fr. afflux, lat. affluxus.
afon, AFÓN, -Ă, afoni, -e, adj., s.m. si f. 1. (Persoana) care sufera de afonie. ♦ (Persoana) care nu poate cânta corect, care nu are voce. 2. (Lingv.; la f.) (Consoana) surda. – Din fr. aphone.
afonie, AFONÍE s.f. Imposibilitate de a vorbi ca urmare a lezarii laringelui sau a nervilor acestuia. – Din fr. aphonie.
aforism, AFORÍSM, aforisme, s.n. Cugetare enuntata într-o forma concisa, memorabila; maxima, sentinta, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.
aforistic, AFORÍSTIC, -Ă, aforistici, -ce, adj. De aforism; în forma de aforism. ♦ Care contine aforisme, alcatuit din aforisme. – Din fr. aphoristique.
afreta, AFRETÁ, afretez, vb. I. Tranz. A închiria o nava pentru transportul de marfuri; a navlosi. – Din fr. affréter.
afrodiziac, AFRODIZIÁC, -Ă, afrodiziaci, -ce, adj., s.n. (Substanta) care stimuleaza impulsurile sexuale. [Pr.: -zi-ac] – Din fr. aphrodisiaque.
aftă, ÁFTĂ, afte, s.f. Basicuta plina cu lichid opalescent, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui si care, prin spargere, lasa în loc o mica ulceratie. – Din fr. aphte, lat. aphtae.
aftoasă, AFTOÁSĂ adj. (În sintagma) Febra aftoasa = boala contagioasa specifica vitelor cornute, dar transmisibila si omului, care se manifesta prin stare febrila si prin eruptii (afte) localizate pe mucoasa bucala si uneori pe diverse regiuni cutanate. – Din fr. aphteuse.
aftoid, AFTOÍD, -Ă, aftoizi, -de, adj. (Med.) Cu aspect de afta, ca o afta. – Din fr. aphtoïde.
afuma, AFUMÁ, afúm, vb. I. 1. Tranz. A expune un aliment la fum, cu scopul de a-l conserva. 2. Tranz. A umple cu fum un spatiu închis pentru a distruge sau a alunga vietatile dinauntru. ♦ Intranz. A scoate fum. Soba afuma. 3. Tranz. si refl. A (se) acoperi cu un strat de fum; a (se) înnegri de fum. ♦ Tranz. (Tehn.) A da sticlei o culoare fumurie în procesul de fabricatie. 4. Refl. (Despre mâncaruri) A capata gust neplacut de fum (când începe sa se arda). 5. Refl. Fig. (Fam.) A se îmbata usor; a se ameti. – Lat. affumare (= adfumare).
afunda, AFUNDÁ, afúnd, vb. I. 1. Tranz. si refl. A intra sau a aface sa intre într-un lichid sau într-o materie moale; a (se) cufunda, a (se) adânci, a (se) scufunda. 2. Refl. A patrunde adânc; fig. a se pierde în departari, a disparea. ♦ Fig. A se cufunda într-o actiune. – Lat. affundare (< ad + fundum).
afundat, AFUNDÁT, -Ă, afundati, -te, adj. 1. Care a intrat adânc într-un lichid sau într-o materie moale, care e acoperit bine de un lichid sau de o materie moale. 2. (Rar) Foarte departat, abia zarit. – V. afunda.
afurca, AFURCÁ, afúrc, vb. I. Tranz. A ancora o nava cu ajutorul a doua ancore, având lanturile cu lungime egala si fixate într-un punct cu o cheie. – Din it. afforcare.
monohidrat, MONOHIDRÁT s. m. hidrat al unei substante solide continând o singura molecula de apa. (< fr. monohydrate)
monohibridism, MONOHIBRIDÍSM s. n. monohibridare. (< fr. monohybridisme)
afuzali, AFUZALÍ subst. Soi de vita de vie originar din Asia Mica, cu ciorchini grei pâna la 2 kg si boabe mari, de culoare galbena-verzuie si miez carnos. – Din n. pr. tc. Afuz-Ali.
monohibrida, MONOHIBRIDÁ vb. tr. a încrucisa doi genitori din aceeasi specie care difera printr-un singur caracter ereditar. (< fr. monohybrider)
agapă, AGÁPĂ, agape, s.f. 1. Ospat cu caracter intim, prietenesc; masa colegiala. 2. Masa comuna frateasca la vechii crestini. – Din fr., lat. agape.
agarean, AGAREÁN, agareni, s.m. (Înv.) Pagân, turc sau tatar; mahomedan. [Var.: agarineán s.m.] – Din sl. agarĕaninŭ.
monohibrid, MONOHIBRÍD, -Ă adj., s. m. (organism) rezultat prin monohibridare. (< fr. monohybride)
agatârşi, AGATẤRSI s.m. pl. Populatie scitica, amintita de Herodot ca locuind în secolul al VI-lea î. Hr. în regiunea cursului mijlociu al Muresului. – Din lat. Agathyrsi, fr. Agathyrses.
agavă, AGÁVĂ, agave, s.f. Nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze lungi pâna la 2 m, late si groase, cu spini pe margini, originare din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii (Agave americana) se fac frânghii si diferite tesaturi. – Din fr. agave.
agăţător, AGĂŢĂTÓR, -OÁRE, agatatori, -oare, adj. s.f. I. Adj. Care (se) agata. Plante agatatoare. II. 1. s.f. Siret sau lantisor cusut la o haina spre a o putea atârna în cui; atârnatoare. 2. (La pl.) Grup de pasari având la fiecare picior câte doua degete dispuse înainte si câte doua înapoi, care le permit sa se agate cu usurinta de copaci. [Var.: acatatór, -oáre adj.] – Agata + suf. -ator.
agănău, AGĂNẮU s.n. (Reg.) Un fel de hora jucata de barbati; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Et. nec.
agent, AGÉNT, -Ă, agenti, -te, s.m. si f. 1. S.m. si f. Reprezentant (oficial) al unei institutii, al unei organizatii, al unui stat etc., care îndeplineste anumite însarcinari. Agent diplomatic. Agent de transmisiuni. Agent provocator. Agent secret. 2. S.m. Factor activ, care provoaca diferite fenomene fizice, chimice etc. Agenti atmosferici. ♢ Agenti geografici = factori fizici sau biologici care, prin actiunea lor, produc transformari continue în învelisul geografic. Agent corosiv v. corosiv. 3. S.m. (Biol; în sintagma) Agent patogen = microorganism capabil sa patrunda si sa se înmulteasca într-un organism animal sau vegetal, provocând manifestari patologice. 4. S.m. (Lingv.; în sintagma) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indica pe autorul actiunii unui verb. [Var.: (înv.) aghént s.m.] – Din fr. agent, lat. agens, -ntis, rus. aghent.
agenţie, AGENŢÍE, agentii, s.f. 1. Reprezentanta, filiala sau sucursala a unei întreprinderi sau institutii situate în alt punct decât acela în care se afla sediul principal. 2. (În sintagma) Agentie telegrafica (sau de presa) = institutie care culege informatii din toate domeniile de activitate, furnizându-le presei sau televiziunii. 3. Reprezentanta diplomatica; misiune condusa de un agent diplomatic. ♢ Agentie economica = reprezentanta a unei tari într-o tara straina, care efectueaza operatii economice internationale. 4. (În sintagma) Agentie de bilete = birou unde se vând cu anticipatie bilete pentru spectacole, concerte etc. Agentie de voiaj = birou unde se vând cu anticipatie bilete de calatorie (pentru distante mai lungi). [Var.: (înv.) aghentíe s.f.] – Din it. agenzia.
ager, ÁGER, -Ă, ageri, -e, adj. 1. Iute în miscari; sprinten. 2. Istet, destept. ♦ (Despre ochi sau privire) Vioi, patrunzator, scrutator. 3. (Înv.; despre obiecte) Taios, ascutit. – Lat. agilis.
agheasmatar, AGHEASMATÁR, agheasmatare, s.n. 1. Vas liturgic de metal în care se tine agheasma. 2. Cladire vecina cu o biserica, destinata sfintirii agheasmei. 3. Carte care cuprinde rugaciunile ce se rostesc în timpul aghesmuirii si în alte împrejurari. – Din ngr. aghiasmatárion.
agheasmă, AGHEÁSMĂ s.f. (În religia crestina) Apa sfintita. ♦ (Glumet) Rachiu. [Var.: aiásma s.f.] – Din sl. agiazma.
aghent, AGHÉNT s.m. v. agent.
aghenţie, AGHENŢÍE s.f. v. agentie.
aghesmui, AGHESMUÍ, agheismuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A stropi cu agheasma. 2. Tranz. si refl. Fig. (Fam.) A (se) îmbata. 3. Tranz. Fig. (Reg.) A bate pe cineva. – Agheasma + suf. -ui.
aghesmuire, AGHESMUÍRE, aghesmuiri, s.f. Actiunea de a (se) aghesmui. [Pr.: -mu-i-] – V. aghesmui.
aghesmuit, AGHESMUÍT, -Ă, aghesmuiti, -te, adj. 1. Stropit cu agheasma. 2. Fig. (Reg.) Beat. – V. aghesmui.
aghios, AGHIÓS, aghioase, s.n. (Înv.) Numele unei cântari liturgice care începe cu cuvintele "aghios, aghios" (sfinte, sfinte). ♢ Expr. A trage (la) aghioase = a) a cânta monoton si taraganat; b) a dormi; a sforai. [Pr.: -ghi-os] – Din ngr. ághios.
aghiotant, AGHIOTÁNT, aghiotanti, s.m. Ofiter atasat unui comandament sau unui sef militar într-o unitate militara, îndeplinind atributii similare unui secretar; adjutant.[Pr.: -ghi-o-] – Cf. rus. a d i u t a n t.
aghiuţă, AGHIÚŢĂ s.m. (Fam. si glumet) Drac. [Pr.: -ghi-u-] – Cf. ngr. á g h i o s "sfânt".
agio, ÁGIO, agiuri, s.n. Diferenta cu care pretul (cursul) unui semn monetar sau al unei hârtii de valoare depaseste valoarea nominala a acesteia. ♦ Supraprofit rezultat din speculatii cu semne monetare sau hârtii de valoare. [Pr.: -gi-o] – Din it. aggio, fr. agio.
agiotaj, AGIOTÁJ, agiotaje, s.n. Specula cu semne monetare sau cu hârtii de valoare în vederea obtinerii unui câstig. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. agiotage.
agitator, AGITATÓR, -OÁRE, agitatori, -oare, s.m. si f., s.n. I. S.m. si f. Persoana care face agitatie (politica) în vederea unei actiuni. ♦ Mijloc prin care se realizeaza agitatia (3). II. S.n. 1. (Chim.) Dispozitiv sau aparat care serveste la amestecarea substantelor solide sau fluide în vederea omogenizarii lor. 2. Organ de masina montat în rezervoarele masinilor de stropit, de prafuit, de împrastiat îngrasaminte, de semanat etc. – Din fr. agitateur, (I) si rus. aghitator.
agitatoric, AGITATÓRIC, -Ă, agitatorici, -ce, adj. Care serveste sau se refera la agitatie (3). – Agitator + suf. -ic (dupa rus. agitatorskii, germ. agitatorisch).
agitaţie, AGITÁŢIE, agitatii, s.f. 1. Miscare intensa încoace si încolo de oameni, de vehicule etc. 2. Stare de neliniste excesiva, de tulburare, de tensiune nervoasa (manifestata prin miscari grabite si dezordonate). 3. (Si în sintagma agitatie politica) Mijloc de înrâurire a constiintei publice folosit de un partid în scopuri imediate, prin mass-media, întruniri etc. [Var.: (înv) agitatiúne s.f] – Din fr. agitation, lat. agitatio, -onis (3) rus. aghitatiia.
aglomera, AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în numar mare; a se îngramadi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substante) A uni între ele granulele, firele sau fâsiile care compun un material. 3. Tranz. A încarca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.
aglomerat, AGLOMERÁT, -Ă, aglomerati, -te, adj., s.n. 1. Adj. Îngramadit, înghesuit. ♦ (Despre un loc, un spatiu) Plin de oameni, de vehicule etc.; suprapopulat, ticsit. 2. Adj., s.n. (Material) obtinut prin aglomerare. 3. S.n. Roca formata prin acumularea de materiale provenite din explozii vulcanice. – V. aglomera.
aglomeraţie, AGLOMERÁŢIE, aglomeratii, s.f. Îngramadire de oameni; îmbulzeala, înghesuiala, aglomerare. ♦ Asezare omeneasca. – Din fr. agglomération.
aglutina, AGLUTINÁ, aglutinez, vb. I. Refl. (Despre particulele unor materiale) A se lipi unele de altele prin adeziune. ♦ (Despre bacterii, hematii etc.) A se lipi si a se precipita sub actiunea unor substante. ♦ (Despre elemente ale vorbirii) A se lipi unul de altul formând un singur cuvânt. – Din fr. agglutiner, lat. agglutinans, -ntis.
monografie, MONOGRAFÍE s. f. studiu stiintific care trateaza un subiect anumit cât mai cuprinzator, mai complet. (< fr. monographie)
agnată, AGNÁTĂ, agnate, s.f. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice lipsite de maxilarul inferior; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. agnathes.
agnatostom, AGNATOSTÓM, agnatostomi, s.m. (La pl.) Clasa de vertebrate acvatice fara maxilarul inferior; (si la sg.) animal din aceasta clasa. – Din germ. Agnathostomen, engl. agnathostomata.
monograf, MONOGRÁF, -Ă s. m. f. monografist. (< fr. monographe)
agogică, AGÓGICĂ s.f. Teorie care se ocupa cu schimbarile miscarii ritmice, determinate de expresivitate, în timpul executarii unei piese muzicale. – Din it. agogica.
agonale, AGONÁLE s.f. pl. Întreceri atletice la vechii greci. ♦ (La romani) Serbari în cinstea zeului Ianus. – Din lat. agonalia.
agonic, AGÓNIC, -Ă, agonici, -ce, adj. Referitor la agonie; care este în agonie. – Cf. germ. agonisch.
agonisi, AGONISÍ, agonisesc, vb. IV. Tranz. A dobândi, a câstiga prin munca. ♦ A strânge, a pune deoparte; a economisi. – Din ngr. agonízome (aor. agonisthika) "a lupta".
agorafobie, AGORAFOBÍE, agorafobii, s.f. Teama patologica, obsesiva si nemotivata de spatiile largi, de locurile deschise, de piete etc. – Din fr. agoraphobie.
agrafă, AGRÁFĂ, agrafe, s.f. 1. Nume dat unor obiecte care servesc sa prinda sau sa fixeze o haina, parul etc. ♦ Piesa de metal cu care se leaga blocurile de piatra, se fixeaza zidaria etc. 2. (Med.) Mica piesa metalica cu care se prind si se mentin unite buzele unei plagi pâna la cicatrizare; copca. 3. Ornament în forma de consola la capatul unui arc. – Din fr. agrafe.
agrafie, AGRAFÍE s.f. Pierdere sau tulburare a functiunii de exprimare a gândurilor prin scris. – Din fr. agraphie.
agranulocitoză, AGRANULOCITÓZĂ s.f. Sindrom hematologic caracterizat prin lipsa granulocitelor din sânge, datorita unor agenti medicamentosi sau fizici. – Din fr. agranulocytose.
agrăi, AGRĂÍ, agraiesc, vb. Iv. Tranz. (Reg.) A adresa cuiva vorba. – A3 + grai (dupa germ. ansprechen, anreden).
agrea, AGREÁ, agreez, vb. I. Tranz. A vedea cu ochi buni, cu simpatie pe cineva. ♦ A da consimtamântul, a accepta un reprezentant diplomatic. [Pr.: -gre-a] – Din fr. agréer.
agregat, AGREGÁT1, agregate, s.n. 1. Grup de masini care lucreaza împreuna pentru realizarea unei anumite operatii tehnice. 2. Material mineral sau organic, alcatuit din granule, fibre sau fâsii, care intra în compozitia betoanelor, mortarelor sau a altor materiale aglomerate cu un liant. ♢ Agregat mineral = concrestere de minerale în diferite formatii naturale. – Din rus. agregat, (2) fr. agrégat.
agresiv, AGRESÍV, -Ă, agresivi, -e, adj. Care ataca (fara provocare); fig. care cauta prilej de cearta; provocator. ♦ (Despre substante) Care ataca chimic corpurile cu care ajunge în contact. – Din fr. agressif.
agrimensură, AGRIMENSÚRĂ s.f. Tehnica masuratorilor topografice si a cadastrelor simple ale terenurilor agricole. – Din it., lat. agrimensura.
agriotimie, AGRIOTIMÍE, agriotimii, s.f. Tendinta patologica de a comite acte de nebunie furioasa. [Pr.: -gri-o-] – Din fr. agriothymie.
agriş, ÁGRIS, agrisi, s.m. Arbust cu ramuri spinoase, cu frunze lobate si cu fructe comestibile, care creste spontan în regiunile de munte. (Ribes uva-crispa). – Din magh. egres.
agrobiologie, AGROBIOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu actiunea legilor biologice generale asupra culturii plantelor si cresterii animalelor, constituind, totodata, baza teoretica a stiintelor agronomice. [Pr.: -bi-o-] – Din germ. Agrobiologie, rus. agrobiologhiia.
agrochimic, AGROCHÍMIC, -Ă, agrochimici, -ce, adj. Privitor la agrochimie, care apartine agrochimiei. – Din fr. agrochimique.
agrochimie, AGROCHIMÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul circuitului substantelor nutritive în mediul de crestere si de dezvoltare a plantelor agricole, în vederea stabilirii masurilor de sporire a productiei si de îmbunatatire a calitatii produselor. – Din fr. agrochimie.
agrochimist, AGROCHIMÍST, -Ă, agrochimisti, -ste, s.m. si f. Specialist în agrochimie. – Agro- + chimist.
agrogeologie, AGROGEOLOGÍE s.f. Stiinta agricola care se ocupa cu studiul rocilor pe care s-au format soluri arabile; vechea denumire a pedologiei. [Pr.: -ge-o-] – Din fr. agrogéologie.
agrologie, AGROLOGÍE s.f. Stiinta agricola care se ocupa cu studiul solului ca rezultat al actiunii factorilor naturali si cu influienta pe care o are solul asupra plantelor; vechea denumire a agrotehnicii. – Din fr. agrologie.
agrotehnic, AGROTÉHNIC, -Ă, agrotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta care se ocupa cu relatiile dintre factorii de vegetatie, sol si plantele cultivate. ♦ Totalitatea procedeelor tehnice de cultivare a unei plante agricole. 2. Adj. Care apartine agrotehnicii (1), care se refera la agrotehnica. – Din (1) rus. agrotehnika, (2) agro- + tehnic (dupa rus. agrotehniceskii).
agrotehnician, AGROTEHNICIÁN, -Ă, agrotehnicieni, -e, s.m. si f. Specialist în agrotehnica (1). [Pr.: -ci-an] – Agro- + tehnician (dupa rus. agrotehnik).
agrozootehnic, AGROZOOTÉHNIC, -Ă, agrozootehnici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Agrozootehnie. 2. Adj. Care tine de agrozootehnie, privitor la agrozootehnie. [Pr.: -zo-o] – Din (1) rus. agrotehnika, (2) agro- + zootehnic (dupa rus. agrozootehniceskii).
agrozootehnician, AGROZOOTEHNICIÁN, -Ă, agrozootehnicieni, -e, s.m. si f. Specialist în agrozootehnie. [Pr.: -zo-o-teh-ni-ci-an] – Agro- + zootehnician.
agrozootehnie, AGROZOOTEHNÍE s.f. Tehnica cultivarii plantelor furajere si a cresterii animalelor domestice; agrozootehnica (1). [Pr.: -zo-o-] – Agro- + zootehnie.
agurijoară, AGURIJOÁRĂ, agurijoare, s.f. Planta erbacee decorativa, cu flori mari galbene, albe, portocalii, roz si rosii, care se deschid numai la soare (Portulaca grandiflora). – Agurida + suf. -ioara.
aha, AHÁ interj. Exclamatie care exprima multumirea cuiva ca s-a lamurit sau ca a gasit raspunsul la o întrebare care îl framânta.
aheean, AHEEÁN, -Ă, aheeni, -e, adj. Care apartine aheilor, privitor la ahei. [Pr.: -he-ean] – Din fr. achéen.
ahei, AHÉI s.m. pl. 1. Populatie indo-europeana asezata la începutul mileniului al doilea î.Hr. în Pelopones, unde a întemeiat puternice centre de civilizatie. ♦ Una dintre cele patru ramuri ale vechilor greci. 2. Denumirea generala a vechilor triburi grecesti la Homer. – Cf. Ahaia (n. pr.).
aho, AHÓ interj. 1. Strigat cu care se încetineste sau opreste mersul boilor (înjugati). 2. Strigat cu care începe plugusorul. 3. Strigat prin care cautam sa oprim pe cineva de a face ceva.
ahotnic, AHÓTNIC, -Ă, ahotnici, -ce, adj. (Reg.; adesea substantivat) Dornic, lacom, pasionat pentru cineva sau ceva. – Din rus. ohotnik.
aht, AHT, ahturi, s.n. (Reg.) 1. Oftat, suspin. 2. Durere, suferinta, chin, jale. – Din ngr. áhti "dorinta arzatoare".
ahtia, AHTIÁ, ahtiez, vb. I. Refl. 1. A dori din tot sufletul ceva; a râvni, a jindui. 2. A se lacomi (la ceva). [Pr.: -ti-a] – Din aht.
ahtiat, AHTIÁT1 s.n. (Rar) Ahtiere. [Pr.: -ti-at] – V. ahtia.
ahtiat, AHTIÁT2, -Ă, ahtiati, -te, adj. Stapânit de o dorinta puternica de a obtine ceva, lacom de un bun (mai ales material). [Pr.: -ti-at] – V. ahtia.
ahtiere, AHTIÉRE, ahtieri, s.f. Actiunea de a se ahtia si rezultatul ei; ahtiat1. [Pr.: -ti-e-] – V. ahtia.
aiasmă, AIÁSMĂ s.f. v. agheasma.
aici, AÍCI adv. 1. În acest loc, în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. ♢ Expr. (Fam.) Pâna aici! = destul! ajunge! Pe aici ti-e drumul! = sterge-o! pleaca! a plecat! a sters-o! A se duce pe-aici încolo = a pleca, a o sterge; a pleca fara urma, a disparea. 2. În acest moment, acum. ♢ Expr. Aici i-aici sau aci-i aci = acum e momentul hotarâtor. ♦ (Corelativ) Acum... acum..., când... când..., ba... ba... 3. (În expr.) Cât pe-aci = aproape sa..., gata-gata sa..., mai ca... [Var.: ací, acía, acílea, aíce, aícea adv.] – Lat. ad-hicca.
aida, ÁIDA interj. v. HÁIDE (2.) (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide. [DEX '96]
aide, ÁIDE interj. v. HÁIDE (2.) (Cu functie de imperativ, corespunzând unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♢ (Împrumutând desinente verbale de pers. 1 si 2 pl.) Haidem la plimbare. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide. [DEX '96]
monoftonga, MONOFTONGÁ vb. tr., refl. (despre diftongi) a (se) reduce la o singura vocala. (< fr. monophtonguer)
aievea, AIÉVEA adv., adj. I. Adv. 1. În realitate. ♦ Cu adevarat, într-adevar. 2. Lamurit; clar, limpede. 3. (Înv.) În vazul tuturor, pe fata; deschis. II. Adj. Real; palpabil, concret. [Pr.: a-ie-. – Var.: aiéve adv.] – Din sl. javĕ, bg. jave.
aior, AIÓR, aiori, s.m. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori galbene dispuse în umbele (Euphorbia esula) [Pr.: a-ior] – Ai4 + suf. -ior.
monoftong, MONOFTÓNG s. m. vocala care provine din reducerea unui diftong. (< fr. monophtongue)
aisberg, ÁISBERG, aisberguri, s.n. Bloc (mare) de gheata desprins din calotele glaciare polare, care pluteste pe oceane spre zona calda, influentând clima regiunilor învecinate si stingherind navigatia; ghetar2 plutitor. – Din fr., engl. iceberg.
aisfild, ÁISFILD, aisfilduri, s.n. Câmp de gheata. – Din fr. ice-field, engl. ice field.
monoftalmie, MONOFTALMÍE s. f. monopsie. (< fr. monophtalmie)
aişor, AISÓR, aisori, s.m. (Bot.) 1. Planta erbacee din familia liliaceelor cu frunze plane, rosietice si cu flori galbene-aurii (Allium ammoophilum). 2. Usturoita. 3. Ghiocel. [Pr.: a-i-] – Ai4 + suf. -isor.
aiura, AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. 1. A fi în stare de delir; a delira. ♦ A vorbi fara sens, a spune lucruri absurde, a debita absurditati. 2. (Rar) a se pierde în visari. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).
monofoto, MONOFÓTO s. n. monotip pentru fotoculegere. (< germ. Monophoto)
aiurit, AIURÍT, -Ă, aiuriti, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care are comportari anormale; (om) zapacit, trasnit, zanatic. 2. Adj. (Despre manifestarile oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [Pr.: a-iu-] – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populara de aiurea).
ajunge, AJÚNGE, ajúng, vb. III. I. 1. Intranz. A se afla într-un loc dupa parcurgerea unui drum, a atinge capatul unui drum; a sosi. ♢ Expr. A ajunge departe = a razbi prin greutati si a atinge scopul dorit. A (sau a-i) ajunge (cuiva) cutitul la os = a ajunge la capatul puterii; a fi într-o situatie disperata. ♦ Intranz. si tranz. A atinge (o limita în timp), a apuca (o anumita vreme). 2. Tranz. A întâlni, venind din urma, o fiinta sau un vehicul în miscare; a prinde din urma. ♢ Expr. A-l ajunge pe cineva zilele = a îmbatrâni. ♦ Fig. A egala pe cineva. 3. Tranz. A nimeri, a lovi pe cineva sau ceva. ♦ Fig. (Despre un neajuns) A da peste... ♦ Fig. (Despre o stare sufleteasca) A cuprinde, a razbi. 4. Intranz. A se întinde pâna la...; a atinge. ♦ A reusi sa atinga ceva situat sus sau departe. ♢ Expr. A nu-i ajunge (cuiva nici) cu prajina la nas, se zice despre un om înfumurat. 5. Intranz. (Despre preturi; p.ext. despre marfuri) A atinge un anumit nivel. II. 1. Refl. A se întâlni, a se împreuna, a se uni. ♦ Fig. A se întelege, a se învoi. 2. Intranz. A realiza, a împlini. A ajunge la un rezultat. ♦ Intranz. si tranz. A fi în situatia de a... 3. Intranz. A deveni. ♢ Expr. A ajunge rau = a decadea. A ajunge bine = a dobândi succese; a reusi, a izbuti. A ajunge pe mâinile cuiva = a fi la discretia cuiva. ♦ Intranz. si refl. (Peior.) A parveni. III. Intranz. si refl. A fi în cantitate suficienta. ♢ Expr. (Tranz.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a se pricepe, a sti ce e de facut. – Lat. adjungere "a uni, a lipi".
ajur, AJÚR, ajururi, s.n. 1. Broderie pe o tesatura obtinuta prin scoaterea firelor din urzeala sau din batatura; rarituri cu scop decorativ de-a lungul unei tesaturi. 2. Tricou cu gaurele obtinute în timpul tricotarii. 3. (Arhit.) Ornament perforat care permite patrunderea luminii. – Din fr. ajour.
monofonie, MONOFONÍE s. f. 1. procedeu de reproducere a sunetelor înregistrate sau transmise prin radio folosind un singur canal. 2. tip de muzica în care melodia este executata solistic ori de catre un grup vocal sau instrumental la unison sau octava. (< fr. monophonie, engl. monophony)
ajustaj, AJUSTÁJ s.n. (Tehn.) Relatie între dimensiunile a doua piese care se asambleaza prin întrepatrundere. – Din fr. ajustage.
ajutaj, AJUTÁJ, ajutaje, s.n. (Tehn.) Tub scurt, executat astfel încât scurgerea fluidelor sa se produca în fiecare sectiune la presiunile sau la vitezele dorite; duza (1). – Din fr. ajoutage.
monofonic, MONOFÓNIC, -Ă adj. 1. (fiz.) care are o singura sursa sonora. 2. (muz.) monofon. (< fr. monophonique, engl. monophonie)
akân, AKẤN, akâni, s.m. Poet, recitator si cântaret popular la kazahi, kirghizi etc. – Din rus. akân.
alabastru, ALABÁSTRU s.n. Varietate de ghips cu aspect de marmura alba strabatuta de vine transparente, întrebuintata la fabricarea unor obiecte ornamentale. – Din it. alabastro, lat. alabastrum.
alac, ALÁC s.n. Specie de grâu foarte rezistenta, cu un singur bob în spiculet, care se cultiva în regiunile muntoase (Triticum monococcum). – Cf. magh. a l a k o r.
monofonematic, MONOFONEMÁTIC, -Ă adj. (despre diftongi) care are valoarea unui singur fonem. (< fr. monophonématique)
alambic, ALAMBÍC, alambicuri, s.n. Aparat metalic pentru distilarea lichidelor. – Din fr. alambic.
alambica, ALAMBICÁ, alambichez, vb. I. Tranz. A distila cu ajutorul alambicului. ♦ Fig. A face prea subtil, greu de înteles, excesiv de rafinat, complicat. – Din fr. alambiquer.
monofon, MONOFÓN, -Ă I. adj. (despre muzica) pentru o singura voce sau un singur instrument: monofonic (2). II. s.n. aparat telefonic la care microfonul si receptorul sunt juxtapuse. (< fr. monophone)
alandala, ALANDÁLA adv. (Fam.) La întâmplare, în dezordine, fara nici o noima; pe dos. [Var.: halandála adv.] – Din ngr. álla and'álla "unul în locul altuia".
alani, ALÁNI s.m. pl. Triburi de origine sarmata, care locuiau în secolele al II-lea si I î. Hr. în regiunea Marii Negre si în nordul Caucazului si care, împinsi de huni, au ajuns în secolul al V-lea, împreuna cu vandalii, pâna în Spania si Africa. – Din lat. alani.
alanină, ALANÍNĂ, alanine, s.f. Aminoacid produs prin hidroliza proteinelor naturale. – Din fr. alanine.
monofobie, MONOFOBÍE s. f. teama patologica de singuratate. (< fr. monophobie)
alăpta, ALĂPTÁ, alaptez, vb. I. Tranz. A hrani puii cu laptele propriu, secretat de glandele mamare; a da sa suga; a apleca. – A3 + lapte (dupa fr. allaiter).
monofizitism, MONOFIZITÍSM s. n. doctrina crestina care admite numai natura divina a lui Christos. (< germ. Monophysitismus, dupa fr. monophysisme)
alb, ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zapezii, a laptelui; (despre culori) ca zapada, ca laptele. ♢ Carne alba = carne de pasare sau de peste. Hârtie (sau coada) alba = hârtie care nu a fost scrisa. Rând alb = spatiu nescris între doua rânduri scrise. Arma alba = arma cu lama de otel. Rasa alba = unul dintre grupurile de popoare în care este împartita, conventional, omenirea si care se caracterizeaza prin culoarea alba-roz a pielii. ♢ Expr. Alb la fata = palid. Ba e alba, ba e neagra, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici alba, nici neagra = a) nici asa, nici asa; b) fara multa vorba; deodata. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care apartine rasei albe. ♦ Carunt. ♢ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necaji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) pâna la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ♢ Nopti albe = nopti luminoase, obisnuite în perioada solstitiului de vara în regiunile situate între paralelele 50° si 65° nord si sud, în care nu se produce întunecare completa, din cauza ca soarele nu coboara suficient sub orizont. Noapte alba = noapte petrecuta fara somn. (Rar) Zile albe = viata tihnita, fericita. (În basme) Lumea alba = lumea reala. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fara rima. II. S.m. Denumire data, dupa revolutia franceza, contrarevolutionarilor si conservatorilor. III. S.n. 1. Culoare obtinuta prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisa mai sus. ♢ Expr. Negru pe alb = asigurare ca cele spuse sunt adevarate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscali un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplina. 2. Obiect, substanta etc. de culoare alba (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotica. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruza. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S.m. Denumire generica data unor rase de porcine de culoare alba (I 1) cu prolificitate si precocitate ridicate, crescute pentru productia de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepa. V. S.f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.
monofizit, MONOFIZÍT, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monofizitismului. (< fr. monophysite)
monofitic, MONOFÍTIC, -Ă adj. (despre paraziti) care îsi petrec întreg ciclul evolutiv pe o singura specie. (< fr. monophytique)
monofiletism, MONOFILETÍSM s. n. situatie a unui grup de animale sau de plante care descind dintr-un stramos comun. (< fr. monophylétisme)
albăstrior, ALBĂSTRIÓR, -OÁRĂ, albastriori, -oare, adj. Diminutiv a lui albastru; albastru-deschis. [Pr.: -tri-or] – Albastru + suf. -ior.
albăstrire, ALBĂSTRÍRE, albastriri, s.f. Actiunea de a (se) albastri. ♦ Tratament chimic prin care piesele de otel se acopera cu un strat (albastru) de oxid de fier, care le protejeaza contra coroziunii. – V. albastri.
monofilar, MONOFILÁR, -Ă adj. unifilar. (< engl. monophilar)
monofil, MONOFÍL, -Ă adj. cu o singura frunza; unifoliat. (< fr. monophyle)
albi, ALBÍ, albesc, vb. IV. 1. Refl., intranz. si tranz. A deveni sau a face sa devina (mai) alb. ♦ A trata produsele textile cu agenti oxidanti sau reducatori pentru a le face mai hidrofile (mai albe), distrugând pigmentii naturali. ♦ A colora usor în albastru un produs textil pentru a obtine un efect de alb intens. ♦ A decolora, partial sau total, un anumit produs. ♦ Intranz. A încarunti; p. ext. a îmbatrâni. 2. Intranz. A iesi în evidenta, a se contura (din cauza culorii albe). ♦ Fig. A straluci. – Din alb.
monofazic, MONOFÁZIC, -Ă adj. 1. monofazat. 2. (despre substante omogene) care prezinta, la un moment dat, o singura stare de agregare. (< fr. monophasique)
monofazat, MONOFAZÁT, -Ă adj. (despre un curent electric) cu o singura faza; monofazic (1). (< fr. monophasé)
albină, ALBÍNĂ, albine, s.f. 1. Insecta din familia apidelor, cu aparatul bucal adaptat pentru supt si lins, iar cu picioarele posterioare pentru strângerea polenului, cu abdomenul prevazut cu un ac veninos, si care traieste în familii, producând miere si ceara; musca (Apis mellifica). 2. Planta erbacee cu frunze lanceolate si cu flori violacee, dispuse în spic, asemanatoare cu o albina (1) (Ophrys cornuta). – Lat. alvina "stup".
albinărel, ALBINĂRÉL, albinarei, s.m. Pasare migratoare cu pene viu si pestrit colorate, care se hraneste cu insecte, în special cu albine si viespi; prigoare, furnicar, albinar (Merops apiaster). – Albinar + suf. -el.
monofagie, MONOFAGÍE s. f. însusire a organismelor monofage. (< fr. monophagie)
monofag, MONOFÁG, -Ă adj., s. m. (despre organisme) 1. cu un singur fel de nutitie. 2. care paraziteaza o singura specie. (< fr. monophage)
monoelectrovalent, MONOELECTROVALÉNT, -Ă adj. (despre elemente chimice) care are electrovalenta egala cu unitatea. (< mono1- + electrovalent)
albişor, ALBISÓR, -OÁRĂ, albisori, -oare, adj., s.m. si f. I. Adj. Diminutiv al lui alb; albior. II. S.m. si f. (Iht.) Oblet. III. S.m. 1. Nume dat unor bureti comestibili. 2. (Pop.; la pl.) Bani de argint. IV. S.f. Albitura (2). 2. Varietate de vita de vie cu struguri albi. – Alb + suf. -isor.
albiţă, ALBÍŢĂ, albite, s.f. 1. (Iht.) Oblet. 2. Nume dat mai multor plante erbacee cu flori galbene (Alyssum). – Alb + suf. -ita.
album, ALBÚM, albume, s.n. 1. Caiet cu foile dintr-o hârtie speciala, în care se pastreaza fotografii, ilustrate, marci postale etc. ♦ Caiet în care se scriu versuri, citate sau în care se schiteaza desene. 2. Colectie de fotografii, de ilustratii, de schite etc., reunite, într-un volum, dupa o tema unitara. Album de arta. [Pl. si: albumuri] – Din fr., lat. album.
albumen, ALBUMÉN s.n. Ţesut vegetal din semintele unor plante, în care se depoziteaza substantele nutritive de rezerva si care serveste embrionului ca hrana în timpul germinatiei. – Din fr. albumen, lat. albumen "albus".
albumină, ALBUMÍNĂ, albumine, s.f. Substanta organica din grupul proteinelor, solubila în apa, coagulabila prin încalzire si precipitabila la actiunea acizilor anorganici, care intra în compozitia albusului de ou, a sângelui si a altor lichide organice. – Din fr. albumine.
albuminometru, ALBUMINOMÉTRU, abuminometre, s.n. Aparat cu care se poate determina cantitatea de albumina dintr-un lichid organic. – Dupa fr. albuminimètre.
albuminurie, ALBUMINURÍE s.f. Prezenta albuminei în urina (indicând, de obicei, o boala a rinichilor, insuficienta cardiaca etc.). – Din fr. albuminurie.
alburiu, ALBURÍU, -ÍE, alburii, adj. Albicios. ♦ (Despre culori) Deschis, sters, spalacit. – Alboare + suf. -iu.
alburn, ALBÚRN, alburnuri, s.n. Totalitatea straturilor tinere situate între scoarta si inima trunchiului unui copac, prin care trec apa si sarurile minerale; albet, albulet. – Din it. alburno, lat. alburnum.
alcalimetrie, ALCALIMETRÍE s.f. Capitol al chimiei care se ocupa cu determinarea concentratiei unei baze; procedeu de analiza chimica întrebuintat în acest scop. – Din fr. alcalimétrie.
alcalin, ALCALÍN, -Ă, alcalini, -e, adj. (Despre substante chimice) Care are în solutie o reactie bazica, albastrind hârtia rosie de turnesol si neutralizând acizii; bazic. ♢ Metal alcalin = metal din grupul metalelor monovalente. Medicament alcalin = medicament folosit în tratamentul aciditatii gastrice. – Din fr. alcalin.
alcaliu, ALCÁLIU, alcalii, s.n. Compus chimic caustic, cu gust lesietic, care, împreuna cu un acid, formeaza o sare. [Pr.: -li-u] – Din fr. alcali.
alcan, ALCÁN, alcani, s.m. Denumire generica data hidrocarburilor aciclice saturate; hidrocarbura parafinica, parafina. – Din fr. alcane.
alcarazas, ALCARÁZAS, alcarazasuri, s.n. (Rar) Vas poros de pamânt, în care se produce racirea lichidului pe care-l contine, datorita evaporarii prin peretii lui. – Din fr. alcarazas.
alcătui, ALCĂTUÍ1, alcatuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A face, a construi, a înjgheba, a întocmi; a compune, a concepe. ♦ Refl. A lua fiinta, a se forma. 2. A forma împreuna; a constitui. ♦ Refl. A fi format, a consta din... 3. A strânge, a aduna; a aranja. – Din magh. alkotni.
alcătui, ALCĂTUÍ2, alcatuiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A cadea la învoiala; a se întelege, a se învoi. – Din magh. alkudni.
alcătuială, ALCĂTUIÁLĂ, alcatuieli, s.f. Alcatuire; (concr.) ceea ce este alcatuit, înjghebat. [Pr.: -tu-ia-] – Alcatui1 + suf. -eala.
alchenă, ALCHÉNĂ, alchene, s.f. Nume dat unor hidrocarburi aciclice nesaturate. – Din fr. alkène, germ. Alkene.
alchidal, ALCHIDÁL s.m. Rasina sintetica poliesterica, folosita la prepararea unor lacuri si vopsele. – Din germ. Alkidal.
alchil, ALCHÍL, alchili, s.m. (Chim.) Radical organic monovalent obtinut dintr-o alchena si o hidrocarbura aromatica sau parafina. – Din fr. alkyle.
alchilare, ALCHILÁRE, alchilari, s.f. (Chim.) Introducere a unui alchil în molecula unui compus organic. – Dupa fr. alkylation.
alchimic, ALCHÍMIC, -Ă, alchimici, -ce, adj. Referitor la alchimie, de alchimie. – Din fr. alchimique.
alchimie, ALCHIMÍE s.f. Chimia din evul mediu, în cadrul careia se continua si se amplifica practicile mestesugaresti ale antichitatii de obtinere a unor produse, ca sticla, coloranti, metale etc., adesea cu presupuse puteri miraculoase. – Din fr. alchimie, lat. alchemia.
alchimist, ALCHIMÍST, alchimisti, s.m. Persoana care practica alchimia. [Var.: alhimíst s.m.] – Din fr. alchimiste.
alchină, ALCHÍNĂ, alchine, s.f. (Chim.) Hidrocarbura aciclica nesaturata, cu o tripla legatura. – Din germ. Alkine.
alcool, ALCOÓL, (1) alcooli, s.m., (2, 3) alcooluri, s.n. 1. Derivat obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril. 2. Lichid incolor, inflamabil, cu miros si gust specific, obtinut prin fermentarea zaharurilor din cereale, fructe etc. sau pe cale sintetica si folosit la prepararea bauturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant etc; etanol, alcool etilic, spirt. ♢ Alcool denaturat = alcool brut sau rafinat caruia i s-au adaugat denaturanti pentru a-l face impropriu consumului alimentar, dar care este folosit în industrie sau ca combustibil menajer. Alcool rafinat = alcool brut din care au fost îndepartate impuritatile prin rectificare. Alcool sanitar = alcool colorat cu albastru de metilen si denaturat cu salicilat de metil, întrebuintat ca dezinfectant extern. Alcool solidificat = polimer al acetaldehidei, insolubil în apa, greu solubil în alcool si eter, întrebuintat drept combustibil solid. 3. Bautura alcoolica. [Pr.: -co-ol] – Din fr. alcool.
alcoolat, ALCOOLÁT s.m. Derivat al acoolului, obtinut prin înlocuirea hidrogenului din grupa hidroxil cu un metal. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolate.
monocular, MONOCULÁR, -Ă adj. 1. (despre vedere) cu un singur ochi. 2. (despre un sistem optic) cu un singur ocular. (< fr. monoculaire)
alcoolizat, ALCOOLIZÁT, -Ă, alcoolizati, -te, adj. (Despre lichide) În care s-a introdus alcool. [Pr.: -co-o-] – V. alcooliza. Cf. fr. alcoolisé.
alcoolscop, ALCOOLSCÓP, alcoolscoape, s.n. Instrument pentru determinarea alcoolemiei. [Pr.: -co-o-] – Din alcool. (dupa bronhoscop, stetoscop etc.).
alcoxid, ALCOXÍD, alcoxizi, s.m. (Chim.) Alcoolat. – Din fr. alcoxid.
monocromie, MONOCROMÍE s. f. 1. însusirea a ceea ce este monocrom. 2. procedeu de pictura sau de tipar în care se foloseste o singura culoare. (< fr. monochromie)
aldan, ALDÁN, aldani, s.m. (Reg.) Cânepa de toamna care produce samânta (Cannabis sativa). [Var.: haldán s.m.] – Et. nec.
aldămaş, ALDĂMÁS, aldamasuri, s.n. Bautura (si gustare) oferita de cineva dupa încheierea unei tranzactii. [Var.: adalmás s.n.] – Din magh. áldomás.
aldehidă, ALDEHÍDĂ, aldehide, s.f. Substanta organica obtinuta prin oxidarea moderata a unor alcooli, folosita în industria farmaceutica. ♢ Aldehida formica = formaldehida. Aldehida benzoica = benzaldehida. – Din fr. aldéhyde.
aldol, ALDÓL, aldoli, s.m. (Chim.) Aldehida-alcool obtinuta prin polimerizarea unei aldehide. – Din fr. aldol.
aldosteron, ALDOSTERÓN s.m. Hormon cu structura steroida, asemanatoare corticosteronului, extras din glanda suprarenala. – Din fr. aldostérone.
aldoză, ALDÓZĂ, aldoze, s.f. (Chim.) Monozaharida având în molecula gruparea carbonil (2) caracteristica aldehidelor. – Din fr. aldose.
alean, ALEÁN, aleanuri, s.n. 1. (Pop.) Suferinta, durere sufleteasca (din cauza unei dorinte neîmplinite). 2. Sentiment de duiosie; melancolie, dor. 3. Dusmanie, vrajmasie, pica. [Pr.: a-lean] – Din magh. ellen "contra".
monocromator, MONOCROMATÓR s. n. dispozitiv optic pentru izolarea dintr-un spectru a unei radiatii cu o singura frecventa. (< fr. monochromateur)
aleatoric, ALEATÓRIC, -Ă, aleatorici, -ce, adj. (Livr.; despre fenomene) Care se produce întâmplator, care este bazat pe hazard; stocastic. ♦ (Muz.) Care se bazeaza pe improvizatie; care lasa executia la inspiratia interpretului [Pr.: -le-a-] – Aleator[iu] + suf. -ic.
alebardă, ALEBÁRDĂ, alebarde s.f. V. halebarda.
monocromatic, MONOCROMÁTIC, -Ă adj. 1. monocrom (1). 2. (despre fascicule) din radiatii cu aceeasi lungime de unda. (< fr. monochromatique)
alebardier, ALEBARDIÉR, alebardieri, s.m. V. halebardier.
alee, ALÉE, alei, s.f. Drum într-un parc, într-o gradina etc. asternut cu nisip sau cu prundis si marginit de arbori sau de flori. ♦ Strada plantata cu arbori; strada îngusta si scurta; stradela, intrare. ♦ Spatiu de circulatie, marginit pe ambele parti de elemente arhitecturale. [Pr.: -le-e] – Din fr. allée.
alega, ALEGÁ2, aleghez, vb. I. Tranz. (Jur.) A invoca ceva în sprijinul unei idei sau ca justificare a unei actiuni. – Din fr. alléguer, lat. allegare.
alegoric, ALEGÓRIC, -Ă, alegorici, -ce, adj. Caracteristic alegoriei, care reprezinta o alegorie; exprimat în pilde. ♢ Car alegoric = vehicul amenajat cu o platforma, pe care se reprezinta o scena simbolica si cu care se defileaza în anumite zile de sarbatoare. – Din fr. allégorique, lat. allegoricus.
monocrom, MONOCRÓM, -Ă adj. 1. cu o singura culoare; monocromatic (1); unicolor. 2. (despre o pictura, un tipar etc.) executat în valori apropiate ale aceluiasi ton. 3. (fig.) monoton, uniform. (< fr. monochrome)
alenă, ALÉNĂ, alene, s.f. Aer cald care iese din plamâni în timpul expiratiei. – Din fr. haleine.
alestâncă, ALESTẤNCĂ s.f. (Reg.) Numele unei tesaturi de bumbac. [Var.: halastấnca s.f.] – Din rus. holstinka.
alevinaj, ALEVINÁJ s.n. (Rar) Îngrijire si hranire a puietului de peste. – Din fr. alevinage.
alexandrinism, ALEXANDRINÍSM s.n. 1. Ansamblu de manifestari ale civilizatiei elenistice, semigrecesti, semiegiptene, cu centrul în orasul Alexandria (sec. III î.Hr. – III d.Hr.). 2. Caracterul operei poetilor alexandrini; p. ext. caracterul rafinat, erudit, subtil, ezoteric al artei si filozofiei în perioadele sale de declin. – Din fr. alexandrinisme.
alezor, ALEZÓR, alezoare, s.n. Unealta aschietoare de forma cilindrica sau conica utilizata la alezare. – Din fr. alésoir.
alfa, ÁLFA2 s.m. invar. Planta graminee originara din Algeria, din care se fac coarde, fibre etc. (Stipa tenacissima). ♢ Hârtie alfa = hârtie de calitate superioara, fabricata din frunzele acestei plante. – Din fr. alfa.
alfabet, ALFABÉT, alfabete, s.n. Totalitatea literelor, asezate într-o ordine conventionala, reprezentând sunetele de baza ale unei limbi. ♢ Alfabet fonetic = alfabet care asociaza fiecarei litere un cuvânt de circulatie a carui initiala o constituie litera respectiva, în scopul evitarii erorilor la transmisiile telefonice si radiotelefonice. ♢ Alfabetul Morse = alfabet folosit în telegrafie, în care literele sunt reprezentate prin linii si puncte. – Din fr. alphabet, lat. alphabetum.
alfabetic, ALFABÉTIC, -Ă, alfabetici, -ce, adj. Asezat în ordinea alfabetului. – Din fr. alphabétique.
alfanumeric, ALFANUMÉRIC, -Ă, alfanumerici, -ce, adj. (Tehn.; despre indicatii) Care este exprimat prin intermediul literelor si cifrelor. – Din fr. alphanumérique.
alfatron, ALFATRÓN s.n. Vacuummetru care se bazeaza pe efectul ionizant al radiatiei alfa emise de o sursa etalonata. – Din fr. alphatrone.
algofobie, ALGOFOBÍE, algofobii, s.f. (Med.) Teama patologica de durere. – Din fr. algophobie.
monocord, MONOCÓRD, -Ă I. adj. 1. (despre instrumente muzicale) cu o singura coarda. 2. (fig.; despre opere literare, artistice) monoton, uniform. II. s. n. vechi instrument cu o singura coarda, pentru a determina raporturile numerice ale sunetelor si a acorda alte instrumente. (< fr. monocorde, lat. monochordum /II/ germ. Monochord)
algonkian, ALGONKIÁN, -Ă, algonkieni, -e, s.n., adj. 1. Subst. Era geologica careia îi apartin formatiile dintre arhaic si paleozoic si care contine urme de organisme si de carbuni. 2. Adj. Care se refera la vârsta sau la formatiile algonkianului (1). [Pr.: -ki-an] – Din fr. algonkien.
algoritm, ALGORÍTM, algoritme, s.n. Ansamblu de simboluri folosite în matematica si în logica, permitând gasirea în mod mecanic (prin calcul) a unor rezultate. ♦ P. gener. Succesiune de operatii necesare în rezolvarea unei probleme oarecare. [Pl. si: (m.) algoritmi] – Din fr. algorithme.
algoritmic, ALGORÍTMIC, -Ă, algoritmici, -ce, adj. Care se bazeaza pe algoritmi. ♢ Logica algoritmica = logica care utilizeaza notatii algoritmice. – Din fr. algorithmique.
algrafie, ALGRAFÍE s.f. Procedeu de executare a formelor de imprimare pe placi de aluminiu, folosit pentru tiparul plan. – Din fr. algraphie.
alhimist, ALHIMÍST s.m. v. alchimist.
alia, ALIÁ, aliez, vb. I. 1. Refl. A încheia un tratat de alianta. ♦ A se întelege cu cineva, a se coaliza în vederea unei actiuni comune. 2. Tranz. A topi laolalta anumite metale sau anumite metale cu metaloizi pentru a obtine un aliaj. [Pr.: -li-a] – Din fr. allier.
aliat, ALIÁT, -Ă, aliati, -te, adj., s.m. si f. 1. Adj. Unit, întovarasit cu cineva printr-o alianta în vederea unei actiuni comune; (despre un stat) care a încheiat un tratat de alianta. 2. S.m. si f. Persoana, clasa, partid, stat etc. care se uneste cu cineva în vederea unei actiuni comune. 3. Adj. (Despre metale) Caruia i s-a adaugat o anumita cantitate din unul sau mai multe elemente, pentru a forma un aliaj. [Pr.: -li-at] – V. alia.
alică, ALÍCĂ, alice, s.f. 1. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre proiectilele sferice de plumb cu care sunt încarcate unele cartuse de vânatoare. 2. Fiecare dintre granulele de otel sau de fonta folosite pentru curatarea prin împroscare a suprafetei pieselor sau în foraj. 3. Bucatele de piatra sau de caramida care se pun în tencuiala pentru a întari sau pentru a astupa un gol. [Var.: alíc s.n., halíce s.f.] – Din ngr. haliki "pietricica".
alicneală, ALICNEÁLĂ s.f. v. lihneala.
alidadă, ALIDÁDĂ, alidade, s.f. Dispozitiv atasat la diferite aparate topografice, care serveste la masurarea unghiurilor. – Din fr. alidade, lat. alidada.
alifatic, ALIFÁTIC, -Ă, alifatici, -ce, adj. (Despre substante chimice organice) care este format din atomi de carbon legati între ei în forma de lant liber la ambele capete. – Din germ. aliphatisch.
aligator, ALIGATÓR, aligatori, s.m. Gen de crocodili cu botul lat, care traieste în fluviile Americii (Alligator mississippiensis) sau ale Chinei (Alligator sinensis), a caror piele este folosita în marochinarie. – Din fr. alligator.
aligni, ALIGNÍ vb. IV. v. lihni.
alimba, ALIMBÁ, alimbez, vb. I. Tranz. A descarca pe alte vase o parte din încarcatura unei nave, pentru a o putea face sa navigheze în ape de mica adâncime. – Cf. l i m b.
aliment, ALIMÉNT, alimente, s.n. Produs în stare naturala sau prelucrat care serveste ca hrana. – Din fr. aliment, lat. alimentum.
alimenta, ALIMENTÁ, alimentez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A consuma sau a da sa consume alimente; a (se) hrani. 2. Tranz. si refl. A (se) aproviziona. 3. Tranz. A furniza materiale, energie, utilaje etc. unor institutii, întreprinderi etc. pentru asigurarea functionarii sau activitatii acestora. – Din fr. alimenter.
alimentar, ALIMENTÁR, -Ă, alimentari, -e, adj. De alimente, privitor la alimente. ♢ Industrie alimentara = industrie care transforma materiile prime de origine animala si vegetala în produse necesare hranei. ♢ Pensie alimentara = suma de bani necesara întretinerii unei persoane pe care cineva o plateste, lunar, în temeiul unei obligatii stabilite prin lege sau prin hotarâre judecatoreasca; pensie de întretinere. ♦ (Substantivat, f.) Bacanie. – Din fr. alimentaire, lat. alimentarius.
alimentare, ALIMENTÁRE, alimentari, s.f. Actiunea de a (se) alimenta si rezultatul ei; hranire, alimentatie, nutritie. – V. alimenta.
monoclu, MONÓCLU s. n. 1. lentila care se poarta sprijinita în orbita ochiului pentru a corecta un defect de vedere. 2. pansament care acopera un singur ochi. (< fr. monocle)
alineat, ALINEÁT, alineate, s.n. Rând retras într-un text pentru a marca schimbarea ideii; fragment de text care începe cu un asemenea rând. ♦ Pasaj în articole de legi. [Pr.: -ne-at. – Var.: aliniát s.n.] – Dupa fr. alinéa.
monoclorurat, MONOCLORURÁT, -Ă adj. (despre substante, compusi, molecule) cu un atom de clor aparut prin clorurare. (dupa fr. monochloré)
monoclinic, MONOCLÍNIC, -Ă adj. (despre cristale) cristalizat în forma unei prisme dreptunghiulare oblice. (< fr. monoclinique)
alior, ALIÓR, aliori, s.m. Nume dat mai multor specii de plante care contin în tulpina si în frunze un suc laptos, otravitor; laptele-câinelui, laptele-cucului (Euphorbia). [Pr.: -li-or] – Lat. aureolus (< aurum "aur").
aliteraţie, ALITERÁŢIE, aliteratii, s.f. 1. Procedeu stilistic care consta în repetarea aceluiasi sunet sau a unui grup de sunete în cuvinte care se succeda. 2. (Med.) Repetare a unor sunete sau silabe în stari de puternica excitatie psihica. – Din fr. allitération.
alivancă, ALIVÁNCĂ, alivenci, s.f. (Reg.) 1. Turta facuta din malai amestecat cu lapte batut si cu brânza si coapta în cuptor cu unt sau cu smântâna. 2. (La pl.) Numele unei hore; melodia dupa care se executa. – Et. nec.
monoclinal, MONOCLINÁL, -Ă adj., s. n. (structura geologica) sub forma unor straturi succesive, cu acelasi sens si unghi de înclinare. (< fr. monoclinal)
allemandă, ALLEMÁNDĂ, allemande, s.f. Vechi dans de origine populara germana, la început cu caracter vesel, vioi, ulterior, moderat, grav, în doi timpi; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. allemande.
almanah, ALMANÁH, almanahuri, s.n. 1. Calendar care cuprinde date de popularizare din diferite domenii. ♦ Publicatie anuala, în forma de volum, care cuprinde un calendar si un bogat material beletristic sau de alta natura, precum si diverse note informative cu caracter enciclopedic. 2. Publicatie periodica de literatura, pentru un anumit domeniu de activitate. – Din fr. almanach, lat. almanachus.
almar, ALMÁR, almare, s.n. (Reg.) Dulap în care se pastreaza alimente, vase sau haine. – Din magh. almáriom.
alo, ALÓ interj. Exclamatie conventionala prin care se cheama sau se raspunde la telefon. ♦ Exclamatie de chemare. – Din fr. allô.
alocromatic, ALOCROMÁTIC, -Ă, alocromatici, -ce, adj. Care prezinta alocromatism. – Din germ. allochromatisch.
alocromatism, ALOCROMATÍSM s.n. Proprietate a cristalelor de a prezenta culori diferite în functie de natura substantelor colorate pe care le contin. – Din fr. allochromatisme.
alofon, ALOFÓN, alofone, s.n. (Fon.) Varianta pozitionala a unui fonem. – Din fr. allophone.
alohton, ALOHTÓN, -Ă, alohtoni, -e, adj., subst. (Masa de roci) care, sub influenta miscarilor scoartei Pamântului, a suferit deplasari fata de locul initial de formare. – Din fr. allochtone.
alopat, ALOPÁT, alopati, s.m. Medic care trateaza prin alopatie. – Din fr. allopathe.
alopatic, ALOPÁTIC, -Ă, alopatici, -ce, adj. Care apartine alopatiei, care se refera la alopatie. – Din fr. allopathique.
alopatie, ALOPATÍE s.f. Tratament medical constând în administrarea unor medicamente în doze care, la omul sanatos, ar declansa efecte contrare simptomelor caracteristice bolii care trebuie tratata. – Din fr. allopathie.
alotropie, ALOTROPÍE s.f. Proprietate a unui element chimic de a exista în doua sau mai multe forme care difera între ele din punct de vedere fizic, iar, uneori, si din punct de vedere chimic. – Din fr. allotropie.
alpaca, ALPACÁ2 s.f. Aliaj inoxidabil de nichel, cupru si zinc, folosit la fabricarea tacâmurilor, instrumentelor medicale etc. – Din germ. Alpaka.
altar, ALTÁR, altare, s.n. 1. Parte a bisericii, despartita de naos prin catapeteasma, în care se oficieaza liturghia. ♦ Masa de cult pe care se oficiaza liturghia, în biserica crestina. 2. Ridicatura din piatra, pamânt sau lemn pe care, în antichitate, se aduceau jertfe zeilor. 3. (În expr.) Pe altarul patriei = (sacrificându-se, facând totul) pentru patria sa. 4. (Tehn.) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacara. – Lat. altarium.
monoclamideu, MONOCLAMIDÉU, -ÉE I. adj. (despre flori) cu un singur învelis. II. s. n. pl. plante dicotiledonate anemofile, cu flori monoclamidee. (< fr. monochlmaydé/s/)
altcareva, ÁLTCAREVA pron. nehot. (Reg.) Altcineva. – Alt + careva.
altceva, ÁLTCEVA pron. nehot. Alt lucru, un lucru diferit. – Alt + ceva.
altcineva, ÁLTCINEVA pron. nehot. Un altul, o alta persoana; altcareva. – Alt + cineva.
altera, ALTERÁ, alterez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A suferi sau a face sa sufere transformari sub actiunea mediului extern; a (se) descompune, a (se) strica. ♢ Tranz. Caldura altereaza alimentele. 2. Tranz. A denatura, a falsifica, a transforma. 3. Refl. (Fon.; despre sunete) A se schimba, a se transforma. 4. Tranz. (Muz.) A ridica sau a coborî un sunet, un acord etc. cu un semiton sau doua (cu ajutorul diezilor, bemolilor etc.) – Din fr. altérer, lat. alterare.
alterat, ALTERÁT, -Ă, alterati, -te, adj. 1. (Despre materii organice) Descompus, stricat. 2. Denaturat, falsificat. 3. (Fon.; despre sunete) Schimbat, modificat. 4. (Muz.; despre sunete sau acorduri) Ridicat sau coborât cu un semiton sau doua. – V. altera.
altercaţie, ALTERCÁŢIE, altercatii, s.f. (Livr.) Schimb violent de cuvinte între doua sau mai multe persoane. – Din fr. altercation, lat. altercatio, -onis.
altern, ALTÉRN, -Ă, alterne, adj. (În sintagmele) Unghiuri alterne (interne sau externe) = fiecare dintre cele doua perechi de unghiuri formate de o parte si de alta a doua drepte taiate de o secanta. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) asezate de o parte si de alta a tulpinii sau a ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern = sistem de agricultura bazat pe alternarea culturilor. – Din fr. alterne, lat. alternus.
alterna, ALTERNÁ, alternez, vb. I. Intranz. si tranz. 1. A reveni sau a face sa revina succesiv, a lua pe rând unul locul altuia, a se succeda sau a face sa se succeada la intervale aproximativ egale. 2. Intranz. (Despre sunete) A se schimba prin alternante (2). – Din fr. alterner, lat. alternare.
alternanţă, ALTERNÁNŢĂ s.f. 1. Insusirea de a alterna; revenire succesiva. 2. Schimbare regulata a unui sunet din tema prin altul în flexiune sau în familie lexicala; ablaut. – Din fr. alternance.
alternativ, ALTERNATÍV, -Ă, alternativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care alterneaza. ♢ Curent (electric) alternativ = curent electric care îsi schimba sensul si intensitatea la perioade regulate. – Din fr. alternatif.
altfel, ÁLTFEL adv. 1. În alt chip; altcum, altcumva, altminteri. ♢ Loc. adj. Altfel de = de alta natura, de alt soi. ♢ De altfel = însa; cu toate acestea. 2. Daca nu..., în caz contrar. – Alt + fel.
althorn, ALTHÓRN, althornuri, s.m. Instrument de suflat de alama, specie de corn, folosit mai ales în fanfara. – Din germ. Althorn.
altigraf, ALTIGRÁF, altigrafe, s.n. Altimetru care înregistreaza în timpul zborului înaltimile atinse de avion. – Din fr. altigraphe.
altimetrie, ALTIMETRÍE s.f. Ramura a topografiei care se ocupa cu stabilirea altitudinilor de pe suprafata terestra fata de o suprafata de referinta (nivelul marii) în vederea reprezentarii reliefului pe harta. – Din fr. altimétrie.
monocip, MONOCÍP s. n. circuit integrat cu schema electrica la comanda, realizat dupa o tehnologie de proiectare tipizata. (< engl. monochip)
altminteri, ALTMÍNTERI adv. 1. În alt chip; altfel. 2. De nu..., daca nu..., în caz contrar. 3. De altfel. [Var.: almíntere, almíntrele, altmínterea, altmíntrele, altmíntrelea adv.] – Lat. alteramente.
altoi, ALTÓI1, altoaie, s.n. Ramura mica detasata dintr-o planta-mama, folosind la altoire. ♦ Planta altoita. ♦ Planta cultivata pentru a servi la altoire. [Pl. si: altoiuri] – Din magh. oltvány.
altoi, ALTOÍ2, altoiesc, vb. IV. Tranz. 1. A introduce o ramura a unei plante în tesutul alteia, stabilind astfel un contact între tesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însusirile altoiului. 2. (Fam.) A bate, a lovi, a plesni pe cineva. [Var.: (reg.) hultuí vb. IV] – Din magh. oltani.
altul, ÁLTUL, ÁLTA, altii, altele, pron. nehot. 1. (Ţine locul unui nume de fiinta sau de lucru care nu este aceeasi sau acelasi cu alta fiinta sau cu alt lucru despre care s-a vorbit, care este de fata sau care este cel obisnuit) Sa raspunda altul. ♢ Expr. Unuia (si) altuia = oricui, Unii (si) altii = multi. Unul ca altul = la fel, deopotriva, egal. Unul mai... decât altul = fiecare la fel de... Unul dupa altul = succesiv. ♦ (Cu forma feminina si sens neutru) Poveste, întâmplare. ♢ Expr. Alta (acum)!, exprima dezaprobarea fata de o propunere sau o veste neasteptata. Unul una, altul alta = fiecare câte ceva. Una (si) alta = de toate. Nici una, nici alta = cu orice pret; fara a se gândi prea mult. Pâna una-alta = deocamdata. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorba-n vorba. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanta cu "unul", "una") Celalalt, al doilea. [Gen.-dat. sg.: altuia, alteia, gen.-dat. pl.: altora] – Lat. alter.
monociclu, MONOCÍCLU s. n. vehicul cu o singura roata, folosit de acrobati în circuri. (< fr. monocycle)
aluminiu, ALUMÍNIU s.n. Metal usor, ductil si maleabil, de culoare argintie, folosit pe scara întinsa în industrie si în tehnica. [Var.: alumínium s.n.] – Din fr. aluminium.
aluminiza, ALUMINIZÁ, aluminizez, vb. I. Tranz. A acoperi suprafata unui metal cu un strat protector de aluminiu; (tehn.) a caloriza. – Aluminiu + suf. -iza.
aluminotermie, ALUMINOTERMÍE s.f. Producere de temperaturi înalte prin reactia aluminiului în praf asupra unor oxizi metalici (reactie utilizata la sudarea otelului în bombele incendiare). – Din fr. aluminothermic.
alunar, ALUNÁR, alunari, s.m. I. Vânzator de alune. II. 1. Pasare de munte cu penele cafenii stropite cu alb, care se hraneste cu alune, ghinda, seminte si insecte; gaita de munte, nucar (1) (Nucifraga caryocatactes). 2. (Zool.) Pârs. – Aluna + suf. -ar.
alună, ALÚNĂ, alune, s.f. Fructul alunului, de forma sferica sau ovoidala, cu un mic cioc, având la baza un învelis verde în forma de degetar. ♢ Aluna de pamânt (sau americana) = planta anuala din familia leguminoaselor, originara din America de Sud, cu flori galbene, cultivata pentru semintele sale comestibile si uleiul extras din acestea; fructul acestei plante, care se formeaza în pamânt (de unde vine si numele) si contine substante grase si substante proteice; arahida (Arachis hypogaea). – Lat. •abellona (= abellana [nux]).
monocaziu, MONOCÁZIU s. n. inflorescenta cimoasa unipara, cu axa terminata în floare. (< fr., lat. monochasium)
aluneca, ALUNECÁ, alúnec, vb. I. Intranz. 1. A-si pierde echilibrul, calcând pe o suprafata lucioasa (si a cadea, a se prabusi). 2. A se misca lin, fara a întâmpina vreo rezistenta; (despre doua corpuri aflate în contact) a se deplasa unul fata de celalalt tangential, fara a se rostogoli; a se strecura usor. 3. Fig. A se abate, a se lasa ispitit; a gresi. [Var.: lunecá vb. I] – Lat. lubricare.
alunecuş, ALUNECÚS, (1) alunecusuri, s.n. 1. Loc alunecos. ♦ Ghetus. 2. (Rar) Alunecare. [Var.: lunecús s.n.] – Aluneca + suf. -us.
alunit, ALUNÍT, aluniti, s.m. Sulfat natural hidratat de aluminiu si potasiu, alb-galbui, sticlos, pamântos, utilizat la prepararea unor vopsele, medicamente etc. – Din fr. alunite.
aluvionare, ALUVIONÁRE s.f. 1. Formare de aluviuni. 2. Mod de concentrare a minereurilor si a carbunilor prin depunerea materialelor granulare aduse de un curent de apa într-un jgheab orizontal, în ordinea greutatii lor specifice. [Pr.: -vi-o-] – Dupa fr. alluvionnement.
aluviu, ALÚVIU s.n. (Geol.) Holocen. – Din lat. alluvium.
monoblepsie, MONOBLEPSÍE s. f. defect al vederii în neputinta de a vedea clar cu ambii ochi, în timp ce cu fiecare în parte bolnavul vede bine. (< fr. monoblepsíe)
alveolă, ALVEÓLĂ, alveole, s.f. 1. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni mici, situate în oasele maxilarelor, în care sunt înfipti dintii. 2. Fiecare dintre cavitatile sferice de dimensiuni microscopice situate la extremitatea unei bronhiole. 3. Celula a fagurelui. 4. (În sintagma) Alveola eoliana = mica excavatie în rocile regiunilor de desert, rezultata din actiunea vântului. [Pr.: -ve-o-] – Din fr. alvéole.
alviţar, ALVIŢÁR, alvitari, s.m. Fabricant sau negustor de alvita. [Var.: halvitár s.m.] – Alvita + suf. -ar.
alviţă, ALVÍŢĂ s.f. Produs alimentar zaharos, fabricat din caramel, miere, nuci, migdale, esente aromate si amidon sau albus de ou. [Var.: halvíta s.f.] – [H]alva + suf. -ita.
monobazic, MONOBÁZIC, -Ă adj. (despre acizi) care contin în molecula lor un singur atom de hidrogen, apt de a fi înlocuit cu un atom de metal. (< fr. monobasique)
monoax, MONOÁX, -Ă adj. (tehn.) cu un singur ax; uniax. ♢ (despre vehicule) cu o singura osie. (< fr. monoaxe)
amar, AMÁR, -Ă, amari, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre alimente, bauturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necajit. ♢ Expr. Pâine amara = mijloace de existenta câstigate cu multa truda. A face (cuiva) zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Strasnic, cumplit. 3. Fig. Rautacios. II. S.n. 1. Jale, tristete; suferinta, chin, necaz. ♢ Expr. A-si înghiti amarul = a suferi în tacere. A-si varsa amarul = a face destainuiri, a-si spune durerea, suferinta. ♦ (Cu valoare de interjectie) Vai! 2. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Multime, gramada. Amar de vreme. – Lat. amarus.
amarantacee, AMARANTACÉE s.f. pl. Familie de plante erbacee cu frunze întregi, alterne sau opuse, cu flori unisexuate sau hermafrodite, grupate în inflorescente. – Din fr. amarantacées.
monoartrită, MONOARTRÍTĂ s. f. inflamatie a unei singure articulatii. (< fr. monoarthrite)
amăgeală, AMĂGEÁLĂ, amageli, s.f. Mijloc folosit pentru a însela buna-credinta a cuiva; escrocherie. ♢ A umbla cu amageli = a umbla cu înselaciuni; a avea obisnuinta de a amagi. [G.-D. amagelii] – Amagi + suf. -eala.
amărăciune, AMĂRĂCIÚNE, amaraciuni, s.f. 1. Mâhnire, tristete; amarâre. 2. (Rar) Amareala (1). – Amar + suf. -aciune.
amărât, AMĂRẤT, -Ă, amarâti, -te, adj. Mâhnit, necajit, suparat; chinuit, trist. ♦ (Adesea substantivat) Prapadit, nenorocit; sarac. ♦ (Despre obiecte) Ponosit, uzat, saracacios. – V. amarî.
amărî, AMĂRÎ, amarasc, vb. IV. Refl si tranz. A capata sau face sa capete gust amar. 2. Fig. A (se) întrista, a (se) supara, a (se) mâhni. – Lat. •amarire.
monoachenă, MONOACHÉNĂ s. f. fruct format dintr-o singura achena. (< fr. mono-akène)
amăruţă, AMĂRÚŢĂ, amarute, s.f. Planta erbacee cu tulpina dreapta, frunzele acoperite cu peri aspri si flori galbene, dispuse în capitule (Pieris hieracioides) – Amar + suf. -uta.
amânare, AMÂNÁRE, amânari, s.f. Actiunea de a amâna si rezultatul ei. ♢ Loc. adv. Fara amânare = îndata. (Înv.) Cu amânare = în tihna. – V. amâna.
ambala, AMBALÁ, ambalez, vb. I. 1. Tranz. A împacheta ceva într-un material protector, în vederea usurarii manipularii lui si a transportului. 2. Tranz. A face ca viteza unui motor sa devina mai mare decât viteza lui nominala. 3. Refl. (Despre cai) A începe sa fuga tare (fara a putea fi oprit). 4. Refl. Fig. A se lasa purtat de mânie, de entuziasm, a se avânta într-o discutie aprinsa; a se antrena, a se aprinde. – Din fr. emballer.
ambalaj, AMBALÁJ, ambalaje, s.n. Ambalare; (concr.) material sau obiect în care se împacheteaza ceva. – Din fr. emballage.
ambalare, AMBALÁRE, ambalari, s.f. Actiunea de a (se) ambala; (în special) împachetare. – V. ambala.
ambar, AMBÁR, ambare, s.n. V. hambar.
ambiguitate, AMBIGUITÁTE, (2) ambiguitati, s.f. (Livr.) 1. Lipsa de precizie, de claritate. 2. (Concr.) Expresie, afirmatie lipsita de precizie, echivoca; amfibolie. [Pr.: -gu-i-] – Din fr. ambiguïté, lat. ambiguitas, -atis.
ambiguu, AMBÍGUU, -UĂ, ambigui, -ue, adj. (Livr.; despre cuvinte, enunturi etc.) Echivoc, neclar. – Din lat. ambiguus.
ambiofonie, AMBIOFONÍE s.f. Metoda de modificare a acusticii unei sali prin mijloace electroacustice pentru crearea ambiantei sonore adecvate unui anumit gen de program. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. ambiophonie.
monitoriza, MONITORIZÁ cb. tr. a supraveghea prin intermediul monitorului2 (3) sau al altui aparat specializat. (< monitor2 (3) + -iza)
amblistoma, AMBLISTÓMA s.f. Gen de amfibieni cu corpul lung de 15 – 25 cm, de culoare caramizie cu pete mari deschise, raspânditi în America de Nord (Amblystoma). – Din fr. amblystome.
ambranşament, AMBRANSAMÉNT, ambransamente, s.n. Ramificatie secundara a unei linii ferate, a unei conducte de canalizare etc.; bransament. – Din fr. embranchement.
ambrazură, AMBRAZÚRĂ, ambrazuri, s.f. 1. (Mil.) Deschizatura în peretii unei fortificatii, prin care se executa trageri cu tunul, cu mitraliera etc. 2. (Arhit.) Deschizatura lasata în zid, în vederea montarii unei usi sau a unei ferestre. – Din fr. embrasure.
ambră, ÁMBRĂ, ambre, s.f. Substanta ceroasa, bruna-cenusie, cu miros de mosc, formata în intestinul unei specii de casalot si care se întrebuinteaza în parfumerie; chihlimbar cenusiu. ♢ Ambra galbena = chihlimbar. – Din fr. ambre.
ambrozie, AMBRÓZIE s.f. (În mitologia greaca) Hrana aromata a zeilor, despre care se credea ca da nemurire si tinerete vesnica; p. ext. bautura minunata. – Din fr. ambroisie, lat. ambrosia.
ambulacru, AMBULÁCRU, ambulacre, s.n. Organ în forma de tub subtire, terminat de obicei cu o ventuza, caracteristic echinodermelor si servind la locomotie, respiratie si pipait. – Din fr. ambulacre.
ambulanţă, AMBULÁNŢĂ, ambulante, s.f. Instalatie sanitara mobila, în spatele frontului, care da ranitilor primele ajutoare. ♦ Vehicul special amenajat pentru transportul la spital al celor accidentati sau grav bolnavi; salvare. – Din fr. ambulance.
ambuşură, AMBUSÚRĂ, ambusuri, s.f. Parte a unui instrument muzical de suflat prin care se sufla aerul cu gura; mustiuc. – Din fr. embouchure.
ambuteia, AMBUTEÍA, ambuteiez, vb. I. Tranz. (Frantuzism) A bloca cu vehicule, nave etc. cai rutiere sau de navigatie. [Pr.: -te-ia] – Din fr. embouteiller.
ambuteiaj, AMBUTEIÁJ, ambuteiaje, s.n. 1. (Frantuzism) Îmbuteliere. 2. Blocare într-un port sau într-un bazin a unor nave din cauza îngramadirii lor într-un spatiu mic, a aglomerarii, a dificultatilor de manevrare provocate de aglomerare etc. ♦ Blocare a circulatiei rutiere, din cauza îngramadirii (în dezordine a) unor vehicule. [Pr.: -te-iaj] – Din fr. embouteillage.
ambuteiat, AMBUTEIÁT, -Ă, ambuteiati, -te, adj. Care a fost blocat cu vehicole, nave etc. – V. ambuteia.
monitoring, MONITÓRING s. n. 1. (med.) ansamblu de metode de supraveghere, control si analiza imediata a datelor psihopatologice; monitorizare. 2. dispozitiv care permite, într-un amplificator, a compara înregistrarea pe magnetofon cu cea originala. (< engl. monitoring)
amenajare, AMENAJÁRE, amenajari, s.f. 1. Actiunea de a amenaja si rezultatul ei. 2. Ansamblul de lucrari prin care elementele unui sistem tehnic sunt dispuse si utilizate astfel încât sistemul sa corespunda cât mai bine scopului pentru care a fost realizat. ♢ Amenajare hidraulica = amenajare pentru prevenirea actunilor daunatoare ale unui curs de apa si pentru valorificarea resurselor lui potentiale. – V. amenaja.
amendament, AMENDAMÉNT, amendamente, s.n. 1. Îmbunatatire, modificare adusa unui proiect de act normativ sau de tratat. 2. Operatie de îmbunatatire a proprietatilor fizice ale solului cultivat, în vederea obtinerii unor recolte sporite. ♦ Substanta care se încorporeaza în sol pentru a schimba unele însusiri nefavorabile ale acestuia, în vederea îmbunatatirii conditiilor de nutritie a plantelor. – Din fr. amendement.
amenoree, AMENORÉE s.f. Absenta fiziologica a ciclului menstrual, în timpul sarcinii, al alaptarii, sau patologica, pricinuita de o insuficienta ovariana sau hipofizara. – Din fr. amenorrhée.
americiu, AMERÍCIU s.n. Element chimic radioactiv sintetic, care se prezinta ca un metal alb-argintiu, din familia elementelor transuranice. [Var.: amerícium s.n.] – Din fr. américium.
monitor, MONITÓR3, -OÁRE s. m. f. 1. elev mai în vârsta si mai capabil care, în anumite sisteme de învatamânt, îl ajuta pe învatator în predare si în mentinerea ordinii. 2. supraveghetor (în munca expusa radiatiilor ionizate). II. s. n. titlu al anumitor ziare sau publicatii periodice. (< fr. moniteur, lat. monitor)
amerizare, AMERIZÁRE, amerizari, s.f. Actiunea de a ameriza; evolutie a unui hidroavion prin care acesta coboara si aluneca pe suprafata unei ape pâna la oprire; amerizaj. ♦ Oprire pe apa a unei nave cosmice. – V. ameriza.
amerizor, AMERIZÓR, amerizoare, s.n. Dispozitiv al unui hidroavion care permite manevrarea în timpul decolarii si amerizarii. – Ameriza + suf. -or.
amestec, AMÉSTEC, amestecuri, s.n. 1. Reuniune de lucruri diverse; complex format din elemente diferite; amestecatura (1), combinatie, mixtura. ♦ (Chim.) Produs obtinut prin punerea laolalta a mai multor substante care îsi pastreaza proprietatile caracteristice. 2. Amestecatura (2). 3. Interventie într-o afacere; participare (neceruta sau fortata) la treburile sau relatiile altora; ingerinta. ♢ Expr. A (nu) avea (vreun) amestec = a (nu) avea un (vreun) rol într-o afacere, a (nu) avea (vreo) legatura cu cineva sau ceva. – Din amesteca (derivat regresiv).
amesteca, AMESTECÁ, améstec, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) face un amestec (1). ♦ Tranz. A provoca dezordine, a încurca diverse lucruri între ele. 2. Refl. (Despre grupuri de fiinte deosebite) A patrunde unele printre altele; a se pierde, a disparea în...; p. ext. a se amesteca. 3. Refl. A interveni, a se baga, a se vârî (nechemat) într-o actiune, într-o discutie etc. – Lat. •ammixticare.
ametist, AMETÍST, ametiste, s.n. Varietate violeta de cuart, folosita ca piatra semipretioasa. – Din fr. améthyste, lat. amethystus.
ametropie, AMETROPÍE s.f. Tulburare a vederii datorata unui viciu de refractie în mediile transparente ale ochiului. – Din fr. amétropie.
ameţeală, AMEŢEÁLĂ, ameteli, s.f. Stare în care omul îsi pierde simtul echilibrului. – Ameti + suf. -eala.
monitor, MONITÓR2 s. n. 1. (telec.) receptor, difuzor sau alt aparat pentru a controla calitatea emisiunilor de radio si televiziune. 2. (inform.) program de control care permite supravegherea mai multor programe fara legatura între ele, într-un ordinator. 3. (tehn.) aparat care dirijeaza, coordoneaza sau supravegheaza. o ~ cardiac = aparat automatic care supravegheaza activitatea inimii. ♢ aparat de control sau de semnalizare a radiatiilor ionizate; dozimetru de control. 4. supervizor. (< engl. monitor)
amfetamină, AMFETAMÍNĂ s.f. (Farm.) Benzedrina. – Din fr. amphétamine.
amfiartroză, AMFIARTRÓZĂ s.f. Articulatie care permite miscari limitate; articulatie semimobila. [Pr.: -fi-ar-] – Din fr. amphiarthrose.
amfibian, AMFIBIÁN, amfibieni, s.m. (Zool.) Batracian. [Pr.: -bi-an] – Din fr. amphibien.
amfibiu, AMFÍBIU, -IE, amfibii, adj., s.n. I. Adj. 1. (Despre fiinte) Care poate trai si în apa si pe uscat sau care are o faza de dezvoltare în apa si una pe uscat. 2. Fig. Care are o natura sau un aspect dublu. II. S.n., adj. (Avion, automobil sau tanc) care este special construit, spre a putea fi utilizat atât pe uscat, cât si pe apa. – Din fr. amphibie.
amfibol, AMFIBÓL, amfiboli, s.m. Mineral cristalizat sau grup de minerale constituite din silicati hidratati de magneziu, fier, aluminiu, calciu sau sodiu, foarte raspândite în rocile eruptive si în sisturile cristaline. – Din fr. amphibole.
amfibolie, AMFIBOLÍE s.f. (Livr.) Ambiguitate (2). – Din fr. amphibolie.
amfibologic, AMFIBOLÓGIC, -Ă, amfibologici, -ce, adj. (Livr.) Echivoc, ambiguu, obscur. – Din fr. amphibologique.
amfibologie, AMFIBOLOGÍE, amfibologii, s.f. Constructie defectuoasa de stil, de limba etc. care poate da nastere la echivoc; ambiguitate, amfibolie. – Din fr. amphibologie, lat. amphibologia.
amfibrah, AMFIBRÁH, amfibrahi, s.m. Unitate ritmica formata, în metrica antica, dintr-o silaba lunga precedata si urmata de doua silabe scurte. ♦ Unitate ritmica alcatuita, în metrica moderna, dintr-o silaba accentuata precedata si urmata de doua silabe neaccentuate. – Din fr. amphibraque, lat. amphibrachus.
amfibrahic, AMFIBRÁHIC, -Ă, amfibrahici, -ce, adj. (Lit.; despre ritm) Care este obtinut din amfibrahi. – Din fr. amphibrachique.
amficţion, AMFICŢIÓN s.m. (În Grecia antica) Membru al unei amfictionii. [Pr.: -ti-on] – Din fr. amphictyon.
amficţionie, AMFICŢIONÍE s.f. (În Grecia antica) Unitate de triburi sau asociatie de orase-state, grupate în jurul unui sanctuar comun. [Acc. si: amfictiónie. – Pr.: -ti-o-] – Din fr. amphictyonie.
amfidromic, AMFIDRÓMIC adj.n. (În sintagma) Punct amfidromic = nivelul maxim al mareelor. – Din fr. amphidromique.
amfigonie, AMFIGONÍE s.f. Înmultire sexuata în care gametii uniti provin de la indivizi deosebiti. – Din fr. amphigonie.
amfiguric, AMFIGÚRIC, -Ă, amfigurici, -ce, adj. (Frantuzism; despre scriere, vorbire, stil) Obscur, neinteligibil. – Din fr. amphigourique.
amfimacru, AMFIMÁCRU, amfimacri, s.m. Unitate ritmica formata din trei silabe, dintre care prima si ultima sunt lungi, iar cea din mijloc scurta. – Din fr. amphimacre.
amfimixie, AMFIMIXÍE s.f. Tip de înmultire în care zigotul se formeaza dupa unirea gametilor de sex contrar. – Din fr. amphimixie.
amfineurian, AMFINEURIÁN, amfineurieni, s.m. (La pl.) Clasa de moluste marine care au caractere arhaice (un inel nervos de la care pornesc patru cordoane nervoase în jurul esofagului) (Amphineura); (si la sg.) animal din aceasta clasa. [Pr.: -ne-u-ri-an] – Cf. fr. a m p h i n e u r e s.
amfiox, AMFIÓX, amfiocsi, s.m. Acraniat cu corpul transparent, lung de 3-7 cm, cu scheletul de sustinere format numai din notocorda (Branchiostoma lanceolatum). [Pr.: -fi-ox] – Din fr. amphioxus.
amfipod, AMFIPÓD, amfipode, s.n. (La pl.) Clasa de crustacee care se caracterizeaza prin faptul ca au doua feluri de picioare, unele servindu-le la sarit si altele la înotat; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. amphipode.
amfiprostil, AMFIPROSTÍL, amfiprostiluri, s.n. Templu care are câte un portic pe fatada anterioara si unul pe cea posterioara. – Din fr. amphiprostyle.
amfiteatru, AMFITEÁTRU, amfiteatre, s.n. 1. (În arhitectura greco-romana) Edificiu destinat jocurilor publice, de forma circulara sau ovala, de obicei neacoperit, având la mijloc o arena înconjurata de trepte (gradene) si tribune pentru public. ♢ Loc. adj. si adv. În amfiteatru = (în plan) înclinat, în trepte. 2. Sala de cursuri, de spectacole etc. cu locurile asezate în trepte sau pe un plan înclinat. 3. Configuratie a unor terenuri muntoase sau deluroase în etaje circulare. – Din fr. amphithéâtre, lat. amphitheatrum.
amfiteriu, AMFITÉRIU subst. Mamifer jurasic din care se presupune ca au luat nastere marsupialele si mamiferele placentare. – Din fr. amphithérium.
amfitrion, AMFITRIÓN, -OÁNĂ, amfitrioni, -oane, s.m. si f. (Livr.) Stapânul unei case în raport cu oaspetii sai; gazda. [Pr.: -tri-on] – Din fr. amphitryon.
amforă, ÁMFORĂ, amfore, s.f. Vas mare de forma ovoidala sau sferica, cu doua toarte, în care, în antichitate, se pastra si se transporta vinul, untdelemnul, grânele etc. – Din fr. amphore, lat. amphora.
amfoter, AMFOTÉR, -Ă, amfoteri, -e, adj. (Despre unele substante) Care are proprietatea de a reactiona ca un acid în prezenta unei baze si ca o baza în prezenta unui acid. – Din fr. amphotère.
amfotonie, AMFOTONÍE s.f. Stare de hiperactivitate a sistemului nervos simpatic si a celui parasimpatic. – Din fr. amphotonie.
amhara, AMHÁRA subst. Populatie majoritara a Etiopiei, din familia de limbi hamito-semitice si de religie crestina. – Dim Amhara (n. pr.).
amiantă, AMIÁNTĂ, amiante, s.f. Varietate de azbest, cu numeroase întrebuintari în tehnica. [Pr.: -mi-an- – Var.: amiánt s.n.] – Din fr. amiante.
amidă, AMÍDĂ, amide, s.f. Compus organic obtinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen al amoniacului cu radicalul unui acid. – Din fr. amide.
amidon, AMIDÓN s.n. Substanta organica ce se gaseste în semintele, fructele si tuberculele plantelor si care se foloseste în industria alimentara, chimica etc. – Din fr. amidon.
amidură, AMIDÚRĂ, amiduri, s.f. Compus chimic obtinut din amoniac prin substituirea unui atom de hidrogen cu un metal. – Din fr. amidure.
amigdalectomie, AMIGDALECTOMÍE s.f. Îndepartare a amigdalelor pe cale chirurgicala. – Din fr. amygdalectomie.
amil, AMÍL, amili, s.m. Radical organic monovalent, provenit din pentan prin îndepartarea unui atom de hidrogen. – Din fr. amyle.
amilodextrină, AMILODEXTRÍNĂ s.f. Polizaharida obtinuta prin hidroliza partiala a amidonului. – Din fr. amylodextrine.
amilograf, AMILOGRÁF, amilografe, s.n. Aparat care masoara si înregistreaza consistenta gelului de amidon dintr-o faina pentru a determina capacitatea de panificatie a acesteia. – Din fr. amylographe.
amilogramă, AMILOGRÁMĂ, amilograme, s.f. (Tehn.) Diagrama înregistrata la amilograf. – Din fr. amylogramme.
amin, AMÍN interj., s.n. 1. Interj. (În texte religioase sau în practica bisericii crestine, folosit ca formula de încheiere) Adevarat! asa sa fie! ♦ Fam. Adio! S-a terminat! 2. S.n. (În expr.) Cât(u-i) aminul sau pâna (ori nici) la amin = niciodata, nicidecum. – Din sl. aminŭ.
amino, AMÍNO s.n. (Chim.) Grupare functionala monovalenta rezultata prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula amoniacului. – Din fr. amino.
mongolism, MONGOLÍSM s. n. afectiune congenitala caracterizata prin deficiente în dezvoltarea fizica si psihica si facies specific. (< fr. mongolisme)
aminoalcool, AMINOALCOÓL, aminoalcooli, s.m. (Chim.) Compus organic care contine amina si alcool. [Pr.: -no-al-co-ol] – Din fr. aminoalcool.
aminobenzen, AMINOBENZÉN s.m. (Chim.) Anilina. – Din fr. aminobenzène.
aminobenzoic, AMINOBENZÓIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid aminobenzoic = pulbere cristalina incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata în chimie ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carei derivati sunt folositi în farmacie, parfumerie; acid antranilic. [Pr.: -zo-ic] – Din fr. aminobenzoïque.
aminoplast, AMINOPLÁST, aminoplaste, s.n. Rasina sintetica obtinuta prin reactii de policondensare între formaldehida si compusi cu grupare amino. – Din fr. aminoplaste.
aminozaharuri, AMINOZAHÁRURI s.n. pl. Derivati cu amina ai zaharurilor, care intra în componenta unor substante naturale importante. – Amino + zaharuri (dupa fr. amino-sucres, germ. Amino-zucker).
amiotrofie, AMIOTROFÍE s.f. Atrofie a unui grup de muschi, frecventa în unele boli ale sistemului nervos, articulare, musculare etc. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. amiotrophie.
ampelograf, AMPELOGRÁF, -Ă, ampelografi, -e, s.m. si f. Specialist în ampelografie. – Din fr. ampélographe.
ampelografic, AMPELOGRÁFIC, -Ă, ampelografici, -ce, adj. De ampelografie. – Din fr. ampélographique.
ampelografie, AMPELOGRAFÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul genurilor, al speciilor si al soiurilor de vita de vie. – Din fr. ampélographie.
anaconda, ANACÓNDA, anaconde, s.f. Sarpe semiacvatic neveninos, din America Centrala si America de Sud, lung de 7 m, care se hraneste cu pasari si cu mamifere (Eunectes murinus) – Din fr. anaconda.
anceps, ÁNCEPS s.n. Semn care marcheaza cantitatea unei silabe. – Din lat. anceps.
andivă, ANDÍVĂ, andive, s.f. Planta erbacee din ale carei frunze albe, carnoase, comestibile se pregatesc salate; cicoare-de-gradina (Cichorium endivia) – Din fr. endive.
angină, ANGÍNĂ s.f. v. anghina.
angiocolită, ANGIOCOLÍTĂ s.f. Inflamatie a cailor biliare, întâlnita în febra tifoida, calculoza biliara etc. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiocholite.
angiofluorografie, ANGIOFLUOROGRAFÍE, angiofluorografii, s.f. (Med.) Studiu radioscopic sau radiografic al vaselor sanguine cu ajutorul fluorului. [Pr.: an-gi-o-flu-o-] – Din fr. angiofluorographie.
angiografic, ANGIOGRÁFIC, -Ă, angiografici, -ce, adj. (Med.) Referitor la angiografie, de angiografie. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiographique.
monetică, MONÉTICĂ s. f. totalitatea tehnicilor de plata electronica prin cartele de memorie. (< fr. monétique)
angiografie, ANGIOGRAFÍE s.f. Studiu radioscopic sau radiografic al vaselor sanguine dupa introducerea unor substante radioopace. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiographie.
angiopatie, ANGIOPATÍE, agiopatii, s.f. Denumire data oricarei boli a vaselor sanguine. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiopathic.
angiosperm, ANGIOSPÉRM, -Ă, angiospermi, -e, adj., s.f. 1. Adj. (Despre plante) Care are semintele închise în fructe. 2. S.f. (La pl.) Încrengatura de plante cu flori, cu seminte închise în fructe, raspândite pe tot globul pamântesc; (si la sg.) planta care face parte din aceasta încrengatura. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. angiosperme.
anhidridă, ANHIDRÍDĂ, anhidride, s.f. 1. Substanta anorganica care, reactionând cu apa, formeaza un acid. 2. Substanta organica rezultata de obicei prin eliminarea unei molecule de apa dintre doua grupari carboxil. ♦ Anhidrida carbonica = bioxid de carbon, Anhidrida acetica = lichid incolor cu miros intepator, întrebuintat la fabricarea colorantilor, medicamentelor, acetatului de celuloza, etc. – Din fr. anhydride
oturac, oturác (-ce), s.n. – Popas, oprire, halta. Tc. oturak (Seineanu, III, 92), cf. alb. oturak. Sec. XVII, înv. – Der. oturac, s.m. (înv., veteran).
anion, ANIÓN, anioni, s.m. (Chim.) Ion cu sarcina negativa, care este atras de anod. [Pr.: -ni-on] – Din fr. anion.
anisol, ANISÓL, anisoli, s.m. (Chim.) Eter metilic al fenolului. – Din fr. anisole.
anofel, ANOFÉL, anofeli, adj. (În sintagma) Ţântar anofel = gen de tântari caracterizati prin pozitia lor oblica în timpul repausului si ale caror femele înteapa oamenii si animalele; unele specii propaga malaria (Anopheles maculipennis). – Din fr. anophèle.
anorganic, ANORGÁNIC, -Ă, anorganici, -ce, adj. (Despre corpuri) în compozitia carora intra numai substante din regnul mineral. ♢ Chimie anorganica = chimie a corpurilor minerale; chimie neorganica. – Din fr. anorganique
anrocament, ANROCAMÉNT, anrocamente, s.n. Îngramadire de bolovani, de piatra, de beton etc., care formeaza platforme de întarire, diguri etc. – Din fr. enrochement (dupa roca).
monetarism, MONETARÍSM s. n. teorie si politica ce atribuie modificarii masei banilor în circulatie o importanta centrala, chiar decisiva, în procesul activitatii economice si în stabilirea nivelului preturilor. (dupa germ. Monetarsystem)
anşoa, ANSOÁ s.n. 1. Peste mic care traieste în Marea Mediterana si în Oceanul Atlantic. 2. Pasta preparata din carnea acestui peste, care se serveste ca aperitiv. – Din fr. anchois.
antablament, ANTABLAMÉNT, antablamente, s.n. Element de arhitectura asezat deasupra zidurilor sau coloanelor unei constructii, care sustine acoperisul. – Din fr. entablement.
antifurt, ANTIFÚRT adj. invar., s.n. (Dispozitiv) care avertizeaza în cazul patrunderii unei persoane în spatiul supravegheat sau care face mai dificil furtul. – Anti- + furt (dupa fr. antivol).
antihalo, ANTIHALÓ, s.n. Pelicula de lac sau de gelatina colorata care acopera un film sau o placa fotografica, împiedicând formarea efectului halo. – Din fr. antihalo
antranilic, ANTRANÍLIC, -Ă, antranilici, -ce, adj. (În sintagma) Acid antranilic = pulbere cristalina, incolora, solubila în apa si alcool, întrebuintata, în chimie, ca reactiv de determinare a cuprului, mercurului, plumbului etc. si ai carui derivati sunt folositi în parfumerie; acid aminobenzoic. – Din fr. anthranilique.
antropologie, ANTROPOLOGÍE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul originii si evolutiei biologice a omului (facând abstractie de conditiile social-istorice în care se dezvolta acesta) – Fr. anthropologie
anvelopă, ANVELÓPĂ, anvelope, s.f. 1. Învelis de protectie a camerei de aer a unui vehicul, confectionat din cauciuc. 2. Supracoperta. 3. (Pict.) Atmosfera difuza care învaluie figurile dintr-un tablou. – Din. fr. enveloppe.
aparat, APARÁT, aparate, s.n. 1. Sistem de piese care serveste pentru o operatie mecanica, tehnica, stiintifica etc. Aparat de radio. Aparat telegrafic. 2. Sistem tehnic care transforma o forma de energie în alta. 3. Ansamblu de organe anatomice care servesc la îndeplinirea unei functiuni fundamentale. Aparat digestiv. 4. Totalitatea serviciilor (sau, p. ext. a personalului) care asigura bunul mers al unei institutii sau al unui domeniu de activitate. Aparat administrativ. ♢ Aparat de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc functiile acestuia; totalitatea angajatilor acestor organe. 5. Ansamblul mijloacelor care servesc pentru un anumit scop. ♢ Aparat stiintific = totalitatea documentelor, izvoarelor, surselor de investigatie stiintifica folosite de un cercetator. Aparat critic = totalitatea notelor si comentariilor care însotesc o editie critica. – Din lat. apparatus, fr. apparat, germ Apparat (cu unele sensuri dupa fr. appareil).
apartheid, APÁRTHEID s.n. Politica de segregatie rasiala, practicata pâna în anul 1991 de guvernul Republicii Sud-Africane împotriva populatiei de culoare din tara. – Din engl. apartheid.
apaş, APÁS, apasi, s.m. 1. (La pl.) Numele unui trib de indieni din Texas; (si la sg.) indian din acest trib. 2. (Rar) Derbedeu, haimana; hot; bandit. – Din fr. apache.
apatic, APÁTIC, -Ă, apatici, -ce adj. Care este cuprins de apatie, care manifesta sau tradeaza apatie. – Din fr. apathique.
apatie, APATÍE s.f. Stare de indiferenta, lipsa de interes fata de orice activitate si fata de lumea înconjuratoare. ♦ (În conceptia filozofilor stoici antici) Ideal moral care consta în înabusirea oricarei pasiuni. – Din fr. apathie, lat. apathia.
apidă, APÍDĂ, apide, s.f. (La pl.) Familie de insecte himenoptere care cuprinde albinele si bondarii; (si la sg.) insecta care apartine acestei familii. – Din fr. apidés.
apostol, APOSTOL, (I) apostoli, s.m. I. 1. (În religia crestina) Nume dat fiecaruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos. ♦ Misionar crestin de la începutul crestinismului. 2. Adept si propagator înflacarat al unei idei, al unei doctrine etc. II. (La sg.) Carte de ritual crestin, cuprinzând fapte atribuite Apostolilor (I 1) si scrisorile lor adresate diferitelor persoane si comunitati. – Din sl. apostolŭ.
aprioric, APRIÓRIC, -Ă, apriorici, -ce, adj. (Fil.) Anterior experientei, independent de experienta; bazat numai pe ratiune. [Pr.: -pri-o-] – Din germ. apriorisch.
arababură, ARABABÚRĂ, arababuri, s.f. V. harababura.
arac, ARÁC, araci, s.m. Par lung care serveste la sustinerea vitei de vie si a altor plante agatatoare. [Var.: harác, harág s.m.] – Din ngr. haráki.
aragaz, ARAGÁZ, (2) aragazuri, s.n. 1. Gaz lichefiat continând 90% butan, pastrat sub presiune în butelii speciale si folosit drept combustibil pentru uz casnic. 2. Masina de gatit sau resou care foloseste acest combustibil. – A.R. [=Astra Româna] + gaz.
monedă, MONÉDĂ s. f. 1. ban care are curs legal într-un stat. ♦ hârtie ~ = bani de hârtie. 2. ban de metal. ♦ a bate ~ = a emite bani de metal; (fig.) a plati (cuiva) cu aceeasi ~ = a se comporta fata de cineva la fel cum s-a comportat si el într-o situatie asemanatoare. (< ngr. moneda)
arahidă, ARAHÍDĂ, arahide, s.f. Aluna americana. – Din fr. arachide.
arahnidă, ARAHNÍDĂ, arahnide, s.f. (La pl.) Clasa de animale din încrengatura artropodelor, cu corpul format dintr-un cefalotorace cu sase perechi de apendice si din abdomen; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. – Din fr. arachnide.
arahnoidă, ARAHNOÍDĂ, arahnoide, s.f. (Anat.) Membrana mijlocie care înveleste creierul si maduva spinarii. – Din fr. arachnoïde.
arahnoidită, ARAHNOIDÍTĂ, arahnoidite, s.f. Boala care consta în inflamarea arahnoidei. [Pr.: -no-i] – Din fr. arachnoïdite.
arap, ARÁP, arapi, s.m. (Pop.) 1. Persoana care face parte dintr-o populatie africana negroida; p. gener. om cu pielea si parul de culoare neagra. 2. Arab. [Var.: haráp s.m.] – Din bg. arap.
arăci, ARĂCÍ, aracesc, vb. IV. Tranz. A pune pe araci vita de vie sau alte plante agatatoare. [Var.: harací, haragí vb. IV] – Din arac.
arăcit, ARĂCÍT s.n. Faptul de a araci. [Var.: haracít, haragít s.n.] – V. araci.
arbuz, ARBÚZ, arbuji, s.m. V. harbuz.
arbuzărie, ARBUZĂRÍE, arbuzarii, s.f. V. harbuzarie.
areci, ARÉCI interj. V. hareci.
arfă, ÁRFĂ s.f. V. harpa.
arhaiza, ARHAIZÁ, arhaizez, vb. I. Tranz. (Rar) A da un aspect arhaic (stilului, limbii etc.). [Pron.: -ha-i-] – Din arhaic.
arhiloc, ARHILÓC, arhilocuri, adj. (În sintagma) Vers arhiloc (si substantivat, s.n.) = vers format din sapte sau din trei picioare. – Din n. pr. Arhiloc.
arhitravă, ARHITRÁVĂ, arhitrave, s.f. Element de constructie (caracteristic arhitecturii clasice) care constituie partea inferioara a antablamentului si care se sprijina pe capitelul coloanei sau pe zid. – Din fr. architrave.
arhon, ÁRHON s.m. (Înv.) Titlu de politete cu care se adresa cineva unui boier. [Var.: árhonda s.m.] – Din ngr. árhon, árhondas.
arhonda, ÁRHONDA s.m v. arhon.
arhondar, ARHONDÁR, arhondari, s.m. Calugar care are în grija arhondaricul si care primeste oaspetii mânastirii. – Din ngr. arhondáris.
arhonte, ARHÓNTE, arhonti, s.m. Titlu dat magistratilor care conduceau republica ateniana antica; persoana care avea acest titlu. – Din fr. archonte, lat. archon, -ntis.
armatan, ARMATÁN s.n. Vânt fierbinte si uscat, care sufla dinspre Sahara spre Oceanul Atlantic. – Din fr. harmattan.
armăsar, ARMĂSÁR, armasari, s.m. Cal mascul necastrat; p. ext. cal falnic, mândru, iute. [Var.: (reg.) harmasár s.m.] – Lat. [equus] admissarius.
arpagon, ARPAGÓN, arpagoni, s.m. V. harpagon.
arpă, ÁRPĂ, arpe, s.f. V. harpa.
arpentaj, ARPENTÁJ, s.n. 1. (Metoda de) întocmire a unui plan topografic prin folosirea instrumentelor de masurat lungimi. 2. Tehnica masurarii pe teren a parcelelor cadastrale. – Din fr. arpentage.
arşic, ARSÍC, arsice, s.n. 1. Os al articulatiei piciorului, deasupra copitelor, la vite; os al articulatiei genunchiului, la picioarele (de dinapoi ale) mieilor si caprelor, folosit la un joc de copii. 2. (La pl.) Numele unui joc de copii la care se folosesc arsice (1). [Var.: arsíca s.f.] – Din tc. asık.
arşin, ARSÍN, arsini, s.m. Veche unitate de masura pentru lungime, egala cu 0,711 m. – Din rus. arsin.
arţag, ARŢÁG, artaguri, s.n. (Pop. si fam.) Pornire spre cearta, chef de cearta. [Var.: hartág s.n.] – Din magh. harcag.
arţăgos, ARŢĂGÓS, -OÁSĂ, artagosi, -oase, adj. (Pop. si fam.) Certaret. [Var.: (reg.) hartagós, -oása, hartagós, -oása adj.] – Artag + suf. -os.
ascită, ASCÍTĂ s.f. (Med.) Acumulare de lichid, de obicei seros, în peritoneu. – Din fr. ascite.
asclepiad, ASCLEPIÁD, asclepiade, adj. (În sintagma) Vers asclepiad (si substantivat, m.) = vers din metrica antica, alcatuit dintr-un spondeu (sau troheu), doi (sau trei) coriambi si un iamb. [Pr.: -pi-ad] – Din fr. asclépiade, lat. asclepiadeus.
asemenea, ASÉMENEA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. Asemanator; spec. (despre figuri geometrice) = care au unghiurile corespunzatoare egale si laturile corespunzatoare proportionale. 2. Care este astfel (de...), atare, asa. O asemenea problema. II. Adv. 1. Tot asa, în acelasi fel, deopotriva (de...), asijderea. 2. Pe lânga aceasta; înca, mai. [Var.: (reg.) asémeni, asémene, asémine adj. invar., adv.] – Lat. assimile.
asmaţuchi, ASMAŢÚCHI s.m. V. hasmatuchi.
asmăţui, ASMĂŢÚI s.m. V. hasmatuchi.
asprete, ASPRÉTE, aspreti, s.m. Peste cenusiu-brun, mic, acoperit cu solzi aspri si marunti (Romanichthys valsanicola). – Din. aspru2.
astigmatism, ASTIGMATÍSM s.n. Aberatie a unui sistem optic, care formeaza o imagine întinsa pentru un obiect. ♦ Defect al lentilelor sau al corneei si cristalinului ochiului omenesc, care consta într-o abatere de la forma sferica, ele având razele de curbura diferite în doua plane perpendiculare, ceea ce duce la deformarea imaginilor. – Din fr. astigmatisme.
asupri, ASUPRÍ, asupresc, vb. IV. Tranz. A prigoni, a oprima, a împila; a exploata. ♦ (Impr.) A chinui. – Din asupra.
aşaşi, ASÁSI adv. (Înv. si reg.) 1. (Modal) Chiar, întocmai; chiar asa. ♦ Asa încât. 2. (Temporal) Îndata, numaidecât, imediat. – Asa + si.
ataman, ATAMÁN, atamani, s.m. 1. Capetenie de cazaci. 2. Sef al unei echipe de pescari. – Din rus., ucr. ataman.
aterman, ATERMÁN, -Ă, atermani, -e, adj. (Fig.) Care nu permite trecerea caldurii. Mediu aterman. – Din fr. athermane.
aterom, ATERÓM s.n. (Med.) Infiltrare a peretilor aortei si a unor artere cu o substanta grasa. V. arterioscleroza – Din fr. athérome.
ateu, ATÉU, -ÉE, atei, -ee, s.m. si f. Adept al ateismului; persoana care neaga existenta lui Dumnezeu si a oricarei divinitati. – Din fr. athée, lat. atheus.
atic, ÁTIC, -Ă, atici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. Caracteristic Aticii antice sau locuitorilor ei. ♢ Frumusete atica = frumusete perfecta. 2. Parte a unei constructii situata deasupra cornisei si menita sa mascheze acoperisul. 3. Etaj scund situat imediat sub acoperis. – Din fr. attique.
aticism, ATICÍSM s.n. Ceea ce caracterizeaza stilistic scrierile vechilor atenieni ♦ Stil caracterizat prin masura, eleganta si rafinament. – Din fr. atticisme, lat. atticismus.
atol, ATÓL, atoli, s.m. Insula în forma de inel, formata în marile calde din schelete de corali. – Din fr. atoll.
audiofonologie, AUDIOFONOLOGÍE s.f. Disciplina medicala care se ocupa de patologia organelor de fonatie si auditie. [Pr.: a-u-di-o] – Din fr. audiophonologie.
monarhist, MONARHÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monarhiei. (< fr. monarchiste)
augur, AUGÚR, (1) auguri, s.m., (2) augure, s.n. (În antichitatea romana) 1. S.m. Preot caruia i se atribuia facultatea de a prevesti viitorul sau de a interpreta vointa zeilor dupa zborul si cântecul pasarilor sau dupa maruntaiele animalelor sacrificate. 2. S.n. Prevestire facuta de auguri (1); auspiciu. ♢ Expr. A fi de bun (sau de rau) augur = a fi semn bun (sau rau), a însemna ca exista premise ca un lucru sa (se) sfârseasca în mod favorabil (sau nefavorabil). – Din fr. augure.
august, AUGÚST2, -Ă, augusti, -ste, adj. (Ca epitet dat monarhilor si persoanelor din familiile domnitoare) Preamarit, slavit. ♦ Fig. Maiestuos, maret, impunator. Imagine augusta. – Din lat. augustus, fr. auguste.
monarhism, MONARHÍSM s. n. sistem, opinie a monarhistilor. (< fr. monarchisme)
aui, AUÍ, pers. 3 auiéste, vb. IV. Intranz. A rasuna prelung, a hauli. [Var.: hauí vb. IV] – Formatie onomatopeica.
auială, AUIÁLĂ, auieli, s.f. (Pop.) Zgomot confuz, monoton si prelung. [Pr.: a-u-. – Var.: hauiála s.f.] – Aui + suf. -eala.
monarhie, MONARHÍE s. f. 1. forma de guvernare în care puterea suprema în stat apartine monarhului si se transmite ereditar. 2. stat monarhic. (< ngr. monarhia, lat. mo-narchia, germ. Monarchie, fr. monarchie)
monarh, MONÁRH s. m. conducator (rege, împarat etc.) al unei monarhii; suveran. (< ngr. monarhis, germ. Monarch)
monarhic, MONÁRHIC, -Ă adj. 1. referitor la monarh(ie). 2. sustinator al monarhiei. (< fr. monarchique, germ. monarchisch)
monahism, MONAHÍSM s. n. 1. starea, viata de monah. 2. institutia calugariei. (< fr. monachisme)
monahal, MONAHÁL, -Ă adj. de monah; calugaresc. (dupa fr. monacal)
aureomicină, AUREOMICÍNĂ s.f. Substanta chimica de origine vegetala, care se prezinta sub forma de pulbere cristalina, galbuie, cu gust amar, putin solubila în apa, folosita ca antibiotic. [Pr.: a-u-re-o-] – Din fr. auréomycine.
auricular, AURICULÁR, -Ă, auriculari, -e, adj. 1. Al urechii, privitor la ureche; care seamana cu urechea. 2. Al auriculului, privitor la auricul. [Pr.: a-u-] – Din fr. auriculaire.
auriculă, AURÍCULĂ, auricule, s.f. (Anat.) Pavilionul urechii. [Pr.: a-u-] – Din fr. auricule, lat. auricula.
auriga, AURÍGA s.m. Conducatorul unui car de curse în întrecerile din antichitate. – Din lat. auriga.
ausculta, AUSCULTÁ, auscúlt, vb. I. Tranz. (Med.) A asculta cu urechea sau cu stetoscopul zgomotele inimii si ale plamânilor în vederea stabilirii unui diagnostic; a asculta. [Pr.: a-us-] – Din fr. ausculter, lat. auscultare.
auspiciu, AUSPÍCIU, auspicii, s.n. 1. (În antichitatea romana) Prevestire facuta de auguri (1); augur (2). ♢ Expr. Sub cele mai bune auspicii = în împrejurari extrem de favorabile. 2. (În expr.) Sub auspiciile cuiva = sub patronajul, sub protectia cuiva. [Pr.: a-us-] – Din lat. auspicium, fr. auspice.
monadelf, MONADÉLF, -Ă adj. (despre stamine) care formeaza un manunchi. (< fr. monadelphe)
auster, AUSTÉR, -Ă, austeri, -e, adj. Sobru, cumpatat, sever. Om auster. Viata austera. ♦ Lipsit de ornamente, de podoabe. Arhitectura austera. [Pr.: a-us-] – Din fr. austère, lat. austerus.
australopitec, AUSTRALOPITÉC, australopiteci, s.m. Maimuta fosila cu însusiri apropiate de cele umane, care a trait în Africa. [Pr.: a-us-] – Din fr. australopithéque.
auşel, AUSÉL, ausei, s.m. 1. Mica pasare insectivora cu penele maslinii pe spate, albicioase pe abdomen, cu o pata galbena-roscata pe cap (Regulus regulus). 2. Pasare din familia pitigoiului, cu coada si aripile negre, spatele rosu-aprins, crestetul si gusa albe. (Aegithalus pendulinus). [Pr.: a-u-] – Aus ("mos", disparut din limba, cuvânt mostenit din lat.) + suf. el.
autarhic, AUTÁRHIC, -Ă, autarhici, -ce, adj. Care are caracter de autarhie. Stat autarhic. – Din it. autarhico.
autarhie, AUTÁRHIE, (2) autarhii, s.f. 1. Politica prin care se tinde spre crearea unei economii nationale închise, izolate de economia altor tari. 2. (Rar) Stat care practica autarhia (1); stare de autoizolare economica a unui stat. [Pr.: a-u-] – Din fr. autarchie.
autentic, AUTÉNTIC, -Ă, autentici, -ce, adj. Care este conform cu adevarul, a carui realitate nu poate fi pusa la îndoiala; recunoscut ca propriu unui autor sau unei epoci. ♦ (Despre acte) Întocmit cu toate formele legale. [Pr.: a-u-] – Din fr. authentique, lat. authenticus.
autenticitate, AUTENTICITÁTE s.f. Faptul sau însusirea de a fi autentic. [Pr.: a-u-] – Din fr. authenticité.
autentifica, AUTENTIFICÁ, autentífic, vb. I. Tranz. A face ca un act sa devina autentic; a legaliza. [Pr.: a-u-] – Dupa fr. authentifier.
autism, AUTÍSM s.n. Stare patologica manifestata prin ruperea legaturilor psihice cu lumea exterioara si intensa traire a vietii interioare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autisme.
autoatelier, AUTOATELIÉR, autoateliere, s.n. Atelier mobil folosit la depanari si reparatii de vehicule. [Pr.: a-u-to-a-]- Auto2 + atelier.
moment, MOMÉNT s. n. 1. interval scurt de timp; clipa, secunda. o de ~ = de scurta durata; efemer; ~ muzical = mica piesa instrumentala înrudita cu impromptuul. ♢ perioada de timp în care se petrece ceva; etapa. 2. (art.) ocazie. 3. schita restrânsa la maximum, care cuprinde un instantaneu din viata cotidiana. 4. marime fizica egala cu produsul dintre o marime dinamica si una sau mai multe distante. (< lat. momentum, it. momento, germ. Moment, fr. moment)
autobază, AUTOBÁZĂ, autobaze, s.f. Centru de exploatare si de întretinere a unor autovehicule. [Pr.: a-u-]- Auto2 + baza.
moluşte, MOLÚSTE s. f. pl. încrengatura de animale cu corpul moale, lipsit de schelet intern, protejat adesea de o cochilie. (< fr. mollusques)
autobiografic, AUTOBIOGRÁFIC, -Ă, autobiografici, -ce, adj. Care contine o autobiografie, (cu caracter) de autobiografie. [Pr.: a-u-to-bi-o-] – Din fr. autobiographique.
autobiografie, AUTOBIOGRAFÍE, autobiografii, s.f. Expunere orala sau scrisa a vietii unei persoane facute de ea însasi. ♦ Opera literara apartinând genului epic, în care autorul îsi povesteste viata. [Pr.: a-u-to-bi-o-] – Din fr. autobiographie.
autobrec, AUTOBRÉC, autobrecuri, s.n. Automobil cu caroserie închisa, care poate transporta în comun un numar redus de persoane. [Pr.: a-u-] – Din fr., engl. autobreak.
autobuz, AUTOBÚZ, autobuze, s.n. Automobil cu caroseria închisa sau partial decapotabila, folosit la transportul în comun al unui numar mare de persoane. [Pr.: a-u- – Var.: autobús s.n.] – Din fr. autobus.
autocamion, AUTOCAMIÓN, autocamioane, s.n. Automobil mare cu caroserie deschisa sau cu platforma, folosit pentru transporturi de materiale. [Pr.: a-u-to-ca-mi-on] – Auto2 + camion.
autocar, AUTOCÁR, autocare, s.n. Automobil cu caroserie deschisa sau decapotabila, folosit de obicei la transportul interurban în comun (mai ales în excursii) al unui numar mare de persoane. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocar.
autocaravană, AUTOCARAVÁNĂ, autocaravane, s.f. 1. Autovehicul amenajat ca laborator, pentru proiectia filmelor etc. 2. Caravana de autovehicule. [Pr.: a-u-] – Auto2 + caravana.
autocataliză, AUTOCATALÍZĂ, autocatalize, s.f. Cataliza a unei reactii chimice produsa chiar de elementele care iau parte la reactie. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocatalyse.
autocefal, AUTOCEFÁL, -Ă, autocefali, -e, adj. Care se bucura de autocefalie. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocéphale.
autocefalie, AUTOCEFALÍE s.f. Conducere de sine statatoare a unei biserici ortodoxe nationale. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocéphalie.
moloh, MOLÓH s. m. 1. sopârla din Australia, cu corpul acoperit cu tepi. 2. (fig.) simbol al cruzimii, al lacomiei; om, colectivitate cu astfel de însusiri. (< fr. moloch)
autoclavă, AUTOCLÁVĂ, autoclave, s.f. 1. Vas închis ermetic, folosit la sterilizari, la efectuarea reactiilor chimice etc. sub presiune (si la temperaturi ridicate). 2. Capac care închide ermetic un recipient si se mentine închis prin presiunea din recipient. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoclave.
molisol, MOLISÓL s. n. strat de sol care se dezgheata vara la partea superioara, devenind plastic si favorizând producerea solifluziunilor; merzlota. (< fr. mollisol)
autocoră, AUTOCÓRĂ, autocore, s.f., adj. (Planta) care îsi împrastie semintele prin deschiderea brusca a fructelor. [Pr.: a-u-] – Din germ. Autochore.
autodafe, AUTODAFÉ, autodafeuri, s.n. 1. Ceremonie în cursul careia cei condamnati de inchizitie pentru erezie erau pusi sa revina la credinta parasita. 2. Ardere pe rug la care erau condamnati, în timpul inchizitiei, cei socotiti eretici; p. ext. actiune care duce la distrugerea prin foc. [Pr.: a-u-] – Din fr. autodafé.
autodepanare, AUTODEPANÁRE, autodepanari, s.f. Reparare a unui autovehicul (pe locul unde acesta a ramas în pana); p. ext. autoatelier folosit pentru asemenea reparatii. [Pr.: a-u-] – Auto2 + depanare.
autodiagnostica, AUTODIAGNOSTICÁ, autodiagnostichez, vb. I. Refl. A-si pune singur un diagnostic. [Pr.: a-u-to-di-a-] – Auto1- + diagnostica.
moletă, MOLÉTĂ s. f. 1. unealta în forma de rotita cu muchia zimtuita, pentru a imprima pe suprafata unei piese forma negativa a zimturilor; randalina. 2. roata cu sant pe care se înfasoara un cablu. (< fr. molette, germ. Molette)
autodistruge, AUTODISTRÚGE, autodistrúg, vb. III. Refl. A se distruge prin hotarâre proprie sau de la sine.[Pr.: a-u-] – Auto1- + distruge.
autodizolva, AUTODIZOLVÁ, pers. 3 autodizólva, vb. I. Refl. (Despre o organizatie, o societate etc.) a se desfiinta prin hotarâre proprie, a-si înceta activitatea în urma unei hotarâri luate conform prevederilor legale. [Pr.: a-u-] – Auto1- + dizolva.
molet, MOLÉT s. m. 1. inflamatie a membranei sinoviale de la încheietura de jos a picioarelor unui cal. 2. (anat.) denumire a muschilor posteriori ai gambei. (< fr. mollet)
autodrum, AUTODRÚM, autodrumuri, s.n. Drum construit pentru a asigura circulatia în bune conditii a autovehiculelor. [Pr.: a-u-] – Auto2 + drum (dupa fr. autoroute).
autoechilibrare, AUTOECHILIBRÁRE, autoechilibrari, s.f. Echilibrare (la rotile de automobil). [Pr.: a-u-to-e-] – Auto2 + echilibrare.
moleschin, MOLESCHÍN s. n. tesatura rezistenta de bumbac, cu aspect de piele, folosita pentru confectii, în lucrari de legatorie etc. (< fr. moleskine, engl. moleskin)
autofagie, AUTOFAGÍE, autofagii, s.f. (Med.) Consumare a propriilor tesuturi de catre un organism supus inanitiei. [Pr.: a-u-] – Din fr. autophagie.
moleculă, MOLECÚLĂ s. f. cea mai mica parte dintr-o substanta, care are compozitia chimica si structura la fel cu a substantei respective. o ~-gram = cantitatea unei substante masurata în grame, egala cu greutatea ei moleculara; mol1. (< fr. molécule, lat. molecula)
autofon, AUTOFÓN, -Ă, autofoni, -e, adj. (Despre instrumente muzicale de tipul clopotelului, gongului etc.) Care produce sunete exclusiv prin vibrarea componentelor sale elastice, fara ajutorul unei tensiuni speciale. [Pr.: a-u-] – Din engl. autophone.
molecular, MOLECULÁR, -Ă adj. referitor la molecule. o masa ~a = numar care arata de câte ori molecula unei substante este mai grea decât atomul de hidrogen. (< fr. moléculaire)
autogenetic, AUTOGENÉTIC, -Ă, autogenetici, -ce, adj. De autogeneza. [Pr.: a-u-] – Din germ. autogenetisch.
autoghidat, AUTOGHIDÁT, -Ă, autoghidati, -te, adj. (Despre mobile) Care îsi dirijeaza el însusi miscarea catre tinta. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoguidé.
molar, MOLÁR3, -Ă adj. (fil.) considerat ca un tot. ♢ referitor la caracterul global al proceselor psihologice sau de comportament. (< fr. molaire)
autograf, AUTOGRÁF, -Ă, autografi, -e, adj., s.n. (Text, semnatura, document etc.) scris de mâna autorului. [Pr: a-u-] – Din fr. autographe.
autografie, AUTOGRAFÍE s.f. Procedeu prin care se reproduce pe piatra litografica sau pe o hârtie speciala un text, un desen etc. (autograf). ♦ (Concr.) Text, desen etc. astfel reprodus. [Pr: a-u-] – Din fr. autographie.
autogunoieră, AUTOGUNOIÉRĂ, autogunoiere, s.f. Autovehicul pentru transportul gunoiului. [Pr.: a-u-] – Auto2 + gunoi + suf. -iera.
autohaltă, AUTOHÁLTĂ, autohalte, s.f. Halta pentru autobuze. [Pr: a-u-] – Auto2 + halta.
autohemoterapie, AUTOHEMOTERAPÍE, autohemoterapii, s.f. (Med.) Hemoterapie iesita din uz, efectuata cu sângele pacientului. [Pr.: a-u-] – Din fr. autohémotherapie.
autohton, AUTOHTÓN, -Ă, autohtoni, -e, adj. (Adesea substantivat) Care s-a format si s-a dezvoltat pe teritorul unde traieste (si în prezent), care este originar de aici; bastinas, aborigen. [Pr: a-u-] – Din fr. autochtone.
autohtonism, AUTOHTONÍSM s.n. Ansamblu de trasaturi autohtone; p. ext. exagerare a trasaturilor specifice unei colectivitati nationale. [Pr: a-u-] – Autohton + suf. -ism.
autohtonitate, AUTOHTONITÁTE s.f. (Rar) Autohtonism.[Pr.: a-u-] – Din it. autochtonità.
autohtoniza, AUTOHTONIZÁ, autohtonizez, vb. I. Tranz. si refl. A da sau a lua caracter autohton. [Pr.: a-u-] – Autohton + suf. -iza.
autohtonizare, AUTOHTONIZÁRE, autohtonizari, s.f. Actiunea de a se autohtoniza si rezultatul ei. [Pr.: a-u-] – V. autohtoniza.
autohtonizat, AUTOHTONIZÁT, -Ă, autohtonizati, -te, adj. Care a capatat caracter autohton. [Pr.: a-u-] – Autohton + suf. -izat.
autoimun, AUTOIMÚN, -Ă, autoimuni, -e, adj. Care prezinta autoimunitate. ♢ Boala autoimuna = boala în care leziunile si tulburarile chimice sunt consecinta perturbarii mecanismelor de imunitate. [Pr.: a-u-to-i-] – Auto1- + imun.
mohair, MOHAÍR s. n. par de capra angora, din care se fac stofe, covoare etc. ♢ stofa tesuta din lâna amestecata cu par de capra angora. (< fr. mohair)
autoîncărcător, AUTOÎNCĂRCĂTÓR, autoîncarcatoare, s.n. Vehicul care încarca automat o marfa, un obiect. [Pr: a-u-] – Auto1- + încarcator.
autolaborator, AUTOLABORATÓR, autolaboratoare, s.n. Laborator instalat într-un autovehicul. [Pr.: a-u-] – Auto2 + laborator.
autolibrărie, AUTOLIBRĂRÍE, autolibrarii, s.f. Librarie instalata într-un autovehicul. [Pr.: a-u-] – Auto2 + librarie.
automagazin, AUTOMAGAZÍN, automagazine, s.n. Magazin instalat într-un autovehicul. [Pr.: a-u-] – Auto2 + magazin.
automat, AUTOMÁT, -Ă, automati, -te, adj., s.n. 1. Adj. (Despre aparate, masini etc.) Care este actionat printr-un dispozitiv mecanic; (despre anumite operatii; adesea adverbial) care se efectueaza prin actiunea unui dispozitiv mecanic. ♢ Arma automata (si substantivat, n.) = arma de foc la care armarea se face fara interventia omului; p. restr. pistol-mitraliera. ♦ (Adesea adverbial) Care se face, se executa de la sine, fara participarea ratiunii sau vointei. Gest automat. 2. S.n. Dispozitiv, aparat, masina care efectueaza o anumita operatie fara interventia omului. Automat de scara = dispozitiv care asigura iluminarea temporizata a holurilor si scarilor interioare din blocuri. ♦ Fig. Persoana fara vointa, fara initiativa, care face totul mecanic. [Pr: a-u-] – Din fr. automate.
automatic, AUTOMÁTIC, -Ă, automatici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Adesea adverbial) De automat. 2. S.f. Ramura a stiintei si a tehnicii care se ocupa cu studiul metodelor si al mijloacelor pentru efectuarea proceselor tehnice fara participarea directa a omului. [Pr: a-u-] – Din fr. automatique.
automăturătoare, AUTOMĂTURĂTOÁRE, automaturatori, s.f. Autovehicul pentru maturatul strazilor. [Pr.: a-u-] – Auto2 + maturatoare.
modulor, MODULÓR s. n. sistem de masurat destinat punerii în proportii armonioase a lucrarilor de arhitectura. (< fr. modulor)
automobil, AUTOMOBÍL, -Ă, automobili, -e, s.n., adj. 1. S.n. Vehicul cu patru (rar, trei, sase) roti pneumatice, miscat de un motor cu explozie interna, cu aburi, cu electricitate sau aer comprimat; auto2. 2. Adj. (Despre vehicule) care se misca cu ajutorul unui motor propriu. [Pr: a-u-] – Din fr. automobile.
automodel, AUTOMODÉL, automodele, s.n. Autovehicul miniatural prevazut cu un sistem de propulsie si de comanda. [Pr: a-u-] – Auto2 + model.
automotor, AUTOMOTÓR, automotoare, s.n. Vehicul de cale ferata, prevazut cu motor propriu si folosit pentru transportul rapid de calatori. ♢ (Adjectival) Tren automotor. [Pr: a-u-] – Din fr. automoteur.
autonomie, AUTONOMÍE s.f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, a unei nationalitati sau a unei minoritati nationale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrala. ♦ Situatie a celui care nu depinde de nimeni, care are deplina libertate în actiunile sale. 2. Distanta maxima pâna la care se poate deplasa un avion, o nava, un vehicul, fara a avea nevoie sa se aprovizioneze cu combustibil. [Pr: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.
autoobserva, AUTOOBSERVÁ, autoobsérv, vb. I. Refl. A-si analiza propria persoana si viata (psihica). [Pr.: a-u-to-ob-] – Auto1- + observa.
autoobservare, AUTOOBSERVÁRE, autoobservari, s.f. Analizare a vietii psihice proprii; introspectie. [Pr: a-u-] – Auto1- + observare.
autoperie, AUTOPÉRIE, autoperii, s.f. Autovehicul prevazut cu perii, pentru curatatul strazilor. [Pr.: a-u-] – Auto2 + perie.
autoplastie, AUTOPLASTÍE, autoplastii, s.f. Interventie chirurgicala prin care se reface o parte distrusa din tesutul corpului cu ajutorul unei grefe2 luate din însusi corpul individului respectiv. [Pr: a-u-] – Din fr. autoplastie.
autopolenizare, AUTOPOLENIZÁRE, autopolenizari, s.f. (Bot.) Polenizare a florilor închise cu propriul lor polen; autofecundare, autofecundatie, cleistogamie. [Pr.: a-u-] – Auto1- + polenizare.
autopropulsie, AUTOPROPÚLSIE s.f. Propulsie a unui vehicul realizata cu mijloace proprii. [Pr: a-u-] – Din fr. autopropulsion.
modulare, MODULÁRE s. f. 1. actiunea de a modula. 2. sistem de dimensionare a constructiilor, folosind modulul de baza. 3. introducere în opera de arta plastica sau arhitecturala a unei unitati de masura unica, care prin repetarea sau subîmpartirea ei sa serveasca la dimensionarea elementelor constitutive ale operei, ca si a întregului. 4. (biol.) rediferentiere a celulelor în procesul lor de formare definitiva. ♢ modificare produsa în celule de stimulii din mediu. (< modula)
modula, MODULÁ vb. tr. 1. a exprima ceva prin inflexiuni ale vocii; a schimba tonul, inflexiunile vocii; a ritma, a cadenta. 2. a efectua o modulatie (2). (< fr. moduler)
autosanitară, AUTOSANITÁRĂ, autosanitare, s.f. Automobil special echipat care transporta bolnavii, ranitii etc.; autosalvare. [Pr.: a-u-] – Auto2 + sanitara.
autoscară, AUTOSCÁRĂ, autoscari, s.f. Autovehicul prevazut cu o scara pentru înaltimi mari. [Pr.: a-u-] – Auto2 + scara.
autoscreper, AUTOSCRÉPER, autoscrepere, s.n. Autovehicul prevazut cu un screper. [Pr.: a-u-] – Auto2 + screper.
autoservice, AUTOSÉRVICE s.n. Service pentru autovehicule. [Pr.: a-u-to-ser-vis] – Din engl. auto-service.
autosifon, AUTOSIFÓN, autosifoane, s.n. Dispozitiv atasat la un recipient metalic pentru prepararea sifonului la domiciliu. [Pr.: a-u-] – Din fr. autosiphon.
autospecială, AUTOSPECIÁLĂ, autospeciale, s.f. Autovehicul cu caroseria adaptata unor transporturi, operatii sau servicii speciale. [Pr.: a-u-to-spe-ci-a-] – Auto2 + special. Cf. it. a u t o s p e c i a l e.
autostop, AUTOSTÓP, autostopuri, s.n. 1. Instalatie de semnalizare luminoasa asezata la întretaierea strazilor pentru reglementarea circulatiei. ♦ Instalatie de oprire automata a unui vehicul feroviar când linia nu este libera. 2. Procedeu prin care un pieton parcurge itinerarul propus apelând la serviciile (gratuite ale) automobilistilor ocazionali. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-stop.
autostradă, AUTOSTRÁDĂ, autostrazi, s.f. Sosea moderna de mare capacitate, rezervata exclusiv circulatiei autovehiculelor si având de obicei cele doua sensuri de circulatie separate între ele. [Pr.: a-u-] – Din fr. autostrade, it. autostrada.
autostropitoare, AUTOSTROPITOÁRE, autostropitori, s.f. Autovehicul pentru stropitul (si spalatul) strazilor. [Pr.: a-u-] – Auto2 + stropitoare.
autosupraveghea, AUTOSUPRAVEGHEÁ, autosupraveghez, vb. I. Refl. A se autocontrola. [Pr.: a-u-] – Auto1- + supraveghea.
autoşasiu, AUTOSASÍU, autosasiuri, s.n. 1. Sasiu pentru autovehicule. 2. Sasiu lipsit de caroserie. [Pr.: a-u-] – Auto2 + sasiu.
autoşenilă, AUTOSENÍLĂ, autosenile, s.f. Autovehicul de transport care are ca organe de rulare senilele. [Pr.: a-u-] – Din fr. autochenille.
autoşeniletă, AUTOSENILÉTĂ, autosenilete, s.f. Autovehicul de transport prevazut cu doua senile în spate si cu roti în fata. [Pr.: a-u-] – Cf. a u t o s e n i l a.
autotaxare, AUTOTAXÁRE, autotaxari, s.f. Compostarea, de catre calatori, a biletelor de calatorie în autovehicule. [Pr.: a-u-] – Auto2 + taxare.
modul, MODÚL s. n. 1. (mat.) valoare absoluta a unei marimi reale. ♢ numar pozitiv egal cu radacina patrata a sumei patratelor componentelor unui numar real. ♢ (stat.) varianta a caracteristicii (4), înregistrata la cele mai multe unitati ale unei colectivitati statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecventa. 2. coeficient care caracterizeaza o proprietate mecanica oarecare. ♢ raportul dintre diametrul primitiv al unei roti dintate si numarul dintilor acesteia. o ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal si lungimea specifica corespunzatoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apa. 4. parte componenta a unui ansamblu cu functionalitate proprie. ♢ fiecare din partile detasabile ale unei nave spatiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplineste functia de etaj sau de celula într-un aparat, ori într-o instalatie electronica. 6. (arhit.) unitate de masura pentru determinarea proportiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)
autotractor, AUTOTRACTÓR, autotractoare, s.n. Autovehicul de tractiune de mare putere, montat pe roti de cauciuc, de metal sau pe senile si de care este legata de obicei o remorca. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotracteur.
autotrailer, AUTOTRÁILER, autotrailere, s.n. Autovehicul pentru transportul pieselor grele. [Pr.: a-u-] – Auto2 + trailer.
autotransport, AUTOTRANSPÓRT, autotransporturi, s.n. Transport cu autovehicule.[Pr.: a-u-] – Din rus. avtotransport.
autotransportor, AUTOTRANSPORTÓR, autotransportoare, s.n. Autovehicul militar blindat pentru transportul de trupe. [Pr.: a-u-] – Auto2 + transportor.
autotren, AUTOTRÉN, autotrenuri, s.n. Autovehicul cu una sau mai multe remorci.[Pr.: a-u-] – Auto2 + tren.
autotrof, AUTOTRÓF, -Ă, autotrofi, -e, adj. (Despre organisme vegetale) Care este capabil sa transforme substantele anorganice în elemente organice necesare hranei. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotrophe.
autotrofie, AUTOTROFÍE s.f. Mod de hranire specific organismelor autotrofe. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotrophie.
modilion, MODILIÓN s. n. ornament arhitectural în forma de consola, situat sub o cornisa, care sustine un vas, un bust. (< fr. modillon)
autotun, AUTOTÚN, autotunuri, s.n. 1. Tun de calibru mare tractat de un autovehicul. 2. Autovehicul de lupta echipat cu tun. [Pr.: a-u-] – Auto2 + tun (dupa fr. autocanon).
autoturism, AUTOTURÍSM, autoturisme, s.n. Automobil cu caroserie închisa sau deschisa, cu care se transporta un numar redus de persoane; turism. [Pr.: a-u-] – Auto2 + turism.
autoturn, AUTOTÚRN, autoturnuri, s.n. Autovehicul prevazut cu o platforma care se poate înalta si roti, folosit la lucrarile de instalatii si de întretineri electrice aeriene. [Pr.: a-u-] – Auto2 + turn.
autoutilitară, AUTOUTILITÁRĂ, autoutilitare, s.f. Autovehicul pentru transportul unor produse de uz curent. [Pr.: a-u-to-u-] – Auto2 + utilitar.
autovehicul, AUTOVEHÍCUL, autovehicule, s.n. Vehicul autopropulsat suspendat pe roti, senile sau talpi de alunecare, care serveste la transportul oamenilor sau al bunurilor. [Pr.: a-u-] – Din fr. autovéhicule.
auxină, AUXÍNĂ, auxine, s.f. Substanta hormonala vegetala care conditioneaza cresterea plantelor. [Pr.: a-u-] – Din fr. auxine.
auzi, AUZÍ, aúd, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ♢ Expr. Sa te-auda Dumnezeu! = sa se împlineasca cele pe care (mi) le doresti! N-aude, n-a vede (n-a greul pamâtului) = se face ca nu stie nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu ma asculta nimeni. (Refl. pas.) Sa se auda musca (zburând)! = se fie tacere deplina! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ti spun! 3. Intranz. si tranz. (Interogativ) A întelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca raspuns la o chemare) Poftim ? ce doresti?; b) Poti tagadui? ma mai poti contrazice? 4. Tranz. si intranz. A afla (o veste, o stire etc.) ♢ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la altii, din zvon public. ♢ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaste pe cineva (sau ceva) din reputatie, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai sti, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi sa auda de cineva = a rupe orice relatii cu cineva. Sa auzim de bine! formula de urare la despartire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr: a-u-. – Prez. ind. si (pop) aúz] – Lat. audire.
avaet, AVAÉT s.n. Impozit încasat în Ţara Româneasca (în sec. XVIII-XIX) de la cei care erau numiti în slujbe. – Din tc. havaet "venituri".
avalanşă, AVALÁNSĂ, avalanse, s.f. Masa de zapada care se desprinde de pe coasta unui munte si se rostogoleste la vale (ducând cu sine si pietrele, copacii etc. întâlniti în cale); lavina. ♦ Fig. (Cu determinari) Cantitate mare (de...), navala (de...). Avalansa verbala. – Din fr. avalanche.
modifica, MODIFICÁ vb. I. tr., refl. a(-si) schimba forma sau continutul, a (se) preface, a (se) transforma. II. tr. a rectifica, a corecta. (< lat. modificare)
avancronică, AVANCRÓNICĂ, avancronici, s.f. Cronica a unui spectacol înainte de a fi avut loc premiera. – Din fr. avant + chronique.
avans, AVÁNS, avansuri, s.n. 1. Plata anticipata a unei parti dintr-o suma curenta datorata ca retributie sau salariu, ca acoperire a unei lucrari efectuate în contul unor zile-munca, la încheierea unui contract etc. 2. (În expr.) A face (cuiva) avansuri = a încerca sa obtina prietenia sau dragostea cuiva prin lingusiri, concesii (de ordin etic) etc. 3. Interval de timp, distanta etc. cu care cineva sau ceva se afla înaintea altuia. – Din fr. avance.
avatar, AVATÁR, avataruri, s.n. (În unele conceptii religioase) Reîncarnare succesiva a unei fiinte. ♦ (Fig.) Transformare neprevazuta (si chinuitoare) care intervine în evolutia unei fiinte sau a unui lucru. – Din fr. avatar.
avânta, AVÂNTÁ, avấnt, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) repezi plin de însufletire (spre cineva sau ceva). ♦ Refl. A-si deschide drum cu îndrazneala. 2. Tranz. (Rar) A împinge cu energie înainte pe cineva sau ceva; a imprima o miscare violenta. ♦ A insufla avânt. – A3 + vânt.
avea, AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stapâni, a poseda, a detine. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut si ce-am pierdut = n-am ce pierde; putin îmi pasa. ♢ Fig. (Complementul indica abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemanare = a se asemana. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorinta = a dori. A avea nadejde = a nadajdui. 2. A primi, a capata, a obtine, a câstiga. Ai un leu de la mine daca îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de ragaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujba etc.) = a detine un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaste (si a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcatuit din...; a fi înzestrat sau prevazut cu... Blocul are doua etaje. ♦ A contine, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A tine, a purta. În mâna avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relatii de dragoste cu cineva. A se avea rau cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dusmani. ♦ A fi îmbracat cu... Avea un pantalon de blana. 6. A fi de o anumita dimensiune, greutate, vârsta etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice masura. 7. A fi cuprins de o senzatie sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ti s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rau; b) nu are nici o importanta. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boala}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui sa... Are de facut cumparaturi; b) (În forma negativa) A fi destul sa... N-are decât sa spuna si se va face; c) (În forma negativa) A nu putea sa... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fa cum vrei (sau faca cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A sti cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a gasi. Are ce sa faca. ♦ Unipers. A fi, a se gasi cineva (sa faca ceva). N-are cine sa-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Serveste la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Serveste la formarea modului optativ-conditional) Ar veni. 3. (Serveste urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au sa vina. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveti, au, (III 1) am, ai, a, am, ati, am, (III 2) as, ai, ar, am, ati, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai si (reg.) aibi, pers. 3 aiba] – Lat. habere.
avers, AVÉRS s.m. sg. (În opozitie cu revers) Fata unei monede sau a unei medalii, înfatisând chipul emitatorului, stema tarii etc. – Din fr. avers.
avertizor, AVERTIZÓR, avertizoare, s.n. Aparat care semnaleaza un pericol, o avarie (la un sistem tehnic etc.) – Din fr. avertisseur.
aviatic, AVIÁTIC, -Ă, aviatici, -ce, adj. De aviatie, privitor la aviatie. [Pr.: -vi-a-] – Din germ. aviatisch.
aviator, AVIATÓR, -OÁRE, aviatori, -oare, s.m. si f. Persoana care piloteaza un avion sau care face parte din echipajul unui avion (ori al altei aeronave mai grele decât aerul). [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviateur.
aviaţie, AVIÁŢIE, aviatii, s.f. 1. Zbor cu ajutorul avioanelor sau al altor aeronave mai grele decât aerul; tehnica acestui zbor. ♦ Ramura a aeronauticii care se ocupa cu constructia si functionarea acestor aeronave. 2. Totalitatea avioanelor de care dispune o tara, o societate de transport etc. ♢ Aviatie sanitara = formatie sanitara dotata cu avioane în vederea acordarii asistentei medicale de urgenta; aviasan. ♦ Spec. Forta militara aeriana; diviziune a armatei care cuprinde aceasta forta. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. aviation.
aviofon, AVIOFÓN, aviofoane, s.n. Tub acustic prin care comunica în timpul zborului membrii echipajului unei aeronave mai grele decât aerul. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. aviophone.
avion, AVIÓN, avioane, s.n. Vehicul aerian mai greu decât aerul, care se mentine în aer datorita unor aripi si se deplaseaza cu ajutorul elicei si motoarelor sau al reactoarelor; aeroplan. [Pr.: -vi-on] – Din fr. avion.
aviza, AVIZÁ, avizez, vb. I. 1. Tranz. A înstiinta (printr-un aviz); a face cuiva o comunicare oficiala. ♦ A atrage cuiva atentia în legatura cu o problema. 2. Intranz. A-si exprima parerea autorizata într-o chestiune în care a fost solicitat. – Din fr. aviser.
moderator, MODERATÓR, -OÁRE I. adj., s. m. f. (factor) care modereaza. II. s. m. 1. substanta care încetineste miscarea neutronilor rezultati dintr-o fisiune nucleara. 2. inhibator care încetineste reactia de polimerizare. III. s. m. f. cel care conduce, îndruma o dezbatere publica, o masa rotunda si trage concluziile. IV. s. n. 1. dispozitiv de reglare a vitezei de miscare a unui mecanism. ♢ dispozitiv la unele piane si pianine cu ajutorul caruia coardele se acopera cu o bucata de pâsla, sunetul devenind foarte slab. 2. (electr.) disc de cupru destinat a slabi oscilatiile unui indice magnetic. (< fr. modérateur, lat. moderator, it. moderatore, /III/ engl. moderator)
axă, ÁXĂ1, axe, s.f. Dreapta care se considera orientata într-un anumit sens. ♦ Dreapta (sau obiect în forma de dreapta) care ocupa o anumita pozitie într-un sistem tehnic. ♦ Dreapta închipuita în jurul careia se face miscarea de rotatie a unui corp în jurul lui însusi. ♦ Axa lumii = prelungire a dreptei care uneste polii pamântului pâna la intersectia cu sfera cereasca. – Din fr. axe.
axilă, AXÍLĂ, axile, s.f. 1. (Anat.) Subsuoara. 2. Loc unde se împreuna ramura cu trunchiul unei plante sau frunzele cu ramura. – Din fr. axile.
axiometru, AXIOMÉTRU, axiometre, s.n. (Nav.) Dispozitiv care indica unghiul de cârma al navei. [Pr.: -xi-o-] – Din fr. axiomètre.
ayatolah, AYATOLÁH s.m. Sef al religiei musulmane siite. [Pr.: a-ia-] – Din fr. ayatollah.
azbestoză, AZBESTÓZĂ s.f. (Med.) Boala profesionala provocata de inhalarea particulelor de azbest. – Din fr. asbestose.
azbuche, AZBÚCHE s.f. Termen folosit în trecut pentru a denumi alfabetul chirilic. ♢ Expr. A fi la azbuche = a fi abia la începutul învataturii. ♦ Fig. Învatatura. – Din sl. azŭ "a" + buki "b".
azeotropism, AZEOTROPÍSM s.n. Proprietate a unui amestec lichid de a fi format din componenti care fierb toti la aceeasi temperatura, dând vapori cu aceeasi compozitie ca a amestecului lichid din care provin; azeotropie. [Pr.: -ze-o-] – Din fr. azéotropisme.
azi, AZI adv. 1. În ziua de fata, în ziua care e în curs; astazi. ♢ Azi noapte = în noaptea care tocmai a trecut. ♦ (Substantivat, m. invar.) Ziua care e în curs. ♦ (În corelatie cu "mâine") a) Zi cu zi, zi dupa zi. b) Când..., când. ♢ Expr. De ieri pâna azi = într-un timp neasteptat de scurt. Ba azi, ba mâine, exprima ideea de amânare continua. Azi-mâine = în curând, zilele acestea; astazi-mâine. A trai de azi pe mâine = a trai necajit, strâmtorat, în saracie. (Rar) Cu azi cu mâine = încet-încet. 2. În epoca prezenta, în timpul sau în vremea de acum. – Lat. hac die.
moder, MÓDER s. n. humus al solurilor de padure, în care resturile organice sunt incomplet descompunse. (< fr. moder, germ. Moder)
azimut, AZIMÚT s.n. Unghi pe care îl face un plan vertical fix, de obicei planul meridian al unui loc, cu un plan vertical care trece prin locul respectiv si printr-un punct dat. – Din fr. azimut.
modenatură, MODENATÚRĂ s. f. (arhit.) proportia si profilul mulurilor specifice unui ordin arhitectonic. (< fr. modénature)
azotic, AZÓTIC adj. (În sintagma) Acid azotic = acid oxigenat al azotului, lichid incolor, corosiv, oxidant puternic; acid nitric, apa-tare. – Din fr. azotique.
azotură, AZOTÚRĂ, azoturi, s.f. Combinatie chimica rezultata din amoniac; nitrura. – Din fr. azoture.
azur, AZÚR s.n. (Livr.) Culoare albastra deschisa; p. ext. albastrul cerului. – Din fr. azur, lat. azzurum.
azura, AZURÁ, azurez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A albastri usor produsele textile albe – Din fr. azurer.
azurare, AZURÁRE, azurari, s.f. (Tehn.) Actiunea de a azura. – V. azura.
azuriu, AZURÍU, -ÍE, azurii, adj. (Adesea substantivat) Albastru deschis; bleu. – Azur + suf. -iu.
azvârli, AZVÂRLÍ, azvấrl, vb. IV. 1. Tranz. A arunca ceva (departe) printr-o miscare rapida si violenta. ♦ A da la o parte, a lepada (un lucru nefolositor sau vatamator). 2. Intranz. A arunca cu ceva asupra cuiva. ♦ (Despre animale de ham) A izbi cu picioarele, a fi naravas. 3. Refl. A se repezi, a se napusti, a se avânta, a se arunca. – Contaminare între a[runca] si zvârli.
baba, BABÁ, babale, s.f. Dispozitiv de 40-60 cm în forma de mosor, fixat pe puntea navelor sau pe cheiuri, de care se leaga parâmele navelor acostate. – Din tc. baba.
babacă, BABÁCĂ, babaci, s.m. (Reg.) Tata. ♢ Expr. Trai, neneaco, cu banii babachii, se spune despre cineva care duce o viata fara griji cu banii tatalui sau sau, p. ext., cu banii altuia. ♢ (Fam.; la pl.) Parinti. [Var.: babáca, babác s.m.] – Din ngr. babákas.
babă, BÁBĂ, babe, s.f. I. Femeie în vârsta înaintata; femeie trecuta de tinerete; babatie, babeta1. ♦ Spec. Femeie batrâna care vindeca bolile prin mijloace empirice, prin vraji, prin descântece etc. ♢ Zilele babei (sau babelor) sau babele = primele noua sau douasprezece zile ale lunii martie, în care vremea este adesea foarte schimbatoare. ♢ (Fam. si glumet) Sotie ♢ (În sintagmele) (De-a) baba-oarba = joc de copii în care unul dintre ei, legat la ochi, încearca sa-i prinda pe ceilalti. De-a baba-gaia = joc de copii în care unul dintre ei, care face pe closca, îsi apara "puii" însirati, în linie, în spatele lui, împotriva altuia care face pe "gaia"; de-a puia-gaia. II. 1. Bârna de sprijinire a unui acoperis sau a unui planseu de lemn. 2. Parte a unei copci în forma de toarta (numita si femeiusca) în care se prinde cealalta parte a copcii, în forma de cârlig (numita si mos). 3. (Iht.) Zglavoaca. 4. (Reg.) Ciuperca rosie, comestibila, care creste pe craci uscate si putrede. – Din bg., scr., ucr. baba.
babete, BABÉTE, babeti, s.m. (Iht.) Zglavoaca (1) (Cottus gobio) - Et. nec.
modelare, MODELÁRE s. f. 1. actiunea de a modela. 2. metoda în stiinta si tehnica constând în reproducerea schematica a unui obiect sau sistem sub forma unui sistem similar sau analog. ♢ (mat.) reprezentare a unei relatii prin simbolism matematic. ♢ construire de modele. 3. reproducere în relief a formelor în sculptura; modelaj. (< modela)
baboi, BABÓI, baboi, s.m. (Iht.) 1. Peste mic de orice specie. 2. (Reg.) Biban – Din bg. baboj.
baborniţă, BABÓRNIŢĂ, babornite, s.f. Baba urâta si rea; cotoroanta. ♢ Vrajitoare. [Var.: babórnita s.f.] – contaminare între baba si bahornita.
babuşcă, BABÚSCĂ, babuste, s.f. Peste de apa dulce, lung de 10-12 cm, argintiu pe spate, alb pe abdomen si cu înotatoarele rosii; ocheana, balos (2) (Rutilus rutilus). – Din bg. babuska.
bac, BAC1, bacuri, s.n. 1. Ambarcatie cu fundul si capetele plate, cu care se fac scurte traversari de râuri sau de lacuri sau care este folosita pentru serviciile auxiliare ale unei nave; brod, brudina, pod umblator. 2. (Sport) Platforma sau ambarcatie cu vâsle, fixata pe apa pentru antrenamentul canotorilor, caiacistilor si canoistilor. 3. (Tehn.) Recipient, vas cu diverse utilizari industriale. – Din fr. bac.
bac, BAC2, bacuri, s.n. Element al sculelor si dispozitivelor de strângere (menghine, mandrine etc.) cu care se prind piesele în vederea prelucrarii lor. – Din germ. Backe.
bacanală, BACANÁLĂ, bacanale, s.f. (La pl.) Sarbatoare la romani, cu dansuri, jocuri si petreceri licentioase închinate lui Bachus, zeul vinului. ♢ Fig. (si la sg.) Petrecere zgomotoasa si destrabalata. – Din fr. bacchanale, lat. Bacchanalia.
bacantă, BACÁNTĂ, bacante, s.f. (La romani) Preoteasa a zeului Bachus; menada. ♢ Fiecare dintre însotitoarele zeului Bachus. ♢ Fig. Femeie destrabalata. – Din fr. bacchante.
bacăul, BACẮUL s.n.art. (Pop.; în expr.) A-si gasi bacaul (cu cineva) = a da de bucluc (cu cineva), a o pati. – Cf. magh. bakó "calau".
baccea, BACCEÁ, baccele, s.f. (Depr.) Batrân ramolit, cu idei învechite. – Et. nec.
bachelită, BACHELÍTĂ s.f. Rasina sintetica obtinuta prin tratarea formolului cu fenol, utilizata ca materie plastica pentru confectionarea unor obiecte tehnice sau de uz casnic. – Din fr. bakélite.
model, MODÉL s. n. 1. sistem ideal sau material cu ajutorul caruia pot fi studiate, prin analogie, proprietatile si transformarile unui alt sistem mai complex. ♢ sistem de relatii matematice care leaga între ele marimile de stare ale sistemului modelat. 2. obiect destinat sa fie reprodus prin imitatie; tipar. ♢ reprezentare în mic a unui obiect care urmeaza a fi executat la dimensiuni normale. ♢ tipul unui obiect confectionat. 3. schema teoretica elaborata în diferite stiinte pentru a reprezenta elementele fundamentale ale unor fenomene sau lucruri. 4. persoana, lucrare, opera etc. vrednica de imitat. 5. persoana care pozeaza pictorilor, sculptorilor. (< fr. modèle, it. modello)
background, BACKGROUND, backgrounduri, s.n. 1. (Englezism) Fundal. 2. Fond sonor al unei partituri solistice în jaz. 3. Tehnica de filmare la care fundalul este obtinut prin retroproiectie. [Pr.: bécgraund] – Din engl. background.
backhand, BACKHAND s.n. Partea din afara a rachetei de tenis tinute corect în mâna; p.ext. lovitura data cu aceasta parte a rachetei; rever. [Pr.: béchend] – Cuv. engl.
baclava, BACLAVÁ, baclavale, s.f. Prajitura preparata din foi de placinta, nuci sau migdale si miere sau sirop de zahar. – Din tc. baklava.
modă, MÓDĂ s. f. 1. fel de a se îmbraca, de a se purta etc., particular unei anumite epoci; gust, preferinta la un moment dat pentru un anumit fel de a se îmbraca. 2. magazin de ĕ = magazin de palarii de dama sau de accesorii pentru îmbracamintea femeiasca; jurnal (sau revista) de ~ = publicatie care cuprinde modele de haine. (< it. moda, germ. Moda, fr. mode)
bacşiş, BACSÍS, bacsisuri, s.n. Suma de bani data, peste plata cuvenita, pentru un serviciu personal, pentru a câstiga bunavointa sau protectia cuiva. – Din tc. bahsis.
bacteriofag, BACTERIOFÁG, bacteriofagi, s.m. Organism microscopic care distruge bacteriile. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériophage.
bacteriofagie, BACTERIOFAGÍE s.f. Distrugere a bacteriilor prin bacteriofagi. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériophagie.
badian, BADIÁN, badiani, s.m. Arbust din China si Japonia cu frunze, flori, tulpina si fructe placut mirositoare, întrebuintate la fabricarea lichiorurilor, în medicina etc. (Illicium anisatum); p. restr. fructul acestui arbust. [Pr.: -di-an] – Din fr. badiane.
badijona, BADIJONÁ, badijonez, vb. I. Tranz. si refl. 1. A unge o parte bolnava a corpului cu o pensula sau cu un pamatuf de vata înmuiate într-un medicament. ♢ Tranz. A unge trunchiul unui pom cu o solutie speciala pentru a distruge insectele si ouale lor. 2. Tranz. A unge suprafata unei sosele asfaltate cu o solutie impermeabila. – Din fr. badigeonner.
badminton, BÁDMINTON s.n. Joc sportiv asemanator cu tenisul, practicat cu o minge de pluta prevazuta cu pene, care se arunca cu racheta. – Din engl., fr. badminton.
baedeker, BAEDEKER s.n. Ghid turistic. [Pr.: bédecher] – Cuv. germ.
baftă, BÁFTĂ, bafte, s.f. (Arg. si fam.) Noroc, sansa. – Din tig. baht. Cf. tc. b a h t.
baga, BAGÁ s.f. Carapace de broasca testoasa prelucrata pentru fabricarea de piepteni, bratari, tabachere etc. – Din tc. bağa.
bageacă, BAGEÁCĂ, bageci, s.f. (Reg.) Deschizatura în forma de ferestruica în acoperisul caselor taranesti, al unei suri etc. prin care patrunde lumina si care serveste uneori drept horn; lucarna, bagea. [Var.: bageác s.n.] – Contaminare între bagea si ogeac.
baghetă, BAGHÉTĂ, baghete, s.f. 1. Varguta de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul; fig. maiestria dirijorului. ♢ Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorala. ♢ Betisor de lovit instrumentele muzicale de percutie. ♢ Vergeaua de lemn a arcusului. 2. (Si în sintagma bagheta magica) Nuielusa vrajita cu care se fac minuni în povesti; betisorul scamatorilor. 3. Piesa tehnica în forma de cilindru subtire din diverse mecanisme sau aparate. 4. Ajur sau dunga ornamentala la ciorapi. – Din fr. baguette.
bahic, BÁHIC, -Ă, bahici, -ce, adj. Referitor la zeul Bachus, închinat lui Bachus. ♢ De bautura, de chef. ♢ Cântec bahic = cântec de petrecere, cântec de pahar. – Din fr. bachique, lat. bacchicus.
bahmet, BAHMÉT, bahmeti, s.m. (Înv.) Cal tataresc. – Tatar bahmat.
bahnă, BÁHNĂ, bahne, s.f. (Reg.) Loc mlastinos, acoperit cu iarba sau stuf; smârc. – Din ucr. bahno.
bahorniţă, BAHÓRNIŢĂ, bahornite, s.f. (Reg.) Babornita. – Din scr. bahornica.
bai, BAI, baiuri, s.n. (Reg.) Necaz, încurcatura, suparare, belea, bucluc. ♢ Expr. Nu-i (nici un) bai (ca...) sau de asta nu (mi)-i bai = nu face nimic, nu este nici o paguba. – Din magh. baj.
baibarac, BAIBARÁC, baibarace, s.n. (Reg.) Haina scurta pâna la brâu, purtata odinioara la tara. – Din ucr. baĩbarak.
baie, BÁIE1, bai, s.f. I. 1. Scaldat, scalda, îmbaiere. 2. Cada, vas special de îmbaiat; feredeu. ♦ Apa de îmbaiat. ♢ Expr. Baie de sânge = cantitate mare de sânge pierduta de cineva; p.ext. macel. ♦ Cladire cu instalatii speciale de îmbaiere; p.restr. încapere special amenajata pentru îmbaiere. 3. (Urmat de determinari) Expunere a corpului (gol), în scop igienic sau curativ, la actiunea vaporilor de apa, a soarelui, a aerului etc. 4. Recipient în care se pune un lichid, o solutie chimica etc. în vederea unor operatii tehnice; p.ext. lichidul, solutia chimica etc. în care se fac asemenea operatii. II. (La pl.) Statiune balneara. [Pr.: ba-ie] – Lat. bannea (= balnea). Cf. sl. banja.
baie, BÁIE2, bai, s.f. (Reg.) Mina1 (din care se extrag mineralele). [Pr.: ba-ie] – Din magh. bánya.
bairam, BAIRÁM, bairamuri, s.n. 1. Numele a doua mari sarbatori religioase musulmane. 2. (Fam.) Petrecere, chef mare. – Din tc. bayram.
balador, BALADÓR, baladoare, s.n. Piesa de angrenaj în forma de ax cu multe roti dintate, cu ajutorul carora se schimba viteza de rotatie. – Din fr. baladeur.
balalaică, BALALÁICĂ, balalaici, s.f. Instrument muzical cu trei coarde si cutie de rezonanta triunghiulara. – Din rus. balalaika.
balama, BALAMÁ, balamale, s.f. Mic dispozitiv metalic format din doua piese articulate pe un ax, dintre care cel putin una se învârteste dupa montare în jurul axului, spre a permite unei usi, unei ferestre, unui capac de lada etc. sa se închida si sa se deschida prin rotire partiala; sarniera, tâtâna. ♦ Fig. (Fam.; la pl.) Încheieturi, articulatii ale corpului. ♢ Expr. A-i (sau a i se) slabi sau a i se muia (cuiva) sau a nu-l (mai) ajuta (sau tine) pe cineva balamalele = a pierde vigoarea (din cauza batrânetii, a oboselii, a fricii). A-i tremura (cuiva) balamalele = a se teme. – Din tc. bağlama.
balansa, BALANSÁ, balansez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) misca când într-o parte, când într-alta; a (se) legana, a (se) hâtâna, a pendula. 2. Tranz. A face egale, a echilibra partile unei balante (2), ale unui cont etc. – Din fr. balancer.
balansat, BALANSÁT, -Ă, balansati, -te, adj. 1. Leganat2 (1). 2. (Tehn.; despre dispozitive) Care este astfel reglat încât nu depaseste limitele de balans (1). – V. balansa.
balansier, BALANSIÉR, balansiere, s.n. 1. Piesa care regleaza prin oscilatiile ei miscarea unui mecanism; balansor. Balansier de ceasornic. 2. Bara lunga si subtire utilizata de dansatorii pe sârma pentru a-si tine echilibrul. 3. Organ de echilibru pentru zbor la insectele diptere în forma de maciuca, situat pe metatorace. [Pr.: -si-er. – Var.: (2, înv.) balantiér s.n.] – Din fr. balancier.
balanţă, BALÁNŢĂ, balante, s.f. 1. Instrument pentru masurarea greutatii corpurilor prin echilibrarea lor cu greutati etalonate. ♢ Balanta romana = cântar cu o singura greutate etalonata, care se deplaseaza pe bratul lung al pârghiei inelate de al carei punct fix este atârnat un talger pentru obiectele de cântarit. ♢ Expr. A pune în balanta = a compara doua lucruri sau doua fapte, atitudini, idei diferite. ♦ (Sg. art.) Numele unei constelatii din emisfera australa. 2. (Fin.) Comparatie, raport între mai multi indicatori care trebuie echilibrati; (concr.) tabel, situatie care contine o asemenea operatie etc. ♢ Balanta de verificare = operatie contabila de totalizare a cifrelor din debit si a celor din credit; situatia conturilor la o anumita data. Balanta comerciala (a unei tari) = raportul dintre valoarea generala a importului si cea a exportului. – Din fr. balance.
balaoacheş, BALAOÁCHES, -Ă, balaoachesi, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj., s.m. si f. (Glumet sau ir.) (Om) negricios, oaches. 2. S. m. si f. (Depr.) Epitet dat unui tigan. – Balai + oaches.
balast, BALÁST, balasturi, s.n. 1. Încarcaturi de saci de nisip, pietris etc. care reechilibreaza o ambarcatie sau regleaza ridicarea în aer a unui aerostat; lest, savura. ♦ Camera care se umple cu apa sau cu aer pentru a modifica greutatea unui submarin în vederea manevrei de scufundare a lui la suprafata. ♦ Fig. Ceea ce este împovarator, nefolositor. 2. Pietris, zgura etc., folosite ca asternut pe care se monteaza traversele sinelor de tren; amestec de pietris si de nisip întrebuintat la prepararea betonului, la pietruirea soselelor etc. – Din fr. ballast.
mod, MOD s. n. 1. fel, chip, maniera; procedeu, metoda. o (ec.) ~ de productie = modul istoriceste determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existentei si dezvoltarii societatii; ~ de viata = continutul si formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale si spirituale ale unei societati. 2. categorie gramaticala specifica verbului, care exprima aprecierea vorbitorului fata de actiune. ♢ (despre parti de vorbire, propozitii sau parti de propozitii) de ~ = care are sensul, functia de a arata modul. 3. (muz.) structura unei game determinata de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concreta pe care o iau figurile silogismului în functie de calitatea si cantitatea judecatilor componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)
balaur, BALÁUR, balauri, s.m. (În basme) Monstru care întruchipeaza raul, imaginat ca un sarpe urias cu unul sau mai multe capete, adesea înaripat. ♦ (Art.) Denumirea populara a constelatiei dragonului. [Pr.: -la-ur] – Cf. alb. b o l l ë "sarpe", scr. b l a v o r.
bală, BÁLĂ, bale, s.f. (Pop.) Monstru, dihanie, fiara groaznica. – Et. nec.
balbaş, BALBÁS s.n. (Reg.) Hidromel. – Din tc. bal basy.
balcâz, BALCẤZ, -Ă, balcâzi, -e, adj. (Reg.) Urât, hâd, diform, slut, pocit. – Et. nec.
baldachin, BALDACHÍN, baldachine, s.n. 1. Acoperamânt decorativ, împodobit cu perdele, asezat deasupra unui tron, a unui pat, a unui amvon, a unui catafalc etc.; p.ext. lucrare de arhitectura care imita acest acoperamânt decorativ. 2. Acoperamânt de pânza care se purta deasupra unui demnitar laic sau al bisericii la anumite procesiuni. [Pl. si baldachinuri. – Var.: (înv.) baldahin s.n.] – Din fr. baldaquin.
baldahin, BALDAHÍN s.n. v. baldachin.
balenă, BALÉNĂ, balene, s.f. 1. Gen de mamifere acvatice lungi de 10-20 m, cu lame cornoase lungi în loc de dinti (Balaena); (înv.) chit3. ♦ (Fam.) Epitet pentru o persoana foarte grasa. 2. Lamela flexibila fabricata din lamele cornoase de balena (1) (sau din materiale plastice), care se întrebuinteaza pentru a tine întinsa pânza corsetelor, gulerelor, umbrelelor etc. – Din fr. baleine, lat. balaena.
balenieră, BALENIÉRĂ, baleniere, s.f. Ambarcatie echipata pentru vânatoarea de balene. ♦ Ambarcatie usoara si rapida (cu motor), care serveste pentru transportul persoanelor de pe navele mari la tarm. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. baleinière.
mochetă, MOCHÉTĂ s. f. tesatura plusata, din fire de lâna si de in sau cânepa, folosita drept covor sau la capitonarea mobilelor. (< fr. moquette)
balic, BALÍC, -Ă, balici, -ce, s.m. si f. (Arg.) Student în primul an; boboc. – Din tig. balih "purcelus".
balistă, BALÍSTĂ, baliste, s.f. Masina de razboi folosita în antichitate la aruncarea de bolovani, de butuci etc. asupra (obiectivelor) dusmanului. – Din lat. ballista, it. balista, fr. baliste.
balistic, BALÍSTIC, -Ă, balistici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Privitor la miscarea proiectilelor în spatiu. ♢ Curba balistica = traiectorie de proiectil. Pendul balistic = pendul de masurare a vitezei proiectilelor. 2. S. f. Ramura a mecanicii teoretice care studiaza legile miscarii unui corp greu sau ale unui proiectil aruncat sub un anumit unghi fata de orizont. – Din fr. balistique, it. balistica.
balistograf, BALISTOGRÁF, balistografe, s.n. Aparat care masoara unghiul sub care este aruncat un proiectil.
mocheta, MOCHETÁ vb. tr. a acoperi podeaua unei camere cu mocheta. (< mocheta)
balizor, BALIZÓR, balizori, s.m. Persoana care instaleaza sau supravegheaza balize. – Din fr. baliseur.
balmoş, BÁLMOS s.n. Mâncare ciobaneasca facuta din cas dulce de oaie, fiert în lapte (sau în unt etc.) cu putin malai. [Var.: bálmus s.n.] – Cf. magh. bálmos.
balneoterapie, BALNEOTERAPÍE s.f. Tratarea bolilor prin întrebuintarea metodica a apelor termale sau minerale si a namolurilor. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balnéothérapie.
balon, BALÓN, baloane, s.n. 1. Aerostat alcatuit dintr-o învelitoare impermeabila umpluta cu un gaz mai usor decât aerul, caruia i se poate atasa o nacela. ♢ Expr. (Fam.) A lua (pe cineva) în balon = a-si bate joc, a ironiza (pe cineva). ♦ Jucarie de cauciuc foarte subtire, mai ales în forma de sfera, umpluta cu aer sau cu un gaz usor. ♦ (Sport) Minge. 2. (În sintagma) Balon de sapun = basica suflata din clabuci de sapun; fig. vorba goala, amagitoare. 3. Vas sferic de sticla, întrebuintat în laborator în anumite operatii chimice. ♦ (În sintagma) Balon de oxigen = rezervor de oxigen prevazut cu un tub de aspiratie si întrebuintat la reanimarea unui bolnav. 4. Balonzaid (2). – Din fr. ballon.
balonet, BALONÉT, balonete, s.n. 1. Compartiment din interiorul unui balon sau unui dirijabil, umplut cu un gaz mai usor decât aerul. 2. Dispozitiv de plutire al aripilor de hidroavion. – Din fr. ballonnet.
balot, BALÓT, baloturi, s.n. Pachet mare de marfuri sau de diferite obiecte; (în special) pachet de bumbac, de lâna etc.; legatura mare de haine, de rufe etc; bal2. ♦ Otel-balot = banda de otel întrebuintata la confectionarea cercurilor de butoaie, a sinelor de roti de caruta etc. – Din fr. ballot.
balsa, BÁLSA subst. invar. Lemn foarte usor provenit dintr-un arbore tropical si utilizat la confectionarea de machete de avion sau de ambarcatii. – Din fr. balsa. Cf. sp. b a l s a.
balsamină, BALSAMÍNĂ, balsamine, s.f. Planta ornamentala originara din India, cu flori albe-rosietice, asezate la subsuoara frunzelor, si cu fructe în forma de capsula, care se deschid brusc când sunt atinse; canale (Impatiens balsamina). – Din fr. balsamine.
baltă, BÁLTĂ, balti, s.f. 1. Întindere de apa statatoare, de obicei nu prea adânca, având o vegetatie si o fauna acvatica specifica; zona de lunca inundabila, cu locuri în care stagneaza apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A ramâne (sau a sta, a zacea) balta = a fi lasat în parasire; a sta pe loc, a stagna. A lasa balta (ceva) = a lasa (ceva) în parasire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în balta = a face un gest, a spune o vorba care stânjeneste prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apa de ploaie adunata într-o adâncitura; groapa cu apa sau mocirla; (prin exagerare) cantitate mare de lichid varsat pe jos; baltoaca. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.
bamă, BÁMĂ, bame, s.f. Planta leguminoasa cu fructe paroase de culoare verde, comestibile (Hibiscus esculentus); p. restr. fructul acestei plante. – Din tc. bamya, bamye. Cf. bg. b a m i a.
ban, BAN1, bani, s.m. 1. Unitate monetara si moneda egala cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. moneda marunta, divizionara a leului. ♢ Expr. A nu face (sau a nu plati) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii marfurilor (fiind el însusi o marfa); moneda de metal sau hârtie recunoscuta ca mijloc de schimb si de plata; argint (2). ♢ Expr. A trai (pe lânga cineva) ca banul cel bun = a fi foarte pretuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede ca un lucru este adevarat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ♢ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânsi) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o suma de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau baiat) de bani gata = fiu de oameni avuti care face extravagante cu banii primiti sau mosteniti de la parinti. – Et. nec.
ban, BAN2, bani, s.m. 1. Guvernator al unei regiuni de granita în Ungaria feudala. 2. (Titlu si functie de) mare dregator în Ţara Româneasca dupa sec. XV; (si în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoana care detinea acest rang. – Cf. magh. b a n, scr. b a n.
banan, BANÁN, banani, s.m. Planta tropicala arborescenta cu frunze late si lungi, cu fructe comestibile care cresc în ciorchini mari; bananier (1) (Musa paradisiaca). – Din banana (derivat regresiv).
banc, BANC1, bancuri, s.n. I. 1. Îngramadire de nisip, de pietris sau de namol formata pe fundul marilor sau al fluviilor, care ajunge uneori pâna la suprafata apei. 2. Grup mare de scoici sau de pesti. II. 1. Masa sau platforma special amenajata pentru efectuarea de lucrari caracteristice unei profesiuni manuale. Banc de tâmplarie. Banc de ceasornicar. •• Banc de proba = instalatie pentru controlul calitatilor tehnice ale unor motoare. 2. Bancheta la ambarcatii mici. – Din fr. banc.
bancă, BÁNCĂ2, banci, s.f. 1. Intreprindere financiara care efectueaza operatii de plata si de credit (si organizeaza circulatia baneasca). ♦ Banca de organe = serviciu medical care dispune de sânge pentru transfuzii, de cornee pentru transplantari etc. 2. (La unele jocuri de carti) Suma pe care bancherul (2) o tine în fata lui spre a plati câstigurile celorlalti jucatori. ♢ Expr. A sari (sau a face sa sara) banca (în aer) = a câstiga un pot egal cu întreaga suma pusa de bancher (2) în joc. – Din it. banca, fr. banque.
bancher, BANCHÉR, bancheri, s.m. 1. Capitalist care, prin intermediul bancii2, (1), da bani cu împrumut sau finanteaza în schimbul unei dobânzi sau al unei parti din profit pe capitalistii sau institutiile lor din industrie, comert, agricultura etc.; proprietar sau mare actionar al unei banci2. 2. (La unele jocuri de carti) Persoana care conduce jocul si dispune de o suma suficienta de bani spre a acoperi mizele celorlalti jucatori. – Din fr. banquier, it. banchiere.
mobster, MÓBSTER s. m. pungas, hot. (< engl. mobster)
banchet, BANCHÉT, banchete, s.n. Masa festiva, la care se sarbatoreste o persoana sau un eveniment; festin. – Din fr. banquet.
banchetă, BANCHÉTĂ, banchete, s.f. 1. Banca1 mica (capitonata) fara speteaza; banca1 sau canapea montata în vehicule. 2. Portiune orizontala, în forma de treapta, într-o lucrare de terasament. 3. (În echitatie) Obstacol natural format dintr-o movilita acoperita cu iarba – Din fr. banquette.
banchină, BANCHÍNĂ, banchine, s.f., g.-d. art. banchinei.
banchiză, BANCHÍZĂ, banchize, s.f. Întindere de gheata formata în regiunile polare, de-a lungul coastelor marii. – Din fr. banquise.
bancnotă, BANCNÓTĂ, bancnote, s.f. Hârtie-moneda emisa de o banca2 (1) si folosita ca mijloc de plata. – Din germ. Banknote, fr. bank-note.
bancrută, BANCRÚTĂ, bancrute, s.f. Faliment însotit de nereguli financiare facute în dauna creditorilor; crah. – Din fr. banqueroute.
bandaj, BANDÁJ, bandaje, s.n. 1. Fâsie de pânza sau tifon utilizata la fixarea si protejarea unui pansament sau la imobilizarea unei parti bolnave a corpului. ♦ Cerc de otel elastic îmbracat în pânza si cu o pernita la capat, care apasa pe locul unei hernii inghinale. ♦ Fâsie de pânza cu care boxerii îsi înfasoara pumnii si peste care îsi pun manusile. 2. Îmbracaminte inelara de otel sau de cauciuc care se monteaza pe obada unei roti de vehicul pentru a o feri de degradare. ♦ Îmbracaminte în forma unei benzi înfasurate pe o teava, pe o varga de metal etc. – Din fr. bandage.
bandă, BÁNDĂ2, benzi, s.f. 1. Fâsie de stofa, hârtie, de piele etc. cu care se înfasoara, se leaga sau se întareste ceva; banta. ♦ Fâsie cu care se împodobeste, de obicei pe margini, un articol de îmbracaminte. 2. (în sintagmele) Banda de magnetofon= fâsie magnetizata pe care se imprima si de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Banda rulanta(sau de transport, continua)= fâsie lata de piele, de cauciuc, de placi metalice etc., pe care se transporta automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricatie; conveier. Lucru pe (sau la) banda (rulanta) = sistem de lucru constând din operatii executate succesiv de un sir de lucratori asupra unui obiect aflat pe o banda rulanta care trece prin fata fiecaruia dintre ei. Banda de imagini= pelicula cinematografica. Banda de circulatie= fâsie lunga delimitata din partea carosabila a unui drum, pe care pot circula în acelasi sens numai un sir de vehicule. Banda de rulment= partea de cauciuc din anvelopa unei roti de autovehicul care vine în contact cu pamântul. 3. Margine elastica a mesei de biliard.•• Margine a terenului de popice. 4. Sina care leaga cele doua tevi ale unei arme de vânatoare. 5. Grup de frecvente vecine sau apropiate ale unei radiatii electromagnetice sau sonore. 6. (în sintagmele) Banda etalon = banda magnetica cu înregistrari speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Banda de frecvente = a) interval de frecventa în care un aparat electronic îsi mentine caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvente radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicatii prin reglementari nationale si internationale. Banda X = banda de frecvente cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.
banderolă, BANDERÓLĂ, banderole, s.f. 1. Fâsie de hârtie lipita în jurul unui ambalaj sau pe locul lui de deschidere, ca mijloc de control al integritatii marfii ambalate. ♦ Banda de hartie care împiedica deschiderea unui volum recent aparut si pe care se imprima de obicei reclama editurii. 2. Brasarda. 3. Stegulet care serveste ca semn distinctiv (prins în vârful unei lanci, al unui catarg. etc). – Din fr. banderole.
bandit, BANDÍT, banditi, s.m. Persoana care face parte dintr-o banda1 de raufacatori; tâlhar, raufacator, gangster. – Din fr. bandit, it. bandito.
banditesc, BANDITÉSC, -EASCĂ, banditesti, adj. Tâlharesc. – Bandit + suf. -esc.
banditeşte, BANDITÉSTE adv. Ca banditii; tâlhareste. – Bandit + suf. -este.
banditism, BANDITÍSM, banditisme, s.n. Atitudine, comportare, fapta de bandit; tâlharie. – Din fr. banditisme.
bandotecă, BANDOTÉCĂ, bandoteci, s.f. Colectie de benzi de magnetofon. ♦ Dulap, camera în care se pastreaza aceasta colectie. – Din germ.Bandothek.
bandulă, BANDÚLĂ, bandule, s.f. Para de lemn îngreuiata cu plumb, fixata la capatul unei frânghii subtiri, care se arunca pe tarm spre a se lega de ea si a se trage parâmele de acostare. – Et. nec.
bandură, BANDÚRĂ2, banduri, s.f. Instrument muzical popular ucrainean ca o chitara cu gâtul scurt, prevazut cu 8 pâna la 24 de coarde. – Din ucr. bandura.
bar, BAR2, baruri, s.n. (La unele jocuri de copii) Spatiu, loc de odihna si de refugiu dinainte stabilit de jucatori (la "ulii si porumbeii", "leapsa" etc.) – et. nec.
bar, BAR3, baruri, s.n. 1. Local în care se vând bauturi alcoolice, cafea etc. si în care consumatorii stau de obicei în picioare sau pe scaune înalte în fata unei tejghele; p. restr. tejghea la care se servesc bauturi. ♦ Dulap sau compartiment într-un dulap, în care se tin sticlele cu bauturi alcoolice (fine). 2. Local de petrecere, cu bauturi, dans, program de varietati etc.; cabaret. – Din fr. bar.
bara, BARÁ, barez, vb.I. Tranz. 1. A opri, a întrerupe, a împiedica o trecere, circulatia, a închide accesul pe un drum etc. 2. A trage una sau mai multe linii peste un text scris, pentru a arata ca este anulat; a anula. – Din fr. barrer.
baraboi, BARABÓI, baraboi, s.m. 1. Planta erbacee cu tulpina înalta, cu flori albe, cu radacina comestibila în forma de bulb; alunele. (Chaerophyllum bulbosum). 2. Dans taranesc asemanator cu hora; melodia dupa care se executa acest dans. – Din bg. baraboj, magh. barabolya.
baraj, BARÁJ, baraje, s.n. 1. Constructie care opreste cursul unui râu spre a ridica nivelul apei în amonte, a crea o rezerva de apa, o cadere de apa pentru hidrocentrale etc.; stavilar, zagaz. 2. (Mil.) Lucrare de fortificatie facuta spre a opri înaintarea inamicului. ♢ Baraj (de artilerie)= trageri de artilerie pentru oprirea înaintarii inamicului. Foc de baraj= tragere calculata spre a acoperi cu o ploaie de proiectile o suprafata de teren, care sa devina astfel inaccesibila inamicului. ♦ Ceea ce constituie o piedica (în drum). 3. Întrecere suplimentara între mai multi concurenti sau între mai multe echipe care au obtinut acelasi numar de puncte, pentru a se putea departaja într-un clasament oficial.4. [Psih.; în sintagma] Baraj psihic = simptom al schizofreniei care consta în oprirea brusca si nemotivata a unui act (4). – Din fr. barrage.
barajist, BARAJÍST, barajisti, s.m. Persoana care supravegheaza si asigura întretinerea unei instalatii de captare a apei. – Din fr. barragiste.
barat, BARÁT, -Ă, barati, -te, adj. 1. (Despre un drum, o intrare) Care este închis, a carui trecere este împiedicata sau interzisa. 2. (Despre un text, o cifra, o litera etc.) Peste care s-a tras una sau mai multe linii; anulat. – V. bara. Cf. fr. b a r r é.
barbacană, BARBACÁNĂ, barbacane, s.f. 1. Deschizatura mica lasata din loc în loc într-un zid de sprijin pentru scurgerea apelor colectate în spatele acestuia. 2. Deschizatura înalta si îngusta pentru aerisire si lumina, facuta în zidul unei cladiri cu arhitectura medievala. – Din fr. barbacane.
barbar, BARBÁR, -Ă, barbari, -e, s.m. si f. 1. Nume dat, în antichitate, de greci si de romani oricui nu era grec sau roman. 2. (La m. pl.) Nume generic pentru popoarele care au navalit la începutul evului mediu în Europa; (si la sg.) persoana care facea parte dintr-un asemenea popor. 3. Fig. (Adesea adjectival) Persoana necivilizata, cu purtari grosolane. ♦ Persoana cu atitudine si comportare inumana, cruda, salbatica. ♦ (Adverbial) În mod crud, salbatic, grosolan. – Din fr. barbare, lat. barbarus.
barbetă, BARBÉTĂ, barbete, s.f. 1. Smoc de barba (1) lasat sa creasca pe partile laterale ale fetei. 2. Parâma scurta care serveste la legarea unei ambarcatii de o nava sau de chei. – Din it. barbetta.
barbişă, BARBÍSĂ, barbise, s.f. (Rar) Barbison. – Din fr. barbiche.
barbişon, BARBISÓN, barbisoane, s.n. Barba (scurta) lasata sa creasca numai pe vârful barbiei; cioc2 (3), tacalie, barbisa. – Din fr. barbichon.
barbituric, BARBITÚRIC, -Ă, barbiturici, -ce, adj., s.n. 1. Adj. (În sintagma) Acid barbituric = substanta sintetica rezultata prin condensarea ureei, care sta la baza multor medicamente sedative, hipnotice, anestezice etc. 2. Adj., s.n. (Substanta, medicament) care are o actiune calmanta, sedativa, anticonvulsiva, anestezica. – Din fr. barbiturique.
barbotaj, BARBOTÁJ, barbotaje, s.n. 1. (Chim., Fiz.) Trecere fortata a unui gaz printr-un lichid; barbotare. 2. (Tehn.) Ungere automata a organelor interne ale unui motor prin scaldarea lor într-un rezervor de ulei special. – Din fr. barbotage.
barbotare, BARBOTÁRE, barbotari, s.f. (Chim., Fiz.) Barbotaj. – Cf. fr. b a r b o t e r.
barbută, BARBÚTĂ, barbute, s.f. (Înv.) Moneda de la începutul secolului trecut, cu valoare de 2 lei (vechi) si 10 parale. – Et. nec.
barcană, BARCÁNĂ, barcane, s.f. Duna de nisip în forma de potcoava sau de semiluna, cu convexitatea în partea de unde bate vântul. – Din fr. barkhane.
barchet, BARCHÉT s.n. v. barhet.
bard, BARD, barzi, s.m. (La vechii celti) Poet care compunea si recita cântece razboinice si religioase. ♦ P. gener. Poet. – Din fr. barde, lat. bardus.
bardă, BÁRDĂ, barzi, s.f. Secure cu taisul lat si cu coada scurta, întrebuintata mai ales la cioplitul lemnului si, odinioara, ca arma de lupta. ♢ Expr. A da (sau a zvârli) cu barda în luna sau a da cu barda în Dumnezeu = a fi nesocotit. Cioplit (numai) din barda (sau cu barda) = (cioplit) grosolan. – Din magh. bárd.
bardou, BARDÓU s.m. Hibrid obtinut prin încrucisarea dintre armasar si magarita (Equus hinnus). – Din fr. bardot.
baretă, BARÉTĂ1, barete s.f. 1. Bentita îngusta de piele cu care se încheie un pantof. 2. Bucata îngusta de metal fixata transversal pe un obiect tot de metal (tabachera, decoratie etc.). 3. Panglica de decoratie; semn distinctiv al unei decoratii care reproduce desenul panglicii si se poarta în locul decoratiei. – Din fr. barrette.
barhet, BARHÉT s.n. Ţesatura de bumbac (cu desene), flanelata pe o fata sau pe ambele fete. [Acc. si: bárhet. – Var.: barchét s.n.] – Din germ. Barchent.
baricada, BARICADÁ, baricadez, vb. I. Tranz. A închide printr-o baricada o intrare, o iesire, un drum etc.; a bloca. ♦ Refl. A se pune la adapost (dupa o baricada). – Din fr. barricader.
baricadă, BARICÁDĂ, baricade, s.f. Întaritura amenajata dintr-o aglomerare de materiale diferite (vehicule, arbori, saci cu nisip, bolovani etc.) pentru întreruperea circulatiei sau pentru aparare, de obicei în timpul luptelor de strada. ♢ Expr. A fi de cealalta parte a baricadei = a fi în tabara opusa. A muri pe baricade = a muri luptând pentru o idee. A fi pe baricada = a fi la datorie, a fi combativ. – Din fr. barricade.
baricentru, BARICÉNTRU, baricentre, s.n. 1. Centru de greutate. 2. Punctul de întâlnire a medianelor unui triunghi. – Din fr. barycentre.
barieră, BARIÉRĂ, bariere, s.f. 1. Bara mobila care arata ca trecerea peste o sosea, peste o linie ferata etc. este oprita temporar; p. ext. loc unde se întretaie o sosea cu o linie ferata. ♦ Fig. Obstacol, piedica în calea realizarii unui lucru. ♢ Bariera sociala = situatie prin care este denumit în sociologic elementul care face dificil sau chiar imposibil accesul dintr-o grupare sociala ierarhic inferioara într-o grupare sociala superioara. Bariera luminoasa = fascicul luminos folosit pentru comanda unui fotoreleu, în scopul semnalizarii prezentei corpurilor straine într-o anumita zona. 2. Punct de intrare în oras, unde se încasau altadata taxele pentru marfurile aduse spre vânzare; p. ext. periferie. [Pl.: -ri-e-]. – Din fr. barrière.
barisferă, BARISFÉRĂ s.f. Partea centrala a globului pamântesc, cu raza de 3500 km si densitatea foarte mare, care se considera a fi alcatuita din nichel si fier; nife. centrosfera. – Din fr. barysphère.
barită, BARÍTĂ, barite, s.f. Hidrat de bariu. – Din fr. baryte.
mobiliza, MOBILIZÁ vb. I. tr. 1. a chema sub arme, a pune o armata pe picior de razboi. ♢ (fam.) a convoca. 2. a antrena si stimula o colectivitate în vederea unei actiuni de interes general. 3. (med.) a pune un bolnav sa umble, sa se miste. II. refl. a-si aduna fortele. (< fr. mobiliser)
bariton, BARITÓN, (1) s.n., (2) baritoni, s.m., (3) baritoane, s.n. 1. S.n. sg. Registru al vocii barbatesti, intermediar între tenor si bas. 2. S.m. Cântaret a carui voce se plaseaza în acest registru. 3. S.n. Instrument de alama care are, într-o orchestra, un rol analog cu acela al baritonului (2) într-un cor. [Acc. si: baríton] – Din it. baritono, fr. baryton.
bariu, BÁRIU s.n. Element chimic, metal moale, alcalino-pamântos, de culoare alba-argintie, ai carui compusi se întrebuinteaza la fabricarea vopselelor, a sticlei si în pirotehnie. – Din fr. baryum.
baroc, BARÓC, -Ă, baroci, -ce, adj., s.n. (Stil artistic) care este caracterizat prin cultivarea formelor grandioase, prin libertatea formelor si bogatia ornamentatiei arhitecturale.•• (Despre constructii, mobila, sculptura, pictura etc.) Care este realizat în acest stil.•• (Stil literar) caracterizat printr-o mare libertate si fantezie de exprimare. – Din fr. baroque.
barograf, BAROGRÁF, barografe, s.n. Barometru care înregistreaza în mod automat curba înaltimilor atinse de un avion. – Din fr. barographe.
baroscop, BAROSCÓP, baroscoape, s.n. Aparat în forma de balanta, cu ajutorul caruia se demonstreaza existenta presiunii atmosferice si aplicarea principiului lui Arhimede la gaze. – Din fr. baroscope.
barşon, BARSÓN, barsoane, s.n. (Reg.) Catifea (rosie). – Din magh. bársony.
bartiţă, BÁRTIŢĂ, bartite, s.f. (Reg.) Pojghita de mucegai care se formeaza pe bors sau pe zeama de varza acra. – Et. nec.
barză, BÁRZĂ, berze, s.f. Pasare calatoare cu ciocul rosu, gâtul si picioarele lungi si cu penele, de obicei, albe, afara de vârfurile aripilor, care sunt negre; cocostârc (Ciconia ciconia). – Cf. alb. b a r d h ë.
bas, BAS, (1) s.n., (2) basi, s.m., (3) basuri, s.n. 1. S. n. sg. Registrul cel mai jos al vocii barbatesti; sunetul cel mai grav al unui acord muzical. 2. S. m. Cântaret a carui voce se plaseaza în acest registru; basist. 3. S. n. Instrument care detine în orchestra un rol analog cu acela al basului (2) într-un cor. – Din it. basso, fr. basse.
basamac, BASAMÁC, basamace, s.n. Rachiu (colorat) de calitate inferioara. – Cf. tc., scr. b a s a m a k "grad".
baschet, BÁSCHET, (1) s.n., (2) bascheti, s.m. 1. S. n. Baschetbal. 2. S. m. (Mai ales la pl.) Ghete de baschetbal. – Din fr. basket.
baschetbal, BÁSCHETBAL s.n. Joc sportiv disputat între doua echipe de câte cinci jucatori, care marcheaza punctele facând sa treaca mingea prin cosul de sfoara împletita fixat de un panou înalt pe terenul echipei adverse; baschet. – Din engl., fr. basket-ball.
baschetbalist, BASCHETBALÍST, -Ă, baschetbalisti, -ste, s.m. si f. Sportiv care practica baschetbalul. – Baschetbal + suf. -ist.
baschină, BASCHÍNĂ, baschine, s.f. (Reg.) Bluza de stamba ajustata pe talie, pe care o poarta femeile de la tara. – Din fr. basquine.
basculă, BASCÚLĂ, bascule, s.f. 1. Aparat care permite cântarirea corpurilor grele cu ajutorul unor greutati (de o suta de ori) mai mici. 2. Scândura sau pârghie mobila asezata în cumpana pe un suport. 3. Partea metalica a armelor de vânatoare cu tevi mobile. – Din fr. bascule.
baseball, BASE-BALL s.n. Joc sportiv nord-american, practicat între doua echipe de câte noua jucatori cu o minge ca cea de oina, care se lanseaza cu un batator spre terenul echipei adverse, de unde poate fi trimisa înapoi tot prin lovire cu batatorul. [Pr.: béiz-bol] – Cuv. engl.
baset, BASÉT, baseti, s.m. Câine de vânatoare cu corpul lunguiet, cu labele scurte, cu urechile lungi, cu pete rosietice sau negre pe corp, folosit pentru scoaterea din vizuina a vulpilor si a bursucilor. – Din fr. basset.
basicenglish, BASIC-ENGLISH s.m. Forma simplificata a limbii engleze, având la baza circa 850 de cuvinte si un minimum de reguli gramaticale, creata cu scopul de a servi ca limba internationala. [Pr.: béizic-ínglis] – Cuv. engl.
bastingaj, BASTINGÁJ, bastingaje, s.n. Totalitatea chesoanelor, dulapurilor sau rastelelor în care se pastreaza efectele echipajului pe o nava. – Din fr. bastingage.
baş, BAS2, adv. (Reg.) Chiar, tocmai. – Din scr. baš.
başca, BÁSCA, adv., prep. (Pop. si fam.) 1. Despartit, deosebit, separat; în chip deosebit, în alt mod. 2. Prep. (În) afara de..., exceptând, nepunând la socoteala... – Din tc. baska.
başchie, BÁSCHIE, baschii, s.f. Ciocan cu vârful prevazut cu un sant în forma de v, folosit pentru baterea cercurilor metalice ale butoaielor. – Din bg. baskija.
başciohodar, BAS-CIOHODÁR, bas-ciohodari, s.m. (Înv.) Întâiul ciohodar. – Din tc. bas çuhadar.
başkir, BASKÍR, -Ă, baskiri, -e, s.m. si f. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie turcica din Republica Autonoma Baskiria; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine R.A. Baskiria sau baskirilor (1), care priveste R.A.Baskiria sau pe baskiri. – Din rus. baskir. Cf. fr. b a c h k i r.
mobilitate, MOBILITÁTE s. f. 1. însusirea de a fi mobil. 2. faptul de a trece cu usurinta de la o dispozitie sufleteasca la alta. ♢ capacitate a fetei de a-si schimba expresia. ♢ (fig.) nestatornicie. 3. schimbare, transformare, variabilitate. (< fr. mobilité, lat. mobilitas)
baştie, BÁSTIE, bastii, s.f. (Înv.) Ridicatura de pamânt întarita care protejeaza o fortificatie. – Din magh. bastya.
baştină, BÁSTINĂ s.f. (În loc. adj. si adv.) De bastina = originar, autohton; din mosi-stramosi. – Din bg., scr. bastina.
batant, BATÁNT, -Ă, batanti, -te, adj. (Despre usi, ferestre, capace etc.) care se închide singur, printr-o miscare de du-te-vino în jurul unei axe verticale situate la una dintre margini. – Din fr. battant.
batat, BATÁT, batati, s.m. Planta perena din tarile calde, cu tulpina lunga, târâtoare, cu frunze mari, cu flori albe sau roz, cultivata pentru tuberculele sale comestibile bogate în amidon, vitamine si zahar, cartof dulce (Ipomoea batatas); p. restr. tuberculul acestei plante. – Din. rus. batat. Cf. sp., port., it. b a t a t a.
batav, BATÁV, -Ă, batavi, -e, s.m. si f., adj. 1. S. m. si f. (La pl.) Populatie germanica ce locuia, în antichitate, pe teritoriul Olandei de azi; (si la sg.) persoana care a apartinut acestei populatii. 2. Adj. Care apartine batavilor (1), referitor la batavi. – Din fr. Bataves.
batăr, BÁTĂR adv. (Reg.) Cel putin, macar, barem1. ♦ (Cu valoare de conjunctie, urmat de "ca") Cu toate ca, desi. [Var.: bátâr adv.] – Din magh. bátor.
bate, BÁTE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. si refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat si violent (cu palma, cu pumnul, cu batul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gura, peste picioare. A bate la palma, la talpi, la spate. A bate în cap. ♢ Expr. (Tranz.) A fi batut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Batut în cap = prost, nebun, ticnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi usor cu palma umarul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atentia, a-l reconforta sau a-i arata bunavointa; a lovi în acelasi fel o parte a corpului unui animal spre a-l linisti sau a-l mângâia. ♢ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicali, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burta cu cineva = a fi într-o intimitate familiara cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzactie, dând mâna cu el în semn de învoiala. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dusman în lupta, în razboi. ♢ Expr. A bate un record (sportiv) = a depasi un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se razboi. ♢ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ♢ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opozitie, în contradictie, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se lumineaza de ziua sau amurgeste. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul pâna-i cald. ♢ Loc. vb. (Fam.) A bate la masina = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ♢ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate moneda = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredintat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau masura) = a lovi (usor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucati muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multa cale) = a parcurge o distanta lunga. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o actiune, a nu înainta într-o problema. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discuta, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect tintuindu-l de ceva. A batut tablourile pe pereti. Batuse capacul lazii în cuie. ♦ A freca învârtind si lovind de peretii unui vas. Batem albusurile pâna se fac spuma. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apasa producând basici, rani sau bataturi. Ma bate un pantof. ♦ (La razboiul de tesut) A presa cu spata firele din bateala. II. Intranz. 1. A izbi în ceva facând zgomot; a ciocani (la poarta, la usa, la fereastra). Valurile bat de zidurile cetatii. Cine bate oare la fereastra mea? ♢ Expr. A bate la usa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropai. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gura degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trancani. 2. A face o miscare (relativ regulata). ♢ Expr. A bate din aripi = (despre pasari) a face miscarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate matanii = a îngenunchea si a atinge fruntea cu pamântul de mai multe ori la rând, în semn de pocainta sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau parti ale corpului omenesc) A avea pulsatii ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frica. Îmi bat tâmplele. ♢ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A functiona dereglat, scotând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul pâna la o anumita distanta, pâna într-un anumit punct. O pusca veche care nu mai batea decât la 100 de pasi. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A latra. ♦ Intranz.si tranz. (Despre astri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ti palaria, sa nu te bata soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critica la ceva. Bate în ciocoi. ♢ Expr. A-si bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fata, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindina, bruma) A cadea (lovind) peste semanaturi, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din lupta; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanta de... Bate în albastru. III. Intranz. si tranz. A emite zgomote ritmice care indica ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite tacanitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ♢ Expr. (Tranz.) A bate o telegrama (sau o depesa) = a da, a transmite o telegrama. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toaca etc.) A emite sunete ritmice cu o anumita semnificatie. – Lat. batt(u)ere.
baterie, BATERÍE, baterii, s.f. 1. Subunitate de artilerie compusa din patru, sase sau opt tunuri, cu mijloacele de tractiune, utilajul si personalul necesar. 2. Grup de aparate, de dispozitive sau de piese identice asociate în vederea executarii unei operatii. ♢ Baterie electrica = reunire a mai multor butelii de Leyda sau a mai multor elemente voltaice spre a produce electricitate. Baterie solara = sursa de energie formata dintr-un grup de generatoare fotoelectrice cu semiconductori, care transforma energia radiatiei solare în energie electrica. 3. Ansamblul instrumentelor de percutie (într-o orchestra). 4. Vas cu gheata în care se afla sticle cu bautura. ♦ P. ext. Un litru de vin si o sticla de sifon luate împreuna. – Din fr. batterie.
batială, BATIÁLĂ adj. (În sintagma) Regiune (sau zona) batiala = regiune în mari si oceane cuprinsa între adâncimea de 200 si 2500 m. [Pr.: -li-a-] – Din fr. bathyale.
batimetrie, BATIMETRÍE s.f. Ramura a hidrometriei care se ocupa cu masurarea adâncimii apei în mari, lacuri si râuri. – Din fr. bathymétrie.
batimetru, BATIMÉTRU, batimetre, s.n. Aparat care masoara adâncimea apelor din mari, lacuri, râuri etc. – Din fr. bathymètre.
batiscaf, BATISCÁF, batiscafuri, s.n. Aparat de explorare a marilor adâncimi submarine care se poate deplasa prin mijloace proprii. – Din fr. bathyscaphe.
batisferă, BATISFÉRĂ, batisfere, s.f. Cabina în forma de sfera în care cercetatorii pot coborî pâna la mari adâncimi submarine, pastrând legatura prin cablu cu nava-mama. – Din fr. bathysphère.
batiu, BATÍU, batiuri, s.n. Constructie de otel sau de fonta pe care se monteaza mecanismele unui sistem tehnic stabil si prin intermediul careia acesta se poate fixa pe o fundatie, pe un teren etc. – Din fr. bâti.
batolit, BATOLÍT, batoliti, s.m. Roca în forma de masiv înradacinat în adâncul scoartei Pamântului. – Din fr. batholite.
bavură, BAVÚRĂ, bavuri, s.f. (Tehn.) Material ramas peste profilul normal pe suprafata pieselor prelucrate sau turnate. – Din fr. bavure.
bazalt, BAZÁLT, bazalturi, s.n. Roca vulcanica de culoare închisa, întrebuintata la constructii si la pavaje. – Din fr. basalte, lat. basaltes.
bazaochi, BAZAÓCHI, -OÁCHE, bazaochi, -oache, adj. (Reg.) 1. Sasiu. 2. Nebunatic, strengar, poznas. – Cf. ucr. b e z o k i j.
bază, BÁZĂ, baze, s.f. I. 1. Parte care sustine un corp, o cladire sau un element de constructie; temei, temelie. ♦ Latura a unui triunghi sau a unui poligon ori fata a unui poliedru (care se reprezinta de obicei în pozitie orizontala). ♦ Dreapta care serveste ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formeaza temeiul a ceva, elementul fundamental, esential. ♢ Loc. adj. De baza = fundamental, esential. Fara baza = neîntemeiat, inconsistent. ♢ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe baza de... = în conformitate cu..., pe principiul... ♢ Expr. A avea (ceva) la baza = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substante chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea "economica") Totalitatea relatiilor de productie într-o etapa determinata a dezvoltarii sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care serveste ca punct de plecare pentru o anumita activitate. Baza de aprovizionare. Baza de receptie. Baza de atac. ♢ Baza aeriana = aeroport militar. Baza navala = port militar. Baza sportiva = complex de instalatii sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniana înspre ceafa. II. Corp chimic alcatuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai multi hidroxili, care albastreste hârtia rosie de turnesol, are gust lesietic si, în combinatie cu un acid, formeaza o sare. III. 1. Distanta între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonica. 2. (Electron.) Electrod corespunzator zonei cuprinse între cele doua jonctiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Baza de timp = unitate functionala a unor aparate electronice, care genereaza impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.
mobilă, MÓBILĂ s. f. 1. obiect care serveste la amenajarea unei locuinte. ♢ (col.) mobilier. 2. (herald.) orice piesa în alcatuirea unei steme, a unui scut. (dupa it. mobile, fr. meuble, germ. Möbel)
bazedovian, BAZEDOVIÁN, -Ă, bazedovieni, -e, adj. (Rar) Care prezinta caracteristicile bolii lui Basedow. ♦ (Substantivat) Persoana bolnava de boala lui Basedow. [Pr.: vi-an]. – Din fr. basédowien.
bazilică, BAZÍLICĂ, bazilici, s.f. 1. Biserica romano-catolica medievala, în forma de dreptunghi, împartita în interior în trei parti prin siruri de coloane; (azi) nume dat unei biserici sau unei catedrale impunatoare. 2. (La romani) Edificiu public cu interiorul împartit, prin siruri de coloane, în trei sau în cinci parti. – Din fr. basilique, lat. basilica.
bazin, BAZÍN, bazine, s.n. 1. Rezervor deschis, de mari dimensiuni, construit din metal, din piatra, din ciment etc. ♦ Rezervor de apa amenajat pentru înot sau pentru sporturile care se practica în apa. 2. (Si în sintagma bazin hidrografic) Regiune din care un râu, un fluviu, un lac sau o mare îsi aduna apele. ♦ Regiune delimitata de albiile tuturor afluentilor unui râu sau ai unui fluviu. ♢ Bazin portuar = parte a unui port, special amenajata pentru stationarea vaselor (în vederea încarcarii si descarcarii lor). ♦ Regiune geografica bogata în zacaminte de minereuri, în special de carbuni. 3. (Anat.) Cavitate situata în partea inferioara a abdomenului si constituita din oasele iliace; pelvis. – Din fr. bassin.
bazinet, BAZINÉT, bazinete, s.n. (Anat.) Segment al canalului excretor al rinichiului, în regiunea hilului. – Din fr. bassinet.
bazon, BAZÓN, bazoane, s.n. Bucata de stofa, de piele sau de pânza, aplicata pe turul2 pantalonilor, al izmenelor sau al chilotilor, pentru a-i cârpi sau pentru a-i întari. – Et. nec.
băbăluc, BĂBĂLÚC s.m. (Reg.; în loc. adj. si adv.) Din babaluc = (care dateaza) din mosi-stramosi, din timpuri stravechi. – Din scr. babaluk.
băbăreasă, BĂBĂREÁSĂ, babarese, s.f. (Reg.) Baba (care descânta sau ghiceste). – Cf. b a b a.
băcan, BĂCÁN1 s.n. 1. Lemn de culoare rosiatica al unui arbore exotic (Haematoxylon campechianum). 2. Colorant rosu, obtinut prin fierbere, din bacan1 (1). – Din tc. bakam.
bădăran, BĂDĂRÁN, -Ă, badarani, -e, s.m. si f., adj. (Persoana) nepoliticoasa, cu apucaturi grosolane; mitocan, mojic. – Cf. magh. b a d a r.
mobil, MOBÍL1, -Ă I. adj. 1. care se misca sau se poate misca. 2. schimbator, nestatornic; versatil. ♢ (despre fata omului) care îsi schimba usor expresia; (despre ochi) în continua miscare. 3. (despre substantive) apt de a suferi motiune2. II. s. n. 1. corp în miscare. 2. cauza determinata a unei actiuni; motiv. (< fr. mobile, lat. mobilis)
mobbing, MÓBBING s. n. exercitare a stresului psihic asupra cuiva la locul de activitate. (< engl. mobbing)
băga, BĂGÁ, bag, vb. I. 1. Tranz. si refl. A face sa intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra2. ♢ Expr. (Tranz.) A baga ceva în gura = a mânca. A baga (pe cineva) sub masa = a) a face (pe cineva) sa cada sub masa din cauza ca i s-a dat prea mult de baut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discutie; a înfunda. A(-si) baga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discutie. A baga (ceva) în (sau la) cap = a tine minte un lucru. A baga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) sa înteleaga o problema, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) sa creada un lucru (curios), sa fie obsedat de ceva. A(-si) baga mintile în cap = a se cuminti, a reveni la o comportare conforma cu interesele sale. A baga (cuiva) frica în oase sau a baga pe cineva în sperieti (sau în racori) = a speria rau (pe cineva). A baga (pe cineva) în boala (sau în boale) = a înspaimânta (pe cineva). A baga (pe cineva) în draci = a necaji, a întarâta (pe cineva). (Fam.) A baga pe cineva în viteza = a face (pe cineva) sa lucreze repede, fara ragaz. (Refl.) A se baga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistenta observat de cineva spre a-i câstiga încrederea, a nu slabi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesata) etc. (Tranz.) A baga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari suparari. A o baga pe mâneca = a fi prins cu minciuna, a nu mai sti cum sa îndrepte o greseala, a o sfecli. A baga zâzanie (sau vrajba, intriga) (între oameni) = a învrajbi, a produce discordie. (Arg.) A baga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. si refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Îsi baga toti banii în carti de specialitate. S-a bagat slujbas la primarie. S-a bagat sluga. ♢ Expr. (Tranz.) A baga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujba. (Arg.) A baga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bataie (pe cineva). (Fam.) A baga actele (de casatorie) = a depune actele cerute pentru casatorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A baga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A baga în seama (ceva sau pe cineva) = a da atentie (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A baga de seama = a avea grija (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se baga de seama = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.
băhnit, BĂHNÍT, -Ă, bahniti, -te, adj. (Reg.; despre apa) Statut, clocit. – Bahna + suf. -it.
băhnos, BĂHNÓS, -OÁSĂ, bahnosi, -oase, adj. (Reg.) Mlastinos, mocirlos. – Bahna + suf. -os.
bălălău, BĂLĂLẮU adj. invar. (Reg.) Care se balabaneste (1). ♦ (Substantivat, m.) Om moale, prost, neghiob. – Balalai + suf. -au.
bălbisă, BĂLBÍSĂ, balbise, s.f. Planta erbacee cu tulpina acoperita de peri aspri, cu flori rosii sau (rar) albe (Stachys silvatica). - Et. nec.
bălos, BĂLÓS, -OÁSĂ, balosi, -oase, adj., s.m. 1. Adj. Caruia îi curg balele, cu bale. ♦ (Despre vin, zeama de varza etc.) Care s-a îngrosat (ca balele). 2. S. m. (Iht.; reg.) Babusca. – Bale + suf. -os.
moaraj, MOARÁJ s. n. (poligr.) efect optic prin suprapunerea a doua tipare cu retele de puncte sau de linii, care formeaza unghiuri între ele. (< fr. moirage)
băltoacă, BĂLTOÁCĂ, baltoace, s.f. Balta mica, murdara si mocirloasa; balastioaga, baltac; adunatura sau scursura de apa de ploaie prin gropile drumurilor; bulhac. ♦ Cantitate mare de lichid varsat pe jos; balta. [Var.: baltoága s.f.] – Balta + suf. -oaca.
bălţat, BĂLŢÁT, -Ă, baltati, -te, adj. (Despre animale) Care are parul sau penele de culori diferite; cu dungi sau cu pete de alta culoare. ♦ (Despre haine, stofe, tablouri etc.) Cu multe culori tipatoare; colorat fara gust. ♦ (Ir.) Îmbracat fara gust; (pop.) îmbracat în haine orasenesti. – Lat. balteatus.
bălţătură, BĂLŢĂTÚRĂ, baltaturi, s.f. Pata de culoare deschisa la animalele baltate. ♦ Obiect colorat tipator, cu culori multe si neasortate, încarcat. – Baltat + suf. -ura.
băluşcă, BĂLÚSCĂ, baluste, s.f. Nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe (Ornithogalum). – Bal + suf. -usca.
bănat, BĂNÁT, (3) banaturi, s.n. (Reg.) 1. Stare de durere sufleteasca, de jale, de tristete, de parere de rau. 2. Suparare, necaz, ciuda. ♢ Expr. A nu-i fi cuiva cu banat= (ca formula de politete) a nu lua în nume de rau rugamintea sau întrebarea cuiva. 3. Învinuire, repros, imputare. – Din magh. bánat.
bănică, BĂNÍCĂ, banici, s.f. Planta erbacee cu flori albastre, rar albe, dispuse în capitule globuloase, care creste în regiunea alpina si subalpina (Phyteuma orbiculare). - Et. nec.
bănui, BĂNUÍ, banuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A presupune; a presimti; a întrevedea o anumita situatie, o anumita solutie etc. 2. Tranz. A considera pe cineva drept autor al unei fapte (rele); a suspecta. 3. Intranz. (Reg.) A se supara pe cineva; a-i face mustrari. 4. Intranz. (Reg.) A regreta, a se cai. – Din magh. bánni.
bănuit, BĂNUÍT, -Ă, banuiti, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este presupus vinovat; suspect. ♦ (Substantivat) Persoana presupusa a fi savârsit o infractiune, fara a exista însa dovezi îndestulatoare pentru a putea fi pusa sub învinuire. 2. (Reg.) Suparat, mâhnit. – V. banui.
bărat, BĂRÁT, barati, s.m. (Înv.) Calugar sau preot catolic. – Din magh. barát.
bărbat, BĂRBÁT, -Ă, barbati, -te, s.m., adj. I. S. m. 1. Persoana adulta de sex masculin. ♦ Om în toata firea. 2. Sot. II. Adj. (Rar) Curajos; voinic; harnic, activ. – Lat. barbatus.
bărbătesc, BĂRBĂTÉSC, -EÁSCĂ, barbatesti, adj. 1. Caracteristic barbatilor, de barbat. 2. Care exprima barbatie; plin de energie, de curaj, de hotarâre; viril. – Barbat + suf. -esc
bărbânţă, BĂRBẤNŢĂ, barbânte, s.f. (Reg.) Vas de lemn facut din doage, în care se pastreaza mai ales lapte si brânzeturi. [Var.: berbínta s.f.] – Din magh. berbence.
bărbos, BĂRBÓS, -OÁSĂ, barbosi, -oase, adj., s.f. 1. (Adesea substantivat, m.) Cu barba (lunga si deasa); care nu s-a barbierit mai multe zile. 2. S. f. Planta erbacee cu frunze paroase, cu flori dispuse în spice cilindrice patate cu rosu, verde sau violet (Andropogon ischaemum). – Barba + suf. -os.
moar, MOAR s. n. 1. tesatura de matase sau de bumbac mercerizat, cu reflexe lucioase, ondulate, care se schimba dupa pozitia din care e privita. 2. perturbatie vizibila pe ecranul unui televizor constând dintr-o retea de linii cu deplasare aleatorie. (< fr. moire)
bărnaci, BĂRNÁCI, -CE, barnaci, -ce, adj. (Reg.; despre culoarea fetei si a ochilor; p. ext. Despre oameni) Negricios, oaches. – Din magh. barnás.
băşică, BĂSÍCĂ, basici, s.f. 1. Sac membranos din corpul oamenilor si al animalelor, în care se strâng unele secretii ale organismului; vezica. Basica fierii. •• Spec. Sac membranos din corpul unui porc sau al altui animal, uscat si întrebuintat ca punga, burduf etc. ♦ Organ intern, plin cu aer, care ajuta pestii la plutire. 2. Umflatura a pielii continând o materie lichida (seroasa). 3. Umflatura mica plina cu aer, care se face la suprafata lichidelor (în timpul fierberii), a aluatului (în urma dospirii) etc. 4. Obiect (de sticla) în forma sferica. ♦ (Arg.) Minge (de fotbal). [Var.: (reg.) besíca s.f.] – Lat. •bessica(=vessica).
băştinaş, BĂSTINÁS, -Ă, bastinasi, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) care se afla din mosi-stramosi pe pamântul pe care locuieste; autohton, indigen, aborigen. - Bastina + suf. -as.
bătaie, BĂTÁIE, batai, s.f. I. 1. Lovitura repetata data de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ♢ Loc. vb. A (se) lua la bataie = a (se) bate. ♢ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bataie (sau în batai) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rau. (Fam.) A da bataie = a zori, a grabi. Bataie de cap = framântare a mintii; p. ext. truda, osteneala. Bataie de joc = batjocura; p.ext. fapta urâta, incalificabila. 2. (Înv.) Lupta, batalie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bataie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetata) a unui obiect de altul. ♢ Bataie de aripa (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitura a vatalei la razboiul2 de tesut. ♦ (Concr.) Bateala. ♦ Stârnire a pestelui sau a vânatului. 2. Lovitura data într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în functie. 4. Distanta pâna la care poate ajunge un proiectil, o sageata etc; felul cum trimite o arma proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanta pâna la care poate ajunge vederea cuiva; raza vizuala. 5. (În legatura cu anumite fenomene ale naturii, a caror denumire determina sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cadere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreala, arsita. d) Lumina. 6. (Reg.) Latrat (scurt si ritmic) al câinilor. 7. Boiste. ♦ Epoca în care se împerecheaza cocosii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pamântului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o saritura. 2. (În expr. si loc. adv.) (A cântari) cu bataie = (a cântari) cu putin peste greutatea exacta. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.
bătăiaş, BĂTĂIÁS, bataiasi, s.m. (Rar) Haitas2. [Pr.: -ta-ias] – Bataie + suf. -as.
bătător, BĂTĂTÓR1, batatoare, s.n. 1. Bat, lopatica (împletita) în forma de palma etc., cu care se bat covoare, perne etc. pentru a le curata de praf. 2. Suport folosit pentru batutul covoarelor, cuverturilor etc. 3. Bat subtire, la un capat cu o rotita de lemn cu gaurele, cu care se bate laptele prins sau smântâna în putinei, ca sa se aleaga untul; mâtca, brighidau. 4. Parte a melitei pe care se aseaza transversal inul sau cânepa, spre a fi melitate. 5. Scândura mica, dreptunghiulara, care serveste la tasarea pamântului semanat din gradina. – Lat. batt(u)atorium.
bătător, BĂTĂTÓR2, -OARE, batatori, -oare, adj., s.f. I. Adj. (În expr.) Batator la ochi = care atrage atentia în mod flagrant; izbitor. II. S. f. 1. Lopatica cu care se bate pânza (când se inalbeste) sau rufele (când se spala); mai. 2. Masina care bate smocurile de bumbac pentru destramarea fibrelor. – Bate + suf. -ator.
bătătorniţă, BĂTĂTÓRNIŢĂ, batatornite, s.f. Planta erbacee din familia compozitelor, cu flori galben deschis, dispuse în capitule (Senecio erucifolius). – Batator + suf. -nita.
bătrân, BĂTRẤN, -Ă, batrâni, -e, adj., s.m. si f. I. Adj. 1 Care traieste de multi ani, care este înaintat în vârsta. ♢ Fata batrâna = fata ramasa nemaritata dupa vremea maritisului. ♦ (Despre fata sau înfatisarea cuiva) Care si-a pierdut fragezimea, care tradeaza batrânete. 2. Care exista de mult timp, de demult. II. S. m. si f. 1. Persoana în vârsta înaintata. ♢ Loc. adj. si adv. Din batrâni = din vremea veche, din mosi-stramosi. 2. (Fam., la m. sg.) Tata; (la f. sg.) mama; (la m. pl.) parinti. – Lat. betranus (= veteranus).
bătrâniş, BĂTRÂNÍS s.m. Planta erbacee cu frunze lanceolate, cu flori albastre sau liliachii, cultivata ca planta ornamentala (Erigeron canadensis). - Batrân + suf. -is.
bătut, BĂTÚT2, -Ă, batuti, -te, adj., s.f. I: Adj. 1. (Despre fiinte) Care este sau a fost lovit, care a suferit lovituri. 2. (În sintagma) Bani batuti = bani în numerar, disponibili, bani gheata, bani pesin. 3. (Despre flori) Învolt2 (1). 4. (Despre o cale, un drum etc.) Pe care se umbla mult; batatorit. 5. (În sintagma) Lapte batut = lapte fermentat, cu gust acrisor. II. S. f. Numele mai multor dansuri populare; melodia dupa care se executa aceste dansuri. III. Adj. (Despre tesaturi, tricotaje) Care este tesut sau tricotat foarte strâns; des2 (I 1). – V. bate.
băutură, BĂUTÚRĂ, bauturi, s.f. 1. Orice lichid de astâmparat setea. ♦ Lichid alcoolic potabil. 2. Consum de mari cantitati de lichide alcoolice. ♢ Expr. A (nu) tine la bautura = a (nu) rezista la consumarea (exagerata) a lichidelor alcoolice. [Pr.: ba-u-. - Var.: (reg.) beutúra s.f.] – Lat. •bibitura.
bâhlă, BẤHLĂ s.f. (Reg.) Apa statuta. – Postverbal al lui bâhli.
bahmet, BAHMÉT, bahmeti, s.m. (Înv.) Cal tataresc. – Tatar bahmat.
bâhli, BÂHLÍ, pers. 3 bâhleste, vb. IV. Refl. (Reg., mai ales despre apa) A capata un miros greu de statut (din cauza putrezirii materiilor organice). – Cf. bahna.
bâhlit, BÂHLÍT, -Ă, bâhliti, -te, adj. (Reg.; mai ales despre apa) Statut, care miroase urât. – V. bâhli.
bâigui, BÂIGUÍ, bấigui, vb. IV. Intranz. si refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. b o l y o n g n i "a rataci".
bâlci, BÂLCI, bấlciuri, s.n. Târg mare tinut la anumite epoci ale anului, la sarbatorile importante si însotit de spectacole si de petreceri populare; iarmaroc. ♦ Fig. (Fam.) Galagie, harmalaie, zapaceala. – Din magh. bolcsu.
bântui, BÂNTUÍ, bấntui, vb. IV. 1. Tranz. si intranz. (Despre fortele naturii: la pers.3) A lovi insistent si cu violenta (o regiune, recolta, livezile, satele etc.), producând pagube. A cutreiera. ♦ Tranz. (Despre boli, razboaie, navaliri) A pustii, a devasta, a face ravagii. 2. Tranz. (Înv.) A împila, a chinui, a asupri. ♦ (Reg., în imprecatii) A pedepsi, a bate. Sa (ma) bântuie (Dumnezeu)! - Din magh. bántani.
bârdan, BÂRDÁN, bârdane, s.n. (Reg.) Burduhan. – Et. nec.
bârnă, BẤRNĂ, bârne, s.f. 1. Trunchi de copac (cojit si fatuit cu barda) folosit în constructii. 2. Aparat de gimnastica feminina, format dintr-o grinda de lemn lunga, dispusa orizontal deasupra solului, la o anumita înaltime, pe care se executa exercitii de echilibru. – Din sl. brŭvĩno.
bâţan, BÂŢÁN, bâtani, s.m. (Reg.) Mic tântar care tremura din picioare când sta pe loc (Chironomus leucopogon). - Din bâtâi.
bâză, BẤZĂ, bâze, s.f. Joc de copii în care partenerii lovesc pe la spate, pe rând, cu palma în palma asezata la subsuoara bratului opus a celui care se pune "bâza" si care trebuie sa ghiceasca cine l-a lovit, în timp ce partenerii de joc striga "bâzzz!". – Bâz + suf. -a.
bâzdâc, BÂZDẤC s.n. (Fam.) Toana1, capriciu, hachita. ♢ Expr. A-i sari (cuiva) bâzdâcul = a se supara. – Et. nec.
bâzdâganie, BÂZDÂGÁNIE, bâzdâganii, s.f. (Pop. si fam.) Namila, dihanie, monstru; aratare, ciudatenie, dracie. – Din sl. bezdyhanĩnŭ.
bea, BEA, beau, vb. II. 1. Tranz. (Adesea fig.) A înghiti un lichid. ♢ Expr. A bea paharul pâna-n fund = a îndura un necaz, o durere pâna la capat. 2. Intranz. Spec. A consuma bauturi alcoolice. ♢ Expr. (Fam.) A bea în sanatatea (sau în cinstea, pentru succesul) cuiva = a sarbatori pe cineva, consumând bauturi alcoolice în cinstea (si pe socoteala) lui. 3. Tranz. A cheltui, a risipi bani, avere etc. pe bautura. ♢ Expr. A-si bea si camasa = a cheltui totul pe bautura. A-si bea (si) mintile= a bea pâna la inconstienta sau pâna la nebunie. 4. Tranz. (Pop.; în expr.) A bea tutun = a fuma. – Lat. bibere.
beat, BEÁT2, -Ă, beti, -te, adj. 1. Care este în stare de ebrietate; aghesmuit, afumat, ametit, baut2 (2), cherchelit, facut2, matosit. ♦ Fig. Coplesit, ametit, tulburat de o stare sufleteasca foarte placuta. Beat de amor. Beat de fericire. – Lat. bibitus.
beatnic, BEATNIC, beatnici, s.m. Intelectual (american) care practica o filozofie contestatara si are o tinuta neîngrijita; p. gener. tânar (din Occident) cu plete si tinuta neîngrijita. V. hippy. [Pr.: bít-] – Din engl. beatnic.
bec, BEC1, becuri, s.n. 1. Sfera sau para de sticla în care se afla filamentul unei lampi electrice; p.ext. Lampa electrica. ♢ Expr. (Fam.) A fi (sau a cadea) pe bec = A fi sau a ajunge într-o situatie fara iesire; a i se înfunda, a o pati. 2. Sita unei lampi de gaz. 3. Orificiu prin care tâsneste un lichid vaporizat, un jet de gaz sau un amestec de gaze sub presiune, spre a putea fi aprinse. – Din fr. bec [de gaz].
mnemotehnie, MNEMOTEHNÍE s. f. mnemotehnica. (< fr. mnémotechnie)
becer, BECÉR, beceri, s.m. Vechi dregator domnesc însarcinat cu supravegherea bucatariei domnesti; p.ext. Bucatar domnesc. – Beci + suf. -ar.
becher, BECHÉR, becheri, s.m. (Fam.) Burlac, holtei1. – Din tc. bekâr.
becheraş, BECHERÁS, becherasi, s.m. (Fam.) Diminutiv al lui becher. – Becher + suf. -as.
bechi, BECHI s.n. (Reg.; în expr.) Nici bechi = absolut nimic, de loc. – Comp. magh. betu "litera".
bechie, BECHÍE, bechii, s.f. 1. Dispozitiv asezat la coada fuzelajului unui avion, care serveste la rezemarea acestuia pe sol. 2. Piesa de metal care protejeaza elicea unei ambarcatii cu motor ce navigheaza în ape putin adânci. – Din fr. béquille [de queue].
bechiu, BÉCHIU subst. (Reg., în expr.) A nu sti (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe nici) bechiu = a nu sti (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe) nimic, nici un cuvânt, nici o boaba. – Et. nec.
beci, BECI, beciuri, s.n. 1. Pivnita. 2. Închisoare (în subsolul unei cladiri). – Et. nec.
bee, BÉE interj. v. behehe.
beethovenian, BEETHOVENIÁN, -Ă, beethovenieni, -e, adj. De Beethoven, al lui Beethoven; în maniera lui Beethoven. [Pr.: be-to-ve-ni-an] – Beethoven (n.pr.) + suf.-ian.
behaism, BEHAÍSM s.n. Miscare ecumenica persana. – Din fr. behaïsme.
behaviorism, BEHAVIORÍSM s.n. Teorie care pune la baza psihologiei comportarea nediferentiala a omului si animalului fata de un stimulent exterior organismului; comportamentism. [Pr.: -vi-o-] – Din engl. behaviorism, fr. béhaviorisme.
behăi, BEHĂÍ, béhai, vb. IV. Intranz. (Despre capre si oi; la pers. 3) A scoate strigatul caracteristic speciei; a mehai. ♦ Tranz. si intranz. Fig. (Despre oameni) A cânta urât, nearmonios. – Bee(h) + suf. -ai.
behăit, BEHĂÍT s.n. Faptul de a behai; sunete caracteristice scoase de oi, miei, capre; behaitura. – V. behai.
behăitor, BEHĂITÓR, -OÁRE, behaitori, -oare, adj. Care behaie. – Behai + suf. -tor.
behăitură, BEHĂITÚRĂ, behaituri, s.f. Strigat specific al caprelor, al oilor si al mieilor; behait. – Behait + suf. -tura.
behehe, BEHEHÉ interj., subst. 1. Interj. Cuvânt care imita strigatul oilor sau al caprelor; mehehe. 2. Subst. Miel; oaie; capra. [Var.: bée interj.] – Onomatopee.
behliţă, BÉHLIŢĂ, behlite, s.f. Nume dat mai multor specii de pesti mici. – Comp. rus bieglyi "repede".
beică, BÉICĂ, (1) beici, s.f. 1. Mamifer rapitor înrudit cu jderul (Martes foina). 2. (Reg.) Cuart. – (2) Comp. magh. béka-só.
mnemotehnic, MNEMOTÉHNIC, -Ă I. adj. referitor la mnemotehnica; mnemonic. II. s. f. ansamblu de procedee pentru întiparirea în memorie a unor informatii necesare; mnemonica (II, 1), mnemotehnie. (< fr. mnémotechnique)
beilic, BEILÍC, beilicuri, s.n. 1. Casa în care erau gazduiti beii si alti trimisi oficiali ai Portii otomane în tarile românesti. 2. Vânzare fortata de oi în tarile românesti, facuta în favoarea sultanului la preturi fixate de turci; dijma (în oi). 3. Munca efectuata gratuit în folosul unui bei sau al feudalilor autohtoni. – Din tc. beylik.
bej, BEJ adj. invar., subst. invar. 1.Adj. invar. Cafeniu foarte deschis. 2. Subst. invar. Culoare cafeniu-deschis. – Din fr. beige.
beletristic, BELETRÍSTIC, -Ă, beletristici, -ce, adj. Care apartine literaturii artistice, privitor la literatura artistica. ♦ (Substantivat, f.) Literatura artistica. – Din germ. belletristisch, Belletristik.
belfer, BÉLFER, belferi, s.m. (Reg., fam. sau depr.) 1. Învatator; profesor. 2. Om care se lafaieste în lux si bogatie. – Din idis Belfer (= germ. Beihelfer).
belgi, BELGI s.m. pl. Uniune de triburi celtice populând, în antichitate, teritoriul dintre Sena si Rin, care au fost supuse de romani în sec. I a.Cr. – Din fr. Belges.
belhiţă, BÉLHIŢĂ, belhite, s.f. Animal mic, din ordinul rozatoarelor, cu coada lunga acoperita cu par des (Myoxus glis).
beli, BELÍ, belesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. A jupui. 2. Tranz. si refl. A (se) juli. 3. Tranz. (În expr.) A-(si) beli ochii = a deschide ochii mari; a privi cu mirare, prosteste. ♢ Refl. Ce te belesti asa la mine? – Din sl. bĕliti.
belinograf, BELINOGRÁF, belinografe, s.n. Aparat de transmis imaginile la distanta pe cale electromagnetica. – Din fr. bélinographe.
belit, BELÍT, -Ă, beliti, -te, adj. (Pop.) Jupuit2; fig. Jigarit, prapadit. ♦ (Despre ochi) Bulbucat, exoftalmic. – V. beli.
belşug, BELSÚG s.n. Cantitate îndestulatoare de bunuri (necesare traiului); abundenta, bogatie. ♢ Loc. adv. Din belsug = în cantitate mare, din plin. [Var.: (reg.) bielsúg, bilsúg s.n.] – Din magh. böség.
belzebut, BELZEBÚT s.m. (Livr.) unul dintre numele date diavolului; p. restr. capetenie a diavolilor. – Cf. fr. B e l z é b u t h.
benchet, BENCHÉT, benchete, s.n. (Pop.) Petrecere mare, chef, zaiafet. [Pl. si bencheturi] – Din ucr. benket.
benchetui, BENCHETUÍ, benchetuiesc, vb. IV. Intranz. (Fam.) A chefui. – Benchet + suf. -ui.
benchetuială, BENCHETUIÁLĂ, benchetuieli, s.f. (Fam.) Petrecere, chef. [Pr.: -tu-ia-] -Benchetui + suf. -eala.
benchi, BENCHI s.n. v. benghi.
benedictin, BENEDICTÍN, -Ă, benedictini, -e, subst., adj. 1. S.m. si f. Calugar (sau calugarita) din ordinul întemeiat de sf. Benedict de Nursia în secolul VI. 2. Adj. Care apartine benedictinilor (1), privitor la benedictini. ♦ Fig. Laborios, harnic, muncitor. 3. S.f. Bautura spirtoasa, fina, de culoare galbena, cu gust dulce (preparata la început de benedictini). – Din fr. bénédictin.
beneficiu, BENEFÍCIU, beneficii, s.n. Câstig, profit sau folos pe care-l are cineva din ceva; profit financiar al unei întreprinderi, reprezentând diferenta dintre veniturile realizate si cheltuielile ocazionate de acestea. ♢ Expr. Sub beneficiu de inventar = în mod provizoriu, sub rezerva controlului ulterior. – Din fr. bénéfice, lat. beneficium.
bengalez, BENGALÉZ, -Ă, bengalezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Popor indo-european care populeaza regiunile de pe malurile cursului inferior al Gangelui si al Brahmaputrei; (si la sg.) persoana care face parte din acest popor. 2. Adj. Care apartine bengalezilor (1), privitor la bengalezi. – Bengal (n.pr.) + suf. -ez.
benghi, BENGHI, benghiuri, s.n. (Pop.) Mic semn negru (natural sau artificial) pe obraz sau pe trup. ♦ (În superstitii) Semn facut pe fruntea cuiva ca sa fie ferit de deochi. [Var.: benchi, zbenghi s.n.] – Cf. tc. b e n e k.
bentonic, BENTÓNIC, -Ă, bentonici, -ce, adj. Care traieste pe fundul apelor. – Din fr. benthonique.
bentos, BÉNTOS s.n. Totalitatea organismelor care traiesc pe fundul apelor. – Din fr. benthos.
benzaldehidă, BENZALDEHÍDĂ s.f. Aldehida derivata din benzen si întrebuintata ca materie prima în industria materiilor colorante. – Din fr. benzaldéhyde.
benzen, BENZÉN, benzeni, s.m. Hidrocarbura lichida, incolora, insolubila în apa, extrasa din gudroanele carbunilor de pamânt sau din petrol, si care se foloseste, ca decolorant, ca materie prima la fabricarea unor compusi organici etc. – Din fr. benzène.
benziliden, BENZILIDÉN s.m. Compus chimic.
benzină, BENZÍNĂ, benzine, s.f. Lichid incolor, usor inflamabil, cu miros caracteristic, produs petrolier sau de sinteza, folosit mai ales drept combusibil la motoarele cu explozie. – Din fr. benzine.
benzoilare, BENZOILÁRE, benzoilari, s.f. Reactia chimica dintre un derivat al acidului benzoic cu alti compusi chimici.
benzol, BENZÓL s.m. (Chim.) Benzen. – Din fr. benzol.
benzonaftol, BENZONAFTÓL, benzonaftoli, s.m. Benzoat de naftol, folosit ca medicament antibiotic în infectiile intestinale. – Din fr. benzonaphtol.
benzpiren, BENZPIRÉN s.n. Hidrocarbura. – Din fr. benzopyrène.
berber, BERBÉR, -Ă, berberi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie hamito-semitica din nordul Africii; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine berberilor (1), privitor la berberi. – Din fr. berbère.
berberidacee, BERBERIDACÉE s.f. pl. Planta din specia mahonia. – Din fr. berberidacée.
berc, BERC1, bercuri, s.n. (Reg.) Dumbrava, padurice. – Din magh. berek.
bere, BÉRE1, (rar) beri, s.f. 1. Bautura slab alcoolica, obtinuta prin fermentarea unei infuzii rezultate din fierberea în apa a maltului si a florilor de hamei. 2. (Eliptic) Ţap, halba, sticla de bere1 (1). – Din germ. Bier (influentat de bere2).
berechet, BERECHÉT, (1, 2) berecheturi, s.n., (3, 4) berecheti, s.m. (Reg.) 1. S. n. Belsug, abundenta. ♦ (Adverbial; sens curent) Din belsug, din abundenta. 2. S. n. Noroc, prosperitate (neasteptata). 3. S.m. (Ir.) Om care aduce belsug, noroc. 4. S.m. Om siret, mincinos, smecher, care înseala pe altii, haimana. – Din tc. bereket.
mnemotaxie, MNEMOTAXÍE s. f. reactie de orientare directionala la animale si pasari, care le permite sa se întoarca la locul de hranire si adapost. (< fr. mnémotaxie)
berkeliu, BERKÉLIU s.n. Element chimic radioactiv. – Din fr. berkélium.
berlină, BERLÍNĂ, berline, s.f. (Înv.) 1. Trasura mare închisa, asemanatoare cu cupeul, cu doua banchete asezate fata în fata. 2. Autoturism cu doua sau patru portiere si cu patru geamuri laterale. – Din fr. berline, it. berlina.
bermă, BÉRMĂ, berme, s.f. Bancheta lata de circa un metru, amenajata pe taluzele mai înalte de 4 metri pentru a le mari stabilitatea. – Din fr. berme.
bernardin, BERNARDÍN1, bernardini, s.m. Câine mare, cu parul lung, de culoare alba cu pete roscate, originar din Elvetia, dresat pentru gasirea persoanelor ratacite în munti; saint-bernard. – Din germ. Bernhardiner.
bertă, BÉRTĂ, berte, s.f. (Reg.) Broboada de lâna crosetata, cu ciucuri. – Din fr. berthe "pelerina".
berton, BERTÓN, bertoane, s.n. Barca cu vâsle, din pânza cauciucata folosita la bordul submarinelor si al navelor mici. – Din fr. berthon.
besactea, BESACTEÁ, besactele, s.f. (Înv.) Cutioara (de lemn) frumos ornamentata, în care se pastrau bijuterii, obiecte de cusut, tutun etc. [Var.: (reg.) besacté, besecteá s.f.] – Din ngr. bestahtas.
beschie, BÉSCHIE, beschii, s.f. Ferastrau format dintr-o pânza lata, prevazut cu doua mânere pentru a putea fi actionat de doua persoane. [Var.: béschie s.f.] – Cf. bg. b i č k i j a.
bessi, BESSI s.m. pl. 1. Nume dat de romani tribului trac asezat în antichitate între muntii Rodopi si cursul superior al râului Marita. 2. Numele pecenegilor în izvoarele scrise latine. – Cuv. lat.
beşchie, BÉSCHIE s.f. v. beschie.
beteag, BETEÁG, -Ă, betegi, -ge, adj., s.m. si f. (Pop.) 1. (Om) infirm, schilod. 2. (Om) bolnav. – Din magh. beteg.
beteji, BETEJÍ, betejesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. (Pop.) A provoca cuiva o infirmitate sau a ramâne infirm. ♦ Refl. Spec. A face o hernie. 2. Refl. (Reg.) A se îmbolnavi. [Var.: betegí vb. IV] – Din beteag.
beteşug, BETESÚG, betesuguri, s.n. 1. (Pop.) Infirmitate, invaliditate. ♦ Fig. Defect moral; cusur. ♦ Fig. Defectiune. 2. (Reg.) Boala. – Din magh. betegség.
beton, BETÓN s.n. 1. Amestec de pietris, nisip, ciment (sau asfalt, var hidraulic etc.) si apa, care se transforma prin uscare într-o masa foarte rezistenta si se foloseste în constructii. ♢ Beton armat = amestecul descris mai sus, turnat peste o armatura de vergele metalice. (În sintagma) Beton vibrat = beton de ciment a carui compactitate este sporita dupa turnarea în cofraje prin imprimarea unor oscilatii rapide cu ajutorul unor aparate speciale. 2. (Sport) Sistem de aparare folosit în unele jocuri sportive (mai ales în fotbal), constând în utilizarea supranumerica a jucatorilor în linia defensiva. – Din fr. béton.
betonist, BETONÍST, -Ă, betonisti, -ste, s.m. si f. Muncitor, tehnician sau inginer specializat în lucrari de beton; betonier. – Beton + suf. -ist.
beţie, BEŢÍE, betii, s.f. 1. Stare în care se afla omul alcoolizat; stare de ebrietate. ♦ Consumare regulata de alcool în mari cantitati; alcoolism, etilism. 2. Petrecere la care se bea foarte mult alcool; chef. 3. (În sintagmele) Betie rece (sau cu stupefiante) = stare de ameteala, de hiperexcitatie sau de halucinatie provocata de introducerea stupefiantelor în organism. Betie alba = toxicomanie. Betia adâncurilor = stare de euforie provocata de cresterea azotului în sânge la persoane care coboara la mari adâncimi în mari sau oceane. 4. Fig. Stare sufleteasca de tulburare, de uitare de sine. ♦ Betie de cuvinte = însirare bombastica de cuvinte, stil umflat. – Beat + suf. -ie.
bezea, BEZEÁ, bezele, s.f. 1. (Fam.) Sarutare simbolica trimisa cuiva cu vârful degetelor. 2. Prajitura facuta din albus de ou batut cu zahar. – Din fr. baiser.
bezmen, BEZMÉN s.n. (Înv. si reg.) Închiriere pe termen lung sau fara termen a unui teren, cu obligatia de a plati o suma de bani sau în natura. – Din ucr. bezmyn.
biatlon, BIATLÓN, biatloane, s.n. Proba sportiva care consta din doua încercari atletice combinate: parcurgere a 20 km pe schiuri si tragere la tinta a 20 de focuri în diverse puncte situate de-a lungul traseului. [Pr.: bi-a-] – Din rus. biatlon.
mnemonic, MNEMÓNIC, -Ă I. adj. mnemotehnic. II. s. f. 1. mnemotehnica. 2. (inform.)
bibazic, BIBÁZIC, bibazici, adj. (În sintagma) Acid bibazic = acid care contine într-o molecula doi atomi de hidrogen, care pot fi înlocuiti printr-un metal; acid biacid. – Din fr. bibasique.
bibic, BIBÍC1, bibici, s.m. (Ornit.) Nagât. – Din magh. bibic.
biblic, BÍBLIC, -Ă, biblici, -ce, Care apartine Bibliei, privitor la Biblie; din timpul Bibliei, asemanator cu Biblia. ♦ Stravechi. – Din fr. biblique.
biblie, BÍBLIE, biblii, s.f. Carte sacra a mozaismului si a crestinismului, alcatuita din Vechiul Testament si din Noul Testament, acesta din urma fiind recunoscut numai de crestini. ♦ Fig. Carte voluminoasa. ♦ Fig. Carte fundamentala a unei literaturi, a unei stiinte. – Din lat. biblia.
bibliofag, BIBLIOFÁG, -Ă, bibliofagi, -ge, adj., s.m. si f. (Insecta) care se hraneste cu celuloza din hârtie. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliophague.
bibliofil, BIBLIOFÍL, -Ă, bibliofili, -e, s.m. si f. Iubitor si colectionar de carti rare si pretioase. ♢ (Adjectival) Editie bibliofila = carte rara, frumoasa, pretioasa, editata în conditii grafice deosebite; editie de lux. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliophile.
bibliofilie, BIBLIOFILÍE s.f. Pasiunea de a cunoaste, de a evalua si de a colectiona carti rare si pretioase. 2. Ramura a bibliofiliei care se ocupa cu studiul cartilor rare si al valorii lor artistice. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliophilie.
bibliofob, BIBLIOFÓB, bibliofobi, s.m. Dusman al cartilor. [Pr.: -bli-o-] – Din germ. Bibliophobe, engl. bibliophob.
bibliofobie, BIBLIOFOBÍE s.f. Ura fata de carti. [Pr.: -bli-o-] – Din germ. Bibliophobie, engl. bibliophobia.
bibliograf, BIBLIOGRÁF, bibliografi, s.m. Specialist în domeniul bibliografiei (3). [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliographe.
bibliografic, BIBLIOGRÁFIC, -Ă, bibliografici, -ce, adj. Care apartine bibliografiei, privitor la bibliografie. [Pr.: -bli-o] – Din fr. bibliographique.
bibliografie, BIBLIOGRAFÍE, bibliografii, s.f. 1. Descriere de specialitate a lucrarilor unui autor sau a lucrarilor referitoare la o anumita problema. 2. Carte care cuprinde o bibliografie (1). 3. Ramura a bibliologiei care se ocupa cu descrierea, aprecierea, sistematizarea si raspândirea publicatiilor. 4. Material informativ asupra unei probleme. [Pr.: -bli-o] – Din fr. bibliographie.
bibliotecar, BIBLIOTECÁR, -Ă, bibliotecari, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu administrarea si cu functionarea unei biblioteci. – Din fr. bibliothécaire.
bibliotecă, BIBLIOTÉCĂ, biblioteci, s.f. 1. Dulap sau mobila speciala cu rafturi de tinut carti. 2. Încapere, sala în care se pastreaza si se citesc cartile. 3. Colectie de carti, periodice, foi volante, imprimate etc. ♦ Institutie care colectioneaza carti, periodice etc. spre a le pune în mod organizat la dispozitia cititorilor. 4. Nume dat unei serii de carti care prezinta caractere comune si sunt publicate de aceeasi editura. – Din fr. bibliothèque, lat. bibliotheca.
biblioteconomic, BIBLIOTECONÓMIC, -Ă, biblioteconomici, -ce, adj. Care apartine biblioteconomiei, privitor la biblioteconomie. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliothéconomique.
biblioteconomie, BIBLIOTECONOMÍE s.f. Ramura a bibliologiei care se ocupa cu formarea, administrarea si organizarea bibliotecilor. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliothéconomie.
bibliotehnică, BIBLIOTÉHNICĂ s.f. Tehnica producerii materiale a unei carti. [Pr.: -bli-o-] – Dupa fr. bibliotechnie.
bicarbonat, BICARBONÁT, bicarbonati, s.m. Sare a acidului carbonic, în care un atom de hidrogen a fost înlocuit printr-un metal. ♢ Bicarbonat (de sodiu) = sare în forma de pulbere alba, folosita în farmacie si în bucatarie. – Din fr. bicarbonate.
bicaş, BICÁS s.n (Reg.) Cremene; cuart. – Magh. béka-só.
mnemastenie, MNEMASTENÍE s. f. slabire a memoriei. (< fr. mnemasthénie)
bicefal, BICEFÁL, -Ă, bicefali, -e, adj. (Despre un animal) Cu doua capete. – Din fr. bicéphale.
biceps, BÍCEPS, bicepsi, s.m. Muschi cu extremitatea superioara despartita în doua ligamente; (în special) muschiul dintre umar si cot, care face sa se îndoaie antebratul. – Din fr., lat. biceps.
bichiri, BICHIRÍ, bichiresc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A face, a drege un lucru pe îndelete, migalind. – Et. nec.
bicicletă, BICICLÉTĂ, biciclete, s.f. Vehicul cu doua roti pus în miscare prin doua pedale actionate cu picioarele si folosit, de obicei, pentru transportul unei singure persoane. ♢ Bicicleta-tandem = bicicleta pentru doua persoane, fiecare actionând câte o pereche de pedale. – Din fr. bicyclette.
biclorură, BICLORÚRĂ, bicloruri, s.f. Sare a acidului clorhidric.
bicromat, BICROMÁT, bicromati, s.m. Sare obtinuta prin tratarea cu acid a cromatului unui metal. ♢ Bicromat de potasiu = sare cristalizata, portocalie, întrebuintata ca oxidant si colorant. – Din fr. bichromate.
bidiganie, BIDIGÁNIE, bidiganii, s.f. Dihanie. – V. bâzdâganie.
bidon, BIDÓN, bidoane, s.n. Vas (de tabla) pentru pastrarea sau transportul lichidelor. ♦ Plosca de tabla simpla sau emailata (îmbracata în postav sau piele), de tinut apa sau alta bautura. – Din fr. bidon.
bifazat, BIFAZÁT, -Ă, bifazati, -te, adj. (Elt.) Difazat; bifazic. – Din fr. biphasé.
bifilar, BIFILÁR, -Ă, bifilari, -e, adj. 1. (Despre circuite) Format din doua fire. 2. (Tehn.; despre cabluri electrice) Format din doi conductori separati. – Din fr. bifilaire, engl. biphilar.
biflor, BIFLÓR, -Ă, biflori, -e, adj. (Bot.; despre plante) Cu doua flori. – Din fr. biphlor.
bifocal, BIFOCÁL, -Ă, bifocali, -e, adj. (Despre lentile) Cu doua distante focale diferite; (despre ochelari) cu lentile bifocale. – Din fr. bifocal.
bifoliat, BIFOLIÁT, -Ă, bifoliati, -te, adj. 1. Care are doua frunze, cu doua foi. 2. (Chim.) Dispus în doua lame subtiri. [Pr.: -li-at] – Bi- +foliat.
bigbang, BIG BANG s.n. (Astron.) Marea explozie (ipotetica) ce a initiat expansiunea universului observabil. [Pr.: beng] – Din engl. big bang [theory].
bigibigi, BÍGI-BÍGI s.n. invar. Pasta gelatinoasa comestibila (rosie), dulce, amestecata cu miez de nuca, asemanatoare cu rahatul. – Cf. tc. c i c i  b i c i.
bigot, BIGÓT, -Ă, bigoti, -te, adj., s.m. si f. (Persoana) care urmeaza cu mare severitate toate preceptele rituale ale unei religii; (om) habotnic; bisericos. – Din fr. bigot.
bigotism, BIGOTÍSM s.n. Atitudine, comportare de bigot; bigoterie, habotnicie. – Din fr. bigotisme.
bihindisi, BIHINDISÍ vb. IV. v. bindisi.
bihorean, BIHOREÁN, -Ă, bihoreni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoana nascuta si crescuta în judetul Bihor. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din judetul Bihor. – Bihor (n.pr.) + suf. -ean.
bihoreancă, BIHOREÁNCĂ, bihorence, s.f. Femeie nascuta si crescuta în judetul Bihor. ♦ Locuitoare din judetul Bihor. – Bihorean + suf. -ca.
bihuncă, BIHÚNCĂ, bihunci, s.f. (Reg.) Trasura usoara pe patru roti, trasa de obicei de un singur cal. – Din ucr. bihunky.
bilabiat, BILABIÁT, -Ă, bilabiati, -te, adj. (Despre corola sau caliciul unei flori, p. ext. despre flori) care seamana cu buzele unei guri deschise. [Pr.: -bi-at] – Din fr. bilabié.
bilateralism, BILATERALÍSM s.n. Metoda de politica comerciala internationala, care consta în acordul dintre doua tari în privinta bunurilor si serviciilor pe care le schimba între ele. – Bilateral + suf. -ism.
bilă, BÍLĂ3, bile, s.f. Trunchi (subtire), mai ales de brad, întrebuintat în constructii, la schele. – Din bg. bilo.
bilet, BILÉT, bilete, s.n. 1. Scrisoare de câteva rânduri. 2. Bucata mica de hârtie sau de carton imprimat care da dreptul la intrarea (si ocuparea unui loc) într-o sala de spectacol, într-o arena sportiva etc. • Bilet de banca = hârtie de valoare emisa de o banca, prin care acesta se obliga sa plateasca detinatorului, la prezentare, suma înscrisa pe hârtie. Bilet de ordin = hârtie prin care o persoana se obliga sa plateasca altei persoane o anumita suma de bani la cererea acesteia din urma; cambie. – Din fr. billet. Cf. it. b i g l i e t t o.
biletă, BILÉTĂ, bilete, s.f. (Tehn.) Ţagla. – Din fr. billette.
bilirubină, BILIRUBÍNĂ s.f. Pigment biliar, derivat al hemoglobinei, prezent în sânge, în bila1 si în calculii biliari. – Din fr. bilirubine.
bimetal, BIMETÁL, bimetale, s.n. 1. Produs tehnic realizat prin unirea a doua metale. 2. Organ sensibil alcatuit din doua rigle de metale diferite sudate, care, prin deformari datorate dilatatiei termice, pot actiona un mecanism. – Din fr. bimétal.
bimilenar, BIMILENÁR, -Ă, bimilenari, -e, adj. Care dureaza sau are o vechime de (circa) doua mii de ani. – Din fr. bimillénaire.
bimolecular, BIMOLECULÁR, -Ă, bimoleculari, -e, adj. (Fiz., Chim.) Cu doua molecule. – Din fr. bimoléculaire.
binar, BINÁR, -Ă, binari, -e, adj. 1. Compus din doua unitati, din doua elemente; care se divide în câte doua elemente. 2. (Despre plante) Cu organele dispuse perechi. 3. (Mat.) A carui baza este numarul doi. ♢ Relatie binara = relatie care are loc între doi termeni. – Din fr. binaire, lat. binarius.
bindisi, BINDISÍ, bindisesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A-i pasa, a se sinchisi de ceva. [Var.: (înv.) bihindisí vb. IV] – Din ngr. beghendízo.
bine, BÍNE adv., s.n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ♢ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învatatura, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (sa...) = a(-i) veni cuiva la îndemâna; a fi avantajat de o situatie prielnica. ♢ (În formule de salut) Bine ai (sau ati) venit (sanatos, sanatosi)! ♢ (Referitor la sanatate) A se simti bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, bautura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ti-e bine? = a) (ce), nu esti sanatos? ai o slabiciune fizica?; b) (ce), esti nebun? nu esti în toate mintile? 2. În concordanta cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Sa te porti bine cu oricine. ♦ Expr. (Fam. si ir.) Bine ti-a facut! = asa trebuia, asa se cuvenea sa-si faca (pentru purtarea ta urâta, condamnabila)! ♦ În concordanta cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cânta si danseaza bine. Cu rochia asta iti sade bine. ♢ Barbat sau femeie bine facut(a) = barbat sau femeie chipes(a). ♦ În concordanta cu adevarul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine ca asa stau lucrurile. Sa stiu bine ca mor, si nu ma las pâna nu-mi aflu dreptatea! ♢ De-a binelea = de-adevarat, cu adevarat. ♦ (Având valoarea unei afirmatii) Bine, am sa procedez cum vrei tu! ♢ Expr. (Ca) bine zici = (ca) zici asa cum trebuie. Ei bine... = dupa cum spuneam... ♦ Cu grija, cu atentie. Uita-te bine si învata. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani si mai bine. ♦ Mult si prielnic. A plouat bine. A mâncat si a baut bine. II. S.n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ♢ Om de bine = om care actioneaza în folosul, în sprijinul, care ajuta pe cei din jurul sau. ♢ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Sa-ti (sau sa va) fie de bine! = a) sa-ti (sau sa va) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (gresit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lauda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ♢ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândete, cu întelegere, cu bunavointa fata de cineva suparat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca stiinta. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, placut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc dupa gr. Agathos, germ. das Gut).
binecuvânta, BINECUVÂNTÁ, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revarsa gratia divina; a blagoslovi. ♦ (Despre preoti) A revarsa harul divinitatii asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ♦ P.anal. A dori prosperitate si fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lauda, a slavi pe Dumnezeu. ♦ P. anal. A lauda, a preamari pe cineva în semn de recunostinta. [Prez. ind. si: (rar) binecuvấnt] – Bine + cuvânta (dupa sl. blagosloviti).
biniş, BINÍS, binisuri, s.n. Haina boiereasca lunga de ceremonie, cu mânecile largi si despicate, strânsa pe bust si larga în poale, captusita cu blana si devenita cu timpul îmbracaminte a vechilor lautari. [Var.: (înv. si reg.) benís s.n.] – Din tc. binis.
binocular, BINOCULÁR, -Ă, binoculari, -e, adj. Prevazut cu doua oculare. ♦ Care poate fi vazut cu amândoi ochii. – Din fr. binoculaire.
biobibliografie, BIOBIBLIOGRAFÍE, biobibliografii, s.f. Biografia unui autor împreuna cu titlurile lucrarilor lui si ale celor privitoare la viata si la activitatea lui. [Pr.: bi-o-bi-bli-o-] – Din fr. biobibliographie.
biocatalizator, BIOCATALIZATÓR, biocatalizatori, s.m. Substanta care provoaca sau grabeste o reactie chimica în organismele vii. [Pr.: bi-o-] – Bio- + catalizator (dupa fr. biocatalyseur).
biocenoză, BIOCENÓZĂ, biocenoze, s.f. (Biol.) Asociatie biologica de plante care se afla într-un echilibru dinamic dependent de mediu. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biocénose.
biochimic, BIOCHÍMIC, -Ă, biochimici, -ce, adj. Care apartine biochimiei, care priveste biochimia. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biochimique.
biochimie, BIOCHIMÍE s.f. Stiinta care studiaza compozitia si procesele chimice ale materiei vii; chimie biologica. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biochimie.
biochimist, BIOCHIMÍST, -Ă, biochimisti, -te, s.m. si f. Specialist în biochimie. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biochimiste.
biocrom, BIOCRÓM s.n. Pigment de natura vegetala sau animala. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biochrome.
biodegradabil, BIODEGRADÁBIL, -Ă, biodegradabili, -e, adj. (Despre animale, produse chimice etc.). Care poate fi degradat de factori biologici. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biodégradable, engl. biodegradable.
bioelement, BIOELEMÉNT, bioelemente, s.n. Element chimic din compozitia celulelor vii. [Pr.: bi-o-e-] – Din fr. bioélément.
biofizic, BIOFÍZIC, -Ă, biofizici, -ce, adj. De biofizica. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biophysique.
biofizică, BIOFÍZICĂ s.f. Stiinta care se ocupa cu aplicarile fizicii în biologie. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biophysique, rus. biofizika.
biofizician, BIOFIZICIÁN, -Ă, biofizicieni, -e, s.m. si f. Specialist în biofizica. [Pr.: bi-o-fi-zi-ci-an] – Din fr. biophysicien.
biofoton, BIOFOTÓN, biofotoni, s.m. Radiatie luminoasa emisa de unele substante aflate în organismele vii. [Pr.: bi-o-] – Din engl. biophoton.
biogen, BIOGÉN, -Ă, biogeni, -e, adj. 1. (Despre roci) Care rezulta din tesuturi vii. 2. (Despre elemente chimice) Care a contribuit la aparitia vietii pe Pamânt. ♦ (Substantivat, n.) Îngrasamânt agricol obtinut din culturi de bacterii bogate în azot. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biogène.
biogeochimic, BIOGEOCHÍMIC, -Ă, biogeochimici, -ce, adj. De biogeochimie. [Pr.: bi-o-ge-o-] – Din fr. Biogéochimie.
biogeochimie, BIOGEOCHIMÍE s.f. Ramura a geochimiei care studiaza compozitia chimica a biosferei. [Pr.: bi-o-ge-o-] – Din fr. biogéochimie.
biogeograf, BIOGEOGRÁF, -Ă, biogeografi, -e, s.m. si f. Specialist în biogeografie. [Pr.: bi-o-ge-o-] – Din fr. Biogéographe.
biogeografic, BIOGEOGRÁFIC, -Ă, biogeografici, -ce, adj. De biogeografie. [Pr.: bi-o-ge-o-] – Din fr. biogéographique.
biogeografie, BIOGEOGRAFÍE s.f. Stiinta care studiaza repartitia organismelor animale si vegetale pe suprafata pamântului. [Pr.: bi-o-ge-o-] – Din fr. biogéographie.
biograf, BIOGRÁF, -Ă, biografi, -e, s.m. si f. Autor al unei (sau al unor) biografii. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biographe.
biografic, BIOGRÁFIC, -Ă, biografici, -ce, adj. Privitor la biografie, care apartine biografiei. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biographique.
biografie, BIOGRAFÍE, biografii, s.f. Expunere (scrisa si comentata) a vietii unei persoane. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. biographie.
bioinginerie, BIOINGINERÍE s.f. 1. Domeniu interdisciplinar fundamentat pe transferul de principii teoretice si metodologice între biologie si stiinte tehnice. 2. Inginerie genetica. [Pr.: bi-o-in-] – Bio- + inginerie (dupa engl. bioengineering).
biologic, BIOLÓGIC, -Ă, biologici, -ce, adj. 1. Care apartine biologiei, privitor la biologie. ♢ Chimie biologica = biochimie. 2. Care se prepara dintr-o materie vie. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biologique.
biologism, BIOLOGÍSM s.n. Doctrina care considera fenomenele fizice, psihice si sociale drept manifestari biologice. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biologisme.
biomatematic, BIOMATEMÁTIC, -Ă, biomatematici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. Domeniu interdisciplinar fundamentat pe transferul de principii teoretice si metodologice între biologie si matematica. 2. Adj. De biomatematica (1). [Pr.: bi-o-] – Din fr. biomathématique, engl. biomathematics.
biomatematician, BIOMATEMATICIÁN, -Ă, biomatematicieni, -e, s.m. si f. Specialist în biomatematica. [Pr.: bi-o-ma-te-ma-ti-ci-an] – Din fr. biomathématicien.
bionic, BIÓNIC, -Ă, bionici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. (În sintagma) Bionica informationala= ramura a bionicii care studiaza mecanismele de receptie, stocare, prelucrare si transmitere a informatiei la sistemele biologice în vederea transpunerii lor în tehnica informationala. 2. Adj. De bionica (1).
bionică, BIÓNICĂ s.f. Denumire data preocuparilor privitoare la dispozitivele si mecanismele din sistemele vii, în scopul gasirii unor modele pentru stiintele tehnice. [Pr.: bi-o-] – Din fr. bionique.
biopsie, BIOPSÍE, biopsii, s.f. Scoatere prin procedee chirurgicale a unui fragment dintr-un tesut viu pentru a fi studiat la microscop. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biopsie.
bioritm, BIORÍTM, bioritmuri, s.n. (Biol.) Ritm (2) al activitatii organismului datorat particularitatilor biologice individuale. [Pr.: bi-o-] – Din engl. biorhythm.
biosferă, BIOSFÉRĂ s.f. Totalitatea fiintelor care traiesc pe pamânt, în apa si în partea inferioara a atmosferei. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biosphère.
biosinteză, BIOSINTÉZĂ, biosinteze, s.f. (Biol.) Sinteza a unui compus chimic care se produce în organism sau în contact cu celulele vii. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biosynthèse, engl.biosynthesis.
biotehnic, BIOTÉHNIC, -Ă, biotehnici, -ce, s.f., adj. 1. S. f. Bionica. 2. Adj. De biotehnica (1). [Pr.: bi-o-] – Din engl. biotechnics.
bioterapie, BIOTERAPÍE s.f. Utilizarea terapeutica a unor produse provenite de la fiinte vii. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biothérapie.
biotină, BIOTÍNĂ s.f. Vitamina H. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. biotine.
bir, BIR, biruri, s.n. 1. Impozitul principal perceput în statele feudale românesti de la tarani si mestesugari; p. gener. (pop.) impozit. ♢ Expr. A da bir cu fugitii = a disparea, a fugi (în mod las) dintr-un loc. 2. (Înv.) Tribut. – Din magh. bér.
birar, BIRÁR, birari, s.m. (Înv. si arh.) Încasator de biruri; perceptor. – Din bir+ suf. -ar.
birău, BIRẮU, birai, s.m. (Înv. si reg.) Primar rural. – Din magh. bíró.
biriş, BÍRIS, birisi, s.m. (Reg.) Argat. – Magh. béres.
birou, BIRÓU, birouri, s.n. 1. Masa de scris (cu sertare si compartimente pentru hârtii, acte etc.) 2. Local, parte dintr-un local sau încapere în care lucreaza o persoana sau un serviciu. ♢ Expr. (A lucra, a rezolva etc.) din birou = (a lucra, a rezolva etc.) fara a cunoaste realitatile, birocratic. 3. Organul executiv si conducatorul activitatii curente a unei organizatii de partid comunist sau muncitoresc sau a unei organizatii de mase. ♢ Birou politic = organ al Comitetului Central al unui partid comunist sau muncitoresc, care conduce munca politica si organizatorica a partidului între doua adunari plenare ale Comitetului Central. ♦ Grup de persoane alese de o adunare constituita ca sa-i organizeze lucrarile si sa asigure buna lor desfasurare. – Din fr. bureau, rus. biuro.
birt, BIRT, birturi, s.n. Restaurant (mic si modest). Birt economic. •• (Înv.) Han2. – Din scr. birt.
birui, BIRUÍ, bírui, vb. IV. Tranz. 1. A învinge, a înfrânge, a bate (un dusman, un adversar etc.) ♦ Fig. A(-si) înfrâna, a(-si) stapâni un sentiment, o pasiune etc. ♦ Fig. A fi stapânit, coplesit de un sentiment, de o emotie etc. 2. (Pop., mai ales în constructii negative) A fi în stare, a putea, a ajunge (sa...). – Din magh. birni.
biscuit, BISCUÍT, biscuiti, s.m. 1. Produs alimentar bine deshidratat prin coacerea unui aluat de prajitura în diferite forme (cerculete, patratele, litere etc.). 2. Semifabricat de ceramica neglazurata, ars numai o data si folosit la fabricarea faiantei sau a portelanului. 3. Portelan supus la doua arderi succesive, a carui structura imita marmura. – Din fr. biscuit.
bisector, BISECTÓR, -OÁRE, bisectoare, s.f., adj. 1. S.f. Dreapta care împarte un unghi în doua parti egale. 2. Adj. (În sintagma) Plan bisector = plan care împarte un diedru în doua diedre egale. – Din fr. bissecteur.
bisecular, BISECULÁR, -Ă, biseculari, -e, adj. (Rar.) Cu vechime de doua secole. – Din fr. biséculaire.
bisexual, BISEXUÁL, -Ă, bisexuali, -e, adj. (Despre plante si animale) Care dispune de organe de reproducere ale ambelor sexe; hermafrodit, bisexuat, androgin. [Pr.: -xu-al] – Din fr. bissexuel.
bisexualitate, BISEXUALITÁTE s.f. Existenta simultana la acelasi individ a organelor de reproducere ale ambelor sexe; hermafroditism, androginie. [Pr.: -xu-a-] – Din fr. bissexualité.
bisexuat, BISEXUÁT, -Ă, bisexuati, -te, adj. (Despre plante si animale) Care are organele de reproducere ale ambelor sexe; androgin, bisexual, hermafrodit. [Pr.: -xu-at] – Din fr. bissexué.
bismut, BISMÚT s.n. Metal alb cu reflexe rosietice, ale carui saruri au întrebuintari în medicina. [Acc. si bísmut] – Din fr. bismuth.
bismutină, BISMUTÍNĂ s.f. Sulfura de bismut naturala. – Din fr. bismuthine.
bisturiu, BISTURÍU, bisturie, s.n. Instrument chirurgical în forma de cutitas, care serveste la incizii. – Din fr. bistouri.
bisulfat, BISULFÁT, bisulfati, s.m. Sare a acidului sulfuric în care un atom de hidrogen e înlocuit cu un atom de metal; sulfat acid. – Din fr. bisulfate.
bisulfit, BISULFÍT, bisulfiti, s.m. Sare a acidului sulfuros în care un atom de hidrogen e înlocuit cu un atom de metal; sulfit acid. – Din fr. bisulfite.
bişniţar, BISNIŢÁR, bisnitari, s.m. (Fam.) Persoana care practica afacerismul, realizând profituri personale pe cai necinstite, meschine; gheseftar. – Bisnita + suf. -ar.
bişniţă, BÍSNIŢĂ, bisnite, s.f. (Fam.) Afacere necinstita, marunta; gainarie2; gheseft. – Din engl. business.
bitang, BITÁNG, -Ă, bitangi, -ge, s.m. si f. (Reg.; adesea adjectival) Copil nelegitim; bastard. – Din magh. bitang.
biter, BÍTER subst. Nume dat unui lichior amar, consumat ca aperitiv. [Pr.: bitar] – Din germ. Bitter. Cf. fr. b i t t e r.
bitum, BITÚM s.n. Produs solid, plastic, de culoare neagra, obtinut prin oxidarea la cald a reziduurilor de petrol sau prin distilarea huilei. [Acc. si: bítum] – Din fr. bitume.
bitumen, BITÚMEN s.n. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea în conditii naturale a cerii si a rasinii de origine vegetala. – Din germ. Bitumen, lat. bitumen.
biuretă, BIURÉTĂ, biurete, s.f. Tub de sticla gradat, de diverse forme, folosit la analizele chimice. – Din fr. burette.
bivalent, BIVALÉNT, -Ă, bivalenti, -te, adj. (Despre un element sau un radical chimic) Care are valenta doi. – Din fr. bivalent.
bivol, BÍVOL, bivoli, s.m. Vita cornuta, rumegatoare, asemanatoare cu boul, cu par negru sau alb, aspru si rar, cu coarnele inelate întoarse spre spate (Bos bubalus). •• Epitet dat unui om gras, matahalos, nesimtit. – Din sl. byvolŭ.
bivuaca, BIVUACÁ, bivuachez, vb. I. Intranz. (Despre unitati militare) A stationa în afara localitatilor, în corturi sau sub cerul liber. [Pr.: -vu-a-] – Din fr. bivouaquer.
bizam, BIZÁM, bizami, s.m. Mamifer rozator lung de circa 30 cm, care traieste în preajma apelor si a carui blana, castanie-roscata, este utilizata în blanarie (Ondatra zibethica) ♦ Blana acestui animal. – Din germ. Bisam.
bizota, BIZOTÁ, bizotez, vb. I. Tranz. A slefui oblic muchiile unei oglinzi, ale unei pietre pretioase etc. – Din fr. biseauter.
bizui, BIZUÍ, bízui, vb. IV. Refl. 1. A se încrede, a se întemeia, a se baza. 2. (Pop.) A cuteza, a se încumeta sa... – Din magh. bizni.
blacheu, BLACHÉU, blacheuri, s.n. Bucata (semiovala) de tabla care se aplica pe vârful si pe tocul încaltamintei pentru a le proteja. [Var.: plachéu s.n.] – Et. nec.
blană, BLÁNĂ, blani, s.f. I. 1. Parul sau lâna care acopera pielea unor animale. ♦ Piele de animal cu par cu tot, prelucrata. 2. Haina îmblanita; haina confectionata din blana (I 1). II. (Pop.) Scândura groasa. [Pl. si: (I) blanuri] – Din bg. blana.
blanc, BLANC1 s.n. 1. Piele tabacita, supla si elastica, folosita în marochinarie. 2. Fâsie de material insensibil adaugata la capetele bobinelor de film sau de banda magnetica pentru a le proteja. – Din germ. Blank.
blanchetă, BLANCHÉTĂ, blanchete, s.f. Formular (pentru telegrame, polite etc.). – Din germ. Blankett.
blanşare, BLANSÁRE s.f. Operatie de sterilizare, prin oparire, a alimentelor, folosita în industria conservelor. – Cf. fr. blanchir.
blanşiruire, BLANSIRUÍRE s.f. Operatie de curatire a dosului pieilor tabacite. – Cf. fr. blanchir, germ. Blanschieren.
blasfemator, BLASFEMATÓR, -OÁRE, blasfematori, -oare, adj., s.m. si f. (Livr.) (Persoana) care defaimeaza (cele sfinte). – Din fr. blasphématoire.
blasfemie, BLASFEMÍE s.f. (Livr.) Defaimare a religiei, a dogmelor si a obiectelor de cult; defaimare a lucrurilor sfinte; hula1. – Din lat. blasphemia.
blazer, BLÁZER, blazere, s.n. Jacheta barbateasca din stofa, catifea etc. (cu buzunare aplicate). [Pr.: bléizar] – Din engl., fr. blazer.
blănos, BLĂNÓS, -OÁSĂ, blanosi, -oase, adj. (Rar; despre animale sau haine) Cu blana bogata. – Blana + suf. -os.
bleah, BLEAH s.n. v. bleau2.
bleau, BLEAU2, bleauri, s.n. (Reg.) Tabla de fier care îmbraca osia carului. [Var.: bleah, bleav s.n.] – Din ucr. bljacha, germ. Blech.
blefarită, BLEFARÍTĂ, blefarite, s.f. Inflamatie a pleoapelor. – Din fr. blépharite.
bleg, BLEG, BLEÁGĂ, blegi, -ge, adj. 1. (Despre animale) Cu urechi care atârna în jos; clapaug; (despre urechile animalelor) care atârna în jos; (despre oameni) cu urechile îndepartate de cap; (despre urechile oamenilor) îndepartate de cap (si atârnând în jos). 2. Lipsit de energie, de vointa (si prost). – Cf. scr. b l e k a.
blegi, BLEGÍ, blegesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre urechi) A se face bleg (1). 2. (Despre oameni) A deveni bleg (2); a se bleojdi2. – Din bleg.
blehăi, BLEHĂÍ, bléhai, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A latra. 2. Intranz. Fig. A vorbi într-una si fara rost. – Onomatopee.
blenoragic, BLENORÁGIC, -Ă, blenoragici, -ce, adj. Care tine de blenoragie, privitor la blenoragie. – Din fr. blenorrhagique.
bleojdi, BLEOJDÍ1, bleojdesc, vb. IV. Tranz. si refl. (Reg. si fam.) A(-si) holba (ochii), a (se) zgâi. – Et. nec.
bleojdit, BLEOJDÍT1, -Ă, bleojditi, -te, adj. (Reg. si fam.; despre ochi) Holbat, zgâit. – V. bleojdi1.
bleojdit, BLEOJDÍT2, -Ă, bleojditi, -te, adj. (Pop. si fam.; despre urechi) Lasat în jos; pleostit. – V. bleojdi2.
blestema, BLESTEMÁ, bléstem, vb. I. Tranz. A invoca urgia divinitatii împotriva cuiva. ♦ Intranz. A înjura, a ocarî, a huli.[Prez. ind. acc. si: blestém] – Lat. pop. blastimare (= blasphemare).
bleu, BLEU adj. invar., s.n. Albastru-deschis; azuriu. [Pr.: blö] – Din fr. bleu.
bleumarin, BLEUMARÍN adj. invar., s.n. Albastru-închis. [Pr.: blö-] – Din fr. bleu marine.
blid, BLID, blide, s.n. (Pop.) 1. Vas de lut, de lemn sau de tinichea în care se pun bucatele; strachina. ♢ Expr. A mânca dintr-un blid cu cineva = a fi în mare intimitate cu cineva. Pe (sau pentru) un blid de linte = pentru o rasplata neînsemnata (primita ca pretul unei josnicii). 2. (La pl.) Vase de bucatarie. – Din sl. bliudu.
blindat, BLINDÁT, -Ă, blindati, -te, adj. Prevazut cu un blindaj. ♦ (Substantivat, n.) Vehicul de lupta prevazut cu un blindaj (1). ♦ (Despre unitati militare) Care dispune de mijloace de lupta prevazute cu blindaje (1). – V. blinda.
bliţ, BLIŢ s.n. Sursa de lumina proprie, intensa si de scurta durata, cu care este prevazut un aparat fotografic si care se aprinde simultan cu deschiderea obturatorului. ♢ Blit secundar = blit comandat pe cale optica de lumina blitului principal, asigurându-se o sincronizare perfecta. [Scris si: blitz] – Cuv. germ.
bloc, BLOC, blocuri, s.n. 1. Bucata mare dintr-o materie solida si grea, masa solida dintr-o singura bucata. 2. Gramada de lucruri considerate ca alcatuind o masa unica. ♢ Bloc de desen = grup de foi de hârtie de desenat, lipite între ele la una din margini si pastrate între doua cartoane protectoare. ♦ Loc. adv. În bloc = împreuna, laolalta. 3. Cladire mare cu multe etaje; blochaus. 4. Alianta, întelegere (între state, partide grupari etc.) pentru realizarea unor scopuri comune. 5. (În sintagma) Bloc motor = organ de motor în care se afla cilindrii si pistoanele. 6. (Med.; în sintagmele) Bloc cardiac = tulburare a ritmului inimii, datorita blocarii influxului nervos care strabate muschiul cardiac. Bloc operator = parte componenta a serviciilor chirurgicale, cuprinzând salile de operatie si dependintele acestora. – Din fr. bloc, (3) germ. Block[haus]
bloca, BLOCÁ, blochez, vb. I. Tranz. 1. A izola un oras, un port sau un stat prin blocada. 2. A închide o artera de circulatie; a împiedica circulatia vehiculelor sau a persoanelor. 3. Tranz. si refl. A nu mai functiona sau a face sa nu mai functioneze (fixându-se sau imobilizându-se) într-o pozitie data. 4. A interzice în mod legal folosirea unor produse, a unor fonduri etc. 5. (Sport) A efectua un blocaj (2). – Din fr. bloquer.
blocaj, BLOCÁJ, blocaje, s.n. 1. (Rar) Blocare, blocada. 2. Tactica de oprire a unei actiuni adverse sau de aparare strânsa în unele întreceri sportive. 3. (Tehn.) Fundatie din piatra, bolovani de râu etc., la unele sosele si la cai ferate. ♦ Dig rudimentar format prin îngramadirea de pietre, bolovani, caramizi etc. – Din fr. blocage.
blochaus, BLÓCHAUS, blochausuri, s.n. (Rar) Bloc (3). – Din germ. Blockhaus.
blond, BLOND, -Ă, blonzi, -de, adj. (Despre par) De culoare deschisa, galbui, galben, balai, codalb. ♦ (Despre oameni) Care are par de culoare deschisa; balai, blondin. ♦ (Substantivat) Persoana cu par si cu ten de culoare deschisa; balan. ♢ Bere blonda = bere de culoare deschisa, galbuie. – Din fr. blond.
bluzat, BLUZÁT, -Ă, bluzati, -te, adj. (Despre corsajul unei rochii) Facut mai lung si mai larg si lasat sa atârne putin peste cingatoare. – Bluza + suf. -at.
boa, BÓA s.m. invar. 1. Sarpe tropical, carnivor si neveninos, lung de câtiva metri, care-si ucide prada înainte de a o înghiti încolacindu-se în jurul ei si sufocând-o (Boa constrictor). 2. Fâsie lunga de blana sau de pene, purtata altadata de femei în jurul gâtului. – Din fr., lat. boa.
boaită, BOÁITĂ, boaite, s.f. (Pop.) Vita (slaba). ♦ Termen de batjocura pentru oameni. – Cf. magh. b o j t i "vite cornute".
boală, BOÁLĂ, boli, s.f. 1. (La om si la animale) Modificare organica sau functionala a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afecteaza organismul; maladie, afectiune, betesug. ♢ Boala somnului = boala infectioasa grava transmisibila prin întepatura mustei tete. Boala papagalilor = psitacoza. ♢ (Pop.) Boala copiilor = epilepsie. Boala lunga (sau mare) = febra tifoida. Boala seaca = tuberculoza pulmonara. Boala de zahar = diabet. ♢ Expr. A baga pe cineva în (toate) boale(le) = a supara, a irita, a enerva pe cineva, a face pe cineva sa sufere din punct de vedere moral, a-l face sa se simta prost. ♦ (La plante, la vin etc.) Modificare organica, patologica sau biochimica. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, lenese, naravase. 3, (Fam.) Capriciu, pasiune pentru ceva (sau cineva). ♢ Expr. A avea boala pe cineva = a avea ciuda, necaz, pica, invidie pe cineva. [Pl. si: boale] – Din sl. bolĩ.
mizantrop, MIZANTRÓP, -Ă s. m. f. suferind de mizantropie; ursuz. (< fr. misanthrope)
mizantropie, MIZANTROPÍE s. f. neîncredere, dispret, ura fata de oameni; tendinta patologica de a evita societatea. (< fr. misanthropie)
boarfă, BOÁRFĂ, boarfe, s.f. (Fam.) Îmbracaminte veche, uzata, zdrentuita. ♦ P. ext. (Mai ales la pl.) Obiecte de uz personal, cu deosebire lenjeria, îmbracamintea si încaltamintea. ♦ Epitet dat unei femei usoare. – Et. nec.
boarţă, BOÁRŢĂ, boarte, s.f. Peste de apa dulce, lung de câtiva centimetri, care îsi depune icrele între valvele unor moluste (Rhodeus sericeus). – Et. nec.
bob, BOB1, (1) boabe, s.n. (2, rar 1) bobi, s.m. 1. S.n. Samânta de cereale sau de legume care fac fructe pastai; graunte, boaba (2). ♢ Loc. adv. Bob cu bob = cu grija si rabdare; amanuntit. Din bob în bob = amanuntit. Bob numarat = întocmai, exact. ♢ Expr. A da (sau a ghici) în bobi = a cauta tainele viitorului dupa cum se asaza bobii aruncati de ghicitor. ♦ Orice particica de materie friabila care seamana cu un graunte. Bob de nisip. 2. S.m. Planta leguminoasa cu flori albe sau trandafirii, cu pastai mari si cu seminte ovale, turtite (Vicia faba); mazariche (I). ♦ P. restr. Samânta acestei plante. – Din sl. bobŭ.
bob, BOB2, boburi, s.n. Sanie cu un rând suplimentar de talpici în fata, care, dirijate (cu ajutorul unui volan sau în alt mod), servesc la cotit. ♦ Sportul practicat cu acest fel de sanie; bobslei. – Din engl., fr. bob[sleigh].
bobârnac, BOBÂRNÁC, bobârnace, s.n. Lovitura data peste nas, peste ureche etc. prin destinderea degetului aratator sau mijlociu dupa ce a fost încordat pe degetul mare. ♦ Fig. Aluzie rautacioasa, întepatura la adresa cuiva. – Et. nec.
boboc, BOBÓC, boboci, s.m. 1. Caliciul nedeschis al unei flori; floare care începe sa se deschida. 2. Pui de gâsca sau de rata. ♢ Expr. A paste (sau a pazi) bobocii = a-si pierde vremea degeaba. A da (mâncare) la boboci = a vomita. ♦ Fig. Începator într-un domeniu; om lipsit de experienta; ageamiu; p. restr. recrut; student în primul an. – Din ngr. bubúki.
boboşit, BOBOSÍT, bobositi, adj.m. (Reg.; despre ochi) Holbat, bulbucat. – Din bob1.
mixtură, MIXTÚRĂ s. f. 1. amestec de elemente eterogene. 2. amestec din mai multe substante, materiale lichide sau granulare. ♢ medicament dintr-un amestec de mai multe substante. ♢ (pl.) produse miniere naturale, din mai multe minerale concrescute, care trebuie sfarâmate pentru separarea substantelor utile. 3. (muz.) registratie la orga care consta din adaugarea la sunetul fundamental a câtorva armonice superioare. (< fr. mixture, lat. mixtura)
bobotează, BOBOTEÁZĂ s.f. Sarbatoare crestina la 6 ianuarie, când se considera ca a avut loc botezul lui Iisus Hristos; Iordan. ♢ Gerul Bobotezei = ger mare (ca la început de ianuarie). – Probabil din apa + boteaza (< boteza).
bobslei, BÓBSLEI s.n. Sport practicat cu bobul2; bob2. – Din engl., fr. bobsleigh.
bocanc, BOCÁNC, bocanci, s.m. Gheata rezistenta, pentru militari, sportivi etc. facuta din piele si talpa groasa. – Din magh. bakancs.
bocaport, BOCAPÓRT, bocaporti, s.m. Deschizatura pe punte, prin care se încarca marfurile în nava. – Din it. boccaporto.
mixtiune, MIXTIÚNE s. f. amestecare a drogurilor într-un lichid pentru a prepara un medicament. (< fr. mixtion, lat. mixtio)
boccea, BOCCEÁ, boccele, s.f. 1. Pachet cu diverse obiecte casnice marunte puse într-o pânza, ale carei capete se leaga crucis; boccealâc. 2. (Înv. si reg.) Sal mare pe care îl purtau femeile pe spate. – Din tc. bohça.
bocceagiu, BOCCEAGÍU, bocceagii, s.m. (Înv.) Negustor ambulant de maruntisuri (pânza, ace, ata); tolbas, coropcar, marchitan. [Var.: boccegíu s.m.] – Din tc. bohçacı.
boccealâc, BOCCEALẤC, boccealâcuri, s.n. (Înv.) Boccea; (în special) pachet cu haine si rufe pe care mireasa le daruia mirelui. – Din tc. bohçalık.
bocnă, BÓCNĂ s.f. (Pop. si fam.; în expr.) A fi (sau a se face, a îngheta) bocna = a îngheta tare. – Et. nec.
bocşă, BÓCSĂ, bocse, s.f. 1. (Reg.) Gramada de lemne pregatite pentru a fi transformate prin ardere înceata în carbuni; p. ext. carbunarie. 2. Gramada de minereuri bogate în sulf, folosite pentru oxidarea minereurilor. – Din magh. boksa.
bodicec, BÓDICEC, bodicecuri, s.n. Atac reglementar cu umarul, cu pieptul sau cu soldul asupra adversarului aflat în miscare, la jocul de hochei. – Din engl. bodycheck.
bodiceca, BODICECÁ, pers. 3 bodicecheaza, vb. I. Tranz. A practica bodicecul, la hochei. – Din bodicec.
boem, BOÉM2, -Ă, boemi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Artist care duce o viata dezordonata, neconforma convenientelor sociale. 2. Adj. Care corespunde firii sau felului de viata caracteristic boemilor2 (1). 3. S.f. Mediu în care traiesc boemii2 (1); viata dusa de boemi2 (plina de privatiuni, dezordonata). – Din fr. bohème.
bogasier, BOGASIÉR, bogasieri, s.m. (Înv.) Negustor de articole de manufactura, în special de pânzeturi fine pentru captuseli de haine. (Pr.: -si-er] – Bogasiu + suf. -er.
boghet, BOGHÉT, -Ă, bogheti, -te, adj. (Reg.) 1. (Despre gaini) Cu un smoc de pene pe cap; motat. 2. Fig. Frumos si mare. Ochi bogheti. – Et. nec.
boghiu, BOGHÍU, boghiuri, s.n. Cuplu de patru roti pe care este articulat sasiul locomotivelor si al vagoanelor de cale ferata si care le permite luarea curbelor. – Dupa fr. bogie, boggie.
boglari, BOGLÁRI, boglari, s.m. Planta erbacee otravitoare, cu flori mici, galbene, care creste în locuri mocirloase (Ranunculus sceleratus). – Din magh. boglár.
mixotrof, MIXOTRÓF, -Ă adj. (despre organisme) cu nutritie mixta, autotrofa si heterotrofa sau saprofita si parazitica. (< fr. mixotrophe)
bogomilism, BOGOMILÍSM s.n. Doctrina si secta dualista aparuta în sec. X în Bulgaria si raspândita apoi în tarile balcanice, în Rusia si în alte parti, care contesta treimea divina ortodoxa, existenta umana a lui Cristos, respingea riturile ortodoxe, inclusiv botezul, nu accepta ierarhia bisericeasca etc. – Bogomil (n. pr.) + suf. -ism.
mixoterie, MIXOTERÍE s. f. figura din artele plastice, combinatie între om si animal. (< fr. mixothérie)
boier, BOIÉR, boieri, s.m. 1. Mare stapân de pamânt (care detinea, uneori, si o functie înalta în stat); persoana din aristocratia feudala; nobil; p. ext. stapân. ♦ (Fam.) Persoana cu atitudini, obiceiuri sau pretentii de aristocrat. 2. (Înv.) Titlu de politete (echivalând cu "domnule"), adresat persoanelor înstarite, celor cu functii administrative etc. – Din sl. boljarinŭ (pl. boljare).
boiştean, BOISTEÁN, boisteni, s.m. Peste de 8-12 cm cu spinarea si partile laterale de culoare verde-închis, cu pete si puncte întunecate, alb pe burta, care traieste în apele din zona de munte si de coline (Phoxinus phoxinus). [Pr.: bo-is-] – Boiste + suf. -ean.
boitar, BOITÁR, boitari, s.m. (Reg.) Ajutor de pastor (de porci). – Din magh. bojtár.
bolard, BOLÁRD, bolarzi, s.m. Stâlp scurt de metal sau de beton fixat pe chei, de care se leaga parâmele de acostare ale navelor. – Din fr. bollard.
bolând, BOLẤND, -Ă, bolânzi, -de, adj. (Reg.) Nebun, smintit, nerod, prost. [Var.: bolúnd, -a adj.] – Din magh. bolond.
mixomicete, MIXOMICÉTE s. f. pl. clasa de ciuperci inferioare, mase gelatinoase, care se hranesc cu vegetale în descompunere. (< fr. myxomycètes)
bolborosi, BOLBOROSÍ, bolborosesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A vorbi nedeslusit. ♦ A vorbi într-o limba straina (pe care ascultatorii nu o înteleg). 2. Intranz. (Despre lichide) A gâlgâi, a scoate un zgomot asemanator cu cel al apei care fierbe. ♦ (Pop.) A chiorai. – Formatie onomatopeica.
bolboşa, BOLBOSÁ, bolbosez, vb. I. Tranz. (Pop.) A-si holba ochii. – Et. nec.
bolboşat, BOLBOSÁT, -Ă, bolbosati, -te, adj. (Pop.; despre ochi) Umflat, bulbucat, holbat. – V. bolbosa.
bold, BOLD, bolduri, s.n. (Reg.) 1. Ac cu maciulie, ac cu gamalie. ♦ Vârf ascutit. ♦ Cui de metal cu maciulie ornamentala. 2. Bat ascutit cu care se îndeamna vitele. ♦ Împunsatura, întepatura (data cu acest bat). 3. (Înv.) Imbold. 4. (Reg.) Element de constructie în arhitectura populara, în forma de stâlp sculptat, cu vârf ascutit. – Din sl. bodlı "ghimpe".
boldi, BOLDÍ, boldesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A îmboldi. 2. A casca, a holba, a zgâi ochii. ♦ Refl. A privi cu încordare. – Din bold.
boldiş, BOLDÍS adv. (Reg.) Chiorâs, cu coada ochiului. – Bold + suf. -is.
boldit, BOLDÍT, -Ă, bolditi, -te, adj. (Reg.; despre ochi sau privire) Cascat, holbat, zgâit. – V. boldi.
bolero, BOLERÓ, bolerouri, s.n. 1. Haina femeiasca scurta pâna deasupra taliei, ca un ilic. 2. Numele unui dans national spaniol, care se danseaza cu acompaniament de chitara si castaniete; melodie dupa care se executa acest dans. – Din fr. boléro, sp. bolero.
mixolidic, MIXOLÍDIC, -Ă adj. (muz.) mod ~ = mod melodic a carui scara muzicala se deosebeste de cea a modului major prin faptul ca treapta a VII-a coborâta, în loc sa formeze cu tonica o septima mare, formeaza o septima mica; mixolidian. (< germ. mixolydisch)
bolid, BOLÍD, bolizi, s.m. Meteorit de dimensiuni relativ mari, care cade pe Pamânt cu viteza mare; stea cazatoare foarte stralucitoare. ♦ Fig. Vehicul, automobil de mare viteza. – Din fr. bolide.
bolovăni, BOLOVĂNÍ, bolovanesc, vb. IV. Refl. (Rar, despre nori) A se îngramadi ca niste bolovani. ♦ Tranz. (În expr.) A bolovani ochii = a holba, a casca ochii. – Din bolovan.
mixocromozom, MIXOCROMOZÓM s. n. cromozom rezultat din fuzionarea a doi cromozomi omologi în profaza meiotica. (< fr. myxochromosome)
bolşevic, BOLSEVÍC, -Ă, bolsevici, -ce, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Adept al bolsevismului. 2. Adj. Care apartine bolsevismului sau bolsevicilor (1), privitor la bolsevism sau la bolsevici; propriu, caracteristic bolsevicilor sau bolsevismului. – Din rus. bol'ševizm, fr. bolchevik.
bolşevism, BOLSEVÍSM s.n. Curent de gândire politica comunista, aparut în Rusia la începutul sec. XX. – Din rus. bol'ševizm, fr. bolchevisme.
boltă, BÓLTĂ, bolti, s.f. 1. Zidarie sau constructie cu partea superioara arcuita în forma de semicerc sau numai bombata în sus. ♦ Încapere, gang sau galerie subterana cu tavanul arcuit. ♦ Constructie de lemn sau de vergele de fier în forma de arc, care serveste de sprijin plantelor agatatoare. ♦ Fig. Arc de verdeata format de ramurile unite ale copacilor. ♦ (În sintagma) Bolta cereasca sau bolta cerului = cer2 (1). 2. (În sintagmele) Bolta craniana = partea superioara a cutiei craniene. Bolta palatina = palat1, cerul-gurii. 3. (Reg.) Pravalie, dugheana. [Var.: (reg.) boálta s.f.] – Din scr. bolta, magh. bolt.
bolti, BOLTÍ, boltesc, vb. IV.Tranz. A da (unei constructii) forma de bolta (1). ♦ Refl. A se deschide în forma de bolta (1). – Din bolta.
mixocondrom, MIXOCONDRÓM s. n. tumoare din tesutul cartilaginos si mucos; condromixom. (< fr. myxochondrome)
bombastic, BOMBÁSTIC, -Ă, bombastici, -ce, adj. (Despre vorbe, stil etc.; adesea adverbial) Umflat, emfatic, pretentios. – Din germ. bombastisch.
bombeu, BOMBÉU, bombeuri, s.n. Vârful bombat al ghetelor, pantofilor, cizmelor etc. – Din fr. bombé.
bomboană, BOMBOÁNĂ, bomboane, s.f. Produs de cofetarie, fabricat din sirop de zahar aromatizat, ciocolata etc., având culori, gust si forme diferite (mici bile, mici bastonase etc.). – Din fr. bonbon.
bon, BON, bonuri, s.n. 1. Bilet provizoriu pe baza caruia se elibereaza o marfa, un bun etc. 2. Hârtie de valoare emisa de stat sau de o institutie financiara recunoscuta de stat. ♢ Bon de tezaur = obligatie emisa de stat pentru sumele împrumutate pe termen scurt si pentru care statul plateste dobânda. – Din fr. bon.
boncănit, BONCĂNÍT, boncanituri, s.n. 1. Mugetul cerbului în perioada de împerechere. 2. Perioada de împerechere la cerbi. – Din boncani "a rage".
bondar, BONDÁR, bondari, s.m. Nume dat unor insecte himenoptere mari asemanatoare cu albina; barzaun (Bombus); (pop.) nume care se da oricarei insecte mari care bâzâie. – Formatie onomatopeica.
bongoase, BONGOÁSE s.f. pl. (Reg.) Istorioare, povesti hazlii. – Et. nec.
bonjur, BONJÚR interj. (Frantuzism) Cuvânt de salut pentru orice moment al zilei, echivalent cu buna ziua. – Din fr. bonjour.
bonom, BONÓM, bonomi, s.m. (Livr.) Om blând si credul, cu gusturi si purtari simple. – Din fr. bonhomme.
bonomie, BONOMÍE s.f. (Livr.) Însusire, caracter de bonom. – Din fr. bonhomie.
bonti, BONTÍ, bontesc, vb. IV. Tranz. A tesi muchia unui obiect, dându-i o forma cilindrica. – Din bont.
boogiewoogie, BOOGIE-WOOGIE s.n. Dans de origine nord-americana, asemanator cu blues-ul; melodie dupa care se danseaza acest dans. [Pr.: búghi-úghi] – Cuv. engl.
bor, BOR1 s.n. Element chimic, semimetal negru-cenusiu, cristalin. – Din fr. bore.
mixer, MÍXER s. n. 1. aparat electric, instalatie care efectueaza amestecarea unor materiale, produse alimentare. 2. amestecator hidraulic la prepararea laptelui de ciment pentru cimentarea sondelor. 3. dispozitiv care permite folosirea mai multor surse electroacustice. ♢ (cinem.) pupitru de mixaj. (< fr., engl. mixer)
boraci, BORÁCI s.n. Unealta portabila, actionata manual, prevazuta cu un burghiu miscat de o roata cu clichet si cu ajutorul careia se dau gauri în piesele metalice mari, greu transportabile. – Cf. germ B o h r e r.
borât, BORẤT, -Ă, borâti, -te, adj. (Fam.) Dezgustator, scârbos, hidos. – V. borî.
borceag, BORCEÁG, (1) s.m., (2) borceaguri, s.n. 1. S.m. Numele a doua plante: a) mazariche; b) planta erbacee agatatoare, cu florile de culoare alba-galbuie sau purpurie si cu fructe în forma de pastai paroase (Vicia pannonica). 2. S.n. Amestec de mazariche sau de mazare furajera cu o cereala paioasa, folosit ca nutret. – Din bg. borčak.
bordaj, BORDÁJ, bordaje, s.n. Învelis exterior, metalic sau lemnos, al scheletului unei ambarcatii. – Din fr. bordage.
bordo, BORDÓ adj. invar., s.n. Rosu-închis. – Din fr. bordeaux.
borfaş, BORFÁS, borfasi, s.m. Hot de rufe, de haine, de lucruri marunte; gainar, bojogar. – Boarfa + suf. -as.
borhot, BORHÓT, borhoturi, s.n. Ceea ce ramâne din amestecul fermentat de fructe sau de cereale, dupa ce a fost folosit la fabricarea tuicii, a berii etc. ♦ (Rar; la pl.) Mate, maruntaie de porc, de miel etc. necuratate. – Et. nec.
bormaşină, BÓRMASINĂ, bormasini, s.f. Masina de gaurit metale, piatra etc. cu ajutorul unui burghiu rotitor. – Din germ. Bohrmaschine.
boroboaţă, BOROBOÁŢĂ, boroboate, s.f. (Fam.) Pozna, neghiobie, fapta necugetata. – Et. nec.
borş, BORS, borsuri, s.n. Zeama acra preparata din tarâte de grâu, de secara sau de sfecla de zahar fermentate în apa; p. ext. ciorba preparata cu aceasta zeama. ♢ Expr. A-i sufla (cuiva) în bors sau a sufla în borsul cuiva = a se amesteca (neîntrebat) în treburile cuiva. (Fam.) A mânca bors = a minti. A-i da (cuiva) borsul = a-i tâsni cuiva sângele din nas. A se face bors = a se înfuria. ♦ (Arg.) Sânge. – Din rus., ucr. borsci.
borşişor, BORSISÓR, borsisori, s.m. Planta erbacee cu frunze carnoase si flori roz, raspândita pe stâncile calcaroase (Sempervivum schlehani). – Bors + suf. -isor.
borviz, BÓRVIZ s.n. Apa minerala. – Din magh. borviz.
mitridatiza, MITRIDATIZÁ vb. tr. a obisnui organismul cu otravuri prin ingerarea lor în cantitati progresive. (< fr. mithridatiser)
boschet, BOSCHÉT, boschete, s.n. Grup de arbusti plantati pentru umbra sau pentru înfrumusetarea unui parc, a unei gradini etc. – Din fr. bosquet.
bosniac, BOSNIÁC, -Ă, bosniaci, -ce, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Bosniei si Hertegovinei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Bosniei si Hertegovinei sau populatiei lor, privitor la Bosnia si Hertegovina sau la populatia lor. [Pr.: -ni-ac] – Din fr. bosniaque.
boss, BOSS s.m. Supraveghetor peste muncitorii dintr-o întreprindere în S.U.A.; p. ext. (fam.) sef. – Cuv. engl.
mitridatism, MITRIDATÍSM s. n. imunitate la otravuri, prin deprinderea organismului cu doze progresive. (< fr. mithridatisme, engl. mithridatism)
boston, BÓSTON2 s.n. Presa manuala pentru imprimarea cartilor de vizita, a ferparurilor, a afiselor de format redus. – Din germ. Boston[presse].
boşiman, BOSIMÁN, -Ă, bosimani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. (La pl.) Populatie bastinasa negroida din sudul Africii; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine bosimanilor (1), privitor la bosimani. – Din fr. Boschimans.
boşorog, BOSORÓG, -OÁGĂ, bosorogi, -oage, adj., s.m. si f. (Pop.) (Persoana) care sufera de hernie. ♦ Fig. (Om) batrân, ramolit. – Cf. b o s.
boşorogeală, BOSOROGEÁLĂ, bosorogeli, s.f. (Pop.) Hernie. ♦ Fig. Starea omului batrân si ramolit. – Bosorogi + suf. -eala.
boşorogi, BOSOROGÍ, bosorogesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A se îmbolnavi de hernie. ♦ Fig. A se ramoli (de batrânete). – Din bosorog.
boştină, BOSTÍNĂ, bostine, s.f. (Reg.) 1. Ceea ce ramâne din fagure dupa ce s-au scos mierea si ceara. 2. Tescovina. [Var.: hostína s.f.] – Din sl. voština.
bot, BOT, boturi, s.n. 1. Partea anterioara a capului unor mamifere, cuprinzând gura (si nasul). ♢ Expr. A bea la botul calului = a bea înca un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeala. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tacere, a fi pus (sau a pune) la punct. A se sterge (sau a se linge) pe bot (de sau, reg., despre ceva) = a fi nevoit sa renunte (la ceva). A se întâlni (cu cineva) bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neasteptate, fata în fata. (Fam.) A-si baga botul (peste tot sau unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, si unde trebuie, si unde nu trebuie. (Fam.) A se pupa bot în bot cu cineva = a trai în mare prietenie cu cineva. A da (cuiva) peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect. A face bot = a se supara, a se bosumfla. 2. Fig. Partea ascutita sau lunguiata a unui obiect; vârf; partea din fata a unui vehicul cu tractiune mecanica. Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. – Et. nec.
botă, BÓTĂ1, bote, s.f. 1. Vas din doage de lemn înalt ca o cofa si înfundat la amândoua capetele, cu o mica deschidere pe capacul de deasupra, care serveste pentru transportarea apei sau pentru pastrarea bauturilor alcoolice. 2. (Reg.) Donita. – Et. nec.
botă, BÓTĂ2, bote, s.f. (Reg.) Bâta. – Din magh. bot.
botez, BOTÉZ, botezuri, s.n. 1. Ritual crestin de primire a cuiva printre credinciosii bisericii, însotit de atribuirea unui prenume; p. ext. petrecere care are loc cu acest prilej; cumetrie. ♢ Expr. (Mil.) Botezul focului = prima participare activa la o lupta. 2. Apa folosita pentru savârsirea botezului (1). 3. Stropire cu agheasma a credinciosilor si a caselor lor de catre preot, cu prilejul unor slujbe sau sarbatori bisericesti. 4. (Mar.) Ceremonial de lansare la apa a unei nave noi. – Din boteza (derivat regresiv).
boteza, BOTEZÁ, botez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) supune botezului (1). 2. Tranz. A stropi cu agheasma pe credinciosi si casele lor. ♦ Fig. (Fam.) A uda, a stropi. ♢ Expr. (Fam.) A boteza laptele (sau vinul, rachiul etc.) = a adauga apa în lapte (sau în vin etc.). 3. Tranz. A avea calitatea de nas sau de nasa la botezul (1) cuiva. 4. Tranz. A pune cuiva sau la ceva un nume (de batjocura); a supranumi; a porecli. – Lat. batizare (= baptizare).
mitoză, MITÓZĂ s. f. mod de înmultire a celulelor vii, prin transformari în structura nucleului, care se divide indirect; cariochineza. (< fr. mitose)
botgros, BOTGRÓS, botgrosi, s.m. Pasare mica, cu penele rosietice, pe piept si brune pe restul corpului, cu ciocul conic, gros si tare; ciresar. (Coccothraustes coccothraustes). – Bot + gros.
botină, BOTÍNĂ, botine, s.f. (Reg.) Gheata (de dama sau de copil). ♦ Cizmulita. – Din fr. botine.
botridie, BOTRÍDIE, botridii, s.f. Organ special de fixare, în forma de paleta, franj, fanta, specific unor viermi paraziti. – Din fr. bothridies.
botriocefal, BOTRIOCEFÁL, botriocefali, s.m. Vierme intestinal din clasa cestodelor în forma de panglica, având o lungime de 8-12 m si prevazut cu doua botridii, care traieste parazit în intestinul subtire al omului si al unor animale care au mâncat peste infectat cu larvele acestui parazit (Diphyllobothrium latum). [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothriocéphale.
botriocefaloză, BOTRIOCEFALÓZĂ, botriocefaloze, s.f. Boala provocata prin consumul carnii de peste infestate de botriocefal, caracterizata prin anemie si tulburari digestive. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothryocéphalose.
botriomicoză, BOTRIOMICÓZĂ, botriomicoze, s.f. Boala infectioasa a cailor, caracterizata prin formarea unor tumori asemanatoare cu fibroamele. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. bothryomycose.
botroş, BOTRÓS, botrosi, s.m. Pasare cântatoare cu ciocul foarte scurt, cu pene rosii închise pe piept, negre pe cap, cenusii pe spate si albe la coada (Pyrrhula vulgaris). – Bot + ros.
botulinic, BOTULÍNIC, botulinici, adj. (În sintagma) Bacil botulinic = bacil care se gaseste în carnea sau fructele conservate si în nutretul însilozat. – Din fr. bothulinique.
botulism, BOTULÍSM s.n. Toxiinfectie alimentara provocata de toxina bacilului botulinic. – Din fr. bothulisme.
mitomanie, MITOMANÍE s. f. tendinta patologica de a fabula; mania de a minti. (< fr. mythomanie)
mitoman, MITOMÁN, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de mitomanie. (< fr. mythomane)
mitologiza, MITOLOGIZÁ vb. tr. a mitiza. (< germ. mythologisieren)
boţman, BÓŢMAN, botmani, s.m. Sef de echipaj pe o nava; cel mai mare în grad dintre marinarii de la bordul unei nave de comert; nostrom. – Din rus. botman.
bou, BOU, boi, s.m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tractiune si mai ales pentru carne (Bos taurus). ♢ Bou sur = bour. ♢ Expr. A nu-i fi (cuiva) toti boii acasa = a fi rau dispus. S-a dus bou si s-a întors vaca, se spune despre cineva care n-a reusit sa învete nimic, care nu s-a lamurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui barbat. 2. Compuse: bou-de-mare = peste marin mic, de culoare cafenie sau cenusie-închis, cu capul gros si lataret si cu ochii asezati în partea superioara a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-balta = a) nume dat la doua specii de broasca, una având pe pântece pete rosii (Bombinator igneus), iar cealalta pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-balta; b) pasare de balta cu ciocul lung si ascutit, galbena-verziue pe spate, cu capul negru si cu gâtul alb; buhai-de-balta (Botaurus stellaris); c) (si în forma bou-de-apa) gândac mare de apa de culoare neagra, cu picioarele acoperite de peri desi si lungi si adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufnita; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) radasca; b) (si în forma boul-popii) buburuza. – Lat. bovus (= bos, bovis).
bour, BÓUR, bouri, s.m. 1. Taur salbatic, care traia odinioara si în tara noastra, socotit stramosul direct al vitelor mari cornute; bou sur (Bos primigenius). 2. Vechea stema a Moldovei, închipuind un cap de bour (1). 3. (Înv.) Fier (înrosit) cu care se însemnau raufacatorii, vitele, pietrele de hotar etc. – Lat. bubalus.
mitologism, MITOLOGÍSM s. n. explicare a miturilor. ♢ pasiune pentru mitologie. (< fr. mythologisme)
bourree, BOURRÉE s.n. 1. Vechi dans popular francez, cu ritm vioi; melodie dupa care se danseaza. 2. Un fel de fagot. [Pr.: buré] – Cuv. fr.
bovindou, BOVINDÓU, bovindouri, s.n. Iesitura pe fatada unei cladiri, ca un balconas închis, prevazuta cu una sau cu mai multe ferestre. – Din engl. bow-window.
box, BOX2 s.n. Piele de bovine prelucrata, din care se confectioneaza fete de încaltaminte si diverse obiecte de marochinarie. – Din fr. box[-calf].
boz, BOZ, boji, s.m. Planta erbacee cu miros neplacut, cu flori albe si cu fructe negre; bozie (Sambucus ebulus). – Cf. ucr. b o z, bg. b a z e, magh. b o d z a.
brac, BRAC1, braci, s.m. Câine de vânatoare cu parul scurt si cu urechile mari si blegi; prepelicar. – Din fr. braque.
brac, BRAC2, bracuri, s.n. Rest, ramasita buna de aruncat, nefolositoare; sfarâmatura, bucata. ♢ Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; de neîntrebuintat. Cal de brac. ♦ Spec. Deseu rezultat în cursul fabricarii hârtiei. – Din rus. brak.
bracare, BRACÁRE s.f. Rotire a partii mobile a unor sisteme tehnice pentru a fi aduse sau orientate într-o anumita pozitie sau directie. – Dupa fr. braquage.
brad, BRAD, brazi, s.m. 1. Arbore din familia pinaceelor care creste în zona muntoasa, înalt pâna la 50 m, cu tulpina dreapta, cu frunzele în forma de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile si semintele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ♢ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupar cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-rosu = molid. ♢ (În sintagma) Apa de brad = a) amestec de apa si ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încaperilor sau a apei de baie; b) bautura alcoolica aromata cu esenta din seminte de ienupar. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) taiat si împodobit cu globuri, jucarii, bomboane etc. cu prilejul Craciunului sau al Anului Nou; pom de Craciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul si portile mirilor la nunti. 2. (Art.) Numele unei hore care se joaca, în ajunul nuntii, la casa miresei; melodie dupa care se executa aceasta hora. – Cf. alb. • b r a d h,  b r e d h.
mitologie, MITOLOGÍE s. f. 1. totalitatea miturilor, a legendelor care apartin unei civilizatii. 2. studiu stiintific al miturilor, al originii si semnificatiei lor. 3. ansamblu de credinte, de idei care se refera la aceeasi natiune si care se impun membrilor unei colectivitati. (< fr. mythologie, lat. mythologia)
bradiartrie, BRADIARTRÍE, s.f. (Med.) Bradilalie. [Pr.: -di-ar-] – Din fr. bradyarthrie.
mitologic, MITOLÓGIC, -Ă adj. referitor la mitologie. (< fr. mythologique)
bradichinezie, BRADICHINEZÍE s.f. 1. (Psih.) Încetinire generala a ritmului activitatii motrice. 2. (Med.) Bradichinezie (1) a astronautilor în timpul zborului cosmic datorita imponderabilitatii. [Scris si: bradikinezie] – Din fr. bradykinésie.
bradifazie, BRADIFAZÍE s.f. Faptul de a vorbi cu o încetineala anormala. – Din. fr. bradyphasie.
bradipsihie, BRADIPSIHÍE s.f. Ritm lent de desfasurare a proceselor psihice. – Din fr. bradypsychie.
braghină, BRÁGHINĂ s.f. Soi autohton de vita de vie, cu boabe rare, rosii, care se coc devreme. – Et. nec.
brahă, BRÁHĂ s.f. 1. Orz macinat, întrebuintat la fabricarea berii. 2. Reziduu ramas dupa fabricarea rachiului. – Din ucr. braha.
brahial, BRAHIÁL, -Ă. brahiali, -e, adj. Care apartine bratelor, privitor la brate. Muschi brahiali. [Pr.: -hi-al] – Din fr. brachial, lat. brachialis.
brahicefal, BRAHICEFÁL, -Ă, brahicefali, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. Craniu cu diametrele longitudinal si transversal aproape egale. 2. Adj., s.m. si f. (Persoana) care are un craniu brahicefal (1). – Din fr. brachycéphale.
brahicefalie, BRAHICEFALÍE s.f. Însusirea de a fi brahicefal. – Din fr. brachycéphalie.
brahilogie, BRAHILOGÍE s.f. Tip de elipsa care consta în evitarea repetarii unui element al frazei exprimat anterior. – Dupa fr. brachyologie.
brahiopod, BRAHIOPÓD, brahiopode, s.n. (La pl.) Clasa de nervertebrate marine cu cochilie bivalva si cu doua brate pe laturile gurii (Brachiopoda); (si la sg.) animal din aceasta clasa. [Pr.: -hi-o-] – Din fr. brachyopode.
brahma, BRÁHMA s.f. Rasa de gaini grele (3,5-5,5 kg), originara din Asia, crescuta în special pentru productia de carne. – Din n. pr. Brahma[putra].
brahman, BRAHMÁN, -Ă, brahmani, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Membru al castei sacerdotale, considerati prima dintre cele patru caste indiene; preot al lui Brahma. 2. Adj. Brahmanic. – Din fr. brahmane.
mitologiadă, MITOLOGIÁDĂ s. f. subiect artistic luat din mitologie. (< fr. mythologiade)
brahmanic, BRAHMÁNIC, -Ă, brahmanici, -ce, adj. De brahmani (1), privitor la brahmani sau la brahmanism; brahman (2). – Din fr. brahmaoique.
brahmanism, BRAHMANÍSM s.n. Religie antica indiana întemeiata pe Vede, al carei zeu suprem era Brahma. – Din fr. brahmanisme.
braişvanţ, BRAISVÁNŢ s.n. Blana matasoasa de calitate superioara obtinuta prin sacrificarea mielului înainte de nastere. – Din germ. Breitschwanz.
bramă, BRÁMĂ, brame, s.f. Semifabricat obtinut prin laminarea lingourilor de otel, cu sectiunea dreptunghiulara sau patrata, cu muchii rotunjite si cu suprafata striata sau punctata. – Din fr. brame.
mitolog, MITOLÓG, -Ă s. m. f. cunoscator al mitologiei. (< fr. mythologue)
branchipus, BRÁNCHIPUS s.m. Crustaceu inferior din ordinul branhiopodelor, cu corpul gol, transparent, cu picioarele latite, întâlnit în baltile temporare (Branchipus stagnalis). – Din lat. branchipus.
brandenburg, BRANDENBÚRG, brandenburguri, s.n. Snur sau gaitan care se coase în rânduri paralele, ca podoaba, pe pieptul unor haine (în dreptul butonierelor). – Din fr. brandenbourg.
branhial, BRANHIÁL, -Ă, branhiali, -e, adj. (Biol.) De branhie. [Pr.: -hi-al] – Din fr. branchial.
branhie, BRÁNHIE, branhii, s.f. Organ de respiratie, extern sau intern, prezent la majoritatea animalelor acvatice (pesti, raci etc.). – Din fr. branchie, lat. branchia.
branhiopod, BRANHIOPÓD, branhiopode, s.n. (La pl.) Ordin de crustacee de apa dulce, cu corpul segmentat si cu apendice toracice prevazute cu o excrescenta, care serveste la respiratie (Branchiopoda); (si la sg.) animal din acest ordin. [Pr.: -hi-o-] – Din fr. branchiopodes.
mitografie, MITOGRAFÍE s. f. studiu sistematic al miturilor. (< fr. mythographie)
branhiozaur, BRANHIOZÁUR, branhiozauri, s.m. Gen de amfibieni din carboniferul superior, asemanator cu salamandra, care traia în mlastini. [Pr.: -hi-o-] – Din germ. Branchiosaurus.
branşa, BRANSÁ, bransez, vb. I. Tranz. A face un bransament sau un racord electric. – Din fr. brancher.
mitograf, MITOGRÁF, -Ă s. m. f. specialist în mitografie. (< fr. mythographe)
branşament, BRANSAMÉNT, bransamente, s.n. Legatura între o conducta principala a unei retele de distributie (de energie electrica, de apa, de gaze etc.) si una secundara, care serveste la alimentarea unui consumator. – Din fr. branchement.
branşă, BRÁNSĂ, branse, s.f. Ramura, specialitate, domeniu de activitate (în meserii, negot etc.). ♢ Loc. adj. De bransa = de meserie; specialist. – Din fr. branche.
branţ, BRANŢ, branturi, s.n. Bucata de piele, de carton sau de pluta care se aplica în interiorul încaltamintei, peste talpa propriu-zisa. – Cf. germ. B r a n d s h o h l e.
brasaj, BRASÁJ s.n. 1. Amestecare cu aer a vaporilor sau a picaturilor unui combustibil lichid înainte de introducerea lui în cilindrul motorului. 2. Amestecare a fainii de malt cu apa calda pentru a se obtine mustul de bere. – Din fr. brassage.
mitofobie, MITOFOBÍE s. f. teama patologica de mituri. (< engl. mythophobia)
braţ, BRAŢ, brate, s.n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot si umar; partea de la umar pâna la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ♢ Loc. adv. În brate = cu bratele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Brat) la brat (sau de brat) = cu bratul trecut pe sub bratul altuia. ♢ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) bratul = a trece bratul sub bratul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) brat = a sprijini pe cineva, ducându-l de brat. (A primi sau a astepta etc. pe cineva) cu bratele deschise = (a primi sau a astepta etc. pe cineva) cu mare placere. A lua (pe cineva sau ceva) în brate = a apara, a sustine, a lauda (pe cineva sau ceva). A fi bratul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în bratele cuiva = a ajunge (sau a lasa pe cineva) la discretia cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde si duce în brate (1). Un brat de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brate de munca = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamana cu bratul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capat cu sistemul respectiv si care serveste la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei miscari. 5. Parâma legata la capatul unei vergi si care serveste la manevrarea laterala a acesteia. 6. Distanta de la un punct fix la linia de actiune a unei forte. 7. Ramificatie a cursului principal al unei ape curgatoare. ♢ Brat mort = ramificatie parasita a unei ape, alimentata numai la revarsari. – Lat. brachium.
brav, BRAV, -Ă, bravi, -e, adj., s.m. 1. Adj. Viteaz, curajos, îndraznet. 2. S.m. (Rar) Asasin, tâlhar (aflat de obicei în slujba unui potentat) care teroriza si omora pentru bani; spadasin platit. – Din fr. brave, it. bravo.
mito, MITO2- elem. "mit", "fabulatie, minciuna". (< lat., gr. mythos)
mitocondrie, MITOCÓNDRIE s. f. organit celular de forma sferica sau alungita, în citoplasma; condriozom. (< fr. mitochondrie)
brădiş, BRĂDÍS, bradisuri, s.n. 1. Bradet. 2. Numele unor plante erbacee acvatice cu tulpina lunga, subtire si foarte ramificata si cu frunzele în forma de ace (Ceratophyllum si Myriophyllum). ♦ Portiune dintr-o apa acoperita cu aceasta planta. – Brad + suf. -is.
mitifica, MITIFICÁ vb. tr. a mitiza. (< fr. mythifier)
brăhni, BRĂHNÍ, pers. 3 brahneste, vb. IV. Intranz. (Despre capriori si caprioare) A scoate un sunet ragusit si sacadat de spaima. – Din ucr. brecháty.
brăhnit, BRĂHNÍT s.n. Faptul de a brahni; sunetul pe care îl scot capriorii si caprioarele când simt ca sunt în pericol. – V. brahni.
brăileancă, BRĂILEÁNCĂ, brailence, s.f. 1. Femeie nascuta si crescuta în municipiul sau judetul Braila. ♦ Locuitoare din municipiul sau judetul Braila. 2. (Art.) Dans popular românesc asemanator cu hora, raspândit în jurul Brailei; melodie dupa care se executa acest dans. [Pr.: bra-i-] – Brailean + suf. -ca.
brănui, BRĂNUÍ, branuiesc, vb. IV. Tranz. A impregna cu grasimi topite pieile tabacite, pentru a le face mai elastice, mai suple, mai rezistente si impermeabile în vederea utilizarii lor în scopuri tehnice. – Et. nec.
brăţară, BRĂŢÁRĂ, bratari, s.f. 1. Podoaba în forma de veriga, facuta din metal pretios sau din alt material si purtata de femei la încheietura mâinii sau pe brat; bratea. 2. Manseta brodata la mânecile camasilor taranesti. 3. (Tehn.) Piesa de metal alcatuita din una sau mai multe bucati, care se strânge în jurul altor piese pentru a le asambla. ♦ Cerc de metal care serveste la fixarea pe zid a tuburilor, a burlanelor sau a cablurilor. 4. (Arhit.) Inel de metal care strânge o coloana; ornament iesit în relief cu asemenea forma. – Lat. brachiale.
mithriac, MITHRIÁC, -Ă adj. mithraist. (< fr. mithriaque)
mitic, MÍTIC, -Ă adj. referitor la mit; fabulos, legendar. (< fr. mythique, lat. mythicus)
mithraist, MITHRAÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mithraismului; mithriac. (< it. mitraista)
mithraism, MITHRAÍSM s. n. religie antica bazata pe cultul zeului Mithra, care s-a extins din Asia Mica în întreg Imperiul Roman, influentând crestinismul primitiv. (< engl. mithraism)
brâncă, BRẤNCĂ1 s.f. 1. Boala contagioasa, specifica porcilor, caracterizata prin lipsa poftei de mâncare si aparitia unor pete violacee. 2. (Pop.) Erizipel. 3. Planta erbacee fara frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în forma de spic, folosita în medicina veterinara (Salicornia herbacea) ♢ Compuse: brânca-porcului = a) planta erbacee cu tulpina si frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia scopolii); b) cinstet; brânca-ursului = a) crucea-pamântului; b) bradisor (2). 4. Ciuperca cu palaria întinsa si rasfrânta, prevazuta cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.
brâncă, BRẤNCĂ2, brânci, s.f. 1. (Reg., În limba literara numai în loc. si expr.) mâna ♢ Loc. adv. Pe (sau în) brânci = pe mâini si pe picioare, de-a busilea, târându-se. ♢ Expr. A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (sau a se târî) pe mâini si pe picioare, de-a busilea. A cadea în (sau pe brânci) = a cadea istovit (de oboseala). A munci (sau a da, a lucra) pe (sau în) brânci = a munci pâna la istovire. 2. (Pop.; în forma brânci) Împunsatura, ghiont, izbitura. ♢ Expr. A-i da inima brânci = a simti un imbold pentru (a face) ceva. 3. (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; laba. [Pl. si: (2, n.) brânciuri – Var.: brânci s.m.] – Lat. branca.
brânduşă, BRÂNDÚSĂ, brânduse, s.f. 1. Planta erbacee cu flori violete în forma de pâlnie, care înfloreste primavara timpuriu (Crocus heuffelianus). 2. (În sintagma) Brândusa galbena = planta erbacee perena cu florile galbene-aurii, ocrotita de lege (Crocus moesiacus). 3. Planta veninoasa din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite si cu flori rosietice sau liliachii, care înfloreste toamna si care este folosita în medicina (Colchicum autumnale); floarea-brumei. – Cf. bg. b r e n d u š k a, scr. b r n d u š a.
brâu, BRÂU, (I) brâie, (II) brâuri s.n. I. 1. Cingatoare lata de lâna, de piele, de matase etc. pe care o poarta taranii. ♦ Fâsie de tesatura (de lâna), de blana etc. pe care o poarta în jurul mijlocului (sub îmbracaminte) unii oameni suferinzi. ♦ Cingatoare lata pe care o poarta preotii ca semn al unui grad ierarhic sau în timpul slujbei. 2. Parte a corpului omenesc pe care o încinge brâul (II); mijloc. 3. Ornament care înconjura usile, ferestrele, fatadele etc. unei case. 4. Sir, lant (muntos, deluros etc.). II. (Cor.) Brâulet (2). [Var.: (pop.) brâna s.f.] – Cf. alb. b r e s, b r e z i.
breaslă, BREÁSLĂ, bresle, s.f. 1. (În societatea medievala) Asociatie de mestesugari de aceeasi bransa, creata pentru apararea intereselor comune; organizatie închisa a mesterilor. 2. Nume dat organizatiilor profesionale formate din muncitori si patroni; corporatie. 3. Meserie; p. ext. profesiune. 4. (Înv.) Trupa de soldati recrutata din breslasi (1) si din diferite categorii ale burgheziei. – Din sl. bratĩstvo.
mit, MIT s. n. 1. povestire fabuloasa, cu caracter sacru, prima treapta a cunoasterii, care expune diversele credinte ale popoarelor despre originea universului si fenomenelor naturale sau sociale, despre zei si eroi legendari, explica diversele sentimente fundamentale etc. 2. (fig.) nascocire, poveste, basm. (< fr. mythe, lat. mythus, gr. mythos)
brebenoc, BREBENÓC, brebenoci, s.m. (Bot.; reg.) Saschiu. – Din ucr. bervinok.
mişmaş, MISMÁS s. n. 1. (fam.) vin amestecat cu apa minerala sau gazoasa; sprit. 2. (pl.) afacere, combinatie necinstita; învârteala. ♢ vorbe, afirmatii scornite. (< germ. Mischmasch)
breşă, BRÉSĂ, brese, s.f. 1. Culoar în barajele sau în obstacolele construite de inamic, în scopul trecerii trupelor. ♦ Spartura în zidul unei fortificatii; strapungere facuta în dispozitivul de lupta al inamicului. 2. Spartura într-un gard, într-un zid, într-o îndiguire etc. – Din fr. brèche.
breton, BRETÓN2, -Ă, bretoni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a peninsulei Bretagne (Franta), descendenta a vechilor celti. 2. Adj. Care apartine bretonilor2 (1), privitor la bretoni2. 3. S.f. Limba celtica vorbita de bretoni2 (1). – Din fr. breton.
brezaie, BREZÁIE, brezai, s.f. 1. Joc cu caracter de pantomima, asemanator cu capra sau cu turca, apartinând teatrului folcloric, întâlnit mai ales în Muntenia. 2. Personaj mascat, cu cap de animal sau de pasare, îmbracat cu zeghe, împodobit cu panglici si petice colorate. – Et. nec.
briantină, BRIANTÍNĂ s.f. Produs cosmetic gras, lichid sau de consistenta unei paste, care serveste pentru a da stralucire parului. [Pr.: bri-an-] – Var.: briliantína s.f.] – Din fr. brillantine.
bricabrac, BRICABRÁC, bricabracuri, s.n. (Frantuzism) Magazin de vechituri; vechituri, lucruri fara valoare, uzate si demodate. – Din fr. bric-à-brac.
briceag, BRICEÁG, bricege, s.n. Cutitas de buzunar cu una sau mai multe lame care se închid, intrând între plasele; brisca1. – Din tc. biçak (influentat de brici).
bricheta, BRICHETÁ, brichetez, vb. I. Tranz. A face brichete2 prin aglomerarea sau presarea materialelor marunte sau pulverulente. – Din fr. briqueter.
brichetaj, BRICHETÁJ s.n. Brichetare. – Din fr. briquetage.
brichetare, BRICHETÁRE, brichetari, s.f. Actiunea de a bricheta; brichetaj. – V. bricheta.
brichetă, BRICHÉTĂ1, brichete, s.f. Mic aparat (de buzunar) pentru aprins (tigarile). – Din fr. briquet.
brichetă, BRICHÉTĂ2, brichete, s.f. 1. Produs obtinut prin brichetarea materialului marunt sau pulverulent, în forme geometrice regulate (paralelipipedice, ovoidale etc.), în vederea transportului, a folosirii sau a prelucrarii lui ulterioare. 2. (În sintagma) Bricheta furajera = furaj combinat, în stare presata, folosit pentru hrana cabalinelor, bovinelor si ovinelor. – Din fr. briquette.
bridă, BRÍDĂ, bride, s.f. 1. Gaica prin care se petrece cordonul sau cu care se încheie o copca. 2. Piesa metalica în forma de "U", care face legatura între arcuri si osii. ♦ Piesa metalica în forma unei coroane circulare, care se aplica pe tuburi, la îmbinarea lor; marginea rasfrânta a capetelor tuburilor, servind la îmbinarea acestora. 3. (Med.) Aderenta (1). – Din fr. bride.
brie, BRÍE, brii, s.f. Planta erbacee aromatica cu frunze ascutite, cu flori albe si cu fructe aproape cilindrice (Meum athamanticum). – Et. nec.
brigadă, BRIGÁDĂ, brigazi, s.f. 1. Mare unitate militara, formata dintr-un numar variabil de regimente, batalioane si divizioane. 2. Formatie (stabila) de lucru, compusa din muncitori organizati adesea pe echipe si pe schimburi sau pe faze de operatie, în vederea îndeplinirii unei sarcini de productie. 3. (În sintagma) Brigada silvica = subunitate silvica formata din unul sau din mai multe cantoane, si condusa de un brigadier silvic. 4. (Iesit din uz; în sintagma) Brigada artistica = colectiv în cadrul miscarii artistice de amatori, care prezenta programe artistice (scurte) inspirate din viata colectivului din care facea parte. – Din fr. brigade, rus. brigada.
brigadier, BRIGADIÉR, -Ă, brigadieri, -e, s.m. si f. 1. Persoana care face parte dintr-o brigada (2). 2. Tehnician din administratia padurilor, care conduce o brigada silvica. 3. (Înv.) General de brigada. ♦ Caporal de artilerie sau de cavalerie. [Pr.: -di-er] – Din fr. brigadier.
brigand, BRIGÁND, briganzi, s.m. (Frantuzism) Tâlhar de drumul mare. – Din fr. brigand.
brigandaj, BRIGANDÁJ, brigandaje, s.n. (Frantuzism) Tâlharie la drumul mare. – Din fr. brigandage.
brighidău, BRIGHIDẮU, brighidaie, s.n. (Reg.) Batator1 (2). – Cf. magh. f e r g e t y ü "roata".
briofită, BRIOFÍTĂ, briofite, s.f. (La pl.) Încrengatura de plante cu corpul redus la un tal sau diferentiat în tulpini si frunze, raspândite de obicei în locuri umede; (si la sg.) planta care face parte din aceasta încrengatura. [Pr.: bri-o-] – Din fr. bryophytea.
brioşă, BRIÓSĂ, briose, s.f. Produs de patiserie, preparat prin coacerea în forme mici, rotunde si ondulate, a unui aluat de cozonac. [Pr.: bri-o-] – Din fr. brioche.
briozoar, BRIOZOÁR, briozoare, s.n. (La pl.) Clasa de nevertebrate mici, marine sau de apa dulce, care traiesc fixate pe fundul apei sau pe obiecte din apa, alcatuind colonii cu aspect de muschi (Bryozoa); (si la sg.) animal din aceasta clasa [Pr.: bri-o-zo-ar] – Din fr. bryozoaires.
bristol, BRÍSTOL, s.n. Hârtie alba, groasa, de calitate foarte buna, din care se fac copertele de carti si cartile de vizita; p. ext. carte de vizita. – Din fr. bristol.
brişcă, BRÍSCĂ1, briste, s.f. (Reg.) Briceag. [Pl. si: bristi] – Din magh. bicska (influentat de brici si briceag).
broască, BROÁSCĂ, broaste, s.f. I. Nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fara coada, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sarit, cu gura larga si ochii bulbucati. ♢ Expr. Ochi de broasca = ochi bulbucati. ♢ Compus: broasca-testoasa = nume dat mai multor specii de reptile cu corpul închis într-o carapace osoasa, dintre care unele traiesc pe uscat (Testudo graeca si hermanni), iar altele în apa (Emys orbicularis). II. 1. Compus: broasca-apei = planta erbacee acvatica cu frunze lucioase, cufundate în apa, si cu flori verzui (Potamogeton lucens). 2. Planta arborescenta exotica cu flori mari, galbene si cu frunze groase, cultivata ca planta de ornament (Opuntia ficus indica). III. Mecanism montat la o usa, la un sertar etc., pentru a le încuia cu ajutorul unei chei. – Lat. •brosca.
broatec, BROÁTEC, broateci, s.m. Animal amfibiu înrudit cu broasca, de culoare verde, cu pernite vâscoase la vârfurile degetelor; buratic, brotac, brotan (Hyla arborea). – Lat. brotachus.
brocart, BROCÁRT, brocarturi, s.n. Ţesatura de matase de calitate superioara, înflorata sau ornamentata cu fire de aur ori de argint; frenghie. [Var.: brocát s.n.] – Din fr. brocart.
brom, BROM s.n. Element chimic lichid, metaloid de culoare rosu-închis, toxic, cu miros neplacut, patrunzator, întrebuintat în industria chimica, farmaceutica etc. – Din fr. brome.
bromhidric, BROMHÍDRIC adj.m. (În sintagma) Acid bromhidric = gaz incolor rezultat din combinarea bromului cu hidrogenul. – Din fr. bromhydrique.
bromhidroză, BROMHIDRÓZĂ s.f. Transpiratie urât mirositoare si abundenta. – Din engl. bromhydrose.
bromic, BRÓMIC adj.m. (În sintagma) Acid2 bromic = lichid incolor, acid oxigenat al bromului, cu proprietati oxidante. – Din fr. bromique.
bromocet, BROMOCÉT s.n. Dezinfectant puternic pentru piele, instrumente chirurgicale etc. – Brom[ura de] cet[rimoniu].
bromoform, BROMOFÓRM s.n. Lichid incolor, volatil, dulceag, preparat pe baza de brom si folosit pentru calmarea tusei, a spasmelor si a convulsiilor. – Din fr. bromoforme.
bromurare, BROMURÁRE s.f. Reactie chimica prin care se introduc atomi de brom în molecula unui compus organic. – Din brom.
bromură, BROMÚRĂ, bromuri, s.f. Sare a acidului bromhidric. – Din fr. bromure.
bronhial, BRONHIÁL, -Ă, bronhiali, -e, adj. Care tine de bronhii, privitor la bronhii; bronhic. [Pr.: -hi-al] – Din fr. bronchial.
bronhic, BRÓNHIC, -Ă, bronhici, -ce, adj. Bronhial. – Din fr. bronchique.
bronhie, BRÓNHIE, bronhii, s.f. Fiecare dintre cele doua ramificatii ale traheii prin care aerul ajunge în plamâni. – Din fr. bronche, lat. bronchia.
bronhiolă, BRONHIÓLĂ, bronhiole, s.f. Fiecare dintre ramificatiile bronhiilor care patrund în profunzimea plamânilor. [Pr.: -hi-o-] – Din fr. bronchiole.
bronhofonie, BRONHOFONÍE s.f. Rezonanta puternica a vocii si a respiratiei la bolnavii de pneumonie, bronsita, astma etc. – Din fr. bronchophonie.
bronhografie, BRONHOGRAFÍE, bronhografii, s.f. Radiografie a bronhiilor cu ajutorul unei substante de contrast. – Din fr. bronchographie.
bronhopneumonie, BRONHOPNEUMONÍE, bronhopneumonii, s.f. Boala care consta în inflamarea bronhiilor, a bronhiolelor si a plamânilor. [Pr.: -pne-u-] – Din fr. broncho-pneumonie.
bronhoree, BRONHORÉE s.f. Secretie si expectoratie abundente, frecvente în astmul bronsic, în bronsita cronica si în alte afectiuni respiratorii. – Din fr. bronchorrhée.
bronhoscop, BRONHOSCÓP, bronhoscoape, s.n. Instrument medical care serveste la efectuarea unei bronhoscopii. – Din fr. bronchoscope.
bronhoscopie, BRONHOSCOPÍE, bronhoscopii, s.f. Examinare vizuala a bronhiilor cu ajutorul bronhoscopului. – Din fr. bronchoscopie.
bronhospasm, BRONHOSPÁSM, bronhospasme, s.n. Contractie, spasm al bronhiilor, provocat de tuse, efort etc. – Din fr. bronchospasme.
bronhotomie, BRONHOTOMÍE, bronhotomii, s.f. Interventie chirurgicala care consta în taierea unei bronhii. – Din fr. bronchotomie.
bronşectazie, BRONSECTAZÍE, bronsectazii, s.f. Dilatare permanenta a bronhiilor în urma unei scleroze pulmonare. – Din fr. bronchectasie.
bronşită, BRONSÍTĂ, bronsite, s.f. Boala a cailor respiratorii care consta în inflamarea mucoasei bronhiilor si care se manifesta prin tuse. – Din fr. bronchite.
bronşitic, BRONSÍTIC, -Ă, bronsitici, -ce, adj. Care apartine bronsitei, privitor la bronsita; care sufera de bronsita. – Din fr. bronchitique.
bronz, BRONZ, bronzuri, s.n. Aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur si mai rezistent decât cuprul, având numeroase întrebuintari tehnice. ♢ Epoca de bronz (sau a bronzului) = epoca din istoria societatii umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î.Cr. si se caracterizeaza prin descoperirea metalelor si a bronzului. ♢ Expr. Caracter de bronz = caracter ferm, neclintit. ♦ Obiect de arta facut din aliajul definit mai sus. ♦ Pigment metalic de culoare galbena, cu care se vopseste un obiect. ♦ Culoare aramie a pielii în urma expunerii la soare sau la vânt. – Din fr. bronze.
broscariţă, BROSCÁRIŢĂ, broscarite, s.f. Denumire data mai multor specii de plante erbacee acvatice cu flori hermafrodite, albe-verzui, dispuse în spice; notatoare (Potamogeton). – Broasca + suf. -arita.
broscăriţă, BROSCĂRÍŢĂ, broscarite, s.f. Planta erbacee acvatica cu flori verzui; iarba sarpelui, limba-apei (Triglochin palustris). – Broasca + suf. -arita.
broşa, BROSÁ, brosez, vb. I. Tranz. 1. A lega împreuna colile sau foile unei brosuri, ale unei carti, ale unui caiet etc. (punându-le într-o coperta moale). 2. A prelucra prin aschiere o piesa de metal, gaurind-o sau santuind-o. – Din fr. brocher.
broşă, BRÓSĂ, brose, s.f. 1. Bijuterie feminina prevazuta cu un ac, care se poarta prinsa de rochie, de haina etc. 2. Unealta de aschiere cu taisuri multiple, folosita la prelucrarea suprafetei (interioare sau exterioare) a unor piese metalice. – Din fr. broche.
broşură, BROSÚRĂ, brosuri, s.f. Lucrare tiparita sub forma de carte, care cuprinde un numar redus de foi; filada. ♦ (Înv.) Fascicula. – Din fr. brochure.
brr, BRR interj. I. 1. Exclamatie pe care o scoate cel caruia îi este frig; bruh. 2. Exclamatie care exprima spaima. 3. Exclamatie care exprima dezgustul sau greata. II. Exclamatie cu care oile sunt îndemnate la mers. III. (De obicei repetat) Cuvânt care imita sunetul tobei. – Onomatopee.
mister, MISTÉR1 s. n. 1. (pl.) ritual religios secret în Grecia si Roma antica, la care participau numai cei initiati. 2. doctrina religioasa care nu era împartasita decât unui numar restrâns de initiati. ♢ dogma religioasa crestina care trebuie primita asa cum este si care se crede a fi inaccesibila ratiunii. 3. lucrare dramatica medievala cu subiect biblic si hagiografic. 4. ceea ce este necunoscut, neînteles, înca inexplicabil; taina; secret. (< fr. mystère, lat. mysterium, gr. mysterion)
bruh, BRUH interj. Brr (I 1). – Onomatopee.
brumă, BRÚMĂ, brume, s.f. 1. Cristale de zapada care se formeaza noaptea (în anotimpurile de tranzitie) prin înghetarea vaporilor de apa din atmosfera si care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. 2. (Pop.) Chiciura. 3. Strat fin, alburiu, care acopera unele fructe (sau plante). 4. Fig. Cantitate mica de... – Lat. bruma.
brumărea, BRUMĂREÁ, brumarele, s.f. Numele a doua plante erbacee ornamentale cu flori diferit si viu colorate si cu miros placut (Phlox paniculata si drummondi). – Bruma + suf. -area.
brun, BRUN, -Ă, bruni, -e, adj. 1. Cafeniu-închis. ♦ (Substantivat, n.) Culoare cafeniu-închis. 2. (Despre oameni) Care are pielea negricioasa si parul negru; brunet, oaches. – Din fr. brun.
bruna, BRUNÁ, brunez, vb. I. Tranz. A acoperi pe cale chimica o piesa de otel sau de cupru cu un strat de oxizi de culoare închisa pentru a o feri de coroziune. – Din fr. brunir.
brunat, BRUNÁT, -Ă, brunati, -te, adj. (Despre piese de otel sau de cupru) Acoperit prin brunare cu un strat protector de oxizi de culoare închisa. – V. bruna.
brunel, BRUNÉL s.n. (Înv.) Stofa de lâna de culoare închisa, din care se confectioneaza încaltaminte. – Din germ. Brunelle.
brunet, BRUNÉT, -Ă, bruneti, -te, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care are pielea (fetei) de culoare negricioasa si parul negru; brun, oaches. – Din fr. brunet.
brusca, BRUSCÁ, bruschez, vb. I. Tranz. 1. A trata pe cineva cu asprime, fara menajamente; a repezi; a bruftui. ♦ A se purta violent cu cineva. 2. A grabi, a forta desfasurarea unui proces, a unui eveniment. – Din fr. brusquer.
bruscheţe, BRUSCHÉŢE s.f. Purtare sau atitudine aspra, grosolana, lipsita de menajamente fata de cineva. – Din it. bruschezza.
brut, BRUT, -Ă, bruti, -te, adj. 1. Care se gaseste în stare naturala, înca neprelucrat; care nu a fost înca transformat în produs finit. 2. (Despre greutatea marfurilor) Care este socotit împreuna cu ambalajul, vasul etc. în care se afla, din care nu s-a scazut daraua; (despre un venit) care a fost socotit împreuna cu cheltuielile, impozitele etc. aferente. – Din lat. brutus, fr. brut.
bruto, BRÚTO adv. În total, fara a scadea daraua (dintr-o greutate), cheltuielile, impozitele etc. (dintr-un venit). – Din germ. Brutto, it. brutto.
bubă, BÚBĂ, bube, s.f. 1. Nume generic dat umflaturilor cu caracter purulent ale tesutului celular de sub piele. ♢ Expr. A umbla cu cineva ca cu o buba coapta = a menaja pe cineva. (Fam.) S-a spart buba = s-a dat totul pe fata; s-a dezvaluit totul. ♢ Compuse: (pop.) buba-neagra = dalac; bube-dulci = bubulite dese, de natura infectioasa, care apar în special la copii, în jurul gurii, pe cap etc.: buba-mânzului = gurma. ♦ Rana. 2. Fig. (Fam.) Punct slab, parte delicata, dificila a unei probleme. ♦ Defect, defectiune (a unui sistem tehnic). – Cf. ucr. b u b a.
buberic, BUBERÍC, buberici, s.m. Planta erbacee cu rizom noduros, cu frunze dintate si cu flori brune sau verzi-maslinii (Scrophularia nodosa). – Cf. bg. b u b r e k "rinichi".
mispichel, MISPICHÉL s. n. sulfoarseniura naturala de fier. (< fr. mispickel)
bubon, BUBÓN, buboane, s.n. Inflamare a ganglionilor limfatici din regiunea inghinala, axilara etc., caracteristica ciumei, scarlatinei, bolilor venerice. – Din fr. bubon.
misoneism, MISONEÍSM s. n. aversiune, sentiment de neîncredere fata de tot ceea ce este nou sau în schimbare. (< fr. misonéisme)
bucălaie, BUCĂLÁIE, bucalai, s.f., adj. (Oaie) cu lâna alba si cu botul si extremitatile membrelor negre sau castaniu-închis. – Buca + laie.
bucătărie, BUCĂTĂRÍE, bucatarii, s.f. 1. Camera (sau cladire) în care se gateste mâncarea; cuhnie; p. ext. totalitatea obiectelor, a mijloacelor care servesc la gatirea mâncarii. ♢ Bucatarie de campanie = vehicul prevazut cu aparatura necesara prepararii hranei calde pentru trupele aflate în deplasare. ♦ Fig. (Fam.) Totalitatea accesoriilor sau actiunilor care servesc la sustinerea unei demonstratii, la efectuarea unei lucrari dupa ce s-a stabilit ideea de baza. 2. Faptul de a pregati mâncare; mod specific de a prepara mâncarea. – Bucatar + suf. -ie.
buccinator, BUCCINATÓR, buccinatori, S.m. Muschi facial cu ajutorul caruia poate fi expulzat, cu putere, aerul din plamâni. – Din fr. buccinateur.
buche, BÚCHE, buchi, s.f. A doua litera din alfabetul chirilic; p. gener. litera; (de obicei la pl.) alfabet; cunostinte elementare de scris si citit. ♢ Expr. Buchea cartii = exact ca în carte; în chip mecanic. A fi (tot) la buchi = a fi (tot) începator (la învatatura). A nu sti buche = a nu sti nimic (la învatatura). – Din sl. buky.
bucher, BUCHÉR, bucheri, s.m. 1. Persoana care învata ceva pe dinafara, fara a pricepe ce învata. 2. (Înv.) Persoana care se afla cu învatatura abia la alfabet, care este începator la învatatura. – Buche + suf. -ar.
buchereală, BUCHEREÁLĂ s.f. (Fam.) Faptul de a silabisi (un text); p. ext. faptul de a învata ceva pe de rost, în chip mecanic. – Bucheri + suf. -eala.
buchereşte, BUCHERÉSTE, adv. (Rar) În felul bucherilor, ca bucherii. – Bucher + suf. -este.
bucheri, BUCHERÍ, bucheresc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A silabisi (un text). – Din bucher.
bucherie, BUCHERÍE s.f. (Rar si fam.) Învatatura elementara de scris si citit. – Bucher + suf. -ie.
buchet, BUCHÉT, buchete, s.n. 1. Manunchi de flori aranjate (si legate) împreuna. ♦ P. gener. Grup de obiecte de acelasi fel puse împreuna; grup de compuneri (literare, muzicale) publicate sau executate laolalta. 2. Aroma de vin. 3. Mica planta erbacee cu flori violet-deschis sau albastre-purpurii (Geranium pusillum). – Din fr. bouquet.
buchetieră, BUCHETIÉRĂ, buchetiere, s.f. (Înv.) Florareasa. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. bouquetière.
bucheţel, BUCHEŢÉL, buchetele, s.n. Diminutiv al lui buchet (1). – Buchet + suf. -el.
buchinist, BUCHINÍST, buchinisti, s.m. (Frantuzism) Anticar2. – Din fr. bouquiniste.
buchirisi, BUCHIRISÍ, buchirisesc, vb. IV. Tranz. si intranz. (Rar) A buchisi (2). – Bucher + suf. -isi.
buchisa, BUCHISÁ vb. I. v. buchisi.
buchiseală, BUCHISEÁLĂ, buchiseli, s.f. (Pop. si fam.) Faptul de a (se) buchisi. – Buchisi + suf. -eala.
buchisi, BUCHISÍ, buchisesc, vb. IV. (Pop. si fam.) 1. Tranz., intranz. si refl. A face un lucru cu mare cazna si migala, fara spor. 2. Tranz. si intranz. A citi sau a învata ceva cu efort si cu migala; a buchirisi. 3. Tranz. Fig. A bate pe cineva (dându-i pumni, ghionti). [Var.: buchisá vb. I] – Cf. b u c h e.
buciarda, BUCIARDÁ, buciardez, vb. I. Tranz. A prelucra cu buciarda piatra de constructie. – Din fr. boucharder.
buciardă, BUCIÁRDĂ, buciarde, s.f. Ciocan prevazut pe fetele de izbire cu dinti sau caneluri, folosit, pentru a imprima, prin lovire, puncte sau linii regulate pe fata pietrelor de constructie. – Din fr. boucharde.
bucium, BÚCIUM1, buciume, s.n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, facut din coaja de tei, din lemn sau din metal si folosit în special de ciobani pentru chemari si semnale. [Var.: búcin s.n.] – Lat. bucinum.
bucium, BÚCIUM2, buciume, s.n. (Pop.) 1. Trunchi sau bustean (de arbore); spec. butuc de vita de vie. 2. Butuc (al rotii carului). – Et. nec.
misofobie, MISOFOBÍE s. f. teama patologica de murdarie, de contagiune. (< engl. mysophobia)
bucla, BUCLÁ, buclez, vb. I. 1. Tranz. Si refl. A(-si) rasuci parul în bucle; a (se) cârlionta; a (se) ondula.2. Tranz. A face o bucla firului de tesut pentru a forma un ochi de tricotat. – Din fr. boucler.
bucoavnă, BUCOÁVNĂ, bucoavne, s.f. (Înv.) Abecedar (cu caractere chirilice); p. gener. carte veche tiparita cu litere chirilice. – Din sl. azŭbukovĩno.
bucraniu, BUCRÁNIU, bucranii, s.n. (Arhit.) Motiv ornamental reprezentând un cap de bou împodobit cu ghirlande de flori, panglici etc. – Din fr. bucrane.
budă, BÚDĂ, bude si buzi, s.f. (Reg.) 1. Constructie de lemn, în padure, în care locuiesc taietorii de arbori. 2. Pravalioara. 3. Closet (rudimentar). – Din rus., pol., magh. buda.
budăi, BUDẮI, budaie, s.n. (Reg.) 1. Vas din doage, de forma unui trunchi de con, în care se pastreaza laptele, se duc bucatele la câmp, se tin bauturi etc. 2. Trunchi scobit, întrebuintat ca ghizd la fântâna. – Din magh. bödön.
budihace, BUDIHÁCE, budihace, s.f. (Reg.) Monstru, pocitanie, -Et. nec.
budism, BUDÍSM, s.n. Religie aparuta în India în sec. V-VI î.Cr. si atribuita lui Buddha, care considera viata un izvor de suferinte si de iluzii, propovaduind renuntarea la orice placeri. – Din fr. bouddhisme.
budist, BUDÍST, -Ă, budisti, -ste, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine budismului, privitor la budism. 2. S.m. si f. Adept al budismului. – Din fr. bouddhiste.
bufnă, BÚFNĂ, bufne, s.f. (Ornit.; rar) Bufnita. [Var.: búhna s.f.] – Formatie onomatopeica.
bufniţă, BÚFNIŢĂ, bufnite, s.f. Cea mai mare pasare rapitoare de noapte, având penajul de culoare bruna-ruginie cu dungi negre si galbene, cap mare si ochi galbeni-portocalii mari, apropiati unul de altul, cu smocuri lungi de pene la urechi; bou-de-noapte, buha, bufna (Bubo bubo). – Bufna + suf. -ita.
bufon, BUFÓN, -Ă, bufoni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Personaj comic îmbracat în haine grotesti, care întretinea o atmosfera de veselie la curtile suveranilor sau ale seniorilor; mascarici, nebun. ♦ Personaj comic buf3 într-o piesa de teatru. ♦ (Peior.) Persoana care face pe altii sa râda prin glume, gesturi caraghioase etc., care este obiect de batjocura într-o societate. 2. Adj. (Rar) Comic, caraghios, grotesc. – Din fr. bouffon.
misil, MISÍL s. n. proiectil autopropulsat si ghidat pe toata sau doar pe o parte a traiectoriei. (< fr. missile)
buged, BÚGED, -Ă, bugezi, -de, adj. (Reg., despre obrazul oamenilor) Buhait, umflat, puhav. [Var.: búget, -ta, adj.] – Lat. •buccidus (< bucca).
buget, BUGÉT1, bugete, s.n. Bilant al veniturilor si cheltuielilor unui stat, ale unei întreprinderi etc. pe o perioada determinata. ♦ Totalitatea prevederilor de venituri si cheltuieli ale unei familii sau ale unei persoane pentru o anumita perioada. [Var.: (rar) budgét s.n.] – Din fr. budget.
bugetar, BUGETÁR, -Ă, bugetari, -e, adj. Care apartine bugetului1, privitor la buget1, prevazut în buget1, de buget 1. ♢ Institutie bugetara = institutie ale carei cheltuieli sunt acoperite în întregime sau partial de la buget1. An (sau exercitiu) bugetar = perioada de timp (de un an) pentru care se întocmeste si se executa bugetul1 unui stat. [Var.: (rar) budgetár, -a adj.] – Din fr. budgétaire.
buh, BUH s.n. (Pop. si fam.; în expr.) A-i merge (sau a i se duce cuiva) buhul = a ajunge sa fie foarte cunoscut (pentru faptele sale, de obicei reprobabile); a se spune despre cineva ca... – Et. nec.
buhai, BUHÁI, (I) buhai, s.m. (II) buhaiuri, s.n. I. S.m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-balta = bou-de-balta. 3. Planta erbacee cu doua sau trei frunze mari, ovale si flori verzi-galbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S.n. Instrument muzical popular format dintr-o putinica cu fundul de piele, prin care trece un smoc de par de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemanator cu mugetul unui taur. [Pl. si: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.
buhav, BÚHAV, -Ă adj. v. puhav.
buhă, BÚHĂ, buhe, s.f. 1. (Ornit.) Bufnita. 2. (Entom.; în compusele) Buha-semanaturilor = fluture mic de noapte, de culoare cenusie, care dauneaza semanaturilor (Agrotis segetum); buha-verzei = fluture nocturn de culoare cenusie, ale carui larve distrug varza, conopida, sfecla etc. (Mamestra brassicae). – Formatie onomatopeica.
buhăi, BUHĂÍ1, buhaiesc, vb. IV. Refl. A se umfla la fata (de boala, de bautura, de somn etc.); a se puhavi. – Din buhav.
buhăi, BUHĂÍ2, buhaiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A tipa, a urla; a plânge cu glas tare. 2. (Fam.) A tusi. – Din buhai.
buhăială, BUHĂIÁLĂ1, buhaieli, s.f. (Rar) Faptul de a se buhai1. – Buhai1 + suf. -eala.
buhăială, BUHĂIÁLĂ2, buhaieli, s.f. (Reg.) Faptul de a buhai2. – Buhai2 + suf. -eala.
buhăit, BUHĂÍT, -Ă, buhaiti, -te, adj. (Despre oameni, despre fata lor etc.) Umflat (de boala, de bautura, de somn etc.); puhav, buhos (2), buged. – V. buhai1.
buhnă, BÚHNĂ s.f. v. bufna.
buhos, BUHÓS, -OÁSĂ, buhosi, -oase, adj. 1. Ciufulit, zbârlit; cu parul zbârlit (ca bufnita). 2. (Rar) Buhait. – Buha + suf. -os.
buhur, BUHÚR, buhururi, s.n. (Înv.) Stofa de lâna fina sau de matase. – Din tc. buhur.
buhurdar, BUHURDÁR, buhurdaruri, s.n. (Înv.) Vas (de metal) folosit la afumat cu miresme. – Din tc. buhurdar.
bui, BUÍ, buiesc, vb. IV. Intranz. A da navala, a navali, a se înghesui. – Cf. scr. b u j a t i.
buiac, BUIÁC, -Ă, buieci, -ce, adj. (Reg.) 1. Care traieste bine, rasfatat. 2. Zburdalnic, nebunatic; nechibzuit. – Din sl. bujakŭ.
miscelă, MISCÉLĂ s. f. amestec al unui solid cu un lichid, a doua lichide, a unui gaz cu un lichid sau a doua gaze, având un amestec omogen. ♢ amestec de benzina si ulei folosit la combustie si ungere în motoare. (< fr. miscelle, lat. miscellus)
bujdi, BUJDÍ, bujdesc, vb. IV. Tranz. si intranz. (Reg.) A tâsni, a navali. – Cf. magh. b u z d ú l n i.
bujorel, BUJORÉL, bujorei, s.m. 1. Diminutiv al lui bujor; bujoras. 2. Mica planta erbacee cu frunze lunguiete si ovale si cu flori mari, purpurii; gemanarita (Orchis papilionacea). – Bujor + suf. -el.
bulă, BÚLĂ, bule, s.f. 1. Basica de aer sau de gaz aflata în masa unui lichid sau a unui solid. 2. Sfera, glob (mic) de metal, de sticla etc. 3. (În antichitate si în evul mediu) Pecete de aur, de argint sau de plumb, care se atasa unui act pentru a-l autentifica; p. ext. act care purta o astfel de pecete. ♢ Bula papala = act oficial emis de papi. – Din fr. bulle, lat. bulla.
bulb, BULB, bulbi, s.m. 1. Tulpina (subterana) a unor plante, alcatuita din frunze în forma de tunici sau solzi suprapusi (în care se depun substante de rezerva), cu un învelis membranos uscat. 2. (În sintagmele) Bulb pilos = partea terminala, umflata, a radacinii firului de par. Bulb rahidian = segment interior al creierului, în forma unei umflaturi, situat între maduva spinarii si protuberanta creierului. Bulbii ochilor = globii ochilor. Bulb aortic = dilatatie a arterei aorte situata la iesirea din inima, existenta la pesti si la batracieni. 3. Obiect, umflatura etc. care are forma unui bulb (1). – Din fr. bulbe, lat. bulbus.
bulbar, BULBÁR, -Ă, bulbari, -e, adj. 1. (Bot.) Referitor la bulb (1). 2. (Anat.) Referitor la bulbul (2) rahidian. – Din fr. bulbaire.
bulbuc, BULBÚC, bulbuci, s.m. I. 1. Basica de apa, de sapun, de spuma, de aluat (când dospeste) etc. 2. Corp sferic (ca o basica). II. 1. Planta erbacee toxica din familia ranunculaceelor, cu flori mari globuloase de culoare galbena, cu vinisoare verzi pe dinafara, raspândita în regiunile de munte si ocrotita de lege (Trollius europeaeus). 2. (La pl.) Planta erbacee din familia campanulaceelor, viguroasa si înalta pâna la un metru, cu flori mari, albastre, care creste prin paduri (Campanula trachelium). – Formatie onomatopeica.
bulbuca, BULBUCÁ, bulbúc, vb. I. 1. Refl. si tranz. A face ochii mari, a-i deschide tare (de mirare, uimire, spaima etc.); a (se) holba. 2. Intranz. si refl. (Despre apa, la pers. 3) A face bulbuci, a (se) bulbuci. – Cf. b u l b u c.
bulbucat, BULBUCÁT, -Ă, bulbucati, -te, adj. Iesit în afara, formând o proeminenta; umflat. ♦ (Despre ochi) Larg deschis, holbat. – V. bulbuca.
bulcă, BÚLCĂ, bulci, s.f. (Reg.) Franzela; chifla. – Din ucr. bulka.
buleandră, BULEÁNDRĂ, bulendre, s.f. (Pop. si fam.) Haina veche, rupta, ponosita; fleandura. ♦ (La pl.) Lucruri vechi si fara valoare. ♦ Fig. Termen injurios pentru o femeie imorala. – Et. nec.
misă, MÍSĂ s. f. compozitie polifonica religioasa care se cânta, cu sau fara acompaniament instrumental, în bisericile romano-catolice în cadrul liturghiei. (< lat. missa)
bulet, BULÉT, buleti, s.m. Denumire data articulatiei gleznei calului, situata între chisita si osul fluierului. – Din fr. boulet.
bulevardist, BULEVARDÍST, -Ă, bulevardisti, -ste, s.m. si f. (Fam.) Om plimbaret, care bate toata ziua bulevardele; derbedeu, haimana; bulevardier (2). – Bulevard + suf. -ist.
bulfeu, BULFÉU, bulfeie, s.n. Fiecare dintre cele doua speteze care leaga partea de sus a jugului de policioara. – Din magh. bélfa.
bulgări, BULGĂRÍ, bulgaresc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A arunca cu bulgari în cineva. 2. A acoperi cu lut scheletul de nuiele împletite al unui grajd, al unei colibe etc. – Din bulgare.
bulhac, BULHÁC, bulhace, s.n. (Reg.) Baltoaca. – Et. nec.
bulicher, BULICHÉR, bulichere, s.n. (Reg.) Cutit mare si lung; cutit stricat, care nu taie. – Cf. magh. b u g y l i "briceag".
bulină, BULÍNĂ1, buline, s.f. 1. Capsula în care se pune un praf luat ca medicament; caseta; p. ext. praful medicamentos împreuna cu capsula lui. 2. Petic rotund de hârtie data pe o parte cu guma arabica, cu care se lipesc plicuri, dosare etc. 3. Desen rotund imprimat pe tesaturi. [Var.: bulín s.n.] – Din ngr. bulíni.
bulion, BULIÓN, (1, 2) bulionuri, (3) bulioane, s.n. 1. Pasta conservata de patlagele rosii. 2. (Rar) Supa de carne fara zarzavat sau paste fainoase. 3. Mediu lichid obtinut din carne sau din vegetale si folosit pentru culturile de microorganisme. [Pr.: -li-on] – Din fr. bouillon, rus. bulón.
bullfinch, BULL-FINCH, bull-finch-uri, s.n. Obstacol la alergarile de cai, care consta dintr-un zid cu nuiele deasupra sau dintr-un zid de o anumita înaltime. [Pr.: búlfinci] – Din fr., engl. bull-finch.
buluc, BULÚC, bulucuri, s.n. 1. Numar mare de oameni strânsi la un loc; droaie, gloata. ♦ (Adverbial) În masa, în rânduri strânse, cu gramada; unul peste altul, înghesuindu-se; repede, iute. 2. (În vechea organizare a armatei din tarile românesti) Unitate militara tactica formata din mercenari, care corespundea aproximativ efectivului unei companii; bulucbasie; p. ext. ceata de oameni înarmati. – Din tc. bölük.
bulughină, BULUGHÍNĂ, bulughine, s.f. (Reg.) Cartof. – Et. nec.
bulz, BULZ, bulzi, s.m. 1. (Pop.) Cocolos. ♦ Cocolos de mamaliga calda în care s-a pus brânza de oaie sau urda. 2. (Tehn.) Ansamblu de piese de cherestea obtinute prin debitarea unui bustean si asezate astfel încât sa reconstituie trunchiul. [Pl. si: (n.) bulzuri] – Cf. alb. b u l e z.
bulziş, BULZÍS adv. (Reg.) Înghesuit unul lânga altul. – Bulz + suf. -is.
bumb, BUMB, bumbi, s.m. 1. (Pop.) Nasture. 2. Mic ornament arhitectural de forma sferica. 3. Dispozitiv cu care se leaga coarda la unele instrumente cu coarde. – Cf. magh. g o m b.
bumbac, BUMBÁC, (1) s.m., (2, 3) s.n. 1. S.m. Planta textila din familia malvaceelor, de origine tropicala si subtropicala, cu flori galbui sau rosietice si cu fructele capsule, care contin numeroase seminte acoperite cu peri pufosi (Gossypium). 2. S.n. Fibra textila obtinuta, prin egrenare, de pe semintele bumbacului (1). ♦ (Pop.) Vata. ♢ Expr. A avea bumbac în urechi = a nu auzi bine. ♦ Fir rasucit de bumbac (2), întrebuintat la tesut sau la cusut. ♦ Ţesatura din fire de bumbac (2). ♢ Bumbac mercerizat = fir sau tesatura de bumbac (2) tratat cu diverse solutii spre a capata luciu. 3. S.n. (În sintagma) Bumbac colodiu = substanta exploziva pe baza de nitroceluloza. – Cf. scr. b u m b a k, bg. b u b a k, lat. med. b o m b a c i u m.
bumbăcăriţă, BUMBĂCĂRÍŢĂ, bumbacarite, s.f. Numele mai multor specii de plante erbacee cu flori brune-rosietice sau verzi-negricioase, cu fructul acoperit de peri matasosi, asemanatori bumbacului (1) (Eriophorum); lânarica. – Bumbac + suf. -arita.
bumburez, BUMBURÉZ, bumburezi, s.m. (Reg.) 1. Graunte; bob de mazare, de fasole etc. 2. Planta erbacee cu spice brun-închis: bumbusor (II 2) (Schoenus nigricans). – Cf. b u m b, b u b u r u z a.
bumbuşor, BUMBUSÓR, bumbusori, s.m. I. (Pop.) Nasturas. II. (Bot.; reg.) 1. Banut (2) (Bellis perennis). 2. Bumburez (2) (Schoenus nigricans). – Bumb + suf. -usor.
bumerang, BUMERÁNG, bumeranguri, s.n. Arma de lemn îndoit în forma de unghi obtuz, folosita de populatia bastinasa a Australiei, care, datorita formei sale si a felului în care este aruncata, revine la locul de aruncare daca n-a atins tinta. – Din fr. boumerang.
bun, BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s.m. si f., (IX) bunuri, s.n., (X) adv. I. Adj. Care are calitati. 1. Care face în mod obisnuit bine altora, care se poarta bine cu altii; binevoitor. ♢ Expr. Bun la inima = milostiv. Bun, rau = oricum ar fi. (Substantivat) Bun si rau = toata lumea (fara deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ♢ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunatatea! 2. Care se achita de obligatiile morale si sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ♢ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunavoie. ♢ Expr. Sfat bun = îndemn întelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încapea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoana de încredere. A pune o vorba (sau un cuvânt) bun(a) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a sustine pe cineva. ♢ Compuse: bun-simt = capacitate bazata pe experienta cotidiana de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele: buna purtare = comportare conforma normelor moralei si educatiei: certificat de buna-purtare = a) (iesit din uz) certificat în care se atesta purtarea corecta a cuiva într-un serviciu, în scoala etc.; b) fig. recomandatie orala sau lauda adusa cuiva; buna-cuviinta = purtare cuviincioasa, crestere aleasa. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultator, îndatoritor; care are grija de parinti. 4. Caracteristic omului multumit, vesel, bine dispus. ♢ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; placut, satisfacator, agreabil. ♢ Expr. A i-o face buna sau a-i face (cuiva) una buna = a-i provoca cuiva o suparare. Una buna = o întâmplare deosebita, spirituala, o nostimada. A o pati buna = a avea necaz. (Ir.) Buna treaba! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ti-o buna! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ti-o buna ca ti-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situatie dificila sau inoportuna. 2. (Despre mâncaruri si bauturi) Gustos, apetisant, ales. ♢ Expr. Poama buna, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorala. ♢ Compus: bun-gust = simt estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelsugat. 4. (Despre miros) Frumos, placut, agreabil. 5. Linistit, tihnit, fara griji; fericit. Viata buna. ♢ (În formule de salut sau de urare) Buna ziua! Buna seara! Noapte buna! ♢ Compus: (Bot.) buna-dimineata = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-si îndeplineste bine menirea. ♢ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare data de autor, de editura, de redactie sau de alti beneficiari pe tiparul de corectura sau de proba, dupa care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre functiunile lor) Care functioneaza bine. ♢ Expr. Bun de gura = limbut. Bun de mâna = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbracaminte si încaltaminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sarbatoare. 4. De calitate superioara; p. ext. de pret, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ♢ Expr. A o lua de buna = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o tine (una si) buna = a sustine un lucru cu încapatânare. A sti una si buna = a se încapatâna în sustinerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulatie. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ♢ Expr. La ce bun? = la ce foloseste? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme si superstitii) Prevestitor de bine. ♢ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplacut, rau. VI. Adj. 1. Zdravan, puternic, strasnic. ♦ Considerabil, mare. ♢ Loc adv. În buna parte = în masura importanta. O buna bucata sau o bucata buna (de timp, de loc etc.) = o parte însemnata (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., si mai bine. ♢ Compuse: buna-credinta s.f. = a) obligatie de comportare corecta pe care partile trebuie s-o respecte la încheierea si la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane ca actioneaza în temeiul unui drept si conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de buna-credinta = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o buna zi (sau dimineata) = cândva, odata; pe neasteptate. VII. Adj. (Despre legaturi de rudenie) De sânge, adevarat. Tata bun. ♦ Var bun sau vara buna = var primar sau vara primara. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S.m. si f. (Înv. si pop.) Bunic, bunica. IX. S.n. 1. Ceea ce este util sau necesar societatii sau individului pentru a-i asigura existenta, bunastarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanta în circulatia economica. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce poseda cineva; avut, proprietate, avere; bogatie, avutie. ♢ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ♢ Bune oficii = interventie a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvarii pe cale pasnica, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprima o aprobare) Bine, da, asa. – Lat. bonus.
miriapode, MIRIAPÓDE s. n. pl. clasa de artropode cu corpul format din segmente sau inele, fiecare prevazut cu mai multe perechi de picioare. (< fr. myriapodes)
miringită, MIRINGÍTĂ s. f. inflamatie a timpanului urechii. (< fr. myringite)
miringoplastie, MIRINGOPLASTÍE s. f. refacere chirurgicala a membranei timpanului. (< fr. myringoplastie)
mirmecocoră, MIRMECOCÓRĂ adj., s. f. (planta) cu seminte raspândite de furnici. (< fr. myrmécochore)
mirmecocorie, MIRMECOCORÍE s. f. împrastiere a semintelor unor plante de catre furnici. (< fr. myrmécochorie)
mirmecofag, MIRMECOFÁG, -Ă adj. (despre animale) care se hraneste cu furnici. (< fr. myrmécophage)
mirmecofil, MIRMECOFÍL, -Ă adj., s. m. f. 1. (planta) în care traiesc furnici, polenizata de furnici. 2. (animal) care traieste în asociatie cu furnicile. (< fr. myrmécophile)
mirmecofilie, MIRMECOFILÍE s. f. însusire a plantelor sau animalelor mirmecofile. (< fr. myrmécophilie)
mirmecofită, MIRMECOFÍTĂ adj., s. f. (planta) mirmecofila. (< fr. murmécophyte)
bunavestire, BÚNA-VESTÍRE s.f. Numele sarbatorii crestine (25 martie) închinate anuntarii nasterii lui Isus Cristos; blagovestenie. – Buna + vestire (dupa sl. blagovĕstenije).
bunăstare, BUNĂSTÁRE s.f. Situatie materiala buna, prospera; prosperitate. [Gen.-dat.: bunastarii si (mai vechi) bunei stari] – Buna + stare (dupa germ. Wohlstand).
buncăr, BÚNCĂR, buncare, s.n. 1. Constructie alcatuita dintr-un recipient de otel, de beton etc. si un schelet de sustinere, destinata depozitarii temporare a unor materiale granulare. 2. Cutie metalica destinata depozitarii pieselor la masinile-unelte în vederea prelucrarii lor. 3. Compartiment amenajat pe nave pentru depozitarea combustibilului (carbuni). 4. Mic adapost blindat; cazemata. – Din germ. Bunker. Cf. rus. b u n k e r.
bunceag, BUNCEÁG, bunceaguri, s.n. (Reg.) 1. Îngramadire de trunchiuri cazute, crengi uscate si ierbarie. 2. Covor de muschi. – Cf. scr. b u č a k.
bundă, BÚNDĂ, bunde, s.f. 1. Haina lunga si larga de postav, îmblanita, purtata de barbati; burca1; (reg.) blana mare facuta din piei de oaie, întrebuintata de tarani ca îmbracaminte de iarna. 2. (Reg.) Pieptar (1). – Din magh. bunda.
bundiţă, BUNDÍŢĂ, bundite, s.f. 1. Diminutiv al lui bunda. 2. (Bot.; în compusul) Bundita vântului = planta erbacee cu flori violete-purpurii, care creste prin fânete, pe câmpuri, pe dealuri (Phlomis pungens). – Bunda + suf. -ita.
bunghini, BUNGHINÍ, bunghinesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A migali. – Et. nec.
burdihan, BURDIHÁN s.n. v. burduhan.
burduf, BURDÚF, burdufuri, s.n. 1. Sac facut din piele netabacita, uneori din stomacul unui animal (capra, oaie, bivol), în care se pastreaza sau se transporta brânza, faina, apa etc. ♢ Expr. Burduf de carte = foarte învatat; toba de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strâns, încât sa nu se poata misca; a lega fedeles, a lega cobza. (Reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mâncare) = a mânca foarte mult, a se ghiftui. 2. Sac facut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazineaza aerul la cimpoi, la armonica etc. 3. Învelitoare de piele pentru picioare la trasurile, descoperite. ♢ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netaiata, prinsi de restul încaltamintei; bocanci facuti dintr-o singura bucata. 4. Învelitoare elastica de piele, pânza etc. a spatiului de comunicatie dintre doua vagoane de calatori. ♦ Garnitura de piele sau de cauciuc prin care se leaga doua conducte dintr-un motor. 5. Basica (1) uscata, care, pe vremuri, se întrebuinta în loc de geam. 6. (Reg.) Burduhan. 7. (Reg.) Copca în gheata. [Var.: burdúv, burdúh, burdús s.n.] – Et. nec.
burduh, BURDÚH s.n. v. burduf.
burduhan, BURDUHÁN, burduhane, s.n. (Pop.) Stomacul animalelor rumegatoare; burduf (6); p. ext. burta (1); bârdan [Var.: burdihán s.n.] – Burduh + suf. -an.
burduhănos, BURDUHĂNÓS, -OÁSĂ, burduhanosi, -oase, adj. (Fam.; adesea substantivat) Burtos. – Burduhan + suf. -os.
burduhos, BURDUHÓS, -OÁSĂ, burduhosi, -oase, adj. Burtos. – Burduh + suf. -os.
mirador, MIRADÓR s. n. 1. încapere deschisa pe terasa, cu functie de belvedere în arhitectura spaniola. 2. post de observatie ridicat deasupra solului. (< fr., sp. mirador)
burelet, BURELÉT, bureleti, s.m. Cuta a pielii, la extremitatea membrelor animalelor, care are rolul de a forma unghiile sau copitele. – Din fr. bourrelet.
burete, BURÉTE bureti, s.m. 1. (Bot.) Nume generic dat unor ciuperci; spongie. ♢ Expr. (Fam.) Doar n-am mâncat bureti = doar n-am înnebunit! 2. (În sintagma) Burete-de-mare = (la pl.) Încrengatura de nevertebrate marine, fixate de stânci, cu forma variata si cu scheletul constituit din spicule si bastonase silicioase sau calcaroase (Spongiaria); (si la sg.) animal din aceasta încrengatura; spongier. ♦ Scheletul poros al acestui animal (sau obiect similar fabricat din cauciuc, material plastic), care, datorita proprietatii de a absorbi lichidele, se întrebuinteaza la stersul tablei de scris, la spalat etc. – Lat. •boletis sau refacut din bureti (pl. lui •buret(u) < lat. boletus).
buretos, BURETÓS, -OÁSĂ, buretosi, -oase, adj. (Rar) Care are proprietatea de a suge lichidele, care seamana cu structura buretelui-de-mare; spongios. – Burete + suf. -os.
burg, BURG, burguri, s.n. Castel medieval; cetate, asezare fortificata, cu caracter militar sau administrativ; oras medieval; p. ext. oras vechi. – Din fr. bourg.
burghez, BURGHÉZ, -Ă, burghezi, -e, adj., s.m. si f. 1. Adj. Creat de burghezie, referitor la burghezie, propriu acesteia, purtând caracterul ei; care face parte din burghezie. 2. S.m. si f. Persoana care apartine burgheziei; ♢ Mic-burghez: a) persoana care face parte din mica burghezie; b) fig. persoana cu vederi înguste; filistin. 3. (În orânduirea feudala) Orasean, târgovet. [Pl. si: burgheji] – Din it. borghese.
burghezi, BURGHEZÍ, burghezesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se îmburghezi. – Din burghez.
burghezie, BURGHEZÍE, burghezii, s.f. 1. (În teoria marxista) Clasa sociala urbana detinatoare de capital, care îsi desfasoara activitatea în sectorul industrial comercial si bancar. ♦ (În societatea medievala) Locuitorii de la orase; târgovetii, populatia oraselor, orasenime. 2. (În sintagma) Mica burghezie = parte a burgheziei (1) formata din micii producatori, micii comercianti, functionari etc. – Din it. borghesia.
burghezime, BURGHEZÍME s.f. (Rar) Burghezie; multime de burghezi. – Burghez + suf. -ime.
burghiaş, BURGHIÁS, burghiasi, s.m. (Entom.) Firezar. [Pr.: -ghi-as. – Var.: (reg.) burghiés s.m.] – Burghiu + suf. -as.
burghiere, BURGHIÉRE s.f. Operatie de executare a unei gauri cu ajutorul burghiului. – Din burghiu.
burghieş, BURGHIÉS s.m. v. burghias.
burghiu, BURGHÍU, burghie, s.n. Unealta ascutita de otel în forma de spirala, care, prin miscari de însurubare, serveste la gaurirea cilindrica a materialelor; sfredel. ♢ Burghiu de foraj = unealta de foraj în forma de bara, cu capatul ca o elice, care se adapteaza la perforatorul mecanic. – Din tc. burgu, bg., scr. burgija.
burhai, BURHÁI, burhaie, s.n. (Rar) 1. Ceata (rara) care se ridica dupa ploaie. 2. Ploaie deasa si rece de toamna. – Contaminare între bura si buhai ("ceata, bura", putin folosit).
buric, BURÍC, burice, s.n. 1. Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la fetus; cicatrice ramasa în mijlocul abdomenului dupa caderea cordonului ombilical; ombilic. ♦ Fig. Mijloc, centru. ♢ Expr. Buricul pamântului = centrul pamântului. A se crede (sau a se socoti) buricul pamântului = a se crede (sau a se socoti) cel mai important dintre toti. ♦ Cordonul ombilical prin care fetusul primeste hrana din corpul mamei. 2. (În sintagma) Buricul degetului = vârful degetului. 3. Compus: buricul-apei = planta erbacee cu flori mici, albe sau rosietice, dispuse în umbele (Hydrocotyle vulgaris). – Lat. •umbulicus (= umbilicus), prin deglutinare: un – buric.
burjui, BURJÚI, burjui, s.m. (Rar) Burghez. – Din rus. burjui.
burlac, BURLÁC, burlaci, s.m. (Adesea adjectival) Barbat necasatorit; celibatar, holtei1, becher. – Din rus., ucr. burlak.
burlan, BURLÁN, burlane, s.n. Tub de tinichea, de fonta etc. prin care se scurge apa de la jgheaburile acoperisului. ♦ Jgheab prin care se scurge apa dintr-un izvor, dintr-o cismea etc. ♦ Tub cilindric de tinichea sau de olane, prin care trece fumul din soba în cos; urloi. ♦ Tub de beton, de fonta etc. din care se fac canale, utilaje pentru exploatarea miniera etc. – Cf. tc. b o r u.
burlăci, BURLĂCÍ, burlacesc, vb. IV. Intranz. A duce viata de burlac; holtei2. – Din burlac.
burlăcie, BURLĂCÍE s.f. Viata de burlac; holteie. – Burlac + suf. -ie.
burlet, BURLÉT, burleti, s.m. Snur gros din bumbac, din cauciuc, din material sintetic, din hârtie gudronata sau din lame metalice, care se pune la usi sau la ferestre pentru a împiedica patrunderea frigului. – Din fr. bourrelet.
bursă, BÚRSĂ1, burse, s.f. Alocatie baneasca (lunara) acordata de stat, de o institutie etc. unui elev sau unui student, pentru a-si acoperi cheltuielile de întretinere în timpul studiilor; întretinere gratuita acordata de stat, de o institutie etc. unui elev sau unui student stipendiu. – Din fr. bourse.
bursă, BÚRSĂ2, burse, s.f. Institutie unde se negociaza hârtii de valoare si valute straine sau unde se desfasoara tranzactii de marfuri. ♢ Expr. A juca la bursa = a cumpara si a revinde efecte de bursa2, cu scopul de a realiza un venit de pe urma urcarii sau scaderii pretului lor. ♦ Bursa neagra = comert clandestin. Bursa muncii = institutie care înregistreaza cererile de lucru si mijloceste angajarile. – Din fr. bourse.
bursucă, BURSÚCĂ, bursuce, s.f. Planta erbacee mica, cu flori violet-închis, asezate în forma de spic la vârful tulpinii si fructe capsule (Bartsia alpina). – Din bursuc.
mirabilit, MIRABILÍT s. n. sulfat natural hidratat de sodiu, folosit în industria chimica, a sticlei etc. (< engl. mirabilite)
burtăverde, BURTĂVÉRDE s.m. invar. 1. (Ir.) Burghez; negustor. ♦ Om insensibil la valorile culturale; filistin; om lenes, comod, indolent. 2. (Înv.) Sort sau brâu verde purtat altadata de negustori. – Burta + verde.
burtăverzime, BURTĂVERZÍME s.f. (Depr.) Burghezie; negustorime. – Burtaverde + suf. -ime.
burtos, BURTÓS, -OÁSĂ, burtosi, -oase, adj. 1. (Adesea substantivat) Care are burta mare; pântecos, burduhanos, burduhos, burticos. 2. (Despre un vas, p. ext. despre alte obiecte) Bombat, pântecos. – Burta + suf. -os.
mirabilis, MIRÁBILIS s. m. planta erbacee, din Africa si America, cultivata pentru florile sale în forma de pâlnie, diferit colorate, care se deschid numai seara; frumoasa-noptii. (< fr., lat. mirabilis)
burzului, BURZULUÍ, burzuluiesc, vb. IV. Refl. 1. A se mânia brusc; a se rasti (la cineva); a se bursuca. ♦ Fig. (Despre vreme) A se schimba în rau. ♦ Refl. si tranz. fact. (Înv.) A (se) rascula, a (se) razvrati. 2. (Despre par) A se zbârli. ♢ Expr. (Tranz.; fam.) A-si burzului creasta = a se grozavi, a se îngâmfa. – Din magh. borzolni.
miquelete, MIQUELÉTE MI-CHE-/ s. m. inv. 1. bandit spaniol din Pirinei. 2. soldat din garda guvernatorilor de provincie în Spania. (< sp. miquelete)
busc, BUSC, buscuri, s.n. Prag construit în camera unei porti batante de ecluza, pe care se sprijina poarta, atunci când este închisa. – Din fr. bousque.
buscula, BUSCULÁ, busculez, vb. I. Refl. (Frantuzism) A se înghesui; a se învalmasi. – Din fr. bousculer.
busculadă, BUSCULÁDĂ, busculade, s.f. Înghesuiala, învalmaseala. – Din fr. bousculade.
bustrofedon, BUSTROFEDÓN s.n. Fel de scriere foarte veche în care rândurile mergeau fara discontinuitati de la stânga la dreapta si de la dreapta la stânga. – Din fr. boustrophédon.
busuioc, BUSUIÓC, -OÁCĂ, busuioci, -oace, subst., adj. I. Subst. 1. S.m. Planta erbacee de gradina din familia labiatelor, cu tulpina paroasa, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros placut (Ocimum basilicum). ♢ Compuse: busuioc-rosu = planta erbacee ornamentala, cu flori mici, rosii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-salbatic = planta erbacee cu tulpina paroasa si flori violete (Prunella vulgaris). 2. S.n. (Reg.) Numele unui dans popular asemanator cu hora; melodie dupa care se executa acest dans. II. Adj. (Despre fructe, vin) Cu aroma de busuioc (I 1). ♦ Pere busuioace = soi de pere raspândit mai mult în Moldova, ovale, galbene-verzui si rosu-aprins pe partea însorita. ♦ (Substantivat, f.) Varietate de vita de vie; strugure produs de aceasta vita. [Var.: bosuióc s.n.] – Din bg. bosilek, scr. bosiljak.
buşel, BUSÉL, busei, s.m. Unitate de masura engleza pentru volum, egala cu 36 de litri. – Din engl. bushel.
buşeu, BUSÉU, buseuri, s.n. Prajitura cu nuci, crema, frisca sau ciocolata. – Din fr. bouchée.
buşmachiu, BUSMACHÍU, busmachii, s.m. (Înv. si reg.) Pantof de casa; papuc1. – Din rus., ucr. bašmak.
buşon, BUSÓN, busoane, s.n. 1. Dop din pluta, cauciuc, lemn etc. prevazut cu ghivent. 2. Piesa cilindrica de portelan, care face parte din dispozitivul de siguranta al unui circuit electric. – Din fr. bouchon.
buştean, BUSTEÁN, busteni, s.m. Trunchi de copac taiat si curatat de crengi; partea trunchiului unui copac ramasa în pamânt dupa taiere; bustihan. ♢ Expr. (Adverbial) A dormi bustean = a dormi adânc. A (se) lamuri bustean = a lasa (sau a ramâne) nedumerit în urma unei explicatii neclare. – Et. nec.
buştihan, BUSTIHÁN, bustihani, s.m. (Reg.) Bustean. – Et. nec.
butac, BUTÁC, -Ă, butaci, -ce, adj. (Despre unele animale) Cu coarne scurte si groase. – Cf. magh. b u t a.
butadienă, BUTADIÉNĂ, butadiene, s.f. Substanta chimica din clasa hidrocarburilor nesaturate, care se prezinta ca un gaz incolor, insolubil în apa si care se utilizeaza la prepararea cauciucurilor sintetice, a lacurilor etc. [Pr.: -di-e-] – Din fr. butadiène.
butaforie, BUTAFORÍE s.f. Ansamblu de obiecte confectionate din paste maleabile, din hârtie si clei, folosite la realizarea decorurilor. – Din rus. butaforiia.
butalcă, BUTÁLCĂ, butalci, s.f. Unealta de lemn constituita dintr-o bara cilindrica subtire cu doua placi fixate în cruce la unul dintre capete, folosita la farâmitarea cheagului de lapte în vederea formarii casului si a eliminarii zerului. – Et. nec.
butan, BUTÁN, butani, s.m. Hidrocarbura saturata, cu patru atomi de carbon în molecula, care se gaseste în gazele de sonda si de cracare sau se obtine pe cale industriala. – Din fr. butane.
butanol, BUTANÓL, butanoli, s.m. Substanta chimica din clasa alcoolilor, folosita ca dizolvant pentru lacuri si intermediar în sinteze organice; alcool butilic. – Din fr. butanol.
butanonă, BUTANÓNĂ, butanone, s.f. (Chim.) Lichid inflamabil cu miros de acetona, utilizat în industria chimica si farmaceutica; metilacetona, metiletilcetona. – Din fr. butanone.
butargă, BUTÁRGĂ s.f. Icre de chefal preparate (si conservate prin presare, sarare sau uscare la soare ori prin afumare). – Din fr. boutargue.
butaş, BUTÁS, butasi, s.m. Portiune de lastar, de radacina sau de frunza, detasata de la planta-mama si sadita în pamânt, cu scopul de a se înradacina si de a forma o planta noua. – Din magh. bujtás.
miotonie, MIOTONÍE s. f. spasm al muschiului. ♢ stare de boala caracterizata prin tulburari în contractarea muschilor. (< fr. myotonie)
butelie, BUTÉLIE, butelii, s.f. 1. Vas de sticla, de material plastic sau de metal, de diferite forme, folosit pentru depozitarea si transportarea unor materiale fluide, granulare sau pulverulente. ♢ Butelie de Leyda = condensator electric în forma de cilindru sau de con, alcatuit dintr-o butelie de sticla cuprinsa între doua armaturi metalice. 2. Sticla pentru pastrat sau pentru transportat lichide; butelca. – Din fr. bouteille.
miotomie, MIOTOMÍE s. f. 1. sectionare chirurgicala a unui muschi. 2. parte a anatomiei care se ocupa cu disectia muschilor. (< fr. myotomie)
butelnic, BUTÉLNIC, butelnice, s.n. Burghiu mic întrebuintat de dulgheri, rotari etc. la executarea gaurilor cu diametrul pâna la 30 mm. – Bute + suf. -elnic.
butenă, BUTÉNĂ, butene, s.f. Substanta chimica obtinuta prin cracarea produselor petroliere; butilena. – Din fr. boutène.
butilic, BUTÍLIC, -Ă, butilici, -ce, adj. (Despre substante) Care contine în molecula un radical obtinut prin îndepartarea unui atom de hidrogen din molecula butanului. ♢ Alcool butilic = butanol. – Din fr. butylique.
butisă, BUTÍSĂ, butise, s.f. Pavea de piatra, mai lunga decât pavelele obisnuite, folosita la încheierea pavajelor si la obtinerea alternantei regulate a rosturilor. – Din fr. boutisse.
mioterapie, MIOTERAPÍE s. f. metoda terapeutica de remediere a dezechilibrului fortelor musculare prin gimnastica. (< mio1- + -terapie2)
butoi, BUTÓI, butoaie, s.n. 1. Vas de lemn facut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru pastrarea lichidelor, a muraturilor etc.; bute. ♢ Expr. Butoi fara fund = se spune despre cei care beau fara masura. A vorbi ca din butoi = a avea vocea ragusita. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Partea cilindrica la revolvere, în care se introduc cartusele. – Bute + suf. -oi.
buton, BUTÓN, (1) butoane, s.n., (2) butoni, s.m. 1. S.n. Piesa mica, în forma de disc, care, prin apasare sau învârtire, asigura un contact electric sau o actiune mecanica. ♦ Fus legat cu un capat de corpul unei piese care efectueaza o miscare circulara, situat excentric fata de axa de rotatie a acesteia. 2. S.m. Un fel de nasture mobil din metal, sidef sau alte materiale cu care se încheie gulerele, mansetele etc. ♦ Capsa (1). – Din fr. bouton.
miosteom, MIOSTEÓM s. n. osteom într-un muschi (în urma unui traumatism). (< fr. myostéome)
butonieră, BUTONIÉRĂ, butoniere, s.f. Taietura mica într-o stofa, într-o pânza etc., ale carei margini sunt bine întarite (si în care se încheie un nasture); p. ext. parte a reverului unde se înfige o floare, o insigna etc. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. boutonnière.
butuc, BUTÚC, butuci, s.m. 1. Bucata dintr-un trunchi de copac taiat si curatat de crengi; butura. ♦ Bucata groasa de lemn de foc; bustean, buturuga. ♢ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât sa nu mai poata misca; a lega cobza, a lega fedeles. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucata groasa de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la macelarie; trunchi care servea calaului pentru decapitarea condamnatilor. 2. Fig. Om prost si necioplit. 3. Partea de jos, mai groasa, a tulpinii vitei de vie (de la pamânt pâna la punctul de ramificatie). 4. Partea centrala a unui corp rotativ, care se monteaza pe un arbore si în care sunt înfipte spite (la roti), pale (la elice) etc. Butucul rotii. 5. Bucata groasa de lemn prevazuta cu gauri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestatilor si prizonierilor. 6. Partea superioara a jugului. 7. Talpa sau scaunul razboiului de tesut. – Et. nec.
mioscleroză, MIOSCLERÓZĂ s. f. induratie a unui muschi, datorita proliferarii tesutului conjunctiv. (< fr. myosclérose)
butură, BÚTURĂ, buturi, s.f. (Reg.) 1. Butuc (1); buturuga. 2. Bucata de lemn cu noduri si cu alte defecte, care se despica si se prelucreaza si este considerata ca sortiment inferior al lemnului de foc; ciot. 3. Trunchi scorburos; butoarca. [Var.: bútur, búture s.m.] – Cf. b u t u c.
buturugă, BUTURÚGĂ, buturugi, s.f. Bucata noduroasa sau scorburoasa dintr-un trunchi de copac; butuc, butura. ♦ Bucata groasa de lemn de foc; bustean. – Cf. b u t u r a si t u m u r u g.
mioritmie, MIORITMÍE s. f. miscare involuntara dintr-o deplasare ritmica si lenta a unor segmente ale corpului. (< fr. myorythmie)
buză, BÚZĂ, buze, s.f. l. Fiecare dintre cele doua parti carnoase care marginesc gura si acopera dintii. ♢ Buza de iepure = anomalie congenitala care consta în faptul ca buza este usor despicata (ca la iepure). ♢ Expr. (Fam.) A ramâne cu buzele umflate = a ramâne înselat, dezamagit în asteptarile sale. A-si musca buzele (de necaz sau de parere de rau) = a regreta foarte tare, a se cai. A sufla (sau a bate) în (sau din) buze = a ramâne pagubas; a fluiera a paguba. A se sterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit sa renunte la ceva. A-i crapa (sau a-i plesni, a-i scapara, a-i arde cuiva) buza (de sau dupa ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). A-si linge buzele (dupa ceva) = a pofti, a râvni (ceva). A lasa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copil) a fi gata sa izbucneasca în plâns. ♦ Margine a unei rani pricinuite de o taietura adânca. 2. Margine a unor obiecte, a unor vase. Buza strachinii. ♢ Expr. (Rar) Plin (pâna în) buza = foarte plin, plin ochi. 3. Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui sant, a unei paduri etc. 4. Ascutis al unor instrumente de taiat; tais. 5. (În sintagma) Buza de bandaj = partea proeminenta a bandajului montat pe rotile autovehiculelor de cale ferata, care serveste la mentinerea si la conducerea vehiculului respectiv pe sina. – Cf. alb. b u z ë.
buzdugan, BUZDUGÁN, buzdugane, s.n. 1. Maciuca sau ghioaga de fier (cu maciulia tintuita), folosita în vechime ca arma de lupta sau ca semn al puterii domnesti. 2. Planta acvatica cu frunze plutitoare, cu flori verzi-alburii si cu fructe în forma de maciuca; capul-ariciului, sovar (Sparganium ramosum). – Din tc. bozdoğan.
buzna, BÚZNA adv. (În expr.) A da (sau a intra) buzna = a navali (undeva) pe neasteptate, a se repezi sa intre sau sa iasa. [Var.: bústa adv.] – Cf. magh. b u s z m a.
buzunar, BUZUNÁR, buzunare, s.n. Un fel de punga interioara cusuta la haine, în care se tin lucruri marunte. ♢ Loc. adj. De buzunar = care se poarta în buzunar: p. ext. de format sau de proportii mici; de valoare redusa. Editie de buzunar. ♢ Expr. A fi (tot) cu mâna în buzunar = a fi darnic; a fi cheltuitor, a fi obligat sa cheltuiasca mereu. Bani de buzunar = suma de bani pentru cheltuieli marunte. A da din buzunar = a plati din banii proprii o paguba (de care nu esti raspunzator). A avea (sau a baga) în buzunar (pe cineva) = a avea pe cineva în puterea sa. A avea (ceva) în buzunar = a fi sigur de mai înainte ca va dispune de ceva. [Var.: (reg.) pozunár s.n.] – Din ngr. buzunára.
mioritic, MIORÍTIC, -Ă I. adj. 1. din balada populara "Miorita". ♢ care aminteste de "Miorita". 2. spatiu ~ = (în conceptia lui Lucian Blaga) spatiu geografic românesc constituit dintr-un plai ondulat, cu alternante între deal si vale; univers spiritual specific românesc, solidar cu acest orizont. II. s. m. câine ciobanesc românesc, cu capul masiv, botul puternic, trunchiul alungit, cu parul alb, lung si abundent. (< "Miorita" + -/t/ic)
miorafie, MIORAFÍE s. f. (med.) sutura a unui muschi. (< fr. myorraphie)
cabală, CABÁLĂ, (2) cabale, s.f. 1. Interpretare ebraica ezoterica si simbolica a Vechiului testament; doctrina bazata pe aceasta interpretare. 2. Fig. Uneltire, intriga. – Din fr. cabale, germ. Kabale.
mioplastie, MIOPLASTÍE s. f. operatie chirurgicala pentru refacerea unui muschi. (< fr. myoplastie)
cabaz, CABÁZ, cabazi, s.m. (Înv si reg.) Om poznas, glumet. – Din tc. [hok]kabaz.
cabazlâc, CABÁZLẤC, cabazlâcuri, s.n. (Înv. si reg.) Pacaleala, pozna, gluma. – Din tc. [hok]kabazlik.
cabestan, CABESTÁN, cabestane, s.n. Troliu cu ax vertical pe care se înfasoara cablul de tractiune, folosit la deplasarea sarcinilor si a vehiculelor pe distante relativ scurte. – Din fr. cabestan.
cabină, CABÍNĂ, cabine, s.f. Încapere mica, amenajata într-o cladire sau într-un vehicul, pe plaja etc., având diverse destinatii. Cabina telefonica. Cabina de proiectie. – Din fr. cabine.
cabinet, CABINÉT, cabinete, s.n. I. 1. Încapere dintr-o locuinta sau dintr-o institutie, folosita pentru exercitarea unei profesiuni. ♦ Biroul unei persoane cu munca de raspundere. Cabinetul ministrului ♢ Sef (sau director) de cabinet = functionar însarcinat cu pregatirea lucrarilor unui conducator de mare institutie. Lucrari de cabinet = lucrari auxiliare, de secretariat. (În unele tari) Cabinet de instructie = birou pentru cercetarea si trierea probelor de acuzare condus de un judecator de instructie. ♢ Încapere în care sunt expuse obiecte de muzeu, de studiu etc. Cabinet de numismatica. 2. Sectie sau serviciu în întreprinderi, în institutii de învatamânt etc., destinate unor studii si consultatii de specialitate. Cabinet tehnic. 3. (În unele tari) Consiliu de ministri; guvern. II. Mobila de dimensiuni mici, cu sertare, destinata pastrarii obiectelor de pret. – Din fr. cabinet.
cabla, CABLÁ, cablez. vb. I. Tranz. 1. A confectiona un cablu prin rasucirea sau împletirea firelor în manunchiuri si unirea manunchiurilor între ele. 2. A aseza, a instala cabluri de telecomunicatii. ♦ A face legatura (unui bloc, unei case etc.) cu un cablu de telecomunicatii. – Din fr. câbler.
cabotier, CABOTIÉR, cabotiere, s.n. Nava de tonaj mic sau mijlociu, care navigheaza între porturile de pe coasta. [Pr.: -ti-er] – Din fr. cabotier.
caboşon, CABOSÓN, cabosoane, s.n. 1. Piatra pretioasa sau semipretioasa fara fatete, fixata într-o montura de metal. 2. (Arhit.) Ornament mic de piatra încrustat într-o fatada. – Din fr. cabochon.
miopie, MIOPÍE s. f. 1. defect al cristalinului (II), care nu permite formarea imaginilor obiectelor îndepartate pe retina, ci înaintea ei; miopism; hipometropie. 2. (fig.) lipsa de perspectiva. (< fr. myopie)
cabrioletă, CABRIOLÉTĂ, cabriolete, s.f. Trasurica usoara, cu doua roti, trasa de obicei de un singur cal; brisca2, sareta. [Pr.: -bri-o-. – Var.: gabrioléta s.f.] – Din fr. cabriolet.
miopatie, MIOPATÍE s. f. denumire generica data afectiunilor sistemului muscular. (< fr. myopathie)
cacao, CACÁO s.f. Samânta arborelui de cacao, folosita (sub forma de produs pulverulent) în alimentatie, mai ales la fabricarea ciocolatei si a unor bauturi hranitoare. ♢ Unt (sau ulei) de cacao = substanta grasa, de culoare alba-galbuie, extrasa din pulberea de cacao si folosita la fabricarea ciocolatei, în industria farmaceutica, în cosmetica etc. ♦ Bautura preparata cu pulbere de cacao. [Pr.: -ca-o] – Din fr. cacao.
caciur, CÁCIUR, -Ă, caciuri, -e. s.m., adj. (Miel) cu blanita de culoare neagra pe trunchi si brumarie pe bot, urechi, labe si coada. – Et. nec.
cacofonic, CACOFÓNIC, -Ă, cacofonici, -ce, adj. Care produce o cacofonie; lipsit de armonie. – Din fr. cacophonique.
cacofonie, CACOFONÍE, cacofonii, s.f. Asociatie neplacuta de sunete; cacofonism. ♦ (Muz.) Suprapunere de sunete discordante; lipsa de armonie. – Din fr. cacophonie.
cacografie, CACOGRAFÍE, cacografii, s.f. Ortografiere gresita. – Din fr. cacographie.
cacom, CACÓM, (1) cacomi, s.m., (2) cacomuri, s.n. (Înv. si reg.) 1. S.m. (Zool.) Hermina. 2. S.n. Blana de hermina. – Din tc. kakim.
cadastru, CADÁSTRU s.n. 1. Totalitatea lucrarilor tehnice de determinare exacta a unor proprietati funciare, cu toate caracteristicile lor; p. ext. serviciile care efectueaza aceste lucrari. ♢ Registru de cadastru = registru în care sunt trecute datele de identificare a proprietatilor funciare pe un anumit teritoriu. 2. Stiinta aplicata care se ocupa cu lucrarile de cadastru (1). – Din fr. cadastre.
miometru, MIOMÉTRU s. n. muschi al peretelui uterin. (< germ. Myometrium)
cadavru, CADÁVRU, cadavre, s.n. Corpul unui om sau al unui animal mort; hoit, stârv, les1. ♢ Expr. Cadavru viu (sau, fam., ambulant) = om foarte slab si palid. A calca (sau a trece) peste cadavre = a fi lipsit de orice scrupule în atingerea unui scop. – Din fr. cadavre.
cadă, CÁDĂ, cazi, s.f. 1. Vas mare pentru îmbaiat; baie1, vana (1). 2. Recipient mare, deschis, din lemn, din metal, din beton etc.; în care se introduc lichidele folosite în diverse operatii tehnologice. 3. Vas mare din doage, întrebuintat la prepararea vinului, a rachiului etc.; zacatoare. – Din sl. kadĩ.
cadână, CADẤNĂ, cadâne, s.f. Sclava în haremurile turcesti din trecut; p. ext. sotie (a unui turc). – Din tc. kadin.
cadenţă, CADÉNŢĂ, cadente, s.f. 1. Miscare ritmica si uniforma; ritm. ♢ Loc. adv. În cadenta = cu miscari repetate la intervale egale. ♦ Numarul de lovituri pe care o arma de foc le trage pe minut. ♦ (Fiz.) Frecventa; viteza de repetare a unui fenomen. 2. Succesiune ritmica a unor unitati poetice (picioare, silabe) accentuate, care produc un efect auditiv armonios. ♦ Succesiune de armonii care produc impresia unei încheieri într-o compozitie muzicala. 3. Pasaj mai mare de virtuozitate solistica dintr-un concert instrumental, interpretat fara acompaniament. – Din fr. cadence, it. cadenza.
cadiascher, CADIASCHÉR, cadiascheri, s.m. (Turcism) Înalt demnitar militar turc, cu atributii de judecator militar. [Pr.: -di-as-] – Din tc. kadiasker.
cadmiu, CÁDMIU s.n. Metal moale, alb-argintiu, asemanator cu zincul, folosit, sub forma de aliaje, în medicina, în tehnica etc. – Din fr. cadmium.
cadril, CADRÍL, cadriluri, s.n. Dans de origine franceza, cu miscare lenta, constând dintr-un sir de figuri în cursul carora partenerii se schimba între ei; melodia dupa care se executa acest dans. – Din fr. quadrille.
cadrilaj, CADRILÁJ, cadrilaje, s.n. (Tehn.) Caroiaj. – Din fr. quadrillage.
cadru, CÁDRU, cadre, s.n. I. 1. Rama în care se fixeaza un tablou, o fotografie etc. ♦ Tablou, fotografie etc. înramate ♦ Fig. Persoana foarte frumoasa. 2. Pervaz al unei usi sau al unei ferestre. ♦ Deschizatura a zidului ocupata de o usa sau de o fereastra. ♦ Desen care înconjura, margineste un text, o harta, o fotografie etc. ♦ Portiune a unei marci postale pe care este executat desenul. 3. Fig. Mediu, ambianta. ♦ Spatiu în limitele caruia este cuprinsa o imagine pe o pelicula cinematografica. 4. Fig. Limitele unei probleme, ale unui subiect, ale unei actiuni etc.; p. ext. cuprinsul dintre aceste limite. 5. Schelet alcatuit din bare de lemn, de metal sau din grinzi de beton armat, care se întrebuinteaza la constructii; suport pentru diferite aparate. ♦ Schelet pe care sunt înfasurate conducte (electrice, radiofonice etc.) izolate. II. 1. (La pl.) Efectiv de baza al salariatilor dintr-o întreprindere sau dintr-o institutie, dintr-un sindicat etc.; elementele de conducere si de comanda ale subunitatilor si unitatilor militare; p. gener. întregul efectiv al unei întreprinderi sau al unei institutii. ♦ (Rar.; la sg.) Persoana din efectivul unei întreprinderi sau institutii, dintr-o organizatie etc. 2. (Iesit din uz; la pl.) Subdiviziune în administratia interna a unei institutii, întreprinderi etc. care se ocupa cu angajarea personalului. (II 1.), cu evidenta lui etc.; serviciul personal. ♦ (Astazi rar; la pl.) Serviciu care se ocupa cu angajarea si evidenta personalului unei întreprinderi, institutii etc. [Var.: (I 1.) cádra s.f.] – Din fr. cadre, (II) rus. kadrî.
caduceu, CADUCÉU, caducee, s.n. Sceptrul lui Hermes, reprezentat printr-un baston cu doua aripioare în vârf, înconjurat de doi serpi, care, în antichitatea greco-romana, simboliza pacea si comertul. – Din lat. caduceum, fr. caducée.
caducitate, CADUCITÁTE s.f. Faptul sau însusirea de a fi caduc. ♦ Ineficacitatea unui act juridic ca urmare a survenirii unui eveniment ulterior încheierii lui. – Din fr. caducité.
cafas, CAFÁS, cafasuri, s.n. (Înv. si reg.) 1. Încapere deschisa în catul de sus al unei case sau într-un turn, din care se poate privi nestingherit în afara; foisor. 2. Balcon unde cânta corul într-o biserica. ♦ Balcon din care familia domnitorului asculta slujba religioasa. 3. (Înv.) Grilaj de vergele de lemn care se întretaie ca o leasa. – Din ngr. kafási.
cafea, CAFEÁ, (2) cafele, s.f. 1. (Cu sens colectiv) Samânta arborelui de cafea. 2. Bautura preparata din cafea (1) prajita si râsnita sau dintr-un surogat. – Din tc. kahve, ngr. kafés, fr. café.
cafefrappe, CAFÉ-FRAPPÉ s.f. Cafea (2) rece cu înghetata, frisca (si alcool). [Pr.: -pe] – Cuv. fr.
cafegibaşa, CAFEGÍ-BASÁ, s.m. invar. Boier de rang inferior, mai mare peste cafegiii curtii domnesti, însarcinat sa aduca domnitorului cafeaua la ceremonii. – Din tc. Kahveci bası.
cafegiu, CAFEGÍU, cafegii, s.m. 1. (Înv.) Proprietar al unei cafenele sau al unui magazin de cafea; cel care prepara sau vindea cafele. 2. (Înv.) Slujitor la curtea domneasca însarcinat cu prepararea si servirea cafelelor. 3. (Fam.) Barbat care bea cu placere multa cafea (2). – Din tc. kahveci.
cafenea, CAFENEÁ, cafenele, s.f. Local public în care se consuma cafea sau, p. ext., ceai, bauturi alcoolice, prajituri etc. ♢ Loc. adj. De cafenea = fara valoare, neserios. Vorbe de cafenea. [Var.: (reg.) cafineá s.f.] – Din tc. kahvehane, ngr. kafenés.
cagulă, CAGÚLĂ, cagule, s.f. 1. Mantie cu gluga purtata de calugari; tip de gluga care acopera tot capul (cu deschizaturi în dreptul ochilor). 2. Parte de cauciuc a unei masti de gaze. – Din fr. cagoule.
cahlă, CÁHLĂ, cahle, s.f. 1. (Reg.) Cosul sobei sau deschizatura prin care iese fumul în tinda caselor taranesti. 2. Placa de teracota sau de faianta folosita la constructia sobelor. – Din ucr. kahlja.
caiac, CAIÁC, caiace, s.n. 1. Ambarcatie de sport ascutita la ambele capete, cu suprafata de alunecare neteda sau în clinuri si care este condusa cu una sau doua padele. 2. Sport nautic care se practica cu caiacul (1). 3. Ambarcatie mica, cu învelis din piele de foca, folosita de eschimosi. [Pr.: -ca-iac] – Din fr. kayak.
miomectomie, MIOMECTOMÍE s. f. extirpare chirurgicala a unui miom. (< fr. myomectomie)
caid, CAÍD1, caiduri, s.n. (Înv.) Registru, dosar, arhiva. – Din tc. kayit.
caier, CÁIER, caiere, s.n. Manunchi de lâna, de in, de cânepa sau de borangic, care se pune în furca pentru a fi tors manual. [Pr.: ca-ier] – Lat. •caiulus.
caiet, CAIÉT, caiete, s.n. 1. Fascicula de foi de hârtie legate sau brosate împreuna, folosita la scris, desenat etc. 2. Publicatie periodica cuprinzând diverse studii, note, informatii (dintr-un anumit domeniu de activitate). ♢ Caiet de sarcini = document care cuprinde conditiile tehnice, de calitate, termenele si programele de lucru etc. privitoare la executarea unei lucrari. Caiet program = program (de spectacol) sub forma de caiet(1). Caiet catalog = catalog de expozitie sub forma de caiet(1). [Pr.: ca-iet] – Dupa fr. cahier. Cf. pol. k a j e t.
caimac, CAIMÁC, caimacuri, s.n. 1. Pojghita de grasime care apare pe suprafata laptelui fiert sau a iaurtului. ♢ Expr. A lua caimacul = a-si însusi partea cea mai buna. 2. Spuma care se formeaza la suprafata cafelei în urma fierberii. 3. (Rar) Strat (ars) al tutunului din ciubuc, format în jurul si deasupra carbunelui. – Din tc. kaymak.
cal, CAL, cai, s.m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicata, folosit la calarie si la tractiune (Equus caballus); p. restr. armasar castrat. Calul de dar nu se cauta la dinti (sau în gura) = lucrurile primite în dar se iau asa cum sunt, fara sa se mai tina seama de defecte. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de posta = a fi întrebuintat la toate; a alerga mult. Cal de bataie = a) persoana hartuita, muncita de toti; b) problema de care se ocupa multa lume si care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal magar = a face sa ajunga (sau a ajunge) într-o situatie mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereti) = a-si închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Pastele cailor = niciodata. O alergatura (sau o fuga) de cal = o distanta (destul de) mica. Calul dracului = femeie batrâna si rea; vrajitoare. ♢ Compus: cal-putere = unitate de masura pentru putere, egala cu 75 de kilogrammetri-forta pe secunda, folosita pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemanatoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastica; b) piesa la jocul de sah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apa) = libelula; (Iht.) cal-de-mare = mic peste marin cu capul asemanator cu cel al calului; calut de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.
miomalacie, MIOMALACÍE s. f. înmuiere si lichefiere a tesutului muscular. (< fr. myomalacie)
calaican, CALAICÁN s.n. Denumire populara data sulfatului de fier, de culoare verde când este cristalizat, solubil în apa, întrebuintat ca dezinfectant, colorant, în tabacarie si împotriva daunatorilor din agricultura. [Var.: calacán, calacán s.n.] – Din ngr. kalakánthi.
calamandros, CALAMANDRÓS s.n. (reg.) Neregula, neorânduiala, harababura. – Et. nec.
calambur, CALAMBÚR, calambururi, s.n. Joc de cuvinte bazat pe echivocul rezultat din asemanarea formala a unor cuvinte deosebite ca sens. – Din fr. calembour.
calandru, CALÁNDRU, calandre, s.n. 1. Masina de finisat sau de apretat tesaturile prin presare la cald. 2. (Tipogr.) Presa pentru imprimarea în relief a matritelor (de stereotipie) si pentru satinarea hârtiei. – Din fr. calandre.
calao, CALÁO s.m. Pasare din Asia si Africa, al carei cioc are un apendice încovoiat (Buceros rhinoceros). [Pr.: -la-o] – Din fr. calao.
cală, CÁLĂ1, cale, s.f. 1. Încapere în fundul unei nave si destinata încarcaturii acesteia; hambar (3). 2. Platforma usor înclinata pe care se construiesc sau se repara nave. 3. Piesa prismatica din lemn sau din metal care se asaza în fata rotii unui vehicul spre a-l imobiliza. 4. Piesa în forma de prisma, de cilindru sau paralelipipedica, având o dimensiune foarte precisa, cu care se controleaza dimensiunile pieselor în constructia de masini. – Din fr. cale.
cală, CÁLĂ2, cale, s.f. Planta decorativa de origine tropicala, cu frunze mari în forma de sageata, una dintre frunze, de culoare alba, rasucita în forma de cornet, înconjurând inflorescenta (Calla aethiopica). – Din germ. Kalla, lat. calla.
calc, CALC, calcuri, s.n. 1. (În sintagma) Hârtie de calc = Hârtie translucida obtinuta prin macinarea fina a pastei de hârtie, folosita la executarea desenelor în tus, pentru a fi apoi copiate pe hârtie heliografica (ozalid). 2. Copia pe hârtie de calc a unui desen; decalc (1). 3. Fenomen lingvistic care consta în atribuirea de sensuri noi, dupa model strain, cuvintelor existente în limba ori în formarea unor cuvinte ori expresii noi prin traducerea elementelor componente ale unor cuvinte straine; decalc (2). – Din fr. calque.
calcan, CALCÁN1, calcani, s.m. Peste de mare cu corpul rombic, turtit lateral si asimetric, având ambii ochi pe partea stânga si solzi lungi, tari pe burta si pe spate; peste-de-mare (Scophthalmus maeoticus). – Din tc. kalkan [baitği].
calcan, CALCÁN2, calcane, s.n. Perete exterior din spate (fara deschizatura) al unei case (destinat sa fie acoperit de zidul asemanator al unei cladiri vecine). 2. (Înv.) Scut, pavaza. – Din tc. kalkan.
calcantit, CALCANTÍT s.n. Sulfat natural hidratat de cupru, albastru, sticlos, solubil în apa, frecvent în zona de oxidare a zacamintelor cuprifere; piatra-vânata. – Din fr. calcantite.
miologie, MIOLOGÍE s. f. parte a anatomiei care trateaza despre muschi; sarcologie. (< fr. myologie)
calce, CÁLCE1, calci, s.f. (În sintagma) Calcea calului = planta erbecee perena, toxica, cu frunze groase si lucitoare, în forma de copita de cal, si cu flori mari, galbene-aurii (Caltha palustris). – Lat. calx, calcis.
calcedonie, CALCEDÓNIE, s.f. Varietate (colorata sau translucida) de bioxid de siliciu natural, folosita ca piatra semipretioasa, la confectionarea unor obiecte de arta, ca abraziv etc. – Din fr. calcédoine, lat. chalcedonius.
calchia, CALCHIÁ, calchiez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce un desen sau o schita cu ajutorul hârtiei de calc. 2. A forma cuvinte sau expresii noi ori a îmbogati un cuvânt sau o expresie cu un sens nou cu ajutorul unui calc (3). [Pr.: -chi-a] – Din fr. calquer.
calchiere, CALCHIÉRE, calchieri, s.f. Actiunea de a calchia si rezultatul ei. [Pr.: -chie-re-] – V. calchia.
calcifil, CALCIFÍL, -Ă, calcifili, -e, adj. (Despre plante) Calcicol. – Din fr. calciphile.
calcina, CALCINÁ, calcinez, vb. I. Tranz. A transforma o substanta chimica în alta prin încalzirea ei la o temperatura înalta în scopul eliminarii apei, al înlaturarii unor compusi volatili, al oxidarii etc. – Din fr. calciner.
calcinoză, CALCINÓZĂ s.f. Boala caracterizata prin depunerea unor cantitati mari de saruri de calciu în tesuturi, muschi, peretii vaselor sangvine etc. – Din fr. calcinose.
calciovecchio, CÁLCIO-VÉCCHIO s.n. Gen de tencuiala ornamentala care prezinta asperitati si adâncituri pronuntate la suprafata, dând zidurilor un aspect voit arhaic. – Cuv. it.
calciu, CÁLCIU s.n. 1. Element chimic metalic, alb-argintiu, moale, foarte raspândit în natura sub forma de compusi. 2. Saruri ale calciului (1), întrebuintate ca medicament în anumite manifestari de decalcifiere a organismului. – Din fr. calcium.
calcocloroză, CALCOCLORÓZĂ s.f. Fenomen de îngalbenire a frunzelor unei plante din cauza lipsei de fier asimilabil din sol. – Din fr. calcochlorose.
calcograf, CALCOGRÁF, calcografi, s.m. Muncitor specialist în calcografie. – Din fr. chalcographe.
miografie, MIOGRAFÍE s. f. înregistrare grafica a activitatii musculare. (< fr. myographie)
calcografia, CALCOGRAFIÁ, calcografiez, vb. I. Tranz. A reproduce prin calcografiere. [Pr.: -fi-a] – Din fr. chalcographier.
calcografic, CALCOGRÁFIC, -Ă, calcografici, -ce, adj. De calcografie. – Din fr. chalcographique.
calcografie, CALCOGRAFÍE s.f. 1. Procedeu de reproducere grafica prin tipar a unor imagini gravate pe clisee de zinc sapate în adâncime; tipar adânc. 2. Metoda microscopica de studiu a unei sectiuni lustruite a mineralelor metalifere opace cu ajutorul luminii reflectate. – Din fr. chalcographie.
calcopirită, CALCOPIRÍTĂ s.f. Sulfura naturala de cupru si fier cristalizata, metalica, compacta, galbena-verzuie. – Din fr. chalcopyrite.
calcotipie, CALCOTIPÍE, calcotipii, s.f. (Poligr.) Procedeu grafic de reproducere de arta a unui desen, asemanator cu acvaforte; stampa obtinuta prin acest procedeu. – Din fr. chalcotypie.
miograf, MIOGRÁF s. f. aparat folosit în miografie. (< fr. myo-graphe)
calcozină, CALCOZÍNĂ, calcozine, s.f. Sulfura naturala de cupru. – Din fr. chalcosine.
calculat, CALCULÁT, -Ă, calculati, -te, adj. (Despre persoane) Chibzuit, socotit; preocupat de interesul personal. – V. calcula.
caldeean, CALDEEÁN, -Ă, caldeeni, -e, adj., s.m. si f. (Persoana) din Caldeea. [Pr.: -de-ean] – Din fr. Chaldéen.
cale, CÁLE, cai, s.f. I. 1. Fâsie de teren special amenajata pentru a înlesni circulatia oamenilor, a vehiculelor si a animalelor; drum. ♢ Loc. adv. Din cale-afara sau afara din cale = peste masura, neobisnuit, foarte. ♢ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a iesi) înaintea cuiva, împiedicându-l (sa înainteze, sa faca un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o actiune, a i se împotrivi. A iesi (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A gasi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti ca este nimerit. Calea-valea = treaca-mearga, asa si asa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo si încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregati ceva, a aranja; a sfatui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau sa...) = a fi aproape sa..., pe punctul sa..., gata de a... ♦ Cale ferata = mijloc de transport terestru, destinat circulatiei vehiculelor prin rulare pe sine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinari care indica numele) Nume dat unor strazi lungi si largi. ♦ Caile respiratorii = aparatul respirator. 2. Artera de patrundere într-un oras, facând legatura cu o sosea importanta. 3. Element al unei constructii pe care se deplaseaza un aparat sau o masina. 4. Succesiune de linii si centrale intermediare prin care se realizeaza legatura telefonica sau telegrafica între doua localitati. 5. Calatorie. Dor de cale. ♢ Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsa = a se întoarce din drum. Cale buna! formula de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanta, departare. A mers cale de doua ceasuri. II. Fig. Directie luata de o dezvoltare, de o actiune, de o miscare; linie. ♦ Metoda, mijloc, modalitate, procedeu. ♢ Cale de atac = mijloc prin care partea nemultumita de hotarârea unui organ de jurisdictie sesizeaza organul competent în vederea desfiintarii hotarârii si rejudecarii litigiului. ♢ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativa. – Lat. callis.
caledoniană, CALEDONIÁNĂ adj. (În sintagma) Orogeneza caledoniana = totalitatea miscarilor de cutare a scoartei terestre petrecute în timpuri stravechi si care au dat nastere muntilor din Scotia, Scandinavia etc. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. calédonienne.
calefacţie, CALEFÁCŢIE, calefactii, s.f. (Fiz.) Vaporizare intensa la suprafata de separatie a unui lichid cu un corp solid încins, care le împiedica contactul direct. – Din fr. caléfaction.
mioglobină, MIOGLOBÍNĂ s. f. pigment hemoglobinic din fibrele musculare care are rolul de a fixa si furniza acestora oxigenul necesar. (< fr. myoglobine, engl. myoglobin)
calemcheriu, CALEMCHERÍU s.n. (Înv.) Stofa fina din care se faceau anterie si turbane. – Din tc. kalemkârî.
calibra, CALIBRÁ, calibrez, vb. I. Tranz. 1. A prelucra mecanic o piesa, un semifabricat, spre a obtine forma si dimensiunile prescrise. 2. A sorta, dupa marime, cereale, fructe, puieti de pom etc. 3. A restrânge albia variabila a unui râu prin lucrari hidrotehnice. – Din fr. calibrer.
miofilament, MIOFILAMÉNT s. n. filament al miofibrilelor cu rol în contractia muschilor. (< fr. myofilament)
calici, CALICÍ, calicesc, vb. IV. 1. Intranz., refl. si tranz. A deveni sau a face sa devina calic (1); a saraci. ♦ Intranz. (Înv.) A cersi. 2. Refl. A se zgârci2. 3. Tranz. si refl. (Înv. si reg.) A (se) ologi, a (se) schilodi. – Din calic.
caliciu, CALÍCIU, calicii, s.n. 1. (Bot.) Învelisul extern al florilor, alcatuit din sepale libere sau unite. 2. Vas liturgic de forma unei cupe; potir (2). 3. (Anat.) Zona a rinichiului, prin care urina se scurge în bazinet. – Din fr. calice, lat. calyx, -cis.
calif, CALÍF, califi, s.m. Titlu purtat, dupa moartea lui Mahomed, de sefii musulmanilor care detineau puterea politica si pe cea religioasa; persoana având acest titlu. – Din fr. calife.
califat, CALIFÁT, califate, s.n. 1. Forma de stat feudal-teocratica întemeiat de arabi pe teritoriile stapânite de ei, dupa moartea lui Mahomed. 2. Rangul de calif. 3. Durata guvernarii unui calif. – Din fr. califat.
californiu, CALIFÓRNIU s.n. Element chimic radioactiv obtinut pe cale sintetica. – Din engl., fr. californium.
caligraf, CALIGRÁF, -Ă, caligrafi, -e, s.m. si f. Persoana care are scrisul frumos. ♦ Persoana care se ocupa cu copierea artistica de carti si manuscrise (mai ales înainte de raspândirea tiparului). – Din fr. calligraphe.
caligrafia, CALIGRAFIÁ, caligrafiez, vb. I. Tranz. A scrie frumos, ordonat, citet. [Pr.: -fi-a] – Din fr. calligraphier.
caligrafic, CALIGRÁFIC, -Ă, caligrafici. -ce, adj. De caligraf; (despre scris) frumos, ordonat, citet. – Din fr. calligraphique.
caligrafie, CALIGRAFÍE s.f. Arta si deprinderea de a scrie frumos. ♦ Scriere frumoasa. ♦ Fel de scriere al cuiva. – Din ngr. kalligráphia, fr. calligraphie.
calimera, CALIMÉRA s.f. art. (Fam.; în expr.) A se schimba calimera = a se schimba situatia. A (se) strica calimera = a (se) strica prietenia. A întoarce (sau a schimba) calimera = a-si schimba atitudinea fata de cineva. – Din ngr. kaliméra.
mioedem, MIOEDÉM s. n. contractie nodulara a unui muschi sub influenta unui soc. (< fr. myooedème)
calistenie, CALISTENÍE, calistenii, s.f. Program de exercitii fizice pentru copii sau, p. ext., de întretinere executate rapid (în ritmul muzicii). – Din fr. callisthénie.
calitate, CALITÁTE, calitati, s.f. 1. Totalitatea însusirilor si laturilor esentiale în virtutea carora un lucru este ceea ce este, deosebindu-se de celelalte lucruri. 2. Însusire (buna sau rea), fel de a fi (bun sau rau); p. restr. caracteristica pozitiva, însusire buna. ♢ Loc. adj. De calitate = de calitate buna, de valoare. 3. Pozitie, situatie, titlu care confera un drept. ♢ Loc. conj. În calitate de... = cu dreptul de..., fiind... 4. (La jocul de sah) Diferenta de valoare între un turn si un nebun sau un cal. – Din fr. qualité, lat. qualitas, -atis.
calitativ, CALITATÍV, -Ă, calitativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care tine de calitate (1), de natura lucrurilor; privitor la calitate. ♢ Analiza calitativa = determinarea naturii chimice a unei substante; identificarea componentilor unei substante. – Din fr. qualitatif, lat. qualitativus.
calmar, CALMÁR, calmari, s.m. (La pl.) Gen de cefalopode comestibile, cu corpul alungit, cu înotatoarele triunghiulare si cu gura înconjurata de zece tentacule (Loligo); (si la sg.) animal din acest gen. – Din fr. calmar.
calofil, CALOFÍL, -Ă, calofili, -e, adj., s.m. si f. (Lit.) 1. Adj. (Despre stil) Care denota calofilie, caracterizat prin calofilie; calofilic. 2. S.m. si f. Adept al calofiliei. – Din gr. kallos "frumos" si philos "iubitor".
calomfir, CALOMFÍR calomfiri, s.m. Planta erbacee perena, aromatica, cu tulpina catifelata, frunzele ovale compuse si florile galbene; calapar (Chrysanthemum balsamita). – Din bg. kalofer.
calomnia, CALOMNIÁ, calomniez, vb. I. Tranz. A vorbi pe cineva de rau, a spune lucruri neadevarate despre cineva, a discredita pe cineva în onoarea sau reputatia sa; a defaima, a bârfi, a cleveti, a huli, a ponegri. [Pr.: -ni-a] – Din fr. calomnier, lat. calumniari.
calomniator, CALOMNIATÓR, -OÁRE, calomniatori, -oare, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care calomniaza; defaimator, hulitor, detractor. 2. Adj. Calomnios. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. calomniateur, lat. calumniator.
calomniere, CALOMNIÉRE, calomnieri, s.f. Faptul de a calomnia; defaimare, hulire, ponegrire. [Pr.: -ni-e-] – V. calomnia.
caloriza, CALORIZÁ, calorizez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A aluminiza. – Din fr. caloriser.
calorizator, CALORIZATÓR, calorizatoare, s.n. Schimbator de caldura folosit la încalzirea zemii de difuzie în fabricile de zahar. – Din fr. calorisateur.
calosomă, CALOSÓMĂ, calosome, s.f. Insecta coleoptera carnivora de culoare verzuie sau negricioasa (Calosoma sycophanta). – Din (numele stiintific) lat. Calosoma.
calotă, CALÓTĂ, calote, s.f. 1. Fiecare dintre cele doua parti obtinute prin taierea unei sfere cu un plan. 2. Bolta a carei suprafata interioara are, în sectiune, forma unui semicerc. 3. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere interna; p. ext. piesa tehnica asemanatoare cu o calota sferica. 4. Partea de deasupra a unei palarii, care acopera capul si este marginita de boruri. ♦ Tichie care acopera crestetul capului. 5. (În sintagma) Calota craniana = partea superioara a cutiei craniene. 6. (În sintagma) Calota glaciara = masa de gheata care acopera portiuni mari în regiunile polare sau partile superioare ale muntilor înalti. – Din fr. calotte.
miocrom, MIOCRÓM s. n. pigment rosu, în tesutul muscular. (< fr. myochrome)
calvados, CALVADÓS s.n. Rachiu distilat din cidru. – Din fr. calvados.
calvar, CALVÁR, calvaruri, s.n. Chin, suferinta, durere îndelungata; încercare grea. – Din fr. calvaire, lat. calvarium.
calviţie, CALVIŢÍE s.f. (Livr.) Chelie (1), plesuvie – Din fr. calvitie, lat. calvities.
cam, CAM adv. 1. Aproximativ, aproape. Cam pe vremea aceea traia bunicul. ♦ Oarecum, întrucâtva. Casatoria s-a facut cam pe ascuns. 2. Destul de...; prea. Vremea e cam rece. Haina e cam lunga. – Din camai (înv. "si mai" < lat.).
cambulă, CÁMBULĂ, cambule, s.f. Peste marin cu corpul asimetric, foarte turtit, cu amândoi ochii pe aceeasi parte si care traieste pe fundul apelor, culcat pe partea care nu are ochi (Pleuronectes flesus). – Cf. rus., bg. k a m b a l a.
cambuzier, CAMBUZIÉR, cambuzieri, s.m. 1. Persoana care se ocupa cu administrarea cambuzei pe o nava. 2. Chelner pe vapor. [Pr.: -zi-er] – Din fr. cambusier.
cameleon, CAMELEÓN, cameleoni, s.m. 1. Reptila arboricola si insectivora din regiunile tropicale, cu gheare ca un cleste, care o ajuta sa se prinda de copaci, si cu proprietatea de a-si schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurator (Chamaeleo vulgaris). 2. Fig. Persoana care-si schimba purtarea si convingerile dupa împrejurari. [Pr.: -le-on] – Din fr. cameléon.
cameleonic, CAMELEÓNIC, -Ă, cameleonici, -ce, adj. (Livr.) Care îsi schimba culoarea. ♦ (Despre oameni) Versatil. [Pr.: -le-o-] – Cameleon + suf. -ic.
miocel, MIOCÉL s. n. hernie musculara. (< fr. myocèle)
cameleonism, CAMELEONÍSM s.n. 1. Proprietate a unor reptile de a-si schimba culoarea pielii dupa culoarea mediului înconjurator. 2. Fig. Schimbare a purtarii si a convingerilor cuiva în functie de împrejurari. [Pr.: -le-o-] – Cameleon + suf. -ism.
camelie, CAMÉLIE, camelii, s.f. Planta ornamentala originara din China si din Japonia, cu frunze totdeauna verzi si cu flori mari, albe, sau rosii (Camelia japonica) – Din fr. camélia.
cameră, CÁMERĂ, camere, s.f. I. 1. Încapere într-o cladire; odaie. ♢ Camera mobilata = camera care se închiriaza cu mobila proprietarului. Camera de lucru = birou într-o casa particulara. Muzica de camera = compozitie muzicala pentru un numar restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor încaperi cu destinatie speciala: camera obscura = a) încapere neluminata în care se executa developarea, fixarea si alte operatii fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul caruia se obtine pe un ecran (sau pe un cliseu) imaginea rasturnata a unui obiect; camera de comanda = încapere speciala în care se efectueaza în mod automat controlul si conducerea functionarii unei centrale sau statiuni electrice; camera frigorifica (sau refrigerenta) = încapere izolata termic, în care se mentine o temperatura mai joasa decât a mediului ambiant. 3. Spatiu în care se produce un proces tehnic; incinta care face parte integranta dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezinta instrumentul însusi: camera de combustie = spatiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere interna în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartusului = partea dinapoi a tevii armelor de foc, unde se introduce cartusul si unde se produce explozia pulberii; camera de luat vederi = aparat cu ajutorul caruia se obtin imaginile succesive ale obiectelor în miscare pe pelicula cinematografica; camera de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o pelicula fotosensibila în cinematografie; camera de transpunere = aparat pentru înregistrarea optica a sunetelor pe film în cinematografie; camera de televiziune sau camera videocaptoare = aparat complex cu ajutorul caruia se realizeaza captarea imaginii si transpunerea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umfla cu aer si care se asaza înauntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon de cauciuc situat înauntrul anvelopei, care se umfla cu aer; p. ext. recipient cu pereti extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Camera paleala sau camera mantalei = spatiu cuprins între peretii mantalei si corpul molustei. III. (Urmat de determinari) Parte componenta a organului legislativ în unele tari. – Din it. camera, (pentru unele sensuri si) engl. camera, fr. caméra.
cameristă, CAMERÍSTĂ, cameriste, s.f. 1. (Iesit din uz) Femeie care se afla în serviciul personal al unei doamne. 2. Femeie de serviciu care face curatenie în camerele unui hotel, motel etc. – Din fr. camériste.
camfor, CÁMFOR s.n. Substanta organica, incolora, volatila, cu miros caracteristic si cu gust amar, extrasa din lemnul unui arbore exotic (Cinnamonum camphora) sau fabricata pe cale sintetica si utilizata (sub forma de ulei camforat) în medicina ca stimulent al centrilor nervosi vasomotori si al aparatului respirator si la fabricarea celuloidului. – Din ngr. kámfora.
camion, CAMIÓN, camioane, s.n. Autocamion. ♦ Vehicul rutier cu tractiune animala, prevazut cu o platforma si folosit pentru transport. [Pr.: -mi-on] – Din fr. camion.
miocardopatie, MIOCARDOPATÍE s. f. denumire generica data afectiunilor miocardului. (< fr. myocardopathie)
camizol, CAMIZÓL, camizole, s.n. (Înv.) Haina de casa scurta, cu mâneci, pe care o purtau femeile. – Din fr. camisole.
camohas, CAMOHÁS s.n. (Înv.). Un fel de stofa de matase orientala. – Din ngr. kamuhás.
campadură, CAMPADÚRĂ, campaduri, s.f. Deschizatura în acoperisul unei case taranesti, pentru a lasa sa iasa fumul. – Et. nec.
campanilă, CAMPANÍLĂ, campanile, s.f. 1. Clopotnita în forma de turn înalt, construita lânga o biserica sau chiar deasupra ei (caracteristica arhitecturii italiene din sec. XI-XVI). 2. Turnulet situat în partea superioara a unui edificiu, în care se afla un clopot, un orologiu etc. – Din it. campanile.
campanulacee, CAMPANULACÉE s.f. pl. Familie de plante erbacee din regiunile temperate si subtropicale, caracterizate prin frunze alterne simple si flori hermafrodite, albastre-violacee sau albe, de forma unui clopotel. – Din fr. campanulacées.
camping, CAMPING, campinguri, s.n. Suprafata de teren (la ses, deal sau munte) pe care sunt instalate corturi sau baracamente pentru turisti. ♦ Faptul de a trai în aer liber, sub cort. [Pr.: chémping] – Din engl., fr. camping.
campion, CAMPIÓN, -OÁNĂ, campioni, -oane, s.m. si f. 1. Persoana, echipa etc. care cucereste primul loc într-o competitie sportiva (nationala, internationala, mondiala, olimpica). 2. Fig. Luptator, aparator de frunte al unei cauze, al unei idei. [Pr.: -pi-on] – Din it. campione.
campionat, CAMPIONÁT, campionate, s.n. 1. Competitie oficiala organizata pe o proba sau pe o ramura de sport, pentru desemnarea celui mai bun sportiv sau a celei mai bune echipe. 2. Situatia, calitatea de campion. [Pr.: -pi-o-] – Din it. campionato.
camufla, CAMUFLÁ, camuflez, vb. I. Tranz. si refl. 1. A (se) ascunde vederii inamicului. ♦ Tranz. A acoperi si a ascunde o sursa de lumina, pentru ca razele ei sa nu strabata afara în timpul noptii. 2. Fig. A (se) ascunde, a (se) deghiza, a (se) masca. – Din fr. camoufler.
camuflat, CAMUFLÁT, -Ă, camuflati, -te, adj. Ascuns vederii inamicului. ♦ (Despre o sursa de lumina) Acoperit (ca sa nu strabata razele în timpul noptii). ♦ Fig. Deghizat, mascat. – V. camufla.
canadiană, CANADIÁNĂ, canadiene, s.f. Haina scurta (cu gluga), confectionata dintr-o tesatura deasa, de obicei impermeabila; vindiac. [Pr.: -di-a-] – Din fr. canadienne.
canaf, CANÁF, canafuri, s.n. Ciucure. [Pl. si: (m) canafi] – Din magh. kanaf.
canafas, CANAFÁS s.n. Pânza rara din fire de cânepa, foarte apretata, care se foloseste la confectionarea hainelor, ca întaritura la piepti, la gulere si, în legatorie, la cusutul cotoarelor de carti. – Din germ. Kanevas.
canal, CANÁL, (1) canaluri, (1, 2, 3) canale, s.n. 1. Albie artificiala sau amenajata care leaga între ele doua mari, doua fluvii, un râu cu un lac etc. si care serveste la navigatie, la irigari sau la constructii hidrotehnice. ♦ Curs de apa îndiguit si drenat cu scopul de a-l face navigabil, de a preveni inundatiile etc. ♦ Cale de circulatie pe apa (tinând loc de strada) în orasele asezate la mare sau pe fluvii. ♦ Portiune de mare situata între doua tarmuri apropiate. 2. Conducta (construita din beton sau din tuburi îmbinate, din santuri sau rigole) destinata sa transporte lichide, în diferite scopuri. 3. Formatie organica în forma de tub, vas sau cale de comunicatie în organismele animale sau vegetale (prin care circula substantele nutritive, secretii etc.). – Din fr. canal, lat. canalis.
canaliza, CANALIZÁ, canalizez, vb. I. Tranz. 1. A îndrepta cursul unei ape pe un canal (1). ♦ Fig. A dirija o actiune într-un anumit sens. 2. A dota o localitate, un teren, un sistem tehnic etc. cu canale de scurgere. – Din fr. canaliser.
canalizare, CANALIZÁRE, canalizari, s.f. Actiunea de a canaliza si rezultatul ei. ♦ Ansamblu de lucrari tehnice executate pentru colectarea, epurarea si evacuarea apei întrebuintate într-o localitate, într-un sistem tehnic, pe un teren etc., sau a apei de ploaie, în vederea pastrarii salubritatii solului si a aerului; canalizatie. – V. canaliza.
miocard, MIOCÁRD s. n. muschiul striat al inimii. (< fr. myocarde)
cană, CÁNĂ2, cani, s.f. 1. Vas cu toarta care serveste la baut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Continutul unui astfel de vas. 2. Vas de forma cilindrica în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepa, la cardele si laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.
cancan, CANCÁN2, cancanuri, s.n. Numele unui dans de cabaret raspândit în Franta, mai ales în a doua jumatate a sec. XIX, executat numai de femei; melodie dupa care se executa acest dans; french-cancan. – Din fr. cancan.
cancelar, CANCELÁR, cancelari, s.m. 1. Seful guvernului în unele state. ♢ Cancelar federal = seful guvernului în Austria si în Germania. 2. Seful cancelariei si al arhivei regale sau imperiale în evul mediu. ♦ Seful cancelariei unei reprezentante diplomatice sau al unui consulat. – Din lat. cancellarius.
cancelling, CANCELLING s.n. (Mar.) Clauza înscrisa într-un contract de transport potrivit careia se poate anula contractul daca vasul nu a sosit în portul de încarcare pâna la termenul convenit [Pr.: chénsaling] – Cuv. engl.
mioblast, MIOBLÁST s. n. celula tânara a mezenchimului, din care iau nastere fibrele musculare striate. (< fr. myoblaste, engl. mioblast)
cancerofobie, CANCEROFOBÍE, cancerofobii, s.f. (Med.) Teama morbida de cancer. – Din fr. cancérophobie.
cancioc, CANCIÓC, canciocuri, s.n. 1. Unealta de metal în forma de lingura mare cu coada de lemn, folosita de zidari pentru asezarea mortarului pe rândurile de caramizi ale unui zid în lucru. 2. Vas pentru luarea probelor de produse petroliere, din rezervoare sau instalatii. [Var.: cancióg s.n.] – Din magh. kancsó.
cancioneiro, CANCIONEIRO s.n. Culegere de poezii lirice portugheze din sec. XII-XIV. [Pr.: can-siu-naí-ru] – Cuv. port.
candel, CÁNDEL s.n. Zahar cristalizat în prisme transparente mari, obtinut prin cristalizarea lenta a zaharului din siropuri saturate, cu puritate mare. – Din germ. Kandel[zucker].
candid, CANDÍD, -Ă, candizi, -de, adj. Plin de candoare; curat, nevinovat, pur, neprihanit. – Din fr. candide, lat. candidus.
candriu, CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Fam.; adesea substantivat). 1. Ţicnit, smintit, într-o ureche. 2. Ametit de bautura; beat. – Din tig. kand "ureche".
canea, CANEÁ, canele, s.f. Cep de lemn sau de metal, fixat într-un vas, prevazut la capatul liber cu un robinet de scurgere, care serveste la scoaterea lichidului dintr-un vas. [Var.: caná s.f.] – Refacut din canele (pl. lui canela, rar "canea" < ngr. kanélla, bg. kanela).
canelură, CANELÚRĂ, caneluri, s.f. 1. Sant îngust care brazdeaza vertical (sau elicoidal) corpul unei coloane, al unui pilastru etc.; sant pe suprafata pieselor unor masini, servind la îmbucarea cu alte piese; nut (1). 2. Fiecare dintre adânciturile longitudinale ale trunchiului unui arbore. – Din fr. cannelure.
canevas, CANEVÁS, canevasuri, s.n. 1. Schita sau linii generale ale unui desen. 2. Retea de meridiane si de paralele trasate în vederea alcatuirii unei harti. 3. Ansamblul triunghiurilor, liniilor poligonale si punctelor care servesc ca baza masuratorilor terestre. – Din fr. canevas.
cange, CÁNGE, cangi, s.f. Prajina lunga de lemn, cu cârlig de fier în vârf, utilizata la acostarea sau la îndepartarea de mal a navelor mici, la împingerea sau la prinderea de departe a unui obiect. ♦ Gheara ascutita si întoarsa a pasarilor rapitoare. – Din tc. kanca.
mio, MIO1-, -MIÓM elem. "muschi", "muscular". (< fr. myo-, myome, cf. gr. mys, myos)
canicultură, CANICULTÚRĂ s.f. Ramura a zootehniei care se ocupa cu studiul cresterii si dresajului câinilor în scopul folosirii lor la diferite servicii (paza, vânatoare, transporturi etc.) – Din fr. caniculture.
canid, CANÍD, canide, s.n. (La pl.) Familie de mamifere carnivore digitigrade, cu gheare neretractile si cu patru degete la picioarele dinainte si cinci la cele din spate, din care fac parte lupul, vulpea, sacalul etc.; (si la sg.) animal din aceasta familie. – Din fr. canidés.
caniotă, CANIÓTĂ, caniote, s.f. Vas cu cosulet în care se strâng banii de la unele câstiguri (de obicei de la jocurile de carti), cu scopul de a acoperi unele cheltuieli; suma strânsa în acest scop. – Din fr. cagnotte.
canişă, CANÍSĂ, canise, s.f. Crescatorie de câini. – Din fr. caniche.
canistră, CANÍSTRĂ, canistre, s.f. Vas, recipient de tabla, de material plastic etc., de forma paralelipipedica, cu închidere ermetica, servind la transportul benzinei, al laptelui etc. – Din germ. Kanister.
caniş, CANÍS s.m. Specie de câini cu parul cret. – Din fr. caniche.
canoe, CANÓE, canoe, s.f. 1. Ambarcatie usoara, fara cârma, construita simetric, cu prora si pupa ascutite si înaltate, condusa cu ajutorul pagaielor din pozitia în genunchi. ♦ Sport nautic care se practica cu canoe (1). 2. Ambarcatie usoara folosita în trecut de amerindienii din regiunea Marilor Lacuri. – Din fr. canoë.
canon, CANÓN, canoane, s.n. 1. Regula, dogma bisericeasca; tipici. ♦ Norma, regula de conduita. ♦ Lista de texte sacre care se bucura de autoritate deplina în cadrul unei religii. 2. Pedeapsa data de biserica la calcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. 4. Regula care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regula rigida, formalista. 5. Compozitie muzicala în care doua sau mai multe voci, intrând succesiv, executa împreuna aceeasi melodie. ♦ Cântare bisericeasca; p. ext. cântec; glas. 6. Litera de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipareau în trecut cartile canonice. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.
canonarh, CANONÁRH, canonarhi, s.m. Monah însarcinat cu orânduirea slujbei la strana în manastirile si catedralele ortodoxe. – Din ngr. kanonárhis.
canoneală, CANONEÁLĂ, canoneli, s.f. (Pop.) Cazna, truda, chin – Canoni + suf. -eala.
canoni, CANONÍ, canonesc, vb. IV. Refl. si tranz. (Pop.) A (se) chinui. – Din canon.
canotaj, CANOTÁJ s.n. Nume dat sporturilor nautice care se practica în ambarcatii puse în miscare cu ajutorul vâslelor. ♢ Canotaj academic = ramura a sporturilor nautice care se practica pe schifuri si pe giguri1. – Din fr. canotage.
canotieră, CANOTIÉRĂ, canotiere, s.f. Palarie tare de paie, cu fundul si borurile drepte. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. [chapeau] canotier.
cant, CANT, canturi, s.n. 1. Muchie, latura a unor obiecte. 2. Parte a copertei de carton care depaseste dimensiunile filelor unei carti legate, ale unui caiet sau ale unui registru. 3. Margine, muchie a suprafetei de alunecare a schiurilor. – Din germ. Kante.
cantabri, CANTÁBRI s.m. pl. Veche populatie din Spania, supusa de romani dupa o îndelungata rezistenta. – Din fr. Cantabres.
cantaridă, CANTARÍDĂ, cantaride, s.f. Insecta din ordinul coleopterelor, verde-aurie, cu miros caracteristic, care ataca frasinul si liliacul si care este folosita în industria farmaceutica: gândacul-frasinului, gândac-de-frasin, catel-de-frasin, catelul-frasinului (Lytta vesicatoria). – Din fr. cantharide, lat. cantharis, -idis.
cantaridină, CANTARIDÍNĂ, cantaridine, s.f. (Farm.) Substanta toxica extrasa din cantarida. – Din fr. cantharidine.
cantaridism, CANTARIDÍSM s.n. (Med.) Intoxicatie cu cantaridina. – Din engl. cantharidism.
cantată, CANTÁTĂ, cantate, s.f. Compozitie muzicala ocazionala, cu caracter solemn sau liric, pentru voci, solo, cor si orchestra. ♢ (În compusul) Cantata-oratoriu = compozitie vocal-instrumentala pe un libret cu tema dramatica. – Din it. cantata.
cantitate, CANTITÁTE, cantitati, s.f. 1. Câtime, numar, marime. ♢ Expr. (Fam.) Cantitate neglijabila = lucru (sau persoana) de mica importanta, de care nu trebuie sa se tina seama. 2. Proprietate care poate fi reprezentata printr-un numar obtinut dintr-o masurare sau dintr-o numarare. 3. Ansamblul determinarilor care exprima gradul de dezvoltare al însusirilor unui obiect susceptibile de a fi masurate si traduse numeric. ♦ Însusire a obiectelor a carei schimbare nu produce la început modificari radicale în calitatea lor, ci numai pregateste aceste modificari. 4. Durata rostirii unui sunet sau a unei silabe. – Din fr. quantité, lat. quantitas, -atis.
canton, CANTÓN, cantoane, s.n. 1. Cladire din imediata vecinatate a unei cai de comunicatie, înzestrata cu aparatele necesare pentru supravegherea si întretinerea acesteia si care serveste si ca locuinta pentru cantonier. 2. Cea mai mica unitate în administratia padurilor; locuinta padurarului. 3. Unitate teritorial-administrativa în unele tari. 4. Fiecare dintre statele care compun Confederatia Elvetiana. – Din fr. canton.
cantonament, CANTONAMÉNT, cantonamente, s.n. 1. Stationare vremelnica (a unor unitati militare) într-o localitate, în afara cazarmei; loc unde sunt instalati cei cantonati. 2. Loc de cazare special amenajat si perioada de timp în care o echipa sau un lot de sportivi se pregatesc în comun (în vederea participarii la o competitie de amploare). – Din fr. cantonnement.
cantonier, CANTONIÉR, -Ă, cantonieri, -e, s.m. si f. Persoana care are sarcina de a supraveghea si întretine o anumita portiune de sosea sau de cale ferata. [Pr.: -ni-er] – Din fr. cantonnier.
canulă, CANÚLĂ, canule, s.f. Tub de sticla sau de ebonita, întrebuintat în medicina în diferite operatii chirurgicale sau pentru spalaturi interne. – Din fr. canule, lat. cannula.
caolin, CAOLÍN s.n. Roca argiloasa de culoare alba sau usor colorata de impuritati, insolubila în apa, alcatuita din caolinit, întrebuintata în industria ceramicii, a hârtiei, a sticlei, în medicina etc. ♦ (Med.) Pudra absorbanta, întrebuintata ca emolient. – Din fr. kaolin.
caolinit, CAOLINÍT s.n. Silicat de aluminiu hidratat care intra în compozitia caolinului, de culoare alba, mata, uneori usor colorat. – Din fr. bolinite.
caolinizare, CAOLINIZÁRE, caoliniziari, s.f. Proces chimic de transformare a unor roci în caolin. – Dupa fr., engl. kaolinisation.
caos, CÁOS, caosuri, s.n. (Înv.) V. haos.
cap, CAP1, (I, III) capete, s.n., (II) capi, s.m. I. S.n. 1. Extremitatea superioara a corpului omenesc sau cea anterioara a animalelor, unde se afla creierul, principalele organe de simt si orificiul bucal. ♢ Loc. adv. Din cap pâna-n picioare = de sus pâna jos, în întregime, cu desavârsire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineata. (Pâna) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai destept, mai reusit, mai bine. Cu capul plecat = rusinat, umilit, învins. Pe dupa cap = pe dupa gât, la ceafa. ♢ Loc. adj. (Fam.) Batut (sau cazut) în cap = tâmpit, prost. ♢ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pamânt; a da jos dintr-o situatie, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, bautura etc.) = a înghiti dintr-o data continutul unui pahar, al unei cani etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuiala. A scoate capul în lume = a iesi între oameni, în societate. A nu-si (mai) vedea capul de... sau a nu sti unde-i sta sau unde-i este capul = a nu sti ce sa mai faca, a fi coplesit de... A-si pierde capul = a se zapaci. A nu mai avea unde sa-si puna capul = a ajunge fara adapost, pe drumuri, sarac. A da din cap = a clatina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violenta pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traista = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toti peretii (sau de pereti) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greseala facuta. A-si lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, parasindu-si casa, locul de origine si ratacind prin lume. A-si pleca capul = a se simti rusinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cadea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situatie neplacuta, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplaceri si necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cadea pe capul cuiva = a sosi pe neasteptate la cineva (creându-i neplaceri, deranj). A sta (sau a sedea, a se tine) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a starui fara încetare pe lânga cineva. A sedea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lânga sau la cineva (creându-i neplaceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lasa pe cineva în pace. (Reg.) A nu sti (sau a nu avea) ce-si face capului = a nu mai sti ce sa faca pentru a iesi dintr-o situatie grea. ♢ Cap de familie = barbatul care reprezinta puterea familiala si parinteasca; p. gener. orice persoana care procura mijloacele necesare traiului unei familii si o reprezinta juridic. ♢ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amanuntit al expresiei unui sentiment pe trasaturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de marci postale românesti, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Parul capului. 2. Capatâi; capatâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ♢ Expr. Pe capete = care mai de care, în numar foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea pareri, exprima o mare divergenta de opinii. 4. Minte, gândire, judecata; memorie. ♢ Loc. adj. si adv. Cu cap = (în mod) inteligent, destept. Fara cap = (în mod) necugetat. ♢ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecata dreapta; cuminte. ♢ Expr. A fi bun (sau usor) la (sau de) cap sau a avea cap usor = a fi destept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i iesi (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai iesi (cuiva ceva) din cap = a-l stapâni mereu (acelasi gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-si bate (sau a-si framânta, a-si sparge, a-si sfarâma etc.) capul = a se gândi, a se stradui spre a solutiona o problema. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) sa înteleaga ceva, a lamuri (pe cineva). A fi (sau a ramâne, a umbla etc.) de capul sau = a fi (sau a ramâne etc.) liber, independent, nesupravegheat, A face (ceva) din (sau de) capul sau = a face (ceva) fara a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva sa-si piarda dreapta judecata; a zapaci; a face pe cineva sa se îndragosteasca. A nu avea cap sa... = a nu avea posibilitatea sa..., a nu putea sa... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiaza acuzarea. 5. (Înv.) Viata. A plati cu capul. ♦ (Astazi în expr.) Odata cu capul sau în ruptul capului = cu nici un pret, niciodata. A-si face de cap = a face ceva ce poate sa-i primejduiasca viata; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = striga; b) (Bot.) cap-de-cocos = dulcisor; capul-sarpelui = planta erbacee acoperita cu peri aspri si cu flori rosii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelatiei balaurului. II. S.m. Capetenie, sef, conducator. ♦ Initiator. III. S.n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminenta a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemanator cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extrema cu care începe sau sfârseste ceva. ♢ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apa, de un defileu etc.; p. ext. fortele armate care ocupa acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor si a mijloacelor de lupta. ♢ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu partile extreme alaturate. ♢ Expr. Cap de tara = margine de tara; hotar. Nu-i (un) cap de tara = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a sedea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în sezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ♢ Cap de an (sau de saptamâna, de iarna etc.) = începutul unui an (sau al unei saptamâni etc.) Cap de coloana = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afis (sau cap de lista) = primul nume dintr-o lista de persoane afisate în ordinea valorii lor. ♢ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul noptii = dupa ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principala, mai aleasa (a unui lucru). ♢ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masa. 4. Partea de jos sau dindarat a unui lucru; capat; (cu sens temporal) sfârsit. ♢ Expr. A o scoate la cap = a sfârsi (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a razbi. În cap = (dupa numerale) exact, întocmai. 5. Bucatica rupta dintr-un obiect; p. ext. lucru de mica importanta. ♢ Expr. Nici un cap de ata = absolut nimic. Pâna la un cap de ata = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transforma variatiile unui semnal electric în variatii de flux magnetic sau invers, folosit pentru operatii de înregistrare, redare si stergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) dupa fr. chef < lat. caput).
capac, CAPÁC, capace, s.n. Acoperitoare care se asaza deasupra deschizaturii unui vas, a unei cutii, a unui cufar etc. ♢ Friptura la capac = friptura gatita, într-un vas acoperit. Oua la capac = ochiuri prajite. Cascaval la capac = cascaval prajit în tigaie. ♢ Expr. A pune capac cuiva = a închide cuiva gura cu un raspuns potrivit. A gasi capac la toate = a da întotdeauna raspunsul potrivit. Asta pune capac (la toate) = asta e prea de tot. – Din tc. kapak.
capacitate, CAPACITÁTE, capacitati, s.f. 1. Volum al unui recipient. 2. Însusirea de a fi încapator; marime care reprezinta cantitatea maxima de materii sau de energie pe care o poate acumula un corp, un sistem etc. ♢ Masuri de capacitate = masuri cu care se determina volumul lichidelor, al cereale lor etc. 3. Posibilitatea pe care o are un corp, un sistem etc. de a acumula o cantitate de materii sau de energie. 4. Posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza ceva. ♦ Posibilitatea, însusirea morala sau intelectuala a cuiva; aptitudine. ♦ Persoana capabila. 5. Însusirea de a face acte juridice valabile. – Din fr. capacité, lat. capacitas, -atis.
capacitiv, CAPACITÍV, -Ă, capacitivi, -e, adj. (Tehn.) Referitor la capacitatea electrica; care se comporta ca un condensator electric. – Din engl. capacitive.
capanliu, CAPANLÍU, capanlii, s.m. (Turcism înv.) Negustor turc care achizitiona alimente pentru aprovizionarea trupelor turcesti. – Din tc. kapanlı.
capântortură, CAPÂNTÓRTURĂ, capântorturi, s.f. Mica pasare calatoare, de culoare cenusie-bruna, cu pete mai închise, care îsi rasuceste des si cu multa usurinta capul; sucitoare (Jynx torquilla). – Cap1 + întort "întors" + suf. -ura.
capelan, CAPELÁN, capelani, s.m. Preot al unei capele2 catolice (ajutor al parohului unei biserici) – Din it. cappellano.
capelă, CAPÉLĂ2, capele, s.f. Biserica mica, izolata, fara parohie (într-un cimitir etc.); paraclis. ♦ Parte a unei biserici care adaposteste altarul. ♦ Încapere într-o cladire, cu un altar, unde se poate oficia slujba religioasa. – Din it. cappella.
capelă, CAPÉLĂ3, capele, s.f. Grup de coristi. ♦ Orchestra de proportii reduse; fanfara (militara). – Din it. cappella, germ. Kapelle.
capelină, CAPELÍNĂ, capeline, s.f. (Med.) Boneta sau banda circulara (elastica sau ghipsata) folosita pentru imobilizarea fracturilor, ancorarea aparatelor si protezelor chirurgicale etc. – Din fr. capeline.
capelmaistru, CAPÉLMAISTRU, capelmaistri, s.m. Dirijor al unei orchestre mici; sef de fanfara militara. [Acc. si: capelmáistru] – Din germ. Kapellmeister.
capeş, CÁPES, -Ă, capesi, -e, adj. (Rar) Energic, hotarât; încapatânat. – Cap1 + suf. -es.
capichehaie, CAPICHEHÁIE s.f. v. capuchehaia.
capilar, CAPILÁR, -Ă, capilari, -e, adj. 1. Subtire, fin, îngust. ♢ Vase capilare (si substantivat, n. pl.) = cele mai mici vase de sânge, care servesc la hranirea tesuturilor si stabilesc legatura între vene si artere. 2. Care apartine capilaritatii, privitor la capilaritate. ♢ Tub capilar = tub îngust în care se manifesta fenomenele de capilaritate. – Din fr. capillaire, lat. capillaris.
capilaritate, CAPILARITÁTE s.f. Proprietate pe care o au lichidele de a se ridica sau de a coborî, fara interventii din afara, în tuburi foarte subtiri; ansamblu de fenomene care se produc (în tuburile capilare) la suprafata unui lichid. – Din fr. capillarité.
capişon, CAPISÓN, capisoane, s.n. Un fel de gluga cu unul sau doua colturi, care atârna pe spate si care se poate ridica pentru a proteja capul de intemperii. – Din fr. capuchon.
minută, MINÚTĂ s. f. 1. text original al unui act, al unei sentinte. 2. prima redactare a unui act diplomatic, a unui document. ♢ plan în creion al unei ridicari topografice. 3. protocol scris privind întelegerea între doi parteneri; rezumat asupra discutiilor dintr-o sedinta. 4. (arhit.) subdiviziune a unui modul. (< fr. minute, rus. minuta)
capitalism, CAPITALÍSM s.n. Sistem politico-economic care se întemeiaza pe proprietatea privata asupra mijloacelor de productie si de schimb. – Din fr. capitalisme.
capitel, CAPITÉL, capiteluri, s.n. Partea superioara, mai groasa (si ornata), a unei coloane sau a unui pilastru, care face legatura între fusul coloanei si arhitrava. – Din it. capitello, lat. capitellum.
capitona, CAPITONÁ, capitonez, vb. I. Tranz. 1. A captusi scheletul unei mobile cu lâna, câlti, iarba de mare, material plastic etc. înainte de a fi tapisata; a tapisa. 2. A acoperi un perete sau o usa cu un strat de material izolator împotriva zgomotelor. – Din fr. capitonner.
capnomanţie, CAPNOMANŢÍE s.f. (Rar) Pretinsa arta de a ghici dupa fum. – Din fr. capnomancie.
capo, CÁPO v. da capo.
capot, CAPÓT2, capoate, s.n. 1. Îmbracaminte femeiasca de casa, de obicei lunga pâna la calcâie; halat. 2. Învelitoare de pânza care acopera diferite instrumente si aparate pe puntea unei nave. – Din fr. capot, capote.
capota, CAPOTÁ, capotez, vb. I. Intranz. (Despre autovehicule) A se rasturna, dându-se peste cap prin ridicarea partii din spate; (despre avioane) a se prabusi, intrând cu botul în pamânt. – Din fr. capoter.
capotaj, CAPOTÁJ, capotaje, s.n. Accident suferit de un autovehicul sau de un avion care capoteaza. – Din fr. capotage.
capotă, CAPÓTĂ, capote, s.f. 1. Îmbracaminte din tabla sau din alt material cu care se acopera un sistem tehnic în vederea protejarii lui. 2. Acoperis pliabil al unui autovehicul. – Din fr. capote.
capră, CÁPRĂ, capre, s.f. I. 1. Gen de mamifere rumegatoare paricopitate, cu parul lung, cu coarne, mai mari si diferentiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ♢ Capra de stânca = capra salbatica, cu blana roscata si cu coarnele în forma de spada (Capra ibex). Capra domestica = animal domestic rumegator, crescut pentru productia de lapte (Capra hircus). ♢ Expr. A împaca si capra, si varza = a multumi si pe unul, si pe altul; a împaca doua interese opuse. Capra râioasa, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capra-neagra sau capra-de-munte = capra salbatica, cu blana bruna-neagra, cu coarne scurte si curbate la vârf si cu doua dungi albe pe partea anterioara a capului, care traieste în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou si care consta din executarea unor figuri comice de catre un personaj mascat cu cap de capra (I 1) care bate ritmic din falci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil sta aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalti sar peste el. II. 1. Unealta de lemn cu patru picioare, încrucisate doua câte doua, pe care se pun lemnele pentru a fi taiate cu ferastraul. 2. Sistem de lemne încrucisate care serveste la sustinerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau lada) care se afla în partea de dinainte a trasurii sau a carutei si pe care sade vizitiul. 4. Aparat de gimnastica pentru sarituri, format dintr-un suport capitonat asezat pe patru picioare, cu înaltimea reglabila. 5. Arsic de miel. – Lat. capra.
capriccioso, CAPRICCIOSO adv. (Indica modul de executare a unei lucrari muzicale) Cu schimbari neasteptate de ritm, de nuante etc. [Pr.: ca-pri-ció-zo] – Cuv. it.
capricios, CAPRICIÓS, -OÁSĂ, capriciosi, -oase, adj. Cu manifestari inegale si neasteptate, cu toane; inconsecvent, schimbator. ♦ (Despre lucruri) Neobisnuit, ciudat. Formele capricioase ale unui turn. [Pr.: -ci-os] – Var.: (înv.) capritiós, -oása adj.] – Din fr. capricieux, it. capriccioso.
capriciu, CAPRÍCIU, capricii, s.n. 1. Dorinta trecatoare, adesea extravaganta, manifestata cu încapatânare; gust schimbator, neasteptat; toana1, farafastâcuri (2), bâzdâc. 2. Compozitie muzicala instrumentala fara forma precisa, cu caracter de improvizatie, cu treceri neasteptate de la o stare emotionala la alta. [Var.: (înv.) caprít s.n.] – Din fr. caprice, capriccio, it. capriccio.
caprotină, CAPROTÍNĂ s.f. Gen fosil de lamelibranhiate cretacice, cu cochilia groasa si cu valve inegal dezvoltate. – Et. nec.
capsa, CAPSÁ, capsez, vb. I. Tranz. 1. A prinde ceva cu ajutorul unor capse. 2. A echipa, a prevedea cu o capsa. – Din capsa.
capsator, CAPSATÓR, capsatoare, s.n. Dispozitiv de birou folosit pentru prinderea foilor de hârtie cu ajutorul capselor. – Capsa + suf. -tor.
capsă, CÁPSĂ, capse, s.f. 1. Dispozitiv de metal utilizat la legarea unor hârtii, la consolidarea unei butoniere, la încheierea unor obiecte de îmbracaminte etc.; buton (2). 2. Mic capacel sau tub metalic umplut cu o materie exploziva, folosit la armele de foc, în mine etc. pentru a provoca explozia unei încarcaturi. ♢ Expr. (Fam.) A fi cu capsa pusa = a fi gata de cearta, pus pe cearta, nervos. 3. Capsula (4). 4. (Elt.) Rondela metalica izolata de soclul becului, care face legatura cu unul dintre capetele filamentului. – Din lat. capsa, germ. Kapsel.
capsula, CAPSULÁ, capsulez, vb. I. Tranz. 1. A închide ermetic o sticla cu ajutorul unei capsule. 2. A închide sau a acoperi anumite parti aflate sub tensiune dintr-un utilaj pentru a proteja personalul de servire. – Din fr. capsuler.
capsulat, CAPSULÁT, -Ă, capsulati, -te, adj. Care este închis într-o capsula. – V. capsula.
capsulă, CAPSÚLĂ, capsule, s.f. 1. Tip de fruct uscat, uneori divizat în mai multe loji si având numeroase seminte, care, la maturitate, se deschide de la sine, punând semintele în libertate; maciuca (3), maciulie (2). 2. învelis al unor organe si organisme inferioare. Capsula bacteriana. 3. Mic învelis solubil, facut din amidon, gelatina sau cheratina, care contine diferite medicamente pulverulente cu gust neplacut, pentru a putea fi înghitite mai usor. 4. Vas facut dintr-un material rezistent la caldura, în care se încalzesc, în laborator, diverse substante; capsa (3). 5. Mic cilindru metalic care contine bioxid de carbon sub presiune, servind la prepararea unei bauturi gazoase în sifoane speciale. 6. Cutie cu capac care se deformeaza sub actiunea variatiilor presiunii atmosferice (constituind partea sensibila a unor barometre). 7. (În sintagma) Capsula telefonica = cutiuta care contine (într-un aparat telefonic) un microfon sau un receptor. 8. Capac de tinichea cu care se astupa sticlele de bere, de apa minerala etc. 9. (În sintagma) Capsula cosmica = compartiment etanseizat al navei spatiale capabil sa se desprinda de restul vehiculului si sa coboare pe un corp cosmic. – Din fr. capsule, lat. capsula.
capta, CAPTÁ, captez, vb. I. Tranz. A aduna, a colecta lichide sau gaze într-un tub, într-un rezervor, într-un bazin etc. ♦ A intercepta, a izbuti sa auda ceva. ♦ Fig. A atrage, a ademeni pe cineva; a încerca sa obtina, sa câstige ceva printr-un anumit mijloc. – Din fr. capter, lat. captare.
captalan, CAPTALÁN, captalani, s.m. Planta erbacee cu frunze mari si late si cu flori purpurii (Petasites officinalis); p. restr. frunzele acestei plante, întrebuintate ca acoperis la stupii primitivi de albine. [Var.: captalán s.m.] – Din magh. káptalan.
captat, CAPTÁT, -Ă, captati, -te, adj. (Despre lichide, gaze) Adunat, colectat într-un rezervor, într-un bazin etc. – V. capta.
captator, CAPTATÓR, captatoare, s.n. 1. Dispozitiv care serveste la captare. ♢ Captator solar = instalatie pentru captarea si transformarea energiei solare în energie termica sau electrica. 2. Dispozitiv montat pe vehicule cu tractiune electrica pentru a realiza un contact alunecator cu firul aerian de contact. – Capta + suf. -tor.
minut, MINÚT s. n. 1. diviziune a timpului, a 60-a parte dintr-o ora. ♢ rastimp foarte scurt; clipa, moment. ♢ (pl.) mâncare pregatita pe loc, la comanda consumatorului. 2. (mat.) unitatea de masura pentru unghiuri, a 60-a parte dintr-un grad sexagesimal sau a 100-a parte dintr-un grad centezimal. (< fr. minute, it. minuto, germ. Minute)
capuchehaia, CAPUCHEHÁIA s.f. (Turcism) Reprezentant sau agent diplomatic al domnitorilor români la Poarta otomana. [Var.: capucheháie, capicheháie s.f.] – Din tc. kapikâhaya.
capuchehaie, CAPUCHEHÁIE s.f. v. capuchehaia.
capugiu, CAPUGÍU, capugii, s.m. (Turcism înv.) Trimis al sultanului în tarile românesti, împuternicit în special cu schimbarea domnilor. – Din tc. kapucu (lit. kapici).
car, CAR1, cari, s.m. Nume dat mai multor specii de insecte mici daunatoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul paros si cu picioarele scurte, care traiesc în lemn si se hranesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).
car, CAR2, care, s.n. 1. Vehicul terestru încapator, cu patru roti, cu tractiune animala, folosit la tara pentru transportarea poverilor. ♢ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. si pop.) Car de foc = tren. ♢ Expr. Nici în car, nici în caruta, se spune despre cineva nehotarât, care nu stie ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ♢ Compuse: Carul-Mare = constelatie alcatuita din sapte stele asezate în forma de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelatie formata din sapte stele (printre care si steaua polara) asezate în chip asemanator cu cele din carul-mare; ursa-mica. ♦ (În antichitate) Vehicul cu doua roti, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri si la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încarca într-un car2 (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Multime, gramada. Un car de ani. ♢ Loc adv. Cu carul = din belsug. 3. (Reg.) Parte a ferastraului mecanic alcatuita din doua bârne puse pe rotite, pe care se asaza busteanul pentru a fi prefacut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi dupa fr. char).
car, CAR3, caruri, s.n. Piesa cilindrica mobila pe care se fixeaza hârtia la masina de scris, facând posibila (prin deplasare) scrierea succesiva a literelor si a rândurilor. – Dupa engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.
caraban, CARABÁN, carabani, s.m. (Entom.; reg.) Nasicorn. – Cf. alb. k a r a b i s h t e.
carabidă, CARABÍDĂ, carabide, s.f. (La pl.) Familie de insecte coleoptere alergatoare, care se hranesc cu omizi, viermi etc.; (si la sg.) insecta care face parte din aceasta familie. – Din fr. carabides.
carabină, CARABÍNĂ, carabine, s.f. 1. Pusca (cu teava ghintuita) mai scurta si mai usoara decât pusca obisnuita. 2. Cârlig închis prin intermediul unui arc, care se fixeaza la extremitatea unui lant sau a unei curele pentru a prinde de el diferite obiecte. 3. Cârlig pentru cablu fixat cu un dispozitiv care permite rotirea usoara a cablului. – Din fr. carabine.
caracatiţă, CARACÁTIŢĂ, caracatite, s.f. Animal marin din încrengatura molustelor, cu corpul rotund, în forma de sac si cu opt brate puternice, prevazute cu ventuze (Octopus vulgaris). ♦ Fig. Persoana lacoma, apucatoare, hrapareata. – Din rus. karakatita.
carachiul, CARACHIÚL s.m. si n. v. caracul.
caracter, CARACTÉR, caractere, s.n. 1. Ansamblul însusirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifesta în modul de comportare, în ideile si în actiunile sale. ♦ Personalitate morala ferma. ♦ Însusire morala care se manifesta prin perseverenta, vointa ferma si corectitudine. Om de caracter. 2. Individualitate care prezinta trasaturi psihice complexe, zugravita într-o opera literara. ♦ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia nastere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = forma prelucrata pentru scena a dansurilor populare. 3. Trasatura distinctiva care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însusire, particularitate a unui organism. Caractere mostenite (sau ereditare) si caractere dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristica a unui ansamblu de litere, cifre, accente si semne de tipar din aceeasi familie si din acelasi corp. – Din fr. caractère, lat. character.
caracteristic, CARACTERÍSTIC, -Ă, caracteristici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Însusire specifica predominanta, proprie unei fiinte, unui lucru, unui fenomen etc. si care diferentiaza o fiinta de alta, un lucru de altul. 2. Adj. Care constituie trasatura distinctiva a unei fiinte, a unui lucru sau a unui fenomen. 3. S.f. Partea întreaga a unui logaritm. 4. S.f. Parametru sau data tehnica utilizata pentru aprecierea comportarii în exploatare a unui sistem tehnic sau a unui material. 5. S.f. Curba care reprezinta modul cum variaza o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv în functie de o anumita variabila. – Din fr. caractéristique.
caracterograf, CARACTEROGRÁF, caracterografe, s.n. Aparat electronic care permite vizualizarea pe ecranul unui tub catodic a caracteristicilor dispozitivelor semiconductoare. – Din engl. characterographe.
caracul, CARACÚL, (1) s.m., (2) s.n. 1. S.m. Numele unei rase de oi ai caror miei au blana buclata, asemanatoare cu astrahanul, 2. S.n. Blanita de miel apartinând acestei rase, din care se fac caciuli, paltoane etc. [Var.: carachiúl s.m. si n.] – Din fr. caracul.
caradriiformă, CARADRIIFÓRMĂ, caradriiforme, s.f. (La pl.) Ordin de pasari comestibile, cu ciocul si picioarele lungi; (si la sg.) pasare din acest ordin. – Cf. fr. c h a r a d r i i d é s.
caraghios, CARAGHIÓS, -OÁSĂ, caraghiosi, -oase, adj. (Adesea substantivat) Care provoaca râsul, ridicol, comic; care nu merita sa fie luat în serios. – Din tc. karagöz.
caraghioslâc, CARAGHIOSLÂC, caraghioslâcuri, s.n. Fapta, gest sau lucru neserios, care stârneste râsul; comicarie. – Din tc. karagözlük.
carambol, CARAMBÓL, caramboluri, s.n. (La jocul de biliard) Atingere cu bila proprie a celorlalte doua bile (prin care se marcheaza un punct pentru jucator); punct înscris în acest fel. ♦ Fig. (Fam.) Încurcatura, zapaceala; ciocnire. – Din fr. carambole.
caramel, CARAMÉL, carameluri, s.n. Produs de culoare bruna-roscata solubil în apa, obtinut prin încalzirea si deshidratarea zaharului si folosit în cofetarie, la colorarea unor bauturi sau a unor alimente si la prepararea placilor fotografice. – Din it. caramel.
carameliza, CARAMELIZÁ, caramelizez, vb. I. Refl. si tranz. A (se) transforma prin încalzire în caramel. ♦ Tranz. A amesteca apa sau alt lichid cu caramel. – Din fr. caraméliser.
caravană, CARAVÁNĂ, caravane, s.f. 1. Convoi de oameni si de animale de povara (de obicei camile), care transporta marfuri, bagaje etc. prin pustiuri sau prin stepe. ♦ Convoi de vehicule împreuna cu calatorii din ele, care parcurg împreuna acelasi drum. ♦ Grup de vehicule care strabat o tara în scopuri culturale, sanitare etc. Caravana sanitara. Caravana cinematografica. 2. (Reg.) Caruta sau car mare pentru transport. – Din fr. caravane.
caravani, CARAVÁNI S.m. pl. (Înv.) Pantaloni largi la talie si strâmti de la genunchi în jos, strânsi la glezne cu nasturi sau cu copci. – Din bg. karavani.
caravanserai, CARAVANSERÁI, caravanseraiuri, s.n. (În Orient) Han mare la care poposesc caravanele. – Din fr. caravansérail.
caravă, CARÁVĂ, carave, s.f. Unealta de pescuit de forma unei capcane deschise, care se instaleaza în lacurile litorale si în balti pentru prinderea platicii si a salaului. – Et. nec.
caravelă, CARAVÉLĂ, caravele, s.f. Corabie cu pânze, rapida, folosita în trecut (de spanioli si de portughezi) pentru calatorii lungi. – Din it. caravella, fr. caravelle.
carâmb, CARẤMB, carâmbi, s.m. 1. Parte a cizmei care îmbraca pulpa piciorului de la genunchi pâna la glezna. 2. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai loitrei, în care intra spetezele carului. 3. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai scarii, în care intra fusceii. – Lat. •calamulus < calamus "trestie, arc, prajina").
carbamat, CARBAMÁT, carbamati, s.m. (Chim.) Sare a acidului carbamic; uretan. – Din fr. carbamat.
carbamic, CARBÁMIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid carbamic = acid instabil, cunoscut sub forma de saruri sau de esteri. – Din fr. carbamique.
carbenă, CARBÉNĂ, carbene, s.f. Compus organic care se gaseste în asfalturi; amestec de substante de culoare neagra, casante, cu aspect de huila, care, în cantitate de peste 1% degradeaza calitatile bitumului. – Din fr. carbènes.
carbinol, CARBINÓL, carbinoli, s.m. Denumire veche a alcoolului metilic. – Din fr. carbinol.
carboavă, CARBOAVĂ, carboave, s.f. Veche moneda ruseasca de argint sau bacnota de hârtie, egala în valoare cu o rubla (odinioara cu circulatie si în tarile românesti); carboanta. – Din rus. karbovet.
carbodiamidă, CARBODIAMÍDĂ s.f. (Chim.) Uree. [Pr.: -dia-] – Din fr. carbodiamide.
carbohemoglobină, CARBOHEMOGLOBÍNĂ s.f. Compus instabil care se formeaza în sânge, în proportie foarte mica, din bioxid de carbon si hemoglobina. – Din fr. carbohémoglobine.
carbohidrat, CARBOHIDRÁT, carbohidrati, s.m. (Chim.) Hidrocarbonat. – Din engl. carbohydrate.
carboid, CARBOÍD, carboide, s.n. (Chim.) Nume dat unor compusi organici din asfalturile naturale, din reziduurile de la cracare etc. – Din fr. carboïdes.
carbolineum, CARBOLINÉUM s.n. Lichid de culoare bruna obtinut prin distilarea carbunelui de pamânt si întrebuintat la impregnarea lemnului si ca funigid. – Din fr. carbolineum.
carbon, CARBÓN s.n. Element chimic, metaloid foarte raspândit în natura, component de baza al tuturor substantelor organice, care se gaseste în carbuni, în petrol, în gaze etc., iar în stare elementara în diamant, în grafit si în carbunele negru. ♢ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia nastere în atmosfera si care serveste la stabilirea vârstei vestigiilor materiale. (Hârtie-)carbon = hârtie subtire acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare închisa, întrebuintata în dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii; indigo, plombagina. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.
carbonatare, CARBONATÁRE s.f. Reactie chimica la care participa bioxidul de carbon si un hidroxid, din care rezulta un carbonat. – Dupa fr. carbonation.
carbonil, CARBONÍL, carbonili, s.m. 1. Combinatie a oxidului de carbon cu unele metale grele. 2. (Chim.) Grupare functionala bivalenta continuta în moleculele aldehidelor si cetonelor. – Din fr. carbonyle.
carbonilic, CARBONÍLIC, -Ă, carbonilici, -ce, adj. (Chim.; despre substante) Care contine, în molecula gruparea functionala carbonil. ♢ Compusi carbonilici = denumire generica pentru aldehide si cetone. – Din engl. carbonylic.
carboxihemoglobină, CARBOXIHEMOGLOBÍNĂ s.f. Combinatie stabila între oxidul de carbon si hemoglobina, care se formeaza în timpul intoxicatiei cu oxid de carbon. – Din fr. carboxyhémoglobine.
carboxil, CARBOXÍL, carboxili, s.m. (Chim.) Grupare functionala monovalenta, caracteristica acizilor organici. – Din fr. carboxyle.
carburant, CARBURÁNT, carburanti, s.m. Combustibil lichid folosit la motoarele cu explozie. – Din fr. carburant.
carburaţie, CARBURÁŢIE, carburatii, s.f. Proces de amestecare a combustibilului lichid eu aerul în carburator, ♢ Camera de carburatie = parte a carburatorului în care se face carburatia. – Din fr. carburation.
carcasă, CARCASĂ, carcase, s.f. 1. Îmbracaminte metalica exterioara a unui sistem tehnic, care sustine anumite elemente ale acestuia si, eventual, îl protejeaza împotriva actiunilor exterioare. 2. Totalitatea oaselor care alcatuiesc scheletul unui animal. 3. Scheletul unei masini, al unei constructii etc. – Din fr. carcasse.
carceră, CÁRCERĂ, carcere, s.f. Încapere mica si întunecoasa, folosita în trecut în închisori, cazarmi si în scoli pentru detentiunea temporara a unei persoane pedepsite. – Din lat. carcer, it. carcere.
cardigan, CÁRDIGAN, cardigane, s.n. (Rar) Jacheta (barbateasca) tricotata, cu mâneci largi, încheiata cu nasturi în fata. – Din fr., engl. cardigan.
cardinal, CARDINÁL, -Ă, cardinali, -e, adj., s.m. I. Adj. Principal, esential, fundamental. ♢ Punct cardinal = fiecare dintre cele patru directii principale ale orizontului, care ajuta la determinarea pozitiei unui punct de pe glob. Numeral cardinal = numeral care exprima un numar întreg abstract sau un numar determinat de obiecte, fiinte etc. II. S.m. Titlu din ierarhia bisericii catolice, purtat de înaltii demnitari care alcatuiesc consiliul papei si dintre care se alege noul papa; persoana care poarta acest titlu. ♦ (Adjectival; în sintagma) Rosu cardinal = rosu purpuriu. – Din fr. cardinal, lat. cardinalis.
cardiocel, CARDIOCÉL, cardiocele, s.n. (Med.) Hernie congenitala a inimii în abdomen. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiocèle.
cardiofobie, CARDIOFOBÍE, cardiafobii, s.f. (Med.) Teama patologica de a se îmbolnavi de inima. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiophobie.
cardiograf, CARDIOGRÁF, cardiografe, s.n. Aparat care înregistreaza grafic pulsatiile inimii. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiographe.
cardiografic, CARDIOGRÁFIC, -Ă, cardiografici, -ce, adj. Referitor la cardiografie, care apartine cardiografiei. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiographique.
cardiografie, CARDIOGRAFÍE, cardiografii, s.f. Înregistrare a contractiilor inimii cu ajutorul cardiografului. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiographie.
cardioinhibitor, CARDIOINHIBITÓR, cardioinhibitori, adj.m. (În sintagma) Nerv cardioinhibitor = ramura a nervului vag care are rolul de a rari bataile inimii atunci când este excitat. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioinhibiteur.
cardiomiopatie, CARDIOMIOPATÍE, cardiomiopatii, s.f. (Med.) Denumire generica pentru bolile miocardului. [Pr.: -di-o-mi-o-] – Din engl. cardiomiopathy.
cardiopatie, CARDIOPATÍE, cardiopatii, s.f. Boala de inima. [Pr.: -di-a-] – Din fr. cardiopathie.
cardioplegie, CARDIOPLEGÍE, cardioplegii, s.f. (Med.) Paralizie a muschilor inimii. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardioplégie.
cardioscleroză, CARDIOSCLERÓZĂ, cardioscleroze, s.f. Scleroza a muschiului cardiac. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiosclérose.
cardiotomie, CARDIOTOMÍE, cardiotomii, s.f. (Med.) Interventie chirurgicala pe inima. [Pr.: -di-o-] – Din fr. cardiotomie.
cardium, CÁRDIUM s.n. Gen de moluste cu cochilia ovala, subtire, mult boltita (Cardium); molusca din acest gen. [Pr.: -di-um] – Din lat. Cardium, numele stiintific al molustei.
care, CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjunctie, ca element de legatura între propozitia regenta unde se afla numele caruia îi tine locul si propozitia subordonata). 1. (Introduce propozitii atributive) Cartea pe care trebuia sa ti-o aduc am pierdut-o. ♢ (Introduce propozitii atributive circumstantiale) a) (Cu nuanta finala) Sa ia calauza din sat, care sa le arate drumul. b) (Cu nuanta conditionala) Ce holera ar fi aceea care i-ar lasa neatinsi pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ♢ Loc. conj. Dupa care = dupa aceea. Care va (sau vra) sa zica = ceea ce înseamna, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotarât) a) Fiecare. Le porunci sa mearga care pe unde va putea. ♢ Expr. (Sa) nu care cumva = nu cumva sa... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (în corelatie cu sine însusi exprima ideea de opozitie sau de distributie) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ♢ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezinta o fiinta sau un lucru) Care n-a înteles întrebarea? ♢ (Introduce propozitii interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ♢ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ♢ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu tine la viata lui? [Gen.-dat. sg. m. caruia, f. careia, gen.-dat. pl. m. si f. carora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. carui, f. carei, gen.-dat. pl. m. si f. caror. Nom. sg. m. si: (înv.) carele; nom. pl. m. si f. si: cari] – Lat. qualis.
carena, CARENÁ, carenez, vb. I. Tranz. 1. A repara carena unei nave. ♦ A aseza o nava pe o coasta pentru a o repara. 2. A acoperi cu tabla suprafata exterioara a unui vehicul de mare viteza. – Din fr. caréner, lat. carenare.
caret, CARÉT, careti, s.m. Broasca testoasa comestibila din marile calde lunga de 60-80 cm, înotatoare, din a carei carapace cornoasa se obtine bagaua (Eretmochelys imbricata). – Din fr. caret.
caretă, CARÉTĂ, carete, s.f. Trasura închisa, cu patru roti. [Var.: (reg.) carâta s.f.] – Din rus. kareta.
careva, CAREVÁ pron. nehot. Vreunul, oarecare, cineva. – Care + va.
carfologic, CARFOLÓGIC, -Ă, carfologici, -ce, adj. (Med.) Referitor la carfologie. – Din fr. carphologique.
carfologie, CARFOLOGÍE s.f. Agitatie a degetelor unui bolnav care pare ca vrea sa pipaie obiecte mici. – Din fr. carphologie.
caridă, CARÍDĂ, caride, s.f. Animal marin asemanator cu racul, cautat pentru carnea lui gustoasa; creveta (Palaemon squilla). – Din ngr. gharídha.
carie, CÁRIE, carii, s.f. 1. Leziune de natura microbiana sau chimica a dintilor, a oaselor si care, prin evolutie, formeaza o cavitate. 2. Defect superficial al pieselor turnate, sub forma unor canale cu margini neregulate. – Din fr. carie, lat. caries.
carieră, CARIÉRĂ2, cariere, s.f. Profesiune, ocupatie; domeniu de activitate; timp cât cineva lucreaza într-un anumit domeniu. ♦ Etapa, treapta în ierarhia sociala sau profesionala. ♦ Pozitie în societate, situatie buna. [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carrière.
cariochineză, CARIOCHINÉZĂ s.f. Mod de înmultire a celulelor plantelor si animalelor, caracterizat prin transformari în structura nucleului; mitoza. [Pr.: -ri-o-] – Var.: cariocinéza s.f.] – Din fr. kariokinèse.
cariocineză, CARIOCINÉZĂ s.f. v. cariochineza.
cariofilacee, CARIOFILACÉE, cariofilacee, s.f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, cu noduri pronuntate pe tulpina, cu frunze înguste, cu flori hermafrodite dispuse în inflorescente si cu fructe capsule; (si la sg.) planta din aceasta familie. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. caryophyllacées.
cariopsă, CARIÓPSĂ, cariopse, s.f. Tip de fruct uscat, indehiscent, cu pericarpul lipit de samânta unica. [Pr.: -ri-ap-] – Din fr. caryopse.
caritabil, CARITÁBIL, -Ă, caritabili, -e, adj. Care manifesta caritate; milos, generos. – Din fr. charitable.
caritate, CARITÁTE s.f. Atitudine miloasa, plina de generozitate fata de cineva; filantropie. ♢ Sora de caritate = sora de ocrotire; infirmiera. – Din fr. charité, lat. caritas, -atis.
carlingă, CARLÍNGĂ, carlingi, s.f. 1. Cabina pentru echipajul unui avion, în care sta pilotul si unde sunt instalate comenzile de zbor, aparatele de bord etc. 2. Grinda longitudinala din osatura unei nave, care serveste la legarea diferitelor parti ale navei. – Din fr. carlingue.
carmajin, CARMAJÍN s.n. (Reg.) Piele vopsita în rosu-închis.[Var.: carmazín s.n.] – Din magh. karmazsin.
carnalit, CARNALÍT s.n. Amestec natural de clorura de potasiu si de magneziu, folosit ca îngrasamânt chimic. – Din fr. carnallite.
carnaval, CARNAVÁL, carnavaluri, s.n. Perioada care preceda postul în unele tari, când au loc petreceri populare însotite de deghizari, care alegorice, focuri de artificii etc. ♦ Petrecere populara din aceasta perioada – Din fr. carnaval (< it.).
carnet, CARNÉT, carnete, s.n. Caietel de buzunar, uneori cu date si cu rubrici tiparite, pentru diferite însemnari. ♦ Act, document în forma de caietel, care atesta apartenenta posesorului la o organizatie politica, de masa etc. ♢ Carnet de munca = document (în forma de caietel) care cuprinde date privitoare la activitatea unei persoane (vechime în munca, locul de munca) si care serveste acesteia pentru anumite drepturi (pensie, retributie, concediu etc.); carte de munca. – Din fr. carnet.
carnian, CARNIÁN, -Ă, carnieni, -e, s.n., adj. 1. S.n. Primul etaj al triasicului superior din regiunile alpine, caracterizat prin prezenta unor cefalopode, lamelibranhiate etc. 2. Adj. Care se refera la carnian (1). [Pr.: -ni-an] – Din fr. carnien.
carnivor, CARNIVÓR, -Ă, carnivori, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care se hraneste mai ales cu carne. ♢ Plante carnivore = grup restrâns de plante care, pe lânga nutritia normala (asimilatia clorofiliana), au însusirea de a se hrani cu animale (insecte, viermi etc.) 2. S.n. (La pl.) Ordin din clasa mamiferelor care se hranesc mai ales cu carne, având carnasiere si canini lungi si ascutiti; (si la sg.) animal din acest ordin. – Din fr. carnivore, lat. carnivorus.
caroia, CAROIÁ, caroiez, vb. I. Tranz. A aplica un caroiaj pe o harta topografica, pe un plan etc. [Pr.: -ro-ia] – Din fr. carroyer.
caroiaj, CAROIÁJ, caroiaje, s.n. Retea de patratele înscrisa pe un desen, pe o harta etc. pentru a servi la reproducerea acestora la o alta scara. [Pr.: -ro-iaj] – Din fr. carroyage.
caronadă, CARONÁDĂ, caronade, s.f. (Mar.) Vechi tun naval scurt, facut din fonta. – Din fr. caronade.
carosabil, CAROSÁBIL, -Ă, carosabili, -e, adj. (Despre drumuri) Care permite circulatia vehiculelor rutiere; (despre partea unui drum) care este rezervata circulatiei vehiculelor rutiere. – Din fr. carrossable.
caroserie, CAROSERÍE, caroserii, s.f. Parte a unui vehicul asezata deasupra osiilor si a rotilor, amenajata pentru transportul oamenilor sau al marfurilor. – Din fr. carrosserie.
carosier, CAROSIÉR, -Ă, carosieri, -e, adj., s.m. (Rar) 1. Adj. (Despre cai) Cu mersul elegant, folosit pentru vehicule de lux. 2. S.m. Fabricant de caroserii. [Pr.: -si-er] – Din fr. carrossier.
carotă, CARÓTĂ, carote, s.f. 1. Varietate de morcovi timpurii, cu radacini scurte globuloase, de culoare galbena-rosiatica. 2. Proba cilindrica de material luata din betonul de fundatie al unei sosele, în vederea verificarii proprietatilor fizice si mecanice ale acesteia în laborator. 3. Fig. (Rar) Înselatorie, smecherie, trisare, sarlatanie. 4. (La jocul de biliard) Pozitie dificila lasata adversarului care urmeaza sa execute lovitura. – Din fr. carotte.
carp, CARP s.n. Grup de opt oase mici care alcatuiesc scheletul încheieturii mâinii, articulându-se cu oasele antebratului si metacarpului. – Din fr. carpe, lat. carpus.
carpatin, CARPATÍN, -Ă, carpatini, e, adj. Carpatic. – Din fr. karpathin.
carpen, CÁRPEN, carpeni, s.m. Arbore înalt, cu frunze ovale dintate si cu flori grupate în amenti, cu lemnul tare si alb, cu dungi argintii si adâncituri pe trunchi, întrebuintat la constructii si în rotarie; carpinar (Carpinus betulus). – Lat. carpinus.
carpofag, CARPOFÁG, -Ă, carpofagi, -ge, adj. (Despre animale) Care se hraneste cu fructe. – Din fr. carpophage.
carpofor, CARPOFÓR, carpofori, s.m. Peduncul care sustine fructul. – Din fr. carpophore, germ. Karpophor.
cart, CART1, carturi, s.n. 1. Serviciu de patru ore, executat permanent, pe schimburi, pe bordul unei nave, de membrii echipajului. 2. A 32-a parte din roza vânturilor, adica 11¼ grade. – Din fr. quart.
carta, CARTÁ, cartez, vb. I. Tranz. 1. A repartiza, a grupa scrisorile (la posta) dupa adresele destinatarilor. 2. A transpune pe o harta topografica anumite detalii ale terenului unei regiuni; a efectua o cartare (2). – Din carti.
cartaginez, CARTAGINÉZ, -Ă, cartaginezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care facea parte din populatia vechii Cartagine sau era originara de acolo; pun. 2. Adj. Care apartine Cartaginei sau locuitorilor ei, privitor la Cartagina sau la locuitorii ei; punic. – Cartagina (n. pr.) + suf. -ez. Cf. fr. C a r t h a g i n o i s.
cartare, CARTÁRE, cartari, s.f. 1. Actiunea de a carta si rezultatul ei. 2. Urmarire pe teren si transpunere, prin semne si prin culori conventionale, pe harti topografice, a raspândirii si a caracterelor diferitelor elemente din natura (roci, formatiuni geologice, ape, soluri, animale etc.) – V. carta.
cartă, CÁRTĂ, carte, s.f. 1. Nume dat (în evul mediu) actelor destinate a consemna unele privilegii si libertati fundamentale ale unor clase sau paturi sociale si a servi drept constitutie unui stat. 2. Manifest cuprinzând revendicarile unei organizatii politice, sociale, profesionale etc. 3. Act care sta la baza organizarii si functionarii unei organizatii internationale. Carta Organizatiei Natiunilor Unite. - Din fr. charte, lat. charta.
carte, CÁRTE, carti, s.f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tiparita si legata sau brosata în volum. ♢ Carte albastra (sau alba, neagra etc.) = publicatie oficiala a unui guvern care contine documente justificative privitoare la o problema politica. ♢ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învatat; a vorbi asa cum trebuie; a face caz de eruditia sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învatat. Cum scrie la carte = asa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoana care citeste, studiaza mult; carturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proportii mari. 2. Fig. Cunostinte de scriere si de citire; învatatura, stiinta, cultura. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinari introduse prin prep. "de") Carnet cu date personale, care atesta sau confera unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ♢ Carte de munca = carnet de munca. 2. Bucata de carton, cu însemnari scrise sau tiparite, careia i se dau diferite întrebuintari: pentru corespondenta (carte postala), ca permis de intrare la un concert, la o biblioteca (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizita) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferentiate dupa culorile, semnele si figurile imprimate pe ele si întrebuintate la anumite jocuri de noroc. ♢ Expr. A da cartile pe fata = a-si arata gândurile sau planurile, a spune adevarul. A(-si) juca ultima carte = a face o ultima încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile si a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperata) în scopul atingerii unui ideal. A da în carti = A pretinde ca ghiceste viitorul cu ajutorul cartilor de joc. III. (Înv. si pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovada. ♢ Carte de judecata = hotarâre, sentinta judecatoreasca. – Refacut din carti (pl. lui •carta < lat. charta), prin analogie cu parte-parti; (II) din fr. carte.
cartel, CARTÉL, carteluri, s.n. 1. Uniune monopolista în care mai multe întreprinderi din aceeasi ramura de productie încheie o conventie, stabilind preturile, conditiile de vânzare si de aprovizionare, termenele de plata, cantitatea de marfuri ce urmeaza sa o produca fiecare si îsi împart pietele de desfacere, în vederea limitarii sau eliminarii concurentei. 2. Coalitie între doua sau mai multe partide, organizatii etc. 3. (Înv.) Conventie scrisa între state, pentru schimbul sau rascumpararea prizonierilor. – Din fr., engl. cartel.
cartelă, CARTÉLĂ, cartele, s.f. 1. Carnetel, bucata de hârtie sau de carton, cu bonuri detasabile, imprimate si numerotate, pe baza carora se pot obtine produse rationalizate sau se poate servi masa la o cantina. 2. Banda de carton perforata care indica desenul unei tesaturi. 3. (Inform.; în sintagma) Cartela perforata = suport de informatie imprimat special, folosit în sistemele de prelucrare automata a datelor si reprezentat printr-un carton dreptunghiular de dimensiuni standardizate, pe care datele sunt trecute cu ajutorul unui cod de perforatii. – Din it. cartella.
cartilaj, CARTILÁJ, cartilaje, s.n. Ţesut animal conjunctiv elastic si rezistent, cu rol de sustinere care formeaza scheletul pestilor cartilaginosi si al embrionului la vertebrate si la om îndeplinind functia mecanica de sustinere; zgârci. [Var.: cartilágiu s.n.] – Din fr. cartilage.
cartism, CARTÍSM s.n. Miscare a muncitorilor englezi, desfasurata în deceniile 4 si 5 ale sec. XIX, cu scopul de a obtine satisfacerea unor revendicari economice si politice. – Din engl. Chartism, fr. chartisme.
cartist, CARTÍST, -Ă, cartisti, -ste, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Adept al cartismului. 2. Adj. Care apartine cartismului, privitor la cartism. – Din engl. chartist.
cartof, CARTÓF, cartofi, s.m. (Bot.) 1. Planta erbacee din familia solanaceelor, cu flori albe sau violete si tulpini subterane terminate cu tuberculi de forma rotunda, ovala sau alungita, comestibili, bogati în amidon (Solanum tuberosum); p. restr. tuberculul acestei plante, folosit în alimentatie si ca furaj; barabula, picioc, picioica, barabusca, bulughina. ♢ Zahar de cartofi = glucoza obtinuta din amidonul de cartofi (1). 2. (În sintagma) Cartof dulce = batat. [Var.: (reg.) cartoáfa, cartófa, cartófla s.f.] – Din germ. Kartoffel.
cartofor, CARTOFÓR, -Ă, cartofori, -e, s.m. si f. Persoana care are patima jocului de carti. – Din ngr. hartophóros (influentat de carte).
cartograf, CARTOGRÁF, -Ă, cartografi, -e, s.m. si f. Specialist în cartografie. – Din fr. cartographe.
cartografia, CARTOGRAFIÁ, cartografiez, vb. I. Tranz. A executa harti si planuri topografice. [Pr.: -fi-a] – Din cartografie.
cartografic, CARTOGRÁFIC, -Ă, cartografici, -ce, adj. Care apartine cartografiei, privitor la cartografie. – Din fr. cartographique.
cartografie, CARTOGRAFÍE s.f. Disciplina care studiaza tehnica de întocmire a hartilor si a planurilor topografice. – Din fr. cartographie.
cartogramă, CARTOGRÁMĂ, cartograme, s.f. Reprezentare grafica pe o harta a unor marimi referitoare la raspândirea, la gradul de intensitate etc. al unor fenomene statistice, prin hasuri, culori etc. – Din fr. cartogramme.
cartomanţie, CARTOMANŢÍE s.f. (Rar) Ghicit în carti. – Din it. cartomanzia.
cartometrie, CARTOMETRÍE, cartometrii, s.f. (Top.) Studiu al metodelor si instrumentelor cu care se determina precizia unei harti. – Din fr. cartométrie.
carton, CARTÓN1, cartoane, s.n. 1. Hârtie groasa si compacta cu flexibilitate redusa. ♢ Carton gudronat (sau asfaltat) = carton impregnat cu gudron sau cu smoala. 2. Schita initiala a unui tablou sau a diverselor lui detalii; studiu. Cartoanele lui Leonardo da Vinci. 3. Tub mic de hârtie groasa la capatul unor tigari, prin care se trage fumul. 4. Tavita de carton1 (1) pentru prajituri, bomboane etc.; p. ext. continutul ei. – Din fr. carton.
cartona, CARTONÁ, cartonez, vb. I. Tranz. A lega o carte, un caiet etc. în scoarte de carton1 (1); a brosa. ♦ A asigura o harta, o plansa etc. cu un suport protector de carton1, sau, p. ext., de pânza, de piele etc. – Din fr. cartonner.
cartotecă, CARTOTÉCĂ, cartoteci, s.f. Totalitatea fiselor de evidenta care cuprind date privitoare la materialele sau la persoanele dintr-o institutie, orânduite dupa anumite criterii; cartoniera. ♦ Cutie sau dulap în care se pastreaza fise clasate dupa anumite norme. – Din germ. Kartothek, rus. kartoteka.
cartuş, CARTÚS, cartuse, s.n. 1. Tub metalic sau de carton prevazut cu o capsa, cu material exploziv si cu proiectil sau cu alice, care serveste ca munitie pentru armamentul portativ; patron1. ♦ Bucata cilindrica de exploziv folosita la producerea exploziilor în gaurile de mina. 2. Ornament sculptat sau gravat (în forma de sul desfacut partial) pe care se scriu inscriptii, monograme etc. 3. Textul încadrat pe o pagina (pe care se afla si texte neîncadrate); ornament care încadreaza un text tiparit. 4. Cutie paralelipipedica de carton care contine un anumit numar de pachete de tigari. – Din fr. cartouche.
minivehicul, MINIVEHÍCUL s. n. vehicul de dimensiuni mici. (< fr. mini-véhicul)
cartuşieră, CARTUSIÉRĂ, cartusiere, s.f. Geanta sau cutie mica de metal sau de piele, prinsa la centura, în care se tin cartusele (1); brâu (de piele, de pânza) cu locasuri tubulare, în care se introduc cartusele. [Pr.: -si-e-] – Din fr. cartouchière.
casa, CASÁ, casez, vb. I. Tranz. 1. A anula (în întregime sau partial) o hotarâre judecatoreasca în urma admiterii recursului. 2. A efectua totalitatea operatiilor privind scoaterea definitiva din folosinta si din inventar a unui mijloc fix a carui folosire, reparare sau modernizare nu mai sunt economice; a lichida. 3. (Rar) A sparge. – Din fr. casser.
casabil, CASÁBIL, -Ă, casabili, -e, adj. 1. Casant. 2. (Despre o hotarâre judecatoreasca) Care poate fi casat (1). – Din fr. cassable.
casată, CASÁTĂ, casate, s.f. Specialitate de cofetarie formata din diverse feluri de înghetata, dispuse în straturi. – Din it. cassata, fr. cassate.
casă, CÁSĂ1, case, s.f. 1. Cladire destinata pentru a servi de locuinta omului. ♢ Loc. adj. De casa = facut în casa1. ♢ Expr. (A avea) o casa de copii = (a avea) copii multi. A-i fi cuiva casa casa si masa masa = a duce o viata ordonata, normala, linistita. A nu avea (nici) casa, (nici) masa = a duce o viata neregulata, plina de griji, de framântari. ♦ (Reg.) Camera, odaie. ♢ Casa de veci = mormânt. 2. Încapere speciala într-o cladire, având o anumita destinatie. ♢ Casa ascensorului = spatiul în care se deplaseaza cabina unui ascensor. Casa scarii = spatiul dintr-o cladire care adaposteste o scara. 3. Cutie dreptunghiulara în care se pastreaza literele, semnele etc. tipografice de acelasi caracter. 4. Gospodarie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreuna (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Casnicie, menaj. ♢ Expr. A face (sau a duce) casa (buna) cu cineva = a trai cu cineva (în buna întelegere), a se împaca bine. A duce casa buna cu ceva = a se împaca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinari) Nume dat unor institutii, asezaminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ♢ Casa de economii = institutie publica de credit care se ocupa cu strângerea disponibilitatilor banesti temporare ale populatiei, acordând pentru acestea mai ales dobânda. Casa de ajutor reciproc = asociatie benevola a unor angajati sau pensionari, creata pentru acordarea de împrumuturi si de ajutoare membrilor ei din fondurile obtinute din depunerile lor lunare. Casa de filme = institutie producatoare de filme cinematografice. Casa de cultura = institutie culturala în care au loc diverse manifestari culturale, educative etc. Casa de nasteri = institutie medico-sanitara, în care se acorda viitoarelor mame, la nastere, asistenta calificata. Casa de vegetatie = constructie speciala, cu acoperisul si cu peretii de sticla, folosita pentru experiente de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetatie. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boala a vinurilor, pe care acestea o capata când ajung în contact cu aerul si care se caracterizeaza prin tulburare si prin schimbarea culorii. – Lat. casa.
casă, CÁSĂ2, case, s.f. 1. Dulap sau ladita de fier în care sunt tinuti bani, hârtii de valoare etc. Casa de fier. Casa de bani. 2. Masa, pupitru sau birou într-un magazin, unde se achita costul cumparaturilor. ♦ Ghiseu sau încapere într-o întreprindere sau într-o institutie, unde se fac încasarile si platile, unde se elibereaza biletele de calatorie, de spectacol etc. ♦ Suma de bani de care dispune la un moment dat casieria unei institutii sau a unei întreprinderi. ♢ Plus (sau minus) de casa = diferenta în plus (sau în minus) rezultata la stabilirea încasarilor si platilor. Registru de casa = registru în care se trec sumele încasate si cele platite. ♢ Expr. A face casa = a întocmi bilantul încasarilor si al platilor unei zile. – Din it. cassa, germ. Kasse.
cascadă, CASCÁDĂ, cascade, s.f. 1. Cadere naturala de apa pe cursul unui râu, provocata de o ruptura de panta în profilul longitudinal al vaii; cataracta. ♢ Expr. Cascada de râs = râs zgomotos, sacadat si prelungit. 2. (Tehn.; în sintagma) Montaj în cascada = model de legare a unor aparate sau masini electrice astfel încât curentul de la intrarea unui element sa fie egal eu cel de la iesirea elementului anterior. – Din fr. cascade.
cască, CÁSCĂ, casti, s.f. 1. Acoperamânt pentru cap, facut din metal, din piele sau din cauciuc si folosit de militari, de unii sportivi si de unii muncitori pentru protectia capului. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei caciuli, folosit la uscatul parului. 2. Dispozitiv alcatuit din unul sau din doua receptoare fixate pe urechi, care serveste la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.
caschetă, CASCHÉTĂ, caschete, s.f. Un fel de sapca de stofa, cu fundul larg si rotund si cu cozoroc, care face parte, de obicei, din uniforma militarilor. ♦ Acoperamânt pentru cap din cauciuc sau din material plastic, folosit pentru a feri parul de apa. – Din fr. casquette.
casetă, CASÉTĂ, casete, s.f. 1. Cutie în care se pastreaza bani sau mici obiecte (pretioase) sau care protejeaza anumite elemente ale unui sistem tehnic. ♦ Cutie de lemn sau de metal cu un perete mobil, unde se introduce placa sau filmul pe care se fotografiaza. 2. Cutie anexa a camerelor de luat vederi, în interiorul careia se afla pelicula cinematografica. 3. Despartitura a unei case1 tipografice. 4. Anunt cu chenar, folosit la tiparirea numelor si adreselor, în anuare, carti de telefon etc. 5. Indicatie pusa, de obicei, la sfârsitul unei carti si care cuprinde anumite date privitoare la lucrare (data culegerii, a tiparirii etc.). 6. Constructie standardizata compacta din material plastic, în care se afla montata banda magnetica (subtire si îngusta). ♢ Caseta video = videocaseta. 7. (Med.) Partea metalica a puntii protetice dentare. – Din it. cassetta, fr. cassette.
casetotecă, CASETOTÉCĂ, casetoteci, s.f. Raft sau dulap special pentru depozitarea casetelor (de casetofon). – Din fr. cassettotheque.
casier, CASIÉR, -Ă, casieri, -e, s.m. si f. Persoana care are în sarcina sa casa de bani, distribuirea si încasarea banilor si pastrarea hârtiilor de valoare într-o întreprindere sau într-o institutie. [Pr.: -si-er] – Din it. cassiere.
casierie, CASIERÍE, casierii, s.f. Încapere, serviciu, birou, ghiseu într-o întreprindere sau într-o institutie, unde se primesc, se pastreaza si se distribuie banii. [Pr.: -si-e-] Casier + suf. -ie.
casiopeiu, CASIOPÉIU s.n. (Chim.) Lutetiu. [Pr.: -si-o-pe-iu] – Din fr. cassiopéium.
casiterit, CASITERÍT s.n. Oxid de staniu natural, brun-negru, cu luciu adamantin, care se gaseste în filoanele hidrotermale si în aluviuni. – Din fr. cassitérite.
cast, CAST, -Ă, casti, -ste, adj. Pur, nepatat, neprihanit; virtuos. – Din lat. castus.
castan, CASTÁN, castani, s.m. 1. Arbore cu frunze simple, alungite si cu fructe comestibile (Castanea sativa sau vesca). 2. Arbore mare, cu frunze compuse, cu flori albe sau roscate, dispuse în panicule, si cu fructe necomestibile (Aesculus hippocastanum). - Din castana (derivat regresiv).
castană, CASTÁNĂ, castane, s.f. 1. Fructul castanului, (aproximativ) sferic, cu coaja tare, cafenie, bogat în amidon si în ulei, închis pâna la maturitate într-un învelis verde, tepos. ♢ Expr. A scoate castanele din foc cu mâna altuia = a se folosi de altcineva într-o întreprindere primejdioasa, pentru interese personale. 2. Fiecare dintre micile formatii cornoase aflate pe fata interna a picioarelor calului. – Din (1) ngr. kástanon, (2) kastánia.
castaniu, CASTANÍU, -ÍE, castanii, adj. (Despre par) De culoarea castanei (1); (despre ochi) caprui. – Castana + suf. -iu.
castă, CÁSTĂ, caste, s.f. Fiecare dintre grupurile sociale închise si strict delimitate prin originea comuna, prin profesiunea si prin privilegiile membrilor lor, în care este împartita societatea în India si în alte tari orientale; p. gener. grup social închis care îsi pastreaza privilegiile si interesele (egoiste). ♢ Expr. Spirit de casta = spirit îngust, exclusivist. – Din fr. caste.
castel, CASTÉL, castele, s.n. 1. Cladire mare, medievala, prevazuta cu turnuri si cu creneluri, înconjurata de ziduri si de santuri, care servea ca locuinta seniorilor feudali; (astazi) casa mare care imita arhitectura medievala. ♢ Expr. Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice, iluzii desarte. 2. (În sintagma) Castel de apa = constructie speciala (în forma de turn) care serveste ca rezervor de apa. 3. Fiecare dintre constructiile situate deasupra puntii superioare a unei nave. – Din lat. castellum. Cf. pol. k a s z t e l, it. c a s t e l l o.
castravete, CASTRAVÉTE, castraveti, s.m 1. Planta legumicola cu tulpina agatatoare, acoperita cu peri aspri, cu frunze mari si cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de forma alungita, de culoare verde, care se consuma crud, murat sau gatit. ♢ Expr. A vinde castraveti la gradinar = a da explicatii într-o problema cuiva mai bine informat decât cel ce vrea sa-l lamureasca. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refacut din castraveti (pl. lui castravet < bg. krastavet, krastavita).
caş, CAS, (1) casuri, s.n. (casi, s.m.) 1. Produs alimentar preparat din lapte închegat si stors de zer. 2. Substanta lipicioasa care se formeaza în colturile ciocului la puii de pasari. ♢ Expr. (Ir.) E cu cas(ul) la gura sau Înca nu i-a picat casul de la gura, se spune despre un tânar nepriceput, lipsit de experienta (dar cu pretentii). – Lat. caseus.
caşa, CASÁ s.f. Stofa de lâna cu tuseul moale, vopsita în culori deschise. – Cf. germ. k a s c h i e r e n.
caşalot, CASALÓT, casaloti, s.m. Mamifer asemanator cu balena, care traieste în marile calde, caracterizat prin dezvoltarea mare a capului si prin prezenta dintilor pe falca inferioara (Physeter catodon). ♢ Ulei de casalot = amestec de ceruri fluide si solide obtinut din capul de casalot si folosit în medicina, în cosmetica si în componenta unor produse industriale; ulei de spermantet. – Din fr. cachalot.
caşectic, CASÉCTIC, -Ă, casectici, -ce, adj., s.m. si f. (Med.) (Persoana) care sufera de casexie. – Din fr. cachectique.
caşerat, CASERÁT, -Ă, caserati, -te, s.n., adj. 1. S.n. (Tipogr.) Lipirea unui strat de hârtie, a unui celuloid etc. pe un carton pentru a-i da aspect mai frumos. 2. Adj. (Despre confectii) Cu un strat de spuma poliuretanica fixat între tricot si captuseala. – Dupa fr. cacher.
caşetă, CASÉTĂ, casete, s.f. Cutie mica din substanta amilacee, în care se introduc, spre a fi înghitite, medicamente sub forma de pulbere; bulina (1). – Din fr. cachet.
caşeu, CASÉU, caseuri, s.n. (Cin.) Masca folosita în filmarea combinata, pentru a se acoperi partea din cadru care nu trebuie sa apara. – Din fr. cachet.
caşexie, CASEXÍE s.f. Stare generala proasta a organismului, comuna mai multor boli, care se manifesta prin tulburarea functiilor organismului, prin slabire si anemie extrema, prin scaderea temperaturii corpului etc. – Din fr. cachexie, lat. cachexia.
caşmir, CASMÍR, (2) casmiruri, s.n. 1. Rasa de capre crescuta în Casmir si în Tibet pentru parul foarte fin si matasos. 2. Ţesatura moale si fina confectionata din parul de casmir (1). – Din fr. cachemire.
caşurare, CASURÁRE s.f. Acoperire prin lipire a fetei unei coli de hârtie sau de carton cu o coala de hârtie de calitate superioara, cu o coala de celofan etc., eventual ornamentata, pentru a-i da un aspect mai frumos; casare (2). – Din casa.
cataclism, CATACLÍSM, cataclisme, s.n. Schimbare brusca în caracterul si în conditiile naturii si ale vietii pe pamânt, sub influenta unor procese atmosferice, tectonice sau vulcanice nimicitoare. ♦ Fig. Rasturnare brusca, distrugatoare, în viata sociala. – Din fr. cataclysme, lat. cataclysmos.
catadicsi, CATADICSÍ, catadicsesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A gasi de cuviinta, a socoti de demnitatea sa (sa faca ceva); a binevoi. – Din ngr. katadéhome.
catadioptru, CATADIÓPTRU, catadioptri, s.m. Ochi-de-pisica (pentru semnalizare la vehicule). [Pr.: -di-op-] – Din fr. catadioptre.
catafazie, CATAFAZÍE, catafazii, s.f. (Med.) Tulburare a vorbirii, constând în repetarea mecanica a acelorasi fraze sau cuvinte. – Din fr. cataphasie.
cataforeză, CATAFORÉZĂ s.f. Deplasare spre catod a particulelor dintr-o solutie coloidala sub actiunea câmpului electric. – Din fr. cataphorèse.
catagrafia, CATAGRAFIÁ, catagrafiez, vb. I. Tranz. (Înv.) A înregistra; a inventaria. [Pr.: -fi-a] – Din ngr. kataghráfo.
catagrafie, CATAGRAFÍE, catagrafii, s.f. (Înv.) 1. Inventar. 2. Recensamânt. – Din ngr. kataghrafí.
catahreză, CATAHRÉZĂ, catahreze, s.f. Figura de stil care consta în transferarea întelesului unui cuvânt asupra altui cuvânt cu înteles apropiat. – Din fr. catachrèse, lat. catachresis.
catahris, CATAHRÍS, catahrisuri, s.n. (Grecism înv.) Abuz (1). – Din ngr. katáhrisis.
catalază, CATALÁZĂ, catalaze, s.f. (Chim.) Enzima care catalizeaza descompunerea peroxidului de hidrogen în apa si oxigen. – Din fr. catalase.
catalepsie, CATALEPSÍE s.f. Stare patologica care apare în unele boli psihice si care se caracterizeaza printr-o rigiditate brusca a muschilor si printr-o tulburare a functiilor cerebrale. – Din fr. catalepsie, lat. catalepsis.
catalizator, CATALIZATÓR, catalizatori, s.m. Substanta care grabeste sau încetineste o reactie chimica, fara ca ea însasi sa fie modificata. – Cataliza + suf. -tor (dupa fr. catalyseur).
cataliză, CATALÍZĂ, catalize, s.f. Actiune prin care se grabeste sau se încetineste o reactie chimica, sub influenta unor catalizatori. – Din fr. catalyse.
cataloga, CATALOGÁ, cataloghez, vb. I. Tranz. A înregistra într-un catalog; p. ext. a însira. ♦ Fig. (Depr.) A socoti, a considera pe cineva drept... – Din fr. cataloguer.
catalografie, CATALOGRAFÍE s.f. Tehnica a alcatuirii cataloagelor de biblioteca sau de muzeu; ramura a biblioteconomiei care studiaza principiile si metodele întocmirii cataloagelor de biblioteca. – Din fr. catalographie.
catamorfism, CATAMORFÍSM, catamorfisme, s.n. (Geol.) Totalitatea proceselor care se produc în partea superioara a scoartei terestre. – Din engl. catamorphisme.
catapultă, CATAPÚLTĂ, catapulte, s.f. 1. Masina de razboi, folosita mai ales la atacul cetatilor, care servea, în antichitate si la începutul evului mediu, la aruncarea pietrelor sau a butoaielor cu substante inflamabile asupra inamicului. 2. Dispozitiv pentru lansarea unei aeronave care, la decolare, trebuie sa atinga o viteza mare pe un spatiu redus. 3. Dispozitiv pentru aruncarea din avion a pilotului împreuna cu scaunul sau cu cabina, în vederea parasutarii lui în caz de pericol. – Din fr. catapulte, lat. catapulta.
catar, CATÁR, cataruri, s.n. Inflamatie acuta sau cronica a mucoasei unui organ, adesea însotita de secretie abundenta. – Din fr. catarrhe, lat. catarrhus.
cataractă, CATARÁCTĂ, cataracte, s.f. I. Cadere naturala de apa produsa pe o succesiune de terenuri abrupte mici; ansamblu de cascade mai mici; cascada. II. Boala de ochi, care consta în opacifierea cristalinului si care poate duce la orbire totala sau partiala. – Din fr. cataracte, lat. cataracta.
cataral, CATARÁL, -Ă, catarali, -e, adj. Care este în legatura cu catarul, care se refera la catar, de catar. – Din fr. catarrhal.
cataramă, CATARÁMĂ, catarame, s.f. Piesa din metal, os, material plastic etc., cu care se încheie o cingatoare, o curea etc. sau care este folosita ca obiect decorativ la confectii. ♢ Loc. adj. si adv. (Fam.) La catarama = zdravan, strasnic. ♢ Expr. Prieteni la catarama = prieteni foarte buni. – Et. nec.
catari, CATÁRI s.m. pl. Adepti ai unei secte crestine din Europa apuseana în sec. XI-XIV, înrudite cu bogomilismul, care respingeau ierarhia catolica si considerau proprietatea privata ca un pacat. – Din fr. cathare.
catarin, CATARÍN, catarini, s.m. (Zool.) Catarinian. – Din engl. catarrhine.
catarinian, CATARINIÁN, catarinieni, s.m. (La pl.) Grup de maimute superioare, cu narile apropiate si coada de obicei scurta; (si la sg.) maimuta din acest grup. [Pr.: -ni-an] – Din fr. catarhiniens.
catarsis, CÁTARSIS s.n. v. catharsis.
catastif, CATASTÍF, catastife, s.n. (Înv. si fam.) Registru, condica. ♢ Expr. A avea (pe cineva sau ceva însemnat sau scris) la catastif sau a trece (pe cineva sau ceva) la catastif = a avea sau a tine evidenta faptelor cuiva (spre a se razbuna pe el). [Var.: catastíh s.n.] – Din ngr. katástihon.
catastih, CATASTÍH s.n. v. catastif.
catastrofă, CATASTRÓFĂ, catastrofe, s.f. Eveniment tragic de mari proportii, cu urmari dezastruoase; dezastru, nenorocire, calamitate; tragedie. – Din fr. catastrophe, lat. catastropha.
catastrofic, CATASTRÓFIC, -Ă, catastrofici, -ce, adj. Catastrofal. – Din fr. catastrophique.
catastrofism, CATASTROFÍSM s.n. Teorie potrivit careia toate schimbarile din istoria pamântului s-ar datora unor catastrofe periodice, urmate de noi acte de creatie. – Din fr. catastrophisme.
catatermometru, CATATERMOMÉTRU, catatermometre, s.n. Instrument medical utilizat pentru masurarea caldurii pierdute de corpul omenesc datorita curentilor de aer si transpiratiei. – Din fr. catathermomètre.
catavasier, CATAVASIÉR, catavasiere, s.n. Carte de ritual bisericesc ortodox, care cuprinde catavasii sau, p. ext., rugaciunile si cântarile vecerniei, utreniei, liturghiei etc. [Pr.: -si-er] – Catavasie + suf. -ar.
catâr, CATẤR, catâri, s.m. Animal domestic, hibrid rezultat din împerecherea magarului cu iapa sau a armasarului cu magarita (Equus mullus). ♦ Fig. Om încapatânat. – Din tc. katır.
catch, CATCH s.n. Gen de lupte libere în care sunt permise aproape orice mijloace pentru înfrângerea adversarului. [Pr.: checi. – Var.: catch-can (pr.: checi-chén) s.n.] Cuv. engl.
catedrală, CATEDRÁLĂ, catedrale, s.f. Biserica (mare) în care serviciul religios este oficiat, de obicei, de un (arhi)episcop. – Din fr. [église] cathédrale, lat. cathedralis.
catedră, CATÉDRĂ, catedre, s.f. 1. Pupitru sau masa speciala, asezata de obicei pe o estrada, de la care vorbesc profesorii, oratorii etc. ♢ Expr. A vorbi (ca) de la catedra = a vorbi savant, livresc, afectat. 2. Post în învatamânt; functie de profesor. ♦ Unitate de baza dintr-o institutie de învatamânt superior, în cadrul careia se desfasoara activitatea didactica, metodica si de cercetare stiintifica în domeniul uneia sau mai multor discipline. – Din lat. cathedra.
categoric, CATEGÓRIC, -Ă, categorici, -ce, adj. (Adesea adverbial) Fara conditii sau alternative; precis, hotarât; neconditionat. ♦ Clar, limpede. ♢ Judecata categorica = judecata care afirma sau neaga o relatie sigura, neconditionata, între un obiect si o însusire a sa. – Din fr. catégorique, lat. categoricus.
categorie, CATEGORÍE, categorii, s.f. 1. Notiune fundamentala si de maxima generalitate care exprima proprietatile si relatiile esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor realitatii. 2. Grup de fiinte, de obiecte sau de fenomene de acelasi fel sau asemanatoare între ele. 3. (Biol.; în sintagma) Categorie sistematica (sau taxonomica) = fiecare dintre marile grupe de plante sau de animale asemanatoare si înrudite (clase, ordine, familii etc.). 4. (Sport) Fiecare dintre grupele în care sunt împartiti sportivii sau echipele dupa criterii de greutate, vârsta, sex, clasificare sportiva sau grad de pregatire. ♢ Categorie de greutate = categorie de concurs sportiv stabilita în raport cu greutatea corporala a concurentului. – Din fr. catégorie, lat. categoria.
cateheză, CATEHÉZĂ, cateheze, s.f. Lectie de catehism (1) sau, p. ext., de religie crestina. – Din ngr. katíhisis, fr. catéchèse.
catehism, CATEHÍSM, catehisme, s.n. 1. Expunere a principiilor religiei crestine, sub forma de întrebari si raspunsuri; catihis; carte care cuprinde aceasta expunere. 2. Fig. Lucrare în care se expune riguros esenta unei doctrine, a unei conceptii. – Din ngr. katéhismos.
catehiza, CATEHIZÁ, catehizez, vb. I. Tranz. (Înv.) A învata pe cineva catehismul (1) sau, p. ext., dogmele religiei crestine; a catihisi. – Din ngr. katihísa, (aor. lui katihó), fr. catéchiser.
catehizare, CATEHIZÁRE s.f. (Înv.) Actiunea de a catehiza. – V. catehiza.
catehumen, CATEHÚMEN, -Ă, catehumeni, -e, s.m. si f. Persoana adulta pregatita pentru primirea botezului (în crestinismul primitiv). – Din fr. catéchumène.
catenă, CATÉNĂ, catene, s.f. 1. Sir de încretituri ale scoartei pamântului, formate sub influenta unei presiuni laterale. 2. Lant de atomi legati între ei prin valente simple sau multiple. 3. (Înv.) Lant (la ceas, la ochelari etc.). – Din lat. catena.
caterisi, CATERISÍ, caterisesc, vb. IV. Tranz. A raspopi. – Din ngr. kathíresa (aor. lui katheró "degradez").
miniteatru, MINITEÁTRU s. n. 1. gen de spectacole mici, agreabile, fara pretentii. 2. teatru pentru astfel de spectacole. 3. teatru cu capacitate mica; club teatral. (< fr. mini-théatre)
catetă, CATÉTĂ, catete, s.f. Fiecare dintre cele doua laturi care alcatuiesc unghiul drept al unui triunghi dreptunghic. – Din fr. cathète, lat. cathetus.
cateter, CATETÉR, catetere, s.n. (Med.) Sonda cu care se executa cateterismul. – Din fr. cathéter.
cateterism, CATETERÍSM s.n. (Med.) Introducere a unui cateter într-un canal normal sau într-o cavitate a organismului, în scopul stabilirii diagnosticului. – Din fr. cathétérisme.
cateteriza, CATETERIZÁ, cateterizez. vb. I. Tranz. (Med.) A explora cu ajutorul cateterului. – Din fr. cathétériser.
catetometru, CATETOMÉTRU, catetometre, s.n. Instrument pentru masurarea cu precizie a diferentelor de înaltime. – Din fr. cathétomètre.
catgut, CÁTGUT s.n. Fir resorbabil preparat din intestinul unor animale (pisica, oaie) si întrebuintat în chirurgie, la cusaturi, drenaj etc. – Din fr. catgut.
catharsis, CÁTHARSIS s.n. 1. (Lit.) Purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensa la fenomenul artistic. 2. (În psihanaliza) Efect terapeutic obtinut prin descarcarea unei trairi refulate. [Scris si: catarsis. – Pr.: -tar-] – Din fr. catharsis.
cathartic, CÁTHARTIC, -Ă, cathartici, -ce, adj. (Lit.) Purificator. [Scris si: catartic. – Pr.: -tar-] – Din fr. cathartique.
minişah, MINISÁH s. n. joc de sah redus la 34 de patratele la care se folosesc cu câte patru figuri mai putin decât la sahul clasic. (< mini1- + sah)
catihet, CATIHÉT, catiheti, s.m. Persoana care preda copiilor catehismul, dogmele religiei; profesor de religie. – Din ngr. katihitís.
catihetic, CATIHÉTIC, -Ă, catihetici, -ce, adj. Care tinea de catiheti, de învatamântul religios. – Din ngr. katihitikós.
catihis, CATIHÍS s.n. (Înv.) Catehism (1). – Din ngr. katíhisis.
catihisi, CATIHISÍ, catihisesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A catehiza. – Din ngr. katíhisa (aor. lui katihó).
catilinară, CATILINÁRĂ, catilinare, s.f. 1. (La pl.) Titlul celor patru discursuri ale lui Cicero împotriva lui Catilina. 2. Fig. Apostrofa vehementa la adresa cuiva. – Din fr. catilinaire.
cationic, CATIÓNIC, -Ă, cationici, -ce, adj. (Chim.) De cation. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. cationique.
catod, CATÓD, catozi, s.m. 1. Electrod prin care iese curentul electric continuu de conductie dintr-o baie de electroliza, la polul negativ al sursei. 2. Electrod al unui tub electronic care emite electroni. – Din fr. cathode.
catodic, CATÓDIC, -Ă, catodici, -ce, adj. Care porneste de la catod; privitor la catod. ♢ Lampa catodica = lampa emitatoare de electroni. Raze catodice = radiatie de electroni emisi de catodul unui tub de descarcare electrica, într-un gaz care se afla la presiune foarte joasa. Radiatie catodica = flux de electroni emisi de catodul unui tub de descarcare electrica vidat. – Din fr. cathodique.
catolic, CATÓLIC, -Ă, catolici, -ce, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care apartine catolicismului, privitor la catolicism; papistasesc. 2. S.m. si f. Adept al catolicismului; papistas. ♢ Expr. A fi mai catolic decât papa = a fi exagerat (în ceea ce spune, crede sau face). – Din lat. catholicus, fr. catholique.
catolicism, CATOLICÍSM s.n. Confesiune crestina care recunoaste primatul papei, infailibilitatea lui în materie de dogma si de morala, purcederea "Sfântului Duh" de la Dumnezeu-Tatal si de la Dumnezeu-Fiul, existenta purgatoriului etc. – Din fr. catholicisme.
catran, CATRÁN s.n. 1. Lichid vâscos de culoare închisa, obtinut prin distilarea petrolului, a carbunilor sau a lemnului; gudron. ♢ Expr. A se face catran (de mânie sau de suparare) = a se supara foarte tare. 2. Fig. Suparare mare; venin. Are catran la inima. 3. (Pop.; în expr.) Catran de... = foarte, extrem de... Catran de scump. - Din tc. katran.
catrinţă, CATRÍNŢĂ, catrinte, s.f. Obiect de îmbracaminte din portul national al femeilor românce, care serveste ca fusta sau ca sort si care consta dintr-o bucata dreptunghiulara de stofa adesea împodobita cu alesaturi, cu paiete etc. – Din magh. katrinca.
caţaveică, CAŢAVEÍCĂ, cataveici, s.f. Haina taraneasca scurta (îmblanita), cu mâneci largi, purtata de femei; scurteica. – Din ucr. kacavejka.
cauciuc, CAUCIÚC, (2) cauciucuri, s.n. 1. Produs industrial, elastic si rezistent, fabricat din latexul unor arbori tropicali sau obtinut pe cale sintetica, utilizat la confectionarea anvelopelor, a benzilor elastice, a tuburilor, etc. 2. Anvelopa (pneumatica) care îmbraca rotile automobilelor, bicicletelor etc. [Pr.: ca-u-] – Din fr. caoutchouc, rus. kauciuk.
cauciuca, CAUCIUCÁ, cauciuchez, vb. I. Tranz. A acoperi cu un strat de cauciuc sau a impregna cu cauciuc un obiect (mai ales o tesatura textila). [Pr.: -ca-u-] – Din cauciuc.
caudine, CAUDÍNE adj. (În expr.) A trece pe sub furcile caudine = a impune învinsului conditii umilitoare; fig. a supune unei critici severe. [Pr.: ca-u-] – Dupa fr. [fourches] caudines, lat. [fauce] Caudinae.
caustic, CAÚSTIC, -Ă, caustici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. (Despre substante chimice) Care arde, distruge tesutul animal si vegetal. ♢ Soda caustica = hidrat de sodiu cristalizat, cu multe întrebuintari în industrie. 2. Adj. Fig. Muscator, satiric. 3. S.f. (Fiz.) Pata luminoasa de forma unei suprafete care înfasoara razele reflectate sau refractate într-un sistem optic, reprezentând imaginea deformata a unei surse de lumina. – Din it. caustico, lat. causticus.
causticiza, CAUSTICIZÁ, causticizez, vb. I. Tranz. (Chim.) A caustifica. [Pr.: ca-us-] – Caustic + suf. -iza.
ministerial, MINISTERIÁL, -Ă adj. care tine de un ministru, de un minister. o banca ~a = loc unde sunt grupati membrii guvernului la sedintele parlamentului; hârtie (sau coala) ~a = hârtie (coala) de format obisnuit pentru cereri; plic ~ = plic mare, în care se pastreaza acte fara a fi îndoite. (< fr. ministériel)
caustobiolit, CAUSTOBIOLÍT, caustobiolite, s.n. Roca sedimentara organogena, solida, lichida sau gazoasa, utilizata drept combustibil, în industria chimica etc. [Pr.: ca-us-to-bio-] – Din germ. Kaustobiolithe.
cauter, CAUTÉR, cautere, s.n. Instrument chirurgical de metal, în forma de bastonas, cu care se cauterizeaza. ♦ Agent chimic folosit pentru cauterizare. [Pr.: ca-u-] – Din fr. cautère, lat. cauterium.
cauţiune, CAUŢIÚNE, cautiuni, s.f. 1. Suma de bani depusi pentru garantarea executarii de catre debitor a unei obligatii. 2. Suma depusa pentru a obtine eliberarea provizorie a unei persoane arestate si care garanteaza prezentarea acesteia la ancheta penala, la judecata si la executarea pedepsei; p. ext. garantie. [Pr.: ca-u-ti-u-] – Din fr. caution, lat. cautio, -onis.
cauză, CÁUZĂ, cauze, s.f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care preceda si, în conditii determinate, provoaca aparitia altui fenomen, denumit efect, caruia îi serveste ca punct de plecare; motiv. 2. Problema sociala care intereseaza o colectivitate larga de oameni si pentru a carei aparare si punere în valoare se duce o lupta sustinuta. Cauza pacii. ♢ Expr. În cunostinta de cauza = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauza comuna (cu cineva) = a-si uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, ratiune. 3. (Jur.) Proces, pricina. ♦ Expr. A avea câstig de cauza = a i se da cuiva dreptate (într-o disputa etc.; a câstiga, a învinge. A da (cuiva) câstig de cauza = (despre un organ de jurisdictie) a se pronunta în favoarea uneia dintre partile aflate în proces. (A fi) în cauza = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apara interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.
cavaler, CAVALÉR, cavaleri, s.m. 1. (În Roma antica) Membru al ordinului ecvestru, inferior ordinului senatorial. ♦ (În evul mediu, în apusul si în centrul Europei) Titlu nobiliar conferit, initial pentru fapte de arme, de rege sau de un reprezentant al lui. 2. Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc, laic sau religios. 3. Titlu onorific conferit, în unele tari, posesorului anumitor decoratii importante. 4. Persoana având titlul de cavaler (1-3). 5. Calaret. 6. (Adesea adjectival) Om plin de abnegatie, generos si nobil; om amabil, binevoitor, îndatoritor. 7. (Pop.) Tânar necasatorit, holtei, burlac. ♢ Cavaler de onoare = tânar necasatorit care însoteste pe miri la cununie. – Din rus. kavaler (< fr.).
cavaleresc, CAVALERÉSC, -EÁSCĂ, cavaleresti, adj. De cavaler; p. ext. franc, leal; sincer, deschis. – Cavaler + suf. -esc. Cf. it. c a v a l l e r e s c o, fr. c h e v a l e r e s q u e.
cavalereşte, CAVALERÉSTE adv. În felul cavalerilor; sincer, deschis. – Cavaler + suf. -este.
minishow, MINISHOW OU/ s. n. shou de scurta durata. (< mini1- + show)
cavitaţie, CAVITÁŢIE, cavitatii, s.f. Fenomen de producere, într-un curent de lichid, a unui vid partial unde se formeaza bule de vapori sau de gaze care, aglomerându-se, determina vibratii si coroziune mecanica, prezentând pericol de distrugere pentru peretii conductei prin care circula lichidul, pentru paletele turbinelor etc. – Din fr. cavitation.
cazac, CAZÁC, cazaci, s.m. 1. Membru al unei comunitati militare autonome care s-au asezat pe teritoriile de margine ale statelor rus si polono-lituanian, unde, în schimbul unor privilegii, era obligat sa apere tara împotriva invaziilor. 2. (În Rusia, începând din sec. XVIII) Soldat dintr-o unitate de cavalerie recrutata de obicei dintre cazaci (1). – Din rus. kazak.
cazacă, CAZÁCĂ, cazace, s.f. Bluza cu mâneci largi, lunga pâna mai jos de talie, încheiata la gât într-o parte. – Din fr. casaque. (< it.).
cazan, CAZÁN, cazane, s.n. 1. Vas mare de metal, de forma cilindrica sau tronconica, deschis, care serveste, în gospodarie sau în tehnica, la încalzit sau la fiert. 2. Rezervor metalic în care se poate introduce apa pentru a fi încalzita (si transformata în aburi). ♢ Cazan de abur = instalatie constituita dintr-un focar, dintr-un sistem fierbator, supraîncalzitor de abur etc., utilizata pentru producerea aburului necesar în centralele termoenergetice, în industria textila etc. ♦ Instalatie, folosita pentru vaporizarea sub presiune a lichidelor în vederea întrebuintarii vaporilor ca forta motrice, la încalzirea caloriferelor etc. ♦ Instalatie compusa dintr-un vas prin care trec o serie de tuburi, folosita la distilarea alcoolului. 3. (Geogr.) Caldare (II). Cazanele Dunarii. - Din tc. kazan.
cazangiu, CAZANGÍU, cazangii, s.m. 1. Meserias care construieste sau repara cazane (1, 2), care munceste într-o cazangerie. (1). 2. Muncitor care supravegheaza si alimenteaza cazanele generatoare de forta motrice. – Din tc. kazanci.
cazanie, CAZÁNIE, cazanii, s.f. Predica prin care se explica un pasaj oarecare din evanghelie. ♦ Carte religioasa care cuprinde predici sau povestiri în care se comenteaza texte evanghelice. – Din sl. kazanije.
cazarmament, CAZARMAMÉNT s.n. Totalitatea efectelor de pat (saltea, perna, patura, cearsaf etc.) pe care le primeste un militar sau, p. ext., un muncitor pe santier. – Probabil contaminare între cazarma si echipament. Cf. fr. c a s e r n e m e n t.
cazarmă, CAZÁRMĂ, cazarmi, s.f. 1. Ansamblu de cladiri, constructii si instalatii afectat militarilor. 2. (În sintagma) Cazarma echipajului = compartiment situat sub puntea unei nave de lupta, destinat odihnei echipajului. – Din rus. kazarma.
cazma, CAZMÁ, cazmale, s.f. 1. Unealta de sapat pamântul, asemanatoare cu lopata, alcatuita dintr-o lama metalica, usor concava, cu muchie ascutita, fixata la o coada dreapta de lemn; hârlet. 2. (Reg.) Târnacop. 3. Lovituri de cazma (1, 2). – Din tc. kazma.
caznă, CÁZNĂ, cazne, s.f. 1. Tortura, supliciu, chin. 2. Asuprire, împilare, nedreptate. 3. Straduinta, osteneala, truda. – Din sl. kaznĩ "pedeapsa".
minischi, MINISCHÍ s. n. schi mai scurt si mai lat decât schiul clasic, care permite o mai mare stabilitate la depasirile de viteza. (< fr. miniski)
cazualism, CAZUALÍSM s.n. Conceptie filozofica conform careia dezvoltarea lumii, ca si ordinea în care se succeda evenimentele, se datoresc hazardului. [Pr.: -zu-a-] – Din fr. casualisme.
cazulcă, CAZÚLCĂ, cazulci, s.f. Unealta pentru pescuitul pestilor rapitori în timpul iernii sub gheata. – Et. nec.
, CĂ conj. 1. Introduce propozitii subordonate: a) completive; Am spus ca nu pot veni; b) subiective: Asa-i c-a venit si rândul meu?; c) atributive: Gândul ca nu pot pleca ma chinuie; d) (cauzale) caci, fiindca. Hai acasa ca-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, ca-l bate vântul; f) (concesive) desi, cu toate ca, macar ca. Si omul, ca-i om, si nu poate sa înteleaga; g) (temporale) dupa ce, când. Acum ca ne-am odihnit, pot sa-ti povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Si. Sa care barbatul cu carul si femeia sa împrastie cu poala, ca tot se ispraveste. 3. (În expr.) Nici ca = nu. (Adversativ) Numai ca = dar, însa. 4. Într-adevar, asa e. Ca bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Ca nu mai vine odata. 6. Doar. Da cum nu! Ca nu mi-oi festeli eu obrazul! ♢ (Cu sens restrictiv) Nu ca ma laud, dar asa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum ca, dupa ce ca, macar ca etc. – Lat. quod.
căciular, CĂCIULÁR, caciulari, s.m. 1. Meserias care lucreaza caciuli. 2. Infanterist în vechea armata româna. – Caciula + suf. -ar.
căciulă, CĂCIÚLĂ, caciuli, s.f. 1. Obiect confectionat din blana de oaie sau de alt animal si care serveste la acoperirea capului. Buna ziua, caciula (ca stapânu-tau n-are gura)! se spune, în bataie de joc, unuia care nu saluta. ♢ Expr. A-si lua (sau a-si scoate) caciula (de pe cap) = a-si descoperi capul în semn de salut sau de respect. La asa cap, asa caciula = cum e omul, asa e si purtarea lui. A-i iesi (cuiva) parul prin caciula = a) a i se urî asteptând; b) a o duce greu; a saraci. A fi (sau a se sti, a se simti) cu musca pe caciula = a se simti vinovat. (Asta sau aia e) alta caciula = (aceasta e) altceva, alta socoteala. A da cu caciula în câini = a fi cu chef, a-si face de cap. (Bun de) sa dai cu caciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoana, individ. Câte cinci lei de caciula. 2. Obiect în forma de caciula (1) (care serveste ca acoperamânt pentru cosuri, canale etc.). ♦ Partea superioara a ciupercii. – Cf. alb. k ë s u l ' ë.
căciuli, CĂCIULÍ, caciulesc, vb. IV. Refl. A se ploconi în fata cuiva spre a obtine ceva; a cere ceva în chip umil; a se pleca. – Din caciula.
cădea, CĂDEÁ, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorita greutatii, a se lasa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarna, ger, seara etc.) A se lasa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinti, par, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lasa în jos continuând sa fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se rasturna, a se pravali; a se darâma, a se surpa. ♢ Expr. A cadea (bolnav) la pat = a se îmbolnavi. A cadea în picioare = a iesi cu abilitate dintr-o situatie grea. ♦ (Determinat prin "în genunchi", "cu rugaminte" etc.) A se aseza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arata supunere; a ruga pe cineva cu umilinta sau cu staruinta. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în lupta). 2. (Despre orase, pozitii strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reusi. A cazut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-si înceta existenta, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neasteptate într-un loc sau într-o situatie. ♢ Expr. A-i cadea cuiva (cu) drag (sau la inima) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se napusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A cazut în extaz. ♢ Expr. A cadea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cadea bine = a-i placea, a-i prii. A-i cadea rau = a nu-i conveni, a nu-i placea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunarii. ♦ (La ghicitul în carti) A se arata, a se vedea, a reiesi. 8. (În expr.) A cadea la învoiala (sau de acord) = a ajunge la o întelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A sedea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.
cădere, CĂDÉRE, caderi, s.f. Faptul de a cadea. 1. Deplasare, miscare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pamânt sub efectul gravitatiei. ♢ Cadere de apa = diferenta de nivel între doua puncte ale unui curs de apa; (concr.) masa de apa care cade de la o oarecare înaltime; cascada, cataracta. ♦ Lasare în jos a unui lucru care continua sa fie în parte sustinut. ♦ Deplasare a unui organ din pozitia sa normala. Caderea muschilor. •• Diferenta dintre valorile pe care le ia o marime în doua puncte diferite. Cadere de potential. •• (Med.; în sintagma) Cadere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normala. 2. Desprindere a unei parti componente dintr-un organism. 3. Rasturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Caderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereusita. 6. Competenta, drept. Nu e în caderea lui sa ma judece. 7. Nereusita, esec. – V. cadea.
căiţă, CĂÍŢĂ, caite, s.f. (Reg.) 1. Boneta, scufie, caciulita. 2. (Pop.) Membrana care înveleste capul unor copii nou-nascuti, tichie. ♢ Expr. Nascut cu caita (pe cap) = se spune despre un om norocos. 2. (Reg.) Placenta (1). – Din scr. kaica.
călare, CĂLÁRE adv. (Adesea adjectival) încalecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ♢ Expr. De(-a) calare = a) calarind, încalecat; din fuga calului, de pe cal; b) fig. fara odihna. Nici calare, nici pe jos = nici asa, nici asa. A fi calare pe situatie = a domina o situatie, a se simti tare, sigur într-o anumita împrejurare (grea). [Forma gramaticala; pl. (adjectival) calắri] – Lat. caballaris, -em.
călăreţ, CĂLĂRÉŢ, -EÁŢĂ, calareti, -e, adj., subst. 1. Adj., s.m. si f. (Persoana) care calareste, (sportiv) care practica calaria. ♦ (Înv.) Calaras (1). 2. S.m. Denumire data unor piese si instrumente: a) placa mica de metal care se prinde în partea superioara a unei fise dintr-o cartoteca de biblioteca sau de contabilitate; b) mica piesa de sârma de forma literei U, care se asaza rasturnata pe bratele unei balante pentru a obtine echilibrul; c) mica piesa de sârma îndoita în forma de U, care serveste la închiderea unui circuit; d) bara scurta de otel si de beton, folosita ca armatura suplimentara în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius.
călărie, CĂLĂRÍE s.f. Actiunea de a calari; calarit. ♦ Arta de a calari. ♦ Ramura sportiva care consta în conducerea calului din pozitia încalecat, în probe de alergare, sarituri, dresaj etc.; echitatie. – Calare + suf. -ie.
călău, CĂLẮU, calai, s.m. Barbat însarcinat cu executarea osânditilor la moarte; gâde, hoher. ♦ Fig. Om crud, sângeros, care supune pe cineva la chinuri; tiran, ucigas. – Din tig. kalo "negru".
călăuză, CĂLĂÚZĂ, calauze, s.f. 1. Persoana care însoteste pe cineva spre a-i arata drumul si spre a-i da indicatiile sau explicatiile necesare; ghid. 2. Persoana care îndrumeaza într-o actiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducator, îndrumator. 3. Îndreptar, ghid. [Var.: calaúz s.m.] – Din tc. kılavuz, ngr. kalaúzis.
călca, CĂLCÁ, calc, vb. I. I. 1. Intranz. A pune piciorul pe ceva sau pe undeva; a pasi. ♢ Expr. A calca din pod (sau de sus) = a umbla tantos, trufas. A calca în strachini = a umbla neatent, a fi stângaci; a face gafe. A calca pe urmele cuiva = a avea apucaturile, comportarea cuiva. A calca strâmb (sau alaturi cu drumul) = a fi necinstit, incorect, a se abate de la normele de conduita stabilite. A calca cu stângul = a porni prost la o actiune; a nu izbuti. A calca cu dreptul = a începe ceva cu bine; a izbuti. ♦ A trece pasind peste ceva. 2. Tranz. (Pop.; despre barbatusul pasarilor) A fecunda. 3. Intranz. A intra, a veni undeva, a se abate. 4. Tranz. A cutreiera, a strabate un drum, o regiune etc. 5. Tranz. Fig. A încalca pustiind si pradând. ♦ (Fam.) A veni fara veste undeva sau la cineva. II. Tranz. 1. A strivi, a zdrobi, a nimici cu picioarele. ♦ A batatori pamântul, iarba, semanaturile printr-o calcare repetata cu picioarele. ♦ A tescui strugurii cu picioarele. ♢ Expr. A calca apa = a se mentine la suprafata apei înotând în pozitie verticala. ♦ Intranz. A înfrânge o pornire sau un sentiment. ♢ Expr. A-si calca pe inima = a face ceva împotriva propriilor sale sentimente, împotriva propriei sale vointe. 2. A nu respecta o hotarâre, o lege, o obligatie etc. III. Tranz. A netezi îmbracamintea sau rufaria cu fierul de calcat. – Lat. calcare.
călcător, CĂLCĂTÓR, -OÁRE, calcatori, -oare, subst. 1. S.m. si f. 1. Meserias care calca haine sau rufarie într-un atelier de confectii, într-o spalatorie etc. 2. (Rar) Persoana care calca o lege, o dispozitie etc. ♦ Pradator, hot. II. S.f. 1. Scândura pe care olarul framânta lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calca (II 1) strugurii. 3. Instalatie speciala la gardurile pescaresti, care permite trecerea pestelui într-un singur sens sau circulatia barcilor în ambele sensuri fara ca pestele sa iasa. III. S.n. 1. Mecanism la masinile de cusut, care apasa pe placa masinii materialul ce se lucreaza, pentru a putea fi fixat si deplasat mai usor; apasator, ceapraz. 2. Unealta formata dintr-o lama de otel plana sau îndoita, cu crestaturi pe una sau pe ambele muchii, prevazuta cu mâner si folosita de lemnari la rostuirea dintilor pânzelor de ferastrau; ceapraz. 3. Pânza sau pernita pe care se calca (III) haine, rufarie etc. – Calca + suf. -ator.
călcătoreasă, CĂLCĂTOREÁSĂ, calcatorese, s.f. Femeie care are meseria de a calca (III) haine, rufarie etc. – Calcator + suf. -easa.
călcătorie, CĂLCĂTORÍE, calcatorii, s.f. Atelier unde se calca (III) haine, rufarie etc. ♦ Spec. Sectie sau atelier în care se calca produsele textile realizate într-o fabrica de confectii. – Calcator + suf. -ie.
călcâi, CĂLCẤI, calcâie, s.n. 1. Partea posterioara a talpii piciorului, formata din oasele astragal si calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încaltamintei care acopera aceasta portiune a piciorului. ♢ Expr. A se afla (sau a fi, a trai etc.) sub calcâi = a se afla (sau a fi, a trai) sub totala dominatie a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sari) într-un calcâi = a se misca repede, a fi iute la treaba; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) calcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) calcâiele (dupa cineva) = a) a fi foarte îndragostit (de cineva), a se îndragosti subit; b) a fi zorit, nerabdator. ♦ Lovitura data cu calcâiul (1). ♢ Expr. A da calcâie calului = (despre calareti) a lovi calul cu calcâiele, ca sa porneasca sau sa mearga mai repede. ♦ (Livr.) Calcâiul lui Ahile = partea vulnerabila, latura slaba a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat partii dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesa mica de lemn, de forma prismatica, fixata de o grinda de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de constructie care se reazema pe grinda sau folosita ca piesa de rezistenta într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedica filarea unui lant sau a unei parâme. 5. Strat format între sapun si lesiile de glicerina la fabricarea sapunului. – Lat. calcaneum.
căldare, CĂLDÁRE, caldari, s.f. I. Vas mare tronconic sau cilindric, prevazut cu o toarta la partea superioara, folosit pentru pastrarea si transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase; galeata. ♢ Caldare de abur = instalatie (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul careia se trece apa, sub actiunea caldurii, din faza lichida în vapori cu o presiune mai mare decât cea atmosferica; cazan cu abur. Caldare de rachiu = alambic pentru distilarea rachiului. ♦ Continutul unei caldari (1). II. (Geogr.) Depresiune circulara cu versante prapastioase în zona muntilor înalti; scobitura în albiile apelor curgatoare, la baza unei cascade; cazan. ♢ Caldare glaciara = circ glaciar. – Lat. caldaria.
căldură, CĂLDURĂ, calduri, s.f. 1. Starea sau gradul de încalzire a unui corp; faptul ca un corp poseda o anumita temperatura; senzatie produsa de corpurile calde; temperatura ridicata. 2. (Fiz.) Marime scalara prin care se exprima transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite parti ale aceluiasi sistem în cadrul unei transformari în care nu se efectueaza lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiaza fenomenele termice. ♢ Caldura specifica = caldura necesara ridicarii cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ♢ Caldura animala = energie calorica rezultata în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substantelor nutritive. 3. (La pl.) Timp calduros, atmosfera fierbinte; vreme torida. 4. (La pl.) Temperatura ridicata a corpului; febra. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patima. ♦ Afectiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioada din ciclul sexual în care animalele femele manifesta dorinta naturala de a se împerechea. – Lat. pop. caldura.
căleap, CĂLEÁP, calepe, s.n. (Reg.) Raschitor mic; p. ext. scul. – Din tc. keleb.
călin, CĂLÍN, calini, s.m. Arbust salbatic cu frunze lobate, opuse, cu flori albe si cu fructe rosii, zemoase, necomestibile, în forma de ciorchini (Viburnum opulus). - Din calina (derivat regresiv).
călire, CĂLÍRE, caliri, s.f. Actiunea de a (se) cali. ♦ Tratament termic al otelului, care consta în încalzirea piesei la o temperatura superioara punctului de transformare, urmata de racirea ei brusca într-un mediu gazos, lichid sau granular, în vederea maririi duritatii, mai ales a stratului superficial. – V. cali.
călugăr, CĂLÚGĂR, calugari, s.m. I. Barbat care a facut legamânt sa duca o viata religios-ascetica si care traieste într-o comunitate manastireasca; monah. II. Instalatie hidrotehnica cu ajutorul careia se poate evacua apa din helesteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ (< gr.).
călugăresc, CĂLUGĂRÉSC, -EÁSCĂ, calugaresti, adj. De calugar (I); monahal. ♢ Ghiveci calugaresc = ghiveci fara carne, preparat cu ulei. – Calugar + suf. -esc.
călugărie, CĂLUGĂRÍE s.f. Viata de calugar(ita). – Calugar + suf. -ie.
călugăriţă, CĂLÚGĂRIŢĂ, calugarite, s.f. I. Femeie care a facut legamânt sa duca o viata religios-ascetica si care traieste într-o comunitate manastireasca; monahie2. II. Insecta carnivora mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din fata în forma de cange, care-i servesc la prinderea prazii (Mantis religiosa). – Calugar + suf. -ita.
căluş, CĂLÚS, calusuri, s.n. 1. Bucata de lemn sau de metal care se pune între dintii dinainte ai unui animal, spre a-l forta sa tina gura deschisa; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica sa strige. ♢ Expr. A pune (cuiva) calusul în gura = a împiedica (pe cineva) sa vorbeasca. 2. Betisor care face parte din mecanismul de declansare al capcanelor de lemn. 3. Mica piesa de lemn cu o forma speciala, pe care se sprijina coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul îsi asaza tabloul când lucreaza; sevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prajinilor, folosit în forajul prin percutie sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flacai; melodie dupa care se executa acest dans; calusar (1), calusel (4). – Cal + suf. -us.
căluţ, CĂLÚŢ, caluti, s.m. 1. Diminutiv al lui cal; calusel (1). 2. Compus: calut-de-mare = peste teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotatoare codala si cu capul asemanator cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lacustelor; calusel (3). – Cal + suf. -ut.
cămaşă, CĂMÁSĂ, camasi, s.f. 1. Îmbracaminte (de pânza, matase etc.) care se poarta pe piele, acoperind partea superioara a corpului. ♢ Camasa de noapte = îmbracaminte de pânza, de matase etc. (lunga), care se poarta ca vesmânt pentru dormit. Camasa de forta = camasa speciala confectionata din pânza rezistenta, prevazuta cu cordoane, cu care se imobilizeaza temporar nebunii furiosi, împiedicându-i sa comita actiuni violente, iresponsabile. ♢ Expr. A ramâne în camasa = a ramâne sarac, a pierde tot. A nu avea nici camasa pe el = a fi foarte sarac. A lasa (pe cineva) în camasa sau a-i lua (cuiva) si camasa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lasa sarac. Îsi da si camasa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos si de darnic. A nu-l mai încapea camasa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu sti) pe unde sa scoti camasa = a fi în mare încurcatura, a nu sti cum sa scapi. Arde camasa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrana, învelis (subtire), captuseala care îmbraca diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placenta (1). ♦ Îmbracaminte interioara a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: camasa-broastei = alga verde de apa dulce de forma unei retele, alcatuita din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: camésa s.f.] – Lat. camisia.
cămărăşiţă, CĂMĂRĂSÍŢĂ, camarasite, s.f. 1. Sotia camarasului. 2. (Rar) Îngrijitoare a camarii; chelarita, menajera. – Camaras + suf. -ita.
cămăşuială, CĂMĂSUIÁLĂ, camasuieli, s.f. 1. Actiunea de a camasui; camasuire. 2. Pojghita, învelis care acopera unele materii, obiecte sau piese. ♦ Captuseala interioara, subtire, de zidarie a unui tunel. ♢ Camasuiala pilotilor = tub metalic folosit pentru confectionarea pilotilor2 de beton. 3. Strat de piatra sau de balast dezagregat, care trebuie îndepartat la deschiderea unei cariere sau a unei balastiere. [Pr.: -su-ia-] – Camasui + suf. -eala.
cămătar, CĂMĂTÁR, camatari, s.m. Persoana care da împrumuturi banesti în schimbul unei camete. – Camata + suf. -ar.
cămin, CĂMÍN, (1, 4, 6) caminuri, (2, 3, 5) camine, s.n. 1. Soba joasa, zidita la peretele camerei, cu vatra larg deschisa. 2. Cuptor, vatra. 3. Cos pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casa parinteasca; p. ext. familie. 5. Denumire data unor institutii cu caracter social-cultural; camin de copii = institutie cu regim de internat pentru copii prescolari (3-6 ani), cu orar de zi sau saptamânal; camin studentesc = asezamânt universitar care asigura cazarea studentilor, pe lânga acesta functionând uneori si cantine; camin cultural = institutie înfiintata în scopul propagarii culturii la sate (5); camin scoala = camin pentru copiii orfani, în care se afla si scoala; camin spital = camin (de batrâni) în care se acorda asistenta medicala. 6. Încapere mica subterana, zidita si acoperita cu capac de fonta, pe traseul unei conducte de alimentare cu apa a unui canal, construita pentru a permite accesul la conducta sau la canal. – Din sl. kamina.
căpăstru, CĂPẮSTRU, capestre, s.n. Portiune de harnasament, confectionata din frânghie sau din curea, care se pune pe capul calului, al magarului etc. pentru a lega animalul respectiv la iesle sau pentru a-l duce undeva. – Lat. capistrum.
căpătâi, CĂPĂTẤI, capatâie, s.n. 1. Parte a patului sau a oricarui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. perna sau alt obiect pe care se pune capul. ♢ Loc. adj. si adv. Fara capatâi = fara ocupatie (bine definita), fara rost. ♢ Expr. A sta la capatâiul cuiva = a veghea lânga o persoana bolnava. A nu avea capatâi = a nu avea nici un rost în viata. (Înv.) A face (cuiva) de capatâi = a capatui; a casatori (pe cineva). ♦ Carte de capatâi = a) carte fundamentala într-o disciplina sau în literatura; b) carte preferata. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capat (1), sfârsit. ♢ Expr. A scoate ceva la capatâi sau a o scoate la capatâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capat. A da de capatâi = a da de capat, a descurca. Lat. capitaneum.
căpăţână, CĂPĂŢẤNĂ, capatâni, s.f. 1. Cap de animal mort sau taiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucata a unei plante, formata din tulpina sau din suprapunerea frunzelor. Capatâna de varza. 4. Nume dat unor obiecte de forma conica. Capatâna de zahar. – Lat. pop. capitina.
căpău, CĂPẮU, capai, s.m. (Reg.) Copoi (1). – Din magh. kopó.
căpcăun, CĂPCĂÚN, capcauni, s.m. Fiinta fabuloasa din mitologia populara româneasca, închipuita cu trup de om si cu cap de câine, uneori cu doua capete si cu doua guri, despre care se spune ca mânca oameni. ♦ Epitet dat unui om rau, crud, salbatic. Cap1 + câine (dupa ngr. kinokefalos).
căpeneag, CĂPENEÁG, capeneaguri, s.n. (Înv.) Haina lunga si larga care acopera tot corpul. [Var.: chepeneág s.n.] – Din magh. köpenyeg.
căpitan, CĂPITÁN, capitani. s.m. 1. Grad de ofiter superior locotenentului si inferior maiorului; persoana care are acest grad. ♢ (Mar.) Capitan-locotenent = grad corespunzator capitanului din armata de uscat sau de aviatie; ofiter care are acest grad. Capitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzator colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofiter care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinarile "de vas", "de slep", "de remorcher") Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ♢ Capitan de port = persoana însarcinata cu conducerea activitatii unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoana care comanda o ostire sau o parte a ei; comandant. ♢ Capitan-pasa = comandantul flotei turcesti. ♦ Capetenie (de haiduci, de hoti etc.). ♦ Capitan de posta = administrator al unei poste. 4. (Sport) Jucator care în timpul unei competitii este reprezentantul si conducatorul echipei din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. k a p i t á n y.
căprar, CĂPRÁR2, caprari, s.m. (Pop.) Caporal. – Probabil din magh. káprár (káplár). Cf. bg. k a p r a l, rus. k a p r á l.
căprior, CĂPRIÓR, capriori, s.m. I. Animal rumegator salbatic, mai mic decât cerbul, cu picioare subtiri si agile, cu coarne mici (Capreolus capreolus). II. 1. Fiecare dintre bârnele încrucisate care fac parte din scheletul acoperisului unei case. 2. Fiecare dintre lemnele care formeaza suportul pe care se asaza scândurile patului, platforma zidarului etc. [Pr.: -pri-or] – Lat. capriolus.
căprui, CĂPRÚI, -ÍE, caprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-galbuie; capriu. – Capra + suf. -ui.
căpşun, CĂPSÚN, capsuni, s.m. Planta erbacee târâtoare din familia rozaceelor, cu frunze trifoliate si cu flori mici albe, cultivata pentru fructele ei comestibile. (Fragaria moschata). – Din capsuna (derivat regresiv).
minimagazin, MINIMAGAZÍN s. n. magazin mic; chiosc (alimentar); micromagazin. (< mini1- + magazin)
căptuşi, CĂPTUSÍ, captusesc, vb. IV. 1. Tranz. A executa sau a aplica o captuseala la o haina, la încaltaminte etc. 2. Tranz. A acoperi un obiect, pe dinauntru sau pe dinafara, cu un strat de protectie, de izolare etc.; a dota un sistem tehnic cu o captuseala (3). 3. Tranz. A îndesa, a ticsi. 4. Tranz. (Fam.) A pune mâna pe...; a însfaca. ♦ A bate (zdravan). 5. Refl. (Fam.) A se alege cu ceva. – Din captuh (înv. "captuseala" < germ.).
căpui, CĂPUÍ, capuiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Înv. si reg.) A pune mâna pe cineva; a prinde, a încapui. 2. Refl. A obtine, a-si procura; a încapui. – Din magh. kapni.
căpuşă, CĂPÚSĂ, capuse, s.f. I. (La pl.) Gen de artropode parazite din clasa arahnidelor, care se înfig în pielea animalelor si a omului si se hranesc sugându-le sângele (Ixodes); (si la sg.) animal care face parte din acest gen. ♢ Expr. Ce-i în gusa, si-n capusa, se zice despre un om sincer; care spune tot ce gândeste. II. 1. (Bot.) Ricin. 2. Mugur de vita, din care se dezvolta coardele si rodul; ochi1. – Cf. alb. k ë p u s h ë.
cărare, CĂRÁRE, carari, s.f.1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. gener. drum. ♢ Loc. adv. Pe toate cararile = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. ♢ Expr. A umbla pe doua carari = a se clatina în mers; a fi beat. A-i taia (sau a-i închide) cuiva cararea (sau cararile) = a opri pe cineva sa faca sau sa continue un drum. A-si îndrepta cararile = a apuca într-o directie. A-i scurta (cuiva) cararile = a omorî (pe cineva) 2. Linie obtinuta prin despartirea în doua a parului de pe cap. Lat. carraria.
cărăbuş, CĂRĂBÚS, carabusi, s.m. Insecta coleoptera foarte daunatoare, de culoare castanie, cu elitrele dure, care apare pe la începutul lunii mai si se hraneste cu frunzele arborilor (iar larva ei, cu radacinile unor plante); gainusa, gândac-de-mai (Melolontha melolontha). – Carab[as] (rar folosit, "oaie cu botul negru" < tc.) + suf. -us.
cărăbuşel, CĂRĂBUSÉL, carabusei, s.m. Insecta daunatoare din ordinul coleopterelor, asemanatoare cu carabusul, dar mai mica si mai paroasa decât acesta (Rhizotrogus solstitialis). – Carabus + suf. -el.
cărător, CĂRĂTÓR, caratori, s.m. Persoana care cara ceva; spec. hamal. – Cara + suf. -ator.
cărăuşie, CĂRĂUSÍE, carausii, s.f. Transport de marfuri sau de persoane (în vehicule cu tractiune animala), de obicei pe baza unui contract. ♦ Ocupatia de caraus (1); carausit, harabagie. [Pr.: -ra-u-] – Caraus + suf. -ie.
cărbune, CĂRBÚNE, carbuni, s.m. I. 1. Roca combustibila amorfa, de culoare galbuie, bruna pâna la neagra, friabila, formata prin îmbogatirea în carbon (în lipsa oxigenului din aer) a resturilor unor plante din epocile geologice si folosita drept combustibil si ca materie prima în industria chimica si în metalurgie. ♦ Carbune brun = carbune de culoare brun-închis, compact, sticlos, casant. Carbune activ = carbune cu structura poroasa si cu mare capacitate de retinere prin adsorbtie a gazelor, a vaporilor etc. Carbune animal = material obtinut prin calcinarea oaselor animale si folosit ca adsorbant pentru gaze si pentru substante colorante, ca dezinfectant stomacal, adsorbant intestinal etc. ♦ Carbune alb = denumire data cursurilor de apa cu caderi utilizabile pentru producerea de energie. 2. Material combustibil de culoare neagra, usor si sfarâmicios, rezultat din arderea incompleta a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscata a lemnului, folosit în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. ♢ Expr. A se face carbune = (despre alimente) a se arde. A sta (ca) pe carbuni (aprinsi) = a fi foarte nerabdator. 3. Creion negru obtinut dintr-un lemn de esenta foarte moale, carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schite etc. II. 1. (Med.) Antrax. 2. (Zool.; în sintagma) Carbune enfizematos = boala infectioasa acuta a rumegatoarelor, în special a bovinelor, provocata de bacteria Clostridium chauvoei si care se manifesta prin aparitia în muschi a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (La plante) Taciune. 4. (Bot.; reg.; la pl.) Planta erbacee cu frunze ovale la baza, lanceolate mai sus si flori negre-violacee (Phyteuma spiciforma); spinuta (1). – Lat. carbo, -onis.
miniiaht, MINIIÁHT s. n. iaht de dimensiuni reduse. (< mini1- + iaht)
cărpănoşie, CĂRPĂNOSÍE s.f. (Depr.) Zgârcenie, avaritie; meschinarie. – Carpanos + suf. -ie.
minihotel, MINIHOTÉL s. n. hotel cu un numar mic de paturi. (< mini1- + hotel)
cărticea, CĂRTICEÁ, -ÍCĂ, carticele, s.f. 1. Diminutiv al lui carte; cartisoara, cartulie. 2. Pachetel cu foite de tigara. – Carte + suf. -icea, -icica.
cărturar, CĂRTURÁR, carturari, s.m. Învatat, erudit; savant. – Din ngr. hartulários.
cărturăreasă, CĂRTURĂREÁSĂ, carturarese, s.f. Femeie care se îndeletniceste cu ghicitul în carti. – Carturar + suf. -easa.
cărucior, CĂRUCIÓR, carucioare, s.n. 1. Trasurica în care sunt plimbati copiii mici; carut (3). 2. Vehicul de dimensiuni reduse, cu roti de rulare, care se poate deplasa pe linii ferate, pe cabluri sau pe drumuri obisnuite si care este folosit la transporturi de sarcini relativ mici pe distante scurte; carut (2). 3. Subansamblu al unei masini-unelte, al unei masini de lucru sau al unui utilaj, folosit pentru deplasarea uneltei, a obiectului de prelucrat etc. – Carut + suf. -ior.
căruţaş, CĂRUŢÁS, carutasi, s.m. Persoana care transporta cu caruta marfa sau persoane; caraus, harabagiu, carucer. – Caruta + suf. -as.
căruţă, CĂRÚŢĂ, carute, s.f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic si mai usor decât acesta, cu tractiune animala, mai ales cu cai. ♢ Expr. A se lasa de caruta = a renunta la un lucru sau la o treaba începuta. A ramâne de caruta = a ramâne în urma; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, lemne etc. cât se poate încarca într-o caruta (1). – Din car.
căsca, CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ♢ Expr. A casca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naiva; p. ext. a umbla fara nici o treaba, a pierde vremea. A casca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a baga de seama, a fi atent. ♢ Compus; casca-gura s.m. = gura-casca. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o miscare de inspirare adânca, urmata de o expiratie prelungita, tradând oboseala, plictiseala si mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (putin); a se crapa. – Lat. •cascare.
căscat, CĂSCÁT2 -Ă, cascati, -te, adj. 1. Care sta cu gura deschisa, privind neatent; p. ext. nataflet, bleg, neatent. ♢ Expr. A ramâne (sau a sta, a privi etc.) cu gura cascata = a fi mirat, buimacit sau înselat în asteptarile sale; a se ului. 2. (Despre ochi) Holbat, zgâit. 3. Care prezinta o deschizatura sau o crapatura. – V. casca.
căscătură, CĂSCĂTÚRĂ, cascaturi, s.f. 1. Cascat1. 2. Deschizatura, crapatura. – Casca + suf. -atura.
căsuţă, CĂSÚŢĂ, casute, s.f. 1. Diminutiv al lui casa1 (1); cascioara, casisoara, casulie. ♦ Casuta postala = ghiseu sau compartiment special unde se repartizeaza si se pastreaza, la posta, scrisorile pe care le ridica personal adresantul. 2. Compartiment dintr-o cutie de litere tipografice, în care se pastreaza un singur fel de litera. ♢ Casuta tipografica = spatiu destinat colofoniului. 3. (La pl.) Spatiile dintre dintii spatei, prin care trec firele de urzeala la razboaiele de tesut – Casa1 + suf. -uta.
căşăi, CĂSĂÍ, casaiesc, vb. IV. Tranz. V. hâsâi.
cătană, CĂTÁNĂ, catane, s.f. (Înv.) Soldat, ostas în Austro-Ungaria; p. gener. (reg.) soldat, ostas. ♢ Loc. adv. În (sau la) catane = în armata. – Din magh. katona.
cătare, CĂTÁRE1, catari, s.f. Piesa metalica de forma prismatica, montata pe partea de sus a tevii unei guri de foc si care, împreuna cu înaltatorul, formeaza dispozitivul de ochire al armei. – V. cata.
minicronică, MINICRÓNICĂ s. f. cronicheta; microcronica. (< mini1- + cronica)
cătină, CĂTÍNĂ, catini, s.f. Numele a doua specii de arbusti spinosi: a) catina rosie, cu frunze mici în forma de solzi, cu flori roz sau albe si cu fructe rosii, cultivat ca gard viu; tamarisca (Tamarix ramosissima); b) catina alba, cu frunze înguste, lanceolate, argintii, cu flori mici cafenii si cu fructe galbene-portocalii (Hippophaë rhamnoides). – Probabil lat. catena.
cătrănit, CĂTRĂNÍT2, -Ă, catraniti, -te, adj. 1. De culoare închisa; tuciuriu, negru. 2. Fig. Amarât, suparat, necajit. 3. Fig. Otravit, înveninat. – V. catrani.
cătun, CĂTÚN, catune, s.n. 1. Grup de asezari taranesti care nu constituie o unitate administrativa, cu un numar de locuitori mai mic decât al unui sat. 2. (Reg.) Padurice, hatis, desis. [Pl. si: catunuri] – Cf. alb., scr. k a t u n.
căţeli, CĂŢELÍ, pers. 3 cateleste, vb. IV. Refl. 1. (Pop.; despre catele, lupoaice, vulpi) A se împerechea. 2. (Reg.; despre rani si bube) A se lati, a se întinde. – Probabil lat. catullire (influentat de catel, catea).
căuta, CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca sa gaseasca pe cineva sau ceva; a umbla dupa... ♢ Expr. A cauta cuiva cearta (sau pricina) cu lumânarea = a provoca cearta cu orice pret. N-ai ce cauta (undeva) = nu exista motiv, este interzis sa vii sau sa te afli undeva. A cauta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca sa descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o multime etc. A cauta cu gândul = a se sili sa-si aduca aminte. A cauta privirile cuiva = a încerca sa întâlneasca privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobai. ♦ A se deplasa undeva pentru a gasi pe cineva; a se interesa undeva de prezenta cuiva. 2. A încerca sa obtina ceva, a urmari ceva. ♦ Refl. (Despre marfuri) A avea cautare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ♢ Expr. A-si cauta de treaba (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-si vedea de treaba. 2. Intranz. si tranz. A purta de grija (unui bolnav), a se îngriji de... ♢ Refl. Se cauta la doctor. ♦ A baga de seama, a fi atent. 3. Tranz. A-si da silinta, a se stradui sa... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmari cu ochii. ♢ Expr. (Fam.) A-i cauta (cuiva) în coarne = a rasfata (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre fiinte) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfatisarea de... 4. Intranz. si tranz. Fig. A lua în consideratie, a se lua dupa... Nu cauta ca-s mic. 5. Intranz. (În superstitii) A cerceta pozitia stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -ca-u-. – Var.: (pop.) catá vb. I] – Lat. •cautare.
căutătură, CĂUTĂTÚRĂ, cautaturi, s.f. Felul cum priveste cineva, expresie a ochilor; p. ext. expresie a fetei, înfatisare, mina. [Pr.: ca-u-. – Var.: (pop.) catatúra s.f.] – Cauta + suf. -atura.
căzănărie, CĂZĂNĂRÍE, cazanarii, s.f. (Înv.) Loc unde se afla instalat un cazan pentru distilat rachiu; instalatie pentru distilat rachiu. – Cazan + suf. -arie.
căzni, CĂZNÍ, caznesc, vb. IV. 1. Refl. A se stradui din greu, a depune multa truda. 2. Tranz. A tortura, a chinui. – Din cazna.
căzut, CĂZÚT, cazuti, adj. (Despre ochi) Înfundat în cap. – V. cadea.
câine, CẤINE, câini, s.m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru paza, vânatoare etc. (Canis familiaris). ♢ Expr. (Ir.) A trai (sau a se întelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre doua sau mai multe persoane care nu se înteleg deloc, nu se pot suferi, se dusmanesc si se cearta întruna. A taia frunza la câini = a trândavi; a nu avea nici o ocupatie. A trai ca câinele la stâna = a trai bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trasatura distinctiva, o situatie clara. Nu-i numai un câine scurt de coada = mai e si altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discutie e comun si altora. Viata de câine = viata grea, plina de lipsuri. (Ir.) Umbla câinii cu covrigi (sau colaci) în coada = e mare belsug. ♦ Epitet dat unui om rau, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelatii boreale (din care face parte si Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelatii boreale, situata între Hidra si Orion; câine-de-mare = rechin de talie mica, de culoare albastra-cenusie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub forma de vierme mare si paros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete.[Var.: (reg.) cấne s.m.] – Lat. canis.
câinesc, CÂINÉSC, -EÁSCĂ, câinesti, adj. 1. Care apartine câinilor, privitor la câini. ♢ (Pop.) Dinte câinesc = canin. 2. Fig. (Despre atitudinea, manifestarile cuiva) Rau, dusmanos, hain; (despre vreme, situatii, împrejurari) vrajmas omului, greu de suportat; aspru, câinos. – Câine + suf. -esc.
câineşte, CÂINÉSTE adv. 1. Ca un câine. ♦ Fig. Cu dusmanie, cu rautate. 2. Fig. În conditii foarte grele, cu mari lipsuri. Traieste câineste. ♢ Expr. Câine-câineste = cu multa greutate, cu chiu cu vai. – Câine + suf. -este.
câinos, CÂINÓS, -OÁSĂ, câinosi, -oase, adj. (Despre oameni si despre manifestarile lor) Crud, rau, hain. ♦ (Despre vreme) Vrajmas omului, greu de suportat; aspru, câinesc. – Câine + suf. -os.
câmp, CÂMP, câmpuri, s.n. si (1, astazi mai ales în expr.) câmpi, s.m. 1. Întindere vasta de pamânt fara accidente însemnate de teren; ses, câmpie; spec. întindere de pamânt cultivata, semanata; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ♢ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care foloseste tunul si obuzierul de calibru mic si care poate fi întrebuintata pe un teren fara accidente prea mari. ♢ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fara adapost. ♢ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, parasind drumul. A-si lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbeste, fara a sti încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pamânt în afara unei localitati (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheata = masa întinsa si neîntrerupta de gheata care acopera o suprafata (în regiunile polare). 2. Loc. Spatiu, portiune de teren în limitele carora se desfasoara o anumita activitate. Câmp de lupta. ♢ (Astazi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva îsi desfasoara activitatea; activitate, munca, productie. Câmp vizual = portiune de spatiu care poate fi cuprinsa cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spatiu în care fiecarui punct i se asociaza o marime fizica determinata; marime care caracterizeaza o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spatiu în care se pot exercita actiuni de forta asupra corpurilor. ♢ Câmp electric = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic corp încarcat cu electricitate, acesta ar fi supus actiunii unei forte care nu s-ar exercita daca corpul nu ar fi încarcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spatiului caracterizata prin faptul ca, în oricare punct al ei s-ar gasi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forte de aceeasi natura ca cele care se exercita între doi magneti vecini. 4. Forma a materiei prin intermediul careia are loc interactiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = portiune anatomica pe suprafata careia are loc o interventie chirurgicala. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Multime de valori ale uneia sau mai multor marimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.
când, CÂND adv., conj. I. Adv. (În propozitii interogative) În ce moment? în care perioada de timp? Când a sosit? ♢ Expr. Când si când sau din când în când = câteodata, uneori. Când..., când... = câteodata..., alta data...; ba..., ba...; uneori..., alteori... II. Conj. 1. (Introduce o propozitie temporala) a) În momentul sau în vremea în care... Când a vazut-o, s-a bucurat. b) Dupa ce. Când i-a pierdut din ochi, s-a ridicat. c) Înainte de (a)..., pâna (a) nu... Parada începuse când a sosit. d) Desi; în vreme ce. Când altul s-ar bucura, tu esti nepasator. e) Si (deodata). Au ajuns, când, ce sa vezi? 2. (Introduce o propozitie atributiva în legatura cu notiuni de timp) (În) care. Acum e timpul când vin copiii. ♢ Expr. A (nu) avea când sa... = a (nu) avea timpul material necesar sa... 3. (Introduce o propozitie cauzala cu nuanta temporala) Fiindca, deoarece, o data ce. Când stia ca trebuie sa plece nu mai putea dormi. 4. (Introduce o propozitie conditionala) Daca, de. Ce sa spui când nu ai nimic de spus? ♢ Expr. Ca si când = parca. 5. (Introduce o propozitie completiva directa) Spune-mi când sa vin. – Lat. quando.
cândva, CÂNDVÁ adv. Într-un moment (nehotarât) din trecut sau din viitor; odata, altadata. – Când + va.
cânepar, CÂNEPÁR, cânepari, s.m. Pasare cântatoare cu pene rosii pe cap, pe gât si pe laturile pieptului, cafenii pe spate si albe pe aripi si pe abdomen, care se hraneste mai ales cu seminte de cânepa (Carduelis cannabina). – Cânepa + suf. -ar.
cânepiu, CÂNEPÍU, -ÍE, cânepii, adj. Care are înfatisarea fuiorului de cânepa; de culoarea semintei de cânepa, cenusiu-închis. – Cânepa + suf. -iu.
câner, CÂNÉR, câneri, s.m. (Reg.) Om rau, hain, câinos. – Cine + suf. -ar.
cântări, CÂNTĂRÍ, cântaresc, vb. IV. 1. Tranz. A determina greutatea unui corp cu ajutorul cântarului, al balantei, al basculei. 2. Tranz. Fig. A aprecia, a judeca; a cumpani, a chibzui. 3. Intranz. A avea o anumita greutate. ♦ Fig. A valora, a pretui. Aprecierea lui cântareste mult. – Din cântar.
cântărit, CÂNTĂRÍT2, -Ă, cântariti, -te, adj. (Despre oameni si manifestarile lor) Cumpanit, chibzuit, socotit. – V. cântari.
minicar, MINICÁR s. n. 1. autocar de capacitate redusa. 2. mijloc de locomotie format din doua sau mai multe vehicule, cu banci si parasol, tractate de un autoturism sau tractor, destinat plimbarilor de agrement în statiuni. (< engl. minicar)
cântec, CẤNTEC, cântece, s.n. 1. Sir armonios de sunete emise cu vocea sau cu un instrument; cântare, cânt. ♦ Sunete placute, melodioase emise de unele pasari; zumzetul placut al unor insecte. ♢ Cântecul lebedei = ultima opera sau ultima manifestare de valoare (a unui artist, a unui muzician, a unui scriitor etc.). Cântecul planetelor = muzica sferelor. 2. Compozitie literara în versuri, adesea însotita de melodie. ♢ Cântec batrânesc = balada populara veche. Cântec de dor = poezie populara cu caracter elegiac. Cântec de lume = poezie lirica cu caracter erotic. Cântec de mase = cântec cu continut patriotic, revolutionar, care are un caracter mobilizator si exprima nazuinte de libertate, de pace etc. Cântec de leagan = cântec liric cu care sunt adormiti copiii mici. ♢ Expr. Vorba (sau povestea) cântecului = cum se zice; vorba ceea. Asa-i cântecul = asta e situatia. A fi cu cântec sau a-si avea cântecul sau = (despre lucruri, întâmplari, atitudini etc.) a avea istoria, tâlcul sau (complicat, plin de aspecte dubioase, neclare). [Var.: (reg.) cấntic s.n.] – Lat. canticum.
minicampionat, MINICAMPIONÁT s. n. campionat de durata redusa, pentru copii si tineret, sau la care participa un numar redus de echipe. (< mini1- + compionat)
cârc, CÂRC interj. (Pop. si fam.; în expr.) A nu (mai) zice (sau spune) (nici) cârc = a nu (mai) spune nici o vorba, a tacea chitic. – Formatie onomatopeica.
cârcel, CÂRCÉL, cârcei, s.m. 1. (Med.) Contractie brusca si involuntara a muschilor de la extremitati, însotita de obicei de senzatii dureroase. 2. Organ vegetal care are aspectul unui fir rasucit în spirala, cu ajutorul caruia planta se agata de corpurile din jurul ei. 3. (Zool.) Capusa. – Cf. scr. k r č.
cârciog, CÂRCIÓG, cârcioguri, s.n. (Reg.) Tertip, siretlic, chichita. [Var.: cârcióc s.n.] – Din ucr. krucok.
cârjaliu, CÂRJALÍU, cârjalii, s.m. (Înv.) Hot, tâlhar (care facea parte dintr-o banda). – Din tc. kirgali.
cârlig, CÂRLÍG, cârlige, s.n. 1. Piesa de metal cu un capat îndoit, de care se atârna, se prinde etc. un obiect. ♢ Loc. vb. A se face cârlig = a se strâmba; a se ghemui. 2. Prajina cu un capat (metalic) încovoiat. care serveste la scoaterea galetii cu apa din fântâna. 3. Partea metalica a unditei, de forma unui ac îndoit, în care se prinde pestele. 4. Încuietoare la o usa, la o poarta etc., în forma de bara metalica subtire sau de cui lung, încovoiat la un capat, care se prinde într-un belciug, într-un ochi de metal etc. 5. Andrea. 6. Mic dispozitiv cu care se prind rufele pe frânghie. 7. (Rar) Mladita sau cârcel de vita de vie. – Cf. k a r l i k.
cârmă, CÂRMĂ, cârme, s.f. 1. Piesa mobila care serveste la mentinerea sau la schimbarea directiei de mers a unei ambarcatii, a unei nave sau a unui aparat de zbor. 2. Fig. Conducere, cârmuire, guvernare. – Din sl. krŭma.
cârmâz, CÂRMẤZ s.m., s.n. 1. S.m. Planta erbacee cu flori mici albe-roz, cu fructe în forma de bobite mici rosii sau negre, întrebuintate drept colorant (Phytolacca decandra). 2. S.n. Materie coloranta rosie, extrasa din fructele de cârmâz (1) sau din gogosile unei insecte originare din Mexic; carmin. – Din tc. kirmız.
cârmeală, CÂRMEÁLĂ, cârmeli, s.f. (Pop.) Întorsatura, cotitura, schimbare (în desfasurarea unei operatii, a unei actiuni). ♦ Fig. Schimbare survenita în atitudinea sau comportarea cuiva. – Cârmi + suf. -eala.
cârmi, CÂRMÍ, cârmesc, vb. IV. Intranz. 1. A manevra cârma unei ambarcatii, a unei nave, schimbând directia de mers; p. gener. a o coti, a o lua în alta parte. 2. Fig. (Rar) A se abate de la cele spuse, de la cele hotarâte. – Din sl. krŭmiti.
cârni, CÂRNÍ, cârnesc, vb. IV. 1. Intranz. (Pop.) A (se) îndrepta în alta directie; a (se) întoarce. ♢ Expr. (Tranz.) Îti cârneste nasul din loc = miroase extrem de urât. A-si cârni nasul sau (intranz.) a cârni din nas = a se arata nemultumit (strâmbând din nas); a strâmba din nas. ♦ Fig. A reveni asupra celor spuse, hotarâte, a nu mai face ce a spus, ce a hotarât. 2. Tranz. A taia, a rupe vârful lastarilor tineri ai unor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. – Din cârn.
minibaschet, MINIBÁSCHET s. n. baschet practicat de copii. (< fr. minibaschet)
cârpaci, CÂRPÁCI, cârpaci, s.m. Meserias care peticeste, care repara încaltaminte, haine etc. ♦ Meserias sau, p. gener. persoana care lucreaza prost. – Din bg. karpač.
cârpă, CÂRPĂ, cârpe, s.f. Bucata de pânza sau de stofa (veche), folosita de obicei în gospodarie (la stergerea prafului, a vaselor etc.), ca materie prima în industria hârtiei etc. ♦ Scutec. ♦ Fig. Om fara personalitate, care face întotdeauna orice i se spune. – Din bg. karpa, scr. krpa.
cârpător, CÂRPĂTÓR, cârpatoare, s.n. (Pop.) Bucata de lemn rotunda, patrata sau dreptunghiulara, pe care se rastoarna mamaliga sau pe care se taie carnea, ceapa etc.; fund. ♦ Scândura sau masa (patrata) pe care se întinde aluatul. – Lat. coopertorium.
cârpi, CÂRPÍ, cârpesc, vb. IV. Tranz. 1. A petici, a repara, a coase un obiect rupt sau descusut. ♢ Expr. Cu ochii cârpiti de somn = neputându-si tine ochii deschisi din cauza somnului. 2. A repara un obiect spart sau crapat. 3. Fig. A palmui pe cineva. 4. Fig. A nascoci, a inventa la repezeala o motivatie, o explicatie, un pretext (nu prea convingator). – Din sl. krupiti.
cârpitură, CÂRPITÚRĂ, cârpituri, s.f. Reparatie sumara sau prost executata; (conc.) petic. ♦ (Concr.) Obiect de îmbracaminte vechi, rupt (si peticit). – Cârpi + suf. -tura.
cârtiţă, CẤRTIŢĂ, cârtite, s.f. Mic mamifer insectivor, cu ochi mici acoperiti de o membrana, cu blana neagra, cu labele anterioare adaptate la sapat, care traieste în galerii subterane; sobol (Talpa euripaea). - Din bg. kartica, scr. krtica.
câş, CÂS1 interj. V. hâs.
câşiţă, CẤSIŢĂ, câsite, s.f. Insecta diptera ale carei larve se dezvolta în brânza alterata (Piophila casei); larva acestei insecte. – Et. nec.
cât, CÂT, -Ă, conj., prep., adv., (IV) câti, -te, pron. (V) câturi, s.n. I. Conj. 1. (Introduce propozitii temporale) În timpul în care..., atâta timp, pâna când... Se poarta frumos cu mine cât stie ca-i sunt de folos. ♢ Expr. (Reg.) Cât ce... = îndata ce... Cât ai bate din (sau în) palme sau cât te-ai sterge (sau freca) la ochi, cât ai scapara din(tr-un) amnar = foarte repede, într-o clipa, imediat. Numai cât = doar. 2. (Introduce propozitii modale sau atributive) În masura, în gradul în care... Venea cât putea mai repede. ♢ Expr. (Adesea în corelatie cu "atât") Cu cât = pe masura ce... Pe (sau dupa) cât = dupa cum..., precum, în masura în care... Cât se poate (de...) sau (eliptic) cât de... sau cât mai... = foarte. A striga (sau a tipa etc.) cât îl ia (sau tine) gura = a striga, cât poate de tare. 3. (Înv. si pop.; introduce propozitii consecutive) Încât, de, ca. Gemea cât îti era mai mare mila. 4. (Introduce propozitii concesive) Desi, cu toate ca, oricât. Cât era de retinut, tot mai izbucnea uneori. 5. (Introduce propozitii completive directe) Am platit cât nu face. 6. (Introduce propozitii adversative) Ci, mai ales. Nu era atât de strâmt, cât incomod. 7. (În corelatie cu sine însusi; introduce propozitii copulative eliptice) Când... când..., si... si... II. Prep. (Folosit în comparatii) Ca, precum, asemenea cu... Copacul era înalt cât casa. ♢ Expr. Cât despre... (sau pentru...) = în ce priveste..., cu privire la..., relativ la... III. Adv. 1. (În propozitii independente exclamative sau interogative) În ce masura, în ce grad; în ce durata (mare) de timp. Cât de bine a cântat! Cât l-am asteptat! 2. (Corelativ, în expr.) Atât.... cât... = în acelasi grad, numar, în aceeasi masura etc. ca si... Atât..., cât si... = si..., si; nu numai..., ci (si)... Cu cât... cu atât... = pe masura ce..., tot mai mult... 3. (În expr.) Cât colo = departe. Cât de colo = de departe, de la mare distanta; imediat, de la prima vedere; în mod clar. (Pop.) Cât colea = aproape. Cât de cât = macar, putin de tot; (în constructii negative) deloc. Cât (e) lumea (si pamântul) = totdeauna; (în constructii negative) niciodata. IV. Pron. 1. Pron. interog. (Cu) ce pret? în ce numar? în ce cantitate? ce durata de timp? cât costa? ♢ Expr. Cât e ceasul? = ce ora este (acum)? În câte (ale lunii) e (azi)? = la ce data calendaristica ne aflam (azi)? Pe cât te prinzi? = pe ce pui pariu? 2. Pron. nehot. (Adesea cu valoare de adj. nehot.) Tot ce, toate care; (la pl.) cei care. Cât a fost s-a terminat. Câti au venit. Câta vreme a trecut! ♢ Expr. Câta frunza, câta iarba sau câta frunza si iarba, se spune despre o cantitate foarte mare, despre o multime nenumarata. Câte-n luna si-n soare sau câte-n luna si-n stele, câte si mai câte = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri, tot ce se poate închipui. Câta mai = mare, coscogea. V. S.n. (Mat.) Numar rezultat dintr-o împartire, rezultatul unei împartiri; raport care exista între doua numere sau doua marimi. – Lat. quantus (contaminat cu lat. quotus si cata).
câtelea, CẤTELEA, CẤTA pron. interog., adj. interog. (Precedat de art. "al", "a", se întrebuinteaza în propozitii interogative pentru a afla locul pe care îl ocupa cineva sau ceva într-o ierarhie, într-o serie de fiinte sau de lucruri de acelasi fel) Al câtelea a reusit? A câta casa? [Var.: cấtea pron. interog., adj. interog. f.] – Câte + le + a.
câtva, CÂTVÁ, CÂTĂVÁ, câtiva, câteva, pron. nehot., adj. nehot. Un numar mic, o cantitate sau o parte mica (dintr-un numar, o cantitate sau o parte mai mare). ♦ (Adverbial) Putin timp, nu prea multa vreme. – Cât + va (= vrea).
ceacău, CEACẮU, ceacaie, s.n. (Reg.) Un fel de chipiu militaresc, înalt si tare, pe care îl purtau odinioara membrii unor unitati militare. – Din magh. csákó.
ceacâr, CEACẤR, -Ă, ceacâri, -e, adj. (Despre ochii unei fiinte) 1. Care prezinta anomalia de a nu fi de aceeasi culoare, care au culori diferite; (despre fiinte) cu ochi de culori diferite; cu lumina ochiului înconjurata de un cearcan albicios. 2. Care sufera de strabism; sasiu, zbanghiu. – Din tc. çakır "albastru cu ape cenusii".
ceaglă, CEÁGLĂ, ceagle, s.f. (Reg.) Târnacop pentru spart gheata. – Din magh. csáklya.
ceahlău, CEAHLẮU, ceahlai, s.m. (Ornit.; reg.) Vultur barbos (Gypaetus barbatus). - Din magh. csaholó.
ceai, CEAI, (1) s.m., (2, 3, 4) ceaiuri, s.n. 1. S.m. Arbust exotic cultivat pentru frunzele lui care, uscate, sunt folosite pentru prepararea unei bauturi cu efect excitant (Thea sinensis); p. rest. frunzele (uscate ale) acestui arbust. 2. S.n. (De obicei urmat de determinari care arata felul) Bautura obtinuta prin maceratia, infuzia sau decoctia frunzelor de ceai (1) sau a unor plante medicinale. 3. S.m. Timpul, masa (de dimineata) la care se bea ceaiul (2). 4. S.n. Reuniune între prieteni, în cursul dupa-amiezii, la care se serveste ceai (2) sau diferite gustari si se danseaza. – Din rus. čai.
ceam, CEAM, ceamuri, s.n. Nava fluviala remorcata care are magazii cu deschideri de dimensiuni mari si care este folosita mai ales pentru transportul pietrei sau nisipului. – Din tc. çam.
ceanac, CEANÁC, ceanace, s.n. (Reg.) Strachina mare (de lut sau de lemn). – Din tc. çanak.
ceangău, CEANGẮU, ceangai, s.m. (La pl.) Nume dat populatiei de grai românesc si maghiar si de religie catolica, emigrata de-a lungul timpului din sud-estul Transilvaniei în Moldova (mai ales în judetul Bacau); (si la sg.) persoana care face parte din aceasta populatie. – Din magh. csángó.
ceapcă, CEÁPCĂ, ceapce, s.f. (Rar) Chipiu (polonez), sapca. – Din pol. czapka.
ceapraz, CEAPRÁZ, ceaprazuri, s.n. 1. Siret, panglica sau ciucure de matase sau de fir, cu care se împodobesc hainele (militare), draperiile, tapiteriile etc. 2. Pozitia alternativa a dintilor de ferestrau într-o parte si în alta, în afara planului pânzei, pentru a face mai usoara taierea materialului. 3. Calcator (III 1, 2). – Din tc. çapraz.
ceaprazar, CEAPRAZÁR, ceaprazari, s.m. Fabricant sau negustor de ceaprazuri (1) sau, p. ext. de chipie si de alte obiecte de uniforma (militara). – Ceapraz + suf. -ar.
ceaprăzărie, CEAPRĂZĂRÍE2, ceaprazarii, s.f. 1. Pravalie în care se vând ceaprazuri (1) sau, p. ext., chipie sau alte obiecte de uniforma (militara). 2. Diferite feluri de ceaprazuri (1). – Ceapraz + suf. -arie.
ceapsă, CEÁPSĂ, cepse, s.f. (Reg.) Mica boneta sau scufita de pânza aiba, bogat împodobita cu ornamente colorate, tesute sau cusute. [Var.: ceápta] – Din magh. csápsza, scr. čepac.
ceară, CEÁRĂ s.f. 1. Produs natural (de origine animala, vegetala sau minerala) sau sintetic, plastic, insolubil în apa, care se înmoaie si se topeste la temperaturi destul de joase si care are numeroase utilizari în industria farmaceutica, electronica, a hârtiei, cosmetica etc. ♢ Ceara de albine = ceara de culoare galbuie, cu miros placut, caracteristic, produsa de albine, care se recolteaza prin topirea fagurilor. Ceara de balena = spermantet, ulei de casalot. Ceara de parchet = amestec de ceara sintetica cu parafina, cerezina, ceara vegetala si cu alte substante, care formeaza pe parchet o pelicula lucioasa, protectoare. Ceara rosie = amestec de colofoniu, selac, ulei de terebentina si culori minerale, care, datorita proprietatilor lui plastice la încalzire, este folosit la sigilarea scrisorilor, pachetelor, la închiderea ermetica a flacoanelor etc. Ceara montana = ceara minerala obtinuta din carbunii bruni prin extractie cu solventi. Ceara vegetala = strat care acopera suprafata plantelor, mai ales a fructelor. 2. (Geol.; în sintagma) Ceara de pamânt = ozocherita. 3. (Fiziol.) Cerumen. – Lat. cera.
miniaturistică, MINIATURÍSTICĂ s. f. 1. arta de a executa miniaturi; miniaturism. 2. studiul miniaturilor de pe vechile manuscrise. (< miniatura + -istica)
cearcăn, CEÁRCĂN, cearcane, s.n. 1. Cerc vânat în jurul ochilor la un om obosit sau bolnav. 2. Cerc de vapori vizibil uneori în jurul soarelui sau al lunii; halo. – Refacut din •cearcene (pl. lui •cearcen < lat. circinus).
ceardaş, CEÁRDAS, ceardasuri, s.n. Dans national maghiar, alcatuit din doua parti: una lenta, iar a doua din ce în ce mai rapida; melodie dupa care se executa acest dans. – Din magh. csárdás.
ceartă, CEÁRTĂ, certuri, s.f. 1. Schimb de cuvinte aspre între doua sau mai multe persoane; sfada, gâlceava. 2. (Rar) Neîntelegere, dusmanie, ura. – Din certa (derivat regresiv).
ceaşnic, CEÁSNIC, ceasnici, s.m. (În evul mediu, în Moldova) Paharnic. – Din sl. ceašnikŭ.
ceatal, CEATÁL s.n. Portiune de uscat, în forma de triunghi, care provoaca difluenta fluviala. – Et. nec.
ceatlău, CEATLẮU, ceatlaie, s.n. (Reg.) Bucata de lemn cu care se rasuceste funia sau lantul trecut peste o sarcina (de fân, de lemne etc.) spre a o strânge. ♦ Prajina adaugata la inima carutei spre a înhama înca un cal. ♦ Bat gros; bâta, ciomag. [Var.: cetlắu s.n.] – Din magh. csatló.
ceatpat, CEAT-PÁT adv. v. ceac-pac.
ceaun, CEAÚN, ceaune, s.n. Vas de tuci, de forma emisferica, cu doua toarte unite printr-un mâner, folosit pentru fierberea mamaligii sau a altor mâncaruri. ♦ Continutul unui asemenea vas; cantitatea care încape într-un asemenea vas. [Pl. si: ceaunuri - Din lat. ca(h)un, ucr. ca(v)un.
cebare, CEBÁRE, cebari, s.f. Planta erbacee cu flori care la început sunt verzi, iar mai târziu rosietice (Sanguisorba minur). [Var.: ceabáre s.f.] – Cf. magh. c s a b a i r e.
cebocefal, CEBOCEFÁL, -Ă, cebocefali, -e, adj., s.m. si f. (Med.) (Persoana) care prezinta cebocefalie. – Din fr. cébocéphale.
cebocefalie, CEBOCEFALÍE, cebocefalii, s.f. (Med.) Malformatie congenitala caracterizata prin nas turtit si ochi foarte apropiati. – Din fr. cébocéphalie.
cec, CEC1, cecuri, s.n. Document nominal sau la purtator, prin care posesorul unui cont curent sau de decontare ori o alta persoana împuternicita, dispune plata unei sume de bani din disponibilul aflat în contul titularului. – Din engl. check, fr. chèque.
cecitate, CECITÁTE s.f. Absenta a vederii datorita unor leziuni ale mediilor transparente oculare, ale retinei, ale cailor nervoase sau ale centrilor vederii; ablepsie, orbire. ♢ Cecitate psihica = pierdere a capacitatii de recunoastere a obiectelor cu ajutorul vazului. Cecitate verbala = pierdere a capacitatii de a citi sau de a întelege sensul limbajului scris; alexie. Cecitate nocturna = hemeralopie. – Din fr. cécité, lat. caecitas, -atis.
cecmegea, CECMEGEÁ, cecmegele, s.f. (Turcism înv.) Sertar la tejghea, unde se tineau banii. – Din tc. çekmece.
cecograf, CECOGRÁF, cecografe, s.n. Instrument de care se servesc orbii pentru a scrie. – Din fr. cécographe.
cecografie, CECOGRAFÍE s.f. Metoda speciala prin care orbii sunt învatati sa scrie. – Din fr. cécographie.
cefalalgic, CEFALÁLGIC, -Ă, cefalalgici, -ce, adj. (Med.) De cefalalgie. – Din fr. céphalalgique.
cefalalgie, CEFALALGÍE, cefalalgii, s.f. Durere de cap. – Din fr. céphalalgie.
cefalee, CEFALÉE s.f. Durere de cap difuza sau localizata, continua sau intermitenta. – Din fr. céphalée.
cefalic, CEFÁLIC, -Ă, cefalici, -ce, adj. Care apartine capului, care se refera la cap; al capului. ♢ Artera cefalica = carotida. – Din fr. céphalique, lat. cephalicus.
cefalină, CEFALÍNĂ s.f. Substanta care contine acizi grasi, acid fosforic, gliceroli si aminoalcooli si care se gaseste în tesutul nervos cerebral si în galbenusul de ou. – Din fr. céphaline.
cefalită, CEFALÍTĂ, cefalite, s.f. Inflamatie a creierului si a membranelor sale. – Din fr. céphalite.
cefalocordat, CEFALOCORDÁT, cefalocordate, s.n. (La pl.) încrengatura de animale marine cu scheletul corpului format din coarda dorsala; (si la sg.) animal din aceasta încrengatura. – Din fr. céphalocordates.
cefalograf, CEFALOGRÁF, cefalografe, s.n. Instrument pentru înregistrarea grafica a dimensiunilor capului, folosit în antropometrie. – Din fr. céphalographe.
cefalografie, CEFALOGRAFÍE s.f. 1. Descriere anatomica a capului. 2. Înregistrarea grafica a formei si a dimensiunilor capului. – Din fr. céphalographie.
cefalometric, CEFALOMÉTRIC, -Ă, cefalometrici, -ce, adj. (Med.) De cefalometrie. – Din fr. céphalométrique.
cefalometrie, CEFALOMETRÍE, cefalometrii, s.f. (Med.) Masurare a dimensiunilor capului. – Din fr. céphalomètrie.
cefalometru, CEFALOMÉTRU, cefalometre, s.n. Instrument pentru masurarea capului. – Din fr. céphalomètre.
cefalopod, CEFALOPÓD, cefalopode, s.n. (La pl.) Clasa de moluste marine cu structura superioara, având în jurul gurii brate tentaculare, prevazute cu ventuze; (si la sg.) animal care face parte din aceasta clasa. [Var.: cefalopóda s.f.] – Din fr. céphalopode.
cefalorahidian, CEFALORAHIDIÁN, -Ă, cefalorahidieni, -e, adj. Care se refera la cap si la coloana vertebrala, care apartine acestora. Regiunea cefalorahidiana. ♢ Lichid cefalorahidian = lichid incolor care se gaseste în ventriculii cerebrali si în canalul rahidian, având rol mecanic si de protectie. [Pr.: -di-an] – Din fr. céphalo-rachidien.
cefaloscopic, CEFALOSCÓPIC, -Ă, cefaloscopici, -ce, adj. în legatura cu cefaloscopia, care apartine cefaloscopiei. – Din fr. céphaloscopique.
cefaloscopie, CEFALOSCOPÍE s.f. Examinare a capului. – Din fr. céphaloscopie.
cefalotomie, CEFALOTOMÍE, cefalotomii, s.f. (Med.) Craniotomie. – Din fr. céphalotomie.
cefalotorace, CEFALOTORÁCE, cefalolorace, s.n. Segment al corpului, la arahnide si la crustacee, format prin unirea capului cu toracele. – Din fr. céphalothorax, it. cefalotorace.
cefar, CEFÁR, cefare, s.n. 1. Partea superioara a jugului, de forma unei bare de lemn cu doua curburi, care se asaza pe ceafa unor animale de tractiune. 2. Bucata de pânza care se prinde la ceafa de chipiu, pentru a apara ceafa de arsita soarelui; curea care se prinde la ceafa. – Ceafa + suf. -ar.
cefeidă, CEFEÍDĂ, cefeide, s.f. Stea cu stralucire variabila. – Din fr. céphéide.
ceferist, CEFERÍST, -Ă, ceferisti, -ste, s.m. si f. (Adesea adjectival) Persoana care se afla în serviciul Cailor Ferate Române. [Var.: cheferíst, -a s.m. si f.] – Din initialele C.F.R. (= Caile Ferate Române) + suf. -ist.
cegă, CÉGĂ, cegi s.f. Peste de apa dulce cu botul lung si ascutit, având o serie de discuri osoase pe spate si pe laturi (Acipenser ruthenus). – Din scr. čega.
ceh, CEH, -Ă, cehi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Cehiei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Cehiei sau populatiei ei, privitor la Cehia sau la populatia ei; cehesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de cehi (1), facând parte din ramura apuseana a limbilor slave. – Din ceh. čech. Cf. sl. c ĕ h ŭ.
cehăi, CEHĂÍ vb. IV. v. cihai.
cehesc, CEHÉSC, -EÁSCĂ, cehesti, adj. (Rar) Ceh (2). – Ceh. + suf. -esc.
ceheşte, CEHÉSTE adv. În felul sau în limba cehilor (1). – Ceh + suf. -este.
cehoslovac, CEHOSLOVÁC, -Ă, cehoslovaci, -ce, s.m. si f., adj. (Iesit din uz) 1. S.m. si f. Locuitor al Cehoslovaciei. 2. Adj. Care apartinea Cehoslovaciei sau locuitorilor ei. privitor la Cehoslovacia sau la locuitorii ei. – Din Cehoslovacia (derivat regresiv). Cf. fr. t c h é c o s l o v a q u e.
cehovian, CEHOVIÁN, -Ă, cehovieni, -e, adj. De Cehov, al lui Cehov; în maniera lui Cehov. [Pr.: -vi-an] – Cehov (n. pr.) + suf. -ian.
celafibră, CELAFÍBRĂ, celafibre, s.f. Fibra textila artificiala din categoria fibrelor celulozei, putin higroscopica, permeabila pentru radiatiile ultraviolete si usor inflamabila. – Din fr. celafibre.
celaperm, CELAPÉRM s.n. Fibra obtinuta pe cale chimica din celuloza de bumbac., cu aceleasi proprietati ca celofibra, dar cu un tuseu deosebit. – Din fr. celaperm.
miniatură, MINIATÚRĂ s. f. 1. pictura fina si delicata de dimensiuni reduse. 2. litera ornata care împodobea titlul sau începuturile capitolelor în vechile manuscrise. 3. opera de arta, de literatura, piesa muzicala de dimensiuni mici, lucrata cu finete. ♢ obiect de dimensiuni reduse. (< fr. miniature, it. miniatura, germ. Miniatur)
celerimetru, CELERIMÉTRU, celerimetre, s.n. (Rar) Tahimetru. – Din fr. célérimetre.
celochit, CELOCHÍT s.n. Chit constituit dintr-un bitum moale si din var gros, cu adaos de fibre de celuloza, folosit la executarea izolatiilor hidrofuge. – Cf. c e l u l o z a si c h i t.
celofan, CELOFÁN s.n. Produs chimic obtinut din solutie de viscoza sub forma de filme si de foi subtiri transparente, impermeabile, insolubile în apa si în alcool, folosit la ambalaje. – Din fr. cellophane.
celt, CELT, -Ă, celti, -te, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana facând parte dintr-o veche populatie europeana care a locuit în Galia (de unde s-a extins apoi si în alte regiuni); gal1. 2. Adj. Celtic. – Din fr. Celtes.
celtic, CÉLTIC, -Ă, celtici, -ce, adj. Care apartine celtilor (1), privitor la celti; celt (2), galic2. ♢ Limbi celtice = familie de limbi vorbite în antichitate (de vechii gali) si astazi (de irlandezi, bretoni etc.), în vestul Europei. – Din fr. celtique.
celţiu, CÉLŢIU s.n. (Chim.) Hafniu. – Din fr. celtium.
mini, MÍNI2 adj. inv., s. n. (fusta, palton etc.) scurt, pâna deasupra genunchiului. (< fr., engl. mini)
celui, CELUÍ, celuiesc, vb. IV. Tranz. si refl. (Reg.) A (se) însela, a (se) amagi. ♦ Tranz. A ademeni, a momi. – Din magh. csalni.
celular, CELULÁR, -Ă, celulari, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care apartine celulei (1), de natura celulei; alcatuit din celule. ♢ Teorie celulara = teorie dupa care celula (1) constituie elementul fundamental al organizarii interne a plantelor si animalelor. 2. (Jur.; în sintagma) Regim celular = regim special la care sunt supusi, pe anumite perioade, detinutii în închisori, prin izolare severa în celule (4) individuale. 3. (În telecomunicatii; în sintagma) Telefonie celulara = sistem de telefonie fara cablu care pentru transmiterea semnalelor digitale utilizeaza aparate de emisie-receptie de mica putere, emitatoare-receptoare de tip releu, fiecare acoperind o celula (7), si echipamente computerizate pentru prelucrarea si comutarea semnalelor. Telefon celular = aparat de emisie-receptie, folosit în telefonia celulara; telefon mobil. II. S.n. Telefon celular, telefon mobil. Nu uita sa-ti iei celularul. – Din fr. cellulaire (I 1, 2), engl. cellular [telephone] (I 3, II).
celulă, CELÚLĂ, celule, s.f. 1. Element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcatuit din membrana, citoplasma si nucleu, reprezentând cea mai simpla unitate anatomica. 2. (În sintagma) Celula de partid = (în trecut) denumirea organizatiei de baza a partidului comunist. 3. Fiecare dintre cavitatile hexagonale ale fagurilor de ceara, în care albinele depun mierea, cresc ouale, puietul sau depoziteaza hrana; alveola. 4. Încapere (strâmta) în închisori, unde sunt tinuti arestatii sau condamnatii. 5. Ansamblu format din aripile (si fuzelajul) unui avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alaturate si cu aceeasi functie, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celula de siloz. 7. (În telecomunicatii) Suprafata geografica limitata acoperita de un releu de emisie-receptie, în cadrul sistemului de telefonie celulara. – Din fr. cellule, lat. cellula.
celuloză, CELULÓZĂ s.f. Substanta organica din care sunt alcatuiti peretii celulari ai plantelor si care are o larga întrebuintare în industria hârtiei, a lacurilor, a fibrelor artificiale, a maselor plastice etc. – Din fr. cellulose.
cementa, CEMENTÁ, cementez, vb. I. Tranz. 1. A trata termochimic otelurile moi sau aliate, introducând carbon, crom, azot etc. în stratul lor superficial, pentru a obtine un strat dur cu mare rezistenta la uzura. 2. (Med.) A obtura canalul unui dinte cu cement. 3. (Med.) A fixa cu cement protezele pe dinti. – Din fr. cémenter.
minetă, MINÉTĂ s. f. minereu de fier oolitic, bogat în limonit, hematit etc. (< fr. minette)
cementaţie, CEMENTÁŢIE, cementatii, s.f. 1. (Chim.) Cementare. 2. Întarire si pierdere a elasticitatii suprafetei lemnului. 3. (Geol; în sintagma) Zona de cementatie = zona din scoarta pamântului în care se produce îmbogatirea în sulfuri secundare a unui zacamânt de sulfuri primare. – Din fr. cémentation.
cenestezic, CENESTÉZIC, -Ă, cenestezici, -ce, adj. (Psih.) De cenestezie. – Din fr. cénesthésique.
cenestezie, CENESTEZÍE s.f. Impresie generala, nediferentiata, care rezulta din totalitatea senzatiilor primite de la organele interne, caracterizându-se printr-o dispozitie placuta sau neplacuta; sensibilitate care reflecta propria existenta fizica. – Din fr. cénesthésie.
centrifugare, CENTRIFUGÁRE s.f. Actiunea de a centrifuga; operatie de separare prin sedimentare sau prin filtrare, sub actiunea fortei centrifuge, a componentilor cu densitati diferite dintr-un lichid eterogen. – V. centrifuga.
cenomanian, CENOMANIÁN, -Ă, cenomaniani, -e, s.n., adj. 1. S.n. Al doilea etaj al cretacicului mediu, considerat si primul etaj al cretacicului superior, caracterizat prin amoniti, lamelibranhiate, echinide etc. 2. Adj. Care apartine cenomanianului (1), care se refera la el. [Pr.: -ni-an] – Din fr. cénomanien.
cenotaf, CENOTÁF, cenotafe, s.n. (Livr.) Monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale carei oseminte se gasesc în alt loc sau au disparut. – Din fr. cénotaphe, lat. cenotaphium.
mineriadă, MINERIÁDĂ s. f. (ir.) 1. denumire data venirii repetate a minerilor din Valea Jiului la (spre) Bucuresti dupa 1990 si actiunilor lor reprobabile. 2. (p. ext.) actiunea în forta, de anihilare a opozitiei. (< miner + -/i/ada)
centaur, CENTÁUR, centauri, s.m. (În mitologia greaca) Fiinta imaginara, cu trup de cal si cu bust omenesc; hipocentaur. ♦ (La sg. art.) Constelatie din emisfera australa, din care face parte steaua cea mai apropiata de sistemul solar. [Pr.: -ta-ur] – Din lat. centaurus.
centezimal, CENTEZIMÁL, -Ă, centezimali, -e, adj. Care reprezinta a suta parte dintr-un întreg. ♢ Grad centezimal = unghi egal cu a suta parte dintr-un unghi drept. Minut centezimal = a suta parte dintr-un grad centezimal. Secunda centezimala = a suta parte dintr-un minut. – Din fr. centésimal.
centimă, CENTÍMĂ, centime, s.f. Valoare baneasca care reprezinta a suta parte dintr-un franc, dintr-un leu vechi etc. ♢ Expr. (Fam.) Nici o centima = nici un ban. – Din fr. centime.
centra, CENTRÁ, centrez, vb. I. 1. Tranz. A fixa o piesa de prelucrat într-o masina-unealta, astfel încât axa de rotatie a suprafetei supuse prelucrarii sa coincida cu axa de rotatie a sculei sau a axului principal al masinii. 2. Tranz. Fig. A orienta o activitate spre un anumit obiectiv, a grupa elemente disparate în jurul unui nucleu. 3. Tranz. A aduce în pozitii corecte doua sau mai multe masini care functioneaza cuplate. 4. Intranz si tranz. (La fotbal, polo, handbal, rugbi etc.) A trimite sau a trece mingea de la marginea terenului spre mijlocul lui; spec. (la fotbal) a trimite mingea din marginea terenului în careul de la poarta. – Din fr. centrer.
central, CENTRÁL, -Ă, centrali, -e, adj., s.f. I. Adj. 1. Care se afla (aproximativ) în centru, în mijloc; care provine dintr-un centru. 2. Fig. Care ocupa o pozitie principala, care constituie un nucleu în jurul caruia se grupeaza elementele secundare. ♦ Care se conduce sau se dirijeaza de la un centru. II. S.f. 1. Institutie, unitate economica care coordoneaza si controleaza activitatea si buna desfasurare a muncii într-o anumita ramura de activitate. ♦ (Si în sintagma centrala industriala) = (iesit din uz) unitate industriala caracteristica sistemului economic centralizat, care reunea întreprinderi cu profil similar, institute de cercetare si proiectare si care coordona întreaga lor activitate. 2. Instalatie sau ansamblu de instalatii tehnice în care se produce, în mod centralizat, energie, se efectueaza o anumita operatie tehnologica centralizata etc. 3. Statie unde se efectueaza punerea în legatura a posturilor unei retele de electrocomunicatii. – Din fr. central, lat. centralis.
centrifug, CENTRIFÚG, -Ă, centrifugi, -ge, adj., s.f. 1. Adj. Care tinde sa se departeze de centru; centrifugal. ♢ Forta centrifuga = forta care actioneaza asupra unui corp aflat în miscare de rotatie, tinzând sa-l departeze de axa de rotatie. Miscare centrifuga = miscare a unui corp care se departeaza de centrul lui de rotatie. Pompa centrifuga = aparat bazat pe efectul fortei centrifuge si folosit la pomparea apei. 2. S.f. Aparat pentru separarea componentilor cu densitati diferite dintr-un amestec lichid eterogen cu ajutorul fortei centrifuge. – Din fr. centrifuge.
centrifuga, CENTRIFUGÁ, pers. 3 centrifugheaza, vb. I. Tranz. A efectua o miscare centrifuga. – Din centrifug. Cf. fr. c e n t r i f u g e r.
centrosferă, CENTROSFÉRĂ s.f. 1. Partea centrala a globului pamântesc, cu raza de 3500 km si densitatea foarte mare, care se considera a fi alcatuita din nichel si fier; nife. 2. (Biol.) Regiune care înconjura centriolul si are rol activ în diviziunea celulara. – Din fr. centrosphère.
centru, CÉNTRU, (I 1, 2, 3, 4, II 1, 3) centre, s.n., (I 5, II 2) centri, s.m. I. 1. S.n. (Mat.) Punct în raport cu care punctele unei figuri se asociaza în perechi simetrice. Centrul unui dreptunghi. ♦ Punct în raport cu care toate punctele unei figuri sunt la aceeasi distanta. Centrul unui cerc. ♦ Fig. (În loc.) În centrul (atentiei, preocuparilor etc.) = pe primul plan; la loc de frunte. 2. S.n. (În sintagma) Centru de rotatie = punct în jurul caruia alt punct sau un corp pot efectua o miscare de rotatie. 3. S.n. Punctul de aplicatie al rezultantei unui sistem de forte. Centru de greutate. 4. S.n. Punct central al unei întinderi, al unui spatiu. ♦ Spec. Punct marcat la mijlocul unui teren de joc (fotbal, handbal etc.), de unde începe partida sau de unde se repune mingea în actiune, dupa înscrierea unui gol. 5. S.m. Jucator aflat în centrul liniei de atac sau de aparare la anumite jocuri sportive. II. 1. S.n. Punct în care sunt localizate anumite functii sau acte. Centrul reflexelor. 2. S.m. (În sintagma) Centru nervos = grup de celule nervoase aflate în encefal, în bulb sau în maduva, la care vin excitatiile periferice si de la care pornesc excitatiile centrale. 3. S.n. Loc (localitate sau parte dintr-o localitate) unde este concentrata o activitate (industriala, comerciala, administrativa, culturala). ♢ Centru universitar = localitate în care exista institutii de învatamânt superior. Centru de documentare = biblioteca, sectie într-o biblioteca sau într-o institutie, care are ca sarcina principala furnizarea de material documentar. ♦ Institutie conducatoare; putere administrativa centrala. 4. S.n. sg. Pozitie politica de mijloc între dreapta si stânga. ♢ Centru-dreapta = pozitie politica de mijloc cu tendinte de dreapta. Centru-stânga = pozitie politica de mijloc cu tendinte de stânga. ♢ Loc. adj. De centru = care se situeaza pe o pozitie intermediara, între doua opinii extreme. Partid politic de centru. - Din fr. centre, lat. centrum.
centumvir, CENTUMVÍR, centumviri, s.m. Membru al unui colegiu de judecatori format dintr-o suta de magistrati care judecau afacerile civile în vechea Roma. ♦ Magistrat dintr-un municipiu sau dintr-o colonie romana. – Din lat., fr. centumvir.
centură, CENTÚRĂ, centuri, s.f. 1. Curea (lata) de piele, de pânza etc. cu care se încinge talia; cordon, cingatoare. ♢ Expr. Pâna, la centura = (de la umeri) pâna la talie. ♦ Centura de campion = centura, panglica lata etc. cu care se încinge mijlocul câstigatorului unui campionat la box sau la lupte. Centura de gimnastica = cingatoare lata, folosita pentru a sustine corpul la unele exercitii de gimnastica. Centura ortopedica = dispozitiv folosit în unele afectiuni ale sistemului osos, pentru mentinerea corpului în pozitie corecta. Centura de salvare = echipament individual, de forma unui cordon lat, a unui pieptar etc. facut din placi de pluta învelite în pânza, care serveste la mentinerea unui naufragiat la suprafata apei; colac de salvare. Centura de siguranta = echipament individual de protectie folosit de muncitorii care lucreaza pe stâlpi la înaltime, constituit dintr-o cingatoare lata si o frânghie de sustinere. ♦ (Mil.) Curea lata de piele (rar de pânza) care se pune în jurul taliei si de care se agata sabia, baioneta sau tocul pistolului; centiron. ♦ Fâsie lata de pânza, de elastic, de material plastic etc. cu care se încinge abdomenul pentru a-l sustine sau pentru a-l mentine în pozitie corecta. 2. (Anat.) Ansamblu osos prin care extremitatile se leaga de trunchi. ♢ Centura pelviana = centura formata din oasele coxale si care leaga membrele inferioare de trunchi. Centura scapulara = centura formata din clavicule si omoplati si care leaga membrele superioare de trunchi. 3. (Sport) Linie orizontala, imaginara, la nivelul ombilicului, care marcheaza limita sub care loviturile la box sunt nepermise de regulament. ♦ (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile. 4. (Astron.; în sintagma) Centura de radiatie = fiecare dintre zonele din jurul Pamântului în care radiatia corpusculara ionizanta este atât de intensa, încât prezinta nocivitate pentru cosmonauti. 5. (În sintagma) Centura de fortificatii = linie de lucrari de aparare din beton armat si metal, construita în jurul unei localitati. 6. Grinda orizontala rezemata pe toata lungimea ei pe zidurile unei cladiri, în vederea realizarii legaturii dintre ziduri. 7. (Constr.) Brâu de beton pe care se fixeaza planseul cladirilor. 8. Fâsie continua de tabla de otel care formeaza bordajul unei nave. – Din fr. ceinture.
centurie, CENTÚRIE, centurii, s.f. 1. (În armata romana) Subdiviziune tactica cuprinzând o suta de ostasi; (în vechea organizare a armatei române) subîmpartire a cetei. 2. (În vechea Roma) Diviziune politica si administrativa formata dintr-o suta de cetateni. – Din lat. centuria.
cenuşar, CENUSÁR, (1) cenusare, s.n., (II, III) cenusari, s.m. I. S.n. 1. Cutie de metal asezata sub gratarul locomotivei sau al unei sobe de încalzit, al unui cuptor etc. în care cade cenusa rezultata din ardere. 2. Atelier sau sectie dintr-o fabrica de tabacarie în care se executa operatiile premergatoare tabacirii. ♦ Bazin folosit în tabacarie, în care se pun pieile crude, cu o solutie de lapte de var, pentru a le curata de par. ♦ Solutie de lapte de var proaspat sau alcalin, folosita pentru depilarea pieilor crude si îndepartarea epidermei. 3. Urna în care se pastreaza cenusa unei persoane incinerate; urna cinerara. II. S.m. (Înv. si ir.) Scriitor de cancelarie, copist (prost). III. S.m. Arbore ornamental originar din China, înalt, cu coroana ovala, cu frunze compuse si cu flori mici verzi-galbui (Ailanthus altissima). – Cenusa + suf. -ar.
cenuşăreasă, CENUSĂREÁSĂ, cenusarese, s.f. Personaj din basme, închipuit ca o fata persecutata si chinuita de mama vitrega; fig. fata persecutata în familie, care munceste peste puteri. – Cenusar + suf. -easa.
cenzor, CÉNZOR, cenzori, s.m. 1. (În Roma antica) Magistrat care avea misiunea de a face recensamântul persoanelor si al averilor si de a supraveghea moravurile publice. 2. (În unele state) Persoana aleasa de adunarea generala a unei societati comerciale pentru a face verificarea conturilor prezentate de administrator. 3. Persoana care verifica gestiunea unei întreprinderi, a unei banci etc. 4. Persoana însarcinata sa asigure secretele de stat; persoana însarcinata cu cenzura (1). – Din fr. censeur, lat. censor.
cenzură, CENZÚRĂ, cenzuri, s.f. 1. Control prealabil exercitat, în unele state, asupra continutului publicatiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune si, în anumite conditii, asupra corespondentei si convorbirilor telefonice; organ care exercita acest control. 2. Demnitatea, functia de cenzor în vechea Roma. – Din lat. censura, fr. censure.
cep, CEP, cepuri, s.n. 1. Dop de lemn, de forma tronconica, cu care se astupa gaura butoiului. ♦ Canea. ♦ Gaura de umplere sau de scurgere a lichidului dintr-un butoi care se închide cu un cep (1) sau cu o canea. ♢ Expr. A da cep (unei buti, unui butoi etc.) = a începe o bute, un butoi etc. plin cu vin (sau cu alt lichid), facându-i o gaura. 2. Portiune din tulpina unui portaltoi, care se lasa deasupra altoiului pâna la dezvoltarea acestuia, cu scopul de a-l proteja. ♦ Nod din tulpina unui brad sau a unui molid, din care creste ramura. 3. Fusul arborelui de lemn al unei mori taranesti de apa. 4. Proeminenta prismatica sau cilindrica fasonata la capatul unei piese de lemn, cu care aceasta urmeaza a fi îmbucata în alta piesa. ♦ Capatul filetat în exterior al unei tevi, care serveste la îmbinare prin însurubare. – Lat. cippus.
cepăi, CEPĂÍ, cepaiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A pasi, producând un zgomot usor; a lipai. – Cf. magh. c s a p n i.
cepchen, CEPCHÉN, cepchene, s.n. (Înv.) Haina boiereasca scurta, cu mânecile despicate, care se purta pe umeri. – Din tc. çepken.
cepuit, CEPUÍT s.n. Taiere a cracilor de pe trunchiurile de rasinoase, pentru o mai usoara sortare si manipulare a trunchiurilor. – Din cep.
cer, CER1, ceri, s.m. Arbore mare din familia fagaceelor, înalt pâna la 30 m, înrudit cu stejarul, cu scoarta negricioasa, cu frunze pieloase, bogate si cu fructele ghinde, foarte cautat ca lemn de foc (Quercus cerris). ♦ Lemnul acestui arbore, folosit drept combustibil. – Lat. cerrus.
cer, CER2, ceruri, s.n. 1. Spatiu cosmic nesfârsit în care se afla astrii; (mai ales) parte din acest spatiu vazuta deasupra orizontului, care are o forma aparent emisferica; bolta cereasca, firmament. ♢ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuinte, afara. Pâna-i cerul = niciodata. Ca cerul de pamânt sau ca de la cer la pamânt, se spune despre o deosebire extrem de mare între doua lucruri, doua puncte de vedere, doua situatii etc. A rascoli cerul si pamântul = a face tot posibilul (pentru a gasi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (si) cu pamântul = a se ruga cu cea mai mare staruinta. A pica (sau a cadea) din cer = a) a sosi pe neasteptate; b) a nu putea întelege; a fi strain de aceea ce se întâmpla în jur. Nu pica din cer = nu vine de-a gata. Parca a picat (sau a cazut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprima supararea, rusinea, uimirea cuiva în fata unei situatii neasteptate (si neplacute). Nu s-o face gaura (sau borta) în cer = n-o sa fie cine stie ce paguba, n-o sa se întâmple nici un rau. A fagadui (sau a promite) cerul si pamântul = a promite lucruri nerealizabile. ♢ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavitatii bucale, palatul bucal. 2. Aer, vazduh, atmosfera. ♢ Pasarile cerului = pasarile zburatoare. 3. Rai1, eden, paradis. ♢ Expr. A fi (sau a se crede) în al saptelea (sau în al noualea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divina, divinitate, providenta. – Lat. caelum.
ceramic, CERÁMIC, -Ă, ceramici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Tehnica si arta prelucrarii argilelor, pentru a se obtine, prin omogenizarea amestecului plastic, modelarea, decorarea, smaltuirea, uscarea si arderea lui, diverse obiecte. ♦ Obiect obtinut prin aceasta tehnica. ♦ Material din care se obtin astfel de obiecte. 2. Adj. (Despre obiecte sau materiale) Obtinut prin tehnica ceramicii (1); referitor la ceramica, de ceramica. – Din fr. céramique.
cerat, CERÁT, -Ă, cerati, -te, adj. (Despre materiale) Care este impregnat, acoperit cu un strat de ceara. ♢ Hârtie cerata = hârtie impregnata cu substante care o fac impermeabila. Tablite cerate = tablite de lemn acoperite cu ceara, pe care vechii romani îsi faceau însemnari, socoteli. – Ceara + suf. -at (dupa fr. ciré).
ceratit, CERATÍT, ceratiti, s.m. Molusca cefalopoda fosila din era mezozoica. – Cf. ngr. k é r a s (gen. k é r a t o s) "corn".
cerb, CERB, cerbi, s.m. Mamifer rumegator de padure, de talie mare, zvelt, cu coarne bogat ramificate, cu coada scurta (Cervus elaphus). ♢ Cerb lopatar = specie de cerb cu coarnele latite în forma de lopeti si cu corpul puternic (Cervus dama). – Lat. cervus.
cerc, CERC, cercuri, s.n. I. 1. Figura geometrica plana formata din multimea tuturor punctelor egal departate de un punct fix; circumferinta; suprafata limitata de aceasta figura. ♢ Cerc polar = fiecare dintre cele doua linii închipuite pe globul pamântesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade si 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de astri în miscarea lor aparenta, zilnica, în jurul Pamântului. 2. Figura, desen, linie sau miscare în forma de cerc (I 1). ♢ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greseala de logica constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în forma de arc. 4. Fig. Sfera, întindere, cuprins, limita (de cunostinte, de atributii, de ocupatii etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în forma de linie circulara. 1. Banda subtire de metal sau de lemn care înconjura un butoi cu doage pentru strângerea si consolidarea acestora. 2. Banda subtire (de metal) cu care se consolideaza un cufar, un geamantan etc. 3. Sina de fir fixata în jurul rotilor de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile si pentru a servi ca piesa de uzura la rulare. 4. Obiect de lemn de forma circulara, pe care îl ruleaza copiii lovindu-l cu un betisor. 5. (Înv.) Diadema. III. Disc gradat, întrebuintat la unele instrumente de masura pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busola. IV. Grup de oameni legati între ei prin interese comune ori prin legaturi de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legati între ei prin preocupari, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop stiintific, artistic sau instructiv-educativ. ♢ Cercuri muncitoresti = organizatii politice muncitoresti aparute la noi la sfârsitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice dupa fr. cercle).
cercar, CERCÁR, cercari, s.m. Larva a galbezii, care traieste în apa si care devine adulta în organismul vitelor cornute, unde patrunde o data cu hrana. – Din fr. cercaire.
cercel, CERCÉL, cercei, s.m. Obiect de podoaba fixat sau atârnat de ureche. – Lat. circellus.
minbar, MINBÁR s. n. amvon într-o moschee, sprijinit de peretele din fund. (< fr. minbar)
cerceluş, CERCELÚS, cercelusi, s.m. I. Diminutiv al lui cercel. II. (Bot.) 1. Nume dat mai multor specii de plante decorative, cu frunze opuse regulate, cu flori rosii, galbene-verzui sau pestrite; fucsie (Fuchsia). 2. (La pl.) Lacramioare. – Cercel + suf. -us.
cerceta, CERCETÁ, cercetez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) examina cu atentie; a (se) observa, a (se) controla. ♦ Tranz. A studia, a consulta. ♦ Tranz. A cauta. 2. Tranz. A cauta sa afle; a se informa; a iscodi. 3. Tranz. A întreba, a chestiona. ♦ (Jur.) A face o cercetare; a ancheta. 4. Tranz. (Pop.) A vizita. – Lat. circitare "a da târcoale".
mină, MÍNĂ3 s. f. veche moneda greceasca de aur sau de argint, valorând o suta de drahme. (< fr. mine, lat. mina)
cercetat, CERCETÁT, -Ă, cercetati, -te, adj. 1. Examinat cu atentie; observat, controlat. 2. Studiat. 3. Care a fost chestionat. 4. (Jur.) Care este anchetat. – V. cerceta.
cercetător, CERCETĂTÓR, -OÁRE, cercetatori, -oare, adj., s.m. si f. 1. Adj. Care cerceteaza. 2. S.m. si f. Persoana care se ocupa cu cercetarea în domeniul stiintei sau al tehnicii; om de stiinta. ♢ Cercetator stiintific = functie în cadrul institutelor de cercetari stiintifice, în laboratoare etc.; persoana care are aceasta functie. – Cerceta + suf. -ator.
cerchez, CERCHÉZ, -Ă, cerchezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care apartine populatiei de baza a Regiunii Autonome Cercheze. 2. Adj. Care apartine Regiunii Autonome Cercheze sau populatiei ei, privitor la aceasta regiune sau la populatia ei; cerchezesc. – Din tc. Çerkez.
cerchezesc, CERCHEZÉSC, -EÁSCĂ, cerchezesti, adj. (Rar) Cerchez. (2). – Cerchez + suf. -esc.
cerci, CERCI s.m. pl. Pereche de formatii filamentoase terminale la unele insecte. – Din fr. cerque.
cercopitec, CERCOPITÉC, cercopiteci, s.m. Maimuta africana cu coada lunga (Cercopithecus). - Din fr. cercopithèque.
cercopitecid, CERCOPITECÍD, cercopitecide, s.n. (La pl.) Familie de maimute din care fac parte cercopitecul, pavianul si magotul; (si la sg.) maimuta din aceasta familie. – Din fr. cacopithécidés.
cerculeţ, CERCULÉŢ, cerculete, s.n. 1. Diminutiv al lui cerc; cercusor. 2. (Mai ales la pl.). Fiecare dintre cutele (înguste, cusute) care se fac ca garnituri la rochii, la bluze etc.; cercurel. – Cerc + suf. -ulet.
cerdac, CERDÁC, cerdace, s.n. 1. Mic pridvor, uneori închis cu geamlâc, situat pe una sau pe mai multe laturi ale unei cladiri; galerie deschisa, marginita de stâlpi (la vechile case boieresti sau la manastiri); veranda, pridvor. ♦ (Impr.) Balcon. 2. (Înv.) Cladire izolata, cu o singura încapere, asezata pe o ridicatura de pamânt sau pe stâlpi înalti, care permite o vedere generala asupra împrejurimilor. 3. Acoperis facut deasupra unei fântâni sau a unei cruci. [Var.: ceardák s.n.] – Din tc. çardak.
minaret, MINARÉT s. n. 1. turn circular înalt lânga o moschee. 2. element decorativ al unei cladiri în forma de minaret (1). (< fr. minaret, germ. Minarett)
cereală, CEREÁLĂ, cereale, s.f. (La pl.) Grup de plante din familia gramineelor (grâu, porumb etc.), cu radacini fasciculate, tulpini neramificate si fructele cariopse, ale caror seminte servesc ca hrana omului sau animalelor si ca materie prima în industria alimentara; (si la sg.) planta care face parte din acest grup. [Pr.: -re-a-] – Din fr. céréale.
cerebrozidă, CEREBROZÍDĂ, cerebrozide, s.f. Nume dat unor substante lipoidice complexe prezente în tesutul nervos cu rol important în metabolismul neuronului. – Din fr. cérébroside.
ceremonial, CEREMONIÁL, ceremoniale, s.n. Totalitatea regulilor sau a formulelor de eticheta întrebuintate la o anumita ceremonie. ♦ (Adjectival; rar) Ceremonios. [Pr.: -ni-al. – Pl. si: ceremonialuri]. - Din fr. cérémonial, lat. caerimonialis.
cerenţel, CERENŢÉL, cerentei, s.m. (Bot.) Caltunul-doamnei. – Cf. lat. c e r i n t h e "argintica".
cerere, CÉRERE, cereri, s.f. Actiunea de a (se) cere si rezultatul ei. 1. Solicitare; rugaminte. 2. Pretentie, exigenta; revendicare. 3. Cautare, cerinta; cantitate de bunuri si de servicii necesare pentru a acoperi consumul. ♢ Cerere solvabila = (în economia de marfuri) cerinta de marfuri si de servicii pentru care cumparatorii dispun de mijloace de plata. ♢ Loc. adv. La cerere = când se cere, când se solicita. 4. Sesizare adresata unui organ de jurisdictie sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoasterea sau apararea unui drept. ♦ (Concr.) Petitie. 5. (Tehn.; în sintagmele) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumata într-un anumit timp de o apa care se scurge prin canale, atunci când este supusa unui proces de curatare biologica. Cerere maxima de putere = valoare maxima a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat. – V. cere.
cerezină, CEREZÍNĂ, cerezine. s.f. Produs obtinut prin rafinare din ozocherita sau din reziduul de petrol si folosit în diverse industrii. – Din fr. cérésine.
cergă, CÉRGĂ, cergi, s.f. 1. Patura (de lâna) care serveste la învelit sau care se asterne pe pat; tol, velinta, scoarta. 2. Adapost din ramuri si cetina în care lucreaza sindrilarul. – Din bg., scr. cerga. Cf. magh. c s e r g e.
mimografie, MIMOGRAFÍE s. f. tratat despre mimica sau despre mimuri (I). (< fr. mimographie)
cerithium, CERÍTHIUM s.n. Gen de moluste gasteropode cu cochilia alungita, în spirala, cu striatii. [Pr.: -ti-] – Cuv. lat.
mimograf, MIMOGRÁF s. m. actor de mimuri (I). (< fr. mimographe)
ceriu, CÉRIU s.n. Element chimic, metal moale, ductil si stralucitor, folosit, în aliaj cu lantan si fier, la fabricarea pietrelor de brichete, a gloantelor si a proiectilelor. – Din fr. cérium.
cerneală, CERNEÁLĂ2, cerneluri, s.f. 1. Substanta lichida sau vâscoasa, variat colorata, care contine uleiuri sicative, uleiuri polimerizate, albumine si coloranti si care serveste la scris, la tiparit, la stampilat, la gravat etc. 2. (Reg.) Culoare neagra cu care se vopsesc materiile textile si parul; negreala. – Din sl. črŭnilo.
cerni, CERNÍ, cernesc, vb. IV. 1. Tranz. (Pop.) A vopsi în negru (în semn de doliu); a înnegri. 2. Refl. A se îmbraca în haine negre, a-si vopsi hainele în negru, în semn de doliu; a purta doliu. 3. Refl. Fig. A se mâhni, a se întrista. – Din sl. črŭniti.
cernit, CERNÍT2, -Ă, cerniti, -te, adj. 1. De culoare neagra. ♦ (Despre haine) Negru, de doliu. 2. (Despre oameni) Care poarta doliu. 3. Fig. Mâhnit, îndurerat, trist; posomorât, mohorât. – V. cerni.
cernoziom, CERNOZIÓM, cernoziomuri, s.n. Grup de soluri foarte fertile, de culoare închisa (neagra, castanie etc.), formate sub o vegetatie ierboasa, în conditiile unei clime continentale. – Din rus. cernoziom.
cerografie, CEROGRAFÍE s.f. Procedeu de pregatire a unei forme de tipar înalt, prin gravarea manuala a imaginii într-un strat de ceara aplicat pe o placa de metal. – Din fr. cérographie.
cerometrie, CEROMETRÍE, cerometrii, s.f. Metoda de analiza chimica cantitativa. [Var.: cerimetríe s.f.] – Din fr. cérométrie.
mimetism, MIMETÍSM s. n. 1. însusire a unor animale de a-si schimba culoarea sau de a lua forma unor obiecte, ori animale din mediul înconjurator. 2. (fig.) reproducere mecanica a gesturilor si atitudinilor cuiva; imitatie (servila) a unui model; maimutareala. (< fr. mimétisme)
cerumen, CERÚMEN s.n. Substanta ceroasa secretata de glandele canalului auditiv extern al urechii; ceara. – Din fr. cérumen, lat. cerumen.
cervicotomie, CERVICOTOMÍE, cervicotomii, s.f. (Med.) Incizie chirurgicala la nivelul colului uterin. – Din fr. cervicotomie.
cesiu, CÉSIU s.n. Element chimic, metal alcalin monovalent, moale, alb, care se gaseste în cantitati foarte mici alaturi de potasiu si se foloseste la fabricarea celulelor fotoelectrice. – Din fr. césium.
cest, CEST1, cesturi, s.n. Manusa de piele, armata cu plumb si cu fier, de care se serveau atletii din antichitate în luptele pugilistice. ♦ (Rar) Pugilat. – Din fr. ceste, lat. caestus.
cetaş, CETÁS, cetasi, s.m. (Înv.) Membru al unei cete; ortac. ♦ Capitan (de haiduci); conducator al unui grup de lucratori, de dansatori etc. – Ceata + suf. -as.
cetate, CETÁTE, cetati, s.f. 1. Loc întarit printr-un sistem de fortificatii; fortareata. ♦ Oras sau cartier al unui oras care reprezinta o unitate cu caracteristici speciale. Cetate universitara. ♦ Nume dat cartierului mai vechi al unui oras în care a existat o cetate (1). ♦ Locuitorii unui oras (întarit). 2. (Înv.; în sintagma) Cetate de scaun = resedinta permanenta a domnului în tarile românesti; capitala. – Lat. civitas, -atis.
cetenă, CETÉNĂ, cetene, s.f. Substanta chimica obtinuta prin piroliza acetonei si care se prezinta sub forma de gaz cu miros înecacios. – Din fr. cétène.
ceteră, CÉTERĂ, ceteri, s.f. (Reg.) Vioara. – Lat. cithera (= cithara).
cetlui, CETLUÍ, cetluiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A lega strâns, a lega fedeles. 2. A bate. – Din magh. csatolni.
cetogen, CETOGÉN, -Ă, cetogeni, -e, adj. (Despre alimente sau despre regimul de hrana) Care favorizeaza producerea de cetone în organism. – Din fr. cétogène.
cetogeneză, CETOGENÉZĂ, cetogeneze, s.f. (Biochim.) Formarea cetonei în organism. – Din fr. cétogenèse.
cetonă, CETÓNĂ, cetone, s.f. Nume generic dat unor compusi organici, care se obtin mai ales prin oxidarea alcoolilor secundari, a hidrocarburilor etc. întrebuintati în sinteza multor substante organice. – Din fr. cétone.
cetoză, CETÓZĂ s.f. Monozaharid care contine cetona. – Din fr. cétose.
ceva, CEVÁ pron. nehot., adj. nehot., adv. I. Pron. nehot. 1. Un lucru oarecare; oarece. ♢ Expr. A fi (sau a ajunge etc.) ceva de speriat, se spune despre cineva sau despre ceva care iese din comun (în bine sau în rau), care provoaca uimire, spaima etc. Asa ceva = un lucru ca acesta. E ceva de el (sau de capul lui) = are (unele) calitati. 2. Un lucru (cât de) mic, o cantitate, o parte (cât de) neînsemnata, (cât de) putin. Sa fac si eu ceva cât stau aici. 3. Lucru important, valoros, mult. II. Adj. nehot. 1. Oarecare, oarecât, câtva. 2. (Fam.) Foarte bun, foarte frumos. ♢ Expr. Mai ceva = mai de seama, mai frumos, mai bun sau mai rau, mai urât etc. III. Adv. Întrucâtva, putin, cât mai (sau cât de) putin. ♦ (Repetat) Cât de cât, macar, (foarte) putin. – Ce + va.
cevaşi, CEVÁSI pron. nehot. (Înv. si reg.) Ceva. – Ceva + si.
cevaşilea, CEVÁSILEA pron. nehot. (Pop. si fam.) Ceva. – Cevasi + le + a.
ceviană, CEVIÁNĂ, ceviane, s.f. Fiecare dintre cele trei drepte care unesc un punct oarecare cu vârfurile unui triunghi, punctul fiind coplanar cu triunghiul. [Pr.: – vi-a-] – Din fr. cévienne.
cezariană, CEZARIÁNĂ, cezariene, s.f. (Si adjectival) Interventie chirurgicala în regiunea abdominala, care consta în extragerea fatului viu prin deschiderea uterului, în cazuri de nastere dificila; cezarotomie. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. césarienne.
cezarocrăiesc, CEZARO-CRĂIÉSC, -IÁSCĂ, cezaro-craiesti, adj. (Înv.) Al Imperiului Austro-Ungar, privitor la acesta. [Var.: chezaro-craiésc, -iásca adj.] – Dupa germ. Kaiserlich-Königlich.
cezură, CEZÚRĂ, cezuri, s.f. Pauza ritmica înauntrul unui vers, care împarte versul în parti de obicei egale (emistihuri), pentru a usura recitarea si a sustine cadenta. – Din lat caesura, fr. césure.
chachacha, CHA-CHA-CHA s.n. Dans modern cu ritm vioi, inspirat din folclorul afro-cubanez. [Pr.: cea-cea-cea] – Din sp. cha-cha-cha.
chalon, CHÁLON s.n. Substanta produsa de glandele cu secretie interna, care, circulând prin sânge, are actiune inhibitoare asupra functiunii altor organe. [Pr.: sa-] – Cuv. fr.
chamois, CHAMOIS s.n. Piele de caprioara, de cerb, de miel sau de oaie, tabacita printr-un procedeu special si folosita pentru unele confectii, pentru spalatul obiectelor metalice si ca filtru de benzina. [Pr.: samuá] – Cuv. fr.
chardonnay, CHARDONNAY s.n. Soi de vita de vie, de origine franceza, cu struguri mici, cilindrici, cu boabe rotunde, albe-verzui, care produce vinuri dulci; p. ext. vin din acest soi de vita. [Pr.: sardoné] – Cuv. fr.
charleston, CHARLESTON s.n. Dans american de salon. cu miscare rapida; melodie dupa care se executa acest dans. [Pr.: ceárlston] – Cuv. engl.
charter, CHÁRTER, chartere, s.n. 1. Tip de contract de transport naval sau aerian deosebit de cursele regulate, organizat în functie de necesitati. 2. Avion sau nava care circula conform unui charter (1). [Pr.: ceártar] – Din engl. charter.
chartreuse, CHARTREUSE s.n. Sort de lichior obtinut prin macerarea în alcool etilic a unui amestec de plante, care apoi se distileaza, se amesteca cu sirop de zahar, se îmbuteliaza si se pastreaza mai mult timp pentru desavârsirea aromei. [Pr.: sartröz] – Cuv. fr.
chasse, CHASSÉ s.n. Pas mare de dans sau gimnastica cu un picior alunecând înainte. [Pr.: sasé] – Cuv. fr.
chateaubriand, CHATEAUBRIAND s.n. Specialitate culinara, preparata din muschi (gros) de vaca. [Pr.: sa-to-bri-án] – Cuv. fr.
cheag, CHEÁG, cheaguri, s.n. 1. Ferment extras din sucul gastric al rumegatoarelor tinere si al copilului, care are proprietatea de a închega cazeina din lapte; chimozina, lactoferment. 2. Una dintre cele patru despartituri ale stomacului rumegatoarelor, din care se extrage cheagul (1). 3. (În sintagma) Cheag sangvin = masa gelatinoasa rosie care se formeaza prin închegarea sângelui; coagul. 4. Fig. Fond initial al unei averi mai mari. ♢ Expr. A prinde cheag = a începe sa se îmbogateasca, a se îmbogati. A avea cheag = a fi bogat – Lat. •clagum (= coagulum).
chebap, CHEBÁP, chebapuri, s.n. Friptura la frigare, pregatita cu mirodenii, specifica bucatariei turcesti. – Din tc. kebap.
chec, CHEC, checuri, s.n. Sort de prajitura de origine englezeasca, preparata din aluat cu grasime, stafide, rahat etc. si coapta în forme. – Din engl. cake.
chedru, CHÉDRU, chedri, s.m. (Bot.; înv. si pop.) Cedru. – Din sl. kedrŭ.
chef, CHEF, chefuri, s.n. 1. Petrecere zgomotoasa cu mâncare, bautura (si cântec). 2. Stare de (usoara) betie si de buna dispozitie a omului care a baut. 3. Buna dispozitie, voie buna, veselie; toane bune. 4. Voie, pofta, dorinta. ♦ Dorinta ciudata, neasteptata; capriciu, toana. 5. (Înv.) Tabiet. – Din tc. keyf (lit. keyif).
chefal, CHEFÁL, chefali, s.m. Nume dat mai multor specii de pesti marini, cu partea superioara a capului mare si turtita si cu o pata aurie pe opercul (Mugil). - Din ngr. kéfalos.
chefălui, CHEFĂLUÍ, chefaluiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se ameti de bautura; a se îmbata. – Chef + suf. -alui.
cheferist, CHEFERÍST, -Ă s.m. si f. v. ceferist.
chefir, CHEFÍR s.n. Produs lactat dietetic preparat din lapte integral sau smântânit, acidulat cu un ferment vegetal, care constituie o bautura gustoasa, cu valoare nutritiva si cu proprietati terapeutice însemnate. – Din fr. kéfir, képhir.
chefliu, CHEFLÍU, -ÍE, cheflii, adj. Caruia îi plac chefurile; p. ext. cu chef, ametit de bautura; vesel, bine dispus. – Din tc. keyfli (lit. keyifli).
chefni, CHEFNÍ, pers. 3 chefneste, vb. IV. Intranz. (Despre câini) A latra scurt, repetat si agitat (urmarind vânatul, manifestându-si bucuria etc.); a tahni. – Formatie onomatopeica.
chefnit, CHEFNÍT, chefnituri, s.n. (Rar) Faptul de a chefni; latrat scurt, repetat, agitat, tahnit. – V. chefni.
chefos, CHEFÓS, -OÁSĂ, chefosi, -oase, adj. (Reg.) Vesel, cu chef. – Chef + suf. -os.
cheftea, CHEFTEÁ s.f. v. chiftea.
chefui, CHEFUÍ, chefuiesc, vb. IV. Intranz. A face un chef (1), a petrece zgomotos, cu bautura (si cu cântec); a benchetui. – Chef + suf. -ui.
chefuleţ, CHEFULÉŢ, chefulete, s.n. (Fam.) Diminutiv al lui chef; chefusor. – Chef + suf. -ulet.
chefuşor, CHEFUSÓR, chefusoare, s.n. (Fam.) Chefulet. – Chef + suf. -usor.
chehaia, CHEHAIÁ, chehaiele, s.f. 1. (Reg.) Sef al padurarilor. 2. (Înv.) Slujbas vamal; sef de posta. 3. (Înv.) Intendent al vizirului sau al unui pasa turc, însarcinat cu inspectia curtii acestora. 4. (Înv.) Reprezentant al domnilor români pe lânga Poarta otomana. [Var.: cheháie, chiháie s.f.] – Din tc. kehaya.
chehaialâc, CHEHAIALẤC s.n. v. chehailâc.
chehaie, CHEHÁIE s.f. v. chehaia.
chehailâc, CHEHAILẤC s.n. (Înv.) Functia, rangul de chehaia. [Var.: cehaialấc s.n.] – Din tc. kehaylik.
chei, CHEI, cheiuri, s.n. 1. Constructie amenajata într-un port pentru acostarea, încarcarea si descarcarea vapoarelor, servind, totodata, la consolidarea malului si la apararea acestuia de actiunea apelor; p. ext. strada de-a lungul si la marginea unei asemenea constructii. 2. Platforma construita în lungul unei linii de cale ferata, la înaltimea pardoselii vagoanelor, pentru a usura încarcarea si descarcarea lor. [Var.: cheu s.n.] – Din bg. kei, fr. quai.
cheiaj, CHEIÁJ s.n. Stationare la chei (1) a unei nave. – Chei + suf. -aj.
cheie, CHÉIE, chei, s.f. 1. Obiect de metal care serveste la încuierea sau descuierea unei broaste sau a unui lacat. ♢ Loc. adj. si adv. La cheie = (despre locuinte, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosinta. ♢ Expr. A tine (ceva sau pe cineva) sub cheie = a tine (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia si lacatul = totul; începutul si sfârsitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicatie, dezlegare. ♢ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfatiseaza, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem dupa care se înlocuiesc literele si cifrele reale cu altele conventionale pentru ca textul sa nu fie înteles de alte persoane. Pozitie-cheie = pozitie strategica, economica etc. de importanta deosebita. 3. Unealta de metal cu care se strâng sau se desfac suruburile sau piulitele. ♢ Cheie franceza (sau universala) = unealta de metal reglabila printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între falcile ei sa poata fi prins si rasucit orice tip de surub sau de piulita. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealta de metal sau de lemn cu care se întind coarde le unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn conventional pus la începutul portativului, pentru a indica pozitia unei note de o anumita înaltime, si, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngusta, lipsita de albie majora, între doi pereti înalti si abrupti, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercita o puternica eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de bolta (sau de arc) = boltar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolti sau al unui arc, având rolul de a încheia constructia si de a sustine celelalte boltare; fig. element de baza care explica sau dezleaga o problema; baza. – Lat. clavis.
cheilită, CHEILÍTĂ, s.f. Inflamatie a buzelor, aparuta în eczeme, micoze, avitaminoze etc. [Pr.: -che-i-] – Din fr. chéilite.
cheiloplastie, CHEILOPLASTÍE, cheiloplastii, s.f. (Med.) Reconstituire a buzei prin interventie chirurgicala. [Pr.: che-i-] – Din fr. chéiloplastie.
cheiromegalie, CHEIROMEGALÍE, cheiromegalii, s.f. (Med.) Hipertrofie a mâinii. [Pr.: -che-i – Var.: chiromegalíe s.f.] – Din fr. chéiromégalie.
cheiropter, CHEIROPTÉR, cheiroptere, s.n. (La pl.) Ordin de mamifere cu aripi membranoase; (si la sg.) animal care face parte din acest ordin. [Pr.: che-i-] – Din fr. chéiroptère.
cheiţă, CHEÍŢĂ, cheite, s.f. 1. Diminutiv al lui cheie. 2. (Pop.) Cusatura (colorata) în zigzag, cu care se încheie marginile la o camasa taraneasca. ♦ Mica întaritura cusuta la capatul unei taieturi facute într-o stofa, pentru a împiedica destramarea materialului. ♦ Cheotoare (1) subtire, facuta din ata. – Cheie + suf. -ita.
chel, CHEL, CHEÁLĂ, chei, chele, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care are chelie, caruia i-a cazut (tot) parul de pe cap; (despre cap) care nu are par; plesuv. – Din tc. kel.
chelar, CHELÁR, chelari, s.m. Persoana care detinea cheile camarii sau pivnitei si care administra proviziile unei gospodarii boieresti. – Din sl. kelarŭ.
chelălăi, CHELĂLĂÍ, pers. 3 chelắlaie, vb. IV. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale) A scoate sunete tânguitoare, ascutite si repetate; a scheuna. – Formatie onomatopeica.
chelălăială, CHELĂLĂIÁLĂ, chelalaieli, s.f. Sunet tânguitor si repetat scos de câini sau rar, de alte animale; chelalait, scheunat, chelalaitura. [Pr.: -la-ia-] – Chelalai + suf. -eala.
chelălăit, CHELĂLĂÍT1 s.n. Chelalaiala. – V. chelalai.
chelălăit, CHELĂLĂÍT2, -Ă, chelalaiti, -te, adj. (Despre latrat) Tânguitor, ascutit si repetat. – V. chelalai.
chelălăitură, CHELĂLĂITÚRĂ, chelalaituri, s.f. Chelalaiala. [Pr.: -la-i-] – Chelalai + suf. -tura.
chelăreasă, CHELĂREÁSĂ, chelarese, s.f. Sotia chelarului; femeie care îndeplinea functia de chelar; chelarita. – Chelar + suf. -easa.
chelăriţă, CHELĂRÍŢĂ, chelarite, s.f. Chelareasa. – Chelar + suf. -ita.
chelbe, CHÉLBE s.f. (Pop.) Boala care consta în caderea parului de pe cap în arii rotunde, care pot fuziona; pelada; p. gener. chelie, calvitie. – Et. nec.
chelbos, CHELBÓS, -OÁSĂ, chelbosi, -oase, adj., s.m. si f. (Pop.) (Om) care are chelbe; p. gener. (om) chel. – Chelbe + suf. -os.
chelboşi, CHELBOSÍ, chelbosesc, vb. IV. Intranz. (Pop.) A deveni chelbos; p. gener. a cheli. ♢ Expr. Doar n-am chelbosit! = doar n-am înnebunit! – Din chelbos.
chelen, CHELÉN s.n. Anestezic local pe baza de clorura de etil. – Din fr. kélène.
chelfăneală, CHELFĂNEÁLĂ, chelfaneli, s.f. (Pop. si fam.) Bataie zdravana data cuiva sau primita de cineva. – Chelfani + suf. -eala.
chelfăni, CHELFĂNÍ, chelfanesc, vb. IV. Tranz. (Pop. si fam.) A bate tare pe cineva. – Et. nec.
cheli, CHELÍ, chelesc, vb. IV. Intranz. A deveni chel. – Din chel.
chelicer, CHELICÉR, chelicere, s.n. Fiecare dintre cele doua apendice ale animalelor arahnide, care au rolul de a prinde prada. – Din fr. chélicère.
chelicerat, CHELICERÁT, -Ă, chelicerati, -te, adj., s.f. 1. Adj. De chelicere. 2. S.f. (La pl.) Subîncrengatura de artropode care au chelicere; (si la sg.) animal din aceasta subîncrengatura. – Din fr. chélicérates.
chelie, CHELÍE, chelii, s.f. 1. Cadere definitiva a parului de pe cap, provocata de diverse boli; calvitie, plesuvie. 2. Portiune a capului lipsita definitiv de par. – Chel + suf. -ie.
chelifer, CHELIFÉR, cheliferi, s.m. (Zool.) Scorpionul de carti. – Din fr. chélifère.
chelnă, CHÉLNĂ s.f. v. chilna.
chelnăr, CHÉLNĂR s.m. v. chelner.
chelnăriţă, CHÉLNĂRIŢĂ s.f. v. chelnerita.
chelner, CHÉLNER, chelneri, s.m. Barbat care serveste consumatorii într-un local de consum; ospatar. [Var.: chélnar s.m.] – Din germ. Kellner.
chelneriţă, CHÉLNERIŢĂ, chelnerite, s.f. Femeie care serveste pe consumatori într-un local de consum; ospatarita. [Var.: chélnarita s.f.] – Chelner + suf. -ita.
cheloid, CHELOÍD, cheloide, s.n. Tumoare a pielii, cu aspect fibros, alungit, aparuta de obicei pe locul unei cicatrice. – Din fr. chéloïde.
chelonian, CHELONIÁN, chelonieni, s.m. (La pl.) Ordin de reptile al caror corp este închis într-o carapace osoasa; (si la sg.) reptila care face parte din acest ordin. [Pr.: -ni-an] – Din fr. chélonien.
cheltui, CHELTUÍ, cheltuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A da o suma de bani pentru a cumpara sau a plati ceva, pentru a ajuta pe cineva etc.; (peior.) a risipi, a irosi banii pe ceva, cu cineva etc. 2. A consuma, a folosi energie, timp etc. – Din magh. költeni.
cheltuială, CHELTUIÁLĂ, cheltuieli, s.f. Faptul de a cheltui; (concr.) bani cheltuiti. ♢ Cheltuieli de judecata = suma de bani pe care este obligat s-o plateasca, pe baza unei hotarâri judecatoresti, partea care a pierdut un proces partii care a câstigat procesul. ♢ Expr. Cu (sau pe) cheltuiala cuiva = cu mijloace banesti oferite de altcineva. Bani de cheltuiala = bani destinati cheltuielilor curente. A se pune pe cheltuiala = a cheltui mult (si nerational). A baga (sau a pune pe cineva) la cheltuiala = a face (pe cineva) sa cheltuiasca bani multi. (Fam.) A da cuiva de cheltuiala = a bate pe cineva. ♦ Consum de mijloace materiale, de munca, energie etc. pentru satisfacerea unor nevoi, a unor obligatii etc. ♦ (În contabilitate; la pl.) Rubrica dintr-un registru în care se trec sumele cheltuite. [Pr.: -tu-ia-] – Cheltui + suf. -eala.
cheltuire, CHELTUÍRE s.f. Actiunea de a cheltui si rezultatul ei. – V. cheltui.
cheltuitor, CHELTUITÓR, -OÁRE, cheltuitori, -oare, adj., s.m. si f. (Persoana) care cheltuieste mult si fara rost; (om) risipitor. [Pr.: -tu-i-] – Cheltui + suf. -tor.
chema, CHEMÁ, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune, a striga, a comunica cuiva sa vina aproape sau într-un anumit loc. 2. A pofti, a îndemna (în mod oficial) pe cineva sa participe la o actiune, la un fapt; a solicita, a apela la... ♦ (Poetic) A evoca. 3. A ordona, a impune cuiva (în mod oficial) sa se prezinte într-un anumit loc. ♦ Expr. A chema la ordine = a cere, a soma sa respecte anumite reguli de disciplina, liniste etc. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. II. Refl. (impers.) A avea numele..., a se numi; a însemna, a se zice, a se socoti. ♦ Expr. Se cheama ca... = însemneaza ca..., vrea sa zica. – Lat. clamare.
chemare, CHEMÁRE, chemari, s.f. Actiunea de a chema si rezultatul ei. 1. Exprimare orala sau în scris a dorintei cuiva ca cineva sa vina aproape sau într-un anumit loc. ♦ Strigat, tipat (care cheama) ♦ (Concr.) Proclamatie. 2. Îndemn de a participa la o actiune, la un fapt. 3. Ordin, dispozitie (cu caracter oficial) de a se prezenta într-un anumit loc. 4. Fig. Înclinatie, vocatie. ♦ Misiune, menire. – V. chema.
chemat, CHEMÁT, -Ă, chemati, -te, adj. Care poseda însusirile, mijloacele, vocatia necesara pentru a face ceva. – V. chema.
chemător, CHEMĂTÓR, -OÁRE, chematori, -oare, adj. Care cheama. ♦ (Pop.; substantivat, m.) Persoana care invita pe cunoscuti la nunta; vornicel. – Chema + suf. -ator.
chembrică, CHÉMBRICĂ, chembrici, s.f. Ţesatura subtire de bumbac, vopsita într-o singura culoare si bine apretata. – Din engl. cambric.
chemigrafie, CHEMIGRAFÍE s.f. Tehnica a gravarii cliseelor tipografice pe cale chimica. – Din fr. chémigraphie.
chemindefer, CHEMIN DE FER subst. Joc de noroc asemanator cu bacaraua. [Pr.: smen dö fér] – Cuv. fr.
chemitipie, CHEMITIPÍE, chemitipii, s.f. (Poligr.) Chemigrafie. – Din fr. chémitypie.
chemorezistenţă, CHEMOREZISTÉNŢĂ, chemorezistente, s.f. (Med.) Chimiorezistenta. – Din germ. Chemoresistenz.
chemosinteză, CHEMOSINTÉZĂ, chemosinteze, s.f. Fenomen prin care organismele vii folosesc, în sintezele organice, energia chimica rezultata prin oxidarea unor substante minerale; chimiosinteza. – Din germ. Chemosynthese.
chemosorbiţie, CHEMOSORBÍŢIE, chemosorbitii, s.f. Fixare a unei substante pe suprafata unui corp în urma unei combinatii chimice între substanta si corpul respectiv. – Din fr. chémosorption.
chemotactism, CHEMOTACTÍSM, chemotactisme, s.n. (Biol.) Deplasare a unui organism liber spre un excitant de natura chimica; chemotaxie, chimiotactism, chimiotaxie. – Din germ. Chemotaktismus.
chemotaxie, CHEMOTAXÍE, chemotaxii, s.f. (Biol.) Chemotactism. – Din germ. Chemotaxia.
chemoterapie, CHEMOTERAPÍE s.f. Tratare a unor boli cu ajutorul anumitor substante chimice care distrug microbii sau împiedica dezvoltarea lor. – Din germ. Chemotherapie.
chemotropism, CHEMOTROPÍSM, chemotropisme, s.n. (Bot.) Chimiotropism. – Din germ. Chemotropismus.
chenaf, CHENÁF, chenafi, s.m. Planta erbacee cu flori galbene, din tulpina careia se extrag fibre textile (Hibiscus cannabinus). – Et. nec.
chenar, CHENÁR, chenare, s.n. Margine (lucrata, desenata, sculptata etc.) pe care o are de jur împrejur un obiect si care de obicei serveste ca ornament. Chenarul covorului, al diplomei, al ferestrei. - Din tc. kenar.
chenăraş, CHENĂRÁS, chenarase, s.n. Diminutiv al lui chenar. – Chenar + suf. -as.
chenărui, CHENĂRUÍ, chenaruiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A încadra într-un chenar. Chenar + suf. -ui.
chenăruire, CHENĂRUÍRE, chenaruiri, s.f. (Rar) Actiunea de a chenarui si rezultatul ei. – V. chenarui.
chenăruit, CHENĂRUÍT, -Ă, chenaruiti, -te, adj. (Rar) Cu chenar. – V. chenarui.
chenopodiacee, CHENOPODIACÉE, chenopodiacee, s.f. (La pl.) Familie de plante perene cu flori mici, de obicei verzui, dispuse în inflorescente dese; (si la sg.) planta din aceasta familie. [Pr.: -di-a-] – Din fr. chénopodiacées.
chenzinal, CHENZINÁL, -Ă, chenzinali, -e, adj. Care are loc la fiecare chenzina. Chenzina + suf. -al.
chenzină, CHENZÍNĂ, chenzine, s.f. 1. Salariu pe care cineva îl primeste la fiecare jumatate de luna. 2. Perioada de timp care trece între o chenzina (1) si alta. – Din fr. quinzaine.
cheotoare, CHEOTOÁRE, cheotori, s.f. 1. Mic ochi de ata, de siret, de stofa etc. la un obiect de îmbracaminte, prin care se petrece nasturele pentru a încheia obiectul. 2. Taietura din partea stânga (sau dreapta) a reverului unei haine (barbatesti); butoniera. 3. (Pop.) Loc unde se împreuna bârnele la colturile caselor. [Pr.: che-o- – Var.: cheutoáre, chiotoáre s.f.] – Lat. •clautoria (< •clautus = clavutus).
chepcel, CHEPCÉL s.n. v. chipcel.
chepeneag, CHEPENEÁG s.n. v. capeneag.
chepeng, CHEPÉNG, chepenguri, s.n. 1. Usa sau capac orizontal sau usor înclinat, cu care se închide intrarea într-o pivnita, într-o magazie de nava etc. 2. (Rar) Oblon la o fereastra, la un galantar sau la o usa de pravalie, care se poate ridica si lasa vertical. – Din tc. kepenk.
chera, CHÉRA s.f. art. (Grecism înv.; urmat de un n. pr.) Cucoana, doamna. – Din ngr. kérá.
cherapleş, CHERAPLÉS, cheraplesi, s.m. (Reg.) Om prostanac. – Et. nec.
cheratină, CHERATÍNĂ s.f. Proteina care intra în structura parului, epidermei, unghiilor, coamelor, copitelor etc. – Din fr. kératine.
cheratinizare, CHERATINIZÁRE s.f. Îngrosare a stratului cornos al pielii, care apare în unele boli de piele. – Din cheratina.
cheratinizat, CHERATINIZÁT, -Ă, cheratinizati, -te, adj. Cu cheratina; îngrosat cu cheratina. – Din fr. kératinisé.
cheratită, CHERATÍTĂ, cheratite, s.f. Inflamatie acuta sau cronica a corneei. – Din fr. kératite.
cheratocon, CHERATOCÓN, cheratocoane, s.n. (Med.) Deformare conica a corneei, însotita de scaderea accentuata a vederii. – Din fr. kératocone.
cheratodermie, CHERATODERMÍE, cheratodermii, s.f. (Med.) Denumire generica pentru hiperplazii ale stratului cornos. – Din fr. kératodermie.
cheratolitic, CHERATOLÍTIC, -Ă, cheratolitici, -ce, adj., s.n. (Med.) (Substanta) decapanta. – Din fr. kératolytique.
cheratom, CHERATÓM, cheratoame, s.n. (Med.) Denumire generica pentru cheratodermii. – Din fr. keratome.
cheratometru, CHERATOMÉTRU, cheratometre, s.n. (Med.) Instrument pentru masurarea curburii corneei. – Din fr. kératomètre.
cheratoplastie, CHERATOPLASTÍE, cheratoplastii, s.f. Operatie care consta în înlocuirea unui fragment din corneea bolnava cu un fragment de cornee normala. – Din fr. kératoplastie.
cheratoscop, CHERATOSCÓP, cheratoscoape, s.n. (Med.) Astigmometru. – Din fr. kératoscope.
cheratoză, CHERATÓZĂ, cheratoze, s.f. 1. Produs al hidrolizei cheratinelor folosit în tabacarie. 2. (Med.) Dezvoltare accentuata a stratului cornos al epidermei. – Din fr. kératose.
cheraţiţă, CHERAŢÍŢĂ, cheratite, s.f. (Grecism înv.) Femeie cocheta (si afectata). – Din ngr. keratsítsa.
chercheleală, CHERCHELEÁLĂ, s.f. (Fam.) Faptul de a se chercheli; starea omului cherchelit. – Chercheli + suf. -eala.
chercheli, CHERCHELÍ, cherchelesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A se îmbata (usor); a se ameti. – Et. nec.
cherchelit, CHERCHELÍT, -Ă, chercheliti, -te, adj. (Fam.) Care s-a îmbatat (usor); ametit. – V. chercheli.
cherci, CHERCI, cherci, s.m. Nume comercial al scrumbiei sarate si conservate. – Din rus. kercea.
cherem, CHERÉM s.n. (Pop. si fam.; în expr.) A fi (sau a se afla, a sta etc.). la cheremul cuiva = a fi (sau a se afla, a sta etc.) la discretia, la bunul plac al cuiva. A avea pe cineva la cheremul sau = a dispune de cineva dupa voie. – Din tc. kerem "favoare, bunavointa".
cherestea, CHERESTEÁ, (2) cherestele, s.f. 1. (Cu sens colectiv) Material lemnos, cu cel putin doua fete plane si paralele, rezultat din taierea bustenilor la gater si întrebuintat de obicei în constructie. 2. Fig. (Fam.) Constructie fizica solida a unei persoane, structura osoasa. ♢ Expr. N-are cherestea sau îi lipseste cheresteaua, se spune despre o persoana nesimtita, nepunctuala. – Din tc. kereste.
cherestegerie, CHERESTEGERÍE, cherestegerii, s.f. (Rar) Depozit de cherestea; comert cu cherestea. [Var.: cherestigiríe s.f.] – Cherestegiu + suf. -arie.
cherestegiu, CHERESTEGÍU, cherestegii, s.m. Negustor de cherestea; persoana care lucreaza cherestea. [Var.: chiristigíu s.m.] – Din tc. keresteci.
cherestigirie, CHERESTIGIRÍE s.f. v. cherestegerie.
cherhana, CHERHANÁ, cherhanale, s.f. Constructie (si mica întreprindere) situata în imediata apropiere a unei ape si destinata primirii, sortarii, prepararii si depozitarii temporare a pestelui prins în zona respectiva. – Din tc. kerhane.
chermesă, CHERMÉSĂ, chermese, s.f. Petrecere publica (în aer liber), cu muzica si dans. [Var.: cherméza] – Din fr. kermesse.
chermeză, CHERMÉZĂ, chermeze, s.f. v. chermesa.
chernăr, CHÉRNĂR, chernare, s.n. 1. (Tehn.) Punctator. 2. Vârf de centrare la o masina-unealta. – Din germ. Kerner.
cherrybrandy, CHERRY-BRANDY s.n. Bautura alcoolica preparata din cirese. [Pr.: céri-bréndi] – Cuv. engl.
chersin, CHERSÍN, chersine, s.n. (Reg.) Albie adânca, larga si scurta, întrebuintata de obicei pentru a framânta aluatul de pâine. – Et. nec.
chervan, CHERVÁN, chervane, s.n. (Înv.) 1. Car mare pentru transportul marfurilor si al persoanelor. 2. Sir lung de trasuri sau de care. – Din tc. kervan.
ches, CHES interj. (Turcism înv.) Exclamatie care se rostea ca un ordin sau ca un semnal pentru taierea capului osânditului ♢ Expr. A face ches = A taia (capul cuiva) – Din tc. kes "taie!".
chesat, CHESÁT s.n. (Turcism înv.) Lipsa de vânzare într-o întreprindere comerciala; criza comerciala. – Din tc. kesad.
chesea, CHESEÁ s.f. v. chisea1.
cheson, CHESÓN, chesoane, s.n. 1. Vehicul de artilerie, tras de cai, format dintr-o lada de tabla închisa, împartita în compartimente, destinat pentru transportul munitiei. 2. Fiecare dintre despartiturile cu pereti metalici care se fac la o nava, cu scopul de a evita patrunderea masiva a apei în caz de avarie. ♦ Dulap pentru pastrarea efectelor pe bordul unei nave. 3. Constructie de beton, de otel etc. de forma unei cutii, care serveste la executarea fundatiilor sub apa sau în terenurile umede, precum si la repararea unei nave sub linia de plutire. – Din fr. caisson.
chesonier, CHESONIÉR, chesonieri, s.m. Muncitor specializat în executarea lucrarilor la cheson (3). [Pr.: -ni-er] – Cheson + suf. -ier.
chestie, CHÉSTIE s.f. v. chestiune.
chestiona, CHESTIONÁ, chestionez, vb. I. Tranz. A pune cuiva întrebari în legatura cu o anumita problema. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. questionner.
chestionar, CHESTIONÁR, chestionare, s.n. Lista de întrebari alcatuita cu scopul de a obtine, pe baza raspunsurilor date, informatii asupra unei persoane sau a unei probleme. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. questionnaire.
chestiune, CHESTIÚNE, chestiuni, s.f. 1. Problema, tema etc. de care se preocupa cineva. ♢ Expr. (Lucrul, problema, persoana etc.) în chestiune = (lucrul, problema etc.) despre care este vorba în discutia respectiva. ♦ Întrebare pusa unui elev, unui candidat etc. 2. (Fam.) Întâmplare, fapt divers. [Pr.: -ti-u] – Var.: chéstie s.f.] – Din fr. question, lat. quaestio, -onis.
chestor, CHÉSTOR, chestori, s.m. (În trecut) Seful unei chesturi. – Din lat. quaestor, fr. questeur.
chestură, CHESTÚRĂ, chesturi, s.f. Organ politienesc în trecut, imediat superior unui comisariat. ♦ Local în care era instalat acest serviciu. – Din lat. quaestura, fr. questure.
cheşchet, CHESCHÉT, chescheturi, s.n. (Înv.) Un fel de supa de bulion cu gris. – Din tc. keskek.
chetă, CHÉTĂ, chete, s.f. Actiunea de a strânge prin contributie voluntara o suma de bani pentru un anumit scop. V. colecta. – Din fr. quête.
cheu, CHEU s.n. v. chei.
cheutoare, CHEUTOÁRE s.f. v. cheotoare.
chewinggum, CHEWING-GUM s.n. 1. Guma special preparata (îndulcita si aromata) pentru a fi mestecata. 2. Lama, pastila de chewing-gum (1). [Pr.: ciú-in-gam]. – Cuv. engl.
chezaş, CHEZÁS, -Ă, chezasi, -e, subst. 1. S.m. si f. (Pop.) Persoana care garanteaza cu averea sa pentru o datorie facuta de altul; garant; p. ext. persoana care îsi ia raspunderea morala pentru cineva sau ceva. 2. S.m. (Rar) Fiecare dintre capatâiele de lemn pe care se asaza butoaiele cu vin în pivnita. – Din magh. kezes.
chezăşie, CHEZĂSÍE, chezasii, s.f. (Adesea fig.) Faptul de a garanta pentru altul din punct de vedere material sau moral; ceea ce constituie o garantie pentru cineva sau ceva. Chezas + suf. -ie.
chezăşui, CHEZĂSUÍ, chezasuiesc, vb. IV. Tranz. (Adesea fig.) A garanta pentru cineva sau ceva; a constitui o garantie pentru înfaptuirea unui lucru. – Chezas + suf. -ui.
chezăşuire, CHEZĂSUÍRE, chezasuiri, s.f. Actiunea de a chezasui si rezultatul ei; garantare. – V. chezasui.
chiabur, CHIABÚR, -Ă, chiaburi, -e, s.m., adj. (Ţaran) înstarit, bogat. – Din tc. kibar.
chiaburaş, CHIABURÁS, chiaburasi, s.m. (Depr.) Diminutiv al lui chiabur. – Chiabur + suf. -as.
chiaburesc, CHIABURÉSC, -EÁSCĂ, chiaburesti, adj. Care apartine chiaburilor, privitor la chiaburi, caracteristic chiaburilor. – Chiabur + suf. -esc.
chiaburi, CHIABURÍ, chiaburesc, vb. IV. Refl. (Rar) A deveni chiabur; p. gener. a se îmbogati. – Din chiabur.
chiaburime, CHIABURÍME s.f. Totalitatea chiaburilor, multime de chiaburi. – Chiabur + suf. -ime.
chiaburoaică, CHIABUROÁICĂ, chiaburoaice, s.f. Nevasta de chiabur; taranca chiabura. – Chiabur + suf. -oaica.
chiaburoi, CHIABURÓI, chiaburoi, s.m. (Depr.) Augmentativ al lui chiabur. – Chiabur + suf. -oi.
chiar, CHIAR, -Ă, chiari, -e, adv., adj. I. Adv.1. Tocmai, întocmai, exact. Porneste chiar acum. ♦ Însusi, singur, nu altcineva sau altceva decât... Era chiar copilul lui. 2. Pâna si, înca si. Chiar prin somn tot simtea. ♦ Înca; deja. Chiar de la început. ♦ (Precedat de "nici") Macar. ♦ (Urmat de propozitie concesiva introdusa prin "daca" sau "de") Si în cazul. Ma asez chiar daca nu ma pofteste nimeni. 3. În realitate, cu adevarat, într-adevar. Iata ca chiar vine. 4. (Înv.) În mod clar, lamurit. II. Adj. (Înv.) Clar, curat, pur, limpede. – Lat. clarus.
chiasm, CHIÁSM, chiasme, s.n. Figura de stil care consta în reluarea, în ordine inversa, a doua cuvinte sau expresii. – Din fr. chiasme.
chiasmatic, CHIASMÁTIC, -Ă, chiasmatici, -ce, adj. (Lit.) De chiasm. – Din fr. chiasmatique.
chiasmă, CHIÁSMĂ, chiasme, s.f. Formatie nervoasa din interiorul craniului, alcatuita din încrucisarea partiala a fibrelor nervilor optici. – Din fr. chiasma.
chibitcă, CHIBÍTCĂ, chibitce, s.f. (Rar) Un fel de trasura usoara (acoperita). – Din rus. kibitka.
chibiţ, CHIBÍŢ, chibiti, s.m. Persoana care asista la un joc de carti, la o partida de sah, de table etc. fara sa ia parte efectiv la joc (dar adesea sfatuind cum sa joace pe unul dintre jucatori).[Acc. si: chíbit] – Din germ. Kiebitz.
chibiţa, CHIBIŢÁ, chibitez, vb. I. Intranz. A îndeplini rolul de chibit pe lânga un jucator. – Din chibit.
chiblă, CHÍBLĂ, chible, s.f. 1. Vas de otel asemanator cu o galeata, cu care se ridica la suprafata materialul excavat dintr-un put de mina. 2. Cutie de fonta în care se transporta zgura sau alte deseuri într-o întreprindere siderurgica. – Din germ. Kübel, engl. kibble.
chibrit, CHIBRÍT, chibrituri, s.n. Betisor de lemn având la un capat o gamalie din material usor inflamabil, care se aprinde prin frecare, folosit pentru a face focul, a aprinde tigara etc.; p. ext. cutie care contine asemenea betisoare. – Din tc. kĩbrĩt.
chibritelniţă, CHIBRITÉLNIŢĂ, chibritelnite, s.f. Suport de portelan, de metal etc. în care se fixeaza o cutie de chibrituri. – Chibrit + suf. -elnita.
chibz, CHIBZ, chibzuri, s.n. (Înv.; în expr.) A sta (sau a intra) în (sau la) chibz (sau chibzuri) = a se gândi, a reflecta; a se framânta (cu gândul). – Din chibzui (derivat regresiv).
chibzui, CHIBZUÍ, chibzuiesc, vb. IV. Tranz. si intranz. A judeca o situatie cumpanind toate eventualitatile; a se gândi, a reflecta, a medita. ♦ Refl. recipr. A se sfatui unul cu altul înainte de a lua o hotarâre. ♦ Tranz. A pune ceva la cale; a planui. – Din magh. képezni "a forma". Cf. magh. k é p z e l n i "a-si imagina".
chibzuială, CHIBZUIÁLĂ, chibzuieli, s.f. Faptul de a (se) chibzui. ♢ Loc. adv. si adj. Cu chibzuiala = (în mod) chibzuit, bine gândit. Fara chibzuiala = (în mod) necugetat. ♢ Loc. vb. A sta la chibzuiala = a chibzui. [Pr.: -zu-ia-] – Chibzui + suf. -eala.
chibzuinţă, CHIBZUÍNŢĂ s.f. Examinarea atenta a împrejurarilor, judecata cumpanita; însusire care caracterizeaza pe omul chibzuit. – Chibzui + suf. -inta.
chibzuire, CHIBZUÍRE s.f. Actiunea de a (se) chibzui; judecata cumpanita, deliberare. – V. chibzui.
chibzuit, CHIBZUÍT, -Ă, chibzuiti, -te, adj. Care judeca o situatie cumpanind toate eventualitatile; socotit, cumpanit. – V. chibzui.
chică, CHÍCĂ, chici, s.f. (Pop. si fam.) Parul de pe cap; spec. par lasat sa creasca lung pe ceafa sau pe spate; plete. ♢ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau maciuca) sau a face (cuiva) morisca în chica = a trage (pe cineva) de par; p. ext. a bate zdravan. ♢ Compus: chica-voinicului = planta erbacee ornamentala, cu frunze despicate în lobi si cu flori albastre (Nigella damascena). - Din sl. kyka.
chicheriţă, CHÍCHERIŢĂ, chicherite, s.f. Insecta parazita care traieste în blana oilor si le suge sângele (Melophagus ovinus). – Cf. bg. k e k e r i c a.
chichineaţă, CHICHINEÁŢĂ, chichinete, s.f. (Fam.) Casa sau camera mica, saracacioasa. – Et. nec.
chichion, CHICHIÓN, chichioane, s.n. (Reg.) Întâmplare neplacuta; încurcatura, necaz, bucluc. [Pr.: -chi-on] – Din ngr. kikeón.
chichirez, CHICHIRÉZ, chichirezuri, s.n. (Fam.) Haz; farmec. – Cf. t i t i r e z.
chichiţă, CHICHÍŢĂ, chichite, s.f. 1. (Fam.) Siretlic, viclesug (prin care cineva încearca sa scape dintr-o încurcatura); subterfugiu. ♢ Expr. A cauta chichite = a se sili cu orice pret sa gaseasca greseli, cusururi. 2. Ladita de sub capra unei trasuri. ♦ (Reg.) Despartitura mica, în forma de cutie, în interiorul unei lazi. – Probabil din chichie (putin folosit. "chichita" < ngr.) + suf. -ita.
miliröntgen, MILIRöNTGEN Rö'NT-GHEN/ s. m. unitate electrostatica de radiatie, a mia parte dintr-un röntgen. (< fr. milliröntgen)
chicinetă, CHICINÉTĂ, chicinete, s.f. Încapere anexa de dimensiuni reduse (în apartamentele mici din blocuri, care serveste de obicei ca bucatarie). – Cf. engl. k i t c h e n "bucatarie".
chiciură, CHÍCIURĂ s.f. Cristale de gheata care se depun iarna pe crengi, pe sârme etc.; promoroaca. – Din bg. kičur.
chiclaz, CHICLÁZ, chiclazuri, s.n. (Reg.) Sulfat feros. – Cf. magh. k e k "vânat".
chicot, CHÍCOT, chicote, s.n. Râs cu izbucniri (înfundate). – Din bg., scr. kikot.
chicoteală, CHICOTEÁLĂ, chicoteli, s.f. Faptul de a chicoti; izbucnire (înfundata) de râs; chicotit. – Chicoti + suf. -eala.
chicoti, CHICOTÍ, chicotesc, vb. IV. Intranz. A râde pe ascuns sau cu izbucniri (înfundate). – Din chicot.
chicotit, CHICOTÍT s.n. Chicoteala. – V. chicoti.
chiculiţă, CHICULÍŢĂ, chiculite, s.f. (Pop.) Diminutiv al lui chica; chicuta. – Chica + suf. -ulita.
chicuţă, CHICÚŢĂ, chicute, s.f. (Reg.) Chiculita. – Chica + suf. -uta.
chietism, CHIETÍSM s.n. Doctrina mistica care sustine ca perfectiunea crestina consta în dragostea fata de Dumnezeu si în linistea inactiva a sufletului. [Pr.: chi-e. – Var.: cvietísm s.n.] – Din fr. quiétisme.
chietist, CHIETÍST, -Ă, chietisti, -ste, s.m. si f. Adept al chietismului. [Pr.: chi-e. – Var.: cvietíst, -a s.m. si f.]
chiflă, CHÍFLĂ, chifle, s.f. Produs de panificatie de forma rotunda sau ovala, ca o pâinisoara, facut din faina de grâu. – Din germ. Kipfel.
chiftea, CHIFTEÁ, chiftele, s.f. Preparat culinar de forma rotunda sau ovala facut din carne tocata si prajita în grasime. [Var.: chefteá s.f.] – Din tc. köfte.
chifteluţă, CHIFTELÚŢĂ, chiftelute, s.f. Diminutiv al lui chiftea. – Chiftea + suf. -eluta.
chifti, CHIFTÍ, pers. 3 chifteste, vb. IV. Intranz. (Despre lichide) A iesi la suprafata (din pamânt) în urma unei apasari (usoare). ♦ (Despre obiecte îmbibate cu lichid) A elimina lichid în urma unei apasari (usoare); a musti. ♦ (Despre partea lichida a unor alimente expuse la foc) A iesi la suprafata. – Formatie onomatopeica.
chihaie, CHIHÁIE s.f. v. chehaia.
chihăi, CHIHĂÍ, chihaiesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A plictisi pe cineva insistând cu vorba pe lânga el. 2. Intranz. A tusi sec. – Formatie onomatopeica.
chihlibar, CHIHLIBÁR s.n. v. chihlimbar.
chihlibariu, CHIHLIBARÍU, -ÍE adj. v. chihlimbariu.
chihlimbar, CHIHLIMBÁR, chihlimbare, s.n. Rasina fosila divers colorata (mai ales în nuante de galben), provenita din mai multe specii de pini si întrebuintata la fabricarea unor obiecte de podoaba; ambra. [Var.: chiblibár, chilimbár s.n.] – Din tc. kehlibar.
chihlimbariu, CHIHLIMBARÍU, -ÍE, chihlimbarii, adj. De culoarea chihlimbarului; galbui. [Var.: chihlibaríu, -íe, chilimbaríu, -íe adj.] – Chihlimbar + suf. -iu.
chil, CHIL1 s.n. (Fiziol.) Lichid laptos care constituie continutul vaselor limfatice intestinale. – Din fr. chyle, lat. chylus.
chil, CHIL2, chile, s.n. (Fam.) Kilogram. [Var.: (reg.) chíla s.f.] – Din kil[ogram.
chilă, CHILĂ1, chile, s.f. Veche masura de capacitate pentru cereale, egala cu circa 680 de litri în Ţara Româneasca si cu circa 430 de litri în Moldova. – Din tc. kile.
chilă, CHILĂ2, chile, s.f. Element principal de rezistenta al osaturii unei nave, asezat pe axa longitudinala a fundului navei. – Din fr. quille.
chilă, CHILĂ3 s.f. v. chil2.
chiler, CHILÉR, chilere, s.n. (Reg.) Încapere mica la casele taranesti, folosita drept camara. 2. Încapere mica si joasa aflata în dosul casei taranesti, folosita ca locuinta. – Din tc. kiler.
chilian, CHILIÁN, -Ă, chilieni, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a statului Chile sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine chilienilor (1) ori statului Chile, privitor la chilieni sau la statul Chile. [Pr.: -li-an – Var.: cilián, -a s.m. si f., adj.] – Chile (n. pr.) + suf. -ean. Cf. fr. C h i l i e n s.
chiliasm, CHILIÁSM s.n. (Fil.) Milenarism. [Pr.: -li-asm] – Din fr. chiliasme.
chilie, CHILÍE, chilii, s.f. Odaita din cuprinsul unei manastiri, în care locuieste un calugar sau o calugarita; p. ext. (fam.) camera mica de locuit; camaruta. – Din sl. kelija.
chilifer, CHILIFÉR, -Ă, chiliferi, -e, adj. Care apartine chilului1, privitor la chil1, prin care circula chilul1. Vas chililer. - Din fr. chylifèr.
chilim, CHILÍM, chilimuri, s.n. 1. Covor (turcesc) cu doua fete; scoarta înflorata. 2. Un fel de broderie facuta cu fire de lâna sau de matase pe etamina sau pe canava. – Din tc. kilim.
chilimbar, CHILIMBÁR s.n. v. chihlimbar.
chilimbariu, CHILIMBARÍU, -ÍE adj. v. chihlimbariu.
chilimoaţă, CHILIMOÁŢĂ, chilimoate, s.f. (Reg.) Aluat care nu s-a copt bine. – Cf. g a l a m o z.
chilină, CHILÍNĂ s.f. v. chilna.
chilioară, CHILIOÁRĂ, chilioare, s.f. Diminutiv al lui chilie; chiliuta. [Pr.: -li-oa-] – Chilie + suf. -(i)oara.
chilipir, CHILIPÍR, chilipiruri, s.n. Afacere avantajoasa sau câstig neasteptat. ♦ (Concr.) Lucru foarte ieftin; marfa cumparata la un pret foarte avantajos. – Din tc. kelepir.
chilipirgioaică, CHILIPIRGIOÁICĂ, chilipirgioaice, s.f. (Peior.) Femeie care umbla dupa chilipiruri. – Chilipirgiu + suf. -oaica.
chilipirgiu, CHILIPIRGÍU, chilipirgii, s.m. (Peior.) Barbat care umbla dupa chilipiruri. – Din tc. kelepirci.
chiliuţă, CHILIÚŢĂ, chiliute, s.f. Chilioara. [Pr.: -li-u-] – Chilie + suf. -ura.
chilnă, CHÍLNĂ, chilne, s.f. (Pop.) 1. Ladita trasurii sau a carutei, de sub capra vizitiului. 2. Parte dinaintea sau dinapoia cosului carutei. [Var.: chilína, chélna s.f.] – Din pol. kielnia[wozowa].
chilom, CHILÓM, (1) chiloame, s.n., (2) chilomi, s.m. (Înv.) 1. S.n. Maciuca. 2. S.m. Lovitura data cu pumnul; pumn. – Din tc. külünk(gü).
chiloman, CHILOMÁN, chilomane, s.n. (Pop.) Galagie mare (facuta de oameni care tipa, râd, petrec etc.); larma, zarva. – Et. nec.
chilopod, CHILOPÓD, chilopode, s.n. (La pl.) Ordin de artropode cu multe picioare; (si la sg.) animal din acest ordin. – Din engl. chilopodes.
chilot, CHILÓT, chiloti s.m. (Folosit mai ales la pl.) Obiect de lenjerie sau de sport, care acopera corpul de la talie pâna mai sus de genunchi (pe sub pantaloni, rochie, fusta). – Din fr. culotte.
chiloţaş, CHILOŢÁS chilotasi, s.m. Chilotel. – Chiloti + suf. -as.
chiloţel, CHILOŢÉL, chilotei, s.m. Diminutiv al lui chilot; chilotas. – Chilot + suf. -el.
chim, CHIM, chimuri, s.n. Masa semilichida de alimente partial digerate, care se gaseste în timpul digestiei în stomac si în duoden. – Din fr. chyme.
chimen, CHÍMEN s.m. (Bot.) Chimion (1); p. restr. semintele acestei plante. – Din ngr. kíminon. Cf. bg. k i m e n.
chimer, CHIMÉR s.n. v. chimir.
chimic, CHÍMIC, -Ă, chimici, -ce, adj. Care apartine chimiei, privitor la chimie. ♦ Care utilizeaza substante si metode din domeniul chimiei. ♢ Curatatorie chimica. ♢ Creion chimic = creion cu mina violeta, fabricata sintetic, a carui urma de pe hârtie se sterge greu. – Din fr. chimique.
chimicale, CHIMICÁLE s.f. pl. (Pop.) Nume generic dat produselor chimice (folosite în gospodarie). – Din germ. Chemikalien.
chimie, CHIMÍE s.f. Stiinta care studiaza compozitia, structura si proprietatile substantelor, transformarilor lor prin regruparea atomilor componenti, precum si combinatiile noi ale substantelor rezultate în urma acestor transformari. – Din fr. chimie, lat. chimia.
chimiluminescenţă, CHIMILUMINESCÉNŢĂ s.f. Luminescenta produsa în timpul unei reactii chimice. [Var.: chemoluminéscenta s.f.]. – Din fr. chimiluminescence.
chimion, CHIMIÓN s.m. 1. Planta erbacee umbelifera cu frunze penate si cu nori mici, albe-liliachii, ale carei seminte aromatice se întrebuinteaza în medicina, în bucatarie si la fabricarea lichiorurilor; chimen (Carum carvi). 2. Compus: chimion-de apa (sau -de-balta) = mararas. [Pr.: mi-on] – Din tc. kimyon.
chimioprofilaxie, CHIMIOPROFILAXÍE, chimioprofilaxii, s.f. Profilaxia bolilor infectioase cu substante chimioterapice. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimioprophylaxie.
chimiorezistenţă, CHIMIOREZISTÉNŢĂ, chimiorezistente, s.f. (Biol.) Rezistenta a germenilor microbieni sau a altor organisme parazitare la substante chimioterapice; chemorezistenta. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiorésistance.
chimiosinteză, CHIMIOSINTÉZĂ, chimiosinteze, s.f. (Biol.) Chemosinteza. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiosynthèse.
chimiosteriliza, CHIMIOSTERILIZÁ, chimiosterilizez, vb. I. Tranz. A steriliza cu substante chimice. [Pr.: -mi-o-] – Chimio- + steriliza.
chimiosterilizare, CHIMIOSTERILIZÁRE s.f. Actiunea de a chimiosteriliza si rezultatul ei. – V. chimiosteriliza.
chimiosterilizat, CHIMIOSTERILIZÁT, -Ă, chimiosterilizati, -te, adj. Care a fost sterilizat cu substante chimice. – V. chimiosteriliza.
chimiotactism, CHIMIOTACTÍSM, chimiotactisme, s.n. (Biol.) Chemotactism. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiotactisme.
chimiotaxie, CHIMIOTAXÍE, chimiotaxii, s.f. (Biol.) Chemotactism. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiotaxie.
chimioterapic, CHIMIOTERÁPIC, -Ă, chimioterapici, -ce, adj. (Med.; despre substante de sinteza chimica) Cu actiune toxica fata de organisme parazitare, fara sa fie toxica pentru organismul tratat. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiothérapique.
chimioterapie, CHIMIOTERAPÍE s.f. Tratament al unor boli cu ajutorul substantelor chimice. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiothérapie.
chimiotropism, CHIMIOTROPÍSM, chimiotropisme, s.n. (Bot.) Orientare a radacinii, grauncioarelor de polen etc. spre substantele minerale; chemotropism. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiotropisme.
chimir, CHIMÍR, chimire, s.n. Brâu lat de piele, adesea ornamentat si prevazut cu buzunare, pe care îl poarta taranii; serpar. ♢ Expr. A pune la chimir = a strânge bani; a fi zgârcit. A avea în chimir = a fi bogat. [Var.: (reg.) chimér s.n.] – Din tc. kemer.
chimiraş, CHIMIRÁS, chimirase, s.n. Diminutiv al lui chimir. – Chimir + suf. -as.
chimism, CHIMÍSM s.n. Totalitatea reactiilor chimice ale organismului. ♢ Chimism gastric = analiza a aciditatii sucului gastric din organism. – Din fr. chimisme.
chimist, CHIMÍST, -Ă, chimisti, -ste, s.m. si f. Persoana care se ocupa cu studiul chimiei, specialist în chimie. – Din fr. chimiste.
chimiza, CHIMIZÁ, chimizez, vb. I. Tranz. A folosi procedee chimice de prelucrare a materialelor în industrie si în agricultura, a prelucra prin procedee chimice. – Dupa rus. himirirovat'. Cf. c h i m i e.
chimizare, CHIMIZÁRE, chimizari, s.f. Faptul de a chimiza. – Dupa rus. himizatiia. Cf. c h i m i z a.
chimograf, CHIMOGRÁF, chimografe, s.n. Aparat folosit în fiziologie pentru înregistrarea grafica a miscarilor unor organe. – Din fr. kimographe.
chimografie, CHIMOGRAFÍE, chimografii, s.f. Înregistrare grafica a unor fenomene fiziologice cu ajutorul chimografului. – Din fr. kimographie.
chimogramă, CHIMOGRÁMĂ, chimograme, s.f. Diagrama a oscilatiilor înregistrate la chimograf. – Din fr. kymogramme.
chimono, CHIMONÓ s.n. v. chimonou.
chimonou, CHIMONÓU, chimonouri, s.n. 1. Croiala de haina femeiasca, cu mâneca dintr-o singura bucata cu restul hainei. ♢ (Adjectival, invar.) Bluza chimono. 2. Îmbracaminte japoneza în forma de halat cu mâneci foarte largi sau, p. ext., haina femeiasca de casa croita în acest fel. [Var.: chimonó s.n.] – Din fr. kimono.
chimozină, CHIMOZÍNĂ, chimozine, s.f. (Biochim.) Cheag. – Din fr. chymosine.
chimval, CHIMVÁL, chimvale, s.n. 1. Vechi instrument muzical compus din doua talere de arama care erau lovite unul de altul, cimbal. V. talger. 2. (Rar) Clopot. – Din sl. kimvalŭ.
chin, CHIN, chinuri, s.n. Suferinta fizica sau morala intensa. – Din magh. kin.
chinchină, CHINCHÍNĂ, chinchine, s.f. Arbore exotic din a carui scoarta se extrage chinina (Cinchona). - Din fr. quinquina.
chindie, CHINDÍE, chindii, s.f. 1. (Pop.) Timp al zilei catre apusul soarelui. ♦ Loc de pe bolta cereasca unde se afla soarele pe înserat. 2. Numele unui dans popular asemanator cu sârba; melodie dupa care se executa acest dans. – Din tc. ikindi.
chinestezic, CHINESTÉZIC, -Ă, chinestezici, -ce, adj. Care apartine chinesteziei, care se refera la chinestezie. – Din fr. kinesthésique.
chinestezie, CHINESTEZÍE s.f. Totalitatea senzatiilor care reflecta miscarile omului si ale partilor corpului sau. – Din fr. kinesthésie.
chinez, CHINÉZ1, chinezi, s.m. (Reg., înv.) Primar. – Din scr. knez, magh. kenéz.
chinez, CHINÉZ2, -Ă, chinezi, -e, s.m. si f., adj. 1. S.m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Chinei sau este originara de acolo. 2. Adj. Care apartine Chinei sau chinezilor2 (1), privitor la China sau la chinezi2; chinezesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbita de chinezi2 (1). [Pl. m. si chineji – China (n. pr.) + suf. -ez.
chinezărie, CHINEZĂRÍE, chinezarii, s.f. (Fam.) Obiect (de arta) chinezesc sau migalos lucrat. – Chinez + suf. -arie.
chinezesc, CHINEZÉSC, -EÁSCĂ, chinezesti, adj. Chinez2 (2). ♢ Zidul chinezesc = a) urias zid de aparare ridicat la granitele Chinei începând din antichitate; b) fig. stavila, opreliste (pusa în calea influentelor inovatoare din afara). Umbre chinezesti = umbre (reprezentând diverse figuri) proiectate pe un perete, pe un ecran etc., prin combinarea pozitiei palmelor si a degetelor. – Chinez2 + suf. -esc.
chinezeşte, CHINEZÉSTE adv. În felul chinezilor2 (1), în limba chineza2 (2). – Chinez + suf. -este.
chineziterapeut, CHINEZITERAPEÚT, chineziterapeuti, s.m. Specialist în chineziterapie. – Din fr. kinésithérapeute.
chineziterapie, CHINEZITERAPÍE, chineziterapii, s.f. Terapeutica prin miscare. – Din fr. kinésithérapie.
chinezoaică, CHINEZOAICĂ, chinezoaice, s.f. Femeie care face parte din populatia de baza a Chinei sau este originara de acolo. – Chinez2 + suf. -oaica.
chingă, CHÍNGĂ, chingi, s.f. 1. Fâsie de piele sau de tesatura de cânepa, cu care se fixeaza saua pe cal. ♢ Expr. A strânge (pe cineva) în chingi = a constrânge, a lua din scurt (pe cineva). A slabi (pe cineva) din chingi = a lasa (pe cineva) mai liber. A-l tine (pe cineva) chingile = a fi, a se simti în putere, a fi în stare. 2. Cingatoare din piele sau de pânza. 3. Bara de lemn sau de metal care leaga partile componente ale unui obiect, solidarizându-le si marind rezistenta obiectului. – Lat. •clinga (= cingula).
milimetric, MILIMÉTRIC, -Ă adj. de marimea unui milimetru; (p. ext.) foarte mic. o hârtie ~a = hârtie cu linii orizontale si verticale, la distanta de un milimetru unele de altele. ♢ (adv.) cu mare exactitate. (< fr. millimétrique)
chinguliţă, CHINGULÍŢĂ, chingulite, s.f. Diminutiv al lui chinga; chinguta. – Chinga + suf. -ulita.
chinguţă, CHINGÚŢĂ, chingute, s.f. Chingulita. – Chinga + suf. -uta.
chinidină, CHINIDÍNĂ, chinidine, s.f. Alcaloid extras din scoarta arborelui de chinina, folosit în unele afectiuni cardiace. – Din fr. quinidine.
chinină, CHINÍNĂ, chinine, s.f. Alcaloid extras din scoarta arborelui de chinina, sub forma de substanta alba, cristalina, cu gust foarte amar, folosit ca medicament contra malariei si a unor stari febrile; comprimat farmaceutic din aceasta substanta. – Din fr. quinine.
chinolină, CHINOLÍNĂ, chinoline, s.f. Substanta extrasa din gudronul de huila, care sta la baza fabricarii unor coloranti sintetici si a unor medicamente. – Din fr. quinoline, germ. Chinolin.
chinonă, CHINÓNĂ s.f. Substanta organica constituind componentul de baza în sinteza unor materii colorante. – Din fr. quinone.
chinonic, CHINONÍC, chinonice, s.n. Cântare bisericeasca liturgica executata în timp ce se împartaseste preotul ce oficiaza slujba. – Din ngr. kinonikón [troparion] "[cântare] cântata în comun".
chinoros, CHINORÓS s.n. v. chinoroz.
chinoroz, CHINORÓZ s.n. Funingine foarte fina, folosita la fabricarea unor vopsele, a cernelii de tipar etc. [Var.: chinorós s.n.] – Din germ. Kienruss.
chinovar, CHINOVÁR s.n. Sulfura rosie de mercur, folosita ca medicament si colorant. – Din bg. kinovar.
chinovial, CHINOVIÁL, -Ă, chinoviali, -e, adj. Care apartine unei chinovii, care se refera la chinovie, de chinovie. [Pr.: -vi-al] – Chinovie + suf. -al.
chinovie, CHINÓVIE, chinovii, s.f. Manastire în care calugarii au viata organizata în comun. [Acc. si: chinovíe] – Din sl. kinovija.
chintal, CHINTÁL, chintale, s.n. Unitate de masura pentru greutati egala cu o suta de kilograme. – Din fr. quintal.
chintă, CHÍNTĂ s.f. v. cvinta.
chintesenţă, CHINTESÉNŢĂ s.f. 1. Ceea ce este esential, de baza într-un lucru, într-o conceptie etc. 2. (În filozofia antica) Substanta considerata drept al cincilea si cel mai subtil element material al lumii, din care ar fi alcatuite corpurile ceresti. [Var.: (înv.) cvintesénta s.f.] – Din fr. quintessence.
chinui, CHINUÍ, chinuiesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A produce sau a îndura suferinte fizice sau morale intense. ♦ Tranz. A necaji, a plictisi. 2. Refl. A se stradui, a face eforturi pentru a realiza ceva. [Prez. ind. si: chínui] – Chin + suf. -ui.
chinuială, CHINUIÁLĂ, chinuieli, s.f. (Rar) Chinuire. [Pr.: -nu-ia-] – Chinui + suf. -eala.
chinuire, CHINUÍRE, chinuiri, s.f. Faptul de a (se) chinui; chinuiala. – V. chinui.
chinuit, CHINUÍT, -Ă, chinuiti, -te, adj. 1. Plin de chinuri, de suferinte. Viata chinuita. 2. (Despre o opera artistica, un text etc.) Care este facut cu multa truda (si nu prea izbutit) – V. chinui.
milihenry, MILIHÉNRY s. m. unitate de masura pentru inductanta, a mia parte dintr-un henry. (< fr., engl. millihenry)
chinuitor, CHINUITÓR, -OÁRE, chinuitori, -oare, adj. Care chinuieste. [Pr.: -nu-i-] – Chinui + suf. -tor.
chiocec, CHIOCÉC, chiocecuri. s.n. (Înv.) Numele unui dans turcesc. – Din tc. köcek.
chiolhan, CHIOLHÁN, chiolhanuri, s.n. (Pop. si fam.) Petrecere, chef mare (si zgomotos). [Var.: chiulhán s.n.] – Din tc. külhan.
chiolhănos, CHIOLHĂNÓS, -OÁSĂ, chiolhanosi, -oase, adj., s.m. si f. (Reg.) (Om) ticalos, misel. – Chiolhan + suf. -os.
chiomb, CHIOMB, CHIOÁMBĂ adj. v. chiomp.
chiomp, CHIOMP, CHIOÁMPĂ, chiompi, chioampe, adj. (Reg., adesea substantivat) 1. Prost, nesocotit. 2. Care nu vede bine. [Var.: chiomb, chioámba, adj.] – Et. nec.
chiondorâş, CHIONDORẤS adv. (Reg.) Chiorâs, încruntat, posomorât. Se uita chiondorâs. [Var.: chiondorús adv.] – [În]chiondora + suf. -âs.
chiondoreală, CHIONDOREÁLĂ, chiondoreli, s.f. (Reg.) Privire încruntata, posomorâta – [În]chiondora + suf. -eala.
chiondoruş, CHIONDORÚS adv. v. chiondorấs.
chior, CHIOR, CHIOÁRĂ, chiori, chioare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care vede numai cu un ochi; caruia îi lipseste un ochi. 2. (Reg.; adesea substantivat) Orb. 3. (Adesea substantivat) Care nu vede bine. 4. (Adesea substantivat) Sasiu. 5. Fig. (Despre surse de lumina) Care da o lumina slaba, insuficienta; (despre lumina) slab. ♦ (Despre ferestre) Prin care lumina strabate cu greu, care este prea mic sau (în parte) astupat. 6. (În expr.) Apa chioara = a) nume dat în ironie unor alimente lichide sau unor bauturi alcoolice prea diluate; b) vorbe lipsite de continut. A nu avea para chioara sau (rar, substantivat) a nu avea chioara în punga = a nu avea nici un ban. – Din tc. kör.
chiorăi, CHIORĂÍ, pers. 3 chióraie vb. IV. Intranz. (Despre intestine) A produce un zgomot caracteristic, datorita gazelor din interior. [Var.: ghioraí vb. IV] – Formatie onomatopeica.
chiorăială, CHIORĂIÁLĂ, chioraieli, s.f. Zgomot produs de miscarea gazelor în intestine; ciorait, chioraitura. [Pr.: -ra-ia-. – Var.: ghioraiála s.f.] – Chiorai + suf. -eala.
chiorăit, CHIORĂÍT, chioraituri, s.n. Chioraiala. [Var.: ghioraít s.n.] – V. chiorai.
chiorăitură, CHIORĂITÚRĂ, chioraituri, s.f. Chioraiala. [Pr.: -ra-i-. – Var.: ghioraitúri s.f.] – Chiorai + suf. -tura.
chiorâş, CHIORẤS, -Ă, chiorâsi, -e, adv., adj. I. Adv. (În expr.) A privi (sau a se uita) chiorâs = a) a privi sasiu; b) a se uita pe furis, încruntat, cu dusmanie, cu dispret. A da chiorâs prin ceva = a se repezi fara a lua seama peste ce calca. (Înv.) A da chiorâs la (sau în) ceva = a tinti. II. Adj. 1. Sasiu. 2 Fig. încruntat, suparat, îmbufnat. – Chior + suf. -âs.
chiorî, CHIORÎ, chiorasc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A-si pierde sau a face pe cineva sa-si piarda un ochi; p. ext. a-i slabi sau a face sa-i slabeasca cuiva vederea sau sa nu mai vada (temporar). ♦ (Reg.) A orbi. ♦ Tranz. Fig. A încerca sa însele sau a însela pe cineva (în legatura cu ceva care poate fi vazut). 2. Refl. (Fam.) A se uita foarte atent, cu curiozitate, facând ochii mari; a se holba. 3. Intranz. Fig. (Despre surse de lumina) A da o lumina foarte slaba. – Din chior.
chiostec, CHIOSTÉC1 s.n. v. chistoc.
chiostec, CHIOSTÉC2, chiostecuri, s.n. (Înv.) 1. Piedica pusa la picioarele cailor. 2. Siret la gulerul mantalei. [Pl. si: chiostece] – Din tc. köstek.
chioşc, CHIOSC, chioscuri, s.n. 1. Constructie usoara (si mobila) pe strazi, în parcuri, în gari, unde se vând ziare, reviste, tigari, racoritoare etc. 2. Constructie usoara (de lemn) asezata în gradini particulare sau publice (ca adapost la umbra, pentru odihna etc.). – Din tc. kösk.
chiot, CHÍOT, chiote, s.n. Strigat puternic, rasunator, prelung (care exprima bucurie, izbânda etc., care serveste ca chemare, ca îndemn etc.). – Din chiu.
chioti, CHIOTÍ, chiotesc, vb. IV. Intranz. A scoate chiote; a chiui. ♦ (Rar) A rasuna. Valea chioteste. [Pr.: chi-o-] – Din chiot.
chiotoare, CHIOTOÁRE s.f. v. cheotoare.
chip, CHIP, chipuri, s.n., adv. 1. S.n. 1. Fata, obraz, figura. Un chip oval. ♦ Expresie a fetei; fizionomie. Un chip trist. 2. Înfatisarea sau aspectul unei fiinte. Avea chip omenesc. ♢ Loc. adv. În chip de... = cu înfatisare de..., asemenea cu... ♦ Persoana; fiinta. A vazut acolo multe chipuri. 3. Imagine, înfatisare a unei fiinte sau a unui obiect, redata prin desen, pictura, sculptura etc. ♢ Chip cioplit = idol. II. S.n. 1. Fel, mod, gen. Scrie într-un chip original. ♢ Loc. adj. Fel si chip de... = tot felul de... ♢ Loc. adv. (În sau cu) fel si chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitatile posibile. 2. (Rar) Modalitate, posibilitate. ♢ Loc. adv. Cu orice chip = oricum. În (sau cu) nici un chip = nicidecum. ♢ Expr. Nu e chip sa... = nu se poate, imposibil sa... A nu avea (nici un) chip (sa...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (sa...). (Pop.) A afla chip (si cale) = a gasi un mijloc eficace, o solutie. 3. (Reg.) Încercare (de a gasi o solutie) 4. (În expr.) Cu chip sa... = ca sa..., pentru ca sa..., având intentia sa... Cu chip ca... = sub pretext ca..., sub aparenta ca... III. Adv. (La pl. art.; pop.) Vorba vine, cica. ♦ La drept vorbind, nu-i vorba; ba chiar. – Din magh. kép.
chiparoasă, CHIPAROÁSĂ, chiparoase, s.f. Planta decorativa cu tulpina înalta, terminata cu un manunchi de flori albe-verzui sau roz, placut mirositoare; tuberoza (Polyanthes tuberosa). [Var.: tiparoása s.f.] – Din chiparos (dupa fr. tubereuse).
chiparos, CHIPARÓS, chiparosi, s.m. Arbore rasinos conifer cu frunze persistente si cu lemnul rezistent si parfumat, întrebuintat în industrie (Cupressus sempervirens). – Din ngr. kiparíssi.
chipcel, CHIPCÉL s.n. Unealta de pescuit peste marunt, formata dintr-o plasa prinsa pe un schelet de lemn si având forma unei linguri mari. [Var.: chepcél s.n.] – Et. nec.
chipeş, CHÍPES, -Ă, chipesi, -e, adj. Frumos, aratos, chipos. – Din magh. képes "capabil".
chipiu, CHIPÍU, chipie, s.n. Un fel de sapca (de uniforma) cu fundul rotund si tare si cu cozoroc. [Pl. si: chipíuri] – Din fr. képi.
chipos, CHIPÓS, -OÁSĂ, chiposi, -oase, adj. (Pop.) Chipes. – Chip + suf. -os.
chiproviceni, CHIPROVICÉNI s.m. pl. Nume dat unor mestesugari bulgari stabiliti în a doua jumatate a sec. XVII în Ţara Româneasca. – Chiprovat (n. pr.) + suf. -ean.
chipuşor, CHIPUSÓR, chipusoare, s.n. Diminutiv al lui chip. – Chip + suf. -usor.
chir, CHIR s.m. (Înv.; preceda n. pr. de persoane) Domn, jupân. [Scris si: kir] – Din ngr. kír[ios].
chiraleisa, CHIRALÉISA interj., s.f. 1. Interj. Formula liturgica greceasca (rostita de cei care însotesc pe preot când umbla cu botezul). 2. S.f. Litanie liturgica ortodoxa. 3. S.f. (Reg.) Duh necurat. – Din ngr. kírie eléison.
chirăi, CHIRĂÍ, chírai, vb. IV. Intranz. (Pop.) 1. (Despre greieri; la pers. 3) A târâi. ♦ (Despre unele pasari) A scoate sunete specifice speciei. 2. (Despre oameni) A striga, a tipa; a geme; a plânge. – Formatie onomatopeica.
chirăit, CHIRĂÍT, chiraituri, s.n. Faptul de a chirai; zgomot, sunet, strigat scos de cel care chiraie. – V. chirai.
chirci, CHIRCÍ, chircesc, vb. IV. Refl. 1. A se strânge gramada, a se face mic. 2. A nu se dezvolta bine; a se pipernici. – Et. nec.
chircit, CHIRCÍT, -Ă, chirciti, -te, adj. 1. Cu trupul strâns. 2. Care nu s-a dezvoltat bine; pipernicit; sfrijit. – V. chirci.
chircitură, CHIRCITÚRĂ, chircituri, s.f. (Pop.) Fiinta ori planta insuficient dezvoltata, pipernicita, degenerata. – Chirci + suf. -tura.
chirfoseală, CHIRFOSEÁLĂ, chirfoseli, s.f. (Reg.) Faptul de a chirfosi. ♦ Zapaceala, harmalaie. – Chirfosi + suf. -eala.
chirfosi, CHIRFOSÍ, chirfosesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A tavali în ceva murdar, a murdari tavalind în ceva. – Et. nec.
chiriarh, CHIRIÁRH, chiriarhi, s.m. (Înv.) Arhiereu conducator al unei eparhii, mitropolii, patriarhii. [Pr.: -ri-arh] – Din ngr. kiríarhos.
chiriarhie, CHIRIARHÍE, chiriarhii, s.f. (Înv.) Demnitatea de chiriarh; conducerea, autoritatea superioara a bisericii. [Pr.: -ri-ar-] – Din ngr. kiriarhía.
chiriaş, CHIRIÁS, -Ă, chiriasi, -e, s.m. si f. Persoana sau institutie, organizatie etc. care ia cu chirie o locuinta, sediul unei institutii, unui magazin etc. [Pr.: -ri-as] – Chirie + suf. -as.
chirie, CHIRÍE, chirii, s.f. Suma platita în schimbul folosirii temporare a unui lucru (mai ales a unei locuinte). ♢ Loc. adj. si adv. Cu chirie = (care este dat cuiva) pentru folosire temporara în schimbul unei plati. – Din bg., scr. kirija.
chirighiţă, CHIRIGHÍŢĂ, chirighite, s.f. Gen de pasari calatoare care traiesc pe lânga râuri si balti si se hranesc cu peste (Chlidonias). – Cf. c a r a g a t a.
chirigiu, CHIRIGÍU, chirigii, s.m. 1. (Înv.) Cel care transporta cu caruta, în schimbul unei plati, oameni sau marfuri; caraus. 2. (Reg.) Chirias. – Din tc. kiracı.
chirilic, CHIRÍLIC, -Ă, chirilici, -ce, adj. (În sintagmele) Alfabet chirilic = vechi alfabet slav, compus de Chiril în sec. IX si întrebuintat la noi (oficial) pâna în 1860, care a servit drept baza pentru alfabetele folosite de popoarele slave ortodoxe. Litera chirilica = litera din alfabetul chirilic. (Substantivat) Scrie cu chirilice. ♦ (Despre texte, scrieri etc.) Care este scris cu litere chirilice. [Var.: cirílic, -a adj.] – Chiril (n. pr.) + suf. -ic.
chiristigiu, CHIRISTIGÍU s.m. v. cherestegiu.
chirografar, CHIROGRAFÁR, -Ă, chirografari, -e, adj. (Jur.; si substantivat) (Persoana) care detine un drept personal de creditor pe baza unui act sub semnatura privata. – Din fr. chirographaire.
chiromant, CHIROMÁNT, -Ă, chiromanti, -te, s.m. si f. Persoana care practica chiromantia. – Din it. chiromante.
chiromantic, CHIROMÁNTIC, -Ă, chiromantici, -ce, adj. De chiromantie. – Din engl. chiromantic.
chiromanţie, CHIROMANŢÍE s.f. Procedeu prin care se poate ghici caracterul sau destinul cuiva pe baza interpretarii liniilor din palma. – Din it. chiromanzia, fr. chiromancie.
chiromegalie, CHIROMEGALÍE s.f. v. cheiromegalie.
chiropter, CHIROPTÉR, chiroptere, s.n. (La pl.) Ordin de mamifere cu aripi membranoase tegumentare; (si la sg.) animal din acest ordin. – Din fr. chiroptères.
chirpici, CHIRPÍCI s.n. Material de constructie în forma de caramida, facut dintr-un amestec de lut, paie si baligar uscat la soare. – Din tc. kerpiç.
chirurg, CHIRÚRG, chirurgi, s.m. Medic specialist în chirurgie. [Var.: (înv.) hirúrg s.m.] – Din lat. chirurgus, germ. Chirurg.
chirurgical, CHIRURGICÁL, -Ă, chirurgicali, -e, adj. Care apartine chirurgiei, care se refera la chirurgie, care se realizeaza cu ajutorul chirurgiei. [Var.: (înv.) hirurgicál, -a adj.] – Din fr. chirurgical, lat. chirurgicalis.
chirurgie, CHIRURGÍE s.f. Ramura a medicinii care trateaza bolile cu ajutorul operatiilor. ♢ Mica chirurgie = parte a chirurgiei consacrata interventiilor chirurgicale mai usoare, care nu impun spitalizare. Chirurgie genetica = transplant de gene. [Var.: (înv.) hirurgíe s.f.] – Din fr. chirurgie, lat. chirurgia.
chisea, CHISEÁ1, chisele, s.f. Vas mic de sticla, de cristal sau de portelan în care se tine dulceata. [Var.: cheseá s.f.] – Din tc. kåse.
chisea, CHISEÁ2, chisele, s.f. (Pop.) Punga (de piele) în care se tin banii sau tutunul. – Din tc. kese.
chiseliţă, CHÍSELIŢĂ, chiselite, s.f. Fiertura de fructe sau de anumite legume (stir, loboda etc.). ♦ Fig. Amestec din care nu se mai alege nimic; terci. ♢ Expr. A face (pe cineva) chiselita = a bate zdravan. – Din bg., scr. kiselica.
chisnovat, CHISNOVÁT, -Ă, chisnovati, -te, adj., s.m. si f. (Reg.) (Om) poznas, glumet, comic. – Et. nec.
chist, CHIST, chisturi, s.n. 1. Tumoare benigna de forma unei pungi închise, de obicei cu un continut lichid sau semilichid. 2. Învelis protector secretat de unele animale inferioare aflate în conditii de mediu nefavorabile. – Din fr. kyste.
chistectomie, CHISTECTOMÍE, chistectomii, s.f. (Med.) Extirpare chirurgicala a unui chist. – Din fr. kystectomie.
chistic, CHÍSTIC, -Ă, chistici, -ce, adj. De natura chistului, cu aspect de chist. – Din fr. kystique.
chişcar, CHISCÁR, chiscari, s.m. (Iht.; reg.) Ţipar. – Cf. rus. p i š k a r.
chişcă, CHÍSCĂ, chiste, s.f. (Reg.) Un fel de caltabos facut din stomacul sau din intestinele porcului, umplute cu carne tocata si cu pasat. ♦ (Adverbial) Plin, îndesat pâna la refuz. – Din ucr. kyška.
chişiţă, CHÍSIŢĂ, chisite, s.f. Încheietura a piciorului, deasupra copitei, la animalele cu copite; motul de par de deasupra copitei. – Din bg. kitčice, scr. kičica.
chişleag, CHISLEÁG s.n. (Reg.) Lapte de vaca smântânit pus la prins (pâna se acreste); lapte prins, lapte acru. – Din ucr. kysljak.
chiştoc, CHISTÓC, -OÁCĂ, chistoci, -oace, subst. 1. S.n. Muc de tigara. 2. S.m. si f. Fig. Copil mic de statura si îndesat. [Pl. si: (1) chistócuri. – Var.: chiostéc s.n.] – Et. nec.
chit, CHIT1 adv. (Fam.; în expr.) A fi chit (cu cineva) = a nu mai datora nimic (cuiva); a nu mai avea de dat (cuiva) nici o socoteala. Chit ca... = chiar daca..., indiferent daca... – Din fr. quitte.
chit, CHIT2 s.n. Pasta formata dintr-un praf mineral si un lichid vâscos (ulei de in, glicerina etc.), care se întareste în contact cu aerul si e folosita la fixarea geamurilor în cercevele, la astuparea gaurilor în lemn sau în zid etc. – Din germ. Kitt.
chit, CHIT3, chiti, s.m. (Zool.; înv.) Balena. – Din sl. kitŭ.
chitanţă, CHITÁNŢĂ, chitante, s.f. Act scris prin care se face dovada primirii unei sume de bani, a unor bunuri etc. – Din fr. quittance.
chitanţier, CHITANŢIÉR, chitantiere, s.n. Carnet sau registru cu foi detasabile pentru întocmirea chitantelor. [Pr.: -ti-er] – Chitanta + suf. -ier.
chitară, CHITÁRĂ, chitare, s.f. Instrument muzical cu coarde, care emite sunete prin ciupire sau lovire cu degetele. ♢ Chitara electrica = chitara fara cutie de rezonanta, prevazuta cu un transductor care transforma vibratiile coardelor în tensiuni alternative de audiofrecventa amplificate prin mijloace electronice. [Var.: ghitára s.f.] – Din it. chitarra.
chitarist, CHITARÍST, -Ă, chitaristi, -ste, s.m. si f. Persoana care cânta la chitara. [Var.: ghitaríst, -a, (înv.) citaríst, -a s.m. si f.] – Chitara + suf. -ist. Cf. it. c h i t a r r i s t a.
chită, CHÍTĂ, chite, s.f. (Reg.) 1. Manunchi de flori, de frunze etc. 2. Manunchi format din douasprezece fuioare de in sau de cânepa. – Din scr. kita, ucr. kyta.
chitcăit, CHITCĂÍT, -Ă, chitcaiti, -te, adj. (Reg.; despre oameni) Mocait, ticait. – Et. nec.
chiteală, CHITEÁLĂ1 s.f. (Pop.) Chibzuiala, judecata (dreapta, cumpanita). – Chiti1 + suf. -eala.
chiteală, CHITEÁLĂ2 s.f. (Reg.) Ochire, tintire; nimerire. – Chiti2 + suf. -eala.
chiti, CHITÍ1, chitesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz., intranz. si refl. A socoti, a chibzui; a crede, a gândi. ♦ Tranz. A pune la cale; a planui. 2. Tranz. A potrivi, a aranja, a rândui bine. – Din scr. kititi.
chiti, CHITÍ2, chitesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A tinti (cu arma, cu piatra), a ochi; p. ext. a trage (cu o arma); a lovi, a nimeri (tinta). 2. A arunca o privire; a alege din ochi. – Din scr. hititi (apropiat de chiti1).
chitic, CHITÍC, chitici, s.m. (Reg.) Nume generic pentru diferite varietati de peste marunt; peste neajuns la maturitate; pestisor. ♢ Expr. (Adverbial) A tacea chitic = a nu spune nici o vorba, a pastra tacere completa. – Cf. p i t i c.
chitie, CHITÍE s.f. v. tichie.
chitină, CHITÍNĂ s.f. Substanta organica asemanatoare cu celuloza, care formeaza partea scheletica din tegumentele insectelor. – Din fr. chitine.
chitinizat, CHITINIZÁT, -Ă, chitinizati, -te, adj. Din chitina; cu chitina. – Din chitina.
chitinos, CHITINÓS, -OÁSĂ, chitinosi, -oase, adj. Care contine chitina, format din chitina. – Din fr. chitineux.
chitit, CHITÍT, -Ă, chititi, -te, adj. (Pop.; despre oameni) Chibzuit, socotit. – V. chiti1.
chiton, CHITÓN, chitoane, s.n. Un fel de tunica purtata în antichitate de greci. – Din fr. chiton.
chitonag, CHITONÁG1 subst. (Reg.) Pistil obtinut din pasta de gutui. – Cf. fr. c o t i g n a c.
milepori, MILEPÓRI s. m. pl. gen de polipi (1) care traiesc în colonii, formând un schelet calcaros masiv. (< fr. millépores)
chitonag, CHITONÁG2, chitonage, s.n. (Rar) Unealta cu vârf ascutit, cu care se fac gauri în pamânt pentru înfipt aracii la vie sau pentru semanatul porumbului. – Et. nec.
chitră, CHÍTRĂ, chitre, s.f. Fructul chitrului, cu aspectul unei lamâi mari, din care se poate face dulceata. – Din ngr. kítra (pl. lui kitron).
chitru, CHÍTRU, chitri, s.m. 1. Arbore exotic cu flori mari, albe si cu fructe comestibile (Citrus medica). 2. (Impr.) Chitra. – Din chitra.
chitui, CHITUÍ, chituiesc, vb. IV. Tranz. A lipi, a fixa, a astupa, a netezi ceva cu chit2. Chit2 + suf. -ui.
chituire, CHITUÍRE, chituiri, s.f. Actiunea de a chitui. – V. chitui.
chituit, CHITUÍT, -Ă, chituiti, -te, adj. Care este lipit, fixat, astupat cu chit2. – V. chitui.
chiţ, CHIŢ interj. Cuvânt care imita sunetele caracteristice ale soarecilor. – Onomatopee.
chiţăi, CHIŢĂÍ, pers.3 chítaie, vb. IV. Intranz. (Despre soareci) A scoate sunete ascutite, caracteristice speciei. [Var.: chitai vb. IV] – Chit + suf. -ai.
chiţăit, CHIŢĂÍT s.n. Faptul de a chitai; sunet ascutit specific pe care îl scoate soarecele. [Var.: chitcait s.n.] – V. chitai.
chiţcan, CHIŢCÁN, chitcani, s.m. 1. Animal insectivor asemanator cu soarecele, brun-castaniu pe spate si mai deschis pe burta, cu botul alungit, cu ochii mici si cu urechile ascunse în blana, care traieste prin paduri, dumbravi etc. în galerii superficiale (Sorex araneus). 2. Nume dat mai multor specii de soareci de diverse marimi. – Chitcai + suf. -an.
chiţcăi, CHIŢCĂÍ vb. IV. v. chitai.
chiţcăit, CHIŢCĂÍT s.n. v. chitait.
chiţibuş, CHIŢIBÚS, chitibusuri, s.n. (Fam.) Fapt, detaliu lipsit de importanta; maruntis, fleac. ♦ Tertip, smecherie de care uzeaza cineva pentru a obtine ceva. – Et. nec.
chiţibuşar, CHIŢIBUSÁR, -Ă, chitibusari, -e, s.m. si f. Persoana careia îi place sa uzeze de chitibusuri, de maruntisuri, care face mici smecherii. 2. Persoana care da importanta fleacurilor; persoana care cauta nod în papura. – Chitibus + suf. -ar.
chiţibuşărie, CHIŢIBUSĂRÍE, chitibusarii, s.f. Fapta sau apucatura de chitibusar; actiune plina de chitibusuri. – Chitibusar + suf. -ie.
chiţoran, CHIŢORÁN, chitorani, s.m. Soarece mare de câmp, cu botul foarte ascutit (Sorex vulgaris). – Cf. c h i t c a n.
chiu, CHIU s.n. 1. Strigat de bucurie. 2. (În expr.) Chiu si vai = suferinta, durere; fig. saracie, mizerie. Cu chiu, cu vai sau cu chiu si vai = cu mare greutate, dupa multe eforturi. – Onomatopee.
chiui, CHIUÍ, chíui, vb. IV. Intranz. 1. A scoate un strigat ascutit, puternic si prelung de bucurie, de veselie, de îndemn, de chemare etc.; a chioti, a hauli. 2. A spune strigaturi, a striga chiuituri (2). [Pr.: chi-u-) – Chiu + suf. -ui.
chiuit, CHIUÍT, chiuituri, s.n. 1. Strigat ascutit, puternic si prelung (de bucurie, de îndemn etc.); chiuitura (1), haulire, haulit. 2. Chiuitura (2), strigatura. [Pr.: chi-u-] – V. chiui.
milenarism, MILENARÍSM s. n. chiliasm. (< fr. millénarisme)
chiuită, CHIUÍTĂ s.f. (Reg.; în loc. adv.) Cu chiuita = foarte mult, cu nemiluita, nenumarat. [Pr.: chi-u-] – V. chiui.
chiuitură, CHIUITÚRĂ, chiuituri, s.f. 1. Faptul de a chiui; chiot, chiuit (1). 2. Versuri cu aluzii satirice sau glumete, strigate în timpul executarii dansurilor populare; strigatura, chiuit (2). [Pr.: chi-u-] – Chiui + suf. -tura.
chiul, CHIUL, chiuluri, s.n. (Fam.) Sustragere nemotivata de la îndeplinirea unei obligatii, a unei datorii; p. ext. înselatorie. ♢ Loc. vb. A trage chiulul = a) a chiuli; b) a nu-si tine cuvântul dat. A-i trage (cuiva) chiulul = a pacali, a însela (pe cineva). – Din fr. [tirer au] cul.
chiulaf, CHIULÁF, chiulafuri, s.n. (Înv.) Un fel de caciula turceasca mare (în jurul careia se înfasura turbanul). – Din tc. külâh.
chiulangiu, CHIULANGÍU, -ÍE, chiulangii, s.m. si f. (Fam.) Persoana care în mod sistematic trage chiulul, însala, se sustrage de la datorie. [La f. sg. si: chiulangioaica] – Chiul + suf. -angiu. Cf. tc. k ü l â h ç i.
chiulasă, CHIULÁSĂ s.f. v. culasa.
chiulhan, CHIULHÁN s.n. v. chiolhan.
chiuli, CHIULÍ, chiulesc, vb. IV. Intranz. (Fam.) A se sustrage nemotivat de la îndeplinirea unei obligatii, a unei datorii; a trage chiulul. – Din chiul.
chiup, CHIUP, chiupuri, s.n. (Reg.) Vas de lut ars, de mare capacitate, în forma de amfora, întrebuintat pentru pastrarea untdelemnului, a muraturilor etc. – Din tc. küp.
chiurasat, CHIURASÁT s.n. v. cuirasat.
chiurasă, CHIURÁSĂ s.f. v. cuirasa.
chiurasier, CHIURASIÉR s.n. v. cuirasier.
chiureta, CHIURETÁ, chiuretez, vb. I. Tranz. A curata (si a îndeparta) cu chiureta suprafata unei mucoase (bolnave). – Din fr. cureter.
chiuretaj, CHIURETÁJ, chiuretaje, s.n. Faptul de a chiureta; chiuretare. – Din fr. curetage.
chiuretare, CHIURETÁRE, chiuretari, s.f. Chiuretaj. – V. chiureta.
chiuretă, CHIURÉTĂ, chiurete, s.f. Instrument chirurgical de forma unei linguri, folosit la chiuretaj. – Din fr. curette.
chiurluit, CHIURLUÍT, -Ă, chiurluiti, -te, adj. (Reg.) Ametit (de bautura). – Et. nec.
chiuvetă, CHIUVÉTĂ, chiuvete, s.f. Vas de portelan, de faianta sau de metal smaltuit prevazut cu o gura de scurgere, fixat în perete dedesubtul unui robinet de apa si folosit la spalat. – Din fr. cuvette.
chivără, CHÍVĂRĂ, chivere, s.f. Acoperamânt de cap în forma de chipiu înalt, folosit în trecut de ostasii unor unitati militare. ♦ Acoperamânt de cap în forma triunghiulara, confectionat sumar din hârtie si folosit pentru a feri capul de soare, în jocul copiilor de-a soldatii; coif. [Var.: chívera s.f.] – Din rus. kiver.
chiveră, CHÍVERĂ s.f. v. chivara.
chiverniseală, CHIVERNISEÁLĂ, chiverniseli, s.f. (Pop. si fam.) Faptul de a (se) chivernisi; p. ext. (concr.) ceea ce a chivernisit cineva. – Chivernisi + suf. -eala.
chivernisi, CHIVERNISÍ, chivernisesc, vb. IV. (Pop. si fam.) 1. Tranz. A administra, a conduce. 2. Tranz. si refl. A face economii; a agonisi. 3. Refl. si tranz. A ajunge sau a face sa ajunga la o situatie materiala buna; a (se) capatui, a (se) pricopsi. 4. Tranz. si refl. A (se) aproviziona; a (se) îndestula. – Din ngr. kivérnisa (aor. al lui kivernó).
chivernisire, CHIVERNISÍRE s.f. (Pop. si fam.) Actiunea de a (se) chivernisi. – V. chivernisi.
chivernisit, CHIVERNISÍT, -Ă, chivernisiti, -te, adj. (Pop. si fam.) Care are o situatie materiala buna; pricopsit, capatuit; înstarit, îmbogatit. – V. chivernisi.
chivernisitor, CHIVERNISITÓR, chivernisitori, s.m. (Înv.) Administrator; conducator, cârmuitor. – Chivernisi + suf. -tor.
chivot, CHÍVOT, chivoturi, s.n. Cutiuta asezata în altar în care se pastreaza cuminecatura rezervata celor care se împartasesc în caz de boala, înainte de moarte etc. ♦ Lada în care evreii mozaici tineau tablele legii. [Acc. si: chivót. – Pl. si: chivote] – Din sl. kivotŭ.
chivuţă, CHIVÚŢĂ, chivute, s.f. (Reg.) Femeie (de obicei tiganca) care se îndeletniceste cu spoitul caselor cu bidineaua. – Din n. pr. Chivuta.
chix, CHIX, chixuri, s.n. (Fam.) Nereusita, esec (rusinos) într-o actiune, într-o manifestare. ♢ Expr. A da chix = a nu izbuti. – Din germ. Kicks.
chorus, CHÓRUS, chorusuri, s.n. (Jaz) Improvizatie solistica legata de o tema principala. ♦ Improvizatie colectiva, care urmeaza dupa improvizatiile solistilor. [Pr.: co-] – Din fr., engl. chorus.
chulo, CHULO s.m. Toreador care lupta pe jos si are misiunea de a întarâta taurul cu ajutorul unei pelerine rosii. [Pr.: ciúlo] – Cuv. sp.
ciaconă, CIACÓNĂ, ciacone, s.f. Vechi dans de origine spaniola, cu o miscare lenta; melodie dupa care se executa acest dans. – Din it. ciaccona.
cianamidă, CIANAMÍDĂ, cianamide, s.f. Substanta chimica cristalina, din care se obtine melamina. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanamide.
cianat, CIANÁT, cianati, s.m. (Chim.) Derivat al acidului cianhidric. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanate.
cianhidric, CIANHÍDRIC adj. (În sintagma) Acid cianhidric = lichid incolor, volatil, foarte toxic, cu miros de migdale amare; acid prusic. [Pr.: ci-an-] – Din fr. cyanhydrique.
cianhidrină, CIANHIDRÍNĂ, cianhidrine, s.f. Compus organic care contine în molecula un hidroxil si un nitril, folosit la obtinerea aminoacizilor si a unor materiale plastice. [Pr.: ci-an-] – Din fr. cyanhydrine.
cianhidrizare, CIANHIDRIZÁRE, cianhidrizari, s.f. Tratare cu acid cianhidric a rasadurilor sau a puietilor pentru a combate parazitii. [Pr.: ci-an-] – Din fr. cyanhydrisation.
cianizare, CIANIZÁRE s.f. Tratament termochimic prin care se introduce carbon si azot la suprafata unei piese din otel, pentru a se obtine un strat superficial dur. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanisation.
cianoficee, CIANOFICÉE, cianoficee, s.f. (La pl.) Clasa de alge albastra, microscopice; (si la sg.) alga din aceasta clasa. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanophycées.
cianogen, CIANOGÉN s.n. (Chim.) Cian. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanogène.
cianotipie, CIANOTIPÍE, cianotipii, s.f. Procedeu de producere prin copiere fotografica, utilizat în special pentru desenele tehnice al caror original a fost executat pe hârtie de calc, obtinându-se o imagine negativa pe un fond albastru închis cu linii albe. [Pr.: ci-a-] – Din germ. Zianotypie.
cianură, CIANÚRĂ, cianuri, s.f. Sare a acidului cianhidric. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanure.
cibernetic, CIBERNÉTIC, -Ă, cibernetici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Stiinta care are ca obiect studiul matematic al legaturilor, comenzilor si controlului în sistemele tehnice si în organismele vii din punctul de vedere al analogiilor lor formale. 2. Adj. Care apartine ciberneticii (1), privitor la cibernetica. – Din fr. cybernétique.
mihrab, MIHRÁB s. n. firida ornamentala în peretele unei moschei (indicând directia spre Meca). (< fr. mihrab)
cibernetiza, CIBERNETIZÁ, cibernetizez, vb. I. Tranz. A dota cu echipament cibernetic. – Din fr. cybernétiser.
cibernetizat, CIBERNETIZÁT, -Ă, cibernetizati, -te, adj. Care a fost dotat cu echipament cibernetic. – V.cibernetiza.
cicatriza, CICATRIZÁ, pers. 3 cicatrizeaza, vb. I. Refl. (Despre plagi) A se vindeca, a se închide lasând o cicatrice. – Din fr. cicatriser.
cicatrizat, CICATRIZÁT, -Ă, cicatrizati, -te, adj. (Despre rani) Vindecat, închis. – V. cicatriza.
cică, CÍCĂ adv. (Pop. si fam.; cu valoare de verb unipersonal sau impersonal). 1. (preceda o afirmatie pusa pe socoteala altora) (Se) spune ca... (lumea) zice ca..., dupa cum (se) crede. 2. (Indica un sentiment de mirare sau de îndoiala) Daca poate fi cu putinta! auzi! ♦ Nici mai mult, nici mai putin. Mai mult decât atâta. 3. (Povestitorul admite ce se spune, dar e convins ca nu este asa) Chipurile, vorba vine! vorba sa fie! – Din [se zi]ce ca.
cichirgiu, CICHIRGÍU, cichirgii, s.m. (Înv.) Cofetar; cel care ducea tavile cu dulceata la curtea domneasca. – Din tc. seker-ci.
ciclamă, CICLÁMĂ, ciclame, s.f., s.n. adj. 1. S.f. Planta decorativa cu frunze în forma de rinichi, verzi pe o parte si purpurii pe alta, cu flori rosii sau albe (Cyclamen europaeum). – Din it. ciclamino. Cf. fr. c y c l a m e n.
ciclan, CICLÁN, ciclani, s.m. Hidrocarbura ciclica saturata, prezenta în petrol. – Din fr. cyclane.
ciclic, CÍCLIC, -Ă, ciclici, -e, adj. 1. Care se desfasoara în cicluri sau apartine unui ciclu; periodic. ♦ (Despre lucrari muzicale, artistice) Care este alcatuit din mai multe parti independente. ♦ (Despre compuse chimice) Care are catenele în forma de ciclu (2). 2. (Bot.; despre flori) La care toate elementele sunt dispuse în verticil. – Din fr. cyclique.
ciclizare, CICLIZÁRE s.f. (În sintagma) Reactie de ciclizare = reactie chimica prin care lantul de atomi din molecula unui compus organic se închide si formeaza un ciclu. – Dupa fr. [réaction de] cyclisation.
cicloalcan, CICLOALCÁN, cicloalcani, s.m. (Chim.) Ciclan. [Pr.: -clo-al-] – Din fr. cycloalcane.
cicloalchenă, CICLOALCHÉNĂ, cicloalchene, s.f. (Chim.) Hidrocarbura ciclica nesaturata cu o dubla legatura în molecula. [Pr.: -clo-al-] – Din fr. cicloalkène.
ciclocefal, CICLOCEFÁL, -Ă, ciclocefali, -e, s.m. si f. (Med.) (Individ) care prezinta ciclocefalie. – Din fr. cyclocéphale.
ciclocefalie, CICLOCEFALÍE, ciclocefalii, s.f. (Med.) Monstruozitate constând din lipsa totala sau partiala a nasului si situarea ochilor, uniti, într-o singura orbita. – Din fr. cyclocéphalie.
ciclohexan, CICLOHEXÁN s.m. Hidrocarbura ciclica saturata cu sase atomi în molecula, care se extrage din petrol si este întrebuintata ca solvent si ca materie prima în industria fibrelor sintetice. – Din fr. cyclohexane.
ciclomorfoză, CICLOMORFÓZĂ, ciclomorfoze, s.f. (Biol.) Totalitatea modificarilor pe care le sufera un organism în cursul dezvoltarii ontogenetice. – Din engl. cyclomorphosis.
ciclop, CICLÓP, ciclopi, s.m. 1. Figura mitica de urias antropofag, cu un singur ochi mare în mijlocul fruntii. 2. Gen de animal crustaceu inferior de apa dulce, cu un singur ochi, situat pe cefalotorace (Cyclops). – Din fr. cyclope, lat. cyclops, -opis.
cicloparafină, CICLOPARAFÍNĂ, cicloparafine, s.f. (Chim.) Ciclan. – Din fr. cycloparafine.
ciclopentan, CICLOPENTÁN s.m. Hidrocarbura ciclica saturata cu cinci atomi de carbon în molecula, întrebuintata ca materie prima în industria chimica. – Din fr. cyclopentane.
ciclotimic, CICLOTÍMIC, -Ă, ciclotimici, -ce, s.m. si adj. (Med.) (Bolnav) de ciclotimie. – Din fr. cyclothymique.
ciclotimie, CICLOTIMÍE, ciclotimii. s.f. Stare psihica morbida în care depresiunea alterneaza cu buna dispozitie. – Din fr. cyclothymie.
ciclu, CÍCLU, cicluri, s.n. 1. Succesiune de fenomene, stari, operatii, manifestari etc. care se realizeaza într-un anumit interval de timp si care epuizeaza, în ansamblul lor, evolutia unui anumit proces (repetabil): totalitatea fenomenelor, faptelor, actiunilor etc. legate între ele. ♢ Ciclu anual = perioada de un an în care pamântul face o rotatie completa în jurul soarelui. Ciclu solar = perioada de 28 de ani dupa expirarea careia datele diferitelor zile ale anului cad în aceleasi zile din saptamâna. Ciclu de conferinte (sau de lectii etc.) = serie de conferinte (sau de lectii etc.) care trateaza diverse aspecte ale unui subiect unitar. ♦ (Si în sintagma ciclu menstrual) Menstruatie, ♦ Durata unui ciclu (1). ♦ Diagrama care reprezinta un ciclu (1). ••Grup de productii (literare, muzicale) care au o tema comuna. 2. Lant închis de atomi din molecula unei substante. 3. Valorile succesive pe care le capata o marime periodica în cursul unei perioade date. 4. (Fiz.; iesit din uz la noi; în constructia) Cicluri pe secunda = hertzi. – Din fr. cycle, lat. cyclus.
cico, CÍCO s.n. 1. Bautura racoritoare. 2. (Eliptic.) Sticla, pahar etc. cu cico (1). – Ci[trice] + co[la].
cicoare, CICOÁRE1, cicori, s.f. 1. Planta erbacee cu flori albastre, trandafirii sau albe, cultivata pentru radacinile sale (Chicorium intybus). ♢ Cicoare de gradina = andiva. 2. Surogat de cafea preparat din radacina plantei descrisa mai sus. – Lat •cichoria (=cichorium).
cicoare, CICOÁRE2, cicori, s.f. Insecta galbena-castanie, cu spinarea neagra, cu aripile stravezii si lungi, cu capul lat si cu ochii mari (Cicada orni). – Lat •cicala (= cicada).
cifoscolioză, CIFOSCOLIÓZĂ, cifoscolioze, s.f. (Med.) Curbare în sens anteropsterior si lateral a coloanei vertebrale. [Pr.: -li-o-] – din fr. cyphoscoliose.
cifotic, CIFÓTIC, Ă, cifotici, -ce, adj. s.m. si f. adj. (Med.) (Bolnav) de cifoza. – Dupa fr. cypheux.
cifoză, CIFÓZĂ, cifoze, s.f. (Med.) Deformatie a coloanei vertebrale care duce la o proeminenta dorsala. V. cocoasa. – Din fr. cyphose.
cifra, CIFRÁ, cifrez, vb. I. 1. Refl. A se evalua (în cifre) la... 2. Tranz. A aplica unui text un cifru. – Din fr. chiffrer (refacut dupa cifra).
cifraj, CIFRÁJ s.n. Cifrare. – Din fr. chiffrage.
cifră, CÍFRĂ, cifre, s.f. 1. Simbol grafic (care reprezinta unul dintre numerele de la zero la noua) folosit pentru scrierea numerelor; (impr.) numar. 2. Volum, suma, cantitate reprezentata prin cifre (1). ♢ Impozit pe cifra de afaceri = impozit aplicat proportional cu marimea, cu valoarea afacerilor. 3. Numar care indica valoarea unei marimi caracteristice a unei substante, a unui fenomen. Cifra de saponificare. – Din it. cifra, lat. cifra. Cf. fr. c h i f f r e.
cifru, CÍFRU, cifruri, s.n. 1. Sistem de semne conventionale cu care se transmit comunicari secrete. 2. Combinatie de cifre sau de litere cu ajutorul careia se pot deschide unele broaste sau lacate cu închizatoare secreta. – Din fr. chiffre (refacut dupa cifra).
cigă, CÍGĂ, cige, s.f. 1. (Min.) Scripete fix. 2. (Zool.) Cochilie de gasteropod. – Din magh. csiga.
cihăi, CIHĂI, cihaiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A starui foarte mult pe lânga cineva sa faca ceva, a plictisi pe cineva cu staruintele. [Var.: cehai vb. IV] – Cf. Magh. c s a h o l n i.
cilian, CILIÁN, -Ă s.m. si f., adj. v. chilian.
migraţiune, MIGRAŢIÚNE s. f. 1. deplasare în masa a unor triburi sau popoare de pe un teritoriu pe altul. 2. deplasarea în masa a unor animale sau pasari dintr-o regiune într-alta în vederea reproducerii, a cautarii de hrana etc. 3. miscarea apei în sol; înaintarea petrolului în rocile sedimentare. 4. ~ profesionala = deplasare a unei parti din mâna de lucru dintr-o meserie într-alta. 5. a capitalului = deplasarea capitalului dintr-o tara în alta, dintr-o ramura de productie în alta. (< fr. migration, lat. migratio)
cilindricitate, CILINDRICITÁTE, cilindricitati, s.f. (Tehn.) Proprietate a unei portiuni din trunchiul unui copac de a se apropia de forma cilindrica. – Din fr. cylindricité.
cilindru, CILÍNDRU, (1, 2, 3, 4) cilindri, s.m. (5) cilindre, s.n. 1. S.m. Suprafata obtinuta prin deplasarea unei drepte paralele cu ea însasi, astfel încât sa se sprijine mereu pe o curba închisa si fixa. 2. S.m. Corp geometric marginit de un cilindru (1) si de doua plane paralele. 3. S.m. Piesa cilindrica componenta a unor masini, care se poate roti în jurul propriei sale axe; organ de masina tubular în interiorul caruia se deplaseaza un piston (la motoare cu ardere interna, la masini cu abur, la compresoare etc.). 4. S.m. (În sintagma) Cilindru central = partea centrala a radacinilor si tulpinilor plantelor vasculare. 5. (Înv.) Joben. – Din fr. cylindre, lat. cylindrus.
cilindrurie, CILINDRURÍE s.f. (Med.) Prezenta în urina a unor elemente microscopice formate din albumina, hematii, celule epiteliale etc., care caracterizeaza afectiunile renale. – Din fr. cylindrurie.
cimază, CIMÁZĂ, cimaze, s.f. (Arh.) Chenar ornamental de-a lungul unei fatade. – Din it. cimasa.
cimbal, CIMBÁL, cimbale, s.n. Chimval. – Din lat. cymbalus, fr. cymbale.
cimbri, CÍMBRI s.m. pl. Trib germanic asezat în antichitate la varsarea Elbei si zdrobit de romani. – Din fr. Cimbres.
cimbrişor, CIMBRISÓR s.m. Planta erbacee cu flori rosii-purpurii sau albe si cu frunze aromate, folosite în medicina pentru infuzie (Thymus vulgaris). – Cimbru + suf.-isor.
cimbru, CÍMBRU s.m. Planta erbacee cu flori liliachii sau albe punctate cu rosu, cu frunze înguste si ascutite, aromate, folosite drept condiment (Satureja hortensis). – Cf. gr. t h y m b r a.
cimen, CIMÉN s.n. Lichid cu miros aromatic, care se gaseste în uleiurile eterice izolate din diferite plante, din rasina coniferelor si din unele petroluri. – Din fr. cymène.
ciment, CIMÉNT, (rar) cimenturi, s.n. Material de constructie în forma de pulbere fina, obtinut prin macinarea clincherului si care, în contact cu apa, face priza si se întareste. [Acc. si címent] – Din it. cimento, fr. ciment.
ciocănitoare, CIOCĂNITOÁRE, ciocanitori (ciocanitoare), s.f. Nume dat mai multor specii de pasari agatatoare de padure cu aripile scurte, cu cioc conic, puternic, care ciocanesc coaja copacilor, distrugând insectele daunatoare si larvele lor; ghionoaie. – Ciocani + suf. -toare.
clasa, CLASÁ, clasez, vb. I. Tranz. 1. A aranja, a împarti, a rândui ceva (dupa caractere distinctive) pe clase sau categorii. ♦ A face o triere; a tria. ♦ Refl. A obtine un anumit loc în clasamentul unei clase, la un concurs etc. 2. A înceta un proces penal când se constata ca exista o cauza legala care împiedica pornirea sau continuarea lui. ♦ A scoate din uz (cu forme legale) un material care nu mai poate fi folosit din cauza degradarii, a învechirii. – Din fr. classer.
clasic, CLÁSIC, -Ă, clasici, -ce, adj. 1. (Despre opere literare, stiintifice, artistice) Care serveste ca model de perfectiune, care poate fi luat drept model; p. ext. care este scris dupa canoanele obisnuite, traditionale. ♦ (Despre scriitori, artisti, oameni de stiinta etc.; adesea substantivat) De mare valoare, a carui opera îsi pastreaza importanta de-a lungul veacurilor, ramâne în patrimoniul cultural-stiintific al unui popor sau al lumii. 2. Care concentreaza caracteristicile (bune sau rele ale) unui lucru, ale unei actiuni, ale unei situatii etc.; tipic, caracteristic; care este folosit în mod curent. Procedeu tehnic clasic 3. Care apartine clasicismului, privitor la clasicism. – Din fr. classique, lat. classicus.
clasicism, CLASICÍSM s.n. 1. Ansamblu de trasaturi proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizata prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta si literatura europeana, aparut în sec. XVII în Franta, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmarirea unui ideal, prin disciplinarea imaginatiei si a sensibilitatii, prin ordine, echilibru si claritate. 3. Perioada din istoria culturii universale sau nationale ale carei creatii reprezinta un maximum de realizare artistica pentru perioada respectiva. – Din fr. classicisme.
claudicaţie, CLAUDICÁŢIE, claudicatii, s.f. (Med.; rar) Schiopatare. ♦ (Med.) Tulburare trecatoare a functiei unor organe. [Pr.: cla-u-] – Din lat. claudicatio, fr. claudication.
claustra, CLAUSTRÁ, claustrez, vb. I. Refl. si tranz. (Livr.) A (se) închide într-o manastire sau a (se) izola într-un loc retras. [Pr.: cla-us-] – Din fr. claustrer.
claustral, CLAUSTRÁL, -Ă, claustrali, -e, adj. (Livr) Manastiresc, monahal; ca de manastire. [Pr.: cla-us-] – Din fr. claustral, lat. claustralis.
claustrofobie, CLAUSTROFOBÍE, claustrofobii, s.f. (Med.) Teama patologica de spatii închise. [Pr.: cla-us-] – Din fr. claustrophobie.
clavecin, CLAVECÍN, clavecine, s.n. Vechi instrument muzical cu claviatura si cu coarde, asemanator cu pianul; clavicimbal, cembalo. – Din fr. clavecin.
claxon, CLAXÓN, claxoane, s.n. Dispozitiv de semnalizare sonora, folosit de obicei la autovehicule. – Din fr. klaxon.
clăbuc, CLĂBÚC, clabuci, s.m. 1. Spuma facuta de sapunul amestecat cu apa. ♦ Spuma care apare la suprafata unor lichide când sunt agitate, când fierb sau când fermenteaza. 2. Saliva spumoasa, albicioasa (si cu basici). ♢ Expr. A face clabuci la gura = A vorbi mult si cu furie. 3. Sudoare spumoasa pe care o fac animalele, mai ales caii, din pricina efortului si a caldurii. 4. (Rar, la pl.) Rotocoale de fum sau de aburi. – Din bg. klabuk, scr. klobuk.
clăbuci, CLĂBUCÍ, clabucesc, vb. IV. Tranz si refl. A (se) acoperi cu clabuci. ♦ Intranz. (Despre lichide) A face clabuci. – Din clabuc.
cloropenie, CLOROPENÍE, cloropenii, s.f. (Med.) Scadere anormala a cantitatii de clor din sânge; hipocloremie. – Din fr. chloropénie.
clupă, CLÚPĂ, clupe, s.f. 1. Instrument în forma de compas, care serveste la masurarea diametrului trunchiurilor de arbori; compas forestier. 2. Unealta manuala formata dintr-un cadru închis si din brate de actionare, în interiorul careia se prind bacurile de filetat. – Din germ. Kluppe.
mielotomie, MIELOTOMÍE s. f. sectionare chirurgicala a unor cordoane din maduva spinarii. (< fr. myélotomie)
coccis, CÓCCIS, coccisuri, s.n. Os mic, triunghiular, de la extremitatea inferioara a sacrumului; noada. – Din fr. coccyx.
codism, CODÍSM s.n. (Iesit din uz) Tendinta de negare a importantei teoriei revolutionare si a rolului conducator al partidului comunist în lupta pentru instaurarea dictaturii proletariatului. – Coada + suf. -ism. (dupa rus. hvostizm).
colopatie, COLOPATÍE, colopatii, s.f. (Med.) Denumire generica pentru afectiunile colonului. – Din fr. colopathie.
condor, CONDÓR, condori, s.m. Cel mai mare vultur, cu capul si cu gâtul golas, complet mut, care traieste în muntii Americii de Sud (Sarcorhamphus gryphus). [Acc. si: cóndor] – Din fr. condor.
mielopatie, MIELOPATÍE s. f. denumire generica a afectiunilor maduvei spinarii sau osoase. (< fr. myélopathie)
congela, CONGELÁ, congelez, vb. I. Tranz. A face ca un lichid sa se solidifice; a face sa înghete.•• A supune un aliment actiunii frigului pentru a-l conserva. – Din fr. congeler, lat. congelare.
congelare, CONGELÁRE, congelari, s.f. Actiunea de a congela si rezultatul ei. ♦ Înghetare a solutiilor apoase si a solutiilor albuminoase dintr-un corp prin coborîrea artificiala a temperaturii în vederea conservarii mai îndelungate a unor produse alimentare. – V. congela.
congelat, CONGELÁT, -Ă, congelati, -te, adj. (Despre unele alimente) Conservat prin congelare. ♦ Înghetat. V. congela.
congelator, CONGELATÓR, congelatoare, s.n. Aparat care serveste la congelarea lichidelor sau a alimentelor; instalatie care serveste la congelare. – Din fr. congélateur.
conglomerat, CONGLOMERÁT, conglomerate, s.n. Roca sedimentara consolidata, formata din sfarâmaturile rotunjite ale unor roci mai vechi, cimentate cu argila, calcar, silice etc.; conglomeratie. ♦ Fig. adunatura, amestec, îmbinare de elemente eterogene. – Din fr. conglomérat.
copac, COPÁC, copaci, s.m. Planta cu trunchiul lemnos si înalt, ale carei crengi se ramifica la o distanta oarecare de sol, formând o coroana; arbore, pom. [Var.: (reg.) copáci s.m.] – Cf. alb. k o p a č.
copil, CÓPIL2, copili, s.m. 1. Lastar crescut de la baza tulpinii unei plante, din primul nod. 2. Cui de lemn sau de metal care se înfige în ochiul tâtânii, la stâlpul usii sau al portii. – Cf. c o p i l1.
copulaţie, COPULÁŢIE, copulatii, s.f. 1. Unire a doua celule de sex opus. 2. Actul împerecherii a doi indivizi de sex opus, prin care elementele sexuale masculine sunt depuse în organele genitale feminine; coit. – Din lat. copulatio, fr. copulation.
coree, CORÉE, s.f. Boala de nervi, frecventa mai ales la tineri, caracterizata prin miscari musculare involuntare continue si dezordonate ale diverselor segmente corporale – Din fr. chorée.
cormană, CORMANĂ, cormane, s.f. Parte a plugului confectionata din tabla de otel, care deplaseaza lateral, rastoarna si marunteste brazdele; rasturnatoare. [Var.: (reg.) cormán s.n.] – Din magh. kormány.
mielografie, MIELOGRAFÍE s. f. 1. studiul formatiilor celulare din maduva formatoare de sânge. 2. radiografie a maduvei spinarii cu ajutorul unei substante de contrast. (< fr. myélographie)
mieloftizie, MIELOFTIZÍE s. f. aplazie a maduvei osoase, care produce o anemie grava. (< fr. myélophtisie)
corsaj, CORSÁJ, corsaje, s.n. Parte a unei rochii care acopera bustul. – Din fr. corsage.
creştin, CRESTÍN, -Ă, crestini, -e, adj., s.m. si f. I. Adj. Care apartine crestinismului, privitor la crestinism. II. S.m. si f. 1. Adept al crestinismului. 2. (Pop.) Persoana, om, individ. – Lat. christianus.
creştinism, CRESTINÍSM s.n. Ansamblul religiilor la baza carora se afla credinta în persoana si învataturile lui Iisus Cristos. – Crestin + suf. -ism (dupa fr. christianisme).
cromozom, CROMOZÓM, cromozomi, s.m. (Biol.) Corpuscul al nucleului, purtator al caracterelor ereditare, care se formeaza în timpul diviziunii celulei si care este variabil ca forma la fiecare specie. – Din fr. chromosome.
cronograf, CRONOGRÁF1, cronografe, s.n. Scriere cu caracter popular care reprezinta o sinteza a istoriei generale, alcatuita pe baza izvoarelor istorice combinate cu legende biblice si populare. Cronograful lui Moxa. [Var.: hronográf s.n.] – Din ngr. hronográfos.
cucură, CÚCURĂ2, cucure, s.f. (Reg.) Parte a plugului care leaga între ele brazdarul, cormana si plazul. – Din magh. kukora.
cupeu, CUPÉU, cupeuri, s.n. (Înv.) 1. Trasura de lux, închisa. 2. Compartiment pentru calatori într-un vagon de cale ferata.
curechi, CURÉCHI s.m. 1. (Reg.) Varza. 2. (În sintagma) Curechi-de-munte = planta erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-aurii si cu fructe achene prevazute cu peri (Ligularia glauca). – Lat. colic(u)lus (= cauliculus).
mielocel, MIELOCÉL s. n. hernie a maduvei spinarii. (< fr. myélocèle)
mielencefal, MIELENCEFÁL s. n. parte posterioara a creierului embrionar, din care se dezvolta bulbul rahidian. (< fr. myélencéphale)
dacian, DACIÁN, -Ă, dacieni, -e, s.n., adj. 1. S.n. Al treilea etaj al pliocenului din sud-estul Europei, caracterizat prin anumite specii de lamelibranhiate, gasteropode si mamifere, precum si printr-un complex de nisipuri, argile, gresii etc., continând zacaminte bogate de petrol si de lignit. 2. Adj. Care apartine dacianului (1), privitor la dacian. [Pr.: -ci-an] – Din fr. dacien.
dacit, DACÍT s.n. Roca vulcanica alcatuita din cuart, andezin, biotit, hornblenda, feldspat etc., de obicei cenusie, folosita ca piatra de constructie. – Din fr. dacite.
microzonă, MICROZÓNĂ s. f. 1. regiune din masa solului arabil, care contine particule cu functii biochimice identice. 2. cartier de proportii reduse al unui oras. 3. (în sociologie) zona de mica întindere. (< fr. microzone)
dacrioree, DACRIORÉE s.f. Lacrimare abundenta. [Pr.: -cri-o-re-e] – Din fr. dacryorrhée.
dactiliotecă, DACTILIOTÉCĂ s.f. Colectie de inele sau de pietre pretioase. ♦ Caseta, sipet pentru pastrarea inelelor sau a pietrelor pretioase. [Pr.: -li-o-] – Din germ. Daktyliothek.
dactilofazie, DACTILOFAZÍE s.f. (Psih.) Dactilologie. – Din fr. dactylophasie.
dactilograf, DACTILOGRÁF, -Ă, dactilografi, -e, s.m. si f. Persoana care are ca ocupatie de baza dactilografia. – Din fr. dactylographe.
dactilografia, DACTILOGRAFIÁ, dactilografiez, vb. I. Tranz. A scrie la masina de scris. [Pr.: -fi-a] – Din fr. dactylographier.
dactilografic, DACTILOGRÁFIC, -Ă, dactilografici, -ce, adj. Care se refera la dactilografie; care se obtine prin dactilografiere. – Din fr. dactylographique.
dactilografie, DACTILOGRAFÍE s.f. Tehnica sau meseria de a scrie la masina de scris. – Din fr. dactylographie.
dactilomegalie, DACTILOMEGALÍE, dactilomegalii, s.f. (Med.) Hipertrofie a degetelor. – Din fr. dactylomégalie.
dadaism, DADAÍSM s.n. Curent literar si artistic aparut în 1916 în Europa, caracterizat prin negarea oricarui raport între gândire si expresia artistica, prin ridicarea hazardului la rangul de principiu de creatie; dada. – Din fr. dadaïsme.
dadofor, DADOFÓR, dadofori, s.m. Purtator de facla în trecut. – Din ngr. dadophóros.
dafin, DÁFIN, dafini, s.m. Mic arbore din sudul Europei, cu frunze persistente, lucioase si aromatice si cu fructe ovale; laur (Laurus nobilis). ♢ Foi de dafin = frunzele uscate ale arborelui descris mai sus, folosite drept condiment. ♦ (La pl. sau, rar, în sintagma foi de dafin) Frunzele acestui arbore cu care se împodobeau în antichitate învingatorii; fig. glorie, succes. – Din scr. dafina.
dafnie, DÁFNIE, dafnii, s.f. Gen de crustaceu de apa dulce; purice-de-apa (Daphnia). – Din fr. daphnie.
dagă, DÁGĂ, dagi, s.f. (Frantuzism înv.) Pumnal cu lama scurta si groasa, în trei muchii si cu vârf ascutit. – Din fr. dague.
daghereotip, DAGHEREOTÍP, daghereotipuri, s.n. 1. Aparat de daghereotipie. 2. Imagine obtinuta prin daghereotipie. [Pr.: -re-o-. – Var.: dagherotíp s.n.] – Din fr. daguerréotype.
microturbină, MICROTURBÍNĂ s. f. turbina de dimensiuni reduse, folosita în microhidrocentrale. (< micro1- + turbina)
daghereotipie, DAGHEREOTIPÍE, daghereotipii, s.f. Vechi procedeu de fotografiere, astazi abandonat, care fixa imaginile cu ajutorul unei camere obscure pe o placa de cupru argintata, sensibilizata cu vapori de iod si de brom. [Pr.: -re-o-. – Var.: dagherotipíe s.f.] – Din fr. daguerréotypie.
dagherotip, DAGHEROTÍP s.n. v. daghereotip.
dagherotipie, DAGHEROTIPÍE s.f. v. daghereotipie.
dalailama, DÁLAI-LÁMA s.m. invar. Seful suprem al religiei budiste; marele-lama. – Din fr. dalaï-lama.
dalb, DALB, -Ă, dalbi, -e, adj. 1. Alb, curat, imaculat. ♢ Fig. Neprihanit; gingas, gratios. 2. Luminos, limpede; stralucitor. 3. Atragator, minunat. – De4 + alb.
dalie, DÁLIE, dalii, s.f. Planta decorativa din familia compozeelor, cu florile în capitule mari albe, galbene, rosii sau violete; gherghina (Dahlia cultorum). – Din fr. dahlia.
dalmaţian, DALMAŢIÁN, -Ă, dalmatieni, -e, s.m. si f. Specie de câine de talie mijlocie cu parul scurt de culoare alba cu numeroase pete mici negre sau maro-închis. ♦ (Adjectival) Câine dalmatian. [Pr.: -ti-an] – Din fr. dalmatien.
daltă, DÁLTĂ, dalti, s.f. Unealta de otel în forma de pana taioasa, cu sau fara mâner, folosita de fierari, dulgheri, sculptori etc. la crestat, la cioplit, la scobit sau la taiat. – Din sl. dlato.
damaschina, DAMASCHINÁ, damaschinez, vb. I. Tranz. 1. A îmbraca în damasc. 2. A încrusta, într-un obiect de otel sau de fier, firicele de aur sau de argint. – Din fr. damasquiner.
microtermofită, MICROTERMOFÍTĂ s. f. planta microtermofila. (< fr. microtermophyte)
damaschinaj, DAMASCHINÁJ s.n. Procedeu (de origine orientala) de încrustare a unor fire de aur sau de argint într-un obiect de fier sau de otel. – Din fr. damasquinage.
damaschinare, DAMASCHINÁRE, damaschinari, s.f. Actiunea de a damaschina si rezultatul ei. – V. damaschina.
microtermofilă, MICROTERMOFÍLĂ adj., s. f. (planta) care creste în zona cu clima temperata rece din regiunea boreala. (< fr. microthermophile)
damaschinat, DAMASCHINÁT, -Ă, damaschinati, -te, adj. 1. (Rar; despre mobile) Îmbracat în damasc. 2. (Despre cutite, casete etc.) Încrustat cu firicele de aur sau de argint. ♦ (Despre oteluri sudate) Care prezinta la suprafata desene în forma de vine serpuitoare sau ramificate, asemanatoare cu cele facute la sabiile de odinioara din Damasc. – Din fr. damasquiné.
microtermie, MICROTERMÍE s. f. unitate de masura a caldurii, a milioana parte dintr-o termie. (< fr. microthérmie)
damă, DÁMĂ, dame, s.f. I. 1. (Înv.) Doamna, cucoana. ♢ Loc. adj. De dama = femeiesc. 2. Femeie cu moravuri usoare; prostituata. II. 1. (La jocul de carti) Fiecare dintre cele patru carti pe care este înfatisata figura unei femei. 2. (La jocul de sah) Regina. 3. (La pl.) Joc alcatuit din puluri albe si negre, care se muta dupa anumite reguli pe o tabla asemanatoare cu cea de sah. III. Scobitura în bordura unei ambarcatii, în care se sprijina mansonul vâslei. – Din fr. dame, it. dama.
microterm, MICROTÉRM, -Ă adj. (despre organisme) adaptat la temperaturi scazute. (< fr. microtherme)
dambla, DAMBLÁ s.f. 1. (Pop.) Apoplexie, paralizie. ♦ Acces de furie, nabadai. 2. Fig. (Fam.) Chef, pofta, pasiune. – Din tc. dambla.
microtelefon, MICROTELEFÓN s. n. receptor telefonic cu dispozitiv de format numarul atasat la el. (< fr. microtéléphone, germ. Mikrotelephon)
damblagiu, DAMBLAGÍU, -ÍE, damblagii, s.m. si f. 1. Paralitic. 2. Fig. (Fam.) Ahtiat (dupa ceva) – Dambla + suf. -giu.
damigeană, DAMIGEÁNĂ, damigene, s.f. Vas mare de sticla cu gâtul scurt, îmbracat, de obicei, într-o împletitura de nuiele, de rachita, de papura, de material plastic etc. si folosit la transportul sau la pastrarea unor lichide. – Din it. damigiana.
damna, DAMNÁ, damnez, vb. I. Tranz. (Livr.; în mitologia greco-romana si în religia crestina) A condamna la chinurile infernului. ♦ A blestema. – Din fr. damner, lat. damnare.
damnat, DAMNÁT, -Ă, damnati, -te, adj. (Livr.; adesea substantivat) Osândit la chinurile infernului. ♦ Blestemat, reprobat, care si-a atras oprobriul opiniei publice, al societatii. – Din fr. damné, lat. damnatus.
microstaţie, MICROSTÁŢIE s. f. statie (de salvare etc.) cu un numar redus de autovehicule. (< micro1- + statie)
dană, DÁNĂ, dane, s.f. 1. Loc situat de-a lungul cheiurilor sau, mai rar, în mijlocul apei navigabile si amenajate pentru scoaterea vaselor si manipularea marfurilor într-un port. 2. Magazie pentru depozitarea marfurilor (într-un port sau la vama). 3. Slep sau grup de slepuri acostate bord la bord la aceeasi dana (1). – Din ngr. dána.
microsporofilă, MICROSPOROFÍLĂ s. f. frunza pe care se dezvolta microsporangele. (< fr. microsporophile)
danian, DANIÁN, subst., adj. 1. Subst. Ultimul etaj al cretacicului, caracterizat prin anumte specii de lamelibranhiate, reptile, palmieri etc. 2. Adj. Care se refera la vârsta si la etajul danianului (1). [Pr.: -ni-an] – Din fr. danien.
danie, DÁNIE, danii, s.f. (Înv.) Faptul de a darui (avere, bani etc.); (concr.) dar2, donatie. ♢ Hrisov (sau act) de danie = act prin care se întareste în scris o donatie. ♢ Expr. A face danie (cuiva) = a darui averea (cuiva). – Din sl. danije.
dans, DANS, dansuri, s.n. 1. Ansamblu de miscari ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii si având caracter religios, de arta sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de miscari artistice conventionale care constituie baza tenhica a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Actiunea de a dansa. Îi place muzica si dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = tema alegorica simbolizând egalitatea în fata mortii prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mâna care atrage în hora oameni de diferite vârste si conditii sociale si-i omoara. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, facând anumite miscari, îsi comunica gasirea unei surse de hrana, directia si distanta acestei surse. [Var.: (pop.) dant s.n.] – Din fr. danse. Cf. it. d a n z a, germ. T a n z.
microsondă, MICROSÓNDĂ s. f. (tehn.) sonda care permite dozarea elementelor prezente într-un volum de materie extrem de redus. (< fr. microsonde)
dantelat, DANTELÁT, -Ă, dantelati, -te, adj. Împodobit cu dantela. ♦ Cu marginile dintate (sau perforate, ajustate) ca o dantela. – V. dantela.
dantelă, DANTÉLĂ, dantele, s.f. Împletitura fina si usoara cu gaurele, reprezentând modele variate, executata (manual sau mecanic) din fire subtiri de ata, de matase sau de fibre sintetice si folosita ca garnitura la lenjerie, rochii, perdele etc.; horbota. – Din fr. dentelle.
dantelură, DANTELÚRĂ, danteluri, s.f. 1. Ornamentatie arhitectonica constând din crestaturi, coltisori, zimti etc. ♦ P. gener. Margine dintata. 2. Totalitatea crestaturilor de pe marginea frunzelor. – Din fr. dentelure.
dar, DAR1 conj., adv. A. Conj. I. (Leaga propozitii sau parti de propozitie adversative) 1. (Arata o opozitie) Cu toate acestea, totusi. ♢ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum sa nu, se spune ca raspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu ca zic, dar asa este. 2. (Arata o piedica) Însa. Ascult, dar nu înteleg. ♢ Expr. Dar as! = însa, nici vorba, nici gând! 3. (Adauga o idee noua la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, daramite. Munte cu munte se întâlneste, dar om cu om. ♢ Expr. D-apoi = daramite. ♦ (Dupa o propozitie optativa urmata de o constructie negativa) Nicidecum, nici gând, ♢ Expr. Nici... dar nici... = nici..., cu atât mai putin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ti-as arata eu! II. (În propozitii conclusive) Prin urmare, asadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legatura cu un imperativ, exprima nerabdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odata! III. (Introduce o propozitie interogativa) Oare? Dar ce vreti voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repeta, întareste întelesul acestuia) Ma voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprima surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânti! B. Adv. (Înv. si reg.) Da, asa, astfel. ♢ Expr. (Pop.) Pai dar = cum altfel? ♦ Fireste, desigur; negresit. [Var.: da, dára conj.] – Et. nec.
dar, DAR2, daruri, s.n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fara plata cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ♢ Loc. adj. De dar = primit gratis, daruit. ♢ Loc. adv. În dar = fara plata, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donatie. 2. (Bis.) Prinos, ofranda. ♢ Sfintele daruri = pâinea si vinul sfintite pentru cuminecatura. II. 1. Însusire (cu care se naste cineva); aptitudine, vocatie, talent. ♢ Expr. A avea darul sa... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea sa..., a fi în stare sa..., a fi de natura sa... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul betiei = a fi (sau a deveni) betiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (În conceptia crestina) Ajutor pe care îl acorda Dumnezeu omului; mila, har divin. ♢ Darul preotiei = dreptul de a exercita functiile preotesti. – Din sl. darú.
dara, DARÁ s.f. Greutatea ambalajului, a recipientului, a vehiculului etc. în care se pastreaza, se transporta sau se cântareste o marfa. ♢ Expr. Mai mare daraua decât ocaua sau nu face daraua cât ocaua = prea multa osteneala pentru obtinerea unui lucru neînsemnat. – Din tc. dara.
microseismograf, MICROSEISMOGRÁF s. n. seismograf pentru înregistrarea microseismelor. (< fr. microséismographe)
microscopie, MICROSCOPÍE s. f. tehnica observatiei la microscop. (< fr. microscopie, germ. Mikroskopie)
dare, DÁRE, dari, s.f. Actiunea de a da2. ♢ Loc. adj. (Despre oameni) Cu dare de mâna = înstarit, bogat. ♦ Dare de seama = raport, referat asupra unei activitati, unei gestiuni etc. într-o anumita perioada; prezentare critica a unei scrieri literare sau stiintifice, recenzie; relatare (în ziare) a unor fapte, întâmplari etc. Dare la semn = tragere la tinta. Dare în judecata = chemare a unei persoane în fata unei instante judecatoresti în calitate de pârât. Dare la lumina = publicare, tiparire. Dare pe fata (sau în vileag) = divulgare, demascare. ♦ (În evul mediu, la români) Nume generic pentru obligatiile în bani si în natura; impozit. – V. da2.
microscop, MICROSCÓP s. n. instrument optic de laborator cu un sistem de lentile, pentru observarea si cercetarea obiectelor si formatiunilor extrem de mici, care nu pot fi vazute cu ochiul liber. (< fr. microscope, germ. Mi-kroskop)
dat, DAT2, -Ă, dati, -te, adj., s.f. I. Adj. Pus la dispozitie, oferit; înmânat, transmis, prezentat, daruit. ♢ Expr. La un moment dat = într-un anumit moment; în clipa aceea. În cazul dat = în acest caz, în cazul de fata. Dat fiind (ca...) = tinând seama de... (sau ca...), având în vedere (ca...); deoarece. Dat dracului (sau naibii) = destept, istet; smecher, siret. Dat uitarii = uitat, parasit. II. S.f. 1. Momentul, împrejurarea (repetabila) când se produce un fapt; oara, rând. ♢ Loc. adv. Data trecuta = cu prilejul anterior. Data viitoare = într-o împrejurare ulterioara. De data aceasta (sau asta) ori de asta data = de rândul acesta, acum. Pe data ce... (sau cum...) = îndata; pe loc, numaidecât. O data = într-un singur caz. Nu o data = de multe ori. Înca o data = din nou. 2. (La pl.) Fapte stabilite (de stiinta), elemente care constituie punctul de plecare în cercetarea unei probleme, în luarea unei hotarâri etc. III. S.f. (Reg.) Soarta, destin. ♢ Cum (sau precum) e data = dupa cum e obiceiul, datina. – V. da2.
microrhidie, MICRORHIDÍE s. f. dezvoltare insuficienta a testiculelor, însotita de sterilitate. (< fr. microrchidie)
datină, DÁTINĂ, datini, s.f. 1. Obicei sau deprindere consfintita în timp si devenita traditionala pentru o colectivitate de oameni; traditie, uzanta. 2. (Rar) Regula, tipic. – Din sl. dĕdina "mostenire".
dator, DATÓR, -OÁRE, datori, -oare, adj. 1. Care are de platit cuiva o datorie (baneasca). ♢ Expr. Dator vândut = plin de datorii. A scoate pe cineva dator = a-i pretinde cuiva achitarea unei sume pe care nu o datoreaza. ♦ Îndatorat fata de cineva pentru un serviciu, un sprijin etc. 2. Obligat (moraliceste sau prin lege, printr-o învoiala) sa faca ceva. – Lat. debitorius (dupa da2).
datorie, DATORÍE, datorii, s.f. 1. Suma de bani sau orice alt bun datorat cuiva. ♢ Loc. adv. Pe datorie = pe credit. ♢ Expr. A se baga în datorii = a face datorii, a se îndatora. A se îngloda (sau a se îneca) în datorii = a se împrumuta cu sume mari, care nu mai pot fi restituite. 2. Obligatie legala sau morala; îndatorire. ♢ Loc. adv. De (sau din) datorie = din obligatie, pentru ca trebuie. La datorie = în locul unde te cheama obligatiile (de serviciu). ♢ Expr. A fi de datoria cuiva sa... = a fi obligatia cuiva sa... A crede de datoria sa sa... = a se crede obligat sa... – Dator + suf. -ie.
microreacţie, MICROREÁCŢIE s. f. reactie chimica între cantitati foarte mici de substanta. (< fr. microréaction)
dăbălăza, DĂBĂLĂZÁ, dabalazez, vb. I. (Reg.) 1. Tranz. (Despre animale) A-si lasa sa atârne în jos capul, gura sau urechile; a pleosti. 2. Refl. (Despre oameni) A slabi, a se molesi. – Probabil din dabalazat.
dăbălăzat, DĂBĂLĂZÁT, -Ă, dabalazati, -te, adj. (Reg.; despre buze, urechi etc.) Lasat în jos, pleostit. [Var.: dabalát, -a adj.] – Et. nec.
microradiografie, MICRORADIOGRAFÍE s. f. radiografie efectuata pe un film special, de dimensiuni reduse; micro2. (< fr. microradiographie)
dăhula, DĂHULÁ vb. I. v. daula.
dăhulat, DĂHULÁT, -Ă, adj. v. daulat.
microprotal, MICROPROTÁL s. n. protal mascul. (< fr. microprothalle)
microproiecţie, MICROPROIÉCŢIE s. f. proiectie care permite obtinerea pe ecran a imaginii unor obiecte invizibile pentru ochiul liber, a unor preparate microscopice. (< fr. microprojection)
dălcăuc, DĂLCĂÚC, dalcauci, s.m. Bataus, scandalagiu; om de nimic, haimana. ♦ Porecla data agentilor electorali de pe vremuri. [Var.: dalcaúc s.m.] – Din tc. dalkavuk.
micropor, MICROPÓR s. m. por care nu poate fi vazut cu ochiul liber. (< fr. micropore)
dărab, DĂRÁB, daraburi, s.n. (Reg.) Bucata (1, 2). [Pl. si: darabe. – Var.: darắb s.n., darába s.f.] – Din magh. darab.
dărâma, DĂRÂMÁ, darấm, vb. I. Tranz. 1. A doborî, a culca la pamânt, fig. a distruge, a nimici, a risipi. ♦ Refl. A se prabusi, a se surpa; a se ruina, a se darapana (1). ♦ A demola o cladire (veche). 2. (Rar) A rupe, a da jos ramuri, frunze dintr-un copac. ♦ (Reg.) A cosi iarba, cereale etc. [Var.: (reg.) darmá vb. I] – Lat. •deramare.
dărâmătură, DĂRÂMĂTÚRĂ, darâmaturi, s.f. 1. Zid, cladire darâmata; ruina. ♦ Material cazut, surpat dintr-o cladire în ruina. 2. (La pl.) Crengi de copaci rupte si doborâte la pamânt; vreascuri. 3. (Fam.) Epitet deprecativ dat unui animal sau unui om slabanog. [Var.: darmatúra s.f.] – Darâma + suf. -atura.
microohm, MICROÓHM OM/ s. m. unitate electrica de rezistenta, a milioana parte dintr-un ohm. (< fr. microohm)
micromutaţie, MICROMUTÁŢIE s. f. (biol.) mutatie de substanta ereditara, urmata de schimbari mici de caractere. (< fr. micromutation)
micromonografie, MICROMONOGRAFÍE s. f. monografie de proportii reduse. (< fr. micromonographie)
dăula, DĂULÁ, daulez, vb. I. Tranz. si refl. (Reg.) A (se) slei de puteri; a (se) istovi, a (se) speti, a (se) prapadi. [Pr.: da-u-. – Var.: dahulá, dehulá vb. I] – Et. nec.
dăulat, DĂULÁT, -Ă, daulati, -te, adj. (Reg.) Sleit de puteri, istovit, spetit, prapadit. ♦ (Despre lucruri) Stricat, ruinat. [Pr.: da-u-. – Var.: dahulát, -a, dehulát, -a adj.] – V. daula.
micromicete, MICROMICÉTE s. f. pl. ciuperci foarte mici, saprofite sau parazite, care nu pot fi vazute cu ochiul liber. (< fr. micromycètes)
dâmb, DÂMB, dâmburi, s.n. Forma de relief mai mica decât dealul; colina. ♦ Ridicatura mica de pamânt înaltata la marginea unui sant, a unei gropi etc. – Din magh. domb.
dâră, DẤRĂ, dâre, s.f. 1. Urma îngusta si continua lasata pe pamânt, pe nisip, pe zapada pe iarba etc. de un obiect târât sau de o cantitate mica de lichid, de graunte etc. varsate; p. gener. urma. ♢ Expr. (Fam.) A face dâra prin barba = a face începutul, a stabili un obicei (rau), a crea un precedent. 2. Dunga, linie; spec. dunga, raza de lumina. – Din sl. dira.
demâncare, DEMÂNCÁRE s.f. Mâncare, hrana, bucate; demâncat. – De4 + mâncare.
demenţă, DEMÉNŢĂ, demente, s.f. Alienatie mintala; nebunie. Dementa precoce = forma de schizofrenie care apare la tineri. Dementa senila = dementa care progreseaza odata cu vârsta. ♦ Fig. Surescitare intensa. – Din fr. démence, lat. dementia.
demers, DEMÉRS, demersuri, s.n. Actiune întreprinsa (pe lânga cineva) în sustinerea unei cauze; interventie în scopul obtinerii unui anumit rezultat. – De4 + mers (dupa fr. démarche).
microlitiază, MICROLITIÁZĂ s. f. formare de calculi microscopici. (< fr. microlithiase)
deschidere, DESCHÍDERE, deschideri, s.f. I. Actiunea de a (se) deschide si rezultatul ei. ♦ (La sah) Primele miscari cu care începe o partida. ♦ (Sport) Trecere a mingii de catre un jucator unui coechipier, pentru a întreprinde o actiune ofensiva. ♢ Expr. În deschidere = în primul meci dintr-un cuplaj sportiv. II. 1. Distanta, departarea dintre falcile (2) unei unelte de prindere, ale unei piese de apucat sau ale unui dispozitiv (1) de fixare pentru prelucrarea pieselor. ♦ Distanta orizontala dintre marginile spatiului unui gol. 2. Spatiu liber într-un zid, într-un perete etc., pentru iluminare si aerisire sau pentru circulatie. ♦ Locul unde apare sau unde se formeaza o deschizatura, o gaura, o intrare. 3. Loc unde apar la suprafata rocile de adâncime în urma eroziunii (1) scoartei pamântului. ♢ Deschidere geologica = loc unde apar, la suprafata pamântului, rocile sau mineralele; afloriment. 4. (Lingv.) Largimea canalului fonator în timpul articularii unui sunet. [Var.: (pop.) deschídere s.f.] – V. deschide.
microlit, MICROLÍT s. n. 1. cristal microscopic, prismatic sau tubular, care se afla în unele roci. 2. denumire data uneltelor si armelor mici de silex, în paleoliticul superior si mezolitic. 3. calcul (II) microscopic. (< fr. microlite, germ. Mikrolith)
diadă, DIÁDĂ, diade s.f. Fenomenul de unicitate si neegalitate din filozofia lui Pitagora, opus lui monada.
dihanie, DIHÁNIE, dihanii, s.f. 1. Animal salbatic; fiara, jivina. 2. Fiinta ciudata, monstruoasa; namila, monstru. 3. Fiinta, vietate. [Pl. si: dihanii] – Din sl. dyhanije "rasuflare".
dihonie, DIHÓNIE, dihonii, s.f. (Reg.) Neîntelegere care degenereaza în vrajba. – Din ngr. dihónia.
dogmatic, DOGMÁTIC, -Ă, dogmatici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care tine de dogme, privitor la dogme; care se sprijina pe dogme. 2. S.f. Parte a teologiei care cuprinde expunerea sistematica a dogmelor unei religii; tratat asupra dogmelor religioase. 3. S.m. si f. Persoana care sustine si aplica dogmatismul; dogmatist. – Din fr. dogmatique, lat. dogmaticus.
microhidroagregat, MICROHIDROAGREGÁT s. n. hidroagregat de dimensiuni si putere reduse. (< micro1- + hidroagregat)
dor, DOR, doruri, s.n. 1. Dorinta puternica de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferata; nostalgie. ♢ Loc. adv. Cu dor = duios; patimas. 2. Stare sufleteasca a celui care tinde, râvneste, aspira la ceva; nazuinta, dorinta. 3. Suferinta pricinuita de dragostea pentru cineva (care se afla departe). 4. (Pop.) Durere fizica. Dor de dinti. 5. Pofta, gust (de a mânca sau de a bea ceva). De dorul fragilor (sau capsunilor) manânci si frunzele. 6. Atractie erotica. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = fara tinta hotarâta, fara rost, la întâmplare. – Lat. pop. dolus (< dolere "a durea").
microhematurie, MICROHEMATURÍE s. f. hematurie putin abundenta. (< fr. microhématurie)
microhenry, MICROHÉNRY s. m. unitate de inductanta electrica, a milioana parte dintr-un henry. (< fr., engl. microhenry)
dori, DORÍ, doresc, vb. IV. Tranz. 1.. A fi stapânit de tendinta launtrica de a face, de a avea sau de a dobândi ceva; a tine, a râvni, a nazui la ceva. ♢ Expr. A fi de dorit= a fi necesar, recomandabil, a se cuveni. A lasa de dorit = a avea lipsuri, a nu satisface. ♦ A avea intentia; a vrea. Cum doresti (sau